Banchetul nr. 16-17-18 , 2017

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$QXO ,, QU DSULOLH PDL LXQLH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$QXO ,, QU DSULOLH PDL LXQLH

&RSHUWD *HRUJH %DFRYLD GH &RQVWDQWLQ 3RSRYLFL 7ăEOLаHOH GH OD 7ăUWăULD +ăQGUHЮWL ‫܈‬L 9DGX 5ăX 1XPăU LOXVWUDW FX ([ /LEULV XUL GLQ DOEXPXO SOXPE OHDG ([SR]L‫܊‬LH LQWHUQDĠLRQDOă %LEOLRWHFD -XGH‫܊‬HDQă &RVWDFKH 6WXUG]D %DFăX

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

ÌQ ORF GH HGLWRULDO 'XPLWUX 9HOHD (PLQHVFX VXE OXPLQD IORULL GH DXU ,,,

3LDWUD GLQ XQJKL D FXOWXULL URPkQH (PLQHVFX ÌQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN *LXVHSSH 3DFH 0LKDL (PLQHVFX DSăUă OLPED URPkQă FX SUHĠXO WLQHUHL VDOH YLHĠL KDEVEXUJLL SXQkQG OD FDOH RWUăYLUHD OXL ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX 'H OD DQXO GH WUHL ]LOH OD PLWXO FRPSULPăULL WLPSXOXL vQ FUHDĠLD OXL (PLQHVFX %UkQFX‫܈‬L 3RQWLIXO DUWHL PRGHUQH 9 * 3DOHRORJ %UkQFXЮL úL PX]LFD )LORVRILH $ , %UXPDUX $GDSWDELOLWDWH úL WUDQVIHU VDX FX SUHSR]LĠLD ÄvQVSUH³ vQ HUD VFKLPEăULL ,RQ +LUJKLGXú )LLQĠD úL QLPLFXO 7UDLDQ 'LQRUHO ' 6WăQFLXOHVFX 3ULQ (PLQHVFX LQWXLĠLL HVHQĠLDOH PHWD IL]LFD OXPLQLL 3ROHPRV 1LFRODH %ăOD‫܈‬D 'HVSUH ăL GH JXUă FDVFă ЮL URVWXO ORU IăUă GH URVW &RPHQWDULL 0DULDQ %DUEX 7ULEXOD‫܊‬LLOH QDUDWLYH DOH XQHL HWQLL $QWRQ *HRUJHVFX ÌP SRWULYLUL FRHUHQWH 7UHFHUHD vQVSUH OXPLQă 0 D U L D Q D % X U X L D Q ă 7UH F H UH D v Q V S UH OXPLQă ,,,

(YRFăUL DQLYHUVăUL * H R U J H % D F R Y L D v Q O L P E D O X L 6KDNHVSHDUH 0DULQ 6RUHVFX vQ OLQED OXL &HUYDQWHV 0LUFHD &LREDQX (WLFD ЮL SDWLPD YHUEXOXL 'XPLWUX +XUXEă 6ă QH DPLQWLP GH $OH[DQGUX ,YDVLXF (XJHQ 'RUFHVFX 5HWURVSHFWLYă DQLYHUVDUă GH ,XOLDQ &KLYX ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX 5HvQWkOQLUH VXE Ä(WHUQ VLJLODWXO &KHSHQJ³ GH 'XPLWUX 9HOHD -XUQDOH úL vQVHPQăUL 'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ ]DJ SULQ ELEOLRWHFă ,,

(VHX 0LKDHOD $OEX 0LUFHD (OLDGH ЮL ELEOLRWHFD VSDаLX SURIDQ VLPERO VDFUX 1 *HRUJHVFX ÌQWUH UăX ЮL ELQLЮRU 5DOXFD 3DYHO Ä(X VXQW HX³ 3RHVLV )ODYLD $GDP DWkW GH DSURDSH 0LKDHOD $LRQHVHL SRHPH /XFLDQ $YUDPHVFX 3RH]LL QX QXPDL GH LXELUH 0LKDL %DUEX 1RXă SRH]LL FD ЮL FXP Q DU IL

,RDQ 'DQ %ăODQ 3RH]LL 'RULQD %UkQGX‫܈‬D /DQGqQ PLWRORJLD PRUаLL PRGHUQH *HOD (QHD 3RHPH (XJHQ (YX 3RHPH 'XPLWUX ,FKLP 3RHPHOH OXL <RKR (OHQD 0DULFD 3RH]LL

%RULV 0HKU 3RHPH 6KDQWL 1LOD\D 'RDU HX VWUăEDW OD SDV QHPăUJLQLUHD 0LKDHOD 2DQFHD ÌQWU R OLPEă VWUDQLH /XPLQLĠD 3RWvUQLFKH SRHPH &ULVWLQD 'DQD 3UHGD SRHPH vQ SUR]ă 'RUX 5RPDQ 'LQ SkQă D]L ,,

'XPLWUX 7RPD &HDĠă úL YHJKH 3UR]ă &RUQHO 1LVWHD (D ЮL URPDQXO 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU 'RXă VFKLаH 6DSLHQWLD )ORUHQWLQ 6PDUDQGDFKH 0HGLWDĠLL 7UDQVOD‫܊‬LXQL (PDQXHO 3RSH 3RHPH 3RHPV 'RULQD ‫܇‬L‫܈‬X ERLHUXO RDPHQLORU VLQJXUL OH ERXUJHRLV GHV KRPPHV VHXOV ௓ &ULWLFă 0DULDQ %DUEX 5HVXVFLWDUHD DOWUXLVPXOXL SRHWLF /LYLX 3HWUX %HUFHD 6WDWXLD GH ODFULPL ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH EDQFKHWLЮWL 'DQLHOD ‫܇‬RQWLFă 'XPLWUX ,FKLP FX FăUаLOH SH PDVă vQ SUHOXQJLUHD OXL 9RLFXOHVFX 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU 6XE ]RGLL GH (OLVDEHWD %RJăаDQ 1LKLO 6LQH 'HR $QD 3RGDUX ÌQ EUDаHOH PăLFXаHL HX DP FkQWDW OD KDUSă 7UDGXFHUL <HKXGD $PLFKDL ÄFHO PDL WUDGXV SRHW HYUHX GH OD 5HJHOH 'DYLG³ 5REHUW $OWHU

3RHPH 'LWL 5RQHQ 3ăVăUXLFD /ăVD‫܊‬L FRSLLL Vă YLQă OD 0LQH $QD 3RGDUX 3RH]LL SHQWUX FHL PLFL 0HPRULL 9DVLOH & ,RQL‫܊‬ă 1LЮWH VHFXULЮWL 3URIHVRU &RORQHO U &RQVWDQWLQ =DYDWL (YHQLPHQWHOH GLQ LDUQD 5(92/8Я,(,

ЮL RUJDQL]DUHD GH DMXWRDUH SHQWUX MXGHаXO %DFăX )UDĠLL QRúWUL GH SHVWH 3UXW /LOLD 0DQROH 3RH]LL $UWHOH VSHFWDFROXOXL $GULDQ ğLRQ 5DGLRJUDILHUH GH QRDSWH GXKXO UăXOXL )LORVRILD FXOWXULL DUWHL 'UDJR‫ ܈‬1LFXOHVFX Ä8PDQLVPXO XQ SURJUDP LQILQLW³ 'H OD ILORVRILD FXOWXULL OD FUL]D VXSUDYLHĠXLULL ,,,

5RPDQFLHUXO HVWHWLFLDQXO ‫܈‬L LVWRULFXO OLWHUDU 0LKDLO 'LDFRQHVFX 6FULLWRULL SROLWLFD ЮL SULPDWXO RSHUHL ,

3HWHU -RDFKLP :DOG 0X]LFRORJXO 0LKDLO 'LDFRQHVFX &HUFHWăUL ‫܈‬WLLQ‫܊‬LILFH ,VLGRU &KLFHW 0DUFX YLWHD]XO 9LV SODVWLFD )HOLFLD /DXUD %LUăX 0RPkUODQLL OD 0DUNWURGDFK *HUPDQLD

3HWHU 0 OOHU ,PDJLQL ЮL FRVWXPH SRSXODUH FD XQLWDWH DUPRQLRDVă 'XPLWUX 9HOHD %DFRYLD VDX ÄVIkUЮLWXO FRQWLQXX³ vQ ([ /LEULV

ÎN LOC DE EDITORIAL

Dumitru VELEA

EMINESCU SUB LUMINA FLORII DE AUR (III) „Momentul întâi popoarele învață a cugeta, momentul al doilea cugetă asupra sa însuşi, al treilea cugetă asupra lumii întregi şi pentru lumea întreagă. Cel dintâi e receptiv, cel de-al doilea emancipă individualitatea națională de sub sarcina recepțiunii făcând-o să cugeta cauza sa însuşi, al treilea în fine e floarea de aur ce bucură lumea întreagă.”

(Mihai EMINESCU, Mss. 2257, 62, 62 v.)

7) Acești indivizi exemplari se află într-o „relație vie” cu baza existențială a evenimentelor; cele mai mici oscilații din această bază sunt înregistrate de aceste fine și puternice seismografe ca, apoi, sintetizate să se deconspire drept cauze ale propriilor lor acţiuni. Este cunoscut faptul că tendințele istorice devin clare „sus” pe măsură ce contradicțiile istorice se accentuează „jos”. A surprinde sensul evoluției şi al rezolvării lor înseamnă a stăpâni cheia deschiderii universalului, firul ariadnic prin labirintul istoriei. În aceasta consistă și secretul cuceririlor unor asemenea personalități: „Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoată la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se explică în același mod. El purta în ranița sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici.”

(Timpul, 2 septembrie 1882). O „înrâurire reciprocă” între cele două planuri realizează acești indivizi, facilitând „spiritului subpământean” ieșirea la lumină, ca necesar. Eminescu reamintește contemporanilor săi pitici că un astfel de erou realizează acea „medie concretă”, care degajă sentimentul de a se simți acasă. „Ștefan Vodă era ca acasă, de vorbesc oamenii de el ca și când ar fi trăit ieri între ei.” (Timpul, 1 mai 1882). Acești oameni mari, care vor lăsa în cele din urmă să strălucească moralitatea, sunt caractere tari și puternice, sunt stelele fixe pe cerul unui stat moral, solicitat continuu de Eminescu, în care legea morală rezona, peste timp, cu ultimele cuvinte kantiene, încrustate în piatră. „Un om care ar conduce instinctele morale ale omenirii, trebuie să aibă atâta putere cerebrală în sine, încât să poată stăpâni pe deplin chiar instinctele sale de reproducere.” (Mss. 2257, f. 82). Chiar prin tentațiile eminesciene de realizare a unei viziuni unitare asupra lumii, în care solicită schimbări de câmpuri de aplicație a legilor, se poate surprinde că aceste caractere sunt gândite ca determinate și determinante social. „Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter – notează el. Energia centrului lor de greuBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

tate și dreapta ascensiune a liniei lor de mișcare, trebuie descărcată de greutăți prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix pentru a ridica cu pârghia lumea din țâțâni, astfel de caractere tari și determinate sunt (cuvinte ilizibile) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. E drept că ele adeseori sunt rezultatul mișcării sociale. Dar trebuie să fie vârtos ca să scape x ___I____ a c b a și b apasă asupra lui. Zvâcnindu-l afară în linia x, ele înșile apucă pe urmele lui.” (Mss. 2255, f. 397).

Acești indivizi sunt spirite concrete, determinate, funcţie a contradicţiei în istorie: „Spiritele mari se nasc adesea prin nevoie”, notează Eminescu în Mss. 2258, f. 63.

1

ÎN LOC DE EDITORIAL

Dacă pentru indivizii comuni, ce nu pot decât într-o mică măsură să-și depășească nemijlocirea dată, determinările din baza existențială a evenimentelor cad în propria lor limitare, devenind unilaterale și false, pentru indivizii aceștia exemplari, ele se strâng sub cupola generalului. Aceștia din urmă surprind mersul ideii prin lanțul de cauzalități și contradicții, au, ceea ce Eminescu numește, simț istoric. „Pentru că nimic nu există în lume de n-are o cauză începătoare și un timp de începere. E o cestiune de cultură de-a le ști toate acestea, de-a ține seama de ele, de-a avea simț istoric.” (Mss. 2255, f. 394).

8) Eminescu relevă că deseori în istoria noastră, chiar și atunci când anumiți indivizi puteau să capete statura impunătoare, de strălucire universală, având „caracterul și inteligența persoanei istorice”, ei au trebuit să accepte cu demnitate, datorită subiectivizării istoriei universale, ca necesară moartea. Pentru ca ideea neatârnării țării și a indivizibilității ei să triumfe, a trebuit, nu de puține ori, ca individualul (care se suprapusese cu ea) să treacă fără rest în universal.

Istoria noastră, observă Eminescu, este mai mult câmpul de manifestare a indivizilor exemplari, tragici universali, decât al „indivizilor de importanță istorică universală”. Eminescu publică două ample și emoționale editoriale în Curierul de Iași, la 1 și 3 octombrie 1876, despre sfârșitul tragic al domnitorului Grigore Ghica Vodă ucis de turci în piața Iașilor, în octombrie 1777. El îl prezintă ca pe un monarh luminat, punându-l alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic

al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a, Maria Tereza și Iosif al II-lea. Dar împrejurările subiectivizate și nefaste l-au transformat în martir. „După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnitorilor noștri de la Dragoș Voievod până la Petru Rareș – scrie Eminescu – după ce ni se luase vatra strămoșească, începătura domniei și neamului moldovenesc și în care dormea cenușa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul și părintele țării, și a lui Ștefan Vodă, pavăza creștinătății întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează, prin influența morală a Austriei, domnul care a îndrăznit a protesta contra nerușinatei răpiri.” În cazul indivizilor exemplari, tragici universali, când individualul a trecut fără rest în universal, personalitatea lor istorică ia proporțiile unei adevărate opere de artă. „Alături cu rapacitatea predecesorilor săi – scrie Eminescu – vedem pe acest bărbat plin de dezinteresare închinând viața sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteț la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acest bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir.” (s. n.). Și, iarăși, ca o „viclenie” a istoriei, reflexele martiriului lor formează o corolă ce se vede în istorie ca o operă de artă, în care individualul a trecut perfect, fără rest, în universal. Este ceea ce Hegel spunea când îl considera pe Socrate o astfel de natură plastică. Și sub acest aspect, Eminescu se întâlnește cu Hegel, rațiunea dialectică slujindu-se de „naturile lor spirituale” pentru a se realiza în mișcarea ei ciclică și „vicleană”!

Casa lui Aron Pumnul din Cernăuți, dascălul lui Eminescu, recuperată de comunitatea românească

2

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK Pe lângă plopii fără soț...

AN EINSAMEN PAPPELN...

Pe lângă plopii fără soț Adesea am trecut; Mă cunoșteau vecinii toți Tu nu m-ai cunoscut.

An einsamen Pappeln ging ich Doch viel zu oft vorbei; Die Nachbarn alle kannten mich Nur dir war's einerlei.

La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nțelegea Tu nu m-ai înțeles.

In deines Fensters vollen Strahl Blickte ich oft im Stehen; Die ganze Welt verstand mich mal Du konntst mich nicht verstehn.

De câte ori am așteptat O șoaptă de răspuns!

O zi din viață să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns;

Wie oft da harrend hoffte ich Ein Flüstern von dir leicht!

Ein Tag des Lebens nur für mich, Ein Tag hätte gereicht;

O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor.

Nur eine Stunde Freund sein, Um Liebende zu werden, Zu hören deine Stimme fein Die Stunde, und dann sterben.

Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins;

Hättest ein' Strahl aus deinem Blick Mir dann gegeben gern, Wäre am Himmel ewig schick Entflammt ein neuer Stern;

Ai fi trăit în veci de veci Și rânduri de vieți, Cu ale tale brațe reci Înmărmureai măreț,

Dann lebtest in Unendlichkeit Reihen von vielen Leben, Nach deinen Armen weit und breit Würde der Himmel streben,

Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi.

Ein Bildnis ewiglich geliebt Wie's war zu keiner Zeit So wie es Feenmärchen gibt, Der Ewigkeit geweiht.

Căci te iubeam cu ochi păgâni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinții din părinți.

Denn heidnisch liebte dich mein Blick Voll Schmerz, mein nimmersatter, Vererbt von Ahnen, Stück für Stück, Vom Großvater zum Vater.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

3

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristețe capul tău Se-ntoarce în zadar,

Doch heute kein Bedauern weht Komm seltner ich vorbei, Und dass dein Haupt sich traurig dreht Mir nach, ist einerlei,

Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort.

Denn heute gleichst du jeder Frau An Haltung und an Tracht, Auch wenn ich dir noch mal nachschau' Mit toten Auges Macht.

Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.

1883, 28 August / 9 Septembrie

Es wäre dir vielleicht gelungen Hättest dem Zauber dich gestellt, Die Nacht könntest du so entzünden Als Liebesfackel dieser Welt.

Lukasz Cywicki (Polonia)

4

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

GIUSEPPE PACE

MIHAI EMINESCU APĂRĂ LIMBA ROMÂNĂ CU PREȚUL TINEREI SALE VIEȚI, HABSBURGII PUNÂND LA CALE OTRĂVIREA LUI Mihai Eminescu este cel mai mare literat și poet român, care în patria lui este cunoscut de toți, mult mai mult decât îi cunosc ai noștri pe Dante Aligheri și Giacomo Leopardi, cu care unii îl pun în analogie. Eminescu a murit la o vârstă tânără, dar a avut o viață fructuoasă profesional și o iubită faimoasă, pe Veronica Micle, care s-a sinucis la 39 de ani; prima ei culegere de poezii, Rendez-vous, datează din 1872, an în care îl cunoaște la Viena pe Eminescu. Exista o relație între Eminescu și Micle, prin intermediul operei amândurora, încă din 1875. După moartea lui Eminescu, Micle se retrage într-o mânăstire din Bucovina, unde alcătuiește și publică volumul Dragoste și Poezie, în care adună poezii proprii și poezii ale lui Eminescu, dedicate ei. În România, subsemnatul i-a dedicat 4 cărți, dintre care trei cu ediții online leolibri.it. În ele poate că figura lui Mihai Eminescu nu a fost suficient analizată ca atitudine antihabsburgică, sau mai bine zis ca apărător al limbii române, fapt de care trebuie să se țină seama, fie și într-un articol publicat într-un cotidian ospitalier. România are în Mihai Eminescu cel mai important reprezentant cultural din sec. al IXX-lea și după. El apără, cu prețul scurtei lui vieți, limba națională și identitatea dacică înaintea celei romane, apoi a poporului căruia îi aparținea. Din acest motiv, a existat o reacție în Imperiul Austro-Ungar, unde se pune la cale otrăvirea poetului, pentru ca acesta să controleze mai departe teritoriile din Banat și din Transilvania, nelăsând să se propage ideile și mișcările separatiste în teritoriul imperial. Să amintim că după înfrângerea imperiilor centrale europene după Marele Război, sau Primul Război Mondial, România își dublează teritoriul și populația sa, înglobând Banatul și Transilvania, înainte în mâinile Habsburgilor; că la Deva se afla garnizoana militară în castelul aflat deasupra dealului cetății, construit în 1250. Dacii, înainte de cucerirea lui Traian, care avut loc în 106 d.C, erau deja în Transilvania; ungurii, cu limba și tradițiile lor, au ajuns aici odată cu coroana habsburgică, și încă mai reclamă drepturi „istorice” de la români, cerând și școli proprii.

Eminescu nu se speria de amenințările Habsburgilor, nici nu lua în seamă amenințările pe care le răsBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

pândeau în timpul scurtei dar rodnicei lui vieți culturale, și care s-au concretizat în moartea lui lentă, cauzată de Habsburgi. Eminescu este, deci, un martir român și fac bine românii omagiindu-l și amintindu-l în toate școlile de „Ziua Eminescu”, dedicându-i manifestări culturale o zi întreagă, cum s-a întâmplat la Colegiul „Transilvania” unde cel care scrie a predat cinci ani.

Mihai Eminescu, pseudonimul lui Mihail Eminovici (n. Botoșani, 15 ianuarie 1850 – m. București, 15 iunie 1889), a fost un poet, filolog, scriitor, ziarist și politician român. Romantic întârziat, este cel mai cunoscut poet român. Operele sale cele mai faimoase includ Luceafărul, Mai am un singur dor și cele cinci Scrisori. Eminescu a fost activ în cadrul societății literare Junimea, și a fost membru marcant al Partidului Conservator Român. Din octombrie 1869 până în 1872, Eminescu a studiat la Viena. Era considerat „student extraordinar” al Facultății de Filosofie și Drept, unde urma cursuri de filosofie, drept, economie politică și filologie romanică.

Activ în viața studențească, leagă prietenie cu Ion Slavici și cunoaște Viena grație Veronicăi Micle; devine un contributoriu la Convorbiri literare, revistă editată de Junimea ( de la românescul june - „tânăr”).

Capii acestei organizații culturale, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu și-au exercitat influența lor politică și culturală asupra lui Eminescu pe tot restul vieții acestuia. În 1870 a scris trei articole sub pseudonimul „Varro”, pentru Federațiunea din Pesta, despre situația românilor și a altor minorități din Imperiul Austro-Ungar. Devine jurnalist la cotidianul Albina din Pesta. Din 1872 până în 1874 își continuă studiile la Berlin. Din 1874 până în 1877 îndeplinește funcția de director al Bibliotecii Centrale din Iași, lucrează ca profesor suplinitor, inspector școlar pentru districtele Iași și Vaslui și ca redactor la cotidianul Curierul de Iași. Continuă să publice în Convorbiri literare. Leagă o prietenie strânsă cu Ion Creangă, pe care-l convinge să devină scriitor, și-l introduce în societatea literară Junimea. În 1877, se transferă la București unde, până în 1883, a fost mai întâi redactor și apoi (1880) redactor5

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

șef al cotidianului Timpul. În această perioadă scrie cea mai mare parte a poeziilor sale: Scrisorile, Luceafărul etc. Oricum, munca intensă din această perioadă a fost un rău pentru sănătatea lui. În iunie1883, poetul se îmbolnăvește grav și este internat în spitalul doctorului Șuțu. În decembrie 1883, apare volumul de Poezii, o antologie a poeziilor sale, cu o prefață de Titu Maiorescu. În ultimii săi ani, suferă de o psihoză depresivă. În 1883, în România, este diagnosticat cu sifilis, iar George Călinescu a scris în biografia poetului că el contractase această maladie de la douăzeci de ani. În orice caz, un diagnostic deosebit dat la Viena, tot în 1883, îi menționa depresia, dar nu și sifilisul. De această nouă diagnoză este legată ipoteza otrăvirii lui Eminescu, pusă pe seama poliției politice habsburgice. În 1884, locuiește, pentru puțin timp, fie la Veneția, fie la Florența, la îndemnul medicilor, pentru o presupusă depresie; dar n-au fost de ajuns frumusețile italice pentru a-l scoate din torpoarea profundă în care recăzuse. În același an se reîntoarce în România și în ciuda faptului că nu făcuse nicio cură, afișa o sănătate bună. Începând din 1866, fu tratat cu câteva injecții cu mercur, fiindcă în epocă aceasta era terapia aleasă pentru tratarea sifilisului. Până astăzi nu se știe cât a durat terapia și e probabil că tulburările mintale de care suferea au readus efectele secundare în urma injecțiilor cu mercur care i-au fost administrate.

Eminescu moare în spitalul doctorului Șuțu din București, unde se refugiase la 15 iunie 1889. Autopsia a fost făcută cu multă neglijență și deci problema adevăratei cauze a morții sale va fi foarte greu de clarificat. În unele scrieri se susține că n-a murit de moarte naturală, ci că a fost asasinat. Merită de luat în seamă două ipoteze. Prima susține că a fost ucis de un alt pacient care, și acesta, suferea de turburări psihice; a două, însă, susține că a fost asasinat din motive politice, deoarece devenise incomod atât pentru Imperiul Austro-Ungar, pentru Rusia, și chiar pentru autoritățile române, din cauza ideilor lui.

Câteva documente se referă la faptul că Eminescu făcea parte dintr-o asociație secretă denumită „Carpați”, și din acest motiv era supravegheat în mod special de serviciile secrete austro-ungare și rusești. Totuși, asemenea ipoteze asupra adevăratei cauze a morții sale, totuși, n-a fost niciodată demonstrate. Mihai Eminescu a fost înmormântat la București, în cimitirul Bellu.

Cert este că Eminescu, ca o persoană cultivată, înțelesese importanța limbii române ca element identitar al unui popor de mari proporții, care cuprindea actuala Republică Moldovenească, Transilvania, Basarabia, enclavele din Pancevo, Serbia și Bulgaria, precum și din alte părți.

Eminescu a fost chiar „Redactor-șef” la cotidianul Timpul din București și jurnalist la Curierul de Iași, din orașul omonim. Istoricul român, Nicolae 6

Iorga îl consideră pe Eminescu drept naș și fondator al limbii române moderne. Eminescu este unanim celebrat ca cel mai mare și mai reprezentativ dintre poeții români. Puțin cunoscut de marele public până acum câțiva ani, astăzi Eminescu este apreciat în Occident, și mai ales în Italia, ca un foarte mare poet și gânditor, chiar dacă multe din operele sale așteaptă, încă, traducerea. Poeziile sale tratează un amplu evantai tematic, de la natură la dragoste, până la istorie și comentariul social. Primii săi ani plini de seninătate sunt evocate în operele de mai târziu cu profundă nostalgie. Operele lui Eminescu au fost traduse în peste 60 de limbi.

Operele sale mai importante și cunoscute sunt: Doina (numele unui fel de cântec tradițional românesc); Lacul; Luceafărul; Strigoii; Floare albastră; Dorința; Sara pe deal; O, rămâi; Epigonii; Scrisori; Și dacă; Odă (în metru antic); Mai am un singur dor; Viața mea fu ziuă; Veneția; La steaua. Dintre proze, amintim: Făt-Frumos din lacrimă, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis și Cezara. Culegerea de texte se află în volumul Poeme și Proze de M. Eminescu.

Studii recente susțin că originea lingvistică a limbii române nu e numai latina – controlul acesteia a fost doar 165 de ani – ci anterioară, fiindcă dacii vorbeau latina, iar Burebista, unificând un stat vast, era temut chiar la Roma: caput mundi. Mulți cercetători consideră că cele 14 legiuni romane, urmând lui Traian în 106 d.C. au cucerit doar 25% din teritoriul Daciei lui Decebal, în timp ce limba română, care este latină, era vorbită într-un mod amplu. În Biblioteca Județeană din Deva există o vastă literatură referitoare la creația eminesciană și, de asemenea, diferite articole în frumoasa revistă „Vox Libri”, în care există și două articole ale subsemnatului, în limba română și supervizate de competenta Denis Toma. Aceleași biblioteci hunedorene, subsemnatul i-a donat, în iunie 2016, cartea sa „Italia e Romania. Geografia, Analogie Regionali e di Ecologia Uman”, Editura Sapere, 2011. La Deva există sediul Asociației Scriitorilor din Județul Hunedoara la care e înscris subsemnatul din 2006. La Orăștie există o Asociație de valorizare a culturii dacilor, cu o revistă proprie, în care se scrie și că Imnul național român este unicul din lume care omagiază un cuceritor, cum a fost Traian. De fapt, patriotismul dacic nu trebuie să uite că Roma era o putere nu doar militară în 106 d.C. - circa 30 de legiuni, din care 14 angajate la cucerirea bogatei (în aur extras din munții Apuseni) Dacia – dar mai ales un mare stat administrativ care îndeplinea funcția de pol evolutiv ale multor alte state – peste 60 –, mai puțin evoluate, și cu peste 240 de etnii diverse, care încă vorbeau limbi diferite; dar oficialii romanizați și funcționarii publici înregistrau actele și vorbeau toți o unică limbă, care era latina, încă scrisă și vorbită în România, definită ca insulă latină într-o mare de limbi slave.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

România e un tezaur de natură și cultură încă puțin cunoscute de mulți, în timp ce intelectualii ei sunt culți și mai puțin provinciali decât cei italieni. Chiar și poporul român e, în general, mai cult decât cel italian, sau cel puțin mai școlit, cu un scăzut abandon școlar. Toți cunosc din memorie etapele semnificative ale literaturii poetului lor național, Mihai Eminescu, dar nu la fel fac italienii cu Dante Aligheri, iar cunoștințele lor despre România se rezumă doar la Dracula, pe când femeile românce care lucrează ca îngrijitoare știu mai multe decât gazda lor, decât cei din casă sau decât vecinii.

GIUSEPPE PACE Giuseppe Pace s-a născut la Letino (CE) la 14.11.1948 și, după orientarea agrară latinese, migrează în 1963, cu familia, la Piedimonte d’Alife (astăzi Piedimonte Matese), unde frecventează ITIS (Institutul tehnic industrial de stat). La Piedimonte trăiește mai mult de un deceniu și până la obținerea licenței în Științe Naturale la Universitatea din Napoli și, în 1974, după o scurtă suplinire la școala medie din Gioia Sannitica, începe să predea la școli medii superioare ca abilitat în „Științele Naturii, Chimie și Geografie” în Liguria, apoi în Veneto (Veneția, Chioggia, Dolo și Padova), Molise, și din nou Padova. Locuiește în Padova din 1977 până astăzi cu soția – născută la Bojano (CB) și licențiată în Științe Biologice, cunoscută în anii universitari la Napoli – și cu doi fii, ambii licențiați în orașul lui Sant’ Antonio. La Universitatea din Padova se specializează în Ecologia Umană Internațională și se perfecționează în Ingineria Teritoriului cu teze despre Studiu de realizare a culoarului din Matese între Molise și Campania. Activitatea de profesor a alternat-o cu cea de sindicalist din cadrul Snals, cu a ține la curent pe profesori cu noutăți, de referent la diferite conferințe, simpozioane și congrese și de autor de eseuri și articole în massmedia, cum se vede din lista de publicații. L-a frecventat pe D. B. Marrocco și a publicat și în Anuarele Asociației Istorice din Medio Voltumo, unde este membru Corespondent național din 1984, anul morții tatălui, Luigi, la Piemonte M., unde trăiește mama de 93 de ani, al treilea frate, și chiar și celălalt frate, Antonio, care locuiește în Germania. Din 2003 / ’04 până în 2007 / ’08, Ministerul Afacerilor Externe, după câștigarea concursului la Roma, l-a numit Prof. De ”Științe naturale, chimie, geografie, microbiologie” și, de asemenea, de Cultură și Civilizație italiană la Liceul din străinătate, „Transilvania”, din Deva, România, și la omonimul Colegiu Tehnic, cu Diploma de excelență pentru serviciul prestat, eliberată în 2008. Același minister l-a numit membru în comisia de examinare la Științe ale naturii în liceele științifice din Buenos Aires, New York, Köln, Istanbul și Cairo.

După 36 de ani de învățământ, iese la pensie în 2008 BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

și publică eseul „Piedimonte Matese și Letino între Campania și Sannio”, Editura Energii Culturale Contemporane, 2010.

SELECȚII DIN LISTA PUBLICAȚIILOR LUI GIUSEPPE PACE A. CĂRȚI 1. Italia e Romania (geografia, analogie regionali e di ecologia umana), Sapere Edizione, 2010 B. REFERATE 1.Galileo Galilei, un italiano illustre nelle scienze e nella tecnica, Simposio Liceo straniero sezione bilingue Transilvania e Ispettorato Scolastico Regionale, Deva, Romania, 15/ 2/ 2006 C. ARTICOLI TECNICI 1. A 1900 anni dalla conquista della Dacia, Libraria, T. Mureș, Romania, 2006; 2. Esobiologia, La vita nell’universo, Vox Cărți, N. 2/ 2006, Biblioteca Regionale, Deva; 3. Creaționismul și evoluționismul, Călăuza noastră, Anul XVI, nr. 9/15 feb. 2006; 4. La vitivinicoltura dell’Italia e della Romania, Călăuza noastră, n. 782 del 21/04/05; Annotazioni ecologiche Romania – Italia, Călăuza noastră, n. 775, 24 feb. 2005; 5. Progetto Deva, Seminario italo-romeno dell’API di Novara, 16 aprile 2005, Călăuza; 6. L’dea di natura in Gabriele D’Annunzio, Mondo d’oggi, Deva, 10/12/2005; 7. La Romania e l’Italia nel processo evolutivo economico-sociale, Piazza Italia, 2/4/2004, Bucarest; 8. Bacia, La zootecnia e lo sviluppo rurale nella reg. Di Hunedoara, Călăuza, n. 09/2006; 9. Un italiano in Transilvania, Cuvântul liber, 4 marzo 2004, Deva Actualmente, scrie în mod regulat la Mezzogiorno Quotidiano și CasertaCe web.

(Din ilMezzogiorno, Quotidiano di Terra di Lavoro, 11 .02.2017) Traducere și prezentare, Marin BUDICĂ

7

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

DE LA ANUL DE TREI ZILE LA MITUL COMPRIMĂRII TIMPULUI ÎN CREAȚIA LUI EMINESCU Dimensiunea fundamentală a existenței, ireversibilul timp, se află mereu în obiectivul meditației eminesciene, de la mitul anului de trei zile, sau mitul comprimării timpului, până la perceperea timpului / anilor ca „umbră“ de „nouri lungi pe șesuri“, ori până la timpul „bivalent“, ca în «Scrisoarea I», unde se relevă individualul timp («Când cu gene ostenite sara suflun lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare...» – EP, I, 100, timp prin care oamenii se relevă schopenhauerian, „egali“, în fața morții), sau universalul / cosmicul timp (timp în care Luna – de dincolo de abordarea polivalentă, „de apogeu“ romantic, a motivului – „operează“ dinspre „cosmogeneză“: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.), desigur, „comensurabil“ și „incomensurabil“, până la anticiparea teoriei relativității einsteiniene (din anul 1905), ca în arhicunoscuta meditație, La steaua, din 1 decembrie 1886: «La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre... (EP, I 169) etc.

Mitul comprimării timpului – desemnat în folclorul valah / dacoromânesc prin sintagma anul de trei zile – se relevă în basmele cogaionice ca și în «FătFrumos din lacrimă», de Mihai Eminescu: pentru obținerea calului năzdrăvan („cu șapte inimi“), Făt-Frumos-din-Lacrimă se angajează un an de trei zile să ducă la păscut cele „șapte iepe negre strălucite“ ale Babei Cotoroanțe; în prima noapte reușește să își salveze capul (cerut de al șaptelea par care ținea loc de gard la casa Babei Cotoroanțe) grație intervenției prompte a „prietenului său“, împăratul țânțarilor – ce trimite un «roi nemărginit de țânțari» să scoată din ascunzătoarea pădurii cele șapte iepe; în a doua noapte îi vine în ajutor împăratul racilor ce dă ordin poporului său de crabi să scoată iepele ce se ascunseseră în abisurile mării; în cea de-a treia noapte este sfătuit de fecioara aflată în casa Babei Cotoroanțe, maltratată fără motiv de bătrâna vrăjitoare, să nu se mai atingă de mâncărurile cu somnoroasă; povețele fecioarei vin și după ce trece cu succes de „operațiunea păscutului iepelor nărăvașe“: «„– ...Da, bădică, mâne ți se8

mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ți le gătește baba.“ Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. [...] de dimineață i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai și-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieși până în grajd, scoase inimele din câteșișapte cai spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă și după îndemnarea babii se duse să-și aleagă calul ce trebuia să șil ieie.» (EP, II, 274); se subînțelege că sfătuit de fecioara de la casa Babei Cotoroanțe, Făt-Frumos reușește să obțină murgul cu șapte inimi („tretinul / calul cel slab“).

Ca majoritatea feți-frumoșilor din basmele valahe și Făt-Frumos-din-Lacrimă crescuse la palatul părintesc «într-o lună cât alții într-un an» (EP, II, 263).

Deosebit de interesantă este înrăzărirea eminesciană a mitemelor temporalității din «Scrisoarea I», din sonetul «Trecut-au ani...», din «Glossă», din «Luceafărul», din «Sărmanul Dionis» etc., raliindu-și – din planuri complementare – și: infinirea lumilor în „trinomul“ spațiu (necomprimat / comprimat) – timp (necomprimat / comprimat) – mișcare, zborul intergalactic spre centrul potențial al universurilor, la Scaunul lui Dumnezeu, la „reședința Atoatecreatorului“: «Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot de atâtea clipe. // ...Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele. // [...] // Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre-a cunoaște, / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște.» (Luceafărul – EP, I, 132 sq.; s. n.); infinirea generațiilor / lumilor în raportul filosofic etern / peren – efemer, în raportul clipă „în curgere“ – clipă „suspendată“, în polivalența temporalității: „timp individual“, „universal“ / „cosmic“, „timp ireversibil“ etc.: «Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați; / Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și-nainte întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... / [...] // ...Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...» (Scrisoarea I – EP, I, 102; s. n.); «Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară... // [...] //...Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec.» (Trecut-au ani...

– EP, I, 149 / ESon, 70 sq.; s. n.); «...Tu așază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine.» (Glossă – EP, I, 145; s. n.); «Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / [...] / Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost așa rămânem...» (Revedere); „palparea“ unui microcosmos cu „antenele gândului“, „trăirea unui anume viitor întrun dat prezent“ ca „posibil timp reversibil“, trăirea sentimentului „luciferic“ de a ritma cosmosul, bineînțeles, într-un misteric / inițiatic „timp universal“ al muzicii sferelor etc.: «Presupuind lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta și ar cugeta tot atâta ca în evii noștri [...]. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp

clipa de bucurie... [...] Bine zici, meștere Ruben... [...] Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ș-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. [...] Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mișcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă ei îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. [...] „...Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mișcă lumea cum voi eu ? [...] Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...“ Vum ! [...] și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau... [...] „Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă !...“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani...» (Sărmanul Dionis – EP, II, 280 sq. / 305 sq.; s. n.) etc. ________________ Bibliografia siglată: EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, vol. I – II, ediție de Petru Creția, București, Editura Cartea Românească, 1978

Marcos Varela (Brazilia)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

9

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

BRĂNCUȘI ȘI MUZICA De la început trebuie spus sus și tare: Brâncuși a iubit muzica și, fără înfumurări. A cultivat muzica vocală, el fiind însă, față de muzică, fără vreun nivel de pregătire altul decât al naturaleței.

Fluierul de la brâu nu l-a părăsit chiar Atlanticul trecând, și dacă din vioară zbârnâia, după ureche, tot așa făcea și dintr-o chitărașă. Nu trebuie să se uite că Brâncuși s-a apropiat de învățătura cultă doar târziu în junețea lui – în preajma majoratului – și odată cu pătrunderea lui în Școala de meserii din Craiova în 1894. Învățătura primară a celor 3 clase certe care se pot identifica și autentifica, petrecute: două la Hobița și cea de a treia la Brediceni, unde locuia unchiul său, Petre, învățătorul. * În ce privește muzica el a ignorat – și este lesne de înțeles – și scrisul, și cititul, și tabla pitagorică a legilor ei, Brâncuși nefiind de-a lungul vieții sale – muzical vorbind – decât un diletant; neconstrâns de nici o rigoare, nici a știutului și nici a tehnicii muzicale.

A fost un diletant care purta în sine, în sâmbure, un germinal ca nici unul altul, rar, dacă prilej de fecundare potrivită i s-ar fi ivit.

Mai trebuie spus, de asemenea, că vocea lui era departe de posibilitățile virtuozităților; era mai degrabă stinsă, dar nu surdă, de o emisie pură, bogată în nuanțe, just așezată și nu tumultoasă, fără înflăcărări de voce spectaculară.

Instrumentele de care dispunea: frunză și fluieraș, erau comune copilăriei de cioban – doar mai târziu, și din trufie față de umilii săi tovarăși de trudă și în urma unei prinsori cu rămășag s-a apropiat de instrumentele mai pretențioase care erau lăuta… și ocarina!

El însuși pretindea și susținea cu haz serios că singura lui virtuozitate a fost trasul clopotelor și, în al doilea rând, isonirea litaniilor bisericești.

Era un adevăr, căci „aleluiile” lui, prelungite în fioriturile vocalizelor cucuzeliene, ajungeau până la istov și erau impresionante și de uimire, în expirul lor părând a se topi nesfârșitul.

Dar niciodată nu a ajuns „suta” scoborândă în adâncime, a „gospodi-pomili”- ului, care era piatra de încercare a canto-rilor bisericești de pe atunci, nici când îndrăznea el să li se măsoare. * 10

Cu trasul clopotelor era o altă poveste. El se ținea virtuos al trasului lor, în afara celui „în dungă”, pretinzând că puțini ca el – și îi numără pe degete clopotarii și pe tocarii autogoni – dețineau secretul. Brâncuși dădea chiar explicația măiestriei lui care se întemeia pe „avântul” până la „darea peste cap” a clopotelor, dar și pe reținerea la timp potrivit, bruscă „să zbârnâie funia până să se reteze”. Limba clopotului trebuia, după el, să devină „vie și să bată dunga clopotului doar pe firul ei”.

Biserica Română „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavril și Rafail” din Paris, unde Brâncuși a fost cântăreț de strană și paraclisier, 1906

Aceste mișcări de smuceală treptată trebuiau să se desfășoare ca pe o gamă de eforturi de lovire a buzei prin avântul ce se desprindea limbei din cheetoarea ei – cea dintâi făcându-se tot una cu cea de-a doua, prin anularea spațiului uns dintre „ou” și „cheetoare”.

Secretul pentru Brâncuși sta în pretenția sa că BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

limba clopotului trebuie să fie vie, extensibilă sau retractilă, potrivit impulsiunii sau reținerii imprimate de clopotar, care permitea un joc sau îl elimina, între „cheetoare” și „oul” limbei, amândouă unse.

Brâncuși chiar închipuise o limbă articulată ca un arc spiralic, în locul „oului” care îngăduia extensiunea și retractibilul potrivite efortului impulsiunii – devenită calitativă după clopotar și clopotar.

Carilioanelor italice și celor ale bazilicilor din nordul Europei, Brâncuși le băga vina mecanizării, pretinzând că nici „Bing-Beu”-ul vestminsterian și nici „bourdon”-ul de la Notre-Dame, ori acelea ale flandrelor nu corespundeau schillerianului clopot de la Sankt Stephan Dom din Vina, la care vânjoleau 12 trăgători, toți artiști și egali instrumentului.

Totuși simplista mecanizare a carilioanelor milaneze, venețiene și florentine îl împăcau pe Brâncuși, în ciuda mecanizării mersului lor, simfonietele utreniilor ori a vecerniilor sunate de aceste carilioane făcându-l să ierte Italiei multele păcate de arte cu care Brâncuși o apăsa. „Vibrabilitatei aerului și albăstrimilor apeniene, împinse de vârfurile albe ale Alpilor” – zicea el. * Nu este de grabă de spus că lipsa cunoștințelor teoretice ale muzicei nu înseamnă nici inferioritate, nici superioritate care l-ar fi apropiat pe Brâncuși de ceea ce, peiorativ, se numește comunul sau mediocritatea.

Brâncuși purta în sine un profund muzicalism, pur și subtil care, la rândul lui, punea în el un potențial căruia nimic alt nu i-ar fi lipsit decât condițiile de dezvoltare.

Brâncuși era o rară și valoroasă sămânță de muzicalism, purtată de vânturile întâmplării pe nisipurile pustiului ori pe piatra seacă a împotrivniciei care nu îngăduie germinal.

Confirmarea muzicalismului său primitiv, dar adânc s-a dovedit prin prietenia sa cu Erik Satie.

Ceasul lui Satie nu a încetat să palpite – el merge încontinuu, nefiindu-i sleit nici spusul nici germinalul său muzical.

Fapt este că timpul nu poate șterge oratoriul lui Satie, Socrate, care este scris pe o insistență de gândire muzicală, colaboratoare dălții și bardei ce ciopleau pe acel Socrate al lui Brâncuși, azi prezent la Muzeul de artă modernă Guggenheim din New-York. În ghioace pentru viitorime rămâne doar Mercur al lui Satie, acea muzică statutară, care își va avea veacul, fără îndoială, ca să fie.

Există într-adevăr o corespondență și chiar mai mult: o inter-transmutație între muzică și sculptură și invers. Între aceste două opere cap care sunt: Socrate, lemnul lui Brâncuși, și Socrate, oratoriul muzical al lui Erik Satie. Simultaneitatea ivirii lor în timpul și în spațiul de artă al primei jumătăți a veacului al XX-lea BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

este cel mai vorbitor DA al corespondențelor cinestetice dintre arte. * Precum am spus, Brâncuși copil nu a cunoscut decât frunza și fluierul, iar ca instrument străin sieși: clopoțeii, țâuneii și tălăngile timpului din copilăreasca lui ciobănie; clopoțelul bisericuței din Hobița fiind abia nițel puțin mai mare decât o „birje”.

Ajuns în Craiova, la vârsta de 12 ani, va lua contact, în situația sa de băiat de prăvălie, cu fanfarele, parăzile militare – acestea mai rare; dar mai adese cu: spectaculoasele pompe funerare ale bogătașilor care se desfășurau proporționale cu averea defunctului.

Dricuri impresionante – toate în geamalâcuri și trase de sirepi în valtrapuri negre, precedate de șireaua popilor în somptuoase odăjdii – parâmele, din late panglici ținute de comilitoni, înghesuiala inconsolabililor și muzica militară! Alămuri și baterii, tobele zăbrănite, și surde, și funebre, alternând cu sonoritățile jalnice ale corurilor bisericești, ale melozilor jelilor.

Era spectacolul gratuit al feeriei funebre, iar pentru Brâncuși prilej de închipuire. * Cu muzica de coarde Brâncuși a luat contact prin mijlocirea lăutarilor ambulanți și bieți vai de ei. Se numărau pe degete cei doi-trei Dinici și Nădărici care se îndepărtau de ceea ce este trista trivializare a muzicii. Și numai întâmplător, datorită unei prinsori pe rămășag, Brâncuși va meșteri, cu cuțitașul său vrăjitor, o vioară. O vioară de minune și care să cânte!

Făcutului acestei viori, Brâncuși îi datorește prima sa ascensiune: pătrunderea în Școala de Arte și Meserii din Craiova și, prin absolvirea excepțională a acesteia, pășita lui în București în Școala Artelor Frumoase.

Aici, legături întâmplătoare îi făcură cunoștința ultimilor artizani clopotari în mahalaua care poartă numele breslei; unul dintre ei va deveni model atitrat al Școlii de Arte Frumoase, după al cărui portret în basso-relief executat de Brâncuși, acesta a mai păstrat o reproducere fotografică (vezi C. Zervos, p. 11).

Tot la București, Brâncuși va lua contact cu muzica cultă prin concertele simfonice ale filarmonicei de atunci și prin exhibițiile virtuoșilor noștri sau streini, la îndemnul și prin mijlocirea colocatarului său prieten, care i-a fost compozitorul Cuclin, copărtaș al mansardei din str. Izvor.

Contactul lui Brâncuși cu muzica cultă instrumentală a fost pur și simplu negativ. El respingea întregul factice ce însemna pentru el instrumentalul și armonia, în afara esențelor lor: subiect și contra-subiect, acceptate doar în sobra și concisa lor dezvoltare, neobosind să repete, tot ca și pe un abecedar sau dicționar muzical, pe cele mai reprezentative pentru el.

Tot restul – cu toate că uneori neașteptatul și frumosul îl prindeau și îl robeau – i se părea lui arabesc obositor 11

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

și mai ales ceea ce el numea: viciul ascuns al muzicii.

Se apropia mai cu înțelegere de muzica vocală, devenind coristul voluntar al Carmen-ului maestrului Kiriac. Este corist, dar cu plată, al bisericii Mavrogheni, care îi era de parohie, cum fusese tot cu plată coristul bisericii Maicii Domnului din Craiova.

La Paris, pe lângă nevoile nemiloase ale traiului, în hotărârea lui de a țârcovnici la Capela Română de acolo, nu puțin a atârnat și plăcerea de a-și satisface dorința de cât altfel decât solitar și mai înalt și mai adânc ca acela al fluierului și al foii verzi.

Brâncuși, cântăreț de strană și paraclisier, 1906

În tocmeala lor dintâi, i se îngăduise de către popă, de a-l isoni pe el și pe cântăreț. „Numai în stare să fii”, îi zisese popa. „- Eram grotesc în stiharul slinos și caraghios cădând cu cădelnița și trecând-o popii… dar în Alelui și în Îngerul a strigat nimeni nu mă întrecea.

Chiar păleau, și popă și cantor”, zicea Brâncuși, ușor înfoiat de merite pe care el le evalua mai presus de orice, ca și Ingres pe a lui vioară.

Tot la Paris, îi fură de aproape contactul trecător cu Mihail Vulpescu, cântăreț ajuns stea căzătoare la Opera mare din Paris și la cea mai tânără și mai vie 12

de la Monte-Carlo; iar mai târziu și mai din treacăt cu Stan Golescu și mai de vatră cu Marcel Mihalovici, pe care îl găsea în strada vecină lui: strada Veseliei, bătând fildeșurile unei pianine răblejite într-un cinema de mahala – și în care Mihalovici trebuia să mai „sonorizeze” și ploaia și cu pistolul în secvențele westernurilor, doar trapătul cailor desemoțându-l…

Mihai Vulpescu, fiu de popă de pe Bărăgan, evadat dintr-un seminar, mai păstra din fondul popular izuri reavăne, dar neștiind a le ridica la valoricul artei culte.

După moartea prietenului pictor, acsizar și lăutăraș Douanier Rousseau, căci el preda noțiuni cinstite de vioară începătorilor – și după chicsurile prieteniilor cu Modigliani și Max Jacob, Brâncuși a intrat întro mai adâncă legătură cu Erik Satie. Prietenia va dura ani și cu rod muzical: Oratoriul pentru Moartea lui Socrate și de humor – Satie jucându-se cu gluma și cu gloanțe de pistol, îndreptate ca să lovească… Și Brâncuși și Satie ajunseseră la convingerea că muzica este o treabă de ingeniozitate și de furtișag al timpului prețios – comoara auditorului!

Ei susțineau că muzica cultă se îndepărtase prea mult de măreția simplicității sunetului pur (Klang farbe) tot așa cum sculptura se pierduse și ea în „mașinăria grotescă a compoziției italiene” care culmina pentru ei în muzică, cu wagnerianul, cu „barbaria”.

Această convingere a devenit stejar al înțelegerii spirituale care îl unea pe Erik Satie de Brâncuși. Erik Satie era un vizionar al simplicității, al sunetului pur, limpezit de orice zoaie ar- și en-armonică. Și a mărturisit că sonoritățile naiului românesc – puritatea lor a fost temeiul muzicalismului lui.

O vreme reușisem, de pe alte măguri de gândire, să-l apropiem de Beethoven, dar aceleași repulsii și respingeri care îl însuflețeau față de Michel-Angelo (căruia niciodată însă nu i-a tăgăduit geniul) îl îndepărtau și de Beethoven: teama, aversiunea, ura de teribil și de teribilism în artă.

Invers proporțional, Mozart îi era duios și socotit măsurat; ca și pășita majestuoasă a leului în deșert, i se impunea deplin J. S. Bach.

Aceasta era lada cu zestre muzicală a lui Brâncuși când, prin 1923, adusă de librăria Silvia Beach, sfioasa și modesta egerie tipărită a lui James Joyce, apăru în viața lui Brâncuși Miss Eileen Lane, o irlandeză subțirică și naivișoară, atrasă de curiozitatea snoabă a cunoaște pe autorul Principesei X rămasă de pomină și operă ținută de scandal, profanatoare de pudicitate în întreaga lume feminină internațională.

Eileen Lane se afla în trecere prin Parisul tuturor îndrăznelilor.

Miss Lane, compatrioata lui James Joyce, dar de alte niveluri, fusese și o sinuu-feiner hotărâtă în adolescența ei. Era blondă, blondă și o adevărată trestie înmlădiată de vântul libertății. Ea îi fu de mare mirare lui Brâncuși, și el ei. Așa cum încep toate afinitățile BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

elective, Brâncuși îi făcu cinstea audierii gramofonului lui – o minunăție personală – cu rezonanță de scândurele și inclus în scorbitura uneia dintre mesele lui, dintre care una va ajunge Masa Pomenirii din Tg. Jiu. Cântece eschimose, sinice și indiene se înălțau ca din peștera cu sibila. Melodii mai degrabă de scâncet, darnice de cutremurul sacru. La rândul ei, Miss Lane, minunățea pe Brâncuși cu baladele poporului irlandez, dintre care unele ajunseseră adevărate cântece de câmp de bătălie în acea vreme: „It’s a loug way to Tipperary”…

(Mai e de mers până la Tipperary, se mai fredona încă după pacea încheiată în 1919.)

Așa se îmbinară subtilele și electivele afinități de corespondență ale spiritului, care duc la amiciție, la frățenie, dacă nu la aceea de sânge, la aceea a gândului și a simțurilor mai de preț și mai adâncă decât oricare.

Această prietenie, întâi muzicală, dintre Brâncuși și Miss Lane va însemna câțiva ani luminoși în viața lui Brâncuși și nici un nor și nici o umbră nu o vor întuneca până hăt departe, până în 1940, când cotropirea hitleristă se interpune de-a curmezișul acestei prietenii. Sub valul barbar și de sânge care amenința Franța, Miss Lane a trecut Atlanticul. * Prietenia lor era comunicarea care apără secretul și intimitatea ei, salvându-le de ceea ce ea apare a fi în fața aparențelor evidenței, care tot mai este: inferioritatea femininului față de Adam.

Acest secret al intimităților lor, Miss Lane îl prelungea în practica însăși a vieții cotidiene, care implică trai și adăpost comun. Aceasta niciodată nu a fost pentru ei: cheltuielile erau suportate „half and half”, ceea ce nu e decât „juma’ juma’” al nostru, iar adăpostul nocturn nu a fost prelungit nici măcar până în zori și niciodată nu a fost comun. Fiecare își păstra independența odihnitoare a libertății și a somnului… În aceste condiții, Brâncuși și Miss Eileen întreprinseră lunga lor călătorie în țară – cu popas prelungit la Hobița – prin 1925 – nesfiindu-se, nici el, nici Eileen, de a fi ceea ce nu erau: doi prieteni ca frate și soră.

Popasul în Hobița i-a îngăduit trestioarei irlandeze să trăiască de-a dreptul viața țărănească, nesfiindu-se să-i adopte portul, nu numai acela de zile mari, ci chiar să-și prindă mâinile în căpistere și să ia parte, de pildă, la petrecerea unui botez și la ceremonia unei nunți, care începe sâmbătă și se isprăvește cel mai curând luni, la fântâni.

Spre nenorocul ei – Eileen era foarte liberă în accepțiunile ei fizice despre umanitate – luni dinspre ziuă a adormit în odaia socrilor și nu a putut să audă, nici să noteze melodiile și ale „bidinelei”, și ale „ursoaicei” ce se cântă lăutărește, ca două cântece de

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

consacrare și fără perdea lunea dimineață. Acestora le urmează „jocul fecioriei cămășii de mireasă”, care autentifica – de cele mai multe ori prin sângele unui porumbel nevinovat – ceea ce toată ospețimea se preface a crede și de multe ori nu este.

Miss Eileen Lane

Îmbiată de nuntași, printre care și gazda ei, care o mai auzise cântând pe „landeza” (când cu „o”, când cu „ir”, căci nația ei era nehotărâtă în mintea tuturor) – „pe neînțeleasa, dar cu viers” – Eileen se dete cu voie bună pe brazdă. Brâncuși, nici logodnic, nici tată, o isoni pe o cobză asurzită de stejar, voioșia ei sprintenă, dar cuminte, impunând satisfacția, dar și respectul nuntașilor, furați de aleanul celui de al doilea și din urmă al ei cântec.

Cel dintâi îi înveseliseră; era o humorească tâlcuită de Costache nuntașilor: despre pățania unei codane care, tot zbenguind pe câmp printre fire de iarbă și flori, a fost înțepată de o albină – ceea ce aducea, pictural vorbind și cu duioasa – pățită a lui Grenze – a urciorului spart – întâmplătoare tot unei îndrăznețe.

Pe cea de a doua baladă din caietul ei a cântat-o cu același alean, cu care bătrânul ei prieten Costache Brâncuși le doinea pe ale lui – în singurătatea atelierului din Paris, și Miss Eileen Lane, acum, pe ale ei, aici în Pestișani, lângă limbuția ciripitoare a Bistricioarei. Cânta aici la Pestișani, ca și în Irlanda ei, în vreun sat de unde ea se trăgea…

(Tribuna, 24 februarie 1966, p. 5; din volumul în pregătire, V. G. Paleolog – SCRIERI I).

13

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

ADAPTABILITATE ȘI TRANSFER SAU CU PREPOZIȚIA „ÎNSPRE” ÎN ERA SCHIMBĂRII Trăim, începând cu deceniul 9 (al secolului trecut), spune Alvin Toffler (v. Transfer de putere, 1990) în epoca dominației cunoașterii, inteligența taie acum punțile brutalei forțe fizice, nu va împiedica însă și violența. Altfel de violență. Cei care dețin cunoașterea – adică informația și computerul, iar nu doar coșurile negre vărsătoare de fum – își transferă lejer și în folosul propriu puterea, ceilalți s-ar putea să mizeze, cum se vede, pe agresiunea tribalistă, deja pe forța militară. Acestea, se spune, pot fi zădărnicite prin integrarea informațională, printr-o necontenită deschidere, a rămâne așadar numai păstrători de vechi patrimonii, într-o dimensiune conservativă, înseamnă a influența în masă exclusiv propagandistic, contând pe elementul tradițional; uneori în formele nestăpânite cunoscute (istorie triumfalistă sau, cum s-a zis mai de curând, „istorie de parastas”, pusă adică pe dezgropare și veșnică pomenire, apoi reminiscențele idolatrice certate cândva de Emilio Gentile etc.). Firește, tranziția la schimbul eficient de informații, în anume condiții de libertate, nu e lipsită de dificultăți în cazul tradiționalismului nepocăit, dar aceasta, ne îndeamnă A. Toffler, ar trebui cel puțin încercată. Ar însemna oare acest lucru și o dezagregare – rea – a mentalităților? Unele, străine fiind, chiar ar trebui dizolvate. Suntem însă în dificultate, pe orișice meridian am fi așezați, atunci când disoluția s-ar referi la cultura națională: negare a specificului (diferenței), a ființării etnice (din păcate prizate adesea numai în cadre etnografice, folclorice, deja politice etc.).

Nu e inutil a scruta acum, pe scurt, modul în care se va fi alcătuit și a lucrat – entuziast ori sceptic – la unii gânditori români conceptul specificității; cât, pe urmă, de dureroasă ar fi fracturarea lui (ca formă filosofică) în vederea disponibilizării și redimensionării noastre în cunoaștere – pentru schimb informațional, adică în vederea tranziției de la neriscanta adaptare la schimb și speranță.

El însuși mai degrabă printre sceptici, Mihai Ralea (v. Între două lumi, 1943) spunea că psihologia etnică românească întâmpină greutăți prin disocierea severă între două tipuri de apreciere. Unul aparține scepticului radical. Acela, cu obișnuințe mai lungi sau mai scurte prin culturile străine (când nu sunt alogeni interesați), ar nega tot: nu avem artă și literatură proprii, știință, stând aici înapoia altor popoare; avem o structură și o compoziție etnică inferioare, locuirea 14

într-un orient stătător ne-a pervertit etc. Scepticul radical, crede M. Ralea, e vinovat de: insensibilitate națională, egotism definitiv, comoditate, o ieftină poză.

Dar, scrie mai departe gânditorul, „Exact opus acestei mantalități, apare o alta care, cu tot aspectul ei profund patriotic, rămâne tot așa de obtuză, tot așa de refractară la priceperea sufletului național ca și cea dintâi.” E mentalitatea grandomană: lipsită de o vedere clară și de spirit critic „din cauza unui factice sentiment de orgoliu național, de grandomanie șovină”. E drept, un rost ar avea această mentalitate, dar numai în unele momente („Poate că își are și folosul ei educativ național” – îngăduie Ralea). Însă (afirmând că: „Ceea ce ne trebuie e o atitudine critică justă. O înțelegere bazată pe înțelegere și discernământ”) ce pune M. Ralea în locul defrișat, ce ne recomandă? Bizuit pe inutilitatea termenului de rasă, aceasta fiind la toate popoarele numai în amestec, el folosește totuși termenul la caracterizarea ființei românești: aici mixtura ar fi impresionantă, la noi multiplicitatea raselor și influențelor care au plămădit poporul de astăzi a fost mai mare ca oriunde. Variația influențelor, ce a continuat și după formarea poporului român, prin invaziile ulterioare cunoscute, a determinat o neutralizare de caractere. Românii sunt adică lipsiți încă de un nucleu, de o tonalitate preponderentă. A voi să faci psihologia românului e a te lovi numaidecât de un haos de elemente externe incomplet asimilate. Avem puține secole de libertate următoare consolidării definitive ca stat (aci, ca să întărim, relativitatea e mare) și acest lucru e, în cazul nostru, esențial. Suntem încă în devenire, în imprevizibil, în imprecizabil. Nu ne întâlnim deocamdată decât cu vagi indicii, cu veleități, cu simptome.

La constituirea unei definiții a specificului, M. Ralea pune, între altele, și întrebările bune: care e sufletul nostru și cum oglindește el lumea? Cum se reflectă în român universul și ce sens atribuie omul românesc acestei reflectări? Care sunt credințele lui, amăgirile, speranțele, miturile? M. Ralea rămâne însă aproape de pragul minimalist, iar în caracterizarea ce întreprinde (adică atunci când încearcă o „caracterizare psihologică”) recurge și el, cu unele excepții, la o modalitate epitetică, marginală – meteahnă „tradițională” în care mulți au căzut.

Astfel, fiind încredințat că pentru psihologia etBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIE

nică o izbutită documentare e oferită de studiul producțiilor culturale ale unui popor, fiindcă în acestea sufletul său s-a afirmat în chip obiectiv, M. Ralea (ca și C. Rădulescu-Motru în 1908 și apoi în 1927) ia în considerație exclusiv marile personalități creatoare de plusprodus noetic: raționalismul francez se evidențiază în Moliere, Racine, Voltaire, Descartes ș.a., sentimentul devenirii permanente al germanului e perfect învederat la autorii de seamă ai seminției sale etc. Românii au însă o literatură tânără neconcludentă. Apoi, cui să se adreseze etnopsihologul interesat de duhul românesc? Țăranului sau arterei boierești?, se mai întreabă el ignorând că, de exemplu, la Eminescu (și aproape peste tot în folclor, de unde s-a inspirat poetul național) boierul sau domnitorul sunt țăranii din fruntea obștii... Între oriental și occidental, e convins M. Ralea, românul ocupă un loc aparte, regiunea e deplasată totuși spre marginea răsăriteană cu valori mai mult negative. Adică, dacă occidentalul e insul aptitudinii creatoare prefăcând ambianța și – paradoxal, după chiar proverbul nostru – sfințind el locul, orientalul e un pasiv, un resignat. Răsătiteanul se supune mediului, e zăpăcit sub puterea naturii, care îl apasă, îl zdrobește. E fatalist. În puterea naturii recunoaște puterea „zeului”, față de care simte a avea o prea slabă voință, nu e nicicând gata de o insurgență. Ignoră fausticul.

Orientalul acceptă tot, nu are nici o ambiție, nici o rezistență.

Se observă ușor că termenii folosiți de M. Ralea sunt destul de brutali, parcă deja pejorativi. Între mentalitățile orientală și occidentală românii ocupă însă, după gânditorul nostru, o valoare totuși intermediară: este adaptabilitatea. Nu e încă o activitate creatoare, până la un punct e chiar o ușoară înfrângere. Dar dacă resemnarea e încetare a vieții, adaptarea, din contra, e o formulă încă energetică, o putere (crede M. Ralea) încă tânără și vie. Are un sens activ și presupune voință de transformare. Cum nu te poți adapta decât la ceva ales în prealabil, premeditat, adaptarea e și o selecție: a lucrului ce convine dintr-o multiplicitate oferită. Fiind așadar un adaptabil (dintre vecini, grecii și italienii, ne încredințează M. Ralea, nu mărturisesc mai întâi nota adaptativă, fiind prea pasionali; alții, mai de aproape încă, însă cu fumuri de Europa, nu se adaptează, ci imită etc. ) românul ar avea prin excelență funcția realului. De aici însă și reversul neplăcut: o lipsă când și când a fanteziei, carențe de luciditate, scepticismul, inapetența de combativitate îndelungată etc. Românul, observă Ralea cu o vorbă ce a făcut carieră, preferă spiritul tranzacțional. E de văzut totuși în ce împrejurări, cât e de pregătit să facă tranzacțiile utile. Deocamdată, încă adaptabilitatea. Ea iar fi scăpat pe români de sub rele vremuiri istorice, ia făcut să supraviețuiască etnic sub furtunile ce le-au trecut ruinător pe deasupra capetelor plecate. Datorită BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

adaptabilității românii nu s-au pierdut la atâtea tentative de deznaționalizare. Și tot adaptabilitatea, încheie Mihai Ralea, îi face pe români harnici, înțelegători de tot ce găsesc optim la străini, fiind gata a și-l însuși, dar cu chibzuință. Sunt, pe urmă, vioi la la noutate, supli, fără de ură și invidie, inteligenți, lipsiți în general de nostalgia și melancolia dezrădăcinării. Sunt mefienți, va să zică neîncrezători în prima ofertă, răbdători la viclenirile celuilalt.

Să nu constituie acestea – cu variația lor și, apoi, împotrivirea între ele – o motivație suficientă pentru schimbul românilor cu lumea în era cunoașterii și a „transferului de putere”? Cu condiția, firește, de a renunța când și când la adaptabilitatea prea încordată, intrând adică în lucrarea schimbării, a transferului profitabil. În Situația spirituală a timpului (ed. germ.

1931) Karl Jaspers spune că, de regulă, omul aude mereu o limbă din trecut (va fi fiind menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența, prin viața sa el o vorbește în viitor.

Omul își va fi căutând așadar o formă în spirit spre a încerca (după ce s-a statornicit în aceea) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma (în așa-numita „problemă a granițelor”) este numai o varietate ce constituie frontiera altei varietăți. Prin urmare, ea este (susține Alain Boutut în L’Invention des Formes, 1993) o noțiune calitativă, nu o mărime, precum masa, viteza, temperatura: nu scade, nu crește; nu i se va cunoaște însă nici principiul de conservare. Rene Thom (1982) e încredințat că universul întreg e numai un spectacol în care se perindă neîntrerupt nașterea, viața și distrugerea, nimicirea formelor. Universul este așadar o morfogeneză și e cu putință, recunoscând-o, să dai așa seama „de existența și stabilitatea formelor, de apariția și dispariția lor”. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi de aceea formă filosofică) ar fi mereu „între”. Mai mult încă, ea este îndemnată să fie spre (înspre): spre dispariție, putem zice, dar și înspre o altă re-alcătuire. În adâncul ei mereu nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare și va fi, din această cauză, și necontenit căutătoare (vezi în acest sens și cartea mea Despre Ființa Românească, 2001). „Spre” e scopul ei ascuns, nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei românești, forma acestei ființări e cosubstanțială, după Constantin Noica, lui „întru” („Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru o prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de tensiune” – v. Sentimentul Românesc al Ființei, 1978), dar ea nu e solidară totdeodată și cu „între” ? „În raport cu întru, clasicizat la noi de către Noica – scrie Mircea Muthu – vocabula între (între Orient și Occident, între efortul de recuperare și tendința de globalizare, între tentația 15

FILOSOFIE

metafizicii europene și gândirea de sorginte patristică etc.) are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic” (vezi Mircea Muthu, Dinspre Sud-Est, 1999). Despre acest operator a vorbit și discipolul păltinișan, insolitul Constantin Barbu, în Întemeierea românescului (rev.”Ramuri”, 1981). În Cartea arheilor (rev. Steaua, 1980), C. Noica, abordând „puterea de întruchipare”, o vocație numai a spiritului, ne încredințează despre „nevoia de forme”. Deja, poate, chiar despre nevoia de o formă filosofică: filosofică, nu doar mentală, întrucât (cum apreciază Jaspers) „oamenii sunt ceea ce sunt nu doar prin naștere, instrucție și educație, ci și prin libertatea fiecăruia considerat în parte, pe baza a ceea ce este dat și i se dă lui”. „Trebuie apoi luat în considerare că numai în această formă avem o conștiință spirituală a situației care rămâne deopotrivă cunoaștere și voință; numai aici găsim – va spune din nou filosoful german – incertitudinea posibilului care trezește în om, prin conștiința pericolului, întreaga sa putere, fiindcă este conștient de decizie”. În Situația spirituală a timpului, Karl Jaspers continuă astfel: „Deoarece mersul lumii este indescifrabil, deoarece până astăzi tot ce a fost mai bun a eșuat și poate eșua din nou, deoarece, deci, mersul lumii în timp nu este deloc numai ceea ce este important, orice planificare și acțiune care se raportează la un viitor îndepărtat este întreruptă, pentru a crea și a însufleți, acum și aici, Daseinul. Eu trebuie să vreau ceea ce este important, chiar dacă în față se află sfârșitul tuturor lucrurilor. Acțiunea inspirată din apărarea împotriva indezirabilului, un de nedorit care va veni, nu va avea forță decât prin voința îndreptată spre realizarea prezentă a unei vieți

proprii. În fața viitorului întunecat, a amenințării și prăpastiei sale, apelul de a realiza cât este încă timp, devine cu atât mai imperativ. Gândirea de prognoză ne azvârle înapoi, în prezent fără a părăsi spațiul planificării în cadrul posibilului. În final, singurul lucru care, în mod cert, îmi rămâne de făcut este să fac, în prezent, ceea ce este autentic”.

Formă este un termen din latină înrudit cu firmus (gândit, observă C. Noica, drept ceea ce face ca un lucru să țină). În forma filosofică se țin laolaltă (ca sub o firmă) ideile pe care ea le adăpostește. Ideile se adăpostesc, e aceasta o tentație a lor irepresibilă. De altfel, apreciază C. Noica, „nevoia de a se adăposti este ceva universal”. În lumea românească, povestea filosofică a sculpturilor lui Brâncuși (spuneam cu alt prilej, în Ființă și Loc,1990) este, până la un punct, o poveste a adăpostirii acestora. O altă poveste (pomeneam în aceeași lucrare), tot despre adăpostirea în formă (a ființei, a ideii), o vom afla în basmul lui Petre Ispirescu Pasărea Măiastră: locul și ființa, suprapunerea lor inviolabilă. Dar, aminteam, în forma filosofică din lumea ființei românești îl găsim, insolubil, și pe înspre – prepoziția de înaintare, aceea care sfidează oprirea; e și neliniștea, dar și căutarea. Chiar și întru, operatorul acesta al lui Constantin Noica, nu e livrat doar dintr-o poziție determinată, el e (precum acest înspre) o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să treacă pragul; să sporească ori, cum ar fi cazul câteodată cu românii, să facă, în prezent, măcar ceea ce este de făcut.

Martin R. Baeyens (Belgia)

16

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUȘ

FIINȚA ȘI NIMICUL (Un comentariu asupra categoriei de nimic la Kant și Heidegger) Într-un moment în care ființa pare să nu mai preocupe gândirea filosofică actuală, pentru că „filosofia primă” nu mai este la modă, a pune din nou în discuție ființa poate să pară o încercare caducă, fără sorți de izbândă de a mai fi „actual”. Dar ce este acest „actual” în gândirea filosofică, într-un moment în care speculația pare să-și fi atins propriile sale limite? Actualul se dovedește, de cele mai multe ori, a fi un in-actual travestit, o mască teoretică a unei vechi probleme, cu pretenția de a fi altceva. A dispărut oare în întregime problema ființei din preocupările filosofice actuale, sau aceasta s-a convertit în altceva? Sunt sigur doar de un singur aspect, că se poate da doar un răspuns evaziv, care, la rândul lui, nu reprezintă o soluție, ci doar încercarea de a menține un nivel incitant al unui discurs ce poate să pară tardiv. Indiferent care sunt decupările teoretice, frământarea subiectului nu este nicidecum desuetă, atâta timp cât în spatele acesteia se ascunde viața, ca relație a eu-lui cu celălalt, dar și ca relație între posibili care poate da noumenul, adică un concept fără obiect. Din aceste motive, abordarea mea de aici are în vedere relația dintre Ființă și Nimic, adică o încercare de a aduce în „actual” diviziunea „nimicului” kantian. Acest actual este într-o relație directă cu inactualul, fără o graniță, fără o separație, ci, mai degrabă, salvgardând funcția teoretică rezultată dintr-un proiect al devenirii. Kant reprezintă un reper stabil, dar în „actual” se trezește ecoul îndepărtat al unui arhetip indian1, pentru că „ființa” este „nimic”. A te scălda în apele ființei și în cele ale neființei este o dublă experiență rezultată din suferința cunoașterii, o dubla helix, precum este identitatea și umbra sa, adică starea de tautologie absolută a lumii. Ființa nu este altceva decât această tautologie absolută și, în acest sens maximal, ea se confundă cu abstracția nimicului. Dar ce este nimicul, așa cum îl avem noi în vedere aici, pentru că dacă pentru Ființă putem stabili un model trinitar logico-ontologic2, pentru Nimic

avem doar ecoul indistincției I - G, adică starea holomerică sau „oceanul absolutului”? Cel puțin așa poate să apară situația nimicului până la distincția kantiană din Critica Rațiunii Pure3. În Analitica transcedentală se face precizarea că diviziunea în posibil și imposibil reprezintă conceptul suprem de la care începe o filozofie transcedentală. Dar deasupra diviziunii care presupune un concept divizat, se află un concept și mai înalt, care este conceptul unui obiect în genere, „lăsând nedecis dacă el este ceva sau nimic”4.

Deci Ființa și Nimicul s-ar putea abstrage din acest concept al obiectului în genere, urmându-se ordinea și indicația categoriilor. Iată cum prezintă Kant diviziunea conceptului de nimic: 1) Conceptul vid fără obiect (ens rationis): „Conceptelor de tot, mulți și unu le este opus conceptul care suprimă totul, adică nici unu, și astfel obiectul unui concept căruia nu-i corespunde nici o intuiție indicabilă este = nimic, adică concept fără obiect, cum sunt noumenele, care nu pot fi numărate printre posibilități, deși nu trebuie să fie considerate din această cauză nici ca imposibile (ens rationis), sau cumva ca anumite noi forțe fundamentale, pe care le gândim, e adevărat, fără contradicție, dar și fără exemplul scos din experiență și care deci nu trebuie numărate printre posibilități”5. În ce constă raportarea Ființei la această formă kantiană a nimicului? Credem că tocmai aici există suprapunerea dintre Ființa maximală, ca generalitate absolută, și Nimic, acesta din urmă putând să fie orice în afara unui lucru exemplar. A nu se confunda acest lucru în vreun fel cu materialitatea, poate doar cu excepția aristotelică a conceptului de hýlē.

Acest termen pur aristotelic nu-și are originea în realitatea direct percepută - ca întinderea sau mărimea. După ce i s-a determinat natura particulară, hýlē poate să se așeze printre cele patru cauze ale lucrurilor. Ea este o cauză imanentă, asemenea eidos-ului,

Problema unui astfel de arhetip, în care omul are o dublă experienţă prin participarea la fiinţă şi la nefiinţă, o găsim analizată de Heinrich Zimmer, în Myths and Symbols in Indian Art and Civilization, Edited by Joseph Campbell. Copyright 1946 by Bollingen Foundation, Washington, D. C., Published by Princenton University Press; traducerea românească la Editura Meridiane, Bucureşti, 1983.

2

1

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

A se vedea modelul I – D – G aşa cum apare acesta în cultura europeană.

3 Imm. Kant, Critica Raţiunii Pure, Editura IRI, Bucureşti, 1994, pp. 270-271.

4 Idem.

5 Idem.

17

FILOSOFIE

dar îndeplinește și funcția de principiu al individuației.

Dacă „materia” la Aristotel reprezintă potența, adică ceea ce va să vină sau să se înfăptuiască în devenirea degradantă a istoriei, ea este un concept vid fără obiect, ceea ce nu poate să fie numărat printre posibilități, dar nefiind nici imposibilă. La fel se poate spune și despre ființă în genere, pentru că în zona unică de rarefiere, care este abstracția ei maximă, ființa este „nimic”. Acest „nimic” poate da naștere la orice: la o desfășurare a logos-ului în lume, care înseamnă o bună devenire sau la neantizare, adică la acel „nimic” destructiv de la capătul lumii. Totul constă în referentul pe care ni-l putem imagina, dar, întrun fel, progresul cunoașterii este de multe ori imprevizibil. Acest imprevizibil provine din lipsa oricărei „intuiții indicabile”, aflată la Kant într-o relație de identitate cu „nimicul”. Ens rationis (entitate a rațiunii) reprezintă doar ceea ce există în și pentru gândire: la limită neantul, nonexistența, ca obiect al gândirii. Ens rationis se opune lui ens reale sau naturae, în sensul că ens reale există, în potentă sau în act, în afara gândirii. Aici intervine și diferențierea lui ens rationis față de conceptul de hýlē, care se află în potența așezată în afara gândirii. Iată că avem așadar două categorii de potență: a) potența gândirii ; b) potența din afara gândirii. Ar trebui, dacă am gândi platonician, să dăm un răspuns la întrebarea dacă există o potență a tuturor potențelor, adică o idee a potenței?

De asemenea, care ar fi ierarhia celor două potențe? Tot așa, trebuie să facem distincția dintre ființă și nimic, la nivelul lui ens rationis, și ceea ce se poate substitui lui ens reale. Există un „nimic” la nivelul naturii care e diferit de „nimicul” situat de Kant în prima diviziune a conceptului în cauză. Nimicul de la nivelul naturii nu este neapărat obiect al gândirii, pentru că raționalitatea îi este indiferentă. Tot aici, indiferent de forma devenirii, nu se poate institui vreo formă de nihilism. Nihilismul este determinat tocmai de ieșirea lui ens rationis din propriul gol. Credem că tocmai în acest sens, Imm. Kant se desparte esențial de o teorie a vidului din gândirea indiană. Dacă este posibil să discutăm de un statut al rațiunii, atunci acesta este fundamentat tocmai pe distanța maximală față de „natură”, adică față de in-diferența ontică.

Această diferență dintre ens rationis și ens naturae este un exemplu pentru orice diferențiere la nivelul gândirii, când aceasta devine un univers de nuanțe.

Cu ceea ce nu poate fi rezolvat prin aparatura logică, trebuie procedat apelându-se la o „tăietură epistemologică”. Nodul gordian este mereu un exemplu de model teoretic ce trebuie salvgardat. „Criticile” lui Imm. Kant reprezintă, în acest sens, tăietura necesară ce trebuie aplicată gândirii speculative, scoaterea acesteia

din inerția oricărui „prezent”. Dacă postmodemismul vrea o reformă a gândirii, sau mai mult decât o reformă, trebuie să se întoarcă la „criticile” lui Kant.

Ființa și Nimicul, așa cum le putem pune în relație la nivelul lui ens rationis, sunt ambele noetice, adică pur raționale și nu „psihice”. A distinge dacă e ceva sau nimic, înseamnă a urma ordinea și indicația categoriilor. Tabloul Kantian al acestor categorii lasă impresia unei desăvârșiri, față de care nu mai putem adăuga nimic. Este bine că este doar o impresie, întrucât perceptibilul este mai mult decât atât, chiar posibilitatea de a ne așeza într-un antikantianism al acestui secol. Ens rationis dă posibilitatea gândirii de a nu fi limită, pentru că din nimic se poate naște orice, fără predestinare genetică. Acest nimic este în aceeași așteptare ca și Ființa, în așteptarea zorilor care vor alunga spaimele istoriei. Drumul nostru către ființă trebuie să se întâlnească undeva cu drumul ființei către noi și aceasta se va produce doar în momentul când vom avea un adevărat gust al infinitului. Acest gust presupune o exersare în „ființă” și în „nimic” pentru că tocmai papilele dermice pot indica în vreun fel prezența unui ecou încă nenăscut, dacă ar fi să folosim o expresie a lui Blaga, adică posibilitatea ca finitul, în singurul lui ceas, să nu mai stea sub semnul vreunei limitații.

2) Obiect vid al unui concept (nihil privativum). „Realitatea – spune Kant - este ceva, negarea lui este nimic, adică este un concept despre lipsa unui obiect ca umbra, frigul”6. La acest nivel al diviziunii kantiene, se conturează diferența dintre Ființă și Nimic tocmai prin faptul că prima este o realitate, mai puțin decât realitatea, ca posibilitate de a fi sau ca proiect deschis al devenirii, în timp ce „nimicul” primește tratamentul ontic inițial.

Nihil este lipsa, dar lipsa cui, pentru că aici oricum dispare ideea profundă a vidului. „Umbra” și „frigul” sunt negative ale lui ceva, dar sunt ele nimic, în sensul kantian al primei diviziuni? Răspunsul este aici evident negativ și poate că exemplul kantian de la acest nivel al diviziunii este nefericit. Dacă Ființa a intrat în proiectul devenirii, Nimicul se trezește în situația de a fi doar proiecția acesteia, într-o strânsă legătură cu aparența lucrurilor. El este „lipsa”, dar nu în sensul „golului” ontologic, unde echivalența Ființă = Nimic este evidența însăși.

3) Intuiție vidă fără obiect (ens imaginarum): „Simpla formă a intuiției, fără substanță, nu este în sine un obiect, ci numai condiția lui formală (ca fenomen), ca spațiul pur și timpul pur, care sunt într-un adevăr ceva ca forme de intuire, dar ele însele nu sunt obiecte, care să fie intuite”7. Înainte de abordarea relației Ființei cu Nimicul, la acest nivel al diviziunii,

Idem.

18

7

6

Idem.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIE

este necesar să avem în vedere câteva observații făcute de Kant, în Analitica transcedentală8, unde se au în vedere principiile a priori ale posibilității existenței. Principiul unei întreite sinteze este necesar în orice cunoaștere: sinteza aprehensiunii reprezentărilor ca modificări ale simțirii în intuiție; sinteza reproducerii acestor reprezentări în imaginație; sinteza recunoașterii reprezentărilor în concept. Intelectul este determinat de această triplă sinteză, ca și experiența ca produs empiric al intelectului. Nu vom avea aici în vedere decât cea de-a doua sinteză despre care vorbește Kant. Reproducerea în imaginație presupune non-prezența obiectului și constanta trecerii de la o simțire la alta. Problema kantiană aici este a depista ceva-ul care face posibilă reproducerea imaginară a fenomenelor (un principiu a priori). Dar sinteza reproducerii nu este separată de Kant de sinteza aprehensiunii. Conform celei din urmă, reprezentările noastre aparțin simțului intern într-o ordine temporală și relațională), dar aceste reprezentări, pentru sinteza aprehensiunii nu sunt empirice (acceptarea unei sinteze pure a aprehensiunii). Deci: „sinteza reproductivă a imaginației aparține acțiunilor transcendentale ale simțirii și, luându-le în considerare, vom numi această facultate - facultatea trauscendentală a imaginației”9. În această facultate se află punctul de întâlnire dintre Ființă și Nimic, în afara congruenței, un fel de festin mijlocit de om pentru propria sa destinare.

Ceea ce este a priori este pecetea primă sau ultimă sau ceea ce face ca precaritatea, în momentele ei de răsărit, să nu se situeze doar sub ce este caduc. „Este” și „Nu este”, în situația a priori, sunt față în față, dar cu condiția să privim dialectica acestora în multiplicitate. Negativul și pozitivul nu pot explica aici nimic ca model, întrucât onticul este substituit cu logicul.

Această facultate transcendentală a imaginației reproduce condiția esențială de a putea apropia Ființa de Nimic, dar numai pentru o clipă, atât cât ține starea de logicitate, ceea ce înseamnă să te abstragi din istorie pentru a lăsa loc oricărui demers cognitiv. Numai această situare în afara oricărui obiect, atât la nivelul lui nihil privativum cât și la nivelul lui ens iniaginarium, dă posibilitatea de a gândi Ființa și Nimicul în afara pericolului de a fi echivoc.

4) Obiect vid fară concept (nihil negativum): „Obiectul unui concept care se contrazice pe el însuși nu este nimic, deoarece conceptul nimic este imposibilul...”10 Nihil negativum se distinge de ens rationis prin faptul că prima este opusă posibilității, iar cea dea doua nu se poate număra printre posibilități (fiind

noncontradictorie). Ceea ce le apropie însă este faptul că ambele sunt concepte vide. Și aici noncontradictoriul (ens rationis) și nonexistența (nihil negativum) reprezintă o relație de reciprocitate dintre Ființă și Nimic. Nihil negativum este însă doar imaginea vidului, care oricând se poate stinge dacă dispare condiția a priori a realului. Diferența acestui nivel al Nimicului față de prima diviziune tratată de Kant este dată de experiența gândirii. Nihil negativum este drumul de rezervă, pentru o retragere asigurată din Istorie, dacă experiența Vidului a dat greș. Exersarea în „ființă” și în „nimic” este tocmai ecoul indian pe care-1 percepem noi în filosofia kantiană. Dar această exersare este aceeași chiar dacă topografic este diferită. Când ești opus posibilității, o faci printr-o întemeiere, una logică, de a te găsi într-un anumit activism al imposibilității, așa cum se întâmplă cu nonexistența care dă negativul existenței. Dar când nu te numeri printre posibilități, este a te situa înainte de orice demers și-n afara oricărei alterități. Iată diferențele nuanțate dintre nihil negativum și ens rationis, iar în ceea ce privește experiența Ființei în relația cu Nimicul, pentru ultima relație, dintre Ființă și nihil negativum, considerăm că doar experiența gândirii lasă loc de deschidere, în sensul de retragere din tumultul devenirii (chiar dacă acesta nu este definitiv încheiată). Încercarea de a da o versiune interpretativă la diviziunea kantiană a conceptului de „nimic” a pornit tocmai de la faptul că filosoful german considera această parte a Analiticii transcedentale de o mai mică importanță. Dar chiar și așa, el nu a neglijat-o și a deschis, în economia Criticii Rațiunii Pure, o problemă complicată pentru viitorul filosofici, al metafizicii în speță. Este tocmai diviziunea în posibil și imposibil, când un obiect în genere, luat în mod problematic, lasă „nedecis dacă el este ceva sau nimic”11.

Noi, care am căzut în unele forme de neant ale istoriei, trebuie să retrăim experiența kantiană a nimicului, în aparență tratată fugitiv în Critica Rațiunii Pure. Un antikantinism nu este posibil fără cunoașterea rigorii tablei kantiene a categoriilor. Obiectivul nostru nu este însă de a face o analiză a acestei rigori, ci de a duce mai departe problema nimicului, în speță relația acestuia cu „ființa problematică”12. Gândul lui Kant este continuat de Heidegger prin întrebarea: „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?”13.

Ne aflăm, de la bun început, în fața unei interogări fără limite, pentru că un antikantinism sau un antiheideggerianism presupune, pentru cel ce ar vrea să ex-

Ibidem, pp. 132-138.

Ibidem, p. 138.

10 Ibidem, p. 271.

11 Ibidem, p. 270.

12 Fac distincţia dintre fiinţa problematică şi fiinţa neproblematică, în sensul că ultima nu este supusă experienţei gândirii.

13

8 9

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Această întrebare domină întreaga lucrare a lui Martin Heideger, Eiführung on die Metaphysik, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1953, 4, Auflage, 1976; referirile la această lucrare se vor face la traducerea românească, Introducere în metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

19

FILOSOFIE

perimenteze una sau alta din aceste poziții, o asemănare fatală cu cei doi. Categoriile lui Kant sunt reprezentări „privilegiate”14, care se află alături de cele contingente, în aceeași poveste asupra obiectelor interioare. Dacă aceasta este o simplă completare a cartesianismului, după cum afirmă Richard Rorty, rămâne de văzut. La fel și prestanța prin întrebarea heideggeriană referitoare la ființă, dominantă în Introducere... O certitudine este de remarcat, că relația Ființei cu Nimicul presupune mai mult decât povestea unor categorii. A desemna Ființa nu înseamnă a o găsi cu adevărat, ci doar a te prinde, de cele mai multe ori gratuit, în jocul unui spectru. Dar dacă această topografie a Ființei pare posibilă, a desemna Nimicul este de ordinul imposibilului. Ceea ce însă nu trebuie pierdut din vedere este că o graniță sigură între posibil și imposibil nu există. Ca atare, relația Ființei cu Nimicul este un experiment de graniță, probabil înțeles după ieșirea din filosofic, pentru că acolo se află doar vânătorul ce poate să aibă noroc sau nu. Este Heidegger un astfel de vânător, în măsura în care poate să completeze un bestiar al Ființei, iar acesta este dat de traseul întrebării deja menționate? „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?” este o întrebare larg desfășurată de Heidegger, sub analiza mai complexă a două întrebări care, în aparență, nu au nici o legătură directă: a) Ce este ființarea (sau ființa)?; b) Ce este nimicul, în legătura lui cu ființarea? Pentru că nimicul „este”, acesta nu se poate abstrage ființării, ci cade în realitatea acesteia.

Heidegger are exigențe diferite față de științe și filosofie în problema nimicului. Având în vedere științele, el spune: „Cine vorbește despre nimic nu știe ce face. Cine vorbește despre nimic, prin însuși faptul acesta îl transformă în ceva... Vorbirea despre nimic este ilogică. Cine vorbește și gândește ilogic este o persoană lipsită de spirit științific ... O asemenea vorbire despre nimic se compune numai din propoziții lipsite de sens. În plus: cel care ia în serios nimicul (das Nichts) se așează de partea a ceea ce este lipsit de valoare (nichtig)... Vorbirea despre nimic nu este numai cu totul potrivnică gândirii, dar ea subminează orice civilizație și orice credință. Iar ceea ce desconsideră gândirea în legea ei fundamentală și totodată distinge voința edificării și credința - este nihilism pur”15. Logica internă a științei nu permite abordarea nimicului: „Nimicul va rămâne oricărei științe în principiu inaccesibil. Cine vrea cu adevărat să vorbească despre nimic este obligat să se comporte neștiințific”16. Avem, începând de aici, o primă diferență a lui Heidegger față de Kant. Pentru ultimul, condiția de posibilitate a metafizicii era științificitatea, dar pentru

Heidegger, gândirea științifică nu este unica și autentica gândire riguroasă. Mai mult, filosofia are un alt rang de existență spirituală față de științe, pe care le precede. Filosofia este în același plan doar cu poezia, cu diferența specifică dintre rostirea poetică și gândire.

Dacă științele nu pot vorbi despre nimic, acesta fiind un nonsens, în schimb filosofia și poezia o pot face pentru că acestea au o superioritate spirituală ce ține de esență, fiind așezate mai presus decât orice științe. Pornind de la afirmația lui Nietzsche că „ființa” este o iluzie, fiind nedeterminată, asemenea unui abur care se risipește, Heidegger afirmă că nu ființa este iluzia, ci rostirea în gol a acesteia: „Conceptul de ființă este un termen ultim și el corespunde unei legi din logică: cu cât un concept este, potrivit sferei sale, mai cuprinzător... - cu atât mai nedeterminat și mai vid este conținutul lui”17. Dacă am avea în vedere acest aspect și dacă Heidegger ar fi rămas la această poziție, privind nedeterminarea și abstracția maximă a ființei, acesta ar putea să fie comparat cu ens rationis, unde ființa și nimicul sunt același. Problema opoziției ființei față de „ceva” trebuie să aibă în vedere exemplaritatea acestuia, pentru ca ea să merite tratamentul unei analize conceptive. Această exemplaritate o putem determina pe două paliere, după gradul de apropiere față de „concret”. Precizăm că acest concret este prea puțin o realitate obiectuală și mai mult, ca orice abstracție, duce la speculație.

Primul palier este cel al opozițiilor care dau, după Heidegger, caracterul determinat al ființei. Este construit un topos pe baza următoarelor opoziții: ființă ↔ devenire; ființă↔ aparență; ființă ↔gândire; ființă ↔obligativitate”18.

