Volum on line de proză scurtă Peregrinări - Dublin, 2015.

Centrul de promovare „Itaca” – Dublin

în parteneriat cu Grupul Media Singur

Volum de proză scurtă - ediție on-line -

„Peregrinări” ediția a VII-a, Dublin, 2015 Realizator Dorina Șișu

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Concurs Peregrinări, ediția a VII-a, proză scurtă organizat de Centrul de promovare „Itaca” – Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur Membrii juriului:  Călin Sămărghițan (România)  Cătălin Marin (România)  Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)  Emanuel Pope (Anglia)  Emanuel Stoica (Suedia)  Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Regulament: Textele se trimit în perioada 1 oct. – 15 nov. 2015, orele 24.00 ale Irlandei, la adresa de e-mail centruldepromovaredublin@gmail.com Fiecare participant va trimite proza scurtă în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți!

Tema concursului este liberă.

O singură proză, exclusiv în limba română, de maximum 5 pagini, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice și fără imagini care să însoțească textul. Dacă aceste cerințe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs.

Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior (pe suport de hârtie sau online).

Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfășurării concursului, chiar dacă nu va exista și un vot al publicului.

Concurenții vor trimite în e-mail numele real și pseudonimul literar (dacă au unul), o fotografie jpg și adresa de domiciliu, pentru trimiterea premiilor după concurs (numai câștigătorilor, evident).

La concursul Peregrinări pot participa toți scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliți.

Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune.

Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual.

Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului 2016, după ce va fi tipărit numărul 12 al revistei Itaca.

Textele vor fi postate de către organizator pe site-ul Centrului de promovare „Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ cu numere de ordine, păstrându-se astfel anonimatul până la desemnarea câștigătorilor.

După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărui text.

Jurizarea se face în două etape. În prima fază, membrii juriului vor nota, în ordinea preferințelor, 10 texte, cu note de la 10 la 1, fără a repeta vreo notă, după care se face un clasament în care intră primele 10 texte cu cel mai mare punctaj cumulat. În faza a doua, din aceste 10 texte, membrii juriului vor nota numai 3 texte, acordându-le următorul punctaj: 5 puncte pentru locul I, 3 puncte pentru locul II și 1 punct pentru locul III. Jurizarea se face între 17 și 30 noiembrie 2015, iar anunțarea câștigătorilor se va face pe 1 decembrie 2015.

Premii: Diplome tipărite Publicarea câștigătorilor în nr. 12 al revistei „Itaca” (oct., nov., dec. 2015) Câte un exemplar din ediția tipărită („Itaca” nr. 12) Câte o monedă irlandeză de 1 penny, din anul 1915 Cărți cu autograf din partea membrilor juriului: Călin Sămărghițan, pentru fiecare din locurile 1, 2 și 3, volumul său de versuri „Fardad”, Ed. PrintAtu, Sibiu, 2009; Gabriela Căluțiu Sonnenberg, pentru fiecare câștigător, volumul „Vine seninul”, Ed. Anamarol, 2007; Viorel Ploeșteanu, romanul „Fantasme”, Ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014; volumul de nuvele „Nae Boierul. Ploaia”, Ed. Singur, Târgoviște, 2014 și romanul „Ciorile albe”, Ed. MJM, Craiova, 2007.

pg. 2

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Câștigătorii concursului de proză scurtă „Peregrinări” ediția a VII-a, Dublin, 2015

I

LOCUL : Luminița

Zaharia (București)

cu textul A little

LOCUL

bit of green

II: Monica Tonea (Belgia) cu textul Apariție

LOCUL

III: Carla Francesca Schoppel (Brașov) cu textul Noaptea

molimei

Materialul acestui volum nu a suportat nicio corectură din partea realizatorului, reflectând întrutotul concepția autorilor.

pg. 3

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr.1 Mereu, rebel fără cauză Autor Livia Dimulescu (Ploiești)

Inconvenientul unei relații cu o prozatoare este că te poți trezi , cu amănunte cu tot, sugerat sau nu, într-o poveste.

Dar, sunt prea bătrân pentru povești.

Nu mi-a plăcut niciodată femeia asta.Într-un timp slăbise atât de mult, încât , după fiecare partidă de sex, cerea să fie resuscitată, vorba vine. Și prea molatecă, transparentă ca apa din piscină, îmi sugera o credulitate enervantămă incita s-o mint fără scrupule.Și-așa nu mă oboseau pe mine scrupulele în materie de femei.De la 12 ani vânam și nu mă mai impresiona nimic.Ba , aveam senzația, că și sexul îl fac sau îl caut tot din plictiseală.Nu-mi băteam capul, deși mă știam vulnerabil la plăcere,numai femei aveam în creier:fără nume, fără trecut, cu picioarele ușor desfăcute cât să mă excite.Sunt un rebel, recunosc.Și aveam stil.

Singura femeie pe care am iubit-o- ce greu îmi vine să zic asta:cuvântul ăsta n-are acoperire în sufletul meu- e mama.Nu-i așa că nu vă mirați? Scormonind( și ce mult îmi place !) trecutul, realizez că n-am iubit femeile sau am uitat, naiba știe...uit robinetul de la bucătărie deschis, darmite asta.Are vreo importanță?Pentru mine, nu.Mama, în schimb, m-a convins de dragostea ei.Am îmbătrânit, în mod sigur, dacă simt cum un sfert de lacrimă mi s-a uscat pe obraz.Doamne, ce silă imi e de toate sentimentalismele astea... Și cum vă spuneam- mama. Cu capoatele ei din diftină și șortul în brâu- cu un buzunar în care-și ascundea palmele crăpate de muncă. Când mă mângâia – și o făcea rar-, mă ustura obrazul. Și felul ei unic de a se exterioriza- mi-aduc aminte că nu mă văzuse de 6 ani și, ca-n filme, când s-a trezit cu mine pe prispă, inima i-o luase la vale- tremura și își frământa palmele, neândrăznind să se apropie.Ca la un miracol.Pentru ea am contat.

Am muncit prea mult departe de ai mei.N-aveam stare, nu ma puteam fixa într-o căsnicie- totul mă irita, mă agasa și părăseam : locul, femeia, prietenii, țara.În schimb, în muncă m-am aruncat pe de-a-ntregul.Ideea de a mă vindeca de sărăcie, de a-mi forța destinul și de a răzbi, mă excita la fel de mult ca o partidă de sex.La început, ca să demonstrez.Cui? Lumii:prietenilor, femeilor, părinților.Cu timpul, mie însumi.Mai târziu, ca să mă vindec: de teama de boală, de bătrânețe, de viitor.Am intrat în butoiul cu melancolie...Viața e frumoasă și grea, și asta mă înfierbântă și mai mult.

Dar, să revin. Pe femeia de la începutul relatării am revazut-o după câțiva ani.Eram atât de bolnav de plictiseală, încât îmi umplea timpul cu mesajele ei.Nu-mi plăcea defel.Mare lucru nu-i reproșam, dar mă irita și statura, și mâinile prea mici, și lipsa de pragmatism.Era aceeași piscină, acoperită cu o mătasea broaștei, destul de fină.De ce-mi amintesc de ea?Pentru că a reușit să mă scoată din sărite atât de mult, încât era să fac un gest necugetat.

De-atâta singurătate, mă apucasem de băut.Nu eram violent, dar debitam vrute și nevrute.Într-o seară, când mă enervase un rezultat al unui meci de box ( am uitat să spun că mă interesează orice sport), m-am uitat spre ea și, de pg. 4

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

data asta, nu m-am mai putut abține. Mi-am descărcat asupra ei tot năduful, toate frustrările- se făcuse mică și muțenia ei mă zgândărea și mai mult.

A încercat să plece din cameră, dar vorbele mele trebuiau să cadă peste ea, ca bolovanii.S-o strivească, să nu-i mai văd fața prea albă, urechile mici, oboseala, adevărurile ei. În minutele acelea, dacă s-ar fi evaporat, m-aș fi liniștit.Așa că am înfierat-o două ore, plăcându-mi uluirea ei, felul cum stătea calm și primea.

Mă dureau fălcile, mama se uita de undeva la mine, nu-mi păsa.Așteptam să plece, să n-o mai văd, uram slăbiciunea mea, minute în șir am urât-o și pe ea...și faptul că și-a luat geanta și a zbughit-o pe ușă, m-a liniștit, m-a împăcat cu mine însumi.Bine că n-am plesnit-o.

Am auzit că scrie niște cărți.N-o credeam în stare.Sper să n-o pună păcatul să scrie și despre mine. Oricum, mi-era atât de antipatică, încât nici cu sexul nu mă mai incita. Greșesc? Și dacă greșesc, ce-mi pasă?

De-atunci, sunt mai potolit și nu știu de ce, câteodată, parcă mi-aș dori să scrie despre mine.

pg. 5

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 2 Secretul Doamnei Clara Autor Dan David (Los Angeles)

Doamnei Clara nu îi făcea nicio plăcere să stea de vorbă cu persoane care o cunoşteau din ţară. Nici chiar cu acelea care proveneau din oraşul sau din judeţul ei; indiferent dacă auziseră de ea pe acolo sau nu.

Pentru doamna Clara Romania însemna restul ţării; nu Sălajul, nu Zalăul şi nu, nici măcar atât, satul în care a copilărit.

Cine ştie cum a ajuns doamna Clara în America? Doar ea şi, poate, serviciile americane de imigrare cărora nimeni nu credea că doamna Clara ar fi putut evita să le mărturisească totul atunci, odată şi odată.

Femeie deşteaptă, fără a avea o pregătire formală importantă, se descurcase în America şi, strângătoare, pusese de-o parte bani buni cu care îşi cumpărase o casă mare, frumoasă, cu garaj pentru trei maşini, curte cu piscină, grădină mare cu livadă în spate, salon de primire impresionant la parter; ce mai, proprietatea sărea bine de şase milioane de dolari în preţurile actuale. Iar lucrurile din interior valorau încă cel puţin pe atât.

- Dom’le, mi-a plăcut în totdeauna să mă respecte lumea, colegii şi şefii, pentru deşteptăciunea mea; nu de frică pentru funcţia sau pentru puterea mea asupra lor. Şi avea dreptate; era foarte descurcăreaţă. Unii mai cârcotaşi, care o cunoşteau de mai mulţi ani, povesteau, în lipsa ei de bună seamă, că inteligenţa ei nativă şi simţul, mirosul, la urma banilor, i-ar fi fost de mare ajutor la acumularea unei averi considerabile; nu arareori pe căi alături de lege, ziceau unii, bănuitori.

Dar vorba lui Mircea, chelnerul care a ajuns ilegal în America şi în trei ani şi-a adus şi nevasta şi copiii şi a reuşit să ia în antrepriză restaurantul la care lucrase la negru în tot acest timp: „Cine îmi spune mie că nu calcă pe lângă lege în America şi ajunge să facă avere, îl scuip între ochi aşa, pe ţigăneşte.”

De fapt în afară de preotul Stănilă, de preoteasă, şi de câteva gospodine care nu aveau cu ce-şi umple timpul, nimeni nu se interesa de situaţia doamnei Clara; şi nu numai de situaţia ei. De situaţia nimănui!

Grija doamnei Clara, de fapt teroarea ei, era singurul său fiu, Francis.

Clara nu se măritase. Roger, bărbatul cu care trăia de peste cincisprezece ani, era un om cumsecade, tăcut; cercul de români în care se învârteau ţinea la Roger ca la un român sadea. Aşa îşi şi zicea Roger, el însuşi; mai ales la chefurile la care consuma un pahar în plus şi apoi se pornea, aşa din senin, să cânte muzică populară românească într-o limbă doar de el cunoscută. În afară de ocaziile de acest fel, liniştea era cuvântul care îl caracteriza pe acest „român”.

Francis era student la Colegiul de Stat din Fullerton, California. În afară de ştiinţele economice, nu strălucea la nicio altă materie, cu toate ambiţiile exagerate ale doamnei Clara de a scoate din el „un om mare”. Şi nu doar ambiţii; bani serioşi deasemenea.

Băiatul ăsta, la douăzeci şi doi de ani era pornit pe însurătoare şi o anunţă pe maică-sa că o să se însoare cu o negresă.

- Ia-ţi dragul mamei o americancă adevărată, dragule. Ia-ţi şi o mexicancă la urma urmei; chiar o chinezoaică; dar nu te însura cu o negresă, dragule. Nu merge! M-ar blestema bunică-ta şi toţi străbunii noştri de acolo din Transilvania. pg. 6

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Dar mai lasă-mă în pace, mamă! Poţi să-mi ceri să te ascult, să mă comport civilizat, să fiu corect şi cinstit; dar cu cine să mă căsătoresc, nu-ţi voi permite niciodată să-mi spui.

Vorbeau în engleză. Doamna Clara nu reuşise să-l înveţe să vorbească româneşte. Până la patru-cinci ani se descurca cu el; se înţelegeau în română şi Francis acumula rapid un bagaj din ce în ce mai consistent de cuvinte româneşti.

La cinci ani l-a dus la grădiniţă în cartier, la o şcoală privată. Colegi, o mulţime de copii de culoare; de origine mexicană unii şi foarte mulţi asiatici. După trei-patru săptămâni Francis a început să prindă cuvintele în engleză; a început apoi să le folosească şi acasă în dialogurile cu maică-sa. La şase ani, când a trecut la grupele pregătitoare pentru a intra în clasa întâi a şcolii generale, a refuzat să mai folosească vorbele româneşti. Nu îi răspundea mamei sale când aceasta îl întreba ceva sau îi spunea ceva în română. Încet-încet a pierdut ce acumulase în primii ani de viaţă şi doamna Clara a fost obligată să se resemneze. „O să înveţe el când va fi mai mare, dacă o să-l intereseze. Ce să fac cu el?” se lamenta femeia, cu o faţă plângăreaţă, impregnată de dezamăgire.

Anii au trecut, băiatul s-a făcut mare, ascultător, relativ disciplinat; ar fi fost mulţumută doamna Clara dacă băiatul nu ar fi avut obsesia aceasta a căsătoriei cu o negresă.

- Dar lasă-l doamna Clara în voia lui. Asta nu e o treabă în care să ne băgăm noi, părinţii, îi ziceau cucoanele cu care mai discuta pe această temă plângând de fiecare dată.

- Nu pot dragă; nu pot!

- Să-ţi pară bine că uite, nu bea, nu fumează, nu se droghează, doamne fereşte. E un băiat atât de bun, doamnă! Cât n-aş da eu să se uite la asta mică a mea! L-am iubi ca pe copilul nostru.

- Eh, că de iubire duce el lipsă! I-a intrat nebunia asta în cap şi uite, nu i-o mai pot scoate.

Roger nu se amesteca. Părerea lui era că nu ar fi fost nicio catastrofă dacă Francis şi-ar fi luat o negresă. În America astfel de cazuri sunt fregvente şi nimeni nu se mai miră.

Mircea, şeful restaurantului-bar de la parterul marelui hotel, l-a luat într-o zi deoparte pe Roger care intrase să bea o bere sau două în barul lui şi i-a spus că l-a văzut pe Francis la restaurant cu o tânără negresă. „Dar frumoasă măi nea Roger, frumoasă tare, măi! Şi un corp.....Zău că nu m-aş opune, să fiu în locul vostru.

- Ce să fac Florine? E copilul ei; am încercat şi eu să o influenţez, dar.. nimic! Nu e rasistă; îţi spun pe onoarea mea! Nu are treabă. Dar chestia asta cu căsătoria o nenoroceşte, domnule!

Se apropia Crăciunul. Francis era în ultimul an; în primăvară urma absolvirea. Întenţiona ca după absolvire săşi continue studiile de economie la o universitate mai mare; poate chiar la Şcoala de Management J. Anderson de la University of California din Los Angeles, una dintre cele mai bune şcoli de profil din ţară.

- Mamă, în seara de Crăciun o s-o aduc pe Serena acasă, să o cunoşti şi tu.

Suntem colegi; e o fată excepţională. Familia ei nu este foarte răsărită dar sunt oameni cumsecade; îşi câştigă o existenţă onorabilă. Tatăl Serenei este paznic la vestita închisoare San Quentin; şef de tură. Câştigă destul de bine şi e respectat în comunitate. Mama ei nu lucrează. Tot Serena o cheamă.

Răsuflă uşurat; de mult tot voia să-i spună maică-si că vrea să i-o prezinte pe Serena, dar nu a avut curajul. Îi era groază de o discuţie cu ea pe această temă. Era însă foarte hotărât.

- Dar nici nu vreau să aud aşa ceva, Francis. Ţi-am spus de atâtea ori. Treci peste voinţa mea fără să-ţi pese, măcar. Ştii foarte bine că nu o să pot accepta acest lucru, orice s-ar întâmpla.

Lucrurile au rămas nedecise. Francis era hotărât să o aducă în vizită pe Serena şi era convins că maică-sa îşi va schimba hotărârea când va sta de vorbă cu logodnica lui.

Nu doar că Serena avea o educaţie aleasă, dar avea şi un deosebit tact în relaţiile cu oamenii. Ea termina psihologia şi pe lângă calităţile ei native, instruirea bună îi dădea şanse în abordarea unor probleme complicate de relaţii interumane. Vom vedea....!

Telefonul a sunat pe la şapte seara. O voce de bas umplu receptorul cu vibraţii joase, de clopot greu.

- Doamna Marian, vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez la această oră.

Numele meu este Theodor Willson; sunt tatăl Serenei, prietena lui Francis. pg. 7

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Voiam doar să vă aud vocea şi să vă declar că înţeleg refuzul dumneavoastră referitor la mariajul copiilor noştri.

Anul trecut am cunoscut un deţinut la San Quentin care mi-a povestit cazul său cu o rămâncă. Mult mai târziu mi-am dat seama despre cine era vorba; după ce Francis mi-a povestit despre persoana, viaţa, şi familia dumneavoastră.

John Pinder a fost executat la 13 iulie anul trecut. Nu ştiu dacă aţi cunoscut acest fapt.

Povestea lui şi povestea dumneavoastră o cunosc doar eu acum şi vă respect dorinţa şi resentimentele.

Serenei nu i-am spus amănuntele care vă privesc. Vi le spun dumneavoastră acum şi vă doresc să aveţi parte de sărbători fericite.

Clac! A închis.

Nu era în stare să scoată niciun sunet, măcar.

Puse receptorul în furcă şi o acoperi un tremur adânc şi un plâns disperat.

De uşurare? De durere? De ruşine? De regrete?

pg. 8

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 3 Mi-e dor de mine, cea de acum Autor Mihai Cotea (Baia Mare)

Era pe la mijlocul amiezii. Începuse un vânt puternic, copacii se agitau și razele de soare-și găseau loc mai ușor spre ochii mei. Mai târziu, aveam să aflu că mirosea a schimbare. M-am ridicat în capul oaselor, ceva nu mergea la fel ca altădată. Nu. M-am sculat în picioare. Agitația dimprejur îmi striga numele prin toată casa. Îmi amintisem, atunci, brusc... și eu am o casă.

Vocile încetaseră stagiul de-o viață la scurt timp. Pentru câteva momente, liniștea se îmbrăca cu hainele mele, căci eu, goală, îmi vedeam, pentru a Mia oară, imperfecțiunile-ntr-un ciob de sticlă. Vântul mi-a deschis fereastra printr-un fior care-mi scrijelea pielea. Ce cumplit e frigul pe vreme de Veridic Tardiv, căci în anotimpul acela eram pe-atunci! Incredibil, dar tentația de a mă îmbrăca cu vechile haine, nu m-a convins. Îmi rămăseseră mici, oricum.

La scurt timp, acorduri de pace se auzeau tot mai tare, din exterior, și-mi invadau coșmelia. Reședința mea e o coșmelie, atât. Un loc de tranziție, o zodie de apă care curge spre nesfârșit. Despre domiciliu,în schimb, am auzit, de curând, că s-a renovat cu vise noi. Şi erai Tu. Tot timpul acesta m-ai supravegheat de la distanță Tu, cea care cheamă cu vorbe opuse... opuse.

La ce ne-am mai opus? La dragoste, mamă... la ființă.

După o agonie mult mai scurtă decât în coșmarurile mele diurne, ne-am prins de mâini, de la distanță, lăsând să curgă tot râul învolburat de scârnă printre noi. Să se termine odată! Să ne vedem și să ne îmbrățișăm așa cum suntem: murdare, dar dezbrăcate-n ipostaze. Spovedite. Neîntinate-n simțire. Potopul de gingășie ne-a potolit amarul. Vai și amar de cei ce nu se poartă pe ei înșiși!

Cândva eram orfană și mă căutam zilnic în orice om care te reprezenta pe stradă. Îmi lipseai cu fiecare pas pe care-l scorneam și nu-mi dădeam seama că mă mângâiam cu iluzii la ureche. Dacă minciuna gâdilă, de regulă, adevărul doare, întotdeauna. M-am durut, m-am cerut și te-am primit, dragostea mea dintotdeauna. Mi-e dor de mine, cea de acum!

Mi se spunea Mia...

pg. 9

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 4 „Makarenko” Autor Vasile Popovici (Vaslui)

Mă întorceam spre casă. Era înainte de amiază. Îmi tăie calea miliţianul şi se înţepeni în faţa mea cu un rânjet cabalin ca atunci când cabalinul miroase pişatul iepei. Se proţăpi răscrăcănat fluturându-mi pe la nas cătuşele, jubilând, cu o impertinenţă porcească greu de crezut, de imaginat, de acceptat.

- Întinde mâinile, banditule. Ai rupt-o-n fericire! Mi se adresă pe un ton tembelisim.

Atitudinea lui grosolană, mârlănească, se asorta cu vocabularul trivial, grotesc.

- Domnule…

- Ce domn, mă! De când te domneşti tu cu mine?

- Tovarăşe…

- Gâtu’ mătii, eu nu-s tovarăş cu bandiţii, măi duşman al clasei muncitoare. Tovarăşa noastră clasă muncitoare munceşte iar tu ţi-ai găsit să subminezi, să sabotezi munca tovarăşei clase muncitoare.

Eu credeam că-i o glumă proastă a unui miliţian prost ca noaptea. Nu a unui miliţian oarecare ci, a şefului de post care, pentru zelul de care a dat dovadă în ultimul timp în a împuţina duşmanii de clasă muncitoare, a fost înaintat la gradul de plutonier.

- Nu s-a trecut tat’-tu la colectivă? Nu s-a trecut. Las’ c-o să se treacă el când şi-o vedea plodul la bulău, la Mititica. O să se treacă…, o să se treacă…

Ce-o să se mai roage de noi să se treacă… Şi tot aşa o lălăia miliţianul de –ţi venea să-i dai una-n bot măcar să ai de ce să mergi la bulău.

- Ia, bagă-ţi mânele acele de domn în inelele aestea aşa de lucitoare, şi te-oi purta prin sat să mergi ca boierul, cu mânele la spate, mama ta de bandit. Cuvântul de bandit îl auzise de la caraleii de la puşcărie şi îi plăcea tare mult să-l spună cuiva. Şi, m-a găsit, pe mine. Şi ce-o să te pupe gagică-ta când te-o vedea aşa de boier.

- Toate ca toate, dar, când am auzit şi aşa ceva, pe loc mi s-a urcat sângele la cap şi-au început să mă furnice palmele. Ce palme! Pumnii. Mă abţineam, de mă întrebam cum pot. Puteam pentru că, ştiam eu asta, că, dacă loveşti organul în timpul exercitării funcţiunii, e rău de tot. Iar eu nu doream să fie rău de tot. M-am mulţumit (vorba vine), să-i adresez doar: - Ce te legi ca chiorul de gard, băi meliţiene! Ca să folosesc cuvinte pe care le pricepea şi el.

- Ce, nu-ţi place regimul, bă banditule! Aşa-mi venea să-i crăp capul când l-auzeam cum vorbeşte, chiar dacă făceam abstracţie de cei şapte ani deacasă şi de toate codurile bunelor maniere. Şi, continuă pe acelaşi ton bădărănesc, meliţienesc: - Las’ c-o să-ţi placă. Să nu-mi spui tu mie, Georgică, dacă n-o să-ţi placă. Când vei ieşi de la Mititica, dacă vei mai ieşi. Ţi-am făcut noi referate bune. Să te simţi bine acolo, bă banditule!

- Ce referate?

- De cele bune. Ca să stai mult şi bine acolo. N-am eu timp de pălăvrăgeală acum. Hai, c-a dat ordin şefu’ cel mare să te duc legat fedeleş, da, eu cum sunt băiat cumsecade şi tare bun la suflet, c-aşa m-o făcut mama, te-oi lega numai cu cătuşele aestea. Ar trebui să-mi mulţumeşti şi să-mi pupi mâna. Şi încercă să mi le pună, păstrându-şi rânjetul cabalin. pg. 10

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Eu încă mai credeam că-i o glumă de miliţian. Ca să nu-i zic, proastă. Miliţianul a avut doi copii cărora le-am pus creionul în mână. Cel mic era cum mai era, dar cel mare, - prost ca gardul de răchită. A ajuns miliţian, ca şi tat’-su. Şi, tot ca tat’-su întru cele ereditare, genetice. Zicerea aceea cu surcica e cât un manual de filozofie. Nu-i puteam da media la sfârşitul anului dar, îl treceam în toamnă. Nu-l lăsam repetent dintr-un principiu; n-am lăsat pe nimeni, niciodată repetent. Când, în viaţă, s-o izbi cu capul în pragul de sus, o să-l vadă pe cel de jos. Cu riscul de a mă admonesta cineva că nu-i pedagogic. N-o fi dar, din punctul meu de ve-dere, psihologic, e omeneşte. O să fie el bun cioban ori bun gospodar, chiar dacă nu ştie regulile despărţirii cuvintelor în silabe. Şi-apoi, aceştia, bulele nătânge, dintre aceştia ieşeau cei mai buni meliţieni, erau materia primă pentru şoferi şi tractorişti, care aveau cea mai mare căutare. O ţărancă nu s-ar fi dus după un profesor că n-avea parai şi era sărac. Dar, după un „şofier” sau tractorist îi sfârâiau călcâiele. Şi inima.

Să nu mai vorbim de miliţian. Fătuca, parcă îl prindea pe Dumnezeu de picioare, când prindea un bulă cu galoale şi cu trese. Bulă la bulă trage. Fetele deştepte mergeau la şcolile cele mari de la oraş. Şi, ce credeţi că ieşeau?

Profesoare. Ca să-şi bată capul cu prostimea cea plăpândă şi nevinovată. Mai ieşeau şi doctoriţe. Şi ingineri. Şi astrofizicieni, savanţi, poeţi, muzicieni şi…Că tare mai are nevoie ţara de aceştia din urmă. Să fie cei dintâi. Îmi revenii din reflexiile mele când laba meliţianului îmi atinse mâna spre încătuşare.

- Bagă-ţi mânele în cătuşe, banditule, ’mnezeii mă-tii şi-a lu’ tat’-tu care nu vrea să se treacă la colectivă.

Mai credeam în glumă pân-acum, dar nu era. Miliţianul era hotărât să-şi facă treaba pân’ la capăt, cu tot zelul lui de slugoi al regimului. Prinzându-mi mâinile, simţeam cum mi se urcă ceva la cap, ceva asemănător cu un sindrom al nebuniei, al demenţei.

L-am îmbrâncit cât acolo de a căzut în fund cu mâinile ridicate ca un soldat care se predă. Cu pumnul ridicat am vrut să izbesc vârtos, cu putere.

- Nu daaaaa!

Am rămas cu pumnul suspendat în aer care, dacă ar fi lovit i-ar fi cântat popa aleluia şi prohodul, miliţianului. Şi, bine a făcut pumnul meu că s-a oprit acolo, în aer, suspendat. Mă uitam la el cu greaţă, cu repulsia aceea care te făcea să-ţi fie şi milă şi compasiune, dar, poate mai mult decât toate, ură. Păcat!

Stăteam ca o stană. Acum, neimpulsiv. Gata să iert ca un Isus, să iert pe acei ce-au aruncat în el, cu pietre.

Miliţianul se ridică cu anevoie, îşi scutură uniforma de colbul drumului, îşi culege cascheta care-i sărise de pe cap la vreo doi metri, necontrolat în gesturi şi mişcări, parcă îmblânzit, dar de un ridicol halucinant. Îi apăruse uşor perceptibil, rânjetul acela cabalin. Dintr-o dată, cu un automatism de extraterestru, îşi duse mâinile la pistolul din dotare. Dar, în clipa următoare, îşi lăsă mâna bleagă să-i spânzure pe lângă corp. O luă din loc, umilit, batjocorit parcă, dar servilismul şi zelul lăuntric îi dădea ghes: - Las’ că mai vedem noi. Şi dispăru din peisaj. Ce avea de făcut când ajungea la postul de poliţie nu e greu de imaginat. *** Makarenko m-a primit majestuos, cu porţi deschise şi cu braţe întinse, vânjoase, care loveau vârtos cu chişcomanele care făceau vânătăi, iar meleţianul, adică caraleul, om bun, îşi făcea milă şi te ducea la ,, infermelie” întru vindecare şi de vânătăi şi de alte cele, dar mai ales de fiu de căţea de duşman al clasei muncitoare, până ce tata se hotăra să înscrie pământul la colectivă, iar eu, cu origine sănătoasă de-acum încolo, aş fi ajuns un demn activist de partid. Numai că tata, la rugămintea mea, nu s-a trecut la colectivă şi, uite-aşa, nu am ajuns activist. De partid.

Comunist. Şi ca un şcoler cuminte şi ascultător, adică, ce bat câmpii, - ca un student nu prea studios mi-am dus studiile de la Makarenko pânâ la capăt, până la îndeplinirea sentinţei. Asa a fost să fie să ajung la Makarenko înaite de ajunge la ,,Al. I. Cuza’ din Iaşi de unde am fost exmatriculat pentru că am ,,studiat” mai întâi la Makarenko.

pg. 11

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 5 Vecinul Autor Daniel Popa (Târgu Jiu) L-am cunoscut într-o dimineaţă ploioasă de început de toamnă. Coboram scările blocului şi el tocmai închidea uşa cu cheia, în timp ce ţinea în mâna stângă o umbrelă mare, neagră sub formă de baston. Nu mi s-a părut nimic ciudat. Văzut din spate părea cam de 40 de ani, brunet şi slăbuţ, de înălţime medie, tuns scurt şi îmbrăcat în blugi albaştri şi o geacă de piele neagră. Când s-a întors i-am observat ochii negri şi pătrunzători, prin care îşi trăda dorinţa de a afla cât mai mult dintr-o privire. Buzele subţiri au schiţat un zâmbet: - Salut, vecine!

Am răspuns instinctiv. Probabil mă mai văzuse pe aici pe la bloc şi aflase că sunt vecinul lui de undeva.

- Gata vara! Ploaia asta care nu se mai opreşte de aseară îmi încurcă toate treburile, ştii?

Nu ştiam, nu aveam de unde să ştiu. Atunci îl văzusem pentru prima oară. Dar i-am răspuns că da, toţi avem treabă, poate totuşi o să se oprească. M-a privit puţin mirat.

- Nuuu! Nu o să se oprească! Mai ţine vreo două zile! … Sper, totuşi, să reuşesc să îmi rezolv problemele.

Am atât de alergat azi. Ăsta îmi e serviciu, ştii tu, nu?

Bineînţeles că nu ştiam şi, ca să scap de el, i-am aruncat un ,,mă grăbesc, salut, numai bine!,, , mi-a strâns mâna ferm, apoi a luat-o grăbit înaintea mea şi până să ies eu de pe scara blocului dispăruse. Cum de a avut timp aşa de repede să ajungă până la intersecţie?

Eu nu prea îi cunosc aşa bine pe vecinii din blocul meu. Stau la etajul unu, a doua uşă de lângă scară cum urci, iar lângă mine în partea dreaptă stă o doamnă în vârstă, văduvă, pe care o văd destul de rar pentru că stă mai mult pe la ţară. Ne salutăm de fiecare dată protocolar fără să fi stat vreodată de vorbă prea mult timp. În partea dreaptă, locuieşte o familie cu doi copii: o fată cam de 15 ani şi un băieţel să tot aibă vreo 3-4 ani. Sunt, cred, protestanţi pentru că vecinul a venit odată la mine cu o carte plină de poze despre viaţa lui Isus şi m-a întrebat dacă vreau să stăm de vorbă. I-am răspuns scurt că nu și discuția s-a încheiat. La ultima uşă de pe hol locuieşte un taximetrist cu familia lui. Are și el doi copii: tot o fată mai măricică şi un băieţel. În rest, îi cunosc pe doi dintre vecinii de la parter. Cu vecinul care locuiește sub mine am avut o mică problemă pentru că l-am inundat când am fost plecat în concediu şi mi s-a spart un robinet. Un alt vecin de la parter, fiind mecanic auto, m-a ajutat când am avut probleme cu maşina. Am rămas vecini buni şi am ieşit şi de vreo două ori, când ne-am văietat amândoi de vremurile astea grele în care nu mai ştii încotro să o apuci şi ţi se face lehamite de ce se întâmplă. Sunt unii vecini care locuiesc cu chirie, proprietarii fiind plecaţi prin străinătate sau prin Bucureşti. Cel puţin aşa am auzit vorbindu-se la scara blocului.

Aaaa! Şi bineînțeles vecinul de la patru care cred că a fost profesor universitar sau, cel puţin, a lucrat pe la Universitate. Urcă uneori scările clătinându-se şi duhnind a băutură ieftină trecând pe lângă tine de parcă nici nu te cunoaşte. Când e treaz, îmi place să mai discut cu el despre una, alta. Cea mai interesantă discuţie cu el a fost despre vise. Mi-a plăcut cum a susţinut cu argumente rolul viselor în viaţa reală. Era se pare un hobby al său. Ştia foarte multe pe această temă. Făcea cu uşurinţă legături între elemente ştiinţifice, mitologice, religioase, literare sau chiar filozofice, elemente ce conturau o lume miraculoasă şi în acelaşi timp atât de concretă a visului. Am fost de-a dreptul fascinat cum a reuşit să îşi construiască o asemenea teză şi l-am întrebat de ce nu a publicat-o. Mi-a dat de înţeles că din comoditate. Poate într-o zi o va face. Cine ştie? Era ferm convins că atunci când vom stăpâni visele, vom putea stăpâni şi propriul destin în cel mai mic detaliu şi am evolua dintr-o dată cu mult, mult mai mult. Dar este o cale lungă, anevoioasă şi foarte periculoasă, mi-a explicat el, atrăgându-mi atenţia să nu încerc niciodată pentru că, fără să am lângă mine pe cineva care se pricepe foarte bine la așa ceva, voi fi pierdut. Am reţinut ideea pg. 12

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

că fiecare dintre noi avem întreg trecutul şi viitorul umanităţii noastre în prezent prin diferite simboluri pe care le am putea descifra dacă am putea vedea cu adevărat lumea. Prin a vedea el înţelegea unirea tururor simţurilor întrunul singur, prin tehnici ce păreau destul de coerente şi posibile. Apelând, de asemenea, la intuiţie şi la memorie antrenându-le în lumea înconjurătoare, dar mai ales în lumea pe care ne-o înfăţişează visele, am putea descifra simbolurile propriului destin. Mi-a dat mai multe indicaţii despre cum pot fi antrenate atât simţurile, cât şi mintea şi intuiţia noastră, astfel încât să ne depăşim limitele şi să evoluăm la o altă treaptă de cunoaştere şi de conştiinţă. Am căutat pe internet şi apoi pe la bibliotecă despre fascinanta sa teorie, dar nu am găsit nimic. Aşa că, deşi eram tentat să pun în aplicare teoria lui până la capăt - aşa de curios să vedem ce se întâmplă - după câteva încercări, am renunţat.

Despre vecinul pe care îl întâlnisem în acea zi ploioasă, nu ştiam nimic. Trecusem pe lângă acea uşă de atâtea ori, dar nu văzusem pe nimeni. Oricum nu mi se păruse niciodată ceva neobişnuit şi nu îmi pusesem niciodată întrebări legat de faptul că ar locui sau nu cineva acolo. Dar acum îmi stârnise curiozitatea. De ce nu îl văzusem până atunci şi de ce era aşa grăbit? Eram hotărât să întreb pe vreunul dintre vecinii pe care îi cunoşteam. Şi am şi făcut-o imediat ce am avut ocazia. Peste vreo două zile, m-am întâlnit cu vecinul mecanic în faţa blocului.

L-am întrebat atunci cine stă lângă el, dar răspunsul a fost ,,Nu ştiu,,. El stă în blocul acela de când s-a născut şi la acea uşă nu a văzut niciodată pe nimeni. I-am spus despre întâlnirea mea. A fost şi el mirat. Am insistat dacă totuşi a auzit ceva legat de acel apartament. ,,Chiar nu ştiu cine e,, a încheiat el şi nu părea dispus să mai discute acest subiect. Poate că nu era de felul lui aşa de curios ca mine. Eu eram decis să întreb şi pe cel care stă sub mine. Am avut noroc. Chiar a doua zi, m-am întâlnit cu soția lui. I-am spus și ei despre întâlnire. ,,Da?,, a răspuns ea şi s-a uitat la mine neîncrezătoare. ,,Eu ştiam că acolo nu locuieşte nimeni, deci nu are cum să fi văzut pe cineva,,. De data asta, m-am resemnat să mai aflu vreun răspuns, dar nu am renunţat să sper să îl reîntâlnesc pe vecinul misterios şi să îl întreb chiar pe el.

Surpriză! Au trecut cam vreo două săptămâni şi intram pe scara blocului când l-am văzut. Se pregătea să intre pe uşă şi l-am strigat:,,Vecineee!,, A întors capul şi mare mi-a fost mirarea când am văzut cât de schimbat era.

Se mai îngrăşase şi părea mai înalt. Își lăsase o mustăcioară nu foarte deasă, în rest fiind ras proaspăt. Poate mi se părea că este mai înalt şi că, probabil, înainte fusese bolnav sau poate plin de griji şi de aceea părea sau fusese mai slab, aşa că mi-am alungat din cap prima impresie şi am fost bucuros să văd că se oprise şi a închis uşa în spatele lui.

- Da, ce s-a întâmplat vecine?

Am ajuns lângă el. Doar vream să îl salut şi să mai stăm de vorbă. I-am spus sincer că, de felul meu, sunt mai curios. I-am întrebat pe vecini despre el, dar nu au ştiut nimic. S-a uitat la mine fără a se supăra că intru aşa, pe nepusă masă, în viaţa lui.

- Şi ce vrei să ştii despre mine? m-a întrebat pe un ton calm.

I-am zis că m-ar interesa să ştiu ce lucrează şi de ce este văzut aşa de rar pe acasă. Poate că avem interese comune şi am putea sta de vorbă și să ne mai întâlnim.

- Păi nu prea cred. Lucrez foarte mult într-adevăr şi de aceea nu sunt văzut pe acasă. Nu obişnuiesc să socializez cu oricine aşa că nu cred că o să ne întâlnim cum zici tu. Mulţumesc oricum pentru invitaţie şi pentru intenţiile bune. Te salut!

Apoi s-a întors cu spatele la mine şi a intrat în apartament. Era o beznă profundă! Probabil avea draperii groase. Părea un tip misterios care mi-a atras şi mai tare curiozitatea. Dar nu aveam de gând să renunţ şi vream ca data viitoare să îl descos mai mult. Începusem a nu mai spera să îl întâlnesc pe vecin şi să îmi piară din curiozitatea de a afla totuşi câte ceva despre el. Trebuia să îl abordez în alt fel şi nu prea eram hotărât cum să îi câştig încrederea. Vream să îl invit pe la mine cu o anumită ocazie sau să inventez una. Însă, uneori, lucrurile merg altfel decât te gândești și conjunctura îți oferă situații de care profiți sau nu.

Coboram scările pentru a face niște cumpărături. Am observat ușa care mă bântuia crăpată. M-am uitat în stânga.

Apoi în dreapta. Nimeni. M-am decis. Am bătut. Niciun răspuns. Am împins-o. Același întuneric pe care îl văzusem mai înainte. Unul dens care te intimida. Ceva din mine mă îndemna să intru. Am călcat peste prag cu grijă și am înaintat puțin sperând să găsesc un întrerupător. Am întins mâna și am pipăit după un perete, după un pg. 13

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

întrerupător. Nimic. În spatele meu ușa se închidea. Am încercat să o prind. Nu am mai reușit. Acea beznă mi-a intrat deodată până în măduva oaselor și neliniștea creștea în mine. Inima îmi bătea din ce în ce mai repede, iar mâinile începuseră să transpire. Trebuia să fac ceva. În fața mea, au apărut două puncte strălucitoare care se apropiau. Erau niște ochi: ochi de animal. Ceva care părea să alerge și să se apropie de mine. În momentul acela, instinctiv, m-am întors și am început să alerg. În mod normal, din doi pași trebuia să fiu lână ușă. Dar nu s-a întâmplat așa. Mă îndreptam spre niciunde. Ciudat! Era ca și cum aș fi alergat prin aer deoarece, pe ceea ce călcam, era ca un fel de covor foarte pufos și foarte gros. În spatele meu, simțeam că ochii aceia se apropiau. Spaima se întindea aproape anihilându-mi conștiința și începând să mă dezintegreze în această nouă lume în care intrasem de bună voie. Exact în momentul când credeam că aceasta chiar o să se întâmple a apărut ceva în fața mea. O scară, din aceea de la țară, cu care te urci în șopru sau în copaci. Era rezemată, dar foarte puțin înclinată. Am început să urc pe ea sperând să scap. M-am uitat înapoi și în jos, dar nu se vedea nimic. Doar beznă ori încotro priveai. Nu aveam de ales. Nu exista nicio cale de întoarcere. Am început să urc pășind pe treptele ce păreau a fi din lemn, dar reci. Speram să ajung la capăt și să scap. Nu mai înțelegeam nimic. Cum ar putea fi posibil? Era peste puterea imaginației, deși cât se poate de real și asta mi se întâmpla mie, celui care mă săturam câteodată de viața asta așa de plictisitoare, de automatismele cotidiene. Acum le vream pe toate înapoi. Tot urcam și începusem să cred că nu voi ajunge niciodată la capăt. Întreaga mea viață mi-o voi petrece ca un Sisif al acelei scări. Și tot restul din ceea ce îmi propusesem să fac în viață vor rămâne doar simple speranțe. Oare de ce am tot amânat atâtea lucruri pe care vream să le realizez?! Nu găseam un răspuns la această întrebare. O dezamăgire pusese stăpânire pe mine atât de tare, încât m-am oprit din urcarea mea spre infinit. Ce rost mai avea să înaintez dacă oricum scara nu avea capăt? Voi rămâne aici, la mijlocul acestei scări fără sens, atârnând în neant, până se va întâmpla ceva. Îmi voi pierde puterile sau voi adormi. Voi cădea în acest întuneric nemilos. Poate că aceasta e viața după moarte. Acesta e drumul spre Rai sau spre Iad. La ce să mă condamn la propria-mi moarte? Mai bine voi aștepta.

Dar nu am așteptat prea mult pentru că am simțit cum scara începe să se miște, iar eu eram cât pe ce să cad pe spate. Oricum nu mă mai ajuta cu nimic să țin de scară, așa că i-am dat drumul și m-am lăsat să cad în voie. La început căzătura a fost lentă și m-am simțit ca atunci când te lași pe spate în pat, dar apoi am început să prind viteză ca și cum ai cădea dintr-un pom. Apoi am prins și mai mare viteză ajunsă la cote inimaginabile, ca și cum aș fi căzut de o eternitate. Parcă întreaga viață mi-o petrecusem căzând în acel întuneric. Eram cuprins de senzații diverse. Ca un zbor înapoi. De multe ori, când eram copil și chiar după aceea, îmi dorisem să pot zbura. Și de data aceasta, sentimentul eternității faptului pe care îl trăiam îmi provoca o teamă transcendentală. Era ca și cum aș fi fost în același timp viu și mort.

Conștiința mea se pregătea să dispară sau să treacă la un alt nivel de existență. Nu s-a întâmplat nimic însă. Am retrăit clipa schimbării circumstanțelor pentru a nu fi eu schimbat cumva. Căzătura s-a întrerupt brusc ca și cum nar fi existat. Stăteam pe spate pe ceva solid. Era pământ. Un pământ negru ca tot ceea ce mă înconjura. Am simțit o picătură pe mână, apoi altele și altele acoperindu-mă și udându-mă până la piele. Ploua torențial. Nu mă mai mira nimic. Problema era că apa nu avea unde să se scurgă și imediat mi-a ajuns până la glezne. Poate că ceva mai încolo pământul era mai înalt. Am început să mă deplasez, dar apa continua să urce destul de repede ceea ce a făcut ca panica să mă cuprindă deoarece îmi ajunsese aproape până la burtă și simțeam că luase locul picioarelor mele. În locul lor, eram conștient de acest univers acvatic ce se întindea la nesfârșit în jurul meu. Când eram sub apă până la gât, involuntar am început să înot cu mâinile și cu picioarele lichide. Trebuia să mă mențin la suprafață și în același timp să merg undeva spre ceva solid. Înotam și nu simțeam nicio oboseală. Sentimentul de zădărnicie eternă cu care mai făcusem cunoștință în această lume puse iar stăpânire pe mine, dar aveam o senzație puternică a faptului că, dacă apa va trece peste capul meu, însăși conștiința mea va deveni lichidă și prizonieră a acestui diluviu și voi fi nevoit pentru totdeauna să trăiesc fiind un fel de ocean acoperit de cel mai sinistru întuneric. Nu îmi plăcea deloc ideea și hotărârea luă locul disperării. O nouă formă își făcu apariția lângă mine. Era un copac destul de gros. Apa ajunsese până la coroana lui. M-am prins de o ramură mai groasă și m-am urcat în el. Cu grijă, m-am cățărat mai sus pipăind ramurile și crenguțele din jurul meu. Ploaia se oprise. Am decis să explorez copacul care mă primise și mă salvase de la înec. Era un copac cu coroana bogată. Bănuiam că este un stejar după forma scoarței și a frunzei.

Mă simțeam bine aici deoarece îmi aducea aminte de momentele din copilăria mea când ațipeam la umbra pădurii de stejari după ce hoinăream fără vreun scop sau când mergeam după lemne cu bunica. Fie-i țărâna ușoară că are ceva ani de când s-a stins. Și m-a iubit atât de mult! Eram nepotul ei preferat! Acolo, în acel copac răsărit cine știe pg. 14

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

cum în acest univers straniu al întunericului, memoria bunicii mele devenise mai vie ca niciodată. Cu siguranță, ea era un înger acolo în Rai și mă privea cum ajunsesem prizonier condus de curiozitatea mea din care ieșeau întrebări cu care o sâcâiam tot timpul. O atingere ușoară pe mâna dreaptă m-a făcut să tresar. Să mă fi auzit bunica și ca înger să fi venit să mă salveze de acolo? În acel moment, mi se părea posibil orice. Dar nu era așa! Era o aripă, întradevăr! Un cârâit m-a făcut să îmi dau seama că era aripa unei păsări. Părea să se pregătească să își ia zborul. Am simțit cum își ia zborul. Instinctiv, am întins mâinile și am apucat-o de picioare. Era mare, mult mai mare decât o zburătoare obișnuită. Ca și cum ar fi venit din lumea poveștilor sau dintr-un film SF. Dar mai conta? Nu, atâta timp cât puteam să scap de aici. Am ținut-o strâns, în timp ce ea se îndrepta spre un alt loc numai de ea știut. Se înălța, se tot înălța și eu speram că undeva spre soare să scap de această noapte de coșmar. Da, era acolo în depărtare! O lumină! În sfârșit! Și chiar spre ea ne îndreptam! Era un fel de pod de lumină sau, mai repede, un derdeluș. Când am ajuns în dreptul lui, mi-am dat drumul și m-am simțit din nou copil dându-mă pe ghețuș, fără sanie și udândumă de această dată cu lumină. Alunecam, alunecam și eram așa fericit! Aș fi vrut să țină cât mai mult! M-am simțit însă tras într-o parte și m-am pomenit pe holul apartamentului în care intrasem, în picioare, cu fața spre ușa de la intrare. Era deschisă. În prag stătea locatarul ei pe care îl bănuiam de o farsă pe care mi-o făcuse pentru că intrasem fără voia lui la el în casă. Era cu totul schimbat, așa cum vezi că se schimbă actorii foarte mult la machiaj - își pun peruci, lentile de contact de alte culori și folosesc diferite fonduri de ten pentru a acoperi defectele feței. Era acum blond, cu părul mai lung ajungându-i aproape până la umeri. Avea ochii albaștri, cu fața de o frumusețe aparte. Era îmbrăcat într-un fel de costum medieval din acela de purtau cavalerii. Lucra, probabil, în domeniul circului, al prestidigitației și al hipnozei și reușise într-un anumit fel să mă facă să trec prin toate astea. Citisem de astfel de cazuri. Am vrut să îl iau la rost.

- Hai ieși repede să închid ușa! mi-a zis cu o voce îngrijorată trăgându-mă afară din apartament. De ce ai intrat? Vrei s-o pățești?

- Cum adică? De ce ți-ai schimbat astfel înfățișarea?

- Mi-ar plăcea să te lămuresc, dar nu pot. Trebuie să îți întrebi mentorul.

- Ce mentor? Care mentor? Eu nu am avut niciodată un mentor! Poate că ar fi fost bine să am. Așa aș fi ajuns celebru.

- Stai liniștit că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi avem un mentor sau mai mulți, chiar dacă nu ne dăm seama! Uneori devenim mentori pentru noi înșine. O să vezi tu!

Era ceva la care să te gândești!

- Acum ai putea să mă lămurești? Cine ești și de ce arăți așa?

- Nu am ce să îți spun. Dar poți să mă faci cum vrei tu!

Răspunsul lui m-a bulversat.

- Ce vrei să spui?

- Trebuie să îți dai seama singur ce vreau să spun. E momentul. Acum totul depinde de tine. Eu nu mai am nimic de adăugat. Poate o să ne mai întâlnim, dar depinde numai de tine.

Mi-a întins mâna și eu i-am strâns-o cu regret. Nu am aflat mai multe.

M-am gândit mult la ce a vrut să zică și, până acum, nu l-am mai întâlnit niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu îl voi mai întâlni sau că nu voi mai găsi iar ușa la apartamentul lui deschisă și nu îmi voi mai face curaj să intru din nou în ciuda a ceea ce pățisem. Cine știe ce farsă mi-ar mai putea face? Doar cu asta se ocupă de are atâta treabă și e mereu pe fugă! Un magician fără seamăn, vecinul meu-personaj, nu? Adevărul e că trăiește alături de noi într-o lume plină de posibilități.

Aaa! Să mai zic de întâlnirea cu vecinul de la patru, profesorul universitar. L-am întâlnit ieri și m-a cam pus pe gânduri. Nu era băut. S-a uitat la mine prelung și m-a luat de mâini. Oare ce l-o fi apucat?

- Nu m-ai ascultat!

- Ce vreți să spuneți?

- Nu ți-am zis să nu te apuci să visezi în lumea reală dacă nu ai antrenament suficient și dacă nu ai un mentor lângă tine? Puteai s-o pățești! Visatul nu e un lucru ușor! Ai avut noroc că tu ai înclinații native și într-un fel anume ți le-ai dezvoltat mai demult. Apoi cu siguranță că ai apelat la tehnicile pe care ți le-am zis eu și la un pg. 15

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

moment dat, pe un teren propice, visatul s-a declanșat instantaneu. Nu ai trecut de curând printr-o experiență ciudată?

Am făcut imediat legătura cu vizita la vecinul de la parter. Să fi fost oare posibil ca toată experiența aceea să se datoreze încercărilor mele eșuate de a pătrunde în lumea visatului, iar vecinul meu misterios și apartamentul său să mă fi ajutat să pătrund în ea ? I-am povestit despre aventura mea.

-Dacă ții neapărat să avansezi pe acest drum, te-aș putea ajuta. Ai putea ajunge acolo unde eu nu am reușit.

Vezi, această călătorie nu e făcută pentru oricine. Trebuie să fii predestinat pentru ea. Am crezut că era și destinul meu, dar nu a fost. Uneori lumea de dincolo mă bântuie prea mult și atunci simt nevoia să beau pentru a putea trece peste aceste momente. Cred că tu vei reuși. Rămâne ca tu să decizi ce vei face mai departe! Dar gândește-te bine că fiecare călătorie cere sacrificiile sale. Aceasta, așa cum ți-am mai zis, are beneficii inimaginabile, dacă o vei duce până la capăt. Te las și aștept să te gândești bine și să te hotărăști.

pg. 16

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 6 O simplă boală Autor Cristian Ghica Era o vreme numai bună de îngropat morți. Nici cald, nici frig. Nea Carmen stătea pe scăunelul lui în poarta cimitirului și privea lumea îndoliată cum călca încet în urma sicriului. Își mai aprindea o țigară Mărășești și pufăia, cu ochii lipiți de damele de la sfârșitul coloanei. M-am apropiat de el.

– Să trăiești, nea Carmen! Știi ce e cu canapeaua și cu fotoliile de pe hol? Sunt de aruncat?

– Nu știu, tată.

– Dacă sunt de aruncat, vreau să iau eu canapeaua. Iei și mata, dacă vrei, fotoliile. Poți să afli ale cui sunt?

– Da, tată, întreb vecinii. Poți să le iei pe toate, că mie nu îmi trebuie.

Aveam o canapea deschisă, care nu se strângea, era bătută în cuie. O mizerie. Am intrat în bloc și am studiat canapeaua de pe hol. Se deschidea ușor, avea salteaua bună, dăduse norocul peste mine. Abia așteptam să dorm pe ea. *** Stăteam într-un bloc de garsoniere cu o singură scară, așezat chiar în poarta cimitirului. Nea Carmen era vecinul meu de palier, la etajul 2. Carmen chiar era numele lui, maică-sa ar fi vrut o fată și a zis că ce, în Spania cum îi cheamă p’ăia Carmen și nu se mai miră nimeni. Și așa l-a numit.

Când ești nou în bloc, parcă toți se holbează la tine și te bârfesc în barbă, iar tu nu știi cum să te strecori mai repede pe ușa de la intrare. Asta a durat până când am început să fumez cu nea Carmen pe holul scării.

Aveam o gaură în peretele de la bucătărie, mult mai mare decât țeava de gaz care o traversa. Puteam să aud tot ce se vorbește la nea Carmen, ba chiar să văd frânturi din bucătăria lui. Ascultasem un timp ce se aude de la el.

Mă spiona și el, îl vedeam și se retrăgea în grabă, dar după vreo două luni, când ne-am împrietenit, nu ne-am mai uita prin gaură. Ne salutam și mă invita la o țigară. El nu fuma în garsoniera mică, de șaisprezece metri (cu tot cu baie și bucătărie!), ieșea pe hol. Simțeai mirosul înfundat de mahoarcă de la intrarea în bloc. Fuma cu mare interes două pachete de Mărășești pe zi. Îl vedeam zilnic. Plecam, veneam, el tot acolo era. Parcă locuia în hol. Ieșea rar, una dintre plăcerile lui era să-și ia scăunelul și să se uite la oamenii care-și petreceau morții în cimitir. La început ne-am salutat rece, dar am devenit din ce în ce mai cordiali.

El a făcut primul pas. A bătut la ușă și m-a întrebat dacă ies la o țigară. Eu fumam în garsonieră, tot țigări fără filtru, nu îmi permiteam LM sau Kent și mirosea permanent a tutun. Hai, tată, la o țigară, că mi s-a urât de singurătate, mi-a zis. Și așa am început să pufăim amândoi, sprijiniți de balustradă, la etajul doi. El, la vreo 65 de ani, masiv, cu un cap uriaș și eu mic, prăpădit, că abia mă vedeam de el. Rar mai treceau câte unii pe lângă noi, doar când nu mergea liftul. La etajul trei cunoșteam, din vedere, doi vecini. De aici în sus, locatarii erau doar niște nume afișate la întreținere. Toți urcau cu liftul.

După ce ne-am împrietenit (să zic așa), nea Carmen venea la mine să fumăm, când nu mergea liftul. Nu-i plăcea să-l vadă toți cei care urcă pe scări. În schimb, îi plăcea să vorbească. Bă, tată, sărăcia doare (asta era vorba lui). Te apasă și-n somn. Te macină zilnic și suferi de la ea ca de la un ulcer. De câte ori bea ceva, vorbea de sărăcie. În rest, povestea la ce morți a fost și, foarte rar, făcea mărturisiri din viața lui. Lucreția, nevastă-sa, era paralizată și nu se ridica din pat. Fusese asistentă și nea Carmen îmi spunea ce doamnă bine era pe la treizeci de ani. Acum e o legumă uscată, uitată de viață. Nea Carmen fuma pe hol ca să o protejeze. Nu pleca niciodată departe, făcea cumpărături și era permanent lângă ea. pg. 17

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Cel mai mult îi plăcea să bârfească vecinii. Aici stă ziaristul. Nu iese din casă niciodată. Ce ziarist e ăsta?

Zice că trimite articolele pe inet, ineret, sau cum îi spune, dar io nu-l cred. Îl văd de două ori pe lună, dacă-l văd!

Nu vorbește, nu iese la morți, parcă i-e frică de ceva. Ziaristul era vecinul lui de ușă și fiecare discuție despre el, îi stârnea indignarea. Nu știa el care este viața ascunsă a ziaristului și asta îl rodea.

Pe fete le știi. Eeee, dacă eram io tânăr! Nu am văzut fete mai frumoase ca vecinele noastre. Și cum se îmbracă... În fiecare seară, pe la opt-nouă, fetele plecau de acasă în rochii sau fuste foarte scurte, aranjate ca în revistele italiene de modă, că rămâneam muți cînd le vedeam. Nea Carmen, sprijinit de balustradă, dădea din cap de vreo cinci-șase ori și suspina. Nu știu dacă o făcea de regret sau de compătimire. Se uita după ele absorbit de parfumul pe care îl lăsau în urmă. Ce femei sunt acum! Îngeri, nu alta! Pe vremea mea nu vedeai așa ceva. Și iar suspina, semn că îl măcina o părere de rău nedefinită. Îngerii ne salutau cu oarecare milă, ca și când noi am fi năpăstuiți de soartă, iar ele se aflau deasupra destinului. Vedeau altfel viața. Veneau destul de des la nea Carmen cu salam, brânză și alte delicii scumpe, chiar și cu câte o sticlă de vin. Când deschidea ușa, Nea Carmen se făcea mic de tot, cu toate cele 140 de kile ale sale. Fetele astea fac lumină pe scară, zicea.

La etajul nostru mai locuia Mari. Era bărbat. Sau nu știu. Ziua era îmbrăcat în trening, iar seara în rochie.

Câteodată era nebărbierit. Atunci îmi ziceam că este mascul, iar el zicea că îl cheamă Marian. Dar când era coafat, cu un roșu stins ce-i dansa în păr și cu o rochie neagră, scurtă, care se asorta cu pantofii cu toc, nu știam ce să mai cred. Ah, bona sera, băieți. Come stai? Ne blocam amândoi. Bine, ce să zicem. Marian era un tip foarte guraliv.

Dacă te prindea pe hol nu mai scăpai de el. Era mereu supărat pe ceva sau pe cineva. Vecine, am avut o zi infernală! Și ieri la fel, și mâine la fel. Nu știi cumva rețeta fericirii? Că eu m-am săturat. Sunt o bombă pe cale să explodeze! Mari, în schimb, era jovială: Drăguțule, cum îmi stă rochia asta? Mă face grasă? Că am dat o grămadă de bani pe ea și acum nu știu de ce am cumpărat-o! Parcă nu îmi vine ca atunci când am probat-o. Hai, vreau să știu părerea ta! Mamăăăăă, ești superbă! îmi venea să zic, dar tăceam. Nea Carmen era generos: O să fie invidioși pe tine toți cei care te văd. Bravo, tată! Dar după ce pleca îl auzeam chicotind: Da... toți morții care văd. Oarba după tine! Nu-i plăcea de el pentru că zicea că se preface. Nu e nici bărbat pe de-a-ntregul, nici femeie pe deplin.

Tată, eu mă gândesc cum o fi când se uită în oglindă, cum se vede, ca pe un bărbat sau ca pe o femeie? Numai Dumnezeu știe! Oricum s-ar fi văzut, Mari era simpatică. Venea la nea Carmen cu mici atenții culinare. Vecine, să te bucuri de pomană, că e făcută cu mâna mea. Și am pus suflet! Câteodată se pisicea cu voce subțire, altădată vorbea cu glas gros, de Marian. Erau ascunse în acel trup două persoane și nu știai cu cine stai de vorbă. Dacă îl luai drept bărbat și nu era, te puteai trezi cu o înjurătură. Băi, săracule, așa vorbești cu o doamnă? Du-te-n... În fine, trebuia să fii atent, să îl/o lași să vorbească primul/prima. Cam așa stăteau lucrurile cu Marian/Mari.

Holul era evadarea lui nea Carmen din camera unde trăgea să moară Lucreția. Eh, ce femeie a fost! Îi dădea apă cu paiul, o hrănea cu lingurița, o ștergea la fund ca pe un copil, o spăla, o dichisea, Am grijă de ea mai bine decât a avut maică-sa. După ce termina treaba de asistentă, ieșea să fumeze. Într-o zi o să mă mut la țară, la casă bătrânească. Stă frate-miu în ea. Am tras destul în București. Bă, tată, ce vremuri grele am prins! Am muncit pe brânci la fabrică și m-am ales cu o pensie din care niciun câine nu poate să trăiască. Ți-am zis, sărăcia doare, e ca o boală. Dar nu o simplă boală, ci una care te pune la pat și n-are leac.

El chiar că era bolnav de sărăcie. Umbla nebărbierit, în niște papuci jerpeliți și cu cămăși șterse de vreme și roase pe la guler. Respira ca un furnal și tușea des din adâncul pieptului. *** A doua zi l-am întrebat pe nea Carmen dacă a aflat ceva despre canapea. Nu am aflat, tată. Fierbeam. Îmi doream canapeaua. Deja parcă era a mea și nu voiam să o mai vadă nimeni. Timpul trecea greu.

Abia a treia zi m-am lămurit.

– Sănătate, nea Carmen. Ai aflat ce e cu canapeaua?

– Da, tată, am aflat. Este a fetelor.

– Și?

– Și am luat-o eu.

Am amuțit. Nu îmi venea niciun cuvânt în minte. Măcar rămăseseră fotoliile. pg. 18

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Și fotoliile? am întrebat.

– Și fotoliile. Le-am luat să fie set. Au loc în garsonieră. Pe cele vechi le duc la țară, tată, că sunt bune. Îmi venea să urlu. O săptămână nu am mai ieșit la țigară pe hol. Îl salutam cu un mormăit, în spatele căruia era o înjurătură. Chiar l-am urât un timp. Dar mi-a trecut. E bătrân, e sărac, vai de mama lui. Sărăcia i-a luat mințile.

Aproape îmi trecuse supărarea când a murit Lucreția. L-am văzut pe nea Carmen plângând. Am fost toți lângă el. Fetele dichisite, vopsite, Marian îmbrăcat în trening, ziaristul slab și palid ca o trestie și eu stând pe canapeaua mult râvnită. Lucreția se odihnea în coșciug, albă la față și cu buzele roșii.

După înmormântare, nu prea l-am mai văzut pe nea Carmen. Fuma în garsonieră. Îl auzeam prin gaura din bucătărie cum se căznea să mute mobila. Mă gândeam că își instalează canapeaua și aruncă patul vechi, în care murise Lucreția. Mai asculta o emisiune la radio. Nu avea televizor. Nici eu nu aveam. Ni se părea un lux. Și chiar era pentru noi. Cu timpul, nu s-a mai auzit niciun zgomot de la nea Carmen. Mă gândeam că poate o fi murit și nu știe nimeni că zace acolo fără suflare. Îl vedeam numai pe canapea, cu gura căscată și o mână atârnându-i pe covor.

Băteam la el la ușă, cu ceva de mâncare într-o pungă, numai să văd dacă trăiește. Era viu.

A murit într-o duminică, pe scăunelul lui, în fața cimitirului. Atunci i-am văzut pe vecinii mei pentru ultima oară. Mari plângea de ți se rupea inima. Fetele își ștergeau discret colțurile ochilor. Ziaristul era și mai slab. Atunci am văzut ultima oară și canapeaua. Foarte curând m-am mutat.

Am schimbat locul de muncă și se părea că o să las sărăcia în urmă. Nu mă mai durea. Eram la o terasă cu niște amici. Un tip de la o masă vecină mă privea insistent. Era plinuț, aranjat, curățel și avea o figură cunoscută, dar, ca întotdeauna, nu știam pe unde îl mai văzusem. Mă chinuia gândul că nu-l pot recunoaște. A venit la mine.

– Salut. Ai stat cumva la blocul de garsoniere din fața cimitirului?

Era ziaristul. Ne-am strâns în brațe, chiar dacă, în trecut, am dat noroc doar de două ori. Eram bucuroși că ne vedeam.

– Cum îți merge, e bine la ziar? i-am zis după ce ne-am așezat la masa lui. Eram doar noi doi. Scăpase și el de sărăcie.

– E bine, cum să fie. Și a zâmbit distrat. Știi ceva? Eu nu sunt ziarist și nici nu am fost. Și a tăcut. Aștepta să vadă cum reacționez eu.

Nu prea mă interesa de ce făcuse pe ziaristul, dar i-am ascultat povestea.

– Acum vreo zece ani m-am împrumutat de la un cămătar. Bani mulți. Mi-am făcut o afacere cu haine, magazin dichisit, zonă bună, dar, într-un an, am dat faliment. Cămătarul mă tot sâcâia de bani, dar nu aveam de unde să îi dau. I-am plătit dobândă cât am putut, când nu am mai avut, m-am ascuns de el. Nu am mai ieșit din casă. La început au venit la ușă, au bătut, dar or fi zis că m-am mutat. Ieșeam doar noaptea pe la trei-patru dimineața și-mi luam de mâncare de la non-stop. O sunam pe mama și îmi trimitea bani. Am stat cinci ani închis în garsoniera aia. Mi-era frică de cămătar. Nici lumina nu o aprindeam. Abia dacă mă uitam pe geam, fără să trag perdeaua. Întreținerea și lumina mi le plătea nea Carmen, zicea că e singura lui ieșire mai departe de bloc și îi place să se plimbe o dată pe lună. Mai vedea și el lumea. Și îi lăsam mereu restul.

– Și care e povestea cu ziaristul?

– Ca să scap de întrebările lui nea Carmen, i-am zis că scriu la un ziar și trimit pe internet. Nu aveam internet, dar nici el nu știa prea bine cu ce se mănâncă. M-a lăsat în pace. Aveam numai hârtii prin garsonieră, scrise aiurea de mine, cu bancuri, cu te miri ce, ca să mă creadă. După ce a murit nea Carmen... știi canapeaua aia a lui, pe care a luat-o de la fete? Am luat-o eu, că fratele lui nea Carmen a zis că nu are ce să facă cu ea. Am dormit liniștit, pentru că nu murise nici Lucreția, nici nea Carmen pe canapea. Știam foarte bine canapeaua. Îmi imaginasem cum o să dorm în ea.

– În canapea, chiar înăuntru, în spătar, am găsit bani. Erau aranjați în plicuri îngălbenite, lipite cu scoci. Se vedea clar că fuseseră adunați în timp, după vechimea plicurilor. Scociul, în schimb, era nou, adică lipit de curând. Îi strânsese nea Carmen și îi pusese în canapea. I-am mulțumit de o mie de ori, m-am dus la biserică și m-am rugat pentru el și pentru Lucreția. Am plătit cămătarul, i-am dat și în plus, pentru dobândă, i-am trimis niște bani mamei și m-am mutat. Mi-am cumpărat o garsonieră, cu credit, iar avansul l-am dat de la nea Carmen. Acum mi-e bine. pg. 19

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Am un magazin mai mare. Nu mă plâng. Mai știi ce ne spunea nea Carmen, că sărăcia e o boală gravă? Nu e așa, sărăcia este o simplă boală, scapi repede de ea.

I-am strâns mâna și am plecat.

Mi-am aprins o țigară Kent și am mers fără țintă pe străzi.

pg. 20

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 7 Și tu ai dreptate!

Autor Marian Drumur (Timișoara)

În spălătoria mecanică de la demisol un supraveghetor întâmpina pe abonați; încăperea lungă a mașinilor de spălat și uscat avea o anexă cu mese de sortat și banchete pentru așteptare; televizorul pururi pornit făcea zăbava mai plăcută; îndeobște cunoscuții stăteau la taclale, se sfătuiau asupra programelor și detergenților, ba chiar citeau.

Să fi tot fost ora unsprezece când domnul Ilie și-a făcut apariția cu o veste: – Gata, este dovedit! Douăzeci de telefoane mobile a luat… și un ceas! S-a dus știrea!

– Cine, vericule? vru să știe cineva.

– Ticu Ventea, nu v-am spus! Tocmai el! Poate se dă la televizor, dacă ne uităm!

– Nu dau știri de astea locale, opină domnul Bajin. N-au impact. De altfel, îl cunosc pe Ticu Ventea, că stă prin apropiere… profesor universitar… de matematică… păi numai din meditații poate trăi toată viața! Auzi, douăzeci de telefoane și un ceas! Parcă nu știm noi cum sunt știrile astea!

Ceilalți abonați tăceau prudenți, așa că discuția se stinse, mai ales că domnul Bajin plecă să verifice stadiul spălării iar când se întoarse, ocupat să aranjeze în sacoșa personală rufele proaspete, nu avu suflu pentru conversație… abia ajunse de un rămas-bun. Și atât cu spălătoria!

Nu cu domnul Bajin, al cărui traseu uzual ocolea cvartalul către strada Măslinilor, fiindcă era hotărât să se deslușească… chiar sunând la ușa familiei Ventea, așa că devie nițel.

Zi frumoasă, umbră… brusc, o colică abdominală îl încovrigă, lipit de zid cu gura căscată; strada pustie – o eternitate. Abia după ce își reveni realiză că mai jos era o farmacie; gândul bun îi redă forțele cât să escaladeze cele câteva trepte ale parterului.

Femeia în halat alb dindărătul comptoarului zâmbea excesiv, ba chiar își chemă și soțul din încăperea alăturată, al cărui chip se lăți într-un surâs tot mai familiar.

– Așa-i că-ți aduci aminte? făcu el.

– Parcă… nu ești?...

– Ei, vezi!? Când făcusem trupă cu Bucnar și umblam să închiriem scena de la club… cine știe ce ar fi ieșit… am ajuns în schimb aici!

– Parcă fusese o tutungerie, își reveni domnul Bajin. Am avut o crampă, dintr-odată, altfel nu intram.

– Te cred, ca în tunelul cu copii… ea te-a recunoscut prima, femeie, dé! Să știi că nu te-ai schimbat… prea mult. Tot cu socoteala veche?

– Se mai transformă omul!

Pe neobservate, doamna farmacistă reveni din încăperea alăturată și-i întinse un tub mic.

– Una acum, alta după un timp, dacă se repetă! Plătești cu cardul?

Puțin uimit de aprecierea tratamentului, solicitantul bâigui: – Neapărat cu cardul? Nu am așa ceva!

– Haide, toată lumea are! Vezi colea distribuitorul dozator de apă, servește-te! pg. 21

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Din buzunarul de la piept domnul Bajin scoase câteva bancnote, alese una.

– Vezi, așa mai merge! Sănătate, dar nu ne ocoli! Sacoșa, sacoșa n-o iei? Că nu-i de trebuință! Încă un colț și se ivi strada Măslinilor, cu zvonurile ei domestice înăbușite de garduri personalizate aidoma proprietarilor de căsuțe procopsite, câteva modificate, cu chioșcuri încastrate și intrări comerciale pustii, între care imobilul familiei Ventea avea aerul că se încăpățâna să rămână bătrânicios.

Soneria se afla îndărătul ulucilor, la rama porții, protejată cu o acoperitoare ruginită; părea deranjată dar nu era, fiindcă după un timp ruloul ferestrei din colț se ridică huruind, lăsând vederii o siluetă - Ticu Ventea în persoană.

– Ies imediat, comunică el crăpând canatul geamului, dar încet, că mătușile se odihnesc. Într-adevăr, destul de repede se ivi de după colțul imobilului și descuie portița.

– Mergem pe bancă, anunță el după ce musafirul intră. Stai să încui, nu se știe niciodată.

Banca veche din mahon de lângă intrarea laterală era locul preferat al locatarilor: în față, șopronul cu lemne de foc rezemat de calcanul vecinilor, în dreapta gardul ce separa mica grădină de zarzavaturi. Umbră și liniște.

Oricât o luă pe ocolite, cu perifraze onctuoase, domnul Bajin tot formulă acuzația, mirându-se totodată ce-i venise.

– Vasăzică așa, sări în sus profesorul. Asta-i recunoștința! Muncești o viață și te alegi cu lături, zoaie imunde aruncate pe furiș! Vii cu mine!

– Unde să vin?

– La facultate, firește!

– Dar eu am rufele de dus… o sacoșă considerabilă, uite-o!

– Stimabile, te fac răspunzător de consecințe… care vor fi incalculabile… nu poți să vii în casa omului și… mai ales că… Așteaptă aici, să mă îmbrac corespunzător!

Alarmat, domnul Bajin se ridică să privească în șopronul pentru lemne; penumbra exalând miros stătut și butucul cu topor înfipt în creștet invocau amintiri pașnice… Dacă s-ar fi îndreptat spre ieșire, definitiv? Gânduri prea mici, de vreme ce amfitrionul apăru, în costum complet… și o brasardă neagră pe brațul stâng.

– Condoleanțele mele, bâigui musafirul. Dacă aș fi știut…

– O inexorabilă cauzalitate, reteză Ticu Ventea urmarea. Te somez să mă urmezi!

Perechea insolită, dispusă pieziș, porni să străbată în tăcere, sub soarele ce pripea, traseul cel mai scurt către țintă.

Mergând într-o parte, domnul Bajin putu să constate greutatea crescândă a sacoșei cu albituri și insolitul clădirilor stradale – de la vile familiale la trufașe blocuri dominante, care se îndeseau către campusul universitar, delimitat de un nesfârșit gard viu tuia „Atrovirens” ce masca aleile între diversele construcţii.

– Dumneata rămâi aici, spuse categoric profesorul când ajunseră în dreptul clădirii administrative. Sunt nişte bănci mai încolo! Şi se făcu nevăzut în interior.

Musafirul își suci o vreme gâtul, contemplând vânzoleala aleatorie a diverselor persoane; apoi, remarcând afluxul către hala cu inscripția „LABORATOARE” își zise că o privire în interiorul ei ar fi fost instructivă.

Zis și făcut!

Suprafața cuprinzătoare părea delimitată de standuri: chiar după primii pași dădu de un bazin voluminos, pe fundul căruia câțiva laboranți în halate albe trebăluiau așternând machete în jurul unui agregat ce ar fi părut misterios dacă n-ar fi avut o pancartă cu înștiințarea „Simulator pentru cutremure mari”. Mai încolo se înălța un paralelipiped metalic, din care ieși un operator și-i atrase atenția că se află lângă ventilatorul de climatizare. Urma o suprafață dreptunghiulară unde părea că oamenii se străduiesc să asambleze elementele unui Meccano uriaș, departe de forma finală.

– Ia te uită, remarcă tare unul din tehnicieni, daʼ știu că te-ai scofâlcit!

Domnul Bajin chiar privi împrejur, convins că observația nu-l privea, dar preopinentul părăsi zona de lucru ca să-i spună răspicat: – A trecut ceva vreme… ți-ai lăsat poate mustață?!

– Am încercat, bolborosi interpelatul, dar n-a mers. pg. 22

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Nu cumva cauți de lucru? Cine a plecat o dată…

– Nu, nu, sunt în trecere…

Apoi, ca să scape de evocarea unor amintiri pierdute, se prefăcu zorit către scara ce ducea la etaj. Avansând de-a lungul coridorului pustiu, tocmai se întreba dacă nu ajunsese cumva într-o zonă prohibită când ușa unei săli fu larg deschisă de o femeie în halat portocaliu care-l privi mustrător.

– Știi încotro te afli?!

Fără să răspundă, intrusul zori către capătul coridorului, unde glasvandul mare terminal îi dezvălui adevărul.

pg. 23

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 8 Viața cu gust amar Autor Roxana Turcu (Galați)

O poveste despre dragoste, dezamăgire și iluzia iubirii pierdute. Toate visele se năruie și nu rămâne speranța unui viitor alături de ea. Mă uit la fotografiile din camera lui și aproape plâng. Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci și pare să nu-și revină.

- Știi, cu mulți ani în urmă am iubit. De fapt, așa am crezut. Aveam pe atunci amândoi 19 ani. Eram așa de tineri și îndrăgostiți, spuse el cu vocea întretăiată și cu lacrimile care i se preling pe obraji.

- Lasă. Nu fii supărat, încerc să-l liniștesc.

-Am fost doar prieteni. Atât. Nimic altceva. Era cea mai frumoasă fată din liceu și prietena mea. Îți dai seama?

- La aproape 65 de ani nu pot să sper la minuni. Ma bucur că ești cu mine, draga mea nepoată, Alina mea.

-Dar îmi face plăcere să stau cu dumneta. Îți mulțumesc, draga mea.

-Spune-mi mai multe despre ea, încerc să-l conving să-mi vorbească. Pe patul de spital se așează oarecum plictisit și îmi întinde o fotografie cu ea. Cu Maria. Nu a avut o viața prea ușoară pânâ acum. Soția l-a părăsit după ce s-a îmbolnăvit iar copiii au plecat care încotro. A rămas singur.

-Poate dacă eram cu Maria, dacă mă căsătoream cu ea poate eram altceva. Dar cine știe? Am fost împreună trei ani de zile, timp în care nu făceam decât să ne plimbăm,să-i ofer flori. Țin minte cum m-a așteptat odată nerăbdătoare cu rochia ei roșie cu părul ei lung și blond și ochii albaștri. A fost prima noastră întâlnire. La petrecerea la care am fost toți întorceau privirile după ea. Eram atât de fericit. Credeam că este sufletul meu pereche. Ne făceam tot felul de declarații și eram nelipsiți de la petreceri. Până când totul s-a sfârșit exact așa cum începuse.

-Dar ce poate fi atât de grav? Ce s-a întâmplat? Ea s-a căsătorit cu altcineva și îmi spunea că mă iubește.

-Dar de ce nu ai cerut o explicație? Ce rost ar fi avut? M-am căsătorit și eu, încercând s-o uit. Deși ...e greu.

Am întâlnit-o acum câțiva ani înainte să mă îmbolnăvesc era cu un bărbat, cred că era soțul ei. Am privit-o și atât.

Aș fi vrut să spun ceva dar îmi era teamă de el. In același an mă sună, era cam așa ca acum toamna. Primesc un telefon și se recomandă Maria și îmi spune că vrea să ne întâlnim, să-mi spună lucruri care mă privesc și pe mine.

-Sunt derutat, dar ma duc. Ea e, Maria. Mă aștepta la cinematograful unde ne înâlnim noi când eram prieteni. A încercat să-mi explice ce s-a întâmplat, de fapt. Dar nu am vrut s-o ascult. Mi-a spus atunci de ce s-a căsătorit atât de rapid și care a fost motivul unei decizii care părea radicale. Pentru mine da, pentru ea nu știu. Dar cred acum că nu ia fost ușor.

-Tatăl ei murise la scurt timp după ce împlinise 22 de ani. Singură, cu patru frați mai mici căsătoria cu un bărbat bogat așa cum nu eram și cum nu sunt nici acum (încerca să zămbească) era cea mai bună soluție. S-a căsătorit cu un coleg de liceu, un băiat care nu excela nici fizic, nici ca inteligență.Era foarte masiv și fetele se cam fereau de el, mai ales că era amator de băutură.Parinții lui erau foarte bogați, asta era singurul lucru care -l făcea atrăgător în ochii fetelor. Uită-te în fotografia asta, cel din mijloc este el.

-Te cam sperie, ai dreptate- îi spun eu.

-Mi-a spus că ea era singura alternativă pentru mama și frații ei după ce tatăl s-a stins. s-a gândit mult la mine pg. 24

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

și ar fi vrut să divorțeze dar era foarte gelos, nu putea pleca nicăieri. Trebuia să-i ceară lui voie. Se simțea captivă dar nu putea fugi, nu avea scăpare. Ar fi vrut să lucreze dar nu a putut tot din gelozie.

-Poate că te-a iubit bunicule, îi spun.

-Poate. Mi-a mai spus ceva că regretă că nu a dat o șansa iubirii. Să trăim împreună cât timp mai avem. Eu nu am vrut, am respins-o. Ea mi-a spus că nu va renunța și mă va căuta până mă va găsi. Toata viața a avut totul mai puțin iubire, înțelegere și afecțiune. El, soțul ei era (poate și acum cred că e la fel) un pasionat de jocuri de noroc, femei și băutură. Pentru el, era un simplu trofeu. Mi-a spus că nu au trăit împreună decât câțiva ani, apoi s-a întors la părinții ei (la mama ei). El a pierdut toată averea moștenită de la părinții lui și s-a întors de unde a plecat, s-a căsătorit cu o dansatoare care i-a ruinat averea și sănătatea. Ea a devenit medic și lucrează într-un spital, cel puțin așa am auzit. Soțul, nu știu dacă mai trăiește. Ea mi-a scris o scrisoare în care îmi spune că e grav.

