Climate literare nr. 87 decembrie 2015 by Hopernicus

Revist\ premiat\ cu medalia [i diploma „Pamfil {eicaru” pentru literatur\ 2008 [i „Premiul de excelen]\” al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012

Climate 87 Anul 8

octombrie-noiembrie decembrie 2015

Director fondator: Ion Iancu Vale

∙

Director editor: Gheorghe-Valeric\ Cimpoca

literare

Revist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\ Fondat\: mai 2007

S[rb[tori fericite "La Mul\i Ani!"

Pieter Bruegel cel Tânăr - peisaj de iarnă

Climate literare Semnează în acest număr Serghei Esenin ......................................................................................... pg 3 Aliona Munteanu ........................................................................................... pg 4 Al. Florin Ţene ............................................................................................... pg 7 Daniel Reinaud .............................................................................................. pg 9 Gheorghe Marin Neguţu ............................................................................... pg 11 Octavian D. Curpaş ..................................................................................... pg 12 Al. Francisc ................................................................................................ pg 13 Paul Leibovici ........................................................................................... pg 14 Ştefan Lucian Muraşanu .......................................................................... pg 16 Vilia Banţa ................................................................................................. pg 20 Constantin T. Ciubotaru ................................................................................. pg 21 Nicolae Vălureanu Sârbu ................................................................................ pg 22 Boris Marian Behr ........................................................................................... pg 23 Melania Cuc .............................................................................................. pg 24 Diana Florina Cosmin ..................................................................................... pg 25 Maxim(e)orum ........................................................................................... pg 27 George Terziu ........................................................................................... pg 28 Corin Bianu ................................................................................................ pg 29 Magdalena Albu ............................................................................................ pg 31 Elena Buica ................................................................................................ pg 36 Dorel Shor .................................................................................................. pg 37 Ion Iancu Vale ........................................................................................... pg 38

Cu ocazia Crăciunului, a Anului Nou şi a celorlalte Sărbători de iarnă, urăm tuturor cititorilor, susţinătorilor şi colaboratorilor nostru Sărbători fericite, şi un An Nou cu bucurii, succese, linişte şi pace. La Mulţi Ani. Mulţumim, cu gratitudine, Consiliului Director al C.A.R.P. ,, Speranţa " din Pucioasa, pentru sprijinul, vital, acordat in vederea apariţiei acestui număr al revistei noastre. Climate literare CoNTuRI PENTRu DEPuNERI DESChISE LA BANCA TRANSILVANIA TâRGoVIşTE Ro54 BTRL 01601201u02393xx - pentru depuneri în LEI Ro 04 BTRL EuRCRT00u0239301 - PENTRu DEPuNERI îN EuRo (SwIFT: BTRLR022) Adresa redacţiei principale: Telefoane: 0722 702578 Târgovişte OP 1-CP 14 E-mail: ioniancuvale@yahoo.com web site: http://climate.literare.ro Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, dev, Focşani, Iaşi, Suceava, TurnuSeverin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Dragnea, Ploieşti. Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, Portugalia, Republica Moldova, Serbia, Spania, SUA, Ucraina.

Redactor şef: Ion Iancu Vale

Fondatori:

Colegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Romulus Gandy Georgescu, Emil Stănescu, Florea Turiac, Lucian Constantin

Ion Iancu Vale Mircea Cotârţă Sebastian Drăgan

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu, Luca Cipolla, George Coandă, Mircea Constantinescu, Florian Copcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, George Filip, Eugen Florea, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Maximca Grasu, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Alexandru Manafu, Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, Octavian Mihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vărlan Neamţu, Emil Persa, George Petrovai, Vavila Popovici, Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Victor Sterom, Al. Florin Ţene, Ioan Ţepelea, Baki Ymeri, Raqel Weizman. Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Revistă editată de Societatea Cultural-Istorică „ARM” Târgovişte ISSN 1843-035x Revista apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor Târgovişteni Tehnoredactare: Mariana Briceag; Secretariat: Reta Sofronie Iancu

nr. 87, 2015

Climate literare

Poeme În dorin\i încep zgârcit s[ fiu, Te-am tr[it sau te-am visat doar via\a? Parc[ pe un cal trandafiriu Vesel galopai de diminea\[.

Serghei Esenin (n.3 oct.1895 - d.28 dec.1925)

Mi s-a urat la vatra mea

To\i suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele de`arte… Binecuvântat s[ fie deci C[ tr[iesc `i c[ m[ duc spre moarte. Focul vânat

Mi s-a urat la vatra mea, Tânjind prin hri`c[ `i secar[. Natalul prag îl voi l[sa ~i-am s[ pornesc, tâlhar, prin \ar[. Pe-amiaza bala de pe lac, În vreo coliba ne`tiut[, Un prieten, lama de tureac, C-un ochi la mine, o s[-`i ascut[.

Focul vân[t e gonit de vânt, Z[rile-au uitat s[ m[ mai doar[... De iubire-ntâia oar[ cânt, La scandal renun\ întâia oar[. Am fost crâng p[r[ginit pe loc, La femei `i vodc[ dam n[val[. Nu-mi mai place azi s[ beau, s[ joc, S[-mi pierd via\a f[r[ socoteal[.

Când soarele pe drumul strâmt, Va-ntinde-o pânz[ ca de cear[, Aceea-al c[rei nume-l cânt, O sa m[ dea pe u`a-afar[. ~i-acas[ iar am s[ revin ~i fl[c[ri noi vor linge zgura ~i-ntr-un crepuscul de venin, Am s[ m[ spânzur cu centura...

E de-ajuns s[ te privesc t[cut, S[-\i v[d ochii plini de tot înaltul, Ca uitând întregul t[u trecut, Tu s[ nu mai po\i pleca la altul Tu - mers ginga`, tu, surâsul meu, Dac-ai `ti, cu inima-i pustie, Cum poate iubi un derbedeu ~i cât poate de supus s[-\i fie. Cârciumile le-a` uita pe veci, N-a` mai ~`i nici versul ce înseamn[, De-a` atinge aceste bra\e reci ~i-al t[u p[r ca floarea cea de toamn[.

Nu regret, nu m\ jelesc, nu strig Nu regret, nu m[ jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberat[. Ve`tejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tân[r niciodat[. N-ai s[ mai zvâcne`ti ca pân-acum Inima r[cit[ prea devreme S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o s[ m[ mai cheme. Dor de duc[! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flac[ra pornirii ~i pierdutul prospe\imii har Cu vioiul clocot al sim\irii!

nr. 87, 2015

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flac[ra pornirii. O! Pierdutul prospe\imii har Cu vioiul clocot al sim\irii! În dorin\i încep zgârcit s[ fiu, Te-am tr[it sau te-am visat doar, viat[? Parc[ pe un cal trandafiriu Vesel galopai de diminea\[. To\i suntem vremelnici pentru veci, Rar ning fragii frunzele de`arte... Binecuvântat s[ fie deci C[ tr[iesc `i s[ m[ duc spre moarte.

Ve`nic te-a` urma pe-acest p[mânt, Dep[rtarea mi-ar p[rea u`oar[... De iubire-ntâia oar[ cânt, La scandal renun\ întâia oar[. Nu regret, nu m[ jelesc, nu strig. Toate trec ca floarea spulberat[. Ve`tejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tân[r niciodat[. N-ai s[ mai zvâcne`ti ca pân-acum Inima r[cit[ prea devreme. S-o pornesc descul\ din nou la drum, Stamba luncii n-o s[ m[ mai cheme.

Ah, voi s\nii, s\nii! Ah, voi s[nii, s[nii! ~i voi cai, voi cai! Numai dracul va scornit, mièlul! Peste stepa-n goan[ cu alai, R]de p]n' la lacrimi clopo\elul. Pretutindeni, prin pustiuri reci Luna nu-i, nici glas de c[ini, nici cea\[. Înc[ n-am îmb[tr]nit pe veci, Hai, d[-\i suflet, via\a mea-ndr[znea\[. C\nt]-n spargul nop\ii, vizitiu, Te-nso\esc de vrei, dar cu triste\e, Despre ochii umezi care-i `tiu ~i despre voioasa-mi tinere\e. P[l[ria mi-o pleo`team ades, Puneam calul între hlube late, M-aèzam pe-un bra\ de f]n ales, ~i pe urm[, \ine-te, m[i frate! Cum m[ mai împ[unam, zbur]nd! ~i-n t[cerea nop\ilor stufoase, Gureà-mi harmonic[ oric]nd Sucea capul fetelor frumoase. ...Totu-i dus. Fugarul a pierit. S-a schimbat ì p[rul meu ì glasul. De prea mult voios p[l[vr[git ~i-a pierdut harmonica mea glasul. Sufletul mi-i totuì plin de rost, Gerul ì z[pada-mi s[lta \elul, Fiindc[ peste toate c]te-au fost R]de p]n' la lacrimi clopo\elul.

Climate literare

GÂNDIREA FILOZOFICĂ EUROPEANĂ DESPRE SPAŢIUL SLAV N. Danilevski despre Rusia şi occident; o. Spengler despre „Apusul Europei”; V. Shubart despre idealul slav în „Europa şi sufletul Asiei”; N. Berdiaev despre criza culturii moderne; I.Ilin despre fundamentele culturii creştine; E. Cioran şi Yanko Yanev despre relaţia orient-occident.

Aliona MUNTEANU Lucrarea de faţă scoate în evidenţă o parte dintre concepţiile filozofilor europeni şi emigranţi despre relaţia dintre spaţiul slav şi Occident. Lucrările autorilor: N. Danilevski, O. Spengler, V. Shubart, N. Berdiaev, I. Ilin, E. Cioran, Y. Yanev, N. Crainic ne vorbesc despre rolul Rusiei, caracterul mesianic al acesteia, diferenţele dintre occidentali şi slavi, problemele omului modern şi dispariţia treptată a spiritualităţii, dezvoltarea artificială şi forţată a Rusiei, nevoia primordială a educării poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. N. Danilevski critică intelighenţia rusă care este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave, preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene; O. Spengler reliefează faptul că mult disputata criză a culturii occidentale constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în

Occident a nihilismului; V. Shubart scrie despre menirea Rusiei de a recupera sufletul omului - anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus; Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident; N. Crainic accentuează că Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudo-morfoză; N. Berdiaev vrea să ne aducă la cunoştinţă că Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală, iar I. Ilin ne enumeră căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei. Scrisă în 1869, lucrarea lui N. Danilevski, „Rusia şi Europa”, a dat naştere unor discuţii aprinse în legătură cu aceasta. Autorul emite bine cunoscuta teorie a tipurilor cultural-istorice, împărţind popoarele în două categorii: popoare neistorice, care reprezintă laturi moarte pentru dezvoltarea societăţii, şi popoarele istorice, care sunt în măsură să formeze tipuri cultural-istorice originale. Conform scriitorului, din ultima categorie fac parte 13 civilizaţii din întreaga istorie (egipteană, asiro-babiloniană, evreiască, grecească, romană ş.a) care au fost create printr-o îmbinare specifică a patru elemente fundamentare (religios, cultural, politic şi socialeconomic). O parte dintre aceste civilizaţii şi-au încheiat existenţa, iar altele se găsesc într-una dintre

etapele sale de dezvoltare. Rusia, în concepţia lui Danilevski, ar avea rolul de a forma tipul culturalistoric al popoarelor slave. Orice tip cultural-istoric are patru etape de dezvoltare (excepţie face cazul în care nu dispare printr-o moarte violentă): etapa inconştientă sau nivelul materialului etnografic, etapa constituirii statale, etapa înfloririi civilizaţiei şi etapa degradării acestuia, semnificând în acelaşi timp stadiile apariţiei, dezvoltării şi decăderii elitei (clasei guvernamentale). Cultura slavă se află încă în perioada de formare. Danilevski scrie că nu este absolut obligatoriu ca toate statele şi popoarele să parcurgă în drumul său de dezvoltare aceleaşi etape, precum iobăgia, feudalismul, capitalismul ş.a. În cartea sa, Danilevski nu scrie despre criza culturii europene, acest aspect nu pare să-l preocupe. El mai degrabă suferă din cauza faptului că intelighenţia rusă este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene, care ar reprezenta, după părerea lor, forţa salvatoare a întregii culturi europene. V. Zenikovski scrie că „Danilevski luptă împotriva acestei conştiinţe bolnave; în aceasta constă patosul primordial al cărţii sale şi prin acest lucru el a fost şi va rămâne drag tuturor celor care trăiesc cu aceeaşi intuiţie şi convingere în identitatea culturii ruse”. În ceea ce constă relaţiile dintre Rusia şi