Permanența, veșnicul - același, calitatea - de simplă - prezență, faptul - de - a -se - afla - aici - de - față, toate spun același lucru: ajungerea la prezență fermă și constantă: oν ca oυσια. Deci primul palier, în care ființa se determină într-o hartă negativă, presupune prezența. Tocmai această prezență reprezintă caracterul determinat al ființei, ceea ce o scoate dintro eternitate de neabordat și o face să fie „lume”. Se produce o mlădiere a unor conținuturi teoretice, scoțând discursul filosofic din inerție. Iată că „filosofie” nu se mai poate face fără vecinătatea productivă a marii poezii. Dacă opozițiile ființei sunt „ceva”, adică ele nu pot să fie „nimic”, la rândul ei ființa este mai mult decât un cuvânt gol. Opozițiile sunt ființări, dar de o natură deosebită, pentru că pot pune în evidență chiar „ființarea” ca atare (cea autentică). Opozițiile nu sunt, ca atare, cuvinte goale, ci ele sunt indici ai vieții

Richard Rorty, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 53.

15 Martin Heidegger, Introducere în metafizică, pp. 3839.

20

16

14

Ibidem, pp. 41-42.

Ibidem, p. 61.

18 Ibidem, pp. 263-264.

17

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIE

autentice. Devenirea, aparența, gândirea, obligativitatea spun ceva împreună și chiar separat despre autenticul ființei.

Al doilea palier, cel al opoziției dintre ființă și nimic, sub semnul întrebării privitoare la ființă, este primul pas către depășirea adevărată a nihilismului: „A avea de-a face cu ființarea în vreme ce se cade în uitarea ființei - iată ce este nihilismul... Dimpotrivă, a merge în chip explicit în întrebarea privitoare la ființă până la limita nimicului și a-1 include pe acesta în întrebarea privitoare la ființă este primul pas și singurul fecund către o autentică depășire a nihilismului”19. Iată că opoziția la acest nivel are un scop care rezultă din distribuirea unicității. Dar trebuie să precizăm că, pentru Heidegger, dacă unicitatea unei ființări particulare poate să fie comparată cu alta, unicitatea ființei ca atare nu poate să fie comparată decât cu nimicul ca atare20.

Credem că o comparație între Kant și Heidegger, în privința abordării nimicului, nu scoate în evidență decât că registrul relației dintre ființă și nimic suportă mereu consecințele temporalității în care suntem așezați. Dacă depășirea nihilismului este posibilă, acesta fiind un pas decisiv în rezolvarea „crizelor”, atunci responsabilitatea noastră pentru exploatarea maximală a temporalității în care suntem așezați crește.

Meritul lui Heidegger este că a pus să lucreze întrebarea esențială privitoare la ființă și să demonstreze că suntem în adâncul nostru, după cum ar spune Gadamer, ființe „teoretice”. Ca să ne întrebăm cu adevărat ce este filosofia, trebuie să ne întrebăm mai degrabă asupra vecinătăților ei, să nu mai avem sentimentul că trecerea unei granițe produce rupturi cu consecințe nefaste. Filosofia trebuie să devină ca și ființa: să-și afirme vecinii, chiar dacă ea este contrazisă uneori. Meritul lui Kant este că, spre deosebire de majoritatea filosofilor, a creat sentimentul rigorii și, în această măsură, temporalitatea sa ne este accesibilă. Diviziunea nimicului este mai mult decât o depășire a nihilismului, fiind o resurecție a gândirii și posibilitatea ca problematica ființei să nu fie abandonată definitiv.

Din acest motiv este necesar să ne întoarcem mereu la Kant. În același timp, nici o rigoare nu este suficientă pentru a ne afirma, pentru a mai da un scop gândirii într-un viitor fără istorie. Filosofia, dacă nu este, trebuie să devină o adevărată fiică a imaginației și a sentimentului. Gândirea despre „nimic” este: cum e cu putință ca actul gândirii să acceadă dincolo de propria-i temporalitate? Nimicul poate și trebuie să fie productiv, în relația lui cu ființa produce sentimentul că discursul filosofic nu s-a încheiat.

Mauricio Schvarzman (Argentina

19

Ibidem, p. 265.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

20

Ibidem, p. 110.

21

FILOSOFIE

Traian-Dinorel D. STĂNCIULESCU

PRIN EMINESCU, INTUIȚII ESENȚIALE: (META)FIZICA LUMINII Poate că a sosit acum timpul unei esențiale aduceri aminte, mai puternică decât oricând, născută din mintea de pe urmă a românului, capabilă să lege intuițiile metafizice dobândite in illo tempore de cunoștințele astrofizicii, ale fizicii cuantice. Un timp în care învățăturile par a nu mai veni din urmă, ci din fața timpului nostru, printr-un uluitor ÎNAINTE... Căci numai noi, românii, avem un cuvânt atât de cuprinzător încât să coreleze tot ceea ce a fost ieri cu ceea ce va fi mâine, în virtutea unei prefigurări a evenimentelor de viață. Evenimente scenarizate parcă de cineva, de undeva, dintr-o „lume a ideilor” cum numea Platon acel orizont în care sufletele noastre încă neîntrupate pluteau ca fluturii-idee, cumva... Pentru a se așeza mai apoi, trupește, pe fărâma de nisip a unei planete

și a gândi cu o anume împăcare sufletească: „Gata, Pământule, de acum te-am luat în stăpânire... Știu cine ești, știu cine sânt... Știu de unde venim și încotro purcedem, prin creștere în frecvență... împreună...”.

Tocmai despre acest TIMP DE ÎMPREUNĂ am ales să povestesc într-o nouă CARTE, dăruită ochilor privitori-văzători după câteva decenii de așteptare, spre a îmbogăți cu o altă picătură de înțelegere sensul deja rafinat prin așteptare al spiritului omenesc, românesc. O carte îmbogățind implicit aparițiile din ciclul MANUALUL OMULUI (Alesei de lumină, Trăire și sens, împreună cerul și pământul) cu o altă verticală: (Meta)fizica luminii (Performantica & Biophotonic Concept, Iași, 2017).

Din chip de copertă, mângâind „forma tuturor formelor” – Ovoidul de Pământ – Arithea-Hestia, avatar-povățuitoare pentru înțelepciune iubitoare, zâmbind ca într-un atât de frumos poem dăruit Eminului: „Și de sub ochii cărui

pur izvor/ Cu mii de miei priviri de-acum te-or paște/ Ca tu să fii așa nemuritor,/ Când toți se nasc și mor spre a se naște...” (Shanti Nilaya).

22

Venind de sus în jos – dinspre cosmos către om – BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIE

cartea s-a născut sub semnul Nașterii lui Eminescu – reluând o fulgurație schițată cu decenii în urmă – spre a fi simbolic dăruită tuturor în 15 ianuarie 2017 la Sâmbăta de Sus. Căci, era în 1981 cred, atunci când încă student al Facultății de Filosofie ieșene fiind, îl ascultam pe profesorul Tudor Ghideanu – venind parcă din visul întregii filosofii românești – recitândune versurile Poetului: „Dar deodat' un punct se mișcă... cel dintâi și singur. Iată-l / cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”. Și, în clipă atunci,

încă netrezit deplin – dar rezonând sub vibrația sunetelor cu sens – am început să mișc creionul pe hârtie, desenând... Pentru ca gândurile să se configureze întro schiță pe care, privind-o mai apoi, abia am reușit să șoptesc: „Doamne...”. Căci, în clipă am înțeles că mă aflam în fața unui modelări cuprinzătoare a nașterii și devenirii lumii cosmice, a unui model pe care degetele mele îl primiseră, cumva, dintr-un alt undeva...

Un model pe care n-am întârziat să îl numesc chiar atunci – cu zâmbetul pe buze – așa cum Creatorul însuși ar fi făcut-o...

Modelul "UNIVERSULUI CIORCHINE" sau al "Expansiunii Pulsatorii": măsură a totului corelat cu totul.

Pentru că, mai mult decât evident, schița – redesenată între timp și completată cu explicațiile sugestive mai sus notate – descrie structura și dinamica Marelui Univers, nașterea și devenirea Lumii Cosmice în care noi înșine ființăm. Aceasta, printr-o imagine prezentată public – pentru întâia oară, în 1984 – la Cenaclul FLACĂRA al Scriitorilor din Hunedoara (pe care atunci îl conduceam sub măiastra îndrumare a poetului Neculai Chirica) și pe care, puțin mai apoi, am publicat-o în Revista Tribuna din Cluj-Napoca. Ca un omagiu adus Spiritului Transilvan ce mi-a îngăduit acest dar de receptare – reluate fulgurant, acum – consemnez doar câteva gânduri vizând natura semințelor germinative ale „lumilor lumii”. Semințe de așezat pe masa atât de generoasă a unui alt BANCHET al Spiritului Românesc. * Din punct de vedere structural, infinitatea Marelui Univers poate fi concepută ca o succesiune nesfârșită de spații (meta)galactice relativ închise, cu o structură orBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ganizațională a materiei cvasi-autonomă, sau chiar polară (vezi raportul materie-antimaterie). Între aceste spații, separate de imense goluri galactice – expresii „eterice” ale unui cosmic „câmp fundamental” (Paul Constantinescu) – se instituie un permanent schimb de materie: substanță și energie, informație și câmp. În acest context explicativ, ipoteza Einstein-Rosen nu mai poate fi considerată ca o „speculație fără suficientă acoperire”, căci ea presupune existența unor posibile „singularități cosmice”, a unor „tuneluri” de legătură între spațiile metagalactice având drept „poartă de intrare” o „gaură neagră” (black-hole, b.h.), iar drept „poartă de ieșire” o „gaură albă” (quasar, q). Adică, materia unei anumite zone a Universului – absorbită prin pâlnia gravitațională a unei găuri negre – va fi refulată într-o altă zonă a acestuia prin intermediul unei găuri albe.

Dualitatea absorbție-refulare BHQ (implozie-explozie) nu poate fi sesizată în mod direct observațional, întrucât emisia de informație (radiație electromagnetică) este captată, fără putință de întoarcere, de către „sfera magică” a golului negru. Acest „gol” nu 23

FILOSOFIE

va putea fi deci văzut, ci doar bănuit și localizat ca un vortex absorbant și strivitor de materie. Căci, ceea ce putem observa noi – pământenii – privindu-le în momentul de față, sunt doar „ieșirile” către vizibil ale quasarilor prin care materia galactică este transferată/explodată dintr-o zonă a universului într-alta.

Aceste „porți albe” pot fi asemuite cu craterele unor vulcani care fumegă, în timp ce în partea invizibilă – interioară a muntelui – se cumulează substanța și energia care va declanșa marea erupție: Big-Bang.

Distanța miliardelor de ani-lumină la care se află quasarii permite formularea ipotezei potrivit căreia găurile albe marchează limitele spațiale ale metagalaxiei noastre, marcând ceea ce am numit „galactom” (ovoid galactic). Această ipoteză nu exclude însă posibilitatea existenței unor canale BHQ interioare metagalaxiei, caracterizând doar schimbările „locale” (inter- și intra-galactice) de substanță și energie. Mecanismul transformării unui black-hole într-un quasar a fost explicat matematic de Stephen Hawking din perspectiva fizicii particulelor elementare ca un fenomen de „evaporare cuantică”. Validată deci și la nivel microcosmic, ipoteza dualităților BHQ susține intuițiile scenariului cosmologic pe care Eminescu l-a sugerat în Scrisoarea I: „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii...”.

Asemenea punctuale dualități reprezintă cu adevărat „semințele materiale” din care se nasc lumile Marelui Univers. O asemenea germinare cosmică presupune – la nivelul infinității lumii – existența unui indeterminat număr de dualități BHQ, care – pe măsura apropierii formațiunilor cosmice unele de altele, în virtutea mișcării lor de recesie – vor fuziona într-o condensare de substanță și energie din ce în ce mai mare. Treptat, dobândind o mișcare de rotație proprie, zone întregi ale Universului vor fi înghițite de conul

magic al unei uriașe găuri negre (Big-Crunch), al cărei colaps final (Big-Bang) va naște începuturile unei noi lumi cosmice, într-un nou colț de Univers. Așa cum fără de egal descrie scenariul Poetului: „Deatunci negura eternă se desface în fășii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...”). După care, printr-o necurmată întrepătrundere a vieții și morții, nașterea unui nou black-hole devine iminentă – „...planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spații/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați.../ / Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...” –, conturând în acest chip „expansiunea pulsatorie” a materiei galactice în formele unei nesfârșite coloane brâncușiene: „...căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”. * În concluzie, imaginea unei atare succesiuni de spații clepsidră, de sinusoide și spirale încrucișate, de capcane energo-informaționale aflate în permanentă fluctuație, se regăsește la nivelul tuturor structurilor majore ale materiei anorganice și organice, începând de la forma galaxiilor până la aceea a ADN-ului și a societății omenești: coloană vertebrală intuitivă a unei generale teorii a devenirii... pe care, cât de grabnic, sper a o putea dărui înțelegerii umane, acceptând faptul că inteligența științifică a permis deja omului contemporan să pătrundă cu gândul în infinitatea Marelui Univers pentru a-l modela... Ceea ce nu este mai puțin tulburător decât faptul că inteligența naturală a omului Rig-Vedic, mai întâia, a intuiției Poetic-Eminesciene, mai a apoi, a fost în măsură să conceapă – prin metaforă și simbol – modelări cosmologice cât se poate de apropiate. Apropieri pe care (Meta)fizica Luminii aspiră să le recupereze, hermeneutic, în beneficiul vindecării de necunoaștere. Printr-un esențial dar de împreună-cunoaștere...

Pawel Delekta (Polonia) 24

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE ĂI DE GURĂ-CASCĂ ȘI ROSTUL LOR FĂRĂ DE ROST Dragii mei, Din câte se spune, oriunde și oricând, în ceruri și pe pământ, pentru oricine și orice a fost și este încă un început. De pildă ciorapul își are urzeala în nodul dintâi și primul coclete, norul, în șoapta peștilor și valurile mării, pomul, în culoarea fructului și sâmburele încolțit, zborul rândunicii, în ideea de zbor, omul, însă... în ideea de început al începutului. E, aci e aci!

Cum să-l dibui? Teologia zice într-un fel, știința, în altul, filosofia, mai ales asta, modernă, ne spune că batem câmpii cu tot felul de întrebări fără de rost și, evident, puse destul de prost. Și unii și alții s-ar părea că au dreptate câtă vreme cam toți acceptă fie rostul cu rost, fie rostul fără rost.

Ca să ne înțelegem, nu ca ăștia, îi știți voi, care una zic și alta fac, rostul, în prima fază, tinde spre sens, iar în a doua, spre ceea ce noi numim, în genere, scop și nu o gaură în gard, la care se gândesc ai de gură-cască. În consecință, reformulând, în primul caz avem de a face cu sensul cu sau fără sens, iar în al doilea, în acel rost cu sau fără rost am avea scopul cu sau fără scop. La prima vedere, expresiile par a fi banale jocuri de limbaj, însă pliate pe context, ele căpătă, cumva, și putere, și înțeles. Adică, pătrundere, cuprindere cu mintea, comprehensiune. Mergând ceva mai departe, sub imperiul eticii sau moralei sociale (să o lăsăm pe-aia socialistă, că încă pute!), atât scopul cât și sensul își găsesc rădăcinile în relațiile bine-rău, urât-frumos. ...Însă, cu toată relaționarea de tip rațional, sunt chestiuni care merg dincolo de firesc, dincolo de explicația logică de tip cauzăefect. Bunăoară, în mod firesc, dacă oricare dintre noi n-am respecta regulile de igienă, de hrană etc., treptat, imunitatea ne-ar juca farse și ne-am îmbolnăvi. Iar de aici, suferința, apoi revolta împotriva cerului, ca și cum, de-acolo, din cer, ar veni toate, și doar rar, împotriva omului, de cele mai multe ori, singurul vinovat al celor întâmplate. În zona nefirescului, am plas-o, de exemplu, pe femeia fără vârstă, fără nume, fără casă, venită parcă de niciunde, rămasă pe lângă moara satului meu, după Războiul al Doilea Mondial. Marița de la Moară! Așa o botezaseră sătenii, iar noi, în anii copilăriei, ne feream de ea ca nu cumva să-i sară din păr sau dintre sâni, purecii, păduchii sau șoarecii. Dormea cu ei în ieslea unui șopru, alături hoardelor de șobolani.

- Fugiți păcatelor și mâncați și voi de la ăi de au!

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Fir-ați ai focului! – blestema ea în timp ce se lua cu o joardă după ei. Înainte din naționalizare, trăia din ce îi dădeau morarii. Mai târziu, când statul abia a lăsat-o să doarmă în acel grajd, ea, femeia fără vârstă, fără nume, a rămas la mila satului. Îi amestecau oamenii în niște oale slinoase, pe la pomeni, varză cu fasole, cu de toate. Le așeza la capul ieslei în care dormea.

Primea și mălai și pâine. Bucățile mai mari le atârna, ca pe niște șunci, de grinda șoprului. Înainte de a le mânca, le bătea cu un toiag. Le încerca. Sunau ca toaca! Mânca Marița din mălaiul și pâinea înmuiată, din bucatele stricate, uneori până la o altă pomană, chiar dacă mucegaiul dădea să iasă afară din oală.

Uneori arunca firimituri și șoarecilor ce îi stăteau în preajmă.

- Fir-ați ai moartii! I-a uite-i, fată, poftesc la mâncarea mea! – bolborosea ea, de una singură.

- Fă, o să te îmbolnăveși dracului și o să mori! – îi mai ziceau sătenii.

- Moartea își are și ea socoteala sa! Acu e încolo, mai la deal! – le răspundea Marița în doi peri. Știa, parcă, mersul ei, al morții, și pe al celor ce aveau să dea colțul.

Când avea ea chef de viață și i se părea că raiul ar fi cumva în curtea grajdului, pe lângă ea, dădea chiot!

Uă-uă-uă, ă, uă-uă-uă,ă ihi-o, ihi-o, ihi, ihi, ihi-o!”. Înțelege-o dacă poți!

Asemenea Mariței, Nicu lui Mitroacă! Singura lui ocupație în viață a fost să tragă, după datină, clopotul la cei ce mureau. Ăsta rar mânca vreo ciorbă. Trăia, de primăvara până toamna, târziu, cu tot felul de ierburi, cu pere pădurețe, corcodușe, măceșe, iar când cădea omătul, înghițea boabe de porumb și bea apă după ele. Iarna, când crăpau pietrele de ger, făcea rondul prin sat. Nu știa ce-i acela foc în sobă... Mergea așa, cu capul înfipt în piept, pe drum la deal și la vale, bombănind ceva. Uneori se oprea împiedicat. Parcă se întâlnea cu Dumnezeu. Își scotea căciula, dădea bună ziua, apoi zâmbea.

- ...Eu?! Bine, ce să zic... Bine! Ca pe-aci pe la noi! Nu vezi, a venit iarna! Bine, ce să zic...?! Dumneata?! - întreba și se bâlbâia, cumva, între un trecut și un viitor doar de el știut. Și Mitroacă, și Marița au apucat aproape 90 de ani. Nu tu doctor, nu tu spital, nu tu ajutor social...

25

POLEMOS

Dar dacă cele spuse mai sus țin de firescul nefiresc și invers sau mai degrabă de ceea ce numește Karl Popper cunoașterea ce împiedică adevărata cunoaștere, alte chestiuni ale vieții încurcă și mai rău ițele ființei pe cărările ființării ei.

Fără să vreau, mă întorc în anii copilăriei. Întruna din discuțiile noastre trecute, vă spuneam că și eu m-am dus la școală, că acolo și pe mine m-a tras doamna de urechi pentru că nu mi-am tăiat la timp unghiile sau că aveam mâinile murdare, că nu făceam, tot timpul, urechile pâlnie, că, obosit, moțăiam la ultimele ore etc. E, toate cele, dacă stau strâmb și gândesc drept, erau cu scop. Din fiecare întâmplare, de la o zi la alta, tot învățam ceva. V-am mai spus, un fel de eliberare am simțit-o abia atunci când știam deja să scriu și să citesc. Mă plimbam cu gândul prin cărțile copilăriei, după cum îmi poftea sufletul, citind când mai cursiv, când pe litere.

Toate bune și la locul lor până în zilele de dinainte de a-l înmormânta pe Dej. Atunci, ne-a scos doamna în curtea școlii, în recreația mare și ne-a pus aliniați, în poziția de drepți, cu mâinile lipite de corp și cu capul înclinat. Toți cu cravatele de pionier la gât, minute în șir. Am ținut, în acest fel, zile la rând, momente de reculegere pentru cel decedat. Între drepți și iar drepți, nu tu lecții, nu tu povești, nici măcar tabla adunării sau înmulțirii, ci toată sporovăiala învățătoarei era despre tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej. Noi nu-l știam, nici nu ne încânta precum Făt-Frumos din povești, iar uneori de atâta nemișcat, copii fiind, când în front scăpa careva vreun pârț, ne umfla râsul, iar învățătoarea nu mai contenea cu trasul de urechi. Acasă, când te vedeau ai tăi cu ele învinețite, gândeau la faptul că n-ai fi fost, cumva, cuminte și te luau și ei cu joarda.

- Fir-ai al afurisitului să fii! Păi, de-aia te-a dat mumă-ta la școli? Să cheltuie bani și vitele să zbiere în curte? – se necăjea bunica, apoi, a doua zi, o aștepta în drum pe doamna.

Ca să scăpăm de ăle ciufuleli, n-am mai mâncat niciunul dintre noi, copiii, fasole, mai bine de vreo două luni. Ne pricăjisem rău!... Cu ce scop o fi trebuit să stau în poziția de drepți, mă minunez și mă întreb și acum? ...Fie! Treacă de la mine! Însă când nici nu apucaseră apele să se limpezească bine, când în cuiul de pe peretele clasei dinspre răsărit, încă nu apăruse altul să urce, doamna, în loc de povești, ne învăța zilnic chestiuni de genul: ,,Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare”..., Apoi, ,,să trăiți! …Spre propășirea și înălțarea societății socialiste pe cele mai înalte culmi! Iar când deja îl agățaseră în cui, ,,Poporul, Ceaușescu, România! Să trăiți!”

La vremurile de acum, ,,să trăiți bine”! Mă rog, cam tot un drac e! Să trăiți astăzi, să trăiți mâine, tot în poziția de drepți, paradoxal, ne-am cocoșat, îngenunchind de mici, devenind mult prea devreme slugi. De 26

ce am tot strigăt atunci întruna ,,să trăiți”, am înțeles, însă de ce o trebui să strigăm și acum...?! E chiar de neînțeles! Iar de aici, dacă nu ne acceptăm în condiția de dobitoci, iată și scopul fără scop, evident cu un început în graiul celor ce, peste noapte, se inventaseră jurnaliști, scriitori, poeți. Las la o parte cadrele înrolate în partid!

Fraților, nu pot încheia aceste rânduri fără a vă spune că de la același ,,să trăiți” au răsărit ca ciupercile după ploi, delatorii. Au răsărit dintre puieții neamului, dintre lingăii și lătrăii fițuicilor, dintre ticăloși și ai de târâie-brâu, au răsărit chiar și din acel banal etc., călcând până și peste ai lor morți. Au răsărit, apunând ca oameni, câtă vreme au devenit curve ordinare pe centurile de lut ale lumii. Despre Scârță, ștepârță, Lulescu, Ghecurcu, Milulalitră, Prepuță, despre Turbați, Țârdei, Joiține, Cacavele și alți rahați împăiați (mulți, nu glumă!) o să vorbim mai pe îndelete în viitor. Până atunci, nu uitați că ei sunt încă duhoarea timpului. Put din cap până-n picior a bodegă și poșircă. Și asta nu ar fi nimic, dacă sufletul nu le-ar puți a căcăstoare în fundul curții! Oricât s-ar spăla și respăla, ambala și reambala, băgându-se singuri în seamă, miros al dracului! Mai ales când umblă bățoși prin urbe, filosofând acum și fără dinți, despre cum ar fi fost la vremea lor ca telectualii țâvnoși. La un adică, ei (că doar la asta se pricep) și acum ar fi dispuși cu ,,să trăiți, tovarășe Lenin, te slăvim, partid iubit...”

Puneți și voi pe cine vreți în locul formolizatului sau în locul partidului și... Ba nu, în locul partidului nu, pentru că niciodată nu se știe ce o să iasă! Mai bine să-i pomenim pe ai de gură-cască și ,,operili” din ,,Antologia rușinii”, ,,operii” mult slăvite și premiate de către ai noștri distinși URS-ari! ,,Tovarașe Nicolae Ceausescu,/ Tovarașa Elena Ceausescu,/ Va mulțumim fierbinte/ Din inimile noastre de copii/ Ca viața ni-i frumoasă;/ Azi, ale patriei vlăstare,/ Si mâine, comuniști cu brațe de oțel,/ Vom duce România mai departe,/ Spre comunism-Mărețul nostru țel!”

Sau: ,,Înnoire” (Contemporanul, nr. 34, 24 aug.

1962) ,,Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutațiile profunde, determinate în conștiință de ideea socialismului, promovând idealuri de viață noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conținut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construirii societății fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esența umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...) Înzestrați cu cunoașterea științifică a realității, scriitorii noștri reflectă cu perspicacitate desăvârșirea făuririi construcției noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societății viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POLEMOS

literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluției” Pentru alternanță și divertisment, ca să vedeți ce recitau copiii, pe scenă, la sfârșitul anului școlar! „Partid” (1983, de un alt cine... ?!!!): Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv/ Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani/ Când clasa mea primea cravata roșie festiv,/ Și sufeream respinsă grav de colectiv/ Că nu-mplinism încă nouă ani.// Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,/ Cu brațul ridicat deaspura frunții mult,/ Simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos/ Decât tulburătorul luptelor tumult,/ Că niciodată n-am să mă separ orgolios/ De imnul colectiv și luminos.// Candoarea scrijelată de mâna ta lucid/ În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta,/ Oricâte maluri s-ar sedimenta,/ Nu-mi vor putea-o șterge./ Candoarea ca un zid/ Va măsura maturitatea mea, Partid. ...Alt text de același, ghici cine? ,,Mult stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu” (1981, ghici cine?): Domnia Voastră ați instaurat legalitatea, dar ați lichidat și un anumit monopol care a existat până în anii 50, și nu numai până

atunci, și care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura și cei care erau împotriva partidului. Ceea ce am numit eu «Politica Ceaușescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puțini, de a se erija ca adevărați iubitori de țară, a iubirii de partid.”

Ar mai fi dintr-ășia care au lins în cur și așteaptă acum, la rându-le, să fie și ei linși. Și, deși la propriu, sfoiegiți, din păcate, sunt! Idolatria, narcisismul, cultul personalității, concept dar și plăcerea tartorului în iad, înscăunat într-un perfect perpetuum! Deocamdată, mă opresc aci! E, ce ziceți, se simte, nu? Mie îmi pute, ca pe vremuri, a suflete împuținate și a creiere stricate sau mai delicat spus, miroase a al de gurăcască și rostul lor fără de rost, despre care vă spuneam mai la început.

PS. Cu asemenea înaitași, încă prezenți și încornurați, ne mai putem mira că suntem un popor de rătăciți, fără de identiate, ce se închină la te miri ce fel de moaște?

Torill Elisabeth Larsen (Norvegia)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

27

COMENTARII

Marian BARBU

TRIBULAȚIILE NARATIVE ALE UNEI ETNII După închiderea ultimei pagini, 424, a romanului Negru profund, noian de negru, apărut la Editura „Ideea europeană” ( a revistei ”Contemporanul”), în 2016, semnat de Florin Logreșteanu, rămâi pironit într-un vârtej de gânduri care mai de care. Și de ce ? a) Recunosc că lectura lui, in integrum, dincolo de scabroșeniile de limbaj, care sunt ale personajului Mianda și nu numai, per ansamblu, este ductilă. b) Scriitorul s-a orientat admirabil spre o temă de mare actualitate europeană (și nu numai) care se vehiculează cam în toate organismele tot europene – cea de integrare socială a țiganilor (de aici înainte, voi folosi doar acest termen, a cărui vechime se pierde în negura vremurilor, și nu pe cel de rom = om. Țiganii, ne spune istoricul devenirii lor ca populație, sunt „originari din nord-vestul Indiei, vorbitori ai unei limbi indoeuropene, care, începând din secolul al X-lea, au migrat spre vest, pătrunzând în Europa Centrală și de Sud-Est, inclusiv pe teritoriul țării noastre – sec. al XIV-lea -, astăzi fiind răspândiți în toate țările europene, ca și în Africa, în America și în Australia”)

28

c) Câteva repere de biografie spirituală deconspiră o extrem de lucidă opinie despre importanța titlului unei proze de mărimea romanului (Definirea lui ca forță narativă, singura în măsură să recomande o valoare de prim-plan, părea să se fi estompat în modernitate, locul fiind-i luat de un verbiaj care nu mai ținea cont de criterii și principii. De altfel, teoria literaturii, chiar în unele țări occidentale – Franța, Germania, nu și-n Italia, Anglia, știința acesteia este pe cale de dispariție, dacă nu cumva a fost împinsă la periferia interesului public. Noi am rămas la Rene Wellek și Warren, ba chiar la Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu ș.a.

După debutul editorial cu volumul de nuvele Răspântia păsărilor (1977), Florin Logreșteanu, până la titlul cumva explicabil al actualului roman, a ținut în corzi formularea prozelor într-un singur cuvânt: Trepte (1989), Inseparabili (1995), Labirinturi (2003), Puzzle (2013).

Pentru scriitorii filologi, nu este o noutate dacă voi spune că substantivul rămâne cap de afiș în suita părților predicative de vorbire. Iată cuvântul casă alăturat... confratelui iederă, între care prepoziția cu lea dat binecuvântarea de a fi împreună, au formulat titlul altui roman, din 2010: Casa cu iederă.

Scrierea care ne interesează, este încărcată și susținută de farmecul unui argou pliat interdisciplinar în cele două paliere ale urmăririi protagonistei Mianda.

Secvențe de fiziologie intersectează mișcările ei la 10-12 ani până la condamnare și deținută într-o pușcărie italiană. Trecerea ei prin „gardul de sârmă” al vieții, dar și pe lângă el, încercând să se bucure de „întâmplare ca necesitate înțeleasă”, fac din ea un personaj viabil, aparent unilateral, construit parcă la marginea tezismului. Numai că persuasiunea ei, apelând la toate „mijloacele din dotare” nu o duce spre un final măcar întrezărit al vieții, ca ființă adaptabilă, ci îi lasă „zariștea” în așteptare. La acest nivel, romanul este „opera aperta” (vorba lui Umberto Eco). În schimb, titlul propune două faze de interpretare – pe verticală (profund) și pe orizontală (noian). Și-ntr-un caz, și-n celălalt, cuvântul negru joacă, prin semnificații, la două capete.

Fiindcă autorul este un bun cunoscător al semioticii și al lingvisticii contemporane, marșează pe o sincopată încărcătură epică în toate căile de acces ale eroinei. Obsesia ei că s-a născut în țigănimea de la BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

COMENTARII

Popoveni, de lângă Craiova, o determină să-și ducă veacu’ ca pe o cruce care i s-a fixat în carne și n-are cum s-o înlăture. Fiindcă trebuie spus că Mianda, dislocată în răbufnirile ei, în permanență de către autor, își „sucește” limbajul în funcție de realitățile întâlnite (Ca odinioară Flaubert, când spunea cu nonșalanță că „Emma Bovary sunt eu însumi”, ori G. Călinescu, că Otilia este proiecția eu-lui său surprins la vârsta adolescenței). Așa că romancierul Logreșteanu călătorește cu Mianda și în Spania, Franța și Italia, revenind la Craiova ca să dea câștig de cauză dorului neostoit al locuirilor natale, chiar de putrefacția din canalul colector și cu birocrația nestăvilită din oficiile administrative și comerciale din Craiova.

Mianda nu și-a cunoscut părinții. Știe doar despre o soră mai mare – Caracatița, care i-a supravegheat viața până a mers la școala primară, ei și celorlalte surori mai mici, pierdute în lume, pe căi necunoscute.

Scriitorul, de formație filologică, având și un doctorat în 1984, a găsit în personajul Caracatița „unealta metodologică” de „a urni” din loc narațiunea sau de a-i deschide un alt câmp narativ. În principiu, Caracatița se situează în planul unui fantastic controlat.

Acesta se statuează la nivelul de opoziție al realismului pilduitor. De aceea este burdușit cu tot felul de limbaje specifice etniei. Și pe care Mianda – deși cu puțină carte – nu se sfiește să le apeleze și atunci când Juan, spaniolul, o determină să accepte a face parte din Comisia Internațională, în primul rând europeană, de aplicare a Legii de protejare a țiganilor, din orice țară s-ar afla. Ideologul Juan, în preajma căruia s-a aflat ca amantă, și-a deconspirat indirect rațiunea înșelătoriei, cu Mianda, după ce ea a aflat că era căsătorit cu acte-n regulă, iar piranda lui îi trântise trei puradei. Iată, aproape involuntar, am utilizat cuvinte specifice argoului țigănesc. Le adaug altele intrate în masa vocabularului de orientare populară (care, oricum, nu sunt atât de deocheate ca altele: le transcriu în forma folosită în roman): mierlesc, pârnaie, caralii, nasoli, mișto, lovele, cipcit, ciordeală, haleală, țâțuce, șocâț, gagiu, imaginea spațiului de locuit al numeroasei familii recheamă pe cea complexă din zona Caraibelor aparținătoare lui G.G. Marquez.

Avem și formulări poetice de mare cuprindere stilistică, referențiale: „ un imens nor de fum și scântei acoperă cerul, transformându-l într-un morman de zdrențe albastre și roșii, negre și galbene, vinete și albe, provocând o ploaie caldă, care se scutură din belșug peste întinderea gunoaielor.” „Este momentul pe care-l aștept. Goală pușcă, mă las în voia lacrimilor lui Dumnezeu, singurele care ne curăță pielea de murdăria depusă în lungile zile și săptămâni în care corpurile săracilor nu cunosc apa...” „Sufletele țiganilor care stăpâniseră odinioară Capitala continuau să supraviețuiască în gunoaiele făgăduinței...” În foarte multe secvențe, aidoma fragmentului reprodus, îmi sună în urechi Zaharia Stancu, nu numai BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

din Șatra, dar și din romanul Ce mult te-am iubit. Dar Eugen Barbu ?...

Prozatorul, nu încape îndoială, cititor atent al prozei sud-americane, își infiltrează realismul magic al acesteia, obținut din alternanța vivantă dintre ceea ce este într-adevăr în zona periferică a orașului, unde se aruncă toate mizeriile – de la șobolani până la câini morți și pisici blestemate de a putrezi pe vecie.

Filosofia de viață a Miandei (un alter ego discutabil al autorului) se revarsă într-o viziune stenică despre existență: „Mă împiedic de o chiuvetă de bucătărie; îmi atrag atenția o cutie de televizor cu ecranul intact, o sofa desfundată pe care mă lungesc, în treacăt, după care trec mai departe, detașată de confortul lumii fițoase, provocatoare și rea. Mă simt liberă, un copil care descoperă adevărata lume în care individualitatea se pierde, cerul îmbrățișează egal obiecte neînsuflețite, stârvuri de păsări și animale, câinii maidanezi pe care îi bănuiesc în apropiere, șobolanii caremi dau binețe. Nu se ascund când îi surprind, pentru că pe Muntele de gunoi nimeni nu e mai presus de nimeni, toți se bucură de mizeria lăsată de Dumnezeu între Craiova și Popoveni.”

Latura mirifică a tragicului este urmărită într-un stil încordat, adesea ca în neorealismul filmelor lui Visconti, Zeffirelli sau Carlo Ponti. Ba, aș specula că filmul lui Luchino Visconti, Rocco și frații săi, din 1960, poate fi comentat prin grila unei posibile comparații cu Mianda și surorile sale, cu toate că la un moment dat... eroina scrie: „Sunt a doua născută, mai am șapte frați, între doi și șase anișori. Trăim înghesuiți într-o baracă din scânduri, sleită cu pământ galben amestecat cu bălegar. Nu e rău, alții n-au nici atât.

Am fost patru ani la școala din Popoveni, fiindcă primeam alocație pentru copii și-n felul acesta știam că nu vor crăpa de foame frățiorii mai mici.”

Dacă I.B. Deleanu, în Țiganiada lui (din 1800) avea bine însușite informațiile despre personaj, ca actant purtător de simbolistică, pe Florin Logreșteanu pare că nu l-a preocupat în mod special onomastica personajului, în modul în care am anunțat eu. El desprinde, din comunitate, poreclele țiganilor în existența lor socială și națională: Antonio (italian), Juan (spaniol), Halapu („bulibașa nostru”), Costică („ țigan după tată și român după mamă”). Pe o distinsă doamnă, care întreține un stabiliment cu fete tinere, musai între 12 și 16 ani, a denumit-o... Homara (vizibil nume feminizat de la gustosul crustaceu marin.)

Alte nominalizări feminine: Pandemia, Roșcovana, Gamela, Boccia, Gaia, Aurora, Crina.

Cât îi privește pe bărbați, poreclele sunt de rezonanță: Corabu, Pazdache, Gicu, Țiparul, Găinușă, Gongu, Tudorie. Țiganii s-au dovedit plimbăreți „nevoie mare” fără să aibă neapărată nevoie de... pașaport. De când Europa s-a dezmorțit din naționalismul exagerat de până 29

COMENTARII

ieri, odată cu înființarea Uniunii Europene și a organismelor sale de conducere și coordonare, fostele granițe n-au mai contat în vreun fel pentru lumea nomadă a țiganilor. Prozatorul român, Florin Logreșteanu, umblă cu dicționarul de personaje după el ca să-i nominalizeze pe confrații Miandei din Austria, Germania, Slovacia, Ungaria, Franța, Spania, Italia et. comp.

Pe cei din România, i-a dibuit mai lesne, fie și atunci când Mianda a fost proiectată în spațiul Ferentari.

Expresii neaoșe punctează lungile digresiuni făcute în zig-zag de către Mianda. Exemplific câteva doar pentru culoare: „Nu vorbeau niciodată de ciordeli, de cerșetorie, de încăiereri cu bodigarzii care nu-i admiteau în cazinouri sau în localurile de lux: „Roumain... Tzigan... au strigat după noi... Să mor dacă mint !...”

Nu în puține cazuri, jurnalismul de epocă plutește ca uleiul deasupra apei: „Discriminarea romilor ține de o mentalitate primitivă...” „Știi cum e: hoțul nu trăiește între săraci... Iar noi... Să nu ne ascundem după deget: când în sat se-ntâmplă o nenorocire, prima dată arăți cu degetul înspre țigan... Mentalitatea...” În postura de controlor... internațional, în baza unei legitimații, Mianda a intrat în diferite tabere de emigranți țigani, văzând și făcând...

Romanul debutează cu descrierea unei zvârcoliri, aproape permanente, a Miandei, aflată într-o închisoare italiană, fiind acuzată de uciderea unei bătrâne, Carmela, în slujba căreia fusese plasată să oficieze toate ale casei, pentru ca bătrâna să-și protejeze ultimii ani de viață în condiții decente, dacă nu normale.

Vârstnica ființă avea un băiat care se droga. Din comerțul de magazin al fiului, veneau și cei o mie de euro pe care îi primea lunar Mianda. Conștientizând sursa de venituri a familiei, eroina este nevoită să suporte toate capriciile și miasmele din camera muribundei, cedând amoros și fiului ei. Cum Mianda venea după alte escapade din periplul ei itinerant, nu i-a fost greu să-l supună pe... adolescent, văzând cu ochii și cu fapta. Firul narativ, dezvoltat admirabil cu acești doi actanți, este și cel mai consistent în economia narativă a scrierii. Poate că de aceea, din această perspectivă, romanul se deschide cu „jalnica tragedie” a femeii după pușcăriabilul Antonio, deoarece amândoi au contribuit la dispariția din viață a bătrânei Doamne.

Ori de câte ori eroina dorea să ceară ajutorul unui medic uman, fiul îi aducea... un veterinar. Inițial, acesta era preocupat, în casa Puglia, de sănătatea cățelușei Koka și a doi papagali... Ei înșiși – Antonio Puglia și Mianda, după dezlegare la sex continuu, erau mai mereu în stări năpraznice în debusolarea lor de viață cotidiană.

Pe tot parcursul lecturii, surprinde comportamentul, mereu în zig-zag, al Miandei, ca în Azilul de noapte (1902) de Maxim Gorki. Iar sora sa, Caracatița, cu mai multă experiență de viață, rămâne farul său călăuzitor în toate împrejurările prin care se pre30

umblă Mianda. Ea poate fi socotită, în gândirea prozatorului, nu numai excrescență a sinelui (doar purtau același sânge), dar și ca un model, oricând demn de a fi consultat.

Textele atribuite Caracatiței sunt ale unei conștiințe care veghează la bunul mers al vieții de familie.

Iată cum o descrie Mianda – personaj dar și autor substituit: „Caracatița este sora noastră mai mare, ea singură muncește pentru toți; de fapt, fură în piețele Craiovei, cerșește de zilele orașului și-n sărbătorile religioase și e dispusă, când i se cere, să smulgă afișele electorale de pe panouri, indiferent de solicitarea cărui șmecher. Tot ce aduce bani nu e de ignorat fiindcă în societatea de azi toți trebuie să supraviețuim, fiecare câștigându-și existența cum poate.!”

Mai semnalez două simboluri pidosnice, pe cât de concrete în existența lor reală, pe atât de stranii în aparițiile narative: corbii și reptilele, șerpii-solzoși și batracienii de toate mărimile. Prozatorul, după o experiență narativă bogată, cunoscând din interior... „facerea lumii”, scrie aproape poetic despre zburătoarele întunericului: „Corbii reapar, planează în cercuri de beznă peste islazul comunal. Mă strecor și eu, îngropată până la genunchi, prin zoaiele canalului colector.

Frica de jandarmi mă face să nu iau în seamă apa caremi ajunge în unele locuri până la buric...”

Cum să interpretezi o metaforă revelatorie cum este aceasta: „La o aruncătură de băț, se înalță Muntele de gunoi, plin de surprize, izvor de minunății” ?

Oare câți prozatori români din ultimele decenii ale secolului 20 n-au zăbovit asupra terminalelor orașelor, în fel și chip, pătrunzând stilistic, prin descrieri numeroase, despre asemenea spații, în aparență obișnuite, dar care, parcă arghezian, trebuie văzute altfel.

Plonjând în timp, scriitorul de talent nu duce în derizoriu tot ceea ce întâlnește în subteranul canalului.

Nu se hazardează în acuze drastice, trăiește plenar în lumina soarelui care, pătrunzând în măruntaiele gunoaielor, le face să se zvârcolească și să treacă de la urlete, la scâncete și cântece de adio: „Urletele se auzeau lângă mine, atât de aproape, că m-am speriat.

Veneau din interiorul muntelui, erau strigătul de spaimă al gunoaielor pe care focul le devora mocnit (...) Mai încolo, dintr-un cuib de hârtii și zdrențe putrezite, se auzea moartea săvârșind ceea ce viața nu mai avusese răbdare să păstreze: o viermuială de șobolani, unii cât pisicile, se agitau, se învălmășeau, se mușcau unii pe alții, bătându-se pe carnea vie care la rându-i încerca să se apere, să se ascundă în gunoiul neprimitor... Îngrozită, am țipat... Șobolanii țâșniră ca arcurile în toate părțile...” Sau o serie de elucubrații ale unei viziuni zoomorfe: „Și jur că nu mi s-a părut: o umbră pătrunsese în dormitor, un corb cu cap de șobolan se strecurase printre paturi, căutându-și prada.

Umbla cocârjat, cu aripile ca niște brațe acoperite cu păr, bâjbâind prin aer...” Curat caragialism: „vedea enorm și simțea monstruos...”

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

COMENTARII

În visele statornice, care apar în drumul ei spre închisoare, pe viață sau nu, zărește câțiva nourași albi, care transformă și pe corbi într-un alb picant, semn că viața este totuși frumoasă, numai că „reptila zburătoare trage după ea, din văgăunile cerului, noaptea (...) Șarpele negru suflă peste mine pulbere de cenușă.”

Credibilitatea povestirilor, adesea boccacciene, dacă se poate spune așa, vine din aglutinarea relatărilor numai la persoana întâi, Mianda fiind omniprezentă la tot demersul narativ. Se-ncepe de la grădiniță, de la școala primară din Popoveni (un gros-plan al satului, cu toate ale lui), până la ieșirea în lume, dincolo de zona rău famată, până la popasurile „pe repede-nainte” prin țările comunitare ale Europei.

Autorul, în spiritul aceleiași idei de credibilitate, de culoare locală, face o bună impresie, alternând chibzuit originalul cu autenticitatea pe tot parcursul romanului – vezi coborârea în fântână ca să desfunde izvoarele secate intempestiv, ca și „recensământul” gunoaielor pestilențiale întâlnite în apa mocirloasă a canalului.

Romancierul și-a pigmentat spusele de foarte multe ori cu limbaje apropiate aforismului. În bună parte, acestea sunt atribuite sorei mai mari, Caracatița. Dar și personajului-cheie, care le rostește impersonal: se zice, se face, s-a auzit, s-a văzut ș.a.m.d.

Florin Logreșteanu dezvoltă, prin personajul Mianda, un soi de macabru (blând), deloc spăimos, tenebros, ca în romantismul negru din veacul 18 englez, sau 19 francez. Autorul nu uită că etnia la care s-a raportat are câteva reprezentativități, cam aceleași pe unde s-a așezat în lume. Una dintre acestea este nestatornicia, călătoria, nu neapărat cu... casa, ci cu per-

soana fizică. De dorul mamei, pe care ea n-a cunoscut-o, este invidioasă pe sora ei cea mare, că a văzuto și un timp a crescut sub supravegherea ei. Acum, când dorul de mamă o năpădește, rostește aforistic: „Mama umblă prin lume... peste tot... Așa spune Caracatița... Îi plăcea lumea multă și necunoscută... Navea stare... Nu se împăca cu cineva mai mult de două zile... Își ridica poalele-n cap și p-aci ți-e drumul...

După ce-a mierlit-o, cutreieră cimitirele...”

Adaug o însemnare de bon ton – în numerotarea celor 13 capitole ale cărții, atât în românește, cât și în limba romani !

Mai știi dacă cumva gestul acesta editorial nu ispitește pe anumiți decidenți să producă vreo altă formă de integrare ?

Deocamdată, autorul a dat în vileag, în mod cinematografic, doar anumite tendințe ale unor indivizi din societatea romă care fac vizibile eforturi de a-și găsi sinele personalizat. Deocamdată, în anumite medii socio-profesionale dar, de la caz la caz, și-n unele politice ale Europei, s-a-ncercat pe calea școlii, apoi, prozatorul, absorbit de „culoarea” comportamentală a indivizilor, cu accent pe mentalitate, a intrat în vârtejul de anecdotă și de sarabandă, unde jocul tragicului multiform al etniei se-ntâlnea la tot pasul.

Un N.B. se impune de la sine: Editura Ideea europeană, singulară ca formulare în suita instituțiilor de acest gen din România, a înfăptuit un gest de reală profesionalitate, publicând acest roman, cu o deschidere complexă spre teme și subiecte incitante, menite să conducă la dezbateri reale și profunde. Și, implicit, că prozatorul Florin Logreșteanu a devenit un scriitor de referință al literaturii contemporane din România.

Petala Eftihia (Grecia)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

31

COMENTARII

Anton GEORGESCU

ÎM-POTRIVIRI COERENTE Lectura pasajului introductiv al articolului rubricii Cronica ideilor din România literară nr. 26/ 24 iunie 2016 prilejuiește o scurtă meditație asupra fenomenului și conceptului de rezistență prin cultură.

Ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie, perpetua lui actualitate, perenitatea lui, indiferent de variile abordări, de la encomioane la persiflări interesate, de-a lungul existenței lui, de câteva decenii bune (v. și N. Sălcudeanu în Contemporanul *). Scriitorul mercenar este scris de Sorin Lavric și prezintă jurnalul cutremurător al unui soldat german, mort în Rusia în 1944, editat inițial în engleză (nu în germană!) în 2010 și tradus la noi cu titlul Infernul de pe frontul de est (Ed. Meteor Publishing, Buc. 2016). Începe așa. „Căci războiul sau închisoarea sunt situații-limită al căror miez tragic dă naștere unui câmp spiritual pe care artiștii nu-l pot sesiza.// Cine a ajuns într-o situație-limită nu se mai poate exprima în tropi estetici, ci doar în urlete de duh. E împrejurarea unică când un om, chiar lipsit de virtuți artistice, e mai expresiv decât cel mai inspirat scriitor.

Atâta doar că expresivitatea lui vine din profunzimea suferinței, nu din maniera de a folosi lexicul. Nu am priceput niciodată obiecția criticilor cum că memorialistica de închisoare (sau de război, în cazul de față), cu toată valoarea ei de document, e nulă sub unghi estetic (s. n.- A.G.).” E o „obiecție” subiectivă, vinovată, a unor (multor) critici, mai ales probabil de pe la noi. Ba chiar și incorectă teoretic, pasămite dacă nu ținem morțiș cont de impunerea exclusivității estetismului, operată mai cu seamă de marele G. Călinescu.

Cum să n-o pricepi, „obiecția”, dacă știi că vine în siajul unei anumite critici, vinovată de a fi obnubilat autenticitatea unei forme esențiale (cea mai validă, la o adică) a „rezistenței prin cultură”. Notează mai departe autorul: „Exact aceeași remarcă poate fi îndreptată asupra ficțiunii literare: rafinată sub unghiul formei, ea e opacă sub unghiul spiritului. Cine preferă un text care, în loc să-l cutremure spiritual, îl va desfăta estetic intră în categoria neaveniților ce sunt inapți pentru judecăți speculative. Scriitorul contemporan, atins de blazare filozofică și, totodată, trăind în comodități de belfer, e incapabil să spună ceva cu sens despre spiritul lumii (s. n. - A.G.). Căci îi lipsește condiția fără de care marea creație [nu] e posibilă: situația-limită. Condiție pe care tocmai un amărât de jurnal, scris pe genunchi în tranșee, [o] 32

are din plin.” Asta înseamnă să spui lucrurilor pe nume, fără false, ipocrite pudori.

Reluând și lectura articolului din Contemporanul mai sus citat, beneficiem de câteva nuanțări utile, puse sub titlul intermediar Un război fratricid. „Schimbarea de accent (pus pe ,existența prin cultură’ – n. n.) adaugă greutate (…), fiindcă ,rezistența prin cultură’, cu întreaga ei biografie, a fost până acum doar schematic și superficial evaluată, ba mai mult decât atât, a fost abil invocată în folos propriu.”.

Iar mai departe, „Problema ,rezistenței prin cultură’ și consecințele ei spune destule despre desfășurarea jocurilor de putere din mediul cultural de după căderea comunismului. Dacă opoziție la regim n-a prea fost, ierarhiile culturale trebuiau refăcute pe alte căi.

Să observăm că valoarea culturală intrinsecă a fost eliminată din ecuație. S-a pornit o vânătoare de vrăjitoare est-etică menită să pustiască terenul, să-l facă liber pentru instalarea noii ierarhii.”.

Discutând mai demult vocația distructivă a fostului regim, adus și impus de afară, „pentru o jumătate de veac, a celui mai sângeros din istorie”, am adăugat un comentariu, vizând subiectul de față. „Literatura acestei destructurări este cuprinzătoare, atât înainte, cu toată cenzura (oficială sau mascată – n. n.), cât și după (Revoluție – n. n.). Nici nu ne gândim aici la literatura universului concentraționar, a Gulagului, impresionantă la rândul ei, o parte esențială a ‚rezistenței prin cultură’. Închisorile comuniste nu și-au spus încă nici pe departe ultimul cuvânt. Ne referim doar la cele petrecute la suprafață (…)”. (Articolul Firul roșu și negru al istoriei recente, în vol. Adunate din greșeală, 2014, p. 111). În treacăt fie spus, a apărut o emisiune tv cu acest titlu (joi, ora 17, TVR 1). Sunt, iată, de remarcat două componente structurale ce alcătuiesc fenomenul reprezentativ al istoriei noastre recente, care a fost inspirat – zicem noi – numit rezistența prin cultură. E posibil, dată fiind importanța lui, să i se mai remarce, să i se observe și alte forme, ramificații, aspecte definitorii. Poate chiar noi valențe sau roluri în evoluțiile în continuare ale societății noastre. În orice caz, în viitorul apropiat și îndepărtat va mai fi nevoie atât de rezistență, cât și de cultură. Și va mai fi, este și acum nevoie, în treburi aflate deasupra partizanatelor mari și mărunte, de însumarea vectorială (cu sens) a eforturilor depuse de adepții vaBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

COMENTARII

riilor orientări de detaliu la căruța obștească. Să contrazicem cunoscutele fabule, cu racul, broasca/ lebăda și știuca (I.A. Krîlov, respectiv A. Donici).

Date fiind diversele forme de cenzură ale fostului regim, de la interzicere totală până la multe trepte și grade de influențare și modificare impuse, ieșirea la lumină a textelor neconvenabile era problematică în cel mai înalt grad. S-a născut așadar ceea ce s-a numit mai apoi „literatura de sertar”, de asemenea contestată oficial multă vreme, o modalitate importantă de exprimare a rezistenței despre care vorbim. (Mai multe detalii în articolul nostru O restanță a istoriei literaturii române, în vol. citat și revista Banchetul nr. 1-2-3/ ian., feb., mart. 2016).

Cele două componente s-au confruntat cu regimul opresiv, totalitar, în modalități diferite. Ambele au rezistat nu doar opresiunii, ci și timpului și astfel vom mai vorbi multă vreme despre ele. La lumina zilei sau manifestat creatorii care au forțat limitele cenzurii, impunând chiar nu de puține ori anumite „concesii” din partea autorităților. Literatura lor și arta în general au refuzat compromisurile inadmisibile, urmând a se adresa posterității așa-zicând cu fruntea sus, prin comparație cu multe, regretabile cedări ne- sau chiar dez-onorante, care le delegitimează în timp. Sunt mulți cei care au rezistat, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Marin Preda, Aug. Buzura, Mircea Dinescu, Mihai Șora, N. Manolescu, atâția alții pe care îi urmăream cu sufletul la gură, teamă amestecată cu speranță, cu bucurie, cu obidă…

Pe de altă parte au fost cei care au refuzat ori nau apucat să găsească forme „soft” de confruntare și au abordat exprimarea deschisă, ca și cum regimul nar fi existat, contrazicându-i pe față ordinele și falsitatea. Și-au asumat represaliile inerente, incluzând îndeobște și închisoarea politică. Literatura noastră – căci despre ea vorbim în primul rând – nu poate să nui cuprindă pe Radu Gyr, Ion D. Sîrbu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt, chiar C-tin Noica și mulți alții. Desigur, literatura exilului merită o discuție aparte (Fl. Manolescu, 2003). Mai redusă cantitativ această a doua componentă, din motive lesne de înțeles, literatura lor are și o aură aparte, din aceleași motive și o face ușor de trimis la colțul cenușăresei.

Reticența semnalată (și) de S. Lavric față de exprimarea deslușită a celei de a doua componente are, printre altele, motivul existenței unei pronunțate remanențe a idealizării comunismului (căruia, nu-i așa?, unii i-au „întinat nobilele idealuri”), dimpreună cu nostalgiile aferente; precum și pe cel al unui anumit disconfort moral față de recunoașterea sacrificiilor celor care s-au opus și față de rectitudinea lor etică și de respingere a oricărei forme de oportunism social.

Ele se adaugă altor motive de disensiune, omenești, proprii unor bresle cu sensibilitate acută. Ar fi suficiente acestea, oarecum naturale, n-ar mai fi nevoie ca și în privința unei atitudini legitime ca opoziția la un BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

regim opresiv să fie întreținute inutile, ba chiar dăunătoare diferende și adversități; de natură să arunce umbre asupra unor reacții admirabile, uneori de-a dreptul sublime.

Iar acolo, în subterană, rezistența prin cultură era în general dublată ori chiar condiționată de rezistența fizică și cea psihică, supuse în cele mai multe cazuri la încercări extreme. Ceea ce face cu atât mai dezirabilă recunoașterea și validarea ei (lor), fie și cu o cât de mică (la urma urmelor foarte mică) renunțare din orgolii; nesemnificativă comparativ, însă aducătoare de incredibile beneficii, de moment și de perspectivă.

Varietatea formelor de rezistență directă prin cultură în universul concentraționar, în afară de cele generatoare de literatură, este de altfel impresionantă. Lecții, conferințe chiar, discuții între deținuți; uneltele de scris erau strict interzise. Rolul lor paideic și de formare a conștiințelor este notoriu și merită o reverență generală.

Este posibil ca și din partea cealaltă, a „subteranei”, să fie o insuficientă dorință de „secare dintr-o sorbire” a „Milcovului” despărțitor și o cantonare într-o reticență „ne-mpăcată”, marcată la rându-i de orgolii. Conștiința propriilor suferințe este de multe ori generatoare de așa ceva, însă depășirea lor, a oricăror orgolii, aduce, cum spuneam, neașteptate beneficii; punctuale și de ansamblu.

(Spre a învedera apropierea – la „un pas”, uneori – între sublim și ridicol, în vremea noastră „plină de umor” (?!) s-a ivit o eteroclită literatură de detenție (nu-i putem spune carcerală, desigur) cu scopul exclusiv al reducerii duratei de închisoare, veselă de astă dată. Nu s-a cristalizat încă definiția acestei literaturi, hm?, dar poate că simpla ei menționare în context este o impietate și ca atare ne cerem iertare. La drept vorbind, ea nu are nimic cu cultura.).

Tema a preocupat pe exegeții noștri și amintim pe Adrian Marino, mai ales în cartea sa Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, 1996. Cap. I Rezistență și cultură. O discuție a chestiunii face Mircea Martin într-o serie de intervenții, conturând în final Cultura română între comunism și naționalism, în revista 22/ sept. 2002. De asemenea, el a coordonat teza de doctorat Pactul ficțional și istoria, de Viorel Nistor, Universitatea „P. Maior”, Tg.-. Mureș (2010, rezumatul este accesibil pe Internet, „Rezistența prin cultură” în spațiul românesc postbelic; Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj 2012). Discuția abordată cu instrumentele profesionistului lămurește și ordonează toate aspectele acestui important subiect și este totodată o pledoarie pentru considerarea lui ca un fenomen semnificativ al culturii române în general și al literaturii în special. Iar Dan C. Mihăilescu vorbește undeva despre „gherilă cultural-politică”, cu referire la conclavuri de mari nume ale generațiilor ’60 și ’80 și gesturile lor publice și private, individuale și de grup (restrâns). Enumerarea abordărilor specializate 33

COMENTARII

poate continua, din păcate difuzarea lor și pătrunderea în spațiul public și în conștiințe este (încă) tributară inerției conformiste și opacității organizate…

Așadar, s-a afirmat indubitabil componenta, să-i spunem de suprafață, de împotrivire la imperativele regimului, aparținând literaturii române (în special) care nu a rezonat cu dictatul ideologic, așezându-se într-o succesiune legitimă a istoriei culturii naționale și într-o ordine naturală a literaturii universale. „Șaizeciștii” și „optzeciștii” au schimbat numele conjuncturale ale generațiilor respective în renume. Unii au fost interziși periodic, ori refuzați sau plimbați cu anii pe la edituri și reviste, suferind și diverse vexațiuni, atât din partea autorităților, cât și a breslei. În acei ani a început să prindă contur și sintagma „rezistență prin cultură” și să circule în publicul larg. Totodată sa manifestat componenta așa-zicând subterană a unei literaturi (în special de asemenea, aceasta aproape exclusiv față de alte arte) de rezistență, legitimând moral acea parte a ethosului național responsabilă cu perenitatea conștiinței de sine a neamului, inclusiv prin pilda unor sacrificii extreme, pe altarul unor valori inalienabile. Nu se poate face abstracție de ele, nu pot fi escamotate sub preșul istoriei ori al unor pretinse criterii mai absolute (sic!) decât adevărul, demnitatea grupului social și perpetuarea lor. Acestea zicând, ar fi de dorit și firească o apropiere a celor două părți ale rezistenței prin cultură (aceeași cultură!), precum și o apropriere, o însușire a lor reciprocă, țelurile fiind în fond în bună măsură asemenea. Căci însușindu-și obiectivele comune și servindu-le, toată lumea, repetăm, ar avea de câștigat. Dar absolut (…!) toată lumea. Diverse evenimente cu astfel de ținte, nu suficiente ca anvergură și frecvență, confirmă această pledoarie. Iar dacă se vor decela și alte forme, în trecutul

recent ori în viitor, de îm-potrivire la varii toxine culturale, să fie desigur binevenite și primite.

Să mai observăm că sintagma proliferează, circulă și în alte domenii, bunăoară legată de… grădină. În articolul Rezistența prin grădină (Dilema veche nr 646/ iulie 2016), antropologul Vintilă Mihăilescu dezvoltă criterii de „rezistență” la agresiunea mediului social a indivizilor și familiilor prin cultivarea lângă bloc a unor mici grădini. Cunoaștem cât de cât aspectul, fiind el larg răspândit într-o țară bogată în blocuri de tip… hm. Iar în finalul expunerii sale, autorul găsește o apropiere adecvată față de subiectul discuției noastre. „Ajungem astfel și la faimoasa ‚rezistență prin cultură’. Din această perspectivă, chiar a fost o rezistență, străduindu-se să facă din cultură grădina îngrijită a oamenilor de cultură. Exagerarea vine doar atunci când ‚rezistența prin cultură’ ajunge să fie proclamată ca singura formă de rezistență ‚adevărată’ a noastră în perioada comunistă, delegitimând rezistența prin agricultură și alte grădini îngrijite ale sufletului. // Nu știu dacă e bine și cât e de bine, dar asta e!...”. Au mai fost și alte rezistențe desigur, le cunoaștem și nu le amintim îndeajuns, „cașa-i omul”. Cea din munți, mai ales…

Mulțumim așadar pentru concluzie. Nici noi nu știm „dacă e bine”(?!) și… asta e!

-----------*) Contemporanul nr. 5/ mai 2016. Ideea „de ,rezistență prin cultură’ [este] așezată în relație dialectică cu conținutul mult mai bogat și mult mai versatil al ideii ,existenței prin cultură’.” – Nicoleta Sălcudeanu, Marea caterisire, despre cartea lui Gabriel Andreescu Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist. Intertitlul Un război fratricid.

Aniello Scotto (Italia)

34

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANA

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (III) ***** Să te adaptezi fiecărei situații (acord, raport) pe care Viața ți-o aduce în cale. Și să mulțumești pentru noile resurse care apar, adaptându-te. Altfel nu ți-ai cunoaște Chipul. Ai rămâne cu o Falsă idee despre tine-însuți, ori asta nu e îngăduit. ***** Dacă disprețuiești un lucru, Universul se va grăbi să-ți demonstreze că acel lucru face parte din tine.

Când disprețuiești, pe tine te disprețuiești – când lovești, tu ești cel lovit... ***** Conștiința – ca grad de evoluție al personalității aparente, se manifestă în energia de emisie – energia din spatele cuvintelor rostite, acel cum spui. Gradul de posesivitate (implicare personală prin dorința de a poseda), ca și gradul de implicare dezinteresată (pentru că așa e lucrul despre care vorbim) presupun cunoaștere, raportul lor arată gradul de evoluție în care se află sufletul.

– cu cât apuci mai mult ești mai egotic (adică mai terestru) – cu cât lași mai mult(renunți, te desprinzi) ești mai liber – deci mai divin. ***** Să preiei cu mintea cunoașterea, și te-ai păcălit!

Aici e pericolul, capcana. În primul rând pentru cel care se aventurează crezând în minte, crezând că, ce mai?... știe! Deci: dacă e adevărat că între mine și ceilalți nu există separare, dacă sentimentul individualității separate de restul este aparență, ar însemna că ștergând linia de demarcație, totul mi se cuvine. Corect. Pentru Fiul lui Dumnezeu. Pentru cel ce nu a înțeles cu sufletul mesajul divin, și nu l-a primit pe Dumnezeu în el, incorect. Conștiința de Salvator – e cea mai de sus treaptă a ființei umane. Abia atunci când ai atins-o poți aplica – (ți se dăruiește!) Calitatea de Moștenitor. Să preiei cu mintea aceste informații poate fi periculos. Mintea e posesivă, vrea să profite: „sunt moștenitor, deci...”, „mi se cuvine totul, atunci...” Din perspectiva limitelor minții nu ești Dumnezeu. Ești Dumnezeu în celula ta nestricăcioasă, care e Scânteie divină = Chip și Asemănare. Ea – Cunoașterea și Iubirea – Atotputernicia Lor – te ocupă încetul cu încetul dacă te lași... lor! Își face Lu-

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

crarea El, Dumnezeu… cu tine! Până când „la plinirea vremii, Fiul fu trimis”! (M. Eckhart) și omul cel mai Om are capacitatea de a fi ceea ce vrea Domnul ca el să fie în fiecare moment, adică Fiul! (sau Rodirea Perpetuă a Iubirii!). ***** Căutăm să primim Viața dintru Început „Viața pocăinței noastre nu e o „îmbunătățire”... ceea ce căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea aceasta: Viață! Pocăința este întoarcerea de la moarte la viață. Pocăința începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul fiind în întuneric și necunoscând lumina, nu știe ce este lumina, dar nici întunericul. Numai în măsura în care lumina harului deschide înțelegerea inimii omului prin viziunea asta, fie ea o viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înțelegere mai tăinuită, dar totuși un fel de „viziune”, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferența între lumina adevărată și întuneric putem să vedem că zăcem în întuneric.” (cred că e părintele Rafael Noica) Și iar, la C.S. Lewis „Dar viața în sensul biologic nu este același lucru cu viața care este în Dumnezeu. Ceea ce nu are omul în viața sa naturală este viața spirituală, genul superior și diferit de viață care există în Dumnezeu.

Noi folosim același cuvânt „viață” pentru amândouă, dar daca crezi că din aceasta cauză amândouă trebuie să fie de aceeași natură, este ca și cum ai crede că mărimea spațiului este de aceeași natură cu mărimea lui Dumnezeu.

Viața biologică – bios.

Viața spirituala – zoe.

Ea exista în Dumnezeu din veșnicie și a creat tot universul natural. ***** În 92 am reținut o frază spusă în treacăt de medic: „gardez toujours le foteuil!” Acasă fotoliul mă aștepta. La cumpărare, cu 10 ani în urmă, îmi făcuse cu ochiul și spusesem (cuiva din mine mai deștept): „pe fotoliul ăsta o să stau eu când...” „Când ce?” N-am

35

TRECEREA ÎNSPRE LUMINA

insistat în gând, am fugit repede de răspunderea găsirii răspunsului... Obiect de tortură și relaxare, de accelerare și odihnă, acest fotoliu pe care stau și-a făcut pe deplin menirea, o menire întru care a fost cumpărat. În 89, urcând spre Rohia, văzând crucea mânăstirii apărând printre copaci, mi-am acoperit ochii cu mâna de „frică și cutremur”. „Nu, nu...”, mi-am spus, de parcă intrarea acolo ar fi fost „sfârșitul”, o izolare necondiționată de timp, într-o camera goală, pe un fotoliu. Am alungat aceste „presimțiri”, m-am considerat mereu în numele Domnului sănătoasă, dar ceea ce trebuia să fie săvârșit trebuia săvârșit. Culeg roadele acestei izbăviri și nu știu ce să fac cu atâta lumină, o împrăștii peste tot, știu că după ce-mi va termina trupul de curățat se va răspândi înafară, mi-e puțin frică de ea, e atâta moarte-n jur! Aș vrea să spăl pietrele caldarâmului cu această „puritate” și aerul să sticlească de atâta curățire, mă tem că nu sunt încă atât de puternică pentru a putea opri un uragan... un uragan de pietre... și praf ***** Cuvintele în împărtășirea iubirii Vrei sa fiu într-un anume fel care presupune să te scot din mine! Căci cerându-mi să-mi explic sentimentele mă faci să nu fiu eu! Mă iubești pentru ceva ce e în mine și care e împiedicat de amândoi să apară.

Eșecul, ispita, se află în limbaj. Limbajul sufletului e tăcerea. Învață să taci.

Să traduci în cuvinte ceea ce simți, ceea ce ești, iată lucrarea omului! Felul cum omul naște cuvântul, locul din care acesta pleacă, arată raportul cu cele din jur! Schimbând modul în care primești impresiile realității, schimbi cuvintele, alegi altele. Și invers: dacă păstrezi aceleași cuvinte (moștenite, mecanice) și te menții în același raport (moștenit, mecanic), nu schimbi nimic.

Cuvintele sunt capcana sau eliberarea noastră.

Ele ne îmbracă în construcția pe care ne-o atragem prin alegerea lor. ***** Deformăm totul vorbind fiindcă ni se pare că avem de spus ceva. Și atunci ce să faci, să taci? „Să spui numai ce trebuie”, spunea cineva... adică să dai informațiile corect. Să nu minți. „Să fii în funcția Adevărului, să te afli în slujba Lui.” Să-l lași să facă ce vrea din tine, cu tine. Nu vei găsi alt Dans mai armonizat, altă Colaborare mai strânsă! ***** Când Dumnezeu este acela care iubește în om, celălalt e iubit cum se cuvine, pentru el-însuși; când însuși Dumnezeu iubește Măreția Iubirii e fără pată, veșnică! Nu ai cum greși dacă Îl lași pe Dumnezeu din tine să iubească. Lasă-l numai pe El. Celălalt nu va suferi. ***** 36

Imaginația – trăiește prin noi și ne facem să murim pentru ea. Trebuie înlocuită imaginația noastră cu imaginația Lui. A noastră tace, sau e folosită cu folos, sub controlul Stăpânului. „Stăpânul e cel care visează în noi” și ne vrea pentru El. El e împiedicat de imaginația noastră să apară.

Imaginația – filmul neîntrerupt al minții, motorul vieții pentru cei mai mulți, ne naștem cu ea! Fără încetare ea plăsmuiește și își propune. Dacă cineva țiar propune altceva dintr-odată și nu ai trăi o continuitate pe care să o crezi a ta, ți-ai da seama brusc „cine” te lucrează.

Nu poți plânge pentru lucruri care imaginate altfel ar fi fost altfel. Nu ești tu în ele. E imaginația. ***** Nu poți primi Divinul fiindcă ești beton, beton de gânduri. El nu poate intra. Totuși El e acolo și te așteaptă, dacă vrei. ***** Învârtoșarea minții care nu vrea să cedeze e durerea. Durerea e învinsă printr-un alt-fel de alimentare. ***** Sufletul nu-l poți pierde.

Sufletul e al tău.

Sufletul e singurul lucru pe care îl ai. ***** Căderea este căderea din Înțelegerea Superioară a Raportului Corect. Această înțelegere e vie, se întâmplă prin ea trăirea. Ai înțeles – te-ai și schimbat.

Ai înțeles = acționezi automat întru această înțelegere. ***** Singura „metodă” este acum – (sau a fi, a acționa înafara timpului.) Acest „înafara timpului” se află la întretăierea dintre cele două Înălțimi Mișcătoare care se bat cap în cap, e trecătoarea dintre ele.

Cine scapă teafăr l-a obținut pe acum.

Acest „l-a obținut” nu se obține (nu se intervine cu violență).

Recunoașterea lui: „Tu ești Cel ce face” e actul de Intrare, Pașaportul, Calea libertății... ***** Topirea Substanței ...pur și simplu mă prăbușesc cu totul: și minte și trup – și totuși ceva mă susține, nu mă lasă să cad definitiv, ceva ca o Verticalitate Limpede, Luminoasă, Cristalină și Pură, de nezdruncinat, care se continuă în imensul univers ce mi se dezvăluie în consonanță cu ea...! Coloana mă doare și poartă răni adânci, între omoplați e ceva care frige, frige... Respir, pieptul se mărește, strâng ochii. Această Siguranță Tăioasă e totul. Penetrându-mi ființa se joacă cu mine. Ființa cea veche e la picioarele Ei. Continuă să cadă și să se prăbușească de atâta timp. Aș zice că mă compun două tipuri – opuse – de vibrații: una clară, limpede, tăioasă BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRECEREA ÎNSPRE LUMINA

și absolută, cealaltă în trepidație coborâtoare, neputincioasă, ne-liberă, temătoare și oarbă, care alunecă la nesfârșit spre picioarele Tubului de Lumină Vertical ce-i preia neputința transformând-o. Tot ce știu despre mine că aș fi se chircește scurgându-se într-un Abis fără fund, la capătul căruia întâlnește Lumina.

Această cădere – alunecare – scurgere în trepidație sfâșietoare e vegheată de o Tărie A-tot-țiitoare și Sus și Jos. Părăsind Lumina de Sus, care rămâne agățață de Invizibil prin aceeași constituție a Substanței (Doamne, câtă oboseală, câtă oboseală scoți din mine!) ce nu clar coboară spre a descoperi dincolo de ce este cunoscut, același lucru... Astfel apare Transparența...

Un simbol care explică Lucrarea – Cornul Licornei 2000 ...nu încetez să mă minunez. Fiecare zi aduce o nouă descoperire căreia nu știu cum să îi fac față. Nu pot ține pasul cu informațiile copleșitoare care mă împresoară întru prietenie și bucurie, care îmi sar în ajutor de fiecare dată când vreau să mai „înțeleg” ceva, să mai înnod un fir.

Iată de ex.: Astăzi, acum, ora 19, deschid cartea lui Jung Psihologie și alchimie la pag. 406. „Licorna în Vede.

Citesc: „…urmele precreștine ale licornei conduc spre Orient. O întâlnim astfel în imnurile „AtharveiVeda” într-un „charm against kshetriya, hereditary desease” (Farmec împotriva bolii ereditare, Kshetriya) ... Și apoi: „1 ...Pe capul antilopei sprintene, crește un leac.

El a alungat kshetriya (boala moștenită) cu ajutorul cornului, în toate direcțiile.

2 ...O, cornule, dizolvă ksethriya, care e înnodată înăuntrul inimii sale.

3 ...Cornul, care scânteiază deasupra, ca un acoperiș cu patru aripi, cu acesta vom alunga orice kshetriya din membrele sale.

Mă gândesc la desele dureri de membre pe care le-am avut din copilărie, și la fetița proaspăt operată de ochi pe care am văzut-o ieșind nesigură din cabinetul doctorului în timp ce îmi așteptam rândul – o fetiță blondă, firavă, ce-și ridica ușor mânuțele înspre înainte, ca pentru a se sprijini, o siluetă fragilă – semnal de alarmă și fără de preț, recunoaștere a unor timpuri vechi, readuse în memorie, ca pe o deconspirare din partea Universului a slăbiciunii bine-ascunse ce ieșea la iveală odată pentru totdeauna!

Privindu-i mâinile am înțeles ce urma să vindec.

Citesc din nou: „el a alungat boala moștenită cu ajutorul cornului, în toate direcțiile!

La un an după intervenția chirurgicală acuzam o

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

mare durere în mijlocul frunții, care nu-mi mai trecea, de parcă cineva mă izbise puternic sau înnăuntru avusese loc o explozie ce se năpustea înspre înnafară „în toate direcțiile...”

Deasupra citatului de sus, pe aceeași pagină, e desenat un pește de mare, cu un canin lung ca o sabie – model pentru reprezentările licornei. „Licorna mării” – se numește – nu știu în ce limbă – Monodon, cel putin așa e scris sub poză. Pe prof. dr. care m-a operat îl cheamă aproape identic (H. Mondon) Când am descoperi această informație, m-am oprit din citit, căci așa reacționez, când ceva ce pare a fi cunoscut numai de mine mă izbește prin apariția informației în plan vizibil! Se poate citi ca fiind o simplă „coincidență!”. (n.a. – primul spectacol pe o scenă cu public, jucat la Studioul Cassandra (!), în anul 2, a fost Simple coincidențe – Universul îmi vorbea de atunci, ca pentru a-mi sugera la ce trebuie să fiu atentă, în cazul acesta la „coincidențele misterioase”...! Astfel El a fost mereu cu mine, până mi-a dat anumiți psalmi să îi citesc, până am înțeles să spun precum David: „Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea, tu ai priceput gândurile mele de departe... Cărarea mea și firul vieții mele tu le-ai cercetat, și toate căile mele mai dinainte le-ai știut.”). La fel cum, în zilele următoare, deschizând întâmplător cartea lui Jung la pagina 302, am zărit micuța lampă de lut din creștinismul timpuriu (ce îl reprezintă pe Iona înghițit de balenă – cap. „reprezentări ale mântuirii în alchimie”) chiar la câteva zile după ce o prietenă mi-a adus-o din Germania, spunând: „am văzut asta și m-am gândit la tine!”. Toate îmi sunt trimise ca să nu mă mai îndoiesc, numai așa pot înțelege această subtilă și neîntreruptă legătură dintre mine și Invizibil, ce se face cu atâta dragoste de atâta timp.

Licorna, animalul sălbatic fabulos, nu poate fi îmblânzit decât de o fecioară. La pag. 394 apare o imagine a prinderii ei de către vânători.

Licorna e simbolul puterii de neînvins a lui Christos: Sf. Bonaventura: „Christos se îmblânzește și se domolește grație prea blândei fecioare Maria ca să nu pedepsească păcătosul prin moartea eternă”...iar Honorius din Autun spune: „Prin acest animal este reprezentat Christos, iar prin cornul său puterea sa de neînvins”. ***** ...ce nu știu oamenii este să respecte; proiectează propriul lor mental în mintea celuilalt; sunt păsări devoratoare, de pradă; își întind ciocurile ascuțite pentru a picura sau a smulge acea imagine-gând care să le dea satisfacție; și nu realizează cantitatea imensă de impuritate pe care o degajă, profanând astfel teritoriul aproapelui, care – de un fel cu noi – e totuși unic... (va urma)

37

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

George BACOVIA (17 sept. 1881 – 22 mai 1957)

în limba lui SHAKESPEARE de Mariana ZAVATI GARDNER și John Edward GARDNER PLUMB (1916)

LEAD (1916)

Dormeau adânc sicriile de plumb, Și flori de plumb și funerar vestmânt – Stam singur în cavou...și era vânt... Și scârțâiau coroanele de plumb.

The lead coffins went on sleeping And lead flowers and black garments – I was alone in my vault…and it was windy…

And the lead wreaths were creaking.

Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, și-am început să strig – Stam singur lângă mort...și era frig... Și-i atârnau aripile de plumb.

Mylead belovedwent on sleeping, unturned On lead flowers, and I began to call – I stood alone by the deceased…and it was cold…

And wings of lead were falling.

PASTEL

LYRICALPOEM

Buciumă toamna Agonic – din fund – Trec păsărele, Și tainic s-ascund.

Autumn blows its horn Agonising – in the background – Birds fly away, And hide in secret.

Țârie ploaia...

Nu-i nimeni pe drum; Pe-afară de stai Te-năbuși de fum.

The rain is drizzling…

No-one is in the road; If you’re outside, Smoke will choke you.

Departe, pe câmp, Cad corbii, domol; Și răgete lungi Pornesc din ocol.

Far away, in the field, Ravens softly fall; And prolonged roars Come from the cattle pen.

Tălăngile, trist, Tot sună dogit... Și tare-i târziu, Și n-am mai murit...

Sadly, cow bells, Sound on hollow…

And it’s very late, And I haven’t expired yet…

NERVI DE PRIMĂVARĂ

EMOTIONS OF SPRING

Melancolia m-a prins pe stradă, Sunt amețit Oh, primăvara iar a venit...

Palid și mut…

Mii de femei au trecut ; Melancolia m-a prins pe stradă.

Melancholy has seized me in the street, I am dizzy Oh, spring has returned…

Mute and pale…

Thousands of women went past; Melancholy has seized me in the street.

38

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI E o vibrare de violete, Trece și Ea; Aș vrea, Dar nu pot s-o salut; Oh, și cum a trecut, Într-o vibrare de violete.

It is a vibration of violets, She goespast too; I’d like, But I cannot greet her; Oh, and how she went past, In a vibration of violets.

Nimicnicia m-a prins pe stradă, Am adormit.

Oh, primăvara iar a venit Pal, și uitat…

Vals funebru, depărtat.

Melancolia mă ține-n stradă...

Nothingness has seized me in the street, I fell asleep.

Oh, spring has returned Forgotten and pale…

Distant, funeral waltz.

Melancholy keeps me in the street.

NOTE DE PRIMĂVARĂ

SOUNDS OF SPRING

Verde crud, verde crud...

Mugur alb, și roz, și pur, Vis de-albastru și azur, Te mai văd, te mai aud !

Fresh green, fresh green…

Pure, rosy and white bud, Dream of azure and of blue, I can still see you,I can still hear you!

Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, soare…

Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc.

Oh, mark it with your fire, Sun, sun…

My whole body that aches, Under the game of time.

Dintr-un fluier de răchită, Primăvara, O copilă poposită la fântână Te îngână Pe câmpia clară...

From a pipe made of willow, Spring, A lass who stopped by the well Is humming In the bright field…

Verde crud, verde crud...

Mugur alb, și roz, și pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru și azur.

Fresh green, fresh green…

Pure, rosy and white bud, I can still see you, I can still hear you, Dream of azure and of blue.

SINGUR

ALONE

Odaia mea mă înspăimântă Cu brâie negre zugrăvite – Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cântă.

My bedchamber frightens me, Decorated in black belts – In the night, the unbraided autumn Plays on thousands of pipes.

- Odaie plină de mistere, În pacea ta e nebunie; Dorm umbre negre prin unghere, Pe masă arde o făclie.

-Bedchamber, filled with mysteries, There is madness in your calm; Black shadows sleep in corners, A candle is burning on the table.

- Odaie plină de ecouri.

Când plânsu-ncepe să mă prindă, Stau triste negrele tablouri – Făclia tremură-n oglindă.

-Bedchamber, filled with echoes, When weeping tears begin to seize me, The black paintings hang in sadness The candle trembles in the mirror.

Odaia mea mă înspăimântă...

Aici n-ar sta nici o iubită – Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cântă.

My bedchamber frightens me…

No lover would live here – In the night, the unbraided autumn Plays on thousands of pipes.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

39

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI DIN TREN 6

BY TRAIN 6

Fugea vagonul Înainte.

Câmpul muncii, Câmpul lumii Se smunceau Parcă-napoi.

Ziua caldă Și solară Arăta frumoase flori.

Noaptea, Câte-o stea brigandă Căuta Și dispărea.

Când vagonul Printre ziduri Poposind, Câmpul muncii Și al lumii, După ziduri, Ca și când Nemaifiind.

The carriage was fleeing Ahead.

The world of work The world of people Were struggling As if recoiling.

The hot and solar day Displayedbeautiful flowers.

In thenight Somerogue star Was searching And fading.

When the waggon Through walls Made a halt, The world of work And of people Behind walls As if Nonexistant.

SPLIN

SPLIN

Variații...

Arhitecturi, Călătorii, Tăceri.

Muzica calmează Un suflet trist, Devenind pretențios.

Varietăți...

Renumit, Dintr-o operă de artă.

Teorii noi și vechi...

Tăceri, Se râde și din pântece.

Variations...

Architectures, Travels, Silences.

The music soothes A sad soul, Becoming pretentious.

Varieties ...

Famous, From a work of art.

New theories and old ...

Silences One laughs from the abdomen too.

ÎN IARNĂ

IN WINTER

Albastre, Roșii, Mov, Albe, Dormiți, de-acum, Abandonate flori – Zăpada albă Curge peste voi, Mai friguros În parcela Din dosul casei.

Blue Red Mauve, White Sleep, as from now, Abandoned flowers White snow Falls over you, Colder On the plot At the rear of the house.

40

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

Marin SORESCU (29 febr. 1936 – 8 dec. 1996)

în limba lui CERVANTES de Petrișor CIOROBEA CAPRICIU

CAPRICHO

În fiecare seară strâng de prin vecini toate scaunele disponibile și le citesc versuri.

En cada tarde esteco desde a vecinos todos los sillas disponibles para leerlos versos.

Scaunele sunt foarte receptive la poezie, dacă știi cum să le așezi.

Los sillas estan muy receptivos a la poesia, si sabes como colocarlos.

De aceea eu mă emoționez, și timp de câteva ore le povestesc ce frumos a murit sufletul meu de peste zi.

Por eso yo me emociono, y tiempo de unas horas cuento a ellos que maravilloso falleci mi alma del tiempo de una dia.

Întâlnirile noastre sunt de obicei sobre, fără entuziasme de prisos.

Nuestras encuentras son por lo general sobrios, Sin entusiasmos de sobra.

În orice caz, înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria, și putem merge mai departe.

En todo caso, significa que cada uno nos hemos cumplidos nuestro deber, y podemos andar mas lejos.

AM ZĂRIT LUMINĂ

DIVISO LUZ

Am zărit lumină pe pământ, Și m-am născut și eu Să văd ce mai faceți.

Sănătoși? Voinici?

Cum o mai duceți cu fericirea?

Diviso luz sobre tierra, Y he nacido y yo Ver que tal mas. ¿ Sanos ? ¿ Robustos ? ¿ Como estais, con la feliz ?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri, Abia am timp să pun întrebări.

Gracias, no me contestáis.

No hay tiempo para contestaciones, Apenas hai tiempo de poner preguntas.

Dar îmi place aici E cald, e frumos Și atâta lumină, încât Crește iarba.

Pero me gusta aqui Está cálido, está buen tiempo Y tanta luz, que Crece la herba.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

41

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul…

Nu, dragă, nu te deranja Să mă iubești.

Pero aquella hija, he aqui, Me mira con su alma…

No, querida, no te molesta Amarme.

O cafea neagră voi sorbi totuși Din mâna ta. Îmi place că tu știi s-o faci Amară.

Un café negro sorbiré sin embargo De tuya mano.

Me gusta que tu sabes hacerlo Amargo.

O VREME

UN TIEMPO

Mă uit la fiecare carte nouă Ca Avram la Isac, Pe când se pregătea Să-l înjunghie.

Miro cada libro nuevo Como Abrahán a Isac, Cuando se preparaba Apuñarlo.

Te voi sacrifica și eu Pe aceste câteva vreascuri Ale cunoașterii, Și din litere va curge sânge. Și mă voi învălui în fumul lui Să nu mă vadă duhurile.

Te sacrificaria y yo Sobre éstas chascas De conocimiento, Y de letras correria sangre.

Y me envolveré en su humo Para no vermelos espiritus.

Și așa voi fi bun Materiei Încă o vreme.

Y asi estaria bueno Para materia Aun un tiempo.

CEVA CA RUGĂCIUNEA

ALGO COMO LA ORACIÓN

Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm.

Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe.

No sé que pasa, Que no duermo cuando duermo.

No sé que pasa, Que no estoy despierto, Cuando estoy en vela.

Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg.

No sé que pasa, Que no llego en ningun parte, Cuando ando.

Nu stiu ce am, Că, stând pe loc, Sunt, hăt, departe.

No sé que pasa, Que, cuando quedándo inmovil, Estoy, rienda, lejos.

Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de salivă Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

Dios mio, ¿ de que arcilla Me has tomado en tus palmas calidas ?

Y ¿ con que especie de saliva Has modelado mi arcilla ?

De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe tine.

Asi que no sé que pasa, Que vivo, No sé que pasa Que no tengo nada Sino ati.

42

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI MICROB FRUMOS

MICROBIO HERMOSO

Ai intrat în inspirația mea de astăzi Ca un microb frumos, Și sunt fericit Fiindcă îmi place aerul tandru Din jurul tău.

Acum îmi vei circula nestingherită În Univers, Și în fiecare zi îmi vei trimite Câte o stare sufletească În loc de scrisoare.

Cred că uneori voi fi trist Ca un elefant omorât de un fluture, Și te-aș da afară, Dar nu voi ști unde să te găsesc: Tu îmi vei fi când o mână, Când într-un ochi, ori pe frunte, Când într-un gând.

Has entrado en mi inspiración de hoy Como un hermoso microbio, Y estoy feliz Porque me gusta el aire cariñoso De tu alrededor.

Ahora me circularas desembarazada En Universo, Y en cada dia me enviaras Un estado de animo En lugar de carta.

Creo que a veces estaria triste Como un elefante matado de una mariposa.

Y te echaría fuera, Pero no sabria donde encontrarte: Tu seria cuando una de mi mano, Cuando en un ojo, o en frente, Cuando en un pensamiento.

HIBERNĂM

HIBERNAMOS

Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina Unei frumoase întâmplări, care se-ndepărtează. Între vinovăție și – așteptare.

Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.

Așteptăm cu mâna streașină la inimă. Și ce rar se vede ceva în zare.

Dar trebuie să ne păstrăm calmul.

«Nu se lipește mâncarea de mine» - zici Uite-așa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.

Vivimos de recuerdos, hibernamos en la guarida De una hermosa ocurrencia, que se aleja, Entre culpabilidad y espera.

Casi éste es el cuadro. No se puede cambiar nada.

Esperamos con la mano tejadillo al corazon.

Y rara veces se ve algo en horizonte.

Pero hay que guardarnos la calma. „No se paga la comida de mi”- digas ¡ Mires, nada no tiene sabor cuando estamos separados,

Sânul tău mă doare.

Cum taie laptele foamea, brusc, Așa trezești în mine speranța.

Tu seno me duele.

Como corta la leche, subito, la hambre, Asi despiertas en mi la esperanza.

Paola Parisi (Italia) BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

43

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

Mircea CIOBANU (13 mai 1940 – 23 aprilie 1996)

ETICA ȘI PATIMA VERBULUI de Ion Pachia-TATOMIRESCU Opera poetică a lui Mircea Ciobanu (numele-i din certificatul de naștere fiind Mircea Sandu: București, 13 mai 1940 – 23 aprilie 1996) se constituie din volumele: Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (București, Editura pentru Literatură, 1966), Patimile (București, Editura Tineretului, 1968), Etica (București, Editura Albatros, 1971), Cele ce sunt (București, Editura Eminescu, 1974), Vântul Ahab (București, Editura Eminescu, 1984), Marele scrib (București, Editura Albatros – colecția „Cele mai frumoase poezii“, 1985), Viața lumii (București, Editura Eminescu, 1989), Anul tăcerii (București, Editura Vitruviu, 1997) etc. Încă de la debut, Mircea Ciobanu atrage atenția criticii literare printr-un fermecător „balet al semnificanților“, în rimuri clasicizant-parnasiene, în „trenă“ obscurizant-barbiană, într-o direcție resurecțională căutătoare de „mister“ în „sonoritățile textualizate“, frizând un hermetism văduvit de semnificat, dorindu-se imnică a Logosului, „nedetectabilă“ la exercitarea cenzurii acelor anotimpuri: Salpetru-n ziduri, acru vânt – o, bruma-n var o, lepra sură.

Ca după vis aud și sunt pierdut de nume și măsură.

Sub legea șoldurilor nalte. Și-a umerilor moi, pe chei se clatină – pendule-n alte cadrane – umbre de femei.

Le sfâșie și-alungă câinii – pe-acel contur de sân rotit de după zidul prăbușit să mai amân cu umbra mâinii.

Să mai amân. Mă vinde umbra pe limba morții. Cheiul ud încape jocul surd de-a sumbra crucificare-n așternut. («O amânare» – CPat, 8 sq.).