-Nu vreau să mă gândesc la asta! Să mă vadă în starea asta, nu cred că aș putea suporta.

-Te rog, nu plânge! Dacă o găsești nu-i spus nimic de mine. Imi promiți, bine?

-Promit!

-Dar nu am cum s-o găsesc, bunicule! Arăt jalnic și nu vreau să-mi plângă de milă. Eu mergeam la bunicul în fiecare zi. Mergeam să vorbesc cu medicii să văd cum se simte, dacă există vreo ameliorare. Era bine (cât de bine poate fi un om bolnav, care încearcă să se refacă, să-și revină) și îi duceam zilnic supe calde și stăteam mai multe ore decât era permis, dar mă cunoșteau doctorii și mă lăsau să-i mai alin durerile bunicului meu. Viața e plină de surprize câteodată. Așa se face că medicul care a avut grijă de bunicul era Maria Nicolau. Maria lui. Ea a intrat în salon spunând: Sunt Maria, Maria Nicola. Iți amintești de mine?

-Da, desigur. Imi amintesc. Fata aceea, tu ești? Tot nu-mi vine să cred.

-Ar trebui să mergi acasă să te refaci. Și la spital se poate dacă mă ajuți tu.

-Imi dai voie să te îmbrățișez? Nu vreau să se supere soțul tău. După ce am divorțat la 22 de ani nu m-am mai căsătorit. Te-am iubit foarte mult și am sperat că te voi reântâlni. Vreau să te refaci și să fim împreună. Dar voi fi o povară pentru tine (începe să plângă).

-Voi încerca, Maria dar nu va fi ușor pentru mine. Bunicul era mai fericit ca niciodată și avea lacrimi în ochi.

Se gândea că îi va povesti atâtea lucruri despre ce-a simțit în decursul atâtor ani. La trei zile după ce a întâlnit-o pe Maria bunicul a plecat mai departe la stele fericit. A murit împăcat cu sine știind că a fost iubit, că ea nu s-a mai căsătorit niciodată sau poate, inima lui nu a suportat atâta fericire Cine știe?

pg. 25

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 9 A LITTLE BIT OF GREEN1 Autor Luminița Zaharia (București) 1.

2.

3.

LIFT ÎNTORS VEDERE PERIFERICĂ IMAGINARIUM

Lift întors Hikari simţea o atracţie stranie pentru lifturi şi, chiar dacă era o fire sportivă, de cîte ori avea ocazia se urca întrunul, doar aşa, pentru o scurtă plimbare în necunoscut. Nu i se întîmplase niciodată ca liftul să se blocheze, nu rămăsese fără aer, fără lumină, nu o deranjaseră niciodată aglomeraţia sau singurătatea în lift. Niciun bărbat nu-i făcuse avansuri vreodată, nimeni nu se uitase la ea urît sau cu subînţeles. S-ar putea crede că aştepta, în adîncul ei, o mare întîmplare, şi de aceea nu se putea opune acestui impuls. Dar nu, Hikari iubea pur şi simplu cutia închisă, cu mişcarea ei lină pe verticală, simţea că o apără de restul lumii, că-i oferă, pentru cîteva clipe, şansa de a rămîne cu ea însăşi, cu gîndurile ei, era decorul ideal pentru introspecţii revelatoare, era ca o pauză între două ore, la şcoală – şi chiar îi plăcea sunetul liftului la pornire şi la oprire, ca un clopoţel care o trezea o secundă din visare, cît să nu cadă de tot în butoiul cu melancolie, cît să nu uite că afară nu e totul pierdut. I se părea că e gata să adoarmă şi cineva îi aşază tocmai atunci tandru mîna pe umăr, anume să rămînă la graniţa dulce dintre trezie şi somn, dintre real şi imaginar. Nu privea tabloul luminos care indica etajele, se juca de-a ghicitul, oare la care nivel al norilor mă aflu acum, oare cît de sus am zburat? Nu se privea nici în oglindă, cum să se caute pe ea în exterior?! Ţinea ochii închişi, adulmecînd, savurînd înălţimea. În acea zi de joi chiar că întrecuse măsura: cursul de radioprotecţie se ţinea la etajul unu, colegii urcau pe scări, numai ea, fata pe care o admirau pentru siluetă şi tonus, lua liftul, spre surprinderea tuturor. Desigur, nu era drept să arăţi aşa, în timp ce eşti atît de leneşă!

Liftul porneşte, Hikari ştie că va urma un gol în stomac, inerent. Un bărbat aleargă să-l prindă. Hikari încearcă să blocheze uşile – prea tîrziu, uşile se închid, nervoase, degetul mic de la mîna stîngă îi este uşor strivit. O doare. Încearcă să vadă paharul plin: Bine că nu e inelarul! şi rîde de una singură, printre lacrimi. Golul din stomac i se pare mai violent ca de obicei, sau poate că receptorii durerii sunt setaţi azi la sensibilitate maximă, cine mai ştie!

Liftul nu se opreşte, clopoţelul nu sună. Nu-şi dă seama dacă urcă sau coboară, are senzaţia că timpul a stat în loc. La fel şi inima ei. Degetul mic a început să se învineţească, simte, pentru prima dată, nevoia să se ghemuiască într-un colţ şi să strige după ajutor. De-abia acum chipul bărbatului întrevăzut o nanosecundă i se formează pe retină. Inima reporneşte, ca nebuna. Simte o sfîşiere fără termen de comparaţie, de parcă ar fi abandonat un copil în deşert. Simte vinovăţie, simte o pierdere de nesuportat.

Salvare, clopoţelul sună. Cineva a chemat liftul la parter. Uşile se deschid, Hikari face, inconştient, un pas înapoi.

Spaţiul creat devine o metaforă a aşteptării. Bărbatul rămîne împietrit, uluit, o priveşte cu recunoştinţă, parcă ar spune: Cum, te-ai întors după mine? şi Hikari se aude rostind tare: Da! El se trezeşte şi, grăbit, prinde cu hotărîre ambele uşi ale liftului, nu cumva să se mai întîmple dezastre. Hikari zîmbeşte fără ştirea ei şi simte cum i se scurge toată energia, undeva, în subsolurile planetei. De data asta liftul opreşte, cuminte, la etajul unu, cursul probabil că a 1

Un strop de verde – titlul unei melodii a lui Elvis Presley pg. 26

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

început deja. Au avut cinci secunde numai ale lor, cinci secunde în care nici unul nu pricepe ce s-a întîmplat, dar ştiu, la unison, că s-a hotărît ceva în stele. Te poţi îndrăgosti într-o nanosecundă, aproape pe nevăzute? Şi, după acest prolog, să ajungi la punctul culminant în cîteva clipe, cu senzaţia că a trecut, de fapt, o viaţă de om? Nici efemeridele nu trăiesc aşa, pe fast-fast forward, au cel puţin şansa unei iluminări! S-au privit? S-au atins? Au scos vreun cuvînt? Au respirat? Beznă totală! Doar în stele, undeva, momentul a fost consemnat, zarurile aruncate.

Vedere periferică Primele două ore de curs s-au terminat, toată lumea coboară pe terasă, la o cafea. Hikari se lasă purtată de picioare, fără să conştientizeze paşii, e desprinsă total de propriul ei trup, dematerializată, de parcă desele plimbări cu liftul au făcut din ea o plutitoare, un îngeraş derutat, oricum, o entitate asupra căreia gravitaţia nu are nicio putere. O clarvăzătoare îi spusese cîndva că în altă viaţă a fost spiriduş. Şi chiar aşa se simţea, un spiriduş zburător, uşor ca un fulg, care avea în căpşor doar o idee fixă, să-l găsească pe bărbatul din lift, să-l ia de mînă şi, cu un sărut, desigur vrăjit, să-l transforme şi pe el în spiriduş – şi să zboare amîndoi pe acoperişul lumii, la margine de curcubeu, în fine, spre tărîmul poveştilor fără sfîrşit.

Cred că totuşi poveştile ne mint un pic, se pare că spiriduşii nu se pot mişca în voie, gîtul lor e înţepenit, ochii fixaţi într-o singură direcţie, aşa încît să nu le fie îngăduită decît vederea periferică... Dur dur d'être un ange... gîndi Hikari. Simţul umorului o salva mereu în clipele de dramatism extrem. Dar chiar şi aşa, dacă îngeraşii sau spiriduşii ar fi fost altfel ca în poveşti – urîţi, schilozi, surdomuţi, cu bube şi boli îngrozitoare, tot ar fi plătit preţul, pentru plutire ar fi acceptat orice!

Pe terasă e agitaţie, oamenii se strîng în grupuri mai mari sau mai mici, după sex, simpatii, interese. Unii fac poze lîngă un panou, alţii schimb de cărţi de vizită, un picolo se plimbă printre ei, cu o tavă din care aburul cafelei se înalţă îmbietor. Hikari ia repede o ceaşcă şi se retrage într-un colţ al terasei, după un stîlp. Nu are chef să socializeze, să comenteze despre cursul din care nu a înţeles nimic sau să întrebe, formal, oamenii de sănătate. Nu l-a găsit pe El în mulţime şi se întreabă dacă nu cumva e mai bine aşa. Uşa rotativă a clădirii se deschide dar Hikari nu se poate întoarce, împietrită cum e în noul ei trup de spiriduş. Nu reuşeşte decît să se sprijine de stîlp, altfel s-ar prăbuşi. Inima i-a stat din nou, poate ar trebui să vadă un medic, gîndeşte fără prea mare convingere. E ca un fel de conversaţie de complezenţă cu propriul ei creier – tot o formă a disimulării, bla-bla-ul cu tine însuţi – în loc să stai de vorbă cu oameni necunoscuţi despre lucruri anoste, mai bine îţi spui ţie, de pildă: afară plouă, ca să inhibi adevăratul gînd: sunt îndrăgostită, sau oare ce să gătesc azi?, în loc de ce se va alege de viaţa mea? Ştie, instinctiv, cine a ieşit pe uşă, fără să-l fi văzut. Acum înţelege sintagma „iubirea e oarbă” şi încearcă un corolar, care ar trebui, în teorie, să o amuze, să o salveze pe moment: „Dacă iubirea e oarbă, înseamnă că alte simţuri se ascut miraculos. Cum tot ce e supus ascuţirii devine tăios, rezultă că iubirea e letală. Dacă iubirea e letală, eu ce mai caut aici?”. Dar nu-i vine deloc să rîdă, îşi ascunde faţa în aburul cafelei, îl absoarbe lacom, ca nu cumva s-o dea de gol că se ascunde acolo – pentru că, nu-i aşa, cine a mai văzut un stîlp fumegător?! Ar putea, chiar aşa oarbă şi aproape leşinată, să recompună perfect, milimetric, traseul Lui. Ştie că s-a aşezat, ca un copil zăpăcit, pe bordură, fără să-i pese că-şi murdăreşte pantalonii. Cămaşa de in, culoarea ou de raţă, se potriveşte perfect cu aroma de cafea Julius Meinl, originară din Austria, care „inspiră poeţii încă din 1862”, aşa suna sloganul – şi Hikari îl aude parcă pe Elvis cîntînd Just a Little Bit of Green…

Bea cafeaua şi priveşte norii, cu o uimire de invidiat. Numai copiii pot să privească aşa. Norii iau, în cinstea Lui, forme inimaginabile, în continuă schimbare. Astfel, norul regină amazoană glisează hoţeşte în fetiţa cu chibrituri, apoi în cenuşăreasa, apoi într-o fată simplă dintr-o ţară străină, iar El simte brusc nevoia să viziteze ţara asta, cu fata drept ghid. Cînd norul îşi schimbă iar înfăţişarea, într-un fel de hartă a Canadei, aşa ceva, zîmbetul îi cade brusc. Un biet nor şi zîmbetul. Nu intră nici El în vorbă cu nimeni, deşi nu are deloc un aer timid, singuratic. Hikari simte toate astea, însă a renunţat să încerce a le descifra. Îi reuşeşte o întoarcere de 90 de grade, acum se sprijină de stîlp doar cu umărul stîng. Vederea periferică n-o ajută prea mult, e doar un pretext de a se agăţa, încă, de normalitate, de aparenţe. Cum să spună: sunt oarbă dar îl văd?!

Nu ştie cum mimează El normalitatea, ce metode foloseşte. Poate că nici nu are nevoie – cine îl vede, îl vede, cine nu... Dar Hikari ştie că poate fi văzut doar de ea. Uite semn clar: privirea lui de laser verde ajunge, mai întîi în pg. 27

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

linie dreaptă, la stîlp (iar ei nici nu-i pasă că-l va topi, că se va prăbuşi peste ea!), apoi îl ocoleşte, eludînd orice lege cunoscută a fizicii. O ajunge, o cercetează, şi-o însuşeşte definitiv. Acum e sigură: şi El e spiriduş.

Imaginarium Scena se mută în timp, locul însă e acelaşi. Nu ştim exact cîte zile au trecut, luni, ani, nimic nu trădează schimbarea. Clădirea are acelaşi aer modern, cursurile se ţin tot la etajul unu, liftul a fost în revizie capitală, lalelele tot înflorite etern, în vaze de cristal, în fiecare încăpere. La bar, acelaşi chelner mustăcios şi grăsuţ, îndatoritor şi binedispus. Aroma de cafea leagă amintirile mai puternic decît decorul, de unde rezultă că nu trebuie niciodată să te încrezi în lucrurile fixe, în stare solidă de agregare, de pe pămînt. Amintirile legate nu suportă robia, explodează de capul lor. Hikari le simte adulmecînd-o, şuşotind în jurul ei, într-un dans de iele, şi nu ştie cum s-ar putea apăra.

Nu poate să le intuiască intenţiile, telepatia ei nu funcţionează aici.

Un profesor de vîrsta a treia o salută ceremonios, o felicită pentru nota mare la examenul de licenţă şi o întreabă dacă şi-a găsit un job corespunzător. Ea îl priveşte uimită, de parcă o forţă ocultă a proiectat-o în viitor, şi bălmăjeşte ceva formal, nu mai ştie ce. Cheamă liftul. Liftul vine, o pofteşte înăuntru. Picioarele fac saltul, în timp ce inima s-a oprit. Ca de obicei, nu apasă niciun buton, se lasă dusă. Aude o voce metalică, vag feminină: La ce etaj doriţi să mergeţi? Ce ţi-e şi cu tehnica asta, cum evoluează, ca din senin! Nu-i răspunde, i se pare stupid să converseze cu un robot. Vocea repetă întrebarea. Aşadar, n-o să scape! Puţin iritată, Hikari spune: În ţara spiriduşilor, de parcă robotul ar şti de glumă!

Golul din stomac. Ameţeala decolării. I se pare că liftul e mai rapid acum, sau poate că revizia tehnică e de vină.

Simte prezenţa Lui, magnetismul acela inconfundabil, forma aerului ocupat de el, atunci. Poate că sute de oameni au călătorit în lift după El dar nimeni şi nimic n-a reuşit să-i altereze bucata de spaţiu alocat, de spaţiu vrăjit. Să-i denatureze conturul. Simte aroma lui de copil pe plajă, verdele ochilor lui o inundă subit. Îl îmbrăţişează, cu un curaj nebun. Înţelege că nimic nu s-a pierdut. Îi mîngîie maxilarul inferior, clavicula stîngă, bicepsul de puştan, rotula indecisă şi ea spre maturitate. Nu e prea înalt, dacă se ridică un pic pe vîrfuri, l-ar putea chiar săruta. Îi trasează cu degetul mic, aproape vindecat acum, profilul – şi are certitudinea că nu, nu şi l-a imaginat. E El, aşa cum l-a presimţit, aşa cum l-a visat, cum l-a văzut. Aşa cum l-a aşteptat de o viaţă. Nu mai are aer, ştie că va leşina.

Ca la un semn, uşile liftului se deschid.

Etajul ăsta parcă nu exista înainte, nu-şi aminteşte nimic din decor. O pancartă cu bun venit. În loc de tradiţionalele lalele, frezii multicolore, cu un parfum demenţial, peste tot. Frezii vii, să ne înţelegem, în glastre, pe alei. Nu în vaze, nu la butoniere. Indicatoare de sens: Spre spirigondolă; Spre restaurantul Spiriduşul rătăcit; Taverna Miracolelor; Cofetăria Piticot; Cafeneaua spiriduşului spiritual. O amuză, o contrariază. Porneşte spre cafenea, ar da orice pentru o cafea bună. Parcă a nimerit în ţara piticilor, totul e liliput aici, mesele, scaunele, tacîmurile. Aproape că se loveşte de tavan. Nici ţipenie de om. Pentru acomodare, gîndeşte, vor să mă ia cu uşurelul, să nu fac un şoc. Desigur, e o farsă, dar nu-şi poate imagina cine ar putea să fie autorul. Colegii ei? Naveau atîta imaginaţie! Patronii instituţiei? Nici atît! Desigur, nu putea fi decît El, dar nu îndrăznea să spere.

Plecase pe planeta lui, i-ar fi trebuit două sute de ani pămînteni să se întoarcă.

Apare în sfîrşit barmanul. E chiar un spiriduş, un om nu s-ar putea deghiza aşa! Mic, urîţel dar simpatic, îmbrăcat întocmai ca-n poveşti!

– Ce doreşte domnişoara? o întreabă zîmbind, cu o voce piţigăiată.

– O... cafea...

I se pare că a vorbit în gînd – dar nu, cafeaua apare. Aburul ei şi aroma îi sunt atît de cunoscute! Parcă ar retrăi o clipă din trecut, numai decorul e altul, dacă asta ar avea cumva vreo importanţă. Soarbe din licoarea magică – şi gustul e acelaşi, de atunci! O căldură dulce o inundă, o ameţeală, ca-n preajma unei mari întîmplări. Lucrurile din jur încep să crească, mesele au acum dimensiunea normală, scaunele la fel. Ceaşca de cafea i se pare imensă, dar o bea, lacomă, pînă la ultima picătură.

Barmanul o priveşte curios şi rîde: – Aşa mai venim de-acasă! Te recunosc, eşti Petite Lumière, bine ai revenit. pg. 28

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

În stînga ei, o oglindă. Încearcă să se întoarcă, să se privească, dar nu poate, îşi simte gîtul înţepenit. Face o răsucire cu tot corpul şi mişcarea asta o stoarce de vlagă. Oglinda îi arată o mogîldeaţă ciudată, care nu are nimic din Hikari – poate doar privirea intensă, un pic tristă. Un păr verde, ciufulit, două mîini grăsuţe, cu cîte patru degete, grăsuţe şi ele. Îşi cercetează mîna stîngă – degetul mic, prins în uşa liftului, e la locul lui (mai e un pic învineţit, dar nu o doare), doar inelarul lipseşte, la ambele mîini. Corpul, o mingiuţă nostimă, acoperită cu o rochiţă ca un sac, de culoare portocalie. O apucă un rîs nebun, apoi un plîns, apoi un rîs-plîns cu sughiţuri. Se prăbuşeşte epuizată pe un scaun. Barmanul o stropeşte cu apă, o trage de urechea stîngă, de parcă nu ar fi şi aşa destul de ţuguiată! Hikari, sau Petite Lumière, în fine, îşi revine în simţiri.

Barul s-a umplut de fiinţe mici şi gălăgioase, e o încîntare să le priveşti. Toate îi aduc daruri de bun venit: un spiriduş care seamănă izbitor cu Alabaster Snowball, dintr-o carte a copilăriei, Spiriduşii lui Moş Crăciun, îi dăruieşte o glastră cu o frezie verde. N-a mai văzut frezii verzi pînă acum! O spiriduşă nostimă vine cu un ursuleţ de pluş. Un bătrînel mucalit, cu o trotinetă. Şi nu se mai opresc! Cum va lua cu ea atîtea cadouri?!

Priveşte ceasul de perete, în formă de inimă de spiriduş. Au trecut deja cinci ore, şi e tot acolo, înseamnă că nu visează, totul e cît se poate de real! Brusc, pămîntul se clatină. Nu ştie dacă acest gînd, spre lumea ei, sau alte forţe din afară au provocat cutremurul, dar pare al naibii de real şi el! Spriduşii fug, care-ncotro. Barmanul îi strigă: Fugi, ascunde-te, e dinozaurul Martone, spaima spiriduşilor! Înghite tot ce prinde!

Aleargă aiurea, nu are busolă, nici instinct. A apucat să ia doar frezia. Inima îi bate haotic, picioarele grăsuţe i se împleticesc. Ca la un semn, se deschide o uşă. Se aruncă, fără niciun gînd. E în lift, în liftul ei, în liftul lor. Uşa dă să se închidă; un spiriduş panicat aleargă spre ea. Hikari încearcă să o blocheze – prea tîrziu, uşa se închide nervos şi îi prinde degetul mic de la mîna stîngă. O doare. În mîna dreaptă, frezia verde, intactă, frumoasă, tremură uşor, a reproş. Miroase năucitor a cafea şi a piele de copil pe plajă, sub soarele altui timp.

pg. 29

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 10 Catrina Autor Liliana Negoi (Moșteni - Giurgiu)

Gustul de brânză cu roşii încă îi mai dormita pe limbă în timp ce asculta prin fereastra deschisă greierii cântându-şi beţia nocturnă. Negura molcomă înconjurând-o din toate părţile avea un iz uşor de iarbă crudă cosită, şi deşi o dureau toate încheieturile din cauza muncilor de peste zi, Catrina nu reuşea încă să alunece în braţele somnului. Aşa că stătea acolo, întinsă în patul cu scoarţe albe, cu gândul aiurea şi cu ochii îngreunaţi de oboseală.

Privind printre gene către cerul pe care puzderia de stele îl făceau să semene cu o rochie de bal, bătrâna simţi brusc o strângere de inimă: prea mult aducea noaptea asta cu alta pe care o trăise cu mulţi ani în urmă, când degetele tremurânde ale mâinii ei drepte se strecuraseră printre degetele unei alte mâini, o mână bărbătească şi deja muncită, deşi încă tânără.

Simţind valurile de amintiri adunându-se prin colţurile minţii, închise ochii şi respiră adânc de câteva ori, golindu-şi mintea şi aşteptând să îi treacă. Dar când deschise ochii şi văzu cerul din nou, senzaţia reveni, cu încă şi mai multă putere. Revăzu deodată noaptea aceea de mai, când, privind-o adânc în ochi, ibovnicul ei îi spusese că nu puteau să mai fie împreună, pentru că părinţii lui îl obligau s-o ia pe alta, pentru că aceea avea casă şi pământ, în vreme ce Catrina era săracă. Şi deşi în ochii şi în glasul lui tremurau lacrimi, cumva Catrina nu îi crezuse durerea, smulgându-şi degetele din mâna lui şi dându-se înapoi cu un pas. Erau poate prea tineri, într-adevăr, dar ea se simţea în stare să tragă alături de el ca să îşi facă împreună un rost. El de ce nu simţea asta?!

Aşa că îi răspunsese chiar în seara aceea, cu ochi tulburi şi tâmplele vâjâindu-i, că din acea clipă nu avea să îl mai cunoască. Era liber să se însoare cu cine voia, ea avea să uite de el. El încercase, prea puţin şi fără convingere după cum credea ea, să o mângâie, dar pielea ei, de obicei arzândă sub atingerea lui, fusese deodată rece ca gheaţa.

Aşa că Ieremia îi întorsese spatele, murmurând un „Rămâi cu bine” aducând mai mult a scâncet de copil decât a voce de bărbat, iar Catrinei, privindu-l cum se ducea, i se smulsese cu năduf din adâncul sufletului o şoaptă de blestem: „Să pierzi şi tu ce ţi-o fi mai drag când ţi-o fi mai drag, Ieremie!”. Şi apoi îi întorsese şi ea spatele. Începând de-a doua zi Catrina îşi ştersese din minte toate visele pe care le avusese alături de Ieremia, şi începuse să îşi construiască altele, doar ale ei. Şi tot de-a doua zi îşi jurase că nu va mai plânge şi nu va mai suferi pentru nimeni, în veci – şi într-adevăr, nicio lacrimă nu mai cursese din ochii femeii de atâta amar de ani.

Vremea trecuse, iar ea reuşise să îşi clădească singură întreaga gospodărie, muncind cât şapte şi dormind doar câteva ore pe noapte. Alt bărbat în viaţa ei nu mai intrase, deşi mai fuseseră câţiva ce încercaseră, mai ales după ce reuşise să adune în curtea ei păsări şi animale, iar grădina din spatele casei se mărise. Prea repede însă i se amăra gura Catrinei la gândul că bărbaţii îi voiau averea, iară nu pe ea, aşa că dăduse la o parte mai întâi pe unul, apoi pe altul, până când tot satul ajunsese să ştie că ea nu vrea pe nimeni alături.

Cu timpul aflase de nunta lui Ieremia, apoi că i se născuse o fată, apoi că nevasta îi murise în floarea vârstei, fără să apuce să îşi vadă copila împlinită, apoi că fata îi dispăruse în ziua nunţii ei, şi în cele din urmă că, de durere, Ieremia se închisese la el în curte şi nu mai ieşise de acolo. „Şi-a meritat-o”, îşi zisese de fiecare dată Catrina, văzându-şi de viaţa ei, însă în clipa asta, privind stelele de pe cer, o durere adâncă îşi înfipse colţii în inima sa. Ce vină avuseseră nevasta şi fata lui, să le ajungă blestemul pe care îl şoptise ea cu atâta patimă în tinereţe? pg. 30

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

„De ce ai făcut ce ai făcut?”, auzi femeia deodată în mintea ei. Speriată, se ghemui într-un colţ al patului. ‚E doar oboseala...trebuie să dorm...’, îşi spuse şi strânse ochii, încercând cu disperare să se cufunde în lumea viselor.

Dar în loc de somn, îndărătul pleoapelor o aştepta aceeaşi senzaţie ciudată. ‚Nu crezi că a trecut destul timp?’

- Cine eşti? strigă Catrina, aşteptând în zadar un răspuns în camera goală.

Liniştea înconjurând-o deveni brusc prea grea, încărcându-i mintea, urechile şi chiar gura cu o senzaţie cleioasă şi ameninţătoare. Femeia îşi strânse picioarele la piept şi începu să murmure ca pentru sine ‚E doar un vis urât, e doar un vis urât...’, încercând să se liniştească singură. Ar fi spus o rugăciune şi n-ar fi spus – nu fusese niciodată prea credincioasă de fel, şi nu-i venea să se facă acum. Aşa că încercă din nou să îşi ia mintea de la toate cele din trecut, îndreptându-şi-o către treburile ce urma să le facă a doua zi cu Domnica, la roşiile care trebuiau săpate şi la buruienile prea multe anul ăsta care trebuiau smulse din rădăcini, la pomii din livadă care erau din ce în ce mai înalţi...înalţi...aşa cum fusese şi Ieremia...Şi întorcându-se iar către trecut, în mintea ei apăru mai întâi o străfulgerare, apoi încă una, apoi din ce în ce mai multe, învârtindu-se ca nişte căluşei de bâlci, ameţind-o. Ştia ce sunt, ştia de unde vine fiecare, dar nu era în stare să le mai oprească. Toate regretele ei din trecut, toate lacrimile nevărsate, toate lucrurile pentru care nu voise să plângă, toţi oamenii cărora le întorsese spatele, totul parcă încerca acum să curgă prin ochii ei. „Nu trebuie să privesc înapoi...nu trebuie să privesc înapoi...”, continua să îşi repete în gând femeia, însă o făcea degeaba. Oamenii pe care îi dezamăgise, răutăţile spuse cu sau fără voie, gesturile, cuvintele, gândurile, începură să o năpădească toate fără pic de milă, precum tăbărâseră buruienile în grădina ei din spatele casei. Şi degeaba încerca să dea vina pe acea clipă când Ieremia o lăsase singură. Degeaba încerca să se ascundă îndărătul jurământului pe care şi-l făcuse sieşi, cu ani în urmă, că nu va mai plânge pentru nimic şi pentru nimeni în lume. Atâta vreme reuşise să stea departe de demonul sărat al lacrimilor şi al părerilor de rău, şi iată-l în noaptea asta scoţându-şi capul hâd din locul acela unde îl îngropase adânc. Ani de zile nu mai ştiuse nimic de el.

Acum însă, încet-încet, straturile de amintiri începură să se dea la o parte, desfăcându-se precum petalele unei flori.

O floare de o culoare nehotărâtă, scoţându-şi la lumină miezul amar.

Gâfâind scurt, bătrâna se întoarse pe-o parte ca să nu mai vadă noaptea de-afară, şi făcând asta, o lacrimă strecurată nu se ştie cum, pe furiş, pe la colţul unui ochi, îi alunecă pe obraz până la gură şi îi pătrunse printre buze.

Gustându-i sarea cu vârful limbii, femeia simţi deodată cu uimire cum ochii i se rotunjesc în întuneric, precum ochii de copil, şi o podidi o neaşteptată stare de uşurare în clipa când stropul îi alunecă mai departe spre gât, şi vru mai mult, vru liniştea aia neomenească ce părea să izvorască din însăşi inima acelei lacrimi.

- Şi dacă plâng o să mă laşi în pace? izbucni ea în întuneric către zgomotul trecutului, care parcă se mai îmblânzise sub mângâierea lacrimii. Întunericul pur şi simplu tăcu în jurul ei, îmbrăţişând-o din toate părţile aproape cu aceeaşi duioşie cu care...cu care...”O, Doamne...”, gemu Catrina tremurând, copleşită cu totul, simţind cum jurământul ei se sfărâma sub povara prea multor ani de tăcere, iar ochii bătrâni o usturară deodată – şuvoiul de lacrimi care ţâşni din ei, fără a mai fi zăgăzuit de vreun gând sau vreo secetă a sufletului, îşi căută albie de-a lungul ridurilor de pe faţa femeii.

Catrina supse cu un soi de smerenie picăturile ajunse în colţul gurii, de parcă ar fi fost cel mai sfânt vin de împărtăşanie, şi simţind cum o curăţă pe dinăuntru de toată viaţa ei trăită degeaba, cum o vindecă de toate durerile spuse şi nespuse, încă şi mai abitir începu a plânge, înţelegând deodată câtă sare adunase în sufletul ei în toţi aceşti ani şi vrând să o dea afară pe toată. Şi cu cât mai mult se uita înapoi, către golul care îi era trecut, cu atât mai adâncă îi era jalea. Cu atât mai izbăvitoare însă i se păreau lacrimile pe care le lăsa să curgă în voie, mai însoţindule din când în când cu câte un hohot care parcă îi sfâşia măruntaiele. Şi aşa plânse Catrina, jelind într-o noapte cât alţii într-o viaţă. *** A doua zi în zori, Domnica, femeia tocmită să o ajute la grădinărit, veni la treabă, aşa cum îi fusese înţelegerea cu bătrâna, dar strigând la poartă nu îi răspunse nimeni. Şi poate că ar fi plecat pur simplu, dar toată lumea ştia că atunci când Catrina spunea ceva era bun spus. Gândindu-se că i s-o fi întâmplat ceva bătrânei, dar fiindu-i frică să intre singură în gospodăria acesteia, femeia mai chemă vreo doi vecini şi pătrunseră împreună în casă, tot chemând-o pe nume pe bătrână, însă nu primiră niciun răspuns de nicăieri. Căutând prin camere, Domnica ajunse şi în cea unde dormea de obicei bătrâna. Aici însă, lucru neobişnuit, în mijlocul patului era doar o grămadă mare de sare acoperită cu o cămaşă de noapte de in. Domnica se uită lung la tot, îşi făcu o cruce mare, se întoarse pg. 31

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

pe călcâie şi ieşi în linişte, ştiind deodată că singurul care mai avea ce să caute aici era preotul, dar că chiar şi el venea acum degeaba. În urma Domnicăi, vântul pătrunzând pe geam începu să risipească încet, în toate părţile, sarea de pe pat.

pg. 32

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 11 Valsul întunericului Autor Dorina Pop (Timișoara)

Frământ cu discernământ întunericul, căutând răspunsurile căderii în neputință. Echidistantă, lumina plânge într-un colț. Avansez în beznă, adunându-mi gândurile și amintirile. Aș vrea să-mi protejez ființa de experimentul meu, dar constat că plutesc prin viață agățându-mă mereu de speranța unui mâine mai bun. Și dacă acel mâine dispare? Sparg ceața prezentului și îmbrăcat cu haina vitejiei pătrund mai adânc spre miezul întrebărilor. În monologul disperării, negura mă ia de mână modelându-mi pașii pe acordurile valsului „morilor de vânt”. Cer infinitului o clipă de lumină. Primesc în schimb durere. Nesiguranța mi se agață de picioare. Clipa dorinței de a reuși mă îndeamnă să-mi număr pașii cu palmele agățate de pereți. Misterul mă ia în brațe, însă distanța se rupe.

Mă confund cu întunericul sau trupu-mi debusolat s-a transformat într-o respirație umblătoare? Incertitudinile dispar, în timp ce nepăsarea fuge de mine. S-a ascuns de obscuritatea nemiloasă, care brusc mi-a invadat privirea.

Conservată în rigiditatea nimicului, bariera timpului mă împinge în amintire. Refuz. Un pas înapoi ar însemna rostogolirea în neant.

Ființa-mi pulsează emoții și încăpățânată, se afundă în întuneric. Respir, dorind măcar o secundă de lumină.

Vama fantomelor mi-a blocat pașii în mocirlă, testându-mi curajul.

Demnitate. Înțelepciune. Speranță.

Doar prezentul stăruie să-mi filtrez gândurile pentru a cerne puterea de a merge mai departe. Înarmat cu biciul propriei existențe, chiar dacă viața mi-a dat o palmă, continui lupta. Necenzurat, valsul întunericului s-a ascuns în amintirea unei lacrimi cu spini. În timp ce pașii ating șoaptele luminii, schițez un sărut. Nu mă cunosc! Mă caut printre iluzii încercând să șterg cuvântul întuneric din calea destinului. Lumina doarme. Încerc s-o trezesc, atingând-o pe umăr. I-aș spune că am spart întunericul în bucățele, că jocul umbrelor s-a încheiat, însă singurătatea îmi șoptește să-mi aranjez puțin zâmbetul. * Trupul meu istovit renunță să ceară clipei un gram de lumină. Sprijinit de un perete, lunec spre pardoseală.

Decantez secunda malefică care a rupt brusc filmul deplasării mele. Mă îndreptam hotărât spre biroul directorului, pentru a-i anunța iminenta mea demisie. Ca un obstacol invincibil, pana de curent a rupt elanul meu devastator.

Poate că este momentul sistării faptelor. Să-mi agăț ideile de trecut sau de viitorul inadecvat? Întunericul nu poate să-mi acompanieze gândurile. Din contră, mi le îngheață. Înțepenesc și încerc să mă ridic. Un ghemotoc călduț se agață de mine. Pipăi curios cu ambele brațe blănița care îmbracă obiectul mișcător apărut din neant. O pisică?

Răspunsul vine rapid printr-un simplu mieunat. Nu mai sunt singur: – Pisi, cum ai ajuns aici?

Un alt mieunat puțin mai agitat decât primul încearcă să descâlcească misterul. Aiurea! Până să învăț eu limbajul pisicesc, îmi mut cuvintele într-un monolog audiat:

pg. 33

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Știi pisicuțo, ieri am fost forțat să scriu un ordin de plată fără acoperire. Știam că nu e bine, dar șeful, impunător și nervos peste limită, m-a amenințat cu înlocuirea mea. M-am lăsat manipulat și am dus ordinul personal la societatea care ne furnizează echipamente electronice. Ce spui? Am greșit? Știu asta, pisi...

Animalul se zbate în brațele mele. Îi dau drumul.

– Bine, stai lângă mine. Putem discuta și așa.

Liniștea mortală mă determină să măresc volumul vocii: – Pisi? Pisico, unde ești?

Rup întunericul cu mâna dreaptă, căutând insistent micuțul animal. Răgușit și disperat accept rapid ca oboseala să mă ia în brațe. Tăcerea mă acompaniază cu răutate. Închid ochii încercând să fug de ostila realitate. Îmi teleportez gândurile în hamacul agățat de teiul din curtea bunicii. Ființa mea, docilă, le-a urmat. O briză de vânt călduță mă atenționează să privesc linia orizontului. Orizontul? Of, a prins înălțime. Însuși teiul și-a instalat existența pe terasa unei clădiri. Pe bordura exterioară a terasei, un cal face echilibristică. Undeva în spatele lui, un fluture uriaș îi urmărește traiectoria. Într-o clipă nefastă hamacul se desprinde și mă prăbușesc. Imaginile se ascund într-o ceață de nepătruns. Mă pișc pentru a-mi stabiliza existența. Nu simt nimic. Doar răcoarea întunericului pătrunde, din nou, fără sfială în trupul meu neputincios, dezvelindu-mi ființa de autonomie. Evadez în haos... * O mână puternică mă scutură agitată. Trupul meu inert refuză să se conecteze la realitate. Respirația de lângă mine răbufnește sacadat: – Ridică-te, Alecule.

Aș vrea să deschid ochii. Pleoapele se opun. Ritualul dansului se apropie de sfârșit? Vocea de lângă mine, conturată în jigniri sporadice, insistă. Timbrul vocii mi-e cunoscut. Dezinteresat și imobilizat de carcera instalată în jurul meu tac. De ce aș riposta? Ancheta mă va arunca din nou în beznă, de data aceasta în spatele gratiilor.

– Hai, bă, Alecule, odată! Acuși se surpă și partea asta...

Deschid un sfert din ochiul drept și privesc umbra nervoasă de lângă mine. Încerc să schițez un gest. Trupul lunecă într-un somn neglijent, chiar dacă vocile persistă în jurul meu, instigatoare. * Mirosul de levănțică îmi cucerește treptat simțurile. Plictisită de lenevire, privirea mea prinde viață. Întunericul și pardoseala rece au dispărut. Cu prietenie, patul din camera mea îmbrățișează trupul ostenit. Pe un fotoliu, Mircea manevra tastatura telefonului. Tentativa de a-mi aduna oasele într-o mișcare este sortită eșecului.

Totuși, degetele de la mâna stângă reușesc o desprindere observată de colegul meu.

– Alecule?!

Mă străduiesc să vorbesc. Cuvintele refuză să frământe aerul proaspăt. O privire insistentă ar vrea să întrebe cum am ajuns aici, însă Mircea începe să turuie stresant: – A fost cutremur, Alecule. Doar câțiva am scăpat... Clădirea noastră este o ruină! S-a declarat stare de calamitate.

Peste trupul meu imobilizat, liniștea cade ca o petală de speranță. O avalanșă de întrebări își pregătește startul spre privirea lui Mircea. Valsul întunericului a fost benefic. Savurez în taină ultimele acorduri. Clipa mă îmbrățișează cu discernământ. Va fi un mâine în care jocul faptelor va decide calea viitorului. Astăzi și aici, mângâi prezentul care m-a acceptat așa cum sunt: o existență efemeră într-o lume agitată.

pg. 34

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 12 Prin negura amintirilor Autor Shagatha Mahall (Roman / Piatra Neamț) Eram copil, şi-mi era bine, gândeam că viaţa îmi va fi frumoasă, toate vrerile se vor fi împlinit. Zburdam desculţă visând la viaţa de artist, cântăreaţă, actriţă, pictoriţă. Talentul zemuia în ţeasta mea, visam scena. Intotdeauna gândul meu stătea ce stătea cuminte, apoi zbura iarăşi către scenă. Nu a avut însă, cine să-mi îndrume paşii. Imi plăceau ploaia, viscolul, vijeliile, apusurile, răsăriturile, toate anotimpurile, fiecare cu frumuseţea lui, pentru că ele erau cele care mă introduceau graţios, în lumea visului de artist. Atunci, dar mai ales după apusul soarelui, creierul meu începea să dea naştere inepţiilor inteligente. Mă trezeam cu ele în gând noaptea şi pentru a nu le uita până dimineaţa, le scriam pe pereţii dormitorului, mai apoi într-un jurnal, pe care l-am păstrat multă vreme. A venit adolescenţa. Abia la douăzeci de ani de ani am conştientizat că sunt femeie, că simt altfel decât un bărbat, că am alte nevoi, că trebuie să adopt un alt comportament, că sufletul este mult mai sensibil, aşa cred, că este necesar să ocolesc ridicolul, că este necesar să-mi păstrez capul pe umeri, chiar îndrăgostită fiind. Mai târziu, la a doua tinereţe, au început să mă copleşească grijile, îndatoririle faţă de mine, faţă de copil, nu am avut o familie, doar eu şi copilul meu, aşa a vrut destinul. Nu mi-a fost foarte rău, doar un pic mai greu. M-au ajutat foarte mult isteţimea, tăria de caracter, stăpânirea de sine, pe care ce-i drept, o mai pierdeam din când în când. Arătam ca o broască ţestoasă. La un moment dat am uitat de mine şi, am căzut mult prea devreme. O perioadă nu mi-a fost bine deloc.

Trăgeam de mine înfiorată în fiecare dimineţă, gândind că dacă nu mă ridic, va avea de suferit copilul. In viaţa asta a trebuit să-nvăţ ce-nseamnă să-ţi fie frig şi foame, ce-i umiliţa, să-mi port singură de grijă, să fac pe cei din jur fericiţi, să-mi plătesc datoriile faţă de cei pe care, într-o altă viaţă, i-am supărat. Acum, la cea de-a treia vârstă, mă simt aproape împlinită, sunt mulţumită de ceea ce am lăsat în urmă, acum pot zâmbi cu adevărat. Abia acum am pătruns şi-am înţeles lucruri pe care atunci le vedeam ca pe un blestem. Nu erau blesteme, erau doar lecţii de viaţă.

Ar fi putut fi mult mai rău. Se trezesc la viaţă clipe rătăcite, se adună în stoluri şi pornesc la drum, ducând cu ele noiane de-amintiri bizare. Sapă adânc, în sufletul împietrit, bruma de iubire abia născută, se trezesc la viaţă simţuri amorţite, încep să freamăte. Un fior ca un cântec de leagăn mă cuprinde, răspândindu-se ca o cohortă de furnici în căutarea unui pai, se aşează pe buze umede şi calde, uşor întredeschise, spunându-şi off-ul înăbuşit de angoase. Se adună în cete învrăjbite de molatice dorinţe, gânduri rebele asurzindu-mă cu rugăminţi de eliberare. Mă cert cu mine, îmi spun cuvinte încurajatoare, astăzi sunt mai blândă. Mă simt înlănţuită, închisă ca într-o cutie de carton cu găurele, privesc afară şi aş vrea să ies. Nu tot ce caut eu ar merita crezare, eu sunt o visătoare, visele sunt vise, ele se destramă, iar eu rămân mereu cu poala goală. Amăgitoare clipe, dulce disperarea, urât e traiul în singurătate.

Picură dulce roua dimineţii, învăluită în ceaţa ce ascunde mistere, plutesc uşor norii aburiţi de veşnicul balans al furtunilor solare, mângâie cerul coama dealurilor frânte de mormane de suspine înmănuncheate în doine, curse din fluiere de alun, cioplite în ceas de seară. Iubesc această stare de morbiditate, legănându-mă între două lumi.

Sfâşietor este dorul de-un gând ce vine dispre tine şi se abate nemilos către adăpostul minţii mele, călărind apusul plângăcios şi trist. Supuse sunt simţurile, toate deopotrivă, îmi crapă sufletul în mii de bucăţi, ca un mozaic strivit sub apăsarea nemiloaselor şenile, răbdarea îmi este pusă la grea încercare. Mă chinuiesc iubirile neîmplinite, pg. 35

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

veştejite în stadiul de boboc şi-mi vărs focul pe amanţii virtuali, ordon timpului să stea şi timpul continuă să curgă, îmi înec amarul în cana mea cu ceai de tei, ignor provocările destrăbălate, deşi tânjesc după fiori şi pătrunderi alunecoase printre petalele unei flori. Nu pot cuprinde atât vacarm, nu pot să mai înghit atât amar, mai pot doar să alerg după o ultimă speranţă. Condescendent se sparg în ţăndări concave, trăiri cu temenele. Asta şi voiam să se întâmple, pentru că nu-mi plac temenelele. Chimoterapeutic, se depun săruturi pe coroane de flori de tei, gândind la vindecare. Sufletul este cel mai greu de vindecat. Privirea aruncată pe fereastra de la etajul întâi, al unui bloc cu numarul unu, în care abia mi-am mutat pe lângă lucrurile materiale, gândurile şi toate trăirile de până acum, îmi aduce un soi de pace. Aici sunt câţiva dintre copacii mei seculari, pe care îi iubesc cu îndârjire, aranjaţi în cerc, încercuind aleile unui mini părculeţ de joacă pentru copii, amăgindu-mă că nu vor muri niciodată. Ei oricum mor, întotdeauna, în picioare, iar noi oamenii ne repezim să le hăcuim trunchiurile obosite, lipsite de sevă, lipsite de frunze, fără a pune nimic în loc. Inspir, expir şi simt că trăiesc, mi-e bine şi aşa aş vrea să rămân, în starea asta de bine, doar eu şi copacii mei. Un tei bătrân, cu-n smoc de flori în vârf, mi-a mângâiat astă primăvară nările, cu parfumu-i inconfundabil, făcându-mi nopţile albe. Acum, admir culorile toamnei de pe poalele lor, îmi dau fiori reci stropii ploilor care spală frunzele moarte, pentru ca vântul să le spulbere liniştit fără a se prăfui. De dimineaţă, cineva a adunat frunzele moarte de pe alei şi le-a dat foc. Am plâns ca la o înmormântare, lăsând fumul să-mi inunde camera. In anotimpurile reci, ploioase sau cu ninsoare, dar mai ales nopţile totul se scufundă într-o linişte asurzitoare. Atunci îţi poţi limpezi mintea, îţi poţi face ordine în gânduri şi-ţi poţi număra liniştit, iubirile cele împlinite şi cele neîmplinite, poţi visa la altele ce vor să vină, poţi să faci ce vrei tu. Păcat că sunt aşezată pe axa nord-sud şi nu pot să văd răsăritul şi nici apusul. Mi-ar fi plăcut ca, de aici, din lumea mea, să-mi scald faţa într-un răsărit palid de toamnă sau într-un apus însângerat de tainice dorinţe. Dar nu-i nimic, le am în minte. Din când în când singuratatea îmi este benefic tulburată de câte un guguştiuc, aflat în căutarea câtorva firimituri, care să-i potolească foamea. Adun cioburile concave ale trăirilor cu temenele, condescendent sparte şi mă grăbesc să merg la culcare, înainte ca primii zori să-mi dea de ştire, că am trecut bariera unei zile noi. Sting lumina zâmbind, mă simt excelent, poate şi pentru că apartamentul are numărul destinului meu şi aici trebuiau să se termine frământările mele, deşi mă îndoiesc, că aşa va fi. Mă las în srăfunduri, în alunecări mâloase, credule încercări vor să mă scoată la lumină, mă încăpăţânez, trenez, îmi place acolo în întunericul sclipind paiete colorate. Grădini prespălate şi clătite de ploi năzuroase de vară, se tânguiesc pe terenuri cu nisipuri mişcătoare, agăţându-se de ultimul fir, înainte de a fi înghiţite. Zăplazuri însingurate zădărnicesc vitrege vijelii, zarea freamătă linguşind calvarice apusuri, linşate de anotimpuri reci şi ploioase. Aici locuiesc eu, umbră trecătoare prin astă lume efemeră, ţinută în viaţă de energii solare, mult prea complexă pentru a fi înţeleasă. Câţiva licurici şi-au făcut loc în colţul ochiului minţii, simulând sclipiri de geniu copiat. Cântec de iubire, seară însângerată cu nămeţi albaştri înfundaţi în sacii ceţii, gata să se prăbuşească de pe acoperişul lumii, bucurie învăluită în zori mofturoşi, murmurând dimineţi candide, mă învăluie în toate zilele lui martie. Deschid ochii şi mă văd zâmbind din motive de vis de dragoste, vis cu plete lungi şi negre, cu chip de copil nemângâiat, imagine înţepenită de multă vreme, pe creier, într-un colţ anume. Sufletul tresaltă, emoţia mă îneacă, ochii se umezesc, sar din pat direct în faţa calculatorului răbdător, făcând cu greu faţă freneziei cu care este mânuit. Aştept să se deschidă pagina, unde ştiu că îl găsesc de fiecare dată, pe el, cel care m-a trezit din monotonia trăirilor mele. Si iată, după un an, amurgurile mele înnegurate, dimineţile înceţoşate, starea mea de beatitudine, trupul meu fără vlagă, mintea amorţită, sufletul sfâşiat în bucăţele colţuroase, s-au transformat pe rând, căpătând curbe şi culoare. Inchid ochii, vreau să adorm, poate visul revine, gândurile mă năpădesc înăbuşindu-mi starea de bine, mii de scenarii mi se aştern pe creierul obosit de toate scenariile adunate de-a lungul timpului. Astăzi nu a mai venit. Inchid calculatorul, mă întorc în patul rece şi gol, în întunericul sclipind paiete colorate. Spre seară, un e-mail mă anunţă că asta a fost tot. Deşi am înţeles că visele sunt perisabile şi că unele dintre ele sunt coşmaruri, nu mă pot lipsi. Zac aşa între cele două lumi pierdută, regăsită, pierdută, regăsită, resemnată. Tânjind după iubire, astăzi am uitat să-mi spăl faţa, să-mi schimb hainele, sunt tot în pijama, am uitat chiar şi să mănânc, nici nu am poftă de mâncare, am băut doar un pahar cu apă, iar apa era amară. Am ridicat jaluzelele jerpelite, printre care în fiecare dimineaţă îmi arunc privirea către afară, lăsând-o să alunece peste mereu aceleaşi locuri, aceleaşi ferestre, aceiaşi pomi, aceleaşi smocuri de iarbă ruginită şi aceeaşi stradă strâmbă şi găurită, numai că de data aceasta privirea mi s-a bucurat, prinzându-se în dansul fulgilor chinuiţi de vântul aprig dinspre nord. Albul zăpezii mi-a coborât genele uşor, umbrindu-mi şi apărându-mi pupilele de lumina puternică a pg. 36

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

albului pur. Aici, unde locuiesc eu, zăpada este pură, sunt foarte multe lucruri pure, încă neîntinate de răutăţile lumii. Nu am visat mai nimic noaptea trecută, deşi, am adormit cu mintea răvăşită de febra creării unor scenarii de viaţă în doi, pe care am trăit-o mult prea puţin, iubind pe cineva care nu a meritat. Pierdere de vreme, risipă de energie, epuizare fizică, psihică, acesta a fost "preţul". Nici nu am avut prea mult timp pentru mine. Acum îmi este bine aici. Mă îndrăgostisem de vreo câteva ori, ba chiar am suferit bine de tot din cauza asta. Mi-a trecut. Aş mai încerca ceva, dar simt blazare, mi-am pierdut încrederea în oameni. Poate într-o zi se va găsi cineva îndrăzneţ, deparazitat de misoginism, puternic, lipsit de inhibiţii, cu mintea limpede, care va bate la poarta lumii mele, voind cu adevărat să mă facă dependentă de el ca de un drog. Cineva care să aibă răbdarea necesară să mă înveţe să trăiesc în doi, să-mi arate cât de frumoasă poate fi o viaţă trăită în doi. Cineva care să mă poată decoda, pătrunzându-mi adâncurile, să vadă că nu sunt de piatră, că am doar o carapace, menită să-mi protejeze sufletul fragil şi câteva probleme de sănătate. Sunt mulţi oameni care nu-şi doresc un partener cu probleme de sănătate.

Sunt, însă şi cazuri fericite, în care lucrul acesta nu contează, oferindu-se a fi sprijin.Tânjind după iubire am uitat şi câţi ani am, dar nu mai contează, contează câţi sunt în suflet, nu pe chip.Toţi tânjim după iubire, numai că, cei înecaţi într-un orgoliu prostesc, lipsiţi de capacitatea de a înţelege nuanţe, prinşi în mrejele verbului " a judeca", nu vor recunoaşte. Dar asta este problema lor. A început să nu-mi mai pese. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar în lumea mea este bine. Aici am făcut loc pentru cel care va bate cu putere şi încredere, la poarta lumii mele, mă va îmbrăţişa acceptându-mă aşa cum sunt. Si fulgii ameţiţi, cad în vârtejuri grăbite. Inchid fereastra. Tânjind după iubire, am uitat că sunt în pijama şi-mi este frig. Vârsta înaintată nu şterge dorinţe, nu îngroapă sentimente, trăirile sunt aceleaşi, poate intensitatea lor diferă, dar nimeni şi nimic nu le poate ucide. Aştept acum, la aceeaşi fereastră, o altă poveste de dragoste. Va veni? Trec zile înşiruite în calendar precum mărgelele pe o aţă, în patru grupuri de câte şapte, douăsprezece şiruri paralele, rămânând din când în când câte una sau două pe dinafară şirului. Se zbat agonizant între pat şi fereastră, se împart între lumină şi întuneric, unele mai lungi, altele mai scurte. Caut printre amintiri tipărite pe hârtie, mă întorc în timpul pierdut, încercâd să aflu cam pe unde am dat greş de a ajuns viaţa mea un deşert inamic mie. Imi vin în minte amintiri în care eram mulţumită de toate câte mi se întâmplau, de tot ce vedeam în oglinzile amărâte de pe pereţii casei părinteşti. Imi vin în minte, dureros de adevărate, amintiri în care mă sufocau foamea, frigul, durerile de toate felurile, nemulţumirile. Nu era vina nimănui, aveam eu o pătură de întuneric în care mă înfăşuram, chiar dacă ştiam că lumina era cea dătătoare de viaţă. Lumina şi speranţa că viaţa îmi va fi completă, îmi aducea câte un curtezan abil în a-mi cerceta lăuntrul, trecând peste obstacolele impuse de subconştient, trecând peste principii adoptate cu încăpăţânare de care mă poticneam. Eram obositoare chiar şi pentru mine însămi. Filtrul raţiunii funcţiona la capacitate maximă, nelăsând nefiltrat niciun sentiment, oricât de puternic ar fi fost şi iarăşi mă afundam în întuneric. Fereastra era singura care mă mai suporta, îmi aducea lumina, mă lăsa să văd frunze, copaci, flori, iarbă, fluturi, licurici, vrăbii pândite de pisici, cai, vecini gălăgioşi, tineri bântuind pe la porţi, încercând să-mi fie prieteni. Mi-au plăcut, îmi plac şi-mi vor plăcea întotdeauna ferestrele, pentru că cele acoperite de jaluzele mă ocrotesc, ţinându-mă departe de ochii lumii, lăsând ochii lumii să ghicească dacă sunt acolo. Au fost odată şi ferestre deschise către lume. Stăteam în faţa lor ca un exponat şi credeam că mă va descoperi un alt exponat de la o altă fereastră deschisă către lume, dar m-am înşelat şi atunci ca şi acum. Acele ferestre dechise larg către lume aşteptau fiecare pe altcineva.Trecând bariera dintre cele două ultime vârste, dinspre cea de-a doua către cea de-a treia, viaţa este din ce în ce mai goală. Incurci pe toată lumea, eşti ca un copac cu din ce în ce mai puţine frunze, cu câte o floare pe ici pe colo, care nu va mai fi polenizată şi nu va mai rodi, plin de uscături, cu trunchiul decojit, pe care vânturile, ploile, anotimpurile îl dor din ce în ce mai tare. Mă cuprinse o melancolie! Schizofrenice valuri îmi mângâie picioarele zdrelite, după un drum atât de serpentinos prin existenţa mea amurgită. Vântul sărat îmi tulbură pletele, biciuindu-mi faţa îmbălsămată în lacrimi cătrănite de suferinţe, un pescăruş se uşură în zbor alungit peste valurile nervoase, lăsându-mi în creştetul capului, urmele unui peştişor digerat. Nisipul măturat de valuri amare şi reci, scârţâie greţos sub tălpile tocite, lăsându-mi gleznele să se afunde printre resturile fostelor cochilii ale unor scoici, golite de perle. Incerc să-ţi scriu numele pe nisip, valurile îl şterg, îl scriu mai departe de valuri, vântul îl spulberă, se pare că nu acesta este numele pe care trebuie să-l scriu. Mă bântuie un dor nebun de tine, în mine urlă furia, aş fi vrut să fii aici la margine de lume, aşa precum îmi promisesei.

Ai minţit. Tăcerea ta mă doare, acum lumea se scufundă fără tine, nebun frumos cu plete negre, ochi migdalaţi şi voce cu acorduri de contrabas. Trec mai departe, tot repetând în gând un nume din trei litere, sparg tăcerea din pg. 37

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

mine cu un refren dintr-un cântec de dragoste. Aş vrea să pot uita acest nume, aş vrea să pot să uit alfabetul, ar fi în zadar, în mintea mea va rămâne un chip fără nume. Chipul nu-l voi putea uita niciodată, vocea îmi va săpa adânc în timpane. Lunec încet spre apus, ridic ochii spre cer cerând iarăşi îndurare, pentru a nu ştiu câta oară, mă doare sufletul din ce în ce mai tare, ochii mi se scaldă iar în nemernice lacrimi, nu ştiu unde aş putea să mă ascund, mai bine ar fi să ies din lumea mea săracă. Si unde să mă duc? In lumea largă, mi-au spus cei ce se ţin pe lângă mine.

Jocuri de lumini mă ameţesc, îmi amintesc de jocurile de lumini din ochii tăi, marea te strigă, ne vrea pe amandoi, să ne îmbrăţişeze pe noi jucându-ne de-a dragostea în valurile ei, dar surzenia şi muţenia ta enervează până şi valurile mării, cretin frumos cu plete negre. In timp ce marea-şi saltă pe trepied de stabilopozi trupul de valuri spumegânde, sufletul meu spumegă de bucuria revederii unui personaj minunat, intrat de bunăvoie în cămăruţa inimii până atunci întunecată. Privirea cenuşie a căpătat culoarea mării şi veselia ei sub briza de răsărit, zâmbetul sa deschis larg, aproape de un rânjet fluid, scăldat în aură de sărut, faţa s-a luminat, mâinile se agaţă de poalele subţiri, mătăsoase, neastâmpărate ale unei rochiţe înflorate, antrenându-le într-un vals, sânii tresaltă sub pânza moale ce-i înfăşoară, înfioraţi la gândul că vor fi mângâiaţi din nou, după o lungă stare de veghe, tălpile împrăştie nisipul fierbinte învălurindu-l.Te chem în gând încet, iar tu aluneci ca un asteroid rătăcit, sperând să ajungi la mine întreg. Nu ajungi întreg. Odată intrat în atmosferă te aprinzi şi arzi ca o torţă, încerc să te sting, dorul este mult prea mare, mă aprinzi şi pe mine, ardem amandoi, nici valurile spumegânde ale mării nu ne mai pot stinge. Se lasă seara peste mare, peste nisip şi urmele paşilor nostri, ai mei reali, ai tăi imaginari, sufletul se închide, zâmbetul se stinge, privirea îşi capătă culoarea cenuşie, o lacrimă se prelinge pe obraz, mâinile se potolesc, totul intră iarăşi în starea cea de veghe. Fiecare zi înseamnă pentru mine aşteptare, fiecare zi este suspin, în fiecare zi lacrimi slobozite din ochi trişti se preling pe un obraz obosit, în fiecare zi oftatul mă răpune, în fiecare zi încerc noi tactici de război cu tine, în fiecare zi încerc să aduc pace în mine, în fiecare zi câte-o speranţă moare şi uite-aşa trec zilele pe lângă ziduri, fără măcar să-mi lase o fărâmă dintr o felie de fericire. Intotdeauna am vrut cu disperare să mă împart la doi.

Aşa, mă împart numai la mine. In fiecare cântec se ascunde o şoaptă, în fiecare dimineaţă mă trezesc şoptind un cântec într-o tonalitate joasă, cu inflexiuni părtinitoare. Versurile sunt la tine, la mine a rămas doar melodia. Am uitat cuvintele. Umbra ta trece mereu peste umbra mea, suprapunându-se într-o formă perfectă de umbră. Din trupul meu firav prăbuşit, în timp, de dureri, a răsărit o mătrăgună. Dacă ai fi rămas acolo, în adâncurile mele, viu, poate ar fi răsărit un trandafir sau un crin sau o petunie sau măcar, un fir de iarbă, doar unul. Trăind o viaţă în sărăcie, obişnuită cu aceasta, mi s-ar părea ciudată o altă viaţă, plină cu de toate. Este greu până te obişnuieşti, apoi totul ţi se pare normal, dacă te gândeşti doar la tine. Si totuşi eu aş alege dragostea, trăită în liniştea unui mijloc de pădure, într-o căsuţă modestă, cu-n interior de poveste. Acum aştept dragostea, celelalte lucruri sunt mult mai uşor de înfăptuit. In nopţile târzii, cu lună plină, mă invadează dorul unei mângâieri, al unui sărut. Vârsta înaintată nu şterge dorinţe, nu îngroapă sentimente, trăirile sunt aceleaşi, poate intensitatea lor diferă, dar nimeni şi nimic nu le poate ucide. Abandonată de către cei puţini pe care îi cunoştea, abandonată de bărbaţii din viaţa ei, închisă în lumea aceea de autist, stătea cu draperiile trase, lungită pe diagonala canapelei înguste, dar primitoare, cu capul lăsat să atârne peste margine, ochii închişi pentru a-şi putea aduna gandurile şi ale împărţi în două: gânduri bune şi gânduri nenorocite. Pentru astăzi m-am frământat destul, mâine nu ştiu ce va mai fi, poate că-mi voi continua frământările.

pg. 38

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 13 Vasilica Autor Mihaela Alexandra Rașcu (Târgu Mureș)

„Un om trebuie să fie suficient de mare ca să-şi recunoască greşelile, suficient de deştept ca să înveţe din ele şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte” (Alphonse Allais) Vasilica stătea aşezată pe bordura de piatră a gardului din apropierea terasei, trăgând în piept fumul care se înălţa de pe grătarul încins. Îi putea vedea pe cei câţiva clienţi cum învârteau micii prin muştarul auriu, lăbărţat pe cartoanele ondulate înmuiate de zeama fierbinte scursă din carnea rumenă. Înghiţi în sec, întorcând privirea către bărbatul tânăr care ducea leneş la buze o halbă aburită cu bere. Nu-l mai văzuse prin zonă. Când asistenta apăru pe terasă şi se aşeză la masa lui, Vasilica tresări. Nu o putea suferi pe femeia aceea.

- Nebuno, îi strigase asistenta cu câţiva ani în urmă, când venise să-i vaccineze copiii, nenoroceşti băiatul!

Vasilica se săturase să se tot scoale noaptea udă şi să fie pusă de bătrână să spele zdrenţele pe care se uşura plodul. Găsise soluţia! Îi lipise băiatului două benzi de leucoplast, una peste alta, direct pe piele, asigurându-se că nu avea pe unde să iasă nici o picătură. Asistenta dezlipise benzile în urletele copilului, sub privirile îndurerate ale fetiţei care începuse şi ea să scâncească. În nebunia aceea, femeia în halat se întorsese spre Vasilica şi o apucase de umeri, scuturând-o: - Să nu te prind că mai faci de-astea! Poartă-te ca o mamă adevărată cu copiii, sau o să am eu grijă să nu mai primeşti nici o alocaţie!

- Nu ştiu ce să fac cu ei, se răstise cu tupeu Vasilica!

- Da’ cum să faci copii la cinşpe ani ai ştiut? Nebuno!

- Am învăţat, ce crezi!?

O alungase pe femeie din curtea lor, dar de fiecare dată când o vedea, o apuca tremuratul. Nu uitase cuvintele pe care i le aruncase peste gardul pe jumătate putrezit: - Fiecare om îşi alege drumul în viaţă, iar tu ai ales un drum greşit, nebuno! Nu era mai bine să-ţi vezi de şcoală şi să ajungi, cine ştie, într-un oraş mare, pe banii tăi şi să nu stai în spinarea bătrânei să îţi crească ea copiii dintr-o amărâtă de pensie, în timp ce tu îi torni unul după altul? Cel puţin nu îi nenoroci şi pe copiii ăştia!

Se gândise mult la vorbele asistentei, ura cuibărindu-se în sufletul ei şi înflorind pe măsură ce vorbele femeii se adevereau. Acum, la optsprezece ani, avea trei copii şi nici o altă sursă de venit decât alocaţia. Bătrâna o certa zilnic, copiilor le era veşnic foame, iar ea nu găsea nimic de lucru, pentru că pur şi simplu nu ştia să facă nimic... aproape nimic. Privi din nou spre masa la care se aşezase asistenta. Bărbatul din faţa ei asculta absent, plimbându-şi privirile de-a lungul terasei. O zări pe Vasilica şi îi zâmbi. Fata îşi pg. 39

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

duse repede mâna la părul prins în coadă, verificând dacă nici o şuviţă nu ieşise din elasticul scămoşat, după care îi zâmbi şi ea. Ştia că era drăguţă, aşa că nu fu mirată când, după plecarea asistentei, bărbatul îi făcu semn să vină la masa lui. O întrebă dacă îi poate oferi ceva, iar ea ceru repede o porţie de mici, temându-se ca nu cumva el să se răzgândească.

- Îţi plac micii, constată el, râzând de pofta cu care o vedea înfulecând.

- O cunoşti pe asistentă, întrebă Vasilica cu gura plină, fără a se opri din mestecat, ridicând doar pentru câteva secunde privirea de pe cartonul ondulat?

- I-am adus un pachet de la sora ei, era în drumul meu.

- Unde mergi?

- În capitală, sunt vatman, adică şofer pe tramvai, ştii…

Vasilica căscă ochii. Vatman. Nu mai auzise cuvântul acesta niciodată. Părea ceva foarte important.

- Aş merge şi eu în capitală, suspină ea în timp ce-şi îndesa în gură o bucată rumenă, acoperită bine cu muştar.

- Ai pe cineva acolo, întrebă el amabil?

Vasilica dădu din cap. Nu avea pe nimeni. El zâmbi din nou şi începu să-i povestească despre capitală, despre străzi, despre magazine, despre terase, cu privirea alunecându-i uşor peste trupul ei. Fata îl privi, uitând pentru o clipă să mestece. I se părea că stătea de vorbă cu un alt fel de bărbat, care nu semăna nici cu tractoristul care o înghesuise zilele trecute în poarta cimitirului şi nici cu paznicul care o chema la el de fiecare dată când se simţea singur. Omul din faţa ei avea haine frumoase şi curate, mirosea plăcut şi o privea în ochi când îi vorbea. Poate chiar o plăcea, deşi nu era prea bine îmbrăcată. Îşi încrucişă picioarele pe sub scaun, încercând să-şi ascundă papucii de gumă cu care era încălţată şi pe care-i şterpelise de la bătrână. Bărbatul ridică o mână cu unghii curate şi o mângîie pe faţă: - Ai fugi cu mine în capitală?

Vasilica nu stătu prea mult pe gânduri. I se oferea o şansă şi n-avea să o rateze, pentru nimic în lume. Alergă acasă, se spălă pe fugă în găleata cu apă pentru băut, se schimbă cu hainele cele mai bune pe care le avea, îşi adună într-o pungă puţinele lucruri de valoare şi părăsi totul fără să se uite înapoi, grăbinduse către viitorul despre care îi vorbise asistenta. * Se agăţase de Nicu, aşa cum se agăţau scaieţii toamna de cozile oilor. El îi găsise de lucru imediat, ca vânzătoare la taraba cu încălţăminte din piaţa unui mare cartier. Când nu avea clienţi, rezemată de masa din piatră, urmărea cu privirea tramvaiele care opreau în staţia de lângă piaţă. I se părea uneori că îl vede pe Nicu, manevrând cu pieptul scos în faţă vagonul, de-a lungul şinelor lucioase. Se îmbujora, fericită că un astfel de om important, fără de care mulţi oameni nu puteau ajunge unde doreau, trăia cu ea. Nu se gândea atât de mult acasă, la copii sau la bătrână, pe cât se gândea la viitorul pe care-l putea avea în capitală.

Uneori, doar uneori, şi-ar fi dorit să se întoarcă şi să-i dea peste nas asistentei, poate chiar să-i scuipe în faţă că nu se alesese praful de viaţa ei până la urmă.

Privi câteva momente în jur, după care scoase preţurile de pe pantofii sport la modă, înlocuindu-le cu altele, modificate cu scrisul ei copilăresc. Câte cinci lei în plus, doar atât modifica de fiecare dată. Dacă vindea două perechi, avea prânzul asigurat. Se repezea la chioşcul albastru de pe colţ şi îşi comanda trei mici pe care-i mânca cu un zâmbet fericit agăţat în colţul buzelor. Era riscant, dar o înnebunea mirosul care se împrăştia printre tarabe încă de la primele ore ale dimineţii. Fusese cât pe ce să fie prinsă o dată, când patronul apăruse la tarabă fără să-l vadă venind pe intervalul dintre mese. Scăpase, păstrându-şi aerul degajat, chiar obraznic. O perioadă nu mai înlocuise preţurile, dar apoi, sfârâitul micilor pe grătarul de la colţul pieţei o împinse din nou în păcat. Nicu îi promisese că avea să mănânce câţi mici voia şi de câte ori avea poftă, iar ea ajunsese să îşi rezolve destul de bine posibilităţile de a realiza acest vis frumos.

Mai avea un vis. Să îl facă pe Nicu să o ia de nevastă, după care avea să se întoarcă să îşi ia copiii şi să-i râdă în nas asistentei. Poate că acum era mai aproape de acel vis. Abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună bărbatului care îi oferise un alt viitor, că era gravidă cu gemeni. Medicul îi confirmase sarcina şi îi făcuse chiar o poză, explicându-i cum putea vedea cei doi viitori copii. Nu îi păruse rău că pentru pg. 40

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

consultaţia aceea modificase preţul pantofilor cu zece lei timp de două săptămâni. Nu îl considera furt, oricum patronul o plătea prea puţin pentru cât stătea ea în soare, în ploaie sau în frig, doar cu o umbrelă veche şi zdrenţuită deasupra capului.

Nicu întârzie în seara aceea şi mai veni şi afumat. Nu îndrăzni să-i spună nimic, ştiind că atunci când ea începea să-i pună întrebări, putea deveni violent. Trebuia să aibă grijă cu el!

- Ce-i asta?

La strigătul lui, se grăbi spre hol. Îl văzu cu poşeta ei într-o mână şi cu poza în alta.

- Voiam să-ţi spun…

Ochii lui injectaţi mai poposiră câteva momente asupra fotografiei, după care o aruncă spre ea.

- Ce să-mi spui?

- Despre copii!

- Care copii?

- Ai mei şi ai tăi! Gemeni!

- În ce lună eşti?

- Treişpe săptămâni.

- Ghinion!

Ziua următoare o luase de mână şi o dusese într-un cabinet deschis la parterul unui bloc. Până să înţeleagă prea multe, Vasilica fu ridicată pe un pat şi curăţată pe interior, cum ai curăţa un porc abia tăiat de Ignat. Stătuse încremenită, cu picioarele ridicate pe braţele metalice, reci, fixate de pat, privindu-l fix pe Nicu, care îi zâmbea la fel ca în ziua în care îl întâlnise pe terasă.

- Ce căutai în poşeta mea?

- Aveam nevoie de nişte bani.

Totul se termină repede. Se trezi pe stradă, abia ţinându-se pe picioare de durere şi sângerând cum nu o mai făcuse în viaţa ei. Nicu îi cumpără cinci mici din apropierea casei. Poate că totuşi ţinea la ea. Nu se putu duce la lucru aproape o săptămână, iar când o făcu, patronul îi spuse că nu mai avea nevoie de ea, că angajase altă vânzătoare. Se opri la colţul pieţei, urmărind fumul care se ridica din grătarul abia încins.

Peste puţin timp, Costi avea să iasă şi să aranjeze micii în şiruri ordonate, iar clienţii aveau să se adune în jurul meselor rotunde şi înalte.

- La ce te uiţi?

Nu-l observase pe Costi ieşind din chioşc.

- Mi-ar place să lucrez aici!

- Păi, e ziua ta norocoasă, chiar aveam de gând să angajez pe cineva, acum că a născut nevastă-mea!

Vasilica reuşi să zâmbească. Trecuse ea peste lucruri mai urâte decât un avort. Până una-alta, încă era cu Nicu şi urma să mănânce mici în fiecare zi. Îşi puse şorţul întins de Costi şi începu să şteargă mesele, cu gândul la asistentă. Poate că femeia aia habar n-avea cât de puternică şi descurcăreaţă era Vasilica. Era tânără, era frumoasă, era în capitală, trăia cu un vatman şi avea tot viitorul în faţă. * Ploua furios în ziua în care Nicu o duse pe Vasilica pentru prima dată la film. Îşi făcură câteva poze şi se distrară atât de bine, încât fata simţi că poate să aibă o discuţie deschisă cu bărbatul în ceea ce privea viitorul lor. Ghemuită la braţul lui sub umbrela neagră, îl trase uşor spre ea, privindu-l în ochi. El îi zâmbi: - Stai să vezi ce poze vor ieşi! Chiar eşti drăguţă! Ştii ce am să fac cu poza aia în care ţi se vede tot corpul? Am să o arăt nevestei mele când mă voi însura, să vadă şi ea ce femei frumoase am avut!

Vasilica îi lăsă brusc braţul, dar continuă să privească în ochii lui care îşi păstraseră luminiţa veselă.

- Ce e?

Se vedea că vorbea serios.

- Am crezut că eu voi fi nevasta ta!

- De ce-ai fi crezut asta? Ţi-am spus eu că te iubesc? Ţi-am spus eu că mă voi însura cu tine?

Vasilica abia putu scoate câteva cuvinte gâtuite: - Nu, nu mi-ai spus! pg. 41

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Păi, vezi?

Continuă să vorbească vesel, în timp ce descria scenele din film care îi plăcuseră cel mai mult. „Fiecare om îşi alege drumul în viaţă, iar tu ai ales un drum greşit”, parcă aşa îi spusese asistenta. Sperase că îşi găsise un alt drum, unul corect, chiar sperase că avea să-i scuipe asta în faţă femeii pe care o ura din tot sufletul. „Cel puţin nu îi nenoroci şi pe copiii ăştia!” Cu ce îi nenorocise ea pe Ileana, Viorel şi Sănducu, care începuseră să-i spună „mamă” bătrânei? Simţi câteva lacrimi arzându-i obrazul. Nu mai plânsese din noaptea în care paznicul de la fermă o luase pentru prima dată la el acasă şi o învăţase cum trebuie să se poarte cu un bărbat care era interesat de ea.

Ploaia se transformă încet în burniţă. Nicu intrase în tură, lăsând-o cu tramvaiul în apropierea pieţei.

Vasilica înălţă la un moment dat capul. Prin aerul umed se simţea miros picant de carne pe grătar. Se îndreptă încet spre chioşcul din colţ.

- Hei, ce faci? E ziua ta liberă!

Costi rostogolea micii, împingându-i cu furculiţa lungă, cu coada de lemn arsă, atent la zeama care curgea pe cărbuni.

- Dă-mi cinci bucăţi!

Strânse pachetul cald la piept şi o luă încet spre casă. I se păru că vede apropiindu-se de staţie un tramvai galben condus de un Nicu ţanţoş şi plin de sine. Şinele străluceau sub burniţa rece, ca nişte linii fără început şi fără sfârşit. Vasilica atinse o linie cu piciorul, simţind cum tremurul acesteia alunecă în sus de-a lungul piciorului şi i se înfinge în inimă. I se părea că nu mai purta botinele cu toc, ci papucii de gumă furaţi de la bătrână. Din pachet se ridica spre ea mirosul unic al micilor. Cât timp putea să mănânce mici, putea să lase deoparte drumul greşit şi să păşească pe unul corect. Ridică privirea către lumina care se apropia întrun sunet straniu şi ascuţit de frâne şi i se păru că Nicu se grăbea să ajungă la ea. Zâmbi uşor şi îl aşteptă nemişcată.

pg. 42

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 14 Întrebarea Autor Cristina Grigorov (Germania)

Tu vrei să te naști? Pe mine nu m-a întrebat nimeni, este singurul regret pe care îl mai am. Poate că dacă m-ar fi întrebat mama, sau tata, sau oricine altcineva, nu am mai vorbi acum. Mama, eu sunt fericirea și nefericirea ei ultimă! Bineînțeles, ea îți va spune că greșesc, că nu i-am cauzat niciodată suferință, ba dimpotrivă, eu sunt soarele fără de care ar lâncezi într-o grotă fără a deosebi ziua de noapte.

Din fericire, spitalul acesta nu este infestat cu mirosul de clor atât de specific celor din țara natală. Pereții, însă, mă sufocă! Albul lor paroxistic, asemeni strigătului lui Munch, mă ingerează în pântecele lui pe o durată nedefinită. Și patul acesta cu cearceafuri impecabile în care stau imobilizată într-o cămașă de forță invizibilă precum un alienat mintal, din care nu am forța să arunc undița în apele realității aflate în afara geamului de sticlă transparentă, astfel încât, în ziua fericită a reîntoarcerii acasă, după un duș prelungit, voi privi cu stupoare prin ceața oglinzii aburite un chip care nu se mai identifică cu restul ființei mele. Îmi pare rău, așa mă simt la fiecare internare! Mi-aș fi dorit să nu te aduc aici. Dar este inevitabil, ești parte din mine, suntem un tot indivizibil. Eu te țin în brațe sau tu pe mine?

Suntem două sfere îmbrățișate! Mă faci să zâmbesc. Am crezut că dormi, nu ți-am simțit mișcările. Trebuie să fie liniștite valurile pe care plutești. Nici în această vară nu am învățat să înot, probabil sunt silită pentru eternitate să iubesc marea numai în gând, asemenea unui ascet care nu poate scăpa de fascinația trupului adolescentin al primei iubite. Așa suntem noi, oamenii, după ce tălpile noastre au atins pământul, uităm să înotăm și apoi, ne poticnim la fiecare pas pe anevoiosul drum al rememorării! Eu, nici după aproape treizeci de ani nu mi-am amintit, era chiar să mă înec de două ori.

Tatăl tău va fi extrem de fericit să te audă. Părea îngândurat aseară, parcă avea un stol de păsări bolnave sub gene.

Cu cât îl întrebam mai insistent ce s-a întâmplat, cu atât mai înfricoșată părea zbaterea lor în capcana aerului rece de toamnă, întunecându-i privirea din ce în ce mai mult, până când, uitându-mă pe fereastra întredeschisă, am sesizat că se înnoptase. Mă întreb acum dacă nu cumva a fost o eroare de optică, fața lui mi s-a părut tristă din cauza diminuării luminii. În orice caz, va fi aici înainte de prânz, așteaptă să treacă vizita medicilor și să îmi iau tratamentul. Deși m-au asigurat că nu are nici un efect asupra ta sunt puțin sceptică, sper însă că au dreptate, pastilele au un gust oribil! Nu le simt! Ciudat, eram convinsă că simți tot ce simt eu, cum ar fi stările de greață din cauza mirosului de țigară. Asta pentru că simțurile pe care le avem în comun sunt de altă natură! De altă natură?

Nu înțeleg. Matematic vorbind, tu ești înlăuntrul meu, la fel și senzațiile și trăirile mele, ar trebuie să simțim la fel.

Matematica este teorie sau practică? Încerci să mă tachinezi? Știi, acesta este unul dintre fermecătoarele mele defecte de care tatăl tău nu s-ar lipsi niciodată, s-a atașat de el cu aceeași dragoste cu care mă trezeam eu în fiecare dimineată, cu jumătate de oră înainte de a suna alarma telefonului, pentru a-i deschide pisicii ușa la balcon, acolo unde se afla bolul cu mâncare. Ambele, cred. Atunci, matematica ta nu este corectă! Hmmm! Da, pentru că teoretic ai dreptate dar practic nu. Atunci cum îți explici faptul că în timp ce gândeai propoziția anterioară te-am văzut surâzând, ștrengărește, întocmai cum aș fi făcut și eu dacă am fi inversat rolurile? Exact! Ce anume?

Gândeam! Deși găzduim același organism suntem entități diferite. Dar dacă ce spui este adevărat înseamnă că pg. 43

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

minunatul nostru microcosmos nu este decât rezultatul unei relații de parazitism. Te hrănești cu mine, îmi percepi gândurile, emoțiile… Dar am propria mea voință.