nr. 87, 2015

Climate literare Occident, Danilevski scrie că: „Europa nu numai că ne este nouă străină, dar ne este şi ostilă, interesele ei nu numai că nu pot fi şi interesele noastre, însă în majoritatea cazurilor sunt direct opuse lor… Dacă este imposibil şi dăunător să ne îndepărtăm de treburile europene, atunci destul de probabil, va fi util şi chiar necesar să privim întotdeauna şi continuu aceste chestiuni din punctul nostru de vedere specific rusesc.” Acesta este motivul pentru care Dostoievski a numit lucrarea autorului „Cartea de căpătâi a fiecărui rus” («настольной книгой каждого русского»). Prin urmare, Europa de Vest este ostilă Rusiei şi slavenismului, de aceea este necesară construirea unei solidarităţi ale popoarelor slave împotriva tendinţelor Occidentului de a distruge, supune sau de ai asimila pe slavi. După părerea lui I. Ilin, nu există în Occident o carte asemănătoare cu cea al lui V. Shubart despre Rusia în ceea ce priveşte simpatia sinceră pentru poporul rus. Lucrarea „Europa şi sufletul Asiei” este considerată a fi obiectivă întrucât nu a fost scrisă de un rus, ci de un străin care a văzut lucrurile detaşat, neimplicat. V. Shubart scrie despre caracterul mesianic al omului, trăsătură în care s-au regăsit ruşii citind cartea lui, prezicându-le astfel un viitor promiţător, ceea ce le conferă ruşilor o anumită emoţie şi bucurie că se scrie despre ei cu simpatie şi dragoste şi nu cu ură şi dispreţ. V. Shubart scrie că „Occidentul a dăruit omenirii cele mai sofisticate tehnologii, forme de guvernământ şi de comunicaţie, însă a lăsat-o fără de suflet. Menirea Rusiei este de a recupera sufletul omului. Anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus… Rusia este unicul stat capabil să salveze Europa… Rusul deţine (…) acele premise spirituale

nr. 87, 2015

care nu pot fi găsite astăzi la nici unul dintre popoarele europene… Shubart este de părere că „ruşii deţin cea mai profundă în esenţă şi atotcuprinzătoare idee naţională ideea mântuirii umanităţii. Într-un mod similar, Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident. Ca şi V. Shubart şi I.Ilin, Yanko Yanev simte o mare dragoste şi respect pentru spaţiul rus, amintind de slavofilişti, tradiţionaliştii culturii ruseşti. El consideră că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de Europa, o deosebire superioară a Rusiei faţă de Occident. La toţi cei amintiţi se remarcă iubirea faţă de slavism, faţă de rasa slavă, pasiunea pentru geniul slav. Astfel, Rusia cuprinde în sine toate posibilităţile unei dezvoltări de cultură epocală, cultură care în cele din urmă va putea prin ea însăşi să cucerească Europa întreagă. Kirievski care este unul dintre întemeietorii slavofilismului precizează câteva dintre cele mai importante deosebiri dintre Rusia şi Occident: „În Occident domină ştiinţa, în Rusia domină credinţa. În Occident domină critica, în Rusia domină tradiţia. În Occident domină Biserica romanocatolică şi protestantismul, în Rusia domină Biserica ortodoxă… Catolicismul caută să înţeleagă cu raţiunea conţinutul revelaţiei, adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul caută să înţeleagă absolutul adevărului revelat nu prin raţiune, ci prin directă pătrundere mistică.” Pin aceasta s-ar rezuma una dintre marile diferenţe dintre cele două lumi. „Pentru Kirievski, cultura occidentală reprezintă ceva iremediabil corupt.” Deci, raţionalismul Bisericii occidentale se bazează pe scolastică. Iar „din scolastică, după Kirievski, se trage marele rău care zace la baza culturii europene”. Omul occidental, catolic este condus de raţionalismul scolastic,

spre deosebire de „omul ortodox care cugetă în mod pasiv, prin mistică, prin credinţa adevărului absolut”. Se poate observa că în timp ce occidentalii privesc Răsăritul faţă de Occident sub raportul civilizaţiei materialiste, slavofilii privesc acest raport în special din punct de vedere religios. Pentru adepţii slavofilismului, Occidentul va apărea întotdeauna sub forma creştinismului alterat şi deteriorat. În ceea ce constă perioadele de evoluţie a unei culturi, O. Spengler se apropie de concepţiile lui N. Danilevski. O. Spengler scrie că „Fiecare cultură urmează etapele de creştere asemenea omului. Fiecare are copilăria sa, tinereţea sa, maturitatea şi bătrâneţea sa.” Însă referitor la acea criză despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, criza culturii occidentale, Spengler este de părere că aceasta constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului, a negativităţii care s-a răspândit şi în rândurile maselor, contestând vechile valori, criticându-le şi respingându-le. Promotori ai acestor noi valori au fost: JeanJacques Rousseau, Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg, E. Cioran etc. În felul acesta, raţionalismul rece a luat locul spiritualităţii, teoretizarea a luat locul trăirilor, iar individualismul a luat locul colectivităţii. A avut loc o subordonare a valorilor spirituale faţă de cele materiale, o inversare a raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. Universul uman devine exteriorizat şi nu interiorizat, axat pe autocunoaştere directă. Există o tindere vădită a omului spre domeniul tehnic, îndepărtându-se tot mai mult de aspiraţiile interioare şi trăirile autentice. Personalitatea omului încet, încet se pierde, intrând în comun şi urmând gloata precum un robot.

Climate literare Atitudinile, comportamentele şi acţiunile devin standarde pentru toţi. Omul nu îşi mai pune întrebări despre sensul vieţii, nu mai are tendinţe de meditaţie. Viaţa se ocupă astfel de aparenţe şi nu de profunzimi, întrucât a rămas fără suflet. Mintea a pus stăpânire pe suflet. Acest lucru îl spune şi N. Berdiaev. Cunoaşterea ştiinţifică şi modernizarea lucrează în felul acesta împotriva omului prin efectele sale negative asupra naturalului. Francois Rabelais îl avertizează pe omul modern că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Făcând o analogie a culturii cu anotimpurile ciclice: primăvara, reprezentând naşterea, vara tinereţea, toamna - maturitatea şi iarna - bătrâneţea/moartea, O. Spengler a identificat opt culturi care se deosebesc prin stilul său propriu faţă de celelalte culturi. Acestea sunt: cultura egipteană, greco-romană, chineză, babiloniană, indiană, arabă şi cea vestică, care au parcurs un ciclu de viaţă identic. Cultura este definită la Spengler ca un organism, iar istoria universală nu este altceva decât biografia ei generală. Nichifor Crainic scrie, făcând referire la filozofia lui O. Spengler, că toate ţările vestice dezvoltate au urmat o transformare normală. „O morfoză naturală, o morfoză adevărată se petrece în ţările în care cultura şi civilizaţia se dezvoltă organic şi simultan, cum ar fi Franţa. Dar un fenomen de preudo-morfoză, de dezvoltare artificială, nu-l putem observa decât în aceste ţări înapoiate sub anumite raporturi, care totuşi, la un moment dat, vor să se pună brusc la punct, la nivel european”. Prin urmare, Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză (să ne amintim de creştinarea forţată din anul 988). Conform filozofiei lui

Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar aceasta cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă universală ale occidentalismului”. Ceadaev e de părere că ortodoxismul bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el, un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule un sânge aducător de cultură. Creştem, dar niciodată noi, ruşii, nu ajungem la maturitate. Înaintăm, dar pieziş şi fără nici un scop”. P. Ceadaev poziţionează Rusia undeva la mijloc, între Orient şi Occident, astfel Rusia are propria sa dezvoltare, independentă de cele două extreme: „Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparţinem nici unuia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale unuia, nici ale altuia”. I. Ilin, filozof al sec XX, nu îşi poate imagina o gândire autentică care să nu pornească din inimă. El este de părere că „…trebuie să spunem întregii lumi că Rusia este vie - că înmormântarea ei ar fi un fapt neînţelept, că noi nu suntem praf şi mizerie umană, ci oameni vii, cu inimă rusească, cu gândire rusească şi talent rusesc…” De aceea este primordială educarea poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. Căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei, după părerea lui I. Ilin, sunt următoarele: credinţa, continuitatea istorică, simţul monarhic de dreptate, naţionalismul spiritual, statul rus, o elită nouă conducătoare, un nou caracter spiritual rus şi o cultură spirituală. Poporul

rus are nevoie de pocăinţă şi de purificare, iar cei ce s-au curăţat trebuie să-i ajute pe ceilalţi să-şi restabilească conştiinţa vie creştină, credinţa în puterea divină, atitudinea corectă faţă de rău, sentimentul onoarei şi capacitatea de a crede. Fără acestea, Rusia nu va renaşte, iar măreţia ei nu se va crea.” Emil Cioran, filozoful român al secolului XX, a atins şi el tema disputată a relaţiei dintre Orient şi Occident şi cea a crizei spirituale. El aduce critici la adresa popoarelor slave care au încurcat renaşterea Daciei, considerându-şi ţara nedemnă de a avea o dezvoltare spirituală proprie. E. Cioran propune să se urmeze întru totul cultura europeană şi paşii Occidentului, convins fiind că Europa Vestică este singura care urmează un ritm sigur de evoluţie. Însă forma liberală de guvernământ a Occidentului nu îi era pe plac, sugerând în locul acesteia autoritatea şi violenţa, capabile, după părerea gânditorului, de a salva lumea. Deoarece cultura română este mică şi nesemnificativă, aflată la marginea Balcanilor, nu va fi niciodată capabilă de a renaşte. Deşi fiecare dintre filozofii menţionaţi mai sus au trăit în perioade diferite, au avut propriile idei şi au aparţinut unor grupări specifice, citind scrierile şi concepţiile acestor filozofi înţelegem şi observăm preocuparea lor comună pentru o transformare, pentru un aport de bunăstare adus omenirii şi în acelaşi timp o efervescentă căutare şi dorinţă de cunoaştere, de aflare a adevărului şi comparare a propriilor valori culturale cu valorile celorlalte popoare. Munca lor intensă ne este de ajutor astăzi să descoperim istoria, atmosfera şi preocupările înaintaşilor noştri şi să ne creăm o idee despre atributele relaţiilor dintre spaţiul slav şi cel occidental.

nr. 87, 2015

Climate literare STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Al. Florin ŢENE Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI. În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei româneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ. Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scris în presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercând să înlăture mâzga postmodernismului optzecist a cărei poezie nu transmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare. Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la începutul acestui secol, e necesar să

nr. 87, 2015

priveşti această panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedat de curând. Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învăţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti), postmodernişti, textualişti (optzeciştii), manierişti, experimentalişti (şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc. O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică la Voce. Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor versului impersonal. Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză: metoda argheziană ar consta în exploatarea impurităţii limbii, metoda blagiană - expresionistă care glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi un eu interior problematizat. Urmează metoda lui Ion Barbu, de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală. Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine într-o formă

degradată şi agonală, urmând metoda stănesciană care este dată de postmodernismul necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune Marin Mincu în „interstiţiile spaţiului metalingvistic”. Am observat, într-o analiză a raportului realitate-limbaj (text ), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai mult decât limbajul, cuprinzând potenţele preverbale. Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu preţuiesc realitatea doubleface, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu. Poeţii de la începutul secolului XXI,pentru faptul că aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit-realitate - a fost îndreptat spre opoziţia realitate-text. Poetul de la începutul acestui secol a devenit acel „descriptor” care pune în text tot ce atinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci „textele”, problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci descrierea mecanismelor acesteia - ocultând poemul. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii. Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric, care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evitând de a comunica o anumită idée.