Luată ca ars poetica, din „deschiderea“ volumului secund, publicat în 1968, Patimile, prelungire a „imnurilor“ (prin ciclurile: «Scara», «Pururi vuind», Requiem», «Insula», «Asediu la mal», «Suită pentru ieșirea din noapte» și «Idele») pentru ținerea trează a cuvintelor, pentru a nu cădea „în somnul cel de moarte“ al poemului, poetul își proiectează „umbra“ – „topos“ deja 44

„supraetajat“ –, existența întru Cuvânt / Logos, într-un cadru cenușiu, de foburg bacovian, cu muri asediați de azotați de sodiu, de potasiu, de calciu, de amoniu (din sfera salpetrului), deci într-un mediu igrasios, unde se simte și acreala „vântului“, și „lepra sură“, dar unde ochiul poate descoperi și „bruma-n var“, adică „alb peste alb“, o sugestie sinestezică voind a tălmăci vreo „puritate ereditară“, ori, mai degrabă, întru realizarea binomului oximoronic: bruma-n var – umbra suprapusă / cartea umbre Pentru „textualizarea“ umbrei, fără a prinde vreo „direcție lirică“, Laurențiu Ulici întocmește și inventarul sintagmelor în care vocabula (umbră) se ivește în volumele Imnuri pentru nesomnul cuvintelor și Patimile: «lucrurile toate ... s-au rupt de umbra lor, astre devorate / de foamea umbrelor, eu însumi cânt, dar înrudit / prin umbră cu argilă, păsări /.../ țipând cu tot cu umbra lor, mâna umbrită coboară, pleoapa ta mi s-a părut / fără umbră că se zbate, cu umbra palidă a mâinii, mă vinde umbra pe limba morții» (supra, «O amânare»), «umbra care-nșeală, prisosului de trup, din aer / îi cade umbra la pământ» (fără vreo „cădere și-n cer“), «ai vrea să fii dar umbra de trup ți se desparte» (în mitologia română, când trupul nu mai are umbră, «s-a desprins de umbră, a fost părăsit de umbră», înseamnă moarte, „strigoire“ etc.), «umbra sfâșiată presară lut și ară locul sterp, doar o plajă / sub repezi norii umbrei, și soarele-i o umbră ca și tine / pe care-o mut la dreapta și la stânga, / pierdută-n mers, aflată când mă nărui / și iar pierdută-n mâlurile nopții» (oricum, oximoronizarea-i derulată memorabilfastuos, în avantajul eroului liric cam narcisist de vreme ce se crede la înfățișare „mai luminos decât soarele“, încât „îl face o umbră“ de muritor „ca și tine“, că doar și soarele are „pete, fel de fel“, este „aurit și mozaic“ etc.), «cine mă privește / cu pleoapa jumătate vede numai / o umbră de statură-ngenuncheată, trupul ca umbra ți se clatină-n odaie și umbra suprapusă».

Concluzia lui Laurențiu Ulici cade astfel: «Numeroasele sintagme conținătoare de „umbră“ din prima carte a poetului și din Patimile (1968) luminează nuanța expresionistă a poeziei fără a îngădui însă o fixare fermă a sensurilor lirice. Câtă vreme lumina nu e / de partea mea decât în somn – și-atunci e doar cenușa verde care suie / din scorburile putredelor BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI lunci s-ar putea crede că umbra joacă și rolul de echivalent plastic al staturii sufletești, ceea ce, chiar dacă se poate susține, n-ar face decât să diminueze semnificația motivului ca orice reducere la univoc; comparând însă feluritele apariții textuale ale umbrei» – și aici fraza „continuă“ cu paranteza în care dă „o seamă din ele“, adică „inventarul umbrei“, supra –, «observăm o anume inconsecvență în tratarea simbolică a motivului, mai exact o coexistență – de la un text poetic la altul dar și înlăuntrul aceluiași text – a sensului propriu și a sensului simbolic»; «...atât cât se lasă receptat în primele două cărți, propune un angajament dureros al ființei psihice întru eliberarea de nestatornicia trupului și presupune un șir de patimi dezlegătoare; până la a deveni un imperativ moral despărțirea de umbră e, mai întâi, o posibilitate de cercetare a întunericului ultim, ca într-un recviem în care străbate un ciudat ecou de psalm arghezian» (ULrc, I, 74). În binomul oximoronic amintit mai sus, bruma-n var – umbra suprapusă / cartea umbrei, termenul secund se tălmăcește într-o interesantă polivalență lirică: de la umbră, „viață de simplu muritor“, ori „iubită / soție netrădătoare până la moarte“, până la umbra suprapusă, „carte a vieții lumești“, sau cartea umbrei, cartea a tot ce-i umbră / viață pe pământ, sau în spațiul teluric-celest, în ultimă instanță, «Biblie» etc.; pentru acest ultim înțeles, aducem ca „martor“ din Viața lumii (1989), mai limpedele Faust către Margareta („închiderea“): Și drept să spun, era frumos bătrânul.

Ne jefuia, nu-i vorbă, însă Domnul, când l-a croit, și-a amintit de ființa pe care un zugrav i-a-nchipuit-o, acum trei veacuri, într-un gol de boltă.

E scris în cartea umbrei că zugravul era urât și sta mereu să pice de la nălțimea schelelor – drept care, când l-a făcut, din cețuri, să răcnească-n răcoarea zilei: „Unde ești, Adame ?“ nu s-a gândit la sine, ci la frica de-a nu cădea, când apuca s-adoarmă sub boltă, beat, cu pensula în mână.

(CVia, 87).

Lămurindu-se „binomul oximoronic“, inclusiv cel din ars poetica «O amânare», la „deschiderea“ Patimilor (1968), bruma-n var – umbra, ce îl „vinde morții“ pe eroul liric, reluăm „anatomia textului“ de la versul terț al catrenului prim: desigur, mediul, existența în gribacovian își exercită lucrarea în sensibilitatea poetului, oferindu-i „o vară buimacă“ de creație, cu un auz „ca

după vis“, chiar „pierdut de nume“, submers în marea anonimității, chiar „pierdut de măsură“ – fie prozodică, fie socială; catrenul secund „fixează“ din alt unghi barbiana „foșnire mătăsoasă a mărilor cu sare“, după „legea șoldurilor înalte și a umerilor moi“, acționând pe cheiuri fluvial-heracliteene, ori ponto-marine, unde umbre-femei-pendule, la care se conturează – cum „se vede“ din catrenul terț – „sânii rotiți“ de după zidul prăbușit, reverberează „alte cadrane“, adică alte vremuri; în aceste circumstanțe, în acest context, poetul nu trebuie să-și mai amâne lucrarea întru eternizarea prin text, fiindcă „viața-i scurtă“ și «mă vinde umbra pe limba morții»; iar „cheiul ud“ este destul de mare și poate „să mai încapă“ jocul surd de-a sumbra / crucificare-n așternut, pentru alte nașteri de poeți din alte anotimpuri.

Dar o parte foarte valoroasă, originală, a creației poetice a lui Mircea Ciobanu se angajează și din direcția ușor hermetică a parnasianismului psalmic: Și mi s-a zis: rămâi tu singur treaz – am adormit și se lăsa-ntuneric.

Cum morții asudau întinși pe dale din somnul lor luam somn cu împrumut și pleoapele-mi bătură-n agonie.

Reamintim Distinsul Receptor că o variantă a eseului de mai sus a cunoscut-o din mai vechea noastră lucrare, Generaţia resurecţiei poetice, Timişoara, Editura Augusta (ISBN 973-695-198-7), 2005, pp. 420 – 422.

Bibliografia de sub sig CPat = Mircea Ciobanu, Patimile, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.

ULrc, I = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană: I – promoţia ’70, Bucureşti, CVia = Mircea Ciobanu, Viaţa lumii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989 45

1

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Să nu adormi ! Când pleoapa-ți va cădea în jur se vor deschide ochii lor și-o să visezi c-afară-i jaf, că vin să te privească-n somn și n-ai să poți să te trezești. Rămâi așa – când capul va sta-n tipsia umărului stâng, se vor scula și vor ieși afară lăsându-te cu trupul nevegheat. («XVIII» – CPat, 122); sau: Tatăl tău n-a arat, n-a cosit, n-a intrat cu securean pădure, capătul podului nu l-a chemat niciodată la el să-l slujească-n genunchi și cu mâna întinsă; tatăl tău rătăcește și-acum cu toiagul în dreapta, stârnind, printre resturi de hrană și petice noi, mârâitul dulăilor tineri, tatăl tău nici nu știe ce fiu mlădios a prăsit. («Ziua pierdută», II – CVia, 62); etc.1

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

Să ne mai reamintim de ALEXANDRU IVASIUC (12 iulie 1933 – 4 martie 1977)

de Dumitru HURUBĂ Da, unul dintre marii romancieri români, dacă nu… În acest an, ar fi împlinit 84 de ani. N-ar fi fost mult, dar, sigur, foarte mult pentru creația romanescă în literatura română. …Pentru fostul regim comunist, Alexandru Ivasiuc a fost unul dintre scriitorii postbelici cu probleme. Probleme mari. În acest sens, este suficient să amintesc un fapt care va avea repercusiuni profunde (pe alocuri bizare) pentru viața viitorului mare scriitor: la data de 4 noiembrie 1956, Ivasiuc este arestat, judecat și condamnat la cinci ani închisoare pentru agitație publică. După ispășirea pedepsei stabilindu-ise timp de doi ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila). La 23 de ani, arestat, judecat, condamnat cu executare, apoi domiciliu forțat – un început de existență nu tocmai optimist și liniștitor, să recunoaștem. Întorcându-ne la partea cronologică din comentariu, să amintim că Alexandru Ivasiuc, viitorul mare scriitor, s-a născut la 12 iulie 1933, la Sighetu Marmației, ca fiu al lui Leon Ivasiuc, profesor de științele naturii la fostul Liceu „Filimon Sârbu”, actualmente „Dragoș Vodă” din Sighet, și Ana (n. Jușco), cu descendență din vechi neamuri maramureșene – Ciplea, Mihaly, atestate documentar, chiar cu diplome nobiliare, încă din sec. al XV-lea. În același context biografic, la împlinirea vârstei de 7 ani, familia sa se refugiază la București drept urmare a încheierii Dictatului de la Viena, cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena. De menționat că acest act internațional, încheiat la 30 august 1940, prevedea ca România să cedeze, în mod silit, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei, respectiv 43.493 km2, în favoarea Ungariei horthyste. Actul, impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a rămas cunoscut în istorie și sub titlul de „Arbitrajul de la Viena”.

După stabilirea în București, Alexandru Ivasiuc urmează cursul primar (1940-1944) la o școală din strada Mântuleasa, studii continuate apoi, tot la București, la liceul „Matei Basarab”, cel puțin prima clasă de liceu, următoarele clase de liceu continuându-le, după întoarcerea la Sighetu Marmației, la Liceul „Filimon Sârbu” („Dragoș Vodă”) din localitate, pe care le absolvă la respectivul liceu în anul 1951. În 46

același an, se înscrie la Facultatea de Filozofie a Universității București (1951), exmatriculat doi ani mai târziu (1953) din motive ideologice, an în care se și înscrie la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din București. Este momentul să intrăm în câteva detalii semnificativ-biografice din perioada studenției, și aduc în prim-plan amănuntul că, student fiind în anul patru, Ivasiuc a participat la mișcările revendicative ale studenților din București în anul 1956 (apropo, sau cu influență directă asupră-le a Revoluției maghiare din anul 1956). În această ordine de idei, de revăzut comentarii legate de Mișcările studențești din București din 1956, unde Ivasiuc s-a aflat printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piața Universității, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956, studenții urmând să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social. Era, însă, prevăzută și posibilitatea de transformare a mitingului într-o mișcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanților era mare. Premergător, însă, Ivasiuc a fost arestat la 4 noiembrie 1956, judecat în lotul care (interesant…), îi purta numele, astfel că, aproximativ 5 luni mai târziu, prin sentința nr. 481/1 aprilie 1957 a Tribunalului Militar București, Ivasiuc a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pe care a executat-o la Jilava, Gherla și în lagărele de muncă de la Periprava, Stoenești și Salcia. După executarea condamnării, el a fost eliberat, însă prin decizia Ministerului Afacerilor Interne Nr 16264/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila).

Fragmentul de mai jos din procesul verbal întocmit la 4 noiembrie 1956 prin care a fost trimis in judecată, „justifică” măsura luată de autorități: „Ivasiuc, zis Sașa, este un element înrăit. El a căutat ca în orice ocazie să se manifeste dușmănos împotriva regimului democrat din Republica Populară Română.” În anul 1963, la terminarea perioadei de „domiciliu obligatoriu”, Ivasiuc a revenit la București unde a lucrat, câteva luni la fabrica de medicamente Sintofarm ca operator chimist și s-a căsătorit cu ziarista Tita Chiper. Aici apare prima bizarerie în biografia lui Ivasiuc, spre mirarea multora: deși avea cazier, el

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI a fost transferat la Ambasada SUA în calitate de translator unde a funcționat până în 1968, în anii 19681969 beneficiind chiar de… o bursă în SUA, unde a ținut o serie de conferințe la Columbia, Berkeley, călătorind și în Anglia, spre a susține conferințe la Oxford.

Pe aceste considerente, înclin să cred în adevărul că Ivasiuc nu ar fi fost străin de interesele securității și ale pecereului, altfel, un fost pușcăriaș închis din motive ideologice să ajungă angajat tocmai la Ambasada SUA, mai degrabă pare o… glumă politico-securistcomunistă decât o realitate perfect valabilă.

De-aceea, toate părerile comentatorilor converg fără dubii spre ideea-certitudine că Ivasiuc ar fi semnat un act de colaborare cu serviciul de Securitate și astfel itinerarul vieții sale a fost punctat cu jaloane numite: Ambasada SUA, conferințe la Columbia, Berkeley, călătorie în Anglia, spre a susține conferințe la Oxford...

Aproape palpitant!

Mai departe: între 1970 și 1973 Alexandru Ivasiuc a fost redactor șef și director adjunct al celei mai importante edituri din România, „Cartea Românească”, știută ca fiind singura a Uniunii Scriitorilor.

A ocupat importanta funcție de secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 și 1974 a fost și director al Casei de Filme 1. După cum se vede lesne, Ivasiuc devenise într-un timp, aproape record, am putea spune, un om de încredere și pentru PCR, și pentru securitate, și pentru Uniunea Scriitorilor, ceea ce ne face să credem că trecerea spectaculoasă de la condiția de student recalcitrant și pușcăriaș anticomunist la funcțiile importante ocupate, nu a fost întâmplătoare, în contextul celor deja menționate. Și să nu uităm că, poate nițel forțând lucrurile, a fost unul dintre scriitori privilegiați ai perioadei fiind, împreună cu soția sa, ziarista Tita Chiper, beneficiarul unei burse „Ford” de șase luni în SUA (1968) în cadrul International Writing Program al Univ. Iowa din Iowa-City. În fapt, putem vorbi de primul participant român al acestui program (1969), invitat să conferențieze despre literatura romană în SUA, la Univ. Columbia, Berkeley-California, East-Texas, Ann-Arbor, Michigan și, în Anglia, la Oxford. După revenirea în țară, intensitatea colaborărilor la revistele literare crește puternic – preponderent în eseistică, dar și în proza publicată – România literară acordându-i săptămânal spațiu (1969-1976) pentru rubrica Pro domo în cadrul căreia manifestându-se ca o voce importantă în domeniul eseisticii, (apreciată ca atare de oamenii de cultură ai vremii, ca și de cititori). În rest și în orice caz, poveste misterios-complicată a vieții și activității literare a marelui scriitor… …Debutul său literar are loc în revista Gazeta literară din 9 iulie 1964 cu schița Timbrul, în același an debutând în respectiva revistă și ca eseist cu textul Inocență și vinovăție în proza americană, în timp ce poetul Mihu Dragomir îi remarca la „Poșta redacției” a revistei Luceafărul calitatea prozei. Propunerile sale BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

de colaborări sunt tot mai des acceptate, iar după debutul editorial cu romanul Vstibul (1967), pentru care i se acordă premiul Uniunii Scriitorilor, la concurență fiind cu Fănuș Neagu, pentru cunoscutul, mult comentatul și apreciatului roman Îngerul a strigat. Probabil această victorie i-a fost asigurată, între altele, și pentru originalitatea exprimării epice argumentată de noutatea structuralistă în contextul larg al prozei momentului. Să nu uităm că fenomenul se petrecea la doi ani după înscăunarea lui Nicolae Ceaușescu, perioadă reținută și recunoscută ca o largă deschidere și, cumva, libertate de exprimare. Trei ani mai târziu, în 1970, Alexandru Ivasiuc este premiat de Uniunea Scriitorilor pentru proză, ca și în 1967, în plus i se acordă și premiul Academiei și al Consiliului Culturii și Educației Socialiste (1970), ceea ce nu era puțin lucru. De asemenea, să ne reamintim că, în calitatea sa de romancier, lui Ivasiuc, aproape în unanimitate, critica literară i-a acordat un statut de… reformator al prozei și publicisticii românești postbelice avându-l înainte-mergător pe Camil Petrescu și continuate de Anton Holban, Mihail Sebastian, Octavian Șuluțiu, M. Eliade ș. a. Însă, ceea ce caracterizează și particularizează creația romanescă ivasiuciană este predominanta psihologic-intelectuală, de-aici și acuzația de modernism și indiscutabilă originalitate, însă, multe dintre romanele sale sunt, aproape de regulă, axate pe dezbateri etice și social-politice. Dar trebuie subliniat și faptul că, o parte însemnată dintre scrierile sale (în special romane), au în structura lor un fel de reminiscențe de literatură sud-americană, cu o ușoară sau mai pronunțată tentă exotică. În această ordine de idei, este edificatoare atât substanța-conținut din romanul Racul, cât și Apa, ultimul roman fiind transpus pe ecran (ca scenariu de film cu titlul Trei zile și trei nopți (1976), regizat de Dinu Tănase și cu o distribuție de… elită: Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu, Gheorghe Dinică...

Oarecum în altă ordine de idei, trebuie să amintim încă un fapt care îl scoate pe Ivasiuc din contextul autorilor cu producție normală de creație, mai ales de gen romanesc. În scop demonstrativ, să ne întoarcem câteva momente la biografia sa pentru a efectua un calcul simplu și rapid: Alexandru Ivasiuc, prin forța împrejurărilor, a avut o viață destul de scurtă, dar nu lipsită de anumite momente și inedite și de un oarecare grad de spectaculozitate.

Născut la 12 iulie 1933 și decedat la 4 martie 1977, înseamnă că a trăit mai puțin de 44 de ani, respectiv: 43 de ani, 7 luni și 22 de zile. Din aceștia scădem 5 ani de detenție și 2 de domiciliu forțat în localitatea Rubla (Brăila), mai rămân 37… Debut cu proză în Gazeta literară în 1964 (la 31 de ani, deci fără graba sau puterile autorilor actuali), iar debutul său editorial a avut loc în 1967 (34 de ani!), la Editura Eminescu, cu romanul Vestibul. Așadar, dacă mai 47

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI scădem din cei 43 de ani și perioada copilăriei și o parte din adolescență, aproape că suntem în plină genialitate, adică descoperim că Ivasiuc a fost unul dintre cei mai prolifici romancieri pe care i-a avut literatura română de-a lungul întregii sale istorii: copilăria – 7 ani plus încă, să zicem vreo 10 ani, mai rămân pentru creația propriu-zisă cu ceva mai mult de 20 de ani. Acum cred că e momentul să-i vedem și… opera.

Așadar, după debutul cu proza Timbrul în 1964, trei ani mai târziu, în 1967 – să fi fost o presimțire a sfârșitului său prematur? – începe… avalanșa aparițiilor editoriale: Vestibul (roman), Editura Eminescu, București, 1967; ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1971; ediție în limba germană Im der Holle, Bukarest, Kriterion, 1971; ediție în limba maghiară Eloszoba, Bukarest, Kriterion, 1983: ediție în limba ucraineană, Ohotnicij rog, Bukarest, 1980; Interval (roman), Editura pentru Literatură, București, 1968; Cunoaștere de noapte (roman), Editura pentru Literatură, București, 1969; ediția a II-a, cu o Postfață de Gabriela Omăt, București, 1977; Editura Eminescu, București, 1979; ediția a III-a, Studiu introductiv, tabel cronologic și referințe critice de Diana Adamek, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998; Păsările (roman), Editura Cartea Românească, București, 1970; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 1971; ediția a III-a, Editura Eminescu, București, 1973; ediția a IV-a, Prefață de Nicolae Manolescu, Editura Minerva, București, 1977; Antologie, Prefață, comentarii, referiri critice și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, Editura Albatros, 1986; ediție în limba germană, Die Vogel, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975; ediție în limba maghiară, A madarak, Editura Kriterion, Bukarest, 1973; Radicalitate și valoare (eseuri), Editura Eminescu, București, 1972; Pro domo (eseuri), Editura Eminescu, București, 1974; Corn de vânătoare (nuvele), Editura Dacia, Cluj, 1972; ediția a II-a, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991; Apa (roman), Editura Eminescu, București, 1973; ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1975; ediția a III-a, Prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Militară, București, 1987; ediția în limba maghiară, Aradat, Editura Kriterion, Bukarest, 1976; ediție în limba ucraineană, Peremena, Rumynija, Bukarest, 1975; Iluminări (roman), Editura Eminescu, București, 1975; ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1977; Racul (roman), Editura Albatros, București, 1976; ediția în limba maghiară, A hatalom arneyekaban, Regeny, Europa Konyvkiado, Budapest, 1981.

Să mai adaug aici și publicistica din câteva reviste literare de prestigiu și rubrici permanente precum săptămânala Pro domo din România literară (19691976), sau/și Contemporanul… Însă ar fi total greșit să se creadă că Alexandru Ivasiuc a fost doar un scriitor și mai ales un romancier 48

prolific, mai ales de către generațiile mai mult fesbukiene, dar și revuistice, precum și, nu lipsit de importanță, autorlâce (Cf. autorlấc s. n. v. I. IORDAN, L. R. A.: autor + -lâc] Pretenția de a fi autor (1, 5, 6, 7) (cu orice preț), iar pentru argumentare, voi da… cuvântul câtorva comentatori/ critici literari ai perioadei care și-au spus explicit punctul de vedere apropo de opera lui Ivasiuc. Și n-au fost cuvinte de circumstanță… De exemplu, iată cum îl definește Gabriela Omăt, prefațatoarea volumului Cunoaștere de noapte, pe autor: „Toate cărțile lui Al. Ivasiuc (…), sunt vii nu doar prin «romanescul ideii» sau al sensurilor mereu domesticite, sau al privirii, sau al compensației psihice, ci și prin senzațiile de adevărat vertij al adâncimii pe care le dau neîntreruptele suprapuneri de parabole, simboluri și halouri semantice dimensiunilor fragile ale unui lucru sau ale unei întâmplări din viața eroilor săi,” (Gabriela Omăt, Postfață la volumul Cunoaștere de noapte, Editura Eminescu, Buc. 1979, p. 264), Acordându-i prefațatoarei ce i se cuvine, am, totuși oarecari dubii în ceea ce privește aplicarea complicatei etichete aproape agresive apropo de întreaga operă a lui Ivasiuc. Însă, tot legat de conținutul aceluiași volum, relativ mai puțin cunoscutul acum Boris Buzilă, ceva mai reținut în apreciere, menționează aruncându-ne înțelegerea cam în dificultate”: Când ziceam că pun pe seama literaturii posibilitatea ei de a spulbera «miturile» aveam în vedere tocmai acele automatisme care se pun de-a curmezișul realizării noastre, a devenirii sufletești a unei cunoașteri de sine plenare.” (Boris Buzilă, Interviu în Magazin, nr.

550/20 apr. 1968). „spulberarea «miturilor», «automatisme», «de-a curmezișul realizării noastre», «devenirea sufletească a unei cunoașteri de sine plenare»? Deja alunecăm discret în penumbra unui comentariu a cărui substanță are ca obiect „specialitatea” literaturii sud-americane… Dar, după părerea mea, o analiză perfect mulată pe psihologia auctorială a lui Ivasiuc, este realizată și argumentată corect de către G. Dimisianu într-un comentariu din România literară nr. 9/1969: „Situându-se la distanță egală, scrie el, atât față de realismul epic alimentat de filoane tradiționale, cât și față de proliferarea din ultimul timp a simbolismului narativ ori a viziunilor «mitice», Al. Ivasiuc este un promotor al expansiunii eseului în proza contemporană, scriitor din speța lucizilor, marcat irevocabil de conștiința intelectualității și neputându-și ignora vreun moment speculația vocației teoretice,” În considerațiile sale, Nicolae Manolescu se circumscrie universului „lansat” de Dimisianu în spațiul cel puțin teoretic ivasiucian ajutând în acest fel zestrea celui comentat: „De la prima lui carte și până azi, Al. Ivasiuc scrie despre dialectica cunoașterii, înțeleasă ca un raport (gândire, trăire), în timp între om și lume.” (Nicolae Manolescu, Al. Ivasiuc: „CunoașBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI tere de noapte” în Contemporanul nr. 23/1969). Comentariul manolescian este cu mult mai amplu și mai aprofundat ilustrând la înălțime puterea de analiză a sa, însă, din păcate spațiul nu-mi permite o abordare mai detaliată, fiindcă vreau să realizez, din toate-aceste comentarii „un întreg” cu scopul fixării în timp și spațiu a omului și scriitorului Al. Ivasiuc. De-aceea, ar fi nedrept să nu citez măcar esența unei analize a criticului Eugen Simion: ”Însemnări despre roman”: „Cărțile lui Al. Ivasiuc par secvențe dintr-o confesiune fără sfârșit: cartea nouă începe exact din punctul unde sfârșește cea anterioară. Numai figurația e alta, însă aceasta nu poate decide în nici un fel soarta operei.” (În România literară, nr. 40/1969). Și, în sfârșit, o caracterizare a lui Al. Ivasiuc făcută de Alex. Ștefănescu: „Lui Alexandru Ivasiuc i s-a pus adeseori la îndoială talentul literar, dar niciodată inteligența. Era considerat de toată lumea, chiar și de către adversari, o minte strălucită.”

Parcă, după toate-acestea, nu ar mai fi nimic de adăugat…

Făcând uz de acest scurt periplu-întoarcere în timp, ideea de la care am plecat a fost aceea de a încunoștința pe actualii interesați de omul și scriitorul Al. Ivasiuc despre felul în care a fost primită și comentată opera sa încă de la debut, de la începuturile sale. Cele câteva citate sunt, cred, edificatoare, mai ales că le-am extras din considerațiile unor voci-autorități în domeniul criticii și teoriei literare de la noi.

Mi se par nu doar semnificativ-profunde pentru fixarea corectă a imaginii scriitorului în spațiul literar românesc al momentului – a doua parte a deceniului ‚60-’70 –, ci chiar pentru istoria noastră literară, ceea ce s-a și dovedit în timp. Într-un context ceva mai larg, cam toți exegeții, mai mult sau mai puțin docți, au creat în jurul lui Al. Ivasiuc, de fapt individualității sale, aura unui autor psiho-intelectualist cu statut de unicat în universul romanesc al literaturii române, dacă forțăm puțin lucrurile. Înaintând pe aceeași temă a discuției, aproape de la sine se naște o întrebare, firească: ce s-ar fi întâmplat cu autorul romanelor atât de comentate – Vestibul, Iluminări, Păsările, Racul etc., dacă un destin indiferent și nedrept, nu i-ar fi sfârșit viața în seara zilei de 4 martie 1977, când cutremurul a dărâmat peste el blocul Scala? Și pun această întrebare retorică având în vedere prolificitatea sa de după debutul din 1967 cu Vestibul, romanul care l-a și consacrat… Încă nu împlinise 44 de ani!

Nu știu dacă nu e prea mult, dar pentru o definire și mai corectă a omului și scriitorului Al. Ivasiuc, redau un fragment dintr-un interviu cu el realizat de Adrian Păunescu. Mi se pare absolut semnificativ…

Spune el: „Păsările a fost cartea mea cea mai discutată și,

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

în orice caz, cea mai citită: s-au vândut vreo treizeci de mii de exemplare. A avut ceea ce se cheamă succes de public, lucru de care sunt departe de a fi indiferent. Nu cred că e cartea mea cea mai bună. Unii, printre care și prietena noastră Dana Dumitriu, preferă Cunoaștere de noapte. Un critic pe care îl prețuiesc, Liviu Petrescu, a ales Vestibul. Cele mai multe sufragii a întrunit Păsările. Știu însă doi oameni cărora le place foarte mult Interval, cartea care a avut cel mai mic succes de public. Este vorba de nevasta mea, Tita, și de mine însumi. Cred că Interval este cartea care mă caracterizează cel mai bine. Ilie Chindriș eroul romanului, mă reprezintă în mare măsură; apare la el una dintre trăsăturile mele dominante: o anumită tentație spre construcția geometrică. Cine mă cunoaște știe că sunt un om total dominat de propriul temperament, dar visul meu intelectual și compensatoriu este un vis de geometru. Aș fi vrut să mă nasc geometru. Aș fi vrut să trăiesc în mediul quasimonahal al ideilor pure, al adevărurilor univoce. Din nefericire, a trebuit să aflu că adevărurile sunt interpretabile; asta nu înseamnă că sunt false sau că toate interpretările sunt bune, dar există întotdeauna o multitudine de interpretări posibile. A trebuit, de asemeni, să-mi dau seama că la baza existenței mele se află o contradicție. Există visul meu de geometru și există un temperament și un mod de a fi care-l contrazic, în Interval, m-am războit cu consecințele geometriei și, de fapt, sunt acolo două personaje care mă reprezintă în egală măsură: nu numai Ilie Chindriș, ci și Olga. Un vis al mișcării — și un vis al rigorii și al stabilității. Această contradicție explică în mare măsură și revoltele mele, și biografia mea, și lecturile mele.”

Am citit și recitit acest fragment de interviu. Lam simțit ca pe o barieră, o viață și o lume în care nu se permit imixtiuni, o lume dincolo de care tăcerea respectuoasă este, de fapt, indicată și benefică. …Și câteva referințe critice: N. Balotă, Universul prozei, 1976; C. Ungureanu, Proză și reflexivitate, 1977; N. Manolescu, Arca lui Noe, II, 1981; Al. George, în România literară, nr. 32, 1982; FI. Manolescu, în Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 4, 1982; R. G. Țeposu, Viața și opiniile personajelor, 1983; Tita Chiper-Ivasiuc, în Manuscriptum, nr. 3, 1984; M. Odangiu, Romanul politic, 1984; I. Cristoiu, Lumea literaturii, 1986; Alex. Ștefănescu, Prim-plan, 1987; L. Petrescu, Poetica postmodernismului, 1996; Ioana Pârvulescu, în România literară, nr. 23, 25, 1996; Tita Chiper-Ivasiuc, în România literară, nr.

28, 1998.

Succint, poate prea succint, acestea sunt cele câteva detalii din viața și activitatea marelui romancier Alexandru Ivasiuc…

49

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

EUGEN DORCESCU - 75

RETROSPECTIVĂ ANIVERSARĂ de Iulian CHIVU Mirela-Ioana Borchin, care s-a ocupat îndeaproape și cu prețuirea cuvenită de opera poetului Eugen Dorcescu (Nirvana. Cea mai frumoasă poezie‒ 2015; Etern, într-o eternă noapte-zi‒2016), a tipărit recent, cu sprijinul mai multor colaboratori, volumul omagial Despre Eugen Dorcescu, la împlinirea vârstei de 75 de ani (Ed. Mirton, Timișoara, 2017). Volumul în sine nu este o caligrafie jubiliară, colegială, cum am mai întâlnit pe ici pe colo, ci este o retrospectivă demnă, aplicată asupra vieții și operei poetului, scrisă de oameni de cultură, poeți și prozatori din țară și din afară ‒ o schiță exhaustivă de monografie, cum i se cuvine unui poet de ținuta lui Eugen Dorcescu.

Cu un titlu inspirat de celebrul Sur Racine, semnat de Roland Barthes, cartea Mirelei-Ioana Borchin se asigură de o adresabilitate deschisă încă de la început prin utile repere biografice urmate de repere bibliografice ‒ o utilă și riguroasă trecere în revistă a operei lui Eugen Dorcescu; cărți tipărite în limba română, cărți traduse în spaniolă, prezența în volume colective 50

și în antologii, ediții critice, traduceri din franceză și din spaniolă, cărți editate online, ediții și referințe critice, premii, distincții. Sumarul este atent structurat și începe cu un capitol consistent, dedicat imaginii omului și poetului Eugen Dorcescu așa cum este el receptat de foști colegi, de prieteni, toți cunoscători atenți ai operei acestuia, și se continuă cu aplicate eseuri (Poezia ca inspirație divină ‒ II; Simbolurile materiei, Despre o arhi-amintire ‒III), cu un capitol privind recunoașterea poetului în spațiul cultural hispanic (IV), ca să se încheie, după toate exigențele, cu concluzii, bibliografie și o tabula gratulatoria. Împărtășesc, aidoma tuturor celor care se regăsesc în cuprinsul cărții, o opțiune valoric motivată pentru poezia lui Eugen Dorcescu, exprimată sporadic cu varii prilejuri și consemnată în bibliografie, încă un motiv pentru care am primit cu interes cartea Mirelei-Ioana Borchin, a cărei structură comunică, pe lângă rigurozitate filologică, o firească atracție către opera remarcabilului poet timișorean.

Opiniile mele, exprimate, așa cum spuneam, cu varii ocazii, s-au confirmat prin asemănarea până la identitate cu cele ale numeroșilor recenzori ai poetului și cu cele ale autoarei volumului omagial.

Dacă analizele, impresiile, aprecierile critice se referă atemporal strict la receptarea poeziei lui Eugen Dorcescu, mărturiile foștilor colegi, ale prietenilor de-o viață se însoțesc cu adierea caldă a efemerității, a nostalgiei irepetabilului: Am fost colegi la Filologia timișoreană într-o perioadă în care abia se înființase, de câțiva ani, iar profesorii erau și ei tineri ‒ mărturisește Ion Marin Almăjan (p.19) ‒ După numirea mea, în 1979, la conducerea Editurii Facla, și după pensionarea șefului de redacție, poetul Alexandru Jebeleanu, gândul mi s-a îndreptat spre Eugen Dorcescu, pe care îl vedeam capabil să se ocupe de această funcție...(ibidem). Personalitatea poetului, calitățile sale, dar și verticalitatea sa vor fi dat roade și la Facla: ...atitudinea intransigentă a lui Eugen Dorcescu este un exemplu de rectitudine morală și de responsabilitate. Așa l-am cunoscut pe Eugen Dorcescu ‒ scrie Livius Petru Bercea (p.27)‒, mai ales atunci când a demisionat din funcția de director al Editurii Facla, pentru a nu face compromisuri politice. Blând totdeauna, concesiv ori de câte ori trebuia, inspira un respect aparte colegilor pe care, la rândul BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI lui, îi prețuia: ...Eugen văzuse că nu m-am prezentat și a rămas în locul meu să păzească telefonul. A doua zi, către mine: «Ionele, ai lipsit ieri, am stat eu în locul tău». Mai bine mi-ai fi tăiat din salariu, Eugene!

(I. Funeriu, p.49). Și-a ajutat colegii și prietenii cu discreție și se păstrează în memoria lor cu aura recunoștinței: Bunul meu confrate și prieten, Eugen Dorcescu, m-a ajutat de multe ori să merg înainte. Am simțit în el forța tulburătoare a adâncurilor, a crezului suprem în puterea omului care e hărăzit să aducă lumină... (Maria Pongrácz Popescu, p.89). Pentru toți a fost și este încă un bun confident: Ne vedem rar. Ne citim des. Ne știam și îl prețuiam de mult, dar, în cele din urmă, ne-a apropiat definitiv trecerea prin aceeași tragică experiență. De atunci, ne scriem când și când. Ca să ne mărturisim tristeți și bucurii, care se cer împărtășite cuiva de-o seamă. Altfel, s-ar risipi ca pulberea pustiei și n-ar fi bine ‒ își începe scrisoarea Radu Ciobanu (p.33), din pragul celui de al nouălea deceniu de viață. Cei mai tineri, care l-au cunoscut în diferite ocazii pe Poet, i se îndatorează cu îndestulare și se exprimă ca atare: Cred că evoluția mea ulterioară a purtat, mai poartă, semnele acelei discuții cu editorul Eugen Dorcescu (Corina Victoria Sein, p.102); unul dintre acei puțini oameni, care m-au îndrumat în arta scrisului...Îi mulțumesc (Ticu Leontescu, p.65); Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat și mi-a rânduit să-l cunosc pe Maestrul Eugen Dorcescu, să beneficiez și să mă bucur de atenția și prietenia Dânsului (Blagoie Ciobotin, p.36). Iar imaginea sa se prelungește până la începuturile poetice ale multora: Impresia pe care mi-a lăsat-o poetul Eugen Dorcescu este aceea a unui înțelept, privind de la înălțimea unei vieți trăite onest și exemplar (Eugen Georgescu, p.52); ...o aniversare cu Poetul Eugen Dorcescu poate fi considerată un privilegiu pentru orice contemporan care i-a fost apropiat (Mircea Lăzărescu, p.63). De reținut, cu interesul cuvenit, mărturiile evocatoare ale confraților din lirica spaniolă de azi: I-am cunoscut pe Eugen Dorcescu și pe soția sa Olimpia - Octavia în Librăria «Joc secund» din Timișoara, unde Institutul Cervantes ne invitase pe J.H. Tundidor, Coriolano Gonzáles și pe mine (Rosa Lentini, n.n.), la o întâlnire informală cu poeți români (p.68); Am cunoscut poezia lui Eugen Dorcescu prin mijlocirea unui prieten comun, poetul Coriolano González Montañez, din Insulele Canare, care mi-a dat să citesc «Las elegίas de Bad Hofgastein». Lectura lor m-a făcut să pătrund în poezia unui scriitor cu o dimensiune spirituală greu de întâlnit în poezia europeană de astăzi (M. Cinta Montagut, p.73); Când Eugen Dorcescu și soția sa, Olimpia Berca, au ajuns în Tenerife, în primăvara lui 2008, Insula, pur și simplu, îi aștepta (Coriolano González Montañez, p 77)... A fost și o a treia călătorie, care nu a mai avut BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

loc, cea în care urma să i se prezinte cartea, dar sănătatea Olimpiei Berca l-a împiedicat să vină (p.79). Și nu mai puțin memorabile sunt evocările confraților timișoreni: Vorbea foarte clar, organizat, apăsat, cu o dicție cristalină atent supravegheată de mișcări expresive ale mâinilor și de un joc nuanțat al privirii ‒ și-l amintește Marcel Tolcea din ședințele de odinioară ale cenaclului revistei Orizont (p.112), cenaclu de unde Cornel Ungureanu avea să observe că poezia lui Eugen Dorcescu era clasică, echilibrată, refăcea linia fixată odinioară de Pillat sau de Alexandru Philippide (p.118). Or, tocmai asupra poeziei lui Eugen Dorcescu se opresc cei mai mulți autori antologați de Mirela-Ioana Borchin în volumul său omagial. Unii o spun sentențios salutar, cu judecăți sumative, sintetice, cu satisfacția constatării, a revelării: Când scriu despre Eugen Dorcescu gândesc la cele profunde, la călătoria inițiatului, o călătorie necesară și pregătitoare (Constantin Stancu, p.109); A-l cunoaște pe Poet în lumea Cetății e un privilegiu. A-l asculta vorbind despre poezie, a sa ori a confraților, e o rară delectare (Lucian Ionică, p.54); Numele lui Eugen Dorcescu desemnează o personalitate inconfundabilă în cultura noastră contemporană (Ioan Iovan, p.59); La cele trei sferturi de veac ale sale, Eugen Dorcescu a ajuns să fie poetul cu vocație universală (Ion Jurca Rovina, p.60). Alții o spun indicativ: Să ne folosim de această lecție poetico-muzicală a lui Eugen Dorcescu, desprinzând din «Ecclesiastul» său ceea ce are și ceea ce nu are rost sau ce e și ce nu e «deșertăciune» (Viorel Marineasa, p.71). Alții, conclusiv: A citi poezia lui Eugen Dorcescu înseamnă a face un exercițiu necesar de reflecție și introspecție (M. Cinta Montagut, p.74); Poetul este un Ioan Evanghelistul, Mărturisitor al Luminii și, în același timp, un Apostol Pavel din Epistole (Maria Nițu, p.86), fiindcă își definește scrisul său a fi, în fond, o epistolă către Celălalt; Orice text al lui Eugen Dorcescu, fie că este poezie, scrisoare sau tălmăcire în versuri din opera sacră, spune ceva esențial, dezvăluie o atitudine, marchează o intenție, desfășoară un demers cultural fundamental (Alexandru Ruja, p.100); Numeroși profesioniști ai exegezei literare, care i-au analizat și evaluat opera până acum, au relevat profunzimea și originalitatea mesajului său poetic, receptat ca atare și de cititorii împătimiți de poezie (Vasile D. Țâră, p.116).Alții, cu tranzitivitate reflexivă: La răscrucea ce desparte viața de moarte, iubirea de uitare, poetul caută pragul dintre prea plin și neant, cu sentimentul că el poate fi trecut în ambele sensuri (Smaranda Vultur, p.120). Autorii antologați în volum de Ioana-Mirela Borchin, în ordine alfabetică (ceea ce elimină orice suspiciune a vreunei ierarhii), fac cu predilecție trimiteri la opera Poetului căutând să sintetizeze esența în puține, dar cuprinzătoare cuvinte. Unii îl citesc pe Poet ca intenționalitate derivată: Unul dintre 51

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI importanții poeți români contemporani, bântuiți de ideea că, numai prin credință și prin cuvântul sacru, omul se poate înălța pe sine însuși” (I.M. Almăjan, p.21); CUVÂNTUL-FIINȚĂ în opera lui Eugen Dorcescu ar putea genera și susține un întreg studiu filologic (Veronica Balaj, p.25). Sau ca intenționalitate intrinsecă: Poet al reflecției dolorifice, sublimându-și suferința în lamura unor esențializări eonice, Eugen Dorcescu reface pe cont propriu un destin de mare creator (Zenovie Cârlugea, p.31). Alții vizează resursa: Andrés Sánchez Robayna a explicat semnele profunde ale misticii și tensiunea metafizică din opera sa, «al cărei centru sau axă este ființa în fața eternității». De aceea conectează preocuparea lui Dorcescu cu aceea a lui Mallarmé, Luzi și Bonnefoy (Jaime Siles, p.106); A renunța la ceea ce este superfluu este primul strigăt al poeziei și Eugen Dorcescu, unul dintre cei mai europeni poeți români în viață, reușește în poemele sale să stabilească dialectica dintre esență și existență[...], reușește adică să ajungă la sursa conștiinței tragice (Rosa Lentini, p.70); ...un subtil joc al iscodirilor, generând semne, sensuri, deschideri și replieri, elanuri și precauții, transparențe și ecranări (Dorin Murariu, p.82). Critica determinațiilor atinge însă și intensionalul: La Eugen Dorcescu, poezia religioasă e «trăire mediată» a misterului, deosebitoare ‒ ca arie și intensitate ‒ de poezia mistică (Adrian Dinu Rachieru, p.92). Alții fac remarci în aria cauzalității: Textul. Adăpostindu-i în substanța lirică pe cei trei mari absenți ai intimității sale: tatăl, mama și femeia iubită (Doina Bogdan-Dascălu, p.30). Însă, frecvent și firesc, textele antologate caută și găsesc emblemele identitare ale poeziei lui Eugen Dorcescu: Textele sale sunt ușor reperabile, având, printre altele, distincția, eleganța, rigoarea și autoritatea solemnă a edificiilor neoclasicismului într-un peisaj urban” (A.G. Ardeleanu, p.22); Poezia sa este, de fapt, starea sinelui în sine (Ivo Muncian, p.80); La Eugen Dorcescu esențială este lupta dintre carne și duh, dintre materie și spirit (Maria Nițu, p.85); Poetul Eugen Dorcescu ne amintește de nostalgia Paradisului, în înțelesul lui Mircea Eliade (Elisabeta Iosif, p.57); Cu lecturi întinse, cu program ferm, conjugând inspirația cu solida instrucție/ educație literară, Eugen Dorcescu cinstește «cerebralitatea scrisului» (A.D. Rachieru, p.93).

Cum era însă de așteptat, Mirela-Ioana Borchin, cu remarcabilele sale lucrări anterioare despre opera Poetului, vine și de această dată cu o contribuție semnificativă în economia cărții cu care acoperă capitolul

52

al III-lea, Poezia, și capitolul al IV-lea, Recunoașterea. Vorbind despre o arhi-amintire (capitolul al IIIlea), aceasta pare a fi expresia lingvistică individualizatoare pentru Eugen Dorcescu, prin care, notează autoarea, ar putea rămâne în metonimie precum necuvintele lui Nichita, plumbul lui Bacovia, corola de lumini a lui Blaga, Luceafărul lui Eminescu etc. Eseul explorează poezia dorcesciană sub aspect lingvistic (până la nivel morfematic), ca semiotică, sub aspect larg poetic, afectiv, religios, dar precumpănitor sub aspect filosofic, într-un relevant interviu cu autorul, consistent structurat pe câmpuri/niveluri ale semnificării: un câmp al lichidelor, un altul al focului, apoi al avatarurilor, al culorilor și al simbolurilor. Simbolurile sunt mai apoi abordate într-un eseu aplicat (Simbolurile materiei...spiritualizate în poezia lui Eugen Dorcscu, p.144), cu accente pe simbolistica avatarului, pe simbolistica elementelor primordiale (apa și izomorfismele simbolice, focul, pământul, aerul și izomorfismele lor simbolice, distribuția simbolurilor primordiale, poetica vacuității, a religiozității, a avatarurilor), apoi cu simbolistica luminii. Sacralizarea formelor simbolice, coroborată constant cu rafinamentul expresiei, pe parcursul unei jumătăți de veac de creație literară ‒ trăită cu sentimentul responsabilității față de darul său de har ‒, îl încadrează pe Eugen Dorcescu în tradiția cărților poetice și sapiențiale ale Bibliei, recunoscute de Poet drept major ghid existențial, reflexiv și estetic, conchide MirelaIoana Borchin (p.199). Capitolul final este consacrat receptării lui Eugen Dorcescu în spațiul cultural hispanic: traduceri în și din spaniolă, grupaje publicate în reviste spaniole, corespondență cu scriitorii spanioli prieteni ‒ un orizont deschis pentru noi colaborări; aflăm că în acest an (2017) Editura Arscensis, din Zaragoza, intenționează să publice o antologie din poezia lui Eugen Dorcescu, eveniment căruia poetul timișorean intenționează să-i răspundă cu o antologie în limba română din poezia spaniolă a prietenilor săi din spațiul hispanic de care îl leagă o îndelungă și frumoasă amiciție. Închei și aici tot așa cum încheiam și prefața volumului Etern, într-o eternă noapte-zi: Cred că întoarcerea cititorului la opera cunoscutului poet timișorean și european înseamnă nu numai o confirmare, ci și o înnoită bucurie estetică, de care spiritul are necontenită nevoie. Doar că mai adaug o precizare: Pentru orice nedumerire, ca și pentru orice aprofundare, se poate face recurs la eseurile MireleiIoana Borchin.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI

ION PACHIA-TATOMIRESCU – 70

REÎNTÂLNIRE SUB „ETERN-SIGILATUL CHEPENG“ de Dumitru VELEA Într-o bună zi, pe coridorul Facultății de Filologie a Universității din Craiova, din fața secretariatului, apare Eugen Negrici, asistent pe atunci, însoțit de un tânăr înalt, dar cu puțin trecând de umărul acestuia, cu față rotundă și o răsfățată podoabă capilară. Primul, destul de degajat și zâmbitor, fiindcă venea la cursul de literatură clasică al lui Al. Piru, decanul facultății și cel care îi dăduse doctoratul; al doilea, volubil și explozibil ca primăvara acelui an, 1972, încercând parcă intonațiile unei muzici a bucuriei. Fiecare avea în mână câte o cărticică. Noi, studenții din anul al treilea, ne grăbiserăm să ne ocupăm locuri în amfiteatrul de lângă secretariat, fiindcă la cursurile Profesorului Piru veneau din oraș o mulțime de profesori, foști studenți de ai săi, plus asistenții, conferențiarii și profesorii noștri. Pusesem un caiet pe scaun și ieșisem pe coridor. Piru întotdeauna mă bătea părintește pe umăr și mă întreba sec: Ce faci ?, fiindcă mă aprecia căci publicam în Ramuri și eram în planul editorial pe anul ’72 cu volumul Lucifera la Cartea Românească.

Negrici se oprește și ne face cunoștință: Poetul Ion Pachia-Tatomirescu ! A debutat cu volumul Munte la Editura Eminescu. Îi spune că și eu am un volum în curs de apariție la Cartea Românească. Ion Pachia se scuză că nu poate să-mi ofere o carte, căci nu mai avea decât una pe care deja scrisese dedicația pentru profesorul Piru (o alta, o dăduse lui Negrici). Piru iese din Secretariat, salută sobru șirul de pe coridor, partea de cursanți ce-l aștepta și care, acum, se strângea spre ușa amfiteatrului, și se oprește la Negrici. Ion Pachia îi este prezentat și-i înmânează cartea. Negrici îi spune: Streinu a scris despre el, în Luceafărul...!

Profesorul face ochii mari și zice: Să vedem...! și-l bate pe umăr. Intrăm în sala de curs. Profesorul predă Scrisoarea I de Eminescu. După, ieșim. Și unul și altul tulburați de prelegerea Profesorului: cunoscutelor trimiteri spre filosofia indiană acesta le relevase rădăcini în substraturile noastre. Este de reținut ce a spus Piru – mi-a zis Ion Pachia la despărțire –, o să mă scufund în Dacia preistorică...! Și așa a făcut.

Eu m-am dus în sala de lectură și am solicitat colecția revistei Luceafărul și în numărul 11 (225) din 18 martie 1967, găsesc scris, la rubrica lui Vladimir Streinu, Distinguo, de pe prima pagină, cu continuare BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

într-a șaptea, sub simbolic-primăvăraticul titlu, Ghiocei: „...Unul este Ion Pachia-Tatomirescu (...) E desigur un ghiocel, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reținere, încredințându-se asocierii libere a cuvintelor și unei inspirații despletite“. Și ca un făcut, de atunci nu ne-am mai întâlnit, însă am reținut acele însemne categorice făcute de criticul Vladimir Streinu despre poet. Ion Pachia-Tatomirescu era originar din Tatomirești de Dolj, se născuse la 16 februarie 1947, și debutase editorial la 25 de ani. S-a mutat la Timișoara ca profesor, iar ca scriitor a devenit o voce puternică, de referință, deseori contestată de unii care ar vroi să mute muntele ce le stă în cale. Și, mai ales, să-i schimbe înfățișarea și numele. L-am urmărit de la distanță, considerându-l prieten, dar fără să mă aplec analitic și sintetic asupra operei sale, care este extrem de întinsă, complexă și profundă. Un șir de peste 40 de cărți ale unui poet, prozator, teoretician, critic și istoric literar, cercetător al civilizațiilor, religiilor, lingvist, publicist și editor − toate acestea impunând și implicând o aprofundare și, în consecință, o dezbatere întemeietoare de care atâta nevoie are cultura noastră. De la debutul editorial, din 1972, cu volumul Munte și până în prezent, 2017, la cartea De-a fotonii... – ciclul „limitelor tragic-existențiale“, Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer, a trecut o jumătate de veac și ceva, 55 de ani, timp în care o operă s-a constituit și poate singură să strălucească și să se miște pe elipsa sa cosmică. De la nașterea poetului și până acum s-au săvârșit 70 de ocoluri ale soarelui...!

O viață cât o considera psalmistul David...! Însă o viață care trebuie să-și adauge cerc după cerc pentru întemeiere, nu doar de sine, ci și pentru sine, adică pentru noi și cultura română. Opera sa este întemeietoare...! O apariție cu atât mai necesară cu cât cultura noastră este supusă unui proces lent al acțiunilor corozive, ce vor să o împingă în zona precarităților și desființării.

Să revin asupra numelui și a câtorva determinante din mișcarea spiritului: El semnează Ion Pachia-Tatomirescu și în corespondență adaugă, Dac-Pandur, tot de la Piramida Extraplată. Se știe, plecând de la 53

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI Geneza din Cartea Cărților, când omul primește sarcina să numească tot ceea ce vede și înțelege, sau de la Socrate, din platonianul dialog, Cratylos, că numele este dătător de ființă, altfel spus, întemeietor de ființă. Tatomirescu adăugat înseamnă că Pachia a avut conștiința acestei întemeieri, luând cu sine, în nume, o comunitate, că se știe, de la început, ca reprezentant al acesteia. Deci, opera sa nu-i aparține, ea este a unei comunități, a unui popor, este transsubiectivă. În ea se află o comunitate și un șir de generații după generații. Nu poate fi înțeleasă decât cu metode dialectice, teologice și psihanalitice. Un scriitor ce întemeiază o lume trebuie să aibă în spate o lume ce îl obligă la aceasta. Un popor mare, în termeni hegelieni, un popor universal valabil în istorie. Și acest lucru se petrece după mersul și acțiunea spiritului, după etapele acestuia în dezvoltarea conștiinței în lumina libertății. În istorie asemenea popoare, după Prințul Filosofilor, au fost grecii, romanii, popoarele germanice și, posibil după el și Eminescu, popoarele slave.

Care este poporul și ce s-a petrecut cu el, care acționează întemeietor în operele creatorilor români? Pelasgii cu toate neamurile lor, numite pe religii, de la daci la traci, din peninsula Balcanică, întinse cu ramificațiile lor aproape de la Baltica până la Marea Moartă. Opera lui Eminescu se ridică de pe acest platou. Un platou tragic. În piesa sa Decebal se confruntă Traian cu Decebal, două forțe istorice, două popoare universal valabile în istorie, îndreptățite amândouă la ființare în mod absolut. Și Decebal este înfrânt. „Un zid ai avut în fața popoarelor migratoare, și l-ai distrus“ – îi zice acesta lui Traian. Și mai departe, Dochia triumfătorului Imperator: „Deasupra giulgiului tău spânzur-o coroană,/ Deasupra morții tale o istorie,/ Istoria Daciei viitoare scumpe...“ (M. Eminescu, Opere, VIII, Decebal, Editura Academiei Române, București, 1988, p. 49). Ca într-o tragedie – căci tragedie este –, partea învinsă triumfă ideatic, ca spirit.

De aceea piesa se cheamă Decebal și nu „Traian“. Poporul pelasg a fost învins de romani, dar el triumfă ca spirit și creație a acestuia în istorie. Aceasta este teza eminesciană pe care și-o adjudecă și Ion Pachia-Tatomirescu. În rezumare și simplificare: desfășurarea operei sale, pulsația luminoasă a ei o spune, de aceea adaugă el la semnătură Dac-Pandur, tot de la Piramida Extraplată. Dac-Pandur este o evidențiere a dezvoltării în istorie a spiritului, a determinantei de luptător învins și triumfător, Piramida Extraplată este o trimitere spre complexitatea spiritului în cadrul acestui popor, asemănător fazei sale de cunoaștere și înțelepciune din constituția poporului Egipetului antic, iar tot vorbește de o asemănare originară, de o anume rezistență și prezență în istorie.

Ion Pachia-Tatomirescu își dă doctoratul, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, cu teza Generația resurecției poetice din 1965 – 1970. O cercetare din care deduce, ca semn distinctiv al acestei resurecții 54

poetice (și culturale) paradoxismul. Lărgind și abstractizând, creația noastră s-ar situa pe un asemenea semn, să-i zicem, al paradoxismului tragic. Adică în desfășurare dramatică. Se știe că pentru a ieși din paradox trebuie o situare la un alt nivel, o metateorie.

Astfel și cultura noastră, pentru a se lua în stăpânire cu mișcarea spiritului cu tot, are nevoie de a conștientiza paradoxismul și de a-l depăși pe un alt nivel al realizării și ființării de sine. Unii creatori, precum Eminescu, Blaga sau Noica au împlinit-o, au reușit să toarcă din fuior, urmărind toate cele trei elemente, pe rând și în același timp, și fuiorul, și firul, și torsul, spre o conștiință a ființei noastre, în vorbele ultimului, mai bună, spre sentimentul românesc al ființei. Pentru a lumina acest extrem de complex fenomen al zbaterii în paradox și al încercărilor singulare de ieșire din el, Ion Pachia Tatomirescu dă seamă asupra creațiilor unor serii de scriitori contemporani în trei masive opuri, Pagini de istorie literară valahă de mâine – vol. I, de 608 pagini B-5. vol. II, de 616, și vol. III, de 632 de pagini –, Editura Waldpress, Timișoara, 2014 (I), 2015 (II și III).

Volumul De-a fotonii... – ciclul „limitelor tragicexistențiale“, Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer – încearcă ieșirea din paradoxul tragic, propunând o deschidere acolo unde gândirea este constrânsă să treacă de fazele intelectului abstract, paradoxale, și să se ia în stăpânire ca rațiune întemeietoare de realitate poematică. La nivelul constitutiv al acesteia, în dramatica situație și în depășirea ei, se află două forțe în zbatere și mișcare continuă, una obiectivă, poemul, și alta subiectivă, eroul liric al poemului, ambele îndurând inconfortabila stare a „limitelor tragtice“ la nivel omenesc și transcendental-cosmic. Cum să dai realitate poematică, determinată concret, când totul se situează dincolo de experiență, în cuvintele poetului, în al nouălea cer, sub picioarele lui Dumnezeu ? Să ne amintim ce efort uriaș a trebuit să facă Dante pentru a scrie cânturile Paradisului, să descrie pe patru niveluri un traseu de reîntoarcere a omului la Sine și Creator, fără să mai aibă posibilitatea să vadă lumea prăbușită, a simțurilor și intelectului, ci doar priveliștea iubirii și ființei!? Îi rămâne poetului, care conștientizează aceste limite tragice, doar ruga către divinitate. „Inspirația despletită“ a poetului, sesizată de la început de Vladimir Străinu și aproape constantă în creația sa, se împletește într-un singur șuvoi al cuvintelor spre a deveni rugă. Poetul apelează la datele cunoașterii omenești, le aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaștere să afle cele două porți de intrare și ieșire, izvorul fotonilor, al luminii și că toate acestea nu pot să-i deschidă Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer. Rămâne omului ruga și cazna. Prin amândouă de-ar fi să se întoarcă în strămoșeasca „Țară-a-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-a-Vieții-fără-Moarte, / la singurul izvor cu scăldătoarea BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI fotonilor, / unde-i și acea livadă înaltă, cu meri șiotavă / albastră, de plai, cea din cerul de culoarea netulburată / a ochilor tăi de-azur profund, absolut, Doamne!“ Pe acestea două încercări și posibilități ale omului, ruga și cazna, ni le comunică Ion Pachia-Tatomirescu, de sub limitele tragice preaomenești, acum, la

cel de-al 70 ocol al Soarelui. Este de înțeles în desfășurarea poemelor, aici la scăldătoarea fotonilor, numai să ai urechile deschise ca să poți să auzi îndemnul „Du-te și fă la fel!“ Asta o spun la reîntâlnirea cu poetul, sub „eternsigilatul chepeng“ de la cerul al zecelea, pe scara poemelor sale...!

DE-A FOTONII...

Ciclul „limitelor tragic-existențiale“, Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer și-abisuri, Doamne, chiar de l-ai pune în arca lui Noe, peste două sigure creste spumoase de valuri gemene, chiar de i-ai așterne – peste scândurile strapontinei – blănuri de focă și de l-ai înveli-n piei argăsite de urși polari, în sania imensă, cu zurgălăi, angajată în traversarea înzăpezitelor canioane alaskan-canine, ori a banchizelor...

Între zenit și nadir, între alte creste și-abisuri Poemul nu-și poate instala confortabilu-i hamac între doi piloni de granit, peste rift, chiar de-ar fi stâlpii aceștia de diamant, Doamne, chiar dac-ar fi el, poemul sforăitor-producător de seism de maghitudinea nouă, Doamne, că n-ar putea acoperi abisalul clocot de lavă, de ape, că-n scurtă vreme l-ar mistui cancerele stresului...

Tot așa, și-n ceea ce privește trăirea poemului între limite tragice, între zenit și nadir, dar și-ntre alte culmi BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Infinită moarte și multe bogății sunt pe-aici, pe la rifturi, Doamne, încât eu, eroul liric al poemului dintre limitele acestea, tragice, dintre cele abisale și cele de creste, din care irump torente, pâraie de aur, de parc-ar coborî pe văi, direct din stele, încât eu, eroul liric al poemului, vreau s-ajung, de-aici, Doamne, dintre cele ce brăzdează priveliștea ființei și fertila câmpie cu piramidă extraplată, doar în strămoșeasca-mi Țară-a-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-a-Vieții-fără-Moarte, la singurul izvor cu scăldătoarea fotonilor, unde-i și acea livadă înaltă, cu meri și-otavă albastră, de plai, cea din cerul de culoarea netulburată a ochilor tăi de-azur profund, absolut, Doamne...!

Până la chepengul sigilat Când zeul din atriul meu stâng bate din palme, răsare-n fiecare dintre cele nouă ceruri câte-un porumbel de nea, ducând în plisc o înflorită ramură de măr din livada bunicilor.

Apoi, cel din primul cer mi se așază în creștet, priveghindu-mi căile zenitului, cu-ntreaga cale galactică, până când picioarele-i roșii – cum, sincron, și-ale celorlalți – redevin ca neaua din petale de ghiocei; 55

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI doi – din cerul secund și din cel terț – mi se pun foarte atenți pe umeri; alți doi, pe ambele ramuri - brațe, au grijă, de deschiderea unghiurilor, îndeosebi, de la cel dreptunghic mai la vale; unul îmi stă între fețele Lunii, ca între ziuă și moarte, altul mi se-ngurluie mereu pe cea mai nouă protuberață din Soare, al optulea – cu cogaionic-nemuritoare chemare, nicidecum cu vocația cifrei thanatic-mausoleice –, fără încetare, îmi ciugulește corzile neuronilor, ale inimii, în Constelația Lyra; și ultimul, din cerul vecin cu al lui Dumnezeu, mi se așază pe capul de osie de la roata norocului, chiar în Steaua-mi Polară, lângă sigilatul chepeng...

Eu îi știu bine pe acești nouă porumbei și tot aștept să li se-nroșească iar picioarele, să zboare încă o dată, să cunoască noua-le deplasare spectrală-n alt mai bun univers, fie spre roșu, fie spre-albastru, după cele zece mii de rodiri ale înfloritelor ramuri de măr, într-ale mele nouă prunduri cu hematii pentru inima de aur, cu fotonii-strămoși, cu fotonii-bunici, cu fotonii-părinți, cu fotonii-fii, cu fotonii-nepoți, Doamne...!

Fotoni dansând pe sabia-limită dintre energie și masă Din epiderma terestră se-nalță – cu irepresibilă sete de cer – turle și piramide de beton armat, încrâncenând priveliștea ființei; omul perfect – ca și voi, Salmoș, „om de Soare-Moș“, ori ca tine, domnule Sisif, și ca tine, domnule Androgin, atoaterostogolitorilor de piatră și de sine –, așadar, omul absolut-perfect s-ar putea elansa și în spirale superbe, nu neapărat dintr-o extatică roată, ci numai ca bucurie a mugurelui din vârf de lanț trofic, între o interogație-lebădă a unei ape primordiale și brâncușiana Pasăre Măiastră a veacului, de așezat și în cap de Coloană a Credinței fără Sfârșit, în sacră rostire de înaurire prin încântec: „Foaie verde, / și-apoi fier de / ruginie, / de la edenicul măr și până-ntr-a mea vie maronie, / s-ai nuntire nestemată, / tempo-spațiată, / hiacintă, / labirintă, / de-ntâi-ancestronică energie din dumnezeiești cuvinte, / care-i, într-adevăr, de ținut 56

minte, / de către craniul ca o clocotită oală, / că-i masă groasă, / tridimensională, / galactic-lăptoasă, / înmulțită cu pătratul celerității luminoase, / din fluiere de soc și din viile oase, / cu acel paradoxal mister / al parabolicului dor de cer, / foaie polidimensională de neuroni, / peste black-hole, viscolită cu-albine de fotoni ...!“ Pe-o fumegoasă limită de la recif Cerul acestei duminici n-are nici un nor de vânzare – nici dintre cei încărcați cu fulgere, cu incomensurabilă electricitate, nici dintre cei umflați cu citate, înguste, ori late și neghilimelate, pentru viitoarea Biblie – s-o poarte-n spate ca și cum ar fi noul, fumegosul Sisif de la recif...!

Spintecați până sub limita-curcubeu Aburariile-mi de ianuarie trec în priveliște vertiginos, dar mereu brownian, din păcate – nu-s consemnate excepțiile bănuite deloc : suflete curate de fiitorime, sau de părinți, de strămoși, suflete pure de eroi, suflete de prunci secerați la revoluțiile barbare, înșirați pe treptele de la intrarea-n catedrala de smarald, aici, lângă Piramida Extraplată a Voioșiei, bunișoare Ursitoare...!

Sufletele mi-aburesc sempitern oglinda-mi natală, cea veridică, a dienocului de 24 ianuarie, de la anul dintâi, al republicii noastre întârziate de imperii, nu cel cu Ziua re-Unirii Daciei regilor mei, Zalmoxe al Zecelea, Burebista, sau Regalian: că aburariile-mi sunt spintecate până-n limita-curcubeu, de thanaticele săbii ale guvernelor portocalii de azi, neasemuite-n perfidia-le deja perenă – da, nevinovatele suflete-s masacrate, sfidând orice judecată, până sub acest legământ-curcubeu al lui Dumnezeu cu tot ce mai ființează pe-aici după potop: „Rușine vouă, mafiilor, rușine vouă, criminali ai democrației de junglă, criminali abisali, tectonici, meteorologici și radioactivi...!

Vor să-nvingă gravitația și alte limite...

Ploșnițele-masoni urcă: vor să iasă din carcera paharului tău prezidențial de whisky, BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI vor să se plimbe libere pe zidurile de glajă ale cetăților noastre vesele, pe turlele de brad ale bisericilor mele dacic-maramureșene, mai înalte decât schelele modernelor sonde pentru foraj petrolier...

Stelnițe-de-Malta, aliate, dolofan-de-obraznice, vor să-nvingă gravitația, vor s-anuleze valoarea temperat-continental-istorică, vor să coboare bariera impusă de viteza luminii, și de grația tablourilor renascentiste…!

grăbind putrezirea pădurilor până la încenușare, de vreme ce Apa cosmică, în ultima vreme, tot mai des, de parcă-ar fi ca de la potoape, sparge Aerul, încrustează fruntea Pământului, taie rădăcinile Focului din cratere, îndoliază sănătoasele părți din sacrul întreg...

Tu, fulgerule, împăca-vei vreodată cele cinci elemente...?

Tragică limită, draga de infinire secundă

Molecula aceea, dintâi...

Poate cremenea mai ascunde aerul acela straniu, molecula aceea, dintâi, de la geneza terestră, în bronhiile ei capilare, profunde, neatinse de vânt, de ploi, de pământ și cânt-încânt, de ecuații și de mutații din constelații…

Pe mal, între două pâlcuri de maci La est, de pe vârful muntelui tău cogaionic-nemuritor, este bunul meu soare, rotund și-n mare-mpurpurare, printre infinit-cosmice rumegușuri de aur...

La vest, lângă creasta concav-păduroasă a stinsului meu vulcan, semiluna ți se-ngustează, tot mai tăioasă, într-o frumusețe curbată ca de-autentică sabie-dac[ic]ă...

Ai noștri lăstuni fac neuitate exerciții de tangență la armonic-murmurătoarea față îndiminețită a râului, lansând la fiecare contact cu oglinda apei câte un clamor victorios… Și-n păroasa-i otavă, pieptul dealului meu coboară până-n râu ale noastre livezi pline de emoții, ce-și ascund mereu obrajii rubinii între batice-triunghiuri-frunzoase – și pe hiatul dintre ele, arici se dau de-a dura, cu mere-nfipte în țepii lor, neotrăvitori, de data asta, până-ntre pâlcurile de maci, minunoasele, pâlcul purpuriu și pâlcul zăpeziu, rămase neatinse, pe mal și-n murmurătoare oglinzi...

Rostul fulgerului printre elemente Nu știu dacă vreunul trebuie să aibă față de semen, rostul fulgerului, parțial-distrugător, ori aneantizator, de vreme ce Lemnul este atacat de viermii-rinocer care scot tot rumegușul de sub scoarțele arborilor,

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Un infinit de subiecte – inclusiv subiectul condorul – s-a născut pentru infinirea predicatelor mele – inclusiv predicatul [și-]a luat zborul; tot un infinit de subiecte s-a zămislit pentru infinirea predicatelor tale și ale lui, și ale ei, și ale lor; la infinit, din celelalte sectoare ale logosului, condorii bătrâni își iau zborul tot într-o infinire secundă.

Ghiocelul din grădina Lyrei Pe hiatul dintre baba a noua și întâiul moș, în mărțișor nouă, din cauza mierlei ce și-a-nceput mai devreme concertul pentru pian și nai, numărul doi, în si bemol major, chiar dis-de-dimineață – la ora șase fix, după cum bine se știe –, nu mi-am mai dat seama că-s pe bucla spiralei de soare cu dinți, crezând că am ajuns deja în astronomica primăvară autentică, nemaipunându-mi căciula din blană de focă, mănușile – căptușite cu piele-n lâniță cârlionțată de miel – și fularul croșetat de nevastă-mea pentru sfântul ei eon de ianuarie...

Deși cunoșteam foarte bine calendarul cu Soarele de Andezit, de la Sarmisegetusa, n-am respectat limita, vremologic vorbind, aflată mai în valea timpului, peste zilele celor nouă moși, la care se mai adaugă (ca s-ajungi la echinocțiu) și cele de sfântă treime dienocală – și-astfel, înghețat-am zdravăn, ca ghiocelul din grădina Lyrei, totuși, nefiind exclus nici a crăpa de ger ca ouăle de sub Cloța de Aur, în fotonica-le roire puiandră...

57

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (II) Spectacolul literaturii Citind/recitind Frații Karamazov, îl înțeleg tot mai bine pe bătrânul tată de familie din vizita la mănăstire, pentru că văd în el pe vecinul meu din copilărie Dumitru Sitaru, exaltat, patetic și călcând hotărât în străchini ca pe-un covor de alune. * Profesorul de literatură care, în postura de cititor, nu se poate abține să dea note – ca elevilor la clasă – scriitorilor citiți; de fapt, lor le face medii. Dă note la pagini, la capitole de roman, la structură, la stil sau personajelor, la urmă face media și bietul Balzac abia de primește una de trecere. * Într-o însemnare din 30 iulie 1906, contele Lev Tolstoi își nota: „Există oare Dumnezeu? Nu știu. Știu că există o lege a ființei mele spirituale. Sursa, cauza acestei legi o numesc Dumnezeu”. Până aici, contele pare un rătăcit de turmă, care îl caută pe Dumnezeu făcând speculații. În fraza imediat următoare însă, el este un creștin pur sânge: „Cu cât slujești mai mult altora (cu efort), cu atât îți e mai plăcut, cu cât îți slujești ție însuți mai mult (fără efort), cu atâte îți e viața mai grea”. * Autorul mulțumind în autograf cititorului pentru că i-a cumpărat cartea, chiar dacă-i ghicește în ochi și-n gesturi că n-o va și citi vreodată. Moment care-l face pe scriitor să devină pentru o secundă pragmatic ca un contabil: un exemplar este totuși egal cu o pâine și un kilogram de carne. „Avem carne!” * Scriitorul Jules Renard: „Un clopoțel la condei, să nu adorm”. Cititorului ce i-ar trebui să nu ațipească peste carte? Scobitori la pleoape? * Lectura unui roman de Dostoievski, ca plimbarea c-un lift care te urcă într-o clădire înalt tensionată, care te coboară apoi pentru puțin timp ca apoi să te înalțe din nou parcă deasupra acoperișului clădirii din neuroni, nervi, probleme existențiale insurmontabile, dureri atroce. * Roland Barthes: „Profesorul este cineva care-și termină frazele”. Iar elevul e cel care doar le începe, nu-i așa! * 58

Tot sesizând că nu se prea mai citește, că se preconizează dispariția cărții de hârtie și carton, sau că se citește mai mult la modul facil pe ecranul monitorului, mă trezesc adesea văzând în raftul de bibliotecă numeroase mici sicrie pe verticală, pe orizontală. * Imagine dintr-o poezie de Gheorghe Grigurcu: „rândunică/ (accent circumflex al cerului poliglot)”. * Un sintetic tablou al criticii românești de azi despre o literatură cu nimic mai presus, cu nimic mai prejos. Se scrie și se publică într-o harababură totală, se scrie decent, mediocru, se scrie insipid și incolor, se scrie și genial, se scrie unitar și inegal, împrăștiat, manierist, curajos, obscen, dar și fin-finuț. Dar de citit, cine să mai și citească și cine să mai critice și cine să mai facă ordine și ierarhii? Pe orice drum literar te-ai plimba, vezi panouri publicitare (?) uriașe pe care scrie, cacofonic, desigur: „Trăiască confuzia de valori!” C-așa-i spectacolul literaturii române contemporane: o noapte furtunoasă, o scrisoare pierdută, hm!, d-ale carnavalului... * La regretatul poet Lucian Alecsa, plecat dincolo anul trecut, moartea este văzută premonitoriu, mai întâi ca o modalitate de cunoaștere de sine, abia în final devenind similară cu absența: „vreau tot mai mult sămi neglijez absența/ eu știu că moartea nu-i decât un exercițiu de recapitulare/ în care Dumnezeu ne tot îndeamnă/ să ne cunoaștem sinele, abia apoi absența”.

Veșnicia morții este percepută ca un Tărâm al Făgăduinței, în care omul din păcate este un schelet diform, este locuitorul unui veșnic coșmar: „veniră dracii din înalturi/ se opintiră și mă așezară pe un butuc/ mă despicară de urgență în scânduri și surcele/ îi imploram de toți dumnezeii/ să-mi lase cel puțin capul teafăr/ să-mi pot duce visul până la capăt/ într-un târziu cedară./ Când m-am trezit eram compact și freș/ închis între patru scânduri proaspăt geluite/ simțeam nervurile adânc înfipte-n creier/ eram de fapt coșciug din trupul meu/ cuiele gemeau fierbinți în carne/ am dat să mă ridic să plec în lume/ dar sufletul într-un respiro surd/ îmi și trânti capacul/ de atunci hălăduiesc în sine/ ca-ntr-o pădure deasă de salcâmi/ iar tălpile mi-s rană vie/ și sufletul piftie într-un cofraj de plumb”. * BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI Căutarea identității, temă clasică pentru poeți.

Iată cât de originală e la Arghezi: „Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut/ Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut...” * Un eseu trebuie să fie clar și limpede precum vodca cea mai pură. Exemplu poate fi luat începutul eseului Metabolizarea vodcii de Viktor Erofeev: „La început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu. Și cuvântul era vodcă. În spațiul vast și închis al Rusiei unde consumul de alcool este cel mai mare din lume (14,5 litri de alcool pe cap de locuitor, vodca

reprezentând mai bine de jumătate din alcoolul consumat), vodca a trecut ca un tăvălug peste mai toate familiile din Rusia, la fel ca războiul cu Hitler sau represaliile lui Stalin”. * Cum se abstractizează versul. Ca la Nichita Stănescu: „Cade-o frunză și-un sentiment se-nfășoară în jurul ei”. * Covorul de argint al florilor de cireș scuturate în fiecare aprilie – textul romantismului recurent.

Ana Erman (Argentina)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

59

ESEU

Mihaela ALBU

MIRCEA ELIADE ȘI BIBLIOTECA – SPAȚIU PROFAN / SIMBOL SACRU Motto: „Nu ne este îngăduit să trecem prin viață nefolosind energia care stă condensată în cărți.”

Mircea Eliade

Numele lui Mircea Eliade este indisolubil legat de pasiunea extraordinară pentru carte, pentru lectură, dorința sa nemăsurată pentru tot ceea ce înseamnă cultivarea spiritului. „El iubește cărțile mai mult decât pe zei”, aproape că îi reproșase odată prietenul său Emil Cioran (apud Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, 1995, p. 267).

Pornind de la acest loc comun – Eliade și pasiunea sa pentru lectură –, mi-am propus în cele ce urmează să urmăresc – deopotrivă în viața și opera savantului și scriitorului – atitudinea acestuia față de carte, întrun cuvânt față de Bibliotecă, știind că, pe lângă valoarea în sine – de adăpost al cărții, Biblioteca a jucat pentru Eliade rolul unui loc aproape sacru, un loc în care se găsește depozitată întreaga memorie a lumii.

Acesta este, de altfel, și unul dintre motivele predilecte ale lui Eliade, firul care ne conduce prin labirintul unei vieți și al unei opere de excepție.

Cărțile și Biblioteca se disting cu siguranță ca adevărata și cea mai de seamă emblemă a scriitorului și omului de știință care a fost Mircea Eliade. „Ca să pătrunzi în labirint și să descoperi în curând unitatea unei opere și a unei vieți, orice intrare e potrivită”, ne-o spunea profesorul de la Montpelier, Claude-Henry Rocquet, în prefața la interviurile cu Mircea Eliade, interviuri adunate în volumul intitulat chiar Încercarea labirintului (ed. Dacia, 1990). Și astfel, prin „labirintul” care este cunoașterea, ne-am propus, cu ajutorul cărții, să-l urmărim pe unul 60

dintre cei mai împătimiți căutători ai ei.

Aproape ca într-o poveste am putea spune astăzi că a fost odată o generație de aur ai cărei reprezentanți, cu Eliade în frunte, își programaseră exerciții dure de exersare a voinței, furând treptat din orele de somn pentru a le consacra lecturii. „Citisem cartea lui Payot, Educația voinței. Și o puneam în aplicare”, îi va mărturisi el lui H. Rocquet, în interviul citat, referindu-se la perioada adolescenței. Și în continuare: „Deja în liceu am început ceea ce voi numi mai târziu lupta împotriva somnului. Voiam să câștig timp.”

(Rocquet, op. cit., p. 19) Așadar cartea, Biblioteca, lectura au fost pentru Eliade constante, permanențe ale vieții. Pentru cel ce își va face din dorința de cunoaștere, de cuprindere enciclopedică un scop primordial, urmărit sistematic, lectura va fi concepută ca „o funcție organică”, iar cărțile „un izvor de energie mentală”. Enciclopedist rătăcit în epoca modernă îl numise Eugen Ionescu (apud E. Simion, op.cit., p. 8). Eliade scria undeva (cu un oarecare dispreț) despre savanții contemporani care se axează pe un domeniu extrem de limitat și astfel știu foarte mult despre foarte puțin. În cartea sa de analiză a operei și personalității celui numit „un spirit al amplitudinii”, Eugen Simion îl arată pe Eliade ca propunând „un nou model pentru spiritul românesc și, în bună măsură, el însuși s-a constituit ca model: un spirit fără complexe, decis să ajungă la universalitate prin studiul particularului, un spirit deschis spre toate formele de spiritualitate...” (Ibidem, p. 15) „Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o funcție organică, de asimilare și nutriție, depășind stadiul diletant în care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne învețe să gândim, să înțelegem?”, își punea întrebări Eliade într-una dintre conferințele sale radiofonice („Despre cărți și biblioteci”) din anii ’30 (Eliade, 50 de conferințe radiofonice. 1932-1938,2001, p. 175). El va prelua pe această direcție unele dintre ideile savantului român pe care-l admira cu deosebire tocmai pentru spiritul său enciclopedic – și pe care fără îndoială voia să-l urmeze –, adică pe Nicolae Iorga. Una dintre BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ESEU aceste idei este cea despre rolul fundamental al cărților în crearea istoriei. ÎN CONFERINȚA SA, ELIADE ÎȘi susține afirmațiile cu citaTE DIN LUCRĂRILE LUI IORGA: „Dl. Profesor Nicolae Iorga a scris o serie de volume intitulate Cărți reprezentative în viața Omenirii, în care face evident rolul covârșitor al cărților în istoria Europei. Iată ce spune dl. Prof. Iorga la începutul lucrării: Se poate scrie într-o anumită formă istoria universală pe baza nu a faptelor, ci a cărților, dar tot mai mult faptele pleacă din ideile care sunt emise în cărți” (Eliade, op. cit., p. 173, s.n.).

Nu va fi de mirare atunci că tânărul care intra pe tărâmul cercetării științifice își va începe una dintre conferințele sale radiofonice din 1935, intitulată sugestiv „Despre cărți și biblioteci”, cu o referire la un alt „mare înțelept și un iubitor de cărți”, Montaigne, ale cărui cuvinte le citează în introducerea discursului său: „Nu există durere cât de adâncă pe care să n-o alunge o jumătate de ceas de bibliotecă.” (Ibidem, p.

172) Am putea de aceea afirma, chiar fără echivoc, faptul că la nivel individual, dar mai cu deosebire la scară macro, Biblioteca va exista pentru Eliade cu un dublu sens – cel ordinar, de spațiu care adăpostește Cartea – , dar mai ales acela de simbol cu profunde conotații.

S-ar putea spune așadar, fără teama de a greși, că Biblioteca joacă pentru Eliade deopotrivă rolul de spațiu profan, dar mai ales acela de simbol sacru. (Este evident că am preluat aici terminologia eliadescă, fără însă a împinge înțelesurile până la accepțiunea pe care o dă el sacrului, ci mai mult în sensul general – de importanță excepțională conferită unui lucru). În toate decodările înțelesului pe care îl primește cartea, accepțiunea de „simbol al științei și al înțelepciunii” este cea mai la îndemână și de aceea considerată de autorii dicționarelor de simboluri ca fiind și „cea mai banală”. Într-o viziune mai abstractă, cartea este văzută ca un simbol al universului. Astfel, pentru islam, „universul este o carte”, după decodarea lui Ibu Arabi cuprinsă într-unul dintre Dicționarul de simboluri (J. CHEVALIER Și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, 1994, p. 254). Pentru creștini, Cartea sfântă cuprinde de asemenea lumea, iar Iisus zugrăvit cu o carte în mână este o icoană cunoscută.

Nu e de mirare astfel că pentru scriitorul și savantul Eliade – care nu poate fi pe deplin înțeles decât privindu-i viața în cea mai perfectă cosubstanțialitate cu opera –, pentru Eliade așadar, Cartea, sinecdocă a Bibliotecii, a deținut deopotrivă existențialitate concretă, dar și sens simbolic.

Este bine cunoscut astăzi de către toți cei care îi studiază opera că, în afara conferințelor pe această temă, cam în aceeași perioadă a anilor ’30, Eliade va scrie un roman (între 1930-1931, dar publicat în 1934), în care Biblioteca ocupă spațiul central. Este vorba despre Lumina ce se stinge, lumina fiind desigur, pe lângă directa metaforă a vederii, vedere BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

pierdută în incendiu, și o mai subtilă metaforă a deschiderii către lume, către înțelegerea universului pe care o dă cartea, distrusă însă și aceasta de focul mistuitor.

Se întâmplă așadar în roman că „cea mai prețioasă Bibliotecă a orașului” va avea parte de cea mai cumplită încercare – focul, stranie premoniție a ceea ce se va întâmpla peste ani în viața reală când, după cum știm, biblioteca autorului narațiunii fictive va fi mistuită de flăcări. Încă o dată la Eliade, viață și operă se pare că nu pot fi înțelese separat, ci într-o perfectă interferență.

Bibliotecarul Cesare, nume sugestiv al unui fel de Augustus al împărăției cărților, este un împătimit cercetător și are „o sobră voluptate de arhivar”, fiind totodată, așa cum ni-l prezintă autorul, „un singuratic și un biblioman”.

Poate că atotstăpânitor într-o bibliotecă, în acea „atmosferă de bun simț și sănătate”, cum o descrie în roman, s-ar fi visat într-o altă existență și posesorul mansardei ce adăpostea în adolescența acestuia mai cu deosebire cărți! „În mansardă puteam să citesc în voie toată noaptea și mai ales acolo îmi aveam cărțile”, se va confesa el, peste ani, în interviul cu Rocquet (op. cit., p. 19, s.n.), iar când vorbea despre familia sa, insista adesea pe faptul că aceasta i-a „îngăduit totul: să merg în Italia, să-mi cumpăr tot felul de cărți”. Dacă se va plânge de ceva apoi, referinduse tot la perioada adolescenței, fraze ca aceasta este emblematică: “Nu prea aveam bani să-mi cumpăr cărți (Ibidem, p. 13).

Un fel de alter ego, bibliotecarul Cesare din roman, este descris ca fiind total dezinteresat de tot ceea ce era în jur în afară de carte: „De ce predarea în fața unei brize binemirositoare, când cărțile zac necitite în rafturi?”, ne împărtășește la un moment dat naratorul gândurile personajului său. Pentru un astfel de iubitor al cărții, ca și pentru Eliade mai târziu, nu putea exista ceva mai dureros decât biblioteca mistuită de flăcări: „l-a lovit cumplit imaginea rafturilor. Erau acolo cărți. Le-a și văzut în gând, cenușă – și o sfârșeală fără seamă l-a mohorât, iar pieptul s-a oprit gol, cu o inimă aiurită.” (Lumina ce se stinge, p. 22) Se poate presupune că, asemeni lui Cesare, și scriitorul și viitorul savant Eliade a judecat pe orice autor „prin cărțile scrise”, dar deopotrivă prin cele citite.

Cititul, setea de lectură împinse la paroxism îi prilejuiseră celui avid el însuși de cunoaștere o conferință („Deliciile erudiției”) în care făcea cunoscute ascultătorilor cazuri extreme. Unul dintre acestea ni se dezvăluie a fi fost un Antonio Magliabecchi (născut în 1663 la Florența), împătimitul cititor care își făcuse din carte un fetiș, iar din cititul cărților singura rațiune a existenței. E posibil ca acesta să fi fost chiar modelul de la care a pornit autorul în construirea personajului său.

61

ESEU În conferință, Eliade dă exemple – excepții de pasionați, de împătimiți ai cărții, nume de pe alte meridiane, dar ajunge și la cultura țării noastre, iar cei citați sunt de data aceasta modele propuse ca fiind demne de urmat. Vorbind despre Iorga („cel mai fecund autor din toată istoria lumii”), despre Hașdeu și Eminescu, amândoi „bărbați geniali și cu întinse lecturi”, Eliade depășește exemplificările celor ce doar „consumă” literatură (în sens larg) și ajunge la „marii erudiți”, „oameni cu pasiuni grandioase, trăind o viață de înaltă tensiune, de necurmată combustie”, finalizată în noi și noi cărți ce vor constitui bucuria lecturii altor împătimiți de cunoașterea mediată de carte. El vorbește acum de „voluptatea erudiției” și, în cunoștință de cauză, insistă apoi pe faptul că „puțini oameni înțeleg ce rară și savuroasă emoție conțin, pentru anumiți savanți, volumele grele, înțesate cu note, scrise într-un stil cifrat, pe care nu-l pot pătrunde decât inițiații.” (op. cit., p. 170). E ca într-un ritual unde numai cei acceptați au privilegiul atingerii obiectului considerat de ei sacru. „Arta și tehnica lecturii” își va intitula el o altă conferință, în care iubitorul de carte pledează mai ales pentru recitire: „Arta lecturii, așadar, e în bună parte arta recititului. Tehnica lecturii e tehnica alegerii și distribuirii acelor cărți care merită să fie recitite.”

(Ibidem, p. 152), iar în acest sens, o pledoarie permanentă va face Eliade pentru existența bibliotecii personale, pe lângă cea publică. „Biblioteca personală nu este o mobilă în plus, nici o colecție inertă, de obiecte mai mult sau mai puțin frumoase. Biblioteca personală este o uzină, un depozit imens de forțe spirituale și de energie – și e păcat că asemenea depozite sunt atât de rare pe tot cuprinsul României Mari. Un om care stăpânește sau are acces direct la o asemenea bibliotecă nu este numai un om mai bun decât alții – ci este și un om mai tare, mai fortificat sufletește decât alții. Pe el durerile îl ating mai puțin. Deasupra lui nefericirile trec mai repede. El are ajutoare nevăzute, cum nu au ceilalți din jurul lui.” (Ibidem, p. 177) Pledoaria pentru lectură atinge la Eliade trepte și legături originale și, întrucâtva, nebănuite cu spiritul uman. Hrană a spiritului, metaforă uneori golită de sens, cartea capătă pentru viitorul savant valoare concretă. Recomandările sale (din anii conferințelor) stau mărturie. Astfel, pledând pentru „un manual de introducere în tehnica lecturii” și considerând cartea „o forță de nutriție”, Eliade înțelege lectura ca pe o „teh-

62

nică prin care omul ar învăța ritmurile și anotimpurile”. Numai așa „lectura și-ar regăsi funcția ei primordială, mistică: de a stabili contacte între om și Cosmos, de a aminti memoriei scurte și limitate a omului o vastă experiență colectivă”. (Ibidem, p. 122) Și despre teama pierderii memoriei – la scară individuală, dar mai ales colectivă – va vorbi și va scrie adesea Eliade. Pierderea memoriei înseamnă „dispariția unui trecut”, iar pentru salvarea acestui trecut, pentru salvarea memoriei noastre și deci a identității omului trebuie să înțelegem că Biblioteca este cea mai de seamă păstrătoare a tot ceea ce a gândit și a creat acesta. De aceea, în interviul cu Henry Rocquet, afirmă la un moment dat: „... bombele atomice pot efectiv să distrugă biblioteci, muzee și chiar metropole...” (op. cit., p. 63). După cum vedem, savantul acordă primul loc bibliotecii, păstrătoarea memoriei umanității, locul prin care ne identificăm ca specie.

Pe o aceeași linie se află și pledoaria pentru scris, pentru poveste, cuvântul care rămâne fiind acela care ne salvează de la condiția de ființă pieritoare. Rămâne după noi povestea noastră spusă, scrisă, mitul care „se prelungește în scriere”, pentru că, va afirma scriitorul, „scrierea nu distruge creativitatea mitică”.

Dar Eliade pune în aceeași ecuație și pe ascultător/ cititor, pe cel care ascultă sau citește povestea, deoarece aceasta are funcția magică de a ne prelungi viața prin restituirea memoriei.

Tot din dorința de „a salva timpul”, Eliade va scrie și va recomanda Jurnalul ca o altă formă de a păstra memoria (la scară individuală, dar și generală). „Îmi plac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unele momente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi țin un Jurnal”, îi va mărturisi el lui Rocquet (op. cit., p. 152), precum și nouă, cititorilor săi.

Citite în paralel, conferințele și romanul Lumina ce se stinge, datând, cum am specificat, aproximativ din aceeași perioadă, dar și Jurnalul și Memoriile sale, vom desluși mult mai clar constanța concepțiilor eliadești asupra lecturii. În acest sens, ar trebui ca întreaga conferință intitulată „Deliciile lecturii” să fie citită și citată pentru a vedea încă o dată valoarea Cărții, valoare erudiției pentru scriitorul și viitorul savant care, în anii ’30, încă înainte de a scrie operele sale capitale de istorie a religiilor, își construise deja propria Weltanschauung, propria concepție despre lume și hotărâse să-și trăiască viața în lumina ce nu se stinge niciodată, lumina sacră a Cărții.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ESEU

N. GEORGESCU

ÎNTRE RĂU ȘI BINIȘOR Plec de la o amintire banală. Taica mare împreună cu Ciungu și Grecu s-au dus la un proces la Câmpulung. Au plecat pe jos în viul nopții, peste dealul Păcioilor, spre Furnicoși, cu mâncare în traistă (ouă, brânză, șuncă, mămăligă) și li s-a făcut ziuă în Câmpulung. Pentru că mai aveau timp până la proces, au intrat într-o cârciumă și au cerut un litru de vin. Vinul costa 40 de parale. Ei, a pus fiecare câte 10 parale, dar mai trebuiau 10 parale. Ciungu a zis: „ Pune tu, Dumitre, că ești mai bogat.“ Taica mare n-a vrut, a zis că să pună Grecu, iar acesta a zis că să pună Ciungu. S-au certat până au băut vinul, dar au întârziat și la proces: când au ajuns la tribunal se strigase dosarul lor. Au plecat acasă supărați că pentru 10 parale, cearta dintre ei, au pierdut termenul. N-au intrat din nou în cârciumă să-și omoare necazul...

Ce vreau eu să observ, este că Jupâneștenii noștri au pierdut multe procese de-a lungul timpurilor – și în general au puțină încredere în justiția instituționalizată.