Așa este, ai dreptate, însă, sună prea grotesc, parazitism! Uneori îmi imaginez că trupul meu este un balon cu aer cald în care, ținându-se de mână, conștiințele noastre s-au aventurat în cea mai spectaculoasă călătorie. În jurul pământului? Nu, în jurul a nouă luni! Ha! Va trebui să găsesc niște motive pentru exaltarea pe care mi-o inspiri, plauzibile pentru urechile doctorilor. Nu vreau să ajungem din greșeală în altă secție, mai ales că m-am atașat de bunăvoința genuină a Hertei. I have cold hands but a warm heart. Acestea au fost cuvintele ei când mi-a luat primele probe de sânge. Ar fi trebuit să îi vezi expresia chipului, grija cu care mi-a atins mâinile, stânjeneala care îi umbrea ochii din cauza durerii pe care anticipa că mi-o va produce. Uf, era să uit! Am vrut mai devreme să îți spun că nu l-am citit pe Jules Verne, de aici ideea balonului, și nu este singurul. Cred că mai bine de jumătate din literatura consacrată pentru copii îmi este total necunoscută pentru simplul motiv că, inconștient, mi-am propus să o citim împreună. Minți! Mint? Da, știi că acesta este un pretext pe care l-ai inventat acum. Ha-ha-ha! bine, ai dreptate, a fost o minciună, însă neintenționată. Chiar dacă am abandonat poveștile și basmele mult prea devreme, important este că vom avea șansa să împărtășim emoțiile acelorași lecturi. Îmi voi da toată silința să fiu un cititor naiv ca și tine! Încă nu mi-ai spus, de ce m-ai întrebat dacă vreau să mă nasc? Nu mai vrei să afli?

Ba da, vreau, trebuie să știu! Cât despre de ce…am ajuns să cred că neavând posibilitatea de a spune da sau nu, nu există nicio deosebire între o viață și o boală incurabilă. Poate vei întâlni oameni care sunt atât de nefericiți încât își decid singuri clipa morții. Se va spune despre ei fie că sunt prea lași, fie prea curajoși, pentru că așa sunt toate părerile oamenilor, rareori coincid. Dar, indiferent de adevăr, păcatul nu este a lor, este al celor care nu i-au întrebat dacă vor să se nască și care nu au nicio justificare pentru acuzele, compătimirile sau disprețul gratuit pe care îl flutură ca pe un steag alb arborat în turnul unei cetăți cuprinse de flăcările asediului. Pe mine nu m-a întrebat nimeni, iar acum…trăiesc de zece ani cu o boală nevindecabilă, merg la spital la fel de des cum mergeam în copilărie la biserica din centrul satului, am obosit. De aceea ești nefericită?

Uneori. De cele mai multe ori mă simt doar tristă din cauza grijilor pe care le pricinuiesc celor pe care îi iubesc, tatălui tău... Mamei tale? Da, i-am suprimat adolescența. Viața pe care a avut-o după venirea mea, nedorită de restul lumii, a fost la fel de zdruncinată precum înregistrările unui seismograf din zonele cu puternice activități vulcanice dar mama a suferit toate cutremurele cu o dârzenie pe care mult timp nu am înțeles-o și pe care nu o recunosc în mine însămi; numai după ce i-am descifrat tainele sufletești prin lentilele adultului care sunt acum am realizat că deși am moștenit mai mult din temperamentul tatei, am depus eforturi subliminale pentru a dobândi caracterul ei, sau măcar o parte din el. Dar este un sentiment cu care m-am obișnuit, dezamăgirea, la fel ca toate lucrurile dezagreabile de care nu mă pot elibera, în asemenea măsură încât și-au pierdut evidența. Ca atunci când ești încarcerat într-un spațiu grețos un timp suficient pentru ca pielea ta să se contamineze cu mirosul lui iar acum nu te mai poți lamenta, pentru că te identifici cu el și nu ai decât două alternative, să strângi din dinți și să trăiești cu disperarea unei închipuite schilodiri olfactive sau să mori. Numai aerul nopții este zguduit de miasmele infirmităților noastre. Numai în somn ne reîntregim sufletul descompus în oglinda viselor, și poate că de aceea ni le amintim atât de rar. Există desigur o știință ‒ de-a lungul secolelor oamenii au creat pe bandă rulantă discipline de studiu pentru toate lucrurile care le-au incitat curiozitatea ‒ care se ocupă cu explorarea inconștientului…aaa, psihanaliza! Uite că mai știu cum se numește! Nu-ți face griji, tu ai o memorie mai bună decât a mea, desigur, mintea ta este acum un burete care încă nu știe cum să-și potolească setea într-un mod plăcut. Eu nu mai rețin aproape nimic pe termen lung, numele oamenilor, zilele de naștere, nici măcar titluri de cărți sau numele personajelor; pentru că până la terminarea liceului mi-am ticsit creierul cu tot felul de cunoștințe iar la terminarea facultății am descoperit că nu mai știu nimic din ceea ce am învățat fără să experimentez, am început să acord mai multă atenție emoțiilor decât ținerii de minte. Asta nu înseamnă că educația nu este utilă, tocmai aici este buba, în forma ei de acum, educația are numai scopuri utilatariste în loc să fie o sursă de fericire, cea mai bogată dintre toate cele posibile. Deci vrei să te asiguri că odată ce am decis să mă nasc voi trăi cu incertitudinea sfârșitului, oricând de îndepărtat ar fi acesta?

Dimpotrivă, libertatea ta este absolută. Vreau doar să înțelegi responsabilitatea pe care o implică voința de a muri.

Sunt puține lucrurile care pot reveni la starea lor inițială dar omul nu este unul dintre ele, toate deciziile determină inevitabil o schimbare, oricât de mică, ele sunt manifestarea devenirii lui neîncetate, a felului în care înțelege pg. 44

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

lumea, un obiect, un fapt, o idee. Viața noastră nu este doar suma evenimentelor pe care le trăim dar și a celor pe care le-am fi putut trăi dacă am fi ales diferit. Cel mai mare neajuns al rezoluției de a muri este că te obligă să admiți o singură realitate posibilă. Și irealitatea este posibilă?

Nu doar posibilă, ea are ființă. Mă obsedează ceea ce spunea Nora Iuga într-un roman, ”tot ce ne putem imagina e autobiografic”. La început a fost o simplă idee, însă, pe măsură ce am recitit-o, iar și iar, câteva zile la rând, a devenit un laitmotiv, așa cum este pentru tine acum vocea mea, sau senzația de legănare pe care ți-o transmit plămânii mei atunci când inspir și expir. Și ce mă așteaptă acolo? Oh! o infinitate de experiențe. La început, lumea ți se va părea nelimitată, în spațiu, în timp, în toate splendorile, bucuriile dar și în urâțenia și durerea ei. Apoi, de-a lungul anilor, îți vei crea propriul tău univers, vei răsturna într-un acvariu tot ceea ce ai dobândit: cunoștințe, experiențe, sentimente, prieteni, cărțile citite, familie, și vei uita de nemărginirea cosmosului. Vei fi din ce în ce mai preocupată de menținerea acestora într-un mediu viabil până când vei uita să te bucuri de clipa prezentă și vei trăi numai cu grija constantă a zilei de mâine. Acum pot să întreb? Ce anume? Tu vrei să mă nasc?

Is she awake now? Can I see her? Yes, she is, she's fine. She may seem a little tired but she's ok. Thank you, thank you doctor! Will see each other later. Bye-bye!

Cum se simte soția mea fumoasă? Vrei să te mai las să dormi? Mmm…Nu vrei să vorbești cu mine? Nu! Nu ce?

Nu, Ștefan, nu vreau să mai dorm! Ha, cineva s-a trezit cu fața la cearceaf! Așa se întâmplă când dormi ziua, nu te doare și capul? Ai întârziat, de ce-mi zâmbești așa drăgăstos? M-am transformat în somn în Anne Hathaway? Am picioarele mai grele decât doi saci de ciment iar talia, ei bine, lipsește cu desăvârșire, a dispărut odată cu steagurile lui Ghiță! Poftim un pahar cu apă! Ioana, ești pregătită acum, pot să-i spun asistentei să o aducă? Să o aducă, dar pe cine? Nu știam că mai am și alți vizitatori, sunt o răsfățată! Ar putea să-mi aducă o pernă mai decentă? Și când mă gândesc că sunt bolnavi care stau în patul de spital câte o lună-două. Acum oftezi?! Parcă ai schimba vitezele la mașină, nu mai înțeleg nimic! Ioana! …iartă-mă, nu am vrut să țip! Miruna este flămândă, plânge de câteva minute, vrei să o hrănească o infirmieră? Cred că mă doare capul acum! de ce crezi că o infirmieră îi poate da Mirunei să mănânce? Iartă-mă, nu știu de ce sunt așa agitată, știi ce aș vrea acum? un pepene roșu, dulce-dulce, și rece! Ioana, ce mă fac cu tine, ce ne facem fără tine? Toate grijile, toate eforturile noastre, ne-am părăsit casa, familiile, țara…am stat zile, săptămâni prin spitale, pentru un copil…pe care acum nu îl vezi. Cum mai pot trăi, cum mai poate Miruna trăi dacă nu ești cu noi?! Ai așteptat cu atâta emoție ziua în care o vei ține în brațe, dar…parcă nici nu ai vrut să se nască.

Nu este evident? Firea mea este de vină, numai tata se rușina de orice gest, de orice cuvânt care să-i exprime afecțiunea… Te iubesc, dragă Miruna! atât de mult, mai mult decât pe mine însămi. Ești unicul meu vis real. Toate celelalte sunt dorințe, mai mari sau mai mici, pentru a căror neîmplinire nu voi vărsa nicio lacrimă, pentru tine însă, voi plânge de nenumărate ori, din toate motivele infime, stupide pentru restul lumii, chiar și numai pentru ami reaminti constat că ne aparținem. Și voi fi incredibil de fericită când îmi vei spune prima dată mama! Fericiții sunt egoisti, așa se spune. Dar dacă se iubesc reciproc, cred că egoismul lor își pierde aura negativă. De data aceasta matematica mea nu este greșită, (-1)*(-1)=(+1)! Ha-ha-ha! Îți place atât de mult matematica? Da, dar nu am vocația ei, așa cum nu știu dacă o am pe cea de a fi părinte. Să nu te sperie ce îți spun, voi face o infinitate de greșeli, îmi va fi teamă să te hrănesc, să te spăl, probabil voi vomita prima dată când îți voi schimba pampersul, voi fi panicată de fiecare dată când te vei smiorcăi, mă voi simți terorizată de cel mai mic semn de boală pe care îl vei arăta, însă, nu te voi face niciodată să regreți că te-ai născut. Mama ta nu a făcut asta? La revedere, scumpa mea, de acum, vom învăța să trăim împreună!

Ioana, de ce plângi? Te doare ceva? Este vina mea…te-am supărat, iartă-mă! nu am înțeles, nu pot să înțeleg. Eram fericiți…Suntem fericiți! Gata, îmi trece. Ooo-k! vrei să asiști la primul alăptat al Mirunei? Am emoții, îmi amintesc cum îmi povestea mama că am fost cel mai nesățios bebeluș din lume și cum refuzam să mă opresc din supt. Sunt curioasă dacă Miruna îmi va semăna, deși, dacă îți seamănă ție e același lucru, nici tu nu ai fost sclifosit la mâncare. Lasă-mă un minut să îmi fac curaj! Și spune-i, te rog, mamei să intre în cameră, știu că așteaptă pe hol de azi-dimineață pentru că i-a fost teamă să nu mă trezească. Pot să îi răspund în sfârșit la întrebare. Care întrebare?

pg. 45

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 15 Ultimul stinge lumina Autor Dumitru Hriscu (Iași)

Primele ore ale nopții de 23 decembrie 1989 nu erau pe placul soldaților din corpul de gardă. Ninsese mărunt și stelele, adunate laolaltă pe bolta cerească, vesteau apropierea gerului.

Din penumbra pâlcurilor de nori, se desprinse, puțin câte puțin, imaginea lunii. Munteanu privi acele termometrului: indicau – 50 C! Nu-și amintea să fi fost atât de frig, de când venise în Banat! La capătul culoarului, Ceangăul încerca, de zor, să ia legătura cu vreo rudă de-a camarazilor, care-l rugau, neîncetat, să dea un semn de viață celor dragi. Doctorul se delecta, ascultând concertul orchestrei din Viena, din anul 1988, retransmis acum de postul național românesc.

La telexul instalat în colțul camerei transmisioniștilor nu era nimeni: Olteanul fusese trimis în corpul de gardă, iar Învățătorul trebuia să-și îndeplinească misiunea, alături de ceilalți „oropsiți ai sorții”. „Ha, ha, ha, cine știe prin ce tranșee zac voluntarii noștri!” râse, încântat, Doctorul, dirijând, cu o baghetă imaginară, pe reputații muzicieni, în timp ce trăgea cu ochiul la ecranul luminos al aparatului. Căpitanul Caragea îl atenționase să supravegheze și treburile celorlalți colegi, ca să „nu trebuiască să te trimit în ghereta gardiștilor!”, iar militarul încerca, din răsputeri, să-i facă pe plac.

Popa se îmbolnăvise subit, dar, trecând pe la infirmerie, căpitanul Caragea nu-l găsise, dar nu se neliniști știind meteahna veche a militarului, care își face veacul prin stațiile gonio, jucând pocher și ușurându-i pe militarii naivi de banii primiți ca soldă.

Caporalul Ionică Sînzianu își freca, înfrigurat, mâinile. Uitase să-și pună mănușile de lână, cu care venise deacasă, iar cele primite de la magazie nu-i erau de nici un folos în fața frigului pătrunzător. Nu-i trecuse supărarea pe ordinul Căprarului, care, prins de entuziasmul primelor zile de revoluție, hotărâse, cu de la sine putere, ca serviciul de gardă, de la miezul nopții, să fie executat de oamenii cei mai experimentați.

- Ultimul stinge lumina! mai auzi caporalul îndemnul conspirativ al tovarășului de gardă.

- Cum să-l pun planton doi pe Cobzaru, se mira el de nepriceperea camarazilor, când până mai alaltăieri se zbenguia cu haitele de câini! Halal armată! dădu caporalul din cap, invidios pe activitatea tânărului din Cozmești, care avea grijă de dresajul câinilor lupi.

Nimeni nu cuteză să se opună, știind cât este de ofticos! Pentru mai puține mormăieli, Cățelarul și Popovici fură trimiși în plutonul voluntarilor. Degeaba protestară, chemând, în apărarea lor, pe toți colegii, care fuseseră martori la tragerea la sorți. Doar cei mai apropiați cutezară să-i arunce priviri dușmănoase și să înjure printre dinți, dar, rând pe rând, se supuseră, năzuind la speranța unor învoiri grabnice.

Ofițerii din punctul de comandă, în frunte cu locotenentul major Cristea, își terminaseră treburile zilnice și, acum, la primul cântat al cocoșilor, încinseră tablele, sorbind din cănile umplute cu cafea solubilă. pg. 46

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Căpitanul Caragea își pierdea timpul cu dezlegarea unui rebus, care-i dăduse de furcă, trăgând, cu nesaț, din țigara rămasă nestinsă. „Lighioană din cinci litere?” se gândea el, dând frâu liber imaginației.

- Vulpe, tovarășe căpitan! îi indică Danu răspunsul, mirându-se de lapsusul ofițerului.

- Mă lași! se supără căpitanul, trăgând spre el foaia de ziar. N-ai altceva mai bun de făcut? îl luă la rost, dornic să fie lăsat în pace.

- Ați uitat că dumneavoastră ați ordonat să rămân în această noapte de veghe?! se miră sergentul de serviciu de clipele de reverie ale ofițerului.

- Și tu ce faci acum? se posomorî Caragea, trântind creionul de capătul biroului. Stai dracului în fața telexului că sigur, în noaptea asta, vom primi alte mesaje!

Danu se retrase încetișor, făcând stânga-mprejur, neuitând, însă, să izbească ușa de fier. „Curentul, tovarășe căpitan!” ticluise, pe loc, militarul răspunsul, nervos pe ieșirea ofițerului.

- Să te ia dracu, reptilo! murmură Danu, destul de tare ca să fie auzit de Pictor, care își urma ritualul igienei zilnice: la miezul nopții, se spăla, pentru a cincea oară, în acea zi, pe dinți.

- Te spun camarade! se hlizi Pictorul , dezvelindu-și dinții albi.

- Pe mă-ta, balaure! răspunse nervos Danu, trântind ușa camerei transmisioniștilor.

Doctorul, surprins de gestul colegului, avu o clipă de ezitare, vru să-l întrebe ce caută, dar, prins de frumusețea concertului orchestrei, își reluă, netulburat, audiția, desenând mișcări de adevărată artă dirijorală. Danu surâse, mișcat de gesturile prelungi ale colegului meloman. „Ăsta a intrat iar în transă!” declară el satisfăcut de sentința dată. Privi spre oraș, dar bezna ultimelor nopți se statornicise, iarăși, deasupra orașului, cufundând clădirile într-o penumbră molatecă. La poarta cea mare, care dădea direct în șoseaua ce ducea spre centrul orașului, era aprinsă singura lumină din unitate. Un tab vechi străjuia, ca un titan, intrarea, stricând, oricăror nesăbuiți, cheful escaladării zidului de piatră. Din când în când, maistrul militar Chirvase învârtea turela, socotind că gestul lui războinic i-ar speria pe eventualii teroriști.

Cei trei parașutiști, care păzeau intrarea principală, nedormiți de câteva zile, își întorceau capetele, zâmbind disprețuitor. „Mai bine, pune dracului o morișcă!” oftau ei, sărind în picioare, la fiecare rotire a bucăților de oțel.

La capătul celălalt al unității, celălalt caporal Sînzianu, Ghiță, își făcea de lucru, cioplind un băț de alun, adus de către cei doi porcari, cu gând să le răsplătească, printr-un gest simplu, castronul cu „pomana porcului”, primit la intrarea în tură. În arestul corpului de gardă, militarii de la paza aerodromului, aduși, de ieri, de locotenentul major Vifor, suspinau prin somn, rugându-se să fie eliberați cât mai curând. De mila soldaților, primiseră de mâncare, după treizeci și șase de ore, din resturile rămase de la masa de prânz, dar se bucuraseră, mulțumindu-le, cu ochii cuprinși de povara suspinelor.

La etajul al doilea, păzit de doi parașutiști, căpitanul Frunză se chinuia să găsească un plan de apărare, fiind anunțat că, a doua zi, va fi judecat de un complet de magistrați de la Tribunalul Militar din Timișoara. Peste drum, Colonelul aștepta, cu strângere de inimă, reacția judecătorilor. „Nu mi-e dat să-mi văd de tihna conducerii destinelor subordonaților!” oftă el, gândindu-se, însă, mai departe la greșelile tactice comise în ultima săptămână. „Dacă vor să găsească ceva rău, o să-mi pună-n cârcă toate nelegiuirile!” se resemnă comandantul, înfiorându-se, însă, la auzul vocii răgușite a locotenentului Velțan. Tropote de bocanci răsunară pe caldarâmul curățat de zăpadă.

O scurtă trecere în revistă a echipamentului și, la ordinele răstite ale tânărului ofițer, grupul de soldați se îndreptă, în salturi, spre hangarul cel mare, care adăpostea elicopterele.

Deodată, cerul fu brăzdat de o lumină roșiatică. Militarii își ascunseră capetele, izbindu-se pe pământul înghețat.

- Iar se joacă gușterii dracului cu focul! rosti, printre dinți, Popovici, încă buimac de saltul brusc, pe care îl făcuse cu atâta râvnă.

- Poate-au dat foc la tătă magazia! i se alătură blestemelor Cobzaru.

- Gura! se răsti locotenentul, făcându-le să le piară, subit, cheful de vorbă. N-ați auzit că teroriștii ăștia te descoperă și pe-ntuneric? Nici să respiri nu poți, soldat! îi amenință el, târându-se spre peretele adăpostului. De pg. 47

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

după hangar, locotenentul se chinui să străbată atotputernicia întunericului nopții. Se destinse, distingând umbra unei rachete luminoase, trase din apropierea artileriștilor de la unitatea vecină.

- Ăștia se joacă cu coatele și genunchii noștri, tovarășe locotenent! se plânse Pop, care, din cauza înălțimii, era cel mai năpăstuit dintre toți. Sigur s-au îmbătat!

- Puneți lacăt la gură, soldat, ordonă ofițerul, c-ai s-ajungi să-ți culegi dinții din țărână! E de ajuns o vorbă și teroriștii ne ochesc pe toți… De ce să mor eu din cauza minții tale înguste și încete?

Ceilalți militari râseră pe înfundate, socotind că-i fac pe plac locotenentului. O altă rachetă, trasă acum din sectorul infanteriștilor, le arătă că gesturile lor nu-l încântă pe țâfnosul ofițer. „Doi ani ai mai mulți decât mine, tovarășe locotenent, și faci atâtea marafeturi?!” cugetă Pop, strângând, cu furie, detonatorul de flăcări. „Las că….” urmă el gândurile belicoase, dar nu mai avu timp să-și încheie pledoaria, căci, dinspre oraș, izbucniră focuri răzlețe de armă.

Locotenentul își duse oamenii la adăpostul zidurilor hangarului, năzuind să găsească sprijin la parașutiștii care primiseră misiunea să apere acest punct strategic al unității.

De pe terasa punctului de comandă, Danu ascultă, cu răsuflarea tăiată, șuierul mușcător al gloanțelor. Din centrul orașului, flăcări uriașe înconjurară etajele superioare ale sediului Miliției. O bubuitură năprasnică dărâmă zidul dinspre Casa de Cultură, blocând trecerea mașinilor pompierilor. Panica se instalase și, de pe înălțimea dealului, se auzeau țipete asurzitoare, cuprinzând, rând pe rând, toate străduțele așezării.

Danu se grăbi să-și aducă binoclul, reglându-l pentru a putea vedea pe timpul nopții. Zeci de milițieni se grăbeau să părăsească clădirea cuprinsă de flăcări, ajungând, fără să simtă pericolul, înaintea cordonului de revoluționari. Nu sesizau primejdia decât atunci când simțeau ploaia de lovituri, care se abăteau, căzând ca un potop de grindină, asupra trupurilor lor încovrigate. Cei care reușeau să fugă, nu mai cutezau să se intereseze de soarta colegilor țintuiți pe mijlocul bulevardului, ci, fără a sta mult pe gânduri, se făceau nevăzuți, căutând să dispară, ocolind centrul orașului.

Chipul palid al Colonelului se ivi pe fereastra biroului. Danu se grăbi să se ascundă, nedorind să intre în căutătura neguroasă a comandantului. Nu dură nici cinci minute și sirena începu să sune prelung, vestind primejdii nemaiîntâlnite.

- Ce-i asta, se întreba căpitanul Mocanu, istovit după paharele cu vodcă servite în compania lui Caragea, a înnebunit lumea… alarmă la alarmă, unde s-a mai pomenit așa ceva?! Sări, Țărane! îl îndemnă el pe infirmierul de serviciu.

Silueta sumbră a Colonelului domina careul soldaților și ofițerilor prezenți pe platou. Starea de nervozitate a cadrelor militare se răsfrângea și asupra militarilor, care, neavând surse de informare, debitau tot soiul de nerozii.

Murmurul mulțimii se frânse, când comandantul vesti noile ordine primite: - Populația a atacat sediul Miliției din oraș, informă el, pe un ton neutru, iar noi, armata, avem datoria să apărăm instituțiile statului. Vă ordon, ridică el vocea, să vă deplasați spre gardul care delimitează teritoriul unității noastre și să apărați teritoriul unității chiar cu prețul vieții! Executarea! urlă Colonelul, dezvelindu-și venele înguste ale gâtului.

Toți se repeziră să execute noile dispoziții. Numai maiorul Mîrzache și căpitanul Ursuleasa găsiră că-i rost de tras la aghioase și, ca viitori pensionari ce se aflau, o cotiră, pe după mașinile de teren, trase dinaintea parcului auto, și se oploșiră într-o baracă, transformată într-un adevărat punct de vamă pentru soldați. Aici se găseau tot soiul de mărfuri autohtone sau de import, „la preț de dumping”, tot ghișeftul fiind administrat de cei doi venerabili ofițeri (bineînțeles, cu știrea comandantului și-a altor ofițeri „cu funcții de răspundere”).

Ceilalți ofițeri și subofițeri o porniră, împreună cu militarii în termen, spre locurile stabilite, socotind, cu temei, că, în vremurile „tulburi”, nu trebuie încălcate ordinele superiorilor.

Alături de locotenentul Velțan, locotenentul major Călugăru mărșăluia tăcut pe câmpul înghețat, acoperit de un strat subțire de zăpadă. Urmele bocancilor se depărtau de cazarmă, îndreptându-se spre capătul de miazăzi, pe unde se înapoiau soldații din permisii sau învoiri, atunci când uitaseră numărul halbelor de bere consumate. pg. 48

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Stai! se auzi vocea caporalului Ghiță Sînzianu. Stai că trag! urmă el instrucțiunile de serviciu.

Belește ochii bine, Gheorghe! îi strigă locotenentul Velțan. Lasă arma jos și fii cu băgare de seamă… ne așteptăm la atacuri din partea populației civile! N-ai auzit focurile de armă trase?

- Ei, se apără caporalul de bănuiala ofițerului, am auzit eu ceva, că doar nu-s surd! Dar de ce să ne atace, tovarășe locotenent? se miră el, prefăcându-se neștiutor din cale-afară.

- O parte din milițienii fugăriți de mulțime, îl lămuri locotenentul major Călugăru, s-a refugiat la noi în unitate.

Ordin de la împărăție, indică el bolta cerească, să-i apărăm cu toate forțele noastre… căci vai de mama lor, sunt și ei oameni ai muncii! Greșesc oare, caporale? se interesă el, venindu-și în fire.

- Tocmai dumneavoastră să greșiți, tovarășe lent major, se ploconi gradatul, amintindu-și de bunătatea ofițerului din zilele de instrucție, bag mâna-n foc contra celui care spune altfel!

- Vorbește în contradictoriu, tovarășe caporal!

- Ah, se arătă entuziasmat locotenentul Velțan, peste cine dăm noi aici… porcarii… voi nu trebuia să fiți treji la cotețe? Sau acum, că ați primit ajutoare, v-ați ajuns șefi?! se interesă el, zeflemisindu-i pe cei doi militari.

Tihna celor doi porcari fu tulburată de apariția celor doi unguri, de loc de prin județul Mureș, cam bruneței și neduși la școală, care, de la venirea în unitate, încercaseră să scape de armată, prefăcându-se nebuni. Cum căpitanul Mocanu nu le dădu documentele trebuincioase, ei continuară să nu comunice cu nimeni, pe motiv că nu știu limba română, nu știu să scrie și, drept urmare, fuseseră socotiți nedemni să învețe mânuirea armei, drept pentru care ajunseseră la GAZ. - Să vă spunem drept, rosti, cu fereală, Grigore-Sir, mai bine ne lipseam de așa tovarăși. Ce ne trebuia nouă asemenea creaturi pe lângă noi? Tovarășilor ofițeri, eu cred că cei doi „frați maghiari” joacă teatru… ne-au păcălit toată armata, făcând pe neștiutorii, refuzând să poarte arma…chip că nu le permite religia! Dar ce, se apără el, noi nu suntem creștini? Ce popă le-ar spune să nu-și apere țara?

- Dacă-s pocăiți, îl lămuri Călugăru, n-ai ce le face!

- Ce pocăiți, tovarășe lent major, dac-au băut, ieri „o litră de răchie”?! Socotesc că se deosebesc cu oarece de noi? Întrebarea lui Sir nu-și mai găsi răspunsul. Mulțime de glasuri lărmuiau pe întinsul văii, urmând urcușul delușorului. Locotenentul Velțan îndreptă binoclul spre grupul de oameni, care, la adăpostul întunericului, încercau să-i surprindă descoperiți pe militari. Îi numără, apoi le făcu semne celorlalți: sunt vreo treizeci de bărbați, mulți dintre ei tineri, însuflețiți de cărțile polițiste citite, dar și de neomenia milițienilor.

- Ce ne facem, tovarășe locotenent? se interesă caporalul, cumpănindu-și pușca mitralieră. Noi suntem numai zece…

- Avem ordin să tragem în toți cei care escaladează gardul unității! se destăinui locotenentul major, îndesându-și căciula pe cap. Dar nu cred că vom ajunge să luăm asemenea măsuri! se îndoi el, tropăind, iute, pe loc, ca să se încălzească. Stai s-ajungă oamenii până aici, ș-apoi, când or vedea cu cine au de-a face, or să dea înapoi!

- Sunt angajații întreprinderii de mobilă! îi anunță celălalt ofițer, rotind binoclul, căutând să cuprindă întregul grup în raza vizuală.

- Da, îi recunoscu și celălalt ofițer, îi știu după salopetele albastre! Le-a și mărit lefurile urmașii lui Ceaușescu… au cinstit ceva la bufet, apoi s-au gândit s-o pună de-o răzmeriță!

- Așa i-a subestimat și securitatea în București, opină Călugăru, și uite ce haos s-a creat în toată țara! Militarii nu mai știau ce să creadă. Dacă, la început, propaganda securității îi îndemna să lupte pentru anihilarea bandelor de huligani care, împreună cu grupuri de evadați, încearcă să preia puterea, acum, noile autorități cheamă armata să distrugă ultimele celule teroriste, organizate de Ceaușescu, pe tot cuprinsul țării. „Armata e cu noi!” s-a scandat în toate orașele țării. Lacrimi de bucurie curgeau pe chipurile obosite ale militarilor, deveniți, peste noapte, eroi.

Dar nimeni nu punea la socoteală soldații uciși, care muriseră nevinovați, din pricina ordinelor contradictorii sau neînțelegerilor dintre ofițerii comandanți. pg. 49

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

„O simplă parolă nespusă cu accentul potrivit, a pus capăt unei întregi companii!” își aminti Danu de măcelul din fața aeroportului Otopeni, când soldații unei unități din Ploiești fuseseră uciși de colegii aflați pe acoperișul punctului de control al aeroportului.

Chipuri necunoscute se instalaseră în studioul Televiziunii Române, chemând la luptă masele de oameni năuciți de repeziciunea cu care se „grăbeau”, parcă, evenimentele. Oameni simpli sau personalități renăscute se chinuiau să insufle poporului că a sosit vremea schimbării, dar mulți se temeau că se vor întoarce securiștii și-atunci „să te ții bătută: ca la fasole!” îl răscoleau vorbele Olteanului, care păzea steagul unității.

Danu privi spre intrarea în unitate. Tabul instalat în fața porții își schimbase locul. Sergentul de serviciu îl căută, răsucind nervos rotițele binoclului. Nu se zăreau nici parașutiștii! „Trebuie să raportez comandantului!” fu primul lui imbold, dar, apoi, gândindu-se mai bine, socoti că nu e sectorul lui. „De ce să mă bag acolo unde nu-mi fierbe oala?!” își aminti el dictonul după care se ghidase în viață.

Minutele treceau greu, solicitând mereu atenția celor aflați de veghe în diferitele sectoare ale unității. Dinspre gospodăria ciobanului, se auzi cântecul răgușit al cocoșilor, urmat de behăiturile oilor adormite.

- Simt și animalele primejdia! răsună vocea pițigăiată a Cățelarului. Parc-am fi la cutremurul din ”77…

- Ș-atunci te câcai în pantaloni! nu-și stăpâni râsul Ghiță Sînzianu, rânjind de gluma făcută. Mai ții tu minte cum era atunci…

- Ia taceți din gură! ordonă locotenentul Velțan. Parcă văd mișcare în casa lui nea Ghiță Cojocea…

- Se duce omul afară, pentru el! încercă să-l contrazică locotenentul major.

- Uite-l: stinge și aprinde becul… exact ca aseară! Locotenentul major Vifor a fost luat în râs, dar, acum, cuvintele lui trebuie să fie luate în seamă! nu se lăsă Velțan. Dacă ciobanul e agent străin, infiltrat să destabilizeze ordinea țării noastre? își duse ofițerul mai departe deducția.

- Baba și mitraliera, tovarășe locotenent! îl contrazise caporalul Sînzianu. Nici nu știe să se iscălească, continuă el, în ciuda protestelor locotenentului Velțan, iar săracii copchii, cei mărunței, trăiesc în întuneric… nu știu dac-au văzut, măcar o zi, cum arată educatoarea!

- Nu știi tu, leat, se apropie, lângă cei trei, Ghiță porcarul, târându-se pe pământul înghețat, ce afaceri învârte analfabetul ista de „țăran plouat”?! Când vin la noi controalele, adăugă el, clipind cu subînțeles, iute se arată și nea Cojocea, ca să ne „completeze” efectivele de animale…

- Ehei, se arătă atoateștiutor și soldatul Cobzaru, „corb la corb nu-și scoate ochii!”

- V-a apucat judecata cea dreaptă! îi opri locotenentul Velțan. Căscați ochii la mișcările vecinului nostru… Uite, se miră el, cum de își scoate, cu noaptea-n cap, oile la păscut?

- Se grăbește și omul să prindă iarba grasă, plină de rouă! ripostă, zeflemitor, caporalul, trăgând, pe furiș, din țigara Carpați. Asta-i viața ciobanilor, tovarășe locotenent, adăugă el, încercând să se facă mai bine înțeles, fie ploaie, fie soare, trebuie să iasă cu lighioanele, c-altfel, îi „rod” urechile!

- Ascultați-l, tovarășe locotenent, întări și Grigore porcarul spusele gradatului, că știe ce spune tovarășul caporal! Că doar a păscut și el oile pe Dealul lui Vodă…

- Mai puneți, dracului, lăcată la gură, îl amenință caporalul, în dulce grai moldovenesc, c-altfel îți culegi dinții din țărnă!

- Gura! se răsti și locotenentul major Călugăru, mânuind, cu repeziciune, binoclul. Dacă, printre oi, vin, spre noi, adevărații teroriști? Poate omul nostru n-o fi vinovat, încercă el să-i ție partea vecinului săritor, dar poți să te pui cu oameni înarmați!

- Unde-i vedeți, tovarășe locotenent major? întrebă Popovici, căznindu-se să zărească ceva în penumbra stânei.

- S-au camuflat, soldat! îi răspunse, pe un ton hotărât, locotenentul Velțan. Așa fac teroriștii! Ia, îl îndemnă el, dându-i binoclul, nu ți se par oile mai grase și mai înfoiate?

Militarii se apropiară și, pe rând, priviră prin ocheanele aparatului.

- E umbra, tovarășe locotenent! îndrăzni Grigore să tempereze pornirile războinice ale ofițerilor. pg. 50

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Ce știi tu ce-i acela binoclu! îl contrazise Popovici. Ai văzut filmul cu Louis de Funes? Dai din umeri, ignorantule… Tovarășe locotenent, propuse militarul surescitat, eu zic să-i ardem vreo două gloanțe pe la urechi!

Cei doi ofițeri se priviră în ochi, căutând să vadă dacă militarul are dreptate. Nici unul nu dorea să răspundă pentru ordinul dat! Își frecau bărbiile, îngândurați, cugetând la gândul că o asemenea hotărâre, dacă se dovedea că au dat greș, putea pune capăt carierei militare, dar, pe de altă parte, cugetau ei, trăgând cu nesaț, din țigările cu filtru, putea duce la o rapidă și neașteptată promovare!

- Să-i dăm bice! își luă inima-n dinți locotenentul major Călugăru, țintind spre stuful, cu care era acoperit adăpostul improvizat.

O ploaie de gloanțe se abătură asupra acoperișului, stârnind hărmălaie și behăituri printre sărmanele animale.

Oile se îngrămădiră să treacă de portiță, dar, ca la o comandă, câinii le buluciră spre țarcurile cele mari, rămase deschise, încă înaintea mulsului de dimineață, iar animalele, speriate de împușcături, umplură imașul înghețat dinaintea casei ciobanului.

Printre înjurături, Ghiță Cojocea încerca să restabilească situația, pândind, parcă, locul de unde se traseră primele gloanțe. „Au înnebunit și soldații de atâta instrucție!” se minună el, închinându-se, uitându-se la azbestul spart.

- Trageți mocofanilor, ordonă locotenentul Velțan, nu vedeți cum își cheamă ajutoare! Trageți la picioare!

Cu căciula în mână, ciobanul de-abia avu timp să se ascundă, chircindu-se la adăpostul unui bulgăre mare de omăt, pe care-l „construiseră”, în ajun, copiii. Gloanțele mușcau din pământul înghețat, împroșcând dușmănos zăpada. Grupul de muncitori, aflat pe partea cealaltă a drumului, o luă la goană, adăpostindu-se printre pâlcurile stinghere de ciulini. Primele oi, însă, își găsiră sfârșitul, rămânând crăcănate pe câmpul de luptă. Celelalte, ghidate de glasul ciobanului, se pitiseră îndărătul saivanului, behăind speriate.

Nu stătură prea mult acolo, căci, la ordinul Colonelului, fusese trimis, în ajutor, și plutonul de pază, condus de locotenentul major Vifor, care, de la înălțimea acoperișului, detectase primejdia. Descătușați, militarii își îndreptară toată furia și încrâncenarea asupra bunurilor vecinului lor, aprinzând toată strânsura și omorând jumătate din oile acestuia.

- Tovarășe colonel, se proțăpi locotenentul major Vifor, înaintea comandantului, am identificat persoane străine în păduricea de salcâmi!

- Unde, Vifore? rosti Colonelul, dând din cap, cu prefăcută lehamite. Ce extratereștri ne mai atacă?

- Nu râdeți, tovarășe comandant! se apără ofițerul, cumpănindu-și pistolul automat. Uitați-vă și dumneavoastră ș-apoi să spuneți dacă n-am dreptate!

- Ce să mai privesc și eu, Vifore, se opuse Colonelul, aducându-și aminte că nu și-a luat ochelarii, dacă-s dușmani, trageți în ei! Poate o să retezați toți salcâmii… și-așa mi-ar trebui un birou nou!

- Ați auzit ordinul comandantului, răsună vocea aspră a locotenentului major Vifor, foc fără încetare asupra pozițiilor inamice!

După o jumătate de oră, toată întinderea era cuprinsă de o ceață groasă, mirosind a praf de pușcă.

Prin lumina lăptoasă a dimineții, Grigore privi înspăimântat la făptura care se apropia, gonind printre arăturile ninse: - Nu-i calul cel alb? își trase, deoparte, colegul. .

- Taci, îl opri Ghiță, că te pune și pe tine la beci! Unde vezi tu cai? se miră tânărul, făcându-și, totuși, „pentru oarece eventualitate”, cruci dese cu limba. Ce ți s-a arătat, rosti el, sfătos, era sufletul măgarului, pe care l-am omorât noi, ochind teroriștii… Dacă nu s-a identificat?! rosti el, cu amărăciune în glas.

- Sărmanul! își făcu cruce și Grigore, privind spre dealul împădurit.

De pe culme, se arătă tabul lui Chirvase, care scotea fum prin toate părțile, urmat parașutiștii răniți, sprijiniți de cei doi ofițeri. „Măi să fie, uite și pe teroriștii noștri!” se scărpină după ceafă Ghiță Sînzianu, socotind numărul gloanțelor, trase de soldați, în noaptea de veghe.

pg. 51

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 16 Toamna iubirii -Proză după metoda cubului.

Autor Elena Stan (Drajna de Sus / Prahova)

Aștept să strige la poartă. Va veni ca-n fiecare seară să mă strângă în brațe, să mă iubească, să mă implore să rămân cu el pentru totdeauna căci dacă ne despărțim nu va supraviețui. ” E sincer sau joacă un rol? Dar, Doamne, ce ar trebui să fac? Cum să aleg? Cu mintea sau cu inima? Mi-e milă să-l las așa cum lași un bagaj nefolositor în gară, mi-e frică să-l iau și să mă fac urâtă, să fac doi-trei copii, să multiplic nefericirea, iar cu el s-o duc rău, rău de tot, încât să blestem nopțile în care ne întâlneam și ne iubeam ca doi nebuni pe furiș! Drumul? Care o fi drumul meu?

Voi reuși să termin facultatea, să am postul meu, să fac tot, dar absolut tot ce mi-am propus?”

-Ai înnebunit, mă trezește mama din visare? Vorbesc cu tine de două ceasuri și nu auzi. Ți-a făcut farmece țiganul?

Fii fericită că nici nu l-ai luat bine și ai lui au spus că în loc să muncești, te duci la examene. Ți-au mai pregătit și alte lucruri drăguțe, copilă proastă! S-au lăudat în tot satul că din momentul în care intri în curtea lor, nu vei mai ieși singură pe drum niciodată, NICIODATĂ!

- Dragostea dacă pică pe-n rahat și ală trebuie mâncat, îi ține isonul tata.

Ea, sora mea mai mică se uită la mine cu milă și înțelegere, dar au influențat-o să-l urască așa de tare,încât cum îl aude fluierând sau strigând își strânge grupul de copii și aruncă cu pietre în el sau strigă: -Pantalonii mei, am făcut pe ei!

Ei, vecinii, rudele mele și oamenii din sat s-au implicat deja până peste poate în relația noastră. Mie îmi amintesc țigănia de la ei din casă și faptul că suntem atât de diferiți, lui îi spun că își va lua o doamnă și prin urmare, relația nu are viitor...

Noi facem în ciuda lumii un timp. Avem încredere unul în celălalt, înflorim împreună, descoperim fericirea pas cu pas. Pentru noi contează doar prezentul. Suntem încă niște copii și nu realizăm că ei, cei care ne judecă, ne vor determina să ne urâm pe viață și pe moarte.

El mă urmărește peste tot și îmi spune deschis că mă iubește. Își dorește un copil cu mine mai mult decît orice pe lume. Mi-e frică și consider că nu este momentul. Mă întreabă cât ar trebui să mă aștepte să termin facultatea. Mapuc-așa o nebunie din senin și-i spun că nu voi fi niciodată a lui. Prima ceartă aprinsă dintre noi bucură urechile opozanților. Eu vreau să plec, el întinde energic brațul și mă imploră să nu le facem pe plac dușmanilor.

-Cel puțin dacă nu ai mai fuma și ai da de permis, îi spun! Începe să urle de furie că este un om, nu un animal pe care să-l schimb eu cum vreau și să-l accept așa cum este.

El nu mai mănâncă de două zile și s-a certat cu toți ai lui din cauza mea. A fost seara la club, s-a îmbătat și s-a bătut cu niște golani. Maică-sa îmi trimite vorbă că nu am suflet în mine și că mă va bate Dumnezeu. Băiatul ei a fost fericit doar cu mine, iar acum umblă nebun pe drumuri. Taică-su, care lucrează la noi, în ciuda ostilităților, îi imploră pe ai mei: -De ce nu-i lăsați pe băieții ăștia în pace căci numai Dumnezeu știe cât se iubesc? Să fie și ei fericiți, cât s-o-ndura Dumnezeu să-i lase împreună?

-Are facultate de terminat, nu este de măritat, sare mama cu gura! În plus este o doamnă: mâncare nu știe să facă, rufe nu știe să spele! pg. 52

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-Nu am zis să se ia, am zis doar să-i lăsăm în pace, să nu ne mai băgăm pe ei, spune liniștit omul!

Ai mei lansează un zvon că mă desfiază dacă nu mă despart de el sau dacă-l iau de bărbat, maică-sa, contrariată, sentreabă public și retoric dacă nu aștept să mă mărit cu președintele României...

Am început bine. Noi ne înțelegem, ne iubim, avem încredere unul în celălalt și suntem fericiți, în ciuda faptului că ne fac viața amară. Ne mai certăm din când în când fiindcă ne explodează prea multe vorbe-n urechi, dar nu ne despărțim certați niciodată fiindcă el mă aduce în brațe înapoi.

Se apropie ziua lui, iar el mă invită la ei la masă, apoi în oraș. M-aș duce să-i fac pe plac, dar nu pot. Depind de părinții mei, în mare parte, iar ei nu ar accepta ca eu să-i calc pragul.

-Nici de ziua mea nu putem ieși? Bine! Între noi se formează o insulă de gheață. Ea, mătușa binevoitoare, Baba Cloanța, îmi spune că l-a văzut într-o seară de mână cu o fată cu părul lung. A doua zi, îl zăresc și eu prin târg cu ea, dar cum nu sunt o fată urâtă, găsesc repede un partener să-i fac în ciudă.

Ea, prietena mea cea mai bună, care lucrează în Spania, încearcă să-mi deschidă ochii: -Acum este asta, mai târziu va suferi alta. Ce naiba nu-nțelegi că trebuie să-și găsească pe cineva care să i se potrivească, dar bucură-te, că i-ai făcut ”un bine”! Se va simți oribil când va scoate picioarele dintr-o pereche de pantofi de lux să se-ncalțe cu cizme de cauciuc!!!

Ei, părinții și rudele sar ca ciorile pe mine: -Ai văzut ce ți-a făcut? Pentru el ai fost doar o manta de vreme rea.

Mă rănesc cu vorbe până simt că-mi vâjâiesc urechile și încep să plâng de durere. Ei nu au milă. Fiecare îmi amintește cum mi-a spus el că după ce că băiatul este urât și prost își va bate și joc de mine, iar prevestirea s-a adeverit. Aștept să vină seara să aud strigând la poartă să ies victorioasă râzându-le în nas, chiar dacă de două ori m-au încuiat afară, dar minunea nu se întâmplă. Peste patru zile nu a mai rezistat și mă strigă. Nici eu nu pot să mă fac că nu aud. A băut vin și a fumat mult, se clatină ușor și tremură de emoție: -Și eu sunt urât, dar ăla cu care erai prin oraș era urât cu crăci îmi spune.

-La ce ai mai venit? Pleacă, nu vreau să te mai văd!

-Am să vin de câte ori vreau și să nu dea Domnul să nu ieși, că nu mai treci de casa mea!

Mă strânge în brațe și mă mângâie și-i simt lacrimile calde pe obrajii mei: -Doamne, ce tâmpit am fost! Îmi vine să-mi dau palme. Te-am avut în mână și te-am pierdut...De-aș putea opri timpul în loc să rămânem mereu ca acum. Să știi că mama ține al naibii de mult la tine, chiar dacă mi-ai făcut atâtea figuri. Știi ce mi-a zis: ”Gândeșt-te bine ce faci, să nu te uiți lung după ea când o trece pe drum și să-ți pară rău! ”Tocmai de asta mi-e frică și mie, îmi repet în gând. Va veni vremea când ne vom despărți, iar eu uitând că m-ai ținut în brațe, voi trece mai departe ignorându-te. Te voi urî un timp, căci dragostea ce doare încă se preface în ură crâncenă, apoi vom deveni doi străini. Nu voi simți niciun fior când te voi vedea, nu voi găsi o vorbă bună pentru tine, îmi va fi indiferent dacă-ți va fi bine sau rău!”

-N-aș suporta, după tot ce a fost între noi, să treci pe drum fără să-mi vorbești, repetă de parcă ar fi ecoul gândurilor mele! Vino cu mine acasă acum și hai să fim fericiți!

Ne despărțim. Peste două zile aud că a adus-o pe una acasă. Vin pe rând la mine să mă anunțe să nu cumva să nu știu că m-a trădat. Maică-sa îmi trimite și ea o vorbă dulce: ”Nici ea nu-l lua, nici la alta nu-l lăsa. Bine a făcut băiatul meu că este de însurat doar...”

Am examene multe și grele. Realizez că nu mă pot baza pe el și că trebuie să-mi urmez drumul. Dumnezeu a ales pentru mine sau poate pentru amândoi. Ca să fie tacâmul complet, la limba franceză, o colegă își pune copiuțele în bancă, apoi le aruncă pe cele inutile în dreptul meu, în timp ce pentru ea le oprește pe cele bune. Profesorul, un pic sărit de pe fix de la mama natură, ne vede și ne poftește afară. Protestez, îi explic ce s-a întâmplat, dar nu găsesc îndurare. Mă întorc de la București sub un soare încins și-l rog pe Dumnezeu să dea o ploaie să mă răcorească și el să o izgonească pe matracucă, să contăm doar noi doi ca-n vremurile bune...La jumătatea drumului începe să plouă, iar trupul și sufletul meu se răcoresc progresiv. Voi trece pe lângă casa lui cu inima tremurând. Probabil o voi zări prin curte și voi vedea cum arată cea de care și-a legat viața... pg. 53

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Trec cu pași repezi, fără să mă uit. Mă strigă cu disperare pe nume. Plec mai departe, dar aleargă ca un nebun și mă prinde din urmă: -N-o iubesc! Nu voi iubi pe nimeni ca tine, nu-nțelegi, dar tu nu mă vrei! Știu sigur că nu mă vrei. Împacă-te cu mine!

-Nu meriți, îi spun hotărâtă plecând.

-Chiar nu poți să mă ierți? Nu a stat la mine decât trei zile. N-o iubesc! Nu înțelegi?

Ne împăcăm pentru a mia oară și ne vom certa de-un milion de ori, deși am certitudinea că s-a apropiat sfârșitul sfârșitului...

După o lună aflu că s-a hotărât: de data aceasta se însoară definitiv. Trece prin poarta mea cu lăutari, iar eu mă consolez în brațele altuia. Se uită lung. I-au rămas ochii pironiți de poartă și fereastră. Nu mă vede, mimează fericirea, dar înțeleg ce este în sufletul lui...Săptămâni întregi trece pe la poarta mea ca-n serile bune, uneori este cu ea alături, iar ea râde satisfăcută. S-ar putea să nu fie râsul ei, dar eu cad în capcana piesei de teatru jucate prost...

Ea, mătușa mea, Muma Pădurii, mă faultează pentru a mia oară: -Ai văzut că a fost așa cum am zis eu? A luat o fată de nota 10, o păpușe nu alta!

I-aș face un serviciu și aș învăța-o să pronunțe corect, dar i s-a încurcat deja banda și insistă pe noțiuni ca ”bătaie de joc, înșelat, părăsit”. El, băiatul din sat care s-a ținut mult timp după mine, dar nu mi-a plăcut niciodată: -Bravează, dar în spatele laudelor sper că-i descifrezi durerea. Poate să spună că a luat o fată de nota 10, dar tu vei fi mereu de nota 100! Și știi ceva? Mi-aș da viața pentru tine, deși acum sunt însurat și am copii! Încep să-l urăsc. Nu ne vorbim. Ne vedem și întoarcem capetele în cealaltă parte. Aflu că i s-a născut primul copil, că i-a ieșit o gâlmă la gât, că dă pe din afară de fericire că este la casa lui și nu mai umblă pe la porți, că doar asta și-a dorit omul. O vreme sper ca ea să plece, nu să-i iau locul, ci să demonstrez lumii că am avut dreptate, să-mi hrănesc orgoliul cu certitudinea că nu va mai iubi cum m-a iubit pe mine niciodată...

Ea nu pleacă, deși aud că o duce rău. El și-a luat permis demult, sperând că poate mă voi îndura și-l voi lua de bărbat, iar acum își întreține familia datorită mie lucrând ca șofer, eu am realizat tot ce mi-am propus, ba și multe alte lucruri în plus. Nu m-am măritat cu președintele țării, ba am considerat că este mai bine să rămân singură. Între timp aud că el are o amantă, iar ea s-a culcat cu un străin pripășit prin satul nostru care și-a trâmbițat victoria.

Radiez de fericire că nu l-am luat. Dezamăgirea ar fi fost cruntă! Într-o zi, ne trezim într-o ocazie unul lângă celălalt. Suntem alături ca pe vremuri, dar parcă aș sta lângă un străin. Întinde brațul și mă ia de gât, șoptindu-mi la ureche: -De ce ești așa de rea, încât nu vrei să vorbești cu mine? Crezi că mi-este atât de ușor?

Mă fac că nu aud, i-aș da mâna jos, dar mă tem de o reprezentație publică. Într-o seară, când așteptam în stație, a oprit mașina să mă urc. M-am păcălit. Nu am văzut nici că este el, nici că este singur și am urcat cu încredere.

-Vreau să fim ca pe vremuri, doar noi să contăm, mi-a spus răgușit!

-Prea târziu acum, îi răspund cu hotărâre. Ai ales atunci pentru totdeauna. Oricum, eu nu mi-aș fi dorit să trăiesc cu tine așa! Nu sunteți o familie: tu o înșeli într-o parte, ea în cealaltă...

-Ce știi de mine, m-a întrebat ținându-mă de mână strâns? Poate m-ai văzut câte nopți am trecut ca un nebun pe la poarta ta că nu puteam trăi fără tine! Chiar nu înțelegi nimic din ce se petrece?

Nu mai înțelegeam. Mă vindecasem de el definitiv și îl priveam cu ochii goliți de orice sentiment. Mi-a aflat numărul de telefon și a început să mă sune și să mă implore să ne întâlnim.

Nu mai eram copila de odinioară, am găsit puterea în întreaga școală a vieții pe care o absolvisem să-i spun că-mi pare rău că am fost rea cu el, dar că totul s-a terminat. Îl salutam și îi vorbeam ca unui om pe care-l văd prima dată, de care nu m-ar fi legat nicicând bucurii sau necazuri. Mă dezlegasem de orice resentiment după ce i-am cerut iertare și l-am rugat să depună armele, dar el protesta cu toată ființa lui: -Stii, am crezut că timpul mă va vindeca de tine, dar îmi pare rău de toate alegerile mele! Cu tine și Iadul mi s-ar fi părut Paradis. Pentru Dumnezeu, mi-este din ce în ce mai greu! Chiar nu poți să stai cu mine la un suc sau la o cafea??? Nu poți să-mi acorzi un ceas, după tot ce a fost între noi? De ce te porți ca o străină? Nu ai stat tu la mine în brațe atâtea nopți?

Ei mă compătimesc prefăcut că nu am familie și copii, neștiind că el este mai nefericit ca niciodată și nu a încetat să mă iubească. Eu, mai matură ca oricând, mă bucur de picturile toamnei. Nu mai există șansă pentru noi, i-am pg. 54

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

spus asta, dar crede că sunt copila de odinioară care se topește de mila lui. Nici măcar nu simt nevoia să-mi trâmbițez victoria, ci trăiesc cu detașare toamna iubirii. Copacii plâng cu frunze, el îndreaptă mâinile către mine ca un pom uscat implorându-mi un strop de iubire. I-am cerut iertare să pot trece mai departe. Prin ploaie, se ia trecutul după mine ca o umbră, dar eu privesc stăruitor spre viitor! Mi se conturează pașii prin covorul de frunze uscate, dar dincolo de brațele reci ale toamnei care se-ntind până în zare, merele și perele râd pe ramuri în soare cu obraji colorați de emoție. Sunt fructe târzii ale unei iubiri de toamnă care nu va muri niciodată. Și așa rămânem întipăriți în anumite inimi dincolo de mormânt și dincolo de despărțire.

Demult, să tot fie peste 20 de ani de-atunci, cineva a scos picioarele dintr-o pereche de pantofi de lux încălțând pentru totdeauna cizme de cauciuc și trăiește din amintiri. I-au făcut bășici încălțările incomode, de aceea are ochii tulburi de imagini trecute, de seri și șoapte firbinți care nu vor mai reveni niciodată, niciodată...

pg. 55

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr.17 Piatra atemporală Autor Lilioara Macovei (Bacău)

Acum, când îl văd pe Dano cum arată şi unde a ajuns, mi se pune pe ochi vălul acela de lacrimă fină şi fără să dau de bănuit cuiva, îmi aranjez ochelarii. Aş fi dorit să... mai bine nu spun, e suficientă frământarea de până azi.

Familia Tamire şi Natis Hocia, era compusă din patru membri. Părinţii şi cei doi băieţi frumoşi Tinu şi Dano.

Diferenţa de vârstă între copii era de nouă ani. Tamire voia măcar o fetiţă, dar altul era planul Domnului. S-a văzut fericită când l-a văzut pe Dano cât era de frumuşel, imediat după naştere. Se amăgea că va fi liniştit ca o fetiţă şi atunci nu va mai tânji atât de mult.

Când Tinu era mic, l-a dus la fotograf să-i facă nişte poze. L-a pregătit i-a pus fundiţe în părul cârlionţat şi blonduţ şi când l-a aşezat pe scaun, fotograful mirat, a întrebat-o: - Doamnă, dar este fetiţă? Eu credeam că este băieţel.

- Este băiat, dar acum l-am vrut fetiţă. Prea mi-am dorit două fetiţe, dar nu a fost după planul meu. Nu i-a fost însă mai mică dragostea faţă de ei. Aceşti doi copii minunaţi, erau viaţa şi lumina ei.

Când voia să-l facă tăcut pe Dano, îi spunea pe ton serios: - Tu eşti un terorist mic!

- De ce?

- Pe timpul revoluţiei noastre, tu erai agitat şi după două săptămâni de la evenimentul acela trist, ai apărut pe lume.

Parcă voiai să ieşi mai repede la lumină şi să faci ordine cu lumea. În casa lor de oameni simpli, harnici şi cinstiţi, nu-şi găsea casă bogăţia, nicicum. Toate se derulau ca după un scenariu riguros şi pus la punct cu lichidarea ultimului bănuţ, exact în ziua de salar.

Era important că se simţeau sănătoşi. Au învăţat cu timpul arta de a trăi. Nu le-a fost atât de greu, dar nici uşor şi cu toate mijloacele mai mult decât modeste, se vedeau oameni cu viaţă bună. De la mama Tamirei de la ţară, veneau bunătăţi culinare şi asta era o grijă spulberată.

Cum să economiseşti la oraş banii? Nici de sare la scrumbie nu se putea. Perioade grele şi foarte grele am avut cu toţii în privinţa banilor.

Ei nu voiau maşini scumpe, nu aveau bani nici de una ieftină, aşa că aspiraţiile la bolizi erau undeva la orizont. Nuşi doreau case, le era de ajuns un apartament, deşi mic, se simţeau mai aproape unul de altul. Concediile nu şi le făceau decât la adunat fânul la ţară şi curăţenia de vară la părinţii ei. De fapt basmul cel frumos era acolo. Din primăvară până toamna târziu, puteai gusta fericirea. Linişte, bucurie, mâncare bună şi muncă pe măsură. O grădină rai de flori, pomi şi legume, era sub directa stăpânire a mamei Tamirei, Maria. Tatăl ei, Sergiu, avea grijă de animale şi organizarea muncii în câmp.

A trecut timpul ca o tinereţe. S-au schimbat multe în viaţa lor, dar bogăţia le-a rămas tot copii. Într-un moment al vieţii când toate păreau că merg spre bine şi grijile au devenit mici de tot, s-a întâmplat o nenorocire. Tatăl Tamirei s-a îmbolnăvit şi în două luni s-a dus la ceruri. A fost un strigăt al inimilor lor către toate cele. Cel mai afectat se pg. 56

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

părea a fi Tinu, pentru că, tataie era sufletul lui şi invers şi acest eveniment nefericit l-a făcut şi mai tăcut şi mai închis în el. Nu a mai fost nimic la fel, nici o sărbătoare, nici o aniversare şi multă vreme rana a fost deschisă.

Toată familia a păstrat intactă amintirea tatălui şi încet încet s-au concentrat pe viaţa lor. Aşa este în viaţă, cu timpul se spune că se închid rănile, dar aceste întâmplări nu se uită.

Erau multe de făcut şi la ţară şi la ei acasă. Copiii au crescut, cerinţele erau mari şi ajutorul venea când de la mama Tamirei când de la sora ei. Cine-i vedea băieţii, nu bănuia că toate se ţineau cu greutate şi iscusinţa Tamirei. Natis muncea ordonat, adică angajat permanent, dar sporul casei nu era unul crescător. Plutea pe aceeaşi linie de mulţi ani, dar dacă ambiţiile nu erau îndrăzneţe, totul părea bine.

Mama Tamirei la vârsta la care a ajuns, îşi pusese bani la banca personală pentru trecerea de dincolo. De banca asta, râdea mereu mezinul Tamirei, Dano: - Mamaie, ce dobândă ai la bani?

- Ei, câtă este, o vrei tu?

- Aş cam vrea-o!

- Atunci adu banca, să calculăm! Dano îi aducea mamaiei geanta neagră din piele falsă de şarpe şi vesel aştepta surpriza. Cu mişcări încete şi vorbe şoptite, mamaie făcea calculele.

- Uite, Dano, dobânda pentru luna asta este a ta! Să-ţi cumperi şi tu ce vrei!

- Pot să-mi cumpăr o bicicletă cu mărunţişul ăsta?

- Ia-ţi mai întâi o îngheţată să te răcoreşti, apoi mai completăm! Râdea mamaie şi-l săruta cu drag pe Dano. Ce putea să strângă dintr-o pensie amărâtă? Avea şi ea atâta nevoie de bani, încât atunci când se supăra, mergea la târg şi-i cheltuia pe nimicuri, lua şi dădea îngheţată la toată lumea cunoscută şi acasă nu mai avea ce număra. În vara aceea, mamaie s-a îmbolnăvit şi starea ei era din ce în ce mai gravă. A venit acasă şi Laria cealaltă fată a ei, care după terminarea facultăţii, o vedea mai rar. Laria avea casă şi serviciu într-un oraş mare, la distanţă de sute de kilometri de casa ei natală. Împreună cu Tamire, Laria a făcut imposibilul să împiedice o boală agresivă şi încăpăţânată şi care în luna decembrie i-a închis ochii mamei lor. O altă ruptură a legăturii între copii şi părinte. Cel mai greu de data asta, a suportat Tamire. Ajunsese într-o stare de plâns mereu şi nimeni nu-i putea lua această povară. Toate strădaniile celor din jurul ei, au avut impact foarte mic. A simţit durerea în toată deplinătatea ei. Şi a durat ceva timp. Toate discuţiile cu Laria ajungeau la mama lor. Se străduia biata Laria, ca iubita ei soră să înţeleagă ce este viaţa pe pământ şi pentru că a tot insistat, durerea Tamirei s-a mai diminuat sau aşa-i părea ei.

Dano şi Tinu îşi vedeau de ale lor. Fiecare în gândul lui îşi planifica viitorul. Tinu are deja treizeci şi doi de ani şi Dano a ajuns la douăzeci şi trei. Munca pe care o face Tinu este uşoară şi Tamire îl ajută mereu cu sfaturi de mamă. Îl vrea însurat, să fie şi ea bunică tânără, una de fetiţă dacă s-ar putea. În privinţa lui Dano, Tamire stă mai liniştită. El este mai hotărât, îi seamănă ei la ambiţii şi realizarea lor. A plecat la douăzeci de ani în străinătate. Nu a suportat să facă şi el ce face Tinu, muncă aproape gratis la o companie străină. Adevărat că eşti în ţara ta, aproap e de ai tăi, de prieteni, de cunoştinţe, dar nu ai parcă nici un viitor.

Plecarea lui Dano pe litoralul nostru, pe timpul verii când abia avea optsprezece ani, a constituit un examen de griji şi butonări de telefoane ca la un concurs de anvergură. Suna mămica, suna Laria, toată lumea se agita şi sfaturile curgeau valuri. Numai el făcea din gură ca şi ele şi practic exact cum voia şi simţea.

După terminarea liceului, a plecat din ţară. Voia să trăiască în altă lume, să cunoască altă civilizaţie, să aibă îndestulare şi să-şi ajute şi familia. Dar o nenorocire avea să se abată din nou peste familie. O boală cumplită şi rapidă, le-a luat-o pe Tamire dintre ei. Suferinţele lor erau trepte spre infern. Erau parcă iremediabil înghiţiţi încet încet de durere şi neînţeles. Întrebările fiecăruia erau mereu pe buze şi acel ,,dacă” încerca să găsească o lămurire, dar nu, nu era nimic de întrebat, nimic de rezolvat.

Nu există în viaţă să nu suferi şi dacă te-ai născut, apoi trebuie să şi mori, dar, Doamne...!

Nu mai pot să scriu... ............................................................................................................................................................

pg. 57

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

În Londra, nimic nu l-a oripilat pe Dano. Încă de la venire şi-a pus planul în aplicare. A căutat de lucru şi cum trebuia să se călească din prima ieşire în lumea mare, a reuşit cam greu. Aici, nu faci ce vrei, doar după ce te baţi cu toate zidurile, rupi toate barierele. Nu făcea ceea ce i-ar fi plăcut, dar ceva bani lua pentru a-i cheltui pe toţi întro lună. Îşi cumpăra haine scumpe, pantofi la fel, să fie elegant şi în pas cu moda. Fiind tiparul Tamirei, nu avea cum să fie altfel. Căpătase într-un timp scurt, un comportament de om matur, atent la toate până şi glumele lui erau rafinate şi de bun simţ. Când era mic şi mergea la ţară la mamaie, numai şotiile erau de capul lui. Îşi tăiase un genunchi într-un ciob de sticlă, în lacul din valea satului şi alintat cum era, răcnea fără să-i pese de rugăminţile Lariei şi ale Tamire ca să tacă. După bandajare şi stat câteva minute la soare, a intrat în apă fără vreo altă grijă, lovind apa cu mâinile şi râzând că stropea totul în jur.

La o sărbătoare a satului, a mers să vadă cu Tinu, cum se distrează tinerii aici. Ca la orice eveniment de acest fel , bufetul era asortat cu de toate. Dano avea vreo doisprezece ani şi pe lângă Tinu, a gustat câte un pic din berea rece şi bună. Când a venit acasă era numai bun de certat. A dormit în maşină până acasă în oraş.

- Dano, mai crezi lucrurile astea? Îţi mai aduci aminte? Dar, câte am să-ţi spun...!

Acum, Dano este departe de casă. Poate e mai bine aşa, poate nu, cine ştie? I-a purtat de grijă Tamire, doi ani şi jumătate şi nu numai ea, toată familia. Plecatul în străinătate este un risc pentru oricine, este o mare greutate şi griji în plus pentru cei rămaşi acasă.

Dano nu a avut curiozităţi trecătoare vis-à-vis de ţările străine, el îşi dorea o a doua ţară şi realizări mari. Şi asta vrea în continuare. Dar, munca şi realizarea printre străini înseamnă multe.Toate se plătesc sau răsplătesc cu bani şi lacrimi, respect şi dor, puţină îngâmfare şi mai multă negăsire de loc, lux şi lipsă de timp, greutate şi nemângâiere, afronturi şi perspective, năzuinţă şi ruinare, apreciere şi îndurare.

Prin schimbarea locului şi-a schimbat multe dintre obiceiuri, a învăţat multe, a şi uitat la fel de multe din deprinderile mai puţin apreciate, altfel nu i se putea îmbunătăţi condiţia.

De multe ori, Tamire şi Laria îi spunea că are rădăcină de nobil, aşa era bunicul lui şi în oricare loc al pământului va sta, acolo oricând îşi poate face o familie. În sinea lui răspunde: - Ce ştiţi voi, am avut trei ani de singurătate grea!

- Ştim! Nimic nu poate fi ascuns, când eşti departe. Aici, era şi mai cumplit. Toată lumea aleargă după fericire, fie pe ape, fie pe uscat, numai că uneori, ea este chiar lângă noi. Oportunitatea trebuie să dea mâna cu interesul tău şi planurile frumoase devin realitate benefică.

Poate că unii oameni trebuie să doarmă pe pietre incomode printre străini, ca să cunoască valoarea rogojinii de acasă. Şi când o faci prea devreme, simţi că sertarul tău secret plin cu năduf, vrei să-l sfărâmi fie şi de capul tău, numai să scapi de o apăsare atât de grea.

Tino, a fost cel care a suportat vreo opt luni, teroarea şi agresivitatea unor oameni de aici de la noi. O fată mai rea decât bella dona, l-a stăpânit şi hărţuit în acest timp, încât nimic din ceea ce iubea şi era iubit acasă, nu cu mult timp în urmă, nu mai recunoştea.

Lupta cu străinii este grea, pâinea mult mai amară şi întotdeauna apa este sărată. Este amestecată cu lacrimi.

Fericirea de faţadă şi durerea în deplinătatea ei, alternează într-un mod inexorabil. Toţi ştiu asta, îndură, plâng în ei şi speră că poate orizontul le va face o surpriză.

- Ridicaţi-vă, dragilor, de pe pământul cu ciulini, alungaţi din preajma voastră neciopliţii şi lacomii şi căutaţi-vă locul potrivit!

Mi-e din ce în ce mai greu să vorbesc, mă afund în locuri triste, mă adun cu nefericiri şi nu e tocmai potrivit. Sunt convinsă că numai credinţa în Dumnezeu şi iubirea noastră sinceră, ne poate salva de toate răutăţile semenilor noştri. Într-un moment de totală stăpânire a tuturor lucrurilor şi situaţiilor din jur, Dano s-a răzvrătit împotriva mediocrităţii impusă de situaţiile tuturor celor plecaţi ca să muncească precum sclavii şi s-a înscris la o facultate.

Cu mii de piedici, cu maldăre de acte, cu un job de multe ore şi plată puţină, s-a văzut triumfător.

- Tamire, acolo unde eşti, să ştii că Dano este bine şi uite cum a făcut cu facultatea... s-a apucat de una tocmai în Londra, s-a înscris şi la o agenţie de modele, da, tot în Londra, are şanse, e atletic şi face sală, mor fetele după el... pg. 58

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

... şi Tinu este bine, toată ziua vorbeşte la telefon când cu Laria, când cu taică-său, are fete pe alese şi poate va face nuntă cu una, una pe care şi tu o ştiai, da, aia frumuşică şi educată.

Natis este bine, iar Laria la fel, - ce fel de bine este dacă tu nu eşti lângă ei?- scrie cărţi, vechea ei pasiune.

- Ce să-ţi mai spun? Ştii că mi-e tare dor de tine, dar când vorbesc cu Dano şi Tinu, îmi trece puţin.

Rabindranath Tagore spunea că ,,un bătrân este mistuit de dorul de a descoperi piatra filozofală, căutată de alchimia medievală, piatră care preschimbă în aur orice metal pe care-l atinge.”

Eu mi-aş dori o piatră atemporală, să-mi învârtă timpul după spusele mele, să fim mereu în putere şi să te văd pe tine, draga mea Tamire, să apari de-acolo de unde eşti când ne este dor de tine şi să fim împreună cu toţii.

O fi posibil în alt fel, până atunci...

pg. 59

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr.18 Salam de porc cu trufe Autor Nicoleta Jitaru (Tesila / Prahova)

-Ieşi afară! Ieşi fir-ai tu să fii, nu te mai suport înlăuntrul meu!

Femeia se tânguia de ceasul morţii, proptindu-şi palmele mai sus de urechi, încercând să-şi stoarcă cuvintele ce i se tot îmbulzeau în cap, frânturi de conversaţii pescuite de curiozitatea ei de nestăpânit, la colţul străzii, la tarabele din piaţă, în cabinele de probă din magazine, oriunde, nu conta, atâta timp cât ei îi atrăgeau atenţia prin ceva şi-i rămâneau prinse sub scoarţa cerebrală, agonizând de nebune. Una proaspătă, culeasă din apropierea unei tarabe cu cârnaţi făcuţi în casă şi brânzeturi macerate în coajă de brad, îi stăruia mai tare decât celelalte.

- Daţi-mi şi mie două bucăţi, se adresează un tânăr, negustorului, răzgândindu-se ulterior.

Femeia, ascunsă de stofa grea a unui pardesiu negru, o tipă casnică, zveltă, cu unghii tăiate scurt, îngrijite, trecute cu gesturi fine printre şuviţele şatene, lungi si libere, trage cu coada ochiului, citind eticheta unde stătea scris mărişor "salam de porc cu trufe ", 70 lei kg. Nu ştia de ce să se mire mai întâi, de preţul enorm sau de asocierea de cuvinte dintre porc şi trufe, total nepotrivită în capul ei, care studia grămăjoarele porţionate de salam, ce semănau mai degrabă cu nişte cârnaţi uscaţi, traşi în săpun de casă.

-A, păi nu vin câte doi?

-Cum adică? se holbează mustăciosul cu aerul unuia care nu pricepe.

-Am vrut să zic...lăsaţi, daţi-mi numai unul, se hotărăşte băiatul cu un ton în care încăpea o scuză.

Ea nu voia să cumpere nimic special de acolo, doar că, nu mai trecuse prin burta oraşului de mult şi se simţea atrasă de fiecare lucru de care ducea lipsă în satul matrimonial, sărac în colorit comercial, vitregit de forfota şi diversitatea specific urbană cu iz de ghiveci naţional pe care o mirosea imediat, îndată ce părăsea maşina lăsată în parcare.

Taie cârnatul în mintea ei înfometată, şi nu oricum, ci folosind un tăiş fin, subţire, lat de-o palmă, ce-i dezvăluia interiorul crud, îndesat cu carne vânătă, printre care stăruiau câteva bucăţele de trufe, îngrămădite ca rahatul turcesc în salamul de biscuiţi. Aşa trebuie că arătau, nu? Sau te pomeneşti că erau tocate odată cu carnea, amestecându-se, dizolvându-se în ea... Dar unde ar mai fi fost farmecul, atunci? Vorba aia, nu dai 70 pe kil, ca să nu te bucuri şi vizual de ce e mai important acolo, se gândea ea.

Băiatul era însoţit de o pistruiată roşcată, cel mai probabil prietena lui. Nu iubita, nu încă. Păreau prea tineri pentru iubit, dar şi bătrâni date fiind circumstanţele. De obicei adolescenţii se îndoapă cu chipsuri şi energizante, îşi spunea ea, părăsind salamul şi mustăciosul şi pe cei doi ce aveau să savureze mai pe seară, feliuţe subţiri, ondulate tot ca nişte chipsuri, prostindu-se nevinovaţi, destupând o sticlă de vin furată din locul unde îşi păstra tatăl băiatului licorile pitite de nevastă-sa, duşmană înfocată a alcoolului etilic.

Ah! Ce-ar mai fi băut şi ea o gură din vinul acela, roşu, cum naiba altfel că ăla era preferatul ei, şi ce bine-ar fi mers după o bucăţică de brânză din aia macerată sau nu, şi-o muşcătură civilizată din rondelele cu trufe. Eh, i-aţi pg. 60

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

gândul, Cristino! N-ai bani decât de un calup ieftin de "feta" asezonat cu parizer şi-o duşcă acră de bere. Brusc, nu s-a putut abţine să nu se gândească la diferenţa de râgâit, survenită în urma celor două festinuri. Unul era acru, acidulat, în timp ce primul înflorea în gâtlej, discret, dulceag, întocmai trufelor ce se-nfoaie discret sub pământ.

După toată întâmplarea, nu i s-ar mai fi părut ciudată nicio asociere, acum ar fi putut foarte bine să descopere pe tarabă, ochi de struţ învelit în piele de cal, totul era posibil după ceea ce văzuse. Adică, poate dacă ar fi fost, pui cu trufe, iepure, cocostârc, orice altceva, dar nu porc. Asta murdărea lumea şi mai tare în capul ei, o mânjea cu încă un strat gros de marmeladă extrasă din miezul gras al păcatului. O făcea şi mai cocotă decât o ştia cu câteva minute în urmă, ca şi cum cocota, o damă scofâlcită ca un cartof plin de roduri, primăvara, găsise dintr-o dată că-i şade bine cu o nestemată atârnată de gât.

Proful de matematică al fetei ei mai mici, om destupat la minte care făcea la ore orice altceva în afară de matematică, ar fi privit-o consternat cu faţa lui ovală, interminabil de lungă, asta şi datorită o-urilor prelungi pe care le exclamă adesea, sau cheliei cu câteva fire de păr rare, întocmai ca şoricul mătreţos al grăsunului mai sus menţionat, chelie ce se pierde sau amestecă, pus în faţa unui perete alb, de aici figura lungă, parcă neterminată deci, destupat la minte cum ziceam, consternat de ignoranţa culinară a femeii, i-ar fi înşirat motivele şi avantajele binefacerii dintre asocierea respectivă, care era fină şi de un gust ireproşabil, cu siguranţă răsfăţat la rândul său, cândva, de savoarea ce-i unsese şi lui bătrânele papilele gustative.

"De ce mă gândesc tocmai acum la el?" Şi de ce se tot învârtea în jurul preparatului pe care încă-l mai vedea încolăcit deasupra coşuleţului din nuiele? Şi de ce fotografia cu ochi îngustaţi, pătura multicoloră înşirată pe jos, din care răsăreau zeci de tufe pitice de crizanteme orânduite în ghivece din plastic, de ce femeia care tocmai voia să cumpere una din ele se prefăcea atât de nehotărâtă, aşteptând un sfat sau chiar mai mult de la vânzătorul numai bun de vreo patruzeci şi, neîndoielnic grădinar cu experienţă, şi de ce acesta nu-i arătase nici cel mai mic interes, privind pieziş doar în direcţia tufănelelor de parcă nu s-ar mai fi săturat de ele chiar şi după atâta vreme...

-Nici nu ştiu de care să iau, făcea ea, cerşind continuarea de la el...

-Luaţi galbene, o îndeamnă, dornic să scape cât mai repede.

Ea, Cristina, îşi cumpărase unul mic la 7 lei, plin ciucure cu inflorescenţe de un roşu închis, maturat şi el ca brânza din coaja de mai devreme, era un roşu bătrân, ce aştepta să se facă maroniu şi după aceea...cine ştie...ce mai conta...

-Vă mulţumesc, doamnă! se exprimase el jovial, părăsind-o în direcţia celei nehotărâte, care ştia ea mai bine ce voia şi cu siguranţă că florile nu erau prioritatea ei în momentul acela.

Cristina privise în scurt chipul grădinarului, să ghicească dacă el îşi dăduse seama de avansurile doamnei, hai să-i spunem "slăbănoagă, trecută, neagră la faţă, şi mai neagră în părul degradat, supravopsit, cu riduri mari de oftică peste obraji, buze uscate şi destul de groase, îmbrăcată ca o învăţătoare cu aere de "fashionistă", cu nelipsitele brizbrizuri de la gât, ştrampii cu mulţi den, lipiţi de genunchii osoşi prelungiţi cu gambe anemice înfundate în decupatura sexi a unor botine din piele ce sigur treceau de 250 de lei. Îşi dăduse seama! a concluzionat Cristina sigură, privindu-i statura ţeapănă şi încordată, şi ochii ce o evitau vădit pe cea incriminată.

Da, chiar! De ce încă îi mai stăruia şi asta în minte, de ce?...Cu siguranţă nu de aia...sau poate că tocmai...în fine. Îşi scutură capul în căutate de "cazuri noi", ce se cam lăsau aşteptate şi ea trebuia să revină cu gândul înapoi, la salamul de porc, la femeia ofilită şi la grădinar, la proful de mate, la orice altceva care să n-o mai facă să se gândească unde ar fi vrut atât de mult să se întoarcă, dar îi era prea teamă, pentru că o durea prea tare sfârşitul ales de el. Sfârşitul lor... atât de sec, întocmai ca vinul închipuit mai devreme...

"Ce-şi doreşte cel mai mult un bărbat de la o femeie? Ce-şi doreşte cu adevărat unul care ştie ce vrea, de fapt? Îşi doreşte el doar ca ea să arate bine, să-i ofere libertate, să i se ofere pe tavă de fiecare dată când îl încolţesc poftele pe la amiază, în toiul nopţii, dis-de-dimineaţă? Îşi doreşte doar să-şi îndoape maţul cu mâncare bună, gătită ca la mama acasă? Îşi doreşte să fie atât de deşteaptă încât să nu-l facă de râs, dar mai proastă decât el ca să se simtă cu un pas înainte, întotdeauna? Îşi doreşte să nu-l iscodească, dar să iscodească, stârnit de propriile greşeli şi slăbiciuni? Îşi doreşte s-o rupă în bătaie măcar în imaginaţia lui, şi nu pentru că merită, ci pur şi simplu pentru că e prea proastă şi suficient de rezistentă să-i înghită lui toate rahaturile? NU! Sper că nu asta îşi doreşte... Atunci ce?"

Dar ce mai conta? Îşi dorea să fie în sfârşit autentică, să nu se mai prefacă de dragul nimănui. Indiferent de pg. 61

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

tipologia bărbatului şi de repercusiuni.

- Doamnă, cumpăraţi ceva?

- Vreau să rămânem prieteni!

- Poftim? se încruntă omul din spatele altei tejghele vizibil încurcat.

Ea îl priveşte cu capul într-o parte şi se scuză cu un zâmbet, apoi drege situaţia cu altă întrebare.

- Aveţi salam de porc cu trufe?

- Poftim? se arată omul şi mai descumpănit...doamnă, vă bateţi joc de mine?

- Nu, chiar există, să ştiţi, e o delicatesă, zâmbeşte ea în continuare înţelegând oarecum supărarea omului.

- Tot ce avem e la vedere, domnişoară... tot cu aerul încruntat. Face-ţi loc, vă rog...

"Prieteni? Dar ce am fost noi înainte ca tu să vrei să rămânem prieteni? Am fost amanţi şi prieteni? Doar atât? Ai decis să tai de pe listă amanţi, ca să rămâi cu ce e mai rău? De ce n-ai spus, vreau să rămânem iubiţi, prieteni am destui, ştii cât sunt de popular...La ce-ţi mai trebuia un prieten în plus? Ce-aş fi putut să fac pentru tine investită brusc cu o astfel de titulatură? Şi din moment ce tu ai propus asta, unde ai dispărut aşa de departe, prietene?"

Un cântecel dulce îi aminteşte de telefonul ascuns de buzunarul paltonului şi-i întrerupe şirul gândurilor.

