Editura TERRA DESIGN 2009
Drepturile asupra acestei ediŃii aparŃin autorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României DOBRE CLAUDIU InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice / Claudiu Dobre – Gura Humorului : Terra Design, 2009 ISBN 978-973-8914-34-6 821.135.1-1
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
SĂ NU-MI LIPSEŞTI BINEłEA DIMINEłII ! DimineaŃă de dimineaŃă, dorinŃă de dorinŃă,/ eu sunt punctual la scăldătoarea-Ńi/ din ochiul sever de suferinŃă/ (prea-dulce-ncireşată-n floare, mult, mult prea-dulce/ Bethesdă a sufletului meu - Ioan, 5, 1-18)./ Şi căprior fiind, (neliniştit continuu de orice sunet prădător),/ mă reînsufleŃesc din bineŃea matinală de rouă/ de aghiazmă din ochii-Ńi îmbătători de-ameŃitori,/ dar fără obolul clipei - când mă privesc în chipu-Ńi reverberat/ pe negativul prea-nsetat al fotodiafragmei memoriei arc/ autodeclanşate - eu nu pot respira pentru un rest întreg de zi/ şi-altminteri Crucea de 24 de ori ostenitoare/ nici că o pot clinti... nici că o pot clinti.../şi-mprim ca Dosoftei psaltirea clipei dimineŃii calde/ şi-n miez de zi... şi-n asfinŃit... şi-n poartă întredeschisă/ din îngheŃatul răsărit !/ Tu, căldură matinală, nici motivat !, nici motivat !/ n-ai voie să lipseşti la întâlnirea dimineŃii de bineŃe/ căci magic legi şi împaci cu trupu-mi/ reverberaŃia nebună a spiritului meu autodepărtat/ şi dintr-odată deîndată în trup şi spirit m-ai reîndestulat.../ ... şi chiar şi motivat de-mi vei lipsi eu ologesc/ clipă de clipă, oră de oră, zi de zi./ În roua norilor pufoşi de ploaie voi plânge şi voi suferi/ ... şi... de luni abia de mă voi reîmplini şi mă voi reclădi !!!/ de mă vei privi... de mă vei privi.../ Sânziana Rugăciunii DimineŃii,/ Tu dă-mi să beau doar Apa VieŃii !/
TE VOI SLUJI MEREU 1. Cu fiecare clipă care vine,/ mă adâncesc din ce în ce mai mult în tine./ 2. Şi-aş vrea smerit şi-ncetişor să mă cobor/ Până-n sămânŃa spiritului tău multicolor./ 3. Să îngrădesc dorinŃele cu fragi şi ghiocei,/ în închisoarea florilor sunt condamnate fără de temei./ 4. Să mă topesc în tine şi să-Ńi fiu/ setea de zi cu zi şi râs hazliu./ 5. În completul de judecată al sufletului meu eşti vinovată,/ că m-am îndrăgostit însângerat de tine-n clipa beată./ 6. Mi-aş părăsi fiinŃa şi-aş adăsta în tine./ Mă vei lăsa tu oare să contopesc în bine ?/ 7. Şi de voi vieŃui fără să te am, simt, gust,/ te voi sluji mereu în sufletu-mi vetust./ 7
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
RETINA ARSĂ ŞTIE CĂ TU EŞTI ACEEA ! Piersică dulce, ce lacom te-aş cuprinde !/ Ce de mieroşi în juru-Ńi râvnesc la mierea ta.../ Şi pe retină îmi filează stroboscopic amintirea din Bărăganul/ însetat când inul florilor atât de albe de cireş în razele de soare/ te-au dezgolit şi ochiului de sus până la mijloc te-au dezbrăcat.../ ... şi-am îngheŃat cu totul în plină zi de vară !/ Nici până acum retina de-arsura amintirii nu s-a vindecat !/ Şi vorbele, săracele, s-au reîmbuteliat, căci tăcerea prin sine/ îŃi vorbea, deşi nu cred că ştii că aura/ din juru-Ńi mi-a destăinuit luminic/ că Tu eşti Aceea ce ai putea să-l naşti/ pe Dumnezeu şi ai rămas Icoană Precistă în mintea mea./ Nici până acum nu am uitat, memoria-mi încă nu s-a voalat !!!/ ... doar sufletu-mi s-a resemnat, destinul calea şi-a urmat,/ trupu-mi ironizat de vârstă s-a perimat/ şi spiritu-mi s-a sublimat./ Mi-e încă dor de tine, piersicuŃă dulce, ce lacom sunt !!!/ căci nu m-aş sătura !/
ANDEZIT FĂRĂ CLIPIT te stânceşti pe lângă mine, munte,/ retrase sunt chipurile tale de viaŃă vegetală parfumată,/ incantaŃii de nuanŃe de clorofilă,/ clipe de flori îmbătătoare,/ clipe de flori întristătoare,/ polenizate de aripi rare .../ îŃi dezgoleşti mijlocul indecent, culme,/ mijlocul gri de andezit la care mă uit/ fără să ştiu dacă trebuie ocolit... pătruns sau domolit.../ dar ştiu că lângă tine voi odihni cu Sfarmă-piatră/ şi-am să-Ńi pătrund în vintre-încetişor,/ puşcându-te cum vânătorul puşcă fiara prinsă-n capcană.../ şi iartă-mă, golaşă culme, că-Ńi zgârii frumuseŃea necioplită,/ căci dacă nu mă vrei, voi aşterne pe pielea ta dezgolită de centura verde/ tatuajul reginei dace din visele mele alexandrine,/ pe care o văd în chip de licurici,/ ars de-ntuneric şi clipind ca vântul şuierător din stâncă.../ atins subit de dragoste adâncă.../
VISEZ CU OCHII DESCHIŞI Frumoasă adâncită-n sine, mă lasă să fiu/ aripă de gând... de gându-Ńi care vine./ Crăiasă albă de satin, aş vrea să-Ńi fiu/ fald de-aşternut al dimineŃilor de-alin./ Nu visul meu te-alintă, ci răbdarea-mi/ ce osteneşte şi-ntristează timidă căutarea-Ńi./ Cristal perfect de gheaŃă, deloc nu-mi dai speranŃă-n viaŃă./ 8
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ICOANĂ PE PÂNZĂ TOPITĂ... Mă scald în ochii-Ńi umezi şi mă-ncălzesc văpaie şi te sculptez sau te pictez în minte-mi cu ardoare. Ce culoare, oare ce culoare ? ar reda palidul pur al chipului, nuanŃele când de mură târzie, când de vişină coaptă, când de cireaşă neagră culeasă delicat ale părului îndelung mângâiat în mintea-mi, te-aş sculpta, de piatră înmărmurită te-aş lega, te-aş amuŃi cu un sărut şi sânii-Ńi goi de piatră łi i-aş sorbi, ori Ńi i-aş mângâia, ori i-aş topi şi înapoi i-aş reconfigura din amintirile-mi obraznice când doar în gând spre ei mă aplecam şi nu ştiam din doi pe care l-aş alege... o viaŃă în dilemă aş petrece... N-am nicio jenă să-Ńi mărturisesc că eu te visez perfectă, Troiană prea-iubită, icoană pe pânză topită şi în culori de primăvară împlinită. Te scalzi în mintea mea ca o arsură din arc electric neîndurător, de tine în veci îmi va fi dor, îmi va fi dor !, te scalzi în mintea-mi ca o dulce arsură, de n-am nici glas... de n-am nici voce şi nici pic de gură.
TE-AŞTEAPTĂ ALBA INSULĂ... Eşti osândită pentru venerare şi adorare, adorare de către cei ce pătrund inconştienŃi în câmpul tău magnetic... eu !, eu sunt doar un venetic stors de suflet care n-a ştiut că a murdărit tărâmu-łi sfânt şi care doar când a dansat nebun de fulgeru-łi aŃâŃat şi-aŃâŃător Te-a adorat, Te-a adorat... Eu sunt ultim venit ! şi ultimul de Tine ameŃit, orbit, nefericit şi osândit. Căci Tezeu, Paris şi Odisseu bătrânul sau îmbătrânitul au mii de ani de lung război şi întortocheată căutare... şi ei au amuŃit şi sunt doar neuitare, istorie albă în a tristei Penelopei depănare... - Mă mai cunoşti ? Achile sunt ! am să te fur în visul meu, Frumoasa Lumii - cu Tine-n braŃe voi şchiopăta chiar departe şi îndepărtat de moarte pe-o pustie insulă de cer, pe-o rocă albită-n tristeŃea celor ce Te-au pierdut... Leuke e numit Ńinutul şi margine-i e cerul ! - Pofteşte, dar ! păşeşte, să-mi fii alături mie, Prea-Adorato !? 9
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
TE AMĂGESC A FERICIRE... C.D.: Prea-Iubito, stingher eu îŃi zâmbesc,/ căci versurile nu pot curge tot timpul către tine,/ dar îmi râde inima încet şi a mirare că n-ai crezut,/ chiar n-ai crezut că eu pot fi trântorul înşelător şi-amăgitor/ ce naşte din cuvinte dulci amestecul ameŃitor/ de miere şi propolis, ce îŃi înşală inima nerăbdătoare/ de iubire şi tandreŃe, de-o clipă mincinos de trecătoare/ şi de înceŃoşată fericire.../ Ce este fericirea nu ştiu şi-amăgit la rându-mi sunt.../ e o idee, un capriciu, o dăruire, o resemnare, o cenzurare,/ o sclavie ? ... eu sincer îŃi mărturisesc:/ eu sunt poetul ce-a crezut că ştie,/ dar nu ştiu şi n-am aflat, căci însumi m-amăgesc neîncetat.../ E.S.: Poetule ! şi eu te amăgesc a... nu ştiu ce !/ Stingheră îŃi zâmbesc, căci versuri neîndestulate pot curge/ tot timpul către mine şi-mi râde inima încetişor,/ nu a mirare, căci singur te înşeli de crezi c-ar fi întâia oară.../ şi chiar nu cred c-ai putea fi trântorul acela înşelător/ şi-amăgitor ce naşte din cuvinte dulci amestecul/ ameŃitor de miere şi propolis ce ar putea să-nşele/ inima-mi prea-împlinită de iubire şi tandreŃe, ferită şi adăpostită/ de clipe mincinos de trecătoare şi de înceŃoşată fericire.../ Ce este fericirea însuŃi să vrei chiar ai putea afla !.../ şi-amăgitor la rându-Ńi eşti cu o idee, cu capricii, cu dăruirea-Ńi/ (atunci când şi dacă dărui), cu resemnarea-Ńi şi necenzurarea./ De ce sclavie, mă întreb ? ... eu sincer îŃi mărturisesc:/ aş vrea să fii poetul ce-a învăŃat să Creadă,/ dar tu nu-nveŃi să speri şi chiar să crezi.../ nu doar în deznădejde, nu şi-n dezamăgire.../
LINIŞTE DIMENSIONATĂ Căutarea liniştii. Idem./ Rând pe rând, păsările mute zboară;/ ele-şi află liniştea planând./ Rând pe rând, între rânduri mori de vânt,/ fluturi mari de aur se agită-n staul:/ sentimentul vag al separării/ şi al liniştirii celorlaltora de după vânt./ Rând pe rând,/ linii limpede în mare/ şi o groază sură aşteptând,/ zboară păsările într-un exemplu geometric,/ precum al grilajelor de fier./ Linişte în cârd./ 10
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DE PARCĂ TE-AŞ ATINGE... Volbură perfidă fiind, parazitez neîncetat trupu-Ńi de floare prea-albastră cu gânduri noroioase, stricate şi adânc de iluzorii de parcă Ńi-aş sorbi din frumuseŃe cu gând ascuns să rezidesc, să reclădesc, să recontopesc lumina-Ńi într-o sămânŃă diafană, într-un frumos şi nenăscut şi prea-iubit hibrid de floare albastră şi de buruiană. De parcă te-aş putea atinge şi-n cerul alb de floare albastră prea dulce înmiresmat visez deşart că aş putea să sublimez. Şi către tine nici că pot privi, cum oare aş visa că aş putea topi din frumuseŃea prea-ameŃitoare !!! Buruiană perfidă sunt şi vegetez doar cu mireasma ta... Şi te iubesc şi te-aş iubi cu foc şi jar... dar m-aş mulŃumi măcar de-ai împărŃi prietenie cu buruiana de mine... De bună-seamă sunt banal de volbură, dar n-aş parazita o floare fără duh ! Floare albastră, floare albastră, Mult-Dorito, eu când mă oglindesc în tine mă simt frumos şi cald, chiar dacă rădăcina-Ńi ard !
DESCHIZI A VIITORULUI POARTĂ... Izvor nesecat de frumoasă eşti (deşi eşti sigură că-Ńi vând poveşti), e-atâta frumuseŃe-n tine ca-ntr-o poiană liniştită cu arbori, rămurele, iazuri, flori şi nestemate, păsări şi animale mici de frumuseŃea ta încă mirate şi transfigurate. Tu !!! eşti clepsidra frumuseŃii veşnice şi nu ai nevoie de vreo magică oglindă să ştii că eşti cu-adevărat Frumoasa Lumii. ... şi chiar de-ntâmpin alta cu părul preschimbat eu aş fi preferat cu tine ca să vin să luăm din Apa VieŃii, izvor de nesecat. Îmi zici: ce fată a plecat şi cu cine Acum şi-Aici aŃi revenit ! (vorbeai de cea cu părul preschimbat), deşi eu, chiar şi rătăcit, în ochii mei pe tine te-am purtat ! Şi te-am privit cum ai deschis cu capu-Ńi uşurel plecat şi nasul fin preafermecat uşor în vânt, uşor mirat – tu ai deschis şi-întredeschis chiar Poarta Viitorului cu cheia potrivită: destinul tuturor, destin de muncă extenuat şi frică necurmată, destin mărunt de îndoială şi certitudine prigonită ! 11
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
FLOAREA FLORILOR ! Tu, floare, îngrijeşti de-o alta !!! Pe cuvânt, mă scoŃi din rădăcină ! ÎŃi risipeşti din timpu-Ńi pentru mărunta din ghivece... cu dragoste, cu grijă, cu răbdare te risipeşti pentru o oarecare prea-măruntă floare ! Şi nici că ştim a petalelor culoare... Nu tu !, cu dragostea ta ai ars această floare, ci cei ce poposesc la tine înveninaŃi şi chiar turbaŃi şi pleacă iute ca de vânt mânaŃi... sau auto-otrăvitele cu pleoapa prefăcută care de dăruit otravă nu-s îndestulate ! De ce te smereşti ca de o biată floare, aplecată, să te-ngrijeşti ?! Mi-eşti prea dragă aşa, căci ce iubeşti şi îngrijeşti sublimează, se ridică, înfloreşte şi dragostea ta pe veci nu-i prisoseşte !
MĂRTURISESC PĂCATUL MEU ! Singur mă duc cu zăhărelul, recunosc, admit şi recunosc !/ Spune-mi că amăgirea-mi de cuvinte îndulcite n-o mai vrei/ şi înceta-voi de-ndată chiar fără de temei/ să mă gândesc la tine şi chiar la altele, Alte Femei !/ Mărturisesc păcatul meu: sunt şi vânzător şi fiu de Dumnezeu !/ Eu sunt în chipul meu şi Iuda şi Iisus;/ şi m-am vândut; şi-am fost vândut; şi am vândut !/ Nu ştiu acum ca înger-demon de mă voi uni cu Dumnezeu/ sau condamnat pe infinit să fiu batjocorit de-opusul său/ ca să cedez şi să decad !/ oricum, în trupu-mi nu-i oŃel,/ o ştiu şi eu, o ştiu şi ei, o ştie el, acel opus lui Dumnezeu !/ Şi de-am cedat şi voi ceda e poate doar în trup,/ căci crede-mă, acum de-aş fi chemat,/ nu ştiu... de voi mai rătăci, dar înc-un munte – treaptă/ măcar am mai urcat, am mai escaladat !/ Eu am cedat în trupu-mi slab,/ dar înc-un centimetru am urcat !/ şi sufletu-mi prea-spiritualizat de Dumnezeu e mai apropiat !/ Eu am curajul prostului nebun ce-l face pe Călău să pară bun !/ Eu am curajul nebunului întru Hristos/ căci ridiculizez căzut şi-ngenuncheat păcatele de viaŃă şi de moarte/ şi spun cinic cassandru veşti ce nu se spun !/ Eu nu sunt bun, dar cu al meu curaj nebun/ atrag mânia sufletelor mort de îmbuibate (stăpâne clipei efemere)/ asupra mea şi a celor ce alături mie încă mărturisesc credinŃă şi iubire./ Eu nu sunt bun, eu sunt doar prea-nebunul/ ce plânge şi-osteneşte neîncetat să se-nalŃe !/
12
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ATÂTA CALM, DAR ASTĂZI NU ! Tu ai atâta calm de obicei, dar astăzi nu mai vrei şi n-ai astâmpăr, nimic nu vrei ! Nu poŃi să stai, nu poŃi ca să citeşti, nu poŃi să vrei, nu poŃi să odihneşti ! Cafea amară şi ameŃitoare te îndârjeşte în lupta cu a ta nestare ! Draga de tine, toujours eşti ca o floare şi-acum nu-Ńi pasă nici de a ta înfăŃişare ! Vorbesc doar de exteriorul de petale, căci floarea-Ńi minunat de-nmiresmată lumina aurie o-mparte cu ardoare. Tu ai atâta calm de obicei, dar azi nu poŃi de nerăbdare ! Şi eu am pus tăcere pe cuvinte şi-un embargou pe vers de luat aminte: licenŃa-Ńi aparŃine, sufletu-Ńi o deŃine ! Tu ai atâta-nmiresmare, dar astăzi, agitată, mă-mbeŃi prea tare. Mărturisesc şi eu: e deja peste o săptămână de când n-am stare şi insomnia nu-mi dă pace şi-alinare: sunt jar aprins, auto-ntreŃinut, deşi n-am speranŃă şi orbita mi-e uscată de neplâns. Deja e mult ce Ńi-am cântat, te prevalezi în continuare de mirare să nu ai stare, să nu ai stare... Deja e mult ce Ńi-am cântat ! Ce exemplu de stăpânire şi reuşită poŃi da dacă tu n-ai răbdare doar o zi ! Aşa, fără de-astâmpăr, pe Hermes mercurianul ca de obicei tu îl reŃii ! dar astăzi şi nici mâine nu-s zile obişnuite, tu însăŃi ar trebui să te reŃii ! Tu ai atâta-nmiresmare, dar astăzi, agitată, mă-mbeŃi prea tare.
ŞI DE-AŞ ATINGE... De nesperat este să te-ating când fug nebun ca luna după tine, Soare,/ eu rece şi noptatic în mister, tu caldă şi-arzătoare/ De multe ori risipitoare./ Nu am speranŃă eu că te-aş sorbi-n-nesaŃ !/ Şi jalnice poetice putinŃe de ceru-Ńi tot agaŃ !/ Recea rigolă a prea-încâlcitului timp va adânci durerea mea de doină-a-jale,/ tu, soare feminină şi prea-incandescentă dă-mi singură, te rog,/ cheia stigmatului de rob a prea-dulcei ferecăturii tale./ Şi de-aş atinge umbra-Ńi şi aura-Ńi c-un fald de zâmbet/ te-aş ridica în spirit în griul-alb de nori să răcorim durerea iubirii în roua ploii lor,/ să fim prea-plânşi de cerul întinderii albastre de vom lega un jurământ de viitor în altă galaxie, timp şi alte astre./ 13
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DE NEOSTOIT SUNT ! Însetat de tine sunt în miez de arşiŃă a neiubirii, de nici c-aş ostoi Siretul revărsat peste odihna nopŃii caselor umile de l-aş sorbi. Nici Solomon înŃeleptul de-aş fi n-aş avea nevoie de sutele de prea-iubite, ci de-al tău suflet doar ! şi asta zi de zi. Tu ai harem, dar de adoratori, căscaŃi, stupizi, cu capu-n nori şi care-şi caută cuvintele în faŃa ta cu greu. Pe mine atunci în miez de vară – sunt ani şi ani de-atunci – m-ai fermecat atât de iute că fără glas eu am rămas şi am uitat, paralizat, să mai vorbesc, să mai mănânc, să mai gândesc, să mai trăiesc. M-ai fermecat cu un dulce şi ne-cerebral atac, m-ai invadat prin ochii vulnerabili şi-ai stăpânit mai mult de o săptămâna mintea şi retina... eu am zăcut distrus o săptămână, dar sunt reverberaŃii infinite... şi nemărturisite, nemărturisite, sechele suferinde şi îndelung trăite... Şi boala asta lungă leac se pare n-are, crede-mă, eu încă vegetez neostoit, ascult pe unul şi pe altul spunându-mi repetat şi agravat: - Nu are şi nu va avea vreun strop de alinare, căci prea-bine se ştie: Cheia inimii ei deja dăruită n-o are, n-o are... şi prea-Minunata demult, acum sunt ani deja, sortitul şi-a găsit ! ... şi nici c-aş vrea vreo vindecare oarecare. Căci chiar de m-aş hrăni hulpav cu tine ca şoimul cu o albă porumbiŃă tot mi-aş dori să nu te-ating şi să trăiesc în dulcea suferinŃă de-a venera drogat şi exaltat cu maxim de putinŃă şi ne-voinŃă ameŃitoarele tale piruete în juru-mi impuse telepatic de tine robului din mine... de trei ori răsucit: te-am învârtit, te-am ameŃit, m-am îmbătat şi totuşi de tine deloc nu m-am îndestulat, căci m-ai flămând şi însetat eu m-am simŃit şi iar am suferit în sufletu-mi îmbolnăvit ! ...De-aş fi eu Solomon prea-înŃeleptul doar ogoru-Ńi l-aş stropi... şi după tine aş veghea gelos şi aspru arŃăgos pân-aş înnebuni... şi aş uita acele multe sute de copile venite să slujească a înŃeleptului dorinŃă, fire şi efemeră şi carnală prea-iubire ... Eu Solomon de m-aş numi n-aş vrea din sclavele supuse să rodesc, ci în sublima şi prea-nestemata ZeiŃă chipu-mi să oglindesc... Prea-Însetat de tine, Minunato, sunt în miez de arşiŃă a neiubirii.