Este ciudat cum un sat cu numele „jupânului“ în el – care jupân înseamnă și judecător, nu este așa? – a dat puțini oameni de lege, abia dacă putem aminti doi sau trei avocați – iar raritatea profesiei a făcut ca să li se piardă numele în amintire și să li se zică simplu: Avocatul, iar rudelor lor: ai lui Avocatu. Mă îndoiesc, de pildă, că despre Doamna Aurica a Avocatului mai știa cineva că era fiica avocatului Diaconescu; cel mult oamenii îl țin minte pe fostul ei soț, tot învățător ca și ea, Dumitrache pe nume. Lucrul este cu atât mai ciudat cu cât peste râu de noi, față în față, este satul Păcioi, al cărui nume implică iarăși un judecător de pace, un împăciuitor. Taica mare de la deal, Dumitru de mai sus, mereu în contradicție cu mine, îmi spunea, când venea vorba despre asta, că numele Păicioilor vine de la „pâci”, țap adică, pentru că ei au multe capre; altă dată, văzând că nu mă convinge, a zis că vine de la „pecioici”, care înseamnă cartofi, pentru că i-ar cultiva din belșug. Totdeauna, și astăzi chiar, satului i s-a zis Păcioiu, familiile eponime sunt Păcioianu, și chiar Păcescu iar ei își zic păcioieni; numai hărțile și dicționarele actuale taie pe –u final; nu poate veni decât de la pace, împăciuitor, mai ales că este satul de peste râu de Jupânești: fac împreună un binom. Ei bine, nici Păcioii nu excelează în oameni ai legii. Iată, așadar, sate, cu nume ce nu se prea reverberează în locuitori. Dar o observație tot ar mai trebui făcută, despre un alt sat din preajmă: Mălureni, peste deal de Jupânești, în valea Vâlsanului. Noi am avut litigii juridice cu ei încă de pe BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

vremea lui Matei Basarab. Numele este străvechi dacic, și vine de la „mal“. O provincie a Daciei traiane se numea Malvensis, un oraș se numea Malva. Numele actual al Moldovei este derivat de istorici (Alexandru Boldur, între ei) de la „mal“ și „dava“, însemnând cetăți pe maluri de apă, sau țara malurilor cu cetăți – și sa observat că marea majoritate a cetăților moldovene sunt pe malul drept al râurilor, cel cu râpe (din cauza mișcării de rotație a pământului, spre răsărit, râurile au tendința inerțială să sape mal adânc spre apus). Mălurenii sunt așezați, într-adevăr, pe maluri, printre văi de gârle. Acest cuvânt dacic fiind foarte puternic, s-a întâmplat ceva din cauza lui în vocabularul nostru juridic: limba română nu a putut primi, din cauza lui, termenul latin corespondent francezului mal, italianului sau spaniolului malo venite din latinescul „malum“ cu sensul „rău“. Noi întrebuințăm pentru acest sens un cuvânt care este strict specializat în latină: reus, care înseamnă acuzat, învinuit (iar reologia este o ramură a dreptului). Ei bine, reus latinesc a dat rău (a devenit, de fapt, așa se zice după Meillet: limba română, franceză, italiană etc. sunt limba latină vorbită astăzi de vorbitorii limbilor respective).

De aici decurg consecințe în lanț: expresiile de limbă cu malum latinesc lipsesc la noi, de pildă franțuzescul „mal à droite“ nu poate avea corespondent. Importantă este întreaga serie a lui male-dictio, bene-dictio „zicere rea“ – „zicere bună“, malediction – benediction în franțuzește. Perechea nu este punctată la noi, nu avem echivalent pozitiv pentru „blestem“ (maledictio). De aici, poate, și spaima grozavă față de aceste practici în popor: e ca și când blestemul nu ar avea vindecare, zicerea de rău nu se spală prin zicere de bine, e anxioasă, fatidică.

Judecați, rogu-vă, și o expresie ca aceasta: e bine rău, prototipul lui curat murdar al lui Caragiale. Mai zicem e frumos rău, chiar e frumos rău tare, rău de tot. Adică, rău are și sensul de foarte, întărește un adjectiv, un nume predicativ. Bănuiesc că acesta e chiar stratul inițial al limbii, adică mai întâi reus a funcționat ca particulă a eponimului, cu sensul e acuzat de frumos, e acuzat de bine, acuzat sigur, etc.: simți, presimți, se simte de la sine binele, frumosul, etc. Cum se va fi de-specializat acest reus, mai apoi, cum va fi răzbătut din latinește numai o conotație a lui, nu și sensul strict juridic, e greu de spus (explicat). Inițial trebuie să fi fost o marcă a încrederii, combinată cu lipsa instituțiilor juridice, abia apoi ajungându-se în partea opusă, 63

ESEU a bănuielii, neîncrederii și etichetării cu rău a tot ce e susceptibil de a fi rău. Adică: răul se acuză de la sine, se lasă identificat „din prima”. Este modelul antropologic după care, de pildă, și în latina veche latro -onis a ajuns să însemne hoț, termenul venind de la latro, latrare, a lătra: va să zică, oricine e lătrat e hoț, sau câinii îi latră numai pe hoți, sau hoții se identifică cel mai ușor după lătratul câinilor..

Nu insist, dar atrag atenția asupra unui termen specializat, reus, acuzat, pentru sensul de „rău“: practic, în limbă nu se recunoaște prezumpția de nevinovăție, adică orice învinuit, acuzat – este deja etichetat ca rău.

Observația aceasta o fac strict cu gândul la mălureni: pentru noi, cei din Jupânești, orice era rău pe deal era din cauza lor. Mălurenii ne pășteau iarba la Fântâna lui Sandu, mălurenii ne tăiau pădurea la Coada Purcăreții, mălurenii și iar mălurenii... Ce-or fi având „rău“ în numele lor acești oameni, nu știu. Când învățam latina pe deal – la plimbare, nu cu vacile ca în copilărie – și aflam pentru prima oară lucruri ca cele de mai sus, eram înclinat să cred că ceva din „malum“ latinesc, neintrat în limbă din cauza opoziției puternice a reliefului, se răzbună, totuși, în potriveli fonetice și transmite subliminal sensuri – desigur, aberante în contact cu realitatea, dar coerente în ordinea Cuvântului. Sau, mă rog, având o coerență subtilă, interioară, intimă.

Emanoil Tancau (Romania)

64

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ESEU

Raluca PAVEL

„EU SUNT EU” „Până și în joc se ascunde pentru om o anumită privațiune de libertate; până și jocul constituie, pentru cel care-l practică, o capcană.”

Milan Kundera

Milan Kundera a atras atenția specialiștilor în științe sociale, literatura lui reflectând, influențând sau conturând societatea. Scriitorii intensifică elementele caracteristice și primordiale ale societății, observând fenomenele individuale așa cum există ele în viața cotidiană și în conștiința umană, experiențele personale fixând deseori baza. Literatura nu este doar o reprezentare a realității, ci și o valoare adăugată acesteia, operele literare fiind portrete ale gândirii și normelor predominante în societate.

Milan Kundera luminează beletristic, sui-generis, conceptele de structură, identitate și roluri sociale în cadrul unui context social dat în Falsul autostop, oferind prin intermediul acestei proze scurte un veritabil material de analiză. Falsul autostop furnizează o descifrare a raporturilor dintre joc și realitate, dintre identitate și alteritate, dintre tip social și individ, dintre necesitate și libertate, dintre identitatea socială reală și cea socială virtuală reactivate de rupturile biografice (Erving Goffman, 1963).

Subiectul este unul, relativ simplu, însă poartă cu sine însemne ce antrenează sociologia, psihologia, psihosociologia, psihanaliza și filosofia, plecând de la ideea conform căreia, de-a lungul vieții, se produc permanente structurări, restructurări și destructurări ale identității. Doi tineri îndrăgostiți pleacă într-un concediu programat cu mult timp înainte, dar pe drum hotărăsc să se amuze puțin și astfel se prefac a fi doi necunoscuți, un șofer și o autostopistă. Jocul reprezintă doar o modalitate prin care fiecare își exprimă frustrările legate de partener, sub aura protectoare a noii identități. Tânărul împinge jocul mai departe când deviază pe neașteptate de la destinația plănuită. Încă de la început, cititorul este introdus într-o poveste în care jocul constituie motivul predominant, interpretat de un tânăr și de partenera lui, personaje conturate excelent într-un context al anonimatului.

Totuși, jocul nu este unul comun, specific unui cuplu, ci presupune o schimbare a identităților: el pretinde că este genul de bărbat ce tratează femeile ca pe niște instrumente ale plăcerii, în timp ce ea, la început obligată de către partener, dar pe urmă realizând lucrurile de bunăvoie, joacă rolul unei femei lascive, pentru ca,

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

în final, să-și spună repetitiv, parcă pentru a-și recăpăta identitatea pierdută, de femeie timidă și de modă veche, „eu sunt eu”.

Similitudinea pe care o regăsesc între proiectul meu de cercetare doctorală Femeia asasin și nuvela lui Kundera este identitatea socială. Născându-se în interacțiune în ambele cazuri, identitatea personală capătă valoare de identitate socială. Astfel, dacă în Falsul autostop personajele își schimbă identitatea în urma unui joc, femeile deținute (de fapt, toți deținuții) trebuie să își găsească un loc social în mediul carceral. După cum remarcă și Kundera, „Până și în joc se ascunde pentru om o anumită privațiune de libertate; până și jocul constituie, pentru cel care-l practică, o capcană”, (Kundera, 2007, 96). Atât penitenciarul, cât și jocul presupun o anumită privare de libertate, de mutilare a personalității celui aflat într-una dintre aceste două situații. Instituție totală, penitenciarul este locul în care cei care au comis infracțiuni își execută pedepsele privative de libertate în urma condamnării, după cum ar spune Goffman, „un loc în care își desfășoară activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către instituție” (Goffman, 2004, 11). Jocul și penitenciarul se bazează pe reguli clare, unanim acceptate, astfel că jocul poate deveni oricând o instituție mai mult sau mai puțin totală. Dacă normele sunt încălcate, intervine sancțiunea sau retragerea din activitate. Replica „Eu nu mă mai joc” reprezintă marginea prăpastiei, momentul decisiv al continuării sau sistării jocului, în cazul în care partenerul se adaptează sau nu acestei activități.

Falsul autostop este exemplul ideal al modului în care începe un clișeu erotic foarte utilizat (agățarea frumoasei stopărițe), dar se finalizează cu o neînțelegere având repercusiuni negative. În acest text, care pune accentul și pe descrierea sinceră a sexualității, clișeele, rolurile de gen restrictive, stigmatul caracterial și stereotipurile extreme sunt incluse în recuzita identității sociale.

Tinerii sunt doi actori sociali care nu au fost ca-

65

ESEU pabili să finalizeze jocul început. Astfel, există interacțiunea văzută ca un joc performat de către actori conștienți de faptul că ei interpretează un rol, că atitudinea și comportamentul lor sunt provocate și, de asemenea, de faptul că sunt luate în considerare așteptările și reacțiile partenerului. În același timp, interacțiunea este jocul în care cei doi tineri se descoperă, uitând implicațiile pe care acesta l-ar putea avea asupra lor. Este facil de remarcat conflictul dintre rolurile jucate: inițial, tinerii joacă rolul de îndrăgostiți – ceea ce le furnizează o identitate bine definită, personală, apoi cei doi preiau rolurile de autostopistă și șofer – noile roluri furnizând noi identități sociale care sunt maleabile, dar, în același timp, repetitive. Marsilio Ficino, în lucrarea sa Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon, conturează stilistic ideea de identitate versus alteritate, acest tandem care se regăsește și în Falsul Autostop: „Tu dorești să fugi de cel care te arde cu flăcările lui și dorești să te apropii de el pentru că apropiindu-te de cel care te are în stăpânirea lui, te apropii de tine însuți. O, nenorocitule, te cauți pe tine în afara ta și te apropii de cel care te fură pentru a te desrobi odată pe tine care ești prizonier” (1942, 123).

Teoria identității sociale a fost avansată de Henri Tajfel și John Turner (1981) în cercetările lor de psihosociologie și cuprinde trei elemente centrale: categorizarea, identificarea și comparația. Categorizarea, clasificarea este utilă în comprehensiunea unui context social. În speță, se poate afirma că cele două personaje ale prozei lui Kundera aparțin categoriilor sociale de „șofer necunoscut” și „stopăriță” sau „autostopistă”, cum și femeile deținute aparțin categoriei sociale de criminali, iar din trăsăturile generale ale acestor clase, se suprapun elemente despre individ, facilitând o părere despre el. Identificarea îngăduie amplasarea unui individ în grupul în care socotim că este inclus. Această calitate de a face parte dintr-un grup înlesnește alcătuirea identității de sine. Astfel, „autostopista” este identificată, prin intermediul jocului care îi justifică atitudinea, cu o femeie de moravuri ușoare, caracterizată printr-un nivel ridicat și imoral de seducție, de farmec provocator, capabilă de a-și oferi trupul unui necunoscut în scopul producerii plăcerii („o seducătoare șmecheră operând de minune cu farmecele ei. […] se strecură în rolul acestei stupide eroine de roman ieftin”, „o femeie fără destin: eliberată de lanțul gingaș al dragostei, începea să fie conștientă, tot mai intens, de existența și valoarea trupului ei; și simțea că e cu atât mai excitant cu cât mai străini erau ochii care î-l urmăreau”, iar tânărul este identificat cu un șofer, un bărbat dur și demonic, „care se dezvăluie femeilor mai curând cu laturile mai aspre ale bărbăției: voința fermă, sarcasmul, conștiința de sine, îngâmfarea” (Kundera, 2007, 86; 94; 85). Identificând-o pe tânăra cu o femeie ieftină, partenerul său de viață, dar și de joc, nu ezită în a face 66

comparații (al treilea element al teoriei identității sociale), spunându-i femeii că arată „ca o târfă” și că îi vorbește ca unei „târfe”.

Tânărul, după cum s-a putut observa, este atras de rezultatele brutale ale fanteziei sale. Ce se ascunde în spatele jocului, de fapt? Care este motivul? „Drumul vieții sale era desenat cu o strictețe necruțătoare” și „nici măcar cele trei săptămâni de concediu nu i-au oferit sentimentul eliberării și al aventurii: umbra cenușie a planificării rigide era prezentă și aici” (Kundera, 2007, 86-87). Când decide să urmeze drumul către o altă destinație decât cea planificată inițial, el împinge jocul la un nivel superior, hotărârea luată reprezentând simbolul dorinței de eliberare și al bucuriei produse de tot ceea ce el nu avusese ocazia să experimenteze, o evadare din calea monotonă, posomorâtă și rigidă a planificărilor. Voința fetei de a intra în joc și de a deveni femeia visată și dorită se datorează acelorași motive: „avea un serviciu destul de greu... o mamă veșnic bolnavă; era mai întotdeauna obosită; nu se putea lăuda nici cu un sistem nervos prea rezistent, nici cu siguranța de sine; cădea ușor stărilor de melancolie și angoasă” (Kundera, 2007, 82). Motivația primordială este evadarea din limitările sumbre ale vieții lor.

Jocul stă sub puterea transformării femeii, coborârea în pântece a sufletului reprezentând adoptarea unui comportament carnal, animalic, în opoziție cu gingășia, feminitatea și rațiunea arătate inițial. Tinerii adoptă jocul pentru a ieși dintr-o realitate a căror norme și valori au fost stabilite și însușite. În acest sens, joaca devine noua realitate în care protagoniștii pot renegocia, după bunul plac, comportamentele.

Teoriile privind identitatea sunt permanent înglobate într-o tălmăcire mai generală a realității, fiind încorporate în ansamblul simbolic și în justificările teoretice ale acestuia, variind simultan cu caracterul acestora din urmă. (Berger și Luckman, 1997, 207).

Tinerii manifestă la începutul jocului fiecare un comportament deviant, care inițial nu este remarcat. Apoi, ea observă comportamentul lui rece „și se îngrozi cât de bine îl prindea această postură” (Kundera, 2007, 83), pentru ca, ulterior să îi convină cum nu se poate mai bine „atitudinea distantă și sarcastică a tânărului: în felul acesta, cel puțin, izbutise să se elibereze de ea însăși. Ea însăși, însemna, înainte de toate, gelozia” (Kundera, 2007, 86). Etichetată ca având un comportament deviant, de târfă, tânăra stigmatizată adoptă o conduită conformă cu eticheta impusă, bucurându-se că ea a devenit femeia străină: „da, femeia aceea străină, iresponsabilă și necuviincioasă, una dintre acelea pe care ea era atât de geloasă” și putea „să i se dăruie (iubitului ei) copleșindu-l cu amabilitatea, cu lipsa de pudoare, cu nestatornicia ei” (Kundera, 2007, 89-90), simțind, totodată „bucuria obraznică furnizată de conștiința existenței trupului” (Kundera, 2007, 93). Bărbatul remarcă, de asemenea, faptul BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ESEU că femeia este diferită: „nu numai cuvintele erau acelea ce făceau din ea o ființă străină; se schimbase cu desăvârșire – până și gesturile și mimica ei erau altele, făcând-o să semene […] cu acel tip de femeie […] față de care simțea o ușoară repulsie” (Kundera, 2007, 91).

Atât sinele oglindit, cât și sinele subiectiv sunt în strânsă legătură cu rolul social concret, interacțiunea, ca factor de bază, fiind un determinant al identității.

Un individ își asumă o mască și un anumit rol social care îi conferă identitatea potrivită și apoi, în timpul interacțiunilor, prin așa numitele proceduri interpretative, se realizează o înțelegere locală privind sensul acțiunii care are loc, concretizându-se într-un consens definit, fixator și generator de identitate.

Dacă Falsul autostop este perceput, la o primă vedere, drept o creație literară, această nuvelă prezintă mai multe deschideri interdisciplinare. Dacă, din punct de vedere sociologic, am încercat conturarea unei analize în proiectul de față, numeroase perspective ale textului rămân încă neexplorate. În speță, se poate realiza o interpretare psihologică a celor doi tineri și a poveștii în sine (a jocului).

Prin comprehensiunea atitudinii fetei nesigure atât pe ea, cât și pe partener, prin neîncrederea ei demonstrată în primul rol interpretat, cel de femeie îndrăgostită, jumătate a unui cuplu, prin gelozia care o împinge, în mare măsură, să încerce alt rol, prin explorarea frivolității și renunțarea la pudoare, dar și prin analiza psihologică a bărbatului, care, contrar aparențelor apreciază la iubita sa tocmai acea aură de puritate la care ea renunță, se pot contura profile de natură psihologică.

Pe de altă parte, asupra textului s-ar putea realiza o interpretare psihanalitică. De-a lungul povestirii, se remarcă viața psihică conștientă, dar și inconștientă a tinerei, dorințele ascunse ale acesteia venind în conflict cu convingerile sale morale și fiind alungate în subconștient. Femeia nu își poate exprima sexualita-

tea decât dacă joacă un rol, dar sexualitatea, instinctele primare sunt pentru ea o dorință profundă, conștient refulată, ce intră în discordanță cu moralitatea ei și care totuși apare sub o formă travestită, cum este, în acest caz, rolul de prostituată pe care ea îl interpretează. „[…] ceea ce joacă aici e ea însăși; s-ar putea să fie asta acea parte din ființa ei ținută undeva, în alt loc, sub lacăt și pe care pretextul jocului a eliberat-o acum din cușcă; și-o fi închipuind, poate că, prin acest joc se neagă pe sine; dar oare nu e tocmai invers? Nu devine abia acum, în acest joc ea însăși? Nu se descătușează oare tocmai prin acest joc?” (Kundera, 2007, 92). Tocmai acest fragment este cel revelatoriu în această nuvelă ce poartă semnătura lui Milan Kundera, ridicând întrebarea fundamentală ce se distinge, în mare, de-a lungul întregului text: Cât din joc este realitate și cât din realitatea cotidiană, socială este joc? Unde și când se oprește realitatea, unde și când începe și se oprește jocul? Cine inițiază jocul: indivizii sau contextul social?

Bibliografie Berger, P. L.; Luckman, T. (1999). Construirea socială a realității. București: Editura Univers Ficino, Marsilio. (1942). Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon. București: Institutul Italian de filosofie, Societatea Română de filosofie Goffman, Erving. (1963). Stigma – Notes on the Management of Spoiled Identity. New York: Penguin Books Goffman, Erving. (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate. Iași: Editura Polirom Kundera, Milan. (2007). Iubiri caraghioase. Humanitas: București (nuvela „Falsul autostop”) Tajfel, H., Turner, J. C. (1981). Social Identity Theory. În Human Groups and Social Categories. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Marcin Bochenek (Polonia)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

67

POESIS

Flavia ADAM

atât de aproape podul visez la o bibliotecă imensă în care s-așez toate cărțile tatei pe care mama le-a adunat în cutii și le-a depozitat sus de tot în întunericul podului

să faceți din mine lemne de foc. la lumina lui să scrieți cele mai frumoase poeme, să râdeți și să plângeți în hohote. să beți pentru ceea ce-am fost, să beți pentru ce nu mai pot fi. să mă acoperiți cu o mare de flori, cu dealurile, cu vântul, cu lanurile de grâu. să mă uitați. îndoieli

să fie puțin mai aproape de cer

fără să știu unde și când voi ajunge

se poate numi oricum: spargere, dezagregare, descompunere, frică. un corp fără membre. chin, iluzie, foame. un stomac cu pereții de sticlă, prin care lumea se vede o pâine pe vatră. ceva moale. singurătatea. lacrima unui pui de lemur, urma ei adâncită în sol. râul. milioane de păstrăvi. victimele colaterale. doi copii aprinzând lumânări. imaginea ta în fântâni, aerul greu de lumină.

atât de aproape

febril

aceasta e ziua în care m-apropii atât de mult de cuvinte, încât le simt iuțeala pe limbă. ziua în care îmi părăsesc trupul. bucata de lut numită acasă, pâinea înmuiată în vin, crucea. vă las să îmi sărutați fruntea,

de două zile nu am dormit Flavius e bolnav are febră „să nu mă lași, mami, să nu mă lași!” îmi șoptește și ochii i se umplu de lacrimi

ascensor ba soare ba vânt picături ascuțite de ploaie privesc în gol număr de la unu la patru moartea devine un ascensor roșiatic în care m-arunc resemnată

68

cum l-aș putea lăsa BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS măcar o secundă când el îmi e aer și soare când mâinile lui fierbinți străvezii se-ntind ca un colac de salvare spre mine? renunțare poezia e o iluzie nu îmi ține de sete de foame zgomotul ei în timpan e tropotul unei turme de zimbri umblă vorba pe-aici că poeții sunt o specie terminată eu n-am de gând să fac parte din ea ard tot închid ochii plutesc mă pierd într-un balon de săpun arunc o mână de frunze în aer și râd mai târziu voi avea timp destul pentru moarte lustra

peștele am senzația stranie că am mai trecut pe aici, că am mai stat cândva pe ciotul de salcie, că barca de agrement a mai plimbat tineri îndrăgostiți. în depărtare, lumina e una cu fluviul. vin valuri. un pește iese la suprafață o clipă, apoi apa îi acoperă creștetul. mai iese o dată. ochiul lui mi se pare cel mai mare văzut vreodată. îi zic trupului meu: „pleacă de lângă mine! îmi sperii peștele.” pe gaura cheii însingurare apus ca de lavă îmi otrăvesc mâncarea și apa Dumnezeu nu știe nu vede n-aude în subteran ocnașii dărâmă pereții de sare la suprafață eu nu iubesc nu respir nu exist nici măcar pentru moartea aceea subțire ce-ncape la fix pe gaura cheii

de azi îmi iau viața în mâini mă lepăd de toate cele lumești de zgomotele metalice de larma muștelor ce se dau chiar acum de ceasul pieirii în lustra din living în deșert piatra. șopârla din mijlocul ei, sticla acoperită de nisipul deșertic. o cămilă gata să mai parcurgă câteva mile. gâtul uscat. spinii. mama. sânul ei. laptele. viața.

Eleonora Gershanovych (Germania)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

69

POESIS

Mihaela AIONESEI

poeme (ne)poem poezia este o vietate care nu poate fi ținută ca un animal în lanțuri nu-i poți spune ca unui câine când și cum să stea când să latre, când să tacă ea aleargă pe străzi se împrăștie, se adună adună într-o alună lacrimi, bucurii se împiedică de umbre se agață de nori, sare până în lună și-apoi coboară surâzând în păsări, în oameni, în răni viscolește sau focuri întețește tace cât tace apoi răbufnește ca o fântână în care s-a trezit mofturos un vulcan. poezia este celula care se rostogolește prin sânge vie ca un spin și se rostogolește, se rostogolește dărâmă o lume, construiește alta se sinucide într-un pahar. pentru un strop de iubire neîmpărtășită arde ca o căpiță de fân până inventează o altă planetă pentru ea, pentru el, pentru ei – îndrăgostiții cu inimile strânse precum puii în găoace se zbat, dezbat până nu se mai aude nimic. prin coaste se mai îndură să treacă vântul și-atunci își amintesc să ia poziția de om în timp ce sufletul înaintează cu mâinile la spate. poezia e bula aceea prin care respiră uneori poeții cum numai ei știu să o facă!

câtă risipă de răbdare și drum între noi un pahar se umple și se golește mereu e iz de toamnă și ce barbar bate în inimi ceasul cu fructe zemoase și moi mireasma se tolănește pe masă ca o blană de urs în fața unui șemineu printre brazdele de tăceri asudate gura ta e mută eu abia mai respir și doar mâinile... mâinile – aceste vulpi neastâmpărate cum ar vorbi cum ar îmblânzi ghețarii până s-ar topi noaptea o gheară în umbră și spaima umblă cu sabia scoasă din teacă eu mă mut într-un capăt de cer tu în altul și doar ele... nebunele, mâinile în coșul pieptului caută se caută amprente rescriu cu sânge pașii aleile încărcate de doi nebuni cu soare și bufnițe în plete visând la un vals cu peștișori aurii să le împlinească ultimele sonete scrise în buza lunii pe malul lacului Floreasca. pe sub tei două arome și ploaia încing pofta unui ospăț mai ceva ca-n Maitreyi sufletele se dedau ispitei confundându-se, consumând-se până la cea din urmă umbră și împotrivire până oasele verii se aud cum pârâie sub streașina unui vis amărui.

fără contur e zgomot în lume și prea liniște în noi cineva cântă îmblânzind ninsori altcineva înalță rotocoale de fum 70

tristețea e un tărâm cutreierat îndelung o întâmplare ce-a durat prea demult pe care zeii au sechestrat-o cu primul sărut amprente ale durerii – BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS nebunii încă șerpuiesc despuiați cu rănile în pumni fără să vadă drumul unul spre altul se caută – sărmani ai nimănui. iubirii nu-i poți deschide ochii, dragul meu e o rătăcire de sine în sinele altuia o stare de chibrit îndelung căutată închide ochii și haide să fim piromani înhămați la același pai unul mai cuminte ca altul lasă destinul să facă primul pasul și poate căderea în doi va fi înălțare acceptă că-n această poveste nimeni nu-i câștigător nimeni învins, eu sunt focul tu rugul ce așteaptă să fie cuprins să ardem de vii fără să ne stingem vreodată. stare trufașă nebună inima șuieră întristarea prin vene-mi aleargă zglobie înserarea. cântecul ierbii adoarme greierii în fașă sub piele dă în clocot o stare trufașă. de râsul păianjenilor se aprind felinare la hotarele aspre lacrimile împart alinare. iubirea scoasă din țâțâni oftează cocoșul de uimire e mut nu mai trădează. luna se încinge la horă cu steaua ce mi-a așternut în noiembrie neaua... mâinilor tale care mi-au însuflețit trupu-mi de ceară, sufletu-mi cernit...

și totuși drumuri sihastre ne înghit de vii iubite, ceasul acesta nu vrei să-l știi... dorul îmi apropie fântâna de pleoapă plânsul meu se aruncă într-o piatră seacă... să tacă, să tacă și iar să tacă... surâd cu urme de cer pe picioare ...și ce dacă trec dincolo azi, mâine sau poimâine, nu-mi pare rău. în ieslea mea toți mieii sunt acasă chiar și mioarele rătăcite s-au întors de sub zăpezile roz și-s gata de drum. înainte de-a pleca îi voi cere lui Dumnezeu să aibă răbdare cum am avut și eu o coală sinilie să-mi dea și-un copac să pot scrie ultimul poem în cerdacul mirosind a gutuie și tămâia atâtor morți care prea repede m-au adus aproape de pragul tăcerii. nu știu câte păsări voi scufunda în cer de-atâtea lacrimi rămase pe pământ neplânse, dar îmi voi da sufletul simbrie și voi chema doi trei heruvimi să îndesăm în gura de sac holda de mărăcini neculeasă, pe nimeni să nu împiedice urma mea și când socotelile vor fi încheiate îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege cerul – cearcănul uriaș se va lăsa agale peste pleoapa mea de liliac înflorit, să fiu altceva decât umbră mi-am dorit. atât.

Adam Czech (Polonia)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

71

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE O aripă ruptă, adio A tot fost între noi amândoi Întâmplare și-un fel de-alipire Ne-am luat clandestin și vremelnic Și-apoi brusc ne-am trezit în iubire Tu păreai eșaforul virtuții Eu păream la final de păcat Nimeriți unul altuia-n brațe Ne-am plăcut cu adevărat

Au găsit că-ntr-o curte e tăcerea prea lungă Și-au bătut ca să scoată zidul casei din morți Hei, femeie, răspunde, gerul mușcă din hornuri Hornul ei era singurul ce nu fumega Au intrat, nicio urmă în ogradă și-n casă Apoi iar s-au întors și-au găsit-o în nea A murit învelită cu un giulgi de zăpadă Din ea se vedea doar un colț de broboadă.

Sunt trist de bucuria c-ai venit

Părea totul sortit să dureze Într-o vreme făcut-am copii Steag în doi, elevând metereze Lupta vieții-n urcuș, zi de zi Azi mă simt ca o aripă ruptă Tu te simți ca o nimfă trădată Cu toate că jur, ești femeia Neînșelată vreodată Spun, ți-aș spune adio Viața inimii nu s-a sfârșit Dar mi-e greu să conjug la trecut A iubi, devenit am iubit Urcăm azi poveri de cuvinte Sacul vorbelor spuse e greu Adio femeie, adio-i desigur Forma prin care eu devin eu Femeia din Vaslui A crescut trei băieți, cum se cresc pe la țară Unu-n brațe, iar doi, lipăind prin noroi Azi, comete-s toți trei, duși în lumea cea mare, Și-au uitat, dispărând, să se uite-napoi Mama lor n-a mai plâns, doar în vis uneori, Când ceva din trecut, luminând îi apare, Și e tânără iar și bărbatu-i trăiește Și trezindu-se brusc vede că i se năzare Ieri echipele mari ce cutează prin iarnă Făcând pârtie-n geruri și bătând pe la porți 72

Iubirea ne dezgheață ca pe-un sloi Iubirea ne-a topit de primăvară Eu m-am topit lung timp de dorul tău Tu te dezgheți acum a n-a oară Parcă-a venit întâiul dragobete Și totodată ninge de final Iubirea despărțită de-un perete Azi îl dărâmă brusc și triumfal E ca o descărcare de zăgazuri Digul de îndoieli s-a prăbușit Și gâlgâie din nou apele toate Și-s trist de bucuria c-ai venit Viața ca un salt Tu care iei aminte la spusele și scrisele mele Află că te găsești în plin salt Când atingi din nou pământul e prea târziu Bucură-te de alonja săriturii tale Respiră puternic atâta vreme cât zbori Fără aripi chiar, Viața ta e un zbor care se sfârșește într-o zi Dar mereu mai e până atunci Mereu mai e de plutit Prin oceanul de aer al bucuriei de a trăi, Nu fii amărât fiindcă abia astfel saltul se curmă Și cazi ca o pasăre în vreascurile uscate În recea țărână udată cu lacrimi Mereu mai e până atunci, ține minte, Mereu mai e de plutit Prin oceanul de aer al bucuriei de a trăi BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS Pe-același vechi peron te-aș aștepta Azi te iubesc pierdută în uitare Ieri, când te-aveam, fugeam la nesfârșit Ogar râvnind o altă întrupare Adulmecând vânatul rătăcit

Apoi vorbesc lăstunilor și pietrei Vorbesc copacilor și-n timbrul meu Găsesc ceva ce-mi pare cunoscut Să fie vocea celui ce-am fost eu?

Orașul în care doar salvările se-aud

Azi te iubesc fără să-ți dau de urmă Poate că nu mai ești, poate-ai murit Sau altul, mai vioi, păstor de turmă Cătându-și mieii-n codru te-a găsit

Orașule mut, ca o inimă care nu mai bate, Orașule ca o pustietate de cremere, În care niciun cioplitor nu mai taie cu dalta statui, Iubitul meu oraș mort, te iubesc

Unde, pe ce coclauri să te caut, Cum să traduc trist netradusul dor Și cum să-ți spun că din al frunții laur Pe pieptul gol ți-aș pune-un mărțișor

Orașule mare, Doar salvările, ca niște cuțite, Doar salvările spintecă liniștea ta În felii egale, Spintecă în fleici sângerânde Cartierul în care viețuiesc Orașule în care doar salvările se aud, E duminică, Marile uzine comerciale au închis după prânz, Cartofii au înghețat în sacoșe.

Azi te iubesc când nu-mi mai ești iubire Azi te iubesc absent și nepermis Femeia mea care-ai plecat cu trenul S-ajungi, dar n-ai ajuns, în paradis Ani mulți ți-aș da, din prea puțina-mi zestre Pe-același vechi peron te-aș aștepta Să-ți spun ce astăzi, astăzi nu mai este Un bună seara vechi, iubita mea Trăiesc de-atâția ani cu vocea ta Vând ieftin gramul meu de nemurire Vând iarna lungă, chiar și-un pic de vară Pentru a cumpăra iluzii de iubire Din cele care brusc se destrămară Sunt alb nu de ninsoare, ci de treceri, Mă-ncearcă versul altui an scălâmb Acolo unde încingeam petreceri Nuntașii s-au rărit și calcă strâmb

Duminica a ermetizat sicriul cartierelor, Blocurile dorm ca niște oi în picioare, Turma betoanelor nu mai respiră, Știu, luni te vei trezi, orașule mare, Dar mi-e teamă să nu fie prea târziu.

Doar salvările n-au duminică, Ele taie cu foarfeca Stofa timpanului tău adormit Salvările, salvările, la intervale egale, Duc salvații care au murit între timp, Doar sirenele lor taie în felii liniștea de beton, Salvările își fac datoria, Orașul doarme pe țipătul lor Ca pe o lamă de cuțit, Ca pe o lamă de jungher acustic

Stau pe o bancă, e în spate-o alta Pe gânduri stau, stă dincolo o ea Nu ne-am văzut și nu ne știm desigur Și-apoi răspund la telefon cuiva Închid și-aud din spatele-mi o voce Te știu, sigur te știu de undeva E o femeie, zice-aproape tandru: Trăiesc de-atâția ani cu vocea ta Plec, pleacă ea, plecăm cu schimbul Mă uit în apa lacului de-aproape Cine-i bărbatul ăsta de se vede Nu-l recunosc în sparte-oglinzi de ape

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Marcela Miranda (Italia)

73

POESIS

Mihai BARBU

NOUĂ POEZII (CA ȘI CUM N-AR FI...)

Potrivit lui G. Călinescu, orice critic care se respectă trebuie să rateze în toate genurile literare înainte de a-și da cu părerea despre alții. Credem că afirmația e, cât de cât, valabilă și în cazul istoricilor literari.

Viața de apoi. Și de după Revoluție...

Au murit fericiți. Sunt la doi metri sub un pământ negru, un cernoziom mănos cum rar mai găsești, întunecat ca o sticlă de coca cola modelul de 2,5 litri, „original formula”.

Ce dulce-i, azi, țărâna patriei...

Cei de la Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava și Cetatea Albă n-au avut norocul ăsta...

Destin balcanic E iarnă. S-a schimbat ora, am dat ceasurile cu o oră înainte.

E vară. S-a schimbat iar ora, am dat ceasurile cu o oră înapoi.

Un du-te vino previzibil și monoton precum viața. Viața. The Life. La vie.

Aceleași mizerii...

Am hotărât c-a venit vremea să schimb ceva, ceva și-n existența mea.

Am acționat precum hoții, între orele 3 și 4 ale nopții.

Am trecut Dunărea înot Mi-am schimbat tricourile cu cei de la Botev Vrața Simt cum, instantaneu, mi-am refăcut viața.

Acum dau altfel din cap și când zic da și când zic nu Totul e pe dos, acum, de cum era la românii de peste Dunărea comună...

Cu un mic ajutor din partea prietenului Iocan...

Fac curat, ca tot creștinul, de Paști și de Crăciun.

Cu praful de pe cărți e cel mai greu. Le-am scuturat energic și-am constat cum lumea-și iese din țâțâni, cum eroii dau fuga din tipare, își iau lumea-n cap și soarta-n propriile lor mâini.

De Paști, m-am trezit că Moș Costache Giurgiuveanu dă nas în nas cu Lolita, (Baby, i’m perfect for you!) că Tom Sawyer sare din Mississippi direct în Cartea Oltului, 74

că Ion al Glanetașului aleargă bezmetic după Coana Chirița iar Musiu Șarlă e adus pe culmile disperării de Adela lui Ibrăileanu, De Crăciun e o altă dandana. Fata popii îl lasă-n plata Domnului pe bădița Vasile și o apucă pe cărări de munte, Dama cu Camelii se trezește violată-n mod repetat de Petre Petre și, drept recompensă, franțuzoaica vrea să ne inițieze țăranul în Misterele Parisului.

Alba ca Zăpada lasă piticii-n plata Domnului și o șterge-n lume cu Gulliver, un maistru mecanic de la colosul Unilever.

Mița Baston ia pe toată lumea-n balon dar cu numitul Gudurău Costăchel, nu i-a mers defel. A înțeapat-o de câte ori a prins-o.

E harababură mare. Fierarul Iocan, om cu drag de cultură și cu mare putere de muncă, dă o temeinică mână de ajutor autorilor post moderni. Ei operează, de dimineață pân-la lăsatul serii, cuvenitele rectificări în cărțile cu pricina. Totul trebuie, neapărat, rescris de două ori pe an: de Nașterea și de Învierea Domnului.

Cheia (și Cămila ) succesului sentimental Te dai cu Mango mandarin, Coco noir, Federico Mahora, The Fifth Hour, Miss Dior, Pret a porter de Naomi Campbell, The vert, Faubourg, Ungaro Love, Chanel nr. 5, Voyage d’Hermes Nici eu, doamnelor și domnilor, nu mă las mai prejos.

Mă dau cu Malizia Uomo, Dynamic pulse, Tito Bluni, Black Orchid by Tom Ford, Black Shadow de la Chris Adams, Avon Men, Dolce & Gabbana și alte câteva brand-uri Care mai de care. Ehei, fugaces...

Ce fericiți mai eram când foloseam, BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS amândoi, săpunurile din gama Cheia și Cămila sau cosmetice poloneze și redegiste de care făceam rost, pe zloți sau pe mărci schimbate la negru, pe plaja de la Eforie Nord, la Belona sau la Amfiteatru, când ne dădeam cu spray-uri unisex de la Fabrica Farmec din Cluj Napoca, strada Henri Barbusse, nr. 16.

Un scriitor uitat, autorul Focului...

Iordan, à la manière de Ion Mureșan „Las-o baltă!”, a strigat necredinciosul, către Râul Iordan, care tocmai voia să-și schimbe cursul. „Asta a fost odată, tare demult. Și o singură dată...”

Dunărea. Gheață la mal Mint de-ngheață apele, se spovedi Andra, o fetiță de șapte ani, sub patrafirul preotului dintr-un sat de câmpie.

Dacă îngheață Dunărea, e una, filosofă preotul, dacă îngheață Jiul e cu totul altceva.

Găsește și tu calea de mijloc...

O lacrimă de pe obrazul fetei căzu, ca un bulgăre de gheață, fix pe bocancul popii.

De/va veni la tine vântul...

Am rămas prizonier într-o parcare înconjurat din toate părțile de falnice mall-uri Așteptam un telefon de la ea ca să ne revedem după o lungă absență. Era duminică.

Viața nu-ți face cadouri gratuite mi-am zis și mi-am cumpărat, tocmai de la Dedeman, un puiet de tei cu 29,99 lei, de la Auchan o apă plată de 0,5 litri, câțiva melci cu nucă și cu-nlocuitori.

Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.

Parfumul teiului mi-a inundat rulota.

Mai așteaptă-mă puțin, mi-a telefonat ea, într-un târziu, Bunica mea se pregătește să moară..

ce-și făceau veacul la umbra femeilor din flora spontană, cu fecioare despletite combinate, de peștii de pe centură, cu eroi timizi, fără porniri erotice nesăbuite (ci doar suav închipuite...)

Nimeni, niciodată, nu l-a văzut pe Arthuro Tomato spălându-se pe mâini. Nici când intra în casă, nici când mergea la masă, nici când ieșea de la femei (în cazul că era ocupat la Bărbați...), nici când rămânea, singur-singurel, față-n față, cu săpunul Camel. Îl păcălea de fiecare dată.

Se făcea, ca Iosefini, că-i scapă o cocoașă din mână și era în stare s-o treacă și prin urechile acului, așa de-al dracului, numai ca să nu-i dea apă la moară.

Pe când era mic, atât de mic c-ar fi putut face baie-ntr-un ibric, Mama sa i-a spus povestea veche cu Pilat din Pont care s-a spălat, o singură dată, pe mâini și de atunci încoace toată lumea îl pune la zid.

Poetul Arthuro n-a vrut, nici în ruptul capului, să aibă parte de tragica soartă a omului care a acționat cu mâinile curate.

Vita nostra brevis est?

- Dacă vrei să ajungi un scriitor important al zilei de mâine Vrei, nu vrei, trebuie să mănânci viața noastră pe pâine!, Îi zise, în trapeza mănăstirii, bătrânul Maestru Ucenicului începător, ce se cam juca cu versul.

Era o discuție liberă și aparent fără rost, După o lungă și copioasă masă de post.

- Maestre, de unde ați făcut rost de rețeta asta de soi?

- E un secret, amice, și sper să rămână doar între noi, Ți-o zic acum, grăbește-te, nu știu dacă mai apuci anu: Am găsit-o răsfirată-n prin cărțile Rodicăi Ojoc-Brașoveanu.

Poetul cu mâinile murdare Poetul Arthuro Tomato, din blocul scund cu papetăria la parter, scria întotdeauna cu mâinile murdare. Au rezultat pagini romantice cu iubiri neconsumate, cu mesteceni albi

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

75

POESIS

Ioan Dan BĂLAN

POEZII FEMEIA, TRUP PLĂPÂND Am simțit-o : privea intens spre mine – Femeie multă într-un trup plăpând Erau priviri în straturi , strapontine Tăioase-n sfârr de fus mereu torcând : Dulce chenar pe căi lunecătoare Dinspre trecut spre următorul rând Privirea-i emana triumfătoare : Femeie multă dintr-un trup plăpând !

Beam singur (sau cu mine?) , eram stare Prin care mi-o fixam adânc în gând Se revărsa dinspre senin o boare : Femeia-suflet într-un trup plăpând ! În birt vin des poeții la strânsoare – Cel ce-i în mine e mereu bolând El scrie vers ascuns , ascunzătoare – i Femeia cea fatală-n trup plăpând Suceam privirea crud retrovizoare Prin țuica sub mărgele-alunecând Și mă-ndemnam să-i cer o-mbrățișare Femeii – poză prinsă-n trup plăpând Dar (e un dar !) se-ascunde o urmare Prin cele sub desuuri atârnând: Prinsă-n avansuri pururi răpitoare Femeia-i sex prea mult în trup plăpând !...

CHILIA, LA VEDERE Însingurat și limpede oglindit în râul adânc al iubirii Al istovirii fără a cere răsplată el își face Rugăciunea… ( SEAMUS HEANEY, Sfântul Kevin și mierla )

A înnopta singur pe Kogayon, vară-iarnă, e uitare de sine pentru cel dezlipit de fântâna cu apă puțină cel care devine maratonist spre izvor binefăcător…

(Să spună Kevin: poate alerga cel rătăcit în sete până la chilia strâmtă a schimnicului cu pumnul făcut cuib să-și așeze pe ochiul de geam capul cu ochii scoși să aștepte în găocile goale ouă de au; ei pentru clocit să se roage nemișcat până vor ieși puii la zbor precum puii mierlei din pumnul lui Kevin ? ) Înfruntarea de noapte pe Kogayon, îngenuncheat și regăsit 76

prin fruntea înfrățită cu piatra muntelui e căutare de zbor care te ferește de nămol și desiș e pentru cel sătul de nori și ceață, de grindină cu ace prelungi e pentru căutătorul de chilie lângă izvor cu apă tămăduitoare și de senin precum zâmbetul Celui de Sus, consângene !

Crezi, suflete ? puii ieșiți la zbor din găocile pustnicului sunt purtători de libertate celestă dedicați zborului fără oprire .

Crezi, minte ? din ouăle aușeilor ies pui cu spirit Kogayon care poartă chilia poetului în sfântă singurătate… doar răsplata pustnicului rămâne la puii mierlei cu gândul la același zbor înalt, veșnic !

CĂRĂRILE MÂINII Pentru Dumitru Velea : Dumitre, cărarea șarpelui este întinsă între Sângeorz și Sânmedru, tu scrii cu gândul la partea de sus, cu toamna sub pleoape !…

Acolo mâinile curate sapă în palme cărări gloatele străbat aceste cărări după vin și pâine aleșii flămânzi strigă a pustiu între senin și furtună când mâinile aplaudă, aplaudă, aplaudă – aplauze cu care nu te-ai obișnuit în viața din teatru …

Nu trebuie să așteptăm înțelesuri prin tăcerea semnelor : degetele au încheieturi păstrătoare de dialoguri dureri pentru timp pierdut uitări și aduceri aminte pentru vârtejurile tinereții .

Mâinile noastre dau noroc cu umbrele, Dumitre…

Așa li se întâmplă celor de-o seamă la vârf li se întâmplă împletitorilor de dragoste care păstrează ecoul cuvintelor potrivite celor care scot din gură rar cuvinte aiurea … așa li se întâmplă, oare, tuturor ?

Nici o altă parte a trupului nu se poate lăuda cu mai multe atingeri și gesturi decât mâinile, prietene: între cel de sus și moarte se adună minciuni care eliberează istorii din trupuri devenite cenușă BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS și semnele dispar precum urmele pe nisip în deșert precum cenușa în cei care o poartă de la naștere…

MĂREȚIE Uneori adevărul e mai ciudat decât ficțiunea (maximă).

Ce bine e să știi că de la poeți pornește măreția nației apoi trece din ieri prin azi spre mâine fără să lase porți ori ferestre închise fără să umezească ori să mucezească piatra din care amnarul minții creatoare scoate scânteia !

Ce mândru te știi în sânul națiunii în care poeții iubesc și desfid fără frică ocrotiți de aureola timpului prezent aprins de scânteia încântării !

Ah, în cuvântul căutat e hambarul sufletului înalt ce atârnă către istorie când (ce păcat !) poeții tac lăsând scrisul să înnoiască scânteia !

POEM DE ȚINUT MINTE… Sunt una, se spune, femeia și poetul în trupul fiecăruia sălășluiește topită casa dragostei, vieții, credinței, poeziei sânii ei, când trădează singurătatea el aleargă să-i răcorească în sărut proaspăt ori să lege buze și palme în mângâieri Sunt vânzare de chin după împlinire, se crede fiecare negustor trage turta pe sufletul aprins în cursul dăruirii se cere și se duce cât se poate mai mult e pornire fatală, nimicitoare mai puțin e dezastrul bărbăției așteptătoare și dangăt de clopot tras în miez de noapte de blestemata dintre Parce una care ucide orgasmul din vis Se spune că poetul și femeia păstrează între dinți sâmburi sfărâmați din mărul mușcat în grădina raiului ca păcatul să păstreze gustul amărui de aceea mustul sărutului e ca al mărului copt de aceea lumea vede și aude păgână mirarea toamnei ascunsă în fiecare fruct care cade cu apa de ploaie în șuvoiul scurgerii Ah, lumea păgână, iartă întotdeauna prea târziu zvâcnetele sânilor îngreunați de dorință !

TOAMNĂ ÎN MEMORIE În trup vom petrece unul după altul îndemnați să stârnim mirări vinovate din trup vom pleca împreună fiecare cu îngerul păzitor la braț

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

pentru sindrofia din constelația Gemenilor Ghiciți poetul căutător de mere coapte ascunse în fânar pentru miresme de florar ?

Când floarea de arțar va pluti pe aripile zefirului la marginea cărării vor aștepta semințele de măr care trebuie, la primul acord al rapsodiei să umple cu plantule vii memoria toamnei …

UȘOR Între îndrăgostiți există mereu un capăt al lumii : e ușor să afli cât a rămas din fiecare ca să împletească trupurile cu neantul, sau cum să amestece țărâna cu rumegușul scândurii, să știe când și cum își bate joc timpul putrezind …

Din omul îndrăgostit rămâne mereu parte egală cu cât a plecat, în celălalt : fâșii paralele pentru două ceruri – unul care nu se vede , altul care e închipuit unde află ancora mereu ridicată la viață și îndârjirea de a ține capul deasupra nămolului – nămolul care ne tratează de moarte în cimitirele pline de scânduri putrede .

Din capătul închis al lumii cerul se vede dintotdeauna deschis , iar îndrăgostiții nasc mereu altă lume ușor, pentru închipuită aflare !

GREU Fiecare îndrăgostit e împins către capătul lumii : la început totul e greu , mulțimea din mijloc îl despoaie de sensuri și vremuri .

La sfârșit rămâne gol de poezie și istorie fără umbre și contradicții , gloata e în goană să prindă și să afle partea rămasă din fiecare , gloata trage înapoi omul din găoacea proprie , turma des-ființează dragostea din om . Îndrăgostitul caută calea după schița întocmită dintr-o scânteie și… atât ! Între început și sfârșit flutură bănuiala că fiecare se poate cățăra la izvorul luminii : unii îl află secat , alții așteaptă să sece și cine privește prelung în suflet și-ncrezător bea din izvorul veșnic să se trateze de viață , de iubire …

Din fiecare capăt al lumii năvălește ființa curată căutând frunza care să acopere goliciunea omului oferit ursitei pe gratis !

77

POESIS

DORINA BRÂNDUȘA LANDÈN

mitologia morții moderne sunt zile… sunt zile când între pereții spitalelor se întinde mirosul de oamenii învinși astăzi a murit unul diabetic – aparent omul nu avea niciun farmec dar deasupra gurii lui tremura o lumină albastră – vreo 200 kilograme de carne oase grăsime și nu se mai știe cât suflet într-un efort neașteptat încercând să îndepărteze greutatea pământului ce-l așteaptă departe de lucrurile care ne împovărează trupul nu mai oferă nimic surprinzător o formă greoaie zvârcolindu-se în ultima singurătate slinoasă brațele groase albe mișcând aerul într-o plutire fără busolă pe valurile unui ocean rece și violent niciun adevăr nu rezistă în încăperile astea mereu și mereu renovate cu alte trupuri acoperind mizeria roditoare a disperării a spaimei care își face intrarea în clipa de după misterul simplu și copleșitor al trecerii în măruntaiele celeilalte lumi când liniștea se așterne – covor de cenușă moale – despărțind pe cei vii de cel mort orice s-ar putea spune despre timpul uscat al așteptării cu puține ceasuri de tihnă cu vise care taie noaptea în două când privirea ochilor ficși se dizolvă în umbra tavanului și numai grația proaspătă a dimineții mai poate lumina partea frumoasă a bătăliei în care se moare încet și sigur nu-i nimic dacă ochii… nu-i nimic dacă ochii se vor umezii la lumina lunii privirea să nu ți-o ferești și să nu-ți simți rana slăbiciunile vechi s-au ascuns în memorie 78

iar locul unde-ai ajuns e un țărm de mare uscat într-o țară pietroasă în care roata zilei se-ntoarce repede și nimic din ce-i trecut nu se mai poate atinge trebuie iarăși să-nveți la ore anume prescrise cum o durere o înlocuiește pe cealaltă și cum șovăitoare vârfurile degetelor scoteau ghimpii din carne pe vremea în care ne-am ridicat din noi înșine și-n sfera existenței zilnice aveam o umbră mai mult o umbră care nu aparținea nimănui trezește în tine puterea aceea dacă mai poți înțelege cât de fără margini e neputința celor puternici într-o lume deșertată de măruntaie mergi pe căile tale deschideți toți porii însoțește-te cu cele cinci simțuri – un corp în forma eului străin în fluxul circulației și ca atare imperfect – n-aștepta nici încredere nici credință nici iubire și nici… nu-i nimic dacă ochii se vor umezii la lumina lunii ei vor fi ulciorul din care va bea moartea. despre umbră și naivitatea care uite cum a zburat ca porumbelul din cușcă… lumina mi-a așternut pe zăpadă umbra la orice respirație se albăstrește de tristețe trebuie să-i aduc bucurii chiar mici mici așa cum ar fi credința că ploaia e udă și lumea întreagă e o imensă oglindă la orice mă uit văd ceea ce eu aș vrea să fie speranțele oamenilor sunt mai frumoase decât ei și mai dornice decât ei mi-am tras umbra printre zidurile goale o privesc de la înălțime e prietenoasă iubitoare se ține de mine ca o …umbră și eu sunt orice dacă mă uit la mine eu sunt alta decât cea de ieri iar mâine voi fi alta decât cea de azi oglinzile nu-mi vor mai recunoaște chipul în rama lor nu sunt eu este visul nu carnea sunt toate femeile și toate-mi sunt surori BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS în aer e tristețea nevederii a nerostirii dar căldura inimii nu-i departe înghețat e doar sângele și zumzetul albinelor în fereastra tuturor gândurilor deschisă îmi rețin respirația exist sufletul meu rezistă la acest greu și în depărtări am văzut licărind lumina sunt în afara pericolului mările mele se leagănă iar munții se prăvălesc muți la picioarele mele oare ce-mi spun? – o poveste despre umbră și naivitatea care uite cum a zburat ca porumbelul din cușcă

după un gând am tot umblat și umblu studiez adesea aspectele arborilor forma culorile sau simetria lor apoi mă preocupă volumele și ceea ce se ascunde înlăuntrul lor structura unei organizări complexe delirante care asemenea mie se agață cu unghiile de viață suflet al meu dacă mor ia seama să înțelegi ce pleacă și ce rămâne… concluziile unei tragedii

dacă voi supraviețui ultimei mele lupte am să vă fac pe toți fericiți! să înțelegi ce pleacă și ce rămâne… într-o tăcere fără capăt obișnuiesc să umblu prin pădure aerul limpede al libertății spre mine împinge bunătatea și o anume beatitudine peste marginea cerului peste oceanele lui coroanele copacilor unduindu-se sunt mari torsiuni ale singurătății îmi împletesc gândurile ca firele de in vi le-aș da vouă dacă și-n mine ar fi atâtea lumini cum sunt în ferestrele cerului dar eu închid ochii să văd încă o dată câmpul de luptă întristată să nu-mi mai găsesc strămoșii deși aud cel mai mic zgomot aud cum o lacrimă cade la capătul lumii pașii stinși înainte de a-i vedea pe deasupra pământului aud cum aripile timpului se închid peste trupurile lor căzute într-o tăcere fără capăt soarele va străluci pe coroanele arborilor și după ce eu nu voi mai fi fiindcă lumina aceasta a fost înaintea mea înaintea întunericului și după plecarea mea va exista și fără mine la fel ca fără strămoșii mei dar oare mie moartea ce-mi va lua?

Eu trăiesc ceea ce sunt și-n locul acesta pe care îl calc (pentru că nu mai sunt alte locuri unde aș putea fi) am avut cinstea de a închide pleoapele multor oameni care s-au veștejit în chip tragic sau pur și simplu de bătrânețe căzând pe pajiștile verzi ale Domnului unul după altul abătuți sau slabi străini sau familiari părând să întruchipeze duhuri ale pierzaniei umbre albe peste albul existenței nu erau nici buni nici haini erau făcuți din carne și oase dansând într-un fel de cadril pe brațele mele șoptindu-mi numele suspectându-mă ori de câte ori respir. * viața nu mă dezamăgește. eu o dezamăgesc. nu sunt nimic. doar o persoană puțin stranie prin refuzurile mele pierdută în viermuiala socotelilor din Europa lăsați-mă să trăiesc să curg densă și argintie tăioasă ca oțelul lamelor din războaie necunoscute sosind mereu în urma vânatului pe propria mea urmă. lăsați-mă să trăiesc pentru că tot ce fac este o încercare oarbă de-a sfărâma zidul cu pumnii goi.

într-o tăcere fără capăt

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

79

POESIS

Gela ENEA

POEME mintea cea de pe urmă

mărunțișuri

iartă-mă doamne m-am prostit cu cheia de la bolta cerească la gât n-am știut ce să fac m-am luat cu joaca a ruginit în piele cheia tu ai îmbătrânit așteptând poate și răbdarea s-a împuținat ai schimbat lacătul între timp eu am rămas pe-afară

aceasta este strada tomis/ nu…a fost neani cu sifonarul da butelca de-un kil cu 25 de bani punea-n pahar o lingură de sirop turna sifon simțeai până-n suflet aroma și răcoarea vișinelor yossi jidanul pentru căptușeli folosea numai mătase aerial silk pălăriile sale cu boruri înguste și boboci într-o parte făceau furori când le puneau pe cap femeile călcau înțepat să semene cu madamele dacă ți se deșirau ciorapii

acum nu se mai joacă nimeni cu mine toată lumea crede că am crescut nu-i adevărat doamne proclamă o clipă să-i fiu rege vei vedea că nu-i pot ține pe frunte coroana dă-mi o mie și una de nopți plictisul se va ușura pe ele balonat de-atâtea topuri mincinoase tot la spânzurătoare ajung mai bine salvează-mă ignorându-i pe ceilalți și văzând cât de mic am rămas umbra ei de femeie îmi doresc un bărbat al meu în amintirea celor care-au promis că se-ntorc dar n-au făcut-o să-i arăt strada unde locuiesc seara să-i dezleg nodul de la cravată fiecare nasture să-l mângâi în căderea liberă a cămășii să-i recunosc absența după consistența frigului că nimic nu ține de cald unui om decât alt om unei spinări decât altă spinare unui obraz decât alt obraz strâns lipit de el tot ce-am trăit prinsă în bulboanele dezgustului gros-planul ratărilor succesive a fost pentru a salva în final acest scenariu loja capitonată din umezeala stranie de hidră a singurătăților degustate la ceremonii îmi doresc un bărbat al meu îl revendic deopotrivă lui dumnezeu și poporului său masculin pentru asta mătur cu sufletul apele umilința de lux a oricărei femei ce-așteaptă bărbatul în care să se piardă 80

o apelai pe tanti aglae avea ace de cocleții fiecăruia îi remaia și mai țineau un sezon cel puțin dar cea mai vestită tot roza croitoreasa rămânea întreaga câmpie islaz își făcea costume de paști la ea pentru mâna de lucru ieftină în plus primea de la soru-sa din america niște nasturi/ țâță de mâță unde-au dispărut oamenii ăștia au plecat pe rând/ ori s-au înțeles să plece toți odată nu știu acum la roza e beauty salon cu programare în casa jidanului yossi s-a deschis o bancă îți dă repede bani de plătit ajung ratele până la nepoți nici sifonărie nu mai este super marchetul are prigat nectar cola light nu te răcorește nimic precum siropul lui neanicu dar n-ai ce face ghizela mon amour la fântâna arteziană din centru porumbeii mănâncă din palmă firimituri de pâine cu euri doar spaima are toxicitate pentru ei restul ține de comuniunea dintre om și pasăre acolo ghizela am văzut prima dată punga/ grâu/ secară/ arpacaș de BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS colivă s-a lipit între bar ea pe buze m-ai apostrofat… dacă te-au crescut la borcan de un’ să știi semnul întrebării s-a acoperit de rușine pe-al mirării nu mai aveam curajul să-l chem în ajutor ghizela ghizela toate mi s-au tras de la numele ăsta a rupt geografia sufletului în două cum se laudă unii că rup în două pisica eu nu-i cred pisicile au nouă vieți și din două bucăți cine știe cu ce te-alegi așa și cu tine ghizela te-am iubit de frică întâi/ mi se părea că dacă plec atunci o să te iei după mine o să arunci cu boabele alea din pungă ar fi rămas porumbeii flămânzi prin urmare a fost și un sentiment de compasiune la mijloc o solidaritate cu poporul înaripat ultima oară ghizela nici nu mai știu de ce te-am iubit boabele se terminaseră punga era la coș porumbeii… cu gușile pline ai plecat și absența ta a căpătat corporalitate mă strângea cu furie de gât/ ah ghizela acum știu de cete-am iubit ultima oară numai puteam nici să respir In memoriam: Petruței ninge prima oară în an, mimetic… din perspective păpușilor abandonate, ninsoarea e o liniște agățată de rochii, mătură lumina vitrinelor; din perspective lui dumnezeu ce poate fi... îți linge degetele după fiecare troian… pentru partea noastră de timp, nu te-am întrebat, se poate măsura în ninsori, în decibeli amputați elegiei?... ai crescut mare printre îngeri? ori te-ai împuținat, dându-le dulăilor cerești carnea cea de toate zilele!... aceasta e prima și ultima scrisoare pe care ți-o expediez în Rai, s-ar putea s-o returneze cerberii, dacă vei citi, trimite o poză cu tine așa cum ești, fără nimeni în preajmă, cum ai plecat, în cercul perfectibil al ștreangului;

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

îți scriu cu alfabetul meu răzvrătit, cu sufletul-os înfipt în creier, este prima și ultima scrisoare… mă voi lăsa macerată în nămeți să-ți arăt în câte feluri mi-ai lipsit; oamenii sunt niște fulgi mai mari, Petruța, se leagănă unii pe lângă alții, la fel de reci și de izolați în steaua lor!

Lecția despre vid Este foarte frig aici, am nevoie de încă un rând de piele; organele interne sunt ca niște copii, le porți de grijă toată viața, într-un moment de neatenție te uită, uită ce ai făcut să le fie lor bine.

Doamnei Carmen i-au venit mănușă toate rolurile: soție/ mamă/ femeie de afaceri… într-o dimineață, a simțit un scurtcircuit la tâmple și cafeaua mult mai amară; medicii descifraseră buletinul de analize: minciuni hărtănite într-o turbulență de curenți reci.

Doamna Carmen a privit în sus o singură dată și atât a zis: de ce?!

Pliscuri întunecate au înghițit ecoul.

Lecția despre vid a durat trei luni, trei săptămâni, trei zile, ca în basmele cu cifre magice; a ei s-a dovedit un vulcan, bolborosind scântei de viață: Mai ții minte, Emil, acum zece ani am fost în Grecia, pe Acropole; mi-ai spus: suntem aproape de zei, dacă întinzi mâna, atingi vreunul!...

Eu te aveam pe tine. În vara cu cea mai lungă memorie, ne uitam la Zorba, învățasem să spargem farfurii, sărea ghinionul în cioburi mici.

Acum patru ani s-a născut Katiușa, ce bairam!... suntem aproape de zei, mi-ai spus, precum copacii, înmugurim din fii în nepoți; chiar și în urmă cu un an, mi-ai promis că niciodată cerul nostru nu va fi lovit de schije, uite cum rostogolește aceste secunde, asemenea unor tritoni pe uscat; se răresc, iar tu plângi ca năucul, mi s-au umezit hainele; dincolo cine are timp și putere să le zvânte?!

Emil, au prins mirosul tău de bărbat singur!

81

POESIS

Eugen EVU

POEME (Sentința) Taci, cuvânt nevisat! Aici, lângă Tao Auzind globularele roiuri.

Leagănă frunzele Infrasunete, vaier.

Altoi aqua dolce a chacrelor Lacrima-n seve Graal al Memoriei Aici îngenunchiez Sămânță celeilalte Lumini Cum fulgul de nea În interiorul textului.

(Ruga) Primordială substanță Tu, ninsă-n mine-mi!

Mie însumi mă-nchin.

Omphalos, aorta mă vindece!

Dor să nu-mi fie de nimeni.

De Nimeni!

(Aqua) La rece se dilată Tot ce-i viu se contractă.

Anomalie Substanță pulsatorie, vie. În spirala Aurei ciorchine Spic al memoriei, spectru - Al profaniei divine. Îmi beau ființa Ca mugure - ciorchine în Teandră Dumnezeie a Verbului, spic al memoriei.

Sub roiuri, Adast să te ating: Fecioară, tu, nemoarte, Melodiază-ne, ucide-mă, tandră!

Sus cu o mie de sâni alăptând Zeița empatiei divinului, Isis Atotstăpână pe științe Și a Dezmierdului! În Tine primește-mă: Gloria Mundi Sex al Pleiadelor! Orhideea cunoașterii.

Arătarea - un mitopoemEmoția venea dinspre păduri Cânta desculță cânta și râdea de singură Blondă cu plete-nspicate și maci roșii la tâmple Semne aiurea îmi făcu Emoția provocatoare 82

Uitătura ei de vanilie visată înflorită iarna Luntrea coapselor vălurind ritmând cosmosul Galba aură-i juca pe-o sprânceană (Juca desculță în prau. Ineluș învârtecuș.

Semn complice nerușinat îmi făcu Dezvelindu-și dalb pântecul- hrană Și luna pienna din metatext răsări Săgetând spre cucluș de prihană.

(O, Sublunaro cu zvâcnet orb dedublare!)

Nicio moarte nu era nu existam Nici țipenie-n sacra arătare. Și m-am trezit spre lume și ușurat de semințe când în preludiu pieri sărutând sculptată-n cuvânt o icoană și văzut-am cu trupul căzut cum aurie înspicată în parfum de vanilie iarna visată sărută și cu totul pieri prin lanul de maci purpurii nicio moarte zefirul în gând suspina luna muri în coliba de murmure și urma de genunchi a semanticii cuib cu aripi se făcu, jos de inimă tril de greieri și mierle nebune de lună în Basmul cu Ființă în sâmburi Emoția Hermeneia mi-a stins vindecata mea, încă zeiasca mea rană.

Treimea de zeu „îndulcit cu dor de moarte” Eminescu Nadir îmbrățișat cu Zenitul Viețile noastre scânteind în cartea zeilor Care vor fi.. . Între premoniție și surâsul Cunoașterii Ne arată Calea tranzitul nașterii: Marele Noroc de A fi.

Să refacem venirea și adeverim misterul Nu departe de E. DIN Altoiul peren al Treimii Fruct al Marelui Timp Îndulcit cu dor de moarte Interzisul fruct cu atât mai prădat. Ca dăruire prada.

Sacre grafeme pe oglinzile voastre Geneticieni anunaki, plural elohim Coroana suntem noi Tu, celest, rădăcina: Să Ne răzbune în Noapte Matrix Lumina, Cealaltă Lumină BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

Dumitru ICHIM

POEMELE LUI YOHO LA VAMA-NTÂI, CU YOHO ''Dacă scrii Muntele cu literă mică, de ce din frică greșești uneori firul ierbii torcându-l cu literă mare?'' ...apoi Yoho și-a dezlegat izvoarele, din cântecul lui să se-adape cerbii, pădurile din valea de somn, soarele și buzele-mi crăpate de sare.

LA VAMA A DOUA, CU YOHO La vama a doua agrăitu-ne-a-n grai omenesc Înspăimântătorul.

Ascultați deslușirile pietrei: Dacă nu aș fi fost râpilor voastre urcuș nu v-aș vorbi despre Cale.

Părăsiți celelalte cărări că numai morții cunosc meșteșugul să-nmormânteze pre morți.

De Munte v-am grăit că-i aer Suflării, vântul ce bate unde vrea, că-i Iubire.

De ce cădeți din Suflarea de Foc, frunză cu frunză, lăsând să vă sufle târziul și ploaia și noaptea și glodul?

Cum de-ați uitat de flacăra-Mi sacră inimii voastre dând foc?

Fiți foc, numai focul e martor Luminii.

Suflarea e foc, de-aceea Manitoo pretutindeni coboară în flăcări din munte spre om.

Pământul e foc.

Cum altfel ar putea să aprindă crinul și cedrul de nuntă?

Fiți foc, apa e foc, cum Yoho e apa iubirii.

Cupa se-nalță până la Mire numai când apa se preschimbă-n focul nunții din vin.

Din nou, rostirii - înaltul de apă: Fiți mării talazul și norului, fulg roditor de cer nou. În toate e focul, chiar bobul seminței de rouă îl suie din soare în noi.

De ce fiii mei și-ai Luminii vă-necați întru curgeri de lacrimi?

V-am dăscălit despre lut și țărână, pământ din adâncuri de ape, ce-n umbră de cântec vorbesc de iubire prin nufăr și lotus.

Cum de-ați uitat Muntelui piscul înjugându-vă ierbii?

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Emre Sengun (Turcia)

83

POESIS

Elena MARICA

POEZII *** să nu mai amânăm evadarea din rutina orașului inundat de lacrimile cerșetorilor ne așteptă o călătorie cu euforii și spasme spre intense revelații dar înainte de toate te rog anihilează inhibiția când primăvara se desprinde din ofiolite trupurile noastre vor fi invadate de dopamină și ce apusuri splendide vom privi de dincolo de agresiunea lumii *** când îngerii dorm voi avea grijă să-ți masez rana de pe coapsă plimbându-mi mâinile până mai sus de linia imaginară a bunului simț doar pentru o clipă o clipă să-mi satur emoțiile acestea nebune de îndrăgostit izul de păcate se va risipi în ceața de pe Muntele Retezat pe care până la apus îl vom străbate împreună și nimeni n-o să știe că ne-am iubit Testament nu am ce să vă las viciile le-am păstrat din tinerețe au stors tot ce-i omenesc din mine dar ce să fac când toți m-au ostracizat mi-am vândut cărțile să-mi pot hrăni trupul bolnav de bătrânețe sunt un explorator care-și încuie ușa când se întoarce din expediții ale sinelui las lumina stinsă folosesc lanterna de la tata

84

să luminez fotografia alb negru de pe tavan abia mai pot descifra chipurile voastre în fiecare noapte mă simt mai singur nu-mi mai suport convulsiile și visele în care sunt ultimul om Ad patres decupez ferestre în cer să te revăd mi-e dor de timbrul vocii tale rătăcit printre amintirile ce se aglutinează anihilez orice gând de-a renunța mă dezintegrez sacadat la fiecare tic tac spre ziua morții tale un anotimp secular nu voi învăța niciodată să zâmbesc pe frunte ți-a rămas imprimat ultimul sărut al mamei nu a plâns niciodată și-a păstrat lacrimile pentru lutul din care speră că te va naște iar până atunci improvizează dialoguri în nopțile fără ecou se răzvrătește împotriva zidului dintre două lumi aprinde o lumânare să-ți încălzești mâinile reflexele feței melancolie excedată mă deprimă instant umbra de la fereastră nu mă pot vindeca de sindromul aniversării de ziua ta împachetez o cutie goală Tabloul predilect îmi ștergi coapsele de culoarea soarelui până-mi tulburi simțurile aproape adormisem în brațele tale privind fluturii aliniați pe sârma transparentă pe banca aceasta am învățat să visez să desenez cu degetul pe cer tot felul de lucruri un tic de când sunt cu tine

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

Boris MEHR

POEME Scorpionul Un scorpion mai corpolent îmi spune Că s-au schimbat criiteriile, Criterion, La fel și craterele, cratițele – criticii, Ah, scorpionule, de coadă te-aș mai prinde, Că mi-ai ucis iubirea-otrăvind-o, Un întuneric s-a lăsat, ca la eclipsă, Nu-mi mai vedeam nici degetele, coala, Iar sufletul pe ușă a zbughit-o.

Ai spus, eu plec la Scorpy University cu bursă, M-am bucurat că pleacă, fie, dus e, Dar m-a înțepat în ultima mea clipă.

Urlând spre cunoștințe fără față, Ca stelele cu găuri și cu cioc, Ce lume-i asta, vulture sau rață?

Lui Tamerlan, la poartă-i zic, noroc.

Whoever bound him, I will loose his bounds, Merg împotriva veacului ca racul, Manualul bunului bandit nu-i pentru conți, Un plan avem la fund. E sacul.

Moara de apă s-a oprit, păcat, Noi vom sări în gol fără sandale, Un june travestit în body-guard S-a sinucis cu explozibil în sarmale.

Ciolanul zeului pe nume Kingagoul A nimerit pe masa ta, maestre, Noi ce vom face? Creditul pe nul Ne facem să sărim de la ferestre.

Marele joc începe c-un rateu, N-au fost primiți nici prinții, nici bufonii, Revine-mbătrânit același zeu, Lipim femei cu scotch și colofoniu. În arșița nopții Îl văd pe Blecher chinuit în corset, cu dureri în mușchi, articulații, oase.

Are forța de a visa.

Nimic nu-i seamănă.

Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.

Viața este un joc obligat.

Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă? .

Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.

Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.

Abstinența la orice, când nu este motivată intim, devine o cauză a morții.

Orice tren care aduce moartea este în orar.

Când Dumnezeu este mort, orice este posibil, hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Păsările coboară pe pământ, dar nu pot lua cu ele decât o pradă, nu pot lua fericirea.

Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.

Logica nopții îmi spune că există o armonie în noi pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte, de moarte?

Ascultă cum cântă iarba cu glasurile celor plecați dintre noi.

Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

Trecu moartea prin mine Trecu moartea prin mine, Mă lasă-n pace.

De pierzi De pierzi din bani, să-ți râdă inima, Că viața ai păstrat-o-n bună stare, A fi sărac nu e rușine, limita Te va aduce-n vie disperare, Unii iubesc doar propriul trup și miez, Dar miezu-i gol precum la nuci târzii, Popoarele ascultă adevărul și se risipesc, lumina orbitoare supără, poporul sunt eu, tu, el, ne scoatem intestinele pe masa albă, eu, tu, el, am ingerat opere de artă, nu cade bine, buldozerele trec bâzâind, apoi TAB-urile care s-au ascuns după revoluție, umblă lozincile ca pe vremea Internaționalelor socialiste, a apărut o nouă marcă de parfum, pisicul meu îl adoră, pisicul meu obsedant, ca un deceniu, zice unul, băi, tu scrie, am eu grijă de poemele tale, ca și cum ar fi tras apa, pe morții dragi îi împăiem ca pe arheopterix, o turmă de criticosauri trece flămândă de literatură bună, eu, tu, el, unei doamne i s-a închis sex-shopul, l-a schimbat cu un mall, numai bărbații vin acolo, că așa e în economie de tranziție dinspre est spre vest.

Multe baloane, unul este al fiului ultimului monarh din insulele Cook.

Ce face un om când e singur?

Ce face un om când e singur?

Simplu – un glonț, un somn, un poem, 85

POESIS Vede un film, se uită la ceas, înfiază un leu, Dar tot singur este.

De ce este singur?

A fost jignit. A jignit. A ucis. Nu a ucis.

Eu nu cred în singurătate, cum nu există vid absolut.

Dar o tragedie este. Undeva o lacrimă își face drum.

Doamne, ce aș hohoti, de nu aș fi bărbat.

Amintirile mă asediază asurzitor.

Anii se perindă cu viteza unui tren nebun.

Lumea trăiește, undeva e iarnă, undeva e o plajă, Alcoolul? Drogul? Boala? Nimic nu seamănă cu singurătatea.

Nici plantele, nici animalele nu suportă singurătatea.

Nici Dumnezeu, că altfel de ce ar fi fost Creația?

Strada este pustie, casa este pustie, cimitir fără gard.

Singurătate, tu ești un bolid care mă ucide.

Brusc apare un cititor timid. Îmi întinde mâna, Sunt salvat. Mulțumesc, fratele meu, mulțumesc.

Spune, cine ești?

Am calculat distanța care mă separa de agresor și am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul meu.

Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge.

Altul își decapitează părinții în somn.

Nu am înțeles bine știrea, cine era în somn?

A curăța masa cu o ramură de liliac.

Oribil.

Clădiți-vă cetate în văzduh, împrejmuiți cu zid văzduhul roșu, iar mijlocul să-l întăriți cu propriul trup, cum n-a mai fost cetate-n lume.

Făptură ieșită din întuneric, de unde vine oricare turburare, nu ești nici pasărea născută din cenușă, nici înger decăzut din drepturi, dar spune, totuși, cine ești?

Viața a doua Cine nu visează moare o singură dată, așa cred, nu trebuie să mă aprobați, necurmat inactiv cine este? Tao? Lucrurile oblăduite se întruchipează de la sine. Înțeleptul netulburat rămâne în simplitatea inimii sale.

Apa oglindește totul, tăcerea ei este poezia noastră.

Desăvârșirea este numai lăuntrică, nimic dinafară nu o ajută.

Dependența de ce spun alții este un drog.

Iubito, n-ai vrut să fim copii, te înțeleg, te plâng, precum La popa la poartă e-o pisică moartă, cine râde și-o vorbi,

86

s-o mănânce coaptă. Să nu fim copți, mai bine abisinieni.

Nimicul este la baza tuturor faptelor noastre, tăcut ca un pește oceanic, înăuntru este Iona.

Așa o fi?

Când simți că nu ești nimic, că totul trece ca nourii lungi pe șesuri, atunci apar armele frumoșilor învinși, unii de mult muriră, alții nici nu s-a mai născut.

Preferi fecioare irocheze?

Cine-și deschide, rând pe rând, brațele, picioarele, ca păianjenii, boabe de rouă verde-roșcat flori sângerii, viața trece prin moarte, lumina prin suferință, speranța prin lațul sinucigașului, respirăm lumină, ne privim cu urechile fine, pâlnii translucide, ființe imaginare, asta iubesc acum, bietul de mine, cerșetor la POARTA MARE A RAIULUI DUE, AM O BUSOLĂ CARE ARATĂ MOARTEA, stăteam cu amicul Kafka, voi nu-l cunoașteți, nu mințiți, nu-l cunoașteți, cel ce a murit nu era Kafka, cu mine, după cutremur, umblăm eu cu mine și cu Kafka, eu - da, el - ba, au dispărut toți elefanții minciunii, o oaie fantastică trecu în zbor, Beatrice străbate în pas de dans secolele nenorocite ale ciumei, ați citit romanul SÂNUL? Uitați-l.

Picioarele vorbesc limbi străine. Monstrul Colombre a fost propus ministru la ape.

Cu pendulul lui Foucault vom dărâma multe sisteme.

Fecioarele nu au voie să se sinucidă, este o lege recentă.

Am întâlnit o femeie între trei vârste care avea o sută de simțuri simultan.

Mai ceva decât Messalina. Suntem niște animale pe moarte, e clar, ce poate fi mai duios?

Clipa cea faină Izbește în papioane, Ioane, în noi e totul și nimic, Noe este altceva, Un farmec neștiut dilată, Nu este o poezie dură, molâie, bândă, vascularizaroare, având parul, seringa, pe îndelete, ce nu înțelegi, loază? lasă operele altor creatori băutori, de frumos nu scapi nici la Socola.

Crina, icrina mi-ai dăruit serotonina, nu fugii de responsabilități, refugiază-te în Alpi, măduvă, os, micii amici, hiclenii bizantine, fete cu briantine, imundă poveste, așii, lampioane brelucioase, nasturii căzură șase

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

Shanti NILAYA

DOAR EU STRĂBAT LA PAS NEMĂRGINIREA Din toate am trăit, un pic...

Un vals din trestii mișcătoare Îmi spune vântul și mai spune, C-a fost odată altă floare Și altă parte de minune; 'Nu-ți amintești, vântul o știe, Eram pe-atuncea fir suflat Și glasuri îmi spuneau doar mie Ce azi și ție-ți este dat Că se născuse-n lumi iluzia Ca lege-a unei făr' de legi (Dansează trestii mișcătoare, În pasul lor și tu te legi!)

Când glas de clopot alb își pune Și înălțimi de minaret, Te-ntreb... bătaia asta-n lume Ce-i, adormire sau verset? ...O mie una nopți în floare Cu brațe calde și parfum Și glasul lui... Câtă candoare În mintea ta se naște-acum, Alt cânt frumos, altă poveste...

(Pierzi altă viață la mijloc) Și-alegi să crezi, alegi – ce este – Iubire sau destin... sau joc' Fac jocul vieții pur, fantasme (?!), Dau astăzi toate pe nimic, Să știu că-n lumea mea de basme Din toate am trăit,... un pic! Îți caut scoici...

Eu vreau să strâng, Iubire, cât mai mult – Pe pagini albe, litere de zare...

Să fiu bogata lumii-n absolut, Dar… Universul n-are buzunare!

Sunt conținută într-un conținut, Mă-nvârt în cercuri largi către ființă S-adun, Iubire, tot ce am avut Și am pierdut cândva din neștiință.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Nimic nu-i gol, din plinul Său culeg – Pe pagini albe litere de zare Să fiu eu însămi! Vreau să mă dezleg Și poate tu ești șansa următoare…

O să-ți mai scriu și-o să te mai citesc Vin slove și cuvinte în pereche Mă umplu de Iubire, dăruiesc, Și plec să caut Cartea Lui cea veche.

Dar îți promit că de mă-ntorc, cumva, Să fiu altfel – cum mă dorești... Eu parcă Mă simt plutind acum în apa ta, Iar tu mă legeni cald ca pe o barcă; Și-adun cu mâna mea ce-i trecător În sacii peticiți pe căi stelare, De-a lungul plajei Cerului îți zbor Și-ți caut scoici, Iubirea mea cea mare!

Virginide Drumul meu e înspre tine, Dimineață avântată!

Te conțin, tu, mă conține Cât pe lume mai sunt fată; Chiar de-i inima zvâcnindă, De mi-s ochii foc, scântei, Necuprinsul să-l cuprindă – Chiar de-n mine-s oameni, zei… Și în pași mă poartă Luna (Tresăltați de prea ușor), Când pun stelele într-una Cerului ecuator!

Chiar și-așa! M-auzi, Iubire?!

Dimineața mea ești tu: Pământean sortit de fire, Merg spre tine, vrei, ...sau nu!

Parcă-i multă, parcă-i mare, Stă pe rochia ei de Doamnă Constelația Fecioarei, Echinocțiul meu de Toamnă, 87

POESIS Și-mi adună licuricii Când bat drumul către tine – Dintr-a’ inimii suplicii, Tot ce pleacă, tot ce vine!

Își pune palma pură Infinitul Cu degete sardonic răsfirate...

Ahh, nu credeam să-i scape algoritmul Iluziei... doar umbre colorate!

Însă merg! Trec înainte, Găsesc Cerului meu scara, Urc nalucă și cuminte Să m-adune Primăvara,

De cum stă-n fiecare bob secunda, Mă uit că-n legea firii se prăvale Oricum, oricând s-au petrecut istorii Ca bobul de nisip trecut, la vale.

Peste tine să mă plouă Pe pământ când cad ninsori, De Iubire înflorită Și de ploi… de meteori…

Și nu se uită ochi prezent prin taine Să curme-n șirul ordonat vreo una, Căci timpul trece...Trup fără de haine, Rămâne-n Cer să țeasă veșnic, Luna!

Dar să te deschizi, Iubite, Făr’ de gânduri, de măsuri, Să bei trupul meu fierbinte: Virginide… picături!

Târziu, acum – o iarnă-n plină vară – Ciupește corzi din raze vii de stele, Iar eu îndrept privirea mea amară Să număr firele clepsidrei mele...

Iar voi veți spune că nimica nu-i!

Prin punct îngust, nisipul alb se scurge Filosofez în gând cu amintirea Și nu e nimenea vreun fir s-alunge: Doar eu străbat la pas, nemărginirea...

Mă plouă cerul cu-amintire. Cui Să spun cât de profund sunt încrustate Și duse de aici până departe În straturile inimilor lui, Trăiri de pământeni cu aspră fire (Aud în picuri răzvrătirea lor), Sau din lungimi de undă cu amor, Prin vechi parfumuri, șoapte de Iubire! Și-n fiecare strop e-un cer parcurs; Ne cade ploaia-n ropot dintr-o mare Cu-adâncul revărsat în sus, în zare Iar vietățile-s ceva redus Ahhh, strig și mă revolt și-ți sunt chemare 'Nu auziți, voi semeni ce-aud eu?' În ploaia asta cade Dumnezeu, Pe-atât cât știe El cădea de tare: Pe mâini, pe față, pe cămașa-mi udă De se lipește strâns la sânul meu – Pe carte, pe-albii crini, ca o prefață Și nu-i alt chip să o traduc în viață Decât strigând că-n stropii mari, sunt eu!

Mă plouă cerul cu-amintirea lui Și nu-i în toate cele vreo scăpare Revarsă stropii marea lor cea mare, Dar voi veți spune... că nimica nu-i...

Doar eu străbat la pas nemărginirea Prin punct îngust nisipul alb se scurge Un trup ca de clepsidră-i amintirea Și nu e nimenea vreun fir s-alunge, Sau să-i oprească-n curs, nemărginirea.

88

Picături pe foi...

A mai rămas puțin din liliac, Puțin din aerul din preajmă, zic Și rozuri împletesc câte un pic Să mângâi iarăși ultimul copac Era acolo pentru noi, era... Și-și trimitea din primăveri culoarea Chiar dacă din vechi timpuri, ca și marea, Când de maree sufletu-i striga...

Dar mă trezesc ades cântându-ți clar Cu palmele deschise înspre Lună Și... ca și cum din cele ce se-adună Se înfloresc văzduhurile iar, Prin gândul meu – frânturi de alburi, mov, Dintr-ale tale, florile-albăstrii Își poartă-n lume aripi sidefii Și pentru noi, e ultimul hrisov; ...A mai rămas puțin din liliac Chiar unde-i pur și simplu amintire Din timp în timp îți dau, însă, de știre Că-s bine când îți scriu și când îți tac – Întru coroana lunii mai, să-nmoi Cu dragostea de mână, blând, penița Și ca și cum mi-aș înflori rochița Să las să cadă picături... pe foi...

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

Mihaela OANCEA

ÎNTR-O LIMBĂ STRANIE Lobotomie În orașul în care nimeni nu mai încearcă să-și trateze rinocerita, lobotomizat, dă cu piciorul într-un leș de câine rostogolit pe trotuar.

Atras de umbre precum molia de incandescență, se-așază la geam – acolo îi place să urmărească dansul valpurgic al firelor de praf.

Uitând cum să privească în jur, oamenii merg cu capetele plecate până când le sunt smulse rădăcinile, umbrele, cuvintele, cineva pulverizându-le într-o gaură neagră, atom cu atom, emoție cu emoție.

Till the day…

Noaptea l-a prins de guler, răsturnându-l pe canapea; cântă ca un smintit ,,till the day i die”, anesteziat, cu inima arsă, prea străin de celălalt, înoată bezmetic prin harababura amintirilor lui de cronopiu, râde de teoria geometriei euclidiene, așa cum se amuză de vecinele de apartament care, de îndată ce-l zăresc, se înroșesc precum fucsia din glastră.

N-are timp să pătrundă parabola starețului Zosima despre vina fiecăruia, pe care o tot purtăm pe umeri ori pilda Grușenkăi despre ceapa care te poate mântui de flăcările iadului.

Nedigerabilă precum celuloza Propulsat în hiper-realitate, ți se înmânează un card să poți accesa comod, din fotoliu, BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

viața propriului personaj. ți se spune că asta înseamnă progres, că asemenea lui Cuvier, metaforic, vei putea recompune întregul animal pornind de la un banal os.

Accepți de bunăvoie o realitate programată virtual, însă nedigerabilă precum celuloza.

Treptat, mintea devine un celofan obișnuit să guste prin simpla apăsare a unei taste barbara flecăreală, senzațiile costumului teledildonic, cazurile psihopaților canibali ori furia ucigașă a mamelor ce nu mai amintesc nimănui de Medeea înșelată cu anonima Glauce.

La sfârșitul show-ului, constați că viața s-a dus la fel de rapid ca gustul gumei cu arome artificiale, iar cardul cu nelipsitul cod de bare se alătură, în coșul de gunoi, pet-urilor, pungilor de pufuleți, rămășițelor de staniol etc. etc. etc.

Gând Ce să-ți mai spun eu ție?

Pustiul se-aude tot ca un xilofon al durerilor părăsite prin ungherele lumii, pământul s-a făcut cobiliță nici el nu știe ce așteaptă (probabil, pe-același Godot, dar asta nu-i decât o părere) și-ncet-încet, deplasarea noastră centrifugă îl sperie, așa că ia de subsuori destrămarea care ne dă târcoale și o azvârle cât colo.

Mâine, voi prinde un fulg de soare, voi alerga cu el spre tine, să-l pui noaptea sub pernă și să ne visezi din nou copii.

89

POESIS În doza optimă

Sulfură de diavol

Dintr-un colț al bucătăriei, șobolanul te privește cu milă cum răsucești o fiolă injectată în doza optimă, atât cât să uiți pentru o vreme surâsul cinic al rujului roșu.

Strecurat adesea prin culoarul cu vipere, îi cresc solzi care deprind repede rostul mișcărilor telurice și face cu ochiul singurelor jivine ce-l mai puteau surprinde.

Liniște cu dublă polaritate Verdele jad se dizolvă-n pupile, se regăsește cu îngerii pogorâți de pe-o gură de rai înțelege, în sfârșit, atât noima straielor albe, cât și liniștea cu dublă polaritate.

Acolo își face cuib un vultur ce lasă timpul să curgă prin el, fără să-i pese că zimții nerostirii sapă-n plămâni abisuri albe și verzi cucerind teritorii atom cu atom. Într-o limbă stranie Bătrânul cu orbite goale amorfă deșirare străbătând sala scufundată în beznă.

Scrie cât se poate de repede un mesaj dictat într-o limbă stranie, literele preschimbându-se în liane care îi caută grumazul.

La ambele capete, preocupat să joace Kendama, îi surâde Ianus.

90

Urcă treaptă după treaptă, stochează pe retină piramidele de oase de la sărutul lui Iuda până la reinterpretarea actuală a Echidnei, știind să se ferească de tot ce împrăștie în juru-i dezgustător miros de sulf.

Conul de pin Tăcerea mucegăiește pe ziduri, în camera cu ecou canceros, sub cele două becuri de șaizeci de wați. Într-un du-te-vino al gândurilor, lunaticul ce refuză să crească descifrează codul arsurilor cicatrizate, un geamăt al buhaiului, dinamica firului de cânepă înfășurat pe vârtelniță – copleșit de lumina unui necunoscut con de pin, sparge liniștea cu o liniște și mai mare.

Iarna nu poate fi domolită N-au niciun efect trucurile astea de slabă calitate – iarna nu poate fi domolită decât prin paralizia centrului nervos chezaș al cutremurului pupilei celui flămând de parfumul gleznelor fine. șobolanul alb pândește de aproape atacul insidios al bolii, ritualul de sinucidere lentă.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

poeme Planetă nouă Pe terenul viran din fundul curții, timpul pierdut înfipsese pari în pământ.

Fiecare le găseam propria întrebuințare.

Sau inutilitatea dezvolta un sentiment de protecție.

Femeia creștea găini supradimensionate, poate dropii, care ouau într-un oftat, sfere de lumină.

Orice lumină era bine venită în curtea austeră și umedă. Șănțulețe cleioase săpaseră melcii ca să aibă rute de promenadă.

Habar n-aveau că nouă ne era silă, silă...

Ne spălam ochii în păhărele mici de sticlă.

Introduceai acolo ochiul mâlos și îl roteai în sensul acelor de ceasornic.

La ora 12 îl opreai, îl îndesai la loc.

Tocmai atunci începeau bărbații să își caute nordul în lada de scule.

Dar parii timpului pierdut de pe maidan nu arătau nordul niciodată.

Nu creștea pe ei nimic.

Nici mușchi măcar.

Erau slabi și putrezi.

Lingeau norii din cerul gurii mute.

Nici un sunet nu se dezarticula de dragul nimănui.

Totul era clădit din scânduri provenite dintr-un agud sfâșiat de furtună.

Oh, ce vânt mai bătea printre casele alea când deschidea cineva trapa pivniței.

Un vortex îi sugea pe toți cei care nu se țineau de ceva.

Dar, de ce să te ții?

Eram doar câțiva oameni iar planeta abia fusese dată în folosință.

Ni se parcelase sec.

Repartițiile aveau lacune consemnate cu cerneală simpatică.