Climate literare Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare- colocvialitatea ironică, folosind semnele de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, obsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti. În această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectuos de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape anonimi. Amintim în acest contest pe: Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru, etc. Un poet de anvergură este Ion Iancu Vale, ctitor de reviste de bună calitate. Generaţia „milenaristă” care are un program declarat anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa poeziei. Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent are déjà micile lui ierarhii. Printre aceştia se află Livia Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul „Ruj pe icoane”, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea, nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă face să constat că rezistă un mod de a face pe cineva poet şi ai construi o mică glorie. Laudele nemeritate de pe coperta a patra ale

criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are viitor. Volumul de debut este un excelent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist din care lipseşte poezia. După cum se observă, cu ajutorul unor critici onorabili se promovează grafomania şi veleitarismul. Un anumit ecou a avut textile Mirunei Vlada, din volumul „Poeme extrauterine”, apărute la Editura Paralela 45, în 2004.Născută în Bucureşti în 1986, autoarea debutase cu un an înainte în revista Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru Matei vorbeşte despre „autenticitatea spunerii”, Aurel Pantea scrie despre „voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toate libertăţile şi toate decomplexările”. Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu rezerve subtextuale. Aceste constatări, unele laudative nu reprezintă în niciun fel garanţia valori. Şi în al doilea volum al acestei autoare intitulat „Pauza dintre vene“, apărut în 2007, la Editura Cartea Românească descoperim un manierism lipsit de accente personale. Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste. Spre deosebire de precedenta poetă, în poeziile Laviniei Bălulescu din volumul „Lavinucea“, apărut la Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta-Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se întoarce în copilărie şi cu evident înclinaţie ludică, cu influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din personajele lui Cristian Popescu. Această poetă a debutat cu volumul „Mov“, în 2004, la Editura Prier, titlu identic cu titlul volumului de poezie a unui poet din Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei „I.D. Sîrbu“, condusă de

scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în seamă. Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în 2001 a publicat volumul „Înapoi în Arcadia”, la Editura Paralela 45, pe atunci minor care s-a apucat să se joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe lumea aceasta, între care se numără şi poezia. Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu volumul „Prinsoare“, apărut în 2001, observând o „armonizare a contrariilor”, remarcându-se prin asociaţiile duale, în spiritual unui onirism îmblânzit de emoţia credibilă, cum remarcă Adriana lui Gheorghe. Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a stări poetice. De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, Mihai Bumb, etc., toţi au îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prin felul de exprimare a ideilor. Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice. Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes. Printre aceştia enumerăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion PachiaTatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în antologia Lumina cuvintelor, întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi. Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid că în Secolul XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.

nr. 87, 2015

Climate literare

INVADAŢII INVADÂNDU-I PE INVADATORI – „TESTAMENT” – ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ

Daniel REYNAUD În anii 70, studiind literatura în Australia, acopeream un teritoriu previzibil pentru nivelul universitar al acelei perioade. Textele canonice de literatură engleză erau Chaucer, Shakespeare, Austen, Dickens, Wordsworth, T. S. Eliot, Bernard Shaw şi alţi grei ai literaturii britanice. Studiam de asemenea câţiva scriitori reprezentativi americani: Mark Twain, Robert Frost, Walt Whitman şi Steinbeck. Trăind în Australia, bineînţeles că era inclusă literatura naţională, de la scriitori precum Henry Lawson şi Banjo Patterson, până la laureaţi ai premiului Nobel, spre exemplu Patrick White. Până şi literatura de peste Marea Tasmaniei era reprezentată printr-o nuvelă din Noua Zeelandă. Pe de altă parte studiul nostru acoperea şi mari lucrări, în traducere, din Europa. Deşi acestea nu erau cuprinzătoare, eram familiarizaţi cu literatura franceză, germană, rusă şi chiar norvegiană - Camus, Goethe, Kafka, Tolstoy, Dostoevsky, Cehov şi Ibsen, asigurându-ne astfel că

nr. 87, 2015

avem ceva cunoştinţe în legătură cu splendorile literaturii europene. Doisprezece ani mai târziu, reîntorcându-mă la universitate ca lector, lucrurile se schimbaseră. Nici o universitate care se respecta nu mai neglija acum scriitoarele sau vocile literaturii post-coloniale din Africa, India, Asia de Sud-Est, zona Pacificului şi America de Sud. Am predat majoritatea acestor literaturi, dar cu toate acestea, existau încă spaţii goale, tăceri nemişcate. Aici îşi face intrarea în scenă un fanatic al literaturii, uşor obsesiv, departe de limba lui nativă, de rădăcinile lui cultural-literare, exilat în cel mai îndepărtat colţ posibil. Era de fapt un exilat dublu, nu numai geografic, ci şi profesional, trăind într-o profesie străină de literatură, precum Managementul Asigurării Calităţii şi Psihologia Organizaţiilor etc. Totuşi, pasiunea l-a ţinut aproape de patria lui. Deşi a trăit în Noua Zeelandă sau Australia, Daniel Ioniţă a continuat să urmărească literatura care apărea „acasă”, şi dorea să-i găsească un loc în lumea cea nouă în care trăia. Aşa a început proiectul său de a traduce o selecţie reprezentativă de poezie română în limba engleză, un proiect care, în cele din urmă, m-a prins şi pe mine în vârtejul lui. Daniel m-a rugat să mă implic în stagiul final al traducerii, sperând să se asigure că noile haine lingvistice ale poemelor vor arăta bine în engleză, reţinând în acelaşi timp substanţa românească. Având origine franceză (franceza a fost prima limbă de comunicare pentru

mine), a fost o mare plăcere să mă angajez în acest dialog care încerca să captureze romantismul poeziei de origine latină, transferându-l într-o funcţionalitate solidă, tipic anglo-saxonă. Prin acest proiect, Daniel Ioniţă a acoperit un spaţiu gol pentru mine. Deşi educat în literatura universală, nu cunoşteam aproape nimic din literatura ţărilor „din mijloc”, acele ţări mici şi vulnerabile înfipte de la nord la sud, undeva între Germania şi Rusia, care rămân ascunse privirilor lumii, afară de faptul că cineva decide să asasineze vreun arhiduce austriac în Bosnia, sau altcineva invadează Polonia, sau reclamă teritorii „pierdute” declanşând astfel noi conflagraţii militare. Totuşi şi în aceste naţiuni mici se nasc, trăiesc şi mor oameni care trec prin aceleaşi experienţe de viaţă ca şi noi toţi ceilalţi: imaginaţie şi plictis, dulce şi amar, triumf şi tragedie. De fapt, probabil că aceste simţăminte sunt trăite şi mai intens în aceste zone, deoarece aceste popoare au fost bântuite de unele din cele mai drastice evenimente ale istoriei umane, aflându-se prinse între marile puteri politice. Una din aceste ţări „mici” este ţara de origine a lui Daniel, România. (Trebuie să fiu circumspect în a eticheta alte locuri ca fiind „mici”: din perspectivă geografică, România este mică în comparaţie cu întinsele spaţii goale ale ţării mele, Australia, dar populaţia este aproximativ egală ca număr. Dacă e să adăugăm diaspora românească din Italia, Spania, Franţa şi Lumea

Climate literare Nouă, vorbitorii de limbă română sunt cel puţin egali ca număr cu locuitorii Australiei, aşa că mă întreb ce înseamnă, de fapt, „mic”?) Agăţată oarecum neconfortabil (politic vorbind) ca un avanpost al latinităţii într-o mare slavă şi binecuvântată cu sol abundent, câmpii fertile şi petrol, România a creat o poezie care reprezintă ecourile propriei istorii. Colonie romană în trecutul îndepărtat, teritoriul de azi al României străjuia graniţa imperială împotriva barbarilor care veneau să prădeze Europa. De la căderea Imperiului Roman, România a simţit apăsarea tuturor invadatorilor: triburi germanice, huni, slavi, mai târziu Hoarda de Aur şi Imperiul Otoman - cu toţii lăsându-şi amprenta asupra populaţiei. Conduşi de ruşi, unguri, turci şi greci, având minorităţi semnificative de origine germano-saxonă şi maghiară, România a absorbit influenţele tuturor acestora. Spre exemplu, dacă vei călători prin ţările vecine savurându-le bucătăriile şi apoi vei vizita România, vei gusta din nou toate aceste gusturi şi arome care au influenţat şi bucătăria românească. Şi precum mâncarea, limba română a absorbit cuvinte şi expresii slave, maghiare, germane, franceze, italiene, turceşti şi greceşti. Priveşte doar la feţele de pe stradă şi vei vedea amprenta genetică a multor părţi ale Europei, şi chiar şi ale Asiei. Şi totuşi, şi totuşi… România este în mod distinct românească. Cumva, în acest maelstrom genetic, toate aceste texturi culturale s-au ţesut într-un tipar care enunţă clar şi fără greşeală „România”, reţinând în acelaşi timp toate celelalte influenţe. Poezia ei este poezia unei ţări care a suferit tirania de secole a asupritorilor străini, precum şi independenţa şi gloria de scurtă durată dăruită de eroi precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Dracul III (intrat în conştiinţa

vestului prin propaganda media cu privire la Vlad Ţepeş, interpretat ca fiind monstruosul Dracula). România a cunoscut şi tiranii native, atât în timpuri medievale, cât şi prin despoţi mai recenţi, regali şi comunişti, care au contribuit la suferinţa poporului. În acest context constrâns de asemenea factori, în prima parte a secolului XIX a avut loc un Risorgimento românesc, care a început să rupă în mod gradat cătuşele de secole ale asupririi unor imperii precum cel Otoman, Austro-Ungar şi Rusesc. În cadrul dezvoltării acestor aspiraţii naţionaliste a avut loc trezirea interesului cu privire la limba română, la literatura şi cultura naţională. Modelele folosite au fost cele ale ţărilor latine surori, în special Franţa şi Italia, conducând la un simţământ al românismului, ridicat împotriva hegemoniilor turceşti, ungureşti şi ruseşti. Alfabetul a fost schimbat de la cel chirilic la cel latin, iar literatura naţională a început să fie cultivate în mod conştient ca parte din larga scenă culturală naţională, care a înflorit în această perioadă în mod comparabil cu cele mai bune tradiţii naţionale ale oricăror altor ţări. Ca rezultat, în prima parte a secolului XX, România se mândrea cu scriitori care au influenţat şi condus cultura universală în mod decisiv: poetul Tristan Tzara, fondatorul mişcării de avangardă dadaiste, cercetătorul în istoria religiilor Mircea Eliade, şi, într-o mai mică măsură, poetul şi dramaturgul Eugen Ionescu (mai bine cunoscut în lumea vorbitoare de engleză sub numele francofon de Eugène Ionesco), o figură proeminentă a teatrului absurd. Luminozitatea sufletului literar românesc a fost îmbogăţită de istoria proprie, traumatică şi glorioasă în acelaşi timp, iar poeţii români au sorbit adânc din izvoarele tristeţii şi bucuriei

poporului. Dar va putea literatura română să supravieţuiască ultimele şi celei mai agresive forme de imperialism cultural - limba engleză, această mare devoratoare care invadează întreaga planetă şi înghite culturi şi limbi vulnerabile? Da! În mod hotărât, da! Identitatea unică a României a supravieţuit invaziilor şi ocupaţiilor de aproape două milenii şi s-a reaşezat triumfătoare în era modernă. Volumul acesta pe care-l ţineţi în mâini este testamentul (sic!) acestei rezistenţe. Invadându-l pe invadator, aceste poeme proclamă identitatea lor românească chiar în limba acestui cuceritor imaginat. Făcând tranziţia în engleză, aceste versuri se imprimă în conştiinţa lumii vorbitoare de limbă engleză, reamintind acestei limbi potenţial monolitice că există şi alte rezonanţe, alte sensibilităţi care trăiesc azi în lume şi care somează să fie auzite - fiind mult prea rezistente pentru a fi înghiţite de uniformitatea engleză. În aceasta constă, după părerea mea, importanţa acestui volum: transferă această voce distinct românească în limba engleză, făcând astfel auzit accentul românesc al acestor poeme prin cuvintele limbii engleze. Prezentul volum este un pod, o poartă prin care România îşi face simţită existenţa în această nouă lingua franca, şi în acelaşi timp permite accesul vorbitorilor de limbă engleză înlăuntrul sufletului românesc. Şi ca întotdeauna când traversăm graniţe culturale, ne regăsim într-o situaţie cu totul nouă, dar în mod straniu familiară. Pe de o parte pătrundem într-o lume de experienţe, comune umanităţii întregi. Însă în acelaşi timp această experienţă este exprimată cu o voce care provine din suma totală a rezonanţelor istorice şi culturale care fac ca România să fie România.

nr. 87, 2015

Climate literare

Poeme Premiul revistei "Climate literare" la Festivalul "Moştenirea Văcăreştilor" 2015

Insula ştiu eu o insulă unde cuvintele nu au ajuns e de ajuns să te aşezi sub un copac şi umbra lui ia forma gândurilor tale nu avem nevoie de barcă tu vei fi o pânză pentru respiraţia mea eu voi fi o pânză pentru respiraţia ta după ce vom ajunge insula ne va da câte un nume şi amintiri pe măsura noastră ce îţi poţi dori mai mult hai să plecăm acum înainte ca vreun om să se scufunde prin preajma ei şi şobolanii vorbirii să o invadeze

Fără vindecare

Dronă în fond nu sunt decât o dronă când plutirea mea se aude peste oraşe unii oameni rămân ţintuiţi alţii dansează crezând că un înger le mângâie cerul alţii nici nu mă aud uneori zbor ca să mă umplu de imagini alteori ca să fecundez floarea morţii de cele mai multe ori fără niciun scop sunt zile în care zbor atât de mult încât păsările îşi fac cuibul pe mine sunt ani de când am îmblânzit aerul şi tot nu ştiu cine îmi conduce zborul