14
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DIALOG LIRIC DE FINAL E.S.: Poetule, mărturisirea ta profund mă stânjeneşte… căci nu râvnesc la ce e dat deja… şi niciodată n-am să le privesc pe toate altfel … decât superbe versuri – din suflet, mulŃumesc… Şi chiar dacă accept cuvinte dulci în versuri e doar pentru că îmi place să văd ce e cu tine, ce mocneşte, penelul cum nu tace. Dar tot ce scrii, nu cred că-i numai pentru mine... sunt doar dorinŃe vii sau nu, pentru ceva ce n-ai avut şi vrei şi acum e o altă clipă potrivită să mărturiseşti … Ce scrii e mult prea mult ori prea-ndrăzneŃ şi nu aş vrea să-Ńi fiu izvor deşart de vise sau speranŃe pentru că nu îmi place să provoc şi nici să simt Suspin ori… Spini în suflet… C.D.: Cum ai putea, Prea-Minunato durerea s-o provoci ? Şi ai dreptate neŃărmurită căci în chipul tău Prea-Idealizat frânturi de pe retina arsă am turnat, am modelat, am calcinat... Aş vrea să mă accepŃi măcar în versuri, dar lasă-mi dar şi exaltarea, căci fără ea aş fi nimic, Ńărână, cimitir... nu este această clipă o oarecare spre a te îmbia cu versul meu nătâng, eu sincer sunt de ani şi ani şi-atunci când scris-am înainte, topită-ai fost şi tu printre cuvinte... dar nu te mint şi n-am minŃit căci focul ce mocnea s-a reaprins, durerea e a mea şi nu e chip acum, aici, ca să se stingă... Eu, atunci când altul te-a cântat şi încântat fără a-Ńi spune de cine-i scris, eu pentru tine am scris din suflet şi din inima-mi cârcită... şi când la tine am venit cu un volum m-ai ponegrit, căci ai crezut că altul înainte îŃi scrisese minunat şi nici că poate egalat să fie şi am tăcut cu capul coborât şi-am mărturisit că cel ce te-a iubit cu-ADEVĂRAT în vers nu poate fi atins ori depăşit... şi inima mi-a sângerat ! Tu nu mai ştii, tu ai uitat, dar eu vorbesc spre tine acum despre o dragoste arsură mocnită, fără oxigen... dar, jos în mine e suflet de combustie ce va mai arde pentru tine şi în cer. Acum iubeşti şi-atunci tu n-ai ştiut că eu în versuri łie m-am Rugat şi crezi că eu volbură nebună cu altele la fel am încercat şi repetat aşa cum Ńie altele deja Ńi-au spus... Citeşte, reciteşte ce Ńi-am scris prin altul şi vezi ce-i cristalin, ce e adevărat... să ştii şi să mai ştii că eu sunt Resemnat, căci chiar nimic nu am a-Ńi oferi şi scriu din sufletu-mi însângerat... căci spini în suflet şi coroană batjocoritor de-nŃepătoare acei în suflet morŃi deja au aşezat... şi iartă-mă, de astă dată chiar am încetat ! 15
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CONSOLIDĂRI DE MALURI De plângi va trebui reconsolidat interiorul tău/ şi nu-mi vine a crede că nu este o risipă de atenŃie/ din partea mea.../ Aşa că nu aş vrea să plângi.../ Deja investesc în nişte consolidări de maluri/ Pe care să le ia valul de lacrimi întristate/ şi dezlănŃuite în uitarea sentimentelor/ din fum de lemn verde ars.../ de ce lacrimile tale curg atât de lent ?/ atât de încet, atât de sufocant/încât trebuie să-mi reconsolidez/ şi poziŃia faŃă de chiar lacrimile tale./ Ce risipă de cuvinte, de tandreŃe, de atenŃie distribuită,/ de creanŃe de speranŃe,/ De iubiri şi alinări,/ Nu mai plânge ! aici nu eşti la Zidul Plângerii,/ Hai, te rog, IalomiŃo, nu mai plânge valuri/ De lacrimi lente./
CUVINTE NEROSTITE mi-s dragi norii, mi-e drag cerul în care mă proiectez/ ca o promisiune andaluză ce sunt,/ respir, beau, mănânc, vorbesc, turui,/ mi-s dragi norii, mi-e drag pământul în care/ se va odihni oboseala mea cumulată,/ n-am vise de intoleranŃă,/ n-am gânduri amorŃite de ascuns,/ dar ceea ce trebuie să se întâmple/ se va întâmpla !.../ Vă cuvântez eu, neprofetul,/cancelar peste o mie de clipe oarbe,/ peste un popor de cuvinte nerostite,/ peste o mie de ape nerevărsate,/ peste o suită de secete nebăute de focul/ amestecat cu apă din batozele de elicoptere,/ moartea nevasală în asceză se fereşte de mine,/ fiorul vieŃii îl beau şi mă-mbăt,/ mă satur de cuvintele neguvernabile/ şi sar în aer cu moarte cu tot.../ cuvintele risipite nu am timp să le mai caut,/ cuvintele libere din turmă au plecat la/ cârciumă şi se îmbată,/ sâmbăta e o zi pe care n-o caut/ dar vinerea seara aprind lumânarea,/ popor de cuvinte, veniŃi să vă-ngrop !/
AM ODIHNIT... Am odihnit şi eu, în trecut,/ în insula diasporeană din mine,/ am refuzat şi eu să ating străinătatea/ atroce de acasă (refuz autist),/ dar am ştiut că nu sunt singur,/ am ştiut că acŃionez sub umbra Celui prea-puternic./Trecutul nu m-a înnecat,/ viitorul nu mă respinge./ Exist în corporalitatea şi decorporalitatea mea/ aşa cum niciodată alŃii nu vor reuşi./ Spiritu-mi e fără de moarte./ Implică-mă ! - Doamne, în vulgara materie./ 16
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
SABOTÂND DULCELE PETALE fur ca ultimul ordinar de hoŃ/ din meteorica frumuseŃe a florilor tale,/ doar tu ştii cel mai bine că îndes în ascuns cu privirea/ în desaga memoriei infinit de finite/ amintirea tuturor petalelor,/ ştii doar cât îmi este dor ziua de tine/ şi cât mă bucur să ating verdele-Ńi/ seară de seară în scurtă electrocutare,/ te ud cu lacrimi ca un hoŃ nemernic/ dedat la clorofilă,/ îmi amintesc când rădăcinile mele/ clădeau castele subterane pentru râme/ şi cum virtual mai clădesc încă/ necompozite reacŃii de subfiinŃe,/ eu sunt sabotorul nesperat al petalelor tale,/ eu le hrănesc cu privirea să-mi reziste în inima/ dornică de căldura ta dulce liniştitoare.../ tu eşti the burning bush, just al meu,/ al unui moise renegat creştinat care şi-a uitat/ poruncile legi şi te înconjoară cu rugăminŃi/ de înflorire./
SĂRUTĂ VERBUL Avem nevoie de dragoste: de dragostea aproapelui,/ De dragostea sinelui,/ de dragostea cuvântului./ Ceratele cuvinte aduse dintre spini şi durere arsă/ De mult nu le respiri ?/ Te dăruieşte în risipă de necuvinte,/ Sacrifică-te mucenic pe catafalcul/ Luării aminte./ Sărută verbul fără de vocale,/ AcŃiunea fără de imagine/ Şi respiraŃia fără sonor./ Ai fost penitenŃă, umilinŃă, Dumnezeire,/ Modestie/ şi am cronometrat timpul după respiraŃia ta./ Moarte bună -/ Strigau fariseii / Celui ce s-a sacrificat pentru noi./ El reînvie doar dacă în inimile noastre/ Noi îl reprimim./ Să-l reprimim, să-l îngăduim, să ne adâncim,/ Să ne unim, să ne iubim, să dăruim,/ Să iertăm, să ne de-neantizăm,/Să-i dăruim gândurile, sentimentele şi fapta bună./ LăsaŃi regizorul vieŃilor noastre să urle acuma:/ acŃiuuunnneeeee - creştină./
ANTIDIHOTOMICA Soarele nu iubeşte luna petrecăreaŃă,/ Nocturnă, indecentă, amorezată, hoaŃă,/ Nedemnă, argintie, înnecată în cerneală,/ Cadaveric desprinsă din hoitul asfinŃitului,/ Amurgită, martoră la...,/ Distrusă de serenade, chemată de iubăreŃi,/ Călăuză beŃivilor întârziaŃi, protectoare/ Lăcătuşilor amatori tunşi chilug./ Semn clar de intoleranŃă.../ Voi ?, voi – iubiŃi-vă aproapele şi/ Căldura, indiferent de unde vine./ Dumnezeu fie-vă lumină şi noapte şi zi !/ 17
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CANDELE ŞI REMUŞCĂRI Vă cuvântez, eu, ne-profetul./ ArdeŃi pământ, strigaŃi-vă fericirea/ Că aŃi chelit un munte de pădurea de aur,/ n-auziŃi sfâşietoarele gemete de moarte/ dinspre trunchiurile agonizante,/ ridicaŃi vălătuci de nori negrii arşi,/ ucideŃi sălbăticiunile timide cu gesturi/ şi nerăbdare... sportivă, /clorăm, azotăm, cianozăm apa vieŃii/ transformând-o în apa morŃii,/ miraŃi-vă deci că nici 1001 de revărsări/ nu ne pot spăla,/ e prea târziu să aprindem candele vieŃii ucise,/ e prea tardiv pentru remuşcări,/ e un non sens să regularizăm în moarte/ râurile şi pârâurile mici,/ e ilogic să ne plângem soarta invocând/ Domnul Dumnezeul nostru/ pe care-l pângărim în ocară zi de zi,/ vorbim despre drepturile omului/ înainte de a instaura drepturile inalienabile/ ale vieŃii./ Să respectăm dragostea/ fiinŃelor pentru viaŃă,/ vă rog, să sacralizăm iubirea sinelui de a fi./
DESTINE ADÂNCI, KARME PRELUNGI Devreme se culeg întrebările zilei,/ Tăcerea fiind întrebarea copilului/ Ce învaŃă sunetele şi graiul.../ Ne devegetalizăm, ne decoralizăm,/ Ne ştergem karma, ne afundăm,/ Ne aruncăm în prăpastii de/ Dezechilibru energetic,/ Ne îngropăm în propriul nostru corp,/ În propria noastră închisoare de/ łesut adipos, de muşchi şi sânge./ ExistenŃele noastre ciliate/ se desolidarizează de viitor./ Negăm profunzimea destinului,/ sensul teleologic al karmei./-Ce vorbeşti tu, filozoafe, taci/ şi muşcă din măr... înghite/ întuneric, desparte-te de lumină.../ - Da, Lilith, şerpuieşte, te rog, după mine./
RAMURI ŞI FRUNZE Ramuri şi frunze: verde gălbui,/ Fire de lumină cernute de crengi,/ Fire de iarbă ce-acoperă ochii/ Şi frunze moarte ce-ngroapă genunchii,/ Ramuri calcinate şi frunze dantelate,/ cernute de toamnă,/ îngheŃate de iarnă,/ arse sau înnecate de vara-ndoliată./ Ramuri şi frunze calcinate în teamă,/ ...în seceta verii râvnite de flamă,/ Ramuri ce ard calcinate-n durere,/ mi-e milă de ele, dar/ lacrima/ n-are putere să stingă/ focul ce intens/ le mistuie, le arde, le stinge,/ ramuri şi frunze,/ ca mâine e ieri,/ mă-ngrop şi adorm în crâng de cenuşă,/ mâine, creditorii fi-vor/ la a moştenitorilor uşă./ 18
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
TE UD CU LACRIMI Te ud cu lacrimi şi frunza Ńi-o sărut.../ Iubite trandafire japonez cărunt,/ Eu am să plec şi poate-am să te uit,/ Nu ştiu de cineva te va uda/ sau frunzele uscate din ramuri le va curăŃa./ Nu ştiu ce se va întâmpla.../ Şi dacă atunci când voi pleca/ Îmi vei uita atingerea !/ ÎŃi Ńin în palme floarea ruginie/ Care deja s-a ofilit, atunci când eu/ în clipe amăgitoare pe neştiute/ larg m-am risipit./ Aşa şi floarea vieŃii mele se va topi/ Precum lumina candelei de-o zi !/ O zi de Înviere:/ CredinŃă, dragoste şi miere./ Tăcere şi poate înviere./ Şi-atunci când nu voi mai fi/ Poate te-oi regăsi/ Şi iar şi iar te voi îngriji,/ Alături tu să-mi fii./ Te rog, flori ruginii şi altora/ Să dăruieşti din dragostea/Pe care-o s-o primeşti./
DURERI NODALE, CLIPE NODALE ! Dureri nodale, clipe nodale !/ Te slujesc dimineaŃă, servindu-Ńi cafeaua,/ pe care o vărs preŃ de picături să-Ńi ostoiască setea,/ dimineaŃă de dimineaŃă, pe aragaz/ îŃi închin picături de cafea clocotită.../ Te slujesc, zi, cu ochii pe ceas, zi de zi,/ bancher al clipelor indolente, îndeşertificat de-atâta durere,/ de-atâta sete care arde corpul meu african,/ te slujesc, miez de zi, răcorind soarele arzător/ cu aer proaspăt stors din arcuirea în zbor/ a porumbeilor de ceară albă care se topesc pe autostrăzile luminii solare !/ Te slujesc seară, îngropând sângeriul amurg/ în cerneala cu care te descriu pe tine, chip iubit,/ ce risipeşti lumina captivă a zilei/ pe care o strângi în pletele lacome.../ dă drumul luminii !, mâine vei prinde nori/ să-Ńi spele chipul cu lacrimi de bucurie, iubito !/
LOIALITATE Muncesc !... Sublim,/ cât pentru mine, cât pentru chin ?/ Ades mă-nchin./ Cât pentru mine, cât în divin ?/ Accept plata pentru credinŃa mea/ în muncă, pentru speranŃă./
NICOTINĂ Sunt visele în-nicotinate/ Şi desfermecate de parcă-ar fi uitate…/ Din frunza de tutun/ Pe care-am cules-o acum/ Am adunat un vers/ De îndoială şi un grăunte/ De-aruncat pe drum, / Pe clipele de curcubeu/ Pierdute-n nicotina ceŃei/ Le Ńin, le Ńin să-mi amintesc / Alte culori decât prea-cenuşiul…/ Altfel şi altele/ decât acele culori stridente/ Ale ecranului de sticlă…/ Ale ternului oraş de beton, / Ale clădirilor impersonale,/ Ale durerilor post-autumnale…/ 19
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
LEGĂMÂNT ANDALUZ Mă leg pe fire de nisip că.../ Dragostea n-o s-o trimit în plic,/ La post-restant, pe mai târziu,/ Şi-am s-o disec de vie,/ Smulsă din colivie,/ Auto-suficientă să ne fie,/ c-am s-o pândesc să văd/ de-i şchioapă, de-i plânsă,/ de vrea apă, de-i clorofilizată/ şi mândră toată.../ sau posacă.../ mă-nchin că am o dragoste curată,/ mă-nchin că nu-s sătul de ea/ nici şapte vieŃi depline/ de-aş consuma !/ mă leg prin legământ free andaluz,/ c-am să-Ńi dăruiesc, de am,/ norocul meu obtuz !/ şi dacă n-am, îŃi voi sluji de călăuz/ şi m-oi robi la tine în cerdac/ să-Ńi fiu pe plac !/ mă jur pe sufletul meu free/ de andaluz.../ că de te vei sătura de mine/ am să-mi şterg urmele caline/ şi mă voi preschimba meteoritic/ s-aştept lumină dinspre tine/ orbitoare... semnal de încântare.../ mi-e dor toujours de tine/ dragostea mea mare: să întâlnim/ a mântuirii cale.../
DOWNTOWN Miresmele de pâine dimineaŃa/ Ne scoală odată cu roua transpiraŃiei brutarilor;/ Cireşele pe platouri/ Şi sucul de portocale ne îmbie,/ Ca setea stoarsă să ne fie./ Cobori din bunăstare în vale,/ suflete, pe valea de apă/ Ori prea plină, ori prea seacă,/ În łara de Jos,/ Cobori în vale, suflete ! acolo sunt oameni/ Care plâng şi bocesc, care urlă şi urăsc./ Cobori în vale, dezgheaŃă-Ńi sufletul/ În focul durerii oamenilor, să înŃelegi/ Că Ńara sunt oamenii, vieŃuitoarele,/ Pădurile, insectele, aerul, focul şi apa ?.../ Cobori în vale, suflete, ca să urci pe/ Treptele SperanŃei! Acolo-i durerea/ Aproapelui, acolo-i nevoie de/ dragoste creştină !/ Cobori, suflete, nevoieşte-te în Downtown .../ Acolo unde-i aproapele.../ să urci alte trepte... celelalte trepte.../ ale mântuirii.../
BONJOUR, BONSOIR, BONNE NUIT ! Toute ce Ki-wi-ennent (Toute ce que viennent)/ de vous c’est bien reçue !!!/ Atteinte de Ton Âme, je sorte facile de ma caserne./ Ki-wi (Que vie) en moi ce n’est pas encore sentie,/ sont des mots sans des sons, des refus sans abus,/ des abus á refus, des migraines orageux pas curieux,/ non courieux, pas des mots, seulement douloureux,/ sans espoires, sans revoire./ 20
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
EU AM UITAT Din nori de plapumă vom strânge/ Atâtea lacrimi cât să plângem,/ Atâtea bucurii de-ncondeiat/ Câte nu vom avea în amintire niciodat./ Nu-mi amintesc, eu am uitat:/ Căderea lunii în lacul înstelat.../ Fuga gazelei soare pe cer prea-luminat.../ Şi marginea uitării, de vise-ancorat./ De vise ancorat, eu am uitat.../ Lumina de-altădat, din cerul explodat/ De soare şi căldură, sau de potop de ură.../ Şi trandafirul japonez neradiat,/ Cu o lacrimă de floare de sânge asudat.../ Eu am uitat, eu am uitat.../ Că lumea nu era mutantă,/ Şi viaŃa chiar era gestantă !/ - noi din atom ne-am contopit/ şi în atom ne-am prăbuşit./
TĂCERE JOSNICĂ, TACI ! Sunt surdul care se închină la Zidul plângerii/subjugat de tăcere, dar clipele ameŃite/ de beŃia vitezei unidirecŃionale le-aud/ ca fâşâitul unui bolid desprins de şosea, plutind/ nefiresc, oprit doar de aer.../ Tăcere, taci, nu te sinucide !, lasă-mă/ împăciuit la Zidul plângerii să-ngrop ruga în piatră/ atât cât mai ştiu să scriu/ cu degetele tremurânde !/ Tăcere ascuŃită, taci !/ taci ! pentru eternitate.../ tot singur trăiesc,/ tot singur voi muri !/ Tăcere – zgomot de fond al vieŃii pustnice,/ te rog, te implor, nu ucide calmul astral al nemişcării,/ al atemporalităŃii !/ Mă simt răcorit de boarea gândurilor,/ de calmul tahionilor... de călătoriile/ imaginare sau imateriale.../
RAMURI DE JAD Ramuri de jad,/ suflete verzi cad/ crânguri de vise proscrise,/ clipe de marmură albă -/ sublimul nihil se încarcă,/ tensiunea neputinŃei se-ascute,/ ascultaŃi versuri mute,/ recitaŃi versuri mute,/ gândiŃi în versuri mute,/ visez cu ochi deschişi/ odată lângă tine,/ trimit mesaj deschis/ acum, în dar spre tine-/ Ńie-Ńi dăruiesc/ inima mea deplină,/ bucăŃi din mine vor/ acuma să-Ńi susŃină/ sublima devenire,/ elastică şi caldă,/ solidă şi perpetuă,/ completă şi egală,/ umilă şi sublimă:/ nu-i locul să roşim !/ uitaŃi ceratele minciuni,/ noian de promisiuni,/ atentat de fapte nereuşite,/ sudoare neînfăptuită,/ tiraj de aroganŃă,/ aere de suficienŃă,/ stropi de laşitate erau.../ dar risipite vor fi toate!/ 21
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
BUNĂVOINłA SOARELUI RĂSARE Tu ai bunăvoinŃa soarelui răsare cu chipul dumitale, cu chipul dumitale... şi pleci la drum zi de zi înconjurată de lumină şi griji uitate, alinate... Tu floare albastru-violetă - petală-n cer scăldată-ncet spre desfătarea culorilor intens de impregnate ai adâncit în chipu-Ńi cald răbdarea infinită a lui Atlas ce poartă durere şi nori seci în spatele-i de fier. Dar noaptea eşti grăbită să cerŃi o buruiană ce vrea spre Bărăgan s-alunece în van, un ghemotoc de spini strâns de-un hoinar de vânt şi alungat pe văi de nord de cruci de drumuri... şi ghemotocul grăbit ar vrea iar înapoi... în dulcele de Bărăgan de unde-a fost gonită de vântul cel nebun acuma-ia e un an. Şi cerŃi şi plângi şi Ńipi la buruiană şi-n somn renunŃi să pleci c-un tren încet ca noaptea şi speri ca visul să-nceteze şi ca noroiul zilei somnul nopŃii să nu-l mai întineze, să nu-l mai întineze... Tu ai puterea de-a-ncălzi şi de-a umbri, de vei visa şi-altădat’ încrâncenarea clipei vieŃii efemere, eu, te-aş ruga uşor să te trezeşti cu un sărut pe buze din fire argintii de lună plină şi-apoi să storci un nor, să bei din roua lui încetişor şi să culegi o floare şi o stea pentru sclipirea părului de vis şi să umbreşti din nou un răsărit de zi... cum altul n-ar mai fi, îŃi jur că n-ar mai fi !