- Cristina, ai plecat de la muncă? se interesează soţul ei, de la celălalt capăt. Ia-mi şi mie un pachet de ţigări, te rog, îţi dau banii acasă.

- Nu mai sunt la muncă, am plecat până în oraş, am ceva de cumpărat...

- Păi de ce?

- Tocmai ţi-am spus...

- Ce vrei să iei?

- Un cadou pentru sor-mea, răspunde simplu.

- Şi nu puteai să iei de la noi?

- Nu. La noi n-aş fi găsit ce-mi doream eu.

- Ce-ai vrut?

- Un pandantiv cu copacul vieţii, se supune ea rutinei din conversaţie.

- Îhm, mormăie el suspicios. Să nu uiţi de ţigări.

Tăcere însoţită de un lung oftat...al ei.

Peste cinci minute avea s-o sune din nou, pregătit cu o nouă întrebare. Apoi, peste zece sigur uitase să-i mai spună ceva. După o juma de oră, o va privi în faţă, încercând din răsputeri să pară indiferent, chestionând-o: - Pe la cât ai venit?

- Acum cinci minute când m-ai sunat...a patra oară.

- Cum, că nu era maşina în parcare, acum cinci minute am venit eu şi m-am oprit la vecinu'.

- Să fi fost patru minute? se imagina ea răbdătoare, încercând să ghicească după câte întrebări avea să se potolească gelozia lui urâtă ce-i sfârteca măruntaiele.

- Auzi? începe ea după oftat şi pauza în care el şi-a imaginat fel şi fel de scene...

- Ce? Sper că nu uiţi de ţigări...

- Vreau să-ţi spun ceva.

- Acum?

- Chiar acum! articulează pe un ton care nu anunţa nimic bun.

- Ce vrei să-mi spui?

- Vreau să rămânem prieteni!

- Cum adică?

- Vreau să ne despărţim şi să rămânem prieteni, mai exact! Adică, să încercăm să redevenim prieteni.

Acum mă grăbesc, te las. Îşi închide telefonul nemaivoind să răspundă la nimic. Se aşază pe prima bancă pe care o ochise de la distanţă. Trecătorii nu-i acordau nicio atenţie şi ea putea să-i observe în tihnă. Pe toţi. Brusc, îşi revenise, iar conversaţiile şi imaginile nu o mai deranjau. O femeie în vârstă plimba un căţel gătit cu o fundă caraghioasă prinsă între urechi. Purta o pălărie ponosită din tinereţea ei apusă. Pantofii de un bej spălăcit erau deformaţi de picioarele pg. 62

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

ei bătrâne în care înflorise un nod proeminent la degetul mare. Câinele se uşura mai peste tot şi după aceea o trăgea mai vioi pe babă după el. Un ţigănuş dolofan, cu un pulover care lăsa să i se observe colăceii de la burtă, cerşea ţinându-şi picioarele cruciş la intrarea dintr-un supermarket. O femeie fardată şi tapată exagerat tropăia înţepată cu tocurile cui pe trotuarul neted. Doi adolescenţi se uitau la picioarele ei şi-şi dădeau coate, ducându-şi mâna dreaptă peste dinţii lor lătăneţi. O ţigancă slătăriţă ţinea lăsat pe şoldul împlinit, un puradel desculţ ce-şi înfăşura picioarele în fustele viu colorate ale mumă-sii. Mustăciosul de la taraba cu salam de porc cu trufe, profită de un moment de respiro şi scoate de sub tejghea o bucată groasă de slană de la saramură. Taie câteva feliuţe deasupra unui fund şi le-ntinge meticulos într-o strachină cu zeamă, înainte de a le piti şi molfăi sub mustaţa groasă, apoi strigă cu şi mai multă viaţă: -Haideţi la salam de porc cu trufe!

pg. 63

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 19 Montesambra, povestea continuă Autor Nadina Maria Szakacs (Vladimirescu / Arad)

Am pornit la drum încrezătoare că am să te găsesc cum erai acum patru ani. Trebuia să existe o cale să te regăsesc, să-mi reiau viaţa de unde o lăsasem. Era o dorinţă care m-a ţinut permanent trează în aceşti ani şi care ma îndemnat de nenumărate ori să revin acasă. Pentru că acasă e acolo unde eşti şi tu şi nu-mi pot închipui un alt loc unde să mă cuibăresc dimineaţa când e prea devreme sau seara când vreau să mă încălzesc – târziu.

Tu eşti leagănul tuturor viselor care m-au purtat de-a lungul acestor ani şi m-au îndemnat să-mi înfrâng orgoliul de femeie rănită. M-am ascuns o vreme de noi, de toţi cei care ştiau cum se-ncheiase povestea.

Mi-a fost greu. Să mă recompun din acele bucăţele pe care le-am purtat ca pe sine în această călătorie pe care am făcut-o cu scopul de a uita şi de a mă regăsi. Am visat de-atâtea ori, departe de tine, că mă porţi de mână în nopţi înstelate şi că ţi-e şi ţie dor.

M-am lăsat furată de-atâtea gânduri. M-am întors de-atâtea ori la noi în închipuire, încât astăzi simt că sunt pregătită să mă întorc pe de-a-ntregul. Eu, femeia care te-a iubit, s-a înşelat, a plecat.

Mi-a fost imposibil să uit cine eram. Într-o lume în care te roteşti şi tot la tine ajungi. Mi-a fost greu să-mi ţin ochii deschişi, să le stăpânesc de-atâtea ori lacrimile şi frământările pline de îndoieli.

M-au salvat culori şi lumină. De-atâtea ori m-am îmbrăcat în culorile toamnei, doar ca să te simt. Şi am supravieţuit. În galben înfăşurată. Cu galben-arămiu în păr şi pe buze. Cu frunza aceea, dragul meu, ce-o clipă de pe buze-mi căzuse şi se duse...

Călătoria aceasta mi-a servit drept pelerină. Pelerină anilor în care te-am iubit şi m-am lovit de adevăruri izbitoare care m-au pus la zid. Inima era un continuu crescendo într-o lume în care nu-ţi mai rămânea nimic de făcut decât să te resemnezi şi să declari c-ai pierdut.

Am câştigat foarte multe. Cu cât m-a durut mai mult, cu-atât am devenit mai puternică şi mai încrezătoare de sine. Viaţa m-a îmbiat cu farmecul ei şi m-a purtat sub propria-i aripă dincolo de zare.

Aveam să cunosc că orizontul nu-i atât de îngustat pe cât crezusem. Sunt atâtea nuanţe ce se deosebesc şiatâţia oameni care-mi zâmbesc înainte, mult mai mult decât zâmbetele afişate de paradă ce le lăsam în urmă.

Am realizat că lumea mea e frumoasă şi că pot să întreţin această frumuseţe oriunde aş merge. N-aş mai capitula în faţa întregii lumi şi de o mie de ori aş călca trufaşă peste tot ce-i mocirlă.

Mi te-am imaginat de-atâtea ori sărutându-mă pe frunte şi spunându-mi că va fi bine într-un final. Ştiam că va fi bine. Răsăreau din când în când pâlcuri de speranţă. Şi da, te aduceau la mine.

Nu ştii cum e să stai departe de ce iubeşti, să invoci zilnic chipul drag şi să nu-l poţi mângâia decât în amintire. O perioadă de timp n-am ştiut cum e să ai pe cineva care să-ţi spună noapte bună sau să-mbrăţişezi pe cineva fiindcă ţi-a fost dor.

Revin atât de încrezătoare şi nerăbdătoare, încât aş putea muta munţii. Nu ştiu când şi unde te-am lăsat, dar ştiu că acum străbat drumul care mă va duce la tine. Între două bătăi de inimă mi se limpezesc gândurile, ochii. pg. 64

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Am să ajung de pe acest drum care mi-a fost singurul însoţitor în aceşti ani cât m-am căutat şi uneori n-am mai ştiut de mine. Un suflet răvăşit e pe cale să revină. Din tot ce astăzi nu e limpede, mai e puţin şi clar o să devină.

Voi avea cui să spun şi eu noapte bună. Să-l îmbrăţişez. Să-l strâng de mână. Să simt că nu-i o-nchipuire, o nălucă. Şi să îmi pun, astfel, toate temerile pe fugă. Sunt alt om de când am realizat că pentru o greşeală am lăsat totul baltă, chiar dacă într-o manieră a ieşit la iveală.

Astăzi, capabil eşti să te mai uiţi la o altă? N-aş vrea vreodată să mai fim condamnaţi la aceeaşi soartă, precum nişte damnaţi viaţa ne poartă. Azi ştiu şi am învăţat că poţi continua dincolo de oprelişti şi de tot ce cândva, cu vorbele, ai înfrânat.

Am văzut că o cale plină de lumină răzbate tot până acasă. Acel acasă care a devenit o identitate pentru noi. Şi astăzi, te-aş ruga: fă-mi loc din nou în viaţa ta. Nu-mi aminti prea des sau prea stăruitor că am putut pleca. Miasum o parte ce-i din vina mea. Deopotrivă, sufletele ne-am putut elibera.

E toamnă şi drumul către tine mă întoarnă. E-atât de bine să călătoreşti cu un ţel. Să ştii că până la urmă lupţi şi te ţii de el, că orice furtună înfrunţi. E albastru văzduhul, mi-e atât de frumoasă toamna. Călătorim alături ca întotdeauna.

Aş veni de mii de ori spre lumina ce-n fereastră m-aşteaptă. Acolo eşti tu, răstălmăceşti poveşti, dar acolo eşti. Atât de primitor e căminul, mi-era atât de dor de tot ce însemna acasă. Să stărui puţin mai mult în prag, mă lasă.

Un sentiment confortabil că ne e aceeaşi adresa la care ne scriu cunoscuţii, la care primim şi presa. Zidurile sunt nou construite, cât am fost plecată te-ai îngrijit de ele iubite. Acum, văd lumea o altă şi lumea începe de la noi de la poartă.

Aleea-i pictată în culori de toamnă, pe terasă m-aşteaptă să m-acopă, de lână – o haină. Ah, cât mă bucur, încât fac piruete. Nu-mi pasă de nimeni, de cine mă vede. Alerg în grădină, mă-ntâmpină crizanteme. Mă-ntorc, mă cuprinzi pe de-a-ntregul şi-mi şopteşti: - Nu te teme. Gata cu frica. Sunt aici, nimic nu s-a-ntâmplat.

Duc mâna şi mi-ating pulsul, verific dacă e-adevărat. Şi da, de astăzi, Montesambra tot tu eşti intrusul ce-n viaţa-mi a intrat. N-aş vrea un altul, nici o mână altă. Şoptesc, aievea: - Iubitule, până la terasă mă poartă.

E-atât de bine din nou în braţele tale. Mă aşezi cu grijă, îmi torni ceai în cană. Vântul ridică uşor frunzele, se vede că-i toamnă. Şi-ţi sunt ispită, îmi eşti ispită, chiar dacă sunt uşor adormită. Şi casa se vede că-i îngrijită. Mă bucur iubite, că nu-i părăsită. Mi-aduc aminte c-acum patru ani între aceşti pereţi pustie eu mă simţeam. Sunt fericită că ţi-ai adus aminte că-n casa iubirii amintirile se-mprospătează, nimic nu se vinde. E seară, se-aprind în grădină zefirii. Uşor, mă iei de mână şi intrăm în casă. Podeaua e nouă, pianul domină impunător sala de jos, iar eu acordez în trecere o notă frumos.

Sunt nerăbdătoare să revăd biblioteca, biroul. Mă-ncântă peste poate iubirea şi noul. Sufletul stă să-mi exalte. Cu emoţie încerc să mi le-amintesc toate. Acum culegem tot ce-am semănat o viaţă: iubirea, încântarea, extazul. Acum culegem roadele, iubitule, acesta e ceasul.

E-atât de caldă casa noastră şi de primitoare, încât îmi imaginez copii alergând pe coridoare. Zâmbesc, îmi zâmbeşti. Mi-ating cu mâna pântecul. Şi-n sufletul nostru ştim, amândoi, cântecul. Îmi întind braţele, te-apropii de mine. Îmi şopteşti atât de tandru: - Mi-a fost dor de tine.

Lacrimile mă podesc, să spun mă lasă: - Mi-a fost atât de dor de tine, acum sunt acasă. E-atât de bine.

Mă-nconjoară minuni de mult uitate. Un pisoi îşi face intrarea pe uşa din spate. Ai umplut salonul cu flori.

Ah, sunt margarete. Mi-ai pus în viaţă culori. Mă adori. Te ador. De astăzi m-ai recuperat. Îţi sunt îndatorată că mai primit după ce-am văzut orizontul atât de larg şi-ndepărtat. Îţi mulţumesc că eşti cu mine. Că m-ai aşteptat.

Ne-ndreptăm spre dormitor. Sună gongul. E ora de chemare. Atâtea suflete ostenite se lasă de somn învăluite. Am face bine de ne-am odihni şi noi, iubite. E o zi şi mâine, care ne aşteaptă. Azi trag oblonul peste-o zi pg. 65

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

care credeam că nu mi se mai arată. În locul acesta e pace. Miroase a dragoste şi a tine. Întinde-ţi braţele să mănvelesc mai bine.

N-am uitat şi n-am să uit timpul în aşteptare petrecut. Cum mi-am luat sufletul şi calea mi-am urmat. Să mă re-ntorc. Te-am recâştigat! Ce blândă soartă. Azi bucăţele, mâine parte-ntreagă. E omenesc şi e firesc. Te-am iubit, te-am urât, te iubesc!

pg. 66

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 20 Agentul de legătură Autor Grigore Toloacă (Alba - Iulia) Avangarda regimentului fusese oprită cu foc concentrat executat de pe liziera de sud a localității Cojocna. Pe aici trecea frontiera dintre România și Ungaria impusă prin Dictatul de la Viena în 1840. Din acest motiv,se pare,trupele nemțești și,mai ales,cele hortiste din zonă își concentraseră pe această linie de apărare forțe puternice. Era un moment psihologic foarte important pentru ambele tabere beligerante. Odată depășită granița impusă vremelnic de interese geo-politice meschine cu patru ani în urmă trupele noastre nu mai aveau cum să fie oprite din ofensivă până la eliberarea întregului teritoriu de sub stăpânire străină. De partea cealaltă,același sentiment de confruntare oarecum decisivă. Pierderea bătăliei pentru menținerea liniei,artificiale de fapt,de demarcație ar fi însemnat pentru comandanții militari hortiști un eșec devastator. Nu ar mai fi fost în stare să organizeze noi poziții de rezistență cât de cât viabile. Așa cum,până la urmă,s-a și întâmplat.

Deocamdată,își zise colonelul Dabija,comandantul regimentului,analizând situația de fapt în care se afla unitatea sa,inamicul s-a consolidat puternic de-a lungul lizierei dispunând de forțe puternice alcătuite din arme diferite. Ce facem în acest caz? întrebă el îngândurat. Există o singură soluție,răspunse prompt șeful de stat major cu ochii pe harta operativă din fața sa toaletată,cum se spune în termeni militari,cu roșu pentru trupele proprii,albastru pentru cele inamice și cu negru pentru tot felul de semne convenționale și inscripții citibile doar de militari. Manevrăm mai întâi inamicul prin dreapta cu batalionul doi al căpitanului Crăciun. Priviți,vă rog aici,începu acesta să umble cu degetul arătător încoace și încolo pe hartă. Situația e cât se poate de clară. De aceea se impune…

Discuția se purta la punctul de comandă al regimentului instalat în grabă într-u sălaș de pe pantele line ale dealului ce cobora dinspre localitatea Adâncata. În cele din urmă hotărârea a fost luată: Învăluirea inamicului prin dreapta cu batalionul doi,atac frontal apoi cu toate forțele disponibile ale regimentului și dezvoltarea ofensivei în cooperare cu unitățile și subunitățile poziționate în dreapta și în stânga dispozitivului de luptă al regimentului.

Totul era clar. Și simplu. Mai puțin un lucru. Transmiterea ordinului de luptă batalionului doi. Trebuie spus că regimentul colonelului Dabija se afla de câteva zile în urmărirea inamicului și nu se putuse încă realiza legăturile de comunicare obișnuită cu subunitățile din subordine prin fir telefonic. În astfel de situații - de urmărire îndeaproape a inamicului aflat în retragere continuă – transmiterea ordinelor și a misiunilor de luptă se făcea prin agenți de legătură. Îmi faci rost de un ostaș isteț care să se descurce,ordonă șeful de stat major,un maior rezervist,învățător în viața civilă. Am înțeles! I se răspunse scurt,militărește de către subordonat. Timpul trecea și batalionul doi amplasat la teren în flancul drept al regimentului nu știa ce are de făcut. Nu îi parvenise încă hotărârea comandantului de regiment. Ce se întâmplă? întreba mereu colonelul Dabija aflat la punctul de comandă al regimentului. Șeful de stat major îl asigura de fiecare dată că fuseseră luate toate măsurile pentru ca ordinul de luptă să ajungă în timp operativ la destinație. Până la urmă a fost nevoit să raporteze că treaba nu ieșise cum fusese planificată. Am pierdut deja un om,domnule colonel. Cum așa?! Uitați-vă un pic pe hartă,îl invită șeful de stat major. Între grosul regimentului și batalionul doi,din dreapta dispozitivului nostru de luptă,există o zonă descoperită complet. A nimănui,cum se spune,flancată puternic de un cuib de mitralieră inamic mascat perfect.

La orice mișcare a noastră în această zonă,din partea cealaltă se trage pesemne cu tot armamentul pe care îl au la îndemână. Inclusiv cu branduri și tunuri de însoțire. Am impresia că inamicul a sesizat că batalionul doi este izolat cumva de regiment și… Nu prea pricep ce au în vedere,ridică din umeri șeful de stat major. Dar trag ca nebunii când văd ceva suspect în fâșâia asta de teren.

Nu se poate stabili un itinerariu prin altă parte? se interesă îngrijorat colonelul Dabija. Din păcate,domnule colonel,e singurul traseu… convenabil. Aș spune chiar obligatoriu. O deplasare a agentului de pg. 67

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

legătură pe alt itinerariu,ocolitor,ar dura enorm pentru situația în care ne găsim. Ne-ar compromite atacul.

Totuși… răbufni colonelul. Nu putem sta cu mâinile în sân,domnule. Ce mama dracului! E vorba doar de o transmitere de ordin. Situația devenise deosebit de încordată la punctul de comandă al regimentului. S-a oferit un sergent terist,interveni timid unul dintre furierii statului major. Ristache Șt. Ion,de la compania de cercetare a regimentului. Spune că ar putea ajunge în doi timpi și trei mișcări la batalionul doi.

Sergentul Ristache Șt. Ion era un tânăr înalt,șaten,cu ochi iscoditori de viezure,mustăcioară pufoasă abia mijită și cu mâncărime la limbă. Când începea să turuie nu îl mai putea opri nimeni. Crezi că o să reușești,flăcău? îl întrebă neîncrezător șeful de stat major. Sută-n sută,dom”maior. N-am probleme. Când e la o adică,mă strecor ,dacă e nevoie,și prin ureche de ac. Pe ne ve. Colegii de la institutul de petrol și gaze îmi spuneau… Bine,copile,am înțeles,păru și mai neîncrezător șeful de stat major. Poți să revii asupra hotărârii dacă totuși crezi că nu vei fi în stare… Găsim noi o soluție până la urmă. În sinea sa șeful de stat major nu era prea sigur de capacitatea teristului de a duce la bun sfârșit o asemenea misiune. Un filfizon neinstruit,se spunea de obicei când venea vorba de tinerii militari cu termen redus. Buni doar pentru furieri prin comandamente. Dacă te răzgândești,nu-i nici o problemă,reveni din nou șeful de stat major. Nu ținea deloc să-l trimită la moarte sigură.

Nici vorbă,dom” maior,păru jicnit în amorul propriu sergentul Ristache Șt. Ion. Ordinul de luptă va ajunge în timp util unde trebuie. Cum spuneam,sută la sută. Nu că mă laud,dar… Spre exemplu,la o nuntă a unei verișoare dinspre maică-mea…

Sergentul primi plicul,îl băgă la loc sigur,sub veston și plecă. Nu ca la nunta verișoarei sale dinspre maică-sa,cu pieptul deschis. Dar nici cu frica în sân. Ci ca un agent de legătură cu experiență. Cum de fapt și era.

Ca ostaș în cadrul companiei de cercetare a regimentului nu de puține ori îndeplinise astfel de misiuni. Se opri la adăpostul unui gard de nuiele ce împrejmuia o casă țărănească izolată părăsită. În față,la circa o sută de metri,itinerariul ce i se stabilise era întretăiat de un pârâiaș cu albia nu prea adâncă. Până acolo terenul era puțin mai jos și nu avea de ce să se teamă. De acolo înainte însă…Câmp deschis ca în palmă. Ieși printr-o spărtură a gardului și se apropie de pârâiaș alergând aplecat. Pe fundul acestuia curgea doar un firicel argintiu de apă limpede ca lacrima. Bău câteva înghițituri de apă,din pumni,deși nu îi era sete și își zise cu necaz. Ar fi fost un noroc chior ca albia asta să fi dus spre batalionul doi. Se cățără precaut pe mal și îți ridică nițel capul peste linia crestei.

Aproape imediat un snop de gloanțe fluierară amenințătoare pe deasupra sa. Afurisită cățea! scrâșni din dinți sergentul Ristache Șt. Ion la adresa mitralierei ce flanca vigilentă zona deschisă din fața sa. Se deplasă câțiva pași spre dreapta,își scoase casca de pe cap,o ridică puțin peste nivelul malului și numără. Trecură cam trei scunde până ce auzi din nou gloanțele țiuind prin văzduh. Unul îi nimeri casca spre creștet și ricoșă aiurea cu un scrâșnet ascuțit.

Nu sunt chiar atât de iuți,își făcu socoteala sergentul punându-ți casca pe cap. Își calculă șansele și ajunse la concluzia că uneori trei secunde sunt enorme. Era conștient de faptul că ochitorul din spatele mitralierei inamice îl aștepta cu linia de ochire luată pândindu-i ieșirea în peisaj așa cum pândește pisica la gaură ieșirea nefericitului șoricel. Trebuia să-și schimbe din nou poziția. Căută un loc potrivit pentru o debușare cât mai rapidă din albia pârâiașului,își înfipse puternic vârful bocancilor în pământ,ca la startul unei curse de o sută de metri plat,trase adânc aer în piept,mai așteptă câteva clipe,lungi,sau poate scurte,nu își mai dădea seama de valoarea timpului și,când crezu că e momentul,țâșni înainte ca din pușcă.

Parcurse deja vreo douăzeci de metri când auzi,în aer,vâjâitul gloanțelor. Execută,așa cum exersase la instrucția tactică,câteva zig-zaguri scurte pentru a-l deruta pe ochitorul inamic și se aruncă într-o groapă făcută de un proiectil pe care o reperase chiar de la ieșirea din albia pârâiașului. Țăcănitul mitralierei din flanc încetă dar începu să se tagă din față. Cu temutele branduri și cu tunurile de însoțire. Nu îi era teamă. Se trăgea prea de departe ca să se meargă la sigur. Dacă n-ar fi mitraliera asta din flanc… cugetă pesimist sergentul. Dă-l încolo de dacă,încercă el să-și dea curaj. Aici nu merge cu dacă. Plicul cu ordinul de luptă trebuie să ajungă la batalionul doi. Mort-copt. Se odihni un minut-două cu burta la pământ. Își umplu iarăși plămânii cu aer ,se săltă puțin pe mâini și pe vârful picioarelor și plonjă în lături ca aruncat de un resort extrem de puternic. Se rostogoli câțiva metri,precum tăvălugul și o luă la sănătoasa cât îl țineau picioarele. Prima rafală de gloanțe trecu în gol pe deasupra gropii de proiectil pe care tocmai o părăsise. Parcă îl auzea pe mitraliorul inamic înjurând în limba lui de mama focului. L-am scăpat și de data asta din vizor pe blestemat! pg. 68

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Sunt sigur că acum hortistul sau neamțul,nu are importanță cine o fi,mă urmărește nervos cu linia de ochire și îi e ciudă că nu mă poate prinde în vârful cătării,își făcu singur curaj sergentul. Ține-te după mine,domnule,dacă-ți convine. Și așa n-ai cum să-mi vii de hac. Văzuse de nenumărate ori,aflat cu taică-su la vânătoare,cum iepurele,încolțit de goana năucă a ogarului,executa zig-zagurile acelea scurte și derutante,spre stânga și spre dreapta zăpăcindu-și pur și simplu urmăritorul. Procedă aidoma pentru a-l scoate din sărite o dată în plus pe ochitorul care se străduia să-l prindă în colimator. Își dădea însă seama că nu putea alerga așa la nesfârșit. Odată tot avea să fie prins în crestătura înălțătorului și vârful cătării. Căută din priviri un nou adăpost,cât de cât,care să-i dea răgaz să se odihnească un pic în siguranță și să-și pregătească saltul următor. Terenul din față era deschisdeschis. Nici o cută,nici un mușuroi,nici o groapă de proiectil. Și gloanțele îi barau calea din ce în ce mai amenințătoare. Ce să fac?! Cum să procedez în continuare?

Când fu pe punctul de a-și pierde și ultima fărâmă de speranță că ar putea găsi ceva potrivit ,zări,la câțiva metri în față,un boschet micuț de mărăciniș iar spre dreapta o ușoară depresiune de câțiva metri pătrați vizibilă doar de aproape. Se aruncă disperat într-acolo. Abia atunci îl văzu pe ostașul care zăcea pe fundul adânciturii. Își dădu repede seama că era vorba de agentul de legătură care încercase,înaintea lui,să ajungă în dispozitivul de luptă al batalionului doi cu ordinul de luptă al comandantului de regiment. Zăcea pe fundul depresiunii,chircit,ținându-se cu mâinile de abdomen. Care-i treaba,bădie? întrebă sergentul bucurându-se că ostașul era în viață. M-au lovit…

Rău? Nu-mi dau seama,gemu ostașul. Dar simt că mă sfârșesc,domnule sergent Ristache. Mă cunoști?! se miră sergentul. Cum să nu,dom” sergent. Sunt fruntașul Stănică. Stănică Nicolae. Din Galați,ca și dumneata,din cartierul Bădălan. Trebuie să mă știi,sunt și eu în compania de cercetare,la plutonul trei. Așa e,băi Nicule,îl recunoscu sergentul. Va să zică,așa… Te-au atins. Dar de unde ai scos-o,bre,că te sfârșești? Vezi-ți de treabă,domnule,încercă el să-l îmbărbăteze. Poate nu-i mare lucru. Totuși… făcu el ca unul aflat în mare încurcătură. Ce să fac eu cu tine? Nu faci nimic,dom” sergent,gemu rănitul. Ai de dus la bun sfârșit o treabă. Știi doar cât de importantă e. Eu nu am răzbit. M-au lovit,luai-ar dracul,doamne iartă-mă. Dar dumneata trebuie să răzbești. Așa e,fu de acord sergentul Ristache Șt. Ion. Trebuie să răzbat. Totuși… stătu el în cumpănă. Poate nu ești lovit chiar atât de rău. Ia să văd. Poate pot să fac ceva. Nu! protestă fruntașul Stănică. Nu-i cazul. Șiapoi,parcă s-au mai domolit durerile,minți el. Vezi-ți de treabă,dom” sergent. Nu-i timp de pierdut. Cei de la punctul de comandă al regimentului așteptă cu sufletul la gură semnalul ăla,cu rachetă,de la batalionul doi cum că au primit ceea ce trebuie.

Bine,băi,Stănică,oftă sergentul Ristache neputincios. N-avem încotro. Trebuie să mă duc. Dar nu te necăji. Nu te las eu aici,bre,și-ai să vezi că totul va fi bine. După ce terminăm cu războiul ăsta blestemat te însor eu cu o verișoară de-a mea,dinspre maică-mea,o gagică mișto. O să iese o nuntă,frate Stănică,de o să lase paf tot Bădălanul și o să se oprească Dunărea în loc să vă privească. Dar atenție,Stănică,bre. Să nu cumva să dai ortul popii. Ține-te tare pe poziție. Când voi veni să te iau,să fii pregătit. Nu-ți pune viața în pericol pentru mine,dom”sergent. Dac-o fi să am zile… Mergi cu bine. Sergentul Ristache Șt. ion nu îl mai auzi. Făcuse deja un salt de panteră în lături,se dăduse de câteva ori de-a berbeleacul și o luă la fugă în zig-zaguri scurte și repezi.

Gloanțele,oricât de viclene și periculoase se dovedeau a fi,nu reușeau să-l nimerească.

După vre-o zece minute de așteptare – o reuși sergentul,n-o reuși?... - fruntașul Stănică zări ridicându-se spre cer,din flancul drept,de acolo de unde știa că este dispus batalionul doi,o rachetă verde cu trei stele. Slavă Domnului! murmură ostașul. Ordinul de luptă a fost recepționat. Chipul i se lumină într-un zâmbet larg de profundă mulțumire sufletească. Apăsă mai puternic cu palmele peste locul în care fusese lovit de glonț și încercă să răsufle cât mai rar și mai ușor. Respirația îi provoca dureri groaznice în tot corpul. Își răsuci puțin gâtul pentru a putea privi mai bine cerul senin de toamnă timpurie și călduță. Rămase oarecum consternat. Era la fel ca cerul de deasupra cheiului Dunării gălățene. Voi ajunge oare să-l mai văd vreodată? Căută să își alunge gândurile negre. Uite,își zise,acum se va ridica de la punctul de comandă al regimentului o rachetă roșie cu o stea și balul va fi început de ostașii batalionului doi. Îi vedea deja,aievea,ridicându-se din tranșee,toți ca unul,avântându-se înainte cu piepturile deschise pentru a șterge pentru totdeauna de pe harta țării acea graniță nedreaptă și haină impuse țării de străini. Durerile deveniseră atât de puternice încât,paradoxal,aproape că nu le mai percepea. Ar fi vrut ca Dumnezeu să-l țină în viață măcar atât cât să vadă înălțându-se spre cer racheta aia roșie cu o stea. Măcar atât,doamne!... se rugă fruntașul Stănică. Simți însă cum puterile îl lăsau. Capul i se moleși,privirea i se încețoșă pg. 69

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

încetul cu încetul și constată,cu groază,că se cufundă într-un somn adânc dar,curios,binefăcător. Nu mai simțea nimic. Nici durere,nici îngrijorare și nici frică de moarte. Totul era liniște și întuneric.

Așa îl găsi sergentul Ristache Șt. Ion. Se aplecă asupra lui și îi luă pulsul. Trăiește,băi,le strigă el celor câțiva camarazi care îl însoțiseră. Mitraliera inamică din flanc,brandurile și tunurile de însoțire de pe liziera localității Adâncata amuțiseră de multă vreme și granița care separase partea de nord-vest a Ardealului de țara mamă dispăruse și ea ca și cum nu ar fi fost. Ușurel,băi,se rugă sergentul de ostașii care îl luaseră pe brațe pe fruntașul Stănică. Trebuie să-i salvă viața derbedeului. Nu de alta,dar i-am promis că o să-l însor cu una,Nicoleta,o verișoară de-a mea din partea lui taică-meu sau a mamei,n-are importanță și vreau să mă țin de cuvânt. Așa,băi,trebuie să trăiască.

Nu s-a mai putut face nimic. Fruntașul Stănică Nicolae,din Bădălanul Galațiului,a rămas,împreună cu mulți alții,într-un cimitir improvizat lângă Adâncata.

pg. 70

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 21 Reverii Insomniace…

Autor Puiu Răducanu (Băile Olănești / Vâlcea) Firfirică… Firfirică zâmbilici, își ia chiștocul din colțul gurii, îl trântește de pământ și se urcă cu carâmbul pe el.

După ce-l zdrobește bine și-l acunde în nămol, grațios își aranjază papionul în ambele părți – sus și-n jos râgâie de două ori, tușește, trece cu ochii pe ceasul cerului, țâște, dintr-una, pe uluca de gard și dă ora exactă.

Zambilica Marița, de fiecare dată când îi aude trâmbița, cântul, lasă treburile casnice, se echipează în furoul cu decolteu-ăl mare și bătrân. ”Moartă” după el, își înfige în creștet pălăria roză și umbrela cu un pic de mov, grăbită ’și-aleargă pașii spre gardul lui nea Ghiță treisferturi, unde jupân, este Firfirică … fustangiul.

Lui ne-a Ghiță-i mai zice lumea și treisferturi pentru că el are totul … treisferturi; haina până la genunchi, cămașa până la genunchi, pantalonii până la genunchi, totul… până la genunchi…

Se mai face Marița fudulița, că se împiedică, încă… de mai multe ori, ba, lovindu-se de-o piatră, își rupe ștrampul în cot.

Pune un ochi pe Firfirică fustă scurtă, precum Farul din Alexandria, pe marea vapoarelor… Mândru zob, Firfirel, măsoară și el cu ochii curțile vecinilor, nu că ar neglija-o pe vecina Marița, care, în cele din urmă, sub povara emoțiilor, nu se mai poate abține și se… execută: -Servus, tu…, Firfi!

-Ceaaaau, răspunde elegant firfiroiul cu ochii-n plop, la uliul care tocmai ”ronțăia” un porumbel!

Invadează cu pieptul ”extravilanul” curții lui nea Ghiță, și-și zice-n barbă: Nu mi-ar strica un ”tacâm” de … cloșcă văduvă! Spre surpriza tuturor, se-ntoarce spre propria ogradă, fără elan coboară din ulucă, și se duce direct în … sufragerie. La el în sufragerie.

Deschide șifonierul, își pune cizmele bilgher pe care le-a purtat în timpul războiului cu… galicii, se primenește la patru ace, își aranjează discret mustața, mai privește odată ceasul cerului, tușește un pic și sare din nou pe ulucă să … dea ora exactă, Mariței și … de jur-împrejur. Și o dă! Odată, de două ori, de nouă ori, de 99 de ori.

Repeta cu disperare cucu, căruia-i adăuga-n coadă un ”riguuu” lung, dar cloșca văduvă, Marița…, nimic.

Nu mai era pe teren.

Cu obrazul fraged ca fundulețul de copil mic, mândra Marița, s-a ascuns în lada de paie de sub patul din tindă.

-Du-te dracu’ de hăndrălău!

P.S. Ne-a Ghiță treisferturi era vecin cu Gogu pârțu. Nu vă mai spun de ce-i zicea lumea așa, Bicicloanța…Cu spițele-nfipte-n cercuri, iapa beată pe două roți alunecă ciudat pe sfoara asfaltului communal.

-Di, dii…., măi, băiatule, măi călărețule, că mă ard pedalele de șliboviță. Și mă mușcă asfaltul de călcâie, dii, di, măi drept! Vezi, mă, că-ți iese plopul înainte!n Se dau copacii într-o parte și zâmbesc galeș.

-Tragi, mă, frâna de mână că dau vacile peste noi!

Două broaște-și dau coate când văd mergând în zig-zag o bicicletă beată pe șușeaua comunistă…nPrivind-o dintr-o dungă, zici că ocolește gropile care mereu se reped sub roți încercând să le facă patrate.

Pomii, speriați de mersul contorsionat al bicicletei alcoolice, nervoase, mereu și iar se dau în lături.nToate se dădeau la o parte, chiar și vacile care sorbeau ciorbă din gropile moderne. Vocea pietri din clipocitul apei ce-o tot pg. 71

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

spală nu se face auzită de bicicleta mangă. În cele dinapoi, piatra-și reazemă chelia de fruntea sângerândă a bicicletei nervoase cu alcool în gât, lângă niște izmene pe care le fâlfâie apa râului.

Val-vârtejul … venirii… Venise vremea să ies. Nu era o zi specială, căci de era așa, mă iveam și eu un ca om special, nu unul… normal… De unde să ști, omule care este acea zi!? Apăream și eu atunci, mă răsăream odată cu ea! Să zicem că ziua mea era așa… o zi ca toate zilele, nu meschină ori… fleoșcăită… Chiar nu mă interesa. Nu eram nici curios măcar, de-aia când s-a-ntâmplat ieșirea stăteam cu ochii închiși.

Mi se făcuse așa o poftă de ieșit …, s-o mai scap pe mama de povară (ziceam eu atunci). Nu eram decis cu ce să… tatonez… starea lucrurilor, cu ce să încep…

Aveam așa… o senzație că scoțând mana și băgând-o-n vizuina lumii, mă mușcă ceva…, cineva de ea…

Tot numărând așa pe degete cu ce să încep explorarea lumii, a căzut la țanc ca pipăitul ”extra” să-l încerc cu piciorul.

-Ei, și cu voi…, care picior! Păi de unde să mai știu eu acum, când, tocmai am căpătat nobilul titlu de hoașcă!? Deci am început cu piciorul, chiar dacă este riscant să-ți bagi picioru-n ea de lume…Cățeaua de viață tot bântuia prin tindă impasibilă la gemetele mamei, dar când mă pregăteam să gust lumea cu piciorul, a intrat iute-n casă, să fie ea… moț acolo…, la locul faptei…Nu iese bine glezna piciorului căci viața îmi și ”arde” una peste călcâiul care, aculta cu urechile ciulite cum se văita mama.M-am speriat rău și am vrut să fug înăuntru, dar viața ma prins cu toate brațele ei de gleznă și a început să tragă de mine. Înduioșat de strigătele și gemetele mamei (cui nui pare rău de mama?), am început să cedez, ba, i-am dat vieții și celălalt picior.

-I-ale, fă, viață, i-am spus!

Necontenind mama din țipete, am început și eu să plâng.

Nici nu mi-am dat seama că la geam, soarele cățărat în dud, râdea cu toți dinții. Deși viața mă mângâia, eu încă plângeam, mă zbăteam în muci și doream să fug înăuntru, pentru că nu știam la ce mai țipă mama.

Când nimeni nu mai plângea și nu mai ofta…, am tăcut și eu. Nu mai era cazul să plâng. Am adormit buștean. La cât m-a bătut soarele-n cap, eu n-am rămas așa... Viața mă mângâia mereu, de la celălalt geam, ursitoarele,-și dădeau ghionturi, curioase își puneau mâinile streașină, dar nu mai aveau ce vedea acum, eram înfășat, legat fedeleș, nu mai puteam mișca și nici de băut nu puteam bea ceva… Descoperisem însă ceva; descoperisem plânsul și urgent trebuia să învăț altceva căci așa este în viața asta ciudată, mereu și iute trebuie să înveți câte ceva. Acum, eu, novicele, trebuia să învăț de unul singur (ne)plânsul. De-atunci m-am pus pe învățat.

După plâns și neplâns am învățat durerea, suferința, singurătatea, nemplinirea, multe și nu tot am învățat căci și voi mai trebuie să învățați câte ceva, ceva…. Acum, la orizontul bătrân o altă naștere mă așteaptă. Nașterea neagră.

-Nu eu nasc, bă!bEa mă naște pe mine!n Prin venele-mi casante curge sângele Țepeștiului.bÎncă mai curge și se scurge!bMă caut mereu prin amintiri, prin magazine second hand și nu mai dau de mine. Umbra mi-o cam ia înainte… Și ce vreți, mă!? Asta este! Mai învățați și voi! Na! Mâna… Of! A obosit! Nu mai este vioaie! Unde odinioară mai ciupea și ea câte ceva pe ici, pe dincolo…, mai mângâia sâni cruzi și obraznici, obraji și alte dorsalități, acum…. stă ca muta și privește-n sân.

Se pune streașină la ochi bătrâni cu dioptrii multe pe lentile, care confundă bărbații cu femeile, tinerețea cu bătrânețea… și alte confuzii…, obosite și ele mai … confundă… Plânge mereu cu ochii degetelor, scrie rar, apăsat, îngândurat și se-nmoaie-n amintiri lacrimogene. Veche de când inima, scarpină acum urechea, tâmpla, moalele capului, dar mai ales locul unde cerebelul păstrează (ține la dospit în cufăr de argint) cele pățite și trecute… Rar o mai vezi sprijinită de câte-un umăr, destul de oboist și el.

Umerii zburdalnici n-o suportă. Alzheimer-ul a ocolit-o până acum și este mândră de această binefacere, mândră foc, chiar dacă Parkinsonul de la genunchi o supără câteodată…. Ceva probleme ar mai fi amigdalele, ficatul și … circulația…. Circulă cam greșit… și în ultimul timp umblă-n pantaloni scurți. Certată deseori că și-a pierdut vioiciunea, că nu se mai uită și ea… pe sus, rămâne imună la reproșuri și-și ține privirea-n jos mereu.

Stoarce lacrimi din ochi-i triști și cu dinții strânși pe condei croșetează cuvinte-n zeamă de coală albă pentru criticoii flămânzi de tristă ocazie. Of, mână, mână!

Dilema…Un nuc bătrân și crăcănat, c-o scorbură-ntre picioare unde se-ascunde ciocănitoarea, zdrențuit fleașcă și cu pantalonii rupți în coate, sta pe marginea drumului rezemat de-o bicicletă surdă care tocmai ce-l descărcase-n fundul șanțului pe nea Georgică…, gurivaldi… Cu mâinile-n șolduri – pomul, și picior peste picior – pg. 72

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

bicicleta, îl tot strigă pe ”saxofonist” să se-toarcă pe partea-ailaltă pentru că a început să-i sforăie urechea-n baltă.

Pe un pietroi care tocmai ce-și scosese din râu chelia la uscat s-a așezat o codobatură. Îl tot lovea-n cap cu coada pe pietroiul adormit să fie atent la bârfele crude dintre pomul lânced și bicicleta cu ghidonul șifonat. -Bă, pietroi hodorogit!

Tu n-auzi ce bolborosesc ăia! I-auzi că nea Georgică râde-n șanț. Oo, a-nceput deja să soarbă apă cu colțul pupătoarei și cu urechea. Îi face șanțul perfuzii, bă! -Aha!... Care ureche? Se mai clătește pietroiul cu apă pe frunte, dar se pipăie la ochiul din mijloc, cel pe care ieri viitura l-a pocnit cu un cot de cioată bătrână - ieri.

-Georgică sugativă, bă somnorilă!

-Aha! Și de mine s-a rezemat cu capul săptămâna trecută. Mai este viu?

-Păi, tu n-auzi că acum și pe nas trage ceva din șanț?

-Aha! Înseamnă că este viu, dar nu-mi mai da cu coada aia-n cap!

-Nu mergem o țâră pân' la el?

-Nu! Mai stau pe-aici prin baltă. Uite cum soarele se-ascunde după plopi să-și ia izmenele pe el!

-Lasă, bă, soarele! Nu vezi că moare hoașca de sugativă-n șanț?

-Fă! Lasă-mă dracului în pace! Pe mine altceva mă doare, fă!

-Ochiul?

-Nu, fă! Mă doare și mă frământă rău la lingurică, altceva, fă!

-Ce, mă?

-De ce, fă, stă soarele toată ziua în pielea goală și seara se ascunde-n plopi să-și ia izmenele pe el!? Asta este dilemma mea, fă! Marea mea dilemă! Bețivanul ăla de Georgică litră din șanț își revine, dă-l dracului, pe când eu rămân cu dilemma nerezolvată. M-a mușcat odată de au sărit țăndări din mine și tot n-a murit. Își revine! Sigur își revine, și-apoi…, are cine să-l plângă! N-auzi cum se șterge la ochi bicicleta!?

pg. 73

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 22 Destinul tău...

Autor Carmen Bernadeta Anghel (Piatra Neamț)

– Ela!...

Fata continuă să meargă, cu pas alert şi răsunător. Îşi auzise numele. Ştia, prea bine, şi cui îi aparţinea vocea care îl rostise, dar nu se opri. Profită de faptul că nu era singura care se îndrepta spre ieşirea din curtea şcolii – şi alţi elevi, mai mult sau mai puţin grăbiţi, aveau aceeaşi ţintă, intersectându-se cu cei care urmau să înceapă cursurile după-amiază.

"Va crede că nu l-am auzit. Nici nu ar fi de mirare, în acest vacarm. Dar,... glasul lui distinct..."

Se apropia de ea. Ar fi vrut să se întoarcă, numai pentru o clipă, să-l vadă, dar, nu era nevoie – îl simţea. Încercă să se strecoare printre ceilalţi elevi şi să se îndepărteze de el. Vocea, însă, se auzi din nou: – Ela!...

"Am să mă opresc! Nu am alternativă!"

– Luca! spuse, încet.

– Ela,... aş putea să-ţi vorbesc?

– Nu... Nu acum...

Fusese un răspuns fulgerător, pe care, parcă, nu voise să i-l dea.

"De ce-am spus asta?" se mustră, în gând. Paşii ei o conduseră afară din curtea şcolii şi, chiar pe trotuarul de vizavi, în faţa magazinului alimentar. Luca o urmă, îi luă mâna dreaptă în palmele sale şi îi rosti, încă o dată, numele, iar glasul lui i se păru Elei atât de calm. El adăugă: – Scuză-mă! Am văzut că te grăbeşti, dar...

– Da, eu...

Ela ar fi vrut să-şi argumenteze afirmaţia, dar, când îl privi în ochi pe Luca... "Ce albastru intens! Şi, la lumina clară a zilei... Dar, eu ştiu că... Ce să fac?"

Tocmai când îşi puse această întrebare, o zări pe Corina – colega ei de bancă. Mai zăbovise câteva momente în clasă, după plecarea Elei, iar acum se afla în faţa şcolii, de vorbă cu alţi tineri. Ela o chemă.

– Imediat vin! Numai puţin! îi răspunse fata.

– Ela!... şopti Luca, apoi continuă, cu un timbru mai hotărât: M-am gândit... Mâine e sâmbătă... În centrul oraşului e spectacol... Mi-ar plăcea să mergem împreună!

Ochii fetei se închiseră, pentru câteva clipe, şi ea rosti un răspuns, dar, numai cu glasul inimii: "Şi mie mi-ar face plăcere!" Însă, când privirea-i, eliberată de pleoapele-i fine, o întâlni, din nou, pe cea a lui Luca, Ela spuse: – Mâine e sâmbătă... iar eu trebuie să merg la meditaţii şi... am mult de învăţat... A rămas atât de puţin timp până la examen!

– Înţeleg!... Dar,... duminică... sau în altă zi? În glas i se citea, încă, speranţa. Dar, speranţa...

– Luca, nu este un refuz... Nu trebuie să crezi că nu vreau să merg cu tine, dar nu pot! Scuză-mă, te rog!

Trebuie să plec acum. Corina!... pg. 74

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Ne vedem luni, la şcoală! spuse Luca, simţind cum mâna Elei se desprinde din palmele lui. * – Eşti tăcută... La ce te gândeşti? veni întrebarea Corinei.

Ela păşea, pe drumul spre casă, şi nu rostea niciun cuvânt. Parcă voia să fugă de Luca. Să fugă de cuvintele lui, de atingerea palmelor sale, de azurul ochilor. Dar, şi de... de ea... de vorbele ei. Ah! De ce sufletul ei nu recunoscuse, nici măcar în şoaptă, adevăratele-i sentimente? Doar în gând... De ce vorbiseră, pentru ea, numai calculele, bazate pe mărturia unei existenţe ce nu-i aparţinea? Şi temerile!

– Mă gândesc... la viitorul meu, Corina!

– La viitor? "Sănătoasă să fii, că restul..." Bunica mea aşa spune. "Nu ştim noi ce va urma!"

– Dar, dacă, totuşi, am cunoaşte...

– Eu îţi zic ce cred... despre tine: susţii examenul de absolvire, obţii o notă mare, intri la facultate şi, poate, într-o zi,... te măriţi cu Luca.

– Cu Luca, nu! tresări Ela. – De ce nu? întrebă, iritată, Corina.

Nu-i răspunse, dar era atât de sigură că nu Luca avea să-i fie alesul. Aşa ştia!

Corina continuă: – Nu-l placi?

– Eu?... "Ba da! Atât de mult! Cât de aproape de suflet îl simt!" Însă, numai sie-şi rosti aceste vorbe.

– Ai o lumină pe chip când îl întâlneşti! Dar,... şi un tremur pe care nu îl înţeleg. O teamă...

– Un tremur... O teamă...

Apoi, adăugă în gând: "Este numai lupta mea interioară... Lupta între sentimente şi... Ce ciudat! În cazul nostru – al meu şi al lui Luca – nu se poate vorbi despre diferenţe, despre prejudecăţi, despre obstacole care-au împiedicat atâtea iubiri să se-mplinească... Iubiri care nu au ajuns la absolut, au rămas... individuale... În ceea ce ne priveşte, cel puţin din afară, totul pare atât de simplu, dar,... când mă gândesc la viitor..."

– Intră! Măcar pentru câteva minute! o invită Corina, când ajunseră în faţa casei în care locuia.

– Mulţumesc! Dar, de data asta, nu! Poate... săptămâna viitoare... într-o zi... * – Ela!...

Tresări la auzul glasului mamei. De fapt, simţi cum revine la realitate, după ce gândul o purtase în alte sfere, pentru ea, atât de ireale, de imposibile. "Dacă aş fi acceptat? Dacă aş fi acceptat să-l însoţesc, mâine, pe Luca, la spectacol? Cu siguranţă că, dacă i-aş fi dat un răspuns afirmativ, acum mi-aş fi pus alte întrebări: Ce ţinută să aleg? Oare cum va fi vremea? Şi Luca...?"

– Azi nu prea ai poftă de mâncare...

– Sunt cam obosită, mamă. Aşa, ca după o altă săptămână de şcoală...

– Obosită... Te cred! Dar, eu simt că te frământă ceva...

– Nu...

Vocea-i puţin nesigură, când rosti aceste cuvine, păru să i se "deschidă" când adăugă: – Strâng eu masa, mamă!

– Şi razele de lumină de pe chipul tău, de ce sunt umbrite?

Remarca o luă prin surprindere şi Ela nu răspunse. "Nu pot să-i ascund nimic. De fapt, nici nu intenţionez să fac acest lucru, dar... dacă situaţia ar fi alta... Dacă nu m-aş simţi condiţionată de..." Mama îi mângâie părul, o strânse, uşor, la piept şi-i spuse: – Nu-ţi doresc decât binele, fetiţa mea! Şi acum, mergi şi te odihneşte. Mă ocup eu de tot!

"Cuvintele dulci ale mamei, sufletul ei cald, dragoste, înţelegere, sprijin... De ce nu-mi pot deschide inima, acum, faţă de mama? Câte coincidenţe! Toate mă fac să cred că viaţa mea... Şi nu înţeleg de ce, din momentul în care am devenit conştientă de viitorul meu... De destinul meu..." * "Am dormit! Am dormit profund!" pg. 75

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Ela se ridică din pat, dar nu întru-totul – continuă să se sprijine de pernă. Îndepărtă pătura care-i acoperea trupul şi rămase, în tăcere – tăcere a gândurilor. Peste câteva clipe, se îndreptă spre geamul întredeschis. Era sfârşit de primăvară, iar un aer cald, uşor, discret, îi învălui chipul şi întregul corp.

"E linişte! Linişte... Ba nu, parcă aud câteva glasuri. Doar câteva... Şi un căţel care latră... singuratic. În rest... e linişte! Mama... Să văd ce face mama!"

Păşi spre uşa dormitorului mamei, bătu, dar, parcă în acelaşi timp, o şi deschise, fără să mai aştepte răspunsul. Mama îşi ridică privirea de pe cartea pe care o citea – aceiaşi ochi blânzi, acelaşi zâmbet cald, menit să liniştească sufletele tulburate.

– Ce faci, Ela? Te-ai odihnit?

– Da, mamă! Destul de bine.

– Şi acum?

– Acum?!

– Acum, de ce se mai zăreşte umbra de nelinişte, de tristeţe, pe chipul tău? De ce nu-i lasă loc doar luminii?

Ela se gândi câteva clipe înainte de a-i răspunde. De fapt, înainte de a-i adresa, la rându-i, o întrebare: – Mamă, oare ce mai urmează? Am ajuns până aici şi aş vrea să ştiu...

– Până aici? întrebă mama, derutată.

– Da... De fapt, cunosc atât de bine răspunsul! Adică... M-am născut în aceeaşi zi cu tine... Purtăm acelaşi nume... Trei ani şi o lună aveam când tata m-a părăsit... Aveai aceeaşi vârstă când tatăl tău a plecat... Şi multe altele... De exemplu, am urmat aceeaşi şcoală şi acelaşi liceu...

– Înţeleg!...

– Anul trecut, când ţi-am spus că la noi în clasă s-a transferat un elev – Luca – mi-ai zis că ai avut şi tu un coleg cu acelaşi nume. Şi, în ultimul an de liceu, v-aţi împrietenit, numai că, după absolvire, aţi mers pe drumuri diferite.

– Ela,...

– Nu pot să nu mă întreb: "Oare... ?" La început, l-am evitat pe colegul meu Luca. Am fost chiar rece cu el.

Mama asculta spusele fetei. Asculta şi... aştepta... Nu mai încerca să intervină.

– Abia anul acesta am acceptat să comunicăm mai mult... de nevoie – trebuia să lucrăm pe echipe la un proiect şi... pur şi simplu... sau nu... s-a întâmplat ca noi – eu şi Luca – să primim aceeaşi temă. Când am auzit, pe chipul meu cred că am lăsat să se citească atât de multe... Iar el... era aşa de entuziasmat să mă aibă colegă de echipă... să lucrăm împreună... "Împreună..." Mi se pare... imposibil să rostesc acest cuvânt când mă gândesc la mine şi la Luca. Nu vom avea viitor... împreună... Şi, cunoscând toate acestea, prefer să fiu rezervată. Poate va înţelege.... într-o zi...

– Ela, tu ţii la el, nu-i aşa?

Fata răspunse, dar nu prin cuvinte – obrajii împurpuraţi şi cristalele apărute în ochii care încercau, în zadar, să le ascundă, explicau totul. Apoi adăugă: – Dar sunt atât de sigură că, dacă i-aş accepta prietenia lui Luca, la un moment dat... ceva ne va despărţi. Şi, probabil că, la scurt timp, în viaţa mea va apărea un alt băiat, care, sunt aproape convinsă, se va numi Marian – la fel ca şi tatăl meu... Numai că... nu-mi doresc să se întâmple astfel! Nu vreau ca destinul meu să fie...

– Asemănător cu al meu! completă mama.

Ela nu răspunse, în primul moment, doar privi... în viitor.

– Aşa este, mamă! spuse apoi. Mi-e frică! Atât de frică! Aş vrea să-mi dai un sfat. Să-mi spui...

– Să-ţi spun, Ela? Dar, oricât de mult aş citi în sufletul tău, nu pot să simt, cu adevărat, ce anume se petrece în adâncul inimii tale..

– Iar eu sunt atât de derutată!...

Braţele armonioase ale Elei, cuprinseră umerii mamei.

– Fetiţa mea, poate că ar fi bine să încerci... sigur, dacă simţi că Luca este...

– Să încerc, mamă? întrebă fata, speriată. Dar...

– Nimic nu îţi poate da certitudinea că destinele noastre...

– Ba da! Toate coincidenţele... pg. 76

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Coincidenţe! Dar tu trebuie să crezi şi în ceea ce simţi şi, măcar acum, să nu mai faci legături cu ce-a fost odată...

– Mamă, îl simpatizez pe Luca. Pot să spun, şi nu aş vrea să... să greşesc... Da! Nu greşesc! Ţin la Luca şi am văzut că şi el... Dar, mamă... nu e exact acelaşi lucru? nu s-a întâmplat la fel în cazul tău şi al...?

– Draga mea..., spuse mama, cu voce fermă, dar, totuşi, uşor sugrumată de o amintire... de un chip... atât de îndepărtat, revenit pentru câteva momente. De această dată, nu se mai poate vorbi despre o asemănare între destinele noastre.

– Cum, mamă?

– Eu nu i-am împărtăşit niciodată gândurile mele, sentimentele... Am fost reţinută, iar el... Într-o zi, mi-a spus că are întâlnire cu o fată pe care... o cunoşteam – locuiam pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă.

– Mamă...

– Dar,... toate ţin de trecut!

– Cred că nu ţi-a fost uşor, mamă!

– Nu, însă,... m-am căsătorit cu tatăl tău şi...

– Şi, din nou, nu ai avut parte de iubire...

– Dar, am dragostea ta, Ela! Îşi îmbrăţişă fiica şi rosti şoptit: – Fetiţa mea, tu ai destinul tău, viaţa ta! Curaj! * Mâinile mici, reci, emoţionate, erau cuprinse de palmele protectoare... surâsului timid, îi răspundea zâmbetul sincer... privirea luminoasă transmitea razele iubirii spre ochii de azur... Ela şi Luca...

Această imagine, încununată de sincere sentimente, "construită" în centrul oraşului, avea să fie transpusă, ani mai târziu, în faţa sfântului altar... Ela şi Luca...

pg. 77

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 23 Copila Decebal Autor Aurora Ghinet (Horia / Tulcea)

Două cete de copii se alergau prin grădinile de zarzavaturi sârbești ce înverzeau malul drept al râului Buzău.

- Salut, Decebal!

- Salut, Severus!

Două fetițe își adresau salutul roman, apoi își treceau armatele în poziție de luptă. În mintea lor erau legiuni nesfârșite, care de luptă, caii înfocați, săbii și nelipsitele stindarde, în special cel dacic, lupul urlător cu trup de șarpe. Cetele se băteau cu săbii, se șicanau organizându-și ambuscade. Era în planul lor de luptă dorința de izbandă, dacă se poate dacică, nu ca în cartea de istorie ce povestea de o victorie definitivă și irevocabilă romană.

Pentru fetița Decebal ajunsese obsesie acest joc. De fiecare dată cand răsfoia istoria neamului românesc, parcă o durea sufletul, iar inima îi plângea pentru sărmanul popor dacic. În fiecare duminică, când se întâlneau, cetele încercau alte soluții, alte scheme de atac, dacă se putea, chiar la conacul ruinat al lui Caloenescu ce stătea pe o rână plângându-și soarta clădirilor ridicate lângă o apă curgătoare, câteodată mușcător de nărăvașă, smulgându-i în timp, la început, bucăți mari de pământ din curtea conacului și apoi, tiptil, ca un neadormit dușman, părți din zidurile clădirii. Conacul rămăsese îngenunchiat în fața râului ce îi susura nevinovat cântecul de îngropăciune. Printre cărămizi, ziduri dărâmate, cetele se furișau, fiecare construinduși cazemate. Armatele copiilor lucrau ascultătoare, iar șefii erau în tratative de pace iluzorii.

- Ei, ce faceti voi aici, dracilor? le întrerupse negocierile o sârboaică între două vârste, ce venea legănâdu-se ca o rață pe cărarea ce mărginea conacul de grădinile de zarzavat. Se întindeau până la primul rând de case din cartierul nou construit de curând în zonă.

- Ne jucăm, tanti Lenuța, spuse o copilă brunetă, iute ca focul.

- Aaa, tu ești fata coanei Georgeta. Tu esti, Ană?

- Eu sunt, tanti. Ne jucăm de-a dacii și romanii.

- Și cine a câștigat lupta, puica mamii? întrebă sfătoasa sârboiaca.

- Noi, răspunse ceata de copii.

- Care voi… dacii sau romanii?

Fetița brunetă ieși în față cu o nuielușă în semn de sabie și, fluturând-o prin aer, strigă: - Dacii, tanti. Dacii sunt cei mai aprigi și drepți dintre strămoșii noștri.

- Dar eu știu că romanii ne-au cucerit, spuse clipind șugubăț sârboiaca.

- Ei da… așa e la carte. Dar aici, pe pământurile noastre, dacii au câștigat, se înfoie fetița brunetă.

- Care pământuri, mai fetițo….că ești pe pământurile boierului Caloenescu care avea robi mii de țigani și îi punea să facă cuptoare de cărămizi, îi muncea de nu știa țiganul când e zi și când e noapte. Acum sunt cică, țigani romanizați. Vezi tu, fetico, strada asta care pleacă spre fabrica de spirt și cânepă? Ei, este strada lor, a robilor ce au fost eliberați de…? Ia să îmi spuneți voi mie de către cine?

Copiii au amuțit. Se întrebau din ochi care știe răspunsul, dar nu îl știa niciunul. pg. 78

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Tanti Lenuta, nu știm răspunsul, că nu am ajuns la istorie la lecția aceasta. Și toți începură să râdă în hohote. Sârboaica râdea cel mai tare, dar îi curgeau și lacrimi pe obraz.

- Dar de ce plângi tanti, o întrebă o fetiță cu părul roșu, pistruiată pe față ca și când ar fi fost pictată de cineva pe obraji cu acuarelă.

- Ei, copii, copii… omul cât ar fi de supărat, cu voi, viața lui prinde un dram de bunătate. Hai jucați-vă și cand veți crește mari, să-mi spuneți cine i-a eliberat pe ciori.

- Dumnezeu i-a eliberat, tanti Lenuța, se vârî în vorbă un băiețel cu brenton.

Sârboaicei parcă nu-i pică bine când își văzu nepotul în ceata copiilor.

- Ia vino-ncoace, Cosmin…. ce faci tu aici? Pierzi vremea cu fetele? Te caută mamă-ta prin tot cartierul ca turbată. Fugi acasă, că o iei pe coajă pe ziua de azi, se stropși la el sârboaica.

- Dar de ce să-l bată, tanti Lenuța? întrebă fetița brunetă.

- Uite așa, că umblă teleleu-tănase cu voi pe-aici, să cadă zidurile lui Caloenescu pe el, se rățoi sârboaica.

- Dar pe noi nu pot să cadă? se puseră în gură cu ea copiii.

- Pai, pe voi…las’ să cadă, că sunteți mulți și o să fiți și mai mulți, spuse ritos sârboaica.

- Dar cine suntem noi, tanti Lenuța, întrebară copiii.

- Voi sunteți robii eliberați și veneticii, spuse cu supărare femeia.

- Noi suntem dacii și romanii, tanti, nu robii sau veneticii, strigară în cor copiii.

- Da…da… E așa cum scrie la carte… Și sârboaica plecă spre straturile ei de varză și conopidă ce le avea mai încolo de conac. Da, demult se mutasera părinții și bunicii ei, acum vreo 70 de ani, din Serbia pe pământurile Buzăului. Cumpăraseră parte din locurile acestea cu bani grei de aur din salbele lor de nuntă… acum… ducă-se pe pustii, că le-au luat comuniștii și pământurile și tot aurul sălbilor. Sunt săraci ca și ciorile, numai că ei nu s-au lăsat călcați în picioare și au unit grădinile din spatele caselor formând alte răzoare de zarzavaturi particulare. Grădinile ce le aveau pe malul drept al Buzăului fuseseră toate colectivizate, trebuia ca tot sârbul ce viețuia pe aceste pământuri să meargă la muncă, pe câmp, pentru pensie. Cine o mai ajunge până să ia pensia?!

Era supărată foc. Avea o singură fată roșcovană, durdulie, plină de viață, cincisprezece ani. Of…minte puțină…! Ia sucit inima un țigan și dusă a fost. Lacrimile și rugămințile ei nu au contat în fața copilei și de-atunci parcă i s-a rupt inima. Așa sunt copiii din ziua de azi, nu ascultă de părinți și cred la tot străinul. Gândurile i se încolăceau în cap ca fuioarele de fum. Toate neamurile sârbești au acuzat-o că nu a luat măsuri, nu a educat-o, a lăsat-o de capul ei… dar ce să-i faci unei copile care a intrat în săptămâna chioară… nu vede… nu aude pe nimeni… Iar acum, iacă! Cosmin, nepotu-su.. îl vede în ceata copiilor, căci de la asta i s-a tras și fetei ei, de la joacă… când era mititică, de la vorbă, când era mai măricică… și uite necaz! Lacrimile îi curgeau șiroaie pe pământul setos de apă.

-

Ei, tanti asta e cam sărită, e zurlie. Mi-a spus mama că Doamne ferește, dacă îi calci pe straturile ei de zarzavat….te face praf cu vorba! se bagă în fața cetei o fetiță bălaie și puțin peltică.

Da, așa e…. mama mi-a spus să fiu foarte atentă când merg prin grădinile sârbești, să merg numai pe cărare, să nu ating nici cu un deget zarzavaturile, că plâng și ne pârăsc sârbilor… și-apoi iese scandal mare cu ai noștri, spuse cu însuflețire fetița brunetă.

Ei, și-acum… unde rămăsesem?

Hai la luptă! Parcă trebuia să se înfrunte comandații.

Și fetița brunetă, ce era la comanda dacilor, provocă la duel pe Severus, fetița roșcată. Se luptară până soarele prinse a se ascunde după norii serii. Umbrele amurgului se lăsau pe zidurile conacului. Cetele de copii se aliniară, își dpdura salutul de onoare, apoi, în șir indian, prin grădinile de zarzavat sârbești, o porniră în marș forțat spre casele lor din noul cartier, unde viața căpăta alt ritm, poveștile se estompau, se furișau în suflet, se împleteau cu zilele… fericitele zile ale copilăriei. pg. 79

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 24 Damian Autor Luminița Rusu (Cluj - Napoca)

-

-

-

-Toţi scriitori sunt nebuni! Ne-buni, nu răi. De ce scrii, mă? De ce scrieţi toţi? V-aţi gândit că poate nu citeşte nimeni, că toată lumea are gânduri şi oamenii normali spun vorbe ce se risipesc cu prima uitare?

Doar ăsta e rostul gândului , să piară pentru a se naşte altul nou.

Ideile i se amestecau difuz în creierul amorţit. Alcoolul fusese singurul lui companion constant în ultimele luni şi îşi dădeau întâlnire la prima oră într-o bodegă lângă gară. După câteva pahare în cârciuma cu pereţii scorojiţi şi miros de urină veche se târa înspre Universitate. Închidea uşa biroului şi scotea din primul sertar sticluţa de Monopol lăsată de cu seară. După câteva guri trase direct din sticlă îl cuprindea o dulce toropeală şi dacă nu îl deranja vreun student rătăcit până la prânz picotea în scaunul comod de la birou. La ora treisprezece suna soneria şi trecând cât de drept se putea pe holurile pline se îndrepta înspre amfiteatru.

Cursul lui ţinea o oră. De fapt cincizeci de minute. Treceau repede, Damian era pasionat de istoria literaturii şi stilul lui charismatic de a preda trezea interesul auditoriului. La început orele lui erau interactive dar în ultimul timp se mulţumea să îşi expună ideile cât mai succint, pierduse interesul pentru ce aveau de spus studenţii. De fapt, ce ar fi putut să-i spună nou tinerii aceea plictisiţi şi blazaţi? Nimeni nu i-a spus nimic nou în ultimii ani...

Binecuvântata sonerie ce anunţa sfârşitul orei! Saluta sec câţiva colegi întâlniţi în drumul spre ieşire şi se îndrepta grăbit spre parc. Chiar la intrare era un chioşc de unde lua o tărie şi apoi vegeta toată după amiaza într-o stare de prostaţie pe o bancă. De obicei stătea până se însera şi îl goneau boschetarii dornici de un somn pe locul meditaţiilor lui.

Ce fusese diferit la ziua de azi? Alesese banca prost, asta a fost! Locul lui obişnuit era ocupat de o pereche de îndrăgostiţi şi a fost nevoit să se aşeze chiar lângă alee. Acolo îl găsise Voronie care-l târâse la lansarea asta stupidă a unei cărţi de poezii. Acceptase doar cu găndul la cocteilurile care se serveau după dar apoi se trezise vorbind în timp ce autoarea îşi ţinea discursul.

Suntem bolnavi, măi, asta suntem? Ce vă roade în interior, ce aveţi atâtea de exprimat? Sunteţi defecţi şi nu ştiţi cum să deveniţi normali, asta vă roade pe dinăuntru!

Linişte în sală. Fotograful s-a oprit dezorientat şi câteva fătuce ziariste s-au zăpăcit neştiind dacă să noteze ce spune sau să aştepte agenţii de paza care să-l scoată afară. Voronie îl trage uşor de mânecă în tentativa discretă de a părăsi sala.

Lasă-mă să întreb, nu-i rău să vrei răspunsuri! Domniţă, vrei să faci dragoste cu mine?

Autoarea e o tânără speranţă ce a câştigat un concurs literar. Cel puţin aşa scria în pliantul pe care l-a primit la intrare. Frumoasă arătare, subţire, cu păr lung negru şi ochi alunecoşi.

Nu înţeleg!

Cum nu înţelegi? Scrii poezii, nu? Dacă eşti poet trebuie să mă înţelegi!

Schiţă de zâmbet sub ochii alunecoşi.

pg. 80

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

Dar pentru ce motiv, stimate domn?

Pentru ce motiv vreau? Fiindcă ai un nas superb! Că ai ochi frumoşi cred că ţi-au spus mulţi dar mie nasul mi se pare interesant! E un compromis între cel roman şi tipul grecesc şi mie indecizia asta mi se pare atractivă.

Nu cred că-i locul şi nici momentul!

E locul şi momentul cel mai potrivit! Acuma te-am văzut întâia dată. Ai scris o carte... Eu am scris douăzeci.

Apoi am realizat că vreau să stau în parc. Vino cu mine şi câştigi timpul neirosit cu încă nouăsprezece volume!

Rumoare în sală până ce salvator apar namilele de la pază. Voronie s-a dizolvat în mulţime dezicându-se de el.

Spăşit ieşi în stradă oftând la gândul băuturilor pierdute.

***

Alina e o femeie ce nu-şi arată vârsta. Nu trebuie să i-o spună cineva, o citeşte în ochii bărbaţilor ce încă sclipesc de dorinţă în preajma ei. Nu mai e fetişcana zvăpăiată cu aer de sălbăticiune de care se îndrăgostise Damian acum cincisprezece ani. Dar timpul a transformat-o într-o femeie elegantă şi rafinată . Acuma însă e agitată şi disperarea îi încreţeşte puţinele riduri din colţul ochilor.

- Nu mai ştiu ce să fac, Voronie, nu mai înţeleg nimic! La început am crezut că are pe alta, trei săptămâni l-am urmărit cu sufletul ars de teamă şi de gelozie. Stă pe o bancă în Parcul Mare. Ore în şir, privind în gol.

Alina stinge ţigara cu furie, zdrobind-o de marginea scrumierei.

- Da, ştiu. Acolo l-am găsit şi eu lunea trecută. L-am dus la o lansare de carte dar a făcut scandal şi a fost dat afară. Credeam că o să-i facă bine să stea în preajma celor care scriu dar nu l-a interesat decât ... nu l-a interesat nimic.

Renunţase să-i mai povestească scena cu invitaţia de amor. Alina era destul de amărâtă, nu avea nici un rost să-i mai provoace alte gânduri negre.

- Am crezut că a devenit alcoolic. Mergea beat şi la cursuri, de asta l-au dat afară de la Universitate. Când nu a mai avut bani a încetat să bea. Doar stă în parc privind în gol. Tu îl cunoşti de când eraţi copii, a mai avut astfel de perioade?

Ce să-i spună acum? Damian a fost dintotdeauna un om al extremelor. Adolescenţa lui a fost o alternanţă de explozii de bucurie şi moment de tristeţe extremă. La el totul era intens, totul se simţea exacerbat până în pragul nebuniei. Maturitatea însă şi mai ales relaţia cu Alina pâreau să-i fi adus echilibrul de care avea nevoie.

- Ştii foarte bine că nu e tipul liniştit. Dar în ultimii ani se adaptase la o viaţă obişnuită şi îşi refula stările în scris. S-a întâmplat ceva ce l-a scos din rutina zilelor obişnuite, ceva trebuie să-l fi zduncinat tare de a ajuns în starea asta. Da, l-am mai văzut aşa! Când au divorţat părinţii lui nu a vorbit cu nimeni două săptămâni. Mergea doar la facultate şi în rest stătea în cameră cu orele fixând un punct în tavan. Intram şi părea că nici nu mă vede, vorbeam singur şi plecam cu senzaţia că nu-şi va reveni în veci. Nici duş nu mai făcea, puţea îngrozitor şi barba nerasă îi întregea aspectul de vagabond murdar. Într-o dimineaţă însă a apărut aranjat şi parfumat, cu vioiciunea lui obişnuită, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut.

- Dar acum e în starea asta de aproape trei luni. Nu-mi amintesc nimic ieşit din comun să se fi întâmplat, a fost o perioadă mai aglomerată la Universitate şi a stat de multe ori până seara târziu dar asta e … era plăcerea lui, ştii căt îl pasionau discuţiile cu studenţii .

- Poate-i doar criza vârstei mijlocii. Ne apropiem de patruzeci de ani, e un moment dificil pentru orice bărbat.

- Ăsta e un clişeu ce mi-l serveşti fiindcă nu şti ce să spui? Crezi că dacă am fi avut copii ar fi fost altfel? El nu a vrut, eu mi-am dorit enorm dar egoismul lui a învins. Dacă s-a răzgândit ar fi suficient să spună şi eu m-aş bucura nespus. Sau să îmi dea măcar un semn…Bat câmpii acuma, nu m-a atins de luni de zile. Uite şi tu ce am ajuns să-ţi povestesc!

pg. 81

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

-

-

-

-

Voronie aprinde o ţigară şi soarbe îndelung din ceaiul care s-a răcit deja. Ar fi mers o bere dar la cantină nu serveau decăt ceai şi cafea. Iar cafeaua băută după prânz îi provoca insomnii, mai nou nu putea să adoarmă decăt cu ceai de tei sau o plimbare seara.

Copii… Damian nu şi-a dorit niciodată. Glumea spunând că e defect şi îi lipseşte dorinţa de a avea urmaşi.

Unii oameni pur şi simplu nu sunt potriviţi cu meseria de părinte. Oricum avusese o viaţă plină şi se complăcea în situaţia de a fi unicul adorat acasă.

Nu cred, Alina! Poate că viaţa ta ar fi fost altfel dar Damian… Nu ştiu, de fapt! Nimeni nu poate şti după ce a făcut nişte alegeri cum ar fi fost în altă variantă. Poţi doar să presupui dar e inutil să-ţi trăieşti viaţa cu “ ce ar fi fost dacă”.

Ce pot să fac, Voronie? Să stau doar să-l aştept în casa pustie? Asta e tot ce pot să fac, să sper că îşi va reveni?

Eu ştiu… încearcă să te rogi. Nu o să-l ajute pe el dar pe tine sigur te ajută! Asta-i soarta femeii din orice timp: să aştepte un Damian.

Ideea întâlnirii la cantina studenţilor nu fusese cea mai bună. Era varianta mai comodă dar ei păreau anacronici atât de trişti în zarva veselă a studenţilor. Orice gând profund părea să se dizolve în sporovăiala veselă din sală. Voronie se grăbea şi el la un curs dar expresia deznădăjduită de pe faţa Alinei îl ţintua în scaunul de plastic.

De cât timp e în starea asta?

Cam de când ne-am întors din concediu. Ştii că am fost în concediu în Turcia, prima dată când am ieşit din ţară în vacanţă. Damian iubeşte marea dar anii trecuţi am mers doar în staţiunile de pe litoralul nostru. Am fost şi cu cortul la Costineşti acum trei ani. Brr, a fost cam greu pentru mine , eu simt nevoia de comfort şi camparea nu prea e pentru mine. Dar el adoră să fie în preajma tinerilor, nu se poate detaşa de ei nici în vacanţe. Cred că de asta a şi acceptat vara asta să mergem la un resort de lux, a considerat că dacă eu am încercat pentru el dormitul pe nisip trebuie să facă şi el un efort pentru mine. Eu m-am simţit foarte bine şi eram convinsă că nici lui nu i-a displăcut. Se trezea dimineaţa tot la ora şapte dar mergea să înoate singur şi cănd mă trezeam el venea proaspăt şi sărat după întâlnirea cu valurile.

S-a întămplat ceva acolo, a fost vreun eveniment care să-l zdruncine?

Tocmai că nu s-a întâmplat nimic. Mi s-a părut concediul perfect şi am revenit în ţară plini de energie.

Apoi… trebuie să vorbeşti cu el, Voronie, nu cred să nu putem face ceva să-l scoatem din starea asta !

Alina îşi scoase o ţigară din pachetul aproape gol şi se întinse după brichetă. Licărul scurt al focului îl trezi pe Voronie din toropeala ce i se instala în oase.

Trebuie să plec, Alina! Întârzii la curs. Promit să-l caut,fi liniştită. Cumva se va rezolva, totdeauna se termină cumva!

Ce vorbe fade poate să spună cănd nu are idei! Dar mintea era golită de orice gând şi apoi, niciodată nu s-a priceput să vorbească cu femeile. Sărută mâna subţirică a Alinei şi o zbughi pe uşă amestecăndu-se în suvoiul de tineri goniţi din cantină de sonerie.

*** Dă-te pe altă bancă, asta e a mea! Înţeleg că stai toată ziua pe ea dar seara fi bun şi mergi acasă, ăsta-i locul meu de dormit.

Bătrânul îşi abandona-se căruciorul cu boarfe la marginea aleii şi se proţăpise ameninţător în faţa lui Damian agitând ostentativ băţul ce-l ajuta la mers. Mirosea a excremente şi transpiraţie stătută . Peste pantalonii ce cândva fuseseră negri atârna un pulovăr de damă mov cu flori şi capul îi era acoperit cu o căciuliţă mică roşie,probabil de copil.

- N-ai unde dormi? Aicea fiecare are banca lui, nimeni nu încalcă repartiţia. Dacă vrei un loc trebuie să ceri la şefu dar o să te coste!

-

pg. 82

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

-

-

-

-

-

-

N-am bani dar am unde dormi. Nu vreau culcuşul tău, lasă-mă doar să mai aştept o oră! Îţi dau trenciul meu la schimb.

Ochii vagabondului sclipiră a interes în timp ce pipăia atent ţesătura pardesiului. Ce-i drept vremea se cam răcea, nu i-ar fi stricat o haină mai groasă. În cel mai rău caz s-ar fi acoperit cu el în nopţile mai reci.

Bine, o oră. Nu mai mult şi-mi dai acum haina. De fapt ce naiba aştepţi aici pe bancă?

Damian îşi dezbrăcă trenciul şi i-l întinse. Se zgibuli la frigul ce-i pătrundea prin cămaşa subţire. Bătrânul se aşeză lângă el şi îi întinse milostiv pulpana fostei lui jachete să îşi acopere spatele.

Vine toamna, frate! Adio căldură şi dormit sub cerul liber, trebuie să îmi caut un acoperiş că încep ploile.

Aştept un semn… de fapt aştept o fată!

Cam greu la ora asta cu fetele prin parc. De ce-i dăduşi întâlnire aici?

Nu i-am spus o oră, am zis doar că o aştept. De trei luni stau aicea dar simt că seara asta e specială, că dacă e să vină azi o să se întâmple !

Vagabondul trase rucsacul peticit şi începu să scormonească în el . După căteva mormăieli şi înjurături şuierate printre dinţi scoase triumfător un rest de sandviş din care atârna depresiv o frunză de salată. Rupse un colţ de pâine şi i-l întinse lui Damian care-l dădu din cap a negare.

Nu ţi-e foame? Mă cheamă Frone. Pe tine?

Damian.

Damian… Frumos nume , n-am ce zice. Seamă-nă cu al meu de dinainte. Îmi zicea Stefan înainte să mă apuc de hoinărit. Care-i povestea ta?

Ce poveste?

Povestea ta de viaţă. Aici fiecare are o poveste, doar nu dormim de nebuni în parc. Uite, vezi băbuţa de pe banca din faţă? Şi-a omorât bărbatul fiindcă o bătea. A stat zece ani în închisoare şi când a ieşit copii nu au mai vrut să ştie de ea. Apoi pe banca din dreapta doarme Nelu. Nelu a fost domn mare, era infirmier la spitalul din centru. Dar nu avu copii şi nici avere nu a strâns. Când i-a murit nevasta a venit în parc şi Seful i-a găsit şi lui o treabă de făcut. Aicea toţi muncim, unii cerşesc, alţii caută în tomberoane. Eu strâng cartoane şi sticle de plastic. Dacă vrei să rămâi te iau cu mine.

Dar dumneata ce poveste ai?

Ei, a mea e destul de simplă. Am fost copil sărac şi n-am făcut şcoală. Cât am fost tânăr şi în putere lucram pe şantier dar femeie nu mi-am găsit şi bani de-o casă n-am putut aduna. Până acum trei ani dormeam la un frate mai mare ce avea apartament dar când o murit el nevastă-sa m-o dat afară fiindcă nu făceam nimic. Am cam băut cei drept… Pari îngrijit…femeie ai?

Am. Şi unde e?

Probabil m-ă aşteaptă acasă!

Păi şi atunci ce dracu stai în parc? Ce altă fată aştepţi dacă ai nevastă? Urâtă-i tare?

Damian schiţează un zâmbet.

Nu, e frumoasă! E o femeie foarte frumoasă!

Nu-mi zi, e rea de muscă!

Nu, nici aşa.

Atunci ce naiba faci în parc? Eşti dus cu capul, din ăla … cum se cheamă…filozof?

Bătrânul terminase de mâncat şi scormonea iar în desagă. Scoase o sticlă plină pe jumătate cu un lichid maro din care sorbi cu poftă.