N-are rost să plângi pentru un râu secat

spaţiul dintre noi o rană oraşul a înghiţit râul mângâierile ustură l-a supt printr-o conductă cuvintele cu inocenţă ace rupte în carne ca un turist care îşi bea cocktailul ascultă-mă pe un ţărm exotic nu există vindecare şi crede că se află în paradis rana asta e formată din alte o mie de răni râul spală acum şosete ale unor corpuri pe care noi nu le umple oale pentru ciorbă cunoaştem şi inundă subsoluri tot ce putem face este să acceptăm amputarea n-are rost să plângi pentru un râu cu tot cu umbrele noastre secat cu tot cu ce am trecut din palma mea în palma ta ţi-am spus şi apoi am închis din ochii mei în ochii tăi aveam lucruri importante de făcut şi trebuia să umblu prin tot oraşul

nr. 87, 2015

Gheorghe Marian Neguțu

Fără rost nu puteam decât să ne scufundăm sau să plutim în continuare ne-am lăsat duşi de valuri ceasul ne-a fost singurul far am crezut că fiecare oră va fi ultima că fiecare ciocănit în uşă va fi cel din urmă am alunecat peste zile luni marţi duminică tot înainte aceleaşi mişcări amândoi eu = tu = eu = tu două case care şi-au scuturat streşinile de păsări două bucăţi de carne înfipte în cârligele tăcerii aşteptând venirea monştrilor nevăzuţi două învelişuri în care toamnele se adună fără rost fără rostire

Climate literare

,,BAIA BALKAN” Shimon Peres. De la Dimona la Oslo (2001), romanele Via Regis (2002), Fiica mea, America (2002) - varianta în limba engleză My daughter AMERICA, traducere de Ioana Baldea, a fost publicată de Ed. Junimea din Iaşi (2007) – şi Baia Balkan (2007). În prezent, scriitoarea este consul la Ambasada României din Canberra, Australia.

Octavian D. Curpaş „Baia Balkan”, o cronică socială semnată Ileana Andrei-Cudalb (Canberra, Australia) „Baia Balkan”, romanul Ilenei Cudalb, se detaşează prin autenticitatea realităţii transpuse pe hârtie. „Baia Balkan” este o carte plină de suflet, în care nota de originalitate rezultă din rememorarea unor fapte şi întâmplări de demult. Arta autoarei se hrăneşte din crearea unor personaje neobişnuite. Eroii săi sunt oameni cu o voinţă de fier, care nu concep să înţeleagă, să accepte şi să se resemneze. Prin intermediul lor, autoarea ne dezvăluie un mod de viaţă inedit şi impresionant. „Sărbătoarea promisă” Ileana Cudalb (născută pe 2 iunie 1951) este originară din localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi. Licenţiată a Facultăţii de Engleză – Rusă, aceasta debutează în anul 1983 în revista Săptămâna Culturală din Bucureşti. Debutul editorial se produce în acelaşi an cu romanul Sărbătoarea promisă. Printre cărţile publicate de Ileana Cudalb se numără Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, coautor poetul Shaul Carmel (1996),

Neamul bălcăneştilor Roman cu valoare istorică şi documentară, dar şi artistică, „Baia Balkan” semnat de Ileana Cudalb, prinde în ţesătura sa fire din memoria neamului bălcăneştilor, preluând influenţe din folclor, precum şi motive din mitologia creştină şi păgână. Romanul evocă traseul celor din neamul bălcăneştilor, ai căror paşi au pornit din „mohorâtul ţinut al Histriei, şi de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut... din Terra Blachorum.” Sfântul Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor Bălcăneştii sunt oameni împlinitori de dreptate, răbdători în suferinţă, iubitori de adevăr, dreptate şi demnitate. Ei sunt păstrătorii unei lumi arhaice şi patriarhale şi au un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, fiind apărători ai unor principii de viaţă fundamentale, bine stabilite din vremuri imemorabile. „Suntem uniţi prin sânge, dar şi prin credinţa că suntem veşnici. Călcăm fără poruncă, neabătuţi, pe acelaşi drum, de la naştere şi până la moarte, pe pământul presărat cu oasele străbunilor din vatra satului până sus pe culmea Babiţei, unde ne închinăm în faţa troiţei ridicate înaintea intrării în Templul Sfântului Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor.”

Templul „Baia Balkan” debutează ca un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi minuni. Templul ocupă locul central, ce oferă culoarea locală. În jurul acestui templu cresc tradiţiile, se nasc legendele, prind contur aventurile. Volumul se deschide cu un spectacol ceremonial ce are rolul de a ne face cunoştinţă cu ritualul iniţierii, cu unitatea dintre oameni şi zeităţi. „Dintr-o veche tradiţie se atribuie templului o istorie încărcată de personaje şi evenimente pline de semnificaţii... Ulterior, încercările cutezătorilor de a dezvălui misterele Templului au creat noi şi noi legende, ridicând tot atâtea semne de întrebare cât şi movilele tombale presărate peste tot în interiorul peşterii.” O tradiţie care se pierdea în timp În roman, pe lângă personajul principal, care este si narator, se detaşează figura lui Muzulie, în jurul căruia se învârteşte intriga, şi de al cărui nume se leagă episoadele eroice ale naraţiunii. El are rolul de călăuză, el este cel ce intră în corespondenţă cu trecutul, de unde absoarbe elementele ancestrale, cosmogonice, pe care le aplică în planul vieţii telurice, contemporane. „Muzulie era hotărât să repună în drepturile lui neamul nostru direct coborâtor din sângele şi carnea Palaghiei, cea pe care boierul francmason Caracostea o adusese cu peste două sute de ani în urmă înaintea intrării în Templu şi o lăsase acolo paznic al unei tradiţii care se pierdea în timp.” A venit vremea ca lumea să audă de noi Evoluăm într-o lume balcanică, în

nr. 87, 2015

Climate literare care motivul căutării, al împlinirii destinului colectiv şi individual este magistral redat. Muzulie este exploratorul, cel care încearcă să lămurească sensurile prezentului şi ale viitorului, lucru ce nu se poate realiza decât prin înţelegerea trecutului. „Autonomia teritoriilor noastre va fi şi ea discutată, vom supune la vot aprobarea fondurilor pentru proiectul Baia Balkan... Templul Sfântului Baia va fi zăvorul

care închide şi deschide cutia Pandorei balcanice. A venit vremea ca lumea să audă de noi.” Un spaţiu devenit vatră Roman de o reală valoare literară, „Baia Balkan” evocă o lume arhaică, în care întâmplări de demult îşi fac locul în prezent. Eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic şi au vocaţia lucrului bine împlinit. Ei se conduc după rânduieli nescrise,

după legi şi credinţe strămoşeşti şi îşi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic ce a devenit vatră. „Baia Balkan” este o carte despre oameni răbdători în suferinţă, ce ţin în sufletul lor dureri nestinse. Ei au puterea de a dovedi că platitudinea spirituală şi lipsa de iniţiativă nu fac parte din felul lor de a fi.

RÃZBUNARE Păi, măi fraţilor, nu ştiţi cum e cu omul sărac? Păi să vă spun eu. Respectivul cetăţean ia unsprezecele din staţie de la mine, se duce la dracu şi vine de la măsa. Îl rugasem pe şofer să îmi spună când venea oprirea Al. FRANCISC mea dar cred că avea numai picioare de femei în cap, aşa că a uitat. Norocul a fost că eu numărasem secundele în care circulase autobuzul aşa că în clipa crucială am început să cobor către banca albastră care fusese instalată acolo datorită cererii mele. SORRY, SORRY , aveam să îl aud pe conducător în spatele meu dar eu eram deja cu picioarele pe pământ, căutând banca. MAMA TA DE CONDUCATOR IUBIT, l-am blagoslovit eu dar individu închisese deja uşa. Să nu cumva să fi urcat înapoi. Dar nici vorbă să îmi fi ridicat fundul de pe obiectul metalic şi rece care îmbia la lene. De parcă nu aş fi avut destulă. Până la urmă a trebuit să mă ridic şi să parcurg una din laturile L-ului, strada mea, parte care mergea la deal, casa mea găsinduse chiar în cotul făcut de literă, adică la mijloc şi către exterior. Strada era plină de plozi care urlau ca un ceată de maimuţe. Deh, îşi dezvoltau plămânii. Şi mai toţi se adunau în faţa casei mele, la egală distanţă de capetele celor două laturi. Soţia mea tocmai ieşea afară. Controlă mai întâi cutiuţa poştală. Nimic. După care se îndreptă către ceata de copii, agitându-şi degetul prin aer, arătându-le cele două laturi ale străzii. Au înţeles-o aşa că s-au răspândit care pe la casele lor. Ziua următoare avea să înceapă tot dramatic, eu chinuindumă cincizeci de minute să o trezesc pe consoartă că doar ea mergea la muncă. După plecarea ei aveam să adorm din nou şi să mă trezesc abia către miezul zilei, în zgomotul produs de copii. Nu mă deranjau. Îmi plăcea de ei şi dumnealor cred că o

nr. 87, 2015

simţeau, chiar dacă eram un chior pensionat de boală şi cu acte în regulă. După mai multe ore apăru şi perechea acasă, trebuind să oprească maşina la jumătatea drumului personal, să coboare din maşină şi să dea la margine o bicicletă lăsată acolo în mod intenţionat. Se întoarse către copii care o urmăreau zâmbind mânzeşte şi le făcu semn cu degetul. O rupseră la fugă râzând. Parcă regulamentar, coborî din autoturism după care verifică cutiuţa. Nu găsi nimic nici de data asta. Prichindeii încă mai râdeau. A doua zi aveam să mă trezesc tot către prânz. Dar mi-am zis că ar fi trebuit să fac şi eu ceva util aşa că m-am îndreptat către poştă. Nu vedeam dar puteam să simt dacă era ceva înăuntru. Iar soţioara avea să aibă mai puţin de lucru. Am deschis uşa şi în mod inexplicabil copilaşii nu scoteau nici măcar un sunet. Dar ce făceau? Probabil că nu erau acolo. Am deschis capacul şi am băgat mâna înăuntru, ca să constat că dădusem de ceva moale. Am simţit moliciunea şi mi-am tras mâna repede înapoi. Ca să constat că trei degete îmi intraseră în materia respectivă. Mirosul mi-a dat de ştire că era POO de câine. Secundă în care o mulţime de mititei începuseră să urle cu multă bucurie la vederea celor trei degete. Vederea mea proastă le permitea să stea foarte aproape de mine şi să se bucure de întâmplare în lege. Am făcut un gest ca şi cum aş fi vrut să îi prind pe toţi cu cele trei degete la care ei au început să râdă şi mai tare. Dar cu toată veselia generală din preajmă, am înţeles că nu eu eram destinatarul necurăţeniei de câine ci persoana care verifica poşta zilnic şi care avea să ajungă acasă abia peste câteva ore. Şi să îi ameninţe cu degetul.

Climate literare GEORGE ENESCU a 60-a comemorare Paul LEIBOVICI „Când George Enescu ia bagheta, ai impresia că te afli în faţa unui magistru” spunea Mihail Sebastian Aflându-mă la Paris am vizitat în una din dimineţile însorite şi liniştite cimitirul Pere Lachaise în care se află mormţntul marelui compozitor, dirijor şi profesor ,,George ENESCU” alături de a altui mare muzician Georges BIZET. Marmora albă a cavoului simbolizează măreţia, calmul, cu care profesorul îşi îndruma, cu o excesivă grijă profesională muzicienii din orchestra pe care o avea sub bagheta sa, indiferent de celebritatea, renumele acelei orchestre simfonice. Talentul de viorist i s-a descoperit încă de la o vârstă mult prea tânără. Avea doar 4 ani când lăutarul Niculae Chioru îi pusese vioara în mână, în acel colţ îndepărtat al Moldovei-Botoşani. Afirmarea talentului, pe deoparte cât şi îndemnul spre studii superioare muzicale le-a primit de la profesorul Eduard Caudella. Studiind la Viena, la îndemnul profesorilor care-l apreciau a avut o primă apariţie în faţa publicului, iar presa vremii a scris ,,un Mozart român”. Enescu îşi desăvârşeşte studiile la Conservatorul din Paris având ca profesor la clasa de compoziţie pe marele Maurice Ravet şi Theodor Fuchs. Compoziţia sa ,,Poema Română” are un deosebit succes încă din prima audiţie care a avut loc la Concertele Colonne din Paris. Protectoarea lui Elena Bibescu şi mai apoi Carmen Syilva l-au încurajat, ajutat şi îndrumat în perioada primilor săi paşi pentru a se afirma drept compozitor. Din primii ani ai secolului XX datează cunoscutele sale compoziţii: cele două Rapsodii Române, op. 11, Suita nr. 1 pentru orchestră, prima sa Simfonie şi cele Şapte cântece pe versuri de Clement Marot. Prea vremii va scrie: ,,George Enescu impune respectul artei, o înaltă conştiinţă a valorilor, o mare disciplină a muncii. Extraordinar artist Enescu este, deopotrivă, un excepţional educator.”

Alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Foumier întreprinde turnee în mai multe ţări europene. În perioada primului război mondial va rămâne la Bucureşti, unde va dirija într-o primă audiţie integrală în România ,,Simfonia a IX-a de Ludwig von Beethoven, compoziţii de Hector BERLIOZ, Claude Debussy, Richard Wagner alături de compoziţii proprii”. Ziarele din capitală, după succesele sale ca dirijor se vor grăbii să scrie „Vocaţia sa ca dirijor se vede că răspunde nu numai necesitatea de exprimare personală, dar şi unei nevoi de a transmite altora o tehnică de lucru,de a insufla consecvenţă artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învăţătura”. Compozitor şi dirijor din tinereţe se afirmă deasemeni ca un artist plin de iniţiativă în dragostea lui pentru patria sa. Aşa se explică iniţiativa de a organiza prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie - în scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Premiile au fost decernate din veniturile proprii şi oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris,precum şi de a-şi auzi interpretarea în concerte publice.

nr. 87, 2015

Climate literare Pe data de 13 martie 1936 are loc la Paris premiera operei sale,,OEDIP”. Libretul a fost dcris de Edwart Fleg, cu un succes răsunător în public. Peste ani opera a fost montată în timpul Festivalului „George Enescu” din Bucureşti (1958). Rolul titlar a fost interpretat de David Ohanesian, regia Jean Rânzescu, dirijor Constantin Silvestru. O reluare a acestei opere a avut loc în 1995 în regia lui Andrei Şerban. George Enescu a fost dirijorul numeroaselor concerte din europa alături de David Oistrah, Lev Oborin,Emil Griles, Yehudi Menuhim care la vizitat şi la Bucureşti.

În ceea ce privesc interpretările sale, de neuitat sunt ,,Poemul pentru vioară şi quartet de corzi” de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johan Sebastian Bach. În decursul anilor a dirijat printre marile orchestre cea din Philadelphia şi New York. Activitatea sa pedagogică are o deosebită importanţă, de aceea menţionez printre elevii săi pe violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhim.

Despre familia lui George ENESCU. Situaţia familială tragică şi penibilă a marelui muzician, supliciul pe care acesta îl îndura stare în ,,Este un tulburător poet al baghetei şi un compania soţiei sale Maruca de peste 15 ani, de la desăvârşit tehnician. Ne ajută să simţim deplin căsătoria lor în 1939 şi care s-a sfârşit decât la muzica (pentru că o trăieşte el însuşi), ceea ce nu- moartea lui Enescu, în mai 1955. După căsătorie, l împiedică să controleze extrem de riguros toate soţia na acceptat să fie numită, doamna Enescu „ci detaliile orchestrei, fiecare istrumant, fiecare Alteţa Sa Prinţesa Cantacuzino”. În fapt nu se execuţie. Însufleţirea lui e egală cu vigilenţa sa, născuse, ci era fiica unor boieri din Tescani, jud. lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea Bacău şi se numea Maria Rosetti Tescani. N-a fost îndrumare, ar fi o onoare şi o şansă pentru oricare lângă Enescu nici măcar când acesta s-a stins în orchestră în lume, oricât de impozantă, ori cât de noaptea de 4 mai 1955. Manuca Cantacuzino reputată ar fi ea. Dar când astfel de noroc dă peste fusese doamna de companie a Reginei Maria a o orchestră inegalabilă, cum e Filarmonica noastră României şi pretindea că este ,,prinţesă pur sânge” - bagheta lui George Enescu ia aspectul unei deşi fusese doar prin alianţă ca urmare a căsătoriei precedente, la vârsta de 18 ani, cu bogatul prinţ extraordinare funcţii educative. (S.M.) Mihai (Mişu) Cantacuzino.primar al Bucureştiului Despre activitatea sa muzicală George Enescu şi ministrul Justiţiei. Maluca începuse realaţia cu Enescu încă în spunea ,,În lumea muzicii eu sunt compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor”. Cel mai mult timpul căsătoriei cu Mişu Cantacuzino, ea având preţuiesc drumul de a compune muzică şi nici un relaţii şi cu fostul filosof Nae Ionescu, mai tânăr ca ea cu 13 ani. Maluca a fost vreme de doi ani numitor nu poate poseda o fericire mai mare”. Stilul componistic a lui George Enescu este bolnavă psihiatric, revenindu-şi prin 1935. În tot gen de afirmare, oscilând între stilul romantic, în acest timp Enescu a fost alături de ea. În ultimii ani ai vieţii, nu mai putea cânta la genul lui Richard Wagner (vezi Simfonia nr.1) influenţa muzicală franceză (ciclul muzical al vioară ci doar dirija diverse orchestre. Drama Enescu e proaspătă şi azi în memoria cântecelor pe versuri de Clement Marof) ,tendinţele neo-baroce (Suita orchestrală nr.2) şi multor parizieni chiar după 60 de ani. În 1954 a exprimarea modernă cu totul personală din fost paralizat ca urmare a celui de al doilea muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de accident celebral. Regimul comunist a intenţionat să-l cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului desgroape şi să-l răpească pentru a fi adus în românesc, în ceea ce privesc cele două Rapsodii România. Datorită serviciului de spionaj francez, Române, Suita pentru vioară cu caracter popular răpirea a fost înlăturată, iar oamnenii securităţii române arestaţi. românesc, sau Suita orchestrală nr.3.

nr. 87, 2015

Climate literare ANTIUNIONISMUL {I SENSUL ROMÂNISMULUI ÎN CULTURA LUI GHEORGHE ASACHI Motto: O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima. Gheorghe Asachi

Ştefan Lucian Mureşanu 1. Politica nu este un domeniu cultural Nu cred că s-ar putea aborda vreo lucrare de dimensiuni, cu o temă de cercetare în domeniul istoriei culturii româneşti, fără de care numele lui Gheorghe Asachi să nu fie aşezat la loc de frunte. În rândurile care vor urma spre încercarea de a încheia, dacă se va putea vreodată spune că studiile privitoare la toată activitatea acestui om de cultură român se pot încheia, vom aborda o atentă şi obiectivă cercetare la ceea ce a însemnat românism şi antiunionism în gândirea lui Gheorghe Asachi, oprindu-ne la activitatea lui, ca om de cultură, în ceea ce priveşte istoria ca fapt al dezvoltării artei şi definirii conceptului de românism. La 1 martie 1788, în plină înmugurire a plaiului bucovinean, viitorul om de cultură, creatorul de literatură română şi universală, se năştea în ţinutul Herţa, în familia lui Lazăr (în alte documente Leon) şi al Elenei Asachievici. Speculaţii asupra provenienţei numelui familiei sale s-au tot făcut de către unii cercetători răuvoitori în

legătură cu rudele sale, însă acest fapt nu ne-a putut face să ne dezicem de toată activitatea neobosită în slujba dezvoltării culturii româneşti. Forţa de idei antiunioniste, pe care omul de cultură Gheorghe Asachi le-a sădit în multe dintre minţile timpului său, au culminat cu dorinţa ferventă a emancipării prin tot ceea ce au însemnat mijloacele de informare în rândurile intelectualilor acestui teritoriu al Marii Românii. Deşi a fost împotriva unirii, Gheorghe Asachi nu a promovat niciodată altă idee decât cea românească, el însuşi definindu-se ca român. Conştient sau nu, el trezea tot mai mult în rândurile populaţiei spiritul de românism. Faptul definirii sale, ca om de cultură, a fost grăitor prin tot ceea ce a însemnat dezvoltarea acesteia în limba română: monumentele ridicate din iniţiativa şi sub îndrumarea lui i-au definit spiritul patriotic, ziarele înfiinţate în limba română, în care niciodată nu a folosit numirea limbii, pe care o vorbea, ca moldovenească, ci doar aceea de limbă română (a se vedea numele ziarului Albina Românească fiind excesiv dominant în susţinerea consemnării de mai sus, ca primă publicaţie în limba română, începând cu anul 1842), scrierile sale literare, însumate în paginile de poezie şi piese de teatru în limba poporului din rândurile căruia se ridicase, limbă în

nr. 87, 2015

Climate literare care a vorbit, a creat, a scris şi a publicat, reprezentau spiritul tuturor românilor cuprinşi între graniţele de la Tisa la Dunăre, de la Carpaţi la Marea Neagră şi Nistru. Omul de cultură Gheorghe Asachi a fost torţa vie a românismului prin însăşi ideea de a înfiinţa presa ca mijloc de comunicare între români şi de a trezi în inimile lor spiritul latin: Un viu dor mănaripează şi mă-ndeamnă din giunie / Ca să cerc pe alăută românească armonie. / Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein, / Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin. / Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate, / Adunând pre ii din codruri în statornica cetate… Versul lui Asachi, fără o curgere a cuvintelor în ritm, anunţa subtil ceea ce, într-adevăr, vedea scriitorul în conceptul de românism: Numai limba în care scrie e (...), mai veche decât a romanticilor, mai înspre limba lui Conachi. Mai mult, poezia lui se poate crede că este una de comandă, care să separe sau să încerce să desprindă Moldova de ţinuturile românilor, însă semnul de întrebare, privitor la tot ceea ce a însemnat în cultura românească Gheorghe Asachi, nu trebuie pus pe politica pe care a dus-o, ci pe tot ceea ce a făcut el pentru cultura tuturor românilor, cu care astăzi ne mândrim. În definirea ei, politica nu s-a caracterizat niciodată ca a fi un domeniu cultural, ci ca un concept general, duplicitar, chiar pervers. În acest sens, maturitatea gândirii noastre să nu o lăsăm naivului să cadă în păcatul confundării activităţii politice cu cea de iluminare culturală. Să credem oare că această cădere a omului Gheorghe Asachi a fost cauza pentru care marele poet Mihai Eminescu nu l-a amintit în creaţia sa Epigonii şi nu l-a citat, ca pe unul dintre oamenii de cultură, de dinaintea formării sale, care să îl fi inspirat? În ciuda acestui fapt, munca culturală a lui Gheorghe Asachi, în teritoriul românesc pe care l-a iubit, a fost una solemnă şi drept de a fi lăudată şi exprimată în toate istoriile de cultură şi civilizaţie română.

nr. 87, 2015

2. Cultură şi Gheorghe Asachi

sens

patriotic

Dacă ar fi să prezentăm numai activitatea sa din presă şi ar fi de ajuns să îl numim deschizător de artă a scrisului gazetăresc, prin care s-a remarcat şi a trăit prin paginile ziarelor sale marile evenimente. Tocmai datorită acestui fapt de a fi oarecum acceptat de autorităţile ţariste, care se aflau în ţară şi dominau interesele politice şi sociale ale românilor din această provincie valahă, va avea autoritatea să mai scoată încă un ziar în limba română, un supliment literar. Pe acesta din urmă, Gheorghe Asachi îl va numi Alăuta Românească, foaie literară - artistică la conducerea căreia se va afla un alt mare erudit patriot, Mihail Kogălniceanu. Cărturarul Gheorghe Asachi dorea să realizeze actul său de emancipare a poporului şi de trezire la lumina numelui de român. Nu suntem îndreptăţiţi, ca filologi şi ca români, să punem la îndoială cu nimic gândirea lui politică şi nici ideile care l-au făcut să nu creadă într-o realizare bună a Unirii, în perioada istorică a României premergătoare acelui an 1859. Gheorghe Asachi a fost un om de cultură şi tot ceea ce a realizat prin munca sa a dat lumina care a solarizat lumea Europei, făcând-o să nu se mai întrebe cine sunt românii. Am spus românii, pentru că în poezia În unire stă tăria, face o prezentare a ceea ce ar însemna unirea între fraţi şi, poate nu întâmplător, personajele povestirii sale sunt în număr de trei tineri. Ar putea pune la îndoială vreun cercetător în domeniu faptul că Asachi nu ar fi conştientizat legăturile de rudenie

Climate literare dintre populaţia celor trei provincii româneşti, mai ales că mama sa se presupune că, după numele de fată, Ardelean, se trăgea dintr-o familie de dincolo de Carpaţi, din minunatele silvae ale Ardealului. Înseşi odele lui Asachi au în versul lor un dor comun valahilor, care netezesc un câmp de existenţă perpetuă trăsăturilor lor de caracter.