TU ! IARTĂ GRÂUL TRANSPIRAT Miroase spicul de grâu a transpiraŃie, a Dumnezeiască CreaŃie ? Tu ! iartă-l pe împuŃit că flămândele guri de proşti şi păcătoşi el bietul le-a îndestulat, cu praf de pâine bietul le-a ostoit... Nu e ruşine ce miroase a muncă şi a prosperităŃii bine, chiar e ruşine ce miroase a lene şi a înnodări de destine... şi toŃi şi toate aplecat(e) Ńi se-nchină, dar grâul transpirat îngemănat se-nclină şi şugubăŃ arată că mirosul lenii are pată... şi toate aplecate se înclină când dărui tu lumină ! Tu ! iartă-l şi pe grâul împuŃit şi pe ai lenei fii şi fiice, căci de la tine ne hrănim cu dulcele de zi cu zi, cu dulcele de mântuire de când nu vom mai fi, de când n-om vieŃui... 22
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ATÂT DE TÂRZIU... Nu-mi amintesc cum am putut să stau de piatră lângă tine când o muritoare toxică gorgonă, iubita lui Poseidon nebunul a îngheŃat în mine sângele şi mi-a topit din respiraŃia-mi furată din creaŃie... Gorgona cea perfidă otrăvea încetul încetuŃu’ timpul sublimul şi-l dezlâna şi-l înnoda Ńesând abil un calm de moarte şi brodând uşor adversităŃi şi ură peremptorie... FinuŃă, isteŃucă, sprintenucă şi dăruindu-se fără ca nimeni să-i preŃuiască răsuflarea îngheŃată şi ochiul ucigaş ce preschimba în piatră, ea, desacraliza prin sentinŃe proprii templuri de închinat, spirite fără păcat... şi tot ce atingea ea pângărea... Iartă-mă că abia aşa târziu vălul de şerpi al gorgonei s-a despletit şi mi te-a redescoperit !
NU DAI ROD ŞI-OBOL ... Eu mă hrănesc cu secvenŃe - amintiri despre mersul tău uşor şi-atunci când sprijini tu flexionezi genunchiul şi-ai vrea din greutatea-Ńi să laşi pe acei umeri pe care din păcate tu nu te bizui, în care nu te-ncrezi... Nu pot să cred că tu, senină fiind, ascunzi de fapt o ramură din pârgul tristeŃii nepătrunse şi nu dai rod şi obol din al lacrimilor plâns să umple IalomiŃa şi-apoi Dunărea însângerată de nămol... Nu vreau să ştiu că tu senină fiind şi calmă ascunzi atât de bine stigmatul de arsură al durerii pe care-l porŃi cu tine... Tu nu eşti împăcată şi al tău fiu cândva va şti că tu, - pentru ca el să fie ferit şi liniştit -, tu ai fentat cu fiecare clipă ca viaŃa-Ńi trecătoare să o trăieşti din plin. Poate eşti împăcată deja că faci ce ar trebui şi poate Ńii în suflet frânturi de fericire la care ai pofti, dar tu durerea-Ńi porŃi şi chiar de ai putere o stăpâneşti şi o duci de uiŃi că-i a ta umbră... AsculŃi pe spovediŃi, rătăciŃi, nevindecaŃi şi alini minunat; tu vindeci suflete mărgean, ca înşirate, nenumărate, dar însăŃi în nopŃile stelate însângerezi şi parcă n-ai speranŃă şi parcă Ńi-ai pierdut credinŃa... ÎŃi spun şi-Ńi şoptesc că nimic nu e în van, continuă să crezi că tu nu ai greşit, fiind însăŃi alb înger printre noi şi chiar să crezi că vei îmbrăca în viaŃa de apoi cămaşa pură a mântuirii, fără dureri şi fără de stigmate noi... 23
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CLĂDEŞTE ACUM, ZEIłĂ... Prea-minunato, de eşti cenuşăreasă ce-şi aşteaptă fermecatul PrinŃ nu ştiu ... dar ai papuci cu aur şi agată şi m-ai stârnit, să ştii, picioarele-Ńi le-aş dezgoli şi în sărut eu le-aş topi pân-aş istovi ... dar nu poŃi doar cenuşăreasă ca să fii, căci eşti ZeiŃă printre muritori şi chiar de eşti punctuală la întâlnirea soarelui în zori şi contabilizezi din transpiraŃia şi-agitaŃia zilei deşarte, tu, stârneşti la orice şi la oricine dezlănŃuiri de versete caline şi toŃi ofranda poemelor de slavă ar vrea să-nchine şi când le recită să suspine, să suspine... Şi nici n-aştepŃi un PrinŃ prea-fermecat căci singură povara vieŃii ai săltat s-o porŃi şi te-ai obişnuit aşa şi crucea-Ńi porŃi ca orişicine, deşi cine te vede ar spune că o cruce aşa mare nu-i de tine, nu-i de tine... Clădeşte acum şi vei culege apoi, sămânŃa mică de muştar se va-nzidi în tine şi te va ridica spre Slava Domnului în viaŃa de-apoi... Şi nu-nŃeleg, mărturisesc, de-Ńi trebuie papuci cu aur şi-agată căci minunat de aurită şi strălucitoare, ZeiŃă, tu eşti toată !
N-AM TIMP SĂ-łI CÂNT... Eu plec acum şi nu am timp să te cânt pe tine, dulce Frumoasă a Lumii, să-Ńi cânt şi să-Ńi încânt genul prea-fotogenic, dar vreau doar să-Ńi mărturisesc că tu, prin sufletul tău mare şi caracter angelic m-ai cucerit şi m-ai supus Ńie, cu dulcea calma voce şi ochii-Ńi adânci de lacrimi revărsate, adesea-n noapte primeniŃi... N-am timp, mă iartă, dar, să-Ńi spun că tu, Frumoasa Lumii, m-ai întors din drum să fac o ultimă închinăciune la chipu-Ńi dulce îngeresc, eu plec cu un uşor regret şi cu o speranŃă că poate voi mai regăsi căldura spiritului tău risipitor... Să nu mă arzi ! să nu-mpleteşti şi tu cununa-mi de spini ! vinde-mi pe un biet vers din zâmbetu-Ńi ales, abia cules... N-am timp, mă iartă, c-aş sorbi din tine cât să-mi ajungă până-n clipa de apoi, eu, pe tine nestemato, te-am găsit, dar n-am ce vinde spre a te opri din strălucirea-Ńi ca să risipeşti, la trecătorii vieŃii cu un surâs şi o ocheadă, tu, pentru o clipă ca să poposeşti... Eu vreau ca din nămolul de torent al vieŃii să port doar strălucirea-Ńi clară de cristal ... 24
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
EU SUNT TRIDENT, TU EŞTI TREIME... E mare dragostea ce-Ńi port şi-n ea mă pierd, mă-nec de tot, căci nu ştiu către tine cum să înot... dar dragostea mea mare stârneşte valuri neasemuite ce amăgesc, clipocesc, înspumează ... nimic nu garantează... eu sunt chiar marea, tu fii Ńărm, să ne unim pe o linie de orizont matură, peste 18 ani împliniŃi, eu sunt trident turbat scăpat în ape tulburi, reci, tu eşti minunata treime a crucii prin care cumpăna de noapte şi-ntuneric oricine crede-n tine o va trece şi-atunci această lume renăscut şi neatins cel ce sincer crede o va redescoperi... eu sunt trident, tu eşti treime şi totuşi hulpav aş muşca din tine... căci prea-nsetat sunt... şi cu haine-valuri de apă verde albăstrie să te-mbrăŃişez, aş vrea să te-ntrerup pentru o clipă ca să mai schimbi destine şi aş spera ca şi al meu destin să-l schimbi: căci eu doresc şi vreau în tine şi prin tine să rodesc şi poate, cu vrerea Domnului, destinu-mi să împlinesc... Eu sunt trident, legat de marea înspumată şi de-un destin ca o răscruce, călăuzit-atras de-a ta lumină dulce ! Eu sunt tridentul vinovat care din dragostea geloasă ce Ńi-o port pe Odisseu l-am rătăcit din port în port ! Eu sunt turbat trident nebun, ce se închină intens, ascetic, îngenuncheat, resemnat spre şi către tine, precistă născătoare de treime !
TU, ÎNGER PORUMBEL ! Tu, suflet alb, te-am zărit pe cer când temător ai zburătăcit fără s-alungi arsura soarelui ce-o porŃi cu tine. Eu, umbră-Ńi sunt, fiind şoimul fermecat de tine, porumbiŃo, pe cer pastel văd urma-Ńi îngerească ca o pată provocatoare dintr-o iluzie mare şi sufletu-mi te cere: tu, suflet alb, izvor de dulce şi de bine te-aş vrea de s-ar putea doar pentru mine... Tu, înger porumbel, sclipirea de oŃel mi s-o topit când chipu-Ńi dulce mi-a zâmbit. Tu, albă porumbiŃă ivită din clepsidră, tu eşti năframă ce reŃine chip dumnezeiesc, icoană a maicii radiată-n puf angelic, dorinŃă pentru şoimul de mine care zboru-Ńi spre soarele arzător alături Ńie nu-l susŃine, nu l-ar putea susŃine... Tu eşti aşa de clară pe un cer pastel, că-n gânduri repetate lui Dumnezeu te cer. Tu, albă porumbiŃă, tu zboară sus de tot până-n pridvor de înger, îndepărtându-te de mine, căci eu sunt şoim nebun şi crud care să fie alături Ńie nu Ńi se cuvine... 25
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
E-ADEVĂRAT, NU-I PRIMA DATĂ ! Mă vei ierta, sper, că nu sunt primul care te-a iubit, căci aerul nerespirat te-a îndrăgit din prima zi când în interiorul Tău incandescent s-a înzidit, iar razele de soare-lună din prima clipă când te-au învelit şi-n aura-Ńi celestă s-au topit, s-au contopit şi prin şi dinspre tine ne-au robit, ori ne-au orbit ? şi de-ndată lumea din jur s-a prăbuşit şi s-a reconstruit spre a te iubi pe tine: te-a îndrăgit, te-a admirat, a amuŃit, a tot sperat şi a luptat, a sângerat, a văicărit, a implorat, te-a şi vândut din vorbe, a gelozit, s-a îngrozit şi s-a uimit. Şi refractarii cai troieni în al tău suflet aprins au construit, te-au cucerit cameleonic, te-au iubit, te-au înşelat, s-au umilit, alături Ńie ei s-au reclădit şi-n luciul farmecului tău s-au oglindit şi amăgit. Mă vei ierta că te iubesc şi te-am iubit că n-am sperat nicicând din viaŃa ta o clipă doar să pot avea, căci ne-am atins cu ochii prea târziu, iar fericirea, iartă-mă, iartă-mă, nu o pot oferi căci nu-i a mea şi doar o amăgire îŃi zălogesc de-ai vrea, de-ai vrea. Nu-s singurul şi unicul ce te-a-ndrăgit, dar unicul şi singurul ce-n versuri de-al tău suflet s-a lipit şi inima îŃi râde acum ca şi atunci când prima oară pe tine te-am uimit prin mesagerul meu cameleon şi Cupidon te-a săgetat fără să ştii, iar ochii mei prin alŃi ochi te-au iubit şi-au scris cu sânge şi-au mărturisit fără să mintă că te iubesc prea vertical, eu te-am iubit, te iubesc, te voi iubi, să ştii, troiana mea. Şi iartă-mă şi dă-mi, te rog, canon, deşi prin vers de-ndată şi de-atunci eu m-am căit şi Ńie mi te-am spovedit. Eu, efemerul fără chip şi fără glas mărturisesc că volbură cum sunt nu pot din frumuseŃea ta să am şi doar eclipsă-Ńi sunt, nemernică efemeridă ce te-ngroapă-n întunericul de-o clipă. Eu sunt un înger-demon înrobit ce Ńi-a mărturisit şi-atunci, şi-acum. Tu m-ai iertat ce-n vers am spovedit şi iartă-mă, implor, te rog, căci Ńi-am greşit, te-am minŃit şi-am înşelat. Nici eu, nici pasărea flamingo, cea care a simŃit şi ştie, cu viu glas n-am mărturisit ! Deci, dă-mi canon ! prea pedepsit să fiu să te iubesc în continuare. 26
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
FLAMINGO ÎN FLAMENCO Ri-ri e pasărea flamingo îndrăgostită de sine fără de păcat când cerculeŃe risipite (stârnite de căutările-i de peşte) roată îi dau grăbite şi pasărea flamingo o fac mult dorită... Ri-ri nu ştie însă că cerculeŃele din apa risipită de râsul său necuviincios nu vin... spre ea nu vin, ci fug şi se îndepărtează ! săraca-i inimă înroşită n-o curtează !, dar ea visează, visează ! Eu, biet rebel, deşi eram şi eu un cerculeŃ pe fugă prea cochetam că o visam sau o visez o centripetă prea-cochetă ! Căci e şi ea un înger fără de păcat ce Ńine la-ndemână cuŃitul de-njunghiat ! E ea o pasăre flamingo, Ri-ri, o minunată şi unică în mijloc a milioane de flamingo. Ri-ri e pasărea flamingo îndrăgostită de sine şi care oftează căci timp nu are pentru ameŃitoarea şi neaşteptata iubire îndestulată ce poate la amiază (însă nu azi, mâine sau poimâine), sigur, sigur ! vine. E dulce şi-amuzantă pasărea flamingo care atunci când castanietele suspină s-ar arunca-n delirul dansului flamenco, într-un extaz de rabie pisicească de toarceri şi întoarceri, pe fond de sacadate pocnete de palme şi-n al ghitarei şi al vocei cânt prelungit, de neoprit din răguşit. DezlănŃuie-te în flamenco, pasăre flamingo şi vei fi adulată şi-admirată de o mulŃime care, dacă ghitara amuŃeşte, iute se topeşte, se topeşte... şi atunci nici că magie va mai fi ! E-o pasăre flamingo Ri-ri, ce ne-ncânta cu un penaj de-un roşu orbitor, dar a plecat... şi unora de ea, totuşi, le este dor. De dansul ei flamenco poate ne săturasem, dar gâtul ei ce susŃinea un râs prea-vinovat din dansu-i de flamenco nu l-am uitat. E iarnă acum, în prag de iarnă, Ri-ri a plecat ... Tu, pasăre flamingo fistichie, plecând, tu ne-ai răpit o mică bucurie. Şi-atunci când ai zburat, cerul cu sânge şi cu roz tu l-ai pătat. Ri-ri e pasărea flamingo îndrăgostită de sine fără de păcat când cerculeŃe risipite (stârnite de căutările-i de peşte) roată îi dau grăbite şi pasărea flamingo o fac mult dorită... 27
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
VINOVAT, MĂRTURISESC În clipe amare eu mărturisesc: la fel de mult ca moarte-mi eu de la Dumnezeu te cer şi te doresc ! Şi prea-sătul de-această-mi închisoare aş vrea să mă descătuşez: ori mă ridic ca înger către cer să mă unesc cu Dumnezeu sau ponegrit de Diavol, spiritu-mi în Ńăndări, mii, s-ar sparge şi-ar rătăci în iadul pământesc în mii şi mii de alte fiinŃe-timp şi în întreg pe veci n-am să mă mai regăsesc..., să mă recontopesc. Mă voi salva, voi eşua captiv în timp, poate deja am eşuat ?... şi nu pot nici ca să vorbesc... nici să mărturisesc ca hoitu-mi înviermuit către Dumnezeu, mă rog, fierbinte, iute şi mai repede să-l părăsesc şi în final de chin moartea să-mi fie simplu dulce - alin... Aş vrea să plec de-acum, să urc ori poate ? să cobor.... aş vrea ca şi pe tine o clipă doar să te iubesc... şi să te minŃi că de sus te vor vedea şi poate vor veghea doar sfinŃi... Mă iartă, dar, că nu mai pot, c-am obosit - de cât am suferit ! Că eu mă rog intens şi vinovat acum la Dumnezeu: Doamne, omoară-mă ca pe câine turbat, salvează-mă ca pe un suflet rătăcit şi ia-mă praf sub tine că nu mai pot şi-s ostenit ! Şi dă-mi mai repede alinul morŃii şi nu mă pierde-n Ńăndări pe veci în biata lume ca să tânguiesc, să tââânguiesc, mii de fiinŃe viitoare nenăscute cu-al meu spirit Ńăndări nevindecat şi otrăvit să amărăsc ... Uşurează-mi, Doamne, suferinŃa, cu mila ta cea mare şi dă-mi un frânt sfârşit de chin ca dulce alinare... şi lasă-mi, Doamne, spiritu-mi întreg, ca-n praf inert sub pasul treimii tale să Te petrec... N-am împlinit ce-ar fi trebuit să reuşesc când de iadul pământesc m-am izbit, când din impactul de cădere m-am risipit... dar, rogu-te, mă iartă şi iar mă urcă lângă tine, deşi nici bun nu sunt şi n-am făcut nici bine... te rog, umil, din neizbândă nu mă lăsa în veci distrus şi-n cioburi îngheŃate în alte suflete nevinovate spiritu-mi spart în moarte veşnică distrus să rătăcească, să ispăşească... Doamne, dă-mi moartea ca pe-un excrement al durerii, ca pe-o binefacere nesperată, deplin nemeritată. Doamne, ucide-mă ca pe un câine turbat şi mântuieşte-mă îndat şi imediat, căci sincer şi cu lacrimi mă căiesc şi sincer eu confirm: mi-e aşa greaŃă ! de viaŃă. În clipele-mi amare eu mărturisesc: la fel de mult ş-intens ca moarte-mi eu de la Dumnezeu te cer şi te doresc ! 28
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CINE EŞTI TU ? Prea-Minunato, cine eşti tu ? Farmeci, căci eşti fermecătoare, vrăjeşti şi nu eşti vrăjitoare ! Cine eşti, cine eşti oare, frumoasă Prea-Fermecătoare ? De ceru-Ńi înnorat şi eu ca vrejul vrăjit de tine şi spre cerul tău m-am învârtoşat... Nu te speria de chipu-mi, căci chiar de-s blestemat, sunt blestemat şi să te iubesc şi rău n-aş face nici Ńie, nici alteia sau altora cât în trup ori veşnic o să vieŃuiesc sau rătăcesc de Dumnezeul nostru nu mă va primi ... DulceaŃă neasemuită, eu aş iubi să mor în tine inserat ca rândul prost fără stăpân născut dintr-un cuvânt nebun... DulceaŃă neasemuită, te-aş invada cu spiritu-mi cumplit şi-n moarte nesperată trupu-mi chinuit l-aş abandona şi ancora... Dar nu vreau să te miri ori să-Ńi fie frică când nesătula-mi sămânŃă de spirit te-ar fiinŃa şi de frica fricii tale instantaneu şi-ngrijorat m-aş recorporaliza în cel de dinainte, acela prost, nătâng şi făr’ de minte. Eu n-am stăpân, ci am stăpână, o lume-ntreagă dementă şi pierdută la picioare-Ńi se adună şi aduc laudă întrună... Eu, de te-aş iubi, m-aş lăcomi, a altuia pe veci să nu mai fii ! Ştiu că trupu-mi rugină mi-e ruină, dar tu să nu iubeşti un trup de vierme, ci sper, poate, pe-acel spirit ce s-a-ntrupat să fie Om ! Şi Dumnezeu, deşi m-a izgonit, Ńie m-a dăruit din schit de înger atonit să-Ńi fiu o clipă scurtă de pedeapsă: insistent, dement, poet şi neiubit ! Şi prin iia subŃire sânii tremurători ca două boluri de-ngheŃată visez doar în păcat că i-aş topi şi din izvor de coapse şi din chipul profund al buzelor eu însetat ca orişicine m-aş îmbăta spre a mă răcori şi o carnală sfântă cruce pe trupu-Ńi îmbătător aş adânci, aş bătători. Închinăciune Ńie, tu, carnală-n vis sau eu, platonic de ascet cu oftat de miez de zi, dar pofticios de aş putea şi reuşi, închinăciune Ńie, Minunato, Prea-Frumoasă a Lumii, ZeiŃă adorat de adorabilă din neoliticul matriarhat, de-ai fi fost tu de la-nceput Răsăritul meu de zi în dragostea adânc de ipotetică în ideal eu m-aş sfârşi... De ce eu te iubesc n-aş putea ştii... dar de-aş putea, eu te-aş sorbi... şi-n trupul tău de aş putea m-aş împlini... Prea-Minunato, cine eşti ? Cine eşti, cine eşti oare, frumoasă Prea-Fermecătoare ? Farmeci, căci eşti fermecătoare, vrăjeşti şi nu eşti vrăjitoare ! 29
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
VINO, SÂNZIANĂ ! Luna e rotundă şi cerul înnorat plouă sacadat şi-aduce/ lacrimă de sfânt de la îngerii îndureraŃi de ce e pe Pământ... / Lacul se adânceşte cu lacrimile multe/ şi rotunda lună razele-şi scaldă în ape-ntunecate, de peşti ancorate./ Vino, Sânziano, pe-a somnului geană cu visele-mi necurate,/ mânjite de dorinŃe, stârnite de neputinŃa de a te avea,/ cel mult în vis de a te desfăta.../ Scumpă prinŃesă Sânziană, regatul tău nu e întreg,/ căci chiar de m-ai cucerit deplin,/ umilele simŃuri tu nu mi le-ai stăpânit... şi tare sunt nefericit.../ Stăpâneşte-mă, umileşte-mă,/ dar lasă-mă să pescuiesc în apele cele mai adânci ale lacului tău/ şi-n miezul sufletului tău mare lasă-mă să pătrund, măcar în gând.../ Sânziană de pe geană,/ rana sufletului meu însetată e de tine.../ Sânziană de alint,/ fă-mă lună de argint,/ Sânziană de pe geană,/ fă-mă lună de aramă,/ apele-Ńi cu lâna razelor s-ating,/ focul viu din lac să-l sting,/ cu lumina-mi rece să te mint./ Lună-s eu de dragul tău,/ dar pe cerul de cerneală simt un gust de amăreală./ Salcie de-aş fi, nu m-aş stăpâni,/ pletele-mi ca să te mângîie,/ dorul meu să-l tânguie .../ Lună dospită sunt pe cer,/ dar cum s-ajung la tine-n suflet e-un mister !/ Fă-mă luna ta amară şi-am să-Ńi storc o călimară !/ Fă-mă lună rea de zinc ca mormântu-mi să-l ating !/ Fă-mă lună captivă şi-agăŃată de o salcie/ rezemată de un luciu de adânc: reflectat în chipu-Ńi plâng./ Sânziană de alint, fă-mă lună de argint,/ Sânziană de pe geană, fă-mă lună de aramă./
CRINUL DRAGOSTEI... Vasalitate, chipuri întinate/ gânduri alintate şi întârziate,/ Focul s-a stârnit, nu-i de potolit/ ce va pârjoli, mai târziu vom ştii,/ focul înnoieşte, viaŃa se trezeşte./ Buturugă moartă este dragostea, dar în lemnul putrezit/ minunatul crin a înflorit: o altă floare a dragostei a răsărit./ Nu pot clădi, căci nu pot dărui,/ dar te amăgeşte măcar cu biata-mi dragoste de crin,/ deşi eu nu sunt deplin, deşi eu nu sunt întreg,/ cu mintea-mi putinŃa viitorului să o petrec./ Eu, crin de scrum, în sufletu-Ńi m-am sădit doar ca gând neîmplinit./ 30
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
IVITĂ DIN ZENIT FrumuseŃe ascunsă de zenit,/ splendoarea ta mi s-a descoperit./ Amăgire dintre stele vino-n daruri pământene./Flacără prea-arzătoare, mistuieşte-mă mai tare,/ ca pe rug de suferinŃă să-mi aprind din nevoinŃă./Soare iute de amiază, păsuieşte-mi clipa trează,/ căci ochii-mi orbiŃi de tine de pleoape nu sunt feriŃi,/ fiind neprimeniŃi de lacrimi./ Soare iute de apus, încă eşti aşa de sus !/Soare rece de argint, vârcolac sunt ! să te prind !/ Prea-minunato, tu eşti soare luminos, eu sunt jos,/ sunt foarte jos, covor de ozon lăptos: să-Ńi torc lână de lumină/ până te ating deplină./
SFAT Să nu uiŃi că fructele căinŃei,/ prietene, se-arată în durere./ Dar şi mânia îndreptăŃiŃilor la ură./ De ce-i plângi ?/ Într-adevăr, sunt/ roadele scârnei apusului de soare./
LASĂ-MĂ SĂ TE IUBESC Lasă-mi pântecul să-Ńi vindec de-o durere ucigătoare şi să pun balsam de lacrimi peste frumuseŃea ta, să m-ascund în tine ca-ntr-o insulă triunghi, să sorb roua-Ńi cu al palmei căuş şi să dorm în crâng de patimi şi dorinŃi nehibernate. Tu eşti naştere de bine. Tu, eşti verde de speranŃă şi te-aş sămânŃi-n neştire ca să creşti ogor de îngeri, lasă-mă să mă dezlănŃui, chiar legat cu lanŃ de farmec şi Ńinut câine venetic să te-ador şi-n vânt să urlu... Lasă-mă ca să schelălăi şi durerea să-Ńi preiau, să m-arunc în dulcea osândă de-a iubi prea-roditor... Lasă-mi pântecul să-Ńi vindec şi apoi chiar pot să mor !