Nici din ăsta nu vrei? E spirt sanitar dar dacă îl strecori prin pânză şi-l îndoi cu cafea are gust ca lichiorul.

Bău o înghiţitură şi alcoolul îi arse cerul gurii. Frone se ridicase şi plecase să se uşureze la un copac. Luase trenciul pe el şi frigul îl pătrunse iar pe Damian prin cămaşă.

Povestea lui… Nu era de fapt nici o poveste. Era mai mult o întâmplare, un accident al destinului. Se întâmplase în ultima zi de concediu. Dimineaţă plecase să înoate la prima oră. Îi plăcea întâlnirea cu marea cănd soarele nu răsărise şi plaja era pustie. Se dezbrăca grăbit şi sărea în apa rece pornind înot spre largul mării. Oprea lângă geamandură şi aştepta acolo răsăritul soarelui. Zărise zdreanţa roşie în apă şi înnotase spre

pg. 83

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

ea ca un copil curios. Pânza flutura purtată de valuri , din cănd în când dispărând sub apă dar reapărând în acelaşi loc. Apa rece îi biciuia muşchii încinşi de efortul înaintării. Pe măsură ce se apropia culoarea roşie apărea inconjurată de un halou albastru închis. Ajuns lângă ea întinse mâna dreaptă să o tragă înspre el. Parcă se agăţa în ceva dar trase cu putere şi roşul înaintă greoi spre el.

Simţea ceva tare sub pânză, parcă era un trup mic … Valul întoarse cârpa şi se trezi în faţă cu un cap de copil.

Ochii albastrii îngheţaţi îl fixau fără expresie. Goi, lipsiţi de viaţă. Simţi dorinţa imperioasă să fugă dar instinctul fu biruit de dorinţa raţională de a salva trupul micuţ. Se întoarse înot spre plajă trăgând cadavrul cu mâna stângă. Apa ce-l înconjura devenise de ghiaţă şi valurile plăcute din fiecare dimineaţă acum îi ingreunau mişcarea duşmănoase. Drumul de întoarcere părea că nu se mai sfărşeşte şi când simţi nisipul sub tălpi începu să alerge prin apă rănindu.şi picioarele în pietre şi resturi de scoici.

Aşezase trupul pe nisip căutând disperat cu privirea pe cineva să-l ajute. Nu era ţipenie de om la ora aceea şi chiar dacă strigă de câteva ori nu primi nici un răspuns. Faţa copilului era umflată de apă şi corpul era rigid.

Nu se mai putea face nimic, părea mort de căteva ore. Era un copil de şapte-opt ani cu păr negru şi ten măsliniu. Roşul tricoului se pierdea într-un şort albastru cu palmieri. Îi închise ochii şi îl aşeză pe o parte, ca şi cănd ar dormi. Imaginea unui copil ce părea aţipit pe plajă îi părea mai uşor de suportat ca privirea rece a ochilor lipsiţi de viaţă. Probabil o mamă îl căuta acum disperată, sperând că doar s-a rătăcit sau… Inima i se strănse de durere. Mângâia în neştire fruntea îngheţată simţind cum orice gând îşi pierde consistenţa în faţa morţii crude. Ar fi trebuit să sune dar îşi lăsase telefonul în camera hotelului. Trebuia să anunţe pe cineva dar… de ce el? Poate acea mamă disperată merită să mai caute cîteva ore înainte de a afla adevărul! Îşi strânse hainele şi o luă la fugă spre hotel fără a privi în urmă.

-

-

Dă-te mai încolo să mă întind! A cam trecut o oră, trebuie să pleci.Eu zic să mergi acasă, nu-ţi dai seama ce mult e să ai un acoperiş deasupra capului.

Damian se ridică greoi şi oasele îi trosniră cănd îşi îndreptă spatele. Răsărise luna şi lumina ei albăstruie poleia copacii cu argint. Frone se întinse pe toată banca învelindu-se fericit cu trenciul.

Mi-e somn, du-te şi tu să dormi! Uite luna, poţi crede că a venit ea la întâlnire.

Parcă i se făcuse şi lui somn. Şi frig, trebuia să alerge ca să se încălzească. Şi parcă îi era şi dor. De casă, de Alina. Va trebui să o trezească fiindcă i-au rămas cheile în trenci. Sigur îl aşteaptă, chiar dacă doarme va fi fericită că îl vede acasă. Şi dacă nu deschide va dormi în faţa uşii până îl va găsi ea dimineaţă. Zâmbi la gândul surprizei de pe faţa ei când îl va găsi dormind pe preş.

pg. 84

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 25 Musca și Soarele Autor Augustin Cristian (Vatra Moldoviței / Suceava)

Coji de portocale uscate pe o noptieră de lemn. Umbrele petelor de pe geam mângâiau portocaliul intens în timp ce Soarele abia se zărea în colțul ferestrei. Ușa camerei se deschise lent, plictisitor. În fața pragului apăru o siluetă masculină, potrivită, aproape slabă. O mică muscă apăru din spatele lui și intră în cameră curioasă. Acesta o urmă neinteresat.

-Maaamă, ce plictiseală. Trebuie să mă apuc de ceva...

Se tolănise pe pat. O rază solară îi împunse ochiul și acesta strâmbă din față. Musca, așezată pe una din cojile de portocală, îl privea atentă în timp ce acesta își căută o poziție comodă, însă de fiecare dată parcă Soarele nu îl lăsă să se odihnească. Se ridică pe fund și privea peretele ca pe un peisaj îndepărtat și încerca să înțeleagă detaliile. Era un perete gri, pătat de timp și piele transpirată, de care atârna un mic tablou cu un desen colorat al unor flori. Era un buchet de crizanteme, de la alb până la purpuriu. Musca roia în jurul tabloului ca îmbătată de mireasma florilor pictate. Urmări cu ochii semiînchiși musca câteva clipe apoi se ridică și deschise geamul. Un aer proaspăt de vară îi invadă fața și umerii goi, acoperiți doar de cele 2 bretele scurte ale maieului alb pe care-l purta.

A rămas așa, vulnerabil în fața naturii câteva minute, lăsând Soarele să îi umple pielea, corpul... se simțea ca nou în bătaia razelor, brizei și furnicăturilor. Musca ieși pe fereastră urmând un apetisant miros ce venea de undeva mai jos. El închise geamul, se îmbrăcă și ieși. În timp ce încuia ușa observă liniștea stranie ce bântuia scările blocului...

-(De mult nu a mai fost așa liniște pe aici).

Inspiră adânc și coborâ scările. Mintea lui era goală, dar pieptul plin. Păși zâmbind afară, înfățișându-se agitației umane ce se zărea printre aleile blocurilor. În același timp prin fața lui trecu o femeie, tânără, cu un păr lung care lucea în vâlvătaia cosmică a Soarelui ca mii de fâșii subțiri de aur ce îi acopereau fața. Ținea în mână un măr roșu, mușcat, pe care era aceeași muscă care îl privea mereu. Aceasta zbughi de pe măr prin fața lui, vrăjindu-i privirea pentru câteva secunde asupra femeii trecătoare, după care se așeză pe un perete și privi. După ce ieși din transă ca dintr-un vis, acesta își continuă drumul întrerupt. Întreaga lume era ca un cântec al bucuriei, al slăvirii existenței care se reflecta în el în timp ce pășea, trecând printre oameni, printre blocuri, scăpând la un drum deschis, gol de orice adaos uman, ce ducea spre un câmp ce înfățișa același tablou de pe peretele lui. Ceva îl tot chema aici de ceva vreme...

Companionul sosi și el, oarecum obosit. Se așeză pe petalele albe a uneia dintre flori și privi.

O briză bătea din când în când, respirând peste florile legănânde. El se așeză pe pământul gol și privi cum marea de petale se legăna înainte și înapoi ca un pendul. Parcă natura era o persoană, lângă el, mângâindu-l, oferindu-i o șansă să se descopere. Era un tablou frumos... și originalul, și copia. În timp ce păsările patrulau vânturile deasupra lacului crizantemar, sosi și acea femeie, adusă aici de strălucirea Soarelui. Se oglindea În marea ce i se înfățișa. Un fluture colorat sosi din urma ei, depășind-o și, acostând pe una dintre flori, începu să sară-n zbor de pe una pe alta ca pășind pe valuri. Era un alt fel de societate, pg. 85

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

una nezgomotoasă... Întreaga pânză a picturii, ce radia viață ca un nucleu de uraniu radiații gamma, era pătată de mici erezii ale aerodinamicii: albinele...natura își făcuse bine treaba și cei doi se întâlniră. Era un aer magic, auriu, presărat de strălucirile safirice ale cerului de amiază. Marea se răzvrătea senzual în fundal în timp ce cei doi se priveau fără să clipească. O pasăre își cântă trilul în timp ce cei doi se apropiau...

Erau doar ei și o întreagă vâlvătaie de viață ce roia în jurul lor ca mii de electroni sălbatici de frumoși. Se măsurau din priviri, se atingeau eteric unul pe celălalt, potrivindu-și energiile ca două matrițe, se unduiau unul față de celălalt în fața întregii omeniri, iar ea nici măcar nu era capabilă să simtă, să acorde atenția conștientă meritată.

Erau despărțiți de neautentic, de iluzoriu, trăirea lor depășind înțelegerea acestor ființe ce se credeau efemere, în timp ce cei doi, mai bine zis, acest Unu, se juca și se iubea pe sine într-un etern joc nevăzut și neînțeles de satisfăcător.

-Așa... privește,simte, e momentul în care ne trezim și regăsim. Fiți o poartă unul pentru celălalt căci sunteți unul și același. Le spunea lor și doar ei auzeau.

Erau ca două valuri de petale ce alcătuiau împreună o floare. Nimic nu le sta în cale și tot ceea ce îi înconjurau îi împingeau mai tare să devină.

Fluxuri, valuri, coincidențe nemăsurate de-a lungul vieții se răsfrângeau toate, se decojeau de învelișul oferit de "cunoscut", de "normal" și se recompuneau într-un miez al sensului. Totul avea logică aici, și totuși nimeni altcineva din afară nu ar fi înțeles, dar fiecare din ei ar fi putut s-o facă.

pg. 86

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 26 Mărul discordiei Autor Sara Pongrac (Cluj Napoca) Stau în autobuz, ca prin miracol am prins un scaun liber și mă uit pe geam cum se derulează peisajul sub privirea mea și tot zgomotul din jur parcă muțește pentru un timp, sunt doar eu și un vid lăuntric. Mă gândesc că suntem zeci de oameni în autobuz și totuși nu ne observăm unii pe alții, nu ne privim în ochi și nu ne pasă.

Cobor în stația de lângă teatru, mă uit pe la afișe, cercetez cu nasul mirosurile de la brutărie și ajung într-un final pe trecerea de pieton unde mă claxonează trei mașini Dacia Logan și o bicicletă pentru că aparent pasul meu alergător e mult prea lent. Schimb fețe cu colegii de trotuar, eu le zâmbesc, ei cu nasul în telefoane, îmi curg lacrimile șiroaie, ei tot cu nasul în telefoane, le scot limba, ei mă înjură. Îmi continui liniștită drumul fredonând o melodie veche și-mi dau seama că fiecare are menirea lui, eu sunt un observator, da, un observator neobservabil, sunt mereu acolo să privesc și să judec dar nimeni nu-mi acordă importanță pentru că practic, nu am nici o importanță.

Lăsând asta la o parte intru în supermarket și încep să umplu coșul, apoi să îl golesc și să-l umplu din nou pentru că nu reușeam să asortez obiectele într-o ordine cromatică sau în funcție de data de expirare, știu că este un nonsens total dar mintea mea funcționează după tabele stricte și dacă o coloană nu este bine plasată aș putea chiar sa explodez. Ajung în raionul cu fructe și văd…ei bine văd cel mai perfect măr roșu din toată era merelor roșii. Mă îndrept spre el însă îmi este furat chiar de sub nas da o mână anorexică cu unghii lungi și colțuroase, roz fosforeșcent. Duduia tocmai mi-a luat mărul perfect și l-a pus în coșul ei care nu corespunde niciunui tabel. Mă pun pe ceartă, nu pentru că sunt eu vreo sălbatică ci pentru că pur și simplu am avut o zi groaznică iar mărul acela perfect era singurul lucru bun (chiar mai bun decât faptul că am cumpărat hârtie igienică cu trei straturi). Continui să aduc argumente solide cum că eu sunt cea care merită mărul dar femeia o arde pe aceeași frază „eu l-am luat prima!”, atunci încep să devin obscenă. Asta înseamnă că s-au atins și depășit cotele mele de rezistență psihică, pentru că eu, în general, sunt o persoană calmă. Țipăm una la alta în timp ce responsabilul de raion încerca să ne despartă fără succes însă, Au venit și cei de la securitate dar să fim serioși nici măcar o namilă de doi metri nu poate sta în calea dorinței unei femei. În tot acest timp copilul lu’ madam unghii lungi începe să molfăie cu poftă din mărul meu perfect. Imaginea aceea terifiantă a unui copil de nici șase ani, ronțăind cu puținii dinți pe care îi mai are și înglobând perfecțiunea între obrajii lui grași.

Mă îndrept tristă spre garsoniera mea, intru în bloc, mă rog să nu se blocheze liftul, nu se blochează, intru în apartament și mă trântesc pe podea unde trag un pui de somn de vreo două ceasuri. Când mă trezesc e deja seară așa că îmi fac un ceai și mă uit la televizor, adică doar butonez căutând cu speranță o emisiune suportabilă. Nu găsesc așa că mă culc, de data aceasta în pat și îmi spun singură, în șoaptă, noapte bună.

pg. 87

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 27 Streptease Autor Sorin Eduard Petrescu (Sinaia)

Parcarea goală, mare cât un teren de fotbal. Era prea devreme pentru roiul excursioniştilor de sfârşit de săptămână, cu strigătele lor, exuberanţa evadării din oraşele îmbâcsite, copii, neveste, amante, rucsaci, sau ce dumnezeu mai cară cu ei în ziua ploioasă. Noroi…drum de periferie. Un copac uitat într-o margine, eternii ţânci alergând după o minge prin burniţă, cu părinţii probabil la muncă…nene, dă-ne şi nouă mingea…uzi leoarcă, simpatici în bucuria lor sinceră…al cui eşti, mă?...io sunt George! Îmi dai mingea?

- Moşule, n-ai o ţigară?

Era chiar lângă cubul ăla stupid cu denumire pompoasă: TROPICANA. Intrarea acoperită, “a l’americaine”, îl adăpostea de ploaie pe bărbatul soios, stingher lângă culorile ţipătoare ale uşii nesimţit de mari.

- E deschis, să ştiţi, chiar dacă-i dimineaţă!

Sărea în ochi lângă pozele cu femei pe jumătate dezbrăcate, zâmbind greţos din afişele spânzurate ici si colo. “STRIPTEASE! 24h din 24h, 7 zile din 7!” Ar fi o idee, de ce nu, o cafea poţi bea oriunde.

- Ia, moşule, d-aici, două papiroase, mulţam’ de idee.

- Să-ţi meargă bine, conaşule!

Sala era întunecoasă. Bănuiai, doar, misterul pereţilor ce-o mărgineau. Bineînţeles, animaţia începea abia pe seară, măsuţele tăcute luminându-se de dorinţe doar atunci. Dar mai era ceva până atunci. Un bar în mijloc, luminat discret de o scenă înălţată în spate. Bara protagonistelor trona pe mijloc luminată de spoturi în culori vii. Şi muzica, când învăluitoare, când ritmată…O fi dimineaţa debutantelor, se trezi murmurând în drum spre scaunele înşirate de-a lungul barului. Câteva ocupate. Forme în lumină. Hai, că n-o fi foc! Un tânăr solid cu o faţă informă, într-un costum la două rânduri, negru, cu o cravată pepit atârnând, sprijină tejgheaua.

- U u un co co coniac te te rog…

Barmanul impasibil, mişcându-se în reluare, ştergând la nesfârşit pahare, ocupaţie predilectă a sectei lor.

Eterna atmosferă de bar…parcă asta căutai, nu?

- Salut, aceeaşi chestie, te rog.

Zâmbeşti.

- Şi o cafea lângă.

Tânărul face o jumătate de întoarcere, se uită la tine ca prin sticlă şi revine la loc. Mişcările prelungi ale barmanului…parcă au totdeauna dificultăţi în a te inţelege. Oricum, nu pare să-i intereseze să facă pe plac nimănui…locuri comune.

- Ar fi cu cincizeci mai mult. E dimineaţa debutantelor!

Zâmbeşti. Iarăşi.Tipul de lângă tine priveşte lung în pahar.

- Şefu’, o cutie de bere…rece! pg. 88

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

A răsărit în apropiere, în tricou, umed de la ploaia de afară, un bărbat corpolent, pistruiat şi cu părul roşu.

Stă în picioare, legănându-se pe călcâie şi se zgâieşte spre scenă vorbind de unu’ singur.

- Ale dracu’ putori…se mişcă…se mişcă…

- Încă o cafea?

Barmanul se uită fără chef spre mine. Ceva târâtor se iţeste de sub mâneca cămăşii…şi barmanii au tatuaje.

- Mai merge şi unu’ mic, te rog.

- Ptiu, drăcie…puiu’, peştele si puţa se serveşte cu mânuţa…aşa, fetiţa…

Simple observaţii roşcate. Mă uit spre tânărul nemişcat, încovoiat cu coniacul în faţă. Un fior de deja-vu.

Toc-toc-toc…o răpăială de tocuri mitraliind pe muzica languroasă. Furtuna brunetă ce ocupă scaunul de lângă tânăr, cu părul lung strâns în coadă punând în evidenţă cerceii de argint mari şi rotunzi, s-a iscat parcă din senin. Bustul generos, prins într-o bustieră torturant de strâmtă pentru privire, s-a revarsăt parcă peste bar.

- Tom, nesuferitule…spune şi tu când pleci…şi unde pleci…pe unde nu te-am căutat…

- Î î încă u u unu te te rog Privind lung în paharul gol. Nemişcat.

- …civilizaţia, puişor…păi, asta-i educaţie…ce glojdeşti acolo…iau şi io unu’…ba nu, o apă minerală…plată, cu lămâie…au…cât e ceasu’…hai puişor…am programare la coafor…

Parcă l-am vazut pe barman pufnind?

- A dracu’ dăunătoare…aşa…sus…jos…strânge paru’…ale dracu’…

- …trebe să trec şi pe la mall…dar ce zic eu…să trecem…şi-ai şi băut…hai, luăm un taxi…

- Ale dracu’…muieri…

- …nene, n-ai nevastă acasă?...lasă paraşutele…

Tacticos, chica roşie o fixează cu o privire uşor amuzată, legănându-se pe călcâie, zgâindu-se acum spre ea.

- Păpuşa, ştii ce faci cu doi arici? Îi dai uşurel de-a dura ca să poţi să le beleşti…ale dracu’ putori…

- …porcule!…civilizaţia, pui…io când îţi zic…educaţia…hai când iţi zic…

L-a luat pe tânăr de braţ şi dispar într-o trâmbă de cuvinte, costum, bustieră, cravată, pui, educaţie, coniac…

Terminasem băutura cam repede, aş fi vrut încă una. Barmanul a oftat.

- Mai vrei unul?

Roboţei umflaţi să încapă în pielea unor oameni. Fascinant. Oare n-or plesni pe la încheieturi? Dacă tragi furtunul de la compresor se micşorează la dimensiunea unor şoricei bezmetici?

Am ras paharul dintr-o sorbitură, stomacul revoltându-se puţin, apoi liniştindu-se. M-am ridicat alene, simţind privirile aţintite.

- La bună vedere!

Uşa s-a trântit în spate. Afară era soare. Parcarea părea imensă. Bucuria ţâncilor fugărind mingea printre maşini...

pg. 89

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 28 Magicianul Autor Gina Zaharia (Buzău)

Sunt orfan. Nu mi-am cunoscut mama decât într-o noapte, în vis. I-am zis femeia cu vioara. Am ales-o dintr-o mie de nimfe. Avea ochii mei, buzele și inima mea.

Stăteam rezemat de un copac, eram mic și flămând. Cerul era întunecat și parcă dădea să plouă. Purtam o bască pe cap și pantaloni scurți, cămașa nu mi-o amintesc. S-a apropiat de mine și mi-a întins ceva de mâncare.

Nu știu ce era, dar m-am săturat repede și mi-a ajuns pentru tot restul vieții. Nu am mai visat-o de atunci. Am căutat acel copac zile întregi. Parcă-l vedeam la margine de râpă, dar dispărea îndată...

- Hei, cu cine vorbești?

- Aici erai?! N-ar fi trebuit să mă asculți! E povestea de dincolo de zâmbetul meu...

- Oricare ar fi, ascunde-mă în ea. Să fiu acolo, cu tine. *** Purtăm talismane la fel, din scânteieri multicolore. M-ai învățat să-mi ascund emoțiile într-o paradă a anotimpurilor, de acolo nu mi le poate fura nimeni, nici măcar tu când negociezi cu iscoadele solare. Ai vrea să curgă peste galaxia mea, să mă încurce în așa fel încât să descompun tăcerile în sonete. Le-ai păstrat și tu, și eu leam păstrat.

De fapt, toți ghețarii sunt fosforescenți. Așa îi vedem. Din ei modelăm figurine cu noi, le așezăm în jurul unei mese, apoi ne prefacem că dormim. Eu somnul tău, tu somnul meu. Adunăm fagurii ultimei veri și ne promitem că asta nu e tot.

– Dacă ai fi să botezi un spin, ce nume i-ai pune?

M-ai luat în brațe și ai tăcut. Apoi mi-ai desenat o stâncă. Doamne, am zis, câți alpiniști își vor fi strivit curajul să atingă cerul și câți au învățat că un pumn de verde face cât tot albastrul la un loc? Lângă ele sunt cănile de lut în care se adună mărgeanul. Cred că am învățat cum se face: trebuie doar să fii treaz puțin după miezul nopții. Și să strigi atât de tare că ți-e dor, încât să se arate fulgerul.

– E-hei, de câte ori am sărit în gol...

– Ultima dată aveai brațele pline de zgârieturi. Așa... ca niște fluturi.

– Lasă, că nici tu...

– Măcar am învățat lupii să-și vândă pădurile. Uneori am trișat. Cea mai adâncă pădure am păstrat-o pentru mine. I-am dat un creion și i-am spus să-și adune copacii. A început să taie pânze din frunze de stejar și să le îndemne să migreze. Știa că din miezul lor vine muzica. Odată m-a prins inversându-i stările. Privirea ei m-a înțepat. Nu mă putea vedea oricine. Singura sa reverență purta cele mai fine mănuși. În zori de zi le-am schimbat.

Ba nu! Le-am dat pe câțiva bănuți! Și acum îi am în buzunarul vremurilor bune! Îmbrățișarea mea e din puncte de suspensie. Prima dată mi-a fost mai greu. Apoi am trecut-o peste ziduri, oricum eram nevoită să revin. Hainele, croite după tipare serafice, lovesc țărmuri îndrăgostite și timide, ca mai apoi să le răsucească în sezoane ploioase, punând deoparte o vorbă dulce. pg. 90

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

– Dacă ai avea o eșarfă albă sigur ai arunca-o în mâl?!

– Am șters cu ea o lacrimă. Ajunge! Mai am doar una.

– Asta e. De unde nasturii tăi de nuferi?

– Cândva mi-ai promis că nu așezi tâlhari pe drumurile suspendate. Sunt pitici dar au vocea puternică.

Dintr-un bemol pot invoca vulcani. Unul poartă mereu o amuletă. Ăla mi-a cerut apă.

– Și i-ai dat? Cum, i-ai dat?

Am strâns pumnii și am închis acolo toate urletele mele de drag.

– Magicianuleeeeeee!

O ceață nebună mi te-a luat și s-a făcut deodată un sat cu multe case, toate încuiate.

Sigur una dintre ele va fi fost, într-o altă viață, casa noastră. Un străin învăța să înoate și își tot căra un lac după el. Era simpatic și mi-a amintit de tine. Avea în palme ciorchini din viile noastre. Iar viile veneau în avalanșă... și vinul era... magic...

Dar și avalanșele au rostul lor, desigur! Când se opresc la doar câțiva pași de mine, e ca și când am uitat cine sunt. Te simt respirând, arunci în stânga și-n dreapta cu zâmbete și-mi promiți că mă vei lua cu tine la reprezentația dimineților cu joben și frac. Că eu voi avea loja mea.

Aprind un chibrit. Suficient cât să aflu că așteptările vin din alte fotografii. Vin și pleacă. Unele mă ating, altele îmi șoptesc un descântec. La marginea pământului roiesc mereu drumuri. Îmi spui că-s nomada care știe să coboare ca o regină din căruțe cu coviltir. Din cărțile mele de joc ies vulturi perechi și se întrec în glume. Eu nu glumesc. Nici nu caut urme de melc. Dacă sunt, sunt și gata! Deșerturile, uneori pretențioase, abia dacă își păstrează parfumul nispului, dar le pregătesc săli imense în care să-și invite speranțele și să le asigure că nordul are un sceptru împrumutat, numai bun de urmat. Aici am inventat. Așa faci și tu, Magicianule! Am luat satul acela și lam așezat acolo, la tivul pământului. Poate n-au fost decât câțiva metri, dar l-am fixat în coordonatele cele mai sigure, sau, cel puțin așa am crezut. Uneori își aruncă săgeata peste zidurile despre care vorbeam mai devreme.

Vezi? De câte ori înaintez spre centrul gândului, mă tezesc în cuburi de sticlă. Și de acolo direct într-un album. Dar dacă din această călătorie am parte de mirodenii, de ce n-aș hrăni și îndrăgostiții de pe altă planetă?

– Magicianule! Au trecut câteva veacuri și tu plimbi holdele alea în dublu sens, de câte brazde paralele mai ai nevoie pentru a fi sugur că galeria orbilor se deschide fix la ora de platină? Și de ce ai vocea răgușită când refrenul inimii tale își coase notele de cer?

Am auzit că se poartă sârma ghimpată. Carapacea e un accesoriu. Dacă mai adaugi și două safire, e perfect.

– Uneori am impresia că toate simfoniile întunericului sunt ale tale. Să nu falsezi!

– Aaaa, aici erai? Vântul mi-a spus că te-a zărit învățând cosașii să-și poarte lanțurile spre izbândă, de unde atâta pricepere?

– Crezi că m-a ascultat vreunul?

– Poate cel mai nou.

– Acela are de dus... Îmi place să-l văd cu mânecile în țărână, într-o secundă poate semăna toți macii lumii.

– Chiar în fiecare din ei sunt eu?

– De ce nu-mi răspunzi? Sunt ori nu? *** Când am întors capul nu mai era. Magicianul își uitase bagheta în inima mea.

Un copil cu pantaloni scurți și cămașă de in avea în mână un colț de pâine. Din ochii lui se rostogoleau lacrimi.

Una pentru mine, una pentru tine...

pg. 91

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 29 Mara, sora mea Autor Constanța Abălașei Donosă (Brăila)

În acea zi de august în orăşelul Sulina, căldura devenise de-a dreptul tropicală. De n-ar fi fost aşezat între Dunăre şi Marea Neagră să te bucuri de briza apei, ai fi stat transpirat toată ziua şi cu gândurile ofilite din această pricină. Mara, sora cea mare, plecase de un an la Hunedoara, la soţul ei. După terminarea facultăţii a stat câteva luni ca profesor suplinitor după care şi-a găsit un post de director la Casa de Cultură. Timpul liber, era o problemă grea. De Dinu şi Adrian se ocupa mama, fiindcă Mugurel, soţul Marei era plecat de aproape patru ani la Hunedoara, locurile sale natale. După terminarea Facultăţii de Geologie, a stat şi el ca profesor fără catedră, după care şi-a găsit slujbă în specialitatea lui. Delegaţiile culturale veneau în control la Casa de Cultură din Sulina în sezonul estival: din iunie până spre sfârşitul lui septembrie, unde Mara trebuia să fie permanent prezentă.

Concediul de odihnă îl lua primăvara ori toamna târziu când îşi lua copii şi pleca la soţul ei.

Era pe la jumătatea lunii octombrie când sosiserăm cu toţi în gară la Hunedoara. Mugurel ne aştepta. Dinu şi Adrian, săriră primii din vagon şi alergau cât îi ţineau picioarele spre a-l întâlni pe tatăl lor. Înainte de a ajunge la el, cei doi băieţi se opriră în loc şi priveau când în dreapta când în stânga peronului. Pe tatăl lor nu-l văzuse de doi ani. Oare cum să nu-şi piardă copii din firea lor zvăpăiată?

Mugurel, aşteptând la capătul peronului în faţa unui chioşc, zări copii dintr-o singură privire însă era nehotărât şi cu sufletul sfios să alerge în faţa lor spre a-i săruta şi mângâia. A aşteptat să ajungem cu toţi. După o îmbrăţişare scurtă pentru Mara şi pentru mine, luă la îmbrăţişat copii şi-i sărută pe fiecare: pe frunte, pe creştetul capului, pe mânuţe ca şi cum s-ar fi despărţit de ei de două zile.

- Bine aţi venit la Hunedoara! Mă bucur că a stat ploaia fiindcă de o săptămână plouă aproape zilnic.

Urcăm în maşină.

- Acum o să străbatem oraşul, spune Mugurel, trecem prin trei sate mici până vom ajunge acasă! Este aproape, douăzeci de minute de mers cu maşina.

Pentru toţi era cea mai mare încercare de răbdare dar şi de curiozitate. În Hunedoara am trecut prin cartierul unde locuise cândva Mugurel, cartier ştiut de Mara, pe lângă clădiri înalte altele vechi şi restaurate, oraş plin cu automobile strălucitoare şi oameni care mergeau cu paşi zoriţi. Dinu şi Adrian, cu năsucurile lor turtite de geamurile pe locul unde mă aflam cu ei pe bancheta din spate, priveau cu ochii mari atmosfera locurilor, fiindcă la Sulina exista unul poate două automobile. Blocuri înalte, nici vorbă! Eram buimăcită de atâta lume pe străzi şi de circulaţia intensă.

- Încotro se duc aceşti oameni, câtă aglomeraţie, am exclamat cu sfială, stârnind zâmbetele pe feţele tuturor.

Mugurel tăcea şi pe chipul lui se citea nerăbdarea de-a ajunge cât mai repede acasă! Dorea parcă să vadă ce se petrece în sufletul Marei când va ajunge acolo fiindcă nu fusese niciodată. Pentru mine, era prima oară când vedeam oraşul Hunedoara. Fără să ne dăm seama, am ajuns în centrul satului la o casă cu etaj. Urcăm pe nişte trepte şi uşa primitoare ne este deschisă. La etajul I erau câteva camere cu ferestre mari şi mobilate simplu. Din toată osteneala noastră de a fi aici, această zi părea de neuitat pentru Mara şi copii lor. Niciodată nu le-am văzut chipurile atât de luminate. Acea zi de octombrie părea înveşmântată în aur! Frunzele îngălbenite foşneau la fiecare pg. 92

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

pas, murmurând şoapte tainice pline de îmbrăţişare: spuneau pesemene că din acel ceas Mugurel şi Mara cu cei doi copii ai lor vor începe o nouă viaţă.

Pornind amundoi de mână prin curtea imensă îngrădită cu un gard de plasă deasă şi trainică, priveau la livada cu pruni şi meri şi la straturile cu flori de toamnă fiindcă celor de vară le trecuse vremea. Dicolo de curtea lui Mugurel, moştenire de la străbunicii lui, se întindeau dealurile abrupte, păduri imense de o straşnică încântare.

Ascultam tăcuţi până la acea tăcere nepăsătoare, cântecul, ciripit de păsări.

Nici nu mi-am închipuit că voi vedea asemenea frumuseţe! Îmi spuneam că un om, trage la locurile care în viaţa lui a existat copilărie, liniştea aceea dintre verdeaţa pământului şi imensitatea cerului senin. Am privit tăcută la acea linişte vindecătoare pentru suflet însă cu ochiul meu vigilent, citeam distanţa dintre curţile vecinilor lui. Lucrul era foarte simplu pentru cei născuţi şi trăiţi aici cu gospodării mari, curtea plină de animale şi livezi care parcă cer convingerea locurilor de a rămâne acolo. Mama lui Mugurel ni se adresă dintr-o dată: Uitaţi-vă la mine, eu ştiu totul după ochi! Să nu plecaţi niciodată din aceste locuri sfinte! Câteodată vrând să le arate tradiţia transmisă din moşi - strămoşi lui Mugurel şi Marei, dânsa le amintea cu bucurie să ducă mai departe prin munca lor şi iubire de pământ, ce au făcut şi ei din generaţie în generaţie. În timpul uimirii mele peste pădurile de un verde-albăstrui ori gri-violaceu ce mi de arăta sub orizontul ochilor, Mara se adresă lui Mugurel: - Uitându-mă în jurul meu, totul a pus stăpânire pe mine, lucrul cel mai convingător fiind starea de a fi împreună !

- Mă bucur Mara! adăugă Mugurel în timp ce culegea nişte fructe. Dacă copii noştri nu vor înţelege de mici însemnătatea lucrurilor, niciodată ei nu vor avea grijă de ele.

Curând vei spune că nimic nu este de prisos! Până vor merge la şcoală, copii au unde se zbengui. Au şi tovarăşi de joacă, dar şi timp pentru a sta cu câte o carte în mână spre a împărţi timpul în mod egal spre satisfacţia lor.

Un an mai târziu, am mers din nou la ei în vizită. Au venit cu nerăbdare să mă aştepte la gară. Erau neliniştiţi că nu voi mai ajunge! Dinu şi Adrian, crescuse atât de frumos, de să nu-i mai recunosc.

- Cum ai călătorit, mi se adresă Mugurel!

- Bine, am avut în compartiment nişte tineri vorbăreţi dar m-am bucurat de prezenţa lor fiindcă m-au ajutat cu bagajele.

Ajunşi acasă, Mara pregătise din timp masa iarăşi acum copii se învârteau în jurul ei, bucuroşi că am venit.

Noutăţile lor nu se mai terminau. Îi ascultam şi nu ajungeam să mă bucur de fiecare veste în parte şi de multe schimbări petrecute în casa lor. Interiorul şi exteriorul casei era renovat de vreo trei luni în urmă. O alee lungă cu pavaj colororat te ducea de la intrarea în curte până la jumătatea grădinii. Mă stăpânea iarăşi nerăbdarea să umblu iar prin grădină să văd fiecare crenguţă, fiecare frunză care părea a tresări ca după picăturile de ploaie ce alunecau zgomotoase spre pământ. Priveam în jurul meu şi vedeam totul cu alţi ochi: socoteam că este cel mai frumos tablou pictat în culori vişinii.

Mara şi Mugurel se apropie de mine vorbind despre vecinul lor ca despre o minune. Îi ascultam uitându-mă cu admiraţie la casa lor.

- Această casă, spune Mugurel, a fost construită prin 1917 - 1918, iar aceasta nouă era socotită cea mai frumoasă din sat. Bunicul şi bunica erau plecaţi la Hunedoara şi în urma unei ploii cu trănete, conacul a luat foc.

Din acest motiv pare mai înaltă fiindcă se află pe temelia casei arse, iar pridvorul avea 10 trepte.

De o parte şi de alta străjuiau mesteceni parcă permanent pregătiţi prin frunzele lor, pentru câte o sărbătoare. Iam luat de mâini pe copii şi i-am strâns lângă mine. După un an de zile nu mă mai săturam privindu-i! În primele zile după sosirea mea aici, copii s-au ţinut după mine, mu mă mai lăsau o clipă singură.

-Când vei pleca, plecăm şi noi cu tine la Sulina! îmi zise Dinu care era mai mare cu doi ani decât Adrian. Nu-i aşa că nu ne laşi, ni-i urât fără tine, fără bunica, fără Dunăre şi Marea Neagră. Să nu ne laşi, să ne iei cu tine! Copii deprinseseră un fel bătrânesc de-a judeca lucrurile. Pentru mine era plăcut să-i ascult, dar greu să le ofer un răspuns.

- La toamna viitoare va trebui să mergi la şcoală dinule! În răstimpul anului vă veşi împrieteni cu toţi copii de aici. Nu vreau să fiţi dezamăgiţi; o voi ruga-o pe bunica să vină la voi când va răsări iarba şi ghioceii. Atunci veţi merge împreună şi veţi cutreiera pădurile din apropiere să se bucure ca şi mine. pg. 93

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Străbătând din nou drumul lung până acasă, m-am reîntors la marginea apelor, unde sălciile singuratece şi tufişurile dese de pa plaja Mării Negre la Sulina, mă aşteptau cu iubire. Aşa mi-am dat seama ce înseamnă plecarea celor doi copii la Hunedoara!

pg. 94

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 30 Deziluzii de toamnă Autor Geraldine Ghineț (Galați)

Anca își îndesă bagajele val vartej în mașina prietenei sale, în timp ce urletele bătrânei se auzeau până în stradă. ÎI era recunoscătoare Selenei că își făcuse timp să o ajute cu mutatul, după ce o sunase în miez de noapte să-i povestească totul. Bătrâna apăru în poartă cu ochii roșii, injectați de mânie și prinse a țipa agitându-și brațele.

Văzând că Anca nu mai era prin preajmă, se năpusti asupra Selenei ce stătea îngrozită lângă mașină, stingherită de acel spectacol.

- Să-mi dea cheile inapoi, să nu creadă că scapă așa! În stradă cu ea și… să-mi dea cheia înapoi!

Selena, uimită de gestul femeii care o apucase de braț într-o strânsoare puternică, se smulse și rosti apăsat: - Mă cunoașteți?

- Nu, dar….

- Mă …. cu…noaș…teți? repetă sacadat și dur tânăra.

Femeia se retrase eliberându-i brațul, privi pierdută în jur, apoi murmură ca pentru sine: - Doream cheia înapoi… cea pe care i-am dat-o când s-a mutat aici…

Anca apăru din curtea unei vecine alergând pe tocurile înalte și firave spre mașină și-i făcu semn Selenei să pornească. Bătrâna nu mai avu timp să reacționeze, căci micul Polo argintiu demară grăbit risipind frunzele uscate în urma sa. Rămase pironită în mijlocul drumului preț de câteva clipe, până când claxonul unei dubițe o trezi din amorțeală și se feri instinctiv în lături.

- Fă, babă nebună… ți s-a urât cu viața? Ce te grăbești așa spre cimitir? îi șuieră nervos șoferul.

Măcar să îmi fi dat cheia înapoi, rosti încet bătrâna, în timp ce se îndrepta greoi spre casă.

- Am lăsat cheia vecinei. Ai văzut ce panicată era baba? Măcar atâta satisfacție să am si eu. Ce porcărie… mai bine nu mai deschideam plicul ăla. Zăcea nedesfăcut și era de la Tribunal. Mi-am zis că este important. Cine și-ar fi imaginat că o să mă dea afară pentru asta?! Partea proastă e.... că o așteaptă aceeași soartă. I se revendică imobolul și o să ajungă și ea în stradă, asta e clar…și atunci să vezi ironie!

Vocea Ancăi tremura încă. Încerca să se stăpânească, însă îi fierbea tot corpul. Își ridică mâneca și-și privi absentă vânătăile, în timp ce orașul se derula cumva inert în fața ochilor săi încercănați. Vântul de octombrie prinse a sufla arțăgos, mușcând din frunzele uscate ale copacilor. Turbat, le răsucea în aer și le izbea de asfalt într-o nebună frenezie, în timp ce norii se adunau amenințător pe cer. Mașina opri ușor în fața trecerii de pietoni și tânăra parcă acum realiza ce se întâmplase. Nu era îndeajuns că pregătea despărțirea de Iustin, acum trebuia să-și găsească și altă locuință.

- Draga mea, rosti Selena, nu îți mai face griji. Totul se va rezolva. Ajungem la mine, te instalez în camera alor mei și-apoi facem ceva bun de mâncare.

- Fac cinste cu berea, propuse Anca cu un zâmbet trist. pg. 95

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Așa te vreau! Apropo… baba e nebună rău. Să te bată în halul ăsta, n-ai fi zis la că are atâta forță, la cât de pipernicită e. Nu știu cum ai rezitat cu ea în casă.

Bună întrebare își spuse Anca, apoi pică pe gânduri. Nu fusese mereu așa. Când văzuse anunțul în ziar acum un an, i se păruse prea frumos să fie adevărat, căci zona era bună și chiria mică. O îngrijora doar ideea de a trăi în aceeași locuință cu o persoană în vârstă, însă Otilia părea o băbuță simpatică și liniștită. Își adunase în casa, prea mare pentru ea, tot felul de lucruri ce o fascinau pe Anca. Petrecea mult timp cu bătrâna, îi făcea plăcere să o audă povestind, să asculte împreună muzică pe vinil, sau să îi citească din autorii preferați. După o zi extenuată de muncă la spital, plină de suferință și adrenalină, când revenea acasă, tinerei i se părea ca totul se domolește și intră în nemișcare.

-

Primul episod urât s-a întâmplat când, uitându-se prin bibliotecă, a dat peste un album vechi cu fotografii. Crezuse că este o carte legată în piele. Apucase să răsfoiască câteva file, atât cât să își dea seama că Otilia fusese o femeie frumoasă în tinerețe, o boiereasă părea în acele cadre îngălbenite, când bătrâna a năvălit înăuntru și i-a smuls albumul din mână. I-a aruncat câteva cuvinte grele, a țipat și s-a închis în camera ei. După câteva zile s-au împăcat, și-au cerut iertare și au servit un ceai. Apoi certurile s-au repetat. Izbucneau din nimicuri, iar Otilia devenea din ce în ce mai violentă. Când Iustin, prietenul Ancăi, a petrecut seara la ea, în dimineața următoare bătrâna i-a pregătit micul dejun, l-a condus la poartă și, după ce a plecat, a început să țipe, să-i strige Ancăi că e o femeie ușoară și să nu mai își aducă amanții în casa ei. Tânăra a încercat să riposteze și s-a trezit cu o palmă. Totul s-a întamplat atât de repede încât, preț de câteva clipe, au rămas amândouă năucite. Otilia și-a revenit prima și a început să își ceară scuze că și-a ieșit din fire, că îi vrea numai binele, însă tânăra nu putea reacționa. Pur și simplu nu îi venea a crede. *** Cu degetele groase și gârbovite, Otilia apucă paharul cu apă și dădu pe gât pumnul pe pastile. Le lua zilnic pentru inimă, iar episodul din dimineața asta îi agravase starea. Abia reușise să ajungă în casă. Totul se învârtea și avea impresia că în orice clipă o să se prăbușească. Și atunci… cine avea să o ajute? Îi părea rău de Anca, chiar o plăcuse pe fetișoara asta. Din prima clipă în care a apărut în pragul ușii sale, căutând o cameră de închiriat, a știut că are suflet mare. Suflet mare, dar băgăcioasă rău! Durase atât de mult să găsească pe cineva care să stea în chirie și acum… o să moară și nimeni nu o să știe. Gândul o îngrozi și un tremur nervos puse stăpânire pe dânsa. Strânse din pumni și plescăi înghițind în sec. Nu pot muri acum, mai am atâtea de făcut, trebuie să mă liniștesc, își zise și dădu drumul la pickup. Acorduri de Chopin năvăliră calde, umplând încăperea de melancolie. Bătrâna se așeză greoi în fotoliul de lângă bibliotecă și rămase pe gânduri. Cum să piardă casa? Muncise o viață să o achite. Nu a fost vina ei că au repartizat-o comuniștii aici și că proprietarii se lăfăiseră prin străinătățuri. Acum și-au adus acum aminte că aveau o casă și o doreau înapoi. Cum să renunțe? Tot sufletul ei era aici, îmbibat în acești pereți scorojiți de pe care tencuiala se dezlipea ca un foietaj, în aceste camere înalte, pline de mobilier masiv ce purtau un miros uscat și ușor rânced. Se uită cu tristețe peste anii însemnați în pielea ei și lacrimi amare se i scurgeau în neștire pe obraji. Casa era singura mărturie vie că ea, fiică de țăran, reușise, pășise peste toate greutățile și capcanele, pe care viața i Ie-a întins amăgitoare și a rămas aici, pe strada Științei, lângă Grădina Publică. Noul termen în instanță era peste câteva săptămâni, însă se simțea prea obosită să revină acolo, pe holurile aglomerate ale Tribunalului, înțesate de oameni în fierbere, iar avocatul său, oricât de amabil părea, se cam săturase de proces și nu vedea sorți de izbândă. *** Iustin, ți-am zis… o să stau o vreme la Selena. Nu știu cât…până îmi voi găsi ceva. E prea devreme să ne mutăm împreună.

- Pregătești cafeaua? întrebă tânărul cu un ton ușor îndulcit.

Anca scutură din cap afirmativ, fericită că subiectul a fost schimbat, și-și trase halatul pe ea. Porni spre bucătărie lipindu-și tălpile goale de parchetul rece în speranța că se va revigora și va ieși din starea de amorțeală depresivă ce -

pg. 96

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

nu o părăsise de dimineață. Se întoarse cu ceașca de cafea aburindă, iar bărbatul îi prinse talia și o trase ușor spre el.

- O să te muți, până la urmă, cu mine!

Tânăra înghiți în sec și aseză tacticos ceașca pe noptieră. Se întoarse spre el, însă cuvintele îi mureau pe buze înainte de a le rosti. I-ar fi spus că ar fi mai bine să se despartă, că nu se potrivesc, că nu se regăsește alături de el, însă sexul era grozav și, la vârsta ei, cât își mai putea permite să se amăgească cu… nu îl iubesc, nu ne potrivim, dorim chestii diferite de la viață…? replici ce îi sunau mereu în minte, ca refrenul erodat al unei reclame enervante.

Peste puțin timp, stăteau răsfirați în așternuturi. Trupurile încă le mai frematau încleștarea de mai devreme - un asalt puternic, fără cuvinte de tandrețe, fulgerarea pielii abia dezgolite, orbitoare în penumbra camerei, apoi… amândoi gâfâind încurcați, ca și cum s-ar fi consumat un act interzis. Anca se ridică cu bărbia sprijinindu-se de trupul bărbatului și îl privi cum stătea lungit, cu ochii pironiți în tavan, cu un zâmbet leneș ce îi dezvelea dinții perfecți. E așa de frumos… și așa de gol. M-am pricopsit cu un bibelou, își spuse în gând. Îl admira pe Iustin pentru veselia și zgomotul cu care trăia fiecare minut ce-l respira, pentru aroganța și frumusețea cu care se împăuna, pentru setea lui de-a trăi senzații noi. Și-apoi veneau momentele în care se simțea ca o străină, captivă în propria-i viață. Citise undeva că ești ce iubești. La acel moment cuvintele i s-au parut goale și fără înțeles. Însă acum pricepea perfect. Superficialitatea de care îl acuza în sinea sa pe Iusitin, eh… exista și ea, căci era acel liant nevăzut și neaccepat ce îi ținea împreună. Asta și sexul. Nu avea cum să deschidă subiectul cu el, căci i-ar fi replicat… gândești prea mult și trăiești prea puțin, ar fi trântit-o în pat să-i exemplifice ce înseamnă a trăi cu adevărat. Anca zâmbi amar și sări în picioare, gata pentru o nouă zi de muncă. *** Toamna acaparase tot orașul și își cernea picurii deși și mărunți de ploaie peste lumea zgribulită și iritată. Totul parcă se descompunea în culori de acuarelă, sporind nemișcarea. Umbrela era un adăpost firav, iar Anca pășea cu grijă pe trotuarul stricat și plin de băltoace. Părea mulțumită. În fond, nu era sfârșitul lumii, era tânără și nu trebuia să ia decizii pripite. Își va găsi ceva de închiriat, iar Iustin… de ce să se grăbească? Nu era nimic de hotărât, lucrurile erau perfecte așa, în nemișcarea asta, care îi și convenea. Timpul era generos și era de partea ei.

Intră în curtea spitalului și coti la dreapta, prin tronsonul mâncat de mucegai și igrasie, ocolind cu grație un câine zgribulit ce-și căuta culcuș într-o crăpătură. Își îmbrăcă uniforma și o porni spre Primire Urgențe privind cu coada ochiului câțiva bolnavi rezemați de un perete. Erau bătrâni și ignorați ca niște epave nefolositoare. Știau și ei asta, și acea umilință ce o purtau în privire îi frânse inima. Tânăra își puse în gând să îi vadă primii, chiar dacă nu aveau bonuri de ordine.

- Ceva nou? își întrebă colega, o femeie corpolentă ce sorbea tacticos dintr-o cană de cafea.

- Nu… liniște mare azi. Doar o bătrână care a murit în ambulanță, în drum spre noi. Apucase să sune la 112, însă echipa nu a putut intra. A trebuit sa le deschidă o vecină. Stop cardiac. Baba urma să piardă casa, se certase cu un chiriaș, mare tărăboi…

Anca înlemni. Se așeză ușor la birou și, cu vocea stinsă, abia apucă sa articuleze - Ai și un nume?

- Otilia și nu ma știu cum…. ai fișa ei acolo.

pg. 97

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 31 Loc rău Autor Luminița Potîrniche (Galați)

Ȋn barul acela văzuse toate relele pământului. Unora ȋi venea să le toarne şoricioaică ȋn pahar. Patronul era un tip unsuros care când punea ochii pe tine era ca şi când ar fi pus şi mâna. Ȋţi lăsa o pată de grăsime. Se uita cu o privire tâmpă de parcă te-ar fi cunoscut până ȋn măduva oaselor şi, pe deasupra, mai avea şi amintiri cu tine.

Acolo era locul unde veneau perechile cele mai nepotrivite de amanţi. Nişte ei, mici, liliputani. Nişte ele, lungi cât prăjina. Sticla şi paharul. Aşa li se zicea. Acolo se spuneau şi cele mai vinovate minciuni. Era ca ȋntr-un fief al dracilor cumsecade. Sunau copiii, sau nevestele, sau soţii. Toţi erau ȋn şedinţe, la muncă ȋn folosul obştei, la dispoziţia unui şef abuziv, ȋn timp ce se strângeau de mână şi ȋşi mai turnau un pahar de bere.

Nici nu era greu să urăşti locul acela. Avea două ieşiri. Parcă anume era făcut pentru echivoc şi promiscuitate.

Clienţii veneau şi plecau. Patronul l-ar fi luat şi pe naiba de pe drum ca să-l bage ȋnăuntru şi să-i facă vânzare.

Angajaţii nu prea stăteau. Se ȋntâmplau lucruri ciudate. Băuturile se diluau singure ȋn sticle, pe raft. Deveneau poşirci, nu mai luau minţile cum trebuia. Ȋn faţa barului ȋşi găseau moartea pechinezi călcaţi de maşini. Ȋn colţ stătea de pază un câine care muşca pe furiş. Şi doar era o stradă cuviincioasă, oamenii păreau de treabă. Ca şi câinele, până la prima muşcatură.

Patronul devenise un accesoriu al stabilimentului. Acolo dormea. Acolo mânca. Acolo se ȋmbăta şi făcea pe nebunul. Tot acolo putea să devină orice, depinde cine ȋl asculta. Vânzarea era mare dar nu sporea nimic. Doar datoriile. Şi burta patronului. Ȋi făcea bucurie ficatului ȋn fiecare zi. Bucurie nevesti-si când se mai ȋndura să treacă pe acasă.

Era perioada aceea, imediat dupa Revoluţie, când orice om cu un minim de spirit ȋntreprinzator se apucase să facă ceva. Să se privatizeze, adică, Devenise chiar un titlu de nobleţe. Cu ce te ocupi? Sunt privatizat. Dar cei fără simţul măsurii ajungeau să-şi pună pe tarabe vieţile, onoarea, bunul simţ, familia. Individul acesta era aşa. Din lipsă de angajaţi, la un moment dat, toate rubedeniile ȋncepură să se perinde pe acolo. Toţi au ȋnvăţat să facă ceva ȋn domeniu. Toţi au ȋnceput să ceară salarii mai acătării. Finalul a fost o supărare de mari proporţii. Toată lumea a plecat supărată. Nu şi-au mai vorbit că, deh, ȋmbuibatul de cutare ȋi exploatase şi nu ţinuse seama de glasul sângelui. Dar, ce sânge? Acolo toată lumea funcţiona pe bază de alcool. Era o atmosferă inflamabilă.

pg. 98

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 32 Noaptea perseidelor (Fragment de roman)

Autor Carmen Focșa (București)

-Stai așaaa!Stai așaaaa!

Anca face semne disperate.În scurta gri,gen pufoaică trei sferturi,căptușită cu material sintetic,pe care dăduse aproape jumătate din salariu, cică fusese făcută pentru export, pare o muncitoare grăbită să nu piardă condica.Cel mai adesea,șoferii mai trag de timp,înainte de a porni de la cap de linie,iar dacă,totuși,dădeau semne că se pun în mișcare,apelurile energice ale Ancăi,mai amânau,pentru câteva clipe,momentul.În autobuz,Anca se simte ca și ajunsă la destinație,chiar dacă aceasta se află tocmai la stația terminus de la celălalt capăt al mașinii.Dacă se-ntâmplă să găsească un loc liber,Anca are impresia că pornește în vilegiatură.În timp ce alți călători moțăie cu bărbia în piept,Ancăi i-a trecut demult somnul.Se simte mai trează,mai odihnită și mai capabilă ca oricând să-și înceapă ziua.Luminile reclamelor-din ce în ce mai puține și mai chioare,sau ale felinarelor stradaletot atât de puține și de chioare,dau un oarecare mister orașului în care pare că nu dormise nimeni toată noaptea.Privește pe geamul autobuzului ,bucurându-se că nu poate,la ora aceea,să recunoască vreo figură și că ea ,la rândul ei,e protejată de întuneric.Zonele prin care trece,nu-i spun mare lucru. Șantierele cu brațele macaralelor rămase în suspensie,ca într-un joc de-a statuile,în care copiii se-nvârteau și,după o smucitură zdravănă,rămâneau încremeniți în acea poziție,cu basculantele rămase de cu seară la locul faptei,o indispuneau.O construcție ridicată acolo unde mai întâi se demolase ceva,îi sugera o viață clădită pe dispariția alteia,o fericire creată pe nefericirea altcuiva...Caută cu privirea ceasurile stradale,mai bine zis cele în funcțiune,căci ,încremenite aiurea ,ori setate pe orar de vară,acum,în prag de iarnă,încă mai sunt...Începe programul la șase și jumătate.Pleacă de acasă cu o oră mai devreme-cel puțin-,uneori o bate gândul să se angajeze la ITB ,dacă tot trebuie să se scoale cu noaptea-n cap,măcar ar câștiga mai bine ,nu i-ar mai spune nimeni”Pentru banii ăștia,nici nu merită să ieși din casă!”,cum îi spusese d i n c o l o mama unei fetițe,mamă singură,căci soțul îi era închis pentru delapidare...

Când ajunge,Anca,după ce urcă un etaj și ajunge pe coridorul îngust,cu uși de-o parte și de alta,constată că Mămuca și-a făcut datoria:a dat deșteptarea,și,în dreptul fiecărei uși tronează câteva cearceafuri ude,pe care tot Mămuca le va depune la spălătorie,înlocuindu-le cu altele,curate. ...În sala de mese,băieții n-au timp să aștepte să se răcească ceaiul:scot batista-surprinzător,aproape toți au batistă,chiar dacă-și amintesc foarte rar de asta,cel mai adesea acum,când înfășoară toarta cănii de tablă,mai fierbinte decât ceaiul... xxx Totul a început d i n c o l o.

-Vezi că există un post liber de pedagogă!Dacă-ți convine!

Informația,aruncată în treacăt de Rădulescu,inspectorul,grăbit spre toaletă,croindu-și drum prin mulțimea compactă de la ușa lui.Vorbise tare,fusese auzit de toată lumea,de toate femeile din preajmă,dar niciuna nu tresărise.

-Poimâine am înfățișare pentru divorț și dacă nu aduc dovada că am loc de muncă,fostul soț îmi ia pg. 99

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

copilul...!plângea una,iar celelalte uitau,pentru o clipă,că,dacă ele aveau bafta de a nu fi în pragul divorțului,erau,de câteva zile,șomere,căci anul școlar începuse...

Inspectorul o cunoștea pe Anca,slavă domnului,ca pe un cal breaz...Cu un an în urmă,după ce solicitase o suplinire ca educatoare iar inspectorul îi răspunsese precum un vânzător la băcănia statului:”N-avem!”Anca făcuse un scandal de pomină:”Ba aveți,da le păstrați pentru protejatele dumneavoastră!”În loc să se-nfurie,s-o amenințe că și dacă o să aibă posturi,tot n-o să-i dea,că are gura mare,Anca l-a simțit bătând în retragere:”Ce sfinți la Ierusalim ai,fato,de te-arăți așa tupeistă?!Cum te cheamă?” ”De ce vă-interesează,ce,dacă vă spun,îmi dați post?!” ”Poate căți dau,dar vreau să caut unde ți-am înregistrat cererea,când zici că ai mai fost pe-aici...””Păi,de unde să-mi dați,nați spus adineauri că n-aveți?!” Și s-au tocmit așa,preț de vreun sfert de ceas și mai bine,până când Anca s-a-ndurat să-și decline numele iar inspectorul i-a dat decizie pentru o suplinire până la sfârșitul anului școlar...

După ce prinsese din zbor informația despre postul liber de pedagogă,Anca se și răsucise pe călcâie,eliberând spațiul înainte ca tovul inspector să ajungă la toaleta din adâncul coridorului... xxx Anca s-a obișnuit cu gălăgia.N-o mai aude,n-o mai simte.La o adică,ar putea să adoarmă în plină larmă,cum îi povestise mama că se-ntâmplase la maternitatea în care se născuse Anca,unde supraveghetoarea de noapte dormea cu coatele pe masă în salonul în care nou-născuții orăcăiau pe toate tonurile posibile.A învățat să-și dozeze forțele,să-și protejeze vocea,n-a mai răgușit primăvara,n-a mai întrebat-o nimeni câte țigări fumează pe zi...Și,mai ales,nu mai așteaptă nimic.Știe că e foarte posibil să rămână aici până la pensionare,dar ideea n-o mai înspăimântă,dimpotrivă,îi aduce,în răstimpuri,un vag sentiment că,dacă se va lăsa în voia valurilor,surpriza poate veni când se va aștepta mai puțin... xxx Intrase ,în după-amiaza de septembrie ,în clădirea cu ziduri groase,care o fereau de căldură vara dar și iarna,pe coridorul cu lumina ca de opaiț,fiind convinsă că va rămâne acolo până la vacanța de iarnă...cel mult...

-Veniți,fetele mamii,să stăm puțin de vorbă...

Directoarea adjunctă le făcuse celor două -Anca și Mioara-un semn spre cele două scaune de lemn,de lângă biroul administratorei.

-Uite,fetelor,știu că la-nceput vă speriarăți,da vă trece...Avem peste suta de copii iar capacitatea este de optzeci,cât e prevăzută norma pentru un pedagog...Veți lucra în ture de câte opt ore,una dimineața,c e i l a n t ă-după amiaza...Puteți să schimbați între voi,dacă e cazu,principalu e să nu lăsați locu descoperit...Fiindcă la prânz e oră de vârf,când se-ntorc ăle mici de la școală iar cele mari pleacă,pedagoga din schimbul doi vine de la douășpe și,fiindcă lucrează zece ore,are liber sâmbăta...Activitatea-conform programului...Scularea la șase,paturile făcute-le mai ajutați și voi pe ăle mici ,până se-nvață,masa în două serii,că nu-ncap toate în sala de mese...Pe urmămeditații,le ascultați la toate materiile...Seara-acțiuni culturale,educative,marcați zilele festive,evenimentele ,o să vă ajute și profesorii de serviciu...Concediu-la vară,cinșpe zile,crește după vechime,salariu...e muncă necalificată,se cer doar studii medii...Dacă vreuna din voi e,doamne ferește,bolnavă,ori se cunună,ori are vreun alt motiv serios și lipsește,lucrează c e i l a n t ă și în locul ei...Masa-contra cost,la cantină... xxx -Atențiee!

Avertismentul e urmat de un șuierat scurt,strident,-fluier de arbitru-pe care Anca îl poartă agățat de gât,ca pe un medalion.Rumoarea pare că se oprește pentru o clipă,cât să anunțe următorul punct din program: -Încolonaaaarea! Mergem în sala de meditații!Fără gălăgie!Pornim!

Rostește comenzile ca un robot,interesată mai mult să se facă auzită,decât de un eventual efect...

Nu știe la ce oră se-ntrerupe curentul,poate la șapte,poate mai devreme sau mai târziu...Dacă se-ntrerupe în timp ce sunt la cantină,atunci da,merită...Femeile de serviciu scot,de unde,de neunde, lumânări,le aprind și e ca la înviere... xxx În primele zile,când lucrase,împreună cu Mioara,tură dublă,pentru acomodare,Ancăi i se umflau picioarele,simțea nevoia să le țină îndoite,dar n-avea cum decât noaptea,care-ntotdeauna era prea scurtă,așa că dimineața se-mbrăca stând turcește,pe pat...

-Când ai terminat,anul trecut? pg. 100

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Fusese prima întrebare pe care i-o pusese Mioara,într-un moment de respiro,după ce,cu eforturi sporite,obligaseră mulțimea să intre în dormitoare,pentru odihna de după-amiază...

-Da,anul trecut,dar examenul de stat l-am dat în a doua sesiune,că am avut o restanță...Altfel cum crezi că aș fi scăpat de repartiție?!

-Stai puțin,despre ce vorbești tu?!Eu te-ntrebam când ai terminat liceul...Vrei să spui că ai terminat și facultatea ?!Păi,câți ani ai?!

-Douăzeci și patru...

-Culmea!Credeam că ai cel mult douăzeci...Și eu am terminat Filologia,acum doi ani...Tu? -La fel...

-Am avut două colege care au repetat anul...Înseamnă că au fost în an cu tine!Ce mică-i lumea! ...Deși nu-i plăcea să-și amintească de facultate-cu atât mai mult cu cât amintirile erau încă proaspete,Anca se bucurase că,în puține minute,puteau să vorbească și despre altceva decât să facă schimb de cuvinte monosilabice legate strict de activitatea momentului.Tot era bine,că Mioara nu-i fusese colegă de an, de grupă,nu se afla printre cei care au tăcut a t u n c i ,deși ,mai mult ca sigur,ar fi tăcut și ea,asemenea celorlalți,nimani nu-și periclita punctul în plus de la examenul semestrial,pe care conducătoarea seminarului îl putea acorda sau nu...Uneori de acel punct depindea bursa,dar Anca socotea mult prea mică această miză,în raport cu lașitatea colectivă,iar pe măsură ce timpul trecea,se mira parcă și mai mult cum nu surprinsese pe nimeni infantilismul motivului pentru care Olga Ropcea izbucnise atunci: -De ce nu te-ai ridicat în picioare,când ai răspuns la apel?!

Toată grupa văzuse că s-a ridicat,a răspuns”Prezent”,dar după ce s-a reașezat ,Olga Ropcea ridicase privirea din condica de prezență.Toți și-au băgat capu-ntre urechi,nimeni n-a murmurat,așa,ca din întâmplare,cu jumătate de gură:”S-a ridicat,dar n-ați observat dumneavoastră...”,ba,dimpotrivă,cu toții ar fi fost în stare să jure că Olga Ropcea avea dreptate...A încercat Anca să se justifice,dar Olga Ropcea nu i-a dat răgaz: -Părăsește sala imediat!

-Nici nu mă gândesc! răspunsese Anca,rămasă în poziție de drepți,,furioasă pe propria-i neputință de a riposta mai energic,neștiind că,în clipa următoare,adversara îi va ridica mingea la plasă: -Bine,stai jos,dar locul pe care-l ocupi,îl voi considera gol!

-Oricum ar fi fost gol!replicase Anca,subliniind primul cuvânt și felicitându-se,în gând,pentru promptitudine...

-Aha!-mormăise Olga Ropcea,semn că pricepuse,adică Anca ar fi făcut act de prezență doar ca să nu încaseze absențe în condică,nu că ar fi avut de gând să participe și,eventual,să se remarce la seminar... În pauză,Anca se lăudase că o va reclama pe Olga Ropcea,că face,că drege...În realitate,nici prin gând nu-i trecea ,dimpotrivă,socotea că ar fi fost o fraieră dacă n-ar specula această scutire cvasi-oficială de a-și mai bate capul,dacă nu va trage pe dreapta,lăsându-i pe alții să se gudure pe lângă Olga Ropcea,închipuindu-și,probabil,că acel punct în plus la examen le-ar fi adus și numirea în Capitală...În aceeași zi-după amiază,avuseseră o recuperare de seminar,cu grupele comasate.Ca-ntotdeauna,Olga Ropcea făcuse prezența iar faptul că Anca se afla acolo,ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat,îi sugera că,de fapt,nu va fi nicio reclamație;în cele două ore care au urmat,Olga Ropcea fusese într-o formă de zile mari,într-o bună dispoziție rară.Anca înțelesese că ,de fapt,Olgăi Ropcea îi fusese teamă,știa că Anca ar fi putut face pe victima reclamând-o decanului-ceea ce nu i-ar fi picat bine deloc,mai ales că era înscrisă la doctorat...Au urmat ore,zile,săptămâni în care Anca,prezentă doar fizic,asista,ca la un spectacol de teatru derulat doar pentru ea,mirându-se că Olga Ropcea nu înțelege asta,închipuindu-și ,pesemne,că Anca suportă resemnată sancțiunea pe care nu putea și nu voia să i-o retragă.Această non-participare o făcea pe Anca să se redescopere la fel de boemă cum era la liceu,cu învățatul în salturi,cu note când foarte mici,când surprinzător de mari;interdicția de acum,acceptată ca pe o binefacere,o percepea ca pe o sancțiune venită nu din mintea infantilă a asistentei universitare ci de undeva,dintr-o forță care scapă controlului și care însemna,de fapt,pedeapsa de a fi acceptat un compromis:urma o altă facultate decât cea la care aspirase.Dăduse la Teatru o singură dată,și-i fusese de-ajuns să înțeleagă că,nici dacă va încerca de o sută de ori,nu va reuși;își pusese problema eșecului dar nu fusese deloc pregătită să gestioneze situația de d u p ă...Își închipuise că nu va mai exista niciun d u p ă ,că lumea se va sfârși odată cu acel fatal cuvânt ”Respins„,că ea însăși va dispărea în secunda următoare...Faptul că nu se-ntâmplase așa,o descumpănise,trebuind să accepte,fără prea multă convingere,că,pe pg. 101

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

viitor,va trebui să urmeze sfaturile altora,cel puțin în privința alegerii profesiei...În anul care a urmat,se pregătise inclusiv sufletește să-și schimbe opțiunea,să se vadă într-o evoluție pe care nu o gândise ,nu o anticipase,nu și-o imaginase nicicum,într-o ipostază complet străină ei...Când,prezentându-se la admitere,a văzut că,fiind facultate cu profil umanist,concurența era la fel de mare ca și la Teatru,a fost convinsă că nu va reuși,pe lângă contracandidații care făcuseră meditații solide,cu profesori universitari și,bine-nțeles,pe lângă ”piloșii”omniprezenți;culmea a fost că a intrat printre primii,se mirase ea însăși de norocul porcesc peste care dăduse,dar,după primele momente ale surprizei,momente consumate în tăcere,a conchis:”Va fi ca într-o căsnicie în care partenerii se vor respecta,nu se vor înșela reciproc,dar nu se vor iubi.”

pg. 102

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 33 Povestea inelului Autor Monica Patriciu

Cineva a admirat inelul meu cu safir, un inel foarte vechi, pe care nu-l port tot timpul fiindcă e prea prețios și pretențios, nu, nu știu exact cât e de vechi, dar cred că are mai mult de o sută de ani, și brusc, mi-am dat seama că sigur, are și el o poveste. E drept că multă vreme nu m-am gândit la cea care, indirect, mi-a dăruit inelul.. Ar fi fost frumos să aprind din când în când o lumânare pentru Tania, fiindcă a murit prea devreme și prea singură, prea neînțeleasă, prea nefericită și prea departe de lumea în care nu și-a găsit locul din cauză că ea, fiica unui preot și a unei învățătoare, doi oameni buni, respectați și iubiți de cei din jur, ea era mai deșteaptă, mai bine crescută și mai sensibilă. Sigur, ca orice om, pe lângă calități, avea și defecte.În primul rând, din nefericire se născuse cu un defect fizic. Avea un picior mai scurt și schiopăta vizibil.A continuat să meargă greu chiar și după ce a găsit un cizmar care i-a făcut la comandă doi pantofi cu tălpi diferite.Unul cu o talpă subțire și celălalt cu o talpă groasă.

Mulți i-au spus cum le-a venit la gură. Uneori “șchioapa”.Alteori “handicapata”. Sau “ madam șontâc-șontâc”. I-a auzit pe cei care își băteau joc de ea, nu putea să nu-i audă, dar s-a străduit să-i ignore.Să nu le dea atenție și să-și vadă de drumul ei.

A mers mai departe, așa cum a putut. A strâns din dinți și a învățat zi și noapte, a dat examen după examen, a scris lucrare după lucrare, și iar examene, și iar lucrări așa că a primit diplomă după diplomă și a ajuns, pe bune, profesor universitar. Un tânăr profesor temut, dar corect, competent și admirat. Și destul de invidiat.

N-a trăit decât vreo 60 de ani, deși părinții ei au fost longevivi și s-au apropiat de 90 de ani fiindcă n-au putut să moară și s-o lase singură pe lume, și n-a avut decât o prietenă adevărată, fosta ei colegă de bancă din liceu, mama mea, care a ținut la ea, a înțeles-o, a ajutat-o, a ascultat-o, n-a judecat-o niciodată și a acceptat-o cu toate ale ei, cu cele bune sau foarte bune, dar și cu cele care erau aiurea, cu toate spaimele ei, cu poveștile ei ciudate, greu de crezut, și mai presus de toate cu frica ei de securitate. Tania era absolut sigură că securitatea o urmărea și o asculta tot timpul, că uneori îi cotrobăia prin casă mai ales de când el, frumosul ei soț, aviatorul, hotărâse să nu se mai întoarcă în țară.

Mai rar un bărbat atât de frumos ca soțul Taniei. L-am văzut o singură dată pe vremea când eram copil și, cu toate că de atunci au trecut zeci de ani, mi-l amintesc destul de bine. Era un bărbat înalt, suplu, cu părul negru, creț și cu ochii mari și albaștri, pe care uniforma de aceeași culoare îi scotea în evidență...După ce l-au cunoscut, și mai ales după ce au trait cu el în aceeași casă, părinții Taniei s-au temut pentru fiica lor. “Aviatorul” sau “ dumnealui” așa i-au spus ei toată viața, era frumos, prezentabil, dar nu era potrivit pentru fiica lor.ei Ei visaseră un ginere dintr-o familie bună, ca a lor, nu un băiat atât de modest dintr-o familie săracă de la țară, nu un om atât de ascuns, de superficial și de zgârcit, dar ce puteau să facă, s-au resemnat și l-au acceptat pe “dumnealui” așa cum era, cam fără maniere, fără o educație aleasă pentru că fiica lor era foarte îndrăgostită și părea fericită, iar ei n-au vrut s-o supere. Într-o zi aviatorul a plecat într-o cursă și dus a fost. Unde era soțul ei? Nimeni nu știa nimic..După un timp a aflat că era în viață. Așa că l-a așteptat să se întoarcă. Și au trecut zile, săptămâni, luni, ani. Dar el nu s-a întors.Apoi, au mai venit vești despre el.. I s-a spus că era în America. Și mai mult. Că acolo avea altă familie, o soție, o soacră, ba chiar și copiii pe care și-i dorise încă de când erau împreună, avea o casă și o slujbă modestă.

Renunțase la zbor.Era administratorul unui bloc dintr-un oraș mare.Poate că era adevărat, poate că nu. N-a putut să pg. 103

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

verifice.A vrut dar n-a putut să plece în America. Și a continuat să-și aștepte soțul. Numai că așteptarea a fost prea grea și a îmbolnăvit-o. N-a mai reușit să doarmă fără somnifere.N-a mai avut chef să mănânce. Și n-a mai vrut să fie întrebată, compătimită, sfătuită așa că s-a izolat de lume.

De dragul lui își înfruntase părinții, deși nimeni nu se așteptase la una ca asta, dar copila cuminte și ascultătoare, prea tăcută și prea timidă insistase să se căsătorească cu aviatorul cel frumos, deși era evident că părinții ei nu-l plăceau câtuși de puțin.. Ce putea să facă? Fără voia ei, Tania fusese vrăjită de ochii lui albaștri și de vocea lui gravă, de zâmbetul lui, de el, pe de-a-ntregul, așa cum era, înalt și bine făcut. N-a recunoscut niciodată că da, ar fi trebuit să-și asculte părinții, că da, se înșelase în privința lui, că el n-o iubise, poate nici măcar n-o plăcuse, pentru că un bărbat frumos nu se îndrăgostește niciodată de o șchioapă, oricât ar fi ea de deșteaptă dacă nu e și bogată. Iar în anii tulburi de după război, deși familia Taniei scăpătase mult, încă trăiau destul de bine fiindcă bunicii ei fuseseră oameni înstăriți.Aveau casa lor în centrul Bucureștiului, o casă nu prea mare dar foarte confortabilă, aveau câteva bijuterii, câteva tablori de valoare, aveau multe cărți vechi și câteva piese de mobilier aduse de la Viena. Le-au vândut pe toate, rând pe rând, ca să supraviețuiască.Au putut să salveze doar casa și inelul cu safir. Și chiar dacă era o femeie deșteaptă, cu o carieră ieșită din comun, comparativ cu aviatorul, Tania era urâțică.. Știa atâtea, citise enorm de multe cărți, dar habar n-avea să se-mbrace și să se macheze.Nu era deloc feminină Se pieptăna în grabă din două-trei mișcări și niciodată nu-și pierdea timpul în fața oglinzii. Singura ei cochetărie era un strop de parfum franțuzesc. Și oare cum de s-a încăpățânat să creadă că ea și soțul ei ar fi putut fi fericiți împreună?În realitate erau foarte diferiți.Ca educație, ca preocupări, ca multe altele.

După ce el s-a făcut nevăzut, ea a fost nevoită să meargă mai departe, să ducă o existență banală, fără sens și fără lumină.Ce putea să facă? Ca să-și mai aline suferința, s-a hotărât să muncească mai mult. Așa că a strâns din dinți și a muncit.

Iar securitatea chiar a supravegheat-o ani în șir cu toate că el n-a mai dat niciun semn de viață.Și adesea i-a povestit mamei mele că oamenii securității s-au transformat în niște animale ciudate, niște motani imenși, de culori diferite care o urmăreau permanent, sau niște maimuțe obraznice care intrau în casa ei, răscoleau totul și o amenințau. Chinul și așteptarea ei s-au sfârșit abia atunci când cineva a anunțat-o că acolo departe, în America, soțul ei murise de cancer. Tot pe atunci s-au stins și părinții ei. Abia după ce a rămas singură, a decis că venise momentul să-și încheie socotelile cu viața.Să nu se mai chinuie.Să se liniștească. Și-a făcut un stoc serios de somnifere și, înainte de a pleca să-și întâlnească soțul în lumea de dincolo, i-a dăruit singurei prietene, mama mea, inelul ei cu safir. I l-a dat pentru mine.Și mama mi-a repetat de nenumărate ori ce i-a spus prietena ei cea mai bună în ziua în care s-au văzut pentru ultima oară, deși doar Tania știa că era pentru ultima oară.

-Ia inelul ăsta.E pentru fiica ta.E tot ce am mai valoros pe lumea asta. Așa cum știi a fost al bunicii, al mamei, al meu…Și ar fi trebuit să fie al fiicei mele.Dacă aș fi avut o fată cred că ar fi semănat cu el.Așa se spune…că fetele seamănă cu tații.Dar n-a fost să fie.

pg. 104

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 34 Suflete de cenușă Autor Ștefania Irina Cîrstoiu (Râmnicu Vâlcea)

Moartea tocmai îmi luase părinții. Îi sărutase pe amândoi la lumina blândă a lunii lăsând în urma sa semnele cumplite ce timp de trei zile îi amenința cu soarta nedreaptă ce avea să se abată asupra lor. Trupul le era acoperit de umflături negre, de broboade de transpirație și zgârieturi însângerate. Era încă prin preajmă, Moartea, pândea în umbre și bântuia mica pajiște tăcută. Totul era dus, totul era mort, totul era pierdut... pentru ce să mai trăiești, dacă nu pentru familie și prieteni, pentru vise și pace sufletească? Mama îmi spusese cu câteva luni în urmă, atunci când ne pregăteam să părăsim micul sat de munte în care trăisem atâția ani, în care mii de pasiuni și amintiri se născuseră, că acolo unde este speranță este viață. Însă viața se lăsase pradă morții, cedase în fața măreției sale, căzuse sub vraja întunecată a abisului... Era prea târziu... Prea târziu pentru renaștere, speranță sau iubire. Tot ceea ce rămăsese era moarte, pierzanie și ură.

Cu pași nesiguri mi-am luat rămas bun de la cei doi îngeri care îmi vegheaseră fiecare pas, care îmi alinaseră durerile și-mi șoptiseră povești despre tărâmuri îndepărtate, despre o lume a sufletelor pierdute și despre un puternic Dumnezeu ce veghea asupra noastră. Unde era acel Zeu acum? Acum, când omenirea avea cea mai mare nevoie de El? În acel moment cu lacrimi în ochi și cu batista maronie acoperindu-mi nasul și gura mi-am jurat să nu mai cred în nemurirea miraculoasă a sufletului, mi-am promis că acela avea să fie ultimul meu gând aruncat asupra Lui, și am pornit mai departe singură în noapte, înfrigurată și înfometată așteptându-mi sărutul cel mortal.

Nu mi-a luat mult până să găsesc ceilalți amanți ai morții. În fața mea stătea întinsă pe drumul pietruit o fată nu mai mare decât mine cu rochia sa odată albă plină de noroi, puroi, vomă sau mult prea cunoscuta culoare stacojie a sângelui. Se zbătea să se ridice întinzându-și brațele spre mine în semn de ajutor. Am făcut un pas în spate examinându-i umflăturile care spre deosebire de ale părinților mei aveau culoarea strugurilor pe care-i recoltasem anul trecut. Mai avea timp, avea să mai trăiască, trebuia să îndure durerile insuportabile cu care părinții mei se confruntaseră. Sunt o fire lașă, slabă, o persoană neputincioasă într-o lume condusă de frică și violență, așa că i-am ignorat rugămințile fugind pe lângă ea, atentă ca nu cumva să o ating.

Tata, atunci când primul buboi de la subțiori s-a arătat în toată splendoarea lui grotească, mi-a zis cu toată seriozitatea de care era capabil ca nu cumva, în nicio circumstanță să îl ating, să îl îmbrățișez sau să-i sărut obrazul aspru. Mi-a explicat că trebuia să rămân în viață, trebuia să supraviețuiesc, să-mi găsesc o nouă casă, o nouă familie, un nou vis, o nouă speranță. Simțeam cum mi se strângea inima și cum ghemotocul plin de hohote de plâns și disperare mi se forma în gâtlej. Așa că nu mi-am atins părinții. Nu am mai simțit părul catifelat al mamei mângâindu-mi fruntea, nu am mai simțit îmbrățișarea plină de iubire, mândrie și putere a tatei. Mă transformasem într-o fantasmă, o gardă a Morții, așteptând cu sufletul la gură pentru un miracol, un semn că undeva acolo, în necunoscutul infinit, un Dumnezeu blând să se arate, să-mi zâmbească și să-mi spună că totul avea să fie bine, că îmi va salva familia, că tot acest Infern era doar un coșmar... dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, nimic, niciodată nu se va întâmpla. Așa că nu mi-am alinat părinții în ultimele lor clipe de viață. Am stat deoparte așteptând cu privirea pierdută în orizont melodia liniștită a morții. pg. 105

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Picioarele mi se împleticesc, iar rochia de culoarea spălăcită a rubinului mi se încâlcise în buruieni. Eram atât de obosită, atât de slăbită. Aproape că mă rugam să prind ciuma, să plec de pe aceste meleaguri, să adorm și să nu mă mai trezesc. Să cânt împreună cu Îngerii Morții despre ceea ce a fost și nu va mai fi. Mi-am tras materialul sfâșiat din plantele vestejite și am pornit cu suflul greu mai departe. Ironia face ca o biserică mai mult sau mai puțin dărâmată să mi se arate în cale.

Am râs. Am râs de simpla întâmplare ca o casă a unui Dumnezeu Atotputernic și nepăsător să mi se arate în cale. Totuși prin râsete și suspine m-am târât în îngusta bisericuță. Era simplă, cu o cruce și două icoane, cu scaune și ferestre... Era simplă, goală și perfectă. Atât de pașnic, dar tot atât de întunecat și intoxicat de mirosul putred al morții.

- Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor şi ura lor şi pizma lor, de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare... oh cum era mai departe, s-a auzit o voce sonoră, presărată cu ironie și fericire. Oh, a continuat vocea, desigur! Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

Mi-am pierdut mințile! Poate până la urma urmei dorința mi-a fost îndeplinită. Poate chiar am prins ciuma, poate chiar în momentul de față, în timp ce traversez cu pași mici distanța dintre ușă și altar, mici buboaie pline de otrava dulce a Morții prind formă pe sub rochia mea zdrențuroasă.

- E din Biblie, mai specific Eclesiastul 9:5-6. Ai citit Biblia? E singura carte de pe aici... a continuat el, în timp ce se ridica de lângă altar pentru a-mi întâlni irisul ochilor căprui.Și a zâmbit. În tot haosul de afară, el mi-a zâmbit. Era un bărbat la începutul anilor treizeci, cu un început de barbă ca al tatei, cu același păr de smoală precum al meu și cu ochi ce întruchipau cerul unei zile însorite. Erau cei mai frumoși ochi în care am privit vreodată.

- Și cum te numești? Porți semnele cu tine? Arată-mi gâtul, a zis într-un ton mai serios, apoi am observat mica pată rozalie închisă de pe mâna acestuia și am făcut un pas în spate în timp ce îmi descopeream gâtul. Nu simțeam nimic, încă eram sănătoasă spre deosebire de el.

Printr-un gest de aprobare al capului și cu un zâmbet plin pe întreaga sa față, mi-a făcut semn spre un colț îndepărtat al bisericuței. M-am așezat pe scaunul de lemn fericită să-mi dezmorțesc picioarele. Îi simțeam privirea asupra mea, studiindu-mi silueta anorexică și rochia ruptă, veche a mamei.

- Deci, cum te numești? A repetat întrebarea cu calm și blândețe. Mi-am ridicat privirea din pământ, fiind rândul meu să-l analizez. Era tot atât de schilod precum eram eu, cu haine călugărești maronii și cu un mic pandantiv oval balansându-se de gât. Un inel, o promisiune, o poveste, o iubire, o verighetă... Mi-am lăsat ochii să cadă în pământ din nou, privind scândurile dărăpănate de sub picioare.

- Dacă ți-aș spune numele meu ți-ai aminti de mine, aș conta într-o mică măsură. Aș deveni cineva, o persoană reală. Nu vreau să contez, nu vreau să fiu amintită... deci nu am nici un nume, am șoptit răgușit. Nu mai vorbisem de două zile.

El a râs, un râs colorat, plin de viață și iubire, plin de optimism și haz. Un râs nelalocul lui în tot vacarmul lumii. M-am încruntat spre bărbat, indignată de fericirea sa. Geloasă parcă pentru lipsa sa de griji, pentru optimismul ce-l purta atât de ușor. M-am îmbujorat la ideea că râdea de răspunsul meu.

- Scumpă domniță, ați auzit vreodată povestea gondolierului trist? Am clătinat dezaprobator din cap evitându-i privirea. Se spune că odată, cu mult timp în urmă, în frumoasa și înfloritoarea Veneția, trăia un gondolier frumos precum soarele și încântător precum luna. Într-o zi pe când se plimba pe canalurile nesfârșite ale Veneției, a zărit-o pe Ducesă. Era cea mai frumoasă femeie a Italiei, iar el s-a îndrăgostit înnebunește de ea.

Se spune că Ducesa l-a ignorat, respingându-i fiecare scrisoare de dragoste, fiecare dar primit. Așadar, gondolierul, după mai mulți ani de eșec, a renunțat la Ducesă. Și-a continuat viața așa cum era până atunci și a suferit în tăcere pierderea iubirii absolute, așternând pe hârtie fiecare gând venit din inimă cu speranța ca într-o zi ducesa să le citească. După mai mulți ani, când gondolierul și Ducesa îmbătrâniseră, aceasta a decis să-l viziteze înainte să părăsească lumea. L-a tratat cu aceeași indiferență, râzând de gesturile și manuscrisele sale, apoi s-a îndreptat spre ieșire. Gondolierul, în cele din urmă, s-a ridicat și i-a spus că nu un nume este cel pg. 106

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

amintit în istorie, ci ideea, speranța și arta. I-a spus că el va fi amintit drept un visător fără nume, iar ea o ducesă cu inimă de gheață .

- I-am dăruit un zâmbet strâmb apoi tusea a început. A fost atât de brusc încât l-a luat cu asalt. Tușea într-o batistă murdară cu fața la perete în capătul celălalt al bisericii. Credeam că aveam să mă ridic și să fug cât mai rapid de acolo, dar spre surprinderea mea m-am auzit vorbind în ecou: - Părinții mei au folosit anghinare, se spune că elimină puroiul din organism și că vindecă bolile trupului.

Desigur, tot ce o să facă în cazul tău o să fie să-ți aline durerea.

- Oh, nu-ți face griji pentru mine, domniță! Fredonase el în timp ce-și ștergea fața și se arunca pe unul din scaunele din apropierea sa. Deci, care este povestea acestei tinere fără nume care sfidează însăși moartea?

Povestea mea? Ce poveste aș putea avea? Eram o simplă fiică a unui agricultor dintr-un sat de munte mort, eram un simplu suflet rătăcitor, o persoană în căutare de ajutor, o viitoare femeie trăind într-o lume condusă de boală și de bărbați. Eram un nimeni. Povestea mea era aceeași cu a fetei pe care am lăsat-o să moară pe drum.

- Părinții mi-au murit cu o zi în urmă, am abandonat o fată care-mi cerea ajutor și nu, nu am citit Biblia sau orice altă carte, nu știu să citesc, i-am șoptit cu glas plăpând, apoi am continuat șoptind, sunt egoistă... mai degrabă aș muri eu decât să moară cineva la care țin.

- Nu ești egoistă, ești nobilă, a rostit bărbatul cu surprindere și confuzie. I-am întâlnit albastrul ochilor și i-am zâmbit trist în timp ce vorbeam: - Nu înțelegi, senior. Aș face-o doar ca să nu rămân eu singură printre străini. Aș face-o pentru că aceea ar fi soluția cea mai ușoară dintre cele două. Aș muri pentru a scăpa și pentru a evita durerea pierderii unei persoane iubite, i-am zis printre lacrimi.

M-a privit pentru o secundă apoi a făcut un semn către altar îndepărtându-se încet. M-am ridicat confuză privindu-l întrebătoare.

- Este o bucată de pâine mucegăită, nu am apucat să o mănânc, ai mai multă nevoie de ea decât mine acum, rostise arătând spre buboaiele sale ce deveneau din ce în ce mai vineții.

I-am mulțumit printre lacrimile ce păreau a nu se mai sfârși și am început a devora mica bucată de pâine mucegăită.

- Dacă nu vă deranjează, care este povestea dumneavoastră, senior?

- Ei bine, trăiam într-una din cele mai frumoase așezări domnești din Italia. Curtea era plină de oameni, de slujitori, cavaleri și doamne. Eram îndrăgostit de tot ceea ce era frumos, însă inima îmi era deja dăruită frumoasei Liona, oh cât de încântătoare și plină de viață era, a exclamat în timp ce învârtea inelul printre degete. Și eu însămi eram un cavaler, mersesem la război și credeam că am văzut tot ceea ce era oribil pe această lume, însă acela era doar începutul. Vezi tu, domniță, ajunsesem acasă după unul din aceste războaie, fericit că trăiam încă o zi pentru a o vedea pe prea frumoasa mea Liona, însă Liona, în aceeași seară în care venisem în sfârșit acasă, cina deja cu morții de pe cealaltă lume. Apoi întreg Iadul s-a abătut asupra populației, diavolul mi-a furat soția, copiii și oamenii, mi-a furat viitorul și m-a alungat din propria-mi casă, blestemându-mă cu semnele lui. Apoi am ajuns aici și Părintele Niccolo, Dumnezeu să-l aibă în pază, mi-a arătat și mi-a povestit ceea ce aveam nevoie să aud. Apoi el a trecut pe cealaltă lume, iar tu, suflet pierdut și plin de tristețe ai intrat pe ușă și am știut că lumea nu s-a sfârșit.

- Senior, lumea se va sfârși și nici un Dumnezeu nu ne va salva. Ciuma nu are leac. Singurul ei leac e acela de a fugi cât mai departe din calea ei, i-am spus în timp ce-mi ștergeam mâinile pe rochie. Și-a pus mâna la gură grăbit și mi-a întors spatele îndepărtându-se și mai mult de mine. Tușea și cu cealaltă mână își atingea buboaiele parcă asigurându-se dacă încă le mai avea sau nu. L-am întrebat de cât timp s-a infectat, iar el mi-a răspuns cu greu că de trei zile. M-am încruntat gândindu-mă că și părinții mei erau infectați de trei zile înainte să mă părăsească, însă nu am zis nimic altceva și am așteptat cu spatele rezemat de perete să încep și eu să tușesc, însă nu s-a întâmplat.

- Viața nu te întreabă dinainte de a muri dacă ești pregătit sau nu. Nu te avertizează de ceea ce urmează și nu îi pasă dacă ești sau nu bogat. Nu te întreabă câte zile de iubire și câte nopți de tristețe ai trăit. Pur și simplu te aruncă în mâinile morții în schimbul unui suflet nepătat, curat și pur. Suntem doar suflete de cenușă într-o mare de foc, șoptește bărbatul cu spatele încă la mine. Însă aici își face apariția Dumnezeu, da, da, el ia pg. 107

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

cenușa vieții noastre, suflă odată cu puterea a o mie de furtuni, iar ca prin magie suntem renăscuți din țărână în Îngeri ce veghează asupra celor vii, a rostit răgușit în timp ce privea tavanul dărăpănat al bisericuței. Am să veghez asupra ta, micuț Înger fără nume, a continuat de data asta privindu-mă.

- Nu vorbi prostii! Nu există bine și rău, Diavol și Dumnezeu, există doar boală, suferință și pierzanie, i-am răspuns cu răutate.

- Dar aici greșești, scump suflet al lumii infinite! Există bine și rău, adevărat grăiești că boala ne domină viața în anii aceștia triști, dar ne vom reveni, așa cum ne-am revenit de atâtea ori, ne vom ridica și vom lupta, iar tu, a spus el arătând cu mâna spre mine, tu vei fi una dintre cei care vor trăi și care vor povesti mai departe despre puterea credinței în sine. Cât despre mine, eu privesc moartea precum o trecere de la muritor la nemuritor. De la moarte la eternitate.

Avea atâta credință, atât de multă și atât de puternică și contagioasă, atât de pură și naivă. L-am întrebat cum se numește, iar el a râs. Era un om ce râdea mult, râdea chiar acum în fața morții. „Angiolo, înger mesager”, mi-a răspuns, iar eu am zâmbit, un zâmbet adevărat, fiindcă el era un mesager, un mesager trimis de către părinții mei, un mesager cu un mesaj încurajator. Însă Angiolo suferea și eu am făcut un pas spre el, un pas spre a-l ajuta așa cum nu i-am ajutat pe părinții mei. Însă a clătinat din cap și și-a pus din nou mâna la buze tușind cu putere. Și-a încleștat o mână în jurul inelului și rupându-i legătura l-a aruncat spre mine.M-am retras cu reticență, luând mica bucată pe aur de pe podea și l-am privit cu confuzie printre lacrimile ce începuseră să-mi umbrească privirea.

- Acela îți va asigura o viață bună după ce toate acestea se vor sfârși. Vei fi cea care îmi va proteja casa, cea care va avea grijă de oamenii pierduți ai țării.

Probabil spunea toate acestea din cauza ciumei, din cauza bolii avansate, dar am dat din cap strângând cu putere inelul între palme.

- Mulțumesc, senior! Mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ați dăruit. Mulțumesc pentru încrederea pe care o aveți pentru o simplă fiică de țăran, pentru un simplu suflet rătăcit! Mulțumesc, senior Angiolo, mesager al vocii divine! Plângeam precum n-am plâns de când părinții mei se prăpădiseră. Plângeam în colțul meu de biserică pentru un străin cu inimă de aur.

- Amintește-ți să râzi și să vezi frumusețea lumii. Crede în renaștere și viață după moarte! Crede în ceva mai mare decât noi, în ceva sfânt și imposibil, crede într-un viitor pentru copiii pe care o să-i ai, crede într-un colț de Rai și o lume mai bună, o societate dreaptă! Gândește-te înainte să adormi că vei fi amintită drept o supraviețuitoare, o persoană ce a ajutat la reconstruirea lumii... Roagă-te pentru cei pe care nu i-ai cunoscut și pentru cei pe care-i vei cunoaște, a șoptit Angiolo printre tusea care-i amenința viața.

Nu, nu putea muri acum! Nu acum, când lumea abia și-a găsit un fir de speranță. Plângeam în colțul meu al bisericii dorindu-mi să-l îmbrățișez pentru ceea ce mi-a dăruit, pentru darul lui neprețios. Nu numai șansa la o viață după haos, ci speranța pe care mi-a dăruit-o, lumea pe care mi-a deschis-o.

S-a ridicat cu greu și mi-a zâmbit chiar și cu acea durere insuportabilă cu care era nevoit să se lupte. A mers împleticit până la ușa bisericii și mi-a făcut semn să rămân unde eram.

- Voi merge mai departe de biserică, nu-ți fă griji pentru mine, mic înger fără nume. Știam că vei veni, Părintele mi-a zis că o speranță va trece pragul bisericii și a avut dreptate. Voi merge cât de departe voi putea și mă voi ruga pentru tine, scumpă domniță. Mă voi ruga să vezi mii de răsărituri, mă voi ruga să găsești iubirea și mă voi ruga să-mi salvezi oamenii. Renașterea se apropie, nu-ți fă griji, doar crede în ea, iar ea va apărea când te aștepți mai puțin.

A pășit pe iarba de smarald, iar cu o voce plină de disperare și înecată în mii de gânduri nespuse, mii de întrebări ce nu vor primi nici un răspuns, am strigat cu toată puterea în urma sa.

- Matelda! Mă numesc Matelda! Parcă îi auzeam râsul greoi, iar fără să se întoarcă a rostit cu un strop de bucurie în oceanul de durere: - O scumpă Matelda, mulțumesc că mi-ai primit sufletul în Rai! Acelea au fost ultimele sale cuvinte rostite către mine și m-am agățat de ele precum ar fi razele soarelui, iar eu o floare în disperată nevoie de lumină. M-am agățat de ele și am plâns pentru că eu trăiam iar el nu, am plâns fiindcă părinții mei erau acum plecați iar eu eram singură într-o biserică, sanctuar al visurilor mele. Plângeam pg. 108

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

fiindcă cu timpul lumea avea să se reconstruiască, iar eu aveam să fac parte din acel paradis! Plângeam pentru că realizasem, în sfârșit, că nu era prea târziu pentru renaștere, speranță și iubire.

pg. 109

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 35 Când întunericul s-a lăsat peste pleoapele ei Autor Teodora Gheorghe (București)

O vedea în fiecare după-amiază pironită în acelaşi loc, cu ochii aţintiţi spre o zare la fel de transparentă ca aripile unei libelule. Era îmbrăcată într-un pardesiu gri şi ţinea mereu legat de degetul mic o aţă şerpuitoare de care spânzura un balon.

Când şi-a făcut curaj să se apropie de ea, balonul era de culoarea galbenă.

- Mă scuzaţi, domnişoară...

I s-a părut că în irişii ei albaştri distinge un micuţ fluture care încearcă în van să-şi ia zborul. Ea s-a întors spre el cu un gest mecanic, ca şi când ar fi fost întoarsă cu cheia pentru prima dată.

- Poate părea neobişnuit că intru în vorbă cu dumneavoastră fără să vă cunosc, dar mi-aţi trezit puţin curiozitatea.

Fata a zâmbit suav şi a privit prin el. Atunci Lucian a realizat că e oarbă.

- Nu aţi fi primul care îşi doreşte să ştie de ce ţin în mână un balon colorat. Mai devreme un copil mi-a adresat aceeaşi întrebare. A crezut că vreau să învăţ să zbor...

- Şi? Vreţi să zburaţi? a întrebat-o, obligându-şi buzele să deseneze pe figura lui de bărbat între două vârste un surâs cuceritor.

- Încă nu... mi-ar fi teamă să nu mă lovesc de vreo stea. Zburătorii adevăraţi nu umblă cu jucării umflate cu aer.

- Atunci? i-a şoptit, mirându-se de cât de mieroasă devenise vocea lui.

- Azi simt că am renăscut. Am răsărit pe propriul meu cer, ca şi soarele. E mai strălucitor decât orice lumină din lumea asta. Şi e atât de bun... se scoală în fiecare dimineaţă şi îi scaldă pe toţi cu razele lui, indiferent dacă poartă sau nu şosete, dacă le place Freud sau dacă au îngropat o vrabie moartă în grădina din spatele blocului.

Soarele nu ţine cont de nimic şi dăruieşte totul.

O asculta pe jumătate fascinat, pe jumătate intrigat de această fată ciudată care vorbea despre soare cu atâta patos. E periculos să iubeşti prea mult lucrurile şi fenomenele. Rişti să te dezumanizezi, şi-a zis în sinea lui.

- Vedeţi dumneavoastră, când sunt indecent de optimistă, când mă trezesc şi am impresia că ceaiul meu are gust de scorţişoară şi cimbru deşi e un ceai simplu, când râd la auzul unei linguri care cade pe jos, ei bine, atunci port cu mine un balon galben.

- Şi dacă sunteţi mai puţin veselă?

Fata cu pardesiu gri şi-a rotit gleznele şi a îngânat visător: - Atunci iau cu mine un balon bleu. Îmi spuneţi cum vă cheamă? Nu de alta, dar sunteţi cel mai longeviv curios care a intrat în vorbă cu mine până acum. Majoritatea se plictisesc rapid de mine. Presupun că sunt adepţii lucrurilor clare.

- Lucian. Cu permisiunea dumneavoastră, ne putem tutui.

- Bine, Lucian. Eu sunt Clara.

- Încântat de cunoştinţă.

Din ziua aceea s-au întâlnit în fiecare după-amiază, pe aceeaşi bancă din parc – el cu ţigara strecurată între două degete osoase şi cu o mustaţă răsărindu-i timid deasupra buzelor, ea ţinând pe degetul mic de la mâna stângă un balon colorat. El i-a descoperit frumuseţea pas cu pas, pe măsură ce ochii ei albaştri, inerţi, se apropiau tot mai mult de ai lui, ca într-un vals dintre un bărbat în carne şi oase şi o femeie de hârtie. Îl fascina acea viaţă misterioasă ce palpita dincolo de orbirea ei şi se strângea în interiorul unui balon. Atât de fragilă şi totuşi atât de imensă i se pg. 110

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

părea Clara. În ea încăpeau universuri întregi. Din buzele ei curgeau râuri de cuvinte elegante şi fraze nemaiîntâlnite. Pe sânii ei mici, neatinşi de vreun bărbat (aşa bănuia), se scriau poveşti de neînchipuit, poveşti care îl făceau uneori să tresară noaptea din somn, tulburat.

Nu înţelegea ce anume îl atrăgea la ea, dar voia să-i smulgă toate secretele. N-a reuşit. Îi era greu să-i ghicească gândurile, dar îi recunoştea mereu stările după culoarea balonului pe care îl purta cu ea. Verdele însemna că se bucură pentru binele altcuiva, de regulă pentru mătuşa cu care locuia într-o garsonieră sau pentru vecina şchioapă de la etajul patru. Bleul indica tristeţea produsă de cele mai multe ori de îmbolnăvirea câinelui ei sau de ratarea victoriei de către şahistul ei preferat. În portocaliu îşi îmbrăca pasiunea pentru un nou actor pe care îl auzea la teatrul radiofonic, iar rozul era dovada că şi-a găsit inspiraţia pentru un nou cântec sau pentru un fragment de proză.

- Azi eşti melancolică... i-a zis într-o vinere ploioasă, observându-i balonul violet.

- Da...

Când era melancolică vorbea puţin şi trebuia s-o cam tragă de limbă.

- Sper că eşti bine. Nu aş vrea să te ştiu nefericită. Mâine îmi doresc să te însoţeşti de un frumos balon de culoarea soarelui. Ce zici?

- Lucian...

- Spune. Te ascult.

- Aş vrea să te pot vedea. Descrie-mi cum arăţi. Îi venea să-i spună: Cuprinde-mi chipul în mâinile tale, citeşte-mă, fată ireală!

- Am părul uşor grizonat, nasul...

- Nu, nu, nu aşa! Spune-mi ce culori ai pe chip.

- Culoarea pielii... i-a răspuns, buimac.

- Ce lipsiţi de imaginaţie sunteţi voi, bărbaţii. Şi-au petrecut restul acelei după-amieze în tăcere. El a fumat şapte ţigări, iar ea a închis ochii şi a murmurat un cântec necunoscut. La lăsarea serii, şi-au luat rămas bun cu glasuri reci ce aproape că s-au pierdut în vuietul unui vânt de toamnă.

Au urmat zile cu baloane viu colorate, cu mărturisiri despre farmecul imuabil al lucrurilor banale. A învăţat că furnicile nu dorm şi că omul are în medie 1.460 de vise în fiecare an. Clara era o mică enciclopedie, dar sufletul ei de femeie şi orbirea sa rămâneau la fel de enigmatice precum un vas scufundat în adâncul mării. Odată i-a citit în Braille un eseu pe tema fricii de eternitate. Mi-e teamă că după moarte, o să mă prefac în veşnicie... îi spusese atunci, mimând cu genele o cădere în gol.

S-au scurs, astfel, trei anotimpuri de rendez-vous-uri din care nu a aflat mai nimic despre ea. Deşi îi vorbea mult, Clara păstra în ea o durere ascunsă, o durere pe care nu-şi îngăduia să i-o comunice nici măcar prin culorile baloanelor ce o însoţeau pretutindeni.

Lucian a început să se întrebe, cu timpul, de ce îşi mai dorea compania acelei fete ciudate şi nevăzătoare care se ferea de el, dar care îl aştepta cu o ardoare intimidantă. Nu mai vedea rostul întâlnirii lor pe aceeaşi bancă din parc şi al pălăvrăgelilor despre câinele şi mătuşa ei sau despre visele ei cu parfumuri exotice ce-i înţepau nările.

N-ar fi putut-o iubi aşa cum iubise femeile care îi vizitaseră aşternutul, dar îi era dragă în felul ei. De fiecare dată când îşi imagina că o atinge, simţea că o pierde, că spulberă vraja ce-i ţinea împreună preţ de câteva ore pe zi. Îl obseda o întrebare la care fata refuzase să-i răspundă în mai multe rânduri, schimbând subiectul sau pecetluindu-şi buzele cu o linişte de criptă. Totuşi, odată cu venirea iernii, şi-a făcut curaj. A tuşit de câteva ori şi a rostit-o cu hotărâre: - Te rog, Clara, spune-mi, de ce nu-ţi legi niciodată de degetul mic un balon roşu? Te-am mai întrebat asta şi ai tăcut. Dacă nu-mi spui adevărul, întâlnirile noastre vor înceta.

Dintr-o dată, Clara s-a înnegurat. Părea că din clipă în clipă se va prăbuşi la pământ asemenea unei statui din cretă. Pe trupul ei s-a aşternut un tremurat febril. În cele din urmă, s-a liniştit. A oftat, scuturându-şi degetul de pg. 111

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

care era legat balonul roz, de parcă ar fi vrut să-şi scoată un inel. Apoi mâna ei a pătruns în buzunarul pardesiului gri şi a revenit afară cu o hârtie împăturită, pe care i-a oferit-o.

- Citeşte-o când ajungi acasă. Te implor, nu aici. E o poveste pe care am început-o aseară... dar n-am apucat să o continui. Nu credeam că are vreun rost. Sper să găseşti acolo şi răspunsul la întrebarea ta. Adio, Lucian.

De ce i-a spus adio?

A desfăcut hârtia acasă. Nu mai fusese aşa de curios din copilărie. Un scris nervos, cu „a-uri” ce semănau mai degrabă a ouă sparte, se împrăştia pe coala gălbuie. „Azi mi s-a părut că îl văd... Desigur că nu erau decât umbre şi lumini, dar l-am găsit în ele – un bărbat înalt, gri închis, cu şuviţe de păr bleumarin încadrându-i fruntea vineţie şi buze cărnoase, bej, deasupra cărora se ivea o mustăcioară verde smarald. Doi ochi de forma unor peştişori de un superb alb sidefiu şi un nas uşor cârn, presărat cu firişoare de scrum. El e, mi-am zis în gând, el e bărbatul visurilor mele. Şi nu am decât un balon pentru el. Dar mi-e atât de teamă să... [scris indescrifrabil] ruşinea care ar putea să mă cuprindă dacă ar afla.

Balonul ăsta roşu e bine pus în cufărul cu jucării. Am visat dintotdeauna să îl port la momentul oportun.

Cine ar fi crezut că [scris indescrifrabil] unei fete oarbe? Îi îndrug zilnic banalităţi îmbrăcate în veşmintele elocinţei, când de fapt toate cuvintele mele poartă măşti. Şi dincolo de ele se ascunde un adevăr incolor, pur, simplu, fără adăugiri pompoase: îl iubesc! Baloanele mele l-au minţit. Ar fi trebuit să fie toate roşii...

Da, Lucian, m-am îndrăgostit nebuneşte de tine de când ţi-am desluşit vocea în acea duminică de aprilie... vocea ta brunetă, mătăsoasă, care îmi sărută fin lobul urechii. Nici nu ştii ce glas minunat ai, cum se ridică pe două picioruşe roz şi se înalţă către cer, ca mai apoi să revină în spaţiul dintre noi, puţin obosit. Cum tuşeşte de câteva ori şi se pierde uneori în tumultul de zgomote din jurul nostru.

Vrei să-mi cunoşti sufletul, dar oare ţi-ar plăcea ce ai afla? Ce-ai spune să ştii că am orbit într-un incendiu pe care eu l-am provocat şi în care au pierit părinţii mei? Că nu m-am iertat nici acum pentru asta şi în unele nopţi ies afară goală în parc, doar-doar m-o găsi vreo umbră care să-mi vină de hac. Mătuşa mea mă urăşte pentru că i-am ucis sora şi nu ezită să-mi amintească asta zilnic ocărându-mă, sărându-mi peste măsură mâncarea sau punându-mi piedică. Vânătăile de care m-ai întrebat... ei bine, acum înţelegi. Singura mea prietenă e doamna de la etajul patru, cea căreia acum îi dictez povestea mea. În casa mea nu există culori, doar afară... acolo uit de tot. Acolo te-am întâlnit pe tine, dragul meu. În curând, îmi voi strânge tot curajul de pe fundul inimii şi ne vom întâlni pe băncuţa noastră, dar ceva se va fi schimbat. O să am legat de degetul mic un balon roşu. Îm vei afla secretul. Trebuie... nu se mai poate altfel. ” Lucian a lăsat hârtia din mână, consternat. Nu atât de mărturisirea cu incendiul, cât de explicaţia balonului roşu. Nu şi-a închipuit niciodată că fata aceea neobişnuită nutrea astfel de sentimente pentru el... sau pentru orice alt bărbat. Poate că am refuzat eu să cred în această posibilitate. Oare nu am intuit de la bun început, dar m-am făcut că plouă, agăţându-mă de un orgoliu menit să-mi sprijine în cârje bărbăţia pierdută? Să te ştii adorat de cineva care nu te poate vedea, care nu tresare sesizându-ţi ridurile, obrajii lăsaţi şi negul care ţi-a înflorit pe bărbie. Căuia nu-i pasă câtuşi de puţin că ai părăsit zeci de femei fără cel mai mic regret. Să fii zeul unei fete naive şi excentrice.

Era aşa de frig în ultima zi când a văzut-o, încât pe mâneca paltonului îi crescuse un mic ţurţure. Clara era îmbrăcată într-o haină groasă de blană şi avea un fular gros încolăcit în jurul gâtului. De firavul ei deget era agăţată o sfoară invizibilă. La capătul ei plutea sfios un balon de culoare roşie. Pe una din cizmuliţele ei zăpada se pogorâse în forma unei rândunici. A stat ascuns preţ de două ore, privind-o cum îşi roteşte gâtul în toate direcţiile, căutându-i cu disperare umbra. Balonul roşu devenea tot mai mic, începea să se dezumfle.

La un moment dat, ea s-a ridicat şi i-a dat drumul. Balonul a zburat printre crengile copacilor, pierzându-şi urma, într-un final, în spatele unei foste fabrici de celuloză. Clara şi-a aranjat fularul şi a luat drumul aceleiaşi alei pe care o zărise venind de atâtea ori în trecut.

pg. 112

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nu s-au mai întâlnit niciodată şi n-a mai auzit nimic de ea, deşi i-a întrebat pe mulţi de fata oarbă cu baloane colorate. Nu-i cunoştea adresa, nici numele de familie. Un singur bătrân i-a spus că a văzut de la fereastră o doamnă care ţinea în mână un balon şi stătea pe o bancă, dar era însoţită de un copil.

Retras în singurătatea camerei lui, ochii îi rătăceau adesea pe tavanul unde igrasia pictase o dâră subţire prelungită într-un oval.

pg. 113

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 36 Noaptea molimei Autor Carla Francesca Schoppel (Brașov) La câţiva kilometri distanţă de oraşul Devrim, călătorul se sprijini în baston. Vântul de nord îi scutura tolba de ultimele firmituri iar straiele îi erau zdrenţe, după atâta drum. În paharul fragil al pumnului, o rămăşiţă de hartă îi arăta calea spre oraşul dintr-un basm amintit. Călătorea de şaizeci de zile, dar părea să se depărteze de Meryem, în loc să pătrundă pe aleile acestui oraş de demult.

Curând se coborî ceaţa, iar Gorkem hotărî să doarmă sub un pod, până când dimineaţa avea să îi arate, în continuare, drumul. Noaptea i-a lipit pleoapele brusc, la fel cum viforul trânteşte ferestrele caselor. A visat lung şi apăsat. Singura punte care mai stătea între vis şi starea de veghe era scârţâitul scândurilor de deasupra, care pocneau sub călcâiul vijeliei. Înaintea memoriei răsăreau siluete neclare, voci de femei şi bărbaţi care amestecau în umbra minţii vechi conversaţii sau dialoguri pe loc inventate. Cine să mai ştie dacă astea erau reale sau numai ficţiune, câtă vreme urechile sale se clătinau sub greutatea cuvintelor auzite? Uita cine este şi de ce a adormit, crezând că ceea ce vede cu ochiul minţii este real. Această nouă viaţă îl absorbea, ca o placentă care îi împrumuta definitiv viaţa şi memoria.

Se trezi câteva ore mai târziu, când primele raze pătrundeau în irisul lui ghemuit.

-

Trageţi sforile! Spre stânga şi mult înapoi! dădea indicaţii un domn.

Alţi zece oameni executau mişcările, printre gâfâieli. Gorkem nu pricepu imediat ce se întâmplă şi nici momentele următoare nu îi păreau prea obişnuite. Totuşi, se ridică, îşi aranjă repede cei trei nasturi de lemn lăcuit ai hainei şi porni către grupul de meşteri.

-

Bâlgâbbb! rosti el, şi se opri. Uitase oare să vorbească?

Nu...încă putea să gândească în limba aceea elastică. Urca vocalele şi rotunjea consoanele, de parcă se dădea de-a dura pe dealurile şi văile vocabularului.

-

Bună dimineaţa! rostiră deodată cei dinaintea lui, în timp ce încă stăteau întorşi cu spatele, mânuind nişte iţe lungi, translucide.

Gorkem îşi puse mâna pe umărul unui bărbat. Când îl întoarse către el, aproape că îşi înghiţi pentru a doua oară limba. De astă dată, gura i se împăienjeni de-a dreptul. Buzele păreau să se fi lipit definitiv, ca şi cum peste peştera gurii cineva prăvălise piatra tăcerii şi a beznei.

Oamenii ăştia aveau o înfăţişare curioasă. Gorkem nu mai văzuse chipuri atât de lăbărţate şi nici piei purpurii pe carnea feţei. Îşi plimbă privirea năucită printre feţele celor care munceau voioşi. Descoperi că toţi aveau ochii pg. 114

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

asemenea unor hublouri prăfuite, prin care niciunul nu putea să privească la lumea din afară. În schimb, gurile lor nu erau leneşe, ca a lui, ba chiar fiecare dintre acele guri îndeplinea funcţia unui ochi mare şi luminos, cu raze fine de lumină ţâşnind dinăuntru. Păreau ochi ai minţii, puşi din greşeală între buzele stacojii, ca între două pleoape cărnoase.

Crezu că sminteala e de acum sora lui vitregă. Aşa că, se apucă de gândit, lăsând vorbitul să rămână al amintirii.

Cum gândea ceva călătorul nostru, câte un ochi îl fixa pentru o clipă, după care oamenii îşi reluau treaba cu iţele.

Când Gorkem pufnea a lehamite, îndată i se arunca între degete un fir mătăsos, pentru a participa la exerciţiul de îndemânare. Înţelese curând că dacă nu se smintise, ei bine, oamenii ăia citeau prea limpede gândurile lui. Până la urmă, trebuia să execute totul, dacă voia să înţeleagă regula şi scopul jocului de păpuşar. În curând s-a închegat dialogul. Tăcerea îl strângea de tâmple iar în cutia pieptului se zvârcolea o întreagă lume nerostită. Dialogul se petrecea în gând, amestecând limbi nevorbite, arhaisme şi accente din împrejurimi. Tot ce vorbeau sticlea ca adevărul. Ochii aceia mari îl aruncau pe Gorkem, cu fiecare surâs, în măruntaiele sufletelor prezente la joc. În sufletul său însă, simţea cum se zbat moliile trecutului, rozând tot mai iute iadeşul său nenorocos.

Ei strigau să se apropie, el ştia deja ce are de făcut. Era de ajuns să se plimbe pe retinele lor lucioase şi afla vieţi până atunci străine. Marea Hazan, oraşul Kiran, străzi, colţuri de case, farfurii împodobite cu mâncăruri dulci, pături şi paturi, grămezi de pământ, toate astea păreau de acum ale sale. Împrumuta câte ceva din vieţile celorlalţi, după care se golea tot mai repede, de coordonatele propriei lumi. Ca un sac de mei cu colţurile rupte, risipea tot ce credea că are mai de preţ, în schimbul acestor zece vieţi de împrumut. Şi niciuna dintre astea nu-l deranja. În ochii ceţoşi ai oamenilor, Gorkem se vedea călător. În ochiul-gură se socotea fără trecut. Şi cum importanţa propriului trecut pălea tot mai mult, ochiul-gură îl trăgea în el ca într-o apă, din care se putea privi mai adânc. A înţeles că tot ceea ce aparţine suprafeţei, inclusiv urâţenia pe care o remarcase la ceilalţi, nu ţinea decât de imaginea fugitivă a formei. Că toate îi înşelau sufletul tulburat de miraje, de care oamenii au râs, încă de când s-a născut.

Iar iţele de care trăgea, aşa cum trage un spânzurat de frânghia morţii, i-au arătat după un timp cea mai frumoasă lucrare a lumii. Cerul, până atunci întunecat şi suspendat pe fruntea norilor, cobora supus, pe frânghiile netede.

Văzut de aproape, cerul arăta o nouă lume, încuiată între ramele unei oglinzi. Nu o putea înconjura nimeni şi nici nu se putea pătrunde în măruntaiele ei. Simţind că se privesc în turcoazul unei ape care nu îi primea, aceşti oameni se chinuiau totuşi, în umbra zădărniciei.

Una dintre sfori fu prinsă de o clanţă. Lucind metalic, ea promitea să deschidă uşa văzduhului, dinspre interior. În ochiul celui de lângă el, Gorkem zărea clar lumea din oglindă, acel tărâm al făgăduinţei. Toate încercările lor erau pentru a părăsi umbra pământului răscolit de dureri.

-

Înainte, înapoi! Mai uşor către stânga! murmurau toţi, din pupila mărită.

Ca un ochi de apă pe suprafaţa nisipului feţei, globii oculari se limpezeau şi se tulburau, anunţând mai curând deşertăciunea încercărilor decât succesul.

-

Aproape am ajuns! se trezi Gorkem răcnind, în timp ce picioarele sale atârnau la un metru de sol. Cu mâinile ţinea strâns de pragul de jos al uşii cerului.

Cum broasca uşii se deschidea de acum către ei, oamenii au descoperit că adevărata lor casă era la graniţa dintre cele două lumi. Harta aceea mototolită, ţinută în pumn la începutul călătoriei, pare-se că era o hartă a cerului, pe care alchimiştii o lăsaseră cu mult timp înaintea naşterii călătorului, să rătăcească printre neştiutori. Nimeni nu căuta cerul, toţi au stat secole privind grăunţele de pe caldarâmul încălţărilor, fără să ridice măcar o dată capul spre înălţimi. pg. 115

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Acest tărâm de nicăieri, căruia numai copiii sau astrologii timpurii îi dăduseră vreodată crezare, arăta de acum adevărata locuinţă a sufletului. Gorkem nu mai vedea bine. Gura, în schimb, i se umezea. La colţul buzelor picura saliva, ca o mâzgă sărată şi stranie. Se uita la cer şi vedea în el ochii celorlalţi, căscaţi adânc. Le privea dr ept în piept, numai uitându-se în oglinda care le apăsa tuturor creştetul. Îşi vedea noua înfăţişare, desfigurată, cu pomeţi moi şi cu gura preschimbată în ochi.

Au urcat cu toţii pe spinările celor mai scunzi. Au risipit cu mâna ca aripa umezeala care se cuibărea pe pământul fertil al feţei. Cel care părea conducătorul operaţiunii arunca cu pietre spre cer, încercând să spargă pelicula care îi ţinea la distanţă de lumea de dincolo. O forţă nevăzută arunca piatra înapoi. O vreme nu a fost decât acest joc la fileul invizibil şi sfidător al zării, o încercare condamnată să fie sărăcită de orice fel de noroc.

Gorkem reuşi să salte pragul cerului, unde se propti ca într-un cârlig. Avu atât revelaţia identităţii, cât şi pe a dualităţii sale. Scufundat în burta cerului, simţi unitatea pe care o construia cu noul veşmânt al apei, din care răsăreau norii curbaţi şi ceaţa serii. Corpul i se văluri, ochiul i se retrase asemenea picioarelor unei scoici către centru, văzând cotloanele labirintice care îi compuneau interiorul. Ţipa straşnic iar ecoul era nesfârşit, de nu mai ştia dacă el ţipă sau cineva dinăuntru îl cheamă neîncetat. Bezna se cobora pe rând în umeri, după gratiile toracelui.

Răcoarea îi tremura în membre şi în lobii atârnând.

-

Atât de singur...gândea Gorkem despre el.

Trage-ne acolo!

Aproape am ajuns!

Ah, mi-am agăţat pălăria în şipcă!

Fiecare striga din găvana de sub picioarele lui dar el îşi auzea necontenit numele, silabisit de ecoul metalic. Ceva continua să se spargă înlăuntrul său, dar de data asta simţea că are în el o prăpastie de neparcurs. Privindu-şi trupul, descoperi bulbi şi lăstari crescându-i pe piele. Bulbuci de apă şi ceaţă înlocuiau mirajul de sub picioare, despletindu-se astfel de lumea de jos, asemenea unui val. Prăbuşit în străinul care îl locuia de acum, Gorkem se lăsă limpezit de speranţă.

Lumea în care se reflectase până atunci deveni calmul propriei visări. Viaţa dinainte îi scăpa. Totuşi, reuşea să fure cu coada ochiului priponit între buze o scurtă secvenţă a trecutului său. Dăruindu-se tăcerii, îşi aminti de cel pe care îl numea cândva eu însumi. Se văzu deodată îndărătul podului şubrezit, visând lumea pe care acum o stăpânea. În locul oamenilor diformi descoperi copaci care întindeau crengile noduroase către el. Din ochii-gură ai celorlalţi se văzu pe sine suspendat, chiar în arcul cerului. În ochiul de apă al pământului, trupu-i se văzu pe sine oglindă, contemplându-se în apa vie. Ştia! Molima visulului îl înghiţise din nou, flămândă.

Un deget bătea acum în pieptul celui care visa. În palma străină foşnea harta, înapoiată de vântul de peste noapte.

Gorkem se pipăi şi văzu că harta îi lipseşte. Erau doi Gorkem şi o singură hartă, pe care numai Molima putea hotărî cui o lasă: celui care rătăceşte între oraşe sau celui care se dizolvă plasă albastră în ceruri. Gorkem se cuibări mai adânc între veghe şi somn. Dublat de conţinutul oniric, într-o ţară a lucrurilor imaginate, călătorul descoperi că i se scria povestea de la o noapte la alta.

Ruleta visului rămâne să împartă rolurile în istorie. Ea ameţeşte cu loteria realului pe cei care se visează în altă parte. Iar când acel dublu eu, al fiecăruia, hoinăreşte în lumea de dincolo de vedere, unele fragmente din starea de veghe se dizolvă irevocabil. În aceste fantasmagorii ale somnului se hotărăşte soarta eroilor, pentru cei care nu încetează să creadă în frumuseţea unui vis treaz.

pg. 116

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 37 Stiloul Autor Daniela Albu (București)

Mă decisesem să vând casa de vacanță de la Argintoasa. Pentru mama mea, ea fusese întruchiparea visului perfect, refugiul ei. Dar ea demult nu mai este și nu puteam suferi că toate obiectele din casă aveau viața lor proprie, mult mai lungă decât cea a proprietarilor lor. Oricum locul era departe și nu prea merita drumul cu mașina doar pentru weekend, cu toată nebunia traficului și viața mea dezorganizată. Uneori petrecusem clipe plăcute acolo și chiar scrisesem câteva dintre lucrările mele de cercetare în atmosfera aceea liniștită. Dar întreținerea casei devenise o pacoste pentru mine. Îmi era destul de greu și simțeam nevoia unei schimbări totale în viața mea. Mă deranja mai ales că erau prea multe lucruri acolo, în casa aia, care fusese martora tăcută a tristei mele povești de dragoste cu Petru și toate parcă se încăpățânau să îmi amintească mereu de asta.

Agentul meu imobiliar găsise în sfârșit un client de încredere. Mi-a transmis că a văzut locul și i-a plăcut foarte mult. Fiindcă domnul Rotund era un om de afaceri foarte ocupat, agentul a promis că se va ocupa de toate formalitățile în schimbul unui comision suplimentar. Așadar urma să ne întâlnim la Argintoasa peste două săptămâni, sâmbătă, pentru semnarea contractului. În seara aceea de vineri cu o săptămâna înaintea weekendului dedicat întâlnirii cu domnul Rotund. urmăream un film într-o doară, în apartamentul meu , sorbind din ceaiul verde, care se răcise, cu Tealc, motanul meu moțăind la mine în poală. Blana lui neagră, strălucitoare și ochii verzi misterioși mă inspiraseră să îi dau acest nume exotic, după faimosul personaj din "Star Trek". Fără legătură cu filmul, aceeași întrebare chinuitoare mă obseda: ”dacă cei dragi nouă, care au murit ne-au iubit atât de mult, atunci de ce nu ne dau niciun semn de acolo de unde sunt? Dacă totul este un mare vid? O fi măcar vreo fărâmă de adevăr în călătoria sufletelor după moarte?”

Am tresărit când a sunat telefonul, care răsunase atât de tare în liniștea livingului meu, întrerupându-mi la timp gândurile atee.

- Bună, ai planuri pentru weekendul ăsta? Dacă nu, mă iei și pe mine la Argintoasa? Mă simt atât de inspirată și doar tu știi că de câte ori vin acolo desenez și pictez ca o nebună. Mă ocup eu de cumpărături joi seara și promit să nu fac mizerie, să nu las niciun strop de vopsea sau de cărbune prin casă, fiindcă oricum ador să stau afară. Vocea prietenei mele susura veselă la capătul firului, și nu îmi dădea răgaz să mai spun nimic.

- E în regulă, Cati. Nu am alte planuri. Aduc eu vinul.

- Mulţumesc din suflet. Te iau eu cu mașina mea vineri după amiază, devreme.

- Bine. Pa. Ce rost avea să îi mai spun despre vânzarea de peste o săptămână? I-aș fi stricat tot entuziasmul. Ca majoritatea artiștilor, e atât de aeriană. Nu mă întrebase ce mai fac, știind că vom vorbi acolo câte în lună și în stele. Îmi plăcea să îi ascult aventurile, dilemele, depresiile. Eu uram să vorbesc despre mine și despre viața mea cenușie de cercetătoare plicticoasă a istoriei literaturii universale înconjurată de cărți pe care aproape nimeni nu le mai citește în ziua de azi, ca să nu mai vorbim de cât de prost se câștigă dintr-o astfel de meserie. Cati este cea mai bună prietenă a mea și o artistă extraordinară. Combinația dintre personalitatea ei extrovertită și apucăturile pg. 117

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

mele de bufniță aduce o pată de culoare în viața mea, iar ea cu siguranță mereu găsește în mine o bună ascultătoare.

Nu îi spuneam niciodată cât de mult suferisem după despărțirea de Petru, dar ascultam cu interes toate amănuntele din viața ei și știam că mă compătimește și mă înțelege. Simțeam asta din toate gesturile ei. Cati este atât plină de viață tocmai pentru că nimic nu îi poate tulbura echilibrul, iar la ea acea "joie de vivre" rămâne mereu contagioasă.

Ea era în acel moment, cel mai bun medicament al meu împotriva depresiei. În ciuda faptului că nu-i spuneam aproape nimic despre viața mea, avea talentul să intuiască totul. Știa, de pildă, că uram prăjitorul de pâine care asistase la atâtea mic dejunuri cu Petru la Argintoasa și cele două pahare de șampanie și fotografia lui cu ramă de fildeș de pe șemineu. Treptat, sub un pretext sau altul, reușise să mă scape de toate acestea și am realizat că mă simțeam mult mai bine fără ele mereu sub ochii mei, cu toate că mi-a părut foarte rău când a spart neîndemânatică, primul pahar. După întoarcerea ei de la Viena, unde avusese o expoziție de succes, mi-a adus o mică sticlă de șampanie Schlumberger și două pahare delicate, inscripționate. Curând după aceea, anul trecut, când făceam curățenia de toamnă, pregătindu-mă de închiderea casei pentru iarnă, s-a prefăcut că a rătăcit fotografia lui Petru, iar eu nu am mai insistat prea mult să o mai căutăm. Asta e Cati și eu știu prea bine cât de mult ține la mine.

Nu eram prea entuziasmată de acel weekend la Argintoasa, dar în vinerea aceea, când micul ei Peugeot argintiu a parcat în fața casei mele, m-am simțit deja revigorată de surâsul ei cald și tonic. L-am înșfăcat pe Tealc și am urcat entuziastă în mașină. Nu aveam nevoie de bagaj, fiindcă acolo lăsasem o întreagă garderobă de haine sport. Tealc se simțea minunat la Argintoasa, dar nu aveam chef să mă gândesc prea mult la acest aspect.

Am ajuns după două vreo trei ore de condus. Când am coborât din mașină să deschid porțile, Tealc era deja în mijlocul livezii de pruni. Cati parcase la fel de prost ca de obicei, strivindu-mi câteva flori, dar m-am făcut că nu văd.

- Vai, Irina, sunt înnebunită după lumina asta aurie și blândă de după amiază. E ca mierea. Contururile se dilată și totul devine mai catifelat, dar parcă mai real.

- Mă duc să fac o cafea, am zis eu morocănoasă.

- Ce-i cu tine, Irina? A sunat Petru de curând, sau ce?

- Nimic, sunt un pic obosită, i-am spus. Încă nu eram pregătită să îi dau vestea despre apropiata vânzare a casei, mai ales fiindcă știam cât de mult s-ar fi împotrivit și în acel moment, nu doream decât să mă relaxez și să mă simt bine.

Cati lucra aproape cu furie la niște schițe, în timp ce eu am început să pregătesc focul pentru grătar.

Târziu, în noapte, ne mai aflam încă în livadă, la masa de grădină, savurându-ne paharul de vin și privind Calea Lactee. La Argintoasa, stelele par mai mari și mai aproape de pământ. Era mijlocul lui august și i-am arătat constelația Leului gândindu-mă la tatăl meu, care mă învățase”cititul în stele”. Cele mai speciale persoane din viața mea nu mai erau și luaseră cu ele căldura aceea unică a sufletelor mari, cu care te înțelegi dincolo de cuvinte. Nu vedeam niciun semn de sus, nu auzeam nicio voce care să mă sfătuiască ce să fac. Mi-am spus că venise timpul să încep ceva nou și am plecat la culcare împăcată cu mine însămi, lăsând-o pe Cati în living, aplecată deasupra unui carton A3, a cărui textură și culoare imitau foarte bine pergamentul.

Dimineața, în timp ce leneveam la micul dejun în grădina din față, Cati mi-a arătat crochiurile ei și spre surprinderea mea, toate îl reprezentau pe Tealc în diferite ipostaze. Eu crezusem că va desena trandafirii, sau magnolia firavă, sau poate vreo natură moartă din interiorul casei, dar ea surprinsese cu entuziasm în atât de multe feluri, bucuria de viață a lui Tealc la Argintoasa.

- Mă gândeam că una din astea ar putea înlocui portretul lui Petru de pe șemineu, deși sunt de mai mari dimensiuni, a spus ea, cu timiditate, dar cu un surâs jucăuș și ochii parcă îi râdeau când mi-a întins cu mândrie cartonul deasupra căruia o lăsasem aplecată cu atâta concentrare noaptea trecută. Era Tealc desenat în cărbune. Îi redase minunat strălucirea aceea misterioasă din priviri.

- Mulțumesc mult, Cati.

- Mai am să îți cer o favoare, a spus ea. Lasă-mă te rog, să pictez sipetul din lemn de trandafir al mamei tale.

- Sigur, dă-i bătaie.

Sipetul din lemn de trandafir era în scrinul dintre cele două ferestre din față. Am tras sertarul și i l-am dat lui Cati. Știam cât de mult aprecia ea acest sipet al mamei mele, care fusese o poetă renumită și o actriță de succes. pg. 118

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Erau acolo tot felul de fleacuri și de amintiri de mai mică sau mai mare valoare, care îi fuseseră foarte dragi.

Sipetul conținea de fapt esența vieții ei și era singurul obiect, pe care intenționam să îl iau cu mine după vânzarea casei. Cati a așezat sipetul pe măsuța de cafea și a început să îl picteze cu capacul desfăcut, după ce îi aranjase tot conținutul într-o dezordine rafinată. S-a ocupat de asta ore întregi. Erau acolo câteva bijuterii, un șirag de perle, două volume de poezie ale mamei mele legate în piele, care făceau parte din puținele exemplare pentru prietenii apropiați, ceasul de buzunar al bunicului, câteva scrisori legate cu o panglică verde, pe care niciodată nu avusesem curajul să le citesc, și multe alte obiecte la care ținuse mama. Cati era atât de concentrată încât a trebuit să improvizez singură prânzul.

- Vei avea portretul lui Tealc pe șemineu – poți să ți-l alegi dintre ele, pe cel care îți place cel mai mult, iar lucrarea mea cu sipetul din lemn de trandafir ar arăta bine la tine în apartamentul din București.

I-am mulțumit privind cu uimire cum sipetul devenise o prezență puternică, aproape un personaj în pictura ei superbă. Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic special. Am spălat vasele, am făcut un pic de curățenie, am încuiat ca de obicei și am plecat spre București înainte de lăsarea întunericului.

A urmat o săptămână plictisitoare pentru mine. M-am hotărât să plec la Argintoasa vineri seară ca să nu stau prea mult acolo. L-am lăsat pe Tealc destul de agitat în apartament și i-am dat cheile vecinei mele, rugând-o să aibă grijă de el. Intenționam să mă întorc sâmbătă, nu duminică, cum făceam de obicei.

Era o seară liniștită la Argintoasa. Mi-am făcut un ceai de plante, am mâncat puțină brânză și m-am dus la culcare. Am avut un somn adânc, fără vise. M-am trezit proaspătă și hotărâtă să închei afacerea asta cât mai repede posibil. După prânz, domnul Rotund a sosit împreună cu agentul și notarul. I-am invitat pe terasa din față și le-am oferit cafea cu prăjiturele. Am citit cu mare atenție toate hârtiile. Totul era în perfectă ordine, iar domnul Rotund semnase deja contractul. Tot ce mai rămăsese de făcut era ca eu să semnez în dreptul numelui meu. ”Unde mi-o fi stiloul ?” mă tot întrebam scotocindu-mi agitată geanta. Eram convinsă că îl pusesem în micul buzunar lateral.

- S-a întâmplat ceva? Sunteți bine? M-a întrebat domnul Rotund ușor îngrijorat.

- O secundă, am spus intrând grăbită în casă.

Am scos sipetul din lemn de trandafir din scrin și l-am deschis în grabă. Stiloul de argint al mamei mele era acolo – un dar de la părinții ei, la publicarea primei ei cărți de poezie. Am luat stiloul și am simțit că aproape am atins mâna ei, într-un spațiu eteric. Nu știu dacă a fost un sunet, senzația unei mișcări imperceptibile, sau doar frunzele toamnei foșnind în livadă. Am tresărit puternic și am simțit cum mi se scurge sângele din vine. Pentru o secundă o durere ascuțită mi-a străpuns pieptul. De acolo de unde încremenisem în picioare, puteam vedea portretul lui Tealc, pe care Cati îl lăsase pe polița șemineului. Am revenit pe terasă, am respirat adânc și am spus răspicat: - Îmi pare rău, domnule Rotund, Argintoasa nu mai e de vânzare.

pg. 119

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 38 Chemarea patriei Autor Adrian Scriminț (Brașov)

Cu cât înainta în coloana care prinsese cu timpul forme gigantice, cu atât îi creșteau nerăbdarea și dracii. Dacă sar fi inventat un dispozitiv de măsurat nervozitatea și i s-ar fi luat starea, mercurul s-ar fi ridicat până la maxim și sar fi spart cu siguranță. Nu numai că îl enervau cei care își așteptau cu ardoare și entuziasm rândul ca să intre în interiorul cabinetului, cu niște chipuri docile, calme, serviabile, selecționate cumva special anume pentru a fi pregătite să servească patria, îl enerva și taică-su, emoționat până la lacrimi. Bătrânul îi tot aranja cravata, îi descăma sacoul, îi verifica frizura, îl puse să își șteargă chiar și un vârf al pantofului, pe care și-l lustrui de celălalt crac al pantalonului. Pe lângă toate acestea, gura lui Săndel turuia într-una, obosindu-l la culme, și se trezea uneori că nici nu-l mai aude: -O să vezi mă tătică, o să fie bine, milităria e frumoasă, te disciplinează, îți ordonează viața. Gândește-te și la noi, la părinți, ce dracu’, că nouă ne-a trecut veacul, acum ne mândrim trăind prin voi, prin tine și frate-tu!...

Pe când îl încuraja în felul acesta, lui Săndel îi scânteiau ochii cu însuflețirea cea mai mare. Își ținea de o bucată însemnată de timp prelegerile, atent cumva ca să îl audă și cei de lângă dânsul, ceilalți viitori recruți din imediata-i apropiere, căci viața îi dăruise de-a lungul timpului destulă înțelepciune, și nu voia nicicum să rămână doar el cu dânsa. Își mai frâna uneori debitul verbal, urmărindu-i pe cei care ieșeau cam o dată la un sfert de oră din cabinetul în care erau invitați. Îl interesa starea lor. Majoritatea dădeau însemnătate profunzimii momentului. Erau la rândul lor însoțiți, fie de părinți, fie de iubite, sau chiar de bunici. Tată-său se reapucă să îi ordoneze gulerul sacoului și îi fixă din nou cravata, după care îi spuse pe șoptite, ca să nu îl mai audă și ceilalți, ca și cum ar fi vrut să îi vândă un pont mare: -Și la urma urmei, militarii sunt cei mai bine văzuți în sociatate. Gândește-te numai, cu ce cucoane umblă ofițerii, în ce cercuri înalte pot fi întâlniți, cât pot fi de eleganți! Gândește-te că această treaptă socială face neprecupețit parte din ramura intelectualității măi tăticule, nu ne jucăm, ce boala… „Tu-ți ofițeria mă-tii!” își suduia în gând bătrânul, ofticat și de fețele celor din jur: ori formate în timp de praful și arșița de la țară, ori fin prelucrate de lectură și de anii studenției… „Nu găsești și tu un om normal care să se prezinte la încorporare, cu care să schimbi și tu o vorbă, să găsești o înclinație și o afinitate în comun. Și Săndică ăsta nu mai tace, mă face cu capu’, să mor eu!”

Ușa cabinetului se deschise larg și un doctor în vârstă, cu părul cărunt și cu un halat alb, îi întrerupse nemulțumirile: -Intră Spirescu Cornel, se pregătește Godean Andrei!

Săndel se puse disperat ca să îl rearanjeze, îi strânse nodul de la cravată, îi fixă gulerele cămășii și ale sacoului, îi controlă pentru a nenumărata oară nasturii, ca nu cumva, Doamne ferește, să îi fi rămas deschis accidental vreo unul, îi înlătură până și scamele imaginare, îl prinse pe urmă de umeri, îi ținti aprig ochii, și îi spuse cu voioșie: -Hai că ești pregătit și răspregătit! Își scruta tatăl cu cel mai mare reproș: pg. 120

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-Sunt atât de pregătit, de mă ia mama dracului de atâta entuziasm și încântare!

O spuse cumva ca să fie auzit de câți mai mulți recruți, cu tot cu rudele lor care ajutau să se îngroașe rândul, lucru ce îl panică pe Săndel Godean de-a dreptul. Își prinse fiul de ambii umeri și îi șușoti cu cea mai mare insistență: -Mă tăticule, o să-ți pună Dumnezeu mâna pe cap cu armata asta mă, o să vezi. Nu există niciun lucru rău în afacerea asta, în primul rând că armata îți dă de lucru, dacă ești bun și îți dai silința, te înrolează la rândul ei, poți deveni gradat, și prin mâinile lor trece totul: de la aranjamente ca să ai de mâncare mai bună la popotă, să pui mâna pe o uniformă mai acătării, să ai grijă de unul sau de altul, să-ți știe „bibanii” de frică… și ăstea-s prostii pe lângă alte beneficii. Gândește-te numai ce bani iei dacă ești chemat la război… și acolo se dă cea mai bună mâncare, măi băiatule, primești pe urmă pensie de veteran pe viață. Dacă mori… te declară ăștia erou de război și îți subvenționează statul toate ofrandele, nu ca la mine, un șofer nenorocit, de-mi plătesc uneori singur asigurările, și stau cu frica-n sân de fiecare dată când mă trimite Maica Domnului la drum.

Văzând că Andrei i se retrase cam brusc din strânsoarea brațelor, îl sfătui de îl auzeau un sfert din cei care stăteau în rând: -Băi băiete, bagă-ți mă mințile-n cap, ce dracu. Patria în momentul de față te consideră un simplu gunoi, demonstrează-i contrariul, la naiba. Dă-mi mie anii tăi și palmaresul tău de sportiv național că aș ști eu ce să fac cu ei. Tu chiar te crezi un terchea-berchea?! Un filfizon?! Ești campion zonal la box, ce dracu, ești un om care cântărește în aur, te iau ăștia în forțele speciale, în poliția militară, o să înveți să sari cu parașuta, să tragi cu pușca cu lunetă… să dea camionul peste mine dacă te mint! Te iau ăștia la contraspionaj. Nu-ți fă griji că nu o să-ți mai vezi familia cu anii și cu lunile, acolo ești cel mai bine plătit. Și aventură… cu duiumul, băiete.

Același doctor deschise ușa și, îi opri lui Săndel cu o nepolitețe indirectă pledoariile: -Să poftească în sală Godean Andrei!

Apelatul strecură printre dinți niște înjurături despre originea de proveniență a celor care îl invitaseră cu politețe în Centrul Militar de Recrutare, și își făcea curaj și avânt să intre. Părtaș la însemmnătatea apăsătoare și în curând poate gravă a situației, Săndel încă îl mai sfătuia din urmă: -O să te întorci total un alt om, o să vezi, de la un simplu soldat să vezi tu copile de n-ajungi plutonier, mai faci pe urmă o academie și devii locotenent.

Andrei deschise larg ușa și taică-său dădu să intre imediat după dânsul.

-Să intre numai recrutul, vă rog!! se răsti doctorul de la un birou. Însoțitorii așteptă afară!

-Salut! le strecură Andrei, cu cea mai intenționată impolitețe impregnată pe chip.

Săndel se retrase de urgență, însă înainte să închidă definitiv ușa după dânsul îl mai îmbărbăta din prag: -Poate ajungi chiar căpitan, bă tăticule, să dea camionul peste mine de n-o fi adevărat!

După întrebările banale referitoare la ziua, luna și anul nașterii, greutatea, înălțimea, doctorul în vârstă și cu părul cărunt își ridică privirea din formulare și îi studia adânc încruntarea.

-Tu ai fost vreodată la psihiatru?

-Încă nu—îi răspunse morocănos.

-Păi… orișice lucru își are și un bun început. Din partea mea ești liber, treci mai departe la domnii plutonieri.

Subofițerii îi studiau dosarul, și nu păreau, ci erau de-a dreptul încântați. Cel mai înalt și subțirel stătea mai retras, însă cel bondoc și cu fălcile doldorând de sănătate nu mai putea de bucurie. Atitudinea îi trăda pregătirea unei adevărate surprize, mai ales felul după care scria și zelul cu care trântea în formulare ștampilele. Îi arăta și colegului subțirel dosarul. Râdeau cumva secretoși, și lucrul ăsta îl cam oftica pe Andrei Godean la fire. Îl observau cu coada ochiului, îl măsurau din cap până-n picioare, șușoteau între dânșii, și parcă nu îndrăzneau să îl înștiințeze despre ceva anume. Din toată încruntarea, îl apucă și pe el râsul, a comicăreală; dacă subofițerii însărcinați cu recrutările se distrau de mama focului și îl găseau simpatic, el de ce nu le-ar intra în horă? Se calmă din plin, cei pe care îi considera în sinea lui debili reușiră să îl îmbuneze cu totul.

-Ce-ai făcut, măi băiete? îl întrebă îmbujoratul de pe scaun. Întrebarea în nedumiri definitiv: -Ce-am făcut?

-Păi… ai cam făcut! îl luă în râs și celălat subofițer, spijinit cu coatele de perete. pg. 121

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-Ce? începu să îi duduie inima și să și-o audă până în creieri.

-Trebuia să te prezinți la recrutare de-abia anul viitor, și văd că judecătoria orașului se străduiește să ni te vâre cu forța pe gât—îl lămurea grăsunul.

-Da’ ce crezi măi, că centrul nostru de recrutare e ospiciu, e centru de binefaceri?! îl luă la rost și subofițerul slăbănog. Spărgător de mașini?! Ce naiba ai avut în bostan, băi băiete? Cu cazierul ăsta al tău, numai la geniști te putem trimite!

Chipul lui Andrei Godean păli. Nu mai era chiar atât de vesel.

-„Diribau” te mănâncă, bă! jubila grăsanul, cufundat în propria-i burtă. Direct la Aiud te duci. O să mai furi… beton, ciment și bolovani de pe calea ferată! Hă, hă, hă…

Nu îl mai auzea. Hohotea și grăsunul, și colegul său subțirel, și doctorul, și ceilalți doi recruți care intraseră în urma dânsului. Îl apucară toate spasmele și începutul de epilepsie.

-Mi-ai înveselit ziua—se bucura îndesatul—ești primul care se duce la „diribau” pe ziua de azi, și cred că vei fi și ultimul.

Printre lungile sughițuri îi mai explica cu întreruperi: -Pune-ți aici semnătura, aici… mai trebuie să dai cu subsemnatul și pe procesul ăsta… Aoleeeo, nu mai pot, mă piș pe mine de-atâta râs.

Ca un fulger, însoțit de toate tunetele de pe pământ, Godean deschise ușa și îi spuse subofițerului fălcos direct din prag: -La „diribau” să te duci tu, băi grăsanule!

O luă la picior, trântindu-le ușa larg și lăsând-o așa deschisă. Subofițerul nu mai râdea. Încă nimeni nu i se mai adresase în felul acela până atunci. Însă nu de acest lucrul îi ardea lui acum. Obrajii îi degajau însemnate reacții chimice: de la râs îi trecură urgent la grimase de îngrijorare. Sări de pe scaunul în care fusese atât de confortabil cufundat și alergă după dânsul: -Bă băiete, băăă!!!… Stai mă, să îți iei formularele! Ia uite mă, ce necazuri îmi face… Îi dispăru total din aria de acoperire și îl căuta cu disperare peste creștetele celor care așteptau de atâta vreme în rând cu cumințenie.

-Careva să îl oprească, aoleeu!… Îl salvă la timp Săndel, punându-i-se prompt în cale și destăinuindu-i-se cu stângăcie: -Sunt tatăl lui Andrei, lăsați-mi mie documentele fiului, i le predau eu. Vă rog să îl scuzați, le are și el pe ale lui!

După ce se întoarse cu documentația, greoiul subofițer îl scrută îndelung, după care îi zise: -Educați-vă fiul. Ce crede el, că armata-i un bambilici?!…

Pe Săndel Godean nu îl lovi camionul, însă de-abia mai avu reflexele să se apere de ciozvârta care îi trecu pe lângă umeri. Din avântul cu care o făcuse, își scăpase dosarul din mâini și acum se apleca să culeagă foile pe care le pierduse în drum. Din motive extreme de siguranță rămase cu câțiva pași în urmă, și nu îi mai rămânea decât să îl lămurească de la depărtare: -Trupele de geniu sunt cele mai ale naibii trupe, mă tăticule. Îți dai seama că pe timp de război o să fii mai protejat decât pedestrașii, măcar o să stai în camion, departe de gloanțele rătăcite, și n-o să mai mergi pe jos ca să îți rupi ghetele, așa cum o fac alții…

Bătrul mai făcea uneori pauze, pregătit să se apere de cealaltă ciozvârtă, însă aceasta i se opri la câțiva metri depărtare. Își luase cu cap distanța de siguranță și, își continua cu încăpățânare rolul de negociator: -În cel mai rău caz o să înveți meserie, bă tăticule; la transporturi, zidești, betonezi… sau la C.F.R, că acolo sunt meseriile cele mai bine plătite. Leafa-i leafă, păpica-i păpică, îți mai merge și vechimea… nu te prosti… și la urma urmei… geniștii stau cel mai adesea în spatele frontului, ei doar repară ceea ce strică alții! Dumnezeu a vrut să se întâmple așa. Te-a ferit de ce-i mai rău!…

Vorbele omului voiau să pară controlate, însă întreruperile și incoerența verbală îi erau cauzate de vioiciunea și isteria lui fiu-su’, care se rotea ca un titirez în căutarea vreunui bulgăre de pământ sau a vreunei pietre. Nu le găsi, gospodarii blocurilor făcură cu mare zel prin grădini și parcuri curățenia de primăvară. Lucrul acesta îl criza la culme. Se întoarse spre bătrân și îi strigă din depărtare: pg. 122

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-Da mai lasă-mă bă, dracului, cu armata ta în pace!

Cu o deosebită precauție, Săndel mai înainta din când în când, în conformitate cu pașii pe care îi făcea Andrei Godean, ca să stea cumva la depărtare de obiectele pe care le tot arunca acesta atunci când le întâlnea în cale. Din fericire, fiul aruncă după dânsul doar cu un tub consumat de pastă de dinți, care nu îi fu catapultat de forța brațului nici măcar până la jumătatea distanței ce îi despărțea unul de altul.

-Ascultă numai puțin ideile lu’ tăticu, și nu o să greșești. Ai puțină răbdare. Hai că dau o bere, hai să vorbim ca niște oameni înțelepți.

Spre disperarea împăciuitorului, cel crizat o luă la fugă, într-un ritm domol, așa cum făcea la antrenamente când trebuia să înconjoare câteva ture bune de stadion. În virtutea situației, la cei 55 de ani ai săi, Săndel Godean se văzu nevoit să își amintească de anii tinereții și să îl copieze. Fugea și el, mai șchiopătând, mai gâfâind. O luă mult mai vioi la alergătură inversă, mai ales când Andrei arucă după el un borcan ghiftuit cu pământ uscat, care i se sfărmă în nenumărate schije pe lângă picioare. Se punea apoi din nou în mișcare, deși simțea că îl lăsau plămânii, inima și toate cele.

-Băi tată, mă… uff… Termini mă, o academie, devii ofițer la geniu. Ăștia-s dați dracului—aoleu mamă, că nu mai pot—au în ei o geometrie, o trigonometrie, o matematică, o fizică, o logistică de îi sperie și pe cei mai a dracului în ale armatei. Tu crezi că în calitate de ofițer o să dai la sapă? Nu tăticule, dai ordine, ești cel mai al naibii baștan… În curând Săndel purta pe dânsul mantia lipicioasă a băii de sudoare. Își convingea odorul cu ultimele puteri.

-Vei avea dreptul la înaintare. În afara salariului ăștia plătesc și diurne, grase, că de aia au nevoie de ofițeri, să dormim noi mai liniștiți. Ascultă-l pe tăticu, ofițerii fac parte din ramura intelectualității, ți se ivesc noi orizonturi, noi perspective, noi ideologii… în societate vei fi ca un șperaclu, cu acces peste tot… în cristomația mă-tii de bou, cu cine te-o mai fi făcut, cu tot… Își privea cu disperare fiul cum i se topea în depărtare.

-Vino băăă, și dă măcar câte-o semnătură pe câcaturile ăstea de formulare, să le duc înapoi la comandament—îi urla din urmă cu ultimele puteri.

Nu mai avea cu cine să se înțeleagă. Se sprijini de un stâlp de electricitate. Cu un corp gârbovit, un chip încrețit și un păr înălbit peste noapte, de-abia mai avea putere să își umple plămânii cu aerul primăvăratic de munte.

-Lasă bă că le semnez eu, le falsific, luarea-r dracu. Că decât să îmi văd prostu’ la închisoare, mai bine mă vâr eu acolo…

pg. 123

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 39 Idolul Autor Angela Dina (București)

Daf era cel mai puternic dintre toţi. Şi cel mai vârstnic! Nu s-ar fi încumetat nimeni a zice câte spirale urcate şi coborâte de-a lungul vremii avea la activ! Poate doar Peştera să fi înscris asta în veşnicia ei?!

Era lege! La terminarea curselor după apă, făcea acelaşi lucru. Nu lua-n seamă dacă incursiunea sencununase ori nu de câştig! Deloc! Înconjurat de ceilalţi, înainte de-a cădea-n amorţire cu toţii, le povestea cum fusese înainte de... Ori de câte ori ajungea la pragul despărţitor între viaţa de-odinioară şi cea de-acum, se poticnea.

Pur şi simplu nu-şi aducea deloc aminte ce se-ntâmplase, ce fapt hotărâse marea, de neînlăturata modificare...

Viaţa de-atunci? Colonia lor prospera pe-un strat mirific de nisip, mereu umed, mereu prielnic. Nu ştiau de griji! Apă, îndestul! Lumină şi-ntinderi!

Viaţa de-acum? Ferecaţi în Peşteră! Adăpost monoton, prea searbăd pentru generaţiile din urmă, atât de văduvite de seva din manta, indispensabilă vieţii... Spaţiu contrastant faţă de cel dinainte! Doar strâmtoare şi-o negură de nepătruns! Şi-ntre cele două vieţi se lăţea întruna înaltul zid de uitare...

Daf trăia şi clipe de renegare de sine. Refuza să se atribuie trecutului! Ajunsese la o stare confuză. Parcă tot ce ştia nu trăise, ci-i fusese transmis de unul ori altul. Tezaurizase atent informaţiile. Îi erau necesare ca unui adevărat conducător ce se găsea, doar avea misia de a păstra vie memoria Coloniei, nu?! Şi-n aceste circumstanţe, cum să compare întinderea clară de ieri, străjuită de verzi tulpini uriaşe cu groasa, uscata şi neprielnica beznă din adâncul adăpostului de azi?! Scăpai doar vremelnic de smoala prejmei. Întunecimea se dispersa încet pe măsură ce te căţărai pe lucitoarea spirală. Se-ntrevedea o luminiscenţă portocalie amplificânduse abia când atingeai marginea cornoasă a sălaşului.

Daf escaladase de multe ori muchia dinspre acoperiş ca şi alţii. Însă era singurul ce se-ncumetase odată, demult, la coborâşul coastei dinafară. Văzuse slab ceea ce simţiseră ghearele sale: tăieturi, adâncituri aşezate tot într-un fel de spirală, dar mult mai grosieră decât cea din interior. Ţepii lui se frecaseră de nişte tuberculi cornoşi uriaşi...

Nu zăbovise însă. Nimerise un moment nefavorabil, în plină zi. Lumina incandescentă aproape-l orbise. Sentorsese degrabă în Peşteră. pg. 124

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Regretase mult! Frânturi de amintiri din alte vremuri se insinuau atât de clar. Azi însă, ochii secătuiţi pretindeau confortul întunericului. Doar aşa erau capabili să-şi împlinească menirea.

La-ntoarcere în adâncul habitaclului, vorbise despre descoperirea făcută. Asta o instigase pe Sima cea exaltată să-şi ţipe revelaţia: Acoperişul e făcut din pieile uscate-n veacuri ale tuturor străbunilor!

Slabii de fire îmbrăţişaseră ideea. Şi, când îşi dădeau suflarea din urmă, erau siguri că-şi vor aşterne propria piele solzoasă pe dinafara Peşterii spre ocrotirea celor ce rămâneau în urmă. Trupurile, cărate de câţiva mai viguroşi, erau împinse spre deschizătură şi azvârlite de pe muchie. Nimeni nu ştia ce se-ntâmpla cu ele. Totuşi, precizarea Simei părea a fi rezonabilă, convenabilă chiar, întrucât aveau de-acum speranţa s-atingă eternul!

Alţii, lucizi cum era şi Daf, respingeau iluziile. Gândeau doar la ce ştiau că este primordial pe moment.

Doar apa era esenţială! Şi ca s-o afle, nu precupeţeau nici un efort. În căutarea licorii vieţii, trebuia să ieşi pe muchie, spre afară...

Daf alesese vreo şase dintre tinerii cei mai puternici şi le hotărâse menirea, alături de-a lui: Cărăuşi.

Sima îmbrăcase transformarea în haina ritualului mistic. Adesea Cărăuşii retrăiau durerea sfâşietoare din momentele când ghearele semenilor încrustaseră canale fine printre spinii ce le-mpodobeau spinările. Toate, direcţionate înspre capete! Pe ambele laturi ale acestora, aceleaşi unelte chinuitoare adânciseră nişte minusculi pori. Astfel, pielea tâmplelor se-nmuiase devenind buretoasă, gata să...

Daf văzuse în cealaltă viaţă o excrescenţă moale, poroasă pe-o tulpină-gigant din spaţiul Coloniei. Curios, o atinsese. Imediat, sub presiunea ghearei sale, picături de apă se iviseră argintii la suprafaţă.

Conexiunea cu trecutul îndemnase creator imaginaţia lui, conducând la desăvârşirea transformării Cărăuşilor.

Daf se socotise. Simţea că se impuneau ceva reguli pentru atingerea ţintei. Astfel, grupul de Cărăuşi respecta o simplă strategie impusă de modificările ambientale. Dacă portocaliul din Peşteră devenea, în timp ce urcau, excesiv de luminos, iar strălucirea spaţiului - copleşitoare, întrerupeau cursa. Erau semne că lumina drastică stăpânea dincolo. Dimpotrivă, nepercepând modificări de tonuri, continuau să urce, afară urmând să-i întâmpine întunericul.

Odată ajunşi pe muchie, se prindeau de creastă cu ghearele celor patru labe şi aşteptau. Se petrecea acel minunat fenomen despre care Daf le spusese şi pe care Sima îl preschimbase îndată în semn de milă a Idolilor.

Aerul nopţii trecea pe ţepii reci ai spinărilor picături de rouă. Acestea se prelingeau cuminţi prin canalele subţiri înspre tâmplele Cărăuşilor, îmbibându-le îndestul pielea fină a zonei. Încărcaţi, cei şapte luau drumul înapoi până-n adâncul spaţiului c-un exces de precauţie. Erau aşteptaţi de fraţii însetaţi, care deîndată le mângâiau tâmplele cu trompele delicate şi lungi, stâmpărându-şi nevoia de apă.

Uneori, nu des, înafara Peşterii ploua. Atunci apa pătrundea în şuvoaie necontrolate în interior. Era şi bine, şi rău. Pe de-o parte, mantaua Peşterii se-mbiba de apă, redevenind pentru un timp rezervor preţios al vieţii, pe de altă parte, mulţi dintre ei pieriseră sub torenţii nestăviliţi ce spălaseră interiorul portocaliu şi lucios al adăpostului!

Accidentele nu le diminuaseră elanul! Acţionau, căci nevoia o cerea...

Un timp bun le mersese aşa. Avuseseră apa dorită. Însă Daf observa că, treptat, o slăbiciune se insinua în aducătorii ei. Drumul devenea mai greu, se lungea timpul unei curse, iar fiecare întoarcere era o piatră de încercare.

Se aluneca, se rupeau ţepi, se frângeau gheare... pg. 125

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Dacă era în toane rele, Sima, adevărată cobe, profita de situaţie şi-i ameninţa cu blestemul Idolilor. Reitera elucubraţiile tot mai des şi mai des, exasperându-i pe toţi, chiar înspăimântându-i.

O astfel de ieşire a Simei îi stârnise odată şi lui Daf o manifestare necugetată. Debusolat că n-o putuse aduce la înţelegerea faptelor pe instigatoare, îi oprise elanul prezicerilor printr-o lovitură dură aplicată cu trompa direct peste ochii acesteia şi aşa slăbiţi.

El îi repetase atunci pentru a mia oară că nu Idolii le ameninţă existenţa, nu! Ei au dispărut de mult, tunase explicaţia, s-audă şi refractara. Decăderea fizică a Coloniei, acea fatigabilitate evolutivă, se datora exclusiv lipsei de... apă sărată.

Un flash îi ascuţise mintea iar pentru conexiuni. Conştientizase astfel că, în timpurile vechi, nisipul Coloniei era excedat de apă salină, ce le conferea consistenţa minerală necesară fiabilităţii speciei. De asta beneficiase chiar el din plin! Dovadă sta vigoarea-i nealterată, chiar şi la vârsta lui înaintată!

Improvizând nepăsare faţă de precizările lui Daf, Sima se retrăsese mai mult jignită decât îndurerată fizic. Şi depărtându-se, jurase într-un crescendo gândit vindicativ păstrarea nealterată a convingerii ei că Idolii nu sunt pierduţi, că soarta Coloniei se va ameliora prin credinţă! * Abe nu condusese inspirat în ziua respectivă. Se comportase ca un inocent, gândea el menajându-se. De fapt, toată ziua fusese un... prost! Ca finanţist, ca soţ, ca tată, ca şofer! Mai ales ca şofer! Tot autopersiflându-se, realiză că dusese Range Rover-ul second-hand în extremitatea parcării, mult prea departe de hypermarket. Nu c-ar fi vrut, însă ora neprielnică îl influenţase. I se păruse că sunt infinit de multe maşini. Nu se putuse concentra, motiv pentru care nu zărise nici unul din spaţiile rămase libere. Asta era! O bătaie strică, nu şi-o promenadă! adaptă la circumstanţe zicerea înţeleaptă despre bătaie şi mâncare.

Ajuns la peron, apucă maşinal un căruţ imens. Nu realizase că era destinat cumpărăturilor cu gabarit atipic!

Dădu nepăsător din umeri ţintind cu privirea bonul de casă de aproape un metru lăsat de utilizatorul anterior.

Asocie această imagine cu lista de cumpărături. Se scotoci tare iritat prin buzunare. N-o află. Noroc cu mesajul strident primit! Apucând mobilul pus în buzunarul de la spate al pantalonilor, dădu şi de hârtie! Cum să fi ajuns acolo? În fine! Important era că o găsise! Uită pe loc de mobil.

Scrisul lătăreţ al nevestei strigă de pe o fâşie de ambalaj - de la ce, nu putea şti - într-o desăvârşită ordine alfabetică, produsele necesare. Necazul era c-amestecase obiectele de uz casnic cu produsele alimentare ori de igienă! O preocupase în mod exclusiv... alfabetul! Abe pufni dezgustat de aşa silinţă la o dezordonată ca ea.