Multă trudă se depunea zilnic în hruba dezinfectată dar nu se cunoștea nici un fel de progres.

Doar că se onorau niște termene.

Se sărbătoreau cincinale.

Le venea timpul lalelelor ca un firesc soroc.

Copilul începea să se bucure.

Cam de pe atunci începuse și tristețea.

Apăruse factorul de comparație.

Da-mi ca să mă doară mult când îmi vei lua.

Ca să fiu conștient.

Dar conștiință era din plin pe acel tăpșan programat pentru uitare.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Turturelele știau clar de ce sunt doar cenușii și nu altcum, aiurea roz.

Găinile femeii sau dropiile se declasau premeditat din ordinul zburătoarelor.

Aveau solzi pe picioare.

Nu erau bune de mâncat.

Bărbatul știa că este decorativ.

Din acest motiv, peste vară, intra în peștera de chirpici și avea răbdare să treacă molima spre toamnă.

Pe stradă trecea o căruță cu rumeguș roșu.

Ce ne mai bucuram.

Credeam că vom fi transfuzați cu sângele zeilor.

Eram în stare de orice sacrificiu numai ca să fim cu toții vizibili. *** de mă vei îmbrățișa pe după zbor, s-ar putea să cad. de mă vei îmbrățișa pe după umbră, s-ar putea să pier. de nu mă vei îmbrățișa în nici un fel, nu s-ar mai putea decât să nu fi fost. dau, dimpotrivă nu mai cumpăr nimic. vând din mine ceva perimat, dezgustul de unică folosință, paiul care mi-a străfulgerat ochiul, căpița de fugă, blefarită, corp străin în proteză de văz, pipăire cu mănuși de protecție, fină, senzuală neatingere de ce și cum poate să nu fie o credință. nu mai iau ci dau, dau de la mine ce n-am, ce nu știu, ce n-are să fie niciodată al meu. tuturor o bucățică din frust, nici un gust, nici un eu, mereu, niciodată... porumbeii zboară numai prin ziduri adânci las umbrei loc de folosință, zidul, cu cât mai adânc, cu atât strămoșii porumbeilor fac volute mai mari de ipsos. măști mortuare ale unor zboruri 91

POESIS descuiate la vârf de aripă boantă către răsărit. eu nu mai sunt nimic decât os de pasăre gol ca să mă ridic. zmee oh, ce bine, copilul își face zmee din scrisorile tale de dragoste. cerul ca o groapă de aer reciclează minciuna. adevărul care rămâne plutește la un capăt de sfoară ruptă. vulturi de hârtie planând, picând, prăbușindu-se. nici o părere de rău, doar o coadă zdrențuită de literă cu care semnai indescifrabil. folosiți toate căile de atac și toți jurații aceia care îmi vorbeau, eu ascultam ca și când nu despre mine era vorba. îmi dezlipisem umbra de poleiala subțire de pe perete, aproape că se prăbușea. cu niște ciocănele de lemn punctau fiecare întorsătură de frază, amețeam luându-mă după cuvinte, străbăteam lungi holuri în care fiecare pierdusem ceva, virginitatea credulității sângerase mult pe aici. doar un pas, îmi ziceam, doar un hop și gata. se va termina de citit sentința, cioclii se vor spăla pe mâinile lor străvezii, vezi prin ele destinul omului în viitor, zilele, număratele de mai multe ori ale lui zile. nopțile nu se văd că sunt la culoarea mănușii cu care șeful cetei face cruce pe aerul încă sfințit de la ultima rugăciune. începuseră să scârțâie scaunele, podelele, tavanul. se exorciza, pare-se, locul caznelor și al substitutelor de onoare. picioarele rămâneau înțepenite într-un fel de gută, se umflau și depășeau trotuarul pe care unii îl numeau strada libertății. și brațele luau locul picioarelor și pășeau la fel. se mergea în brânci până la ușă, în coloană organizată. deci, în general, lucrurile mergeau conform planului de evacuare al clădirii. fiecare din martori era obligat să salveze ceva, o privighetoare, un muc de țigară, o clanță rău apăsată rămasă într-o rână. la difuzor, în sfârșit, începu să răsune oda bucuriei. surzii încinseseră o horă pe toți pereții, 92

ca un teatru chinezesc de umbre. rămăseseră jurații cu gurile deschise, respirau, se umpleau de arta făcută pe un lambriu de lemn. sâmbăta îl spăla îngrijitoarea și era luciu ca o ghilotină prea mult gâdilată de gât. pe la ora patru, veni un superior și ne dădu câte o hartă a palmei stângi, unora le era mică, săvârșiseră lucrurile murdare cu dreapta. mie puțin îmi păsa, îmi convenea oricum. stătusem cu brațele încrucișate la propria mea judecată și amândouă îmi rămăseseră albe, imaculate, ca orice velină bucată de hârtie. poftiți de îmi ștanțați numărul! arhivarul mi-a sărutat linia vieții și, vă spun pe cuvânt, al naibii ce m-a durut. pastel era seară și bondarii făceau o miere neagră ca smoala în fagurii lor suspendați deasupra amurgului. nebunilor le înfloreau degetele pe gratiile de la ferestre și ți se rupea inima de cât de frumos recitau din baudelaire. seară era spre noapte și veneau stoluri de vise către ochii obosiți ai păsărilor din colivii. se auzea un imn cântat la archebuză pe un deal, undeva în mister. noapte se făcuse de acum și rămăsesem singură și nu reușeam să te-adorm. singurătatea înseamnă... singurătatea înseamnă să-mi port părul ca al câinelui meu, lung și alb și să mănânc doi crenvurști roz, sleiți, într-un castron de plastic care are desenat pe fundul lui un os fără nimic de ros, doar așa, schițat. singurătatea înseamnă să dorm pe o singură parte de pat sau de cușcă, ca în orice eventualitate să nu se creeze disconfort. singurătatea înseamnă să nu trebuiască să trag ușa la baie, draperia peste fereastră, cheia din ușă, umbra din cuier, pușca descărcată de după noptieră, piciorul după celălalt picior care a luat-o înainte. singurătatea înseamnă să nu mă număr de două ori.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS

CRISTINA DANA PREDA

poeme în proză dor ca o licoare mi te-ai prelins în suflet, cu limpezime de izvoare, până și cerul îți oferise, îndrăgostit, buchete din razele de soare, când m-am contopit cu amintirea ta, fără să știi, ți-am furat petale din buzeleți rubinii, și mi-e atât de dor să te strâng din nou la piept, să mă joc cu parul tău moale și drept, să iți apăs lung sărutul, suflul meu să-ți încălzească întreaga față, gâtul, trupul, și te strigă gândurile mele toate în cor, căci iubindu-te, respir dor. prizonier am vrut să-i spun dar cuvintele mi s-au rătăcit alergând între inimă și gât, lăsându-mi sunetul fără ieșire, paralizat și mut, aș fi putut doar s-o privesc când îmi era aproape, dar ea îmi aducea întunericul, strivindu-mi, cu buzele-i reci, tremurul din pleoape, de umeri de încercam să o cuprind, îmi apuca mâna în zbor, și își răsfira cu degetele mele părul lung și blond, nu știu cum reușea dar când își dezvelea fericirea, pluteam odată cu ea, când se afunda în tristețile ei neînțelese, mă afundam și eu fără să-mi pese, căci îi eram prizonier, iubindu-i pușcăria, iubind și lanțurile cu care îmi ferecase, zi de zi, monotonia. beznă de acolo de unde mă aflu lumina eu n-o pot zări, o caut în subconștient mereu, mă bântuie întrebarea de ce m-am acoperit de lespedea remușcării ce mă apasă atât de greu, am lăsat izvoarele să mă inunde, să îmi spele ochii goi, și acum văd lacrima cum îmi străpunge pieptul precum țepușa pe strigoi, am lăsat vidul să mă înghită, rotindu-se înaintea mea, când sufletul mi se complace în liniște a nu avea.

melancolie ascultând marea, număram scoicile pe o pustie plajă, briza, cu aripile dinspre larg deschise, mă purta în toiuri de mister și vrajă, soarele mă înveșmântase în straie aurii iar pescărușii îmi coloraseră aura, zburând în jurul meu zglobii, și simțindu-mă atât de singură pe pământ, discutam cu zările, învățând limba dorului cuvânt după cuvânt. nocturnă priveam cerul în noapte cum strălucea în roba lui de diamante și, trimițându-și trena pe geamul meu deschis, luna îmi alungase întunericul precum Șeherezada somnul în nopțile-i de vis, de pe cortina de lumini, prin raza-i de argint, m-a surprins apoi cu o amplă îmbrățișare, când, coborând lin pleoapele, am simțit a somnului dulce chemare.

Pascală încercând să înțeleg menirea, îmi alerg gândul în zi de Paște și, captând sensul, simt revelația cum din străfunduri mi se naște, las ideea să mă învârtească în tulburătorul ei carusel, iar mintea mi-e cuprinsă pe dea întregul în incandescent inel, clipesc și văd ce poate nimeni n-a văzut vreodată, se conturează înaintea mea o siluetă înaltă, în alb înveșmântată, păru-i lunecă pe umeri, mișcând ca spicu-n vânt ușor, barba deasă, ochii n-au privire ci lumină, în genunchi și în smerenie mă simt străpunsă de fiori, după un timp mă încumet și încerc să-i ating, cu gându-n flăcări, înălțimea, și-mi fac ușor cu mana dreapta, către EL, închinăciunea.

chin dezastru cu pătrundere insidioasă, urmată de mister, vacarm, furtună, pulsul urcă în brânci, urechile răsună, ochii coboară orbitele, cuvintele-s abia șoptite, pieptul saltă aidoma largului în valuri înalte, nezdrobite, angoasa îmi trimite-n suflet plânsul, iar subconștientul, rănit, se zvârcolea și el, urlând într-însul.

Irina Kolyadina (Ucraina)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

93

POESIS

DORU ROMAN

DIN 1907 PÂNĂ AZI (II) Mașina de tocat carne Acum la o sută zece ani Eu nu mai sînt sigur dacă mai sînt eu m-am rătăcit demult stingher prin mine pe urma culorilor de curcubeu din iluzia primăverii care vine ștacheta arginților se duce-n sus și nimeni nu mai poate s-o ajungă mă iau pe urma celor care astăzi nu-s plecați la 1907 prin clopotul bătut în dungă că liberi suntem doar să le fim slugi încolonați în spirala mașinii de tocat carne din raiul proslăvit de generația-n blugi pentru cimentul ieftin, malaxate marne

Atât ne-au tărbăcit cu vorba Și ne-au cernut mintea-n dârmon Că am crezut în ei ca-n faraon Pân-ne-au golit de bucate torba Ne-au vândut mindirul de paie De am rămas în iarnă pe pământul gol Chiriași în groapa de gunoaie Cu orizonturi largi de sobol Și iată-ne marfă la a doua mână Prin străini de dânșii umiliți Ce-ai ajuns o Patrie Română Sub mâna aceasta de nelegiuiți

Vlahii Codrul frate cu românul sămânța aceasta milenară rodită în Carpați și-n Pind e un izvor de nestemată rară și sfântă ca Gangele din Ind e-un arbore măreț cu ramuri de lumină filonul frumuseții-nainte mergător adumbritor ca floarea de sulfină e glasul ciocârliei din ziua fără nor e focul vetrelor nestinse pe calea blândelor miori e masa pe ștergare-ntinse în zilele de sărbători e busuiocul la icoana sufletului nebiruit e șoapta tulnicului ce din brazi coboară pleoapa serii pe clina muntelui de neurnit Competiție de sus s-a dat cu tărie ucaz ca toți locatarii să știe la Eternitatea și la Veșnicia deopotrivă că-n joc preaînalții au pus un boț virtual de mămăligă drept hrană dincolo în foametea din veșnicie startul s-a dat pe șest în miez de noapte să nu se prindă de miză vecinii să fure trofeul în geana luminii și să creeze rumoare și șoapte degrabă-n lințolii cu coase au sărit toți s-agațe cu disperare pomana și-au stat perplecși că virtuală e mana iar ei doar xilofon de oase 94

Scheletice coaste cu cioate cât brebul Urcă în ceruri munții pustii Unde să-și ascundă coarnele cerbul Că n-au rămas nici bălării Se rupe drumul sub camioanele grele Cu lemn românesc de furat Că legal să fure e doar pentru ele Iar țăranul pentru două nuiele este legat Emanația emanaților Din codrii deși și seculari Pe panta deznădejdii crunte Nu ne-au rămas dintre stejari Nici tufișuri pentru ciute În iarna grea cu ger pe buze Stau hogeaguri fără fum Perfidia crâncenei Meduze Ne-a lăsat calici în drum Munții scot spre ceruri coaste Hingherite de torenți Bolovani goi sinistra oaste A politrucilor docenți Pentru o sarcină de cleampuri Intră omu-n închisoare Pe ferestre flori de geruri Sub amarul de ninsoare Stăm și azi cu frica-n oase BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS Că-nghețăm prin bătături Cine oare-o să descoase Bâlbâiala emanatelor guri?

Dezbină-i și-i stăpânește ,,Minciuni și fraze-i totul ce statele susține, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin" Zicea Luceafărul acum o sută și de ani mai bine Și falia trădării se cască adânc deplin O hienă ordinară precum cu toți știm bine La cârmă propulsată de demonul bancar Corabia șubrezită o înfige în malaxorul de rubine Cu rânjetu-i demonic din noaptea fără far Pe puntea sugrumată de talazuri haine Se-njunghie frații gemeni pe ascuns Și-și șterg de bărbi cuțitele de sânge pline De parcă asasinarea fratelui n-ar fi de ajuns Ca-ntr-o hipnoză grea un dans macabru Încing apoi pe puntea scuturată de ultimul suspin Cu ochii de văpaie ai crimei hidos candelabru Mama își înecă-n sânge după un glas străin Și rag în cor cât își iubesc măicuța Din ea tranșând ca măcelarii câte o halcă de arginți Și diavolul sarcastic își umflă pușculița De proști râzând în hohote ca scos din minți Divertisment De n-ar fi trădare și sete de arginți Ce lume plicticoasă am mai avea Ce-ar face îmbuibații cobrelor cuminți Ce mușcă în surdină după perdea de catifea Și ce plevușcă-nghit rechinii Să-și rotunjească coada cu atât la sută Și tot plevușcă zic când înghit delfinii În lumea asta surdo-mută Doar prostul crede că s-ar sesiza Vreo zeitate să-i asculte ruga Zeii între ei nici când nu s-or mușca Cinstesc ambrozie și își îndeasă punga Sfânta lege Să-i ziceți viezurelui bursuc!

Se oțărăște porcul spinos Sticlindu-și dinții din metal prețios Că pe dată vă înțep de vă usuc Vă bag pe toți la balamuc Voi m-ați ales drept pui de cuc Spre culmi de glorii să vă duc

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Linia trasată de mine e clară Să priceapă orice fiară Și să n-o dea cotită prin seară Eu implementez democrația Precum atestă hârtia Papirusul cu trei peceți De la străbunii măreți Și cum perorează pe scară Leul îl saltă-ntr-o gheară Rânjind într-un dinte Ca un rasat președinte - Ce spui loază nebună, Ce urli la lună?

- Înălțate, emanate Întotdeauna ai dreptate Duc cuvântul cum ai spus Să te înalț mai sus Și întăresc pe loc Să știe orice dobitoc Să nu mai umble prin pădure După coadă de secure Și de azi să știe orice iepure Că socoți ca bursucului Să i se spună viezure!

Dialog Ion și Ioana în iarbă Sub brazdă adânc coborâți Cu roua îngemănată în barbă Vorbesc între ei obidiți La ce am mai albit cu oase La Grivița și Smârdan Ca doar ăștia să aibă case luxoase Și noi nici lumânări peste an La ce bun Mărășeștiul, Oituzul și Bran Când astăzi se duce de pleașcă petrolul La cei ce în baionete îi luam Iar codrul fratele nostru Oropsit peisaj selenar Se duce cu aurul nostru În același cont murdar Pământul visat în '907 E-n mâna hulpavilor de nicăieri Noi am învins întru dreptate Ei ne-au suit în spate disperări La ce-am albit cu spulberate oase Câmpii arse dealuri și păduri Ca din ținuturile noastre mănoase Mereu păduchii ăștia să se-nfrupte cu înmiite guri?

95

POESIS

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE Sunt un pom fără lăstar Te tot caut prin frunzar, Sunt un pom fără lăstar.

Nu știu dacă din vreo vină, Am rămas doar rădăcină.

De atuncea stau și număr Ce mi-a fost și nu-mi mai este Și simt mâna ta pe umăr Ca-ntr-o joacă din poveste.

Joaca fără-ntoarcere

Numai miez, numai dorință Peste prag în neființă.

Strig, că-n tine m-am ascuns, Dar nu vrei să-mi dai răspuns.

Am fost trup ferit în haină, Am venit în mare taină Și-am lăsat-o sub măslin Ca să plângeți mai puțin.

Veșnic-veșnic, viu și viu, Nu mai știu ce-o fi să fiu.

Să nu umblu gol cu voi, Mi-am luat straiul înapoi.

Cât l-am tors și M-a supus L-ați scuipat și l-ați împuns Și l-ați spânzurat în cuie, Dar n-am spus-o nimănuie.

Ce-o avea vremea cu mine Verde, verde și iar verde Câmp cu flori de mușețel.

Ce-o avea vremea cu mine De mă-nșiră pe surcel.

Fără milă mă usucă, Râmă sunt sucită-n soare Când pe zariște se urcă Pentru umbră și răcoare. Și găsesc o dogoreală Și-o răceală de colțani Cum e zvonul de cocleală Ce îl gust de-atâția ani.

Ați făcut-o și-am tăcut, Fir-ar el de început, Fir-ar ea de facere -Joacă fără-ntoarcere.

Am venit de unde nu-s Am răbdat calea cea lungă și-am venit de unde nu-s Să îți rândui ție umbră și să nu mai fiu ascuns.

Am lăsat tăcere-n urmă și întinderi în uitare Ca să fiu cu tine-aproape și tu-mi spui că ți se pare Și pe unde nu-s mă cauți, în înfundătură bântui, Iar când bezna-ți e ca ziua te învinge și te tângui.

Într-o joacă de-nceput Stau și număr sori și stele.

Este un așa secret Că de le-aș greși o dată N-aș putea să le repet.

Din păianjen sunt o pânză Într-o joacă de-nceput, Când feream focul în spuză De ce nimeni n-a văzut, Și aștept veacuri de-o clipă Să se-arate pe pârleaz Într-o boabă de risipă Că mi-e dor și rămân treaz.

96

Mă visez că-ți mângâi fruntea când sudorile o-nving, Împletesc sfoară din lacrimi într-un zâmbet să le sting Și ca-n zilele cu ploaie când nojesc cerului brâu, Spuza ta, vremea și zarea, eu le limpezesc în râu Prăbușire, zbor și caznă perecheate-așa cum sunt, Toate puse împreună și-adormite în Cuvânt Cresc din gura ta uscată, se înalță și mă-ndoaie Miezul viu și neclintirea unui timp snopit în ploaie.

Mi se trag de-atunci, din somn Printre voi, peste nisip, Eu am nume fel și chip, Prinse-n piatră sau noroi Din făcutul pus în voi...

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

POESIS Și se trag de-atunci, din somn, Când din grâu pisat și sare Am dospit întâiul om Și l-am copt la cingătoare Ca pe-un ou de fluture În gogoașa-i verde crud Să scurteze zări de dud Și să nu le scuture; Să-nvețe să se mire Când zăpada vine deasă Și-l ajută să respire Spaima-n floarea de mireasă.

Numai facere și chin, Ai plecat fără să crezi De la mine din livezi Spre izvorul cu venin.

Am săpat și te-am găsit În blestem și osteneală, Dar la tot ce am zidit Vremea roade-n tencuială.

De-asta-ndoi și le dezdoi, Pun veșminte și despoi Și gândesc că-i cel mai bine Să vezi calea către mine.

Stau cu fruntea pe genunchi Au fost deșteptate fără de vrere Este cerul, nu văzduhul, dacă eu am numit cer Zarea-n care-am spuzit stele încărcând-o cu mister... Și eu, singur-singur-singur..., care vede tot cum vine Când făcutul își nălbește lacrimile sale-n mine.

Cât e lumea și cât hăul stau cu fruntea pe genunchi Și tăcerea și pustiul mi se spală prin rărunchi Când prin gândurile toate singur îmi petrec undreaua Așteptând de-un veac în altul să se-audă cucuveaua.

Dar nici pană, nici foșnire, măcar umbră care minte Să-mi întoarcă ce se pierde din privire în cuvinte, Să feresc în podul palmei de proscriși ce stau să vadă Cum se tâlcuie-n ursită ca scânteia în zăpadă.

Te-am ales din loc stâncos Și atâtea, fel și chip, Faci din tot ce-ți cade-n mână Cum făceam eu din nisip, Haide, vino de ne-adună.

Ce faci tu e foarte bine, Dar mai toate se surupă, Nu te lua de piept cu mine, Margine scundă de râpă.

Te-am ales din loc stâncos Și te-am răsucit fuior Ca să ai un chip frumos -De-asta mi-e atât de dor.

Pun veșminte și despoi Îmi e greu de-o vreme-ncoace Să privesc ce nu pot face, Să stau singur și să tac Și să nu pot să desfac.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Arată-te-ntruna Celui Ce sunt Că-și știe sămânța și truda-n pământ Și râsul și plânsul din umbletul tău, În palma și rostul care-ți sunt eu. Întoarce-mi verdeața și somnu-napoi Și vino la sfadă, la umbra din noi, Să fii între toate din câte mai sunt Cum eu le-am lăsat adormite-n Cuvânt Și-au fost deșteptate fără de vrere Să guste amarul, să rabde, să spere. Între praguri de-ntuneric Între praguri de-ntuneric am făcut întâi lumină.

N-am știut că lucru-acesta în curând va fi o vină.

Erau toate încurcate și atât-atât de vechi C-am crezut că este bine să le rândui în perechi Și pe toate după stare să le pun în haină nouă Ca să umble între praguri numai două câte două.

Dar trudind copilărește și, în joaca mea, Stăpânu, N-am văzut cum cele două au rămas ascunse-ntr-Unu. Dorm cât dorm și dintr-o dată amândouă se despart Și-n aceeași clipă-și lasă una-ntr-alta locul cald Și se cată și se-alungă una pe-alta în lumină -N-am gândit că e vreo taină dacă zâmbetul suspină, N-am visat ce-a fost odată și-a rămas în Sine Însul Un nimic ce împreună într-o boabă râsu-plânsul.

De atunci nu dorm și caut să găsesc, căci se cuvine, Să numesc nimicu-acela ce-a rămas ascuns în mine.

Tot de atuncea se dosește când s-ar vede, bată-l vina, Ruptul nopții care plânge, râsul cristalin, Lumina.

97

PROZĂ

Cornel NISTEA

EA ȘI ROMANUL Toată săptămâna am trudit la romanul meu. Problema e că tocmai am ajuns într-un impas. Unele personaje nu vor să mă mai asculte, au luat-o razna. Întâlnesc acolo o lume nouă de care nu prea am habar. Fac acum cunoștință pentru prima dată cu ea, pentru că ele, personajele, au început să fie altfel decât sunt eu. Desigur, am nevoie de timp să mă acomodez cu ele, ca mai apoi să încerc din nou să le dirijez.

Eram ușor iritat, când a sunat ea.

– Alo, mai exiști? Te-ai ascuns în cămăruța ta de la etajul opt și nu mai vrei să știi de mine.

– Salut, iubito. Ce bine-mi pare că mă suni. Sunt ușor derutat, iar tu mă vei ajuta să rezolv o dilemă. Personajele mele din roman au început să nu mă mai asculte. Nu știu ce să mă mai fac cu ele.

– Știi ceva? Asta mi-ai spus-o și săptămâna trecută, ba și-n cealaltă. Ai găsit un pretext nu chiar onest să amâi la nesfârșit întâlnirile noastre la care altădată țineai atât de mult. În ultima vreme mă lași mereu singură. Ai început să mă neglijezi…

– Nu, draga mea. Te iubesc mult, mi-e dor de tine, dar acum lucrez la romanul ăsta… Am scris toată ziua.

Dacă mă iubești cu adevărat, ar trebui să iubești și ceea ce fac eu.

– Te admir și te prețuiesc pentru ce faci tu, că scrii, dar asta nu înseamnă să mă neglijezi în felul ăsta.

– Exagerezi ca de obicei. Îți place să exagerezi, asta e…

După câteva minute de tăcere, pe când credeam că a închis telefonul, cum mai făcuse și altădată, am auzito plângând. Îmi plăcea plânsul ei, care uneori seamănă cu al unui copil căruia i-ai refuzat un hatâr. Trebuia s-o liniștesc cumva și nu știam cum.

– Iubito, nu face asta. Plânsul tău mă întristează.

Uite, termin de scris capitolul ăsta, tocmai sunt pe final și voi veni la tine să te văd.

Scâncetele ei au devenit tot mai pronunțate.

– Ascultă-mă cu atenție, scumpa mea. Mi-ești dragă, mi-e dor de tine…

– Ești un ticălos, Pompiliu. Știai că ești un ticălos?

De când scrii la romanul ăsta, pentru tine nu mai exist.

– Te înșeli foarte tare, draga mea. Tot ce-am scris în ultima vreme e inspirat din iubirea noastră…

– Mă minți! Știu sigur că mă minți și asta mă sperie cel mai tare. Nu înțeleg de ce mă faci să sufăr… De ce taci? Fă un efort de sinceritate și spune-mi că totul n-a fost decât o minciună, că nu știi din ce motive mi-ai creat iluzia că ne iubim.

98

– Gândești cu totul nedrept. Iubirea se năruiește când apare suspiciunea. Gelozia și neîncrederea sunt ucigătoare.

A tăcut iar. Nu-i mai auzeam plânsul. Asta putea fi și bine, și rău.

– De ce taci. Mai spune ceva. Ce-ai mai făcut săptămâna asta.

– N-am făcut nimic. Te-am așteptat aici seară de seară și n-ai venit. Dragostea noastră se pare că a eșuat și nu știu de ce. Mă întrebi ce-am făcut? Aș fi vrut să iubesc, dar iubirea îmi e refuzată. Pompiliu, sunt femeie, am treizeci de ani, iar tu, în loc să vii aici, scrii romane…

– Va fi romanul vieții mele. Ți-am mai spus asta.

– Minciuna aceasta mi-ai spus-o și altădată. La scrierea fiecărui roman din cele zece mi-ai spus aceeași poveste.

– Nu, nu, acum e ceva foarte serios. Am probleme cu personajele…

– Dragul meu, eu zic s-o lăsăm baltă. M-am săturat să-mi furnizezi la nesfârșit iluzii.

– Vorbești de parcă n-am fi trăit mereu în pasiune. Ți-am oferit de fiecare dată toată iubirea mea.

– Mă minți iar. Tu îți iubești doar romanul ăsta, la care scrii, în sufletul tău nu mai e loc și pentru mine. De ce nu ai curajul să recunoști asta.

– Exagerezi din nou. Nimic trainic nu se poate întâmpla în lumea asta fără iubire.

– E frumos ce-mi spui, pare să fie o replică a unui personaj din noul tău roman, o declarație de dragoste…

– Nu fi rea. Asta am simțit tot timpul de când suntem împreună.

– Asta mi-o spui tu de când nu ne mai vedem, de când mă neglijezi.

Am încercat din nou s-o asigur de iubirea mea, însă ea își susținea în continuare varianta ei.

– S-a terminat, Pompiliu, prea ți-ai cultivat orgoliul și egoismul. E de-ajuns. Pa! În continuare am auzit sunetul cu care receptorul a lovit furca aparatului telefonic, așa că am resunat-o. A răspuns. Mi s-a părut că-i aud din nou plânsul. Mă dispera.

– Alo, iubito, ești acolo? Vreau să vorbim.

– De ce mai insiști de vreme ce nu mă mai iubești.

Cu siguranță te-ai îndrăgostit de vreun personaj din romanul la care lucrezi….

– Ești o neîndurată. Uite, mă îmbrac îndată și-n zece minute sunt la tine.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

PROZĂ – Nu mai vreau, Pompiliu. Tu ți-ai propus de la început să mă faci să sufăr. Ești un sadic…

– Nu-i adevărat. Vinovată pentru tot ce se întâmplă e doar gelozia ta, nu eu, nu romanul meu.

A închis din nou telefonul, iar ultimele mele cuvinte au zburat în văzduh. Greșisem desigur acordând atât de mult timp romanului și ei atât de puțin. Am alergat pe scări, am traversat în goană cartierul. Când am sosit la ea, nu mai era. Mă temeam grozav că de data aceasta își va respecta amenințarea. Țineam în egală măsură la ea și la romanul la care scriam. Ea era soarele și ploaia vieții mele. Simțeam că mor dacă mă va părăsi.

O zi mai târziu a sunat din nou. Ce voia oare să-mi mai spună? Vocea ei părea liniștită. Parcă își recăpătase modulațiile acelea plăcute de altădată.

– Știi, mă simt datoare să-ți spun încă o dată că nu mai merge, că nu mai pot. Regret, dar totul s-a terminat.

– Draga mea, te iubesc la fel de mult ca totdeauna, fă un efort și nu mă urî. Doar atât, acesta îmi mai doresc de la tine.

– În ultima vreme ai devenit egoist. Tu nu mai iubești nimic altceva pe lume decât romanul la care scrii.

– Nu neg deloc ce spui. Un scriitor adevărat își iubește dincolo de orice închipuire opera, după cum sunt momente în care o urăște, pentru că pe parcursul scrierii ea îi creează numeroase neplăceri, ca să nu mai vorbim câte deziluzii încearcă… Recunosc că în ultima vreme te-am cam neglijat.

– Și de ce trebuie să suport eu pedeapsa asta? Numai pentru că un personaj din romanul tău îți face hachițe?

– Ieri ai plecat de acasă, și m-ai făcut să sufăr foarte tare. Meritam eu să-mi faci una ca asta?

– Nu știu dacă meritai sau nu, un lucru însă îmi e foarte clar. Chiar în clipa asta trebuie să alegi: eu sau romanul tău.

– Nu prea înțeleg ce vrei să spui, iubito. Prea ești posesivă și exclusivistă. Oare unde ne va duce atitudinea asta a ta?

– Dragule, iubirea este jertfă. Parcă am mai discutat cândva problema asta.

– Și se va stinge lumina ei dacă arderea e prea puternică?…

– Nu-ți cer decât să-ți iubești mai puțin romanul, nimic altceva.

– Cum adică, să renunț la chiar viața mea numai pentru că tu mă iubești?

– Ai promis că te muți aici după ce vei termina Pasiunea din urmă, și n-ai făcut-o… Acum ai început un nou roman, la ce mă mai pot aștepta? Mi-ajunge, Pompiliu. Te-am sunat să-ți spun adio.

Au trecut câteva zile și n-a mai sunat. Eram convins de acum că nu mai era o glumă ce se întâmpla. Prea era furioasă pe romanul la care scriam de câteva luni încoace. Spre uimirea mea, o săptămână mai târziu am văzut-o în parc cu un bărbat de braț pe chiar aleea pe care ne plimbaserăm noi odinioară. O iubeam mult, dar acum BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

am început deodată s-o urăsc nu atât pentru că o vedeam plimbându-se cu un bărbat de braț, cât mai ales pentru că personajul meu feminin din roman începuse să-i urmeze exemplul. Chestia mă dispera, m-a făcut să-o detest și asta nu era bine. O săptămână mai târziu am încercat o conciliere cu ea. N-a acceptat-o, iar discuția cu ea m-am umplut de tristețe. Nu puteam accepta să mă substituie cu un altul. Nu mai trăisem o asemenea nenorocire vreodată, nu mai mergea nici romanul, în zadar briza înserării îmi lovea tandră fața. Eram dezolat, dar oare ce mai puteam face decât să nu-mi pierd cumpătul, să-mi păstrez calmul și luciditatea, în cele din urmă să las personajele să se manifeste în deplina lor libertate, ba în final să accept inclusiv dureroasa substituție.

Așa am procedat, dar tot nu mergea. Nu puteam sămi văd iubita în parc cu un altul. Trăiam de acum un coșmar. Mă simțeam nu doar trădat în ce aveam mai scump, dar de-o vreme simțeam o sfârșeală cumplită, cum nu mai trăisem. Mai rău era că nu mai scrisesem la romanul meu vreun rând de aproape două săptămâni.

Nu mai speram de acum să mă caute, ba eram chiar convins că totul se terminase.

Pe când nu mai aveam nici o speranță, a sunat ea.

– Alo, mai exiști. Ai terminat de scris romanul?

– A, salut, draga mea, cât de mult mă bucur că m-ai sunat. Ei, l-am terminat, doar ți-am spus data trecută că am ajuns într-un impas, personajele nu vor să mă mai asculte, au luat-o razna.

– Și eu sunt unul dintre personajele astea ale tale?

– Uite, spui tu ceva, măcar că nu m-am gândit până acum la asta, însă poate fi o variantă.

– Știi ceva, am fost prieteni atâta vreme, te-am sunat să-ți cer o favoare.

– Ei, cu mare plăcere.

– Eu sunt străină în orașul ăsta, nu te am apropiat decât pe tine. Am hotărât să mă căsătoresc. Duminică am cununia religioasă. N-ai vrea să mă conduci la altar?

Am rămas siderat cu receptorul aparatului telefonic în mână. Doamne, Dumnezeule, cum poate să-mi facă una ca asta? La un moment dat mi s-a părut că delirez.

De acum eram leoarcă de transpirație. Să fie oare asta lovitura ei de grație?

– Hei, ce faci acolo, de ce nu spui ceva?

– Ce pot să spun… N-ai putea găsi totuși pe altcineva să te însoțească la altar.

– Nu, m-am gândit bine, acesta este prețul trădării tale.

– Iubito, glumești desigur, te invit mâine seară la concertul trupei Sfinxul de la Ateneu.

– A, nu pot să cred. Și personajele tale din roman le vei lăsa singure?

– Of, Doamne, ce tot spui acolo! Personajele n-au decât să mai aștepte, dacă tot am intrat în conflict cu ele și nu vor să mă mai asculte…

99

PROZĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

DOUĂ SCHIȚE CONVERSAȚIE - Am uitat umbrelele!

Lil își trage scaunul mai aproape de cel al lui Tim, a cărui față se luminează când îi atinge buzele. Afară ploaia își deapănă bobinele pe geamul arcuit.

- Nu putem ieși... o să fim murați.

- Nu-i nici o grabă. E ca plumbul afară.

- Trebuie să discutăm. Lil își adăpostește buclele bogate sub brațul lui mușchiulos.

- Hai să fim realiști! Nu mă duc înapoi nici în ruptul capului! Să mă ștergi de pe listă! Și Lil se pierde în puloverul lui împletit de mână.

- Atunci... avem o problemă serioasă! El îi scanează fața prin ochelarii de vedere.

- Nu te enerva. Cred că trebuie să cântărim situația în mod detașat. Tim înșfacă felia orfană de turtă dulce de pe platou și o mestecă satisfăcut. Au! Cred că mi-a căzut o plombă! Iar trebuie să trec pe la dentist! Asta-mi mai lipsește acum!

- Hai să fim realiști, Tim! Calcă în picioare amintiri zdrențuite.

- Îmi dau bine seama că trebuie să luăm o decizie... cât se poate de repede.

- Tim, a ajuns la capăt! Privește dincolo de fotografiile Colonelului! Hai să fim realiști! Arată ca un giulgiu pe o stelă. Vocea lui Lil trece prin aer ca un curent.

- ...un ou spart ...într-o capsulă a timpului? Înțeleg foarte bine ce vrei să spui, Lil. - Este conectată cu întreruperi. Hai să fim realiști! Nu mai pot... nu mai vreau să am grijă de dânsa!

Ce sugerezi, Tim? - Nu mai rămâne decât casa de bătrâni, iubito!

Fără doar și poate! Să sperăm că medicul ei de familie ne poate sugera un loc potrivit.

- Tim, trebuie să aibă dormitorul cu baie și fereastra cu deschidere spre parc sau grădină... ca să privească afară când se leagănă în balansoar... Știi cât de mult îi place să stea în balansoar!

- Lil, știi bine că nu are economii, ci numai pensia de profesoară.. .după ce Colonelul s-a pierdut...

- ...Nu mai vreau să am grijă de dânsa! Vreau sămi trăiesc viața, Tim! E așa de posesivă... și pretențioasă! Mă înspăimântă cu atâtea... amintiri încuiate în

100

cușca minții ei... Cuvintele se încheagă în gâtul lui Lil. - Dacă nu cumva... se pierde între timp... și atunci suntem cu toții salvați... Ochii migdalați ai lui Tim îi ard fața.

- Nu vorbi așa, Tim! Voi pretinde că nu am auzit asta! Dimineață, când am intrat în apartamentul ei... am găsit-o îngrămădită pe pat ca o mumie, ascunsă în lințoliul ei de amintiri... privea la cutia cu fotografii...

- Trebuie să te duci înapoi, Lil! N-o poți abandona așa pur și simplu! S-a obișnuit cu tine... până-i găsim loc într-o casă de bătrâni!

-Ușor de spus, Tim! Știi cât este de dificilă! Întotdeauna mă pui în astfel de situații! Vrei să mă simt consumată de vină!

- Lil, s-a oprit ploaia! Hai să mergem pân’ la grajduri!

Afară, cerul de bronz se topește peste crăcile delincvente ale castanilor comestibili înșirați de-a lungul trotuarului de pe bulevard.

SINDROMUL „MUZICIENII DIN BREMEN” Ieri am fost la grajduri. Cu inima grea. Sunny tocmai terminase de ronțăit grânele Și Brian, grăjdarul îi peria coama castanie când am ajuns acolo.

- Cucoane! Știe că-l vindeți! Flăcăul bombăni abătut.

- Știu Brian, dar nu mai pot face nimic acum! Iam spus.

- Cucoane, Știu că nu-i treaba mea, dar n-ați putea totuși să-l țineți! Nu supără pe nimeni și înțelege.

- Trebuie să-l vând, Brian. Este prea încet acum.

Nu-mi pot permite să-l țin degeaba. Îmi trebuie banii.

Mă însor la vară.

L-am privit pe Sunny. Lumina se făcea schimbătoare pe spatele lui. Ștampila cu copitele modele confuze în paie. Capu-i era înfundat în piept. I-am mângâiat capul și coama. Mi s-a părut că detectez lacrimi în ochii lui blânzi... ca și cum ar fi știut... La fel... spini ascuțiți reverberau în inima mea. Lacrimi erau încuiate în ochii mei. Am mers direct acasă și mi-am turnat o băutură tare. M-am gândit la Sunny până în zori. Nu mai pot face nimic pentru el...

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

MEDITAȚII Nu e nimeni de neînlocuit. * Sistemul te corupe. * Primești câte o palmă de la viață. * Pentru a se menține echilibrul, trebuie să existe mereu părți antagoniste dar și neutre. * O persoană cu care stai îți umple viața. Fără aceasta, ești gol. * Când ai plecat, mi-ai luat dragostea cu tine… * Există ceva fără început și fără sfârșit? [Timpul ??] * La bucurie vin toți în speranța de vreun câștig, dar la necaz te lasă toți. * În extrema economie de piată, suntem legați de job ca iobagul de glie… * N-am de ce să mă-mpac cu el… pentru că nu ne-am certat! * Cel care vede în <A> pe <nonA> este înțelept. * Să mă las de creație înseamnă să mor. * Știu că sunt plin de păcate, dar cei care mă critică mă depășesc. * Bucuria unora, din păcate, se realizează pe nenorocirea altora. * Există un echilibru în natură: ceea ce faci cuiva, se va întoarce împotriva ta. * Să-ți cunoști limitele… și să nu le forțezi… * Trăsătura contradictorie este sarea și piperul care trebuie unei personalități pentru a fi mai interesantă. * Nimic și nimeni nu este invulnerabil. * - Cu ce să te-ajut?

- Să nu mă-ncurci! * Să fii cel mai bun prieten al tău însuți. * Fiecare om trebuie să-și cunoască măsura. * Problemele mici degenerează în probleme mari. * O mare personalitate nu poate să nu comită abuzuri… * După patruzeci de ani îmbătrânești de două ori mai repede…

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

* Fiecare sfârșește tinzând spre ceea ce nu poate! * Fericirea unora se clădește pe nefericirea altora. * Întotdeauna, când se trece de la o societate la alta, apare o categorie de mulțumiți, una de nemulțumiți, și alta de indiferenți. [Ca în mulțimea neutrosofică.] * Faci treabă mai bună cu binețea decât cu forța. * Orie-ai face și orice-ai drege nu poți să-i mulțumești pe toți. * Da, da, ești vulnerabil… oricât de invulnerabil te-ai crede! * Urcăm. Urcăm. Să luăm energie de la… gravitație! * În orice societate există trei categorii de oameni: cei mulțumiți, cei nemulțumiți, și cea mai mare parte – cei indiferenți. Când se trece de la o societate la alta, componența acestor categorii, evident, se schimbă.

Mereu va fi o dinamică între aceste trei categorii, care va duce fie la menținerea societății respective, fie la schimbarea ei. * N-o să poți vizita totul niciodată. Trebuie să te mai întorci… * Mâncarea e fudulie, băutura e unde e. * Dacă cineva mă depășește în trafic, mă simt inferior. * Ce e ilegal azi va fi legal mâine. * Dacă jobul îți este pasiune, ești un om fericit! * Discutăm nimicuri tocate mărunt! * Nu-i prost cine ia, e prost cine dă (folclor). * Aparatul dă-l mai tare și închide-l! * Tórturi și tortúri! * Omul din beție se trezește, din prostie niciodată. * Prostituția este o artă… * Când te obișnuiești să circuli nu te obișnuiești să stai! * În concediu în fiecare zi e duminică. * După fiecare pahar ești alt om! * Schimbările sunt așa de rapide că nu mai poți ține pasul decât sărind peste etape…

101

TRANSLAȚIUNI

EMANUEL POPE

POEME / POEMS ...am călătorit apoi am călătorit mult, până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele, călătorind cum călătoresc zmeii vara sau câinii sălbatici turbați de foame ori licuricii zănatici prin întunericul unei carcase putrezite de cal și auzeam peste mine venind din afară zgomotul unor neobosite perechi de aripi, nenumărate aripi, și cum eram trist ca o lebădă albă noaptea visam asemenea unui gutui rodind speranțe împrejurul lunii: „Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam „...sunt îngerii veniți să te ajute!” altfel, nu eram idiot pe de-a-ntregul și dimineața, când îmi spălam fața în izvorul propriei lucidități, știam că nu era decât murmurul nepotolitei pofte de sânge muște, numai muște, dând târcoale universului meu. „un arhanghel niciodată nu și-a lipit urechea sa sfântă de inima frântă a unui stârv de cal” și porneam din nou la drum cu jumătățile mele de om și de fiară abia respirând înăuntru. … am mers mult, până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele cum, odată, numai marii pustnici însetați de suferință obișnuiau să meargă, ori licuricii zănatici prin întunericul fără milă al unei carcase putrezite de cal rugându-mă, – tot mai mare greața – privind scârbit spre nodul din cuvinte și azi și mâine insidios și crud orice-ntreb mi se reverberează-n oase pustiul și el nu-i prag pe care să mă așez nu-i ușă-n care să mă-ncred toți caii au obosit să mai aștepte și câmpul este tot mai nins de oase între cadavre nu există nicio formă de comunicare doar o empatie sumară, surdă ca o licoare curgând tăcută dintr-o parte-n alta neconvingător ca-n filme sau cum vedem că se-ntâmplă între lumea viețuitoarele mării și lumina plăpândă a lunii sau cum există între lumea pietrelor și lumea metalelor

102

sau între lumea de-aici și lumea de-acolo și atât ... am mers prea mult aș spune atât de mult, încât de-acum aud lumina cum se frânge, geme ca o tablă-ndoită în mâna celui ce a plămădit pământu’ cutie a unei rezonanțe amare e greu de-nchipuit, dar nici nu simt vreun fel de milă din plânsul ei mă cheamă tot drumul străbătut sfârșitu-mi e aproape. și-ncep să râd cum n-am mai râs de mult... ...I’ve travelled then I travelled a lot, to the end of the earth and to the end of my days, traveling how the dragons are traveling in the summer or how the wild dogs raged by hunger or hare-brained fireflies through the darkness of a carcass of a rotting horse and I heard it covering me outwith a relentless noise of a pairs of wings, countless wings and how sad I was like a white swan at night I was dreaming such a ripened quince hopes embracing the moon : „There are angels, boy," I said to myself „...angels coming to help you!" besides, I was not utterly an idiot and in the morning when I was washing my face in the spring with my own lucidity, I knew it was only the untamed sussuration of lust of blood flies, only flies, circling my universe. „An archangel has never put its holy ear against a broken heart of a horse’s carcase" and travelling back on the road with my own halves of human and beast barely breathing within. ... I went far and away, up to the end of the earth and till the end my days how, at one time, only the zealous ascetics avid for pain used to leg it, or hare-brained fireflies through darkness without compassion for a rotting horse carcass praying, - increasing nausea looking disgusted at the knot in the words BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRANSLAȚIUNI as today and tomorrow insidious and cruel whatever I ask reverberate in my bones the wilderness and that there is no treshold I can sit down nor door to rest on all the horses are tired of waiting and the field is all snowed with bones between corpses there is no form of comunication only a summary empathy, deaf as a liquor flowing silently from on side to another unconvincingly like in the movies or how we’ve seen happening between the world of sea creatures and the feeble light of the moon otherwise how they are between the world of stones the world and the world of metals or in-between this world and that world that’s it ... I’ve travelled more than enough I would say so much that from now on I can hear how light is bending, whinging like a sheet buckled in the hand of the one who molds the earth a box of a bitter resonance it's hard to believe, although I don’t feel any type of pitifulness her crying is calling me all the way crosswise my end is nigh. and I began to laugh as I haven’t laughed in years... colosul uriașului meu MR55 voi nu v-ați petrecut cu mine nopțile pe aceste înălțimi și din spinarea acestui uriaș de fier n-ați privit, cu mândria celui ce n-are ce pierde, spre bolta de stele n-ați dormit în brațele lui protejați de întuneric și nu v-ați trezit la kilometri distanță de casă cu spaima unei zile noi tensiunea din osatura lui voi n-ați simțit-o și n-ați văzut aburul ridicându-se în zori din carnea sa fără efort, cu aripi de înger voi nu i-ați auzit scrâșnetul măselelor de oțel în soarele verii de august și nu i-ați admirat modul de-a purta fără un cuvânt, maiestuos, orașul ca într-o palmă de sfânt peste mări de ceață nu v-ați lipit obrazul umezit de lacrimi de fruntea sa și n-ați ascultat ecoul ce-l adăpostește pântecul său de ani buni ca pe-o ispită privind însingurarea serii. nu v-ați întrebat de unde și până unde i se poate întinde așteptarea nici viața și nici dacă din umerii lui poezia ar putea zbura pentru totdeauna, cel mai bine

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

voi n-ați ascultat zbuciumul râului de lumină curgând prin inima sa de aceea, nu vă aparține acest poem! el va rămâne poemul unei singure iubiri cu tot ce a cuprins ori nu poezia din el - iubirea și prietenia dintre un pui de om și uriașul său de fier – poezia aceasta, viața mea ca un zmeu de hârtie călătorind printre toate lucrurile pierdute …abia de te zărești de aici și mai c-aș râde de tine - ca un nu-dai-doi-bani-pe-el ce sunt – dacă n-aș privi cu inima strânsă de milă și frică la făptura prietenului meu, așezată ferm, drept pe picioarele sale ca un uriaș pod răsucit peste moarte. colossus to my titan MR55 you haven’t spent the nights with me on these heights and from the tergum of this steely giant you haven’t seen, with the pride of the one that has nothing to lose, towards the canopy of stars you haven’t slept in its arms protected by blackness nor waken up kilometers away from home in fear of a new day the tension from its bones you haven’t felt nor you’ve seen at dawn its exhalation rising from its flesh effortlessly, with angel wings you haven’t heard the steely teeth grinding during the summer sun of August neither you have admired how he bore without a word, majestic, the city as a holy palm over seas of fog nor stucking your cheek moisted by tears to the forehead its forehead neither listening to the echo from its womb for ages as a temptation longing on the evening loneliness. you haven’t asked yourselves from where and how far you the expectation can stretch or life nor if from its shoulders poetry could fly forever, for the best you haven’t listen to that troubled river of light flowing through its heart therefore, this poem does not belong to you! it will remain the poem of a single love poem with everything included or not within its poetry -love and friendship between a baby and the giant of steel this poem, my life as a paper kite traveling across all lost things ...barely a glimpse of you from here and I’d laugh at you -as I don’t give a damn on the one I am as if I wouldn’t look hard-hearted of pity and fear at the creation of my friend, sitting firmly on his feet as a giant bridge wrapped over death.

Traducere în limba engleză de Daniela BULLAS

103

TRANSLAȚIUNI

DORINA ȘIȘU

boierul oamenilor singuri / le bourgeois des hommes seuls mergi și azi...

tu marches aujourd'hui aussi ....

mergi și azi pe unde ai mers ieri auzi ce-ai mai auzit rabzi ce-ai mai răbdat râzi inconștient sau din instinct, dar poate nu-ți place să râzi nici să porți rochia cu sânii la vedere nu-ți place să-ți dai cu oja roșie nu-ți plac nici pantofii cu toc plângi ce-ai plâns și ce nu ai plâns pui o rană în plus pui un cent în cutia ta ascunsă pui din vopseaua de păr expirată peste părul tocit de culoarea nucilor verzi pui încă un cartof la fiert și rabzi suporți amintirile din copilăria ta nedreaptă că frecai preșurile cu peria că fierbeai apă într-o oală de 5 kilograme în fiecare seară că mergeai de dimineață să stai cu butelia o zi întreagă că te împingeai la aceeași coadă la carne, ulei, zahăr cu aceeași oameni de la lapte îți aduci aminte de înghețata aia bună de guma în formă de țigară îți aduci aminte de coada de la gaz sau aia de la pâine îți aduci aminte de biserică de coliva pe care o primeai în palmă de veșnica pomenire și de același plâns al mamei îți aduci aminte de prima bătaie atunci când un oarecare s-a apropiat de tine și a zis ceva urât de tine de mama sau de tata de soră sau de frate ai vrut să dai în el, dar n-ai putut în schimb ai primit un pumn în stomac ai căzut în praf fără aer încercai să respiri, să te ridici, dar dracu știe de ce nu puteai de ce nu încercai să fii mai rău ca ăla care te-a lovit? pentru că erai altceva un străin un ciudat erai copilul fără frați erai copilul orfan erai copilul cu vacanțele de la cozile comuniste erai copilul care adormea spunând „înger îngerașul meu...” pentru că-i era foame pentru că-i era dor pentru că-i nu-i era rușine să-i fie, să nu-i fie, să nu aibă, ori să aibă mai mult decât putea duce așa în hainele lui rupte așa în nopțile lui reci

tu marches aujourd'hui par là ou t'as marché hier tu entends ce que tu as encore entendu tu supportes ce que tu as supportés avant tu ris inconsciemment ou instinctivement, mais peut-être tu n'aime pas rire même pas à porter la robe avec les seins en vue tu n'aimes pas te mettre du vernis à ongles rouge tu n'aimes pas non plus les chaussures à haut talon tu pleures ce que tu as pleuré et ce que tu n'as pas pleuré tu mets une blessure de plus tu mets un centime dans ta boîte cachée tu mets de la coloration pour les cheveux expiré sur tes cheveux abimés de la couleur de noix verte tu mets encore une pomme de terre à faire bouillir et tu supportes les souvenirs de ton enfance injuste que tu frottais les tapis avec la brosse que tu faisais bouillir dans une marmite 5 kilos d'eau chaque soirée où tu partais le matin pour rester avec la bombonne à gas toute la journée que tu te bousculais à la même queue pour la viande, d'huile, du sucre avec les mêmes gens qui était là pour le lait tu te souviennes de cette glace bonne de la gomme à mâcher en forme de cigarette tu te souviennes de la queue pour le gas ou celle pour le pain tu te souviennes de l'église du gâteau pour les funérailles que tu recevais dans la paume de l'éternelle mémoire et de mêmes larmes de maman tu te souviennes de la première bousculade quand un certain s'est approché de toi et a dit quelque chose moche de toi de maman ou papa de ton frère ou de ta soeur tu as voulu le frapper mais tu n'as pas pu mais en changement t'as reçu un coup de poing dans l'estomac et t'as tombé sans air dans la poussière tu essayais de respirés, de te lever, mais le diable sait pourquoi tu ne pouvais pas pourquoi tu n'essayais pas d'être plus méchant que celui qui t'a frappé ? parce que tu étais autre chose un étranger un bizarre tu étais l'enfant sans frères tu étais l'enfant orphélin tu étais l'enfant avec les vacances passées aux queues communistes tu étais l'enfant qui s'endormait en disant „mon ange, mon petit ange....”parce qu'il avait faim parce qu'il lui manquait parce qu'il n'avait pas honte d'avoir, de ne pas avoir, ou d'avoir plus qu'il pouvait porter ainsi dans ses vêtements déchirés ainsi dans ses nuits froides ....tu marches aujourd'hui aussi par ou tu as marché hier sans te rendre compte que tu es arrivé au bout plusieurs fois

...mergi și azi pe unde ai mers ieri fără să-ți dai seama că ai ajuns la capăt de mai multe ori

104

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRANSLAȚIUNI boierul oamenilor singuri

le bourgeois des hommes seuls

bărbații au urcat pe o scenă înaintea femeilor bărbații și-au pus măști albe și au început să îngâne un imn femeile au urcat pe altă scenă femeile și-au pus măști colorate și au început să danseze pentru că în rolurile lor nu erau cuvinte trebuiau să mimeze viața, dragostea apoi moartea

les hommes ont monté sur une scène avant les femmes ils se sont mis des masques blancs et ils ont commencé à fredonner un hymne les femmes ont monté sur une autre scène les femmes se sont mis des masques colorés et elles ont commencé à danser parce que leurs rôles n'étaient pas des mots ils fallait mimer la vie, l'amour et puis la mort

spectatorii naivi ascultau de regizor actorii ascultau și ei de regizor nu era nimeni fericit un scenariu absurd trebuia urmat pentru că un boier le deținea lumea o lume cumpărată pentru tristețe în nemernicia lor nu existau fericiri și nici speranțe tu ai covoare, uzanțe, flori, femei, cizme, parfum tu ai o istorie din care poți stoarce lacrimile oricui te ascultă dar actorii și spectatorii mei nu au nimic au un boier care-i lovește în sânge și le suge viața în pahare de șampanie un boier care-și serbează ziua în fiecare joi tu ai ziduri, coridoare și uși dar lumea mea nu are decât un pustiu cenușiu fără gust și fără senzații o moarte de uzanță băgată cu sila pe gât

les spectateurs naïfs écoutaient le régisseur les acteurs écoutaient eux aussi le régisseur personne n'était heureux un scenario absurde devait être poursuivi parce qu'un bourgeois détenait le monde un monde acheté pour la tristesse dans leur infamie n'existaient ni bonheur et pas plus d'espoir tu as des tapis, des coutumes, des fleurs, des femmes, des bottes, du parfum tu as une histoire qui peut essorer des larmes à n'importe quel auditeur mais les acteurs et mes spectateurs n'ont rien ils ont un bourgeois qui les frappe dans leur sang et leur suce la vie dans des verres de champagne un bourgeois qui fête son anniversaire chaque jeudi tu as des murs, des couloirs et des portes mais mon monde a seulement un désert gris sans goût et sans sensation une mort d'usance enfoncée de force sur la gorge

te iubesc și miercuri

je t'aime aussi mercredi

te iubesc și azi chiar dacă e miercuri și sufletul parcă e atât de bătrân încât îi simt albul pe buze un gust sacru care-mi răscolește privirea și-o trimite hăt departe dar nici nu mă întreb de ce o trimite hăt departe și de ce oamenii ăștia din jur sunt preocupați până-n oase de grija altora te iubesc bătrânește ar spune bunicul pe îndelete și fără grabă chiar dacă nu am câștigat la loto nu-i nimic ar spune bunicul sănătoși să fim că le-om face pe toate fericirea-i albă și ea atunci când îmi reciți din tine o liniște copleșitoare cuprinde cele câteva secunde când îmi citești apoi vine un ceva și ne strânge cu ușa ne sugrumă de gât grija zilei de mâine și oboseala zilei de azi ne facem mărgele din speranțe și adormim în fuga nopții siguri că poarta e închisă și niciun balaur nu intră basme ai spune tu că din atâtea vieți doar pe-asta o țin minte te iubesc și azi chiar dacă e miercuri și sângele-mi se înmulțește cu tine rezultând un mâine și poimâine de miercuri continuu se-ntoarce-n mătase albă pleoapa timpului de azi

je t'aime même si aujourd'hui c'est mercredi et mon âme semble si vielle que je sens son blanc sur mes lèvres un goût sacré qui farfouille mon regard et l'envoie très loin mais je ne me demande pas pourquoi l'envoie très loin et pourquoi ces gens au tour de moi sont préoccupés jusqu'à l'os de soucis pour les autres je t'aime comme un vieux, dirait mon grand père doucement sans se dépêcher même si je n'ai pas gagné au loto ce n'est rien dirait mon grand père soyons calmes et nous allons tout faire le bonheur est blanc lui aussi quand tu me récites de toi même et une silence écrasante enveloppe les quelques secondes quand tu lis pour moi et puis arrive un quelque chose et nous écrase comme une porte nous serre le cou le soucis pour demain et la fatigue d'aujourd'hui nous faisons un chapelet de l'espoir et nous nous endormons dans le sillon de la nuit certains que la porte est fermée et aucun dragon ne rentre pas dans nos rêves tu me dirais que de tant de vies seulement de celle ci je me souviens je t'aime aujourd'hui aussi même si c'est mercredi et mon sang se réunis avec avec toi en résultant un demain, un après demain un mercredi continu Traducere în franceză de Larisa CAUDRON - Belgia

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

105

CRITICĂ

Marian BARBU

RESUSCITAREA ALTRUISMULUI POETIC După ce a publicat patru volume de versuri, fiecare dintre ele beneficiind de una-două cronici literare de întâmpinare, cumva favorabile, Gela Enea, cam nemulțumită, s-a hotărât să pună piciorul în prag și să-și alcătuiască o… antologie. Doar, tot așa, sorescian vorbind, Singur printre poeți (1964), citind încolo și încoace, văzând ce alandala se scrie poezie prin revistele vremii, ei contemporane, poeta a ieșit în rada portului (lirico-etic) vociferând maiakovskian – Dați-mi voie să trec (1996). Poruncitor, având un resort biografic imperativ, sinele creator preaplin de spațiul concentraționar, și-a oferit toate diligențele cuvântului nu numai rostit, ci și tipărit. Fiindcă în această micro-antologie (doar 34 de poeme, din patru volume!?) „tropotul” cuvintelor a cunoscut cele mai suprarealiste expuneri. Figurile de stil, uzitate în modernism, s-au transformat în postmodernism, prin participare mai mult rațională și mai puțin afectivă, încât ideea de comunicare, prin șocul produs, rămâne în seama decriptorului.

Teoriile moderniștilor anglo-saxoni s-au circumscris formelor poetice închise (metaforă, semnificat, cod principal, transcendență ș.a.) pe când în postmodernism, poetul își exprimă deschis participarea, fiind un antinarativ. Și totuși nu în puține formulări, poeta noastră afirmă un automatism psihic pur, răspunzând în timp lui Andre Breton. Automatismul gândirii, de care făcea atâta caz francezul, după ce se afișase, în parte și a biruit, receptarea poeziei lui G. Apollinaire.

Pentru contemporanii Doamnei Gela Enea, să punctez faptul că suprarealiștii nu excludeau visul, parataxa, ironia, retorica, nici schizofrenia.

Oricare din poemele conținute în ultimele două volume – măști (2015) și neurophobia (2016) – poate fi capabil de a oferi exemple edificatoare, precum și imbolduri de a crea stări metonimii și semnificații.

Pentru decodare, mi-am luat îngăduința să dezvolt două marginalii critice la două poeme: a) cocoșul are dreptul la o secure ascuțită și b) eu&eu

106

a) Personificarea păsării de curte (la unele popoare asiatice – chinezi, japonezi, vietnamezi ș. a., intrate în mitologie, se realizează după toate preceptele unei justiții imanente: respectul pentru cel condamnat, prețuirea pentru viața lui integră. Îi este exclusă barbaria, comportamentul sfidător, folosirea pentru ultima lovitură a unor obiecte tăioase, greoaie, sâcâitoare.

Fiindcă… Dumnealui a îmbătrânit și în cântec tot așteptând, ca să se „refugieze” dincolo de zarea zilelor, precum „bunicul pe americani” – deci, șocul poetic, produs în contemporaneitatea autoarei – o deplasează întrun alt mod al gândirii. Ideea este una a dezavuării morții întâmplătoare. Dispariția ființei în univers se cuvine înfăptuită cu o reală și motivată chibzuință. Numai așa se poate înțelege „măreția morții”. (Nu asemenea gânduri se înfiripau la gladiatorii de la Roma??)

Domnilor cârtitori și evaluatori de tristeți ale clipelor nefericite! Vedeți cum dintr-un obicei străvechi, și perpetuat până departe în veac, secționat în continuitatea lui de un poet intuitiv, face să se iște o puzderie de beneficii estetice! Așa arată unii poeți moderni, al căror nume este de reținut. b) Versul „să pășești nebun cambrat de frâul iubirii” – vers de o minunăție stilistică aparte –, care deconspiră ipoteticul început al unei scene de iubire frenetică, adună într-o simetrie perfectă dorință și împlinire, pe fondul zdrențuros al unui cotidian alternativ: – femeie-bărbat.

Cine își îngăduie o comparație între cântecul poeziei de dragoste tradiționale, cu descrieri de sentimente, în care epitetele ornante încarcă și limpezesc, aici, în poezia modernă, tradiția s-a refugiat într-o pândă presimțită. Pe podium stă duritatea observațiilor, ca într-o declarație de război. E un fel de Scara 1/1 a Ninei Cassian. Deci, departe de Țara fetelor, a Mariei Banuș. Parcă mai aproape, și nu prea, de Ana Blandiana. Finalul poemei eu&eu este de tot interesul subtilităților omenești (în plan literar, estetice).

N.B. – Desprind câteva formulări stilistice în linia celor tradițional-cunoscute: „amanții să sfârâie în sarea desfrâului”, „coclaurile sărate ale memoriei”, „îngerii căzuți în depresie de atâta sex poetic”, „toamna șia împlântat rugina în vers”, „botul catifelat al tristeții”, „își ține umbra în fiole” „ochii sunt două patinoare rotunde” ș.a.m.d.

– Antologia Cocoșul are dreptul la o secure ascuțită, Ed. Aius, (2016), beneficiază de o excelentă prefață analitică a domnului Ștefan Vlăduțescu.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ

LIVIUS PETRU BERCEA

STATUIA DE LACRIMI Cu ani buni în urmă, cândva după terminarea facultății, știu că am cumpărat o carte de poeme, apărută, sigur nu mă înșel, la editura „Cartea Românească”, cu un titlu de rezonanță eminesciană, incitant prin sugestii, Lucifera. Era cartea de debut editorial a unui tânăr, cam de o vârstă cu mine, pe care apoi, publicistic, l-am pierdut din vedere. O cumpărasem ghidându-mă după „obiceiul” timpului: o editură prestigioasă, cum era „Cartea Românească” nu admitea spre publicare orice, nu era o simplă tiparniță pentru scrietori, avea, pe atunci, redactori unul și unul și o exigență căreia doar talentele veritabile îi puteau face față. De atunci, Dumitru Velea, căci despre el e vorba, a publicat cărți cât pentru un raft de bibliotecă, fără să facă rabat la calitate. Așa s-a născut și cartea de față (Locul gol, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 2002), pe care o primesc de la autor la un deceniu și jumătate de la apariție (n-am știut de ea decât din bibliografia autorului) și care se integrează în opera poetică a scriitorului amintit ca o piesă de puzzle care umple, acolo unde trebuie, un „loc gol”. Dar nu această minoră potrivire de cuvinte este lucrul esențial care se cere afirmat despre carte. Nicidecum. Volumul lui Dumitru Velea este mărturisirea unui zbucium interior de o intensitate care trebuia să „răbufnească” liric și încercarea, în același timp, a poetului de „justificare”, pentru sine, mai întâi, a absenței, ca o realitate trăită dramatic, aproape fizic. Cel puțin așa am perceput eu textul, la o lectură „cu creionul în mână”. Poate să mă fi înșelat, dar nu cred că prea mult. Iar rândurile care urmează își au rostul doar pornind de la această prezumție. Nu am făcut și nu fac din circumstanțele biografice un punct nodal, unul de neapărată referință când în vreun text am descoperit asemenea inflexiuni. Dar, nu le pot eluda din conexiunile pe care le pot face, când mi se impun, cumva, de către text. Pentru autor, ca să reiau ce scriam acum câtva timp despre un alt volum de versuri al lui Dumitru Velea, Odette, „nemțoaica din Timișoara”, cum îi spune autorul, a fost un veritabil „daimon”, nu în accepția negativă a termenului, care se regăsește preponderent în dicționare, ci în sensul unei spiritualități intermediante între zeu și om, între o entitate puternică, dar nedefinită, și ființa trecătoare a persoanei.

Am simțit, chiar dacă poetul n-o spune direct (ca poet, nici nu putea face lucrul ăsta), că scrierea unor asemenea texte, de un dramatism intens, se datorează BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

unei traume, unei trăiri care se cerea exteriorizată și care și-a găsit în vers modul ideal de materializare, cea mai potrivită haină. Dar, să revin. Toate textele volumului, într-un veritabil crescendo, privind existența din diverse perspective, pregătesc, parcă, ivirea textului final, expresie unică a acelui „loc gol” lăsat de „daimonul Odette” la dispariția ei. Reproduc o parte din versurile poemului, numit, semnificativ, Lada și pânza, un epitalam îndurerat, cu două poluri contrare asociate și parțial suprapuse (lada putând fi și „lada de zestre” – element specific nunții – dar și „sicriul”; pânza este și „simbolul vălului de mireasă”, dar și „un fel de învelitoare a celui dispărut”). O adevărată mitologie populară „se desfășoară” și aici, ca și în alte texte. Suntem pur și simplu copleșiți de semnificațiile itinerarului dintre două momente esențiale ale existenței: nunta și moartea, totul dominat de semnificațiile albului pur al pânzei (=drumului) care unește aceste răspântii: „Pânza de mamă țesută/ din clipa nașterii tale,/ pentru a călca mireasa pe ea,/ printre rozele și nucile presărate,/ s-o strângi sul, ca pe o carte,/ și s-o așezi cu veșmântul, în locul capului... […] Stai lângă lada de lemn de salcâm,/ iei seama la mâinile uscate ale bătrânei,/ la măsurile tale,/ luate în cruciș și-n curmeziș cu fir roșu/ și date veșmintelor/ pânzei și lăzii,/ ca și cum le-ar face semnul crucii,/ în ziua de nuntă.// Ce înger a luat-o în brațe/ de a trecut-o pragul casei?”

De fapt foarte multe elemente ale acestei mitologii rurale formează substanța unei lirici care glisează permanent între viață și moarte, între împlinire și „locul gol” pe care orice stingere îl lasă în spațiul din apropierea noastră sau dintre noi. De aceea, pe parcursul volumului, cititorul va putea sesiza ceea ce aminteam mai sus: absența devine parcă atotprezentă, aproape fizică, impunându-se ca o dureroasă și, în același timp, imperturbabilă trăsătură, nu numai a ființei umane, ci a întregului cosmos. Singur focul (id est iubirea) este elementul fundamental al necesarei regenerări: „Lângă Împărat este un loc gol.// În miezul stâncii, de unde scoți omul/ cu două funii,/ rămâne un loc gol.// Pe unde sabia trece,/ despărțindu-te, ca pe o mână de umbră,/ este un loc gol.// Și în mormântul luat cu împrumut,/ dacă îl deschizi, după trei zile,/ găsești un loc gol.// Și după ce pământul s-a clătinat/ din funiile întinse între stâlpii/ îmbrăcați în cămașă de aur,/ era un loc gol.// Numai după ce a trecut focul/ 107

CRITICĂ în platoșă de aramă/ s-a auzit un susur subțire de ape.// - Scoală-te, și bea!” (Locul gol).

O carte despre „marea trecere”, așa poate fi caracterizat sintetic volumul lui Dumitru Velea. Am fost impresionat și de modalitatea, resimțită acut, a unei permanente con-fuzii (mai bine-zis, in-fuzii) a celor două stări proprii lumii materiale: viața și moartea. Poemul Pe prispa casei este relevant pentru ceea ce putem numi existență continuă: „când bătrâna iese pe ușă și, mirată, îl întreabă:/ - Ilie, ce faci cu plașii atât de groși și de grei?/ cine o să se lupte cu ei, să-i așeze pentru țesut?/ - Vine Zaharia și pe-amîndoi, deodată, îi ia-n brațe.// Atunci mi-am dat seama că nu mă vedeți,/ că nu știți cum pânza subțire mi s-a țesut peste față,/ în groapa comună, unde întins pe foaia de cort,/ vorbesc cu brazii bătrâni din munții Tatra.” Textul lui Dumitru Velea este grav, într-o tonalitate potrivită marilor întrebări și (uneori) răspunsuri din care-și alcătuiește substanța. Căci, chiar de nu pare, la prima vedere, lirica din acest volum e preponderent interogativă, la fel ca marea întrebare a umanității în fața necunoscutelor ipostaze ale ființei: existența și dispariția: „de unde venim, unde ne ducem?”.

Răspunsul pare a veni printr-un text scurt, de o concizie, limpezime și expresivitate care se detașează tocmai „simplității” formulei poetice adoptate: „Orice locuință/ are o ușă pe care omul/ nu va deschide-o niciodată,/ fiindcă prin ea trece Dumnezeu.” (Ușa).

Mi se pare a fi unul din textele fundamentale ale cărții și una din „cheile” care ne ajută să accesăm, atât cât putem, „corola de minuni a lumii”.

Ismail Aslan (Turcia) 108

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI duminicile de sub pământ, de Flavia Adam După o lungă tăcere, Flavia Adam revine în forță și publică nu mai puțin de 6 volume de poezii în decurs de numai 2 ani: Tăcerile dintre cuvinte (Cluj, 2013), Pierduți prin toamnele iubirii (Buzău, 2014), În amiaza cuvintelor (Tg.-Mureș, 2014), Instantanee din ultima moarte (Tg.-Mureș, 2015), Pumnul din vid (Râmnicu Sărat, 2015) și Femeia de nisip (Râmnicu Sărat, 2015). Volumul de față, duminicile de sub pământ (București, Editura Tracus Arte, 2016) este cel de-al 7-lea. După cum spune chiar poeta, principala sursă de inspirație pentru versurile sale ar fi emoțiile date de diferite întâmplări ale vieții cotidiene, dar și de mari motive literare din totdeauna precum iubirea și moartea, aceasta din urmă văzută ca “trecere dintr-un spațiu spiritual într-altul”. În volumul duminicile de sub pământ, motivul poetic esențial este cel al morții, al finitudinii, în stil post-expresionist, dar cu accente proprii și imagini penetrante și impresionante. Cartea, purtând un titlu care trimite la serialul TV american Sub pământ S.R.L. propune o viziune și o lume cvasiapocaliptică, aflată în degringoladă și stază, în care moartea, și simbolurile ei, a înlocuit aproape în totalitate viața, iubirea și orice speranță.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

În general, „omul liber se gândește la moarte mai puțin decât la orice altceva, iar înțelepciunea lui constă în meditația asupra vieții, nu asupra morții”, spunea filosoful olandez Baruch Spinoza în cartea lui esențială Etica. Odată cu această afirmație, care i-ar lua înapoi filosofiei orice vocație de a gândi moartea, spre deosebire de poezie care meditează și la finitudine, Spinoza nu a făcut decât să exprime tendința de fond a metafizicii, dar și a poeziei, la urma urmei, a cărei sarcină esențial-fundamentală, începând de la Platon este de a aminti de participarea omului la etern și de a-l invita să depășească contingența și finitudinea vieții individuale. A învinge moartea, acesta este programul nu doar al metafizicii, ci și al religiei, în măsura în care ea oferă o „promisiune de supraviețuire personală, al științei, care postulează „validitatea unui adevăr independent de muritorii care-l gândesc”, și, mai general, al ansamblului culturii universale. La rândul său, idealismul german, de la Kant la Hegel din marile lor opere, trecând prin Schelling și marele poet Hölderlin, a putut vedea în nemurire un „postulat” al unei rațiuni finite; în absolut ceea ce necesită în mod intrinsec o istorie; în divin o „creație transcendentală” și în infinit „semnificația finitului”.

Cam în același fel, Edmund Husserl a definit atemporalitatea adevărului mai puțin ca un mod al acestuia de a exista în afara timpului, cât și ca o „omnitemporalitate”, ca un mod specific al temporalității înseși, iar vremelnicul rector nazist, dar mare filosof, Martin Heidegger, a arătat că timpul constituie orizontul înțelegerii conceptului însuși de ființă... Rezultă că a găsi în „finitudinea timpului”, adică în moartea însăși, resursa vieții pretinde să ne încredințăm fără rezervă „spaimei pe care ea o suscită” și să acceptăm să rămânem constant sub influența ei. Rezultă că moartea este „obiect al spaimei”, și nu poate fi înfruntată decât în măsura în care pare că se „înstăpânește” doar asupra unei părți a ființei noastre mult-iubite.

Volumul se deschide cu poemul Ingrid, care este „cea mai frumoasă femeie” care „nu semăna cu nicio tânără de la noi de pe stradă”, dar care a murit în somn, tânără, nemaiputând să-și edifice o casă, să planteze un copac, potrivit unei faimoase vorbe din bătrâni (la care se adăuga și procrearea unui copil), și să-și finalizeze „studiile de științe politice”. În scurtul poem moartea de la fereastră (toate titlurile poeme109

CRITICĂ lor sunt scrise cu litere mici, cu excepția poeziei Ingrid), poeta împarte aceeași șină cu moartea într-un tren al groazei, și nu al evadării dintr-un lagăr totalitar (sau poate fi și acesta), în care călătorii se înghesuie să prindă un loc la fereastra libertății. În alt scurt dar intens poem, întunericul de la fereastră, eul poetic își închipuie că a murit deja, și că la înmormântarea ei, a fost liniște deplină, ca de mormânt, la o adică, nu au fost bocitoare enervante și nici nu s-a citit testamentul. La moartea ei, i-a cântat unui melc (aluzie fină la După melci de Ion Barbu) „despre Dunăre, despre viață”, și doar bunica a sărutat-o pe frunte, strecurându-se subtil pe gaura cheii, ca într-o imagine surrealistă sau din 1001 de nopți. Desigur, melcul are numeroase simboluri și semnificații, de la regenerarea periodică, moarte și renaștere, până la tema a eternei reîntoarceri. Melcul mai semnifică și fertilitatea, zămislirea, graviditatea, nașterea, „mișcarea în cadrul permanenței”, evoluția vieții dar este și simbol sexual. La Flavia Adam, pare mai mult a avea semnificația un pic morbidă de fecunditate adusă de morți, „podoaba aproape necesară a străbunului venit pe pământul oamenilor să-l fecundeze”, cum ar spune Chevalier și Gheerbrant. În poezia numărătoarea, ca într-un fel de ritual sau rit de trecere spre tărâmul morții, eul poematic își face tot felul de calcule morbide, când se apropie Doamna cu coasa, numără până la trei, ca într-un joc pentru copii, îngurgitează un ultim pahar, își numără oamenii de lângă el, încheind oarecum socotelile cu viața, doar gândul față de urmași, „progenituri” mai rămânând o obsesie pentru cel mort, ce vor fi devenind și dacă vor fi viitori alcoolici, uitându-se la „sânii plini ai Mariei”. De fapt, marea întâlnire cu moartea este ineluctabilă, dar felul în care ea se desfășoară depinde de fiecare om, pentru unii e un mod de dispariție sau evadare în neant, pentru alții practic, moartea nu există, nefiind altceva decât un somn obișnuit, așa mai lung. Într-un alt poem interesant, „promisiuni mincinoase”, cu toate că alter egoul autoarei a promis că nu va mai scrie despre motivul morții, ca într-un text postmodern, neavând remușcări dostoievskiene, „mințind cu nerușinare”, reprezintă totodată – dincolo de un alt joc, în care eul liric își desenează un cerc în care se așază apoi ghemuit (devenind „femeia din cerc”), - și o deconstrucție derrideană a finitudinii. În cartea Flaviei Adam există și motivul dorului, combinat cu gândul de a muri de dorul cuiva, în poemul despre dor și alte nimicuri (care parafrazează filmul britanic Despre fericire și alte nimicuri al lui Mike Leigh), dedicată conceptului, ideii, cuvântului „dor” ale cărui virtuți sunt deosebite, cu adevărat împărătești, dorul fiind, după Constantin Noica, un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, un cuvânt al deschiderii și totodată închiderii unui orizont, unul al „intimității cu depărtarea al aflării și căutării”. În același timp, dorul este un cuvânt al „știutului și al neștiutului, al limitației și nelimitației”, al 110

concretului și al abstractului, al atracției de ceva determinat și al pierderii în ceva indeterminat încheindu-și socotelile cu viața, după cum am văzut în poezia numărătoarea. Nu știu cum, dar dorul are o mirifică suveranitate în el însuși, dar este un cuvânt al visului și al lumii ca vis, și nu întotdeauna al faptei.

Dorul te cam poartă în stilul jucăriei yo yo când spre trecut, când spre viitor, te încarcă netrebnic de regrete, dar și frumos, de speranță, dorul îți face uneori de îndurat insuportabilul și urâtul vieții, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie și este bine să înduri ca un creștin ori samurai sau creștino-samurai adevărat. În fine, dorul a plecat de la durere și suferință, căință și smerenie și a scos maximum din transfigurarea și metamorfozarea acestora, dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet și de rocadele lui. În despre dor și alte nimicuri, Flaviei Adam, prin naratoarea poematică, mărturisește că nu a simțit niciodată cum ar fi „să moară de dorul vreunei persoane”, aceasta în pofida trădărilor suferite în viață, a respingerii morfinei, a nefolosirii pansamentelor, când ar fi avut mare nevoie, și mai ales, în ciuda unei anumite tristeți datorate despărțirii de cineva drag. În concluzie, în cartea duminicile de sub pământ, lirismul Flaviei Adam cu inserții metafizice, vizează absurdul vieții și al morții într-o tehnică apropiată de expresionism și de post-expresionism, al unei lumi închise, sleite de puteri, al evoluției spre ieșirea aproape totală din coordonatele temporale, al dezintegrării omului în alienare, lipsă de comunicare și chiar în haos.

„Ipostazele finitudinii” în volumul Locul unde îngerii ațipesc, de Raluca Pavel Locul unde îngerii ațipesc reprezintă cel de-al treilea volum de versuri al tinerei poete Raluca Pavel, apărut la Editura Contrafort din Craiova, în 2014. În prefața cărții, intitulată Dincolo de cuvânt, poeta susține că acest volum de poezii a fost scris la durere, el fiind o transpunere poetică despre cum ar trebui să arate realitatea din vis, o carte poematică, în vers alb despre distanța dintre zâmbet și moarte, despre ce are loc în timp ce trăim. Totodată, volumul este despre „singurul Eden pe care-l pierdem” și după versurile dedicate Străinului (al doilea volum al autoarei, din 2012), reprezentând în același timp, al treilea pas în formarea ei ca „ființă artistică”. Scrisă în momente de luptă cu ea și cu Sinele, în care doar versul era de partea ei și o proteja, luptă care nu o demola, ci o domolea, Locul unde ațipesc îngerii „a venit să astupe toate golurile, să oblojească toate cicatricile”, subliniază Raluca Pavel.

Cartea de față tratează poetic și psihologic marile teme și motive ale literaturii și poeziei dintotdeauna: viața, moartea, dragostea, visul, suferința, neantul ș.a.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ Înainte de a aborda marele motiv literar al morții, Raluca Pavel ne pune în gardă, face o introducțiune lirică, avertizându-ne, în poemul Nu e nimeni, că sufletul ei este cvasi-pustiu, aproape vidat, nimeni nemaidorind să trăiască la ea în suflet, să doarmă, să ațipească, indiferent dacă sunt bărbați ori femei, cu toții dormitând, cu excepția unui copil, simbol al vieții triumfătoare, care „dă din picioare”. Doar versul, adică Poezia sau Arta mai trăiesc, supraviețuiesc și „dau din picioare”.

Pe lângă poezie, numai iubirea ar mai salva-o pe autoare sau pe eul ei liric, de suferința, durerea în care se află și care o macină, ca într-un „deja vu” prin celebrii fluturi în stomac, îndrăgostirea instantanee din poemul Atingeri: „ce au fluturii în stomac/ când sunt îndrăgostiți?/ și „îmi plac aripile de fluture/ care îmi cresc odată/ cu fiecare adiere a ta,...” În mod normal, fluturele este considerat a fi un simbol al „imponderabilității și al instabilității”, iar noțiunea de fluture „arzându-se la flacăra unei lumânări” nu ne este specifică doar nouă: „Așa cum fluturii se zoresc spre moarte în flacăra cea strălucitoare, observăm în Bhagavad-Gita, tot așa oamenii aleargă spre moarte...” Totodată, fluturele mai semnifică, după Chevalier și Gheerbrant o „emblemă a femeii”, doi fluturi, însă, figurând „fericirea conjugală”, apoi învierea, mitul lui Psyche, sufletul sau suflul vital eliberat pe gura muribundului, al focului htonic ascuns, legat de noțiunea de sacrificiu, de moarte și de înviere. Dacă în poezia Atingeri, fluturele este strict simbolul iubirii, în întregul volum al Ralucăi Pavel, el reprezintă ideea de suferință, sacrificiu, moarte și înviere. În poemul Cuvânt printre cărări, eul poetic și sufletul lui are iz, miros de liliac, plăcându-i să rămână copil, ori să aibă suflet de copil, deși adună „ani și riduri”, ca într-o îmbătrânire prematură cauzată de suferință. Motivul visului este și el predominant în prima parte a cărții paveliene, unele dintre vise devenind o povară, ca în poemul Nu e nimeni, pe care ochii eului poematic nu o mai suportă. În poezia În

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

spatele lunii, dincolo de motivul romantic al lunii, visul este și un spațiu în care durerea și suferința nu au lăsat niciun semn, de asemenea, visul cuiva putând fi îndeplinit și fără ca cele două persoane, doi iubiți să se cunoască în prealabil, ca în poemul Rugă.

Un alt contrafort liric, este reprezentat de motivul poetic, religios și filosofic al îngerului, cartea Ralucăi Pavel fiind și o mică predoslovie în angelologie. Prin poruncile sale, Dumnezeu împarte lumea și organizează părțile Sale; nici îngerii, nici oamenii nu sunt însă, părți, fiind „ființe personale”, după Vladimir Losky, persoanele fiind mai complete, mai bogate decât „duhurile îngerești”. La fel, Sfântul Grigore Palama susține că omul este, după „chipul lui Dumnezeu” mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deține o energie dătătoare de viață prin care se însuflețește și stăpânește trupul, putere de care îngerii, duhuri fără trup, sunt lipsiți, deși sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplității firii lor duhovnicești. Totuși, un „înger biblic” este, prin derivare și „foncție”, un mesager al lui Dumnezeu, care-l cunoaște față în față dintr-o categorie mai înaltă decât omul! Este adevărat că e o creatură, în esența sa originală fiind un spirit sfânt și necorupt, și așa îl vede și Raluca Pavel în Locul unde îngerii ațipesc, dotat însă cu „voință liberă” și de aceea nefiind imun la ispită și păcat, această față negativă a îngerului fiind prezentă și în poezia paveliană, mai mult prin faptul că la un moment dat îngerii mai și adorm. De asemenea, în poezia Aprilie în septembrie din volumul Ralucăi Pavel, orgoliul oamenilor îi face pe aceștia să nu mai vadă „seva din îngeri”. Pe de altă parte, în Biblie, există multe indicii și indicații ale unei „căderi a îngerilor”, sub conducerea maleficului Satan, deși acest din urmă subiect s-ar încadra evident în sfera „demonologiei”, lucru întărit și de marele teolog ortodox Dumitru Stăniloae ot Vlădeni-Brașov, care spunea că prin păcat am căzut de la Dumnezeu, și „implicit din toată legătura cu ordinea asta mai presus de fire; acesteia i-a luat locul demonul” sau daimonul. În cartea Ralucăi Pavel este prezentă, arătată și fațeta negativă a îngerului, astfel, în poemul Întâlnire cu întunericul, apar și îngerii nopții care sperie sufletele oamenilor: „e mai bine să emailăm totul/ unele unghere din noi sunt mai întunecate/ decât s-ar aștepta îngerii nopții/ ni sar speria sufletele/ și nu am mai putea trăi cu noi”.

Părintele Stăniloae era de părere, totuși, că oamenii nu vor fi niciodată mai presus de îngeri și că doar Maica Domnului, singură, e mai presus de „trimișii Domnului”. De asemenea, există și „îngerul Domnului”, denumit uneori „îngerul lui Dumnezeu” sau „îngerul Meu” (sau „al Lui”), care e prezentat în Scriptură ca o ființă cerească, celestă trimisă de însuși Dumnezeu la oameni ca agentul Lui personal și purtătorul Lui de cuvânt. În multe pasaje biblice, îngerul este pur și simplu identificat cu Dumnezeu și vorbește ca Dum111

CRITICĂ nezeu, la persoana întâi singular, fază care se întâmplă și în cartea Ralucăi Pavel, unde apar și îngerii nopții care sperie sufletele oamenilor.

Pe lângă suferință, angelologie și mântuire, motivul morții traversează ca un „fir negru” volumul Acolo unde îngerii ațipesc, poeziile și secvențele despre moarte fiind destul de frecvente, Raluca Pavel scriind un mic tratat de finitudine. Se știe că în antichitate, credința grecilor într-un „daimon” personal, ce însoțea pe orice om de-a lungul întregii sale vieți, mai mult sau mai puțin norocoase, exprimă această comunitate de viață cu spiritul strămoșilor, care este, după cum se poate observa „fundamentul unitar al tuturor culturilor”, în poemul Acel va urma..., eul poetic murind cândva, „îmbrățișat de daimoni”. Într-adevăr, această idee este valabilă, ea fiind prezentă în volumul Ralucăi Pavel pe lângă moarte și chiar dorul de moarte, neexistând o cultură decât atunci când avem o anumită dominare a „curgerii ireversibile a Timpului”, ceea ce implică, potrivit eseistei franceze Françoise Dastur, folosirea unui morman ori set de tehnici destinate „să acopere absența”; iar absența prin excelență este a celui mort, ori a celor morți – în volumul Acolo unde îngerii ațipesc autoarea scriind și amintind cu durere de(spre) mai mulți morți, dispăruți – absență care nu dispare instantaneu sau „spontantaneu”, ci în mod absolut și de neînlocuit. În cartea Ralucăi Pavel moartea are mai multe ipostaze sau fațete: iubirea ca definiție a morții (în poezia Îți mai aduci aminte viitorul?), moartea venind la sfârșitul bătrâneții (Profeții despre trecut), suflete moarte sau moartea sufletului (Cândva era mai), singurătatea morții (Mor în universul meu), moartea pe patul de spital (Tata), dorul de moarte și moartea ca hoață de amintiri (în poemul Dor de moarte), goana spre moarte (Goana înspre moarte) și moartea prin îmbrățișarea daimonilor (Acel va urma...). În Acolo unde îngerii ațipesc, separarea între cei morți și cei vii nu e netă, iar moartea se vede mai degrabă integrată „ciclului vieții”, așa cum o atestă și credința orientală în reîncarnare; Raluca Pavel gândindu-se la sentimentul adânc al Morții, totuși poeta, sau alter ego-ul ei, ar vrea să renască, să „rerăsară” prin cuvinte și într-o altă viață și să moară din nou vitează și necontenită, fiindu-i dor de ambele, de binomul Viață-Moarte, ca în poezia Oamenii mă privesc: „nu mai am trăire,/ oricât de multe litere aș uni,/ cuvintele/ răsar și mor în privire”.

Dacă adăugăm și ideea ce se desprinde dintr-o poezie a poetei Emily Dickinson despre Neant ca Forță ce lumea reînnoiește, avem o altă conexiune dintre ideea de moarte, nemoarte, daimoni, suferință și cea a nimicului, neantului, în volumul Acolo unde îngerii ațipesc.

112

Odette de Dumitru VELEA Odette (1995) reprezintă cea de-a cincea carte a scriitorului Dumitru Velea (după volumul de debut, Lucifera, poeme, 1973; Banchetul, eseuri de estetică și filosofie, 1984, Zilele de pe urmă, teatru, 1994 și Cuvinte fără orizont. Cartea fragmentelor I., psalmi, 1995), fiind un impresionant și mișcător volum de poezii de dragoste, dar și filosofice și mitologice, prilejuit de pierderea unei ființe dragi, Odette, care s-a stins în urma unei „neîndurătoare boli”, (chiar în anul publicării acestei cărți), o „tânără nemțoaică din Timișoara, cea mai sensibilă și rațională femeie” întâlnită vreodată de autor, „cunoscătoare a mai multor culturi“ (de altfel, în cartea de față sunt inserate mai multe fotografii și poze color ale unor orașe, țări și locuri în care a călătorit Odette, printre care Italia, cu cele trei mirifice orașe, cele mai frumoase din lume: Roma, Veneția și Florența, Franța, cu Parisul și castelele sale, și Grecia, cu Creta și Paros, precum și ilustrate după picturi de Edvard Munch, de pildă), „și a mai multor câmpuri raționale – fizică atomică, matematică și informatică”. Desigur, Odette poate simboliza orice și poate trimite interpretativ literar, mitologic și filosofic la femeia iubită și pierdută, la Eva, poate să le întrupeze într-o singură ființă pe Euridice și Laura, Beatrice și Diotima, poate să fie lumina lumii și a lunii, lumina din Cartea Tibetană a Morților, o pasăre cu cap de zeiță, o porumbiță și multe altele.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Volumul are ca motiv mitologic și literar principal, pe lângă altele la fel de importante, mitul lui Orfeu și Euridice, povestea tragică de iubire a legendarului bard, Orfeu, care s-a îndrăgostit de o nimfă pe nume Euridice. Potrivit lui Ovidiu, Euridice era o naiadă, o nimfă de apă, dar Vergiliu o descrie drept o „driadă, o nimfă a copacilor”. Căsătoria lor s-a încheiat atunci când într-o zi, fugind ca să scape de minorul zeu Aristeu, cuprins de fierbinții fiori ai libidoului, Euridice a fost mușcată de un șarpe veninos și a murit.

Orfeu a urmat-o atunci în sălașul lui Hades, tot cu lira în mână, reușind să suspende cu ajutorul ei până și chinurile damnaților; fermecând chiar și pe cei condamnați la o pedeapsă eternă, precum celebrii Sisif și Tantal, care au uitat, astfel, de chinurile lor îngrozitoare. Rugămințile aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiție: nu trebuia, pentru niciun motiv să se întoarcă spre a-și privi soața până ce nu vor fi ieșit amândoi din sălașul hadesian. Orfeu a respectat această condiție până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teama și nerăbdarea iubirii, a privit nesăbuit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice dispărând din nou în abisul infernului. La Dumitru Velea, în poemul Ruga cea mare, Euridice-Odette este rugată de Orfeu-eul poetic din această poezie sau autorul, să nu-și atunce veșmântul, „chiar dacă el s-a rupt”, să-i vorbească „toate cuvintele”, scrijelindu-le în carnea poetului, care va sta de veghe „cu țepușă sub bărbie, pentru a nu adormi”, pentru ca în clipa părăsirii să strige: „Odette, nu te întoarce, precum Euridice!/ Nu te întoarce!”

Așadar, poetul este îngrijorat ca iubita să nu-l părăsească, atât în timpul vieții, cât și atunci când moare.