În timpul cât va studia arheologia şi epigrafia la Roma, între anii 1808-1812, Gheorghe Asachi va pătrunde în literatura italiană, luând lecţii de poetică, dar şi de pictură şi sculptură în atelierele lui Michele Keck şi Antonio Canova. Subliniem acest fapt pentru a prezenta una dintre marile realizări sculpturale, pe care omul de cultură Gheorghe Asachi le-a aşezat întru nemurire pe valea Copoului, tot ca o dorinţă de elevare în tot ceea ce putea face pentru cunoaşterea istoriei şi culturii românilor moldoveni. În realitate, a fost un început care a urmat cu ceea ce îşi dorea să fiinţeze pe dealul Galatei, un Pantheon în care domnitorii Moldovei să-şi regăsească locurile pentru nemurire: „Un mormânt al bărbaţilor ce am respectat şi a celora ce am iubit, expus fiind ochilor nu este numai o paradă deşartă, ci un îndemn de imitare pentru unii, iar pentru alţii un Paladium din care răsună un glas de mântuire în oara pericolului şi a alunecării noastre. Cumpănind asemene adevăruri nu putem tăgădui că îndatorirea către răposaţii este dictată de religie, de moral, şi chiar de politică.” Această realizare arhitectonică, desenată şi ridicată din iniţiativa lui

Gheorghe Asachi, a fost primul monument public în Moldova anului 1834, un statuar neoclasic, influenţat în înfăptuirea lui de spiritul rusesc, de factură provincială, numit Monumentul de pe Copou. Acesta a fost ridicat în cinstea constituirii Regulamentului Organic şi a fost realizat de inginerul rus N. Sungurov. Cioplirea obeliscului, spun documentele timpului, a fost realizată de meşteri aduși de la Lwow. Este de subliniat faptul că sculptura reprezintă un stâlp comemorativ, în formă de trunchi de piramidă, din nouă blocuri de piatră aşezate una peste alta, cu partea mai ascuţită spre vârf, un obelisc precum epitafurile greceşti din piaţa publică. Se pare că acest sanctuar s-a dorit să simbolizeze așezarea legii noi, asemenea celor din lumea de dinainte de Moise. Cultura imensă a eruditului şi diplomatului Gheorghe Asachi i-a luminat dorinţa spre însemnele antice ale lumii civilizate şi a dovedit că şi în această parte a lumii gloria unui popor în istorie poate fi prezentată printr-un sanctuar. Monumentul este încadrat de patru lei care susţin obeliscul. Între labele acestora se poate vedea câte o spadă, semn al apărării aşezării regulamentului. Regulamentul în sine semnifică şi gradul de civilizaţie la care ajunsese, la momentul respectiv, partea românilor din ţinuturile Moldovei. În poziţie şezândă lei sunt gata oricând să atace pe toţi aceia care ar fi dorit să profite de starea lor de repaos. Sabia, semn justiţiar, poate fi şi un simbol al nobleţei, al generozităţii conţinutului acestui act, care s-a dorit să guverneze peste trebuinţele publice ale Moldovei moderne şi care s-a dovedit a fi o lege de mare valoare a acelui timp istoric. Dacă aleea parcului este dominată de umbra copacilor înalţi şi arcuiţi, monumentul se află într-o poieniţă luminată de razele soarelui, peste care natura se răsfaţă în toată splendoarea ei. Coamele leilor, maiestuos ondulate, precum o perucă a unui preşedinte de complet, cad

nr. 87, 2015

Climate literare peste lama spadei. Laba mare şi grea se aseamănă cu o mână de războinic, viteji seculari care şi-au dat viaţa pentru apărarea hotarelor strămoşeşti. Leii sprijină obeliscul, asigurându-i trăinicia. Veghează cu ochii deschişi de pe blocul de piatră, scrutând zarea de la o înălţime de peste doi metri. În liniştea nopţii, umbra care cade dinspre măreţul obelisc ascunde pieziş siluetele leilor, însă luna şi stelele îi măreţesc, monumentalizându-le datul. Putem spune că prin această realizare, Gheorghe Asachi ar putea fi socotit un deschizător al unui nou curent creativ în principatul românesc şi, anume, neoclasicismul. În politică, Asachi poate fi privit ca un conservator însă, în toată creaţia lui artistică, s-a distins ca un inovator. 3. Conservator şi iluminist În toată activitatea sa, ca om de cultură, Gheorghe Asachi a inclus, conştient, în programul său, conceptul de românism, chiar dacă vizibil s-a declarat un antiunionist. Înfiinţând şcoli cu predare în limba română, publicând creaţii literare cu subiecte istorice româneşti, întemeind şi dezvoltând teatrul în limba română el, ca erudit, s-a declarat român. Iar românii nu locuiau numai în teritoriul principatului Moldova, ci în tot spaţiul carpatodanubiano-pontic, dincolo de Tisa şi de Prut. Gheorghe Asachi şi-a dat seama că prin tot ceea ce realiza trezea dorinţa, această nouă formă de culturalizare a maselor, percepută mult mai activ de către cei care simţeau naţionalismul. Un exemplu elocvent de îndrăzneală patriotică este şi momentul la care, la ceremonia înscăunării lui Mihail Grigore Sturza, diletanţii au reprezentat, pe scena teatrului francez de varietăţi al fraţilor Fouraux, o dramă eroică, la iniţiativa lui Asachi, având titlul semnificativ: Dragoş, întîiul Domn suveran al Moldovii. Din păcate, această creaţie literară nu s-a mai păstrat până la noi. Este

nr. 87, 2015

timpul, ca înainte de a cerceta evoluția spiritului critic, ar fi de dorit şi mult mai atractiv din partea unui cercetător în domeniu să se oprească atent asupra acestei figuri a românismului care reprezintă, în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, omul unei perioade în care a căutat, luminat de ştiinţă, să deplaseze interesul naţional spre cel internaţional, despărţind prin aceasta lumea veche de cea nouă, răscrucea unde mintea lui a rezistat străpungerilor a tot felul de curente contradictorii. La vremea istorică, pe care succint am prezentat-o în rândurile de mai sus, marele erudit Gheorghe Asachi, una dintre figurile de seamă ale culturii românești antepaşoptiste, a luptat cu propria-i conştiinţă şi a demonstrat că el gândea româneşte. În concluzie, pentru a evidenţia conceptele de român şi românism la marele om de cultură moldovean, Gheorghe Asachi, am dori să mai amintim încă una dintre marile realizări ale acestuia, în acest domeniu, şi anume, a ceea de a pune bazele, în anul 1836, a înfiinţării Conservatorului dramatic de la Iaşi, instituţie de învăţământ superior, la care el însuşi va preda, în limba română, cursul de declamaţie. În lucrarea sa, “Spiritul critic în cultura românească”, Garabet Ibrăileanu avea să spună: „Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci în respectul aducerii-aminte a strămoşilor”.

Climate literare Era Din sertarele vechi curge timpul şi-ţi colorează pielea palmelor, tresari… un înger îţi cară pielea înspre poarta grădinii, unde crede că mergi şi unde crede că mă întorc şi eu, când plânsul ţărânii îmi trece prin oase şi bâjbâi printre icoane uitate. Villia Banţa

Înger răstignit pe asfalt De la o vreme s-au topit cuvintele pe rugul amiezii, au curs în asfaltul lichid, şi-au amestecat sensurile cu urmele paşilor – o lavă citadină prin care înoată deşertăciunile, şi rutina, şi spaima de moarte. Între pereţi te strâng speranţele ieşind prin crăpăturile gândului… Unde să evadezi cu sfiala depărtării de toate, unde să baţi, la care uşă, când dincolo te aşteaptă dublura ta adormită de-a curmezişul tuturor lucrurilor şi-abia te strecori până la prima lumină pe stânga să-ţi cauţi identitatea de înger răstignit pe asfalt?...

Ghimpele umbrei Umbli prin tine noptatic şi orb, aprinzi felinare şi vezi pereţii casei jupuindu-şi tăcerea la picioarele îngerilor întârziaţi.

Cu ce să umplu acum abisul dinspre plecări şi sosiri, dintre aici şi niciunde? Ce să ascult între două cuvinte când greieri năuci întind fruntea luminii sub paşii zilei de mâine şi un fir nevăzut mă poartă mereu mai departe, cu ghimpele umbrei undeva ascuns, ştiut doar de mine…

Din spatele oglinzii Stătea aşa aplecată cu faţa sprijinită în pumni, privind undeva, ceva ce tu nu puteai înţelege şi ea, care te învăţase totul, de la lumină până la cuvânt, nu ştia acum să-ţi arate că lumea nu se termină aici. Aşa că ţi-a zâmbit împăcată din spatele oglinzii: iartă-mă, te-am învăţat să trăieşti… Să mori, învaţă fiecare singur.

Era ceea ce spunea iarba că este, mirosind a pământ şi-a fântână, a turmă şi-a rouă de stea. Era ce mărturisea focul dintr-un august torid când înghiţise pădurea: cenuşa urmelor ei pe cărări, cu visele arse-n verdele tăcerii. Era ce-şi amintea nisipul despre trupul ei topindu-şi lumina din valuri, înainte de-a pleca. Era ce mai păstrase vântul în inima unui ecou dincolo de asfinţit: o adiere de înger şi atât.

Peisaj Mirosind a fum şi-a aripi obosite de lăstun, toamna cântă Vivaldi prin frunze, de parcă s-ar juca de-a v-aţi ascunselea cu sufletul meu, lumina istoveşte văzduhul peste ţărâna amiezii şi mă gândesc că aş putea să zbor şi eu, agăţată de mâna ciulinilor, cu vara pierdută…

O umbră în parc Se deplasa încet, târându-şi umbra – o mână de oase aranjate în grabă de vreun înger copil. Lumea lui exploda într-un strigăt la intervale aproape egale din zâmbetu-i ştirb, când te-aştepţi mai puţin să-şi îndrepte pe umăr restul de viaţă grămădit în zdrenţe.

nr. 87, 2015

Climate literare

DESPRE O POVESTE ÎN VERSURI A LUI ADRIAN ERBICEANU Despre o „poveste în versuri” şi un basm numit „Tinereţe fără bătrâneţe” semnat de Adrian Erbiceanu (Editura ANAMARoL, Bucureşti, 2013)

Constantin T. CIuBoTARu Un om, după trei decenii de străinătăţi, simte că nu se poate dezbrăca de haina sufletească românească, cu care, probabil, una dintre Ursitoare l-a înveşmântat. A simţit că a trecut în „Cealaltă parte a vieţii”, că l-au ajuns din urmă amintirile şi că trăieşte ciudata senzaţie că lui îi este menită „datoria” de a repovesti basmul adus nouă de Petre Ispirescu. - Doamne, şi-o fi zis, asta e culmea! Basmul acesta a fost scris şi pentru mine, ca de altfel pentru toţi cei care au plecat de acasă, şi călare pe visul că undeva, în Lumea asta mare există o ţară, un loc unde să găsească acea „Tinereţe fără bătrâneţe”, s-a oprit tocmai în Canada. În această ţară, a Tinereţii, se pare că anii nu se numără. Ei trec. Şi într-o bună zi, nu se ştie de unde, l-a nimerit o săgeată, cea numită la noi a „dorului de acasă”, a aducerii aminte de mamă şi de

nr. 87, 2015

tată, de copilărie şi tinereţe, de acele zile când eram fericiţi fără a fi ştiut asta! Lovitura asta ne obligă să ne privim în oglinda realităţii, iar mintea, cu voie sau fără voie, ne întoarce îndărăt! Adrian Erbiceanu, mergând pe urmele eroului povestirii, povestire care se pare că nu l-a părăsit niciodată, a simţit că îl macină un dor, dorul de a se întoarce spre începuturi. Neputând face acest lucru în sensul propriu, s-a născut dorinţa de a repovesti basmul, dar altfel, aşa cum îl simte! Şi-a retrăit propriul drum prin viaţă, tinereţea zbuciumată, visele - mai mult sau mai puţin împlinite -, oamenii şi locurile. Timpul ne marchează. Adrian Erbiceanu, omul, a înţeles că orice monedă are două feţe. Şi cu Timpul, neiertător cum este, nu te poţi juca. De aici şi acea senzaţie românească că-l „mănâncă degetele”. Nu de frică. Nici de entuziasm. S-au dus şi „Zilele Babei” şi multe nopţi de priveghere. Şi anii. Noi credem că şi-a spus: „Voi rescrie basmul în felul meu, în limba de acasă, pe care am purtato totdeauna cu mine pe unde m-au dus paşii vieţii”. Căci, recunoaşte poetul în poeziile dumnealui că de multe s-a lepădat, dar de cuvântul moştenit, niciodată. - Am senzaţia că e cea mai originală poveste a neamului meu, că este caierul din care voi toarce

basmul, prilej de a mă întoarce în timp şi spre locurile natale, reamintindu-mi de „streşini şi cotloane”, de clopote şi toacă, păstrate în coarda destrunată a viorii mele sufleteşti, mi-am lăsat anii mei ce tineri, rămaşi doar în amintiri şi versurile mele, de serile cu împăraţi şi împărătese, fericiţi sau trişti, fiindcă aveau sau nu aveau „urmaşi pe bătătură”. Scrise în Cartea vremii şi în basmele noastre au rămas şi vracii şi nunţile care ţineau 99 de zile... Şi acei Feţi-Logofeţi, care creşteau într-un an, cât ceilalţi în şapte. Şi... respectând legile basmului, autorul ne-a mai purtat odată prin minunata lume a poveştilor noastre, numai că de data aceasta a făcut-o în versuri, cu metafore uluitoare, născute poate şi din dorul înstrăinatului de plaiurile lăsate undeva, în cealaltă parte a pământului, „pe celălalt tărâm”! Calul şi armele tatălui, probele prin care, asemenea lui Harap Alb, tânărul fecior de împărat se

Climate literare maturizează, capătă experienţă şi înţelepciunea celui care va conduce împărăţia, toate acestea şi multe altele sunt păstrate în această rescriere. Real şi fantastic, tărâmuri cu alte vietăţi şi cu o vegetaţie deosebită sau pustiuri, cu două Luni, în loc de una, cu doi Soare, cu balauri sau Scorpii şi Ghionoaie, „trup de şarpe, cap de broască, spaima spaimelor”, întuneric sau lumină violetă, Zgripţuroaica decapitată, creaturi de basm pe care, după legile basmului feciorul le va învinge şi supune. El trebuie să învingă, pentru că reprezintă binele! Ispita şi dragostea, Fericirea şi din nou Ispita. Sau interdicţia.