Oricum, parcurgerea listei îl trezi binişor! Să iau apă minerală! Şi apropo de apă, să iau şi lichid de parbriz, chiar şi o sticlă de scotch, înşiră grijuliu. Neapărat nişte scobitori! N-am ajuns la stomatolog, iar molarul ăla cariat adăposteşte resturile mai ceva ca o ghenă! Ultima constatare-l dispuse. Odată echilibrul refăcut, îşi aminti cât de greu se-ncălţase dimineaţa. Pe de-o parte, nu fusese în stare să împerecheze nişte amărâţi de ciorapi, pe de alta, nu erau niciunii nerupţi la călcâie! Doamne, ce-o păzi consoarta mea?! Şi oftă scurt, hotărât să-şi ia încă o duzină. Întărâtat de asemenea frământări, se necăji mai tare ca-n alte dăţi de-mbulzeala din market. Enervat, tăia calea unora, depăşea la limita unui contact zguduitor pe cei ce-mpingeau cărucioare ultrapline, înghiontea persoane greu deplasabile şi tot aşa... O imensă greaţă îl încerca în faţa rafturilor de pe care tot zmucea lacom produsele. Senfiora de prăbuşirile generate în urmă-i, dar nu se-ntorcea nici măcar să vadă dezastrul, darămite pentru vreo corecţie. pg. 126

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Revenit în parcare, azvârli haotic achiziţiile în portbagajul maşinii. Îl izbi un iz neplăcut... De când nu-l igienizase?! Aplecându-se pentru culegerea ultimului pachet din cărucior, simţi cum îi alunecă mobilul din buzunarul pantalonilor.

Citind mesajul ignorat la sosirea în hypermarket, simţi că-l trăzneşte ceva-n moalele capului. Catastrofă!

Cum fusese posibil?! Holly îl atenţionase încă de dimineaţă că e aniversarea băiatului, nu?! Să nu cumva să uiţi de ziua copilului! îl lumină tardiv SMS-ul. Îşi aduse aminte că se impunea un party cu tot dichisul: baloane, tort, lumânărele, confetti! Asta ca să compenseze omisiunea matinală! Căci uitaseră, da, uitaseră ce zi era! Copilul bolborosise ceva la micul dejun despre darul aşteptat de toţi când mai împlinesc încă un an... Grăbiţi, le intrase peo ureche şi le ieşise pe alta...

Ce să fac? Sunt suprasolicitat şi eu! replicase în gând reproşului bănuit al consoartei. Se făcea că nu ţine minte ce atribuţii are biata! Şi, în plus, omitea cu bună ştiinţă sarcina ei! Sărmana, aflată în ultima lună, se străduia să ţină pasul... cu slujba, cu gospodăria, cu iritarea băiatului din ultimul timp, panicat de iminenta ivire a surioarei, nu a unui frate sperat...

Nici cadou, nici tort, nici cele necesare petrecerii! Sub nici un chip nu se va întoarce în vacarmul din hypermarket! Absolut!

Pe de altă parte, să-l întâlnească pe Liam astă-seară cu mâna goală?! Cum?! În drumul spre casă nu se mai aflau magazine! Şi zăpăcit de nemernice automustrări, se tot foia pe lângă maşină, nevenindu-i nici să urce, nici să... când zări sclipind ceva nu departe, într-un ghiveci ornamental înalt, total păgubit de vreun element vegetal. Abe identifică un... melc. Era chiar unul marin! Şi-aminti şi specia! O cochilie de rapană cu mult peste dimensiunea unui pumn de-al său! Da, cu mult!

Se-apropie, o smulse din pământul în care îşi avea înfipt vârful, admirând-o în irizările crepusculare, fermecat de frumuseţea spiralelor, de coastele încrustate longitudinal, de orificiul vălurit de-un portocaliu sidefat.

Fu chiar tentat s-o ducă la ureche s-audă marea, dar observă la vreme că interiorul scoicii era punctat cu nişte forme mişcătoare minuscule. Aprecie că-s doar fire de pământ mobilizate de curenţii de aer şi scutură îndelung captura. I-o dau sărbătoritului! Un cadou! îşi spuse mulţumit de sine. Scăpase! * În acea zi, vrând să-ncheie o dispută cu năbădăioasa de Sima, Daf le dăduse liber Cărăuşilor. Apă trebuia, să meargă ei înainte, el avea să-i ajungă.

Mai era puţin până la marginea Peşterii când simţi zguduitura. Dintâi se prinse cu ghearele de spirală. Urmă continuarea strategiei, deschise larg ţepii în asigurarea cu cât mai multe puncte de sprijin.

O rotire bruscă îl trimise înspre curbura opusă a peretelui. Se trezi alunecând către adânc. Nişte fisuri mai largi îl ocrotiră de noua salvă de zdruncinături.

Spre nenorocul celorlalţi, mişcările dezordonate îi răzleţiră taman în exterior, spulberaţi într-o cădere fără sfârşit...

împrăştiindu-i în aer,

Continuară din când în când replici de mai mică intensitate, definitivând distrugerea Coloniei. Daf, ameţit încă, rămăsese pironit, apărat de peretele din adânc.

Treptat, treptat, se redeprinse cu nemişcarea, cu liniştea. Pentru nimic nu ar fi putut estima timpul scurs de la catastrofă. Îşi luă inima-n dinţi şi-şi desfăcu ghearele prinse de crăpăturile salvatoare, să-şi mişte labele înlemnite pg. 127

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

de-atâta-ncordare. Constată că-n cădere i se irosiseră o mulţime de ţepi... Cioturile rămase, deşi dureroase, îl făceau să-nţeleagă momentul, să realizeze că trăia...

Dar ceilalţi? îl cutremură sinele său. Ceilalţi?!...

Investigă adâncul, strigându-i. Ascensionă precaut, cu greutate. Ţipă. Nimic. Mai sus, o apelă pe Sima.

Tăcere. Îi chemă din toţi rărunchii pe Cărăuşi. Un calm rău prevesitor! Fusese în zadar să nădăjduiască. Gata! Duşi erau ...

Atinse gura Peşterii. Era sleit. Aproape să-şi dea suflarea, rămase pironit locului. O minune! De neunde îl plezni înviorător o ploaie grea de apă... de apă sărată!

Se lăsă mângâiat de ea în lungul şi-n latul corpului, percepând efectul rapid şi eficace! Biata Sima, câtă dreptate avusese! Numai un Idol putuse înfăptui asta! Doar un Idol! Dar de ce abia acum?! * Seara, Liam devenise apatic... Aşteptările îl istoviseră... Îl dezamăgiseră şi de astă dată...

Ce părinţi! mărunţea el gândurile. Nici Happy birthday! spus dimineaţă! Nici petrecere, seara! În loc de aşteptatul tort, clătite! Dar mai rele ca nicicând! Ţepene şi arse! Pierduse jeleul de portocale de pe una tocmai la calea jumătate între farfurie şi... gură! Ca niciodată, buna şi răbdătoarea-i mamă eliberase un sunet ca de maşină de pompieri! Brrr! îngheţase el de sperietura provocată. Iar tată-său?! I-adusese înfăşurată în celofan galben, rămas de cine ştie când prin cămară, o scoică! Sau ce-o fi! Înţelesese bine? Prezentarea preţioasă îl năucise! N-o reţinuse...

Halal părinţi! îşi spuse iar, înghiţindu-şi o lacrimă ce voia să cadă. Cum vor fi cu el când va veni Sis?! Mai rău! Poate şi faţă de micuţă, la fel?! Şi-n sufleţelul său de şase ani miji un fior, pentru prima dată prielnic aceleia care le va întregi familia. O va ocroti de bănuitele neajunsuri servite lor de părinţi! Sigur va face asta! Hotărârea luată era dovada elocventă că se născuse şi dragostea de frate!

Cât zăbovise-n living, Liam nu scăpase din ochi cochilia aşezată pe servantă, trimiţând într-acolo toate gândurile şi sentimentele ce-l încercau.

Când cina se terminase, mulţumi cuviincios, spuse Noapte bună! apucând darul cu atenţie crescândă până ajunse în dormitorul său de sub atic. La fereală de ochii părinţilor, aşeză cu smerenie minunăţia pe pat, o mângâie cu veneraţie, străbătut de-o infinită duioşie, ridicând-o la rangul de singura lui prietenă!

Aplecat deasupra cochiliei, covârşit de-amarul zilei aniversare, slobozi un potop de lacrimi. Apoi, uşurat de toată supărarea, se lăsă purtat lin spre tărâmul viselor...

Acolo, un alt băieţel ogoia şi hrănea o făptură cu ţepi rupţi şi gheare solzoase. Creatura îi răspundea cu băgare de seamă, atingându-l c-o trompiţă lungă, gingaşă, nostimă... adevărată mângâiere trebuitoare la vreme de creştere...

pg. 128

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 40 Muşcând cu sete dintr-un măr...

Autor Daniel I. Iancu (Orăștie / Hunedoara)

Băieţelul se juca cu mărul. Încerca să facă jonglerii, cum văzuse în desenele animate. Mărul nu era minge, dar era aproape rotund. Doar că avea o codiţă. Şi era verde. Un verde crud. Îl arunca în sus cu mânuţa stângă şi îl prindea cu dreapta. Apoi invers. După un timp făcea lucrurile astea din ce în ce mai repede... tot mai repede... şi mai repede...

- Tu eşti singur în parc? Întrebarea venise de la un băiat cu vreo trei ani mai mare. Atenţia băieţelului fusese distrasă, iar el a scăpat mărul pe jos, în noroiul proaspăt născut după ploaia de vară. Fără a-și dezlipi privirile de pe fruct, s-a aplecat şi la ridicat. Era tare murdar. Mărul. Nu-i mai venea să îl arunce în sus. A rămas câteva secunde cu ochişorii pironiţi pe verdele crud mânjit de noroi. Apoi s-a uitat la mânecile tricoului. Erau prea curate. A şters mărul verde de ele până l-a făcut strălucitor. Dar nu l-a mai aruncat în sus, ci s-a uitat spre băiatul care îl conturbase. Apoi s-a întors cu tot corpul spre b[iat şi i-a răspuns.

- Nu! Nu-s singur. Îs cu Tati meu...

Fără a-şi lua privirea de la băiat, băieţelul a arătat cu mâna în care ţinea mărul de un verde primăvăratec spre o bancă. Acolo stătea un bărbat ce răsfoia o carte, în timp ce mâzgălea uneori cu creionul pe ea. Părcă simţind mânuţa cu mărul îndreptată spre el, bărbatul şi-a întors privirea şi a zâmbit băieţelului...

-Ăla e tatăl tău? Întrebarea băiatului părea cam răstită. Băieţelul a reînceput să lustruiască mărul verde. De data asta direct pe tricoul care îi atârna lejer peste burtică. Un timp s-a prefăcut extrem de preocupat de activitatea lui. Lustruia şi privea fructul cu o pleoapă uşor închisă. Lustruia şi privea iar. Băiatul se mişca de pe un picior pe altul, încercând să-şi mascheze nerăbdarea.

- Desigur. Ce, tu nu vezi că semănăm?

Băiatul s-a uitat mai atent. Prima dată la băieţel, apoi la bărbatul de pe banca udă de ploie, pe care fuseseră aşezate nişte pliante de la un supermarket. Băieţelul îşi lustruia mărul verde crud. Bărbatul citea din cartea lui. La un moment dat, cu o zvâcnire nervoasă a creionului părea că a desenat un semn de întrebare, apoi că a subliniat ceva cu două linii. Când l-a privit iar pe băieţel, acesta muşca cu sete exact din mijlocul mărului verde. Bucata ruptă cu dinţişorii de lapte era însă prea mare. Încerca să o aducă cu limba în guriţă, dar o coajă îndărătnică se străduia să rămână pe dinafară.

- Nu vrei să ne căţărăm în copac?

Copacul era un pin bătrân şi contorsionat ca un smochin. Era singurul pin din părculeţ, străjuit de două sălcii pletoase. Umbreau două bănci. Pe una dintre ele citea tatăl băieţelului. Celelalte cinci stăteau stinghere sub soare. Li se decojise vopseaua galbenă de pe scânduri. Dar măcar ţineau umbră bălţilor de dedesuptul lor.

- Nu. M-am urcat de trei ori azi în el. M-am plictisit. pg. 129

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Băiatul păru debusolat de răspuns. Băieţelul mai muşcă de două ori din mărul crud. Încerca să înconjoare mijlocul mărului cu dinţişorii lui. Soarele ardea tot mai tare. Zvânta hârtia pliantelor de pe banca părintelui.

Aproape vedeai umezeala cum se ridica în aburi. A treia muşcătură a fost cu ghinion. O bucată din coaja verde i-a rămas între dinţi. A scuipat toată bucătura. Coaja necoaptă însă a rămas. Se îndărătnicea să rămână. Băieţelul a încercat să se descotorosească de ea cu limba. Apoi şi-a băgat degeţelele murdare de noroi în guriţă...

- Nu-ţi mai băga degetele în gură!

Vocea tatălui parcă vuise. Ciudat, pentru că părea să nu se uite la băieţel. Parcă vuise, dar nu certase. Era doar o atenţionare. Băieţelul şi-a întors puţin corpul, cât să nu mai vadă figura tatălui. Cu cealaltă mânuţă continua să se scobească între dinţi. Imediat a reuşit. S-a întors fericit spre băiat şi a răspuns oarecum obraznic. I-a arătat coaja de măr verde crud şi a zâmbit larg.

- Acum mânc. Nu mă urc în copac.

Băiatul scormonea cu vârful papucului în noroiul ce părea să se usuce. Ar fi vrut să se dea în pin. Dar parcă nu-l trăgea inima să încerce el primul. Bunica lui croşeta pe banca de vizavi. Iar băieţelul continua să muşte din măr. Părea impasibil. Soarele ardea în locul unde stătea el. La fel de impasibil.

- Mama ta unde e? Întrebarea pornise. Mărul verde s-a trezit nemuşcat. Doi dinţişori i se înţepeniseră în coaja verde. Băieţelul a rămas câteva clipe nemişcat. Apoi a mişcat de măr ca să nu mai rupă din bucata ce-i rotunjea conturul. Urmele dinţişorilor răneau carnea verde a mărului. S-a uitat spre părintele care stătea înmărmurit pe bancă. Creionul nu mai desena nici un semn pe foi. Doar cartea tremura puţin.

- Mami meu în cer!

Vocea îi sunase a gol. Parcă i se uscase şi limba şi gâtul. Băiatul a ridicat brusc din sprâncene şi a deschis gura. Dar nu a spus nimic. S-a uitat în schimb spre bunica lui. Ea croşeta. Sau părea să croşeteze, pentru că acele i se mişcau fără să apuce vreun fir din cele două gheme de aţă colorată. Băieţelul şi-a privit mărul. Era verde. Crud.

- Mami meu e în pământ!

Glasul îi tremurase puţin. Ochii i se tulburaseră. S-a concentrat asupra mărului şi şi-a înfipt dinţişorii exact în locul în care mai muşcase o dată. Cartea tatălui s-a închis, iar el dădea să se ridice de pe banca pe care stătea.

Muşcătura băieţelului parcă l-a ţintuit la loc. Zgomotul de măr verde crud sfâşiat a acoperit sunetele din jur.

Soarele strălucea. Băiatul privea.

- Mami meu se uită la noi din cer şi din pământ! Și bieţelul a continuat să muşte cu sete din măr. Dar de data asta privea peste cotor, spre băiat. Cartea a rămas nesubliniată. Creionul netocit. Bărbatul se uita spre cer. Când cercul desenat de copil pe corpul lui s-a întregit, mărul verde crud s-a trezit aruncat în iarbă.

- Hai să ne urcăm în copac!

Băieţelul a fugit şi s-a agăţat de crengile noduroase. Băiatul a rămas un timp privind la bunica lui. Ea continua să croşeteze fără fire colorate.

- Heeeeiiiii! Nu viiiiii?

Băiatul a fugit după băieţel.

Soarele ardea parcă mai tare.

pg. 130

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 41 Doar…„normalitate”?

Autor Andreea Iulia Ghirvu (Bacău) Clasa a IX-a, Colegiul Național Ferdinand I

Nu știu cum să încep sau sămă exprim. Pare o chestie banală, dar pentru mine cel puțin, este una foarte important; așadar, voi încerca, cât de cât, să zic câteva lucruri despre acest lucru numit „normalitate”.

Normalitatea mea cuprinde niște pasiuni, adică, viața mea este alcătuită, doar din lucrurile sau persoanele cărora le ofer o atenție specială. Totuși, voi începe cu începutul…ah! Voi povesti despre cea mai mare pasiune, numită „obsesie” de toată lumea din jurul meu…

Evident! Când e vorba de pasiunea mea „interzisă”, cu ajutorul căreia înnebunesc pe toată lumea, vorbim de K-Pop (Korean Pop), întrucât, nu oricine adoră/suportă acest gen, deoarece nu pot înțelege ceea ce zic în melodie, cu toate că există traducere în engleză, pentru cei care chiar vor să se intereseze.

Pasiunea sau obsesia, nu știu de ce o numesc prietenele mele așa, adică da, îmi place foarte mult un membru dintr-o trupă (arată, dansează foarte bine, știe să facă paste! - ăla e bărbatul perfect pentru mine, asta-i sigur.) și da, am multe poze cu el (nu e vina mea pentru că e fotogenic…), dar totuși…nu e obsesie, doar pentru că știu tot despre el (am surse de încredere), inclusive când pleacă din Coreea și când se întoarce…chestia e că nu sunt singura care face acest lucru; pe lângă mine mai sunt, cam două milioane de fete, deci…ceea ce fac eu nu este nimic grav. Cel puțin așa cred…o, vai! grea e viața de fană, mai ales când ai atâta concurență…

Oricum, această „obsesie”, a început aproximativ acum 3 ani, crescând treptat, de la nivelul vizionărilor serialelor coreene, la curiozitatea de a vedea mai multe seriale, până la capitolul „muzică”, acesta fiind unul fatal pentru mine, astfel descoperind, ,,prima atracție”, o trupă numită EXO (prescurtat de la cuvântul de bază „exoplanet”). Întâi a fost doar… (iar am rămas în pană de cuvinte…A! Gata! Am găsit! A) fost doar un alt gen de muzică descoperit, membrii din trupă făcându-mi o impresie destul de în regulă, ca în prezent să se afle printre primele trupe mele preferate.

Acestea fiind spuse, sunt mândră, onorată bla-blauri, de a face parte dintr-un colectiv numit „EXO-L” (L = love), alcătuit din toate fanele EXO din toate părțile lumii.

O alte parte din „normalitate”, este alcătuită din timpul meu foarte activ, iar prin cuvântul „activ”, mă refer la faptul concret că așa chiar este, deoarece, în această perioadă, fac alte pasiuni, acestea fiind ,,permise”.

Una dintre plăcerile „permise”, face parte dragostea pentru foclor, ca să zic așa…de mai bine de doi ani, practic acest lucru, care la început era doar o modalitate de a-mi ocupa timpul, iar acum este o pasiune. Fac acest lucru cu plăcere. În domeniul foclorului, practic dansuri și canto, acestea ocupându-mi ¾ din săptămână, dar nu mă plâng, atâta vreme cât fac ceea ce-mi place, nimic nu e greu, obositor sau imposibil. Și chiui!

Cu toate că, ar trebui să dezvălui identitatea celui care mi-a făcut din muzică să fie o pasiune; acela fiind, nimeni altul, decât fratele meu mai mare care și el la rândul lui, practică în domeniul muzicii, iar pentru acest lucru îl apreciez foarte mult. Am devenit prea matură… ce gândire! Sunt demnă de laudă!

Este un exemplu pentru mine datorită faptului că nu a renunțat la ceva ce-i place. Oau! pg. 131

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Bun…am vorbit despre pasiuni, despre fratele meu, ce să mai zic? A! Am găsit. Știu fraza aia cu „lauda de sine nu miroase a bine.”, dar dacă nimeni nu te laudă, iaca, te lauzi tu singur, până și doamna consilieră a spus că modestia mea exagerată nu e o problema, având în vedere că uneori trebuie să ne complimentăm și singuri…

Concluzie : îmi place de doamna consilieră. Vorbind de laude…am parte de niște prietene foarte „normale”. Una e prea calmă, iar cealaltă prea activă, eu fiind exact la mijloc (mă simt onorată de a spune acest lucru), într-adevăr, mai am și eu momente când, pur și simplu, sunt prea activă sau prea calmă, dar de obicei, sunt doar eu. Cred. Crezi și tu ca mine? În fine…eu și cu mijlocismul meu nu ajung nicăieri, așa că hai să trecem peste! Grupul nostru, care este alcătuit din trei persoane (să le țin totuși adevărata identitate ascunsă, nu că ar fi infractoare, dar nici mult nu mai au, cu toate că eu sunt aia cu amenințările, așa că „niciodată să nu spui niciodată”); avem porecle specifice nouă, și iar apare un „Cred.”, precum (chiar sunt dezamăgită de poreclele noastre…) „ Dovlecel”, „Bostăñel” (accent spaniol pronunțat „ni”) și „Pepenel”. De ce toate se termină în „-el”? Nu știu nici eu. Sincer. Așa ne-a venit nouă pe moment și așa a rămas.

Normalitate, anormalitate...pentru unii chestia cu poreclele li se pare ciudată. Bine...și mie mi s-a părut la fel, dar când vezi că iubita ta colegă de bancă spune profesoarei iubite de tine despre iubita poreclă de „Dovlecel”, nu ți se mai pare ciudat, pur și simplu te obișnuiești. Eu aș deveni Morcoveață. Ei! Lucrul frumos e că, nu e prima dată când face asta; deci, da. Am acceptat această situație.

Să vorbesc de alt gen de pasiuni, oare? Tipul de pasiuni specifice vârstei? Pasiuni din alea care-ți fac inima să bată repede doar la vederea acelei persoane? De fapt, nu putem considera îndrăgosteala „ dăă” ca pe o pasiune; adică a te îndrăgosti nu e același lucru cu a-ți place, sau a face ceva ce-ți place. A fi îndrăgostit e ceva mai mult, mai pasional, mai real...oh! numai când mă gândesc...gluma, glumă, dar nu pot nega că nu am și eu o astfel de pasiune, mai ales acum, când totul pare atât de perfect la început și atât de imprevizibil, ar fi imposibil. Nici nu mai am aer... Părerea mea.

Nu știu cum să-l descriu, adică e așa...nu sunt cuvinte de spus în legătură cu el. Pare atât de perfect.

Doar...prea multă perfecțiune. Atât am avut de spus. Confuzie de aolescent! Unde ești maturitate?

Am ajuns, oarecum la final, dar nu știu cum să închei. Ciudat, nu? El e de vină. Mi-am adus aminte de persoana lui și mi s-a blocat imaginația. Of, of, of... „dar-ar naiba dragoste în tine” (Cine a zis asta, om deștept a fost la viața lui. Îl apreciez. Știe ce înseamnă cuvântul acela, „dragoste”.).

Așadar, voi termina într-un mod mai special, spunând că le mulțumesc foarte mult persoanelor, atât celor menționate, cât și celor nemenționate, pentru că îmi fac viața „normală” și o pictează prin culori imprevizibile și pe ele se așază înciudatul asta de timp.

Am ajuns la un așadar, curioșilor: vă iubesc pentru că mi-ați spart parola intimității!; vă iubesc pentru că sunteți virtuali și nu mă puteți pișca ca să devin adultul morocănos cu pastile prin buzunarele bătrâne și harpagon până la moarte.

pg. 132

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 42 Îngeri cu aripile arse... ,,conversații cu Dumnezeu...,, Autor Doina Cotfas (Toplița / Harghita)

-Aștept ca clipa să răsară să te trezești din amintiri...să iei răvașul adus de Mine să îl citești cu inima...acum când totul se înlănțuie când cad furtuni în calea ta...când crezi că te-am uitat pe tine...acum Eu vin la poarta ta.

-Fi călăuză în nopți cu stele acelora ce n-au copii...

-Cine ...

-Cum ...

-Oare visez...

-Eu stau la taifas cu tine Doamne?

-Am înebunit sau ceva pe aproape?

-Ai greșit destinația...

-Nu sunt preot sau te miri ce guru sau vre-un sfânt .

-Sunt exact opusul și tu tot îmi șoptești în minte povești...

-Ferește-te să tot bârfești...

-Să stai aiurea ca pierdută...mai ieși în lume printre vii...nu sta în umbra morții tale.Iubește fluturii pe cer,iubește marea în cuvinte,iubește dorul către soare,iubește zarea spre lumină,căci stau la ușa ta și bat ...dar...

-Tu ești tot dusă printre gânduri.

-Aștepți ce?

-Nu ți-am zis că ești un roboțel în toate?

-Nu te lăsa purtată în glume deocheate...și...

-Cifrele le tot sucești.

-Că pierzi savoarea ce ți-am dat-o.

-Și plec!

-Și nu mai vin !

-O...

-Dacă tot ai venit chiar te rog nu pleca!

-Ai ales calea că ai vrut-o!Ai tot primit răvașe și te-ai oprit.

-Ți-am spus că drumul e ascuțit...cu pietre multe și buruieni.

-Stai și mai roagă-te în odaie...adică în suflet...chiar dacă lumea te vorbește,îngerii stau și veghează.

-Căci ai o carte ce trebuie scrisă...Tu doar ascute-ți mintea că începem: ,,Îngeri cu aripile arse,, Înger ce zboară printre noi Îngeri ce cad și se ridică, Îngeri purtați spre lumi și vise...

-Dar cum...cum... pg. 133

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-Gata mă opresc din scris dacă nu îmi spui că de ce este atâta suferință și durere în lume!

-De ce?

-Pentru că au uitat oamenii să mai iubească.Pentru că au uitat să vină la Mine prin cei din jurul lor.Pentru că sau hrănit cu neputințele altora.Pentru că din negura prorocită stelelor și au furat din clipele ce doar pruncii au drept de visare.Pentru că au uitat că soarele este pentru fiecare și zborul păsării e și zborul lor.

-De aceea și-au frănt aripile în zbor.De aceea au căzut ca să se ridice doar alții prin ei.Sunt tot copiii Mei ce îi țin în brațe.Nu vă mai luați după prostii și vorbe ce bat aiurea... ,,Nopțile au aripi...

Nopțile au culoare ...

Nopțile au dor...

Nopțile au doar așteptare.,, Mister ce nu îl înțeleg decăt orfanii ce și-au spălat cugetul în iubire.Sunteți robi în păcate.Sunteți semințe ce cad pe pământ pustiu care nu sunt udate decât de lacrimile și jertfa Mea.Doruri sfîșiate de miezul zilei de mâine care își caută catargul în mituri și balade.Doruri ce bat la poarta Mea...

-Dar...

-Uită să mai ceară și înțelepciune și se zidesc în castele de nisip.

-De ce Doamne?

-De ce?

-Pentru ca să fiți ca Fata Morgana care își caută iubirea printre valurile vieții și ce au în casa ei nu-i ajunge și vor altceva.

-De aceea sunteți ceea ce sunteți.

-De aceea sunteți flămânzi și goi de fapte.

-De aceea sunteți îmbrăcați în haina și hula durerii.

-De aceea rostiți cuvintele și vă jucați cu ele fără să le înțelegeți rostul și apoi plîngeți că ce ați cerut ați primit.Dar ați cerut strâmb.Pentru că aveți ceață pe ochi copii orfani fără cuvinte.Copii ce vă cresc aripi din priviri.Copii ce bateți cu bocancii în visele celor din jur și uitați că și ei au vise și sunt ai Mei ca și voi.

-Balsam și durere.Mere și oțet.Sunteți otrăviți prin faptele voastre ce miros a transpirație prăfuită de mucegai.

-Dacă ați ști ce pierdeți v-ați opri și ați plânge o viață și v-ați ruga ca un rug aprins în torță.Nu cu buzele voastre care biciuiesc tot ce credeți că nu vă place.Ci cu sufletul să vă rugați.Cu inima ce îi cămașa Mea unde doar Eu domnesc...unde doar Eu aprind candela.Pitici ce deveniți măreți doar pentru voi pentru dorințele voastre egoiste.

-Da Doamne.

-Așa este.

-Uitați de mame...de copii ....de tot și de toate doar pentru ale voastre plăceri mărunte trecătoare și pieritoare.Uitați să cereți bogății sufletului prin iubire și vreți palate bogății ce molile le rod și șerpii le culeg după voi când întunericul faptelor voastre vă mănâncă încă de vii darăminte după ce vă lepădați de haina murdară și biciuită ce a fost ca o corvoadă pentru voi ce ați purtat-o la baluri și peste tot și v-ați mândrit cu ea ca cu un dar mai de preț decât Mantia Mea ce îi lumină.Vă cereți pruncii să îi dați pe lanul durerii să îi lepădați să îi avortați încă înainte de naștere oseminte ce Eu le-am făcut pentru a aduce lumină în viața voastră bolnavă de faptele voastre oțetite de foame și durere vrășmași ai sufletelor voastre fără să știți.

-Vă cocoțați pe falduri și cereți regimente să vă urmeze în ipocrizia durerilor voastre ascunse după foamea de bani de mașini luxoase și giuvaieruri.

-Nu te mai întrista...

-Ascultă doar povața Mea și ieși în față cu dragostea ta pentru oameni.Nu îți cer încă altare ce crezi că te-ar arunca în jarul creat tot de voi în umbra Mea. -Nu îți cer decât să îi îndrepți spre Casa Mea prin fapta ta și ruga ta...copilă nebună ce doar Eu te-am scăpat.Mai lasă grija zilei de mâine să îngroape grija zilei de azi și vei vedea că lumina ta altfel va străluci prin Mantia Mea pelerin ce îți cresc aripi din dragostea Mea adusă din stelele durerii din marea de cuvinte și iubire........

pg. 134

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 43 O tânără mireasă Autor Claudia Antonia Giogan (București)

- Lara…

Vocea lui era aproape şoptită, era precum o adiere caldă într-o zi friguroasă, doar o boare de fantezie în plina mea reverie. Valurile mării vin continuu spre ţărm spărgându-se în apropierea noastră. Sunetul lor era ceva aproape divin, mă ţinea într-o stare de transă, visam cu ochii deschişi. Îmi întorc privirea spre blondinul de lângă mine. Avea nuanța ochiilor pe care o iubeam nespus, un albastru cenuşiu, mort şi straniu, tulburat şi misterios. I-am zâmbit. Mereu îi zâmbeam.

- Tu cum crezi că este viitorul?

Zâmbetul mi s-a transformat în râs. Privirea lui mă cerceta. Stăteam amândoi pe-o plajă, ce era abandonată timp de 9 luni pe an, acum fiind exact în perioada în care era pustie. Asta îmi plăcea la faptul că stăteam lângă mare, eram conectată la marea nesfârşită, la marea dulce-amăruie ce mi-e o prietenă fidelă, cu care pot cocheta orice subiect şi care ne e gazdă, alături de plaja cu nisipul mătăsos, la toate după-amiezile în care ne pierdem cu privirile în apa învolburată. Ne lăsăm purtaţi de val, cum s-ar spune. Stăm mai mereu tolăniţi, fie cald ori frig, şi ascultăm cântecul mării ce e acompaniat deseori de acordurile line ale vântului. Atunci când e o furtună însă, basul intră în scenă. Aceasta e lumea noastră, lumea mea şi lumea lui. Un tărâm îngrădit doar de timp. Căci timpul este cel ce ne determină existenţa.

M-am ridicat de pe nisip şi m-am sprijinit în mâini ca să-l privesc mai bine. Era drăguţ. Colţurile gurii i s-au ridicat într-un surâs formându-se nişte gropiţe. Era blond, palid, frumos, drăgălaş, elegant, însă cu o atitudine visătoare, cu haine de rocker, cercei în urechi, inele masive pe degete, tatuaj cu-n motiv tribal pe braţ, era el.

Gândea profund, lucru ce eu niciodată nu-l voi face. Eu trăiam momentul, prezentul. Niciodată trecutul ori viitorul.

Săptămâna trecută m-am trezit de dimineaţă şi-am vrut să-mi fac părul mov, m-am dus la supermarket-ul din scara blocului cu pijamaua mea roz cu Kitty şi mi-am cumpărat o cutie de vopsea. După câteva sferturi de oră aveam tot capul o bomboană mov şi ondulată.

- Viitorul... încep eu, vocea fiindu-mi tare pentru a acoperii muzica dată de valuri, viitorul este precum o tânără mireasă, am conchis eu şi m-am tolănit înapoi pe nisipul moale.

- Cum aşa, Lara? se miră acesta.

Avea o plăcere să-mi pronunţe numele atunci când eram doar noi doi. Mi-am dat ochii peste cap. Sper să nu-mi fi stricat machiajul. M-am ridicat, de data aceasta de-a binelea, pe ambele picioruşe desculţe. Nisipul era călduţ, nici foarte cald, dar nici rece sloi. Fac doi paşi în faţă ca să fiu exact lângă trupul său. Îmi pun ambele mâini în şolduri ca să-i atrag atenţia. Era aproape adormit.

- Mireasa poate fi veselă la nunta ei sau poate plânge. Ştii, sunt multe tinere care plâng pentu că nu vor mai locui cu părinţii ori de emoţii, ori sunt vesele pentru că au scăpat. Pentru că se cred libere. când am pronunţat ultimul cuvânt am desenat în aer nişte ghilimele cu degetele, el doar a scos un sunet ce însemna râs. Sau poate sunt fericite pentru că şi-au găsit aşa-zisele suflete pereche, vezi să nu! pg. 135

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Şi tu cum vei fi?

- Alin, fii serios! Eu fac parte din a treia categorie, nu mă mărit.

Am început să mă plimb pe lângă malul mării, pe nisipul ud. Nu-mi păsa că era doar luna aprilie, nu-mi păsa că apa era bocnă şi puteam răcii, nu-mi păsa. De ce? Pentru că dacă aş răci ar fi în viitor, iar eu viitorul nu-l prevăd, deoarece nu-s ghicitoare. M-a urmat şi el în plimbarea mea. M-a îmbrăţişat de la spate, era mult mai înalt.

I-am desprins mâinile din jurul taliei mele şi-am cuprins-o doar pe cea stângă. Mergeam în linişte, doar noi şi marea. După câteva minute m-am întors spre el, avea privirea dezorientată, confuză. Mi-am reîntors chipul spre îndepărtata zare şi-am început să alerg. Alin m-a urmat. Râdeam amândoi.

- Am obosit, anunţ eu.

Ne-am oprit şi ne-am aşezat iar.

- Lara, dacă viitorul e o mireasă, trecutul ce e? gâfâia.

- O văduvă, spun aproape fără să gândesc. Iar prezentul e o adolescentă. Vezi, degeaba eşti tu la filozofie, că eu sunt mai filozoafă decât filozofii!spun punându-mi mâinile în sân şi prefăcându-mă uşor îngâmfată.

- Cu văduva înţeleg, dar adolescenta ce treaba are? De ce n-ar fi un adolescent?

- Pentru că...pentru că eu spre exemplu sunt pe deviza: trăieşte-ţi momentul! Aşa sunt foarte multe adolescente, pe când voi băieţii...păi voi sunteţi diferiţi unii de alţii.

Am tremurat, căci picioarele ude de apa ce se afla pe ţărm la reflux îşi spun cuvântul. M-a cuprins în braţele sale mari şi călduroase, lângă el eram acasă. Mi-am sprijinit capul de pieptul său şi astfel îi pot auzi bătăile regulate ale inimioarei.

- Draga mea, ai dreptate! începe el să-mi spună. Trecutul este aşa cum spui tu, este precum o văduvă bătrână ce-a văzut multe, este mort, trist, întunecat sau poate glorios şi plin de amintiri frumoase. Trecutul îl poţi afla din istorie, a fost și există dovezi pentru orice decizie: jurnale, caiete, cărţi, amintiri.

- Şi prezentul este cum spun eu?

M-a sărutat pe frunte şi mi-a cuprins chipul în mâna sa caldă, forțându-mă să-i privesc cenuşiul ochiilor, atât de mari, atât de întunecoşi, atât de profunzi şi de speciali ce erau.

- Da. Este precum o adolescentă. Are ceva amintiri şi şi le clădeşte. Însă prezentul a fost cândva trecutul şi tot acesta va fi cândva ceea ce numim acum viitor. E ca şi purgatoriul dintre rai şi iad. Cei ce vor merge în rai vor considera purgatoriul un iad, iar cei ce vor merge în iad îl vor considera rai, deoarece e mijlocul, cel cu care poţi face comparaţii.

M-am desprins din îmbrăţişarea lui. Amândoi ştiam că n-am stare să stau într-un singur loc. M-am aşezat turceşte în faţa lui şi mi-am tras gluga de la hanorac peste părul lila închis. Era conştient că aşa voi reacţiona dacămi va pune astfel de întrebări profunde. Chiar dacă nu eram cea mai bună de la şcoală, nu eram de vârstă lui, mă pripeam repede şi deseori făceam confuzii catastrofale, atunci când era vorba să-mi demonstrez capacitatea de-a percepe anumite lucruri îmi dădeam toată silinţa. Nu voiam să dau la filozofie, nu momentan cel puţin. Mai aveam patru ani să mă hotărăsc.

- Iar viitorul nu e ca o mireasă? vocea îmi sună aproape ca un scâncet de copil mic.

pg. 136

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Viitorul, draga mea Lara, este ca o mireasă. Este imprevizibil, proaspăt. Dar gândeşte-te că viitorul cândva a fost trecut şi altcândva prezent. Trecutul pe care-l şti tu a fost mai întâi viitor, apoi prezent şi în cele din urmă a devenit trecut. Deci poţi spune că este cel mai tânăr şi cel mai bătrân în acelaşi timp. E imprevizibil acest viitor de care vorbim noi, e ca şi cum ai întreba în minutul următor ce vei face şi ai milioane de variante de răspuns.

- Viitorul înseamnă şi viaţă şi moarte?

A dat din cap aprobator. Înţelegeam.

- E ca marea, concluzionez eu.

El îşi întoarce către mine privirea mirat şi mă întreabă: - Poftim? Îi zâmbesc maliţioasă deoarece l-am prins pe picior greşit. Eu înţelesesem ceva ce el n-a înţeles. Eu eram un copil, el era un adult, dar uneori eu mă prindeam mai repede decât el, motiv pentru care nu scăpam aceste mici momente ca să fiu mândră şi să-i fac în ciudă. Era un joc prostesc de-al nostru.

- Valurile mării sunt tulburi exact ca şi viitorul, nu ştii când poate lua o viaţă nevinovată sau poate da naştere la adevărate iubiri şi apoi la copii minunaţi. Să ne gândim la Titanic, cei doi se îndrăgostiseră pe acel vas, în concluzie marea i-a unit. Dar tot marea i-a şi despărţit.

- Hm, e cam ciudată analogia ta, dar să zicem că ai dreptate şi totuşi spune-mi cum marea poate da vieţi?

- Nu e ciudată, e chiar foarte logică, începeam să gesticulez din cauza freneziei. Păi dacă acele cupluri nu se întâlneau pe vas nu ar fi făcut nuntă şi astfel adio copilaşi drăgălaşi! la cuvântul adio am făcut cu mâna în van.

A râs. Râdea de mine de data aceasta. I-am dat o palmă în joacă pe umăr.

- Şi pe noi tot marea ne-a unit. Aveai vreo şase ani pe atunci şi eu zece. Îmi amintesc şi acum. Venisei cu mama ta la plajă şi te-ai rătăcit prin toate prosoapele, şezlongurile şi oamenii. Şi eu te-am ajutat s-o găseşti. Nici nu ştiam că stai la două străzi de mine. Aveai două cozi de ziceai că-s antene şi părul era cârlionţat. Te lăudai că faci balet. Şi după câteva săptămâni ţi-am arătat chitara mea electrică proaspăt cumpărată.

- Da! Îmi amintesc! Ce vremuri! zâmbeam la acele amintiri atât de îndepărtate şi totuşi atât de proaspete şi pline de emoţii în inimile noastre.

- E trecutul, dar când te-ai născut era viitor. Ce tot spun eu aici. Era viitor chiar şi cu un minut înainte să ne vedem. Dacă nu te pierdeai atunci nu ne cunoşteam sau chiar şi dacă te-ai fi pierdut se putea ca eu să nu fiu acolo.

Orice acţiune declanșează alte posibile acţiuni. E ca un domino cu multe piese şi variante. Până când se sfârşeşte acel domino, ultima piesă se dărâmă şi nu mai ai atunci să alegi alte mii de variante de piese şi se sfârşeşte tot. Ăla e viitorul, toată viaţa e un viitor până în clipa în care pui mâna pe piept, îţi iei adio de la cei dragi, închizi ochii şi ultima lacrimă ţi se prelinge pe chip. Acela e sfârşitul viitorului şi totodată sfârşitul existenţei tale.

- Viitorul se pare că e în mâinile fiecăruia, însă e şi puţin într-a destinului – Afirm eu.

Ne-am îmbrăţişat şi-am continuat să ne plimbăm pe plajă până ce soarele a apus încet peste întreaga mare, iar luna a răsărit triumfătoare precum o tânără regină a nopţii, rece şi nobilă, dispreţuitoare şi dominantă asupra orişicărui lucruşor ce mişcă pe acest pământ plin de fiinţe efemere.

pg. 137

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

N-am uitat acea discuţie de pe plajă tot restul vieţii mele. Aş fi putut alege, aş fi putut alege să fiu a lui şi el al meu, însă am decis ca după terminarea liceului să plec din ţară, ne-am despărţit. El nu m-a împiedicat, a zis că este alegerea mea şi aşa a fost, întotdeauna a fost a mea. Cândva a fost viitor, acum este doar trecutul unei simple tinere ce priveşte oceanul. Departe de Marea Neagră, departe de el. Îmi asum faptele şi totuşi când mă gândesc că viitorul împreună ar fi fost atât de fericit şi special. Dar acel globuşor fermecat de cristal translucid din camera destinată posibilelor mele viitoare niciodată nu va străluci în lumina translucidă a lunii.

După atâţia ani realizez că acea comparaţie cu tânăra mireasă nu e tocmai corect făcută. Acum sunt mireasă. Port o rochie lungă de-un alb pur, cu margini minuţios croite de dantelă şi pe creştet port o coroniţă argintie, o tiară fermecătoare, finuţă şi cu pietricele preţioase ce-mi susţine voalul lung de câţiva metrii. Mă aflu la braţ cu viitorul meu soţ, cu toate c-am spus că eu fac parte din a treia categorie şi că niciodată nu mă voi mărita.

Niciodată să nu spui niciodată, se pare.

Mergem agale amândoi. Aerul californian este mult prea înăbuşitor, mult prea neînsufleţit faţă de cel românesc. Ascult atentă sunetul muzicii, marşul miresii. Am ales să facem nunta pe plajă deoarece întotdeauna voi avea această legătură de neînţeles cu ea, cu plaja şi marea. Viitorul sună grandios pentru mine şi Erik. Eu sunt proaspăt absolventă a facultăţii de artă, secţia design, iar el lucrează la un birou de avocatură renumit în LA. Nu sunt în stare să ascult slujba preotului. Nu pot să mă opresc din a mă gândi unde a dispărut puștoaica mov în cap, cu ochişorii plini de viaţă, ce râde din aproape orice. Oare unde? Oare unde a dispărut deviza mea de a-mi trăi fiecare clipă a vieţii mele aşa cum simt? De ce am început să-mi fac planuri şi să mă gândesc la viitor? De ce? Preotul mi-a pus întrebarea decisivă. Toată lumea mă priveşte cu nerăbdarea ticluită în ochii. Chiar şi Erik mă priveşte acum confuz şi nedumerit. Proabil pentru că lacrimile mi-au invadat chipul palid. Le-am şters blând şi am privit valurile mării, flux şi reflux. Nu este viitorul. Eu sunt în prezent. Cândva a fost numit viitor, iar mâine va fi trecut. Dar acum trăiesc momentul. Trebuie să îl îmbrăţişez pe Alin, trebuie. Poate că acel glob al nostru va străluci. Trag aer în piept şi răspund: - Nu!

pg. 138

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 44 TABĂRA DE PICTURĂ DE LA MĂNĂSTIREA VOIVODENI Autor Mihaela Cojocaru (Constanța)

Într-o zi însorită de vară, după un drum foarte lung și frumos, parcurs cu trenul de la Constanța la Cluj și apoi cu microbuzul de la Cluj în județul Sălaj, Comuna Dragu, am sosit la Mănăstirea Voivodeni, ,,Schimbarea la față’’. Aceasta se află într-un loc pitoresc, pe o culme mai retrasa, la marginea pădurii, pe vechea vatră monahală, în mijlocul naturii și al dealurilor care se ridică semețe de jur împrejurul ei. În vale se află satul, cu același nume,vechi de sute de ani, care are o biserică din lemn construită în 1822.

Mănăstirea este condusă de Părintele Stareț Ghelasie Spătăcean, un om deosebit și o gazdă primitoare, dedicat mănăstirii și credincioșilor în număr tot mai mare,care participă la slujbe.

Construcția mănăstirii a început în anul 2002 și a durat peste un deceniu. Clădirea mănăstirii, albă, impunătoare cu turla înaltă, unde se află două clopote grele al căror dangăt se aude până departe, peste pădure și dealuri, cu mușcate roșii la balcoane, cu multe camere pentru oaspeți, este o adevărată oază de liniște și un minunat loc de meditație! răsună toaca la Mănăstirea Voivodeni – rugi între dealuri Începând din anul 2009, la Mănăstirea Voivodeni se organizează în fiecare vară o Tabără de pictură de icoane pe sticlă, în colaborare cu Școala Populară de Arte “Tudor Jarda” din Cluj-Napoca. Anul acesta am avut și eu bucuria să particip la această tabără deosebită. Ne-am întâlnit aici cursanți de la Școlile Populare de Artă din mai multe orașe ale țării: Cluj, Timișoara, Târgu Jiu și Constanța. Am avut doi coordonatori de excepție, talentati și sufletiști, muzeograful Mioara Sîntiuan și profesorul Cristian Goilă, din Cluj. Au fost cinci zile de neuitat, când bucuria creației și talentul s-au întâlnit, am lucrat cu pasiune, am învățat lucruri noi și am legat prietenii! În această tabără am realizat icoane pe sticlă după izvoade care respectă stilul tradiţional dezvoltat în satul Nicula din judeţul Cluj. Icoanele realizate în tabără vor fi expuse la mănăstire de hramul acesteia din 6 august “Schimbarea la faţă”. De asemenea, vor fi expuse în cadrul expoziţiilor pe care le va organiza Şcoala de Arte din Cluj în diverse locaţii în anii 2015 şi 2016.

A fost o tabără minunată , cu gazde și colegi deosebiți, cu locuri de vis, unde am devenit mai bogați cultural, social și sufletește și de unde am plecat cu amintiri de neuitat! potecă pierdută – printre copaci înalți oază de liniște

pg. 139

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 45 Jurnalul unei hăbăuce Autor Adriana Moscicki (Israel) Cum stă acum şi se hlizeşte din înălţimea norilor! Hei, idioţilor! Toată viata aţi căutat un bunic îmbrăcat în catifea sîngerie, într-un decor albastru, condurii lui paşnic păşeau peste nori şi miei inocenţi îşi ridicau grumazul spre mîna lui.Şi mîna asta întinsă delicat, fără cuţit şi fără lamă care ucide, e doar o imagine statică într-o poză italiană pe hîrtie, cerul albastru ireal, faţă îmbujorată, ţiganii o vindeau la duzină bătînd din casă în casă: "icoane de vînzare, doamna!". Deasupra carpetei cu "Răpirea din Serai", Dumnezeu mergea printre pietre sub clar de lună cu ochi lui apoşi. Uneori îşi trecea degetele prin blana unui miel fraged şi el gîngurea cu pupile ascunse sub pleoape. Dar de atunci Dumnezeule, ce s-a întîmplat cu tine? De cînd îţi plac bolizii cu mii de cai putere şi ţevi fumegînde pe străzi? De cînd ţi-ai întors obrazul de la durerea femeii spulberate pe o trecere de pietoni, a omului omorît cu pietre, ars, tăiat, spînzurat, schingiuit, pulverizat, împuşcat? Unde eşti? Ce faci?Ce daruri de inocenţă oferi sus sub cortina ta de nori? 77 de fecioare pentru sinucigaşi?

Se moare!

Peste 468 de specii de animale au dispărut.Biologii sînt puţini, nu are cine ţine socoteala speciilor dispărute.

Soarele clocoteşte şi explodează din ce în ce mai des. Oamenii au invadat pădurile, au tăiat copacii, animalele aleargă printre blocuri de beton şi caută resturi în lăzile de gunoi. În mijlocul nopţii, haite de şacali ticăie pe asfalt, aşezaţi în mijlocul şoselei, dau capetele pe spate şi urlă spre cerul gol. Cald. Ventilatorul mărunţeşte aerul şi atît.

Cămaşa mi se lipeşte sub sîni,acolo se adună mereu un firicel de transpiraţie. De cele mai multe ori mă foiesc noaptea întreagă, dorm însăilat.Visez dar nu-mi amintesc sau, poate teama de a nu interpreta comandă creierului meu să şteargă orice amintire concretă. Deşi, ştiu sigur, uneori visez frumos, simt cum zîmbesc cu ochii închişi.

Alteori sînt convinsă că am sforăit îngrozitor şi m-am trezit de propria-mi jenă. Nu mai sînt delfini în rîul Yangtze.

Italia e sufocată de imigranţi veniţi pe mare. Se spune că ar fi intruşi pe acolo, terorişti, soldaţi în Isis, infiltraţi în Europa să creeze teroare. Am în cap imaginea aceea a omului îngrozit, el însuşi martor tăierii propriului cap. Urlă cu ochii ieşiţi din orbite, pînă cînd tăcere. N-am dormit cîteva nopţi. Apoi n-am mai deschis nici un video, nici un film. Acum s-au înmulţit călăii. Tot timpul inventează noi şi noi chinuri şi morţi: arderea în cuşti, explozia trupurilor închise după gratii. Femei şi fecioare sînt furate şi violate ,apoi vîndute sclave în tîrg. Fecioarele deflorate vor trece mereu şi mereu acelaşi ritual al purităţii şi al imperechierii, căci sînt supuse operaţiilor de refacere de hymen pentru vitejii musulmani care aşteaptă în erecţie eroică intrarea în Paradis! Doamne, mă uit printre bucăţi de plastic, printre cutii de bere , printre bucăţi de nikel, titan, platină, boabe de orez, grîu ,pînză de în topit, broderii, cusături cu alesătură, inox, oţel, lame de cuţit bătute cu ciocanul, figurine de plumb, sîmburi de măsline, pungi de plastic în toate culorile curcubeului,cine sîntem? Ce muzeu vom fi în timp? Cine am fost?

Nu mi amintesc decît mica mea poveste!

Cît de mult mi-am dorit să fii adevărat, să ai un cuvînt de spus care să aprindă mărăcinii, să bubuie cerul, să mă tem, să-mi aplec capul plîngiînd! Dar lacrimile mi-au curs fără tine şi-ţi spun acum , dacă n-ai văzut, că te-am căutat în deşert şi te-am căutat în Carte, în gînd, în mine şi în tot ce mă înconjoară. Pustietate şi linişte. Vînturile deşertului au împrăştiat nori de nisip. Aş fi putut închipui mii de basme şi de pilde, mii de cuvinte.

Scîrţia în vînt, troiţa pustie peste cîmp,inima mea. Am meşterit-o cum m-am priceput, cu tot ce am avut, bucle de sîrmă şi cuie , încă bună inima mea, în palmă lemnul lucios trecut fără teamă, i-am legat pînză curată pe rană,,inima de lemn de nuc şi de cireş. pg. 140

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Mi- e foame, gîndii şi trenul personal se opri cu un huruit. Înserare tăcută peste orăşelul posomorît. În staţia minusculă suna în difuzor melodia "Glasul roţilor de tren..Bine aţi venit în Copşa Mică.” Sînt pentru prima oară aici, deşi la cîteva zeci de kilometri de Burgul natal. Copşa Mică, nod de cale ferată, aşa-i merge numele...mi-e foame, am gîndit coborînd scările. Delegaţia engleză vizitase Copşa pentru contracte cu Fabrica de Negru de Fum şi toată săptămînă au purtat cămăşi albe şi scrobite, pete stridente şi nelalocul lor în peisajul trist al urbei. Case, geamuri, trotuare, oameni, pisici şi câinii totul se mişca şi trăia ca sub o folie de celofan sur şi mat. Cerul apăsător ningea mici fulgi de cenuşă peste lume. Degeaba se vopseau casele în culori vesele şi stridente. Am văzut case galbene şi case albastru de Voroneţ strigînd de departe cu veselie: sîntem vii!!!Cerul cobora peste ele cenuşă şi încet ,încet, din nebunia stridentă a culorii, rămîneau doar pete, pe ici colo, precum răni în marele corp îndoliat .Doar englezii s-au perindat o săptămînă întreagă în cămăşile lor scrobite şi impecabil de albe, sau cel puţin aşa se bîrfeşte. Ici colo, un petec de galben, sau de albastru mai lucea fără speranţa. Iau geanta pe umăr şi cobor în orăşelul gri cu foamea ţopăind în stomac, port jeanşi şi un tricou , pantofi de sport şi totul primit de afară, nici nu arăt rău, sînt subţire, nu mă văd frumoasă, sigur hămesită de foame, studentă , voi aştepta trenul să mă ducă în Burg. Mi-e foame, o foame de nedescris."Bufetul gării" stă scris pe un panoul alb murder cu litere îngroşate de fum, o clădire scundă , anostă, o bancă, un beţiv adormit ce sprijină zidul. Trec pe lîngă el cu oarecare teamă, mă strecor în incinta localului sumbru ,miros greu şi statut de băutură ieftină, transpiraţie, ţigări şi umezeală. Mesele pătrate şi mici sînt acoperite cu feţe de masă în carouri şi, de n -ar fi mirosul asta ce- mi chinuie nara , aş zice că sînt în filmele americane cu Mafia. Dar nu ştiu cum miroase acolo, pot doar să- mi imaginez miros de basilicum şi Chianti şi poate un abur de parfum femeiesc amestecat cu ţigară...Mi -e foame. Vitrina bufetului mă îmbie cu semipreparate într- o culoare maronie,cu nume atrăgătoare ,cu înfăţişare hidoasă, ceva ce seamănă a bucată digestibilă, peste prăji t(sînt sigură că e oceanic şi a fost congelat vreme îndelungată), dar foamea din mine face toate concesiile,maţele strigă :mincaaareeee.....! Un peste prăjit va rog, spun femeii din spatele vitrinei de lemn. 5 leivine răspunsul,cu pîine.

Primesc o bucată de carton, pîine şi peste prăjit.Mă scotocesc în buzunar şi gura mea deja plină de apă la gîndul primei îmbucături. Sînt studentă la Litere ,hămesită de foame în aşteptarea legăturii ce mă va duce în Burg.Nu ştiu dacă sînt frumoasă, dar sînt interesantă,subţire şi îmbrăcată în haine primite de afară, modeste, simple, dar nu ştiu cum naiba se văd, se simt,că sînt altceva, deşi port doar un jeans şi probabil cel mai ieftin tricou simplu de bumbac.

Copşa Mică,îmi zic, important nod de cale ferată.Totul gri,case gri,cer gri,doar cămăşile delegaţiei engleze au rămas albe timp de o săptămînă,cel puţin aşa se bîrfeşte. Fulgi gri plutesc mereu în lumina gri a oraşului şi cuprind totul într un voal subţire şi trist. Degeaba şi -au vopsit unii casele în galben strident şi verde şi albstru, cerul coboară peste ele cenuşă şi încet ,încet, din nebunia stridentă a culorii, rămîn doar pete, pe ici colo, precum răni în marele corp îndoliat .Doar englezii s -au perindată o săptămînă întreagă în cămăşile lor scrobite şi impecabil de albe...sau cel puţin aşa se bîrfeşte.

"Un pachet de Carpaţi fără filtru pentru ultima ţigare, vă rog"...aud în spatele meu. Tresar. Foamea m- a făcut să cred că sînt singură în deşertul gri ..."pentru ultima ţigare.." îmi sună în urechi şi eu ştiu , în filme ,deţinuţii au dreptul la ultima ţigare pe care o sorb într- o singură suflare şi în ochii lor apare scurt o licărire de nostalgie, apoi se ridică în picioare zîmbind şi spun :"sînt gata'! dar în ei e toată tristeţea şi nostalgia lumii...Ţin în mînă platoul meu de carton cu peştele neatins. Bărbatul din spatele meu e înalt şi slab, mai degrabă îi simt prezenţa decît îl văd. Nu sînt în stare să-i desluşesc chipul , doar o secundă privirea noastră s-a întîlnit într-o fulgerare de albastru adînc şi trist. Mă trezesc privindu-i degetele galbene de nicotină şi tremurul lor nervos şi ştiu că sînt cele mai frumoase mîini pe care le-am zărit vreodată. Durer îmi apare în cap,două mâini unite în rugăciune.

Pe peronul de la linia întâi mă aşez cuminte pe bancă, înfulec peştele meu prăjit şi fiecare îmbucătura mă alintă în cerul gurii de parcă aş înghiţi cea mai de soi delicatesă.Un cîine vagabond se scarpină lîngă mine şi ridică un praf jucăuş gri din blană încîlcită. Îi dau restul de pîine cu aromă de peste şi e fericit. Stăm aşa amîndoi în aşteptare .

Komm zu Mama! komm zu mir! -urechea mea deslusete deodată strigăte la peronul de la linia 2. Băieţii aleargă veseli şi sînt roşii în obraji. Sar şi ţopăie în jurul geamantanelor grele. Femeia e agitată şi nerăbdătoare, aud un pg. 141

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

turuit în germană, caută neputincioasă să stabilească o ordine printre copii, cere ajutor ...băieţii au obraji roşii de oboseală şi poate de emoţie..Glasul roţilor de tren...se aude în difuzor..Atenţiune ,feriţi linia doi! trenul rapid în direcţia....Difuzorul urlă în urechea mea ,mă asurzeşte o clipă ,înţeleg că e un tren ce merge "afară,"oben"...intră în gară vuind a libertate şi nu apuc să văd decît umbra înalta a bărbatului ce striveşte cu piciorul ţigara Carpaţi şi îndeasă pe scări geamantane şi copii...Sînt tristă. E un tren ce merge "oben", acolo unde lumea miroase bine şi e îmbrăcată frumos, dacă vrei poţi comanda direct la revista ..ştiu eu ,mătuşa are un Neckerman nepreţuit,umblă cu el precum cu sfintele moaşte! Copiii aceia vor mesteca gumă bună şi bomboane şi vor avea hainele de care mă minunez prin reviste şi părinţii lor, desigur, vor comandă bluzele, pantalonii ,rochiile şi pantofii la Neckerman ,de nu vor mai avea plăcerea să meargă prin magazine...şi totul va veni acasă împachetat frumos în cutii colorate, doar am văzut o grămadă de filme .Sînt tristă ...şi privirea aceea de o secundă mi se învîrte în cap şi se înfige ca un cui .

Trenul personal în direcţia Sibiu,soseşte la linia Întâi, feriţi linia Întâi....mă anunţă o voce tăioasă în difuzor.Mîinile mele miros a peste prăjit, salt geanta pe umăr şi urc în trenul personal ce va opri la toate staţiile, va fremăta la toate curbele şi poticnit în huruit de fiare va opri cîndva în noapte în Burgul natal. Şi în lunecarea trenului prin faţa mea văd ochii bărbatului ţintuindu- mă şi buzelele lui mişcîndu-se. Aş putea crede că-mi vorbeşte. Închid ochii şi mă las legănată de tren, poate dorm . Între şine era o potecă bătătorită pînă la peronul asfaltat .Pietrele erau cuprinse de o pojghiţă subţire de gheaţă.

Fulgii se învîrteau în lumina cenuşie şi se topeau pe şinele lucioase. Poate o să se depună, pînă la urmă, mă gîndeam, e frumos oraşul sub zăpadă. Cînd se apropie sărbătorile, întregul Burg e cuprins de frenezie şi aerul miroase altfel. Toată lumea se agită,mişună dintr -o parte în alta şi întreabă la fiecare coadă "ce se da?" Uneori mai vin portocale din străinătate, învelite fiecare în parte într-o hîrtie transparenţă cu ştampila colorată -Jaffa scrie frumos în litere verzi şi cuvîntul ăsta îmi sună minunat în ureche. Uneori vin chiar mandarine aromate din Spania, banane Conchita, le recunosc după eticheta lipită pe ele, banane verzi E greu să apuci la ele, trebuie să ai noroc .Cînd eram mica, mama ascundea bananele bine de tot prin dulapuri, învelite în hîrtie de ziar, să se coacă. Nu mă lăsăm pînă nu descopeream ascunzişul şi le verificam zilnc, uneori furam cîte una din mănunchi, o rupeam în dinţi , dar era încă verde şi mi se sterpezeau dinţii rupînd-o. Cu anii, s-au împuţinat bananele şi portocalele prin magazine. E mai uşor acum să mănînci mandarine în compot. Sînt conserve mici aduse din China, foarte dulci şi aromate, dar nu e acelaşi lucru, nimeni nu-şi doreşte sub pom o conservă din People Republic of China. Puţini sînt norocoşii care prind portocalele de sărbători şi uneori nu sînt bani pentru ele.

Niciodată n-a venit la mine Santa Klaus -Moş Crăciun-Moş Gerilă în carne şi oase! În copilărie mă întrebam care o fi diferenţa dintre Moşii ăştia. Dar Santa Klaus nu venea decît la saşi, miroasea totdeauna altfel, ciocolata lui avea staniol frumos,o adunam apoi de pe jos şi întindeam bine, bine cu unghia pînă cînd foiţa stătea întinsă şi dreaptă,o puneam teanc la colecţia de stanioale şi schimbam dublurile între noi. Şi şerveţelele de la Santa Klaus aveau modele frumoase cu sănii cu zurgălăi, pomi împodobiţi ! tot ce aducea Santa Klaus era minunat. La ferestrele saşilor străluceau becuri colorate şi construcţii de traforaj cu reni şi sănii. Unele se învîrteau ,aveau carusele şi cai coloraţi şi ardeau lumînări roşii.Apoi aveau cunună de brad pentru Advent şi toţi copii primeau Calendar de Advent. Ce minunăţie! Sub fiecare fereastră mică de carton se ascundea alt desen colorat cu globuri şi păpuşi, uneori erau chiar bucăţele mici de ciocolată....Katy mă chema totdeauna şi -mi arăta ce primise “von oben” şi era înţeleaptă Katy ,avea răbdare, aştepta cu sfinţenie ziua potrivită şi doar atunci căuta surpriza sub ferestruica de carton...ha, eu aş fi desfăcut tot din prima zi! dar nu era nici un pericol, nu aveam de unde primi Calendar de Advent .Katy era acum măritată cu Mish şi aştepta să plece în Germania. Nu mai avea cozile acelea împletite, nu mai stătea pe scăunel să facă mileuri de dantelă .Acum era femeie serioasă la casa ei. Şi eu eram studentă în alt oraş şi visam la keksurile ei aromate de Crăciun şi cutiile de tablă cu turtă dulce.

Nici un Moş nu m-a vizitat vreodată, nici Santa, nici Moş Crăciun ,nici Gerilă mai apoi...dar bine au făcut, căci mi-era puţin teamă, apoi mi-era doar penibil să descopăr mutra vecinului sub barba albă de vată şi oricum moşii ăştia nu-ţi aduceau niciodată ce visezi, ci doar cadouri cumpărate de părinţi, pijamale sau vreo păpuşă schilodită, pg. 142

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

sau nişte portocale învelite în hîrtia lor. Nu m-am jucat cu păpuşi! Odată am găsit sub pom patine .Ce fericire!

Moşul trecuse în absenţa mea şi, deşi fusesem obraznică tot anul ,dar am învăţat sufcient de bine, mi-a lăsat o pereche de patine de dat pe gheaţă ,din piele alba .Îmi amintesc apoi ce fund vînăt am avut toată iarna pînă am învăţat, pe lacul îngheţat din Subarini. Dar nu le-am povestit cum am căzut în apă ,cum s-a spart gheaţa sub mine şi ce noroc am avut că am ieşit repede...

Trenul se zmuceste şi se hurducă în întuneric, un bec chior pîlpîie pe coridor. Din cînd în cînd mai urcă şi coboară muncitori în drum spre casă, murdari şi mirosind a transpairatie ,ţigări şi bere.Unii au feţele pămîntii şi nerase, mîinile negre şi unghiile murdare.Ţin sub braţ cîte o servietă de vinilin ieftină cu catarame , au şepci în vîrful capului şi ţigara lipită în colţul buzei.

Poate ar fi trebuit să cobor din tren acolo în gară, aş fi fugit la bărbatul acela trist, să-i culeg ţigara de pe buză, să trag un fum din ea, să o zdrobesc cu piciorul pe asfaltul îngheţat şi să -l sărut pentru "ultima ţigare", să -l urmăresc apoi îndepărtîndu-se cu trenul lui accelerat spre libertate şi să flutur mîna uşor de rămas bun...dar am stat şi l-am privit şi nimeni n -a fugit după el cu batista fluturînd şi lăcrimînd...Nu -mi plac despărţirile!

pg. 143

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 46 Am vrut sa fiu muza Autor Rafila Radu (Iași)

Un poet, un bun al tuturor, fiecare îşi lua picătura din plus infinit sau din minus infinit.

Cât din univers atingea simţirea sa? Pe urmele simţirilor sale, mentalul colectiv se modifică imperceptibil.

Eu, tocmai, căutam legătura dintre rotitul stelelor din cer şi paşii mei prin destin. Eu, tocmai, refăceam în memorie toate părerile noastre diferite , eu ziceam că soarele este de genul feminin, El spunea că este de genul masculin.

Dar, cel mai frumos dialog, cele mai frumoase replici au fost schimbate între noi, prin diferite căi, despre luceafărul literaturii române, rămas în ceruri nenuntit. O forţă divină creativă înscriind în ea principiul feminin şi o altă forţa divină creativă înscriind în ea principiul masculin, pornind pe verticală în aceeaşi clipă, transcendând, urmându-şi traiectoria două linii paralele înscriu în prelungirea lor în univers această geometrie făcând imposibilă împlinirea unei mari iubiri cosmice dintre Soare şi Luceafăr.

O iubire perfectă care există, dar catastrofală ar fi apropierea celor două astre. Astralul dialog. Câtă transparenţă iar trebui unui suflet de cristal să perceapă şoaptele acestor astre îndrăgostite unul de altul?

Din vorbă în vorbă nu mai stiu care dintre noi doi descoperisem în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, o mică inadvertenţă, cu suport ştiinţific, filozofic, poetic. O mică neadecvare care sporeşte palmaresul discursurilor lirice tulburătoare, generatoare de o multitudine de întrebări. Dar, amândoi căzusem de acord.

Ajuns în sfera Absolutului, Luceafărul este cuprins de nostalgia spaţiului pământean, cerându-i Demiurgului, o oră de repaos, de amor pământean: „De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Si lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară întreagă.”

Din spaţiul fără timp, fără loc, Demiurgul îi arată pentru cine cerşeşte moartea. Cătălin şi Cătălina făceau un cuplu.Dar, nu mai era Cătălina pe care o ştia.Scurgerea timpului pe pământ este altcumva decât în spaţiul fără timp.

Inutilă mânie, inutilă judecată. pg. 144

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

O altă inadvertenţă ar pertuba înţelesul. Demiurgul, Stăpânul Absolutului ştia, desigur. L-a minţit, convingându-l?

Un Demiurg în spaţiul Adevărului Absolut nu minte împărţind veşnicia. Il voia cu forţa nemuritor?

Mă bântuia teama ca trenul decadenţei să nu oprească în oraşul meu, în viaţa mea, în inima mea. In jurul meu se întâmplau fenomene greu de înţeles, nefireşti, apăsătoare. Noi cei cu gurile închise, mereu ameninţaţi la locul de muncă, mereu simţind în spate câte un ochi petrecându-ne, nu ştiam ce înseamnă cu adevărat cuvântul prieten, nici nu ştiam dacă cineva avea curajul să mai creadă în altcineva, pe când, parcă o mână nevăzută înşfăca puternic, trecând mereu tot pe câte cineva în partea cealaltă. Pe neştiute deveneai duşmanul poporului, duşmanul clasei muncitoare, duşmanul partidului călăuzitor.

Ce poezie? Care cenaclu? Care festival? Care editură? Cine debutează, care-i titlul cărţii, care-s titlurile fiecărei poezii în parte dar, nu numai atât se urmărea până şi dacă, nu carecumva, se ascunde ceva printre cuvinte, dacă nu apar subtile înţelesuri, dacă nu se putea citi ceva şi pe verticală, în acrostih.

O aparentă libertate punea în acţiune fenomenele culturale, dar, constrânse şi aduse la acelaşi numitor de binevoitorii angajaţi şi antrenaţi de aparatul supraveghetor. De sus în jos. Stiam. Mă temeam. Cât de tare mă temeam am putut afla în ziua când am primit acasă o citaţie să mă prezint la Secţia de Miliţie Nr. 1 din Dealul Teiului.

Am început să tremur, să mă bâlbâi. Ce spun acasă? Făceam scenarii. Lungi scenarii. Posibile scenarii. Exista varianta că una din colegele mele de birou să nu mai fi rezistat şi a spus şi ce nu trebuia spus. A pârât şi pe cine nu trebuia.

Georgiana, fata mignion, drăguţă, de-abia căsătorită, era mereu chemată la Sectia Nr.1 de Miliţie de către maiorul Negrilă.

Mereu suna telefonul la birou. Doamna care răspundea la telefon, rămânea cu telefonul suspendat în aer şi-şi aţintea privirea spre Georgiana. Atunci ştiam cu toţii. De fiecare dată, Giorgiana izbucnea în plâns şi ţipa:” nu mă duc, nu mă mai duc, nu mai vreau, nu mai vreau”. Se văicărea vreun sfert de oră, apoi îşi ştergea lacrimile, se demachia, îşi lega părul ca ţărancile în câmp, bănuiam şi noi de ce, ca să nu o placă Negrilă, să nu-i observe cochetăria, trăgea o haină veche pe ea, pe care o ţinea, la nevoie, anume permanent pe cuier şi pleca. Nimeni nu ştia când se va întoarce.

Drăguţa era cercetată, anchetată, obligată, constrânsă să colaboreze, să pârască care dintre noi aveam bijuerii din aur, de unde le aveam şi dacă nu carecumva, le-am cumpărat de la tovarăşul Gheţaru, şoferul directorului care avea legătură cu studenţii arabi dintr-un cămin studenţesc. Era urmărit, acuzat că ar putea face bişniţă, luând cu un preţ şi revânzând cu alt preţ, mai mare, făcând astfel venituri ilicite.

Cum să spun copilelor mele de ce le scot cerceluşii din ureche, de ce le pun eu, lor tinichele în loc de aur, cum să le spun eu că urmează să vină cineva să le întrebe de unde aveau ele cerceluşii de aur?

Ce-i drept micuţei noastre îi adusese nanul ei, plecat într-un turneu în Rusia, pentru a nu fi găsit la graniţă şi confiscat, îi ascunsese în rezervorul de benzină a autocarului, iar cealaltă fetiţă avea cerceluşi din aur confecţionaţi dintr-o verighetă. Unul din părinţi a renunţat la verighetă ca să aibă şi copila noastră aur în urechi. Verighetele se obţineau pe bază de certificat de căsătorie, cu înscriere pe liste la bijuteria mare din centrul oraşului, prin repartiţie.

Era una dintre posibilităţile pentru care urcam Dealul Teiului, învoită de la serviciu. Stia şeful, deci ştia, desigur, întreaga întreprinderea unde plecasem eu. Sigur, se va şti, deîndată, şi pentru ce plecasem, de ce fusesem citată.

Conducerea va şti înainte de-a ajunge eu, înapoi,la întreprindere. pg. 145

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Colega mea, o fată serioasă cu coloană vertebrală, speram cu toţii că nu ne va trage şi pe noi, din egoism, în această maşinărie, părea sinceră, pe când,plângând ne povestea că era torturată pur şi simplu, că declarase adevărul pur că ea nu avea decât o brăţară de aur pe care o găsise. Aşa ştiam şi noi, demult timpcă ea găsise o brătărică de aur filigranat:”I-auzi poveste! Ai găsit-o! Uite, eu nu am găsit, niciodată, nimic! De ce eu nu am găsit, niciodată, nimic? Cine să te creadă, muiere? Mă duci tu pe mine cu zăhărelul? Dumnezeii mă-ti !”

Plină de stoicism, Georgiana nu a vrut, desigur, să ne spună nouă, dar, sigur, a şi lovit-o. De faptul că o plăcea se înţelegea. Energiile ei de fată tânără îi făcea bine ăluia cu nume aproape de drac: Negrilă.

Mă vor repezi şi pe mine, mă vor lovi, mă vor ţine ore întregi flămândă, speriată, pentru ce? Eu nu am aur, decât verigheta , despre cerceluşi nu voi spune, desigur, sper să nu vină peste fetiţele mele să le timoreze, şi-apoi ele în sinceritaea lor de copil, vor spune că mămica ne-a schimbat cerceluşii din ureche.

-Bună, ziua ! Luaţi loc, domnişoară!

-Doamnă, zic eu !

-Doamnă, cu atât mai rău, nu vă reţinem mult, veţi da o scurtă declaraţie. Facem apel la memoria Dvs., enumeraţi, aici, cui aţi trimis scrisori în ultima vreme.

O săgeată dureroasă îmi marcă locul unde inima –mi bătea din ce in ce mai slab.

-PăI, la concursuri literare, la festivaluri de poezie, dar, am trecut pe la Comitetul de Cultură, înainte au fost citite, am primit avizul.

- Stim. Scrii poezii din acelea.... Lasă, astea. Altceva, altundeva, altcuiva. Un nume mare, acolo, ia, zi, hai că ştim, totul se ştie. Nu poţi ascunde, nu poţi minţi.Ai trimis multe, multe scrisori. Atât de multe încât ne-au atras atenţia.

Ce interese vă leagă? Ce urmăriţi? Ce puneţi la cale? Vreo răzmeriţă? Nu vă place regimul? Spui că ai slujbă, nu?

Casă ai? Ai cumpărat-o?

-Nu, am primit-o!

-Voila, nu prea eşti cu picioarele pe pământ, nu prea te duce capul să gândeşti câtă grijă are partidul de voi. Vă mai trebuie şi poezie, na, vouă, femeilor! Poezia este o utopie, partidul face ordinea, bunăstarea, grija faţă de om. Eşti membră de partid?

-Nu. -De ce, mă rog?

-Pentru că am fost dată afară din UTC. -Pe ce motiv? Interesant, din ce în ce mai interesant!

- Să vedeţi, nu e ce credeţi.

- Să aud. N-am timp. Mai am şi pe alţii ca tine, pentru ziua de azi, care nu vă mai astâmpăraţi. Zi-i!

- Aveam copil mic. Avea abia trei luni jumătate şi am început slujba. O dusesem la creşă. Aveam program redus.

Alăptam, încă.

-Vezi? Tot prin grija partidului şi guvernului. La creşă dai bani mulţi? Nu prea, desigur! Guvernul să trăiască! Si?

pg. 146

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-La afişierul din curtea întreprinderii era anunţată o şedinţă UTC extraordinară cu participarea unei delegaţii regionale. Nu avea voie nimeni să lipsească.Cine lipseşte va fi automat exclus din organizaţia UTC. -Si ai lispsit.

-Am avut bunul simţ, am cerut audienţă la tovarăşul director al întreprinderii să îi spun că nu po fi la şedinţă. Mi-a spus acelaşi lucru pe care mi l-aţi spus şi dumneavoastră: „uite, prin grija partidului, copilul este îngrijit bine la creşă, lasă-l acolo, câteva ore în plus, trebuie să răspunzi la chemările impuse de organizaţia noastră de tineret unde se face o analiză serioasă a activitătii noastre, se vor premia tovarăşii de frunte ai organizaţiei, va fi şi o comisie de la Judeţ, nu e voie să lipsească nimeni.

- Nu pot.

-Cum tovarăşa, nu poţi? Asta-i bună! Noi cum putem? Si-apoi, pe cât de tânără eşti, când totul este posibil, dumneta pari şi imertinentă în faţa mea, cum ţii braţele încrucişate, parcă ai fi la piaţă! Stai dreaptă!

Un nou val de căldură îmi străbătu rotundul sânilor şi simţii cum laptele ţâşni cu viteză pătându-mi bluza mea mov de nylon. Leneş desfăcui braţele lăsându-le să bălăngăie pe lângă trup. Un adevărat spectacol: Două rotocoale mari de lapte proaspăt pictase bluza. Pe sub masă, un dulău uriaş, probabil marea febleţe a directorului, începuse să mârâie. O fi simţit mirosul proaspăt de lapte de mamă tânără. M-ar fi devorat dacă n-ar fi strigat şefu la el.

-Du-te, femeeeie! Duuu -te!

Si m-am dus. Dar, a doua zi când s-a dat lista cu cei absenţi, Directorul a uitat de incident, a uitat de mine şi ne-au scos din organizaţie, pe toţi, fără excepţie.

Deci nu pot fi primită în Organizaţia de Partid, pentru că trebuie să trec dintr-o organizaţie în alta în cadrul unei manifestări care are acest obiectiv.

-Si scrii poezii.

-Da. Pentru mine poezia este ca o rugă. Cobor în interior şi scot la suprafaţă frumosul, armonia, echilibrul care îmi dă forţa să rezist.Prin poezie, omul îşi poate depăşi limitele sale, poţi trăi totul la o altă dimensiune, te poţi chiar, îndumnezei. Pe de altă parte, o poezie este cu atât mai bună, o creaţie în sine , când ea naşte o altă poezie. Si când una naşte pe alta şi când un şir lung, ca verigile dintr-un lanţ, devin un adevărat dialog al formelor, al trăirilor existenţiale la care se pot raporta marile valori ale societăţii şi mai ales când doi autori se completează inspirat, nuanţat, păstrându-şi personalităţile, stilul, nu poate fi considerat decât participarea activă la un act de cultură.

-Băsmeşti. Asta îi spui în scrisori şi poetului acela, care şi el cam sminteşte poporul în tot ce spune. Noi îl urmărim, îl vom prinde noi la cotitură, o greşeală şi îl vom înhăţa, îl vom linişti noi.Si-apoi, tovarăşa, ce vreau să te întreb? Ce-i cu atâta verde în poezia dumitale? De unde atâta dragoste de verde?Cred că ştii şi ai mai auzit tu câte ceva şi despre istoria nu prea îndepărtată a acestui neam?

- Eu m-am născut lângă o pădure. Găsesc că între natură şi om este o mare legătură. Ba mai mult decât atât, omul este natură. Natură pură.

-Da, proastă mai eşti! Omul este forţa supremă în univers. Stiinţa se chinuie să descopere totul pentru a învinge natura. Dacă omul este natură, după cum spui înseamnă că omul învinge pe om. pg. 147

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Exact. Omul este duşmanul cel mai mare a naturii şi a propriei sale naturi. Este binele şi răul închise ca într-o capsulă, care se zbat intrând în rezonanţă cu Marele Zbucium cosmic, universal. E o legătură indistructibilă dintre om si Marele Univers. Când învinge forţa binelui din univers, atunci îi sunt prielnice toate şi omului şi sănătatea minţii şi cea a corpului este deplină. Omul este aproape de perceptibila fericire înspre care aspirăm. Până şi mama mea bătrână, care trăieşte la marginea pădurii, fiind reumatică, ne spune în fiecare an că o dor oasele tare şi pândeşte cerul şi ne spune că vor veni ploile că ea simte, că oasele ei, parcă, îi vorbesc, au limbajul lor specific, iar, primăvara priveşte lung înspre pădure şi ne spune că atunci când vede că au plesnit mugurii şi din ei năvălesc frunzişoare buratecii care nu ţin decât patru zile culoarea aceasta, atunci, zice ea, gata! îmi vor trece şi mie oasele.

E ceva, aşa, comun prin trupul pădurii, prin trupul mamei.

-Alo! Il aud pe Seful ăsta, căpitan, maior ce-o mai fi, vorbind peste mine, lăsându-mă cu vorba în gură, Vino, la mine în birou!

Ah! Mai intră unul şi mai mare cu nişte spete mari cred că m-ar ridica cu un deget.

-Ia-o de-aici! Că prinde posturi străine. Ia-o de aici cu pădurea ei cu tot! Să scrie tot pe hârtie, ce nevoie are de poet, de poezie de pizda mamei ei!

Ruşinată, am bâlbâit un palid”bună ziua”. Deh, m-am dat şi eu intelectuală, o profundă şi sensibilă poetă.

Cine va face ca mine, ca mine să păţească!

Nici din celălalt birou nu am ieşit felicitată:”Du-te-acasă, femeie! Fii mai realistă, priveşte în jurul tău, lasă poezia că nu-i pentru tine, îţi poţi pierde casa, slujba. Ai auzit de Blaga, smintea minţile studenţilor cu idei fără fundament, Dumnezeu nu există decât în minţile bolnave ale oamenilor leneşi care nu vor să facă nimic pentru evoluţia lor, aşteaptă să le cadă totul din cer. Lăsaţi idealurile voastre înalte, ce nu vă place politica de partid şi de stat care vă pune totul la dispoziţie, nu sunteţi fericiţi, nu? Asta scrie tu, acolo în poezii, asta să arăti acolo, lasă verdele, lasă natura umană în pace că este cine să aibă grijă de ea.