De asemenea, în poemul O operă radical, ca un sacrificiu, se face aluzie la coborârea în infern din marele poem al lui Dante, Divina Comedie, cu faimosul vers-efigie: „Lasciate ogni speranze voi, ch’entrate”.

Volumul Odette se deschide cu poemul După, în care autorul utilizând tehnica repetării unui cuvânt, în cazul de față prepoziția „după”, la începutul fiecărui vers, acestea fiind grupate câte două, în care își exprimă sentimentele față de iubită, care poate fi una universală, nu numai enigmateica Odette, căreia îi sunt proslăviți ochii, inima, mersul, glasul, brațul, aura sau lumina și chiar umbra (aluzie subtilă, printre altele, și la povestirea Peter Schlemihl de Adalbert von Chamisso, ca să rămânem în spațiul germanic, căruia îi aparține și Odette), după care aleargă, galopează, picioarele eului poetic. După toate organele și însușirile iubitei, întreg universul, parcă, se rotește, ca pământul în jurul soarelui, astfel, după inima ei „freamătă viața” sau după glasul ei „tremură stelele”. Și în poemul Singur și părtaș, Velea folosește repetiția unui anumit termen la începutul fiecărui vers, în acest caz avem cuvântul „cine”, pronume interogativ, în care tot așa urmele, veșmântul, brațele, ochii și cuvântul iubitei, nu numai că sunt proslăvite, ci au proprietăți supranaturale și vindecătoare: „Cine ți-a călcat urmele/ nu-l doare capul niciodată” sau „Cine ția privit ochii/ a atins cu mâinile cerul”. În poemul Numele dat, se fac referiri și referințe la Biblie, mai precis la Facerea, eul poetizant și iubita lui transpunându-se în rolurile lui Adam și Eva, doar BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ că în loc de Dumnezeu care a luat o coastă din Adam și a creat femeia, la Dumitru Velea, bărbatul se sacrifică dându-i femeii iubite coasta sa, și nu numai aceasta, ci și picioarele, brațele, inima, ochii, cuvintele și chiar numele lui, poezia semănând, ca tehnică literară, cu poemul După. Volumul Odette combină versul de tip clasic, cu rimă împerecheară și/ sau încrucișată, cu versul alb și poemul în proză sau proza poematică, ca în poemul De Spus (în care, într-un stil surrealist, parcă, apare o ciudată „pasăre acoperită de ochi” care poartă „surprinzătoare convorbiri cu duhul poetului, precum Daimonul cu Socrate”) și în poezia În Piața Dorobanți (tot cu imagini suprarealiste, în care poemul se desprinde din somn, iar „capul poetului albit, adastă pe o floare”). Cartea lui Velea conține și alte poezii în care apare Daimonul, astfel încât, trebuie să amintim faptul că acest termen indică în general o ființă de natură divină, care însă nu joacă rolul unei „zeități principale”, ci mai curând pe acela de mediator între zeitățile mari și om, aici daimonul previzionând îngerul creștin, sau pe acela de zeitate inferioară, subordonată față de cea principală, după cum spune Anna Ferrari. În mitologia și în religia greacă din vremuri imemoriale, distincția dintre zeu și daimon nu era întotdeauna limpede, ea începând să devină mai accentuată în perioada elenistică, târzielnică, atunci când daimonul sau demonul putea indica atât o „figură divină de rang inferior” comparativ cu zeul propriu-zis, cât și o ființă divină caracterizată negativ ca „spirit rău”. Demoni ori spirite ale răului apar, de exemplu, în Orestia lui Eschil, unde sunt generați de asasinat și răzbunare, în timp ce în Agamemnon de Seneca, demonilor li se atribuie „fenomene patologice aparent inexplicabile” ca: epilepsia, nebunia sau posedarea. Dumitru Velea a amintit însă de Socrate care discută cu Daimonul, și aici, interesant este faptul că în contextul viziunii atenianului, însuși termenul „daimon” arăta atât vocea interioară care îl previne când e pe cale de a face rău, aici daimonul căpătând o latură pozitivă, cât și „noii daimoni” pe care îi introduce în cetate (personaje divine propriu-zise, având o valență negativă). În poezia Daimonul cu roată, scrisă ca un poem în proză, daimonul conversează ori mai mult îi strigă poetului că făclille îi umblă prin corp, gonind ca fulgerul peste „învălmășitele cărări, legându-l de o roată”. De asemenea, în amplul poem Te-am văzut în lăuntrul meu, despre iubirea care este una cu spiritul, „trupul primește Daimonul înfășurat într-un văl strălucitor”, iar poetul-Daimon apare ca un mediator, ca un mijlocitor între elementul primordial foc și prezență și absență sau între bogăție și sărăcie, pentru ca în finalul poeziei, umbra Daimonului să treacă prin eul-alter ego-ul poetizant.

Cultura, istoria și mitologia greacă sunt prezente în mai multe poezii din volumul lui Dumitru Velea, atât la nivel livresc cât și la nivel de experiență, ca urmare a călătoriilor Odettei în Grecia și Creta. De pildă, în poemul intitulat eminescian Floare albastră apar cele trei preotese din Dodona, oraș în care se afla cel mai vechi oracol din lumea elenică, datând din al doilea mileniu î. Hr., potrivit lui Herodot și oracol al 113

CRITICĂ lui Zeus, după Homer: Promeneia (cea mai vârstă dintre ele), Timarete și Nicandra (cea mai tânără), amintite de Herodot în Istoriile sale. Ele îi mijlocesc poetului, eului poetic etc., apropierea de buzele lui a florii albastre, motiv romantic, apărând, de exemplu, la Novalis unde ea se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului, la Leopardi și, evident, la Eminescu, unde floarea albastră reprezintă voința, dar și „nostalgia nesfârșitului” sau femeia ideală, pentru Dumitru Velea, această din urmă semnificație fiind mai pregnantă și importantă, poetul căutând și apa albastră, săpând după ea la rădăcina unui stejar, pentru descoperirea izvorului vieții. În poezia La Cnossos, cu prilejul unei interesante vizite în insula Creta a Odettei, aceasta îi trimite autorului o schiță a labirintului din Cnossos, spre documentare pentru cel de-al doilea volum de psalmi, din Cartea fragmentelor de Dumitru Velea, o pasăre țâșnește din labirint, cântecul ei auzindu-se în întregul Univers, din umbra ei picurând sânge. În opinia mea, autorul face aluzie la legenda Minotaurului și a labirintului din Cnossos construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui Minos, pasărea semnificându-l pe Icar (care împreună cu Dedal își face aripi de ceară) și evadează din labirint dar se prăbușește în mare, soarele topindu-i aripile. În poemul Bunule Arhiloh, care trimite la unul dintre cei mai mari poeți lirici greci, căruia i se atribuie crearea versului iambic, dar numai câteva fragmente din elegiile și „Iambii” săi au supraviețuit, creația sa atâta cât s-a descoperit și a supraviețuit previzionândo pe cea a lui Aristofan și servind ca model poetei Sappho. Atât la Arhiloh cât și la Velea, care în această poezie este un postmodern, parodiind mai mulți autori și inserând un citat (științific, cu notă la subsol, nu cum a făcut Mircea Cărtărescu cu Viața și opiniile lui Tristram Shandy de Laurence Sterne, în prima sa carte, Faruri, vitrine, fotografii) din faimosul roman al lui Ernesto Sábato, Abaddón, exterminatorul (o carte profundă și copleșitoare în care tonul este unul apocaliptic, reprezentativă pentru acesta fiind viziunea fantastică din debutul romanului, a balaurului care amenință să-și dezlănțuie furia asupra orașului, însă nimeni nu-l vede, oamenii fiind mult prea adânciți în problemele lor mărunte) se remarcă varietatea tonurilor, abundența imaginilor surrealiste și verva stilistică.

Odette este și o carte mitologico-filosofică despre suflet și lumină, acestea având mai multe conotații, sensuri, valori semantice, deși conceptele și viziunile despre suflet și lumină privesc mai mult filosofia și religia decât mitologia. În poemele lui Homer, la prima citire, pare să lipsească o viziune unitară asupra sufletului, folosindu-se, uzitându-se mai mulți termeni pentru a semnifica diferitele funcții, neexistând un cuvânt care să-l desemneze clar, unitar. Astfel, gândirea și sentimentele sunt indicate, potrivit mai multor dicționare grecești, printr-un termen, phrenes, ce trimite în primul rând la sediul lor... fiziologic, situat în diafragmă; thymos este ceea ce provoacă emoțiile, pe când faimosul nous e ceea ce face să apară imaginile. Un alt termen celebru, psyche, este folosit de Homer pentru a indica sufletul înțeles drept „spirit 114

vital”, drept ceea ce dă viața și care, la moarte, părăsește corpul, din care iese ca un „suflu” (incredibil, dar chiar „suflu” este semnificația acestui termen, la fel ca în cazul latinescului animus de mai târziu), și ajunge în Hades, idee și imagine întâlnite și în volumul Odette. În poezia homeriană lipsește simțul unității diverselor funcții ale spiritului și conștiința faptului că majoritatea deciziilor se nasc în interiorul omului, în suflet ori spirit, la Dumitru Velea nu, la el deciziile iau naștere în sufletul său, ca urmare a unei mari dureri și frământări, în timp ce în poezia homeriană hotărârile sunt luate în marea lor majoritate de către faimoșii și atotputernicii zei greci.

Trecând la filosofii greci, de pildă, Anaximene și Diogene din Apollonia considerau că sufletul este ... aer, în timp ce un Heraclit din Efes spunea că este... foc, iar pentru Democrit din Abdera sufletul era alcătuit din... atomi rotunzi. În ce-l privește marele Platon, în controversata lui operă Republica, făcea o paralelă între „tripartiția statului” și aceea a... sufletului, de fapt o distincție între „sufletul rațional”, care gândește dominând impulsurile, „sufletul concupiscibil”, din care izbucnesc toate impulsurile corporale, și „sufletul irascibil”, care se indignează și luptă pentru ceea ce rațiunea consideră că este drept, constituind un suport al sufletului rațional. Celălalt mare filosof grec, Aristotel a elaborat o concepție a sufletului pe care se va întemeia, vreme de multe veacuri, întreaga reflecție filosofică ulterioară, văzând în el substanța trupului, primordiala entelehia a unui corp natural care posedă viața ca potență.

De asemenea, volumul Odette face trimitere la Dumnezeu „Care este numit Lumină”, la iluminarea dumnezeiască, la citatul biblic: „În Lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35.10). Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, trăirea luminii, care este viața duhovnicească conștientă sau „gnoză”, descoperă prezența harului dobândit de persoana umană. Așadar, Dumnezeu este Lumină și cei pe care-i învrednicește să-L vază, „Îl văd ca Lumină”, cei care L-au primit, „L-au primit ca Lumină”, așadar, regi bhumibol sau husseini, sau patriarhi daniel, episcopi teodosie sau preoți olteni, prinți charles sau slugi prea-plecate, mireni sau monahi, ei vor fi deopotrivă într-un târziu, în întuneric și călătoresc în beznă, dacă nu vor să se pocăiască așa cum ar trebui, căci pocăința este poarta care duce ineluctabil de la tărâmul întunericului la cel al Luminii. În religiile și filosofiile din India, mistica Luminii este mult mai complexă, fiind, înainte de toate, ideea fundamentală că „lumina este creatoare”, lumina este procreație, spune și Sataphata Brahmana, ea fiind „puterea care procrează”, după cum zicea și Taitiriya Samhita. Celebra Rig Veda afirma deja că Soarele este Viața sau „ātman”, Sinele oricărui lucru, iar Upanișadele chiar au insistat în special pe tema: „ființa se manifestă prin Lumina pură, iar omul cunoaște ființa printr-o experiență a Luminii supranaturale”. Dar, potrivit Chāndogya Upanișad, „lumina care strălucește dincolo de acest Cer, dincolo de toate, în lumile cele mai înalte dincolo de care nu există altele mai înalte, este de fapt aceeași lumină care strălucește înăuntrul omului”. Indianistul MirBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

cea Eliade spunea și concluziona că lumina este identică cu ființa și cu nemurirea și că diversele școli de Yoga pomenesc despre „epifaniile luminii interioare”. În dificila și ininteligibila, dar fascinanta lucrare Cartea Tibetană a Morților (Bardo Thodol), Lumina este numită „Adevărul Pur”, fiind descrisă ca fiind „subtilă, scânteietoare, strălucitoare, orbitoare, sclipitoare și înfricoșătoare în splendoarea ei”, calități care pot fi desprinse și în Odette, la urma urmei, această mirifică femeie reprezentând lumina-adevărul pur. Textul bardothodolian îl îndeamnă pe cel dus din lumea noastră, inclusiv pe Odette, în felul următor: „Nu fi nici intimidat, nici înspăimântat, căci este splendoarea adevăratei tale naturi. Recunoaște-o!” În poezia Cu privire la stele, Dumitru Velea leagă sufletul de lumină, dar și de elementul primordial al apei și de piatră: „Cândva, sufletul/ îmi era un râu de lumină/ în care înotam”. Simbolic, vorbind, piatra ocupă în diferite tradiții, occidentale dar și orientale, un loc aparte; astfel există o strânsă conexiune între suflet și piatră, spun Chevalier și Gheerbrant. Astfel, potrivit legendei lui Prometeu, ziditorul neamului omenesc, anumite pietre își vor fi conservat mirosul de om, astfel, piatra și omul prezintă o „dublă mișcare ascendentă și descendentă”, omul născându-se din Dumnezeu și întorcându-se la Dumnezeu. „Piatra neșlefuită” coboară din cer; odată lucrată, ea se înalță spre el. Pietrele „nu sunt inerte”; căzute din cer ca „pietre vii”, ele rămân neînsuflețite și pe pământ. Pe de altă parte, piatra mai este și simbol al „Glieimumă”, iar aceasta constituie una din fațetele „simbolismului Cibelei ”, astfel, în Grecia, după potop, oamenii au luat naștere din pietrele semănate de către Deucalion, într-un caz de lithogeneză. De asemenea, omul născut din piatră reapare în „tradițiile semitice”, iar anumite legende creștine povestesc că însuși Isus Hristos s-a născut în acest fel miraculos, adică din piatră! În China, Yu cel Mare s-a născut și el dintr-o piatră, iar fiul său Qi, tot dintr-o piatră care „s-a crăpat în partea dinspre miazănoapte”. Și nu pe nedrept, „Piatra filosofală” din simbolismul alchimic este „instrumentul regenerării”. În frumosul volum poematic Odette apare foarte des un alt motiv literar și mai ales religios, un fel de motiv-basorelief, cel al veșmântului, care este un fel de simbol exterior al activității și manifestării spirituale, forma văzută a omului interior, lăuntric. Veșmântul hieratic este prin excelență veșmântul pelerinajului, de multe ori un strai alb, la musulmani, la șiiții iranieni, în Japonia budistă ori șintoistă. În Vechiul Testament, veșmântul poate semnifica și manifesta caracterul profund al celui ce-l poartă, astfel, în vedenia lui Daniel (7, 9). Cel vechi de zile, care se ivește stând pe un tron și îmbrăcat în alb, culoarea luminii, îl reprezintă pe Dumnezeu. Mai reprezintă acea „dezbrăcare de omul cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou”, despre care vorbea Sf. Pavel (în Epistola către

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ Efeseni, 4, 22-24), „purificarea dinaintea trecerii”.

Tot după Sf. Pavel, haina sau veșmântul înseamnă trupul duhovnicesc, trupul nemuritor în care omul se va înveșmânta pentru viața veșnică (cf. Epistola a doua către Corinteni, 5, 3). Dezbrăcarea de individualitate înseamnă, după chinezul Zhuang Zi, lepădarea hainei. Îmbrăcămintea alb-strălucitoare, luminoasă (Matei, 28, 3; Luca, 24, 4) permite de îndată identificarea îngerilor. În timpul Schimbării la față (care trebuie înțeleasă ca o manifestare anticipată a slavei Mântuitorului, și al cărei caracter literar trădează influența povestirilor despre teofanii), veșmintele lui Isus Hristos se fac strălucitoare de un alb supranatural, ceresc și dumnezeiesc (Marcu, 9, 3 și urm.).

La Dumitru Velea, veșmântul are un caracter esențial creștin, dar nu numai, și este prezent în majoritatea poeziilor volumului, astfel, în poemul Te-am văzut în lăuntrul meu, apare veșmântul „strălucitor”, cel al lui Isus și al identificării îngerilor; în Ochiul se scufundă-n foc, avem strălucirea ce-i aprinde poetului veșmântul; în poezia Iată!, sau flacăra care „topește veșmintele”, în poemul Lumină mică; există semnificația dezbrăcării de veșmântul vechi și îmbrăcarea în omul cel nou, despre care vorbea Sf. Pavel: „Apoi, cu veșmânt nou, dispare prin mulțimea vânturată după salturile pieței”; în poemul Să fiu eu Odette, până și Daimonul își face veșmânt, în timp ce în Ruga cea mare, în care se face trimitere la mitul lui Orfeu și al Euridicei, Odette își azvârle veșmântul „chiar dacă el s-a rupt” și tot despre ruperea veșmântului din care s-a tăiat și „s-a aruncat pe ape”, este vorba în poemul În somn. În fine, un întreg poem, Veșmântul gol, în care poetul se metamorfozează, răstignirea și apoi în învierea lui Isus, este dedicat și complexului pasaj din Epistola a doua către Corinteni, tot a Sfântului Pavel: „Căci de aceea suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm ca locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi. Că noi, cei care suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiați, de vreme ce dorim să nu scoatem haina noastră și să ne îmbrăcăm cu cealaltă, pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață”.

Ar mai fi multe de analizat în acest volum complex dar pentru aceasta ar trebui un microeseu ori un studiu extins. Oricum, poeziile din Odette, sunt pătrunse de fiorul elementar, luminos, apollinic, dar și dionisiac, al unui soi de bucurie sacră și profană, în același timp, o poezie în care Binele și Răul, Eterul și Pământul, sideralul și teluricul, divinitatea și credința, viața și moartea, Luceafărul, dar și Faust și Mefistofel nu sunt doar niște simboluri clișeistice ori metafore găunoase și palide, ci “forțe atotcuprinzătoare”, karma eternă a omului.

115

CRITICĂ

DANIELA ȘONTICĂ

DUMITRU ICHIM CU CĂRȚILE PE MASĂ: ÎN PRELUNGIREA LUI VOICULESCU Dacă la debutul în volum din 1970 (De unde începe omul) Dumitru Ichim scria o poezie pe care criticii o vedeau adăpându-se din izvoarele liricii existențialiste, blagiene, după 1975, poetul s-a retras sub umbrela atotcuprinzătoare a sacrului. De altfel, era și firesc după studiile de teologie, importantă și hotărâtoare pentru devenirea ulterioară fiindu-i întâlnirea cu marele teolog Dumitru Stăniloae. Plecarea la studii suplimentare în străinătate se transformă în exil pentru Dumitru Ichim (și familia sa), care în 1974 este hirotonit preot la parohia românească din Kitchener, Ontario (Canada). Cărțile poetului preot depășesc de mult numărul copiilor săi (șase). Pe lângă lucrarea pastorală, îndeplinește printre românii din regiunea amintită și o misiune culturală și de păstrare a tradițiilor, fiind ajutat ani mulți de soția sa, poeta Florica Bațu Ichim.

Despre volumul de poezie intitulat Tu știi că te iubesc, apărut în 2016 la Editura Cathisma, se poate spune că încununează perfect strădania poetului de a turna aurul în forma prețioasă a sonetului. După ce o vreme a încercat esența tare a haikuului, a poeziei cu vers liber de inspirație religioasă, dar și pe teme diverse, în plină eră a poeziei cu formă „exagerat de liberă”, Dumitru Ichim ne propune clasicul sonet în bună tradiție shakespeariană.

Coboară pe linie românească din Vasile Voiculescu, și nu ascunde acest lucru, ba chiar continuă numerotarea sonetelor de acolo de unde le-a lăsat Voiculescu în a sa „traducere imaginară...”. Și dacă e Shakespeare, și e Voiculescu, atunci e vorba de iubire. Iubire față de ea/ femeia, definitiv închisă în vers și între copertele cărții acesteia, spre a nu mai muri niciodată, chiar dacă în realitate iubita soție a plecat dincolo, răpusă de cancer, e iubire de El, Dumnezeu, Căruia îi răspunde ca Apostolul Petru odinioară: „Doamne, Tu știi că Te iubesc...”. Când un Iov certându-se cu durerea, când un orb care caută lumina aceea deplină din care nu mai răsare întunericul, când jucăuș și cu

116

preocupare de bijutier spre a face mereu cea mai sclipitoare podoabă iubirii, dar mai ales un veșnic mire cântându-i miresei sale despre frumusețile netrecătoare.

Uimitoare este împrospătata dorință de a înnoi jurământul în alte și alte forme ale zicerii, de a face cunoscută plinătatea inimii. „Filosofala piatră? S-o caute nebunii!/ Eu când te am în brațe zvârl pân’ la cer lăstunii!”

Cele 150 de poeme sunt tot atâtea imnuri ale iubirii veșnice, inepuizabile, arătând o credincioșie la care un Arghezi n-a avut acces, dăruindu-ne mai ales zbuciumul și căutarea. Dacă astăzi sonetul pare învechit, ne contrazice imediat facebookul, unde autorul este într-o comunicare efervescentă cu mulți tineri și unde se manifestă sute de admiratori ai scrierilor sale.

Părintele Ichim, născut în 1944, este mai tânăr decât mulți, prin dorința de a transmite creațiile sale, de a împărtăși cu toți un vers, un gând, o bucurie. Chiar dacă uneori mesajul poetic este exprimat ermetic, întortocheat, încât este necesar să reiei citirea poeziei pentru a prinde exact firul, emoția rămâne clară, intactă, atinge cititorul.

Cartea ca obiect este și ea o bijuterie, coperta fiind cartonată, în cuprins având lucrări de grafică realizate de editorul poet Savatie Baștovoi, care și prefațează volumul. „O carte în care nunta atinge culmile ei cosmice, unde dragostea dintre mire și mireasă se amestecă cu taina zidirii și a mântuirii lumii, iar vinul care se toarnă la această nuntă e vinul cel din urmă, preschimbat în taină pe care cititorul este chemat să-l bea asemenea nunului din Cana”, se spune în prefață. De altfel, cum să nu te duci cu gândul la taine și minuni, citind un vers ca acesta, de o frumusețe ce te lasă mut: „Aprinde,-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul”? Și nu doar cum iubește omul ne arată harnicul sonetist, ci și cum este iubirea Domnului, ilustrând în același timp Geneza în patru versuri: „Când Cel-Înalt iubește e pururi în răsfrângeri;/ Argilă ia în palmă și-o subție-n oglindă,/ Nu cerul din țărână e templul pentru îngeri./ Ideile căzură, ne-având ce să cuprindă”.

Așadar, o carte de readucere a sonetului în rolul principal și o invitație de a medita la tema iubirii adevărate, netrecătoare.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CRITICĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

SUB ZODII, DE ELISABETA BOGĂȚAN CV-ul literar al scriitoarei Elisabeta Bogățan impresionează: poetă, traducătoare din/în limba franceză, redactor la un număr de reviste de prestigiu – este redactor șef la mult apreciata revistă CONFLUENȚE LITERARE INTERNAȚIONALE. Scriitoarea a fost distinsă în anul 1999 cu Premiul I NOVALIS pentru Poezie Műnchen, în anul 2000 Premiul II pentru Poezie Novalis Kreis Műnchen, 2008 cu Premiul I de poezie/ Premier Prix de Poésie decernat de Les Éditions Poètes à Vos Plumes la Concours International de Poésie Francophone Paris – pentru a spicui doar câteva.

Scriitoarea a cules și prelucrat legende din zona Parângului și din Valea Jiului împreună cu Ioan Dan Bălan. În aceeași colaborare a publicat în premieră studii etnografice despre comunitatea MOMÂRLANILOR. Versurile Elisabetei Bogățan sunt prezente în numeroase antologii, reviste literare și în volum.

Scriitoarea este membră activă a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunii Scriitorilor din România, iar biografia sa a fost inclusă în dicționare naționale și internaționale de scriitori.

Volumul de versuri Sub zodii al Elisabetei Bogățan a fost publicat de editura ieșeană TIPOMOLDOVA în Colecția de Poezie contemporană OPERA OMNIA în 2015.

Volumul SUB ZODII este divizat în două părți: I. Sub zodia cântecului: Cântece de toate zilele; Ochi pentru rotitoarele treceri; Gazeluri; Mirările lui Ianus II. Sub zodia semnelor: Zodia dezlegărilor de semne; Variante pentru o descifrare a lespezilor de la gura de schit; Epilog.

Volumul Elisabetei Bogățan este o cronică a trăirilor creatorului de poezie, care-și exprimă și-și apără individualitatea într-o lume complexă globalizată.

Versurle cuprinse în volum sunt un dialog al poetei cu sine-însăși, eul este submers în „starea de poezie”.

Poeziile sunt o tapiserie biografică a trecerii prin lume a poetei, un balans subtil între trecut și prezent: „vedeam prin lucruri până-n depărtare/ marginea de care/ cuvântul crescător se izbea/ întorcându-se ecou”, (Hipnoze).

Repetiția versului subliniază singurătatea și incapsularea creatoarei de poezie în natură: „de-atâtea ori/ de-atâtea ori/adus-ai geruri peste flori/... de pe cărări/ de pe cărări/ visate lung spre depărtări” (De-atâtea ori).

Setea de depărtări, de a explora alte universuri, de a atinge o altă realitate devine o himeră existențială: „sete BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

îmi era de-o apă/ revărsată/ printre gânduri/ răcorite sămi răsară/ chipurile/ rânduri-rânduri”, (Sete îmi era).

Poezia Adevărata culoare a vederii este ruga poetei către Bunul Dumnezeu: „Numai tu îmi poți fi vedere/ am strigat faptei risipind/ lumi fără număr/ pe lunecoasele spirale/ numai tu îmi poți fi vedere/ și trup/ și cuvânt”.

Ochi pentru rotitoarele treceri pornește cu un Argument, care ne dezvăluie emoțiile contraste. Poeziile care urmează dezvăluie poeta doritoare de a se metamorfoza – aflăm din titlul poeziilor – în: Frunză de-aș fi; Vârtej pe drum de-aș fi; Floare de-aș fi; Fir de praf de-aș fi; Sămânță de-aș fi; Piatră de-aș fi; Fulg de zăpadă de-aș fi; Munte de-aș fi; Gură de peșteră de-aș fi; Izvor de-aș fi. Tranziența umană este acum „carne care visează”, apoi „sunt țărnă ghemuită/ sub o pleoapă căzătoare” (Încheiere).

Afli în Mirările lui Ianus, ecourile unei generații debusolate: „generația mea e generația Ianus/ generația de hotar/ u-ța u-ța/ nici nu e rău/ după câte vedem/ stăm pe hotar și nu știm/ în ce parte o să cădem/ când se va rupe funia”, Generația Ianus (2).

Zodia dezlegătorilor de semne se deschide cu un Argument ce-amintește de tragedia greacă: „vai mie/ vai mie/ tot ce ating se face scriere/ pâinea apa vinul/ și țărna/ trupul tău buzele tale părul/ și ochii/ o Doamne până și ochii”.

Variante pentru o descifrare a lespezilor de la gura de schit cuprinde versuri care reflectă creația și trecerea ființei pe pământ. Totul este la întâmplare, suntem izolați și ne zbatem să ne înțelegem destinul. În Epilog, poezia Argument (scriu) exprimă o profundă nostalgie, precum și neliniștile creatorului de frumos implicat politic: Scriu/ cu un ochi pe cadranul/ mileniului trei/ cum ruginesc fierăriile/ veacului/ iată mai-mai că totul s-a-nțepenit/ dar nu te teme/ aud/ o trecem și pe-asta/ albăstriți/ ca îngerii răbdării/ și grei/ tot mai grei/ nu de noi înșine/ ci de mileniul ce va să vină/ mileniul trei”.

Poezia Elisabetei Bogățan este una suplă, abundentă în imagini și senzații mai ales vizuale, atmosferică și dominată de nostalgie și întrebări, este o reflectare a lumii complexe în care încercăm să trăim, precum și o reacție vis-à-vis de elementul politic.

Sub zodii este un volum remarcabil în poezia română contemporană.

117

NIHIL SINE DEO

Ana PODARU

ÎN BRAȚELE MĂICUȚEI, EU AM CÂNTAT LA HARPĂ Drumul crucilor de plumb Pe drumul crucilor de plumb mai fac popas, Mai fac popas pe la răscruci, la cumpăna de la fântâni un pas Un singur pas timid, si însetat caut esența dată de un mag Esența ce-o să-mi curgă pe gâtlej cu-atâta drag Pe buzele-mi crăpate sfântul Mir, băut dintr-un potir Dintr-un potir întins de Dumnezeu din cer zefir Sunt la pământ și plâng ca un copil, vreau doar un gir Un gir să pot să-mi duc până la capăt crucea la Martir Sub talpă-mi fuge drumul ca un tren, din cruce gloanțe curg Din cruce gloanțe vin, un plumb sculptat în sângele amurg Aș vrea să pot să plâng, dar nu mai plâng În brațe plumbul crucii-l beau topit, în brațe-o strâng.

Cămașa zdrențuită ce mă strânge e udă, îmbibată de sudori Mă rușinez că rănile-mi păgâne n-ajung până la nori N-ajung până la nori chiar dacă trupu-mi geme E poate prea târziu acum sau poate prea devreme.

Plouă cu magnolii pe lumânări de ceară Nu...nu pleca, iubito, în zi de primăvară Când plouă cu magnolii pe lumânări de ceară, Mai stai pentru o clipă, aprinde-o lumânare Și uită depărtarea ce sfâșie...mă doare...

Nu...nu pleca, iubito, în zi de primăvară, Te vor opri petunii, te vor opri spre seară, Privește răsăritul, se-ntorc acum cocorii, Au spulberat pe ceruri și tunetul și norii.

Când plouă cu magnolii pe lumânări de ceară Mai stai pentru o clipă iubita mea, la vară O să zâmbești din urmă, privindu-ți pașii șterși Fântâna va seca, nu-i lacrimă s-o verși.

Mai stai pentru o clipă, aprinde-o lumânare, Luminile iubirii s-ajungă sus, la soare...

Nu-ngenunchea privirea-mi pe amintiri ucise, Hai, vino lângă mine, mai dă-mi un pumn de vise Și uită depărtarea ce sfâșie...mă doare...

Să văd iubirea noastră cum suferă, cum moare, De-ai să rămâi, promit, te voi iubi pe veci, Sub pașii tăi vor crește magnolii pe poteci.

118

Nu, nu pleca, iubito, în zi de primăvară Când plouă cu magnolii pe lumânări de ceară.

Seva vițelor-de-vie Alerg să beau dintr-un izvor secat din care-o ciută a-ndrăznit să beie murind apoi dând sufletul mezat condorilor ce-au devenit condeie.

Alerg să beau din ciutura fântânii ce-a putrezit în lanțuri ruginite legați de-o cumpănă precum bătrânii de un toiag cu lumânări cioplite.

Alerg să beau din cupele golite din care au băut odată zeii răpuși de-otrava minților sfrijite din blana lupilor certați cu mieii.

Alerg să beau din pumnul vieții, ploaie ce a căzut pe frunze de pelin... amaru-i sec, nu-i forță să mă-ndoaie când stau la umbra marelui măslin.

Alerg să beau, mi-e sete, limba-i arsă și bea din seva vițelor-de-vie a șaptea zi de primăvară stoarsă... din lacrima căzută ce mă-nvie.

Testament Copila mea, în lăzile cu zestre Ți-am așezat frumos înțelepciunea O s-o găsești târziu, am pus-o peste O pânză albă ce-am cusut-o lunea Și tot acolo peste-acea mătase Am presărat un praf de bunătate E magic, să-l așezi pe inimi roase Și le transformi în stele luminate.

Să îți croiești copila mea din ea Cămașa pură sufletului blând Și s-o îmbraci când vântul o bătea Să-ți țină vie flacăra arzând.

Să nu arunci bucățile rămase Când flori primești petale să usuci Și-nvie-le cu lacrimile stoarse Să le presari când treci pe la răscruci.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

NIHIL SINE DEO

Mă iartă, Maică Sfântă O, Maica mea Prea Sfântă, Fecioară prea iubită Mereu apari în cale-mi Privind neprihănită Cu milă și iubire Durerea ce o port, Suspinul meu Ți-e fulger Te văd cum plângi, Te port Acolo-n gând și-n spirit, Te simt cum mă acoperi Cu-a Ta maramă sfântă Căzută de pe umeri, Simt mâna Ta de mamă Cum îmi atinge trupul Și-mi vindecă durerea Ce-a pus-o-n mine timpul.

O, Maică PreaCurată, Fecioară între sfinți Pe drumuri noi mă poartă Și-mi spune de părinți.

Mă iartă azi Fecioară Că-n goana pentru viață N-am spus o rugăciune Spălându-mă pe față, Că Te-am ținut acolo În suflet părăsită Ca un copil ce-și uită Măicuța cea iubită.

Mă iartă și mă ceartă Și strânge-mă la piept, Trezește-mă la viață Din acest chin nedrept.

Mă dezleg din strânsoare la mâini Și mă plec la pământ tulburat ...

Că mi-am dat bunătatea la câini Și-am trăit umilit, resemnat Și-mi cârpesc cu fir dur de speranță Cămașa ce-mi stă zdrențuită pe suflet Din fântâna cu lacrimi restanță ... Îmi spăl fața și-ndrept al meu umblet.

Osânda Macului roșu Patru oameni au stat la căpătâiul meu, Adunați pe altarul unde eram jertfită, Doi mă priveau... se-ntrebau dacă-s eu, Aveau aripi și nimburi, mă vedeau răstignită, Lupta strânsă s-a dat între cei ce aveau Două săbii de foc ce urmau să mă taie.

Nu știam de ce eu? De ce, ei, mă doreau Altă Ana zidită-ntr-un cer... nu-n odaie...

Mă zbăteam într-un trup osândit și inert Tremurând la răceala din coasă...

De ce azi? mă-ntrebam căutând să mă iert Că o clip-am uitat să respir, că nu-mi pasă!?

S-au privit ca doi corbi ce doreau să mă-nghită, Ca doi lupi ce-ar fi vrut să devin al lor miel, Unul bun, altul rău, mă simțeam schingiuită De cel rău, nu voiam să mă-njunghie el,

Te grăbește, se mistuie timpul...

S-a retras într-un colț cu privirea-n pământ Iar cel bun a tăiat fără milă ce doare, N-am simțit, n-a durut, m-am lăsat dus de vânt Un mac roșu, osândit, cu petalele-n soare.

M-a părăsit pentru o clipă sufletul, M-am trezit într-o cutie de lemn ...

Mi-am mângâiat cu o lacrimă spiritul De la inimă nu primeam nici un semn.

M-am trezit la amiază de mână cu ei, Cu-acei îngeri cu aripi și nimburi, Mi-au zâmbit și-au zburat înapoi către zei, M-au lăsat pe altar cu o mie de gânduri...

Am bătut speriat în perete Era liniște, rece și vid...

Ghemuit am urlat plin de sete Și un glas îmi răspunse timid: -Te grăbește, se mistuie timpul...

Fă-ți un rost pe pământ și în cer, Netezește-ți cu flori anotimpul, Fă din zi amintiri ce nu pier.

Al tău trup să-l tratezi ca pe-un templu, Mulți vicleni l-ar dori pângărit ...

Lasă-ți rodul muncit ca exemplu Prețuiește-ți și pasul greșit. Și-n ecou risipit de amurg S-a pierdut... contopit cu visarea, Eu în zbor gânduri triste alung Trag cortina în timp cu uitarea.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

În brațele Măicuței, eu am cântat la harpă Nu plânge maică scumpă că-n asta încercare Tu n-ai primit din ceruri o mică dezlegare Să poți să-mi stai alături și să mă strângi de mână, Să mă-nvelești când tremur cu vesta ta de lână.

Nu plânge maică scumpă, eu te-am văzut prin ceață De pe un rug prea rece, cu trup inert, de gheață, Erai la dreapta Maicii ce m-a luat în brațe Când am uitat de mine în gura morții hoațe Nu plânge maică scumpă că nu te poți întoarce, Din colțul de batistă puhoi de lacrimi stoarce, Nu plânge că făptura-mi mi-a fost o clipă stearpă, În brațele Măicuței, eu am cântat la harpă.

119

TRADUCERI

YEHUDA AMICHAI ''cel mai tradus poet evreu de la Regele David '' (Robert Alter)

Poeme Pentru fiecare om furios se găsesc mereu doi, trei care să-i semene și să-l liniștească, pentru fiecare ins care plânge, mai mulți care să-i șteargă lacrimile, pentru fiecare fericit, o mulțime de oameni triști ce vor să se încălzească la fericirea acestuia. Și în fiecare noapte cel puțin un om nu-și va putea găsi casa locuința lui mutându-se în alt loc, iar el gonește pe străzile ei de altădată, absolut degeaba.

Odată, așteptam cu băiatul cel mic în stație și un autobuz gol a trecut prin fața noastră.

Fiul meu a spus: ''Uite, un autobuz plin cu oameni goi.''

Ochii îmi erau profetici atunci, dar trupul meu nu avea nici cea mai mică idee prin ce avea să treacă ori de unde aparținea.

Tu adesea spui: ''Acesta e locul, aceasta se întâmplă exact aici'', dar acesta nu este locul, tu numai gândești așa și trăiești în eroare, o eroare a cărei eternitate este mai mare decât eternitatea adevărului. Și cu trecerea timpului, viața mi se umple de nume ca abandonatele cimitire ori ca o clasă goală de studiul istoriei ori ca o carte de telefoane într-un oraș străin. Și moarte e, atunci, când cineva din spate continuă să te cheme și te cheamă, dar tu nu te mai întorci ca altădată să vezi cine te strigă.

Ora de grație

În interiorul mărului

Obișnuiam să gândesc că ar fi putut fi rezolvată așa: cum se strâng oamenii în stație la miezul nopții pentru ultimul autobuz ce nu va veni, la început doar câțiva dintre ei, apoi mai mulți și mai mulți.

Asta era șansa de-a fi aproape unul de celălalt, și să schimbi totul apoi, împreună să pornești o lume nouă.

Dar se risipesc. (ora de grație a trecut și nu va mai reveni.) Fiecare va merge așadar pe drumul lui.

Fiecare va fi din nou o piesă de domino, cu una din fețe orientată în sus, căutându-și o altă piesă care să i se potrivească, într-un joc fără de sfârșit.

Tu mă vizitezi în interiorul mărului. Împreună auzim cuțitul decojind în jurul nostru, rotund, cu grijă, astfel încât coaja să nu se rupă.

Tu îmi vorbești. Am încredere în vocea ta pentru că are frânturi de durere în ea în felul în care mierea are bucățele de ceară de la fagure. Îți ating buzele cu degetele: care și el este un gest profetic. și buzele tale sunt roșii, în felul în care un câmp ars este negru.

Totul e adevărat.

Tu mă vizitezi în interiorul mărului și vei sta cu mine aici până cuțitul își va sfârși lucrul.

Mi-am pierdut cardul de identitate

Trupul este cauza iubirii

Mi-am pierdut cardul de identitate.

Acum trebuie să scriu toată istoria vieții mele toată din nou și din nou pentru toate oficiile, o copie pentru Dumnezeu și una pentru diavol. Îmi amintesc poza de acum treizeci și trei de ani în intersecția răvășită de vânt din Negev.

Trupul este cauza iubirii; după asta, fortăreața care-l protejează; după asta, iubirea-i prizonieră.

Dar după ce trupul moare, iubirea-i eliberată în abundența sălbatică, ca o mașină de jocuri automate care se strică și cu zgomot furios aruncă afară dintr-odată

Statistici

120

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRADUCERI

toate monezile tuturor norocoșilor. asemenea unui perete interior de casă asemenea unui perete interior de casă care după războaie și distrugeri devine perete exterior – așa m-am trezit și eu pe neașteptate, prea devreme în viață. Aproape că am uitat ce înseamnă să fii înăuntrul tău. Nici nu mai doare; nici nu mai iubesc; Aproape sau departe – îmi sunt amândouă departe, la fel de departe acum.

Nu mi-am imaginat niciodată ce se întâmplă cu culorile.

La fel și cu omul: o strălucitoare lumină albastră clipind înăuntrul memoriei de un albastru închis și noapte, lividă vedere dintr-un vis purpuriu. O briză purtând miresme de departe dar tu personal nu ai nicio mireasmă. Frunzele lăcrămioarelor mor întotdeauna înaintea florilor sale albe, flori care nu au cunoscut niciodată nici verdele primăverii și nici iubirea întunecată.

Ridic privirea spre dealuri. Acum înțeleg ce înseamnă să-ți ridici privirea, ce copleșitoare povară este. Dar toate aceste doruri? durerea aceasta de niciodată-din nou-înăuntru? când un om e departe de țara sa când un om e departe de țara sa pentru mai mult timp limbajul său devine precis și distilat, asemenea norilor de vară bine conturați pe fundalul albastru al cerului, nori care nici măcar nu aduc ploaie.

Așa cum oamenii care s-au iubit încă mai vorbesc limbajul iubirii câteodată – steril, lipsit de orice, neschimbat – fără să ofere însă vreun răspuns. Însă eu, care am stat aici, murdărindu-mi gura și buzele și limba. Cuvintele mele care sunt gunoiul sufletului, deșeul poftelor, și praf și sudoare. În acest pământ uscat unde până și apa pe care o beau, între țipete și bolboroseli ale poftei, este urină reciclată și îndreptată spre mine printr-un sistem complicat de vase.

iubirea s-a terminat din nou Iubirea s-a terminat din nou, ca un sezon profitabil de citrice ori ca o săpătura arheologică care aduce la suprafață din adâncul pământului lucruri tulburătoare ce se doreau a fi uitate.

Iubirea s-a terminat din nou. Ca atunci când o clădire înaltă este dinamitată și tot praful și bucățele din ea sunt îndepărtate, iar tu stai în locul ăla, în pătrățica aceea goală de pământ spunându-ți: ''Pe ce loc mic stătea toată clădirea asta, cu toate etajele și toți oamenii ei.''

Din valea îndepărtată poți auzi sunetul unui solitar tractor muncind și din trecut, sunetul unei furculițe lovindu-se de porțelanul unui castron bătând un ou cu zahăr pentru un copil, zdrăngănind, zdrăngănind. diametrul proiectilului Diametrul proiectilului a fost de 30 de centimetri și diametrul efectiv al razei lui de distrugere aproximativ de 7 metri, cu patru morți și 11 răniți. Și în jurul acestora, într-un cerc mai larg de durere și timp, două spitale sunt risipite și un cimitir. Dar tânăra femeie care a fost înmormântată în oraș venea de la o distanță mai mare de o sută de kilometri, ceea ce mărește considerabil distanța, și tânguirea bărbatului singur plângând moartea femeii pe țărmurile îndepărtate ale unei țări de dincolo de mare deja include lumea întreaga într-un cerc. Și nu am menționat urletul orfanilor ajuns până la tronul lui Dumnezeu și dincolo făcând astfel un cerc fără de sfârșit și fără niciun Dumnezeu.

Yehuda Amichai (1924 - 2000), poet evreu, născut în Germania și stabilit în Israel, este recunoscut azi ca fiind una dintre cele mai puternice expresii poetice ale modernității. Tradus în peste 40 de limbi – ''cel mai tradus poet evreu de la Regele David '' (Robert Alter) – a primit numeroase recunoașteri și distincții literare de-a lungul vieții sale, fiind nominalizat și pentru Premiul Nobel. De menționat că Yehuda Amichai a fost primul poet ce a scris poezie în ebraica colocvială.

Prezentare și traducere liberă de Emanuel POPE din: ''The selected poetry of Yehuda Amichai'', translated by Chana Bloch and Stephen Mitchell, University of California Press, 1996

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

121

TRADUCERI

Diti RONEN

PĂSĂRUICA Îi voi spune ei: Începe de sus Încet, Albastru deschis, deschis Și larg și mare și alb Începe, la nesfârșit, Începe de la cer, De la pasăre.

Ia, privește, uită-te cum își ia zborul O pasăre mică. Ia, privește, Uită-te, ea zboară.

Mare-i și deschis Tot cerul în fața ei. Începe de la mărime, da, în mare, De sus, în mare, Începe de la punctul de vedere din care se observă tot De la punctul de vedere inocent De la punctul de vedere al Domnului Care nu observă detaliile.

Au fost acolo și alte păsări?

A fost ciripit?

Au fost, sigur că au fost.

Uită-te, încă o pasăre își ia zborul. Începe de la orizont.

Se văd în el urmele de fum?

Nu, încă nu e apusul, Încă nu se vede nimic. Și orizontul e departe și marea e aproape Și soarele în mijlocul cerului.

Acum vârful copacilor aruncă o privire Apare. Începe cu vârful copacilor.

Ei se deschid ca evantaiul verde adânc Degetele lor tânjesc spre înălțime Spre sublim, Spre zeul care îi privește, Spre pasăre.

Oare soarele a răsărit? Și ce formă avea norul?

Zeul, care se uita, oare a observat pasărea? Începe de la pom. De la ramură, Privește cum îmbrățișează trunchiul, Se reazemă și e așa de sigur în sine

122

Și el e tăcut. Se clatină ușor în vânt.

Se leagănă cu moliciune Șoptesc vocile nașterii sale.

Ai observat cuibul?

Ai văzut puișorul? Începe de la pom.

De la pomul de lângă el. Îți amintești pasărea?

Ea coboară să stea aici, pe ramură. Începe cu ea.

Nu. Începe cu pomul ei.

Nu. Începe cu pomul de lângă pomul ei. Începe și cu alți pomi.

Mulți pomi.

Foarte mulți.

Acum privește. De sus.

Vezi oare tu calviția pădurii?

Privește.

Acolo se află barăci. Începe cu baraca.

Nu contează care baracă, Toate se aseamănă. Începe cu a zecea baracă.

Uită-te, o femeie frumoasă iese din ea.

Pășitul ei e mândru.

Ai desenat-o?

Deseneaz-o frumoasă, te rog, Frumoasă, tunsă și mândră.

Ai observat?

Fața ei e rotundă și a devenit subțire, Accentuează ochii albaștri, mari.

Ea privește în sus.

Vede cerul albastru Ce se înghesuie între vârfurile de pomi Pe care i-ai desenat, și marginea unui nor În formă de dor.

Ea observă detaliile. Ține minte mirosul și gustul, Culoarea și sunetul de altădată.

Se închipuie primăvară.

Vede pasărea Ce trece prin fața ei, Zboară, aripile sunt deschise. Începe cu ofițerul.

Desenează-l înalt.

Accentuează, te rog, fața lui.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRADUCERI

E pătrată. Desenează-i Falca puternică, bărbia Dreaptă.

Acum, părul. Aranjat exact.

Cozorocul de ofițer, aruncat pe o parte, elegant I-ai văzut uniforma?

Semnele de pe mâneci? Începe cu pușca.

Ofițerul ține pușca în mâini.

El stă lângă baracă. Pușca e în mâinile lui.

Acum ridică arma, O îndreaptă spre cer.

Lipește obrazul de patul armei Închide ochiul nefolosit Și caută.

Desenează-l înalt. Și drept.

El se uită prin ținte Spre înălțimi, el caută, În ce o să tragă?

Pasărea stă acum pe ramură.

Desenează-l privind, desenează privirea lui.

El se mișcă. Se-ntoarce spre femeie.

Uită-te. El Lasă ținta. Își relaxează mușchii.

Desenează pușca, coborând, alunecând pe brațele lui.

Desenează poziția tragerii dispărând.

El privește spre femeie.

Mersul ei e așa de mândru În rochia-sac și cureaua simplă.

El privește spre femeie.

Ea nu îl vede Merge înainte, spre latrină Ochii ei sunt concentrați la pasăre.

Desenează-l privind spre femeie.

Privește cărarea pe care ea merge, Valurile făcute de fundul ei.

Uite, ea intră în latrină.

El revine și ridică arma.

Hotărât. Indiferent la valuri, Indiferent la suflul fundului ei.

Ai observat? El își lipește iar patul armei de obraz, Și cu toate că e primăvară în lume Și poate pentru că Fierul e rece El închide un ochi.

Uite.

El țintește, concentrat țintește, Și pasărea, vai, pasărea, Chiar exact Și trage.

Ai desenat?

Poți desena căderea ei?

Acolo, aici, așa de aproape, Chiar lângă corpul ei BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Ca Dumnezeu aterizează moale, Nici nu se aude. Începe cu femeia.

Ea a auzit o împușcătură.

Una, și ecoul ei Lovește în tâmpla ei, Bate până la sfârșitul pădurii Și înapoi. A fost lovită?

Desenează vocea, bubuitura, Desenează-i spaima.

Deseneaz-o ieșind din latrină.

Ea pășește. Uite, pășește. Ea nu a fost lovită.

Se îndreaptă și își întinde sacul de pe corpul ei. Își întinde spatele. Privește, Pasărea a dispărut.

Trimite o privire clarvăzătoare.

Ce a fost împușcătura?

E îngrijorată de situația prietenelor Pășește repede spre baracă, Să ajungă înăuntru, înapoi. Începe cu femeia.

Nu. Începe iarăși cu ofițerul.

Privirea lui trece înapoi, spre femeie.

Ea grăbește pașii, Se uită împrejur înspăimântă, îngrijorată, Pașii sunt aproape în fugă.

El continuă să se uite spre ea. Șocat, se apleacă, ca vrăjit Ridică de pe pământ pasărea.

Ea fâlfâie, corpul e cald încă.

Simte greutatea ei, cât e de mică Și cât de frumoasă, Acum îi întinde pasărea femeii.

Acum, desenează, te rog, femeia.

Repede, acum totul se întâmplă repede, Femeia ia pasărea Ca și cum s-ar fi vorbit dinainte, Ca și cum era clar de la sine, Ca și cum pentru ea era pregătită pasărea, Ea cuprinde pasărea În mână, fără să tremure, Ea cuprinde pasărea Fără să privească, Ea cuprinde pasărea, Deschide ușa colibei Și intră, acum, în fugă, E fără aer în plămâni, întinde spre prietenele ei Păsăruica din palma ei.

Ușa e deschisă acum și ea vede, Ele sunt bine. Acum toate sunt înăuntru.

Au fost îngrijorate din cauza ei, ce a fost împușcătura?

Acum sunt toate înăuntru. Și o păsăruică moartă.

Acum sunt toate înăuntru. Și o păsăruică cuprinsă de 123

TRADUCERI

palma ei. Începe cu prietena femeii.

Nu. Începe cu Blocalteste.

Ea e din Cehia. Religioasă. Scundă. Își ascunde fetița într-o cabină mică.

Ea e bună. Începe cu cuptorul.

Nu. Începe cu pasărea. Începe cu oala.

Nu. Începe cu pasărea.

Cine a smuls penele?

De ce trebuie smulse penele? Și ce legătură e între Blocalteste și pasăre? Începe de la început. Începe cu pasărea.

Desenează, te rog, o pasăre mică.

Nu. Desenează-mi, te rog, o oală mică.

Nu. Desenează-mi, te rog, un cuptor mic.

Uite. În burta cuptorului e o oală Și în burta oalei e o pasăre.

Asta nu trebuie să desenezi. Începe, începe cu prietena femeii.

Nu. Începe cu femeia.

Femeia e încă șocată. Ușa colibei s-a închis, Ochii se obișnuiesc cu întunericul.

Ea își privește prietenele, ținând în mână pasărea.

Nu. Începe cu prietena femeii.

Ea e mai în vârstă. Nu, nu chiar așa de bătrână.

E încă tânără, dar puțin mai în vârstă.

Ea ia păsăruica din palma femeii Și merge la Blocalteste.

Uită-te la ea, cum Ține păsăruica, O ridică puțin în sus Și arată spre micul cuptor.

Cu blândețe. Și așteaptă aprobarea.

Ridică păsăruica și arată spre oala mică.

Are timp.

O ridică, încă, și arată spre margarină. Își mișcă ușor capul spre dreapta.

O ridică, așteaptă și arată spre făină.

Are răbdare. Și spre piper și spre sare.

Uită-te, acum par că își povestesc un secret.

Desenează privirea.

Desenează foamea.

Desenează secretul.

Desenează înțelegerea.

Desenează speranța. Foamea. Începe cu foamea.

Nu. Începe cu pasărea.

Nu. Începe cu femeia.

Cu ofițerul, cu pușca. Cu Coliba. Cu cuptorul. Cu oala. Cu pasărea. Cu… Începe deja. Hai, începe. Începe cu amintirea.

124

Începe, cu, cu, cu liniștea.

Cu tăcerea. Începe cu tăcerea. Începe cu tăcerea. Cu tăcerile.

Nu. Nu începe.

Taci, pur și simplu, și nu începe. Și niciodată nu spune nimic.

Nu scrie și nu desena nimic.

Uită tot ce ai spus. Și taci. Șterge tot ce ai scris. Și taci. Șterge și uită. Uită și șterge. Și taci.

Lasă baraca. Lasă ofițerul. Lasă femeia.

Lasă foamea. Lasă privirea. Lasă speranța.

Lasă tăcerile. Lasă vocile.

Nu te gândi la cuptor sau la oală.

Nu atinge povestea sau poemul.

Alungă pasărea. Și pe Dumnezeu. Înghite-ți cuvintele. Și taci.

Uită. Șterge. Uită. Și dacă ești obligată, începe cel puțin cu tăcerea. În cap, în șoaptă. În șoapte. Începe cu dorul. Cu speranța.

Tu știi ce e bechinaltul? Sigur că da. Începe cu bechinaltul.

Desenează aromele lui, urcându-se. Împrăștiindu-se prin casă.

Iese din oală, iese din bucătărie, Se târăște spre salon, Ajunge până la covor, Până la radio, Până la sectorul de căutat rudele, Distruge toate sensurile. Începe, după-masă, Desenează apartamentul mic din Givataiim.

Soarele trece curmeziș Și o briză ușoară de aer ajunge dinspre mare. Începe cu mama. Începe cu mama, după-amiază.

Deseneaz-o gătind, o lingură în mâna ei, Îmi explică mie despre făină, cum se face rântașul. Începe cu mama. După-amiază.

Deseneaz-o înaltă, lângă sobă.

Deseneaz-o aproape, apropiată.

Deseneaz-o cum mă atinge. Începe cu mine. Începe cu mama. După-masă.

Deseneaz-o frumoasă, pe tocuri.

Asta e ora când, câteodată, Când trecea pe la măcelărie și cumpăra puțină pasăre, Fierbea bechinaltul Din păsăruica Pe care ofițerul SS i-a dat-o Cu gust de mult, mult, mult timp.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

TRADUCERI Poezia e bazată pe amintirea lui Arjuc Elizabet Zoltan, prietena mamei, din casa părintească. „Era, acolo, un ofițer SS. Stătea lângă noi, lângă baracă, și mama ta ieșea la toaletă și venea înapoi. Și când venea înapoi, SS-ul se juca cu pușca lui. Și a fost să împuște o păsăruică. Și păsăruica a căzut exact atunci când mama ta a ajuns acolo; și i-a dat mamei tale păsăruica. Și, atunci, ea a adus păsăruica înăuntru. Și eu am spus că fac bechinalt. Tu știi ce e bechinaltul. Sigur că da. Și era, acolo, un blocalteste. Nu știu cine a smuls penele păsăruicii. Nu-mi mai amintesc. A fost ca o găină, a fost exact ca asta, dar mică, mică, așa. Și blocaltesta mi-a dat puțină margarină, puțină sare – ce am cerut – și o oală. Și era o sobă mică. Și eu am spus că fac din păsăruică o mâncare foarte bună.

Lasă-mă să fac. Și m-a lăsat. Și puțină făină, să nu fie apoasă. Ditili, eu am făcut din asta... Fiecare a primit câte o îmbucătură, și toți țin minte asta. Noi, cinci*, și cu ea, șase, și asta a fost din nimic. Și într-adevăr a avut un gust așa de departe de noi... asta a fost ceea ce mama ta a primit de la SS-ist. Și eu am fost cea care a gătit, nu știu cum se spune socochne, și toți au spus că așa bunătate nu au mâncat niciodată în viața. A avut gust de cocoș. Și așa, ce a trebuit, a fost în oală: piper și sare, și margarină, și făină, și am făcut și un sos, a fost ceva. Într-o oală. Fiecare a primit câte o îmbucătură. Știi tu, și sos”. * „noi cinci”, Arjuc (cea mai in vârstă din grup, atunci de 27 de ani, prietena apropriată a familiei mamei), Joji (sora tânără a lui Arjuc), Piți (mama mea), Beji (mătușa tânără și iubită a mamei) și Aghi (și ea o prietenă apropiată a familiei). Cinci, din același oraș, s-au cunoscut bine, înainte de acții, și au fost chemate atunci când au strâns evreii din oraș, în gheto, să locuiască în casa familiei mamei, care era la marginea ghetoului. Ele au ieșit, în același transport, de la Auswitz, și, de acolo, după trei săptămân, la Stuthof și în lagărele de muncă, lângă Danzig. Șase, împreună cu blocaltaste.

Poemul a fost păstrat în memorie de către toți cei care au supraviețuit, în amintirea copiilor și părinților care au fost uciși, și în memoria celor care au supraviețuit, datorită umanismului și prieteniei bune, și care, acum, nu mai trăiesc.

Poemul a apărut, pentru prima dată, în revista Psifas, în toamna anului 2009, no. 75, pp. 11-16. Cartea Păsăruica s-a publicat în ediție bilingvă (ebraică-engleză), în anul 2010, de Universitatea Bar-Ilan, centrul Sal Van-Galder de cercetări ale Holocaustului, cu introducere de prof. Hanna Yaoz-Kest, și cu un interviu cu poeta. Mai târziu, poemul s-a publicat în diferite reviste și antologii și a fost tradus în poloneză, franceză, hindi, albaneză și în alte limbi. Ultima dată, din câte știm, a fost publicat în revista literară pe internet Megafon, însoțit de un interviu.

Diti RONEN Diti Ronen este poetesă și editoare de cărți de poezie.

Este profesor de artă, teatru și politici culturale și predă, pentru doctoranzi, la Universitatea Hebraică din Ierusalim.

Diti Ronen a publicat șase cărți de poezii și numeroase articole și eseuri.

Patru dintre cărțile ei s-au publicat în Israel (Cu încăpățânarea la vedere, poezii, 1999, Editura Gvanim; Caietul lunii, poezii, 2002, Editura Hakibutz Hameuhad; Păsăruica, poem, 2009, Editura Bar-Ilan), și două, în Franța (O casă cu crăpături de poezii, poezii, 2014, Editura Gros Textes; Când casa revine, 2014, Editura Levant).

Poemele Ditei au fost traduse în multe limbi și publicate în magazine, reviste literare și antilogii, în toată lumea.

A primit premiul „Kuggshel” (2016) și trei premii internaționale, printre care „Terra Poetiva” (2011, 2014).

Diti Ronen s-a născut în Israel, e mamă a 5 copii și locuiește în Neve Monoson, lângă Tel-Aviv.

Poema a fost publicata in antologia Călimara cu lacrimi, pg. 100-129, bilingv romana-ebraica, traduceri de Menachem M. Falek, 2016, Editura Mușatinii, Proiect editorial realizat cu sprijinul, CONSILIULUI JUDEȚEAN SUCEAVA, Președinte, Gheorghe Flutur, Centrul Cultural Bucovina Suceava, Redactori Ion DRĂGUȘANUL, Menachem M. FALEK

Traducere și prezentare: Menachem M. FALEK

Luigi Casalino (Italia) BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

125

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

POEZII PENTRU CEI MICI Lăsați-L, pe Iisus, să vină azi la noi ,,Lăsați copiii să vină la Mine!''... așa spunea, Iisus, după o zi de trudă curmând din neputința cernită de suspine acelor mame care doreau doar să-L audă cu glasul Lui curat și plin de-ntelepciune cum le ghidează pasul lipsindu-i de nevoi cu vorba lui preadulce cu zâmbetu-I minune, visăm pentru o clipă să fim copii și noi... să mergem la Iisus cu-acea-ndumnezeire cu care doar copiii se-ndreapta spre biserici cu sufletele pure să semănăm iubire... acolo printre îngeri... cântări din trupuri mici,

Țup-țup-țup să dea culori Cum sunt fluturii pe flori Țup-țup-țup în coș să pună Ouă, iarbă, voie bună Și-au plecat în sat voioși Unde sunt copii frumoși Să le pună câte-un ou Roșu, galben sau carou Țup-țup-țup pe-un butoiaș Iepurașii mei poznași Țup-țup-țup vopsiți și ei Meșteresc și un condei.

Păpuși din pănuși

dar cât de mare-i crezul, puterea și voința și-n ochii lor, lumina, cât de frumos pătrunde, zâmbesc și serafimii simțindu-le credința și Maica lăcrimează, durerile-și ascunde.

Pe-o piatră încinsă de soare Cu capul în mâini sprijinit Curgeau două lacrimi amare Din ochi de copil chinuit.

,,Lăsați-ne să mergem cu toții la Iisus!'' strigau în cor copiii ce nu puteau s-ajungă doar să-i atingă haina, acolo-n munte, sus, scurtați-le cărarea ce pare-a fi prea lungă.

În zbor trece-un fluture mare Cu aripi de înger, plutea, Se-așează zâmbind pe o floare Și-n palmă-i pictează o stea.

Lăsați-L, pe Iisus, să vină azi la noi copii fiind în suflet... n-avem alte nevoi.

Zece iepurași poznași

Și dintr-o suflare divină Dă viață steluței celeste, Copila se scaldă-n lumină, Rochița în iriși lucește.

Zece iepurași poznași S-au suit pe-un butoiaș La cuibarul de găină Plin cu ouă de lumină.

Fetița se-ndreaptă spre lan, Porumbu-i întinde pănuși, În minte-i înmugure'-un plan De-a face din ele păpuși.

Țup-țup-țup s-au adunat Zece ouă au luat Țup-țup-țup ei s-au gândit Să le ducă la vopsit

Maestrul cu aripi de înger Din fir de mătase croiește Un strai... ce îmbracă-n mister Păpuși ce se nasc din poveste.

Au pus apă-ntr-un cazan Cum se face an de an L-au rugat pe curcubeu Și pe bunul Dumnezeu

Și multe păpuși împletește Copila cu mâini tremurând, Cu apa cea vie-i stropește Un nor ce plutește vibrând.

126

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Biet căprior fără turmă S-a pierdut puiuțu-n crâng Și ascuns printre tufișuri Geme, stelele se frâng, Lacrimi grele cern abisuri.

Ochii lui orbiți de teamă Și urechile ciulite Caută priviri de mamă, Dulci cuvinte nerostite.

Lupii urlă-n depărtare, Tremură și frunza-n luncă, Soarele lucire n-are, Ziua haina și-o aruncă.

Speriat se-afundă-n noapte Și aleargă printre crengi Ce trosnesc a poame coapte Otrăvite de nătângi.

Bietul căprior nevolnic S-a pierdut de turma lui, Luna ca un far destoinic Curmă brâul cerului.

Paltinii se-ngrijorează Și-și trimit prin frunze solii, Vulturi nemiloși veghează, Corbi cu aripi roși de molii.

Crește teama în pădure, Lupii-adulmecă-n zori prada, El pitit prin rugi de mure, Nedorind să-și dea ofranda.

și-un bujor uscat pe masă, l-am lăsat să intre-n grabă și s-a ghemuit în colț; eu cuprinsă de tristețe, mi-am pus repede un șorț și spunându-mi: - I-o fi foame! îi gătii ceva în grabă, doar o pâine și trei poame i-am pus cu iubire-n tavă, și-am plecat să-mi văd de treabă că eram prea ocupată, s-a trezit și dintr-o dată luminată casa toată, paiele miros a floare, m-am ciupit îngrijorată, el mi-a spus: - Sunt doar un înger cu un suflet de copil și-am venit la tine-n casă să mă odihnesc puțin!

Dar știam că el, copilul ce dormea l-a mine-n suflet s-a îndepărtat când timpul se oprise să mă lase... să trăiesc din amintire și-am zâmbit privind trecutul, când în sobă foc ardea, când mă frământase lutul și eram o rămurea... dar mi-a fost așa rușine de cămara-ntunecoasă și mi-am spus privind o stea: - Totuși, sunt o norocoasă!

Din zenit apare ciuta Și-și sărută dulce puiul, Falnică purtându-și fruntea I-a schimbat pe loc destinul.

Copilul înger Mi-a bătut la poartă-un înger cu cămașa de mătase, cu privirea de copil și cu nemurirea-n oase, era trist și obosit, i-am deschis portița-n grabă, mi-a spus că este ursit ca să doarmă-n a mea casă, suflet împăienjenit, plin de lacrimă uscată; cu un pat mucegăit

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

127

MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

NIȘTE SECURIȘTI Legăturile mele cu Securitatea, căreia eu îi ziceam în scrisorile către regretatul poet între poieți, ai Banatului Montan, Gheorghe Azap care își zicea Ghiță Prișcoviță din Ticu Mic (adică Ticvaniu Mic al Carașului), o numeam – cum am început a zice – Mânăstirea Secu. Și veți vedea de ce. Vrând, nevrând îmi vine în minte un roman al lui Damian Stănoiu, Călugări și ispite. Intru în subiect...

Când mi-am obținut titlul de doctor (așa scrie pe actul eliberat: Diploma de doctor, obținută în Cetatea Clujului, în anul de grație, 1982). Am susținut examenul (respectiv teza în decembrie 1979), dar omologarea (sau cum s-o fi zis de către Ministerul Învățământului s-a făcut abia în 1982, căci sora mea și neamțul ei plecaseră în Germania chiar când eu îmi lucram teza. Comitetul de Partid al cărui șef era unul, Matei, cunoscut și mehedințenilor, a dat dispoziție Inspectoratului de Învățământ să mă repartizeze la „Bâlbâiți”.

Așa i se zicea unei clase de copii cu deficiențe de vorbire: sâsâiți, rârâiți, peltici etc. Cel care mi-a adus la cunoștință decizia a fost unul Todor și nu mai știu cum, activist al Comitetului Județean, al cărui staroste era mai sus numitul Matei. Spera să-mi fi crescut cota de orgoliu și că voi refuza. N-am refuzat, i-am amintit doar că am post la Școala Generală Nr. 6, unde fusesem titularizat, după ce absolvisem Institutul Pedagogic de la Timișoara. Mi s-a răspuns scurt: „E postul tovarășei Ana Orășanu (activista colegă cu el). Să-i fi spus că tovarășa n-a predat nicio oră în viața ei, căci rusa studiată până cu câțiva ani în urmă fusese scoasă din programa școlară? Am acceptat, dar cu inima închircită de îndoială, însă am avut surpriza să descopăr un coleg care făcuse studii speciale de logopedie, un om, nu am cuvinte să-l caracterizez: colegul meu, Cuviru – acesta îi era numele – în afara școlii, a orelor de care se îngrijea, de la el învățând și eu – ducea o viață de libertin (băutor de cursă lungă, cartofor. Se purta cu mine respectos fără ostentație, măsurat la vorbă; era punctual. Ce să mai spun? Nu știu cum se dedubla astfel.

Dar parcă era vorba de „niște securiști”. Aveți puțintică răbdare. Într-o zi m-a întrebat pe un ton ezitant: „Îl cunoașteți pe băiatul cu ochii albaștri?” L-am privit nedumerit, neștiind despre ce e vorba. „Cel care răspunde de noi, de școala noastră”, a adăugat el. Tot nu pricepeam despre ce este vorba. Și-a dat seama de ignoranța mea și mi-a explicat. Dat fiind faptul că respectiva clasă era anexată unuia din liceele prestigioase ale Reșiței – un lucrător al Securității ne avea în grijă, de cei care alcătuiam personalul școlii. M-a pus să-mi dau cuvântul că nu spun nimănui ceva ce-mi va destăinui, mi l-am dat, iar el mi-a adăugat că cel care 128

răspundea de Liceul doi (azi Traian Lalescu), din partea Securității l-a întrebat dacă sunt nemulțumit de slujba mea. Mi-am dat seama că băiatul de la Mânăstirea Secu era mână-n labă cu sinistrul Todor de la Partid. Și mi s-a lumină în cap și în altă privință, adică de ce umblase prin Poiana mea natală cineva întrebând de familia mea și de mine pe unii și pe alții.

Mulți întrebați nici habar nu aveau de Costache al lui Vasile al Lupului și de Vasile odrasla sa, fost ofițer, căci noi părăsisem Poiana Sucevei, mutându-ne la un canton CFR, cu nr. 330, de pe linia Ungheni – Odessa, adică trecusem Prutul, îndată ce Mareșalul zisese istoricele vorbe: „Vă ordon, treceți Prutul!”. Ne-am amuzat copios – că eu plecasem în 41 și-avem nouă ani. N-am știut și nici azi nu știu cum se numea „băiatul cu ochii albaștri”, dar mi-am amintit că, pe când eram împuternicit al DGPT-ului, înainte de a intra în tura de noapte la Tipografia Reșiței, unde se tipărea și Flamura, ziarul Banatului de munte, mi se întâmplase un lucru ciudat, am trecut pe la magazinul „Alimentara” din apropierea Tipografiei să-mi iau o sticlă de apă minerală pentru noapte. În treacăt spus, uneori ziarul intra la rotativă, după ce primea T-ul meu, în zori, după multele modificări. Așa aveam ordin, să nu plece la tipărit decât după ultimul Fax. Dau numai un exemplu ca să vedeți de ce era benefică măsura luată.

Primul Fax curgea și am citit fila, constatând cu stupoare că în Cuvântarea sa, Preaciuruitul de la Târgoviște spusese: „Capul plecat sabia nu-l taie – vorba marelui Eminescu”. Aveam dispoziție că, în asemenea ocazii, să așteptăm corecturile Faxului. Evident, ele au venit, eliminându-se numele lui Eminescu, spunându-se neutru: „vorba poetului”. În magazin, spre ora închiderii, eram eu la casă, scociorându-mă după bani să plătesc, dar trăgeam cu ochiul spre o persoană care cerceta raftul cu băuturi și l-am surprins pe respectivul îndesând o sticlă în buzunarul pufoaicei, o sticlă de coniac, căci era în partea băuturilor alcoolice fine. Mi-am făcut de lucru, aranjându-mi cele câte le aveam în plasă, necunoscutul a plătit o cutie de conservă și încă ceva, dar sticla nu mai era, deși o pusese în coș. Berbecul din mine (cel zodiacal) a scos coarnele. I-am spus pe un ton imperativ: „Plătește și sticla!” „Care sticlă?” s-a mirat insul, ridicând mâinile, parcă îndemnându-mă să-i umblu în buzunare. Și-am făcut-o... de oaie, mai ales că observasem că unul din buzunarele pufoaicei era cam umflat. Și stupoare! Am scos o căciuliță de noapte, un fes și... mai departe nam căutat. M-a umflat pe sus și m-am trezit în fața ofițerului de serviciu de la Miliție, aceasta aflându-se în aceeași clădire, vizavi de Tipografie. Mi s-a încheiat un scurt proces-verbal, fiindcă îl calomniasem pe BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

MEMORII

insul cu presupusa sticlă, ofițerul Miliției recunoscând în civilul cu pufoaică pe confratele lui de la Secu. Ajuns la Tipografie, am dat un telefon avocatului Vasiliu și i-am povestit tărășenia, încheind cu întrebarea: „Cu ce te alegi în cazul de față?” „Eu, el și vânzătoarea”. „Ajunge”, a decretat el. Apoi a spus scurt: „Doi ani”. În noaptea aceea n-am dormit deloc și nu din cauza ziarului, dar am găsit o explicație pentru prestigitația securistului, așa încât imediat ce s-a deschis magazinul, eram în biroul responsabilului acestuia pe care l-am rugat să mă însoțească la raftul cu sticle. L-am convins să meargă, am cercetat partea cu băuturi alcoolice, am trecut la următoarele cu apă minerală și alte sărace băuturi, borcane, și am descoperit printre acestea o sticlă de coniac. Am jubilat, însă responsabilul mi-a spus după ce l-am rugat să țină minte acest amănunt. Experimentul a luat sfârșit, însă responsabilul mi-a spus oarecum răstit: „Ce faci atâta caz, tovarăse? A luat-o cineva și s-a răzgândit și a pus-o unde s-a nimerit”. A doua zi ne găseam în fața șefului Secu, eu și cel „calomniat”. Ștefan David nea certat pe amândoi, pe mine chiar cu oarecare simpatie, care îmi va dovedi-o nu peste multă vreme mai fățiș. Și-a încheiat actul concilierii spunând apăsat: „Ne râde lumea, tovarăși. Să ajungă în fața judecătoriei un ofițer al Securității cu un cenzor al DGPT” (Direcția Generală pentru Tipărituri). Închei acest capitol trimițând din nou la volumul de memorialistică Meandre, cap. IV. Aveam în rândul lucrătorilor de la Secu 5 cunoscuți apropiați, dintre care pe doi i-am socotit chiar prieteni. Unul, Anton, Dumnezeu să-l țină de-a dreapta Sa, era soțul colegei mele de cancelarie a Școlii Generale nr. 6, Veronica fostă Broască, familie numeroasă, de moldoveni. Cu Anton mă întâlneam des, nu la întâlniri aranjate, ci întâmplător. Acesta mă sfătuia adesea cu vorbe ca acestea: „Măi Nea Vasile, mai pune-ți fermoar gurii. Ai grijă ce scrii!” Odată, l-am întrebat: „Antoane, voi citiți și corespondența internă?” „Doamne, a replicat el, naiv mai ești. Tu când mori, nu de cancer mori, ci de naivitate”. A continuat apoi cu glas conspirativ: „Și spunei și lui Azap să aibă grijă ce colportează, când vine cu vești din Capitală”.

Ultima dată l-am văzut în primăvara lui 1990 sau 1991, oricum după ce îmi susținusem comunicarea la Sorbona (v. Capricii și Lecturi interzise). M-a invitat la ei Viorica. M-au așteptat și am sporovăit cu o sticlă de vin-pelin. Anton m-a sfătuit insistent să intru în politică, căci „dosarul meu (de la fosta Mânăstire Secu) mă susține”. Le-am băut vinul, aproape numai eu, m-am amețit binișor, dar în politică n-am intrat nici astăzi, la peste 25 de ani de la Zurba din decembrie 1989.

Un alt bine cunoscut, care era cât p-aci să-mi devină ginere, Giurgiunca, îi făcea curte fiicei mele, după ce divorțase de nevastă, lăsându-i amintire un copil; mi-a călcat des pragul casei. Eu ședeam în bârlogul meu învârtind hârtiile, ei în sufragerie, unde nevasta le puses ceva de ciugulit și lui, expres o sticluță de coniac, sau altă sămânță de vorbă. Asta o dată, de două ori, până când a treia oară, am tras cu ochiul și am observat că sticluța lui plângea neatinsă. Mi-am dat seama că nu avea cu cine a se îndemna, așa că miBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

am luat sticloanța mea care mă ajuta în ale etimologiilor și m-am mutat la ei. La o a doua astfel de „colaborare” cu omul Secului, virtualul meu ginere, curtezanul fiicei mele a scos o cărticică din buzunarul de la piept și a vrut să mi-o dea, apoi s-a răzgândit și mia prezentat o expunere-confesiune. Am aflat că i se pregătea scoaterea sa din rândul Securității pe motiv că băgase actele de divorț, iar etica celor de la Mânăstirea Secu nu permitea astfel de marafeturi. Totuși, aflând ei că îmi calcă în casă, a fost însărcinat să afle dacă eu scrisesem „Europei Libere” despre un scriitor Cârdu. Eu aveam cunoștință de condeierul țăran Ion Cârdu, născut în 1924 în localitatea Fizeș (Timiș) și stins din viață în anul 1995. A semnat un volum de versuri, Obârșii, apărut în 1949. Nu era vorba de acesta, ci de alt Cârdu, scriitor din Voievodina (Serbia), despre care cineva scrisese nu știu ce la Postul de Radio „Europa Liberă”. Eram bănuit eu și i se dăduse sarcină în această privință, Fiica mea m-a ascultat și nu s-a căsătorit cu acest fost securist, de aceea habar nu am pe unde mai hălăduiește. Știam că sunt în vizorul Securității și totuși mă jucam cu focul. Mi-am autocenzurat corespondența, dar am vrut să aflu dacă printre elevii mei dintr-a opta, cu vârsta de circa 15 ani, se găsește vreun dobitoc care să mă toarne. De pildă, predându-le lecția despre vocabularul limbii române, am insistat asupra lexicului de bază, cel fundamental și am scris pe tablă cuvintele românești privitoare la corpul omenesc, la alimentele principale ș.a. Din șirul celor din a doua categorie am exclus cu bună știință vorbele lapte, pâine, unt. Doar la clasa a VIII-B, alcătuită numai din elevi germani (printre care și doi unguri), clasă de doar 19 elevi, cu care era o plăcere să lucrezi (erau puțini, față de alte clase cu câte 40 de elevi, unele dintre ele, ca să nu mai vorbesc de faptul că erau elevi buni, harnici, inteligenți, în afară de unul care mi-a declarat franche că nu-i place franceza. Am replicat cu următoarele cuvinte: „Martine, plașe, nu plașî, n-ai șe fașe”. Unul dintre ei, ungur, Zoltan Bogati, azi om de afaceri în Ungaria, mi-a atras atenția, a întrebat, de fapt, de ce nu am scris și cuvintele lapte și pâine. I-am replicat că are dreptate și le-am adăugat, hlizându-ne toți deopotrivă, elevi și dascăl. Tot cu ei, am experimentat și o chestiune de literatură română. M-au bătut la cap că, în perioada premergătoare examenului final, să le dictez rezumate la circa zece lecturi. Nu voiam, socotind că aș comite o greșeală: le învățau papagalicește, apoi, comisiile de la examen se mirau de faptul că un prea mare număr de elevi copiaseră (?) unul de la altul. O colegă de la altă școală comercializa (multiplicate) astfel de rezumate. În acest sens am și publicat în ziarul local Flamura un articol intitulat Acatiste literare. Nu am dat numele respectivei (Petric o chema), dar cititorii Flamurei au dibuit-o. Iată isprava „literară”. Până la urmă am cedat și le-am făcut câteva rezumate. Unul se referea la M. Sadoveanu, mai exact la scrierile lui despre epoci și personaje istorice. După ce le-am spus ceva despre Oamenii Măriei Sale, despre Neamul Șoimăreștilor, le-am adăugat că a mai scris și altele, cum e cazul cu Vremea Duducăi Vodă sau Zodia Cancerului. Le-am povestit că Duduca 129

MEMORII

Vodă, nemulțumind și boierimea și pe cei care reprezentau „talpa țării”, a fugit hoțește cu o suită de slujnici, voind să ajungă în țara leșească. Noaptea, flămânzi, au bătut la ușa unei cocioabe care le-a fost deschisă de o bătrână, acesteia cerându-i o cană de lapte.

Bătrâna s-a văitat cu glas stins: „De unde lapte, boieri dumneavoastră? Ni l-a mâncat Duca Vodă, mânca-lar viermii pământului!” Ciracii mei au rânjit ca la comandă, în afară de Martin care a rămas placid și rece.

Am repetat al doilea experiment și iată în ce împrejurare. Nu mă temeam de „călugării” Mânăstirii Secu. Nu știu ce planuri își făcuseră în privința mea.

Eu știam că Ștefan David, șeful tuturor (alor noștri din Caraș-Severin) mă prețuia într-un anumit fel și m-am convins de aceasta când, în calitatea lui de membru al unei comisii electorale, mi-a înmânat la Casa de Cultură a Sindicatelor legitimația de deputat care îmi dădea dreptul să și, să și, să... În momentul când mi-a dat respectiva legitimație a vrut să-mi spună ceva, dar s-a abținut și-a înghițit vorbele. Ca deputat n-am făcut mare lucru, mai ales după ce tovarășa Maria Roșca, șefa de la propaganda Municipiului m-a ascultat când i-am propus să facem un parc în zona locului numit Triaj, ca să vină bunicii cu nepoțeii din ambele părți ale orașului, din orașul vechi și cartierul Lunca Bârzavei. Mi-a muiat elanul, repezindu-mă: „Fă-l Dumneata!” I-am plătit refuzul de a mă lua în serios, când ducându-mă la ea cu niște treburi, am abordat-o greu, căci se văita că îi este greață și se pipăia în capul pieptului. Eu, candid, am întrebat-o: „Vă e greață, sau aveți grețuri?” „Du-te dracului, nu-i tot un drac?” „Nu-i – dacă aveți grețuri e din cauza unei sarcini, ceea ce nu e cazul (avea peste 50 de ani), dacă vă e greață, e din cauza sarcinilor ce vă revin”. M-a mai dat dracului, dar eu câștigasem ceva: mă chema tot mai rar la ea, în calitatea mea de simbiot, împuternicit al BGPT și președinte al Comitetului de Cultură și Artă al municipiului Reșița, însă indemnizația, aproape jumătate din salariul meu de împuternicit mio luam lunar. M-am trezit într-o zi cu o invitație la Securitate. „Hait, mi-am zis eu, îmi dă voie să plec (mie, sau să plece nevastă-mea) în vizită la soru-mea care se găsea în Bavaria, la Augsburg”. Nici vorbă de așa ceva! Mi-au propus să pregătesc 28 de candidați, tineri și tinere, cu vârste între 20 și 30 de ani, alternativ, o duminică eu, alta prietenul meu Octavian Răuț, profesor de istorie. I-am rugat să-mi amân răspunsul pentru a doua zi și au acceptat. I-am dat telefon lui Tavi Răuț, cu care am publicat în 1976 Studii de cercetări de istorie și toponimie. Primise și el oferta să-i pregătească la istorie. Despre acest prieten am scris în Meandre, când am luat parte la premiera piesei Muierile țâfnoase de Goldoni, în regia faimosului Virgil Tănase (v. pag. 207 ș.u.). Cele circa 25-30 de întâlniri în câte două ore rămân de neuitat. Toți voiau să ajungă în slujba Mânăstirii Secu, încât mă ascultau când le explicam anumite probleme ale gramaticii limbii române. Urmau să dea un examen și un fel de eseu privitoare la literatură, dar conducerea, reprezentată prin căpitanul Genovu, mi-a spus că literatura nu-

130

mi revine în sarcină. Duminicile acestea au fost o desfătare. În ultima întâlnire, care a depășit cele două ore, mi-am permis să vorbesc despre literatura română foarte alandala, strecurând cu parșivenie și episodul cu Duca Vodă, eroul romanesc sadovenian, cel cu fuga în țara leșilor. Nu știu dacă a fost cineva printre cei 28 care să nu se fi prins. Le-am urat succes și mam dus să-mi beau cafeaua în biroul lui Genovu.

Stând de vorbă, îmi scăpă privirea spre un plic care se afla în fața acestuia. M-a fulgerat un gând, spunândumi în sinea mea: „Dacă mă pune să semnez vreo hârtie, renunț la plic”. Am simțit că mă trec sudorile. La sfârșit mi-a mulțumit în numele vremelnicilor mei elevi, în al conducerii, mi-a strâns dreapta și cu cea stângă mi-a întins plicul. Eu i-am mulțumit și le-am urat virtualilor securiști succes. Nu am semnat nimic.

Pe la jumătatea drumului spre casă am făcut la dreapta, m-am așezat pe un scaun al unei cofetării, frecventate adesea, și am cerut un nechezol. Eventualii tineri cititori vor fi nedumeriți poate de acest cuvânt pe care nici dicționarele academice nu-l cuprind, dar așa i se zicea „înlocuitorului de cafea”. Am numărat banii din plicul lui Genovu și am descoperit că erau 3.000 de lei. I-am dat nevestei și a doua zi ne-am cumpărat o mașină de spălat. Adesea spuneam unuia sau altuia că-mi spăl izmenele împreună cu Securitatea. În partea aceasta, în strânsă legătură cu cea de dinaintea ei, închei. Prof. Vasile Frățilă de la Universitatea Timișoarei venea uneori în județul nostru când erau profesori care voiau să-și obțină gradele unu sau doi, cei ce pofteau la leafă mai mare. În partea a doua a acestor examene îmi dădea telefon să mă înfățișez și eu la localul unde avea loc chiolhanul. Într-o zi, mai spre seară, a sunat telefonul și tizul meu mi-a spus să vin repede la restaurantul Bistra. M-am înfățișat în 10 minute așa cum eram îmbrăcat și i-am găsit în plin chef. La masa din fundul salonului prezidau cei trei din comisie, V. Frățilă, I. Pante-Cheie și Liviu Ciocârlie, flancați de un necunoscut și o necunoscută.

Aceasta era cea care își dăduse examenul de grad, celuilalt am fost prezentat, dar acesta i-a luat vorba din gură lui V.F., spunând fălos: „Păi, pe tovarășul îl cunosc, e omul nostru”. Mi-am dat seama că e un „călugăr” de la Secu care obișnuia să-și trimită câte un om de-al lor, indiferent de culoarea ochilor. Spre stupoarea celor de față am spus liniștit: „Da. Mi-au și plătit pentru serviciile aduse”. Nu mai știu care (PanteCheie sau Liviu, tata grațioasei poete, Ciocârlie) m-a apostrofat mânios: „Bine, domnule, ești doctor în filologie, sau omul ăstora?!”. Cel care fusese numit cu ăstora, era roșu gotcă și se hlizea, dar ceilalți erau stupefiați. Numai prietenul meu V. Frățilă uitase să-și închidă gura, căci așa ceva nu știa despre mine. În câteva vorbe am lămurit despre ce era vorba și cheful a continuat, iar eu am reușit să mă amețesc, dar am nimerit blocul în care locuiam și, în ce mai rămăsese din noapte, am dormit... tun.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

Evenimentele din iarna REVOLUȚIEI (1989) și organizarea de ajutoare pentru Județul Bacău Iarna lui 1989 ne-a găsit în Anglia, în vizită la fiica noastră, unde ne aflam din vară.

Eram siguri că o să se întâmple ceva, având în vedere ce se petrecea în țările din ESTUL EUROPEI și mai ales după căderea ZIDULUI BERLINULUI. Urmăream cu atenție programele de la radio și televiziune.

Deosebirea era că în timp ce în restul țărilor lagărului comunist, schimbările s-au făcut fără vărsare de sânge, ,,de catifea'', în România totul s-a făcut cu vărsare de sânge și cu executarea soților CEAUȘESCU, conducătorii țării, fără un proces deschis, unde să fie judecați și cei din camarila celor doi, care au influențat în mod egal politica țării ca să-și servească propriile interese.

Am plecat cu ginerele la LONDRA și acolo, am mers pe strada unde se află Ambasada Română. În față erau vreo 10 persoane curioase să afle noutăți, însă nu am putut afla nimic de la funcționarii Ambasadei care se deplasau foarte nervoși încoace și încolo. Unii dintre români spuneau că auziseră că CEAUȘESCU ar fi fost arestat, dar nu eram siguri. A apărut un funcționar care ne-a spus că nu avea nicio știre nouă din țară, dar cred că aceasta a spus-o din punct de vedere oficial. Am înțeles că în Ambasadă era mare derută pentru că nu știau ce poziție să adopte. Ne-am întors acasă dezamăgiți că nu am aflat mai mult. În ajunul SFÂNTULUI CRĂCIUN soția și eu am mers la Biserică la slujba de seară. Preotul, care ne cunoștea deoarece mai asistasem la slujbele lui și știind că suntem români, după oficierea slujbei, a venit la noi și ne-a întrebat dacă știam ceva nou despre situația din ROMÂNIA. Eu, care stăteam toată ziua în fața radioului și a televizorului, eram bine informat și l-am rugat să-mi permită să adresez câteva cuvinte enoriașilor prezenți. A fost de acord, am trecut în fața lor și el ma prezentat că sunt din ROMÂNIA și doream să le adresez câteva cuvinte despre situația din țară. Am început să prezint situația la zi, cu engleza mea destul de modestă la vremea aceea, dar am reușit să fac un tablou comprehensiv al celor petrecute. Le-am explicat cum era viața în comunism, cu greutățile pe care le-a îndurat poporul, cum eram o închisoare uriașă, în care teama era la ordinea zilei, precum și sacrificiile făcute de oaBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

meni, le-am spus despre viața din închisori, din lagărele muncă și exterminare. Le-am spus că dacă ar trăi și dânșii măcar o lună sub un regim comunist, nu ar putea rezista, fiind obișnuiți cu o viață liberă.

Au rămas foarte impresionați de cele spuse de mine, unii chiar mi-au pus și întrebări. În final, credincioșii ne-am urat sărbători fericite și am plecat spre casă, unde am continuat ascultarea și vizionarea știrilor, care erau din ce în ce mai numeroase și mai documentate. S-a comunicat despre arestarea soților CEAUȘESCU și am vizionat la TV procesul lor în întregime, cu execuția, nu prescurtat cum lam văzut în țară după doi ani.

La radio și televiziune s-a anunțat că începuse trimiterea în țară de ajutoare din partea țărilor din VESTUL EUROPEI. Atunci, împreună cu soția, fiica și ginerele am luat hotărârea de a organiza și noi adunarea și trimiterea de ajutoare la casele de bătrâni și la orfelinatele din orașul și din județul Bacău.

Am luat legătura telefonică cu o cunoștință din Bacău ca să ne dea adresele caselor de bătrâni și a orfelinatelor și cum am primit această listă am constituit un comitet condus de Managera de la Clubul Pensionarilor, care ne-a pus la dispoziție o sală unde să punem ajutoarele oferite de populație. În comitat era un grup de doamne, care făceau parte din comitetele de femei de la diferite biserici care știau foarte bine logistica operațiilor de organizare - apoi ne-a ajutat foarte mult Presa și Televiziunea locală. În presă a apărut o fotografie cu ginerele și cu mine în care se vedeau articolele ce urmau a fi trimise în ROMÂNIA. Au început să se adune: haine bune, costume ce păreau a fi fost îmbrăcate o singură dată, foarte multe haine de blană veritabilă - deoarece englezoaicele nu le mai purtau din cauza propagandei de a nu se sacrifica animalele - lenjerie nouă de tot felul, încălțăminte de calitate. Magazinele au donat alimente precum: orez, făină, ulei, zahăr, conserve de tot felul, iar farmaciile și circile medicale au donat medicamente - din păcate unele depășite, cum aveam să constatăm la întoarcerea în țară, dar acestea erau cazuri izolate - ochelari, articole de toaletă, inclusiv prezervative care în timpul comuniștilor erau interzise. Apoi au fost donate veselă, tacâmuri, oale de diferite dimensiuni, mașini electrice de cusut în perfectă stare de funcționare, scule, ață de 131

MEMORII

cusut, ochelari de vedere, pânzeturi, cuverturi, pături, cearșafuri, pulovere noi din lână etc.

Cu această ocazie mulți englezi și-au făcut curățenie prin gospodărie!

Au început să se colecteze și bani, pentru plata șoferilor, a benzinei, a uleiului pentru camioane și chiar pentru unele orfelinate. Totul era inventariat, împachetat pe sortimente de către voluntari antrenați în această acțiune și încărcat în camioanele care urmau să plece.

Mai erau și persoane care doreau să doneze lucruri, dar care locuiau la distanță și nu se puteau deplasa. În acest caz ginerele și cu mine ne deplasam la weekend cu un microbuz - pe care fiica mea l-a închiriat pe banii proprii - în localitățile respective și colectam bunurile oferite. În unele cazuri era doar câte o singură pungă cu câteva lucruri mărunte, dar nu le puteam refuza deoarece persoana respectivă s-ar fi putut simți jignită; de la alte case, în special de la conace, primeam saci întregi. S-a întâmplat așa ceva, când am ajuns la un conac foarte bogat, după cum am constatat când, după ce am sunat la ușa de la intrare, am fost invitați în casă. În acel conac locuiau două persoane, soț și soție, iar casă era de o bogăție extremă, cu mobilă de valoare, tablouri, vitrine cu porțelanuri etc. Am fost serviți cu o cafea binevenită pentru că era o zi foarte friguroasă, cu ploaie și vântoasă. A sosit cafeaua și patru biscuiți subțiri, câte unul pentru fiecare dintre cei prezenți. Am băut cafeaua și am stat de vorbă referitor la ce se întâmplase în ROMÂNIA, cu care ocazie ne-am mai odihnit și încălzit. De aici am primit patru saci mari, încărcați cu lucruri de calitate și 10 lire pentru benzină. Am mulțumit pentru amabilitatea lor, plecând spre casă, deoarece începuse să se înnopteze și microbuzul era plin. Am ajuns la destinație și am predat încărcătura la depozitul destinat ajutoarelor unde se lucra la sortarea articolelor.