TE-AM ÎNCOLłIT Te-am încolŃit, fără speranŃă suntem tu şi eu... căci Ńie, Prea-Frumoasă, nu pot deloc să-Ńi fiu oglindă aleasă... N-am lupă, ştiu, căci de-aş avea prea aproape ca să te văd eu m-aş apropia... N-am nici răbdare, căci de-aş avea aş stoarce norii pentru tine, iar din raze de lumină aş coace pâine în neodihnă şi din jumătăŃi de stele eu Ńi-aş face şi mărgele. Din aluatul cerului aş opri albastrul lui drept haină, din pletele râurilor vei avea şi o maramă. Eu sunt crinul cel nevolnic care doar în poezie-i spornic. 31
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DIN PINTENI DE SCÂNTEI Din carâmbul fără griji şi pinteni de scântei,/ din salbe de arginŃi şi aur fără număr,/ nomazi şi alungaŃi în pustă de lumină şi de flori/ trec casele pe roŃi, iar câinii după ele./ ÎntindeŃi cortul !, femei ! şi focul aŃâŃaŃi-l !,/ în jarul de foc viu să odihnească vasul de aramă,/ haideŃi la dans şi fete şi flăcăi şi voi copii/ şi beŃi şi ospătaŃi-vă, minŃile întunecaŃi-vă,/ sfidaŃi-vă-n cuŃitele alungite-n sclipiri,/ chemaŃi-vă şi câinii să sperie vacarmul;/ pe Ńigăncuşa fără de prihană de doisprezece primăveri/ o sperie şi-o încântă bătaia Ńigănească/ şi inima din piept e gata să-i pleznească/ şi sângele sălbatic o-alungă-n miez de umbră./ Pe neştiute căi şi fără de prihană, atinsă delicat/ de-alesul sângerând, fetiŃa fără nume împrăştie/ sămânŃa liberului popor nomad/ în râul de instincte şi sânge-nfierbântat./
CARIATIDĂ DULCE Cariatidă dulce, tu susŃii lumina noastră zi de zi./ Te-nconjur cu speranŃa-mbătătoare că tu minunat vei vindeca/ rana deschisă a vieŃii mele prea-dată ades cu sare./ Cariatidă dulce şi impersonală, uzi noaptea o păşune pastorală/ şi noi culegem rouă-lacrimi din ochii tăi şi ne-ameŃim de patimi./ Cariatidă, cea ce faci de râs pe-Atlas, să te iubesc nu pot să-Ńi spun,/ căci fără glas eu am rămas. Dar îŃi mărturisesc că tu vei fi în ochii/ minŃii mele de-acum până-n trup voi adormi. Cariatidă atlantidă,/ femeie a unei alte lumi şi epoci, porŃi crucea îndurerată ce răneşte/ ai tăi umeri mătăsoşi de fată şi deşi ai putea culege iubire, tu te abŃii/ din fire. Să ai speranŃă ! că tu vei culege coroniŃa laurilor vieŃii de apoi./ Şi-aici şi-acolo ce e bun, te rog, alege./ Cariatidă ideală, susŃine lumea de afară./
RAID Coborând/ pe uliŃe întunecate,/ sălbatic pustieşte vifor:/ praful, hârtii, insecte,/ frunze decrepite./ Le dă încă o şansă/ spre a fi altfel./
DĂ-MI, DOAMNE, PLÂNS ! Dă-mi, Doamne, plâns,/ să mă deshidratez,/ în noaptea asta nu vreau să-nnoptez.../ eu vreau să dorm/ un somn uşor şi lung/ şi să nu mă trezesc/ ca să mai plâng !/ Dă-mi, Doamne, plâns,/ să mă deshidratez/ şi-o moarte lină/ şi uşoară ca un crez./ Dă-mi, Doamne, alinare,/ eu te rog,/ să nu mai fiu în trup ca sub obroc./ Şi iartă ce-am greşit până acum/ şi fă-mă praf stelar şi scrum./ Dă-mi, Doamne,/ ziua cea mai scurtă/ a fericitei despărŃiri de trup./ 32
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
O CLIPĂ TRECE, ALTA NE PETRECE Rădăcinile clipelor adânci dislocă stânci ori, poate, sunt deja stânci vulnerabil destrămate şi care, în cădere antrenate, sinucid suflete tulburate. E clepsidra trecerii timpului cea mai bună măsură a decrepitudinii noastre şi timpul ne sufocă, clipa ne ucide şi noi însângerăm şi poate continuăm crucea pe drumul fără de întoarcere să o târâm, să o purtăm. Nu cred în ziua de acum, nu cred în clipa ce se-nşiră mărgică şi ne obligă să cădem în genunchi sub sutana cotidianului şi să ne smerim ca nu cumva să mai greşim. Clipă păcătoasă, scurtează-te, lasă-mă, de viaŃă mă scutură. Clipă cumpănă, dincolo de tine-i o minunată ciutură care îmbie cu oglinda apei vii a vieŃii de apoi. Clipă greşită, clipă-n fa diez, clipă sunătoare şi răsunătoare, rostuit e să mai crezi.
RODEO DE CUVINTE Cuvintele sunt câteodată de nestăpânit, /sunt nărăvaşe şi adesea versu-i istovit./ Mi-e greu în poezie ca-ntr-un rodeo de hârtie./ Şi n-am nici spor, nici veselie./ Câteodată, cuvintele ucid, când spuse către/ nu ştiu cine, se-ntorc spre cel ce le-a rostit/ şi îl ucid, chiar îl ucid. Cuvintele se cred/ cu adevărat libere şi nu contenesc să fremete/ în gemete de libertate, dar lanŃurile le încătuşează/ în paradoxul tăcerii grozăviei zgomotului/ pickamerului libertăŃii care pe orice cuvânt rebel/ îl omoară doar c-un decibel... şi mor cuvinte/ nestemate, au murit şi-nainte, mor şi-acum/ pe săturate, pe săturate. În democra-dura/ noastră ce-o iubim/ nu-i chip cuvântul liber să-l prăsim./ Şi m-au trântit cuvintele din şa/ şi eu v-am spus povestea chiar aşa./ Cuvintele sunt de nestăpânit,/ când te-au trântit/ şi cu copita dură a terminaŃiei lor/ te-au pedepsit, tâmpla a sângerat, viaŃa s-a scurs,/ trupul s-a ofilit şi omul vinovat a şi plătit./ Eu las cuvintele să mă omoare,/ căci moartea-mi de la Dumnezeu este binecuvântare./ Lupoaică tânără e moartea şi-alungă clipele/ ce-au mai rămas şi aşteaptă răbdătoare/ ca jarul vieŃii să se stingă,/ cuvintele nespuse să rămână fără glas./ În ultimul rodeo de cuvinte,/ în viaŃa ce curând se va sfârşi,/ am fost şi prost şi fără minte./ 33
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
OCHI FRUMOŞI Ochi frumoşi de diamant, ochi frumoşi de crez adânc, ochi adânci de lacrimi dulci, oglindesc ei din lumină şi din cerul cel profund. Cum să iubesc doi ochi lapislazuli, când diamantele le-am preŃuit şi le-am iubit dintâi ! Şi-acei albaştrii de lapislazuli sunt frumoşi, dar nu sunt luminoşi ! În ochii tăi de diamant mă scald şi dintr-odată eu mă simt mai alb, mai white ! Mă-ndemni sau te întrebi de pot să scriu despre lapislazuli, dar cum de aş putea când în ochii tăi de dragoste de lume lăcrimoşi eu am găsit nestemate minunate, două diamante nepreŃuite, că însumi mă întreb de sunt adevărate... Eu m-am îndrăgostit de diamante, n-am fost răpit de albastrul de lapislazuli din Bucovină de VoroneŃ. Între lapislazuli şi-ntre diamant, eu am ales pe-acei ce sufletul îmi ard şi de ei când îmi amintesc, eu doar mă perpelesc, doar mă perpelesc.
CÂNTEC Fără tine nu e zi, ca s-o pot preŃui,/ nu e clipă de-ncântare fără inima ta mare,/ e doar lacrimă de sânge, dacă durerea te strânge./ Nu am gând, nu am avere, numai vise efemere,/ nu am lacrimi pe obraz,/ numai în genunchi, căzut, răgaz,/ nu am milă, nu am suflet,/ sunt turbat precum un câine,/ ştiu să latru, să muşc, să scutur;/ Ńărână, atâta sunt, fără de tine, fără de tine./ N-am speranŃe, n-am iluzii,/ am doar moartea îndărăt, ce aşteaptă răbdătoare/ şi-ndelung ameŃitoare, ca de viaŃă să mă-mbăt./ Moartea-i tihnă, viaŃa neodihnă,/ viaŃa-i batjocoritoare, moartea-i dulce alinare./ Fără tine nici nu sunt:/ sunt doar umbră pe pământ,/ sunt o cruce de mormânt./ Fără tine sunt mârŃoaga lipsită de putere,/ ce priveşte a mirare cum stăpânul încarcă arma/ şi de glonŃ pierde suflarea./ Eu sunt bun când pot munci şi nebun când zac de boală/ şi mă uit în a lenei cangrenă viaŃa iute cum se duce./ Fără tine-s doar mirare,/ tu, eşti pentru oricine clipă mută de-ncântare,/ de orbire, de iubire, de alin de chin, de miere,/ de savoare, de uimire, de ardoare, de dorinŃă, suferinŃă dulce,/ de trăire-n aşteptare, ca pasul să-Ńi urmeze, privirea să-Ńi vegheze./ 34
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DALB CORP DE IELE Frumoasă fără de sfârşit,/ din paharul plin de-amar m-am răcorit./ Eu te-am pierdut dinainte de-a te căuta,/ mult înainte de-a te găsi/ şi-am adăstat prea mult în a spera./ Frumoasă fără de sfârşit,/ mirosul pielii tale intens m-a ameŃit,/ de visul meu brutal m-am despărŃit,/ căci este ireal precum lânoasa lună de pe cer/ şi trist în imposibil precum cădere şi erată de sfârşit de înger./ Frumoasă fără de sfârşit,/ Adio !, dar; în mintea-mi amintirea/ chipului pastel în altă iluzie şi-ntr-o altă minciună/ se va metamorfoza şi poate se va fi reîmplinit într-un târziu./ Frumoaso fără de sfârşit,/ Achile nu-s, dar şchiopătez prea-obosit/ călcâiul ucigaş încet m-a otrăvit/ şi sufletul prea stors e încolŃit/ şi tot cerşesc milog să m-odihnesc în veşnicie/ şi înstelat aş vrea ca raza-mi/ corpul de iele dalbă în apa lacului/ de ceaiuri aromatice să Ńi-l reflecte şi să Ńi-l subŃie./ Frumoasă fără de sfârşit,/ Paharul de pelin al vieŃii m-a trezit./ Strălucitoare nepieritoare de frumuseŃe netrecătoare/ nu ignora că te-am privit, nu-ndepărta ce am simŃit,/ nu dărâma din imaginaŃia-mi proastă/ ce am clădit, ce am sădit, ce-am conturat, ce am pictat: pastelul vis de neatins./ Frumoaso fără de sfârşit,/ mă iartă, rogu-te, că ochii-mi proşti/ a dulcei strălucirii tale nudă cruce au pironit./
TE IUBESC Născută din lumină, te vreau ca luna plină./ Din tine aş vrea căldura-nsângerată a vieŃii şi speranŃă,/ că vom putea la finele clipei trăite/ să tragem linie de mântuire fără aroganŃă./ Crede-mă că te iubesc adânc şi mirat că nesperat/ ne-am întâlnit, ne-am acroşat, ne-am unit şi ne-am iubit./ Născută din lumină, te vreau ca firul vieŃii mele/ să-l prelungeşti în timp, ca dragostea adâncă să rodească/ şi sensul existenŃei noastre să se topească/ într-un chip şi-ntr-o fiinŃă nouă./ Născută din lumină, te vreau ca luna plină,/ şi vârcolac de nori fiind să te urmăresc îndrăgostit/ şi-n falduri de-aşternuturi ploioase de pe cer/ s-ascund strălucirea-Ńi plină de mister./ Vino în nori să râdem şi să plângem/ şi să ne-mbătăm de roua norilor,/ să ne invadăm sufletele de răcoarea singurătăŃii cerului-scară deschis spre Dumnezeu./ Cu tine am speranŃă că vom putea la finele Ńărm al clipei trăite/ să tragem din neispite linie de mântuire fără aroganŃă./ 35
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
N-AM SPERANłĂ N-am speranŃă, arsă în vâlvătaia râncedei vieŃi,/ am pierdut bruma de speranŃă la cazinoul vieŃii,/ am fost blestemat să alerg în cerc/ şi-un duşmănos cu multe chipuri, un gunoi- m-a transformat din spirit în noroi,/ mă învârt în juru-mi în cerc, fără speranŃă,/ şi Dumnezeu ruga-mi ocoleşte şi nu mă binecuvântează/ cu izbăvitoare eternă odihnă. Iartă-mă, Doamne, că uneori/ visez să scurtez clipa atârnând de-un fular, când nu mai pot,/ când pe Dumnezeul meu nu-l mai simt şi cu mine nu-l mai am,/ iartă-mă, Doamne, dacă am să abdic şi căzut către tine, Doamne/ n-o să mai pot de povara păcatelor şi deznădejdei să mă ridic./ N-am speranŃă, n-am nici suflet, n-am nici milă, n-am nici cuget./ N-am nici cuget, n-am nici minte, izbăvit nu-s de cuvinte./ N-am nici cer, n-am nici culoare, numai negru şi-alb de soare./ Cernită-i viaŃa ca o durere, mărgele îndoliate-s clipele şi efemere./
DISTILERIA DE CUVINTE Eu sunt cameleonul întâmplării, un fraier ce nu se-ncrede-n umbra sa, n-am chip şi n-am cuvinte, ci doar versuri amorŃite ieşite din călimara extazului prostesc în faŃa chipului Domniei Tale din întâmplarea simplă că poate te iubesc. Şi în distileria de cuvinte aşa mă-mbăt că nu mai iau aminte. Iese aşa tărie din cuvinte că ameŃesc şi eu şi orişicine şi se întunecă raŃiunea şi nebunia-şi scoate masca răzbunării. Distileria e acŃiunea ce rafinează vorba goală şi pune semn de îndoială pe fapta necreştină ce dospeşte. Eu ameŃesc pe orişicine cu ale mele mizantropic - distilate necuvinte. Sunt un cameleon al întâmplării, cassandru aspru şi tăios ce râde de jos, încovoiat, în praf, atât de slugă, cât şi de stăpân, chiar şi de gâdele ce cu toporul ridicat aşteaptă încordat ca trunchiul de cap să mi-l despartă. Distileria de cuvinte e o nebunie întru Hristos ? sau poate nebunia ce mă coboară tot mai jos ? Nu mai am speranŃă că mă voi mai îmbăta de psihanaliza ta mângâietoare şi de replicile de îndulcire ce schimbă sensurile şi decăleşte lamele săbiilor ieşite mânioase din tecile sfioase. Păcat de mine şi de risipa de cuvinte... păcat de cerul ce se-nchide pentru mine şi în oscilaŃia dintre adânc şi înălŃime eu te-aş alege doar pe tine, doar pe tine... 36
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
GHINDĂ ÎN TINĂ Vrută lină şi calină ce alină noaptea vieŃii,/ calde-s clipele cu tine şi chiar amintirea lor/ sunt doar flamă de dorinŃă şi speranŃă în căinŃă./ Crudă-i soarta şi furtuna dintr-odată e-nteŃită,/ cade trunchiul de stejar cu un geamăt de durere,/ cade în turboasă râpă aprig fulgerat/ de-un ceresc foc făr’ de seamăn,/ iute-urmat de-un cyber-glas de tunet,/ cade-n râpă de-ntuneric unde sufletul nu-i vrednic/ şi osânda-i infinită şi durerea-i împlinită./ Vruto lină, prea calină, de durere lumea-i plină/ şi de dorul după tine sângera-voi chiar şi mâine./ Cade trunchiul de stejar şi de bogăŃia lui/ nici că-i pasă nimănui/ şi de verdele de frunză nimeni nu mai vrea s-auză/ şi minimizat de pântec chiar sporul bun de tril de cântec/ în astă lume mare n-are cătare./ (- Putrezit era de mult, mâine tot va fi pământ.)/ Vrută lină şi calină, nu-s stejar, ci doar o bieată ghindă în tină,/ după care mistreŃi lacomi scurmă, grohăie, suspină./ Fie-mi sortit măcar în tină, s-apuc prinde rădăcină/ şi alt trunchiu ne-ntinat poate/ din lujer de ghindă naşte-se deîndat’./ Vrută lină şi calină ce alină noaptea vieŃii,/ calde-s clipele cu tine şi când ochii se-ntâlnesc/ îŃi sorb sufletul cu sete şi-l topesc într-o speranŃă/ şi din ghindă muguri cresc. N-am speranŃă, e pierdută,/ n-am decât dorinŃi şi vrere în ocean de efemere./ Vrută dulce-nmiresmată, ghinda-n tină jinduieşte după tine,/ şi făr’ de tine n-am lumină şi nimic nu-mi treb’e,/ deloc nu mi-e bine, vrută adâncită-n sine./ Vrută lină prea-iubită, lângă tine ard din fulger/ şi nu-mi pasă că mă mistui, căci în râpă or ajunge,/ doar cenuşă, vaiet, bocet, plânset şi al ploii ropot./ 37
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
PATERIC BRÂNCUŞIAN: TU EŞTI SCULPTURĂ PENTRU ORBI FiinŃa dimineŃii îmbufnată e-un cal troian şi LAOCOON prin viu grai ne-a avertizat şi nu l-am ascultat, MĂIASTRĂ PASĂRE ÎN VĂZDUH. Din SOMN eu m-am trezit NOU NĂSCUT şi răcorindu-mi TORSUL DE TÂNĂR în FÂNTÂNA LUI NARCIS din CUPA LUI SOCRATE prea-ndrăgostit de propriu-mi spirit pe tine te-am zărit, CARIATIDĂ, pe cerul de HIMERĂ în care toarnă DANAIDELE potopul cerului stors din nori şi mi-am dorit în RUGĂCIUNE să te SĂRUT sub consacrată POARTĂ A SĂRUTULUI şi mântuit de Tine să fiu zidit în stânca COLOANEI RECUNOŞTINłEI FĂRĂ DE SFÂRŞIT. Eu m-am hrănit cu firimiturile de "fără grai" de pe a TĂCERII MASĂ şi când ochii i-ai închis deja mi te-am închipuit în SOMN prea-ADORMITĂ MUZĂ mângâiată de narcisista risipa-mi de FIU RISIPITOR, eu, BROASCA łESTOASĂ ori PEŞTELE oglindit captiv în năvodul chipului tău.- Nu eşti COCOŞUL de la ÎNCEPUTUL LUMII, spuse FETIŞCANA SOFISTICATĂ, precum LAOCOON cu CAPUL DE COPIL ucis de şerpii din al meu păr, mărturisi VRĂJITOAREA, monstruoasa fiică a CĂPETENIEI Phorcys şi a lui Ceto, ce pe ascuns se dă drept alba LEDA, cea prea-iubită, prea-preferată de Zeus, mărit mărinimosul REGELE REGILOR, dar templul iubirii îl mânjeşte iubindu-se pe-ascuns cu PROMETEU. Şi toŃi, cuminŃi, îŃi aminteşti ? urmând SUPLICIUL şcolii de mântuire a DOMNIŞOAREI POGANY, ne-am întrecut în levitaŃii MĂIASTRE, doar NEGRESA BLONDĂ, albă la chip şi neagră-n suflet, cu şerpi în păr, ostenea ca FOCA ori ca cei DOI PINGUINI să se-nalŃe, dar nu era nici măcar sub talpa ta ca tine de profundă, CUMINłENIA PĂMÂNTULUI cea prea-dorită, expresie sublimă a liniei continue. Troiano, trupul meu aşteaptă să frământe OVOIDUL FRAGMENT-ului tău DE TORS ocrotit de Zeus şi memorat de Homer: ce-a făcut PRIMUL PAS şi ce-a scos după ADAM PRIMUL łIPĂT de uimire spre a te cânta (PRINCIPESĂ X, BARONESĂ RT) COLOANEI INFINITULUI a devenirii. - Să trăieşti, căci prea-frumos CAP AL UNEI TINERE eşti. Şi precum Medusa mărturisea, de când eram COPIL mi s-a desprins în SOMN masca de pe chip, un ochi râzând, un ochi plângând, spre a fi bine văzut ECORŞEUL gândurilor mele... şi de-atunci mă simt imperfect precum BUSTUL LUI VITELLIUS, atins în ORGOLIU de a fi nestăpân pe gândurile mele atât de neintime ce sunt expuse pe MASA TĂCERII. PASĂRE DE AUR, sunt osândit să te iubesc necondiŃionat şi fără de odihnă, să nu te-ating şi la fântâna ta să nu mă odihnesc în tihnă. 38