Treaba dumitale este măcar doi copii să mai faci. Bună, ziua!”

De la acestă întâmplare în mintea mea s-au declanşat şi mai multe întrebări şi mai mult curaj şi mai multe scrisori plecau înspre poet. Nu găseam unde este greşeala, în om sau înafara lui? Vom putea prin poezie afla vreo brumă de adevăr. Vom plăti pentru chinuitoarele frământări?

pg. 148

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 47 Asul din mânecă Autor Elena Agiu Neacșu (Râmnicu Vâlcea)

-

Dracu’ să te mai înţeleagă...Eu în niciun caz...

Cum poţi vorbi aşa!? Nu te mai recunosc. Tu care mă scoteai din sărite cu calmul tău imperturbabil...Nu...Ceva nu e în regulă...

- Exaci precum spui...Nu e...Şi nu de azi, de ieri...izbucni Valer trântind uşa furios.

- Unde te duci...? apucă să îngaime Lucia, dar el n-o mai auzi.

Bine, dar e imposibil. Ce se întîmplă cu omul ăsta!? Negreşit trebuie să avem o discuţie ca să ne lămurim, continuă ea în gând...Dar dacă...!? Nu, nu se poate...De la o vreme chiar nu-l mai recunoaşte. Unde este omul blând şi bun a cărui voce caldă o învăluia!? Negreşit ceva se întâmplă. Dar dacă...!? Dumnezeule, dar nu se poate! Ne-am luat toate măsurile de siguranţă...Uf, ce târguşor nesuferit...Nu, nu, n-a aflat, nu ştie...Dumnezeule, şi dacă totuşi, se frământa Lucia şi stăpânită de această idee începu să se îmbrace febril. Îşi puse pălăria şi luă umbrela blestemând în gând că era nevoită să iasă pe o asemenea vreme. Avea nevoie ca de aer să vorbească cu cineva. Odată ajunsă în stradă, ezită totuşi dacă să se ducă la Natalia sau la Carmen.

Adevărul este că nu dădea două parale pe niciuna, dar în asemenea momente sinţea nevoia acută să se descarce.

Dar dacă m-aş duce la el? o fulgeră un gând neaşteptat. Nu, nu...Chiar nu e momentul potrivit. Şi, totuşi, cred că doar el m-ar înţelege, se convinse ea în cele din urmă realizând că aşa-zisele prietene nu ar face alta decât să râdă pe seama ei. Da, cu el trebuie să vorbesc....Dumnezeule, simt că mă sufoc, îşi desfăcu ea pardesiul ezitând o clipă, neştiind încotro s-o apuce. Merse o vreme fără ţintă prin burniţa de toamnă, o toamnă cu nori plumburii parcă în concordanţă cu starea ei sufletească, pentru ca în cele din urmă să se hotărască. Va merge la el. Chit că o să se supere pe moment, îi va trece cu siguranţă cînd va afla despre ce e vorba. Se va aprinde, e drept, la început, dar când va...Dumnezeule, dar cum o fi aflat...!? se tot frământa Lucia, încercând să-şi dea seama unde greşiseră. Nu, nu...işi repeta, încercând să se liniştească. Cine ştie din ce i-a sărit ţandăra, iar eu dau cu presupusul...Fiind vinovată cred că...Nu... Ce situaţie ridicolă, se frămînta ea, îndreptându-se către staţia de Taxi. Cu siguranţă, mi se pare. Cine ştie la ce se referă el, iar eu, ştiindu-mă cu musca pe căciulă, bănuiesc alţi draci. Dumnezeule, mă sufoc... Îşi dădu jos pardesiul şi punând-l pe mână se urcă într-un taxi. Comandă aproape involuntar : - Baltazar, 13...

Dumnezeule, tresări, am făcut-o. În scurt timp se va afla faţă în faţă cu el. Cu fruntea brobonită de sudoare, se adresă şoferului: - Puteţi deschide geamul, vă rog!?

Acesta deschise geamul din stânga lui şi continuă drumul ocolind bulevardul aglomerat. După ceva vreme ploaia se înteţi, iar acesta porni ştergătoarele de parbriz.

După-amiaza de toamnă deveni tot mai apăsătoare asemenea gândurilor ce o pg. 149

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

năpădeau pe Lucia pe măsură ce se apropia. Odată ajunşi la destinaţie, plăti cursa şi se îndreptă şovăind spre sediul băncii unde lucra iubitul ei. Intră şi pe măsură ce urca treptele îşi simţea genunchii tremurând. Se opri un moment, se sprijini de balustradă cu tâmplele vâjâind şi tocmai voia să se întoarcă din drum, când se auzi strigată. Era el...

- Lucia! Dar ce-i cu tine aici!?

Se apropie şi văzând-o pierdută şi tremurând ca varga coborî cele câteva trepte, o luă de braţ şi o conduse în biroul său aflat la etajul întâi.

- Bine, dar n-am stabilit un lucru!? Eu credeam că m-am făcut înţeles...

Gâtuită de emoţie, Lucia nu putu articula niciun cuvânt.

- Haide, hai... Ia loc, spuse el luându-i pardesiul şi umbrela pe care le puse în cuier. Cu mâinile tremurând Lucia îi întinse şi pălăria fără a scoate niciun sunet. Văzând că nu poate vorbi, încercă atunci s-o liniştească.

- Nu-ţi face probleme! Nu te-a văzut nimeni...Eventual gardianul, dar ăsta are gura cusută. Dar ce-i cu tine de eşti aşa emoţionată? Ce s-a întâmplat?

- Nu mă întreba, te rog! reuşi să articuleze Lucia.

- Dacă nu aflu ce te chinuie, cum să te-ajut!?

- Lucia însă i-o tăie scurt: - A aflat!

- Cum? Cine? Ce? izbucni el fără a se controla.

- El...

- Nu se poate...

- Dacă-ţi spun...

- Bine, dar ne-am luat toate măsurile de siguranţă...

- Şi eu am crezut la fel, dar în târgul ăsta nenorocit este imposibil să te faci nevăzut...

- Nu înţeleg! Ce tot spui acolo!?

- Adevărul! A aflat adevărul.

- Cum aşa!? Ţi-a spus el că ştie de relaţa noastră!?

- Nu, dar a avut o ieşire necontrolată, o ieşire cum n-a mai avut niciodată!

- Ce vrei să spui!? Ţi-a reproşat ceva? Fă-mă să-nţeleg...Nu ştiu...Chiar nu-mi vine să cred...

- S-a zburlit la mine şi...

- Iarăşi ţi-a jucat feste imaginaţia...Să fii tu sănătoasă de câte ori m-am zburlit eu la nevastă-mea...

- Bine, dar el nu este aşa...

- Cum nu este? Nu este şi el om ca toţi oamenii?

- Nu-l cunoşti...

- Normal că nu-l cunosc...

- Dacă l-ai cunoaşte, n-ai vorbi aşa...

- Mulţumesc de remarcă, dar nu cred că e cazul să intrăm în amănunte picante...

- Adică astea sunt amănunte pentru tine!?

- Normal că sunt...Ce treabă am eu să mă amestec în ciorba voastră, poftim, în....căsnica ta!?

- Adică tu consideri că nu te-ai amestecat!?

- Nu, şi ţi-o spun cu mâna pe inimă...Nu am avut nicio clipă intenţia de a tulbura liniştea căminului tău, da’ dacă s-a întâmplat, s-ntâmplat şi basta...Nu văd ce-ar mai fi de făcut!

- Cum adică? Şi cu mine cum rămâne?

- Mergi prea departe...continuă el conciliant. Părerera mea este că trebuie să te duci acasă şi să judeci totul la rece Cu siguranţă, altfel vei vedea lucrurile mâine...

- Pă şi cu el ce fac!?

- Vezi tu...Acuzi o migrenă...Eşti femeie, ce dracu’...Să te-nvăţ eu tertipurile muiereşti !? Ei...

- Eşti de-a dreptul ticălos ...

- Nu mai puţin decât femeile, da!? Sau, poftim, decât toţi bărbaţii la un loc, dacă asta te încălzeşte cu ceva...

- Dumnezeule, cu cine m-am încurcat...Auzi la el...Cu o migrenă se rezolvă o criză conjugală ...Puah... pg. 150

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

Te rog, se ridică el. Îmi pare rău, dar am o întâlnire de afaceri care nu suportă amânare...Ştii doar că se apropie alegerile...Nu cred că e momentul să fiu implicat într-un scandal...

Păi eu la ce mă gândesc!? Tocmai de-aia am venit la tine ca să te avertizez...

Cum adică...!?

Dacă-i trece prin cap să dea publicităţii totul suntem pierduţi, adică nu ştiu, oricum nu e de bine...

Te rog...Atât de puţin cunoşti bărbaţii...!? Crezi că şi-ar călca el în picioare demnitatea, orgoliul...!?

Bine, dar...

Te rog! Linişteşte-te! Mergi chiar pe jos până acasă pentru a ieşi din acest corset care te sugrumă şi ia un somnifer ca să poţi dormi, ba chiar două...

Somnifer zici!? Dacă din punctul tău de vedere totul se rezolvă cu o migrenă şi un somnifer, atunci ce-ar fi să iau un tub întreg să ştiu dracu’ o socoteală...

Ce tot îndrugi acolo!? Eu îţi spun că nu ştie nimic concret...Dacă ar fi ştiut, ţi-ar fi aruncat totul în faţă...

Cât de puţin îl cunoşti...!? Nu este omul care crezi...

Dacă îl aperi atâta, spală-te cu el pe cap, da...!?

Dumnezeule, ce insensibil poţi să fii...

Ei, află că ăsta este asul meu din mânecă...În situaţii de felul ăsta nu trebuie să-ţi pierzi capul... Trebuie să rămâi rece ca o lamă de cuţit ca să poţi judeca limpede...Altfel se alege praful... =//=

pg. 151

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 48 Cântecul greierilor Autor Nina Elena Plopeanu (Focșani)

—Niki, Niki,Niki. Bine ai venit în România, îi strigau fanii, artistului care, înconjurat de body-guarzi, se deplasa în pas grăbit spre mașina ce îl aștepta la ieșirea din aeroport.

—Cum te simți acasă? O să te întâlnești cu rudele tale? l-a surprins cu întrebarea o tânără ziaristă ce se strecurase pe lângă oamenii de pază și îi plasase microfonul sub bărbie.

—Niki va susține o conferință de presă la sfârșitul concertului, a intervenit prompt impresarul care, ajutat de unul dintre body-guarzi, a îndepărtat-o pe intrusă.

—Cum de au aflat așa de repede de părinții, de frații și surorile mele? Am cerut cât mai multă discreție, l-a apostrofat Niki printre dinți pe omul său de încredere.

—Știi, cum sunt lichelele astea. Scormonesc până și în rahat ca să câștige un ban în plus. Nu trebuie să-ți faci griji, a încercat să-l liniștească impresarul.

—Voiam să fiu eu acela care să hotărăsc cât, când și cum să le spun. În sfârșit, a adăugat cântărețul resemnat, acum nu mai contează. Important este concertul. Nu accept niciun fel de rabat de la calitate. Totul trebuie să iasă perfect, a mai spus înainte de a se urca în Mercedesul argintiu ce trebuia să-l ducă la hotel.

De când coborâse din avion, Niki simțea în permanență un nod în gât, deși exersase mult timp tehnicile de stăpânire a emoțiilor recomandate de psihologul său. Poate o să mă simt mai bine după spectacol, s-a încurajat singur. Am muncit mult prea mult ca să ajung aici. Nu-mi permit niciun eșec oricât de mic ar fi. Deși crescuse în România nu cunoștea prea bine Bucureștiul și împrejurimile acestuia, de aceea până la hotel nu a mai scos niciun cuvânt mulțumindu-se să privească peisajul din spatele geamurilor fumurii, chiar dacă știa cu certitudine că mașina sa era urmărită de cele ale ziariștilor.

—Cred că știu și hotelul la care mergem, așa că nu este nevoie să depășesc viteza legală pentru a scăpa de ei a spus șoferul body-guardului din dreapta sa.

—Ai dreptate. O să ne descurcăm. O să facem un zid viu în jurul vedetei noastre și n-o să ajungă niciun străin până la el.

Niki se întorsese în România după mulți ani. Staff-ul său îi aranjase, la cererea lui, un concert la sala Palatului. De când plecase în State își propusese să revină și să concerteze acolo unde aveau spectacole cei mai mari artiști români. *** Niki era copleșit de emoție. Urechile îi bubuiau încă de strigătele și ovațiile fanilor. Nicăieri în lume nu fusese primit cu atâta căldură și nu trăise astfel de sentimente. La finalul spectacolului interpretase cântecul greierilor, un adevărat oratoriu modern, o prelucrare, de fapt, a serenadelor pe care micile insecte le interpretează pentru iubitele lor. Trilurile de o armonie perfectă rezultate din vibrațiile celor două rânduri de aripi înregistrate și pg. 152

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

redate cu o altă frecvență, dublate de vocea live a interpretului au provocat o adevărată senzație. Publicul, în picioare, a ovaționat minute în șir. La cererea acestuia melodia a fost reluată de mai multe ori.

Afundat în așternutul moale și plăcut parfumat, Niki se gândea la declarațiile pe care trebuia să le facă a doua zi presei. Inițial, își propusese să vorbească despre viața lui în State, despre cât de mulțumit și de fericit era. A privit spre acvariul cu greieri, spre cei șapte instrumentiști care îl însoțeau peste tot în turnee. Atât luase cu el când plecase acum cincisprezece ani, șapte greieri. Când se întâmpla ca unul să moară imediat îl înlocuia, în așa fel încât, totdeauna erau șapte. A ciocănit de trei ori și prietenii lui și-au deschis larg cele două rânduri de aripi, și-au acordat strunele și au început să cânte melodii pe care Niki le știa pe dinafară și din care se inspirase în creațiile sale.

—Dragi prieteni, voi ați fost legătura mea cu lumea aceasta. Datorită vouă am revenit în locurile pe care credeam că n-am să le mai văd niciodată.

—Cri, cri, cri i-au răspuns cu veselie greierii și sunetul melodios a pătruns în urechea, în ochii și în creierul lui Niki deschizând uși spre amintirile copilăriei. În urmă cu douăzeci de ani locuia într-o casă mică și sărăcăcioasă care abia dacă putea să-i adăpostească pe el și pe ceilalți șase frați ai săi. În nopțile de vară, de cele mai multe ori, rămânea să doarmă legănat de țârâitul greierilor pe prispă sau prin grădină, fără ca cineva să se întrebe unde este.

Părinții apăsați de grija zilei de mâine erau plecați toată ziua, iar seara nu se mai oboseau să-i numere. „Până la urmă, mama, o femeie încă tânără, a rătăcit drumul spre casă. Noi am rămas în grija tatei, care și el a dispărut într-o zi spunând că pleacă undeva să câștige mai mulți bani și că ne lasă cu sora noastră mai mare. Eram șapte copii, fiecare pe cont propriu. Într-o zi a oprit la poarta noastră o mașină. Ne-au urcat pe toți șapte și ne-au dus într-un centru de plasament. Trei dintre noi, cei mai mici, printre care mă aflam și eu, am fost dați în grija unei familii cumsecade care ne-a crescut cu drag până când autoritățile au decis că este mai bine pentru noi să fim mutați întrun modul familial împreună cu alți copii. Mergeam la școală, iar în vacanțe cei care aveam rezultate bune la învățătură plecam în străinătate la diverse familii care își arătau disponibilitatea material și afectivă. Cel mai mult mă bucuram în nopțile în care, în patul meu de lângă geam, cântam împreună cu greierii. În fiecare noapte de vară sau de toamnă petrecută în compania micilor trubaduri mă contopeam cu muzica lor, respiram note muzicale, cream uverturi și lieduri pe care le memoram, iar mai târziu le interpretam la chitară. Ca să înțeleg și mai bine lumea micilor viețuitoare am căutat și am citit toate fabulele despre greiere și furnică. Pe unele le-am pus chiar pe muzică. Apoi, ca să-i răzbun pe prietenii mei, m-am gândit să le schimb povestea.

Sătul de sărăcie și de răutatea și zgârcenia vecinei sale furnica căreia îi ușura munca și viața prin cântecele sale, greierul s-a hotărât să-și schimbe viața. A cântat toată vara la nunți și la botezuri, a pus ban pe ban și-a cumpărat frac și pălărie, iar spre toamnă când frigul a început să se lase peste vii și peste livezi, s-a hotărât să plece în țări mai calde. Aici a întâlnit și alții ca el, dar nu s-a lăsat intimidat. Străzile i-au devenit casă, masă și loc de muncă. După câțiva ani, sătul de viața printre străini și cu buzunarele doldora de euro s-a întors în locurile natale într-un Mercedes de toată frumusețea. Pe drum a întâlnit-o pe vechea sa prietenă, furnica, ce ducea în spate un sac de trei ori mai mare decât ea. A oprit automobilul, și-a ridicat ochelarii pe frunte și a întrebat-o mirat.

—Ce cauți tocmai aici, vecină furnică? Te-ai rătăcit sau ți-ai schimbat cumva domiciliul?

Furnica a privit necunoscutul ce-i vorbea, fără să se oprească din mers. Avea drum lung și greu de străbătut.

—Cine ești și de unde mă cunoști? I-a răspuns ea țâfnoasă. Vezi-ți de drum și nu mă opri din trudă. Eu nu am timp de stat.

— Dar ce nu mă mai cunoști? M-am schimbat așa de mult? Hai urcă în mașină să te duc acasă.

—Vezi-ți de drum străine. Mă descurc și fără ajutorul tău. Dacă nu m-a omorât munca până acum, fii sigur că o să pot munci și de acum încolo.

—Cum dorești. Eu am vrut să-ți dau o mână de ajutor i-a răspuns greierele. Nemulțumit de refuz s-a urcat la volan și a pornit în trombă, împroșcând-o cu praf pe biata furnică. Ajuns la mărăcinișul unde-și făcea în trecut veacul, greierele a început să-și facă planuri. A străbătut cu pasul, a măsurat, a trasat în gând dimensiunile și forma noii sale locuințe. „Trebuie să angajez o firmă de construcții, și-a spus. Vreau o casă cum nu s-a mai văzut pe aici. Să vedem ce o să mai spună vecina mea, furnica”. În timp ce cântărețul făcea planuri, furnica a ajuns și ea la mușuroiul unde o așteptau multe guri de hrănit. Mare i-a fost mirarea când în vecinătate a zărit bolidul al cărui pg. 153

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

proprietar îi propusese s-o ducă acasă.” A, și-a dat cu palma peste ochi. Abia acum îmi dau seama cine este tipul blond, cu ochelari de firmă și pectorali ce zâmbeau pe sub maioul inscripționat într-o limbă pe care eu nu o cunosc.

—Ei, bată-te să te bată, era să nu te mai recunosc. Ce faci măi pierde vară?

—Mulțumesc, bine vecinico. Uite, mă gândeam ce bine ar fi să construiesc o vilă made în Italia, aici în vecinătate , pe locul pe care l-am moștenit de la tata.

—Dar, cu ce bani, măi țârâitorule? Crezi că o casă se construiește așa cât ai bate din palme? Eu muncesc de o viață întreagă și abia mi-am zidit mușuroiul acesta care mă apără vara de soare, iar iarna de frig și zloată.

—Cum, cu ce? Cu bani. Ia privește, i-a spus greierele scoțând din buzunar o grămadă de bancnote noi nouțe, din acelea despre care furnica auzise, dar nu mai văzuse niciodată.

—Vrei să spui că hârtiile acelea sunt bani adevărați? Da, să știi că te-ai ajuns, vecine. Ai grijă, să nu-i risipești fără rost, că pe la noi a fost secetă mare și la iarnă parcă te văd fluierând a pagubă.

—N-ai nici-o grijă! M-am făcut om serios. Vreau să-mi întemeiez o familie, să mă așez la casa mea cum se spune.

—Apoi, nu-mi rămâne decât să-ți urez sănătate și spor la treabă, i-a mai zis neîncrezătoare furnica și a plecat grăbită la treburile sale.

A doua zi greierele s-a pus pe treabă. A scos autorizație de construcție, a angajat zidari și tâmplari, a cumpărat materiale și s-a așezat la umbră să vadă cum visul său prinde contur. În timp ce-și acorda chitara, în cap i-a încolțit un nou gând. „Ce-ar fi, cu banii rămași, să-mi construiesc și un restaurant și așa să scap de grija zilei de mâine. Dacă treaba merge bine, n-o să mai fie nevoie să bat la ușa străinilor. O să am unde să-mi fac meseria și o să mai dau o bucată de pâine și altor semeni de-ai mei”. În câteva luni greierele era bine aranjat. Avea casă, nevastă și își deschisese și birt. Furnica, care robotea ca de obicei de dimineață până seara, privea, din când în când, spre casa cu etaj a vecinului său, roșie de invidie. Într-o zi, sătulă de muncă, s-a hotărât să-i vorbească greierelui.

—Ia spune, măi pierde vară. Ce tot învârți de-ți merge așa de bine?

—Ce să fac? I-a răspuns vesel greierele, ce-am învățat de la tata și de la bunicul: cânt.

—Și înainte cântai și nu agoniseai nimic, i-a replicat furioasă furnica.

—Ei, s-au schimbat timpurile. Acum a sosit și vremea mea. Dar tu ce faci de ești atât de îmbufnată? Văd că muncești la fel ca înainte dar agoniseala nu-ți sporește de fel.

—Vecine, văd că te-ai aranjat, nu glumă, a schimbat tonul furnica. Sfătuiește-mă, te rog și pe mine, ce crezi că ar trebui să fac? Muncesc din zori și până-n noapte, cum bine ai spus, și abia dacă reușesc să mă țin de mâncare. Se apropie iarna și încă nu mi-am umplut hambarele.

—Ce să-ți spun, dragă vecină, i-a răspuns greierele scărpinându-se în cap. Fă și tu cum am făcut eu. Ia-ți lumea în cap câțiva ani de zile și,apoi, nu mai trebuie să muncești așa de mult.

—Da, dar eu nu știu să cânt ca tine și nici alte munci nu știu să fac.

—Ei, fii tu sigură, că s-o găsi ceva și pentru tine. Cum te știu harnică și ascultătoare o să reușești.

Furnica s-a întors gânditoare la mușuroiul său. „Ce să fac? Așa nu mai merge. Din zi în zi devin mai săracă.

Copiii mei cresc și odată cu asta sporesc și nevoile lor. Dar oare merită să-i las singuri și să-mi iau lumea în cap, așa cum m-a sfătuit greierele?” După discuția cu vecinul său cel bogat a devenit și mai abătută. În cele din urmă s-a hotărât și s-a întors să vorbească cu greierele.

—Vecine, știi ce, eu m-am hotărât.

—Ce? Vrei să pleci și nu ai bani. Nici-o grijă, te împrumut eu, s-a oferit galant greierele.

—Nu, nu vreau să plec și să-mi las puii singuri. Angajează-mă la restaurantul tău.

—La restaurant, momentan, nu am nevoie decât de dansatoare la bară. Crezi că poți să faci așa ceva?

—Știu și eu? Pot să gătesc, să deretic, să spăl vase. Dar să dansez la bară? Asta chiar n-am încercat. Dar cine știe.

Dacă e nevoie o să învăț și asta.

—Mai întâi, a întrerupt-o greierele, trebuie să mergi la sală, să faci fitness, să te antrenezi, să mai slăbești. Apoi, să mergi la salon, să-ți coafezi părul, să-ți faci manichiura și pedichiura, să-ți pui botox în buze și, mai trebuie, să-ți pui și silicoane. Să-ți schimbi look-ul, să ai priză la public!.

—Dar pentru ce să fac toate astea?

—Ca să arăți bine. Altfel nu se poate. Îți dai seama că trebuie să atragi cât mai mulți clienți, să-ți scoți salariul și pe deasupra să am și eu beneficiu. Ei, ce zici, te învoiești? A întrebat-o greierele râzând. pg. 154

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

—Nu, nu cred că e pentru mine, i-a răspuns furnica.

—Atunci, du-te și muncește ca și până acum și o să mori săracă și tu și tot neamul tău.

Greierele și-a înfundat mâinile în buzunar și a plecat fluierând ca o persoană importantă ce nu se preocupa de grija zilei de muncă. Furnica s-a întors și ea la ale ei spunându-și în gând că munca cinstită n-a omorât pe nimeni, iar sărăcia nu-i o rușine.

Niki a zâmbit aducându-și aminte de seara în care terminase povestea și o rostise de la fereastra camerei sale spre greierii din grădină. După ce colegii săi de apartament au adormit, pe pervazul ferestrei s-a așezat un greiere mare, cu mantie verzui-argintie și coroană de ierburi pe cap.

—Niki, eu și tot neamul meu îți mulțumim pentru că ai schimbat povestea și ne-ai spălat rușinea. Cere-mi tot ce vrei, iar eu îți voi îndeplini orice dorință.

—Ce să-mi doresc? S-a întrebat băiatul. Da, știu. Îmi doresc, ca într-o zi, să pot să ajung un mare star, să devin bogat și să colind întreaga lume.

Niki și-a trecut palma peste fața obosită de nesomn. Lumina ce pătrunsese în timid printre jaluzele îl anunța că ziua de care se temea foarte mult începuse. A sunat camerista și a cerut o cafea tare și un suc natural de portocale. Hainele curate și parfumate îl așteptau în cuierul din holul de la intrare. Impresarul s-a strecurat în cameră fără să facă nici cel mai mic zgomot. A fost mirat să-l vadă pe Niki pregătit.

—A sosit presa. În ce stare de spirit ești?

—Destul de bună, a răspuns cântărețul arătându-i mâinile care îi tremurau. Familia mea a venit?

—Au venit mai mulți, care pretind că sunt părinții, frații și surorile tale. Ai să-i recunoști pe cei adevărați?

—Da, a răspuns cu siguranță Niki și s-a îndreptat încrezător spre sala în care avea loc conferința de presă.

pg. 155

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 49 Ceaiul Autor Anton Tobin (Plostina / Gorj)

Iarna la munte se întâmplă să fie o zi însorită şi atunci tot pământul e alb strălucitor, cerul în depărtare se vede albastru limpede, iar potecile bătătorite îţi amintesc de zilele copilăriei când te dădeai cu sania pe uliţă cu ceilalţi copii. Adolescenţii, când se îndrăgostesc, se dau cu săniuţa împreună cu iubita şi au acelaşi sentiment ca în copilărie, iar în acelaşi timp au şi un sentiment de maturitate, predestinare, melancolie, toate la un loc îl fac să simtă că această iubire a lor e ca o mare imensă care i-a ridicat deasupra văilor şi levitează în văzduh. În această situaţie era şi Alexandru. Ajuns într-o tabără studenţească cu iubita sa, a fost surprins şi învăluit de acest sentiment copleşitor şi într-o seară i-a oferit un inel. Ea îl acceptă dar îl privi dubitativ şi îi spuse că are ceva să-i mărturisească. Timpul trecu fără să îi ofere prilejul necesar pentru această convorbire. În ultima zi, cu mari ezitări, reuşi să-şi destăinuie taina. Dar aceasta fu o mare lovitură pentru Alexandru. Ea îi spuse că familia ei era implicată într-o mare afacere ilegală şi mai ales imorală. Mult timp o privi cu nedumerire, cu greu se dezmetici.

-Tu, pe care te credeam sfântă, care m-ai făcut să visez, în care nu găseam pată... Eu nu pot să-mi leg destinul de al tău, îi zise el.

-Te rog să mă ierţi, îl imploră ea plângând.

Dar el era de neînduplecat. Ea căzu la picioarele lui, şalul i se desfăcuse, părul îi ieşise la iveală, dar el nici nu se mai uită la ea, ci plecă fără să-i mai spună un cuvânt.

Ajuns acasă, scoase din sertare toate pozele cu ei şi le aruncă în foc. Ardeau liniştite şi odată cu ele revedea amintiri dar care acum îi păreau o crudă minciună. Era ca şi cum crezuse cu tărie într-o îndepărtată comoară care îi animase drumul, dar odată ce o descoperi, văzu că în lădiţă nu era decât mucegai şi el urăşte comoara pentru că l-a făcut să creadă că era altceva decât e cu adevărat.

Astfel, îşi zise că se va întoarce la viaţa de dinainte, dar ciudat, nu mai ştia cum era viaţa lui de dinainte, parcă nici nu trăise înainte. În timp însă, se lăsă acaparat de studii, apoi veni absolvirea şi primul lui loc de muncă.

Se dedică cu mult devotament acestuia, încât nici nu se mai gândea la nimic altceva, iar curând gândurile lui se inversară: i se părea că nici nu iubise niciodată. Într-o zi, o colegă de servici îl invită la o petrecere. Acceptă blazat, îşi spuse că trebuie să-şi facă şi el o familie la un moment dat. Se întâlniră în grădina de lângă staţia de autobuz. Asta nu ar fi fost nimic, dar această colegă avu idea de a-l surprinde şi, venind din spatele lui, să-i pună mâinile la ochi pentru a ghici cine este. Şi acest gest banal avu darul să-l răscolească profund, căci acest lucru îl făcuse iubita lui, şi gestul acesta trezi odată cu el şi sentimentele ce îl însoţiseră în trecut. Era ca şi când trăgând de o plasă de pescuit descoperi acolo lucruri nebănuite, ele fuseseră mereu acolo, doar că tu nu le văzuseşi. Încercă să alunge toate amintirile cum ai alunga o muscă, încercă să râdă dar i se părea că are un nod în gât. Îi spuse atunci să pornească pe jos pentru a-şi limpezi gândurile. Dar chiar şi aşa, surprinzător era că i se părea că lângă el nu merge altcineva decât fosta lui iubită. Şi acest lucru era mai de mirare decât ar fi fost să vadă lângă el o fantomă. Era ca şi cum ea murise, înviase şi acum pg. 156

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

mergea alături de el. Şi toate plimbările lor, toate discuţiile, zâmbetele i se iviră în minte cu o precizie uimitoare. Şi nu ştia de ce îi venea să plângă.

Ajunşi la locul întâlnirii, îşi spuse că între atâţia oameni îi va fi mai uşor, va fi atras de vârtejul lor, se va cufunda în lumea lor şi tot trecutul lui va înceta cumva să mai existe. Se serviră prăjituri şi ceai. Dar el nu doar că nu fu acaparat de cei din jur aşa cum îşi imaginase, dar îi părea că îi vede cu adevărata lor faţă, aceea groaznică a unor snobi, ipocriţi, iar pe lânga ei, apărea ea, ca o caldă lumină, o fiinţă curată, imaculată, în ochii căreia strălucea copilăria, inocenţa, simplitatea. Colega lui veni spre el şi-i aduse o ceaşcă de ceai şi îi sulfa în el să-l răcească, dar acelaşi obicei avea şi iubita lui şi-şi aminti grija şi gingăşia ei. Îşi amintea afecţiunea ei şi cum e să fi iubit şi în ce lume de gheaţă trăise el după despărţire, în care nu mai existase niciun sentiment şi în care parcă nici nu trăise cu adevărat. Sorbi ceaiul şi lacrimi grele începură să-i curgă pe obraji. Lacrimile lui cădeau în ceai şi el îl înghiţea.

Acolo era tot trecutul lui, toată iubirea pe care o ţinuse ascunsă, şi care acum îi pătrundea în toată fiinţa şi îl copleşea.

Plecă mai devreme. Ajuns acasă, durerea lui îl făcu să se îndoaie şi sprijinindu-se de cărţile din bibliotecă, acestea se împrăştiară pe jos şi din una din ele căzu o fotografie cu ei doi de care el uitase.

-Da, pot să ard eu oricâte fotografii, sentimentele nu se pot schimba.

De vreme ce nu putea să mai ascundă ceea ce simţea, acum voia să-şi înfrunte sentimentul. El pierduse orice legătură cu ea şi nu ştia unde ar putea fi acum, aşa că porni spre munte, acolo unde se întâlniseră ultima oară.

Peisajul era la fel de frumos şi el îşi spuse că e uimitor cât de perenă e natura şi cât de schimbători sunt oamenii. Se aşeză lângă potecă cu poza lor în mână şi îşi spuse că nu pleacă de acolo până nu o va revedea. “ Întoarce-te la mine, te iubesc imens.” Se întunecă şi începu să fie frig. Nu-şi mai simţea degetele, dar îşi zise că trebuie să moară sau să îşi omoare iubirea din el. Începu să ningă şi fulgii îl îngropară cu totul. Nu ştia cât timp trecuse, dar, deşi până atunci gerul îl făcuse să-şi simtă picioarele dureroase, deodată vedea că se simte bine, îi părea că o aude cântând şi că el pluteşte undeva deasupra tuturor într-o iubire eternă, că iubirea lui încremenise în sufletul său aşa pentru totdeauna. Dar pe de altă parte, ştia că senzaţia aceasta de plutire o au cei îngheţaţi în ultima fază înainte de a muri. Iar aşa, îşi zise, iubirea din el nu va muri, ci doar el va muri.

-Iartă-mă că te-am părăsit, pe tine pe care te-am iubit.

Soarele răsărea din spatele munţilor. Nişte paşi se auzeau scârţâind în zăpadă. Era un călugăr care aduna surcele din pădure. Se opri speriat căci la picioarele lui era o moviliţă de zăpadă iar la un capăt se vedea braţul unui om. Săpă repede în zăpadă. Acolo era un om ce ţinea strâns în mână o poză.

Călugărul acela îl duse pe Alexandru la mănăstire şi îl încălzi. Acesta îşi reveni în sunetul rugăciunilor şi de atunci rămase acolo. I se părea că reînviase şi, trăind viaţa aceea sfântă, îşi recăpătă liniştea.

pg. 157

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 50 Agentul secret al Patriarhului Autor Iftimie Nesfântu (București)

Plecasem din Timişoara dimineaţa devreme. Nu mai apucasem să dorm. Zilele anterioare plecării fuseseră atât de pline încât abia în ultima noapte am avut răgaz să pregătesc bagajele pentru drum. Şi cum urma să mă trezesc devreme, cel mai sigur era să nu mai mă culc şi să merg direct la gară. Până la Iaşi urma să fac o zi întreagă, aproape 14 h, aşa că îmi rămânea, în tren, şi timp să mă odihnesc. Uitasem însă proverbul din bătrâni: „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg“.

Compartimentul nu era altfel decât ştiam din călătorii mai vechi: fotolii deşelate, cu îmbrăcămintea ruptă, atmosferă îmbâcsită... Cineva, probabil dintre cei care aveau în grijă parcul de vagoane, observase că fereastra nu se mai putea închide şi în locul unei reparaţii fireşti a improvizat: între geamul pe care a avut grijă să-l fixeze în poziţia „închis” şi tocul de culisare împuşcase o „pană“, adică un cui. Rezultatul era beton: nu-l mai deschidea nici uraganul.

La plecarea din Timişoara Nord nu mai era nimeni în compartiment, aşa încât am lăsat uşa deschisă, cât să se mai schimbe aerul stătut din interior cu cel plin de praf şi de microbi nevăzuţi de pe coridor. La Arad s-a urcat o bătrânică şi imediat, sub pretextul unei sensibilităţi cronicizate, a închis uşa compartimentului. Avea chef de vorbă.

Eu însă, obosit şi descurajat – n-a fost chip să o conving să lase în uşa culisantă măcar un mic spaţiu prin care să circule aerul – mi-am rezemat iarăşi capul de spătarul slinos al scaunului, încercând să dorm. Fixasem pe scaun şi spătar, măsură de protecţie, o vestă, în aşa fel încât să nu culeg pe păr sau pe obraz stratul de jeg depus de la alţi călători, mai vechi… Măsuţa de la fereastră era strâmbă şi se mişca imprevizibil în funcţie de trepidaţiile vehiculului, acompaniind lăuntric glasul roţilor de tren şi trezindu-mă ori de câte ori calea ferată avea un defect. Întregul vagon se zgâlţâia, şocul se combina cu cel transmis de locomotivă către primele vagoane, care la rândul lor transmiteau către compartimente un val de zgomote de intensităţi diferite, spărgându-se în urechile călătorilor şi scuturând din toate ungherele praf şi scame, pulberi desprinse din ţesătura de fire sintetice îmbătrânite prematur şi depuse peste tot unde găseau un loc. Şi dacă n-ar fi fost aceste pulberi deja formate, materialul care acoperea încă fotoliile se făcea ca un scrum scrum la cea mai uşoară atingere.

La Timişoara, la un congres medical, tocmai asistasem la o expunere magistrală a unui expert din Italia, ce făcuse o cercetare comparativă între durata medie de viaţă a locuitorilor din ţara lui şi România. La noi, conform statisticii deceselor, oamenii – şi bărbaţi şi femei – trăiau în medie cu zece ani mai puţin decât la ei! Oare cum ar arăta astfel de date dacă s-ar face o comparaţie între România şi Suedia, Germania, Anglia?… mă întrebasem eu, ascultându-i prelegerea. El venise la Timişoara cu avionul, plecase tot cu avionul în Spania, unde fusese invitat să prezinte acelaşi studiu… Dacă ar fi sacrificat o zi şi ar fi venit cu mine cu trenul până la Iaşi, ar fi realizat poate că diferenţa semnalată între media de viaţă s-ar corela şi cu diferenţele între starea mijloacelor de transport la noi şi la ei. Praf şi pg. 158

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

pulberi microscopice şi microbi, murdărie şi neglijenţă, poluare sonoră, amplificată de starea precară a vagoanelor şi a căii ferate… Apoi starea psihică a celorlalţi pasageri, îmbrăcămintea lor ponosită, la mâna a II-a, a III-a… corpul neîngrijit, cariile ce emanau mirosuri de câte ori deschideau gura… S-ar fi arătat astfel şi alţi indicatori necesari studiului început de acel expert şi cu siguranţă ar fi fost luaţi în consideraţie… Pe când aşa, în frumoasele lui analize, rămăseseră pentru partea română rămăseseră o mulţime de zone necunoscute… „Misterul românesc” concluzionase profesorul… Auzisem de multe ori intelectuali, chiar şi medici, vorbind despre rezistenţa mai mare a copiilor din familiile de rromi, obişnuiţi de mici să trăiască desculţi, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi şi hrăniţi cu te miri ce… Mai toţi uitau de factorul mişcare din acele colectivităţi şi de condiţiile de viaţă din celelalte familii, aşa-zis normale… Dar cine să se ocupe la noi de astfel de probleme?! Şi-apoi cine să treacă la transpunerea în practică a rezultatelor? Cercetătorii noştri, dacă mai sunt, se ocupă de problemele altora – ale europenilor, ale marilor industrii, cu interese mult îndepărtate de orizontul nostru de aşteptări… Motive se găsesc. De-acolo vin banii, chipurile, acolo se fac proiectele, iar noi, cei mici, ne mulţumim cu câte o ciozvârtă aruncată din mila mai marilor din UE… Cu astfel de gânduri şi întrebări ce-mi otrăveau şi sufletul şi trupul, am adormit. Visam păduri de altădată prin care hălăduiam în copilărie, priviri umede ale căprioarelor prin pajişti, vulpi şi lupi, ce veneau iarna până lângă casă, puzderie de urme prin omăt, iepuri şi păsări… Plecasem din Rai şi ajunsesem, parcă prea repede, în Iad. O zgâlţâitură zdravănă, care m-ar fi trezit şi din morţi, m-a făcut să deschid ochii pe gara din Arad…

Buluceală pe scări şi pe coridor, voci, cele mai multe îngrijorate... Cât mai stă? Avem timp să ne urcăm?!...

Dinpsre peron tunau spre bietul tren alţi şi alţi pasageri… Ce e? Ce s-a întâmplat? întreabă bătrânica, trezită şi ea dintr-un somn cu sforăituri din grumaz. Un bărbat cu vârstă incertă, îmbrăcat în negru, cu o faţă pătrăţoasă, cu muşchii maxilarului lăsaţi, tocmai atunci se îndesa pe uşa compartimentului, prea mică pentru dimensiunea lui. Se întorsese pe o parte, şi tot nu izbutea să intre. Căuta din priviri către mine, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă ridic şi să-l trag de pulpana pardesiului sau de mână să poată intra mai uşor. Era nedumerit că nu schiţez nici un gest.

Priviri întunecate către mine, parcă mai negre decât culoarea ochilor, urmate de o expresie de scârbă, schimbată apoi cu o rapiditate de invidiat în nedumerire… „Las’, mai vedem noi!...“ scapă el. Se trage înapoi, îşi priponeşte piciorul drept în peretele exterior al vagonului şi, cu un zvâcnet, „precum curioasa legumă de pe ogorul lui Creangă la întâlnirea cu locul potrivit”, gândesc eu, se repede pe uşa deschisă şi ajunge în compartiment cu marginea uşii cu tot, cât pe ce să iasă prin geamul înţepenit… Îşi recapătă cu uşurinţă poziţia verticală, gest greu de imaginat la gabaritul lui şi se trânteşte de sus pe fotoliul din faţa mea… Un icnet de cărnuri şi fiare vechi şi alt nor de praf şi pulberi se ridică în aerul şi-aşa greu respirabil al compartimentului. N-am timp să savurez detaliile momentului…

Alte două personaje, primul ca un atlet, tras prin inel, celălalt ca un urs, dar fără să egaleze dimensiunile personajului în negru, îşi fac intrarea… La bagaje aproape că nu mai e loc. Un calcul rapid, eram deja cinci personaje pe şase locuri, o zvâcnitură, cu o secundă înainte să o facă înneguratul şi cobor eu o geantă voluminoasă pe care o aşez alături, şi cu gândul de a introduce o barieră între mine şi ceilalţi, păstrând astfel un iluzoriu spaţiu de libertate…

- Dumneata te-ai obişnuit cu independenţa, mormăie nemulţumit cel în negru. Văzusem deja paporniţa pe care ar fi dorit să o aşeze el pe locul liber, şi nu-mi făcea de loc nici o plăcere să stau cu aşa ceva alături, cine ştie câte ore.

N-am schiţat nici un gest, iar asta nu i-a scăpat celui ce aruncase săgeata. Era intrigat. Ca să mă protejez, apelasem la o tehnică psi, şi cu gândul, fără să arăt nimic pe faţă, fără să schiţez nici un gest, deturnasem replica lui, înfigând-o, instantaneu, într-un rest de oglindă, aflată în faţa celui pe care-l poreclisem, în sinea mea, ursul. În aceeaşi clipă, cu un pocnet surd, ciobul s-a spart în câteva zeci de bucăţi. „Doamne, apără-ne şi ne păzeşte, zice băbuţa, făcându-şi cruce şi scuipând în sân. Că doar n-o fi necuratul printre noi?!” şi priveşte cu subînţeles către omul în negru ca şi cum el ar fi fost întruparea Diavolului. Nu ştiu de ce eram tentat să-i zic „Călugărul”, deşi nimic din comportamentul lui nu mă ducea cu gândul la cuvioşii călugări de prin schiturile şi mănăstirile noastre.

Nu înţelegeam cum, însă am citit pe faţa lui întunecată ca noaptea că şi el mă citise şi ştia exact ce am făcut. Mi-am stăpânit panica, furişând-o cu o altfel de tehnică, mai subtilă ,în gestul bătrânei ce nu contenea să-şi facă în continuare cruce şi să-l invoce pe bunul Dumnezeu, Atotputernicul… pg. 159

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

- Hait, ţi-ai aranjat călătoria, meştere!… îmi zice, în taină, celălalt eu.

- Tu să faci bine şi să stai acolo unde eşti şi să taci. Personajul din faţa noastră se pare că vede şi ce nu se vede…

Mai bine trage un pui de somn şi lasă-mă pe mine să mă duelez cu el. Om sau diavol, un lucru e limpede: are chef de gâlceavă.

- Nu te mai grozăvi. Pentru asta o să ai nevoie de un plan de atac. Omul e şcolit, tu doar te joci, folosindu-ţi abilităţi din copilărie, intuiţii… Armele tale sunt morţii de la Schitul lui Dragoş, dar nu-ţi vor folosi la nimic de data asta.

- O să mă folosesc de „armele“ lui… Dar ca să fac asta va fi nevoie să inventariez şi să văd prin gesturile şi stările arătate, dincolo de ele, întâmplări, situaţii, oameni întâlniţi şi de mine… cine ştie unde şi când. Nu ne putem lupta decât pe un teren comun… Asta este o luptă între doi arbori, nu între oameni… Mă poţi ajuta să-i dibui rădăcinile?

- Ştii bine că specialitatea mea sunt cuvintele, cuvintele de-acasă… Dincolo de ele, sunt orb şi surd…

- De asta te-am şi rugat să te culci. Dacă chiar se va muta terenul de luptă, te voi trezi, nici o grijă…

- Fii cu băgare de seamă. Pentru tine cuvântul e călcâiul lui Ahile. Tu nu vrei să lupţi pe zona asta, te eschivezi.

- Mda… Pe tărâmul cuvintelor pare să fie la el acasă… N-o să-i ofer o asemenea satisfacţie.

- E mai simplu, te declari învins, şi-i dai pace… Şi-apoi, n-ai decât să dormi până la Iaşi.

- Cum să mai fac asta? După ce-am spart oglinda cu vorbele lui încărcate cu venin, nu va mai avea linişte… Nu se va lăsa până nu va afla cum am făcut… Sau cin anume sunt, de am izbutit să fac una ca asta. Aşa că, pune-te şi te culcă, prietene… Ai un loc pe placul tău în agenda mea cu însemnări... Ştii bine unde e. Şi dacă e nevoie îţi dau un ghiont. Dacă nu-i altă cale, ne-om lupta. „(…) Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război…“ Necazul îţi iese în cale când nu te-aştepţi.

- Şi câteodată sub chip de om… Noroc! meştere. Roagă-te morţilor tăi de la Schit să-ţi fie prielnici…

- Vorbiţi cu geanta, scapără celălalt printre dinţi…

Bătrânica se uită la el ca trăsnită şi-şi face iar cruce. Şi iar scuipă-n sân.

Văzuse şi femeia că nu scosesem nici o vorbă şi sărise, fără să-şi ia seama ce şi cum, să-l atace… Făcuse instinctiv corp comun cu mine. Întunecatul zâmbi, cu superioritate.

- Văd că ai şi ajutoare… Nu e de glumă cu dumneata.

Las pe faţă mirare, îndoială, un vag sentiment de înţelegere şi duioşie ca în faţa unei încercări copilăreşti de a face o glumă…

- Hm… Nu merge. Dumneata vrei să mă retrag… Mai întâi te-ai jucat cu vorbele mele şi le-ai folosit ca pe o ghiulea şi-acum o faci pe naivul…

Trecuse dintr-o dată la o adresare directă, mai tăioasă… Încerca să dibuie o eventuală carapace… Într-un fel mă pusese în gardă. El era foarte sigur că acele manifestări ale bătrânei nu erau întâmplătoare, căuta şi izbutise să vadă legături ale mele cu ce se afla în jur… Probabil că era mirat că încă nu ajunsesem la reacţiile celorlalţi doi, ursul şi agentul cu alură de sportiv… Sau că nu încercasem încă să-i induc chiar lui o serie de schimbări lăuntrice.

pg. 160

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

„Ar fi vrut el, da nu face neica o asemenea neghiobie… Aici e unul dintre punctele lui tari… Cât despre citirea gândurilor, asta o poate face şi o ţărancă obişnuită să ghicească în bobi. Oare, în ce serviciu secret o fi?!“

Profit de o perioadă de acalmie fără să-l scap din „raza vizuală” a ochiului lăuntric…

- Ce faci, prietene, ai adormit?

- Cum să dorm când văd cât te frămânţi? Am făcut şi eu ceva investigaţii pe cont propriu.

- Şi, ai aflat ceva?

- Nu prea multe. Poartă pe el, pe sub cămaşa neagră şi un trening de o culoare nedefinită, un tatuaj cu însemnele diavolului şi un dicton scris în slavona veche: „Prin roză, spre cruce!” Are şi nişte cicatrice urâte, una din ele pare a fi urmare a unei operaţii, celelalte sunt tăieturi lăsate de sabie…

- Şi unde te-ai ascuns? Că aici, în geanta de lângă mine, nu te mai simt…

- Nu-ţi spun, că va afla şi el…

- Asta am înţeles, îmi citeşte gândurile…

- Este norocul tău, meştere. Cine citeşte gândurile, nu mai pătrunde în spatele lor… Aşa că, Baftă! Văd că ţi-ai mutat radarul pe cei doi, ursul şi agentul… Ai grijă! Şi Întunecimea sa a făcut la fel…

- Mulţumesc de ajutor... Poţi să-ţi iei o pauză...

- Iar te grăbeşti, ai uitat că uneori pot să văd şi ce urmează...

- Uimeşte-mă!...

- Te va suna prietenul din Iaşi, editorul, să te întrebe cum stai cu romanul la care lucri... Ştii doar că mâine trebuie să-l predai la tipografie şi tu nu l-ai terminat încă... O să faci noapte albă după ce ajungi la Iaşi...

- La asta m-am gândit, nu pot să lucrez decât pe ultima sută de metri... Atunci vin toate ideile...

- Da, ştiu... prietenul tău tocmai formează numărul... Când te sună, lasă telefonul pe speaker...

- Şi n-a apucat bine „prietenul meu” – alter ego de serviciu – să termine şi ecranul telefonului s-a luminat... arătându-mi numele prietenului din dulcele târg... Am lăsat bucuria să-mi inunde faţa şi, profitând de o răsucire a omului în negru din faţa mea, tocmai atunci îşi căuta ceva într-o paporniţă, am trecut telefonul pe speaker...

- Ooo, ce bine că aţi răspuns... V-am căutat toată dimineaţa... M-au sunat de la editură... Aşteaptă de la dv cartea Agentul secret al patriarhului... să o dea în lucru...

Omul negru tocmai desfăăşase din paporniţa-i jegoasă o sticlă cu un lichid roşu spre negru, îi scosese dopul, lăsând să se răspândească în compartiment un miros de vin mănăstiresc, admiras şi pofticios şi cu o expresie – voi, muritorii de rând, nu să gustaţi niciodată din aşa ceva! – dusese sticla la gură... Dar nu apucase să tragă nici măcar o înghiţitură... Când a auzit titlul cărţii, rostit de prietenul meu din Iaşi, a început să-i tremure mâna... Şi totodată, trenul s-a mişcat, iar el, dorind să prind discuţia, a scăpat sticla printre degetele-i turgescente. Zeci şi zeci de cioburi s-au împrăştiat, lăsând să curgă conţinutul uleios pe linoleumul îmbătrânit şi murdar...

- Mai sunteţi la telefon?!... Am auzit parcă o bufnitură, ca şi cum ar fi crăpat un drac!... pg. 161

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Am făcut un efort să nu mă pufnească râsul, străduindu-mă să-i vorbesc prietenului ca şi cum n-aş fi fost în acel compartiment...

- Ajung în seara asta la Iaşi şi, după ce mă cazez la Mitropolie, unde stau eu de obicei, o să fac un duş şi-apoi îmi pregătesc o cafea tare... Până în zori finalizez romanul... E scris deja... în procent de 99 la sută. Doar că până astăzi nu ştiam cum să fac portretul personajului principal, agentul secret...

- Şi-acum ştiţi?!...

- Ooo, da... E ca şi cum l-aş avea aievea în faţa ochilor...

pg. 162

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 51 Apariție Autor Monica Tonea (Belgia)

Mi-a atras privirea în timp ce așteptam în gară Thalys-ul pentru Amsterdam. Nu aveam cum observa foarte bine trăsăturile ei din unghiul în care mă aflam, dar îi puteam citi o anume agitație în statură și în pașii cu care măsura necontrolat pietrele gometrice ce acopereau peronul. Ducea cu ea o geantă de mână din piele de culoare coniac, aceeași culoare ca și cizmele înalte. Era doar un profil și devenisem curioasă să îi văd măcar ochii pe care, nu știu de ce, mi imaginam mari și umbriți de gânduri. Sunt o fire grabită, așa că atunci când a tras trenul în gară, am urcat repede în ciuda curiozității mele, nerăbdătoare să mă instalez. Am renunțat la ideea de a întoarce capul să văd în ce vagon urma să urce. M-am așezat confortabil, am scos cartea și ipod-ul din geantă, plasându-le pe masă fără a o ocupa în totalitate. Nu vroiam să par grosieră sau nesociabilă. Tocmai mă pregăteam să îmi selectez ceva de ascultat, când am ridicat privirea și am văzut-o pe culoarul vagonului, înaintând ferm și cu pasi siguri. Silueta ei mică părea nu știu cum impunătoare. În treacăt verifica numerele scaunelor cu repeziciune, lăsându-mi impresia că face asta regulat, la calatorii mă refer. Nu cred că am fost foarte surprinsă totuși când s-a oprit brusc chiar lângă scaunul din fața mea. Își băgă mâna în pardesiul negru, încheiat până la ultimul nasture și strâns bine cu cordonul.

A scos cu un gest delicat telefonul pe care probabil a verificat încă o dată numărul locului și a oftat prelung, de ușurare parcă. În timp ce se așeza, mi-a cautat privirea zâmbind scurt. Nu cred nici acum că a simțit nevoia acută să intre în vorbă, prea avea un aer privat și preocupat ca să poată repera ce se întâmplă în jurul ei, dar a făcut o remarcă simplă, însoțită de același zâmbet senin ce contrasta cu restul trăsăturilor ei aspre.

- Pe cât de luminoasă această după amiază, pe atât de rece, nu?

Aproape că nu reușeam să îmi descleștez maxilarul, așa de neașteptată mi s-a părut vocea ei. Cuvintele rostite întro pură limbă română m-au surprins și mai tare. Nu aș fi crezut. A sesizat nedumerirea mea și atunci și-a îndreptat privirea spre coperta cărții mele de pe masă ca să înțeleg de und venea certitudinea ei. Mi-am scos o căștile de pe urechi și am bânguit un: - Așa e, s-a instalat frigul și la noi în ultimele zile… Dar în minte îmi galopau acum întrebările, ce să fac, să continuu? Să fac conversație de complezență acum?! Cred că am schițat un zambet forțat cam vag și deloc încurajator, așa că orice fir de conversație ce s-ar fi putut înfiripa s-a dizolvat în eter.

Nu părea deloc afectată de modul abrupt în care m-am retras. Mi-am pus casca la loc și distrat am luat cartea ce acum nu mai mă atrăgea deloc, dar într-un fel sau altul trebuia să mimez indiferența. Nu puteam să mă concentrez și pace, după ce am recitit de 3 ori același pasaj fără a înțelege măcar un rând, am renunțat, dar am continuat să țin cartea în mână ca și cum eram absorbită în lectură. Nu eram. O studiam iar. Acum nici nu mai era conștientă de prezența mea, fiind absorbită de peisajele ce se derulau cu viteză pe geam. O clipă și eu am simțit magia lor, culorile reci de noiembrie completate de un fundal crepuscular amețitor. Frunze și cer de aramă. Până când mi-au căzut ochii pe reflexia ei din geam bine conturată datorită luminii ce se aprinsese nu de mult în vagon. Oare ce o acapara așa întru-totul? Fruntea încrețită și sprâncenele ridicate ușor în încruntarea lor, privirea ce cădea sacadat pe fiecare umbră, copac, nor de culoarea focului; da cerul parcă era în flăcări la acel ceas și în același timp scrutând și pg. 163

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

căutând ceva dincolo de ele, peisajele. Ochii schimbători când sufletul i se anima. Acel «je ne sais quoi» ce reieșea în toate gesturile ei, chiar și atunci când era perfect statică, mă fascina din ce în ce mai mult. La ea era o întrunire a tuturor simțurilor ce atrăgea privirea, nu frumusețea ei incertă, a unei femei puțin trecută de 40 de ani ce nu-și spunea varsta nici în trăsăturile feței delicate, nici în stângăcia copilaroasă, nici în vocea nesigură, nici în fragilitatea gesturilor, nici în delicatețea corpului. Îi simțeai maturitatea mai târziu, când o ascultai. Dacă aveai privilegiul să fii martor la acest fenomen. Eu l-am avut, în parte a fost meritul meu, cum am trecut peste limitarea firii mele timide și am îndrăznit: - Pentru prima dată la Amsterdam?

A fost rândul ei să tresară, neașteptându-se probabil la o interpelare. Smulsă din reverie, ezitant, a zâmbit iar.

- Nu, în ultima vreme, merg regulat. De data aceasta, cu o ocazie specială, a adăugat… Această dezvaluire, ca și cum îmi castigasem dreptul să o ascult, m-a dezarmat. Ceva în aspectul ei te-ar fi făcut să crezi că trece printre noi ceilalți cu o oarecare inaccesibilitate, fără a avea constiința existenței noastre.

- Trebuie să iubești acest oraș înseamnă, ca să revii mereu, am tatonat-o eu. Ceva îmi spunea că se poate preta la asta, avea o anume subtilitate în voce ce te îmbia să îndrăznești. Nu m-am înșelat, privirea mi-a zâmbit de data aceasta fără ezitare.

- Orașul, sau o persoană dragă ce te cheamă continuu acolo. E adevarat, Amsterdamul are ceva dintr-un romantism brut, neasemănător Pragăi să spunem, Veneției sau Parisului. Totodată, poate fermeca când ceața densă se lasă peste poduri sau cărămida cladirilor vii ce se oglindesc în apa clară a canalelor. Asta dacă poți îndrăgi acest amestec unic de sumbru cu vitalitatea culorilor ce ies la suprafață odată ce descoperi orașul.

- O persoană căreia îi place să călătorească… Nimic surprinzător într-un tren ce merge spre Amsterdam, nu-i așa?! , am exclamat neputând să îmi suprim ironia inocentă.

- Absolut! a râs cu hohot, melodios, cum nu m-aș fi așteptat. Detașarea cu care se angajase în discuția aparent plină de platitudini m-a liniștit și am știut imediat că degajarea aceasta vine din complexitatea ființei ei, din care reies la suprafață doar frânturi din ea, din valenta trăirilor ei variabile.

- Avem aproximativ 2 ore de drum, continuu eu, dacă l-am umple cu povesti despre peregrinari prin lume, cred ca aș simți la sfârșit că a fost cel mai plăcut mod de a omorî timpul.

A devenit serioasă când a început să vorbească din nou. Figura i se anima în intregime când povestea ceva. Tot sufletul i se citea în jocul privirii.

- Prima mea călătorie în străinătate a fost la Paris, în Decembrie '99. S-a petrecut ca în vis, ieri eram singură, azi într-o relație stabilă dar încărcată de tumult, iar mâine urma să plec pentru 2 saptamâni în Franța. Ca sa petrecem impreuna noul an milenar. Unde altundeva decât în capitala pariziană! După aceste momente singulare din viața mea de până atunci, am rămas cu anumite așteptări, așa că drumurile ce au urmat au fost adeseori raportate la acest prim drum. Nu a fost meritul meu. Eram studentă în București, venită din provincie, fără un venit stabil, ici colo câte un job sezonier, multă alergătură și consum emoțional în postura de reporter, însă fără nici o recompensă financiară. Totul era galopant, surprinzător, nou, amețitor. Iubitul meu, plecase pentru 6 luni cu o bursă de studii la Toulouse. Plecare încununată cu surpriza mirobolantă de a îmi face invitație ca să pot ieși din țară. Îți amintești, pe vremea aceea nu era încă simplu să călătorești și se ieșea din România pe baza unei invitații, a adaugat ea explicativ. Îmi aminteam, cum nu…

- Nu era chiar întâlnirea de la mijlocul drumurilor, continuă ea, dar cu siguranță a fost una din cele mai reușite.

Am pregătit cu minuțiozitate fiecare lucru pus în valiză, de altfel, fiecare detaliu era bine pus la punct, pregătirea în sine fiind mai ales pentru reîntâlnirea cu M. după o separare de 2 luni. Ştii, într-un cuplu nou, proaspăt, fiecare lucru contează, iar în limbajul unei relații perioada asta e mare. Nu eram la prima noastra separare, era a doua.

Prima dată se întâmplase la doar 3 luni după ce ne cunoscuserăm și sincer, plecarea lui în State pentru aproximativ 8 saptamani agonizante ne-a pus nu numai la grea încercare, dar și într-o lumină nu prea favorabilă dacă i=ai fi întrebat pe cei din jur. Eram sortiți eșecului din start pentru oricine din anturajul nostru. Deasupra mea plana un mare semn de întrebare. Dacă stau bine și ma gândesc, nu l-am întrebat niciodată, și au trecut mai bine de 24 de ani de atunci, dacă a avut vreodată îndoieli când a plecat în Martie '98. S-a oprit aici brusc, interuptă fiind de un anunț robotizat din tren. Mă uitam la ea cum asculta atent, dându-și încet o suviță de păr după ureche, parcă așa avea mai multă disponibilitate să înțeleagă mesajul. Expresia figurii ei concentrate lăsa să pg. 164

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

-

-

-

-

cred că nu a înțeles tot ce se spunea, nici eu de altfel. A ridicat din umeri și a reluat. Eram atât de captivată de atmosferă, de gesturile ei, de începutul relatării, că nu aveam răbdare să dau importanță la întreruperi exterioare. Într-o oarecare măsură, încercările la care am fost supuși în acea perioadă și-au lăsat amprenta asupra relației. La mine toate lucrurile au o anume rezonanță, ce ma atinge de fiecare dată într-un fel sau altul. Da, da, dadeam eu din cap spre înțelegere, era deja evident pentru mine că ce rezona în ea - ființă mai vie nu am întâlnit - ne atingea și pe noi ceilalțila un nivel inexplicabil.

De data asta în schimb, avuseserăm timp să acumulăm ceva experiență, la nivel relațional, dar și legat de aceste separări temporare, care căpătau o regularitate nedorită. Înainte să plec spre aeroport, eram deja transfigurată de dor. Poate și de spontaneitatea plecării spre orașul luminilor, sigur.

Romantic, am întrerupt-o eu. Şi atât de îndepartat…

De mică am iubit călătoriile, continuă ea de parcă nu fusese conștientă de remarca mea. Eram acaparată întrutotul de emoția plecării, de pregătirea de dinainte, de freamătul din jur când toți participanții forfotesc animați de un singur gând: să purceadă la drum. Un dor nestăvilit de drumuri noi, de umblat, de descoperit și văzut lumea.

Așa îngrădită cum era România pe aceea vreme, pentru mine era o lume largă, în culori vii, îmbătătoare. Iar Parisul… Cunoști emoția primului aeroport, primei plecări, prima țară străină, singură? Teama de necunoscut, neliniștea pornirii de pe loc… Eram persoana contrariilor prin definiție. Poate mai sunt… El știa asta. La această remarcă privirea ei se întunecă brusc. Am crezut că se va opri la fel de repede cum începuse. Instinctiv am furisat o privire spre mâna stângă. Speram să găsesc o dovadă a existenței lui. Am observat un inel sofisticat ce putea părea o verighetă mai elaborată. Dar nu eram sigură. Timp de un minut sau mai mult uitase de prezența mea, cred că scruta întunericul ce cuprinsese tot decorul de afară, în căutarea unui gând nerostit. S-a întors spre mine. Şi-a masat tâmpla îngândurată și susținându-mi privirea cu complicitate, a reluat.

Otopeniul mi se păru mare și alambicat iar prima mea decolare a fost lină și lipsită de peripeții. Aterizarea la fel, calmă. În schimb, odată ajunsă pe Charles de Gaulle am avut sentimentul acut că mă aflam pe altă planetă. Una uriașă. Labirintică. Cu pași nesiguri, am înaintat mânată de instinct mai mult, având tot timpul senzația că mă afund tot mai tare. Nu știu cum, dar am reușit să ies, trecând de customs și de controlul de pașapoarte, fără bagajele de la cală însă. M-am precipitat în brațele lui copleșită și pierdută. Fericită. Ușurată. "Nu am știut unde să merg după valiză..." Iar el a rezolvat și această problemă, intervenind promt și eficient ca întotdeauna. După o scurtă explicație la vamă, cu invitația mea în mână și o franceză impecabilă, i-a convins să ma lase să mă întorc deși nu aveam viză cu intrări multiple pe teritoriul lor. Nu am fost niciodată bună la despărțiri. Nici la regăsiri se pare. Cu mult efort arătam un entuziasm sugrumat, de teama că, dacă mi-aș manifesta trăirile reale, aș fi suferit efectiv o explozie de emoții greu de controlat. Prin urmare, cadrul regăsirii a fost perfect. Am descoperit iar pe îndelete dorurile noastre ascunse și evident, Parisul. Am îndrăgit fiecare cartier străbătut, cu străduțe mici ca desprinse din trecut, cu bulevarde largi unde totul vuia, cu mansarda meschin de mică oferită de un prieten drag lui unde ne-am iubit cu frenezie. Muzeele, parcurile romantice, totul era captivant. Am revazut acest oraș de-a lungul anilor până l-am învățat pe dinafară. L-am pus deoparte când am simțit că e nevoie să mergem mai departe. A tăcut câteva momente ca să reia iar.

Nu am avut voiaj de nuntă. Totul fusese precipitat în acea perioadă. Copilul ce avea să vină, organizarea nunții, aplicarea lui la un job în străinătate și mutarea ulterioară aici. Mă simțeam total nepregătită. Atunci am dus o luptă cu mine. Aveam 23 de ani și o perspectivă largă în față. Însă nu știam prea bine ce vreau. I-am ales pe ei, copilul nenăscut și el. Speriată de această deturnare, m-am retras în carapacea mea o vreme bună. Atunci s-a resimțit cel mai mult fragilitatea ce mă caracteriza. Ezitările, temerile, totul mă aduseseră într-o stare de apatie. A fost prima oară când asistam ca un spectator la viața mea ce se derula fără voința mea proprie. Se derula, dar nu participam activ deloc. Am simtit că renunț la o parte din mine când am plecat. Mult mai târziu, când am învățat că viața fusese generoasă cu mine, am apreciat această schimbare majoră. Ieșită iar la suprafață, parcă renăscusem. Dar eram atât de obosită… De aceea, când am crezut că avem nevoie de o pauză, am dus copiii, da aveam deja doi, la bunici și am plecat într-un voiaj de cuplu ieșit din tiparele obișnuite, ca o lună de miere.

Destinația a fost în insulele Canare, Tenerife. Nu a lipsit nimic care să contribuie la atmosfera pe care o căutam.

De la hotelul luxuriant, la plajele cu nisip vulcanic arzător și surprinzător de fin, la delfinii căutați în largul Atlanticului de un albastru intens și plutirea calmă printre cașaloții jucăuși. Spaima de rechini și un zbor

pg. 165

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

-

-

-

-

înfricoșător pentru mine deasupra apei. Un safari aventuros cu un jeep și un șofer puțin ieșiți din comun, ambii, prin interiorul insulei cât și vizita altor insule din arhipelag, unde m-am ales cu o poveste cu vrăjitoare, un peisaj potrivit poveștiicu un aranjament de pietre similar lui Stonehenge. El Teide m-a impresionat de la prima vedere.

Primul vulcan activ la poalele căruia mă găseam. Am urcat până unde aveam autorizație și la un moment dat am avut o ușoară amețeală din cauza oxigenului rarefiat sau poate doar din cauza copleșirii emoționale. La sfârșit am avut în plus în bagaje fructul unei plante al carei consum era interzis în Europa pe atunci, zambi ea implicit.

Oferit cu nonșalantă de către șoferul atipic ce ne însoțise în safari, după ce acesta l-a cules de pe marginea drumului unde planta creștea în abundență, 2 pietre mari de lavă ce le-am substras de la El Teide, curbând puțin regula că nu era admis să le culegi și coaja tăiată în 2 a unei nuci de cocos desfăcută cu precizie de un localnic pe plaja din Las Americas. Cred că raportez fiecare călătorie la o stare anume și mai ales la intensitatea relației noastre. Ca orice cuplu, nu aveam o legatură lineară și stările variau… Mă privi direct în ochi, ca și cum ar fi căutat confirmarea în privirea mea și cum nu am spus nimic a continuat.

Când am știut că putem împărtăși cu copiii experiența unică a drumurilor noastre am început să îi luăm cu noi.

Le-am arătat și lor Parisul prin ochii noștri deja îndrăgostiți, Sardinia am găsit-o ca fiind locația perfectă de familie pe timp de vară, Praga am descoperit-o mai târziu de un Craciun frumos, New York-ul ce nu doarme nicicând l-am oferit fiului mai mare când a împlinit 12 ani. Au fost și altele, dar e prea mult de povestit.

Preumblările au căpătat valențe noi și am devenit mai neastâmpărați cu dorul de a descoperi ceva și altceva. Leam deschis privirilor chiar și o părticică mică din România. Şi când stările nu erau așa bune, cum se derula o călătorie la voi? Înțeleg că nu ați încetat niciodată să străbateți lumea împreună… Aici a oftat iar prelung, dar a reluat fără întârziere.

Croația, coasta dalmată, a fost o altă descoperire ce am degustat-o pe îndelete. Fusese o piatră de hotar pentru cuplul nostru cu puțin timp înainte, chiar în primăvara acelui an. Era anul în care am crezut că ne-am pierdut definitiv. Dacă înainte mai fuseseră momente tensionate, atunci a fost o zbatere intensă de a ieși la suprafață și cel mai greu era să nu las să transpară asta mai departe. Zguduțti cum eram, am ales totuși să plecăm peste vară în vacanță. Cu pași fragili ce călcau cu delicatețe peste pietrele plajelor croate, dar dureros de apăsător peste sufletul nostru. Ne cunoșteam dar parcă nu ne mai știam. Ne tatonam și aproape că îmi țineam respirația sperând că așa, cu atenția mărită, îi voi veni în așteptare. El, ce simțea el, era dincolo de sine. Mă ura și mă iubea în același timp. Iar eu doar atât așteptam: să aibă o emoție față de mine, orice emoție. Îmi era teamă. A fost o călătorie a trăirilor și deciziilor. Ne-am oprit apoi la Veneția. Alegerea lui. Vroia să petreacă în acest oraș unic ziua lui de naștere. Am avut 4 zile frumoase. Dar tresăream atât de des și îi studiam fiecare gest cu teamă în suflet. El era uneori abătut. Dar romantic. Încerca să îmi dea speranțe dar nu era încă în stare. Adeseori îi surprindeam suferința în priviri. Următoarea oprire a fost la un bed&breakfast superb situat ideal pe dealurile cu viță de vie din Valpolicella. Şi la Verona desigur. Aici am descoperit că legătura noastră capătă puteri. Ne-am vindecat rănile in timp… Odată solidificată legătura noastră, am mers înainte cu mai multă încredere. Îmi venea să întind mâna să o reconfortez în vreun fel, părea așa fragilă acum destăinuindu-se în fața unei străine.

Alt loc în care m-am simțit puternică, frumoasă, iubită a fost Portugalia. I-am zâmbit, aș fi vrut să spun că așa pare și acum, însă m-am abținut.

Am îndrăgit imediat Porto, m-am înveselit în Aveiro plin de romantism, în culori intense si un cer sticlos de un albastru ireal. Mi-am pus cunună de flori în păr pentru festivalul medieval din cetatea Obidos, am savurat Lisabona cu stăduțele ei înclinate și tamvaiul 28. Am fost curioasă în Coimbra și m-am simțit una cu arămiul nisipului plajelor din sud, a stâncilor roșcate lovite de valurile verzi și reci ale Atlanticului. M-am îndrăgostit iremediabil de simplicitatea sătucului de pescari Ferragudo. Au trecut ani și chiar și acum simt că am avut un moment bun pe atunci. Într-o vară, un an mai târziu, am suspinat îndelung când mi-a spus că vom sta cuminți pe lângă casă. Era în anul când ne cumpărasem o nouă casă, dorită, unde am trecut în altă etapă a vieții noastre de cuplu: cea a încrederii și a unei iubiri nealterate. Atunci însă am și realizat că nu aveam astâmpăr. Că îmi trebuie, e o necesitate să văd, să umblu, să descopăr și să mă bucur de locuri noi. M-a dus și în acea vară până la urmă pe acea uitată într-un colț al amintirilor Coastă de Azur. Nu mai fuseserăm de când erau copiii mici. Erau adolescenți acum. Am redescoperit iubirea noastră pentru sudul Franței. Am făcut un detur apoi de o zi și o noapte la Ventimiglia, unde

pg. 166

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

am savurat un moment de autenticitate în acest oraș mic de coastă ca să ne continuăm apoi drumul spre o stațiune de munte de la poalele lui Mont Blanc. Aici am retrăit bucuria de a fi în natură în munți, ca pe vremuri în Austria. La sugestia mea tot în acea vară am văzut și Berlinul care m-a sedus din prima și o lună mai târziu, Londra, cadoul nostru pentru fiica ce tocmai împlinea și ea 12 ani. Ştii cum e când te simți iubită prin toți porii?

Când doar gândești și cineva îți vine repede în așteptare? Trecuseră deja 18 ani de când ne cunoscuserăm și niciodată nu fusese mai pregnantă dragostea lui pentru mine. Mă uitam în jur și vedeam doar disperare, cupluri destrămate și cuvinte dureroase spuse la suparare. La noi era opusul. De parcă eram într-o mare agitată, tulbure, cu vase ce se scufundau cu zgomot prelung în jur și numai barca noastră stătea liniștită. Eram surprinsă nu numai de el ci și de mine. Intensitatea emoțiilor mele mă zăpăcea și în același timp îmi dădea aripi. Cea mai frumoasă perioadă a noastră.

Exact în acest moment trenul se opri lin în stație la Amsterdam. Ea tăcu ușor surprinsă. Lumea deja se preicipa să se ridice și să iasă. A ridicat din umeri a doua oară de cand o întâlnisem și a privit spre pardesiul ei negru ca semn că gata, într-adevar aici s-a terminat.

- A fost un drum cel puțin interesant, mi-a spus, în timp ce se îmbrăca. Aș vrea să știi că nu obișnuiesc să vorbesc cu străinii în trenuri. Pe atât de neașteptat, pe atât de surprinzător. Îți mulțumesc, a adăugat cu grație.

I-am răspuns că m-am simțit onorată să o ascult. Nu am apucat să mai continuu, că am coborât și părea că nu mai ascultă. Am făcut câțiva pași pe peron spre ieșirea din gară și după ce am ajuns în apropierea apei s-a oprit brusc și m-a privit cercetător. Își lua rămas bun. Sperasem că va mai spune ceva ca o completare, o încheiere, până atunci.

De ce venea regulat o dată pe an la Amsterdam, unde era el, ce o neliniștea? La lumina becurilor de pe stradă părea transfigurată, părul îi era răvășit de vântul aspru și ochii îmi rămăseseră nu știu de ce țintuiți pe părțile de jos ale pardesiului ei negru ce se ridicau neliniștit in aerul înghețat. La fel cum apăruse, neprevăzut, pe locul din fața mea, așa și avea să dispară. A zâmbit pentru ultima dată, complice.

- Să ai o ședere plăcută în Amsterdam și iartă-mă că te-am acaparat de tot. Am rostit ceva, nu mai îmi amintesc ce, de complezență și ușor tulburată. S-a întors și s-a îndepărtat cu pașii ei mici și siguri, călcând apăsat pe tocurile înalte ale cizmelor de culoare coniac.

pg. 167

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Nr. 52 Ziua în care îngerii mor Autor Alexandra Valentina Ionică Îmi întorc privirea spre realitate , spre pustiul răsărit din flăcările dreptăţii .Un cor de îngeri cu aripi de foc dansează înlăcrimaţi pe cenuşa albă a tinereţii arse. Cântă sperând să fie auziţi , sperând să fie îmbrăţişaţi de îngerii albaştri, de părinţii cu chipul îndurerat, luminat doar de flacăra lumânării sfinte.

“Andrei!”(Andreeei…răspunde ecoul îmbâcsit cu fum înecăcios).”Andreeei!” “Andreeeei!”. Glasurile sugrumate de gheara morţii se încolăcesc de sunetele sirenelor, în aerul nopţii, ca nişte liane ale disperării oarbe. “Andrei nu mai e…e…e…”Acordurile muzicii rock, emanaţiile dorinţei de restaurare normalităţii, strigătele fanilor încrezători în tinereţea lor se topesc într-o pastă de sunete negre.

Dincolo de realitatea arsă, printre betoane şi clădiri uitate de lumină , văd trupuri mari , ucise de indiferenţă , cu funcţii şi acte oficiale; păşesc cu sfidare pe cenuşă şi arată cu degetele murdare ”vinovaţii”. –De mâine vom porni anchetele…morţii au timp să aştepte…eternitatea este aşteptare….Ne vom juca de-a judecata…pentru că noi, oamenii cu decizii şi legi scrise, strâmbe, nu cunoaştem şi judecata de apoi….

Am să mă întorc şi am să mă mint că am visat un vis urât , am să mă întorc şi am să spun că tot ce văd este doar un strigăt de trezire , am să mă întorc şi am să găsesc cinci îngeri cu aripi de foc înălţându-se spre eternitate cu mândria amintirii paşilor de altădată, paşi grăbiţi spre ceea ce avea să fie un hit, o oglindire a realităţii în sunete haotice precum gândurile noastre pierdute printre ruine. Ei cinci au cântat cu vocile tinereţii pentru tinereţe, pentru ziua în care nu vei mai cunoaşte cuvântul renunţare…Sunete, doar sunete : ´”Pleacă, pleacă şi nu uita, uita ...viaţa este cum visai cândva… cândva. Nu grăbi iubirea, simte amintirea...´”. Mă ridic de pe covorul prăfuit, lacrimile-mi împânzesc ochii cuprinşi de fiorul eternităţii absolute, premature ...Căzută în golul infintit al prezentului negru, prezent care a îngenunchiat sufletele mici ale lumii pământene, aud voci tinere şi inocente : ´”Pleacă…pleacă…

Iartă…iartă… tă…tă… Uită…uită…tă…tă… Cântă ..tă…tă….” Toate-n cor, legate de note muzicale fragile, nescrise , toate vor să ne îndrume spre normalitate , spre ceea ce este comun şi civilizat , spre ceva ce am uitat să preţuim , spre adevăr. Păşesc printre paturile gemând de răni şi suferinţă, descopăr fâşii de piele pe care un marker cu tuş negru scrisese un număr…”Am rămas doar cu un număr” spune, şoptit, fără putere, tatăl Alexandrei.

Terminase arhitectura, se pregătea să realizeze proiectul unei săli de concert în care să nu mai ardă îngeri…Mama mângâie acum caietul de teme al fiului ei…filele se opriseră dramatic la o poezie a lui Lucian Blaga.”Cenuşa îngerilor arşi în ceruri…” gândeşte pustiită mama…Mihai nu apucase să termine tema, încă mai citeşte despre universul poetic, aşa îi spusese până să plece…Păşesc cu teamă pe covor şi merg spre vocea care-mi suna în amintirea sensibilizată de profunzimea momentului. O văd printre raze cu părul bătut de briză , ochii înlăcrimaţi, aleargă şi se lupta să răzbească între cele două lumi . Tânăra artistă se lasă purtată de cocorii văzduhului spre peisajul cromatic al Paradisului. Cu aparatul de fotografiat în mâna stânga şi cu imaginea timpului trecator în suflet , ne strigă şi ne aminteşte : ´´-Zâmbiţi ! Zâmbiţi pentru mine ! Am iubit arta întreaga-mi viaţa şi am să o iubesc şi acum, aici ,dar am nevoie de zâmbetul vostru pentru a-mi lăsa sufletul purtat în abisul pierdut al eternităţii. Aici lumea de acasă îmi e muza şi pictez instantanee cu îngerii pierduţi printre stele ...” Un aparat de fotografiat şi un zâmbet sincer mi-au rămas în amintire ...Să trimiţi cele mai frumoase fotografii din Paradis, acolo unde sufletul tău este inundat de inspiraţie divină, acolo unde poţi simţi zăpada înainte să fie pătată de pământul murdar acolo undei lumina multă, caldă, precum apusul din Călimani pe care-l iubeai atât de mult , acum soarele a apus cu tine ... Şi scriu asta privind apusul de la fereastra mare, gotică. Ceaiul negru-mi încălzeşte mâinile aspre, sufletu-mi e în munţi, în depărtări atinse doar de soare , căci ştiu bine: Cât trăim iubim să iubim , să speram, să luptăm, privim dincolo de aparenţe însă judecăm , nu ştim să minţim frumos şi uităm să iertăm. Suntem oameni, opere de artă ale pg. 168

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

naturii expuse în grădina vieţii, toţi plăsmuiţi cu aceleaşi pensule, cu virtute si libertate. Am scris şi încă scriu cuprinsă de inspiraţia născută din tragicul adevăr de ieri şi de azi. Am scris pe o foaie albă prezentul cenuşiu, printre flăcările dintr-o toamnă târzie. Eu, îngerul-fotograf…

pg. 169

Centrul de promovare „Itaca” Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2015, ediția a VII-a

Mulțumiri autorilor participanți la acest concurs de proză scurtă!

Mulțumiri partenerului Grup Media Singur și juriului!

Centrul promovare „Itaca” – Dublin, urează tuturor autorilor și colaboratorilor

Sărbători fericite și

An Nou cu împliniri!

pg. 170