S-a adunat și un număr însemnat de BIBLII în limba română, dar de rit protestant, fapt descoperit de o țărancă româncă dintr-un sat unde am ajuns cu ajutoare după ce m-am întors acasă. Aceasta a comparat versetul din BIBLIA donată cu cel pe care îl știa pe dinafară!

Primul transport a fost condus de MAX, un ofițer care lucra la Penitenciar și care a fost însoţit de fiica lui, elevă la școala generală precum și de un șofer prieten cu care conduceau cu schimbul.

La Bacău s-au prezentat la PREFECTURĂ unde era PREFECT fostul Tov. HREBENCIUC, care i-a primit foarte bine, pe fiica lui a făcut-o cetățean de onoare al MUNICICPIULUI BACĂU, iar la plecare ia ajutat cu benzină și ulei de la autobază.

Articolele aduse au fost descărcate în sala de gimnastică a LICEULUI PEDAGOGIC DE FETE, de unde o comisie le-a distribuit mai departe la orfelinate.

Fiecare transport era însoțit și de o sumă de bani care putea fi folosită de conducătorul transportului, iar restul se preda la locul unde se dădeau ajutoarele, contra 132

unei chitanțe și a unui proces verbal de predare-primire. În total, au fost trimise 31 de transporturi, din care majoritatea TIRURI și cu alte camioane mai mici.

După întoarcerea acasă, mașinile se opreau în fața blocului nostru, unde era și statul major pentru repartiția lor. Aveam o listă cu orfelinate și casele de bătrâni.

După ce soseau, șoferii se odihneau la noi, luam masa împreună, apoi îi însoțeam împreună cu soția în diferite destinații, conform planului stabilit.

Mai întâi am distribuit ajutoarele la orfelinatele din BACĂU, apoi la ȘCOALA SPECIALĂ DE FETE DE LA URA din BACĂU. Un transport adus de KEN și STUART l-am predat la LICEUL PEDAGOGIC DE FETE din BACĂU. La descărcat ne-au ajutat câteva eleve din clasa a XII-a care vorbeau destul de bine englezește, așa că englezii au fost plăcut impresionați și au rămas încântați că au putut comunica în limba lor.

KEN le-a spus că era foarte încântat de hărnicia lor! În afară de MUNICIPIU, am dus ajutoare la ȘCOALA DE CORECȚIE BĂIEȚI de la TÂRGU OCNA, precum și la diferite spitale.

Următorul transport, după cel de la LICEUL PEDAGOGIC DE FETE din BACĂU, l-am făcut la CASA DE BĂTRÂNI de la RĂCHITOASA, situată în curtea vechii mănăstiri și unde bătrânii locuiau în fostele chilii, amenajate pentru ei. În complex era și casa directorului și a administratorului, apoi cantina și dependințele, magazia cu alimente etc. Am organizat repartizarea ajutoarelor, toți bătrânii, cu excepția celor care nu se puteau deplasa, s-au adunat în curtea Bisericii și fiecare a primit o pătură, cearșafuri, îmbrăcăminte, încălțăminte, articole de toaletă, lenjerie de corp, apoi dulciuri, portocale și ochelari, pe care i-au încercat pe loc, iar cei care se potriveau i-au reținut.

Alimentele le-am depus la magazia casei: zahăr, ulei de floarea soarelui în bidoane de 5 litri, făină de grâu, saci cu paste făinoase, conserve de carne, legume, bulion, detergenți, săpun etc.

S-au întocmit procesele verbale de predare-primire ștampilate și semnate de către director și administrator. Pentru bătrânii care nu se puteau deplasa sau oferit fiecăruia aceleași lucruri ca și celor mobili.

Toată lumea a fost mulțumită, iar din partea casei ni sa servit o masă - împreună cu pensionarii - compusă din supă și friptură de pasăre și mămăligă. Șoferii au primit în dar câteva sticle de vin. Al doilea transport sa făcut peste o lună tot la CASA DE BĂTRÂNI de la RĂCHITOASA, când, pe lângă articolele obișnuite, au primit și un televizor mare color, care a trebuit însă acordat pe frecvența din ROMÂNIA, fapt care nu a aflat impediment, deoarece cei descurcăreți aduceau mereu din EUROPA televizoare și automobile!

Aveam în transport niște rochii, pantofi și împletituri din mohair noi și la modă. Văzând sacii respectivi, cei care ajutau la descărcat i-au cărat mai întâi în bucătărie - unde era o căldură infernală. Cui erau destinați BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

MEMORII

acești saci!? Nu am putut suporta căldura, am ieșit afară din bucătărie și ajutoarele noastre atât au așteptat, pentru a le transporta imediat în alt loc. Acest lucru nea supărat foarte mult - vezi cum ai noștri mai au și obiceiul de a ,,ciupii câte ceva”!

După terminarea luării în primire, directorul ne-a rugat să dăm ceva ajutoare și unui tânăr paralizat care locuia la o mică distanță de Biserică. Ne-a dat un însoțitor până acolo. Am fost poftiți în casă de către părinții lui. dânsul stătea pe un pat, de mulți ani după cele relatate și avea o oglindă cu care putea privi în jur. Era proaspăt bărbierit și foarte vorbăreț. Ne-a povestit despre boala lui, fusese vizitat și de o echipă a televiziunii, citise foarte mult și vorbea erudit. I-am lăsat un ajutor consistent, constând din alimente, articole de toaletă, lenjerie, îmbrăcăminte pentru părinți, ca să aibă cel puțin pe doi ani. Ne-a mulțumit pentru ajutorul lăsat și neam îndreptat spre altă localitate unde aveam de dat ajutoare și acesta a fost satul DĂMIENEȘTI, din nordul județului, unde era un spital cu pacienți cu deficiențe mintale.

Am sosit acolo spre seară, deoarece distanța era mare, am luat legătura cu administratorul și asistentașefă, deoarece doctorița era navetistă și tocmai plecase acasă. Prin curtea spitalului se plimbau mulți bărbați și femei, care ne-au ajutat imediat la descărcatul ajutoarelor. Cei mai mulți erau tineri, foarte puțini erau în vârstă. Ne-am așteptat ca unii dintre aceștia să se manifeste în mod violent, deoarece atunci când am intrat în sat și i-am întrebat pe localnici unde era spitalul, ni s-a răspuns că era spital de nebuni. Când au pășit spre noi, unul dintre ei mi-a spus că era NAPOLEON AL III-LEA și dorea să ne dea o mână de ajutor - în afară de nume, nu părea deloc a fi diferit. Am cunoscut și pe alți pacienți cu alte nume de regi și regine, de celebrități - fiecare dorea să dea mâna cu noi și să ne ajute efectiv. La acest spital erau cazuri ușoare, toți pacienții apăreau pașnici.

Am terminat cu descărcatul, am întocmit actele legale și am cerut numărul de telefon al doctoriței-director, pentru a lua legătura cu dânsa.

Se înnoptase de-a binelea când am ajuns înapoi la Bacău, după o zi lungă și plină de activitate și după foarte mulți km parcurși dintr-o parte în alta a județului. Noroc că șoferii englezi erau de ,,cursă lungă'' și obișnuiți cu astfel de distanțe.

I-am telefonat doctoriței-director referitor la ajutoarele lăsate la dispoziția administratorului și a asistentei-șefe, am informat-o că am întocmit actele legale și că am fost ajutați la descărcat chiar de către pacienții care s-au comportat foarte prietenos. Camionul a rămas parcat în fața Gării Bacău, iar soția ne-a pregătit o masa gustoasă, după care a urmat somnul și cred că nici unul dintre noi nu s-a întors măcar o dată în așternut!

A doua zi, șoferii englezi au plecat spre ANGLIA, mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea și că au apucat să cunoască oameni și locuri noi. Și de data aceasta BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Prefectul ne-a ajutat cu benzină și ulei, iar șoferii i-au oferit o sticlă de Whisky.

Un alt transport a fost la ȘCOALA DE CORECȚIE FETE din BACĂU, situată aproape de FABRICA DE AVIOANE URA. Această școală avea un gard foarte înalt din jur în jur, însă, cu toate acestea, unele fete, mai sportive care aveau chef să meargă în oraș ca să se distreze, îl escaladau cu succes, după cum ne-a informat directoarea școlii.

Transportul a fost făcut special pentru această școală și a constat din rochii noi, lenjerie intimă nouă, cearșafuri și pături, obiecte de toaletă și alte obiecte necesare pentru fetele mai mari, încălțăminte, alimente, medicamente, 10 mașini electrice de cusut în perfectă stare de funcționare, fiare electrice de călcat la care trebuiau schimbate numai ștecherele, lână pentru împletit, bucăți mari de pânză și ață de cusut și de brodat de toate culorile, etc. La cancelarie am lăsat o ladă plină de săpunuri de toaletă, o alta urma să fie distribuită elevelor.

Mai întâi, într-o sală de clasă, am descărcat rochiile, lenjeria de corp și încălțămintea. Acolo, în prezența directoarei și a unei maistre, câte o elevă - după catalog - intra în această sală de clasă unde își putea lua câte o rochie după mărime - erau destule și elevele aveau de unde să aleagă și chiar unele puteau să primească și câte două, dacă se potriveau ca mărime. În curtea interioară s-au împărțit obiectele de toaletă, constând din săpuni, paste și periuțe de dinți, piepteni și obiecte de igienă, cu care ocazie, unele fete mai mari și mai obraznice, au început să facă glume, fără a se sinchisi de nimeni! Restul ajutoarelor au fost predate, împreună cu mașinile de cusut, la atelierul de croitorie și de țesut covoare. Alimentele au fost date la bucătăria școlii, iar o cantitate mare de detergenți a mers la magazia pentru materialele a instituției. La sfârșit, în cancelaria directoarei, am încheiat procesul verbal de predare-primire și mare ne-a fost surpriza să constatăm că lada cu săpuni de toaletă dispăruse!

Următoarea distribuție de ajutoare a avut loc la ȘCOALA DE CORECȚIE BĂIEȚI din TÂRGU OCNA. De data aceasta au sosit cu ajutoare NORMAN și soția lui HASEL, cu o furgonetă și au adus alimente, îmbrăcăminte, bomboane, ciocolată, portocale, foarte multe automobile jucărie, lenjerie de pat, medicamente și multe seringi de unică folosință. Când am sosit, elevii, în recreație în curtea școlii, se jucau, alergau și am observat că cei mai mari persecutau pe cei mai mici! Am luat legătura cu conducerea școlii, care i-a adunat în careu pe clase și am început distribuirea automobilelor jucărie - câte unul de elev - apoi bomboanele, ciocolată, portocalele. Cei mai mari elevi au început un târg cu cei mai mici pentru schimbul de automobile, chiar cu forța uneori - am observat că terorizau pe ascuns pe cei mai mici! Am predat apoi alimentele, îmbrăcămintea, încălțămintea și o parte din lenjeria de pat și după încheierea formalităților am plecat la spital.

133

MEMORII

La spital, personalul se afla într-o ședință sindicală, iar într-o pauză, am luat legătura cu directorul și administratorul și le-am oferit lenjeria nouă de pat, precum și medicamentele și seringile respective. Administratorul a spus că au destule și nu vor să se mai încarce și cu altele, așa că am plecat spre BACĂU, unde, a doua zi, am predat medicamentele, seringile și lenjeria de pat la SPITALUL TBC. Printre medicamente erau și multe siropuri contra tusei, așa că a început un târg printre bolnavi și cu acestea.

NORMAN (s-a pierdut de un cancer galopant) și HASEL (s-a recăsătorit acum câțiva ani) au fost cazați la noi, le-am oferit o masă deosebită și au rămas foarte încântați de felul cum i-am primit și ne-au invitat la dânșii la următoarea noastră vizită în ANGLIA. Ne-a povestit că fusese ofițer în ARMATA BRITANICĂ și avea fotografii cu dânsul în compania HRH Prince Philip, Duke of Edinburgh, cu care participase la întrecerile cu trăsuri! La noua noastră vizită în ANGLIA, soția mea IULIA și eu am fost invitați de weekend la locuința lor, care era la o fermă veche modernizată, cu o casă în stil victorian, cu o bucătărie uriașă, unde atârnau pe pereți o mulțime de oale de aramă. Ferma avea un grajd cu mai mulți cai superbi pur sânge, trăsuri și niște capre, pe care HASEL le mulgea în fiecare zi.

Am sosit la ferma lor sâmbăta înainte de prânz și am petrecut restul zilei la fermă.

Acolo am observat mai mulți tineri care îngrijeau caii. NORMAN ne-a explicat că aceștia vroiau să învețe cum să-i îngrijească, cum să-i înhame și cum să-i călărească, iar pentru aceasta statul îi plătea lui o taxă pentru fiecare cursant. Acești tineri urmau vocational studies. Norman avea și câteva trăsuri cu care participa la curse.

A doua zi, duminică, HASEL ne-a invitat la slujbă la Biserica ei protestantă. În timpul slujbei, o formație de tineri acompaniau cu instrumentele muzicale, iar enoriașii dansau. După terminarea serviciului religios, ne-a prezentat că suntem din ROMÂNIA și mulți dintre ei ne-au întrebat despre țara noastră și despre evenimentele care avuseseră loc. S-au oferit să ne acorde diferite daruri, dar noi am refuzat și am mulțumit pentru ceea ce făcuseră deja până atunci, adică pentru ajutoarele pe care NORMAN și HAZEL le aduseseră la BACĂU din partea Bisericii lor.

Ne-am întors la fermă și NORMAN a pus la cuptor un curcan mare, în cinstea noastră, pentru a se revanșa după cum îl tratasem noi la BACĂU. După consumarea antreurilor, a urmat curcanul la rând. L-a așezat pe un platou și după obiceiul din ANGLIA, stăpânul casei a tăiat curcanul felii și l-a împărțit mesenilor. Aici a fost marea surpriză! Dacă la noi, feliile de friptură erau mari cât farfuria și destul de groase, el a tăiat niște feliuțe de curcan, de grosimea jambonului de la noi! Nea servit cu o astfel de feliuță pe fiecare, la care s-au adăugat niște cartofi prăjiți și salată. S-a servit vin și apoi au urmat dulciurile. A fost o masă foarte bună, dar 134

economică - așa este la englezi, care sunt foarte cumpătați și zgârciți în toate și cred că au avut friptură de curcan cel puțin pe o săptămână!

Am făcut o baie bună seara, în care i-am consumat, cred, o cadă plină cu apă caldă - aceasta nu cred să fi fost pe placul lor!

A doua zi, luni, NORMAN ne-a condus cu mașina acasă la fiica noastră. I-am mulțumit încă o dată pentru primirea făcută de dânsul și de soția lui. Mai târziu, după doi ani, HAZEL numai a venit cu un avion privat din nou în ROMÂNIA. Dânsa înființase o afacere cu dulciuri, ne-a vizitat și ne-a făcut cadou niște cutii mari de bomboane. Când le-am desfăcut, am constatat că erau toate alterate!

Astfel s-a întâmplat după REVOLUȚIA din Decembrie 1989, când peste tot se vindeau produse din import, mai ales dulciuri, care toate aveau data de folosire expirată! Străinii fără scrupule au încercat să vândă toate ciurucurile la noi! Datorită politicii EUROPEI DE VEST, în colaborare cu politicienii români fără scrupule - care au luat comisioane mari - pentru a obține o nouă piață de desfacere a produselor lor, au reușit să distrugă „cot la cot” industria și agricultura noastră. În agricultură, au fost desființate GOSPODĂRIILE COLECTIVE și IASEURILE. La împărțirea pământului, țăranii au distrus clădirile, grajdurile, au risipit mașinile agricole - pe care unii ingineri agronomi le-au luat pe prețuri foarte mici și au făcut ei ferme - au tăiat livezile de pomi fructiferi, care formau atât hrana localnicilor cât și erau trimise la export. Au trecut fără gândire la tăierea pădurilor seculare, pentru fabricarea de scânduri pe câțiva dolari, iar terenul dezgolit a pierdut stabilitatea, s-a ajuns la alunecări de teren și la inundații distrugătoare. În industrie, s-au distrus fabricile, combinatele, care au fost vândute la fier vechi, iar muncitorii au rămas fără locuri de muncă, ceea ce a dus la masive emigrări în EUROPA, cât și pe alte continente, pentru a găsi un loc de muncă. În țară au rămas foarte mulți copii fără părinți, în grija rudelor și de aici au generat multe nenorociri. Această situație continuă și la ora actuală!

Alte ajutoare care au sosit le-am dus la orfelinatele din oraș și din județ. Un astfel de orfelinat era pe Strada GEORGE BACOVIA, iar altul era lângă ȘCOALA NR. 28, unde erau copii bolnavi de SIDA. În primul orfelinat, am găsit copii în dormitoare și le-am împărțit bomboane și portocale. Erau cu vârste între 3 și 6 ani. La un moment dat, un copil de aproximativ 4 ani, s-a apropiat de mine, m-a luat de mână și apoi mi-a spus TATA și m-a rugat să-l iau în brațe.

L-am luat și și-a lipit capul de fața mea și am rămas așa mai multe minute, fapt care m-a impresionat foarte puternic. Mai mult decât bomboane și ciocolată, aveau nevoie de tandrețe și iubire! Orfelinatul BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

MEMORII

era foarte bine condus, peste tot era o curățenie exemplară, iar educatoarele se purtau foarte frumos cu copii, ne-am dat seama de aceasta, după cum se comportau copii față de ele, erau ca niște adevărate mame pentru ei. În fiecare cameră erau și flori, iar copii cereau mereu să-i luăm în brațe și să-i mângâiem. Am distribuit ajutoarele, timp în care copii au fost scoși în curte, unde erau scrânciobe și alte dispozitive pentru joacă. Spre surprinderea noastră, am constatat că majoritatea conservelor de carne și legume donate ca ajutoare, aveau termenul de valabilitate depășit, la fel și medicamentele. Șoferii englezi au fost foarte afectați, deși ei nu aveau nicio vină. Am controlat bucată cu bucată și ce nu era în ordine a fost depozitat separat, urmând a fi distruse. Însoțitorii transportului au promis că la întoarcerea în ANGLIA urmau să raporteze situația constatată la stația de adunare a ajutoarelor, pentru a le controla mai bine și pentru a nu mai trimite produse degradate. În procesul verbal de primire-predare, am menționat acest incident.

Următorul orfelinat a fost acela cu copii bolnavi de SIDA. Directoarea orfelinatului era o doctoriță, care mi-a fost mie elevă la liceu. Copiii cei mici erau la lecția ,,cu olița'' într-o cameră unde erau cam 10 copii și toți se aflau aliniați pe oale de noapte, supravegheați de o educatoare. Asistentele medicale ne-au lămurit că în acest mod, ei învăță unul de la altul. Ca și la orfelinatul celălalt, cei mai mici ne-au rugat să-i luăm în brațe, simțeau nevoie de ocrotire, de dragoste. Prin relațiile noastre din ANGLIA, am reușit să le modernizăm bucătăria și spălătoria, cu mașini moderne, frigidere, plus articole de igienizare.

Am să descriu unul dintre ultimele transporturi.

Ajutoarele, la cererea noastră, au fost destinate și unei familii cu 18 copii din Satul VIFORENI, Comuna UNGURENI precum și locuitorilor din satul respectiv. Familia respectivă, era formată din mama copiilor și partener - care trăiau în concubinaj - și aveau 18 copii de la cei mai mici și până la cei mai mari care aveau 16, 17 și 18 ani respectiv. Aceștia lucrau ca argați la oamenii din sat. Părinții erau foarte bețivi, tot ce căpătau de la oamenii la care lucrau, dădeau pe băutură. Casa lor era la poalele unui deal, în spate aveau grădină, care ajungea până la pădure, acoperișul era stricat și ploua în interior. Partenerul și tatăl copiilor era din satul respectiv, mama copiilor era din București. Soția mea avea grijă ca în fiecare lună să le trimită pachete cu alimente și bani, câte o haină și rechizite școlare. Fiica mea le-a cumpărat din banii proprii materiale ca să-și refacă acoperișul, materiale pe care le-a trimis cu ultimul transport cu ajutoare cu MAX. Am trimis în ANGLIA liste cu numele și vârstele copiilor, rugând să le pregătească îmbrăcăminte și încălțăminte, pe cât posibil pe mărime lor, restul încărcăturii era pentru locuitorii din sat și alte localități, la Orfelinatul din UNGURENI. A sosit transportul cu sacii BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

pregătiți pentru familia respectivă, pe care i-am descărcat la locuința lor.

Apoi, am luat legătura cu autoritățile locale, fiecare locuitor din sat a primit un bon de ordine, s-a așezat la rând, dar când a sosit camionul și s-a deschis portiera din spate, pentru a se da ajutoarele, s-a produs o busculadă de nedescris. Deși i-am anunțat că există ajutoare pentru toată lumea - camionul fiind un TIR de mare capacitate - a fost imposibil să ne înțelegem.

Atunci șoferul TIR-ului a început să arunce câte un sac cu ajutoare în mulțime și a început o bătaie între săteni de nedescris. Între timp au sosit și rromii de la VALEA APEI, un sat din apropiere, cu căruțele și fiind mai rapizi șiau încărcat căruțele cu saci și au plecat. Văzând aceasta șoferul a închis TIR-ul, a trecut la volan și am plecat din sat, însă nu pe același drum ca la sosire, ci prin unul mai scurt care trecerea prin satul rromilor! Când am intrat în satul lor, femeile s-au culcat pe drum în fața camionului, cerând să le dăm restul de ajutoare, ce mai rămăsese în TIR. Au început să vocifereze și bărbații care erau în picioare și au cerut ca românul să se dea jos să parlamenteze cu ei. Eu eram românul, am coborât și doi rromi m-au luat unul de un braț și altul de celălalt. S-au sculat și femeile de pe jos și am început să intrăm în sat, mașina urmându-ne la pas. Le-am explicat faptul că ei primiseră ajutoare la VIFORENI și că restul era pentru Orfelinatul din UNGURENI, comuna în care familia lui HENRI COANDĂ avusese moșia, iar conacul și anexele acestuia fuseseră transformate în orfelinat. Nu ne-am putut înțelege cu ei, eram ostatic și mergeam înainte. S-a întâmplat să treacă un automobil spre UNGURENI, i-am făcut semn să oprească și am rugat șoferul să anunțe șeful de post care era situația noastră. Continuam să intrăm spre mijlocul satului, iar cei doi rromi nu mă slăbeau deloc.

N-au trecut mai mult de 10 minute și a sosit mașina Șefului de Post din UNGURENI. Ca prin farmec toți rromii au fugit ca de ciumă, iar eu m-am eliberat. I-am explicat Șefului de Post ce se întâmplase, iar dânsul nea reproșat că ar fi trebuit să-l fi anunțat și să-i fi cerut ajutor de la început. I-am spus că până acolo nu se întâmplase nicăieri o astfel de situație.

Am ajuns la Orfelinat. Am luat legătura cu conducerea Orfelinatului și în deplină ordine am putut descărca ajutoarele aduse. Condițiile erau destul de bune, curățenie, ordine, iar copiii erau foarte prietenoși și bucuroși că le-am dat personal jucării și dulciuri. Ne-am despărțit de ei și am ajuns la un Orfelinat cu copii cu handicap, moștenire a Regimului CEAUȘESCU, când nu existau mijloace anticoncepționale legale și fiecare femeie era obligată să aibă cel puțin 4 copii! În urma încercărilor empirice de a scăpa de sarcină, s-au născut o mulțime de copii cu handicap, care au populat majoritatea orfelinatelor țării și unde condițiile de viață erau foarte grele. Aveau tot felul de infirmități, cei mai mici care nu se puteau deplasa stăteau în pat și încercau cu 135

MEMORII

forța lor mică să se dea jos și să plece, alții aveau o privire absentă, alții se târau pe jos, erau murdari, alții abia articulau câteva vorbe, iar alții scoteau niște sunete bizare. Era o priveliște tristă. Educatoarele și asistentele stăteau tot timpul în mijlocul lor, intervenind când era necesar, ca să nu se producă accidente.

Transportul a fost efectuat de KEN (pe atunci student la teologie - transportul de ajutoare era parte din practica lui comunitară) și STUART care au făcut o mulțime de fotografii, cu care au făcut o expoziție la întoarcerea în ANGLIA, pe care am văzut-o și noi la vizita următoare. În mod cu totul neașteptat am întâlnit un copil de 14 ani care arăta ca unul de 6-7 ani, dar care era foarte deștept. Dânsul nu se putea deplasa decât cu ajutorul unui cărucior pe care-l manipula cu mâinile pe podea.

Ne-a spus că era în clasa a IV-a primară. Am discutat cu acesta îndelungat - dânsul ne-a spus că dorea foarte mult să termine școala și să studieze mai departe. Ne-a impresionat foarte mult, l-am încurajat, iar asistentele ne-au spus că le ajuta foarte mult în munca cu ceilalți copii și că era iubit și încurajat de toată lumea. Ne-am amintit de afirmația ELENEI CEAUȘESCU, care a spus că „TOVARĂȘUL este prea mare pentru o țară așa de mică!”

Am avut ocazia să vizionăm în ANGLIA niște filme cu orfelinate din ARDEAL, cu copii care aveau handicap extins. Am fost foarte impresionați.

Ultimul transport l-am făcut în satul BEREȘTI BISTRIȚA, unde locuia Familia Profesoarei GOAGĂ și a Sfinției Sale Părintele GOAGĂ, socrul ei, unde lăsam pisicile și câinele când plecam în ANGLIA. S-a întâmplat ca în urma unor ploi torențiale - o mare parte din sat avea locuințele pe malul unui pârâu de un metru lățime - să se producă o adevărată descărcare de nori, care a dus la creșterea apelor. Acestea au acoperit toate casele de-a lungul malului cauzând înecarea celor aflați în casă. Viitura a fost atât de puternică încât casele care erau din chirpici au dispărut cu totul. În momentul dezastrului, Familia GOAGĂ, profesoara, soțul ei, Părintele, IONUȚ, fiul profesoarei și nepoata de la fiică elevă la școala primară, care era la ei în vacanță și urma să meargă la mare - au încercat să se urce pe acoperiș, dar acesta s-a prăbușit și toți s-au înecat, cu excepția lui IONUȚ, elev la un liceul agricol, care s-a salvat dus pe o ușă cam la un km de casă, unde a fost găsit de săteni.

De pe valea râului a scăpat o singură casă și locuitorii

136

ei, casă ce era construită din cărămidă. A fost o mare durere pentru noi, care-i cunoșteam așa de bine.

Prea Sființia Sa Părintele GOAGĂ avea peste 90 de ani, era puternic și era renumit ca un preot cu mare har. Dânsul ținea slujba la Biserica din sat și era cunoscut în toată țara pentru înțelepciunea lui și era vizitat de pelerini de peste tot. Era foarte cult și avea o bibliotecă impresionantă. Toate au dispărut odată cu dânsul.

Când am sosit cu ajutoarele - după ce am auzit de dezastrul care se abătuse asupra satului - tocmai se desfășura o slujbă la Biserică, ținută de un sobor de preoți veniți din satele vecine, la care participau supraviețuitorii ce scăpaseră dezastrului, fiindcă aveau casele pe deal. După terminarea slujbei și a pomenilor, împreună cu Primarul din sat și cu un colectiv de profesori, s-a trecut la repartizarea ajutoarelor, în primul rând la cei sinistrați, scăpați cu viață și numai cu hainele de pe ei.

Au primit pături, lenjerie de corp și pat, îmbrăcăminte, încălțăminte și fiecare câte un sac cu alimente, articole de toaletă, oale, farfurii, tacâmuri, detergenți etc. Totul a fost repartizat în ordine conform unei liste întocmite de Primar după trecerea dezastrului. La împărțire s-au adunat și câțiva locuitori care nu fuseseră afectați. Primarul i-a admonestat și nu le-a dat nimic. Restul ajutoarelor au fost depozitate în școală, urmând să fie repartizate tot sinistraților a doua zi, iar ce mai rămăsese din ajutoare urma să fie dat celor mai săraci săteni din sat.

La slujba comemorativă a participat IONUȚ, cu sora lui, mama fetiței înecate și cu soțul ei agronom într-un sat din BUCOVINA. Șoferii englezi au fost foarte impresionați de modul cum s-a desfășurat slujba religioasă și de felul în care a urmat apoi masa comemorativă la care a participat tot satul.

Cu aceasta s-a încheiat repartizarea ajutoarelor trimise din ANGLIA. Am primit mulțumiri scrise din partea autorităților de caritate din ANGLIA, pentru modul cum am organizat și repartizat ajutoarele.

După cum am văzut la TV, multe ajutoare destinate orfanilor au fost însușite de către personalul orfelinatelor, iar unele articole au fost chiar vândute, umplând consignațiile. Astfel s-a întâmplat cu unele convoaie, când unii șoferi au făcut afaceri în anumite localități. Dacă aceste ajutoare au avut rolul lor la timpul respectiv, mulți s-au obișnuit să nu mai lucreze și să aștepte numai pomană venită din străinătate.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

POEZII TRISTEȚEA LUNII

CULOAREA DORULUI

Sub mantia ascunsă-n albul dimineții, Cu lanțuri, despletindu-se, prin norii grei, Interogându-ți pașii, în văduvia nopții, Ca să răsară un voinic, un soare,-n urma ei –

Nedumerită, urc în podul vechi al casei părintești, E vară și sunt singură în lutul prea uscat, Nu-mi găsesc loc, de dor de-a împleti povești, Genunchii mei cei palizi stau în genunchi și ard.

Plutește, prefăcându-și fața în mozaic, Albastrul cenușiu în ritm de dans o poartă, Dansează luna lin, cu trupul pal, arhaic, Și două stele strălucesc cu ea, departe.

Iar sufletu-mi se roagă, să-i las o crăpătură, Să privească-ar vrea spre verdele zăplaz, Unde pasc mieii singuri, însuflețiți cu alura Ciobanului absent, de dor de ei, și azi.

Iar cerul enigmatic, înfricoșat în noapte, Cuprins e de acest tărâm, incendiat și gol, Totul mocnește, sub zări orbesc în șoapte Puterile lunatice, închise-n pașnicul obol.

Iar mai spre deal, tot verde, și iar verde, Și numai o năframă e-n culori, cu bogasiu și negru, Genunchii-mi scânteiază în podul, care-o vede Pe buna mea, țesându-mi drumul către ea, integru.

Feerica stăpână se stinge, apoi se-ncinge, Și face grații trupu-i, peste pământ domnind, Și raza ei integră, în geamuri se răsfrânge, Cobor tăcerile-i adânci, aici, și se aprind.

Și de atunci, știu ce culoare are dorul, Culoarea ascunzișului din sufletul curat, Când vrei să strigi Mi-e dor!, ascunzi fiorul În podul casei, și genunchii pleacă peste sat.

Lumina ei orbește, focu-i tresaltă galeș, Pe pleoapele-mi, ce dorm, ea se coboară...

Acest tărâm lumesc, ce-l revelez, e oacheș, Tristețea lunii, însingurată, pe oricine doboară...

O SĂ PLOUĂ, SIMT O LIBERTATE

VIN IARĂȘI PE PĂMÂNT

O să mai plouă, simt furtuna, Se ia după durerea mea din urmă, Stejarii falnici în priviri ca-ntotdeauna, Mă lasă-n zbor, pân-zarea mi se curmă.

Terestră de mai sunt, mă mântuiesc la cer, Ireversibil ornic se zbate în nisipul viu, La pașii secerați ai lunii, privesc si sper, Urând să fiu recrut, de ce ostaș să fiu?

O să mai plouă, șuieră a jale, Vântul smălțuit se face un hoinar, Tremură lumina verde-n lumânare, Eu mă rog să plouă măcar un pătrar.

Femeie sunt, și coasta, ca un ram, e verde, Prin vene lăcrimează culorile de flori virgine, Tereștrii ar vrea să-mi spună că-s de veghe, Iar cineva din cer m-ar lua să-mi înflorească crinii.

Să plouă primăverile, și toamnele să plouă, Verile adoarmă-n vreascuri sfinte, Ce trimisu-le-a Iisus în era nouă, Raiul colindându-l în șoapte miruite.

Mă mântuiesc în lutul veșnic, aproape de lumină, Când nopțile dispar în mrejile albastre, Păzesc pe Dumnezeu si-L rog să-mi dea inimă, Înconjurând păcatele și visele sihastre.

O să plouă, simt o libertate, Harul ploii lesne mă absoarbe, Ca pe-o frunză grea, care se zbate, Și-ar muri și ea, dar nu mai poate.

Terestră dacă sunt, vin iarăși pe pământ, Să împlinesc un asterisc din lutul mântuit, Nu voi să fiu statuie, nici sus, atât cât sunt, Sunt omul care-a dat, din piept nisip, și n-a murit.

UNEȘTE-MĂ, CAISULE…

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Unește-mă, caisu-le, Cu floarea-ți timpurie, Copac în respirații să devin, Cu flori de Duh, în albă împletire, Numai în primăvară să rămân.

137

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ŢION

RADIOGRAFIERE DE NOAPTE: DUHUL RĂULUI Notorietatea unor opere artistice e planeta în jurul căreia se învârt sateliți de diferite forme și mărimi.

Notorietatea impune și dezarmează totodată. Fascinează și inhibă. Ba mai mult, descumpănește și denaturează uneori gustul public atunci când se marșează exclusiv pe reeditarea succeselor inițiale. Indiferent de natura creației. Glisarea între carte – film – spectacol (ordinea poate fi modificată) cunoaște un reviriment cel puțin suspect în repertoriul ultimelor stagiuni ale teatrelor profesioniste din Cluj. Au fost America după Kafka și Fii bun până la moarte după Móricz Zsigmond la Teatrul Maghiar. Au fost La răscruce de vânturi după Emily Bronte și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război după Camil Petrescu și urmează să vedem Procesul după Kafka. Încet, încet vom avea o bibliotecă întreagă pentru uzul elevilor leneși pe scenele celor două teatre clujene.

Impresia pregnantă e că se înmulțesc cu repeziciune transpunerile din adaptările după subiecte de rezistență din eposul universal și național și publicul cade leșinat de plăcere în fața acestor producții mărețe (din moment ce se raportează la giganți) ca înaintea unor opțiuni estetice sui-generis. Spectacolul prinde, succesul e garantat din start și spectatorul iese din sală mulțumit. E mult? E puțin? E destul? Uneori da, alteori nu. Nu știu dacă „moda” asta trebuie să ne bucure sau să ne îngrijoreze. Desigur, orice montare nouă a unei piese vechi este o creație artistică în felul ei. Între original și copie, drăcușorul inventivităților regizorale își vâră coada ca să deseneze, inspirat sau nu, profilul aceluiași Hamlet, altfel, tragedia aceleiași Electre, văzută în viziune proprie. Depinde de măiestria regizorului ca acest desen să nu se apropie prea mult de kitsch. Desigur, dacă își propune acest lucru și demersul lui nu e altceva decât o simplă ilustrare a modelului.

Din seria acestor re-povestiri pe scenă face parte și Portocala mecanică, alcătuire teatrală aparținând talentatului regizor Răzvan Mureșan, atras de problematica destul de controversată a romanului scris de Anthony Burgess în 1962. Story-ul din roman a curs în filmul lui Stanley Kubrick în 1971 și din cele două realizări incendiare a căzut acum pe scena Naționalului clujean fără să producă un incendiu, ci mai mult ca un inocent, ironic (și uneori) comic joc cu violența 138

și crima. Așa încât reiterarea propusă de Răzvan Mureșan se încadrează în factologia succesului, urmând rețeta devenită regulă.

“Gășcarii” lui Alex DeLarge năvălesc pe scenă comițând furturi, violuri și crime. Duhul răului se instalează intempestiv pe toată durata primei părți a spectacolului. De altfel, secvențele înșirate cronologic sunt copii mai mult sau mai puțin izbutite ale celor din film: pe stradă, în bar, acasă la Alex, în apartamentele devastate. Odată cu arestarea lui Alex pentru crimă, atmosfera se schimbă, parcă am avea de a face cu două spectacole. Încarcerarea lui aduce în prim plan strategia manipulării sub forma unor tehnici de reeducare sinistre prin implicarea politicului, culmiBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ARTELE SPECTACOLULUI

nând cu poza finală de grup a unei societăți dezgustătoare în ridicolul ei. De remarcat că acest expresiv tablou caricatural trimite spre pictura lui Ensor, de o duritate extremă, unde măștile devin personajele macabre ale actualității. Mascarada acestor mașinații politice este denunțată în forță prin acest stop-cadru final.

Alex, delincventul psihopat, este întruchipat în mod magistral de Cristian Grosu. Fără el, construcția întregului ansamblu ar fi avut mult de suferit. El este șeful bandei de huligani din care fac parte Pete (Cristian Rigman), Dim (Radu Lărgeanu) și George (Miron Maxim). Îmbrăcați în alb, ei sunt îngeri căzuți în întunericul delictelor și crimelor comise de plăcere.

Vorbesc în argou și sunt adepții actelor gratuite antisociale. Alex are slăbiciune pentru muzica lui Beethoven și pentru șarpele lui ținut la sân, purtat (viu) printre spectatori, secvență de un impact total, straniu, simbolic, frisonant, care aduce cu un număr de senzație.

Transformarea crudului Alex în mielușel, din a doua parte, se compune din scene neverosimile, aliniate unei degringolade cu salt în ilar, fără precedent.

Tratamentul de spălare a creierului este însoțit de derularea unor imagini pline de oroare din lagărele naziste de exterminare, crime de război, agresiuni din

epopeea umană a oamenilor uciși de semenii lor.

Alex, exemplarul vindecat, va fi luat în colimatorul politic și folosit ca atare. Aici apare Deltoid, consilierul școlar și Actorul, personaje interpretate impecabil de Matei Rotaru, înzestrat cu reale potențe comice, bine exploatate. Prestația lui Ionuț Caras în Ministrul de Interne deschide oportunitatea spre interacțiunea cu sala, impunându-și prestanța și vivacitatea de care dă dovadă. Ruslan Bârlea are două roluri importante de care se achită excelent: un cerșetor care acuză generația tinerilor și un preot povățuitor care dorește îndreptarea acestei generații pe drumul cel bun. Nu văd de ce i s-au atribuit preotului înclinații homosexuale.

E drept că suntem în miezul analizei factorului deviant al omului în societatea anilor ’60 din secolul trecut, de unde și titlul Portocala mecanică, „veche expresie cockney care se referă la orice presupune deviere de la normă”. Nu e de mirare că filmul lui Kubrick a fost retras de pe piață timp de 30 de ani. Acum, crimele și manipulările de orice fel pot fi puse pe scenă cu dezinvoltură. Cu ce scop? mă întreb. Spectacolul clujean al lui Răzvan Mureșan nu ne învață cum să învingem duhul răului, doar îl expune în forme hidos-tragice, într-o succesiune de imagini elocvente.

Scenă din spectacolul Portocala mecanică BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

139

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Dragoș NICULESCU

„UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT” DE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZA SUPRAVIEȚUIRII (III) 3. Oboseala unui glob de pământ. Sfârșit sau un nou început. În cartea Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene (Ed. Galaxia Gutenberg, 2009), Tereza-Brîndușa Palade – doctor în filozofie și cadru universitar la SNSPA, București, unde predă Etică Politică, Religie și Fundamentalism Religios – se angajează cu succes într-o analiză complexă a crizei Europei, leagănul umanității, și, prin aceasta, de fapt, într-o analiză a culturii și umanismului global.

Demersul critic sever al domniei sale sondează adânc în conștiința omului european, aflată într-o criză spirituală tot mai tragică, mai profundă, căutând și dezvăluind rădăcinile de natură filozofică, spirituală, morală, religioasă ale acestei cumplite defecțiuni individuale și civilizaționale, colective. Autoarea, extrem de bine orientată, își potențează lucrarea prin fericita alegere a trei anexe definitorii pentru cauza subiectului tratat. Este vorba despre: I. Prelegerea Filozofia în criza omului European, rostită de Edmund Husserl la Viena, în 1935, în plină perioadă a totalitarismului nazist, în care filozoful subliniază rolul pe care filozofia pură (pentru el, fenomenologia transcendentală) l-ar putea juca în concilierea crizei culturii europene a timpului său, criză care pornea, în viziunea sa, de la abandonarea sensului teleologic spiritual al omului European; II. Discursul adresat de Papa Benedict al XVI-lea participanților la întâlnirea rectorilor și profesorilor din universitățile europene (2007); III. Discursul aceluiași pontif, adresat în septembrie 2008, către lumea culturii, la Colegiul Bernardinilor din Paris. În aceste două discursuri, Suveranul Pontif semnalează, pe de o parte, consecințele extreme ale falsei dihotomii contemporane între teism și umanismul autentic și urgența eradicării tendinței de fragmentare a cunoașterii și a absenței comunicării din școlile actuale, iar pe de altă parte, plecând de la reluarea originilor teologiei occidentale și a rădăcinilor culturii europene, fundamentala întoarcere la căutarea lui Dumnezeu și la disponibilitatea de a-L asculta – ca obligativități de funcționare și necesități de existență a oricărei culturi veritabile. În sensul înțelegerii conținutului tematic expus 140

până acum în acest studiu, cu dubla sa etapizare temporală (modernă și postmodernă), a finalizării analizei, până în actualitatea prezentă, a coordonatelor și specificului său diacronic, odată cu încercarea de stabilire a unor concluzii corelative și prospective, vom evidenția pe scurt temele principale ale acestei importante lucrări. Și nu se poate începe cu altceva în afară de principalul factor distructiv care este mercantilizarea și transformarea culturii umaniste într-un simplu produs comercial, iar a universităților, conduse de interesele unei economii liberale sălbatice și iresponsabile, în niște întreprinderi de profit. Primatul violent și distructiv al finalității economice – absorbția absolvenților de către piața locurilor de muncă – izgonește cultura umanistă și filozofică, lipsite de o finalitate practică, din programele universitare și, prin aceasta, din câmpul de interes al conștiinței umane, exilândule, printr-o politică pragmatică organizată, la marginea orizontului gnoseologic, asimilabil și transformator al condiției individuale. Lipsit de unealta deschiderii și funcției filozofice, conștiința este silită la îngustarea viziunii de câmp, la opacizare și secătuire, iar omul european de azi, stăpân tot mai nesigur și plăpând al conștiinței lui, devine o ființă lipsită de identitate, înstrăinată și vulnerabilă în fața asaltului copleșitor al consumului și tehnicii, o ființă tot mai dezumanizată. Iar totul pornește de la pierderea sensului adevărului, de la dominația minciunii celor puternici, aflați sub comanda diavolului, care este tatăl minciunii. Noul pragmatism, actuala deturnare sau penetrare a adevărului, în numele unui pozitivism utilitarist, vizând neobosit profitul, bazându-se pe o ignoranță simulată, de fapt pe aversiunea clară față de metafizică și etică, afișând o superioritate vădită față de cultura clasică a Europei, izbește cu barosul în stâlpii de rezistență ai cupolei strălucitoare de demnitate, de sete de cunoaștere, de înălțare și, finalmente și esențial, de nevoie arzătoare, organică de transfigurare a condiției sale imanente, limitată și aflată sub forța păcatului, de transcendere la Absolutul pur și incondiționabil. Pierderea sensului adevărului se manifestă prin relativismul omniprezent, preambulul nihilismului, și, din acest punct de vedere, este foarte interesantă, firește, în sens dramatic, observarea paradoxului istoriei, care constă, după aparenta depășire a BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

iraționalității ideologice, a sistemelor totalitare, a nihilismului, a ateismului și disprețului total față de om ale secolului XX, în recrudescența, sub forme și mai subtile, în Occidentul ultimelor decenii, a relativismului ateu, nihilismului și materialismului, care, iată, nu au dispărut odată cu prăbușirea sistemelor totalitare, ci, din contră, au reapărut din plin sub o formă neagresivă, dar perfidă, ascunsă, corozivă și distrugătoare. Ce diferență este, privitor la separația dintre Biserică și Stat, între ceea ce realizează liberalismul și ceea ce a realizat comunismul, sau între ce reușește nefast economismul occidental corupător și expansionist față de economismul doctrinei marxiste?

De aceea, atât de îndreptățit a fost Papa Paul al IIlea să se întrebe cu curaj dacă subiectivismul și permisivismul din lumea occidentală de astăzi, susținute de cultura consumistă și de forțele economice globale, nu sunt o altă formă de totalitarism, deghizată în amăgitoarele falduri ale democrației. Observarea și experimentarea acestei noi, perfide forme de totalitarism are loc în condițiile secularizării culturii, a instaurării unui non-umanism secularizat, care susține despărțirea radicală a rațiunii de credință și a libertății omului fața de concepțiile teiste. La aceasta au condus relativismul și nihilismul secolului XX și cultura afirmării unei lumi fără Dumnezeu. Supraomul lui Nietzsche – cel care a proclamat moartea lui Dumnezeu – nu își poate fi niciodată propriul principiu creator, producător, în lipsa sacralității, al valorilor, conceptelor, credințelor și instituirilor. Negând existența Ființei prime, nerecunoscându-I actul creator și Planul întemeietor și coordonator, se anulează însuși fundamentul ontologic al Creației, însuși temeiul existențial al ființei umane. Așa cum am spus în capitolele anterioare, ruperea ontologicului de ontic, al ființării de Ființă, nu este posibilă. După război, Albert Camus a recunoscut, într-un discurs ținut în casa lui Malraux, că intelectualii nihiliști sunt responsabili de criza valorilor și că tot ei trebuie să redescopere fundamentele ontologice ale valorilor și să-i redea Europei speranța pierdută: Nu credeți că noi toți suntem responsabili de criza valorilor? Și că noi toți cei care ne tragem din nietzscheanism, nihilism și materialism istoric ar trebui să declarăm public că ne-am înșelat, că există valori morale și că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a le întemeia și explica? Nu credeți că acesta ar putea fi începutul oricărei speranțe?. Firește, credința nu îl absolvă pe om de căutarea adevărului, ci tocmai nevoia căutării adevărului este cea care asigură luciditate și profunzime credinței veritabile, mărturie că aceasta este și dorința și îndemnul tainic al lui Dumnezeu fiind și harul pe care misticii contemplativi, chiar și cei simpli, lipsiți de educație, îl primesc de multe ori, acela de a vorbi despre subiecte sacre în termeni metafizici. Pierderea misterului credinței în Occident și nemaiajungerea credinței Orientului tradiționalist la cauza finală, voința lui BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Dumnezeu, ci oprirea demersului ei duhovnicesc la faze intermediare, care de multe ori o abat în vocație și spirit, sunt realități, astăzi, și mai acute ca în 1935, când Husserl semnala criza europeană.

3.1. Criza științelor umaniste în contextul înstrăinării de Dumnezeu.

Ideologiile atee – evoluționismul pozitivist, ideologia supraomului, dialectica materialistă orizontală, antropocentrismul suficient – și propovăduitorii lor – Auguste Comte, Nietzsche, Marx, Sartre, Freud și Hegel – sunt făuritorii noii Europe fără suflet, pragmatice, înstrăinate de Dumnezeu și, prin aceasta, de ea însăși. Dacă în 1935, la Viena, Husserl deplângea criza științelor umaniste și eșecul lor în naturalismul și obiectivismul științelor naturii, astăzi, științele umaniste se află într-o criză și mai profundă decât cea descrisă de Husserl. În căutarea adevărului, omul european a pierdut sensul teleologic spiritual, a pierdut puterea de stăpânire a gândirii pure, spiritul teoretic al filozofiei pure a grecilor, liniștea și deschiderea funcției contemplative – formă a inteligenței care poate surprinde totalitatea, fără a se lăsa abătută de segmente parțiale, secundare – așezând în locul lor gândirea logico-matematică – sigură pe ea însăși, dar reducționistă, formalismul dialectic – în care s-a închis filozofia analitică contemporană, și utilitarismul – care a devenit rațiunea de a fi a acestor științe, funcția cognitivă a științelor umaniste, pe care Husserl și Dilthey o leagă de spirit, pierzându-și legitimitatea.

Rolul pe care științele umaniste sunt chemate să îl joace în ieșirea din acest impas, în vindecarea maladiilor spirituale ale societăților și popoarelor, nu poate fi însă îndeplinit de fenomenologia transcendentală, pe care convingerea lui Husserl o propune. Și aceasta pentru că știința husserliană, fenomenologică a spiritului este fondată, prin circumscrierea eu-lui cognitiv lui însuși, pe limitări intrinseci, care o obligă să se oprească la subiectivitatea imanentă a omului, rămânând închisă față de orizontul extrinsec al ființei, orizont însă care o cuprinde în rostul unor determinații universale, fără de care ființa nu poate atinge finalitatea. Dezastruoasa substituire a științelor umaniste, înrudite cu religia și teologia, care îl înalță pe om spre Absolut prin căutarea și contemplarea Divinității, prin ridicarea deasupra condiției și intereselor sale mediocre, cu pragmatismul și relativismul științelor particulare, a dus la absorbția omului de către propriul lui univers practic, de curentul turbionar, amețitor al propriilor pasiuni, de imaginarul simplist, distructiv și manipulator, întreținut de publicitate și mass-media, a dus la abandonarea atitudinii teoretice pure față de realitate, la primatul erudiției cantitative superficiale asupra inteligenței speculative profunde, căutătoare a adevărurilor prime, a vanității posesiei asupra dorinței temeinice de a ști. Deci, îndreptățit este Husserl să 141

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

așeze și să afirme la originea crizei științelor umaniste europene uitarea rațiunii grecești, a contemplației, a spiritului uimirii filozofice, pe care numai regăsindule, întorcându-ne la izvoare, cultura se va putea salva.

Ciudată este însă cotitura pe care a realizat-o Husserl în evoluția gândirii sale teoretice: dacă în lucrarea sa de tinerețe, Cercetări logice, el respinge radical idealismul, prezent la timpul său sub forma idealismului neo-kantian, și se angaja în căutarea adevărului obiectiv, cu timpul, confuzia pe care a făcut-o între realism și obiectivism (sau naturalism) l-a determinat să respingă orice explicație și fundamentare empirică a cunoașterii și să adopte calea subiectivismului transcendental, formă a unui idealism solipsist care restricționează capacitatea conștiinței și intelectului la dimensiunea unor evaluări strict personale, individuale și abstrase realităților și determinantelor lumii înconjurătoare, idealism a priori, care, după Kant, Fichte și Hegel, a impregnat maladiv mentalitatea europeană modernă. Înghețarea în structuri abstracte, intangibile, fără raport cu intențiile, scopurile și fragmentele concrete de existență ale omului, au avut un efect devastator asupra corectei viziuni întregitoare a orizontului vast, care îi integrează ființa, și asupra forței necesare a conștiinței individuale de a ieși din ea însăși, de a se privi, analiza și poziționa din exterior în câmpul spațio-temporal global. Originile acestui idealism păgubitor sunt platonice, Platon fiind idealistul formei, pe care Aristotel, neoprindu-se la formă, mergând până la cauza finală, l-a criticat. Discipolii lui Husserl (Conrad-Martins, Edith Stein) au părăsit însă imanentismul, dar nu și metoda fenomenologică.

Edith Stein, fosta studentă și asistentă a lui Husserl, descoperind chemarea religioasă obiectivă a omului modern, care nu îi anulează, ci îi confirmă subiectivitatea și libertatea, va trece de la filozofia egocentrică (filozofia carteziană a lui ego cogito) la o filozofie teocentrică, orientată spre ființa infinită.

3.2. Raportul religie - știință și recunoașterea adevărului teologic.

Demne de menționat sunt prelegerile ținute de John Henry Newman, între anii 1854 și 1858, ca rector al Universității Catolice, pe care episcopii irlandezi doreau să o fondeze la Dublin, la recomandarea Sfântului Scaun. Deși proiectul universității a eșuat, prelegerile lui Newman au fost considerate drept constituind cel mai influent tratat modern de filozofie a educației din lumea anglo-saxonă. În cadrul prelegerilor, Newman vorbește și despre pericolul pe care îl reprezintă nerecunoașterea și neurmărirea adevărului teologic, deposedarea lui de demnitatea care i se cuvine, în contextul în care cunoașterea universală a lui Newman presupune obligatoriu recunoașterea adevărului teologic. Și pericolul este acela că alte științe se 142

vor grăbi să acopere domeniul care îi este propriu religiei, depășindu-și ilicit limitele, ba mai mult, prin ignorarea principiilor religiei, ajungând la manifestări anti-religioase, păgâne, imorale sau veroase, științe cum ar fi: arta, ideologiile științifice, economia politică. Ieșind de sub spiritul și protecția religioasă, ele vor deveni imediat vulnerabile și supuse căderii în păcat. De asemenea, Newman subliniază și recunoaște rivalitățile existente în timp între teologie, știința sacră, bazată pe doctrina revelată, și științele fixe, pozitiviste, deși acestea nu ar avea ce să caute într-o universitate catolică, ce, prin tradiția aristotelico-tomistă a culturii sale filozofice, este datoare să practice un act educativ conciliator, întregitor și valorificator al potențialului gnoseologic al celor două sectoare, este chemată să sprijine căutarea adevărului prin susținerea reciprocă a celor două domenii umaniste. Iată însă că, din păcate, astăzi nu mai este vorba numai de rivalitățile dintre cele două tabere, ci de un conflict deschis, declarat. În epoca noastră, se pare că nu Biserica se teme de știință, ci știința laică este cea care dă semne că se teme de religie și de cunoașterea revelată.

Dovada cea mai bună a acestui lucru este protestul din ianuarie 2008 al profesorilor de fizică împotrivă vizitei Papei Benedict al XVI-lea la universitatea La sapienza, fondată în 1303 de către un alt pontif, Papa Bonifaciu al VIII-lea. Cuvintele Cardinalului Newman, nu temporal, căci sunt anterioare, ci prin conținut, stau ca o dură lovitură corectoare dată reformatorilor de azi ai învățământului european, birocraților europeni care vor să înlocuiască întreaga tradiție umanistă cu simbolistica stearpă, lipsită de suflet, corupătoare de minți a pragmatismului, tehnicismului, economismului: pentru a deține orice adevăr, trebuie să avem întregul adevăr; și nicio știință singulară, niciun cuplu de științe, nicio familie de științe, și nici măcar întreaga știință seculară nu înseamnă întregul adevăr; adevărul revelat aparține într-o mare măsură sferei științei, filozofiei și literaturii, și a-l pune la index, ca un elogiu la adresa științei seculare, înseamnă pur și simplu că, sub aparența unui omagiu, științei i se aduc niște daune serioase. (…) Religia revelată furnizează altor științe niște fapte la care acele științe nu ar putea niciodată ajunge doar prin ele însele; și infirmă în același timp alte fapte aparent reale, pe care le-ar putea imagina acele științe. Astfel, în istoria științei, conservarea rasei umane în arca lui Noe este un fapt istoric la care istoria nu ar putea avea niciodată acces în absența Revelației; și, în sfera fiziologiei și a filozofiei moralei, progresul și perfectibilitatea rasei noastre sunt un vis, pentru că Revelația le contrazice, indiferent cât de plauzibil ar fi ele susținute de cercetătorii științifici. Prin urmare, catolicii nu se tem de cunoașterea umană, dar sunt mândri de cunoașterea Divină, și consideră că omiterea oricărui tip de cunoaștere, fie ea umană sau Divină, nu este cunoaștere, ci ignoranță.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

3.3. Îndepărtarea de religie și morală. Înlocuirea termenului de adevăr cu cel de progres.

Pe John Henry Newman și pe Socrate îi propune Cardinalul Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea) drept ghizi în analiza pe care o întreprinde asupra conștiinței morale care aderă la căutarea adevărului, în volumul său, Despre conștiință, volum redus ca dimensiuni, dar consistent, care tratează criza contemporană a valorilor morale și propune câteva remedii pentru maladiile sufletești ale omului de astăzi. Însăși convertirea lui Newman la catolicism dovedește forța determinației de recunoaștere a adevărului, respectul și smerenia față de acest adevăr, pe care l-a pus mai presus de condiția sa subiectivă, habituală. Ratzinger susține că problema critică a epocii moderne este înlocuirea conceptului de adevăr cu conceptul de progres. Astfel, așa numita etică ideologică, sau a consecințelor, devine, în cele din urmă, nihilistă și deschide drumul dictaturii relativismului, în care cei mai puternici își impun asupra celor slabi standardele lor subiective. În cel de-al doilea eseu al volumului, Cardinalul abordează problemă descompunerii morale a lumii contemporane, a maladiei interne mortale a omenirii în sensul distincției dintre rațiunea morală și rațiunea care cuantifică tot ceea ce este măsurabil și cantitativ.

Morala, care ține de domeniul libertății, este subjugată de presiunea pozitivistă a unei calculări a comportamentului uman, pentru a descoperi o formulă tehnică a fericirii. Pe de altă parte, s-a instituit practica pozitivistă a exilării moralei și religiei într-o zonă “neștiințifică”, depărată de cunoaștere. Efectul negativ al acestei expedieri a moralei în sfera subiectivului este că, după ce morala pozitivistă s-a atenuat, conștiința a fost privită ca o divinizare a subiectivității. Cunoașterea morală își are însă două surse de extracție în dimensiunea subiectivității, și acestea sunt: 1. ascultarea necondiționată față de voința lui Dumnezeu și 2. garantul comunitar al moralei, prezent în tradițiile și moravurile unui popor, în înțelepciunea lui transmisă de generații. Și, ca o concluzie la conflictul cu eronatele direcții ale lumii de azi, Papa Benedict al XVI-lea, în numele său personal și în cel al Bisericii, afirmă că dictatura relativismului nu poate supune ființa umană creată de Logos, creația având în ea însăși o raționalitate care ne precede, care poate echilibra propria noastră rațiune și ne poate feri de iraționalitatea exterioară.

3.4. Despre criza fără precedent a umanismului european Întorcându-ne la temeiul culturii europene și la criza fără precedent a umanismului european, trebuie înțeles limpede că acest temei nu este altul decât căuBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

tarea rațională și spirituală a adevărului: de aceea, ideologiile raționalist-atee (materialismul consumist, evoluționismul, hedonismul, individualismul egoist etc.) nu pot reprezenta o soluție la regăsirea de sine a Europei. O credință solidă este un început de cunoaștere, afirmă Sfântul Augustin, cu autoritatea supranaturală cu care este investit, autoritate hărăzită profeților, apostolilor, părinților Bisericii. După triumful pozitivismului, încrederea în această autoritate s-a diminuat foarte mult în cultura europeană – de aceea și numărul creștinilor a scăzut simțitor în Europa. De asemenea, ideea că filozofia primă – a filozofilor greci și a părinților și învățătorilor Bisericii – este de mult depășită de necesitățile velocitare ale concretului actual, aruncă în deriziune, mai ales în universități, orice cunoaștere dezinteresată și orice căutare calitativă, necuantificabilă a adevărului. Lucrarea subversivă a deturnării actelor de inteligență și conștiință de la formele pure ale căutării rostului, locului și finalității ființei umane, care sunt inteligența metafizică a grecilor și inteligența teologică a părinților Bisericii, susținută de liniamentele înrobitoare ale ideologiilor istorice, este creată, călăuzită și alimentată în scopul întunecării, anchilozării inteligenței noastre naturale active în șabloane formaliste și normative, a abaterii naturii umane de la căutarea autentică a adevărului, chiar cu riscul devierii opiniei colective înspre irațional sau al paralizării ei complete. Dacă purificarea inteligenței stă în puterea omului, purificarea inimii este lucrarea lui Dumnezeu, cele două fenomene fiind complementare unul altuia numai în condițiile unui întreg al ființei, trăit în spiritul umanității, în demnitatea deplină a persoanei. Iar dacă liberalismul ultraindividualist reduce persoana la un individ izolat, posesor de drepturi, colectivismul omite persoana în întregime și ipostaziază binele comun într-un bine general, care exclude binele personal, pentru un model al comunității interpersonale nemaifiind loc. Însă evitarea și respingerea extremelor individualismului și holismului, prin adoptarea unei căi de mijloc sănătoase, a unei metafizici realiste a persoanei, nu poate fi îndeplinită decât prin adoptarea unei priviri contemplative asupra persoanei și cadrului ei existențial, a unei ontologii juste, echilibrate, conștiente de sine și de direcția pe care o urmează. Uitarea metafizică a ființei a condus la uitarea persoanei, la o privire mecanic-empiristă asupra omului. În prelegerea sa, Edmund Husserl ridică întrebări majore, cărora încearcă să le răspundă: De ce nu a apărut niciodată o medicină a națiunilor și a comunităților internaționale?, De ce aceste științe umaniste, atât de abundent dezvoltate, nu reușesc aici să exercite funcția pe care științele naturii o exercită cu atâta competență în propria lor sferă?. El consideră că modul greșit de abordare a gândirii filozofice, bazat pe prejudecăți fatale, este, prin urmările sale, responsabil, în parte, de maladia europeană.

143

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Exacerbarea naturalismului, supraconsiderarea și suprapoziționarea lui au făcut ca practicanții științei umaniste să neglijeze complet chiar formularea problemei unei științe pure și universale a spiritului și căutarea unei teorii a esenței spiritului ca spirit. Husserl face observația extrem de pătrunzătoare că nu are importanță cât de ostile pot fi națiunile europene unele față de altele: ele au încă o afinitate internă de spirit care le străbate pe toate și care transcende diferențele lor naționale, un fel de relație fraternă, care ne dă conștiința de a fi acasă în acest cerc european. Europa are, din punct de vedere spiritual și nu geografic, un loc de naștere; un loc de naștere spiritual într-o națiune sau în anumiți oameni sau grupuri de oameni care aparțin acestei națiuni. Este vorba de națiunea Greciei antice, în secolele al VII-lea și al VI-lea î Hr. Pe teritoriul spiritual al unei singure națiuni, al națiunii grecești, odată cu dezvoltarea filozofiei, a comunităților filozofice, se dezvoltă, mai întâi în această națiune, un spirit general al culturii, care atrage întreaga umanitate sub influența sa. Plecând de la această origine, o revoluționare a întregii culturi, a întregului mod de a exista al omului, implică, ipso facto, și o revoluționare a istoricității, care este acum o istorie a dispariției umanității finite, până în punctul în care devine o umanitate cu sarcini infinite. Husserl subliniază că întregul global al culturilor și al modului de gândire ascultă de o unitate în principiu, care nu trebuie însă să obnubileze realitatea morfologică a adâncimilor intenționale particulare pe care aceste culturi le posedă.

Cei care și-au asumat sarcini infinite și pe deplin universale au fost grecii: Atitudinea teoretică își are originea istorică la greci. Gânditorul german consideră că adevărul redutabil, obiect al atitudinii și căutării teoretice a filozofului, nu este adevărul cotidian, limitat de tradiție, ci adevărul universal valabil, adevărul în sine, universalitatea fiind caracteristica poziției critice, ridicătoare de întrebări pertinente: practicul nu mai trebuie să-și derive normele din experiența naivă de fiecare zi și din tradiție, ci din adevărul obiectiv. În acest fel, adevărul ideal devine o valoare absolută (…). Spirit și corp. Interpretarea dualistă, psihofizică a lumii. În afară de explicația spiritualului, de o psihologie orientată spre sine sau de orice altă teorie a spiritului care începe cu propriul eu, drumul fizicii și al chimiei către exterior este deschis. Dimensionarea spațio-temporală a spiritului însă este o absurditate.

Ceea ce fizicianul scoate din sfera lui de competență este preluat de psihologie, subiectivul devine obiect de cercetare pentru psihologia psihofizică, chiar în calitatea lui de psihic. Dar, precum știința matematicii, cu toată precizia și puterea ei de calculație, este o știință în întregime relativă, presupunând ca pe niște propoziții fundamentale niște principii complet lipsite de o raționalitate reală, psihologia, prin obiectivismul ei, nu poate, pur și simplu, să studieze sufletul în sensul esențial care îi este propriu, ca eu care acționează 144

și care este acționat. Psihologia nu poate ajunge la esența specifică a sufletului, pentru că obiectivismul de care suferă și care a compromis-o nu îi permite să trateze sufletul decât ca pe un corp izolat, ca pe un organ sau organism determinat în structură și funcționalitate. Ceea ce nu contestă importanța progreselor și a legilor stabilite pe cale experimentală în acest domeniu. Husserl este de părere că nici Windelband și nici Rickert nu au adus, din nefericire, intuiția atât de mult dorită, rămânând și ei blocați în obiectivism.

Spiritul și numai spiritul există ca o entitate în sine și pentru sine, este autonom și poate, numai în această autonomie a sa, să fie tratat într-un mod autentic rațional, într-un mod autentic și pe deplin științific, numai dacă spiritul se întoarce la sine, din exteriorizarea sa naivă, și rămâne la sine și numai la sine, își poate fi suficient sieși. Husserl specifică foarte precis o nuanță esențială, și anume aceea că rațiunea decăderii unei culturi raționale nu stă în esența raționalismului însuși, ci numai în exteriorizarea sa, în absorbirea sa de către naturalism și obiectivism. Încheierea prelegerii este tulburătoare prin lirismul cu care Husserl are puterea să își îmbrace adevărurile copleșitoare, dramatice: Criza existenței europene se poate încheia numai în două moduri: prin prăbușirea Europei alienate de sensul rațional al vieții, decăzută până la o ură barbară față de spirit, sau în renașterea Europei din spiritul filozofiei, printr-un eroism al rațiunii care ar învinge definitiv naturalismul. Pericolul cel mai mare al Europei este oboseala, iar noi, ca «buni europeni», trebuie să ne batem cu acest pericol major cu un fel de curaj care nu dă înapoi nici chiar în fața unei bătălii fără sfârșit.

Dacă vom face asta, atunci chiar din conflagrația nimicitoare a necredinței, din torentul furios al disperării legate de misiunea Occidentului față de umanitate, din cenușa marii oboseli, va renaște foenix-ul unei noi vieți interioare a spiritului, ca o piatră de temelie a unui nou viitor mare și îndepărtat: pentru că numai spiritul este nemuritor.

3.5. Necesitatea unui studiu complet al crizei modernității În primul său discurs (Anexa a II-a a volumului Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009, al TerezeiBrîndușa Palade) adresat participanților la întâlnirea rectorilor și a profesorilor din universitățile europene, Papa Benedict al XVI-lea menționează necesitatea unui studiu complet al crizei modernității. Nu atât intensa dinamică descentralizatoare a omului, sporitoare a angoaselor sale, caracterizează criza contemporană, cât ontologicul precar al naturii născut înstrăinate a acestui pretins nou umanism, împreună cu subiectul său – specie aparte a unui nou tip de om. Dihotomia falsă între teism și umanism autentic, dusă BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

până la consecințele sale extreme, conduce la o situație în care umanitatea, cu toate progresele sale economice și tehnice, se simte amenințată în mod profund.

O problemă importantă este legată de antropocentrismul care caracterizează modernitatea și care nu poate exclude sau anihila vocația transcendentală a omului.

O a doua problemă presupune lărgirea ideii noastre de raționalitate. O a treia problemă privește rolul pe care creștinismul trebuie să-l joace în umanismul viitorului: Problema omului și cea derivată, a modernității, provoacă Biserica să găsească moduri eficace de a-i restitui culturii contemporane «realismul» propriei sale credințe în opera mântuitoare a lui Hristos. În opinia înaltului prelat, efortul de a reconcilia tendința de specializare cu necesitatea de a apăra unitatea cunoașterii poate contribui la sporirea unității europene și poate ajuta continentul să-și descopere vocația lui culturală specifică în lumea de astăzi. În cel de-al doilea discurs al său (Anexa a III-a a volumului menționat anterior), adresat către lumea culturii, Papa Benedict al XVI-lea vorbește despre originile teologiei occidentale și rădăcinile culturii europene. Punând accentul pe ideea de libertate, Suveranul pontif atrage atenția că înțelegerea greșită a libertății ca absența sau lipsa oricărei dependențe poate fi fatală, și în orice caz deschide calea fanatismului și arbitrariului: Absența oricărei legături și arbitrariul nu înseamnă libertate, ci distrugerea libertății. El arată apoi diferența dintre înțelegerea conceptului de muncă în lumea greco-romană, care nu cunoaște nici un Dumnezeu creator (Lumea este lucrarea Demiurgului, o divinitate subordonată), și lumea iudeo-creștină, în care atât Dumnezeu, cât și Fiul său lucrează la facerea și îmbogățirea destinului ontologic al umanității, întărind că fără această cultură a muncii, care constituie de fapt monahismul, împreună cu cultura cuvântului, dezvoltarea Europei, ethos-ul său și concepția sa despre lume sunt de neconceput. Și desi-

gur că nu era cu putință, în acest context, să nu se vorbească și despre revelația supremă pe care Dumnezeu a dăruit-o omenirii, Întruparea Sa în Fiul său pământean, Iisus Hristos. În Atotștiința și Atotcuprinderea Sa, Dumnezeu a considerat necesar să opereze în istoria și conștiința omului această fundamentală treaptă, acest uriaș salt calitativ, care să ușureze omului ajungerea la Ființa Sa. Incomensurabila importanță a revelație Cristice constă în dovada pe care Dumnezeu o dăruiește omului asupra existenței Ființei Sale. De aici încolo, întunericul se destramă, credința este la îndemâna oricărei conștiințe, căci Minunea s-a împlinit: Logosul este cu noi, în mijlocul nostru și pentru noi! Staționarea lui pe pământ este atât de puternică în virtuți și urmări, încât, de aici încolo, prin minunea revelației supreme, Creatorul și Creația, prin luminarea Creației, devin, conștient și de netăgăduit, ceea ce de fapt sunt: Unitatea. Însă actului de iubire și umilință a lui Dumnezeu omul trebuie să-i răspundă cu smerenia, credința și iubirea lui. Altfel, nici înțelegerea rațională a revelației și comuniunii nu este posibilă: O cultură pur pozitivistă, care expediază în domeniul subiectiv și neștiințific întrebarea privitoare la Dumnezeu înseamnă capitularea rațiunii, renunțarea la posibilitățile ei cele mai înalte și, de aceea, un eșec al umanismului, ale cărui consecințe nu pot fi decât grave. Temeiul culturii europene – căutarea lui Dumnezeu și disponibilitatea de a-L asculta – rămâne și astăzi fundamentul oricărei culturi veritabile.

BIBLIOGRAFIE Jean-François Lyotard : Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, Ed. Idea Design & Print, Cluj Colecția Panoptikon, 2003 ; Tereza-Brîndușa Palade: Fragilitatea Europei. Eseuri despre criza culturii europene, Ed. Galaxia Gutenberg, Colecția Intellectus Fidei 35, Târgu-Lăpuș, 2009.

Silvia Raquel Santana (Argentina)

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

145

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR MIHAIL DIACONESCU

SCRIITORII, POLITICA ȘI PRIMATUL OPEREI (I) O CONVORBIRE NOTATĂ DE RODICA VĂTĂMAN SUBȚIRELU

precizare terminologică, respectiv semantică.

- Vă rog să faceți această precizare!

- Stimate domnul Mihail Diaconescu, la o recentă sesiune științifică dedicată lui Mircea Eliade la Pitești, organizată și prezidată de doamna Mona Vâlceanu, critic literar de mare autoritate, sub egida Bibliotecii Județene Argeș Dinicu Golescu, D-Voastră ați luat cuvântul și ați spus că aprecierea unor mari personalități creatoare de cultură doar din perspectiva unor adeziuni politice stabile sau trecătoare care le-au marcat viața și, uneori, și opera, este un act reducționist... Este o simplificare... Fiind un act reducționist, ați accentuat D-Voastră, acest tip de apreciere este și fals. Fiind fals este și falsificator. Era vorba de atitudinile prolegionare și anticarliste ale lui Mircea Eliade. De simpatiile lui pentru dictatorul Salazar al Portugaliei, despre care a scris o carte plină de elogii, ca și pentru Spania lui Franco, și, în general, pentru tendințele politice de dreapta din România epocii sale... Ați mai spus că marile personalități ale culturii vi se înfățișează, prin ceea ce au trăit, au crezut și au creat sub aspecte atât de complexe încât abordarea lor doar din perspective politice duce într-o fundătură. Da, așa ați spus, într-o fundătură...

Aș dori să reluăm discuția și să o nuanțăm. Sunt curioasă și nerăbdătoare să ascult motivele pentru care D-Voastră considerați că prezentarea atitudinilor politice ale unor mari creatori de cultură este prea puțin importantă sau chiar lipsită de orice importanță în raport cu meritele operei lor.

- Motivul pentru care susțin această afirmație este firesc. Atunci când vorbim despre personalitatea și opera unui mare artist plastic, scriitor, filosof, savant sau descoperitor, important este primatul operei sale.

Subliniez... primatul operei. Cu valoarea sa, cu forța ei de impact în lume și în istorie... Cu relevanța perspectivelor pe care le oferă în domeniile cunoașterii și trăirilor noastre. Înainte însă de a aminti câteva dintre motivele pentru care eu cred că atunci când discutăm despre relația dintre scriitori și politică suntem datori să ținem cont de primatul operei, ar fi bine să încercăm o 146

- În multe privințe, politica este, ca și literatura, o artă. Este arta dar și știința care evidențiază raporturile de putere într-un stat. Este arta și știința de a conduce poporul și țările, de a gestiona afacerile publice.

Fără să ne gândim la raporturile de putere instituționalizate într-un stat, ideea de politică nu poate fi înțeleasă.

Oamenii politici încearcă și, uneori, reușesc, iar alteori, nu, să facă statul mai bun, mai eficient. Pentru aceasta ei pun în aplicare diferite idei, respectiv anumite concepții și convingeri. Filosofia politică, însumând reflecții, atitudini, idei și țeluri de o mare varietate, are drept obiect funcționarea optimă a statului, cu legile, guvernanții, instituțiile, cutumele, funcționarii publici și cu realitățile lui naționale, sociale, economice, religioase, culturale, tradiționale, instituționale, morale, spirituale. În filosofia politică sunt însă variate valori, atitudini, doctrine, aspirații, curente de gândire. De multe ori acestea sunt nu numai opuse, ci și incompatibile...

Se bat cap în cap, cum se spune. Pentru că oamenii gândesc în modalități profund diferite ideea de bine într-un stat de drept.

Sigur este faptul că statul nu poate funcționa fără politică. În existența și buna funcționare a statului, societățile evoluate, respectiv națiunile își află o împlinire supremă.

Sfera politicii este excepțional de largă. De aceea se vorbește de politica unui stat, respectiv de cea internă și de cea externă. Se mai vorbește de politica națională, economică, religioasă, administrativă, fiscală, locală, monetară, salarială, militară, culturală, socială etc. Se vorbește și de geopolitică.

Politica poate fi democratică sau antidemocratică, dictatorială sau consensuală, bună sau ticăloasă, reușită sa nereușită.

Dar nu numai guvernanții au politica lor. Partidele, întreprinzătorii, bancherii, conducătorii cultelor religioase, organizațiile profesionale, sindicatele au politica lor – reușită sau nereușită.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Buna funcționare a puterii instituite în diferitele secțiuni ale societății umane duce la acte decizionale, așadar la o anumită politică. În zilele noastre, politica implică orice persoană care trăiește într-un anumit stat, indiferent dacă participă sau nu la actul decizional.

Max Weber, considerat de mulți fondatorul sociologiei moderne, care a fost însă și filosof, preocupat îndeosebi de axiologie și economie, și economist, și politolog, și făuritor de școli științifice în domeniile pe care le-a cultivat, a făcut o distincție foarte interesantă, de care cred că suntem obligați să ținem cont.

El crede că există oameni care trăiesc „pentru politică”. Alții trăiesc însă „din politică”.

Cei ce trăiesc „din politică” fac o „carieră politică” și, de multe ori, dar nu totdeauna, se îmbogățesc pe seama ei. Ei sunt preocupați în mod special de raporturile politice dintr-o țară sau din mai multe țări, respectiv dintre state.

Uneori politica se face „la vedere”. Alteori este secretă, elaborată de grupuri mici de deținători ai puterii, cu ușile închise, fiind astfel ferită de cunoașterea cetățenilor și a partidelor adverse, de publicitate. În sfera politicii distingem un ansamblu de țeluri concrete, de inițiative și de manevre pentru preluarea puterii și păstrarea ei.

Dacă nu este fondată pe norme morale și de drept recunoscute, puterea politică este o catastrofă. În acest sens ea se opune aspirațiilor firești ale poporului. De aceea, în politică și în politologie (ca știință despre politică) se discută insistent despre consens, înțeles ca acord unanim de voință pentru un modus procedendi în rezolvarea unor probleme de interes public, mai mult sau mai puțin larg.

Consensul este fondat pe o adeziune rațională la un proiect (respectiv la o inițiativă) și la o decizie care duce la realizarea lui. În politică, atitudinile consensuale au, în general, efecte pozitive, pentru că înlătură atitudinile divergente, contradicțiile și polemicile, care de multe ori înveninează marea și permanenta dramă a relațiilor interumane.

Pe scurt, numai dacă ținem cont de infinita complexitate a realităților politice, putem vorbi în mod adecvat despre relația complicată dintre biografia unui creator de cultură și opera sa, indiferent de domeniul în care el s-a afirmat.

- Pentru mine este clar faptul că D-Voastră admirați și iubiți opera lui Mircea Eliade.

- Ar putea fi altfel?... Da, admir și iubesc opera lui Mircea Eliade. Milioane de oameni de cultură din întreaga lume admiră și iubesc opera lui Mircea Eliade.

Eu admir și iubesc, de asemenea, operele lui Vintilă Horia, Aron Cotruș, Eugen Coșeriu, care nu este BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

doar un mare savant lingvist, ci și un prozator foarte interesant, un categoric om de dreapta, Constantin Virgil Gheorghiu și ale multor alte personalități ale exilului românesc, mari patrioți și străluciți făuritori de cultură. Ei au suportat politica monstruoasă, persecuțiile politice, denigrările și propaganda mincinoasă la care au fost supuși în România.

A-l considera pe un om mare, cum este Mircea Eliade, doar din perspectiva situării sale politice, mai mult sau mai puțin clare, mai mult sau mai puțin consecvente, este util, desigur, într-o biografie, dar prea puțin. Convingeri de dreapta au avut zeci de milioane de oameni în epoca sa și mulți au și azi... Dar Mircea Eliade n-a rămas în istoria culturii române și universale pentru convingerile sale politice... Ci pentru altceva... El este un strălucit om de știință, un mare scriitor, un istoric al religiilor, un filosof al culturii, un reputat orientalist, un strălucit etnolog și etnograf (studiul său Comentarii la legenda Meșterului Manole, apărut în 1943 este magnific, pur și simplu, ca, de altfel, și cele adunate în volumul De Zalmoxis à Gengis Khan, Études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale, publicat la Paris în 1970), un admirabil eseist. Atitudinea sa politică nu poate explica valoarea universal recunoscută a operei sale magnifice.

Cei ce practică reducționismul limitează inepui147

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

zabila diversitate a fenomenelor, respectiv a aparențelor prin care ele se impun conștiinței noastre, la un principiu, doar la unul, pe care îl consideră însă, în mod abuziv, primar sau fundamental.

Considerate în perspectivă reducționistă, diverse structuri, valori sau fenomene de o inepuizabilă complexitate sunt limitate la legi sau configurații mai simple. De multe ori aceste configurații mai simple aparțin unor realități, moduri sau forme inferioare ale existenței sau cunoașterii. Încercând să reducă fenomene numeroase și de o inepuizabilă complexitate, în cazul nostru opera lui Mircea Eliade, la unele tipare mai simple, reducționismul este totdeauna grosolan, mincinos și stupid.

Mecanicismul pseudofilosofic din secolele al XVIlea – XVIII-lea, care a încercat să reducă în mod grosolan inepuizabila complexitate a lumii la câteva procese mecanice este un exemplu de reducționism.

Marxism-leninismul, respectiv așa-zisul socialism „științific”, care a pretins că oferă o explicație corespunzătoare despre om, societate și lume pornind de la evaluări economice și materialiste, este un alt exemplu de reducționism.

Este și un exemplu de banditism politic, atunci când afirmă caracterul violent și inevitabil al necruțătoarei lupte de clasă în diverse tipuri de societăți presocialiste.

Sunt multe tipuri de reducționisme în filosofie, sociologie, politologie, psihologie. Nu le putem enumera și discuta pe toate.

De regulă, reducționismul duce la simplificarea (la limitarea) unor aspecte ale realului, respectiv ale entităților compuse, doar la unele elemente sau detalii (laturi) ale acestora, în cazul operei lui Mircea Eliade la unele atitudini ale sale care corespund, într-adevăr, idealurilor afirmate de dreapta politică românească și europeană a epocii sale.

Există scriitori care dau unora dintre creațiile la care lucrează țeluri politice mai mult sau mai puțin evidente. Alții pun însă în creațiile lor țeluri naționale, sentimentale, memoriale, religioase, valorice (axiologice), demonstrative (teziste), moralizatoare, tradiționaliste, filosofice, psihologice, sociale, vizionare, laudative, vindicative, interogative, speculative, justițiare etc. Artiștii, ca toți ceilalți oameni, sunt personalități polivalente.

Nu este drept și nu este folositor să-i judecăm pe artiști doar din perspectiva unor preocupări, respectiv criterii politice. Ar fi, repet, dar eu înadins repet, un procedeu reducționist, respectiv cretin, falsificator, așadar păgubos. Ar fi o mare tâmpenie...

Există însă persoane autoproclamate critici literari sau istorici literari, care în loc să ne spună ce le place sau ce nu le place într-o operă și de ce, se apucă să discute ceea ce este politic sau apolitic în atitudinile, respectiv în viața unor artiști. Este treaba lor, desigur...

148

Eu cred însă că acesta este un procedeu bolșevic.

Pentru că numai escrocii morali și bandiții politici bolșevici interpretau artistul și opera în primul rând din perspectiva unor evaluări politice. În cazul interpretării politice a unei opere și a celui care a realizat-o, textul devine un pretext care nu are nimic comun cu imanența și transcendența operei, respectiv cu țelurile ei reale, în primul rând cu cele artistice.

- Atitudinile politice și elogiile pe care Mircea Eliade le-a adus dreptei românești și europene (pe Salazar l-a prezentat cu respect și admirație, într-o carte dedicată în mod special dictatorului portughez), sunt totuși importante pentru cei ce doresc să înțeleagă nu numai viața, ci și opera sa.

- Firește că sunt importante într-o scriere biografică despre Mircea Eliade. Dar aceste atitudini nu afectează cu nimic caracterul monumental, originalitatea și frumusețea vastei opere a lui Mircea Eliade...

El este un titan al culturii, nu pentru că a fost un om de dreapta cum au fost zeci și chiar sute de milioane de oameni în epoca sa și cum sunt și azi, ci pentru că a creat o operă monumentală. Ne regăsim în această operă, ne place să ne referim la ea... Ne bucură să putem spune că este creația unui român genial. De aceea vorbim despre primatul operei.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

- Cred că este necesar să vă contrazic. D-Voastră, stimate domnule Mihail Diaconescu, vorbiți despre măreția și primatul operei lui Mircea Eliade trimițând discuția noastră cu privire la atitudinile lui politice în sfera unor procedee reducționiste, afirmând că opțiunile lui politice nu sunt importante pentru ceea ce a realizat ca filosof și istoric al religiilor, ca scriitor, ca etnolog și etnograf, ca teoretician al specificului național românesc. Eu cred însă că atitudinile politice ale unui creator de cultură sunt importante pentru toți cei ce doresc să înțeleagă personalitatea sa.

Politica antrenează mase enorme de oameni, în acțiuni de o excepțională amploare, care marchează, uneori definitiv, evoluțiile sociale și istorice. Politica, respectiv activitatea de guvernare prin dispoziții și măsuri concrete, prin mobilizarea unor instituții, prin reglarea raporturilor unor state cu alte state este excepțional de importantă pentru fiecare persoană, iar uneori pentru mai multe generații. Știți, desigur, că există persoane care au făcut din politică nu numai o cale de afirmare și o carieră, ci și un mod de viață.

Toată lumea știe că Aristotel a spus despre om că este „un animal politic”. Se vorbește despre politologie ca știință a acțiunilor politice. Ea apare ca ramură a științelor sociale, care se ocupă cu studiul fenomenelor politice, al organizării politice a societății, mai precis – a tendințelor, evoluțiilor și schimbărilor politice. Mari gânditori precum Aristotel, Machiavelli, Sfântul domnitor Neagoe Basarab, Thomas Hobbes, Hugo Grotius, cel ce a scris despre dreptul răsboiului și al păcii, Dimitrie Cantemir, Montesquieu și mulți alții au dedicat științei politice opere teoretice impresionante. În aceste condiții putem vorbi de atitudinile reducționiste la cei care discută despre viața și opera lui Mircea Eliade invocând și analizând opțiunile lui politice.

- În mod clar acestea sunt atitudini reducționiste, grosolane, falsificatoare. Pentru că opera prin care Mircea Eliade s-a impus nu are caracter politic, ci științific, filosofic, istoric, teologic (el este un mare apologet al Ortodoxiei noastre), literar, artistic, sapiențial.

D-Voastră îl invocați pe Aristotel... Eu cred că e bine să ne amintim faptul că Aristotel a fost un foarte activ om politic. A fost mai activ pe plan politic decât Mircea Eliade.

Aristotel a fost dascălul lui Alexandru cel Mare, regele macedonenilor, comandant militar genial, unificatorul unor vaste teritorii din Europa, Africa și Asia, în care viețuiau și se influențau reciproc sute de popoare, culturi și civilizații.

Ca om politic, Aristotel a provocat ura nedomolită a atenienilor care vedeau în Alexandru și în tatăl său, regele Filip niște uzurpatori și călăi ai democrației grecești.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Mari personalități intelectuale și politice ale Atenei s-au ridicat vehement contra expansionismului și anexionismului teritorial macedonean. Printre ele se numără celebrul orator Demostene.

În Filipicele sale, Demostene i-a îndemnat pe atenieni să se opună cu toate mijloacele de care sunt în stare amenințărilor venite din partea regilor Filip și Alexandru.

Când Alexandru a cucerit Atena, Demostene, condamnat la moarte, a fost forțat să fugă. S-a sinucis în templul lui Poseidon din Calauria...

După ce Alexandru a murit și vastul său imperiu s-a destrămat, a venit însă rândul lui Aristotel să fie urmărit pentru a fi ucis, din cauza atitudinilor sale politice promacedonene. Atenienii, despre care se spune că au creat democrația, au voit să-l ucidă cu bâtele (pe timpul acela, bineînțeles, nu existau pistoale).

Aristotel a scăpat cu mare greutate, la mustață, cum spun glumeții, fugind din Atena. S-a refugiat la Chalkis în Eubeea, unde a și murit, în anul 322 înainte de Hristos.

Ce reținem noi, cei de azi, din viața și opera lui Aristotel? Atitudinile lui politice tranșante promacedonene? Conflictele lui ireconciliabile cu atenienii datorită atitudinilor politice în care s-a angajat? Pericolul morții care a planat asupra lui tocmai datorită acestor atitudini politice? Sau operele nemuritoare pe care ni le-a lăsat?

149

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Eu spun că importanța lui Aristotel în istorie și în lume este susținută peste secole și milenii de operele sale nemuritoare: Poetica, Metafizica, Politica, Tratatul despre cer, Retorica, Protepticul și mai ales Organon, culegere consacrată logicii formale, cuprinzând scrieri capodopere precum Categoriile, Analiticile prime, Analiticile secunde, Despre interpretare, Topicele, Respingerile sofistice...

Aristotel a considerat logica o știință de sine stătătoare desprinsă din filosofie. El a fondat teoria literaturii, ramura științei literare, domeniu în care mi-am permis să public și eu unele lucrări. A fondat psihologia cu lucrarea sa Despre suflet (Peri psihi, De anima).

Aristotel este un uriaș al științei. Scolastica medievală, respectiv peste 1000 de ani din istoria teologiei, filosofiei și logicii, stă sub semnul operei aristotelice.

Magnifica operă a lui Toma d’Aquino, cel ce nea lăsat capodopera Summa theologiae, nu poate fi înțeleasă fără să ne raportăm la Aristotel.

Toma ne-a spus, și el are dreptate, că adevărul credinței este mai presus de puterile schimbătoare ale rațiunii, că tot ceea ce există trimite cugetarea noastră la o cauză superioară și anterioară, respectiv la o cauză primă – Dumnezeu.

Toma a cunoscut bine opera aristotelică și a reflectat toată viața asupra ei, dar n-a părăsit adevărul credinței creștine. Pentru că, spune el, credința și puterea de judecată au fost date omului de Dumnezeu.

Amândouă pornesc de la Dumnezeu, îl luminează pe om și se întorc la Creatorul lui. Există o relație între credință și puterea de judecată a omului aflată într-un progres continuu. Credința este însă infinit superioară rațiunii.

150

La mijlocul secolului al XIX-lea s-a vorbit despre o Aristoteles Renaissance. Această Aristoteles Renaissance a marcat creațiile filosofice ale unor personalități precum Franz Brentano, Martin Heidegger și altele. În cuprinsul celor două milenii de postaristotelism, opțiunile și agitațiile politice ale celui ce ne-a lăsat capodopera Organon au interesat prea puțin.

Sau, pur și simplu, n-au mai provocat niciun interes.

- Exemplul cu Aristotel este convingător. Dar... insuficient. Dacă ar fi suficient, Mircea Eliade și alți mari români din perioada interbelică a secolului al XX-lea, cunoscuți pentru atitudinile lor politice de dreapta, n-ar mai fi obiectul unor stupide atitudini actuale contestatare. Aristotel mi se pare a fi o excepție.

- Nu... Nu este o excepție. Despre primatul operei în raport cu atitudinile politice în care s-au angajat mari personalități ale literaturii, științei, artei și filosofiei pot fi adăugate în continuare sute și chiar mii de alte exemple. Repet... sute și mii de alte exemple.

- La cine vă referiți?

- Pentru că noi doi iubim literatura, vă propun să ne amintim împreună de Publius Vergilius Maro și de nemuritoarea sa operă Eneida.

Vergilius a fost profund atașat regimului politic instaurat la Roma de împăratul Octavian Augustus, care l-a admirat și l-a protejat pe poet. Și marele potentat politic Mecena l-a protejat pe Vergilius. Atitudinea politică proimperială a lui Vergilius a fost fermă. A fost o atitudine militantă... Ecouri puternice ale acestei atitudini pot fi evidențiate în Eneida. Vergilius îl preamărește pe protectorul său Octavian Augustus, pretinzând că împăratul este descendent din Afrodita, zeița frumuseții. Aceasta este o clară atitudine politică. Îi preamărește și pe marii eroi ai istoriei romane. Într-un pasaj semnificativ, Venus, zeița frumuseții la romani, îl îndeamnă pe Vulcan, zeul focului și al meșteșugarilor fierari, să-i făurească un scut și o armură lui Eneas, care luptă cu rutulii pe pământul Italiei. Eneas, strămoșul îndepărtat al romanilor, este învingător.

Modul cum în epopeea Eneida este narată relația lui Eneas cu zeii și victoria lui în luptele cu rutulii este susținut de atitudinile politice ale lui Vergilius. Octavian Augustus este preamărit nu numai ca descendent din zei, ci și dintr-un neam regesc victorios în lupte.

Faptul că Eneas a călătorit prin locuri din Asia, Africa și Europa sugerează destinul imperial și mondial al Romei. Și aceasta este o atitudine politică. Vergilius justifică expansionismul, imperialismul, anexionismul și dominația romană în teritoriile pe care lea cucerit pe cele trei continente. Le justifică dintr-o perspectivă eroică, morală și, crede el, civilizatoare.