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
BAL, MARE BAL Aş vrea să pot citi în sufletul tău, dar nu pot citi în adâncimea-Ńi./ La balul reginei au sosit cavaleri, domniŃe, slugi, câini, oportunişti/ nepoftiŃi, fripturişti, soldaŃi şi generali, conducători, feŃe bisericeşti./ Balul este în toi, privirea-mi te caută, prinŃesă, te bucuri de veselia/ celor din jur, dar totuşi ceva tot te reŃine, căci eşti reŃinută./ Eu sunt înghiŃitorul de săbii, cel ce stinge torŃele arzând în gâtlej,/ bufonul de serviciu gata de replici nesărate şi de glume deşuchiate,/ în care stăpânii şi slugile pocnesc din cravaşe/ sau cu resturi de mâncare aruncă spre a mă batjocori şi alunga./ Nu este chip s-ajung la tine, bufoni îŃi sunt deja cei ce te curtează./ Regina balului nu contează, căci chipul tău o eclipsează./ ToŃi ar dori să-Ńi mărturisească pe dată dragostea,/ dar tu le zâmbeşti cu un mieros surâs de acadea./ Eu voi pleca căci n-ai motive să mă bagi în seamă,/ dar amintirea argintată a chipului tău pe memoria-mi de aramă îl voi păstra în ramă./ Şi vor rămâne-n urmă glumele mele hâde,/ de voi tăcea pe veci nimeni nu va mai avea putinŃa de a le aude./ Toată lumea scârbită de grăsime şi vânat serveşte compot,/ cu maŃele contorsionate cavalerii pun în intimitate de-un complot./ Şi pentru un cap încoronat şi constipat în acest complot de catifea/ mulŃime de bufoni ca mine, mii, zeci de mii, vor fi descăpăŃânaŃi dis-de-dimineaŃă, la cafea./ Ce mă intrigă lipsa de intrigă !/ E revoluŃie de soi, french revolution, iacobina, bat-o vina,/ ce-nlocuieşte-o aristocraŃie cu o elită fistichie şi un colonialism/ roaial cu unul republican medieval./ Nu-i locul bufonilor pe scenă, ei pot pieri ori chiar muri,/ e loc ca ariviştii să defileze, să proclame, să exclame, să dicteze,/ e-o veşnică de taină cină c-un compot ce naşte şi-un ateu complot./ E bal, e mare bal, active ieftine, privatizări de carnaval/ şi-o criză financiară ca un ideal/ ce mărturiseşte că valoarea reactualizată e-un vis banal./ E bal, e mare bal, e carnavalul efemer al vieŃii: cu prinŃese,/ cavaleri, domniŃe, slugi, câini, oportunişti, nepoftiŃi, fripturişti,/ soldaŃi şi generali, conducători, feŃe bisericeşti, proşti, hamali, cu bufonul de mine, cu Tine, DomniŃo, opuşi, diametrali./ 39
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
FII APĂ DE IORDAN... Eu sunt sinonim cu îndoiala, nu ştiu de aş putea din rodia-Ńi/ de lumină să mă înfrupt şi nici curaj n-am a-ncerca să sper./ ... Şi aş pleca aşa prin lume să plâng în miezuri şi seminŃe de deşert/ şi să zidesc în chip de stânci chilie singuratică mizantropului meu/ suflet nomad ... tainiŃă de hoit spăşit în zi toridă de căldură topită/ şi în nopŃi de ger, cărare tainic bătătorită spre a cerului mister./ Nici nu visez să mă înfrupt din adâncurile sevelor rodiei de bine,/ doar ştiu că tu ai pus definitiv cruce mizantropului din mine./ Tu, din durerile-Ńi de pântec te-ai topit/ şi fusul umbrei de vis şi de oftat/ tu prea perfect şi minunat ai reconstruit şi reconstituit./ ...Şi-n piruete de solomonar te-am ameŃit şi trupu-Ńi de zăpadă/ virtual în gânduri perfid de nesperate Ńi l-am iubit şi oblojit./ Eu sunt sinonim de îndoială,/ fii însăŃi apă de Iordan şi mă botează/ cu dulcea-Ńi umedă puternică iubire ce mântuire veşnică creează./ Umbră de vis, pentru-n Adam proscris tu eşti fertil tărâm promis./ ... Aşa aş pleca prin lume în a sihăstriei abandon şi caldă durere,/ dar eu vă am în gând: Treimea şi pentru tine infinită dulce vrere./ Şi-n pântecul îndurerat aş sămânŃi, o altă cârjă bătrâneŃii Ńi-aş sădi./ -Şi de-o fi să amurgesc printre stânci, să nu mă plângi,/ cu lacrimi flacăra-Ńi ascunsă între rodiile-sâni încinşi să nu atingi ori să stingi./ -Şi oasele-mi de soare de-or albi, eu ştiu că lângă Domnul,/ tu, albă transfigurare, multiplă contopire - alături îmi vei fi./ -Şi vulturii destoinici din hoitu-mi de-or alege, eu ştiu/ că infinitul cu tine-n condensată sublimare îl voi petrece./ Fii apă vie de Iordan şi mă botează,/ cu sevele-Ńi de har tu mă veghează./ -Şi de-oi cădea în flăcări de osândă, miluieşte-mă cu rugăciunile-Ńi/ ca sufletu-mi damnat cete îngereşti să-l fure şi să-l învie-n pândă./ Mi-e dor de tine-n clipa îndoielii şi chipu-Ńi scald cu lacrima tăcerii./ Sunt aşteptare ne-mplinită, solomonar nebun/ care pe tine te-ar dori drept dulce prea-iubită./ Nu sunt oceanul ce te scaldă, nici cerul ce te-nmoaie,/ dar tu albeşte-mă cu lacrimile tale, ploaie./ Tărâm fertil, în râul spicelor de grâu căzăceşte-aş ostoi/ de nu m-ai socoti ne-bun şi m-ai opri./ Din dulcea-Ńi risipitoare hemoragie de lumină m-aş hrăni/ de nu m-ai socoti ne-bun şi m-ai opri./ -Şi de-o fi să amurgesc nespovedit, rogu-te iartă-mă/ că ochii-mi proşti a dulcei strălucirii tale nudă cruce au pironit./ 40
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
INIE-DINIE, IANĂ SÂNZIANĂ Inie-Dinie,/ dragă-mi eşti tu mie/ şi de-i adăsta/ Ńi-oi şopti smeritu’/ că te-aş fi iubitu/ pân’ la porŃi de ceriu/ unde-i un misteriu/ şi de te-ai opri/ mai mult te-aş dori/ şi te-aş mângâia/ cu margini de vis/ din suflet proscris./ Inie-Dinie, Iană Sânziană,/ sufletu-mi e rană,/ că n-am băut apă/ şi nu am mâncat/ şi c-am tot oftat/ după umbra-Ńi dulce,/ care-ncet se duce/ pe alt drum sortit:/ rostu-mi ne-mplinit/ prin inima cea plină/ tace şi suspină/ şi cântă de foc,/ căci te-aş prinde de mijloc/ şi te-aş răsuci/ şi te-aş învârti/ de trei ori ameŃitor,/ de trei ori fierbântător./ Şi cântă a jale/ când pleci tu agale./ Iană Sânziană,/ mintea-mi este rană./ Inie-Dinie,/ spune-mi sincer mie/ de râzi spre chindie/ prea cu veselie/ de purtarea şi de vrerea mea/ şi că nu prea-Ńi pasă/ de-Ńi şoptesc, frumoaso,/ cât te-aş iubi eu./ C-ai mai fost dorită/ şi poate iubită/ şi Ńi-au mai rostit/ vorbe de-ndulcit/ şi deja mieroşii/ în tot ce-ai dorit/ poate te-au slăvit./ Inie-Dinie,/ să-mi ierŃi, ciocârlie,/ c-am întârziat,/ ultim am cântat,/ că nu te-am uimit/ când din suflet/ Ńi-am doinit,/ că nu te-am mişcat,/ nu te-am încântat/ nu-s privighetoare/ şi nici flori în dar nu am/ şi-am şi lipsuri în purtare./ Iană Sânziană,/ te-aş urca pe cal/ şi-aş fugi-ndat pe Volga/ unde (nu) ştii ioc vorba./ Colo sunt hatman,/ (hatman bun din prost Ńăran)/ amu’ i-un an/ şi zdrobesc cu-n buzdugan/ tot ce-mi şade-mpotrivă/ sau ce-n contră-mi-se ridică/ sau păgâni de-n mână-mi pică./ Te-aş ascunde-n căzăcime/ să nu ştii ni’că de iubiŃii din vechime,/ te-aş scălda-n lapte de iepe/ şi te-aş şterge pe-ndelete/ şi de n-ai fi uscată/ te-aş sufla cu gura toată/ şi de-ai fi prea-ntristată/ Ńi-oi ascunde luna plină/ să nu-Ńi fure din lumină/ şi de-i obosi de dor/ am să-Ńi cânt pân-o să mor./ Iană Sânziană, Inie-Dinie,/ zboară pe-armăsar de jar,/ în tărâmuri de poveste/ unde dragoste-mi nu este,/ unde gândul meu la tine/ nu te-atinge cu suspine,/ unde lanŃurile mele toate/ le transformi în libertate,/ unde lacrimile mele/ nu te spală de-a mea vrere,/ unde chipu-mi de osândă,/ nu-Ńi mai cată ochii-n pândă,/ unde răsuflarea-mi beată/ de dorinŃa-Ńi nu-i udată,/ unde căzăcimea aspră/ nu rânjeşte şi nu cască,/ unde-i dragoste de Dumnezeu,/ ’cela bun de mă tem ieu./ Inie-Dinie,/ dragă-mi eşti tu mie,/ Iană Sânziană,/ inima-mi e rană./ 41
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CIOCÂRLIE NESTEMATĂ... Pe ramuri de crâng ard clipele dulci în care te strig, în care te cânt, în care zborul îndepărtat îŃi plâng. Pădure anonimă, eu nu am vină că-n tine minunata ciocârlie e-atât de vie că trebuie-ncântată. Şi ciocârlia nestemată însufleŃeşte înfricoşata pădure toată. Din ascunzişuri, iepuri şi vulpi mici ascultă fermecaŃi cum trilurile ciocârliei invadează crângul de seninătate. Şi toŃi sau toate ar vrea să-i fie ciocârliei fârtaŃi sau fârtate... şi-i adresează banalităŃi sperând să primească din suflet triluri bunătăŃi. Doar dacă o privesc şi mă însufleŃesc, dar când cântă cristalin inimile şi sufletele mai pline le simŃim.- Râzi ! ciocârlie cu glas cristalin, din zori spre chindie, până şi vipera-n venin atâta e de fermecată că te-ar privi şi asculta o veşnicie înfometată. Pădurea-nfricoşată s-a însufleŃit deodată, iar micile vietăŃi au prins curaj să te iubească, să te îndrăgească, să te vegheze, să te adore, să te dorească. – Pădure anonimă fermecată, cui este dăruită dragostea ciocârliei, dragoste nestemată ? ...Flăcări au izbucnit, pădurea arde nefiresc, doar cântul impasibil şi-nfiorat al prea-minunatei ciocârlii răsună dumnezeiesc.
CÂNTARE, ÎNTÂMPLARE, ÎNTÂMPINARE... În inimă de Bucovină sufletu-mi de CÂMPEAN suspină după tine şi dragostea pentru tine nimică n-o OPREA. Te strig pe tine, te strig în vis, floare de cer, ciorchine de dorinŃe, abur şi mister. La Dragomirna sfântului IACOB Persul m-aş fi dus să te cer, în Iaşi pe preacuvioasa sfânta noastră PARASCHIVA aş implora-o să-mi deschidă calea spre inima ta dată deja, dar preacuvioasa mă-ndrumă spre asceză şi părintele rosteşte în amvon un cuvânt de-nvăŃătură despre exemplele lui SIMION Stâlpnicul şi al SÂRBU-LUI Sava, fiul lui Ştefan Nemania, arhiepiscop vestit. Şi deasemenea, la Piatra Fântânele, la statuia lu-I BRAM Stocker m-am oprit şi în gând de implorare vampirică de-a te avea m-am poticnit... şi nu mă mândresc, dar tare mult şi in-FIDEL te doresc... - Seara bună, rostesc în gol. - DOBREi vecer (Bună seara), răspunde-un glas sonor. Să-Ńi fie împlinit gândul bun. - Boje pomohai ! (Doamne ajută !) răspund uimit. Glasul însă îmi este gâtuit. - Cuda ideş ? (Încotro mergi ?) mă-ntreabă vocea. - Spre Dumnezeu, dar nu ştiu de m-apropii sau mă îndepărtez de El. 42
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
AZI NU... "Aujourd'hui non, je ne veut pas lire tes mots."/ Bună dimineaŃa, azi nu.../ Heute nicht, lumea se-opreşte,/ timpul nu respiră, inima se chirceşte,/ clipele nu se mai înşiră,/ timpul de neocolit astăzi s-a oprit,/ Danas ne, Oggi no,/ vântul nu mai şopteşte,/ râurile nu mai curg,/ Dzisiaj nie: viaŃa nu mai îmbătrâneşte.../ Bună dimineaŃa, azi nu.../ Vandaag nee, sângele-mi se coagulează,/ astăzi dragostea nu rimează.../ Hoy no, Dnes ne: clipele toate/ de neprezenŃă sunt onorate./ Râsul de cristal sună a mirare./ "Bună dimineaŃa, m-aŃi sunat aseară ?"/ De ce oare, de ce oare ?/
PE DRUMUL FIRELOR ŞI ROłILOR DE FIER ÎnceŃoşat sunt c-ai plecat şi umbra-mi însingurată s-a-ntristat şi vrăbiile în praf nu se mai scaldă şi norii eclipsează sfântul soare. ...Ca vrabie în zbor aş vrea să te urmez pe drumul firelor şi roŃilor de fier; pe geamul stropit de ploaie aş vrea-n frumoşii tăi ochi în lacrimă să mă preschimb şi de te vei plictisi de zborul meu de pocăinŃă cu perdeaua bleu geamul trenului îl vei acoperi şi poate, poate, când şi când... vei fi curioasă să ştii de zborul bulgărelui de puf n-a obosit... şi de m-ai accepta, spiritul meu în miezul pieptului tău dulce străjuit de dulcele piersicelor bumburii ar adăsta. Frumoasă adâncită-n sine, veghează praful de puf în zbor spre tine. De ce-a plecat ? de ce trenul a plecat ? dacă semnalul de plecare n-a fost fluierat, căci timpul eu l-am îngheŃat sau eu am îngheŃat în timp uitându-mă şi căutându-te cu privirea-mi incoerentă... şi eu semnalul de plecare, jur !, nu l-am auzit... De ce-a trebuit să plece, înŃeleg, dar jur că nu am auzit semnalul şi totu-n juru-mi subit a amuŃit, doar cântecul paşiilor tăi când ai urcat în tren îmi mai doineşte-n minte. Drum bun orice s-ar întâmpla şi orice-ar fi ! Frumoasă adâncită-n sine, în pădurea Stupcăi ca focul te-aş iubi şi aş sorbi din miezu-Ńi de iubire şi prin sărut o cruce pe trupu-Ńi de fiică a Afroditei aş sfinŃi şi din durerea nopŃii scăldate-n praf de lună în tine prea-frumoaso iele m-aş contopi şi chipu-mi duplicat în ramură de prunc poate va înmuguri. Drum bun orice s-ar întâmpla, orice-ar fi ! Solomonarul ne-bun din calea ta se va topi şi vei rămâne doar cu iubirea lacrimilor din mărgele, care te vor scălda-n iubire cu drag pe tine, iele. 43
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
IUBIRE DE SOLOMONAR Chip de semi-lună plină,/ dăruieşte-mi, rogu-te, lumină./ Chip înseninat de-a soarelui paloare,/ bunul curcubeu să-Ńi dea roşeaŃă din culoare./ Chip înmiresmat al sărutului prea-aşteptat,/ răcoreşte-mă de savoare,/ gura mea răbdarea gurii tale n-are/ şi m-aş adânci în roua ta să uit destinu-mi tăvălug./ Chip de dulce şi de palidă miere de salcâm din amintire,/ făr’ de tine-s jalnic de neamăgire.../ Geaba am putere, dacă-s numai fiere./ Geaba văd ’nainte, dac-acuma nu te-oi prinde./ Geaba ochii-mi te topesc,/ dacă îmbătătoarea-Ńi dulceaŃă a trupului/ nu pot s-o zdrobesc/ precum struguri mii în teasc,/ dragostea-n beŃie de trup nesfârşit s-o prefac./ Eu sunt solomonarul cel nebun şi blestemat,/ urât, urâcios,/ zgârcit cu norii şi cu ploaia/ până înnebunesc de-a urii boală/ şi urgisesc necazurile să ucidă zăgazurile...,/ să răcorească văile, să-nece a lăcomiei văpăile,/ să-ndolieze veselia, să cenuşească prea-domnia./ Trupul nu vreau cu adevărat să Ńi-l zdrobesc,/ ci doar prea-cuminte să-l iubesc/ în aromată sublimare, în fulgerătoare-nflăcărare,/ în dulce căutare şi zemoasă desfătare./ Nu ştiu de ce Domnul în pedeapsa penitenŃei încă m-a uitat/ şi putere malignă mi-a cedat/ ca să n-odihnesc în tihnă/ şi etern să lunec în adâncuri ne-nsetate/ unde scrumul s-ar preface/ şi întregul: praf s-ar face !/ Geaba am putere, dacă-s numai fiere !/ Geaba văd ’nainte, dacă mijlocelul iute nu-Ńi pot cuprinde !/ Geaba te iubesc, dacă nu te cotropesc, stăpânesc, topesc./ Chip de mare-nspumată, dă-mi iubirea-Ńi tranchilizantă,/ dăruieşte-mi-o doar mie, atestat de mântuire de îmbiere/ a Domnului Dumnezeului, prea-milostivului cerescului Tată,/ spre a Sa iertare ca să-mi fie./ Iubeşte-mă, rogu-te, fără pic de greaŃă,/ neŃărmuritei tale dragoste oricum n-aş face faŃă,/ căci chiar când te iubesc pe tine,/ iubesc din blestemul jumătăŃii de-amară amăgire./ Dă-mi cheia văpăii tale,/ să pot culege seminŃe de ardoare./ Dă-mi dulce dragostea-Ńi sublimă,/ de nu m-ai alunga din a mea vină./ Desfată-mă cu intensa-Ńi sevei profunzime,/ de singur nu m-aş înneca-n a inimei cruzime,/ chiar înainte lacom sânu-Ńi de-a atinge/ şi miezul inimii tale pline de a o cuprinde cu cernită virilă asprime./ 44
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
PÂNTEC DE LUMINĂ ŞI DURERE Roşie e clipa de durere a ochiilor însângeraŃi deplin de ultravioletele chipului tău... De pântecu-Ńi de lumină şi durere şi prea puŃin dezgolit, de chipul tău îmbietor şi fermecat, de gestul iute de-a priponi razele de mătasea şuviŃelor am prea-neŃărmurită şi ardentă dulce vrere. Chipul tău prea-minunat în nod de lumină irizată priponită de tine însăŃi s-a scăldat şi a luat fericirea palorii şi bucuria adorării de către hologramele oamenilor îmbătaŃi de tine şi deviate de gravitaŃia ta puternică de la agitaŃia browniană să odihnească la dulcele piept al calmului tău adânc rezonant. Gheişă deplină cu pântec de lumină, de dansul tău în paşi mărunŃi şi sacadaŃi de vrabie sperioasă nu m-aş sătura de s-ar tot repeta... şi când cobori pe porŃile de soare tu mijlocelul Ńi-l atingi uşor, iar ochi străini uimiŃi de albul pielii tale scrutează încruntaŃi uşor că nu te pot cuprinde cu ardoare... şi cotidianul iar ne duce în uitare şi repetarea întâmplării iar uimeşte tare şi inima-mi oftează şi se-ntristează... Adesea, deşi grăbit şi ostenit, odihnesc şi eu în vibraŃia şi în reverberaŃia sufletului tău şi privesc uimit de minunata aureolă ce te-nconjoară când pe fereastra fără minte şi fără de discernământ razele haine de lumină te-nconjoară ca strălucirea să-Ńi suprime... dar tu, în calmu-Ńi faraonic de regină, cu degetele iute strângi lumina rebelă şi-o priponeşti de părul culorilor de afină şi de mură şi-ntr-o clipă suprastrăluceşti că mă orbeşti şi zăpăceşti. De pântecu-Ńi de lumină şi durere şi de chipu-Ńi am prea-dulce vrere.