Lângă ţara unde lege este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se află şi o Vale a Plângerii! Loc unde eroul basmului nostru ajunge nu din propria voinţă, ci fiindcă îi este menit şi această „probă”. Ultima de care nu scapă nici un om... Motivaţia autorului este în consens cu cea a basmului: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Lege a fost să greşească? Sau să suporte legea care domneşte peste zisa „Vale a Plângerii”? Feciorul de împărat simte că i se spulberă visele, retrăieşte dureros sentimentul dorului de părinţi, „dor care de piept îl apucă”, devenind „dorul de ducă”,

numit metaforic prin „Nemurirea, visul - viselor deşerte”. Impresionează modalitatea prin care autorul sugerează trecerea timpului, „Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Nu numai împăraţii ci şi Scorpiile sau Ghionoaiele devin „poveşti”. Făt Frumos îmbătrâneşte. Basmul, după cum e firesc, ia sfârşit. Timpul, hărăzit pentru fiecare, ne măsoară pe toţi. Dar dacă palatele şi împărăţiile se vor ruina, dacă oamenii vor deveni ţărână, urmând legile firii, sigur este că această carte va dăinui peste veacuri, atât timp cât omul va naşte copii, cărora să le citească poveşti...

PO EM E Crucea de sare străluceşte

Nicolae Vălăreanu Sârbu Rugăminte Învredniceşte-mă mamă cu dragostea ta nedezminţită care uneşte cerul cu pământul prin inimi care dobândesc viaţa şi moartea. Lumina ochilor în lacrimi izvor după forma sufletului pur, iubire ce-n tine-i fântână. Veghează de dincolo cu stele de gheaţă-n priviri topindu-se-n inima mea. Se pare că moartea ta e-n golul din suflet clipa cât despărţirea până la întâlnirea cu nesfârşitul.

La masa de piatră, timpul picior peste picior se odihneşte o clipă, Dumnezeu vine pe alee sprijinindu-se-n toiag golit de timp în tăcerea sfinţită. Oamenii respiră măduva lemnului, paharele aşteptării-s pline de răcoare, fiecare gustă din pâinea şi vinul învierii. Desferec pacea şi crucea de sare străluceşte, trupul tău îşi închide stăpânul înlăuntru şi nedrept cu drepţii le pune pe umeri greşala pe care n-au recunoscut-o făcută, de aceea răbdarea cheltuită nu se măsoară, rupe din noi ce nu suntem în stare şi pune în loc spor de lumină.

Noaptea cât metafizica iubirii Lumina alunecă pe gleznele tale, înfloreşte nuferi sub tălpi, ochii privesc tăcuţi apa peste care treci cu surâsul subţire ca o trestie legănată de vânt. Noaptea cât metafizica iubirii îi pune pielea pe băţ întunericului, bătut cu el cerul se scutură de stele ninse, căzătoare. Îţi cuprind cu mâinile, mijlocul din care vrei să zbori ca o pasăre înmiresmând văzduhul curbat cu sunete de bucurie nemaiauzite. În lipsa ta niciun cântec nu voi auzi doar aşteptare îngropată-n tăcere.

nr. 87, 2015

Climate literare

Revolu]ia lui Freud 75 de ani de la desp\r]ire Despre sine însuşi, Freud spunea – „Viena a fost locul în care un singur psihiatru s-a luptat pentru a aduce la lumina zilei secretele întunecate ale lumii care zace ascunsă în adâncurile sufletului uman”. Noile teorii ale savantului au fost contestate de la început, iar până astăzi ele au fost completate, modificate, fără a fi aruncate peste bord. Noţiunile de „inconştient”, de „subconştient” au căpătat înţelesuri nebănuite cu aplicaţii nu numai în psihiatrie, ci şi în literatură, politică, relaţii sociale, ş.a. „Un om care s-a avântat cu bisturiul în labirintul sufletului uman”, au spus specialiştii. Opera sa, bogată în cărţi, studii, conferinţe a fost tradusă în multe limbi, inclusiv în română. Psihanaliza a devenit o noţiune comună, deşi nu mulţi o înţeleg în complexitatea ei. Dar Sigmund Freud nu s-a născut pe un teren pustiu - astfel, în 1793, Mesmer pune bazele terapiei prin hipnoză. Freud se naşte în 1856, studiază la Viena, apoi în Italia,în Franţa este un strălucit student al lui Charcot. În 1895 publică „Studii asupra isteriei”, apoi, „Interpretarea viselor”, în 1908 are loc primul Congres Internaţional de Psihanaliză. În 1910, Gustav Mahler este pacientul lui Freud, în 1911 are loc despărţirea de discipolul apropiat, Adler, care îşi creează propria şcoală, la fel procedează Jung, ceea ce dovedeşte că Freud nu anihila opiniile altora, era un spirit democratic, de mare probitate ştiinţifică. În 1923 publică „Eul şi sinele”, în 1930 este onorat cu Premiul Goethe, începe o corespondenţă cu Einstein, un alt revoluţionar, în ştiinţă. În 1933, regimul nazist ordonă arderea cărţilor lui Freud, în 1938, familia lui Freud se

nr. 87, 2015

refugiază din Austria ocupată, dar Freud mai aşteaptă o minune, era deja grav bolnav, moare la Londra, în 1939. Dintre eroii antici, Freud îl admira pe Hanibal pentru curajul de a înfrunta un adversar vădit mai puternic, iar copilul Freud considera că şi evreii trebuie să-şi apere astfel demnitatea. A citit multă literatură clasică, modernă, era un erudit. Marea sa dragoste a fost Martha, căreia îi scria zilnic, atunci când era plecat din Viena. Prima experienţă de seamă a constituit-o participarea la Paris, la şedinţele de tratament a isteriei prin hipnoză, conduse de Charcot, o celebritate în medicină. Primele reacţii negative la noile opţiuni ale lui Freud au fost provocate de accentul pus pe viaţa sexuală a pacienţilor, nu numai sub aspect fizic, dar şi psihic. A urmat un alt capitol – studiul viselor şi interpretarea lor ştiinţifică. El a studiat un mare volum de scrieri, el însuşi publicând lucrări despre Da Vinci şi Dostoievski, în care a văzut doi vizionari pentru teoriile sale. S-a ocupat şi de aspectele penale, precum paricidul, ş.a. Era la curent cu tot ceea ce se scria despre monoteism, de la Moise încoace. În Biblie sunt numeroase fapte ce nu pot fi înţelese fără o abordare profundă a naturii umane şi a societăţii. Profesorul Breuler de la Zürich a făcut o sinteză a cercetărilor lui Freud şi a altor psihiatrii în domeniul psihoanalizei. În urma unei vizite în SUA a găsit numeroşi adepţi. Primul Război Mondial a adus pierderi de vieţi chiar în familia sa. S-a îmbolnăvit în din cauza fumatului, pe care nu l-a părăsit până la finele vieţii. O mare simpatie a nutrit pentru Freud Marie Bonaparte, urmaşă a celebrului împărat, înrudită cu mai multe familii

BoRIS MARIAN MEhR regale din Europa. Scriitorul Thomas Mann a ştiut să aprecieze la justa valoare contribuţia lui Freud în cunoaşterea psihicului uman. Cel care l-a ajutat să se refugieze din Viena la Londra pe Freud, aflat în pericolul de a fi internat într-un lagăr a fost Preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, care citise articole ale lui Freud. Nici Dali nu a fost indiferent la prestigiul şi revoluţia ştiinţifică provocată de Freud, deşi îi despărţea o jumătate de veac, în vârstă. De astfel, la Dali se manifestă multe simptome psihotice studiate de Freud, inclusiv magalomania. Dali i-a făcut un portret în timpul când Freud se afla la Londra, în ultimul an de viaţă. Fondatorul suprarealismului Andre Breton a făcut referiri la psihanaliza lui Freud. La fel , pictorul Max Ernst, unul dintre cei mai străluciţi suprarealişti. James Joyce a asimilat unele teorii ale lui Freud. Erich Fromm a fost un ilustru continuator fidel al lui Freud. S-a scris mult despre viaţa şi opera sa. Indiferent de invidiile sau confuziile care i-au însoţit cariera, din partea contemporanilor, valoric, el stă cu cinste alături de Albert Einstein.

Climate literare

NICOLAE B|CIU} ÎNTRE PRETEXTE {I CONTEXTE Înainte de orice, cartea „Pretexte şi contexte” semnată de Nicolae Băciuţ şi apărută la Editura NICO din Tg. Mureş în 2015, - este un document literar. Dincolo de confesiuni cu amprentă strict personală, printre fragmente de idei ce ţin de subiectivismul de autor, paginile cărţii de faţă sunt fiecare la rând, şi toate laolaltă un compediu al unui Timp şi al unor evenimente de marcă în lumea literară contemporană. Timpul va dovedi că fiecare cuvânt din această lucrare are memorie literară dar şi socială, că ceea ce azi ni se poate părea a fi un discurs personal este în fond, destinul unui eşantion sctiitroticesc cu valenţe complexe la acest fruntariu de veacuri (20 – 21). Nicolale Băciuţ este un foarte harnic şi serios cronicar, un scriitor al vremurilor sale ce nu trece cu ochii închişi pe lângă detaliile care, adunate într-un volum, ne ajută să descoperim inedite secrete ale lumii în care trăim. Şi... cuvintele sunt vii, şi gândurile sunt clare, cu direcţie sigură şi cu acroşări bine limitate scopului ce ţine de zbaterea (de-o viaţă) a unui autor ce nu se joacă de-a Literatura. Autorul scrie din vocaţie certă, scrie cu patimă creativă şi are şi avantajul experienţei de jurnalist, cea ce face ca fiecare pagină din cărţile sale să devină un înscris ce îşi are locul său în arhivă. Că Arhiva lui Nicolae Băciuţ este impresionantă, rod al unei munci sisifice în domeniul jurnalismului şi în sfera literaturii, că Nicoale Băciuţ însuşi este un personaj fabulos în prorpia-i Carte