Pentru Vergilius, Roma este mai presus de toate teritoriile și neamurile cucerite.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Există și alte aspecte în epopeea Eneida, care exprimă atitudinile politice ale lui Vergilius.

Valoarea Eneidei, caracterul măreț al faptelor narate în diversele ei capitole, patetismul relației erotice dintre Eneas și Didona, regina Cartaginei, care dorește să se însoțească definitiv cu eroul troian, cultul strămoșilor, arta portretelor, îmbinarea aspectelor istorice cu cele mitice și fantastice într-o arhitectură epică impresionantă prin rigoare constructivă și capacitate de cuprindere a evenimentelor, accentele retorice, stilul acaparant, numeroase alte aspecte care susțin originalitatea și maiestatea acestei epopei, frumusețea ei ca operă literară sunt însă infinit mai presus decât atitudinile politice în care Vergilius s-a angajat.

El este un mare scriitor, un strălucit artist al cuvântului.

Noi, cei de azi, îl iubim nu pentru că a fost în cercul celor care au susținut puterea politică a lui Octavian Augustus și pe cea a lui Asinius Pollio, un alt mare potentat al epocii, pe care poetul îl preamărește în accente imnice în culegerea Bucolice, ci pentru că Vergilius este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanți din istoria literaturii latine și universale.

Eneida este o capodoperă literară. Este epopeea națională a romanilor. Primatul operei impune atitudinile noastre față de Vergilius ca reprezentant ilustru al unei anumite culturi și epoci. Ca om, pur și simplu.

- Încep să înțeleg punctul D-Voastră de vedere cu privire la atitudinile politice ale unor mari creatori de cultură, inclusiv ale lui Mircea Eliade, de la care a pornit acest dialog... Totuși Aristotel și Vergilius sunt depărtați în timp. Epocile în care ei au trăit aparțin definitiv trecutului. Ei mi se par a fi cazuri cu totul aparte. Mă întreb dacă și alți scriitori pot fi receptați azi, subliniez, azi, în lumea frumoasă și violentă în care trăim, după aceleași criterii. Noi trăim într-o epocă suprasaturată de mari tensiuni politice...

De multe ori aceste tensiuni politice se manifestă devastator și catastrofal. Așadar criteriile de apreciere pot fi altele.

- Vă atrag respectuos atenția asupra faptului că un criteriu este o condiție suficientă, un semn care ne permite să distingem adevărul de fals, să exprimăm puncte de vedere și judecăți corecte. El exprimă sentimentul evidenței, certitudinea adevărului.

Există criterii de apreciere, criterii de admitere și criterii de falsificare... Le utilizăm atunci când vorbim de relația dintre biografie și valoarea operei în cazul unor autori ca Mircea Eliade, Aristotel și Vergilius...

Apelul la criterii ferme, inconturnabile și general valabile ne ajută în formarea judecăților cu care operăm. În cazul unor scriitori de imens prestigiu ca Mircea Eliade, Aristotel și Vergilius, criteriul cel mai important cu care operăm în aprecierile noastre este valoarea operelor lăsate de ei.

Există o ierarhie a criteriilor. În cazurile de care am amintit primatul operei și valoarea operei sunt criterii infinit mai importante decât atitudinile politice BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

în care ei au fost mai mult sau mai puțin angajați.

Vă atrag respectuos atenția asupra faptului că marii creatori de cultură trăiesc în primul rând pentru operele lor, nicidecum pentru simpatiile politice care îi pot preocupa uneori.

- Mai aveți și alte exemple în acest sens?

- Da, bineînțeles... Destule... Cazul marelui poet Dante Alighieri este deosebit de elocvent pentru discuția noastră. El a creat Divina commedia, o capodoperă sublimă, a pus bazele limbii italiene literare, a dat o strălucire puternică culturii medievale. Modul cum omul Evului Mediu își reprezintă lumea în care trăim, universul și dimensiunea spirituală a existenței umane apare transfigurat artistic în Divina commedia.

Valorile morale fondate pe învățătura creștină dau o dimensiune aparte epopeii dantești.

Dante Alighieri, care aparținea unei familii de juriști din Florența, a trăit însă într-o epocă de mari tensiuni politice. În perioada studiilor sale la Universitatea din Bologna a început să se intereseze de activitatea politică, în care s-a angajat tot mai mult.

Ca om politic, în anul 1300 a ajuns (a fost ales) prior, cea mai importantă funcție administrativă la Florența. În această calitate el a afirmat convingerea că puterea, libertatea și economia Florenței sunt amenințate de politica Vaticanului. El a luptat pentru ca papii de la Roma să-și exercite rolul lor spiritual, nicidecum politic.

Dante era convins că unificarea Italiei este necesară și benefică. De aceea în secolul al XIX-lea, Dante a fost una din sursele ideologice ale unificării politice a Italiei. În scrierea De monarhia (1310-1315), o creație de mare erudiție și forță în argumentare, Dante a militat pentru o guvernare laică. Și aceasta a fost o atitudine politică. În anul 1303, ca urmare a unor evoluții politice dramatice, Dante a fost condamnat la exil pe viață.

Casa lui din Florența a fost dărâmată. Sentința de condamnare precizează că în cazul întoarcerii la Florența sau al arestării sale, oriunde s-ar afla, să fie ucis, ars pe rug.

Pentru acest motiv Dante nu s-a mai întors niciodată la Florența. Tot restul vieții a trăit în exil, ca și Mircea Eliade.

S-a stabilit mai întâi la Padova, apoi la Verona, unde a trăit în mizerie, și, în fine, la Ravenna, unde a și încetat din viață.

Pentru că mânia papală îl urmărea peste tot, a fost înmormântat în secret în septembrie 1321 cu ajutorul autorităților din Ravenna și al unor monahi franciscani, într-una dintre capelele lor. Chiar mort fiind, Dante a avut noroc. Mormântul său n-a fost cunoscut de potentații de la Vatican. În Evul Mediu exista obiceiul ca și osemintele celor condamnați să fie arse pe rug.

Osemintele lui Dante au fost date la iveală abia în 151

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

1864, în epoca în care italienii își făureau un stat unitar, așa cum marele poet visase.

Ca și în cazul lui Mircea Eliade, Demostene, Aristotel sau Vergiliu, pentru noi, cei de azi, este limpede faptul că Dante nu rămâne în posteritate pentru activitatea lui politică, de care în prezent se vorbește mai puțin sau nici măcar nu se mai amintește, ci pentru capodopera Divina commedia, la care a lucrat mult timp, între anii 1307-1321.

Faptul că Dante își prezintă propria experiență de viață, o experiență dramatică și tragică, în perspectiva evoluției universale este o noutate absolută în literatură.

Peste secole, Hegel va proceda într-un mod asemănător în Fenomenologia spiritului, o capodoperă care a marcat profund istoria universală a filosofiei.

Dante îi prezintă pe inamicii săi politici, în frunte cu Papa Bonifacius al VIII-lea, ca pe niște monștri ajunși în infern, alături de Brutus și Cassius, ucigașii lui Cezar. Pentru acest motiv prelații de la Vatican lau urât pe Dante în delir.

E necesar să subliniem faptul că doctrina politică a lui Bonifacius al VIII-lea, care afirmă supremația categorică și absolută a Vaticanului în raport cu orice putere laică, l-a pus într-un conflict ireconciliabil nu numai cu Dante, ci și cu unii monarhi din Europa Occidentală de la cumpăna secolelor al XIII-lea – al XIV-lea. Friederich al II-lea, regele Suediei, regele Filip cel Frumos al Franței și alți monarhi au devenit inamicii declarați ai lui Bonifacius al VIII-lea.

Filip cel Frumos al Franței, care avea o idee foarte înaltă despre misiunea sa pe pământ, l-a urât pe Papa Bonifacius al VIII-lea cu o ardoare tot mai puternică. Evident, acesta este un conflict politic.

Importante pentru noi sunt forma artistică perfectă a capodoperei epice Divina commedia, viziunea cosmică pe care o afirmă, erudiția enciclopedică a lui Dante, elanul mărturisirilor sale lirice și simbolice, organizarea monologului auctorial în 100 de cânturi și 14.233 de versete, tonul muzical, expresiv al fiecărei strofe, uimitoarele imagini alegorice, impactul excepțional pe care această creație magnifică l-a avut asupra artei literare și a spiritului public italian. Pentru aceste motive, Dante a fost declarat de admiratorii săi contemporani Sommo Poeta (cel mai mare poet).

Noi îl citim azi și îl admirăm pe Dante în primul rând pentru Divina commedia, nicidecum pentru conflictele sale politice cu Papa Bonifacius al VIII-lea.

Dante a avut totuși noroc. Mult noroc... A fost condamnat la moarte, dar a reușit să scape cu viață și să-și scrie opera.

Miron Costin al nostru, unul dintre marii scriitori care ilustrează „secolul de aur” al literaturii române vechi, a fost prins și decapitat, tot din motive politice, chiar pe marginea gropii unde era coborât sicriul cu soția sa moartă. A fost ucis din ordinul principelui Constantin Cantemir al Moldovei, care l-a bănuit pe Miron Costin de participare la un complot antidomnesc.

Acest fapt l-a marcat pe viață pe fiul sensibil a lui 152

Constantin Cantemir, eruditul principe Dimitrie Cantemir.

- Ceea ce spuneți este teribil!

- Multe aspecte ale luptelor politice din diverse timpuri și țări au un caracter teribil, monstruos uneori.

Din acest motiv, cei ce participă la luptele politice își asumă adesea nu numai diverse răspunderi civice, ci și mari riscuri. De multe ori își riscă și viața. În cazul unor oameni politici uciși de adversarii lor apar ulterior felurite justificări ale asasinatului. Asasinii politici pretind în mod mincinos că au acționat în conformitate cu voința poporului... Politica devine astfel ideologie și propagandă cu caracter criminal.

- Ați amintit de cazuri dramatice, nefericite, aș spune, de angajare a unor mari creatori de cultură cum sunt Demostene, Aristotel, Dante și Miron Costin în politică. Angajarea politică al lui Vergilius este însă un caz fericit... Ați putea da și alte exemple de cazuri fericite?

- Bineînțeles... Deși sunt mult mai rare decât cele nefericite, ele există totuși.

- La cine vă referiți?

- Păi... Ne-am putea referi la multe personalități...

Deosebit de elocvent în acest sens mi se pare cazul poetului, prozatorului, dramaturgului și cercetătorului științific Johann Wolfgang Goethe, om politic ilustru, una dintre personalitățile tutelare ale culturii germane.

Goethe a editat publicațiile de mare succes Die Propiläen (Propileele) și Jenäer Literaturzeitung (Ziarul literar de la Jena). Ele au influențat mult, în bine, evoluția literaturii și culturii germane.

Mai presus de toate, Goethe este autorul capodoperei Faust (Partea I 1808; Partea a II-a, postum, 1833), expresia cea mai puternică a geniului său creator, rezultat al unor acumulări intelectuale, artistice și sufletești întinse pe mai bine de o jumătate de secol.

Ca om politic, Goethe a fost în serviciul principelui elector Karl August von Weimar.

Pentru Goethe, politica a fost știința și arta de a guverna, respectiv o relație foarte atent controlată între puterea instituționalizată de care a beneficiat din plin și diversele dispoziții pe care le-a dat fără ezitare.

Răspunzând de finanțe, Goethe a strâns la timp, poruncindu-le funcționarilor locali, subordonații săi, felurite taxe și impozite, pe care le-a utilizat eficient în serviciul puterii deținute de principele elector Karl August von Weimar.

Firește, plata taxelor și a impozitelor nu era un lucru prea plăcut celor ce erau obligați s-o îndure. Așa era atunci și așa este și azi. Mai ales când taxele și impozitele sunt mari.

Goethe a avut însă înțelepciunea, tactul și iscuBANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

sința de a strânge venituri bănești sigure pentru principele elector, stăpânul său, fără să-i facă pe supușii acestuia să se împotrivească sau, și mai rău, să se revolte.

A fost, desigur, un mare succes politic pentru Goethe. Știți cum spun ciobanii noștri (vă reamintesc faptul că străbunicul meu pe linie maternă a fost cioban) trebuie să știi să tunzi oaia, fără s-o faci să behăie.

Când, după o întrerupere de 29 de ani, Goethe a revenit în politică, în 1815, el avea o vastă experiență de viață, și, mai ales, numeroase idei clare impus de aspectele practice ale problemelor administrative, funcționărești, juridice și financiare cu care se confruntase în diversele etape ale traiectului său biografic. În fond, înainte de a fi scriitor, el se pregătise la Facultățile de Drept de la Leipzig și Strassburg, pentru a fi om al legii, respectiv avocat sau judecător.

Se spune că Goethe este un caz fericit de împlinire pe plan sufletesc, respectiv sentimental, literar și politic. De aceea se vorbește despre seninătatea lui olimpică... Despre seninătatea goetheană.

- Spuneți că „Goethe este un caz fericit de împlinire pe plan sufletesc, respectiv sentimental, literar și politic”. Vă rog să amintiți de scriitori, respectiv de artiști, care n-au fost „un caz fericit” de împlinire pe plan politic!

- Numărul lor este imens. Voi aminti doar de câteva nume bine cunoscute. Iată, de pildă, Victor Hugo. Implicat în politică de partea lui Napoleon al III-lea, a sperat ca aceasta să-i ofere postul de ministru al Educației Naționale. Nu a primit acest post, motiv pentru care Hugo a trecut de partea opoziției... Napoleon al III-lea l-a amenințat cu arestarea și întemnițarea. Împăratul a fost totuși elegant. Pentru că ar fi putut să-l aresteze. Sigur este faptul că l-a înfricoșat pe Victor Hugo. În consecință, Hugo s-a autoexilat mai întâi în Belgia, apoi în insula anglo-normandă Jersey... Autoritățile nu-l lasă însă în pace, așa că se mută din nou, pe insula Guernesey, unde se manifestă mai departe ca un opozant ferm al regimului politic din țara sa. Aventurile politice l-au costat pe Hugo multe amărăciuni și deziluzii.

Un caz nefericit de implicare în politica militantă este și cel al marelui compozitor Richard Wagner.

La un moment dat, Wagner s-a împrietenit cu Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a fost un apropiat al lui Marx. Anarhismul lui Bakunin pretindea că statul coercitiv trebuie desființat. Dezordinea morală, politică și administrativă putea fi o cale spre realizarea unei revoluții ce duce la desființarea definitivă a claselor sociale.

Un prieten al lui Bakunin, tot rus, Serghei Neciaev, autorul unui program politic numit Catehismul

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

revoluționar (1870), o mare porcărie ideologică, a fost implicat în acțiuni criminale (șantaj și asasinat), care l-au inspirat pe Dostoievski în realizarea romanului Demonii (1872).

Anarhismul lui Bakunin și Neciaev, doi mari bandiți și cretini politici, pretinde că este necesară o „propagandă prin fapte” pentru realizarea unor scopuri politice (asasinate, distrugeri deliberate, răpiri, greve nelimitate etc.).

Pe urmele lui Bakunin și Neciaev a pășit și anarhistul Piotr Kropotkin, promotor al așa numitului anarho-comunism, o bazaconie „revoluționară” pe care am putea s-o considerăm ridicolă, dacă n-ar fi criminală. Ea urmărea distrugerea statelor europene și înlocuirea lor cu comunități sociale autosuficiente.

De altfel, în secolele al XIX-lea și al XX-lea au existat numeroși escroci morali, aventurieri cinici și bandiți politici care s-au autoproclamat „revoluționari”. Pentru orice om normal ei inspiră doar o repulsie profundă.

Bakunin, Neciaev, Kropotkin sunt indivizi paranoici, niște deșeuri civice și morale, niște „demoni”, vorba lui Dostoievski, ajutați în demersurile lor de o anumită spoială intelectuală și de o exaltare fără margini.

Richar Wagner a avut un moment când s-a alăturat așa-numitei Asociații a Patrioților, care a exaltat ideea de revoluție.

La Dresda, în 1849, Wagner se amestecă, îndeamnă și strigă pentru insurgență contra autorităților.

Au urmat însă represaliile. Poliția saxonă l-a urmărit pe Wagner pentru a fi arestat și pedepsit sever.

A scăpat ca prin urechile acului, pentru că Franz Liszt l-a ajutat să treacă frontiera în Elveția. Tot ca prin urechile acului, Aristotel a scăpat în Antichitate de atenienii care voiau să-l ucidă pentru atitudinile lui promacedonene.

Wagner s-a stabilit la Zürich și a scris Arta și revoluția, o bazaconie aflată la cel mai jos nivel intelectual.

Abia ulterior Wagner și-a revenit din pornirile lui „revoluționare”. Faptul că Franz Liszt a dirijat în 1850 la Weimar capodopera Lohengrin l-a ajutat mult să-și revină.

Pentru noi, cei de azi, este limpede faptul că Victor Hugo și Richard Wagner nu sunt importanți fiindcă s-au angajat în proiecte politice iluzorii, himerice, ci pentru motive total diferite. Îi respectăm, îi admirăm și îi iubim pentru că sunt mari creatori de valori artistice.

Cine nu înțelege acest fapt, nu pricepe nimic din valoarea și frumusețea artei. (va urma)

153

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

PETER JOACHIM WALD .

MUZICOLOGUL MIHAIL DIACONESCU

Volumul XI (literele C-D) din seria masivei lucrări științifice de sinteză pe care marele savant muzicolog și lexicograf Viorel Cosma a intitulat-o Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic a apărut recent la editura Magic Print.

Volumul a fost publicat în condiții grafice excepționale, demne de înalta valoare științifică a sintezei elaborate de domnul Viorel Cosma. În acest volum găsim date, interpretări și explicații despre scriitorii noștri clasici care s-au afirmat și ca muzicologi. Scriitorilor Ion Luca Caragiale, G. Călinescu, Emil Cioran și Mihail Diaconescu le sunt dedicate analize întinse și erudite, realizate din riguroase perspective științifice.

Aceste perspective sunt oferite de muzicologie (știință ce are ca obiect explicarea multiplelor laturi și conexiuni ale artei sunetelor, respectiv a principiilor teoretice și practice, în special a celor cognitive, educative și interpretative pe care le-a impus), de sociologia muzicii (înțeleasă ca subdomeniu al sociologiei culturii), de psihologia muzicii (ca domeniu ce studiază trăirile afective specifice creației, interpretării și 154

receptării în arta sunetelor; în acest domeniu Dimitrie Cuclin a realizat celebrul său Tratat de estetica muzicală, 1933), de fenomenologia muzicii (înțeleasă ca studiu al semnificațiilor; problema ei centrală este implicarea și poziționarea conștiinței în actul creației și în cel al interpretărilor ca moduri umane fundamentale de exprimare), cronologiei muzicale și criticii muzicale. Ținem să subliniem în mod deosebit valoarea științifică și forța revelatoare a prezentării pe care savantul Viorel Cosma o dedică lui Mihail Diaconescu.

Nu întâmplător în monumentala sinteză Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic, romancierului, nuvelistului, istoricului literar, esteticianului, teologului ortodox, criticului de artă, universitarului de înalt prestigiu, gazetarului și muzicologului Mihail Diaconescu îi este dedicată una dintre cele mai ample și mai edificatoare prezentări.

Această prezentare exprimă în termenii specifici ai lexicografiei științifice modul cum opera celui ce ne-a dăruit capodopera romanescă Marele cântec s-a impus în conștiința publicului pasionat atât de arta sunetelor cât și de literatură.

Domnul Viorel Cosma discută în mod special semnificațiile muzicologice ale romanului Marele cântec.

Acest roman evocă într-o acaparantă manieră epică și simbolică viața și opera lui Ioan Căianu-Valachus (1625-1687), personalitate ilustră a muzicii românești și europene afirmată în cuprinsul culturii baroce din Transilvania secolului al XVII-lea.

Mari compozitori care ilustrează barocul muzical european au fost, de asemenea, francezii François Couperin și Jean-Baptiste Lulli, englezul Henry Purcell, germanii Heinrich Schütz și Johann Sebastian Bach, italienii Antonio Lucio Vivaldi, Domenico Scarlatti, Arcangelo Corelli și mulți alții.

Este epoca artistică în care Georg Friedrich Hӓndel a creat la Londra capodoperele Utrecht Te Deum and Jubilate (Tedeumul Utrecht) și Water Music (Muzica apelor).

Compozitorul transilvănean a fost prezentat de Mihail Diaconescu nu numai în romanul capodoperă Marele cântec, ci și în studiul biografic și muzicologic Ioan Căianu-Valachus publicat în volumul Istorie și valori (1994).

Romanul capodoperă Marele cântec a beneficiat BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

de o excepțională receptare favorabilă din partea publicului pasionat de lectură, a criticilor literari, a istoricilor și a unor eminenți muzicologi.

De aceea ediția a III-a (o ediție de lux) a romanului Marele cântec a fost publicată la recomandarea Comisiei Naționale UNESCO – România, cu ocazia proclamării orașelor Sibiu și Luxemburg capitale ale culturii europene – 2007.

Ediția a III-a a romanului Marele cântec beneficiază de un amplu studiu prefață semnat de domnul prof. univ. dr. Ilie Bădescu, eminent savant sociolog și filosof al culturii.

O ediție a romanului Marele cântec în traducere în limba franceză a apărut, de asemenea, sub titlul Magnus Cantus, în 1985. În volumul XI al sintezei Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic găsim o mențiune specială despre tratatul pe care Mihail Diaconescu l-a intitulat Istoria literaturii dacoromane (1999; Ediția a II-a, 2013). În acest tratat Mihail Diaconescu discută calitatea de teolog, poet liric și muzicolog a Sfântului Niceta de Remesiana, autorul scrierii teoretice De psalmodiae bono și al capodoperei lirice Te Deum laudamus. Pentru această capodoperă lirică Sfântul Niceta de Remesiana a fost numit uneori „Eminescu al literaturii dacoromane”.

Faptul că Te Deum laudamus a devenit model sublim (prototip, arhetip, punct de plecare) pentru numeroase tedeumuri în secolele care au urmat, în culturile creștine ale continentului european (tedeumuri au creat compozitori de mare prestigiu precum Georg Friedrich Hӓndel, Joseph Haydn, Franz Liszt, Hector Berlioz, Antonin Dvořák, Anton Bruckner, Zoltán Kodaly și mulți alții) este atent discutat de Mihail Diaconescu în tratatul său Istoria literaturii dacoromane.

De altfel, în cuprinsul culturii dacoromane din secolele I-VI, Sfântul Niceta de Remesiana este una dintre cele mai importante personalități ale Școlii Literare de la Dunărea de Jos. Impunătorul Lexicon semnat de domnul Viorel Cosma ne îndeamnă să ne gândim și la faptul că în perioada 2001-2003, când a condus revista Argeș, Mihail Diaconescu a colaborat deosebit de eficient cu personalități de înalt prestigiu precum Nicolae Alexandru Gheorghiță, dr. Tanța Diaconescu, dr. Mihaela Marinescu, Raluca Ioan, Constantin Secară, Gheorghe Stroe, Constantin V. Drăgoi și alții care au dat la iveală în publicația de la Pitești, studii, articole, analize și eseuri cu conținut muzicologic. În editorialele și eseurile pe care le-a publicat în paginile revistei Argeș, domnul Mihail Diaconescu a pledat pentru valorificarea imensei noastre moșteniri psaltice în ediții științifice, studii, concerte și festivaluri tematice naționale și internaționale. Și pentru acest motiv domnul Mihail Diaconescu s-a impus ca un eminent muzicolog.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Vasta operă epică (e vorba de cele zece romane care formează fenomenologia narativă a spiritului românesc), istoriografică și teoretică a lui Mihail Diaconescu (el este autor, între altele, al tratatului Prelegeri de estetica Ortodoxiei, vol. I Teologie și estetică; vol. II Ipostazele artei apărut până acum în două ediții și distins cu Premiul Mircea Florian Pentru Filosofie al Academiei Române) a mai fost prezentată până acum într-un mare număr de dicționare de literatură apărute în țară și în străinătate.

În străinătate Mihail Diaconescu este prezentat în dicționarul Julius Strynowski (Edited by…), Who’s Who, A biographical encyclopedia of more than 12000 leading personalities, Volume 1 A-H, Index K.S. Saur, München, New York, London, Paris, 1989, articolul Diaconescu Mihail, la pag. 235.

Opera de savant a lui Mihail Diaconescu este prezentată și în diverse dicționare ale istoricilor.

La loc de cinste este prezentată și în Enciclopedia Ortodoxiei Românești, sinteză științifică apărută din inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii noastre (articolul Diaconescu Mihail a fost redactat de marele savant istoric acad. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu și se află la pag.

245).

A mai fost prezentat și în Dicționar biobibliografic. Teologi ortodocși români și străini semnat de preot prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin (2011). În diverse dicționare ale presei literare românești, 155

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

scriitorul și gazetarul Mihail Diaconescu este prezentat în mod adecvat.

Este însă pentru prima dată când personalitatea și opera lui Mihail Diaconescu sunt prezentate pe larg într-o sinteză de tipul Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic.

Nu întâmplător despre Mihail Diaconescu părintele prof. univ. dr. Dumitru Radu a afirmat: „El ilustrează acel tip de creator cu o puternică vocație spirituală, specific culturii noastre, zămislit în condițiile aparte ale spațiului și timpului în care durează neamul românesc. E vorba de îmbinarea dintre erudiție și artă, dintre preocupările pentru rigoare ale cercetătorului și forța plăsmuitoare a romancierului, dintre situarea științifică fermă și trăirea sentimentală aptă să susțină descoperirea lumii sub laturile ei estetice. De aceea a fost comparat cu Cantemir, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Blaga, Crainic, Enescu, Noica și Mircea Eliade. De aceea creația lui romanescă nu poate fi evaluată fără apelul consecvent la opera istorică și teoretico-estetică pe care a realizat-o. Și tot de aceea nu numai vasta operă pe care a realizat-o atrage abundența și varietatea de interpretări critice, simbolice, arhetipale sau cu conținut teologic, ci și personalitatea scriitorului percepută ca unul dintre reperele cele mai importante ale culturii noastre de azi și de mâine” (2005).

La rândul său, domnul general (r) Lucian Culda, eminent sociolog și filosof al culturii, a scris: „Este șansa unor națiuni dacă spirite analitice lucide pro-

duc reprezentări care se dovedesc a nu fi doar corecte, dar și benefice pentru o cultură și, astfel, pentru conștiința de sine a unei națiuni. Consider că prin opera sa, Mihail Diaconescu realizează o astfel de performanță; construcțiile sale epice sunt contribuții constructive la ceea ce eu numesc devenirea conștiinței de sine a unei națiuni. A națiunii române, dar nu numai; și alte națiuni pot obține o mai bună înțelegere a specificității lor, a impactului lor în evoluția Europei” (1996).

Tot despre Mihail Diaconescu, domnul Marin Diaconu, istoric de mare autoritate și de înalt prestigiu al filosofiei românești, a scris: „Noica scria undeva despre „modelul Cantemir” în cultura română, concept sub care îi așeza pe Cantemir, Hasdeu, Iorga, Enescu ori Mircea Eliade. Cred că într-o asemenea tovărășie ar trebui adus azi și Mihail Diaconescu (...). Pentru astfel de așezare pledează, probează, depun mărturie vie întreaga-i creație și activitate” (2002).

Modul cum opera lui Mihail Diaconescu este percepută în lumea românească de azi a fost exprimat de părintele acad. prof. univ. dr. Irineu Popa Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei care a scris: „Domnul Mihail Diaconescu este un titan al culturii” (2011).

Prezența domnului Mihail Diaconescu în sinteza științifică Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic ne amintește tocmai de caracterul polivalent al operei sale și de acțiunea ei în cultura română de azi.

Ras Janulevkinte (Lituania)

156

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Isidor CHICET

MARCU VITEAZUL NOI CONTRIBUȚII ÎN CERCETAREA CÂNTECULUI EPIC EROIC DIN MEHEDINȚI Cântecul epic eroic românesc este de fapt cântec bătrânesc, însă lăutarii din Mehedinți îi spun baladă (termen mai des folosit). În ceea ce privește cântecele vitejești din ciclul cotropitorilor (turci, tătari), după cum rezultă din „Catalogul subiectelor narative și al variantelor”,1 Marcu Viteazul se bucură de o prezență bogată în oikumena românească, în aproape toate zonele etnofolclorice ale țării, cu frecvența cea mai bogată în Oltenia, cum era și firesc, câtă vreme aceasta pare să fi fost cea mai afectată de ocupația turcească. Însă după cum este redată de Al. I. Amzulescu, distribuția baladei este totuși neuniformă: Teleorman (Saiele, Ciuperceni, Măldăieni), Ilfov (Malu, Greaca, Hotarele, București), Ialomița (Gâldău), Maramureș (Bârsava), Moldova (Fălticeni, Iași), Transilvania (Gura RâuluiSibiu), Banat (Eftimie Murgu – Caraș-Severin, Cliciova-Timiș). Cum și Dobrogea a suferit de pe urma ocupației turcești, găsim și aici balada, la Tulcea (Niculițel, Văcăreni), Brăila (Lacul Sărat, Ciocile, Vadul Brăilei, Bordei Verde), Țepu-Galați și Constanța. Sau găsit variante chiar și în Serbia, la Costol și Coilova, însă leagănul acestei creații rămâne cu certitudine în Oltenia, în cele cinci județe aferente: Olt (Celei, Potlogeni, Corabia, Stăvaru, Teslui), Dolj (Dăneț, Orodelu, Cornu, Rast, Ghindeni, Dioști, Palilula, Căciulatu, Catane, Răchita de jos, Desa, Bârca, Izvoarele, Galicea Mare, Craiova, Goicea Mică, Poiana Mare), Gorj (Dănești) și Vâlcea (Bogdănești). Din Mehedinți este amintită o singură versiune publicată în nr. 2/1899 al revistei „Ovidiu”, tocmai la Constanța, cu titlul „Marcu Haiducu” (p. 66); 38 de ani mai târziu revista „Izvorașul” de la Bistrița publică „Cântecul lui Marcu Viteazul și Turcu Bolunu” (bolun = bolând: nebun, smintit, nerod), însă de la Răchita de Jos – Dolj (nr. 16/1937), și nu din Mehedinți, iar până în zilele noastre nu s-a mai descoperit nici o versiune culeasă și publicată în Mehedinți, cu toate că era imposibil ca lăutarii mai în vârstă să nu fi auzit,

Al. I. Amzulescu – Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice, Ed. Academiei, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, colecţia naţională de folclor, Bucureşti, 1981, p. 88-89.

1

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

cândva, balada (nu cântecul), cum îi spun ei. În cercetările noastre din ultimii ani, și diverse căutări, pe la lăutari și muzicanți din întreg județul rareori am mai găsit depozitari ai cântecului bătrânesc, și nici unul care să știe „Marcu Viteazul și Turcu Bolunu”.

Când credeam că subiectul este definitiv pierdut pentru Mehedinți, l-am descoperit, totuși, într-o tainiță a sufletului, la nea Costel Vărzaru, de 73 de ani, cunoscut ca și cel mai bătrân (și virtuos) lăutar din zona Severinului, de la care am reușit să înregistrăm cântecul.

Confesiunea lui este redată în Addenda din final. Înainte de a analiza versiunea mehedințeană recent descoperită, să le revedem puțin pe celelalte din „Catalogul subiectelor narative și al variantelor” întocmit de Al. I. Amzulescu.

1) Varianta Jarnik -Bârseanu2 Marcu a plecat de-acasă, turcul prinde de veste, vine și îi pradă cetatea, îi calcă mama cu copita calului în capul pieptului și îi robește nevasta. Marcu revine acasă, se travestește în călugăr, încalecă și pleacă la Țarigrad (Constantinopol – Istanbul), unde când ajunge începe să cerșească, chipurile, pentru mănăstire; sub ferestrele turcului cerșește „de sufletu’ Marcului”, propunându-i păgânului să-i plătească sărindare și slujbă mare, că i-a adus calul viteazului. Turcul vrea să cumpere calul, dar falsul călugăr insistă să-l dea de pomană, „de sufletu’ Marcului”. Turcul refuză: „morții cu morții și vii cu vii”; îi propune să se tocmească pe murguleț, până când or cădea la învoială, gustând un vinișor de nouă ani și nouă luni.

Cât pleacă turcu-n pivniță după vin, Marcu îi cercetează casa și-și descoperă nevasta, ofilită de captivitate; o pune la încercare, admonestând-o că a îndrăgit păgânii, dar ea își declară fidelitatea chiar și nerecunoscându-și soțul travestit în călugăr. Turcul aduce din pivniță o ploscă de vin roșu cât o vedriță. La tocmeala pentru cal turcul se îmbată și-i cere falsului călugăr să joace, pentru a-i face pe plac; acesta începe să joace, dar și să se dezbrace, până când turcul îi zărește sabia ascunsă sub mantie, și pricepe ce-l așteaptă; turcul îl imploră să-i cruțe viața, oferindu-i

2 „Marcu”, nr. 44 (56) poziţie de catalog, p. 393-395 lucr.

cit.

157

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

toate bogățiile sale, dar Marcu își împlinește răzbunarea, amintindu-și de mama omorâtă de turc și robia nevestii. După ce îi taie capul turcului, își ia nevasta și revine acasă…

2) Variantă din Brebu, Caraș-Severin3 Probabil în epoca dominației austro-ungare, care a inclus și Banatul românesc, Marcu primește o scrisoare de la împărat, care-l anunță că-l așteaptă nouă ani de robie, în temniță. Marcu plânge și se jelește că va fi dus în țară străină, departe de familie, întrebându-se ce blestem apasă pe capul lui. La plecare îi cere nevestei să aibă grijă de casă și de copii, că el se va întoarce. După plecarea lui în robie, casa și familia cad pradă tâlharilor: „voinicul Gin-Costangin cu frate-său Rusalin”. Aceștia incendiază casele Marcului și-i omoară copiii, ducându-i nevasta la Țarigrad, unde o pun birtășiță. „Vremea trece, vremea vine”, Marcu scapă din robie, și, lucru ciudat, trece prin Țarigrad, ca să-și adape murgul la o fântână, unde-și recunoaște nevasta cu o vadră în mână; el îi cere să-i scoată apă pentru cal, iar ea îi spune că acesta seamănă cu murgul Marcului, soțul ei. Cei doi soți se regăsesc cu o îmbrățișare și un sărut, ca în final Marcu să afle proporțiile jafului. El merge la curțile lui GinCostangin și Rusalin, dându-le foc și omorându-le copiii, aplicând fără milă Legea Talionului. Își ia apoi nevasta și revine în țara lui, pentru a începe viața de la capăt: își face alte case, curți, moșii, copii.

3) Varianta de la Sârbova-Timiș4 Când Marcu ajunge cu oastea la casa lui, după o confruntare cu un turc care-l urmărește să-i ia zilele, îi cere nevestei Ileana să-i deschidă porțile, dar ea-l refuză, pretextând că nu mai are chei, căci le-au pierdut copiii. Marcu sparge poarta-n patru și intră-n curte, cu oastea lui. Cu toate că se pusese la adăpost, se răzgândește și iese, totuși, afară, ca să se măsoare cu turcu bolând; îl păcălește să privească în urmă și îi taie capul, luându-i hainele. După ce revine și bate la poartă, travestit, mințindu-și nevasta că e turcul care l-a tăiat pe Marcu, aceasta îi deschide poarta, dânduși de gol necredința. La vederea adevăratului ei soț se sperie, dar Marcu n-o bagă în seamă, își vâră murgul în grajd presărându-i fân cu flori și apoi se așează la masă, să bea vin. În acel moment o întreabă pe Ileana ce moarte îi dorește: de glonț, ori moarte bună, vegheat de-o lumânare aprinsă? Nevasta infidelă optează pentru cea din urmă, inspirându-l pe Marcu în a-i administra ei moartea: o învăluie în rășină și-i dă foc. Mai întâi femeia arde până la cingătoare, apoi până la țâțișoare și în final până la buze, implorândul pe Marcu s-o cruțe, dar el nu cedează, aruncându-i

cenușa în vânt. Nici vântul n-o acceptă, și respinge pulberea femeii păcătoase…

4) Varianta de la Desa (Dolj)5 Am putea spune că aceasta este varianta clasică, deoarece rezumatul ei este redat în catalogul subiectelor narative din catalog6, la poziția 38 (48) Marcu Viteazul: „La casele Marcului, benchetuiesc Marcu viteazul și Turcul bolunul. Mama Marcului le umple paharele. Cei doi se iau la întrecere, convenind să i se taie capul celui ce se va îmbăta. Fiind „ibovnica” Turcului, mama lui Marcu nu ascultă rugămintea fiului ei de a turna mai multă și mai tare băutură dușmanului.

Când beția grea a adormit pe Marcu, mama îndeamnă pe Turc să-i taie capul. Sluga lui Marcu, pretextând o veche răfuială, cere voie să se răzbune și să-i dea stăpânului său o palmă. Trezit din somn, Marcu află de la sluga credincioasă uneltirea mamei trădătoare. Cuprins de mânie, el ucide pe Turc, o arde fără milă pe mamă, suflându-i cenușa în vânt și continuă a benchetui cu sluga credincioasă.”

5) Varianta de la Schela –Cladovei, Mehedinți, 20047 Varianta descoperită de noi este structurată pe acest tip de subiect narativ, având asemănări și deosebiri, pe care le vom reda comparativ (Mehedinți – A, Desa /Dolj – B). Deosebirile inerente de la o zonă la alta particularizează o dată în plus varianta de Mehedinți, iar asemănările accentuează osatura oltenească a baladei, din subiectul comun mai multor județe, cu aceeași osatură desprinzându-se, apoi, variante diferite, de la zonă la zonă, cu unele transformări datorate imaginației lăutarilor.

Asemănări (A-B): Marcu bea vin cu turcul, pe rămășag, urmând ca primul care se îmbată să rămână fără cap. Mama lui Marcu este ibovnica turcului și îi servește la masă. Cu toate că-n ambele situații Marcu îi cere să-l piardă pe turc, ea le va schimba paharele băutorilor, pentru a-și proteja iubitul; îi spune turcului să-l taie pe Marcu, după ce acesta se îmbată, dar turcul nu se grăbește, dându-i timp slugii viteazului săși trezească stăpânul, prin pălmuire. Marcu își leagă mama și-i dă foc; ea arde progresiv, până la țâță, apoi până la mână, implorându-l inutil pe Marcu s-o cruțe, el reamintindu-i, justițiar, de dragostea ei cu păcat, pentru turc. Cenușa mamei este aruncată și se transformă în rug verde, de care se împiedică lumea…

Nici după moarte femeia păcătoasă nu este iertată.

Deosebiri: -Marcu are case domnești, în Stoenești (A), sau o căsuță modestă, din bârne cioplite cu barda și acope-

„Marcu Iagărul” (Marcu Vânătorul), nr. 60 (81) poziţie de catalog, p. 430-431 lucr. cit.

4 „Marcu”, nr. 61 (84) poziţie de catalog, 11.09.1936, p.

432-433 lucr. cit.

5 „Marcu Viteazu”, nr. 38 (48) poziţie de catalog, culeasă

3

158

de la Mihai Constantin, pe 22.02.1951, p. 368-370, lucr. cit.

6 Al. I. Amzulescu, op. cit. p. 88.

7 Culeasă de Isidor Chicet de la Costel Vărzaru, zis şi Martin Vărzaru, 73 de ani, Schela-Cladovei, 5.03.2004.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

rită cu șindrilă (B). În varianta B balada începe superb: „ai, Lele verde arderea, măi / Pe cea gură de vâlcea…”

-Vinul se bea cu rămășag până-n dalba-i primăvară (A), întrecerea având un segment temporal, probabil de-a lungul iernii, nefixat la B. -Mobilul rămășagului: supraviețuitorul câștigă avere multă-multă, grămădită, avere nesocotită (A).

La B lipsește mobilul.

-Marcu îi cere mamei sale (ibovnica turcului) ca lui să-i pună miere cu apă în pahar, ca să nu se îmbete, iar turcului muștar cu apă (A), ori să-i pună otravă în paharul turcului iar lui apă în vin (B).

-Marcu se îmbată cu coatele pe masă (A); sluga lui credincioasă se închină spre răsărit, pentru a-i ierta Dumnezeu păcatul de a-și pălmui stăpânul ca să-l trezească din beție, cu o singură palmă (A); sluga, pe nume Neda, care i-a slujit lui Marcu nouă ani își trezește stăpânul din beție cu două palme (B).

-Treaz, Marcu nu-l ucide pe turc (A), sau îi taie capul turcului, dar mama lui îi pune capul turcului la loc, sărutându-l pe gură și la tăietură, ca o mărturie supremă a dragostei ce i-a purtat-o (B).

-Marcu își pedepsește mama dându-i foc cu paie (A), sau legând-o de-un stejar (B).

-În timp ce-și arde mama, Marcu chefuiește cu sluga (A), ceea ce nu se mai regăsește la B. -Marcu îi aruncă cenușa mamei în vânt (A), sau o împrăștie pe câmp (B).

-Plugarii se împiedică de rugul verde născut din cenușa defunctei, își pierd boii și o înjură de mamă pe femeia păcătoasă, care nici în ipostaza de rug verde (dar țepos) nu scapă de pedeapsă (B).

Ambele variante comparate nasc niște întrebări.

Nu știm dacă era vorba de vreun adulter (în ipostaza că trăia tatăl Marcului, mama fiind legată de el prin căsătorie) sau o simplă aventură (dacă mama Marcului era văduvă); chiar și-așa, o aventură cu un turc (ocupant), păgân și de altă religie ar fi fost de

neacceptat. Prin urmare acțiunea punitivă a lui Marcu Viteazul, de a-și pedepsi mama imorală e valabilă pentru oricare din situații (altfel creatorul anonim nar fi folosit subiectul în geneza baladei). Rădăcinile unui astfel de subiect pot fi foarte adânci, plasate, poate, tocmai în Evul Mediu, sau chiar mai înainte; ne gândim la primele contacte dintre români și turci, pe vremea când obștile sau micile comunități locale din cuprinsul Țării Românești erau, probabil, organizate, pe baza unor principii morale extrem de severe și puternice, ca o garanție a supraviețuirii neamului…

Pe de altă parte, oare ce fel de turc era acela care bea vin? Coranul interzice consumul băuturilor alcoolice. Nu cumva era un turc românizat, asimilat? Toponimia românească are destule denumiri (locuri și persoane) turcești. În această situație tot atât de mare ar fi fost vina mamei? Puțin probabil. Înclinăm totuși să credem că turcul era doar un cotropitor bogat, cu succes la femei.

Dincolo de toate acestea, în versiunea mehedințeană a lui Costel Vărzaru, Marcu Viteazul este atât de creștin încât nici măcar nu-i taie capul turcului, can restul variantelor, din cuprinsul țării, dovedind o resemnare tipic românească; preferă doar să-și pedepsească mama, imorală, cu o purificare, prin ardere…

Astăzi, cu personaje contemporane (mamă incestuoasă, turc/arab și fiu), o asemenea situație ar trece neobservată, fără a mai fi, cumva, sancționată de buna cuviință românească, transformată, iată, într-o amintire frumoasă, într-o țară din ce în ce mai putregăită moral. O simplă translație în timp, la nivelul prezentului, când nu prea se mai nasc balade, ci doar cântece de cartier, ne-ar demonstra că subiectul rămâne foarte actual, chiar dacă țara nu este sub ocupație militară (turcească sau tătărească), ci doar economică.

Relațiile dintre românce și exponenții diverselor grupuri etnice ale Islamului n-au încetat, căci „turcul plătește!” Să sperăm, totuși, că într-o bună zi vom redeveni creștini…

Semne convenţionale folosite în notarea cântecului: /: :/ vers (sau grup de versuri) repetat de două ori. ∕ ∕ vers (sau grup de versuri) repetat de trei ori. + zicere „parlato”, recitativ, vorbit. + a /: :/ vers rostit întâi „parlato”, + a, iar la reluare cântat.

- a /: :/ vers cântat, - a, iar la reluare „parlato”.

Majusculele A, B, C… marchează cele 11 diviziuni ale cântecului.

Notă: - între cele 11 diviziuni ale baladei, inegale ca dimensiuni şi conţinut epic se cântă câte o ritornelă, din vioară, combinată şi cu motivul doinei de început (între porţiunea E – F).

- recitativul nu respectă nici o simetrie sau structură logică, de-a lungul celor 11 diviziuni fiind interpretat după cum îi vine lăutarului (ad libitum).

- versul de final la cele 11 diviziuni este variabil, fie că se repetă de două ori, fie de trei ori.

- din transcrierea muzicală se observă că linia melodică a vioarei, regăsită în ritornelă, este aceeaşi la voce, cu mici modificări rezultate din interpretarea lăutarului (uneori icnit, parcă pentru a spori dramatismul versurilor şi tensiunea unei judecăţi morale, pe care o trăieşte cu toată fiinţa, cântând sau recitând…).

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

159

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE MARCU VITEAZUL ȘI TURCUL BOLUNU (doină + ritornelă vioară) A).Foaie verde meri crețești, măi Să stai Doamne să privești, măi La cele case domnești, / Cari se văd din Stoenești, iii / + Dar în ele cine-mi șade? + Șade Marcul Viteazul + a / + Și cu turcu' bolunu măi! / (ritornelă) B). -a /: Iară Marcu cejacea? măi! :/ + Pe rămășag s-apuca Să bea vin pe rămășeală Până-n dalbă-i primăvară Și el Marcu Viteazu' măi /: Și cu turcu' bolunu măi!/ + Să bea vin pe rămășeală + Până-n dalba-i primăvară + Care din doi s-o-mbăta /: + Frumos capu' și-o tăia. :/ (ritornelă) C).Frumos capu' și-o tăia, măi +Multă avere o lua +Multă-multă, grămădită, +Avere nesocotită, - a /:Multă-multă, grămădită /+Avere nesocotită. / (ritornelă) D).Să vezi Marcu ce-mi avea, măi + O mamă dreaptă și-nțeleaptă + De la Dumnezeu lăsată + Să vezi Marcu ce zicea + Către maică-sa zicea: + - Maică, măiculița mea + Pe rămășag m-am apucat + Eu Marcu Viteazul + Și cu turcu’ bolunu +Să bem vin pe rămășeală /: Până-n dalba-i primăvară :/ +Care din noi s-o-mbăta + Frumoasă avere om lua Multă-multă, grămădită, /-.Avere nesocotită :/ (ritornelă) E. Iară Marcu ce zicea, măi + Către maică-sa striga: + - Maică, măiculița mea + Eu Marcu Viteazu ' + Și cu turcu ' bolunu + Pa rămășag am făcut + Să bem vin pe rămășeală + Până-n dalba-i primăvară, + Care din noi s-o-mbăta + Frumos capu ' ne-om tăia...

-Maică, măiculița mea, măi Păhărelul turcului Cu muștar să-l întărești 160

Cu apă să-l împlinești Păhărelul Marcului Cu miere să-l îndulcești Cu apă să-l împlinești + Dară turcu ' s-o-mbăta + Frumos capu ' i-oi tăia + Multă avere oi lua + Multă-multă, grămădită / + Avere nesocotită (ritornelă + doină) F).Să vezi mumă-sa cățea, măi Măiculița Marcului Ibovnica turcului Pe dincolo, pe dincoa, măi + Paharele le schimba Păhărelul turcului + Mi-l dăruia Marcului Păhărelul Marcului :/ Mi-l dăruia turcului. :/ + Bea Marcu și se-mbăta + Turcu ' bea și se trezea + Bea Marcu și se-mbăta :/+ Coate pe masă rezăma :/ Să vezi maica Marcului Ibovnica turcului Cât ai zice și-o lalea Drept la turc că se ducea: + - Măi turcule, dumneata, + Uite Marcu s-a-mbătat + Coate pe masă a rezămat /+ Și-acum e bun de tăiat... / + Dară Marcu ce-mi avea? + O slugă dreaptă și-nțeleaptă + De la Dumnezeu lăsată: + - O, stăpâne, nu-i așa + - O, stăpâne, nu-i așa + Că Marcu e-n mâna ta? + Stai să-mi dau socoteala, măi + Pâinea seara i-am mâncat / + Și-o fi lucru cu păcat / (ritornela) G).Pe dincolo, pe dincoa, măi + Să vezi sluga ce făcea La Răsărit să-ntorcea + Cu mâna cruce făcea: + -Doamne, iartă-mi pacatu' + Că-mi ucid stăpânu'... + Palma bici că și-o făcea + Și pe Marcu mi-l plesnea + Peste zgârciul nasului + Unde-i păsul Marcului + Să vezi Marcu ce făcea: + Drept în picioare sărea + - Gata, futu-i mama sa + De când maica m-a făcut + Așa palmă n-am văzut Pe la școli am învățat / Așa palmă nu mi-a dat îî/ (ritornela) H).Foaie verde și-o lalea, măi BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE Să vezi Marcu ce-mi făcea: + Drept la mă-sa se ducea /: + Și mi-o lua, și mi-o lega, măi :/ + Și cu paie-o-nconjura / Foc de la picioare-i da, măi! / Ardea mumă-sa, ardea, măi :/ /: + Ardea pân' la țâțișoare + Să vezi maica Marcului + Ibovnica turcului + Foaie verde și-o lalea + În gura mare striga: + - Săi, Marcule, dumneata, + De-ți arde țâțișoara + Care-ai supt lapte din ea Dară Marcu ce zicea, măi + Și din gură așa-i zicea: + - Asta nu e țâța mea + N-a supt Marcu lapte din ea Ci e țâță de cățea, măi /: A mușcat turcu' din ea, măi!:/ (ritornela) I)./: Ardea mumă-sa, ardea, măi :/ +a /: Ardea pân' la mânișoare :/ + Cât oi zice și-o lalea + În gura mare că-i striga: + ~ Săi Marcule, dumneata, + Că-ți arde mânișoara /: Care te culcam pe ea, măi, :/ + - Asta nu e mâna mea + N-a dormit Marcu pe ea Ci e mână de cățea, măi, /: S-a culcat turcu pe ea... :/ (ritornela) J).Să vezi Marcu ce făcea, măi, + Cu sluga sa se cinstea + Din pistoale răpăia +a /: Că i-a mai lungit viața, măi, :/ Cu slugă-sa se cinstea Din pistoale răpăia, măi.

Că i-a mai lungit viața... + Ardea mumă-sa, ardea, + Ardea de se termina, + Să vezi Marcu ce-mi făcea + Nici atuncea n-o lăsa + Și mi-o lua și mi-o cernea Cenușa ce rămânea, măi, + În vânturi că mi-o sufla + Și din gură-așa zicea: + - Duceți-vă oase păcătoase /: + Că prea ați fost nenorocoase :/ (ritornela) K).+ Duceți-vă oase păcătoase, + Că prea ați fost nenorocoase /: + De-a dracului ce era, măi + Dumnezeu n-o suferea :/ + Rug verde că mi-o făcea /: + De se-mpedeca lumea... :/

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

ADDENDA COSTEL VĂRZARU: „Am fost copil din flori, născut pe 18.02.1931, la Valea Anilor. Tata a venit pe lume la Recea, lângă Punghina. Suntem lăutari din moși-strămoși.

M-am născut cu vioara pe perete, deasupra patului, și cred că tot așa o să și mor, tot cu vioara pe perete, deasupra mea, peste sufletul meu... Am început să cânt încă de la 7 ani. Tatăl meu, pe numele lui adevărat, nu ca al meu, era Ispir Constantin și cânta la chitară rece; s~a prăpădit prin 1984, când avea, deja, 75 de ani. În 1941, când împlinisem 10 ani, eram la Școala nr. 4; locuiam pe strada Brâncoveanu, dar umblam mai mult pe Bulevardul Elisabeta, unde se făceau defilările pentru Regina Maria. Băgăm vioara sub haină (că pe atunci nu prea găseai toc sau port pentru vioară) și hoinăream prin cârciumi. Cântam la mese, pe la unul, pe la altul... Făceam și eu un ban, copil sărac și singur, fără frați, fără surori...

Cântam, până la miezul nopții, să-mi câștig pâinea, dar acolo, prin cârciumi, îmi îmbogățeam repertoriul, luând (sau învățând) melodii și de pe la alții. Ulterior am învățat și la braci (violă) și apoi la broancă sau gordună (contrabas), ca să nu mai spun că după aceea am fost și dirijor, timp de 20 de ani, la Ansamblul Porțile de Fier. Câțiva ani mai târziu am înființat un taraf la CCH (Combinatul de celuloză și hârtie) și altul la Întreprinderea Minieră. Ochii mei au văzut și țări străine, tot cu muzica populară: Cipru, Danemarca, Suedia, Irlanda, Norvegia și Austria.

Balada lui Marcu Viteazu am învățat-o de la tatăl meu, care și el o știa de la moșul lui, ceea ce înseamnă că are peste 150 de ani vechime. Am auzit-o cântată de el, prima oară, la o nuntă, în Maglavit, prin 1954. Acolo erau niște oameni cam ciudați, că făceau multe minuni prin cimitire, cu morții, ca să nu se facă moroi... La nuntă eram sub o boltă, cu toată formația, și ne-or comandat balada vreo 10 bătrâni de 65-70 de ani, cu ciomege de ciobani și priviri fioroase. Dacă știam la ce ne băgăm, nu ne angajam acolo, la chin și la caznă, cu criminalii ăia, cu toți banii lor... Nunta a curs binișor până la sfârșit, dar la spartul nunții ne-or pus la încercare, căci ei au rămas și n-or vrut să plece decât cu o condiție: Băi lăutarilor, acu' să vă auzim, și din gură și din vioară, cu balada lui Marcu Viteazu, că altfel vă luăm gâtul. Le-am cântat-o cu tata, mai mult el decât eu, fără bani, că prea erau fioroși, cu ciomegele lor...

Acu', la nunți, cântecele astea bătrânești nu le mai comandă nimeni, ca pe vremuri, la masă, căci în ziua de azi e mai mult tineret, și astupă gura bătrânilor. Un singur cântec din acesta ținea o oră. Știam să le cânt tot ce ar fi vrut, și alte balade, Muscu, de la Oprișor, Miu și Ștefan Vodă. Și astea le-am învățat tot de la tata, dar se cântau numai la masă, când lumea mânca, bea și asculta... A lu' Marcu mi-a plăcut cel mai mult că era o catastrofă între mamă și fiu, mama lui fiind ibovnica turcului. Marcu a făcut dreptate, că dacă mama lui era o stricată, a meritat săi dea foc, și să-i arunce cenușa în vânt. Tata mi-a spus că balada a apărut la Stoenești - Olt, locul de baștină al Marcului, unde l-au legat pe Miron Cozma, alt haiduc, la vremuri noi... Dacă încep s-o cânt, nu trebuie să mă întrerup, ci să o duc de la cap la coadă, că numa' așa o țin minte, altfel îi uit versurile, așa cum le-am învățat de prima oară.

Acu' nu-i mai pasă nimănui de baladele astea, chit că și-n ziua de azi mereu se întâmplă povești între românce și turci ori alte nații arăbești. Mare păcat că tinerii nu prea vor să mai învețe cântecele astea bătrânești. Am vreo doi învățăcei, și le mai dau melodii de-ale mele. Nu ca împrumut, ci din dragoste, că pentru mine muzica este o formă de dragoste. Mai bine stau nemâncat, dar cânt ceva frumos, din sufletul meu. Dacă aș fi fost Marcu, și eu tot așa aș fi făcut.

Aș fi pedepsit femeia necredincioasă, chiar mamă să-mi fi fost. ... Poate că nu o ardeam, da' tot o pedepseam..."

161

VIS PLASTICA

Felicia-Laura BIRĂU

MOMÂRLANII LA MARKTRODACH (GERMANIA) 17 martie 2017 era o seară de vineri, încă friguroasă, a începutului de primăvară la Cimpa. Pe când se amesteca ziua cu noaptea, din ograda cea mare a pictorului momârlan Petru Ilie Birău pornea încet la vale, spre ulițele satului, un microbuz pe ale cărui geamuri laterale se afla sigla ovală a Fundației Culturale Ianza Art Inter Cultural Petroșani. Era înțesat de costume populare momârlănești, tablouri, boate ciobănești, cojoace, fotografii, donițe, fluiere și alte obiecte specifice. Toate alcătuiau expoziția personală a artistului Petru Ilie Birău pe care o concepuse la sugestia colegului de breaslă Cristian Sergiu Ianza, fondatorul și președintele Fundației Ianza Art Inter Cultural din Petroșani, pentru a fi prezentată în Germania, la Marktrodach, unde Ianza a deschis o galerie de artă. În microbuz se aflau Cristian Sergiu Ianza, cunoscutul artist plastic, aflat în postura de șofer, pictorul Petru Ilie Birău, pe a cărui frunte cutele trădau îngândurarea produsă de importanța evenimentului, soția acestuia, Elena, și ea cu gândul la vernisaj și Tatiana

162

Mihali, consăteană și iubitoare de artă, prezentă la multe dintre manifestările artistice organizate în Vale.

A doua zi, după cursa întinsă de pe autostrăzile din Ungaria, Austria și Germania, pe la ora 12 microbuzul făcea escală pentru o oră la Nürnberg, timp de a vizita catedrala și casa lui Albrecht Dürer. După încă două ore ajungea la destinație, în Marchtrodach, pe Kleinvichtach, numărul 17. În 19 martie, au ajuns la Marktrodach și Felicia cu Petre, fata și feciorul lui Petru Ilie Birău, stabiliți în Germania, la Freiburg, din anul 2009.

Ziua de 20 martie a fost dedicată în întregime pregătirii și panotării expoziției. Zeci de costume populare momârlănești au fost despachetate și asamblate piesă cu piesă pe suporți, apoi agățate pe simezele galeriei Ianza Art. Alături au fost așezate colajele realizate de Petru Ilie Birău cu imagini vechi ale momârlanilor peste care artistul a pictat cu acrylic, recontextualizând astfel un univers arhaic specific, completat la sugestia curatorului Cristian Sergiu Ianza de fotografii și un film al autorului care va rula pe timpul vernisajului.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

VIS PLASTICA

21 martie, ziua vernisajului și a emoțiilor. După mici retușuri și reașezarea fotografiilor, pe când se apropia ora sosirii invitaților și a publicului, amfitrionul manifestării sugerează că atât el cât și Petru Ilie Birău, soția acestuia, Felicia, Petre și Tatiana să se costumeze cu toții în straiele populare momârlănești rămase neexpuse, așa că s-a trecut la îmbrăcare, lucru destul de dificil. Pe cei doi tineri hainele momârlă-

nești veneau ca turnate. Bine le stătea la Elena și Tatiana, dar pe Cristian Sergiu Ianza și Petru Ilie Birău nu i-au mai încăput nici cioarecii, nici brâiele nu i-au mai cuprins, așa că au rămas cu pantaloni negri și neîncinși, purtând doar cămășile momârlănești.

Pe la ora 16,30, când încă se mai aranjau pliurile hainelor, au început să sosească invitații în sala de expoziții.

A venit un public numeros, între care ex-senatorul Heinz Hausman cu soția, primarul orașului Marktrodach Norbert Grebner, Gisela Lang, șefa Direcției pentru Cultură a județului Kronach, doctor Peter Muller jurnalistul de la Neue Presse împreună cu soția, alți artiști locali, scriitori și prieteni ai lui Cristian Sergiu Ianza.

La ora 17 cuvântul de deschidere a fost rostit de amfitrionul și curatorul expoziției, care după ce a făcut prezentarea autorului și a celor care îl însoțeau, a explicat că momârlanii din Valea Jiului constituie „o comunitate restrânsă care păstrează unele obiceiuri și tradiții ancestrale, ca și portul popular aproape ca în vremea dacilor, așa cum se vede și la costumele prezentate în expoziție”, subliniind că și artistul este momârlan, după care i-a dat cuvântul primarului din Marktrodach, Norbert Grebner. Acesta a povestit câteva din experiențele plăcute pe care le-a trăit în timpul unor vizite în România, arătându-și bucuria că se

întâlnește din nou cu români, de această dată la el acasă, unde le-a urat bun venit.

Petru Ilie Birău a precizat că: „Fiecare costum expus este unicat realizat de o femeie sau fată din această comunitate, care a căutat să creeze o haină originală, manifestându-și creativitatea în aspectul motivelor fitomorfe, dar păstrând canonul arhaic al reprezentării doar în alb și negru și cele trei nivele de percepție universală a lumii arhaice din conceptul Arborelui vieții, ilustrate prin cele trei registre formate de catrințe, brăcire și ciupag.”

Despre colajele, peisajele și filmul prezentat, Petru Ilie Birău a spus că: ,,Împreună cu hainele populare alcătuiesc o recontextualizare a unui univers arhaic în care s-a manifestat spiritualitatea acestor autori populari, a căror operă constituie sursa de inspirație pentru creația artistică proprie.”

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

163

VIS PLASTICA

Foarte interesată de costumele populare s-a arătat Gisela Lang, ea însăși creatoare de vestimentație, între altele întrebându-l pe Petru Ilie Birău ce simbolizează în cultura populară românească albul și negrul, iar răspunsul autorului a fost prompt: „Viața și moartea”, ceea ce a impresionat-o plăcut pe șefa Culturii din Kronach.

Au urmat câteva ore în care s-au schimbat opinii, a fost îmbrăcat costumul popular momârlănesc de către participante, au fost încercate cojocul, boata și fluiera, fiecare moment fiind imortalizat în multe fotografii și filme, s-au degustat bucatele pregătite de Cristian Sergiu Ianza și ele specifice zonei momârlanilor, dintre care nu au lipsit cârnațul afumat, slana, brânza, țuica și vinul. Întreaga atmosferă creată de artiștii români a fost una de bucurie și participanții exprimându-și fericirea de a fi prezenți la un astfel de eveniment. Ultimii invitați au plecat târziu în noapte.

Celelalte zile, până la sfârșitul săptămânii au fost dedicate vizitării mai multor orașe și târguri învecinate: Kronach, Bamberg, Coburg, Bayreuth, Kulmbach etc. Străbătând landurile bavareze de la un oraș la altul, Petru Ilie Birău a observat că toate satele erau noi, remarcând: „Nemții au ras tot ce era vechi și au construit sate noi, uniformizate, sistematizate, strălucind de ordine, curățenie și prosperitate, dar prin asta au pierdut un habitat format de construcțiile cele vechi, care păstra acel spirit arhaic, ca o legătură cu strămoșii. Dacă în orașe au fost foarte bine conservate clădirile istorice, monumentele reprezentative din vechile cetăți și burguri, tot ce se vede în zonele rurale

164

este o Germanie nouă, am constatat asta și în alte regiuni vizitate, pe lângă Freiburg, Stuttgarth, ori Titisee, construită în noul stil european, comun, pe care l-am întâlnit din Franța până în Grecia. Cât de mult mă bucur că la noi, din cauza sărăciei nu s-a putut face acest lucru și încă mai avem satele tradiționale din Maramureș, Oltenia, Apuseni, Bihor, ținutul momârlanilor etc., în care s-au păstrat și se mai pot filma, ori fotografia, gospodării vechi cu oamenii și tradițiile lor, prin care se menține o legătură vie cu străbunii, atestând autenticitatea și unicitatea unei spiritualități românești endemice.”

La finalul săptămânii, noi, Felicia și Petre, am plecat către Freiburg, lăsând în urmă nostalgia unui vernisaj de poveste și a unor seri minunate petrecute împreună cu tatăl lor, cu Elena, cu Tatiana Mihali și cu Cristian Sergiu Ianza, artistul care a făcut posibilă această întâlnire și acțiune pe care nu o vor uita niciodată.

Microbuzul Fundației Ianza-Art Inter-Cultural Petroșani a pornit în data de 27 martie 2017, dimineața la ora 6, spre România și după un popas de o oră la Viena, spre miezul nopții a ajuns la Cimpa, cu întreaga zestre de amintiri consemnate în fotografii, filme și ziare.

Joi 23 martie 2017, în numărul 69 al cotidianului Neue Presse apărea o amplă cronică intitulată Expoziția lui Petru Ilie Birău, Artă, Istorie și Tradiție din România a fost vernisată la Galeria Ianza-Art din Marktrodach, Kleinvichtach 17 (Germania) semnată de jurnalistul Peter Muller, mărturie a descinderii momârlanilor pe meleagurile bavareze.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

VIS PLASTICA

IMAGINI ȘI COSTUME POPULARE CA UNITATE ARMONIOASĂ de Peter Müller

O expoziție cu lucrările lui Petru Ilie Birău poate fi văzută în galeria fundației Ianza Art din Kleinvichtach.

Kleinvichtach-Primirea în spațiul de expunere al centrului intercultural germano-român a lui Cristian Ianza din Marktrodach-Kleinvichtach a stârnit de la început un dor plăcut de vacanță.

Vacanță într-o comunitate mică a momârlanilor, o comunitate etnică indigenă, în care trăiesc aproximativ 3000 de oameni pe dealurile și munții Văii Jiului. Momârlani sunt rămășițele băștinașilor stabiliți din vechime, cu obiceiuri și tradiții specifice, care sunt unice în spațiul românesc.

Nu numai slănina de casă și brânza de oaie au făcut atmosfera specială în spațiile de expunere. Reprezentația cu lucrările artistului Petru Ilie Birău ale cărui picturi au fost prezentate din 1993 încoace în mai multe țări ale Europei este însuflețită de costumele populare vechi și obiceiurile arhaice, care altfel pot fi admirate doar în muzee. Ele oferă o perspectivă evocatoare a particularităților, meșteșugurilor, istoriei și tradiției regiunii momârlanilor.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

Toți musafirii din România, artistul și familia sa, chiar și organizatorul Cristian Ianza s-au îmbrăcat în costume populare românești pentru acest eveniment special al fundației interculturale Ianza Art din Marktrodach, așa cum a remarcat și primarul Norbert Gräbner cu mândrie. Broderia artistică a costumelor populare și compoziția lor a fost explicată de către artistul Petru Birău în cuvântul său introductiv. Pe lângă fotografiile caracteristice din regiune cu peisaje și oameni, artistul Petru Birău prezintă mai ales foto-colaje în care fotografii vechi sunt recontextualizate într-o armonie pitorească. Fotografiile și costumele populare alcătuiesc o unitate coerentă și echilibrată a cărei armonie emoțională este transmisă privitorilor.

Atât primarul Norbert Gräbner cât și reprezentanta comisiei culturale din consilul județean Gisela Lang au salutat această dovadă suplimentară a comuniunii germano-române din județul Kronach și interesul mare al oamenilor care adună mulți participanți la expozițiile organizate de Cristian Ianza.

Gisela Lang a anunțat deja o altă expoziție, de această data personală a lui Cristian Ianza, care va avea loc în luna mai la consiliul județean din Kronach

165

VIS PLASTICA

Dumitru VELEA

BACOVIA, SAU „SFÂRȘITUL CONTINUU” ÎN EX LIBRIS Mircea Ciobanu reușește, prin 1984, să facă o vizită peste hotarele țării, dar nu spre Vest, cum doreau mai toți românii și scriitorii, ci spre Est; de altfel așa și solicitase, dorea să străbată, în cele vreo douăsprezece zile, cât mai multe ținuturi din întinsa U.R.S.S și să-și îmbogățească sufletul cu operele, îndeosebi religioase, ale acestei mari culturi a lumii. Era fascinat de Gogol, ca și Eminescu, și dorea parcă după îndemnul poetului să vadă, în ciuda interdicțiilor, biserici și cimitire, de pildă, să ajungă la Kiev la marea Lavra Pecerska, locul cu peste o sută de biserici de suprafață și subterane, cu două peșteri ale schivnicilor care au rămas mai departe, în adormire, în chiliile săpate în piatră, unde s-au nevoit întru Domnul. Erau mumificați, mi-a spus, și miroseau a smirnă și tămâie.

Fără să descriem traseul făcut rapid și supravegheat de la distanță prin marele stat sovietic, să spunem că a ajuns în Mongolia, pentru o zi, aflând mai multe despre Confucianism și Dao, venite de la chinezi, și în fine, două zile în Tibet, la călugării budhiști.

La apropierea de coliba de piatră a unui călugăr, care îi ieșise în prag cu soarele curgându-i pe față, brusc a simțit de pe la cincizeci de metri, cum lumina se întoarce spre el și o căldură nefirească îl cuprinde. Efectul ei l-a resimțit încă trei-patru luni, după întoarcere.

A cumpărat de acolo, ca amintire, o pânză (cam de 50 x 30 cm) cu reprezentarea lui Buddha. Mi-a desfășurat sulul acesteia și bucuros mi-a întins-o în față, spunându-mi să o privesc îndelung și să-i spun ce văd.

Era Buddha în cunoscuta poziție de lotus, cu brațul drept ridicat și palma deschisă în față. Am privit cu luare aminte fiecare detaliu, dar nu am observat nimic deosebit. În cele din urmă, Mircea Ciobanu mi-a întins o lupă și m-a rugat să privesc degetele, buricele lor. Și, spre uimirea mea, în fiecare era pictat câte un ochi. Privește mai departe, mi-a zis. Și la degetele picioarelor, care erau cu tălpile răsucite în sus, și în pupila ochilor. În fiecare extremitate a degetelor, în lumina fiecărui ochi se distingea un alt ochi și așa mai departe. În fiecare ochi este un alt ochi, i-am răspuns.

Vezi, a continuat Mircea Ciobanu, prin el vorbește spiritul. Orice făptură, fie om sau animal, care este reprezentată plină de ochi, ne arată că prin ea vorbește o altă realitate. Spiritul care ne numește, deși noi dăm și ne dăm nume. Dar ca să vezi și să înțelegi asta este nevoie de multă caznă. Noi ne-am folosit de o lupă, dar trebuie, vorba lui Brâncuși, să privim creațiile până le vom vedea spiritul.

166

Dincolo de sensul acesta înalt, tot astfel ni se întâmplă și când privim un Ex Libris, acea pictură mică de câțiva centimetri, nu mai mare de vreo zece-doisprezece, cât un fluture sau timbru. Ne trebuie deseori o lupă și o privire bine ațintită, care să vadă. Să surprindă spiritul în desfacere. În primă ipostază, funcția Ex Libris-ului este să desemneze o carte și să dea nume cui aparține, cărei biblioteci sau cărui bibliofil; mai aproape zis, este chiar un nume care desemnează un „persoană”, cu specificitatea sa, un individual cu determinațiile sale, pornind de la punctul de origine al acestuia. De aceea trebuie să fie definitoriu și inconfundabil, să se desfășoare în serie, să-și repete și să-și păstreze tiparul. Nicio abatere, Ex Libris-ul se înseriază și se multiplică după nevoie. Și totuși, în a doua ipostază, el are în marca proprie o frumusețe indestructibilă. Se petrece o reducție la originea numirii obiectului, a operei cuprinsă într-o carte, o abstractizare propriu-zisă – utilă funcției – și o determinare a specificității obiectului (operei), a originalității, o anume concretizare a acesteia, definitorie a frumuseții și esteticului. Obiectul (opera) este un mănunchi de determinații ce dau seamă, în cazul estetic, de o infinitate insondabilă. Și creatorul Ex Libris-ului trebuie să o reducă la o determinantă care o desemnează și apoi să o deschidă, să-i dea conținut, pe cât se poate, în zona frumuseții și a esteticului. Lângă sau peste utilitatea desemnării să fie frumusețea însemnării.

O creație de ordinul al doilea, care să-și respecte „rădăcina”, prima creație, să nu o perturbe, și care în același timp să o deschidă în creația a doua, tocmai prin transferul obiectivității primeia în subiectivitatea celei de a doua. Proces prin care se petrece o mișcare paradoxală: creatorul Ex Libris-ului, pentru a obține obiectivitate proprie, trebuie să se adâncească în propria subiectivitate până atinge subiectivitatea din obiectivitatea primei creații; metaforic spus, să se încarce de ea precum albina de polenul unei flori pentru a-și obține mierea proprie, însă fără pierderea aromei specifice florii. Proces dificil pe care ex libriștii îl știu, chiar dacă deseori nu trec de intuiție. La această exigență estetică se adaugă și rigoarea de spațiu, totul trebuie să se petreacă într-un spațiu extrem de redus, opera să se execute în reducere și finețe filigranată, ca spațiul să devină cât mai încăpător, de unde o anume horror vacui. Ca atare, privirea cu lupa, ca în exemplul cu Buddha, nu este o glumă, ea se impune de cele BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

VIS PLASTICA

mai multe ori. Iar privirea intensă, până a-i vedea spiritul, când Ex Libris-ul a ajuns în teritoriul artei, este o condiție necesară pentru relevarea sau revelarea pulsației spirituale. Aceste două procese marcate de privire, de relevare și revelare, evidențiază de fapt două trepte pe calea artei, disting două largi categorii ale Ex Libris-ului. Să le numim: Ex Libris relevant și Ex Libris revelator.

Pentru a-i surprinde Ex Libris-ului intrarea în câmpul artei și apoi traseul cu situarea pe o treaptă sau alta de împlinire artistică trebuie nu numai o intuiție critică din partea privitorului, ci și mai mult o cunoaștere specifică, mai ales din partea celui care organizează o expoziție, un catalog de Ex Libris sau o cercetare în domeniu. Este sau nu creator de Ex Libris, acesta din urmă trebuie să fie dotat cu mult spirit de analiză și sinteză pentru împlinirea actului critic. În acest sens este de consemnat capacitatea realizatorilor Expoziției internaționale de Ex Libris Plumb, organizată de Consiliul Județean Bacău și Biblioteca Județeană „C. Sturdza” Bacău, în perioada 24 noiembrie 2016 – 24 februarie 2017, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la apariția volumului Plumb, cu celebrul poem omonim, al lui George Bacovia. În ordinea catalogului ei sunt: Anca Sion, „curator și proiect de expoziție”, Oxana Mihăilescu, Diana Cristina Căpraru, „comitet de organizare”, și Ovidiu Petca, „proiect catalog” – și aici trebuie spus că, prin dăruirea lor întru împlinirea acestui fapt artistic, s-a pus pe harta internațională a Ex Libris-ului Biblioteca din Bacău și numele poetului Bacovia. Este meritul lor de a fi put să adune sub o temă a poemului Plumb, bine cunoscut în poezia noastră dar mai puțin în a lumii, 52 de creatori de Ex Libris, artiști de pe diverse meridiane și paralele ale lumii și anume din 20 de țări, cu 159 de lucrări. Nu întâmplător, Emanoil Tancău îi dedică trei Ex Libris-uri Ancăi Sion, toate consemnate la fel Ex Libris Anca Sion (Bacovia), 2016, CGD, 140 x 140 mm, iar Mauricio Schvarzman, din Argentina, unul artistului clujean: lângă portretul poetului celebrat, în colțul din stânga jos scrie I.M./ G. BACOVIA, iar vertical pe dreapta OVIDIUPETCA – Ex Libris Ovidiu Petca, 2016, X3, 104 x 88 mm (Catalog, plumb/ lead, pp. 55, respectiv 49). Se înțelege că acestuia din urmă i-a revenit sarcina de triere a lucrărilor, firește, după regulamente și încadrări specifice, conform exigenței formale, încât în Catalogul plumb/ lead Expoziție internațională de Ex Libris / International Ex Libris Exhibition (Editura Bibliotecii Județene „C. Sturdza” Bacău, 2016, p. 60) sunt reproduse 124 de lucrări ale 47 de artiști din 19 țări. (Lucrările neacceptate au fost trecute, cum se cuvine, nemarcate, după cele reproduse.)

Două cuvinte despre această exigență formală.

Ex Libris-ul are o istorie cât și a cărții, indiferent de felul și materializarea acesteia. Acelei funcții de a desemna o carte îi revine, ca o consecință, necesitatea BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

reproducerii și multiplicării, condiția de serie. De înseriere. Ce presupune o multitudine de tehnici, de materiale proprii multiplicării și un anume număr de „exemplare”. Acest fapt ar veni în contradicție cu exigența estetică, prin care opera de artă se definește, între altele, ca aderentă la materialul-purtător și ca unică și unicat. Ex Libris-ul este și serie și unicat (artă).

Pentru ieșirea din această situație paradoxală are trebui redefinite în estetică atât materialele cât și unicitatea. Însă, fără să desfacem acest nod, destul de dificil, să spunem că aici se apropie de o parte a artelor graficii, care se lucrează prin negativ și reproducere.

Puțin altfel, și totuși nu, este tehnica artei digitale, apărută în ultimul timp. De aici derivă notarea tehnicilor și a materialelor folosite, a înserierii exemplarelor, știut fiind faptul că valoarea, în unele cazuri, se diminuează odată cu sporirea numărului acestora. Cu alte cuvinte, este o grilă tehnică și formală prin care Ex Libris-ul trebuie să treacă. Practicienii și criticii o știu. Evident, și aici, fiecare Ex Libris reprodus este selectat prin această grilă și are trecute toate datele necesare. Mai mult, la sfârșitul Catalogului este și o pagină cu Abreviațiuni tehnice internaționale. Pentru a releva multitudinea de tehnici, să notăm „secțiunile” principale: Tipar adânc, Tipar înalt, Litografie, Serigrafie, Reproduceri fotografice, Tipar sec, Tehnică mixtă, Grafică de computer și Colorat manual, și să punctăm doar la prima procedeul și materialele: C1 Gravură în oțel, C2 Gravură în aramă, C3 Acvaforte, C4 Gravură cu acul, C5 Acvatinta, C6 Vernis mou, C7 Mezzotinta. Urmărind pe acest eșantion de 124 de lucrări, frecvența tehnicilor și a materialelor folosite, se poate deduce o posibilă evoluție a acestora. La o privire sumară mi s-a părut că frecvența cea mai mare o are tehnica din ultimul timp, Grafica de computer, urmată de cea „clasică”, Tiparul adânc și Tiparul înalt. În ipostaza a doua, când Ex Libris-ul răspunde exigenței estetice și ne apare ca Ex Libris relevant și Ex Libris revelator, se petrece un transfer de sens dinspre carte, operă, fie spre o imagine plastică relevantă și abstractizată până la un semn indicativ, precum un nume pentru un obiect sau făptură, fie spre o imagine plastică revelatorie, sintetizantă până la un simbol aproape insondabil. Ambele de gradul al doilea față de punctul de plecare, prima părând mai apropiată, iar a doua mai îndepărtată. Însă, în realitate, tocmai cea de-a doua este mai apropiată, nepierzând aproape nimic din încărcătura transferului: chiar o simplă determinație, o parte, prin deschiderea artistică, dă seamă asupra întregului, a temei, depășind așteptările creatorului. Transferul are un dublu sens, de aducere și întoarcere a unei încărcături de sens, dar în cazul al doilea, sporită. Se poate vorbi de păstrarea în transfer a rezonanței obiectivității și subiectivității primului termen (operă) ce trebuie sintetizat și de re167

VIS PLASTICA

zonanța acestuia în cel de-al doilea termen (Ex Libris), în subiectivitatea creatorului, care îi dă la întoarcere și finalizare, pe lângă pecetea întâi și necesară a obiectului (operei, temei) de reprezentat, pe cea proprie de sporire artistică și, implicit, de validitate estetică. Unii creatori de Ex Libris nu își propun să îmbogățească obiectul supus rezumării în noua creație, ci să se integreze în datele acestuia cu pretenția de esențiale. Și obțin o lucrare după caz și situație; se întâmplă uneori chiar o îmbogățire de sens. Alții își propun tocmai îmbogățirea de sens și obțin la fel.

Contează rezonanța din transfer și capacitatea artistică a creatorului de Ex Libris. În cazul temei propuse pentru această Expoziție internațională de la Bacău trebuie să fi fost dificultăți neașteptate. Poemul Plumb este determinant pentru George Bacovia și are un loc însemnat în poezia noastră. Critici după critici, scriitori și poeți au căutat să-l definească, însă, ca tot ce ține de o simbolicitate adâncă, este insondabil. Să spunem după Ion Caraion, opera lui Bacovia este o „obsesie a morții” și un „sfârșit continuu”, la care adăugăm, o moarte grea precum cea din Vinerea Mare, înfrântă de Fiul Domnului „cu moarte pre moarte călcând” – și tot astfel, de om. O luptă cu moartea în mormânt – atât ne comunică Bacovia! Și ce curaj trebuie să fi avut organizatorii să trimită acest poem, ca temă, creatorilor de Ex Libris din lume, din 20 de țări și de culturi diferite, de religie ortodoxă, catolică, protestantă, chiar și musulmană! La o privire atentă a lucrărilor, s-ar putea deduce, în câtimea spornică de artă, și viziunea acestor creatori asupra morții.

Fapt însă deosebit de greu!

Pentru cei mai mulți, este de presupus, că opera lui Bacovia era aproape necunoscută și abia prin acest poem și invitație au încercat să se apropie rezonator de ea. Și lor le-a trebuit un anume curaj. De pildă, este

168

greu de crezut că un creator din Argentina sau Turcia a reușit să străbată în lung și-n curmeziș opera lui Bacovia pentru a ajunge la originaritatea temei, însă eliberat de o asemenea constrângere, el a căpătat o anume libertate, împovărătoare totuși, în a executa această pictură mică. Este de presupus că această „nesupunere la temă”, parțială firește, a deschis mai mult posibilitatea creatoare. Intuiția vine aici să se adauge și să confirme. Pe lângă cunoașterea analitică a operei lui Bacovia, tocmai pe intuiția artiștilor s-a mizat. Ei s-au lăsat ispitiți de aceasta și au intrat într-o adâncă rezonanță a subiectivităților, proprii artei, și au realizat, nu de puține ori, Ex Libris-uri revelatorii. Ex Libris-uri relevante sunt mai multe, dar cu siguranță revelatorii sunt cele semnate de Martin R. Baeyens (Belgia) (Ex Libris Bacău County Library. George Bacovia Plumb 1916-2016, CGD, 78 x 136 mm, Op. 788), Lukasz Cywicki (Polonia) (Ex Libris Plumb, 2016, X3, 100 x 90 mm), Kristina Daniunaite (Lituania) (Ex Libris Palace of Culture. George Bacovia Plumb 1916-2016, 2016, C3, 130 x 130 mm), Danila Denti (Italia) (Ex Libris County Library, 2016, C3C5, 120 x 100 mm, Op. 88), Ana Erman (Argentina) (Ex Libris Plumb, 2016, CGD, 150 x 159 mm), Oleksandra Sysa (Ucraina) (Ex Libris Cees Lith. House of Nostalgia, 2016, C3/COL, 90 x 130 mm), sau Karoly Balajti (România), cu cele șapte lucrări. În fine, pentru această meritoasă Expoziție internațională de Ex Libris / International Ex Libris Exhibition plumb / lead, care a adus cu fața spre România și inima spre Bacovia 52 de artiști plastici din lume, se cuvin mulțumiri organizatorilor, iar pentru ceea ce rămâne după ea, spre neuitare, bijuteria Catalogul plumb / lead, Editurii Bibliotecii Județene „C. Sturdza” Bacău, 2016.

BANCHETUL, 16-17-18 / 2017

$ i

Ǧ ǣ ,RQ 3DFKLD VH QDúWH OD IHEUXDULH vQ ORFDOLWDWHD 7DWRPLUHúWL MXGHĠXO 'ROM ORFDOLWDWH GH OD FDUH vúL FRPSOHWHD]ă QXPHOH FX 7DWRPLUHVFX (VWH OLFHQĠLDW DO )DFXOWăĠLL GH )LORORJLH GH OD 8QLYHUVLWDWHD GLQ 7LPLúRDUD úL 'RFWRU vQ )LORORJLH DO )DFXOWăĠLL GH /LWHUH úL $UWH GH OD 8QLYHUVLWDWHD /XFLDQ %ODJD GLQ 6LELX OD QRLHPEULH FX WH]D *HQHUDĠLD UHVXUHFĠLHL SRHWLFH GLQ ± &ULWLF OLWHUDU HGLWRU HVHLVW HWQRORJ ILORORJ IROFORULVW LVWRULF OLWHUDU RUL LVWRULF DO FLYLOL]DĠLLORU DO UHOLJLLORU DO 3HODVJR 'DFLHL DO OLPELL YDODKH OLQJYLVW SRHW SURIHVRU SUR]DWRU SXEOLFLVW WHRUHWLFLDQ OLWHUDU WUDGXFăWRU 0HPEUX DO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD GLQ 2SHUD EHOHWULVWLFă úL GH FHUFHWDUH úWLLQĠLILFă 0XQWH SRHPH %XF (G (PLQHVFX &URFRGLOXO DOEDVWUX SRH]LL SHQWUX FRSLL %XF (G ,RQ &UHDQJă ÌQFkQWHFH 'HPRQ ± *UDDO ± 6RERU YHUVXUL %XF (G /LWHUD =RULD SRHPH %XF (G &DUWHD 5RPkQHDVFă /LOLXP EUHYH SRHPH %XF (G (PLQHVFX 3HUHJULQXO vQ D]XU SRHPH &UDLRYD (G 6FULVXO 5RPkQHVF 9HUEXO GH PăUJăULQW SRHPH 7LPLúRDUD (G )DFOD 'XPQH]HX vQWUH VăOEDWLFH UR]H WULVDOPL 7LPLúRDUD (G +HVWLD 1LFKLWD 6WăQHVFX úL SDUDGR[LVPXO 7LPLúRDUD (G $UXWHOD HGLĠLD D ,, D ÄUHYă]XWă úL DGăXJLWă³ (G $HWKLFXV vQ FROHFĠLD 0DUL 6FULLWRUL 'DFRURPkQL

+DLNX YROXP WULOLQJY vQ YDODKă IUDQFH]ă úL QHHUODQGH]ă 3RUWR (G )XQGDĠLHL )HUQDQGR 3HVVRD ÌPSăUDWXO GLQ 0XQĠLL GH $]XU 7KH 7DOH RI WKH (PSHURU LQ WKH $]XUH 0RXQWDLQV YHUVXUL úL SUR]ă SODFKHWă SHQWUX FRSLL 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 0LKDL (PLQHVFX úL PLWXO HWQRJHQH]HL GDFRURPkQHúWL HVHXUL 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV %RPED FX QHXURQL SRHPH 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV =DOPR[LDQLV PXO úL SODQWHOH PHGLFLQDOH VWXGLL LQWHUGLVFLSOLQDUH YRO , ,, (G $HWKLFXV 0ăUXO GLQ 5DL FX VWHOHOH &UăFLXQXOXL 'DFRURPkQHVF FROLQGH FXOHVH 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 6WHOHOH GDOEH GLQWU R Ä&ROLQGă OD 7LPLúRDUD vQ 'HFHPEULH ÌQVkQJHUDW OD DQXO ³ SRHPH SHQWUX FRSLL 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 'DFRURPkQLD OXL 5HJDOLDQ 5HJDOLDQXV 'DFRURPDQLD ± 7KH ,QGHSHQGHQW 6WDWH RI 'DFRURPDQLD ± )RXQGHG E\ 5HJDOLDQXV WKH *UHDW *UDQGVRQ RI WKH +HUR .LQJ 'HFHEDOXV WUDG vQ OLPED HQJOH]ă *DEULHOD 3DFKLD 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV $IRULVPHOH DSHL $SKRULVPHV GH O (DX YHUVLXQHD vQ IUDQFH]ă DSDUĠLQH OXL , 3 7 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV &ROHJLXO %ăQăĠHDQ SDJLQL PRQRJUDILFH 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV )XOJHUXO VIHULF eFODLU VSKpULTXH SRHPH WUDG vQ OLPED IUDQFH]ă &KDQWDO 6LJQRUHW úL , 3 7 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 6DOPL 6DOPHV 6DOPV GLVWLKXUL VXSHUSDUDGR[LVWH HGLĠLH WHWUDOLQJYă vQ OLPED YDODKă IUDQFH]ă HQJOH]ă úL JHUPDQă 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 'LFĠLRQDU GH WHUPHQL HVWHWLFR OLWHUDUL« 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV ,VWRULD UHOLJLLORU YRO , 'LQ SDOHROLWLF QHROLWLF SkQă vQ PLWRORJLD SHODVJR GDFR WKUDFLFă VDX YDODKă GDFRURPkQă 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 8OWLPHOH SRHPH KDGURQLFH SRHPH 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV &HUHDVFD KRUă GLQ FDUXO FX GRLVSUH]HFH EUHEHQHL SRHPH SHQWUX FRSLL 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 3RYHVWHD FHORU WUHL PXVWăĠL GH ILHU SRYHVWLUL úL SRYHúWL EDVPH SHQWUX FRSLL 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV 'LFĠLRQDU HVWHWLFR OLWHUDU OLQJYLVWLF UHOLJLRV GH WHRULD FRPXQLFDĠLHL« 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV &RPSRVWRUXO GH QRUL SRHPH DQWRORJLH 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV *HQHUDĠLD UHVXUHFĠLHL SRHWLFH VWXGLL GH LVWRULH úL FULWLFă D SRH]LHL YDODKH GLQ VHFROXO DO ;; OHD 7LPLúRDUD (G $XJXVWD 'HVSUH IUXFWXO &XUFXEHXOXL 2Q WKH )UXLW RI WKH 5DLQERZ SRHPH vQ HQJOH]ă *DEULHOD 3DFKLD FX R SUHIDĠă GH , 3 7 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV ÌQWkLXO GDGDLVP ± /H 3UHPLHU 'DGDwVPH ± 7KH )LUVW 'DGDLVP XQ VWXGLX GH LVWRULH OLWHUDUă YDODKă WUDGXFHUH vQ IUDQFH]ă ± GH (XJHQLD )DXU úL 'DFLDQ %UDGXD vQ HQJOH]ă ± GH *DEULHOD 3DFKLD 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV $UJXPHQWH LQWHUQH ± Ä7H 'HXP ODXGDPXV«³ ± ,QWHUQDO $UJXPHQWV VWXGLX GH LVWRULH OLWHUDUă SHODVJă ! YDODKă vQ HQJOH]ă GH *DEULHOD 3DFKLD 7LPLúRDUD (G $HWKLFXV

(OHJLL GLQ (UD $UKHRSWHUL[ &OXM 1DSRFD (G 'DFLD ;;, /D vQFHSXW IRVW DX VkJD VvJHWXO VLJLQLL DSRL 6DUPLVHJHWXVD SDWUX VWXGLL GH OLQJYLVWLFă SHODVJă ! YDODKă 7LPLúRDUD :DOGSUHVV &RPHWH Q FHD GH D D YDOH« RUDQM SRHPHOH WRDPQHL 7LPLúRDUD :DOGSUHVV &DOLJUDIXO GH VDOPL 7LPLúRDUD :DOGSUHVV 8U]LFL SULQ YHU]H GH 3DULV HSLJUDPH SDURGLL 7LPLúRDUD :DOGSUHVV 3DJLQL GH LVWRULH OLWHUDUă YDODKă GH PkLQH YRO , ,, ,,, ,9 7LPLúRDUD :DOGSUHVV

$ ǡ

$ $ ȋ Ȍ

'H FH ĠL GXFL PkQD OD RFKL SDWULH" 0kQD WD GXVă OD RFKL SDWULH 2DUH FH DVFXQGH GDFă QX SOkQV" 6ă Uk]L WX QHYRLWă Vă ‫܊‬L DFRSHUL FX SDOPD 2FKLL WăL YHU]L GH FăSUXL ‫܈‬L GH DOEDVWUL FD 1HSăWUXQVXO FHU" 'H FH v‫܊‬L DFRSHUL DGHVHD RFKLL SDWULD PHD" ‫܉‬L H MHQă GH FHYD 7H VLP‫܊‬L UX‫܈‬LQDWă GH IăSWXLULOH WDOH 6DX GH QHSXWLQ‫܊‬H" &RSDFLL OXPLQHD]ă ]RULL ( IULJ SH GHDOXUL ‫܇‬L SăVăULOH PLJUDWRDUH QX V DX vQWRUV 8QLL VSXQ Fă YUHPHD vQWRDUFHULL 1X YD PDL YHQL ,DU PLJUDWRULL GX‫܈‬L VXQW SHQWUX WRWGHDXQD 1HGHV‫܊‬HOHQLW UăPkQH SăPkQWXO VWUăPR‫܈‬LORU PHL 'H FH ‫܊‬L GXFL SDOPD OD RFKL SDWULH" PDUWLH 6kQJHUX

Á Ǣ ǡ Á