SENTIMENTE ARSE În crematoriul de sedimente eu ard doar sentimente, căci fiind insensibil mizantrop, n-am dureri, regrete, frustrări... Sentimentele verzi ard cu fum şi greu, sentimentele uscate ard deplin, total; dar recunoscându-mă în oglindă drept iremediabil mizantrop mă-ntreb dacă într-adevăr acestea-s sentimente sau poate vechi nemizantropice regrete... În crematoriul de sedimente eu ard trăirile demente şi trec prin viaŃă insensibil şi trist, cu sufletu-mi gunoi de artist: penibil, bufon, pesimist. În crematoriul de sedimente eu ard acuma toate trăirile, din care poate unele cândva au fost vechi trăite sentimente. 45
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
PENTRU CE TRĂIM ? Destine de postav născute din conclav sortează întâmplarea şi rânduiesc ne-chemarea spre mântuire şi absenŃe spre viitorul de apoi şi-mpart pedepse şi răsplată prea-lumească pe care guri flămânde sau suflete candide le-nhaŃă sau le suportă fără să crâcnească, dornice să mintă, dornice să otrăvească sau condamnate să sufere ori etern să se risipească... Avortată din ateism, tranziŃia este un "altfel identic" de comunism... un "altfel identic" al setei diabolice de false puteri, un comunism al omnipotenŃei murdarului şi ateului ban turbat dornic să frângă destine şi diavolului mulŃimi de suflete pierdute să închine... Şi peste această sumbră colivie sunt alte graniŃe de gratii atee din colonialisme vechi şi status-quo-uri din mondiale războaie... iar sclavului predat pe datorie, stăpânul său curând îi cere pentru pâine să nu mai vie, doar frenetic munca de poate să susŃie... iar state slabe abdică obediente faŃă de monopolisme. Şi potentaŃi atei şi elitişti aruncă din încheietura mâinii petro-burse şi trasează conformul viitor corupŃilor politicieni şi câiniilor de poliŃişti... e-o cruce mondială şi globală ce ne paşte; destine ploşniŃe pierdute de pe-acuma geaba se vor naşte... Chilia vechii locuinŃe devine cale directă de pierzanie, atunci când ochiul media deşartă venin în sufletele lipsite de-apărare... chilia biată a trupului abia de-o mai păstrăm să o supunem simplu spre sfeştanie. Nu-i loc să fugi, nu-i loc şi timp să pleci, dar crucea grea pe mulŃi îi oboseşte şi nu mai ştie nici cela care pe Domnul îl slujeşte de cel ce trece singur poarta morŃii liber a ales sau ramul, ştreangul şi scăunelul gâtului firav i se pregătesc şi simplu i se-ntind... de ce trăim ca nefiinŃe în a vieŃii glastră nu mai ştim, când pe drumul spre Domnul fără de vină cumplit noi rătăcim... de ce trăim fără speranŃă am vrea poate s-aflăm fără a crede că se poate, când gelozii şi hăituieli deşarte ne-ngână pasul obosit spre lumea adâncită a iadului de-apoi, unde alte griji şi frământări vor pune eterna grea stăpânire peste noi... e viaŃa asta iadul prea-deplin, destinul consumat nu ştim de ce-l trăim. (...) Destine de postav născute din conclav sortează întâmplarea... dar noi, mujicii, "alcătuitorii" acelui "stat" slab - şansa noastră la mântuire unor Fauşti atei de ce permitem s-o distrugă şi s-o umilească ? 46
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
TE UD ÎN CUVINTE Te stropesc cu versuri, floare albă de palidă candoare,/ te ud nechibzuit în cuvinte din metastaze lirice/ născute de astigmatismul dragostei rebele şi rebegite,/ versurile ard în candela dorinŃei/ şi uleiul de candelă e chiar sufletul meu/ despiritualizat sau spiritul meu neînsufleŃit,/ versurile curg oxidate de tsunami-uri devastatoare/ din cutremure atemporale,/ dar tu le ignori complet... mişcată deja/ de vechiul vers suav desuet, deşuchiat, imperfect;/ te stropesc în roua cuvintelor arzătoare de dulce chemare,/ dar surâsul tău e la fel de indiferent de parcă polenul tău/ nu-i nici pentru albine cu stup,/ nici pentru trântorii poeŃi de bine;/ m-aş împolei în aurul polenului tău/ şi m-aş înveli în petalele căldurii tale interioare de alinare/ şi m-aş îmbăta în oxigenul din cristalurile de clorofilă,/ te-aş asuda cu respiraŃia mea întărâtată/ şi m-aş restrânge în rădăcina ta/ de dulce floare de suflet de fată./ Înmiresmată dalbă floare,/ să-mi dai canon amar de pocăinŃă/ să te iubesc acid şi fără de speranŃă/ şi-n eternitatea din târzia nefiinŃă./ Te stropesc, fără să respir, din rouă de cuvinte/- acum nu, dar poate ! târziu/ vei reverbera de cântul cel îngân petalelor moi/ de candoare, din floarea înmiresmată/ al indiferentul suflet de fierbinte soare./
CUM TE IUBESC Te iubesc la diateza perfectului brâncuşian, prea cizelată în cuvinte,/ prea-adâncită-n scurte hoŃeşti observaŃii/ ori cu coada ochiului luări aminte,/ îŃi mistui chipul în memoria-mi sedentară şi negativistă/ şi torn din răchia gândurilor învechite în butoaiele/ ascunse subsolului distileriei vorbelor fără forme, a sufletelor fără fond./Te încercănez cu nerăbdarea mea, prea-frumoaso dizolvată-n sine,/ lilice de câmpie, prea-vrută precum se ştie,/ te mistui în toate minunatele-Ńi ipostaze/ pe pelicula infinitei memorii a clipei,/ating umerii şi braŃele-Ńi şi rodiile de foc delicate/ şi coapsele tale nestemate, doar cu gândul ameŃit/ de curgerea de dorinŃă a izvorului de clipe-amintiri./ Eu fur clipă de clipă din tine să păstrez şi pentru ziua de mâine./ Eu dosesc clipă de clipă amintiri fugare/ s-ascund resurse infinit neminerale/ regăsite la o rapidă căutare date memoriei ostenite./ Eu port cu mine amprentele paşilor tăi mici,/ a râsului tău de vrabie înveselită,/ a umbrei tale de lumină, a strălucirii tale minunate,/ a dorului îngheŃat şi nesfârşit de bine;/ te rog !, alină-mi ciroza dragostei, topeşte-mă de tot în tine./ 47
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
MERE DULCI Ce mere dulci şi roşii aprinse de însetate buze !/ Expuşi suntem, vulnerabili, în soare însoriŃi,/ cuprinşi de raze calde, atinşi, îmbăiaŃi/ de soarele ce cade kamikaze pe arsă piele./ Sunt merele încinse mai dulci ca niciodată,/ iar gândul transpirat e-ascuns de un prosop/ şi arunci cotorul în apropiere, iei alt măr/ din acelaşi pom, tot cu plăcere;/ te-aş mângăia uşor şi-aş aduna cu mâna/ şuviŃele stinghere ce-alunecă pe ceafă,/ sunt merele prea dulci, mai dulci ca niciodată./ Ce-adâncă şi plină de dorinŃă eşti dintr-odată/ şi Ńii alt măr roşu, de dulce însetată./
ÎN POIANA CU ŞEPCI GALBENE Şepci galbene, petale, fluturi albaştrii, negrii/ îmbibaŃi în gălbioare; poiană înclinată/ cu două căpiŃe încrenguite, pământ înnierbat,/ pe alocuri răscopt, pe alocuri prea-umbrit;/ flăcări scuipate de un glob în explozie ating/ catifelata-Ńi piele şi coaja scoicii albastre,/ privirea-mi triplă - deficitară şi dioptrică şi/ heliomată ce te mângâie chiar unde-s aluniŃe/ nevăzute – şi asta doar cu puterea memoriei !,/ şepci galbene topite-n gînduri de căldură/ şi reverberându-şi aroma în miez de noapte/ şepci galbene, ştii că mâine începe o altă/ săptămână ?, şepci galbene obsedante./
CONVULSII ŞI SOLZ CONVULSII: Ades, mirările se-ntind/ pe cercul fiorului apei/ şi ce cuprind,/ chiar ce aprind/ e nelinişte aparte./ Nu pot trăi din curcubee,/ când, vai !, plouă prea mult./ SOLZ: (łi-s ochii aşa de negrii !)./ În somn, somoni prind pletele (şi le prind)./ Li-e dor de-a fi din soare nor,/ pasăre plată,/ li-e dor de a fi din nuanŃe zori, algă.../ De sare visează palate,/ în ele ştiind a visa, visători./ Printre somoni,/ somonii se-ntorc străini şi goi./ Goi chilug ca nişte oi./
ALBĂ CRUCE Pe stâncile de viperi şi reptile luceşte albă cruce,/ zărit-am şi am apuca-o pe drumul care duce/ spre crucea călăuză, spre limpede izvor,/ dar viaŃa e prea scurtă, de tine doar mi-e dor !/ tu eşti petala care mă poartă lin pe apă/ din clipa de-ntuneric chiar spre lumină sacră,/ te îmbrăŃişez cu dragoste, de tine doar mi-e dor,/ spre-altar de nuferi albi cu tine eu cobor,/ pe râul de credinŃă, purtată în derivă,/ eşti petală călăuză, dorinŃă-cerinŃă de misivă,/ albastru de speranŃă, în karma-Ńi mă-ntrepătrund,/ cu caldă mângâiere îmi iei durerea grea/ şi vindeci necredinŃa din inima deşartă,/ pe drumul crucii zărite tu mă poartă./ 48
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
NU-I PREA TÂRZIU În dimineaŃa vieŃii de te-aş fi întâlnit,/ Ochii-mi cu striaŃii din sângele tău s-ar fi împăienjenit,/ mâinile mele oarbe ai fi călăuzit;/ cu lumina ta aş fi crescut şi-aş fi fost hrănit,/ culorile, sunetele şi hologramele mi le-ai fi povestit,/ sursa mea de energie ai fi fost de la început, ai fi fost.../ Dar află, te rog, chiar şi-aşa, nu-i târziu/ pentru un up-grade total,/ reinstalări de softuri, tabieturi,/ de noi obiceiuri dependente;/ din stabilizatorul meu de tensiune/ să te transformi în soarele meu,/ în visul tuturor vieŃilor mele./
REDARE Restitui respiraŃia/ bulgărilor pârjoliŃi/ şi fructele uscate/ norilor;/ restitui cohorte/ de culori terestre/ grăbite/ să se deschidă/ în evantai în urma ploii:/ curcubeu şi flori./
ISTM ŞI MARE Maree ce mă cauŃi, înecat de tine aş vrea să fiu, cu căile nazale şi gura obturate de-ale tale seve, în ierburile miresmei tale pierdut de tot să fiu şi-nlănŃuit cumplit şi strâns în arcul vieŃii tale adâncurile îmi doresc să le pătrund deplin, endoscopie adâncă de buze însetate, ce să-Ńi fixeze şi să-Ńi îngâne dorinŃa, pătrund cu mintea şi cu trupul în sufletul tău şi-Ńi cuceresc şi istmul şi marea ce mă-neacă, ghiceşte în coralul ce creşte-ncet cu timpul o insulă ce reverberează la valurile tale şi care vrea s-atingă ceru-Ńi deschis şi limpede, dar baza cea stabilă e ancorată deplin de vârtejul surprinzător al adâncurilor iubitoare, aruncă-mă, întoarce-mă, alintul tu primeşte-l, fii doar a mea, eşti istmul ce mă strânge şi marea ce mă-neacă cu drag în adâncimi perliere, ascultă-mă şi stinge-mă şi-nalŃă-mă la cer, prin Calea Lactee să mă pătrund de mister, să sorb din sânu-Ńi mic şi dulce de zveltă sirenă: din dreapta lapte şi din stânga miere şi satelit Căii Mierii totdeauna voi pluti în apa îmbătătoare a buzelor tale.
FLOARE RARĂ Floare de munte sacră, îmbată-te-n lumină,/ petalele-Ńi de aur topite-n Ńărână,/ atrag nebunele albine, marxistele/ cu mierea amestecată-n polenul florilor prefăcute;/ floare de munte sacră, hrănită de pământul/ cenuşilor de lave, alungă mantia albă a iernii cu frumuseŃea ta,/ eşti unicat de floare,/ superb de dezvelită în lumină,/ floare de munte sacră, scăldată-n aurul din soare./ Floare de colŃ iubită, dă-mi clipele cu tine/ şi pata de culoare şi unicitatea plină din închinatu-Ńi soare./ 49
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ÎłI OGLINDEŞTI TU CHIPUL ? Lumină minunată şi caldă ieşită dintre ape,/ eu adâncesc dorinŃa de a te simŃi aproape,/ te urmăresc cum urci malul vieŃii,/ eşti broderie şi motiv pe cămaşa iie a tinereŃii,/ din dansuri de culoare şi muzici de tamburine,/ m-aştept ca toată viaŃa doar împreună să ne fie bine,/ clădesc pentru amândoi un piedestal de vise,/ din sârba tinereŃii atingem banalităŃi promise,/ un pas la stânga – copii în aşteptare,/ doi paşi la dreapta – o salbă de griji ce doare./ ÎŃi oglindeşti tu chipul în apa fiinŃei mele ?/ Te-aştept să luminezi ale vieŃii banalităŃi promise./
LA URMA URMEI, DE CE ? A iubi nu înseamnă nici pe departe a ferici./ Cu un zgomot de plăcere, râul cuprinde cascada:/ înotător fiind, aş putea încerca un plonjon./ Dar nu, mă mărginesc la malurile râului./ Şi ce jos e, doar apă !/ Poate chiar o mare înecată. Adică, nimic./ A iubi nu înseamnă decât să susŃii că iubeşti./ Poate că plăcerea reprezentărilor să fie/ cât de cât adevărată. / Astfel, de ce să-Ńi minŃi aproapele cu grija ta/ pentru el, când îl mănâncă nasul/ sau îl strâng pantofii de gata./
ADVERSARUL NECUNOSCUT (după o idee a doamnei Angela Furtună) "Un adevăr al libertăŃii greu de ucis: inocenŃa" (Angela Furtună). - "Adversarul nevăzut" poate fi o reŃea ca o sită:/ conştiinŃele mari dintr-o Ńară mică cu reŃeaua densă/ nu pot trece şi se poticnesc/ de veşnica sită a oamenilor cu conştiinŃe mici./ De regulă: ignoranŃi şi deseori mai puŃin inocenŃi./ Internetul poate fi un spaŃiu de libertate,/ o Ńară a tuturor şi a nimănui/ care să dea posibilitatea de a exprima mesaje/ care să mişte pietrele/ din sufletele oamenilor.../ dar până când oare/ va fi cyber-spaŃiu şi un spaŃiu al libertăŃii ?/ Uneori,/ la evenimente penibile precum alegerile plicticoase/ din minunata şi fantastica Ńară ***mania/ internetul funcŃionează ca o hârtie lipicioasă/ de prins macro-conştiinŃele libere.../ este motivul pentru care cred în restaurarea monarhiei cu o primă regină cu nume de floare,/ apoi cu un prinŃ cu nume de generos sfânt/ care dăruie copiilor cadoul jucăriei libertăŃii./ ***mania consensualistă, un vis încă îndepărtat, inocenŃa libertăŃii încă nu-i un dat./ 50
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
PRIMELE TRISTEłI NEOPLATONICE GRIJĂ: De crezi/ că poŃi lovi în sentimente,/ te înşeli;/ nu căuta/ ce nu vede sufletul;/ nu auzi ce nu aude raŃiunea;/ nu te lăsa înşelat/ de incantaŃii deşarte./ CONTROL: ÎndrăgostiŃii alergau/ în cursa legăturilor exhaustive,/ înşişi mărginesc libertatea/ pe care o are sufletul de a fi disponibil,/ cel puŃin cât o farmacie cu program continuu./ AUSPICII: Culorile conştiinŃei,/ sentinŃa, lavandă,/ plecarea din Ńară pe data de şapte,/ moartea apropiaŃilor,/ toate sunt datele de stare personală./ COLIND SIMPLU (1986): Colindăm pe văi,/ urăm Doamne,/ sună zurgălăii,/ urăm fericire./ Pe la case chipuri/ se strâng, Doamne,/ curioşii să vadă,/ iarna prea-schimbătoare./ Săniile înoată/ până sus în zăpadă,/ se îmbujorează/ de frig oamenii dintr-odată./ GOL: Arcadele de vid,/ acoperă nimic,/ creierul/ cu vaste spaŃii/ interioare/ a deschis un rid/ (ridul acestui loc gol/ şi îmbătrânit)./ MAREA, MAREA...: Au dat vârtejuri de cuvinte sirenele/ sufletului rar, din stâncă şi apă/ (eminesciana Cătălina, sirena)./ În grabă, meteori, mulŃimi ce stau în vaduri,/ pisălogi, lăcuste, grăbitele valuri murdare/ ating cu o umbră de spumă soclul stâncii temporale./ BERE: Curge la bere din nările butoaielor/ câtă nu pot bea nuntaşii./ Nu putem discuta sau scrie despre bere./ Avem ocazia, sâmbăta arsă de soare,/ să bem şi să spunem ce ne doare./ ÎNTINDERE POLARĂ: Paşii se adaugă unul câte unul,/ încă unul.../ noaptea e fiertura ce acreşte/ respiraŃia de om,/ asmuŃind nordului câinii şi oamenii./ Oriunde, în locurile unde se doarme/ pe rogojini putrezite sau pe pământ sărac,/ somnul curge limpede ca şi răul./ Sufletele lor îngheŃate/ casându-se primăvara,/ da !, într-adevăr, primăvara./ Oh, cerule !/ ALĂTURARE DE INDICII: Verdele închis de clorofilă/ reconstituia prezent/ mereu sufletul greu,/ chiar şi picturile alăturate/ privirile le adunau/ printr-o prea gaură neagră;/ pietrele nu pot pătrunde/ printr-o gaură neagră/ decât ca lumină./ INTUITIVE: Aciditate, mineralizare excesivă, calcifiere şi plâns. De ce plânge ? (AgăŃătoarea). Te-ai ofilit, draga mea, mirosul Ńi s-a îngreunat, pisica lângă tine s-a... (...). Şi-ntr-o clipă râsul se va stinge, viaŃa de la cine a plecat ? 51
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
SECUNDE DE TRISTEłI NEOPLATONICE SPRIJIN: Clădeşti. Intuiesc./ Cu mâna ce faci ?/ Mă sprijin de cap./ Capul mă Ńine./ - Capul te Ńine ?/ Ce idee !/ Capul nu-i din grămadă de stele,/ ci din rouă pe care se usucă lacrimile mele./ Când capul schiŃează a negaŃie,/ la dreapta şi la stânga,/ roua se varsă precum o maree./ Mai sus de bolta cerebrală/ nu-i părul meu negru./ Mai jos, totul e clădit pe rouă/ şi dezgust pentru universul – solniŃă/ (plagă) a(l) răbdării mele rănite./ Învingător lovit. De ce rănit ?/ Roua se varsă precum o maree./ E călătoria ei şi felul ei/ de-a călători spre emoŃie./ Capul se sparge ?/ Se deschide scoică în neştire./ Capul nu-i din grămadă de stele,/ ci din rouă pe care se usucă lacrimile mele./ Plouă sub formă de gelatină./ Oh, ce capricii de infantă latină !/ SITUAłIE: În ram, bate soare discret,/ sufletul suferă fără schelet./ Ce s-a întâmplat ?/ ... Licărire de clipe Ńintuite la pat ?/ Mi-ar vine, mi-ar fi bine să prefer/ lumina strecurată printre albastru şi roşu,/ jaloane neincluse/ în fonduri de binefacere./ În mine se preling sentimente,/ nu s-a mai întâmplat/ de când mă faci aşa de uşor mat./ LARISSA1 (LEGENDĂ AHEE): Mare agitată./ Spumele scad peste Ńărm,/ stăpâne. Cuprinderea-mi arată./ Din clipa în care-i poarta ridicată,/ din grota oarbă oamenii tăi,/ din minte şi-n minte gonind ahei./ łinutul şi oamenii mei:/ vom pune la oale toartă,/ ceramica să fie de pe-acum/ -pentru posteritate- spartă,/ desenul perfect imagistic,/ sonorul mării ascunse/ de valuri turbate: holistic/ şi ceaŃa imperfectă de vată./ GRIJILE LOR: Poetul arab al tribanilor, saheliŃii, plângea pentru apă./ Ei erau înfăşuraŃi în... au mantii lungi şi largi/ cu acoperământ şi văl pentru faŃă./ La un moment dat îi atrase atenŃia iubitului să frate,/ conducătorul şi călăuza vitejilor:/ "Şeicule, sarea (din piatra curioasei soŃii a lui Lot) Ńine de aici încolo/ de trei ori de rezistat între cele două oaze./ Oamenii saheliŃi sunt puternici şi vajnici./ Dar inimile li s-au răcit şi feŃele năduşesc/ de sfârşeală ca niciodată./ Pe de altă parte, albii ne preŃuiesc mantiile/ şi schimburile de hrană mai mult."/ "Se poate, frate. Ne îndreptăm spre casa din oază/ să trăim cu crabii şi racii,/ sarea şi soarele şi sclavii noştri,/ să avem linişte în mijloc de psoriazis de deşert."/ TOT PLÂNGERE: Din ploaie,/ multă (...) se adună direct în sânge,/ ca şi cum circulaŃia ar vrea-o greoaie.../ sângele amar ridică geana/ şi-şi scurge încărcătura fără să ia seama./ 52
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
REVERIE MARSUPIALĂ: Surâd în noapte de paşi,/ cu gândul măceşelor şi stridiilor coapte.../ Gânguritoare, învăluite-n aur, înecate-n struguri roşii.../ Universul neconstrângerilor fiind într-un haos total,/ vor pune la punct noul tezar (gândurile mele de tip hibernal).../ Glumind în noapte, sonorul se pierde/ şi doar imagini persistă coapte.../ IUBIRE: Sub cuvântul iubire,/ se cade paralizant/ în preocupări meschine./ Mâna ca o petală fură atingerea,/ timpul substituie vârsta./ Spune-mi, dacă iubeşti,/ ce iubeşti şi cum, cum, cum ?/ STIHURI DE DESPĂRłIRE: Când să se despartă stelele,/ sfere de cristal,/ când să se apropie,/ la amăgirea de a fi fiicele timpului/ nu pot Ńinti./ Intuitiv, drumul spre lumină se confundă/ cu un drum universal de lung,/ la originea culorilor şi a sângelui fierbinte romantic./ ÎŃi voi spune la despărŃire,/ din multa grabă pe care vreau să o destinui.../ Se oxidează strălucirea în timp ?/ sau se restrânge la ceea ce fusese universul ? (...)/ Credeam că întoarcerea mea e bună,/ dar întoarcerea, întoarcerea mea în Thanatos,/ aceea e despărŃirea cea mai bună/ pe care mi-o prind aplică (decoraŃie) de gât./ ORHIDEE: Aş vrea să-Ńi spun, cuvântul bun,/ dar mintea-n loc s-a stăpânit./ Te-am adulmecat cu grijă./ SenzaŃia adânc prin mine a izbit,/ părea că-mi arunc în jurul tău/ paşii să te sorb,/ să-mi mângâi de petală/ irisul şi părul corb,/ să Ńin fruntea hidratată/ de emoŃie la rădăcina ta,/ să-Ńi spun: eşti floare,/ iubesc cu disperare orarul tău de vară,/ aş vrea să te scârbesc/ ca să fiu proaspătă sevă, / lacrimă, salivă, sânge, urină,/ broboane sidefii-n petala ta palidă./ POLARĂ: Iată ce picură./ O stalagmită. Plânge./ Nu !, e stalactită ! Un mamelon de gheaŃă./ Peştera ! peştera !, în ea ca-ntr-un labirint/ mă pot rătăci urmărit numai de ochii mei deschişi./ Ochii mei deschişi nu fac ziuă,/ se bucură numai cînd este./ ORA ŞAPTE: E ora şapte, pildă de şoapte,/ din piaŃă, se strâng paiaŃe,/ să urle tremurul. Cutremur:/ "Din San Antonio, palatul magnificilor,/ s-a rămas nimic. Nici o impresie, nici atât."/ STAREA CARE O PUN LA CAPUL ALTEIA (VIAłA E SCURTĂ): Soarele./ Bătea dogoritor şi aspru, ca din partea cuiva ce n-are de-a face/ cu o atâta lumină, peste pământul negru,/ la marginea satului./ Mă gândesc, ceva în legătură/ cu nisipăraia vieŃii-n capul oamenilor,/ Vaai !, ce lipsă se simte de eşafodaj,/ eşafodaje, aşa că intru/ în noua-mi existenŃă în trup prin cezariană./ 53
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ANTUMĂ 1- POEZIE DEFINITORIE: Bună, cu sentimentul dau mâna,/ Aştept ? aşteaptă !, plecarea să vină spre mine/ şi conştiinŃa la mine să-şi vadă de treabă./ Bună ! sunt de-abia piatră socială/ şi tare mi-e teamă/ că timpul n-o să mă împartă./ La primul colŃ de stradă/ mă îndrept, e vigilent un om al ordinii publice,/ hei, hei !, tu de colo !, deci nu pot să parchez./ Lavandă, miros de coniac fin,/ respectabilii încep să răspândească,/ din colŃ în colŃ dau de ora la care oamenii/ cu surâs împart paşii pe piatră flască./ Să mă plimb./ - Pleacă !, îmi spune cel cu epoleŃi, văzându-mă drept,/ i-am spus: imaginea pe creier ajunge dreaptă,/ să nu te-ncrezi decât în gândurile materiale./ ... a bombănit tare./ Plec încovoiat de aşteptarea din colŃ./ ANTUMĂ 2 - AFINITĂłILE: În colŃ, Ńineam minte,/ se află intrarea mică./ Mersei de-a buşilea,/ în hazul a doi prichindei făcuŃi după măsura intrării,/ căutai un sprijin în această existenŃă a lucrurilor mici./ Nici că-mi venea să cred,/ dar, mă aflam în sala de mese,/ jumătate din încăpere era ocupată de personaje/ care, ori că citeau ziarul,/ ori că mâncau sau gustau un aperitiv,/ ei bine, păstraseră între ei convenienŃe minore./ Un ospătar bărbos trecu prin dreptul ochilor mei/ şi întrebă: "Ce cauŃi tu aici ?"/ Fără să clipesc: O friptură de vacă, salată/ şi o sticlă de apă tonică./ El făcu stânga împrejur./ Aşteptai. Unul dintre cei mărunŃi mă sfătui:/ să nu borăşti, ne îneci pe toŃi./ Altul strigă: Tu !, ăla care nu ştii ce vrei,/ e o încăpere imensă pentru oamenii cu conştiinŃe mari/ la etajul trei./ LARISSA2 (LEGENDĂ AHEE): Unde-i calul meu ?/ Întrebase în răstimp/ bătrânul aheu./ Hei, puştiule !/ Ce să fac, tată ?, ce să fac ?.../ Glasul ei, dogit până peste poate.../ Răsufla simplu, nefiresc. / - Au dus-o departe?/ - În Pireu. Hei, hei, hei, hei !/ - Larissa, sunt om heleşteu !/ LEGENDĂ MILESIANĂ: E urmă de apă/ în mişcările tale..../ milesiană... domoale, milesiană,/ transcendentale amintiri nu putem lega,/ piatra nu o putem arunca,/ ancora, visul şi lumea./ (Nu ne-nghite timpul)./ - Unde-i vina ta ?/ Ce este Saturn (inelul plat) şi gânditoarea ?/ ALT CÂNTEC MILESIAN: Îşi urmărea umbra sa,/ agăŃa culoarea,/ periplul prin stări/ de repaus de-l purta,/ Pericle-l cheamă/ şi nu e viaŃă,/ (nu e mamă), nu e negru,/ nu e seară, nici ester dulce.../ ci mitologie post-milesiană./ 54
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
MEMORIA AFECTIVĂ A LUI PECENEGRU (LEGENDĂ UITATĂ): Cu toŃii ştim că şi Pecenegru e sentimental./ Şi lui îi venise clipa strămutării:/ din spate răsună chiotele mărunte/ ale oamenilor cu vorbă şi chip înrudit./ În faŃă, pădurile gem de strigoi./ Cu securile ridicate./ Acestea sunt ale moroilor/ şi ale morŃilor lor pământuri./ Oamenii spun să ne încovoiem şi noi,/ să devenim şi noi strigoi./ Să iubim pământul,/ să luăm răbdarea şi ştiinŃa/ celor neliberi de aici./ Caii vor priponirea şi vor mici văi cunoscute./ Femeilor noastre le plac casele lor./ Nu vor să ardem şi să pisăm lemnul/ cu picioarele cailor noştri./ Şi lutul... Strigoii sunt buni şi cumpătaŃi,/ tuturor le plac.../ Pecenegru vorbea în clipa morŃii.../ Unul dintre ai noştri îi spuse:/ - Te vei duce între morŃii noştri/ şi morŃii tăi şi-ai noştri/ şi vom fi şi noi şi copii noştri odată alături de tine./ - Nu te teme, pământitorule./ "Mă tem să nu mor prea târziu."/ - Până mori, cântă Pecenegru/ ...cântă-ne fiinŃa...:/ "Crede-voi Litovoi, ştie-mă Litovoi.../ din sec izvorul te poartă, ultima-mi soartă,/ vânt îl soarbă, vânăt îl soarbă,/ crede-voi Litovoi, ştie-mă Litovoi...."/ PEISAGISTICĂ TIMPURIE: Sublimă, în aprilie, în mai,/ floare cu frunze ude,/ rouă - mărginirea sunetului de nai,/ de înseninările frunzelor ude./ Cerul e departe. Încet,/ barca, încet, spre el creşte,/ valurile îneacă un sonet/ şi din barcă se prinde peşte./ ORBIRILE: Într-o clipă mare/ s-au întunecat,/ vorbele din plat./ Jorge Luis Borges./ Orbire care-Ńi întunecă/ în orice clipă dictările/ şi ale tale fantastice reprezentări./ Eşti ameninŃat să le-ngropi./ În deznădejde,/ poŃi citi din poeme,/ deşi le-ai scris cu dispreŃ./ Noapte bună !/ PICNIC: Pajişte curată, întinsă,/ pârâu înlănŃuindu-se de măruntaie,/ plop în umbră,/ băşici de sânge negru de-atâta roşu;/ frumuseŃea aceasta îmi pare minunată,/ aduc apa, fierb apa şi aduc vasul la răcit./ Picnicul vântului de frunze stă nesfârşit./ REALĂ IDENTITATE: Zâmbetul de marŃi,/ e ascuns de saŃ,/ îl poartă în pântecele lor/ de ploaie nori din cocori./ Miercuri, peste şoaptele/ grâului mărunt/ se lasă o durere de ropot ritmat./ Joi, grâul creşte./ Muncă şi post pentru vineri./ Dulce se întinde părul tău,/ am să zic, sâmbăta,/ eşti... viŃă-de-vie, tulburător de tânără./ – Crezi că îmbătrânesc ?/ Luni, de februarie !/ ***: Se-aude un glas de diafană Cassandră./ De lâng-o tufă, cântă o privighetoare în boschet./ Luna strălucirea-şi împrăştie discret/ şi tot discret se-nchid petalele de nufăr./ 55
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
TERłELE TRISTEłI NEOPLATONICE CULOREA OCHILOR: De dimineaŃă,/ surâsul mi-e gheaŃă./ La prânz, plâns./ Mai devreme, mi-e teamă de gene.../ şi de lacrimi, care, la sfârşitul sentimentului/ coboară-n surâs şi fac curăŃenie./ Pe faŃa interioară a lucrurilor/ se adună condens, e condens,/ e condens.../ Nici nu-i de mirare/ la muŃimea de ochi lăcrimoşi/ care mă constituie.../ prin natura lor vorbele mele se risipesc.../ TIPAR: La braŃul izvorului ce iese din munte,/ din calcar, legată o sită,/ să taie eufonia peştilor./ Scurgerea apei dă remuşcării durere şi elasticitate./ Ah, la naiba !, vreau să scot numai peşti din burta pământului./ Voi da drumul celor cu buzele rupte-n cârlig !/ La braŃul izvorului ce iese din munte/ îmi aştern palmele căuş/ dând ud sentimentelor solzi !/ Dacă plec, ce te faci ?/ Ai să te..., ai să te descurci cu spălatul,/ curăŃatul, spălatul şi mirosul de ulei încins/ pe care nările mele/ le înregistrează, condamnându-mi făptura ?/ CONDIłII DE STABILITATE: Starea lucrurilor să permită curgerea/ reproşurilor pe alte căi./ Să ai legătură cu pământul./ Să-Ńi maschezi defectele cu abilitate./ Să le uiŃi cu sinceritate./ Fiind inocent. Idiot, imbecil./ Să te cenzurezi chinuit într-o stabilitate provizorie./ Automatismul stabilităŃii ignorantului./ Lipsă de discernământ./ Să-Ńi maschezi defectele cu abilitate./ Să le uiŃi cu sinceritate./ Să nu le vezi pe chipul tău./ Să fii lipsit de spirit de observaŃie./ De zelul de a înŃelege fiecare atitudine prezentă a celorlaltora./ Să nu te îndrăgosteşti./ Să înŃelegi rolul sexualităŃii în viaŃa speciei tale./ Să înŃelegi prietenia sexelor./ Să-Ńi sfârşeşti într-un mod total acceptat rolul social./ FII MAI RAłIONAL: E calculat ?/ - S-ar putea.../ N-ai plecat.../ - S-ar putea./ Surâsul Ńi-a stat ? - Ca un ceas./ Şi crede-mă. -Te cred./ Trebuie să te schimb./ - Se poate petrece o schimbare./ Nu-i o schimbare mare. Nu./ - E nevoie de o schimbare./ ÎŃi pătrund prin ochi şi te voi tapeta cu materiale refractare./ - E scump ?/ Tare. ÎŃi dai surâsul pe-un surâs floare./ COMPLIMENTE: La ceai îŃi arunc o vorbă. Complimente ! Verdele ceştii de porŃelan, în fapt un joc al frunzelor, e un subterfugiu al sănătăŃii improbabile. Complimente ! În tren, geamul deschis mă intoxică în accese de tuse. Hapciu. Complimente ! ExistenŃa mea – compliment. A ta – compliment. Sunt terminat ca umbra în întuneric – compliment. 56
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
TU EŞTI CER, NĂSCUTĂ-N NORI ŞI DIN MISTER Eu sunt pământ şi tu eşti cer, născută-n nori şi din mister... dar câteodată eşti palidă şi pământie, căci oglindeşti culoarea de strugure stors al buzelor şi chipului meu, vineŃie... paloare caldă şi dorită, te vreau puternică şi împlinită... şi-aş vrea stupid tomograf scurtcircuitat să-Ńi fiu... de mi-ai permite computerizat în pântecu-Ńi dulce să alin şi să ating sublim ... şi-aş vrea să fiu şi gastronomul care pieptul porumbelului alb ce norii cu zboru-i îŃi jenează să-l rumenesc în raze rotisante de alb soare... Să fiu aş vrea chiar verdele presat al frunzelor de ceai înmiresmat şi buzele să-Ńi ud calin neîncetat ! Eu sunt pământ şi tu eşti cer, născută-n nori şi din mister...dar câteodată eşti palidă şi pământie... căci cer fiind, coşurile de fum spre tine aruncă praf şi gaze arse, sinucigaşe destine fumurii şi proaste ce-aştern pe corpul meu reŃea de fire de bitum în cărăuşie... La Bethesda minunată să mai vii ! ... în scăldătoarea binefăcătoare ologii se vor trezi umili şi s-or scula, orbii la tine fermecaŃi se vor uita, surzii vor asculta vibraŃiile paşilor calzi şi degeraŃii vor veni să-i arzi... La Bethesda să mai vii !?... Şi-n respiraŃie, aerul ce va să intre-n pieptu-Ńi fin şi minunat se-nchină pentru o clipă şi-n dulcele piept intră smerit şi cu uşoară frică... şi particulele de aer ştiu prea-bine cât eşti de dorită... Eu sunt pământ şi tu eşti cer, la tine atât de sus să zbor aş vrea de mă voi umple-n iubire de căldură şi mister ?...
CRONICILE CLIPELOR... Sunt cronicarul clipelor împărtăşite-n strălucirea-Ńi şi fermecat de tine în aşteptarea marelui Ştefan ori a hanului biruitor ce nu mai vine... Tocesc pana de gâscă ca să-Ńi cânt din frumuseŃea minunată şi sonetele-n derivă pe toate le călăuzesc spre tine să te vadă, să devină transformate prin magnetismul tău, (sonete) sublime... La tine când alerg fără să mă gândesc mă-nŃep în aricioaica ce de tine nu se dezlipeşte de parcă de ochii mei vrăjiŃi ea te păzeşte ! Păzea că vine Ştefan sau hanul cel tătar ! nu ştim de prin noiembrie trăi-vom în amar ! şi-n alte clipe acre de dureri şi pierzanie-n avatar... Îmi amintesc de tine, crăiasă de satin, cu pieptu-Ńi dulce plin, din asprul şi încinsul Bărăgan, când Bucovina te-aştepta, dorito, chiar şi ani ! Tocesc pene de gâscă şi versul nu-mi dă pace, când umbra-Ńi sidefată în ochii-mi mi se-arată şi sufletu-mi de doru-Ńi tău boleşte şi chiar zace ! 57
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CULOAR KAFKIAN Nu mă pierd, nerătăcit pe culoar, ascult sunetele hard ale şobolanilor, - nu e o perspectivă şi-apoi e nedrept că determin această distinctă traiectorie kafkiană. Traiectoria - măsură, măsură gradată de apă, lapte, orez şi ură. FiinŃa pleacă nou-născută şi termină culoarul în pragul culoarului. Rezumă existenŃa la două puncte, fără culoarea punctului. Minerii au salarii bune, munca lor devine sigură şi curată. E nedrept că timpul se situează culoar suprapus peste o traiectorie, peste un drum capcană. Pentru mine se pune un fel de întrebare dacă nou-născutul vede cu adevărat lumina zilei, porneşte de la suprafaŃă. Sau nu ?... Într-un fel, gândindu-mă la o suprafaŃă, mă gândesc la un loc mărginit de un singur perete. La naştere, suprafaŃa este neagră, este oarbă... Dar câŃi ?, unul sau patru pereŃi ? Bine că omul (obişnuit cu Terra), are oricum teoretic limitate cel puŃin trei intenŃii de mişcare. Poate să sape şi culoare, dar îi va fi mai greu. ÎnŃelegerea ?; peretele retras din faŃa atingerilor.
SCURGERE DE ARMONIE FIREASCĂ Lumină. Albastru. Contemplare deşartă îmbinată cu cea mai anemică dorinŃă de a realiza (analiza) un lucru. Omul are o existenŃă efemeridă pe care şi-o trece prin diferitele trepte preparative de timp. Aceste trepte de timp au caracteristici diverse în care omului i se cere ce mai normală şi firească opŃiune: mersul cu paşi... - L-am născut mort ! Din mers, omul aruncă în dreapta şi stânga zeci de mâini, zeci de pâini, impresii mai mari, foarte mari, enormităŃi, universalităŃi. Oamenii nu fac decât să-l caute pe Socrate printre ei. Şi cel care este n-o va spune, se va manifesta, va trăi, va muri în multe situaŃii, va învăŃa în diferite trepte preparative de timp până se va sparge şi din el scurgerea de armonie vibrează, vibrează... Plecând dintre noi, mortul suspendă într-un timp consemnat şi consemnabil... pentru cazul meu fericit, se felicită Doamna M, naşterea-i moartă, clipa stoarsă ca la Borges şi memoria perfectă. Doamne, Iisuse, ajută-ne pe noi, păcătoşii !
N-AM REST (CÂNTEC) Ultimul din mine,/ fluierul în sine,/ cărunta,/ povestea,/ piatră,/ o leagă de poartă.../ Piatra e moartă,/ funia boantă:/ singurul din doi,/ crede-voi Litovoi,/ ştie-mă Litovoi,/ din sec izvorul te poartă/ ultima-mi soartă./ Vânt îl soarbă,/ vânăt îl soarbă./ 58
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
SALTUL DIN PIATRĂ Nu !? Poate să însemne bunăoară, nu !/ În piatră se recunoaşte efortul/ care pentru generaŃiile de după/ să însemne o clipă de adevăr.../ sau o stalagmită de granit.../ Cu toŃii, cocoŃaŃi de edificiu, / petrecem cu sentimentul,/ consemnăm, conservăm.../ Ştim că urmează şi altceva.../
LIMBAJUL VÂRSTELOR Ei !, aş fugi,/ ei ! aş uita, aş sări.../ de partea cealaltă este o zi.../ O singură zi.../ Cu braŃul sub capul gândurilor pribegite,/ mi-am promis, printre amintiri, să renunŃ la ele.../Duc la tâmplă mâna, mâna la tâmplă,/ cu o Ńigară absorbindu-mi/ aerul încordat al feŃei.../ AtenŃie ! AtenŃia se distribuie/ în toate cele patru zări ale începutului.../
CONTRADICłIE Era la marginea apei,/ învins de briză şi de revărsările/ miesmelor de alge./ Era întru-totul o nară uriaşă/ care să-şi condamne forma.../ Din inimile pescarilor spre el/ se îndreaptă blesteme şi rugi./ Un bătrân lup de mare îmi destăinuie:/ e un om norocos,/ simte bancurile de peşte/ şi în plase îi rămâne hrana copiilor noştri./ O să ne omoare !/ O să murim prin foame !/
CANDOAREA Caut un chip, o faptă,/ s-o pun cu grijă ascunsă să strălucească,/ Eu să mă pierd în ceaŃă/ şi contemplarea pădurii ăsteia/ de copaci negri,/ iarbă găzduitoare de hoituri,/ ură, dezgust,/ să mă recunosc pe acolo pe undeva,/ la marginea mlaştinei, la marginea mlaştinei,/ dincolo de care mi-e zborul./ Caut, eventual mă caut, fără a fi, / nefiind,/ nici ascuns în nisip, nici de zările./
EFIGIE Noi doi, lumea firească/ din care ne-am desprins;/ Doi noi,/ lumea !, deci s-au înverzit copacii/ şi pierde rodul iarba !/ nu ştiu ce să mai caut,/ nu ştiu ce să (mai) spun,/ ori dimineaŃa cântă spre noi/ frumos/ din flaut,/ revină, dulce, fiinŃă,/ să, ne, să ne ştim./ (Tiptil, paşii se îndepărtează)./
HAI-KU MINE Din plopi,/ cerul greu/ trece mare/ de corali/ plini de linişte./ 59
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CÂNTEC TRIST ÎNGÂNAT Stelele sclipesc cam vag şi sub flacăra plăpândă,/ Fluturi mici de nea plutesc cu izbândă./ Şi cerneala nopŃii reci peste-ntinderea pustie/ Se strecoară nevăzută cu-ndârjire./ Vântul şuieră năprasnic, norii cenuşii se-agaŃă/ de pervazul lumii ceŃii. DimineaŃa./
LAMENTAłIE, LATENTAłIE Mirosea a fân proaspăt cosit, a bălegar pe câmp; sub streaşina unei intenŃii paradoxale, pricepu din tot sensul vremelnic al vieŃii, pricepu din toată existenŃa silvanică cu "mintea românului de pe urmă" (cu mintea de pe urmă românului). Din considerente politice, poezia se fumează. O fumează caii, dincolo de stele, corbii şi se reproşează că nivelul de inerŃie depăşeşte conştiinŃa, iar răbdarea, aşteptarea... - Nu se explică în schimb pentru, pentru... (îşi suflă nasul), pentru accesoriile mărunte ale bunului simŃ. Savoarea de a da lucrurilor transparenŃa banalităŃii. (În microfon răsună vacarmul îngrozitor, scenic, o încăpere vuieşte, încercând să smulgă gloata microfonul. Vorbitorul este bineînŃeles măturat. Pe bandă se aude fâşâit, mâini ridicate până când răzbate din glasul unuia sunetul dimineŃii de primăvară.)
PRIMĂVARĂ SCANDINAVĂ Sunt eu, stingher./ Plin cu ne-nŃelesuri şi goluri/ [lasă tu subtilităŃile] /........................................../Şi mai departe,/ parte, pe nerăsuflate,/De(money)-mi ulcerează/ şi fierea/ nici mierea,/ la capăt de groapă/ vă pricep tăcerile/ din moment ce/ n-am... decât am fost,/ (biet !, al inasperităŃilor mărunte),/ seninul lor verde şi proaspăt./ Starea mea călătoare/ va porni să-şi dea seama/ că viaŃa trupului s-a scurs./ Spiritul călător fie-va sus ?/
SAGA DIN LINIŞTE Mi-e geana de durere răsfrântă./ O nevoie pământească de linişte/ mă cheamă să slujesc poarta somnului./ Somn, dorm, spontan,/ prelingeri peste chipul de gheaŃă./ Să vedem:... ceaŃă !/ Cum se alunecă în fapte mărunte de viaŃă,/ să alegem Omul care va reuşi în noi !/ De-am sonda lumina, lumina/ destăinuitoarea,/ am vedea că roşu şi verde,/ albastru şi cer, marea,/ se prăbuşesc ruine./ (Dacă din durere poate răsări ceva ?)./ Impasibile, imposibile,/ lumi viitoare, din sălaşul de ceaŃă,/ Ńărmuri rătăcitoare şi singure stau omenirii./ 60
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
DEODATĂ CLIPA (Dacă ai nevoie de mine...) te rog să mi-o spui./ - Adevărul e că nu Ńi-o spun./ Teama mea ce mare, desigur, copleşitoare:/ moartea prin oare./ Un zumzet indefinit răzbătea din celălalt colŃ al încăperii;/ poate nu chiar de-acolo, ci din birou. Din birou ?/ Ceasul oscilează între şapte şi douăzecişicinci sau cinci fără douăzecişicinci./ CoincidenŃă./ Iar anul, perseverent/ pentru că sună la concurenŃă cu al meu./ "Şi-acum, să te iau cu ceva matinal."/
AAA ! El mi-a vorbit de flori albe de cireş/ (Aaa !..., luaŃi-l),/ de albastrul ochilor ei,/ fetei, setei, cerului, planetei... (aah !)./ Cineva a iubit pentru florile albe de cireş./ Le-am lăsat deoparte,/ mirosul înăbuşindu-mă,/ prea plin de viaŃă, de saŃ !,/ mă făceau visător./ S-ar răsuci Bacovia-n mormânt. / (Tuşeşte !, tuşeşte !)./
M-AM PRINS CAPTIV... M-am prins definitiv în chihlimbarul vieŃii tale:/ un cărăbuş avid de prea dulcele eternităŃii.../ din baltica ta ambră, visător,/ mi-am făcut cămin de preŃ/ şi vise de odor,/ dar eu m-am prins în sufletul tău/ ca-n trup de sticlă:/ carcasa cuticulă a poleielii de chitină/ atât de bine conservată/ e părăsit de sufletul nomad ce se ridică din Königsberg prusac la Dumnezeu./ Coleopter sunt fără minte,/ când te privesc nu pot să risipesc cuvinte./ Crăiasă dulce îngheŃată şi nepăsătoare/ din albul plin al nordului fiord scăldat de soare,/ atragi lumină rece neîndestulată,/ ce mă reflectă din mine/ prin tine fidel şi de îndată./
IESE PRUNUL SĂ NE STRIGE PE NUME - Cum te cheamă, ciuf ?/ - Ciuf mă cheamă./ - Unde stai ?!/ - Sub prun stau./ - De ce şezi./ - De câtva timp;/ are coaja subŃire, frunză lată,/ pruna coaptă,/ sub prun iubirea e şoaptă !/ - Tu ce vrei Ciuf ?/ - Prun vreau./ – Vrei prun ? Atât ?/ - Tât./ - Tot vrei. Hoit vrei./ - Poartă vreau !/
SCHIMBARE DE TON Ea spune, ia spune, tonu-i pe-al tău plac ?;/ cu toane nu mă-mpac./ 100 de ani de presă: În Steaua din 1859,/ 7 martie, se găseşte inserată reclama unui fotograf.../ E, chiar că pe asta n-o mai cred !/ Apăruse fotografia ? dar fotografii ?/ Pe vremea erau fotografi ?/ Ce peşte şi tonul ăsta ! Nu telefonul, tonul !/ 61
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
LA BETHESDA La Bethesda-n prag de uşă, mai aşteaptă şi-o căpuşă,/ o căpuşă amorŃită care-n versuri tot recită,/ - ce vrei tu, căpuşă, oare ?/ - vreau din raza dumitale !?/ - ce-Ńi doreşti tu mai de preŃ ?/ - s-ajung la tine isteŃ !?/ - asta-i la tine mirare ?/ - îs doar semn de-ntrebare !/ existenŃa-mi moartă de căpuşă/ ce aşteaptă după uşă/ n-are viitor de clipe fără tine, în tristeŃi şi-nsingurare,/ în dimineŃi reci cu suspine şi-nfrigurare./
ARAMEIA "Chipul tău s-a născut oricum mort." (Ochii tăi de pisică, ochii ei de pisică îmi zâmbea prosteşte.) - Erau şi nişte spartani. Ştii că erau spartani ? Ăia oameni ! GeŃii, dacii, tracii - veniseră sau erau acolo de undeva. Accidentele lor genetice îi făceau chipuri moarte. Aşa ca mine. Femeile dace, care au fost şi femei romane sau române le spuneau dragul meu chip mort. Dragul meu chip mort, e vreme rece, să ne ardem, să ne încălzim. Şi-atunci Da.Kşa-ul îşi ardea chipul. Creierul i se cocea şi... (Nu-i Sorescu, nici Dinescu) şi-l punea pe lăstari. Boceau femeile dace ca şi Pecenegru, el era tot de undeva şi boceau aşa: "Din sec, izvorul te poartă. Vânt îl soarbă, vânăt îl soarbă." I-au şi spus lui Pecenegru: Dragul meu chip mort, să ne ardem, să ne încălzim. Şi-atunci, românul îşi ardea chipul. "Chipul tău s-a născut oricum mort, chipul tău oricum s-a născut mort", Ochii s-au născut în cofă. Lacrimile din lapte şi visul din fag.
POVESTE De pe Grand-Canale în sus se ajungea foarte uşor la palatul poveştii. O mulŃime de închideri circulare mărgineau cele mai fanteziste posibilităŃi de exprimare liberă (Gurile rele spuneau că acolo fuseseră planificate simple guri de canal). Pe partea stângă era un leu plictisit, pe partea dreaptă o maimuŃă cu sceptrul puterii în mână. Ambii de piatră, parcă dintr-o poveste, nu chiar egipteană, mai veche ceva. Odată, maimuŃele născociseră o snoavă mitologică, cu pământ, aer, haos, ciuperci nucleare şi ptiuuu !, oameni ?!
SFÂRŞIT TRIST Ei ? ? Conacul dă să se dărâme,/ oamenii să plece,/ hoŃii să petrece/ şi noi este mai săraci p' acilea./ 62
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CLARA "Clara e o fată mare." Ea zice: "îmi plac merele, le consum întregi. Fizica moleculară, câinii şi fenolii. Dacă investighez istoria hittiŃilor vă anunŃ. " AnunŃ: "Pierdut câine, cu..., cuminte, zona complexului comercial Apple, satelit cinci. Îl declar nul." (PercepŃia lumii nu devine imediată - prin lume înŃeleg sentimentele -, spontană, ci creatoare. Tipicul perfecŃionării în timp a materiei, a existenŃei, a timpului.) De exemplu: Trezit în capul oaselor, moŃăia - de fapt, era întins pe covor -; deschise ochii. O lumină alburie - nu se obişnuise cu întunericul -, senină, îi amorŃea pleoapele. Primele instincte, primordiale, zvâcniră în el în ritmul sângelui. "Sânge ?, nu sânge, uleiul curelei de transmisie." Uite-aşa, fără să simtă, Adam s-a trezit din moŃăială cu cea mai clară Evă.
POEZIE Privită din umbră, stângace,/ AdolescenŃa descinde din senina,/ umila, perioadă de aducere aminte./ Jocuri, poveşti, toate se strâng./ Poezia apare ultim cuvânt scris sau spus,/ cu ea se face avere,/ cu ea se plantează demnitate./ La o rotire de stele, poeŃii declară adolescent:/ Şi-a pierdut echilibrul./ BătrâneŃea e cea mai acută/ seriozitate înainte de moarte./ PoeŃii bătrâni îşi notează acid cu frunze de lămâi./ Carnea lor e cărbunele cel mai mistuitor,/ ridurile – complimente frumos translatate în fizic,/ visurile – acută seriozitate înainte de moarte./
ÎMI VA FI DOR ! Ce este cerul ?,/ o diademă căzută în extremă,/ din care chipul tău fură/ când raze încâlcite minunat şi cârlionŃate/ în jurul tău de legi ciudate/ (fie de fizică ori date de Divinitate)/ şi altădată fură nori/ ce scurg o lacrimă în ochii tăi de Evă primordială/ (iubită şi de muritori ori semizei şi prea-râvnită chiar de zei)./ Troiano, îmi va fi dor de tine/ până în clipele stroboscopice ce-anunŃă despărŃirea minunată/ între biet trup şi sufletul însetat de-a ta apă.../ de lacrima ce din colŃ de cer îŃi curge,/ de roua de pe frunte în miezuri de răscruce de soare arzător.../ de tine, de pe-acum mi-e dor./ Ce este clipa ?/ decât săgeata ce stigmatizează mere/ pe capetele de copii,/ atunci când Tell nebunul ori Cupidon/ joacă feste mii şi mii./ Contorsionează timpul, ZeiŃă,/ deapănă-l îndărăt, de tine să mă-mbăt !/ 63
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
ÎN PLEXUL TĂU SOLAR... Demiurg(ă) încâlcită-n lumină, scurt te-aş lovi direct în plexul tău solar să-Ńi viforesc tăcuta densă vibraŃie ce-n chip de plagă nu-Ńi dă pace... m-aş viforâ direct în pieptul tău şi după ce-aş fura durerea-Ńi grea m-aş strecura sublimat de şi din tine ca abur rece prin streaşina de buze fermecate ce n-ar da un sărut la orişicine din întâmplare şi pe nemâncate... de ce te supără norii ? şi-Ńi mărginesc lumina, nu ştiu, dar şi eu sunt nor ce-Ńi supăr irizaŃia de candoare... şi de nu m-ai sublima din grindină înviforată de gheaŃă aş odihni în plexul tău de soare mai mult decât eterna dimineaŃă; şi m-aş renaşte cu alt chip din al tău soare: o clipă răsuflarea Ńi-o voi lua, din mine prin tine la rându-Ńi suflare şi chip nou vei prelua, vei crea, vei naşte şi vei da.
NIROLF 1. O grămăjoara de pietricele. Nirolf uitase, pietricica aceea e roz, astalaltă e verde. În total, un pumn. A luat din ele, cărbune şi-o hârtie, încearcă cu dinŃii. Tare. Apoi o desenează şi are de lămurit. "CeaŃa şi praful înfăşoară grijuliu pământul: se simte a frig, semn că în odăi se va înteŃi căldura. Şi uneori şi a ars. Au rămas singure chipurile prelinse între coarnele de ciută. Între doi ochi, acum, pereŃii se dezmorŃesc cu mai multă lumină şi gânduri." RelaŃia cu prezentul ? - De-aia (sec). – Nu !, nu poŃi vorbi aşa despre seara verde a pietrei verzi. 2. Ieri eram... parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ştii, îmi aduceam aminte de... Nu eram. Supărat, ci cu totul şi cu totul aerian. Cu Nirolf gândurile-mi deviau pe traiectorie nulă, dar singur, dar singur, am început să plonjez în timp şi surâdeam fericit: imaginii din geamul murdar (nu mă-nghite timpul). Cutreier pe pământul Ńeapăn de miresme, ascult cântecul de salcie tristă, - divinitatea melancoliei stinghere. Ai grijă, Nirolf, că te văd !, te văd ! (Discordia. De unde ?... De la ei iei, nu pieri. Piei. Deci nu de-acolo. Nirolf interpreta solo. Nirolf descoperise un perpetuum mobile. Verde crud, n-o să fie perpetuumul aşa caraghios, merită nuanŃe abile. Îi punem rotile... Vorba lui Saşa, inginerul şef: Discopatia, de... Nu, zise Ion (director), îl faci cu toartă ? Pur şi simplu mentalităŃi de nea Ion. Mă, Nirolf, bă, tu nu crezi că prea faci pe deşteptul ?)
ROB ÎNVINS Văzut e portul:/ lângă mare se-adânceşte./ La hotarul ei păleşte,/ cade brusc./ La mormântul clipei mele,/ m-am întins./ E trecut sau înviere ?/ 64
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
AMINTIRE Plecam curând să-mi aerisesc nunta cu zilele, departe, start ca lansarea pungilor sau bulelor captive de aer dintr-o apă stătută. Tăcut. Culori să iei, (...) de neplăcere, culori să stingi, de mângâiere, stai să vezi, ce n-aş fi crezut... lansare într-un start mut.
LUCRARE DENTARĂ SIMPLĂ Mai dă-mi o raclă, să-mi vărs sângele în ea, în ea, în ea. Postură falsă, căsătoria danturii cu apa din ceaşca de cafea. Se-anunŃă sinistră, în camera Senatului, camera albastră. Şi eu, cu lucrătura mea vorbind; Dupplé încet: "E vorbărie falsă." şi tare "Stimate preşedinte, doctoriŃa ?! nu e rea !" łŃŃ. -Pişcă. Dupplé !!!, vezi-Ńi de dantura şi de racla ta. Dupplé (disecŃie preferată): "ScuzaŃi, o fi anestezia. "
POEZIE NO NAME Suflet prin iarba povară,/ de dimineaŃă până la prânz,/ o clipă doar nu mi s-a plâns,/ Depărtarea, marea./ Foşnetul ei acoperă rumoarea/ greierilor,/ de circumstanŃă/ şi ploaia broaştelor,/ descărunŃită pedanŃă.../ şi luna fluturilor/ şi bufniŃelor./ În a broaştelor baltă,/ varsă,/ un epuizat gâlgâit nefiresc/ de pescăresc/ meniu regesc./
ÎN... SFÂRŞIT Praznic, de va fi găsit,/ de va fi găsit,/ ne-om amin..(de va fi/ găsit, de va fi găsit):/ aminti./ Moartea-i bun găsit,/ moartea-i bun găsit,/ ne-om aminti,/ departe, în/ ci-mi-tir,/ vei fi păzit/ (moartea-i bun găsit)./
POESIS ANTIPOESIS: IntenŃia durerii, ah, au !, auu !, adu perna, aa !, pune, pune-o, teribil. Aveam un junghi. Să-Ńi spun cum se simte ? POESIS: Apă. Ia. Nu..., nu pot, nu pot să desfac, ce naiba, soarele ăsta ! Prima zi. łine-te. (Creasta devine orizont într-o ambianŃă puerilă şi nisipoasă, din soarele ce-şi zice lac, al neŃinerilor noastre minte). A doua zi. Ori larg plouase-n pace. A treia zi. Ia-mi apa. N-am apă, sper să mor, să nu mai ardă atât pietrele râului; la vară plec în marea sării, în cârd cu tribanii, fiindcă noi avem simŃul nemăsuratului. (Tu ! ca un epuizat, ar trebui doar să gâlgâi.)
HAI-KU AGASANT SimŃi pentru mine toate astea ?/ Ah, iubito./ Mai spune-mi,/ stai să savurăm plăcerea/ de a fi privit reflexele Lunii (Iubirii: gelozie)./ 65
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CINE EŞTI TU, FRUMOASĂ MUZĂ ? Cine eşti tu, frumoasă muză ? Rujă aprinsă, de lacrimi nestinsă ? Te încolŃesc cu dragostea-mi nerăbdătoare, de minunată rujă, vei plânge cu petale... Clio ? nu eşti, deşi mă ispiteşti, vei fi Clio mai curând decât crezi în epice istorice poveşti ! Erato ai putea fi, dar mie ruşine să cânt erotic dragostea-mi de tine ! Thalia ce-a veselă de-ai fi ! aş scrie numai cómedii ! Melpomene de eşti îmi amintesc când plâng, dar lacrimi numai vreau să strâng ! Terpsichore eşti când ameŃit de tine, te strâng şi răsucesc în braŃe prea-îmbătat de tine ! Polyhymnia eşti când rostesc cuvinte grele, cu iz şi miez de sentinŃe scăldate-n neplăcere ! Urania de-ai fi, eu te-aş iubi ca soarele pe luna argintie din miez de noapte până-n miez de zi şi te-aş goni şi-aş fugi după luna din tine nelecuit ! Pe Calliope ce-a dorită n-aş îndrăzni s-o supăr, dar dacă Tu ai fi, mai mult şi aprig te-aş iubi ! Rămâne Euterpe, rujă aprinsă de lacrimi nestinsă, te-mbrac în falduri de cuvinte deşi la miezul pielii tale cu coada ochiului prea-nsetat eu iau aminte... Tu eşti iubita-mi Euterpe, dar şi dorita Calliope, curând ascunsa zăvorâta Clio şi Thalia ce-au iubito mii şi mii de suflete copii ! şi Melpomene cu batiste stoarse şi Terpsichore cea prea-diafană şi învârtită în paşii de suflare şi de geană şi erudita Polhymnya şi Urania cea calculată, dar şi Erato (aş fi spus destrăbălată, de n-ar fi trup de miere şi de lapte toată !). Tu eşti din nouă muze reclădită şi-atât de mult voiam să fii sortită de iubită !
NU CRED / JE NE CROIS PAS În chilia lunii este speranŃa/ Dans la cellule de la lune se trouve l'espoir pe care grâul neîncolŃit a-înmugurit-o/ sur lequel le blé ingermé a încă din primăvara gândului./ bourgeonné depuis le printemps Nu cred în grâu, în gând,/ de la pensée.Je ne crois pas au blé, à la pensée, în speranŃă, în lună./ à l'espoir, à la lune. În răsuflarea soarelui stă / Dans le souffle du soleil se ascunsă căldura rece pe care / cache la froide chaleur que iarna o aruncă ca pe un bici / l'hiver a jetée comme un fouet de gheaŃă peste spinarea noastră. / de glace sur notre dos. Nu cred în căldura iernii, în / Je ne crois pas à la chaleur de l'hiver, soarele umbrit, în deszăpezire. / au soleil ombragé, à la fonte des neige. 66
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
CUPRINS • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
SĂ NU-MI LIPSEŞTI BINEłEA DIMINEłII ! TE VOI SLUJI MEREU RETINA ARSĂ ŞTIE CĂ TU EŞTI ACEEA ! ANDEZIT FĂRĂ CLIPIT VISEZ CU OCHII DESCHIŞI ICOANĂ PE PÂNZĂ TOPITĂ... TE-AŞTEAPTĂ ALBA INSULĂ... TE AMĂGESC A FERICIRE... LINIŞTE DIMENSIONATĂ DE PARCĂ TE-AŞ ATINGE... DESCHIZI A VIITORULUI POARTĂ... FLOAREA FLORILOR ! MĂRTURISESC PĂCATUL MEU ! ATÂTA CALM, DAR ASTĂZI NU ŞI DE-AŞ ATINGE... DE NEOSTOIT SUNT ! DIALOG LIRIC DE FINAL CONSOLIDĂRI DE MALURI CUVINTE NEROSTITE AM ODIHNIT... SABOTÂND DULCELE PETALE SĂRUTĂ VERBUL ANTIDIHOTOMICA CANDELE ŞI REMUŞCĂRI DESTINE ADÂNCI, KARME PRELUNGI RAMURI ŞI FRUNZE TE UD CU LACRIMI DURERI NODALE, CLIPE NODALE ! LOIALITATE NICOTINĂ LEGĂMÂNT ANDALUZ DOWNTOWN BONJOUR, BONSOIR, BONNE NUIT ! EU AM UITAT TĂCERE JOSNICĂ, TACI ! RAMURI DE JAD BUNĂVOINłA SOARELUI RĂSARE TU ! IARTĂ GRÂUL TRANSPIRAT ATÂT DE TÂRZIU... NU DAI ROD ŞI-OBOL ... CLĂDEŞTE ACUM, ZEIłĂ ... N-AM TIMP SĂ-łI CÂNT... EU SUNT TRIDENT, TU EŞTI TREIME... TU, ÎNGER PORUMBEL ! E-ADEVĂRAT, NU-I PRIMA DATĂ ! FLAMINGO ÎN FLAMENCO VINOVAT, MĂRTURISESC CINE EŞTI TU ? VINO, SÂNZIANĂ ! CRINUL DRAGOSTEI... IVITĂ DIN ZENIT SFAT LASĂ-MĂ SĂ TE IUBESC TE-AM ÎNCOLłIT DIN PINTENI DE SCÂNTEI CARIATIDĂ DULCE RAID DĂ-MI, DOAMNE, PLÂNS ! O CLIPĂ TRECE, ALTA NE PETRECE RODEO DE CUVINTE OCHI FRUMOŞI CÂNTEC DALB CORP DE IELE TE IUBESC N-AM SPERANłĂ DISTILERIA DE CUVINTE GHINDĂ ÎN TINĂ PATERIC BRÂNCUŞIAN: TU EŞTI SCULPTURĂ PENTRU ORBI BAL, MARE BAL FII APĂ DE IORDAN... INIE-DINIE, IANĂ SÂNZIANĂ
67
3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37
Claudiu Dobre – InfidelităŃi şi tristeŃi neoplatonice
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
CIOCÂRLIE NESTEMATĂ... CÂNTARE, ÎNTÂMPLARE, ÎNTÂMPINARE... 38 AZI NU... PE DRUMUL FIRELOR ŞI ROłILOR DE FIER 39 IUBIRE DE SOLOMONAR 40 PÂNTEC DE LUMINĂ ŞI DURERE SENTIMENTE ARSE 41 PENTRU CE TRĂIM ? 42 TE UD ÎN CUVINTE CUM TE IUBESC 43 MERE DULCI ÎN POIANA CU ŞEPCI GALBENE CONVULSII ŞI SOLZ ALBĂ CRUCE 44 NU-I PREA TÂRZIU REDARE ISTM ŞI MARE FLOARE RARĂ 45 ÎłI OGLINDEŞTI TU CHIPUL ? LA URMA URMEI, DE CE ? ADVERSARUL NECUNOSCUT 46 PRIMELE TRISTEłI NEOPLATONICE 47 SECUNDE DE TRISTEłI NEOPLATONICE 48-51 TERłELE TRISTEłI NEOPLATONICE 52 TU EŞTI CER, NĂSCUTĂ-N NORI ŞI DIN MISTER CRONICILE CLIPELOR... 53 CULOAR KAFKIAN SCURGERE DE ARMONIE FIREASCĂ N-AM REST (CÂNTEC) 54 SALTUL DIN PIATRĂ LIMBAJUL VÂRSTELOR CONTRADICłIE CANDOAREA EFIGIE HAI-KU MINE 55 CÂNTEC TRIST ÎNGÂNAT LAMENTAłIE, LATENTAłIE PRIMĂVARĂ SCANDINAVĂ SAGA DIN LINIŞTE 56 DEODATĂ CLIPA AAA ! M-AM PRINS CAPTIV... IESE PRUNUL SĂ NE STRIGE PE NUME SCHIMBARE DE TON 57 LA BETHESDA ARAMEIA POVESTE SFÂRŞIT TRIST 58 CLARA POEZIE ÎMI VA FI DOR ! 59 ÎN PLEXUL TĂU SOLAR... NIROLF ROB ÎNVINS 60 AMINTIRE LUCRARE DENTARĂ SIMPLĂ POEZIE NO NAME ÎN... SFÂRŞIT POESIS HAI-KU AGASANT 61 CINE EŞTI TU, FRUMOASĂ MUZĂ ? NU CRED / JE NE CROIS PAS 62 CUPRINS 63-64
68