Melania CuC (Pretexete şi contexte), nu mai miră e nimeni. Nicoale Băciuţ şi-a luat porţia de celebritatea literară de mai multe ori de-a lungul anilor, dar şi-a purtata mereu cununa de lauri cu modestie rar întâlnită în lumea scriitoricească de astăzi, el a rămas acelaşi „ţăran” împăcat în destinul de-a cultiva „ogorul”, de-a aduna în jurul său prieteni de creaţie. Un liant între geenraţii şi spaţii geografice spirituale, un mentor şi un editor care, cu generozitate rararisimă susţine destinele literare ce nu au avut încă şansa afirmării, dar care dovedesc talent şi dorinţă de a scrie. Ceea ce atrage din prima la noua sa carte, este unghiul personal din care, autorul abordează valoarea astrală a Poeziei şi, pentru că că poezia are carne şi spirit, Nicolae Băciut vine cu mărturisirile unei relaţii de prietenie şi înţelepciune pusă sub semnul lui Nichita Stănescu. Nu este prima dată când citesc astfel de mărturisiri fascinante şi pe care, Nicolae Băciuţ le face ca şi cum şi-ar scoate inima în palmă şi

ne-ar arăta drumul-sângelui care leagă indubitabil poeţii unii de alţii. Doar că, în cazul cărţii de faţă, dimensiunea discursului literar este generoasă, ne lasă timp pentru respiraţie şi ne putem bucura în tihnă de splendoarea Existenţei pe care ne-o împărtăşeşte. Întâlniri şi întruniri, conexiuni spirituale cu personalităţi sau (şi) comunităţi de români care ard în aceeaşi flacără a dorului de Limba Română. Premii şi discursuri, prieteni şi mai puţin prieteni, dar cu toţii Actori în acest „Teatru” de bună calitate, şi pe scena căruia Nicolae Băciuţ îşi joacă rolul Vieţii. În tot acest periplu literar, autorul nu se putea să nu-şi aducă contribuţia personală şi în restaurarea unor adevăruri de istorie literară cu proiectări în spaţiul Ardealului. Eminescu în călătoria spre Blaj, aşa cum apare evenimentul în scrierile unor distinşi istorici literari, dar nu doar Luceafărul poeziei naţiei, ci şi toate mici detalii care formează întregul unor evenimente cheie în ceea ce numim îndeobşte: creşterea Limbii Române,/ lucrări culturale şi oameni care au fost şi mai sunt ancoraţi în acest război de pace pe care îl ducem cu toţii, eveimentele culturale sunt trecute cu talent în paginile acestei cărţi. Vatra Veche, dragostea şi durerea lui Nicolae Băciuţ, revista pe care a resuscitat-o prin propriile-i forţe intelectuale, şi pe care a făcut-o cunoscută în toate comunităţile vorbitorilor de Limba Română din lume. Despre acest fenomen care ţine de destinul unei

nr. 87, 2015

Climate literare păsări Phoenix, Nicolae Băciuţ ne mărturiseşte cu emoţie dar mai ales, cu acureteţe şi responsabilitatea ctitorului de viţă veche. Confesiuni, mărturisiri, dialoguri cu personalităţi sau, răspunsurile autorului la întrebările puse de reporteri diverşi, fărâme de iluzii devenite realităţi palpabile prin scrisul înaintând de-a lungul zilelor şi a nopţilor nedormite, poeme şi „rapoarte” la demnitatea umană, lumi reale, suprapuse celor virtuale şi peste tot şi toate, fascinţia sacriitorului Nicoale Băciuţ în faţa evenimentelor, zvârcoliri ale facerii unei opere literare în care nici o pagină de carte nu seamănă cu cealaltă. Cărţile lui Nicolale Băciuţ sunt de sine stătătoare, proaspete şi cu propria lor stea deasupra paginii de gardă, doar materialele de lucru sunt altele, si de la o carte la alta

autorul îşi îmbogăţeşte colecţia de prietenii rare, şi raftul său de bibliotecă personală poate fi împărţit doar pe criterii de specii literare. Toate cărţile semnate de Nicolae Băciuţ constituind mostre de certă valoare. Nicolae Băciuţ a pornit în lume dintr-o casa ţărănească din Chintelnic ce ţine de judeţul Bistriţa Năsăud. Un fiu risipitor? Nicidecum. Doar, că din motive pe care semnatarul acestor însemnări nu le întrezăreşte prea clar, în timp ce scriitorul Nicolale Băciuţ adună premii literare şi sunt cenacluri din ţară care îi poartă numele, în timp ce faptele sale de arme, literar vorbind, împodobesc panopliile instituţiilor de cultură de aiurea, în Bistriţa noastră culturală, Poetul din Chintelnic este tot mai greu să întâlnit.

Nicolae Băciuţ, un scriitor căruia îi pasă de Literatura de astăzi, un scriitor despre care poţi spune multe, foarte multe lucruri interesante. Dar, pentru a-l înţelege cu adevărat, pe acest scriitor complex şi prolific, trebuie să citeşti mai întâi cărţile sale.

O CHESTIUNE DE RESPECT DE SINE Diana-Florina Cosmin Ce putem învăţa de la veteranii altor popoare şi de ce toată inteligenţa din lume nu poate compensa lipsa respectului de sine. Am regăsit de multe ori, în cărţi, discursuri motivaţionale sau în filozofia colectivă, că modul în care ne privim şi ne tratăm noi pe noi înşine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi şi ne vor trata ceilalţi. Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre înţelepciunile vieţii ne intră pe o ureche şi fac imediat stânga-mprejur pe cealaltă, nu mam priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la înţelegere la implementare în existenţa mea zilnică. Apoi am citit, într-o carte scrisă de o franţuzoaică care şi-a petrecut o bună parte a vieţii în

nr. 87, 2015

Japonia, un lucru ţinând de filozofia niponă care mi-a scurtcircuitat aceleaşi sinapse bătătorite deja de adevărul de mai sus. ,,O persoană cu adevărat liberă este cea care-şi permite să refuze o invitaţie la cină fără să ofere niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică. Ambele revelaţii au ajuns să ocupe câte o filă în caietul cu citate pe care-l ţin de la 16 ani, atent înregimentate în categoria lucrurilor deştepte, de recitit din când în când şi de uitat invariabil în dimineaţa zilei următoare. Până când, la începutul acestui an, în timp ce încercam sămi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorităţi ajunsesem chiar

eu. Şi, pentru prima dată, am înţeles ce înseamnă libertatea despre care vorbeau japonezii şi respectul pe care trebuie să-l soliciţi, nu să-l laşi la discreţia altora. Un respect înţeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos, ca aşteptări pozitive şi ca refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă. Realist vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alţii decât despre mine şi, contrar logicii, mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe ori m-a făcut să mă simt utilă şi să simt că am un scop şi o menire. Dacă aveam vreo programare la medic, vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neaşteptat cu

Climate literare

Diana-Florina Cosmin vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuţe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile mele răsfăţuri sau nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele, niciodată. Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la München, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul oraşului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aş vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de reverenţios – a dat din cap a negaţie. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puţin noroc”. Mam uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluţe şi m-am simţit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeţi în zece minute”, a zâmbit băiatul. Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate ţările civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei, fără excepţie. N-o

să vezi vreodată un elveţian, un neamţ sau un francez care să-şi ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut şi n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut şi nu-şi permite să plece o jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă şi care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor şi ale cafenelelor. În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuţii gălăgioase şi solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu copii, cupluri ieşite în pauza de prânz, pensionari veniţi la o şuetă şi chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea uşor 80 de ani, dar ieşise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă, sacou şi cămaşă, cu o pălărie extrem de şic şi lavalieră la gât. A cerut o salată de creveţi, pe care a mâncat-o cu înghiţituri mici şi gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Şi-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu paşi mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărţi. Să ştii să-ţi faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ţi fie bine, să te bucuri de viaţă chiar dacă nimeni nu te priveşte. Să te respecţi înseamnă să-ţi faci timp pentru tine şi să alegi să petreci frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să priveşti oamenii, să te uiţi la vitrine, să citeşti un ziar, să-ţi mai doreşti lucruri, chiar dacă eşti doar ,,tu cu tine”. Dincolo de considerentul

financiar, care încetineşte sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanţelor zilnice, deasupra regimurilor politice şi chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obişnuinţa de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face şi de a ne pune mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoţi de îngrijit, brusc ne simţim fără niciun ţel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar fiind fericiţi cu şi pentru noi înşine este un concept total străin şi de neimaginat. Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem şi un popor care glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soţ. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil şi că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că acel copil va replica şi el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulţi angajaţi care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de nobleţe care le va asigura gloria eternă şi o plăcuţă bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit şi că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete soţii care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic, micile bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni neglijabile, pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie?”. Aţi auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în acelaşi coş”, pe care o folosesc uneori

nr. 87, 2015

Climate literare brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ţi investeşti toţi banii întrun singur loc? Prea mulţi dintre noi facem exact asta cu timpul şi energia noastră: ne raportăm la alţii înainte de a ne raporta la noi înşine şi ştergem totul din viaţa noastră de dragul unui singur om, a unei singure activităţi, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” şi alte principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă şi de secol XXI. Deschideţi televizorul la ora ştirilor, indiferent de canal, şi veţi auzi aceleaşi exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”. Apoi deschideţi un jurnal similar al unei televiziuni franceze, germane, spaniole sau italiene şi căutaţi – în zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunşi la vârsta pensionării sunt numiţi ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect şi diplomaţie. La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moşi”, ,,tatăi” şi ,,mamăi”. O mostră de ignoranţă sau doar simptomul unei societăţi în care nu mai reprezinţi nimic în momentul în care nu mai poţi SERVI cuiva, nu mai poţi plăti rate

la bancă, şcoli particulare, abonamente la fitness şi nu mai poţi semna condica în fiecare dimineaţă la 9? După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili şi fără ţel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel şi chip. Şi nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea faţă de propria persoană şi de ceea ce eşti dispus să accepţi sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpăţânează să-şi păstreze bunulgust şi cochetăria trezeşte la noi exclamaţii pe care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-şi pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoşi şi să-şi aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine şi cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani şi ,,90-6090”? Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte şi de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care îşi petrecea dupăamiezele citind reviste de modă şi colindând magazine de antichităţi. Şi, în ultimă instanţă, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio ştire, niciun ziar şi nicio

MAXIM(E)ORUM Când un prieten te înşeală prima oară e de vină el, când te înşeală a doua oară e de vină tot el, dar dacă te înşeală şi a tria oară eşti de vină tu. (proverb arab) În afară de Dumnezeu, singurul creator este Poetul. (LaRochefoucould) Poetul adevărat nu se dezice, niciodată, de experienţa lui de viaţă. (Nietzsche) După ce faci, singur, tot ce se poate face, deabia atunci va interveni destinul. (Confucius)

nr. 87, 2015

revistă de economie şi politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar îşi făcea planuri şi croşeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Şi, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că aşa vreau să fiu şi eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70. Şi nu, nimic din cele de mai sus nu ţine de alţii. Nu trebuie să te războieşti cu nimeni, nu trebuie să închizi uşi în nas, nu trebuie să baţi cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deştepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva vrea să profite de timpul, energia şi bunăvoinţa ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecţel, doar ca să-ţi arăţi disponibilitatea şi să speri că vei contabiliza nişte bile albe pe o tabelă imaginară şi inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la şcoală, după ce, după ce, după ce”. Dacă nu îl smulgi tu cu bună-ştiinţă din ghearele vieţii, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.

Sunt oameni (popoare) care preferă să se târască Şi să piară de foame, căci, în nimicnicia lor, nu riscă să moară de sabie Şi în luptă, pentru o viaţă mai bună Şi mai demnă. (I IV) Există viermi care fac mătase, dar tot viermi rămân. (proverb românesc) Când religia îşi dă mâna cu politica, aproape va fi uraganul. (Frank Herbet) Dacă toate drumurile nu duc la Moscova, Moscova ne va ieşi înainte pe orice drum. (Emil Cioran) Orice mare avere are, la bază, o fără de lege. (Honore de Balzac)

Climate literare

GEORGE TERZIU Sfâr[itul unui poet dubios

Picturile curg înapoi în pensule Imaginile fug pe câmpuri răzleţe Împiedicându-se de fluturi călători Personajele principale ţin discursuri despre Vreme Şi despre căderea în păcatul picturii, Autorii fug speriaţi de moartea criticii. Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele, Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea, O sărbătoare de iunie sub care mă nasc Aseară m-am întâlnit cu mine şi arătam obosit Dacă am noroc voi muri de o boală celebra Şi se va vorbi de ea la televizor

De când am murit e pace în România Cred că eram un tip dubios Serviciile secrete se interesau de mine în fiecare seară Dădeau rapoarte, se primeau rapoarte Numai eu ştiam conjugarea verbului a simţi Numai eu înţelegeam răsăritul şi apusul Dar mi-a intrat un cui în talpă Cuiul fundamental prezis de Einstein Am dat apoi în starea de triunghi şi am murit, Lăsând pe toţi cu gura căscată Linia imaginar\ S-a vorbit la moartea mea, ca şi la alţii Uite domnule a murit, vai, era o Când am tras acea linie imaginară valoare Toţi câinii din oraş au început să latre Şi m-au dus la cimitir Toate bunicile au încremenit cu nepoţii Printre mii de oameni de neînlocuit de mână La birtul din colţ zeii au ieşit plictisiţi la o bere Poem de ziua mea Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară Profundul violoncel al nopţii Sau să-i fac să se iubească nebun Azvârle întunecata sa jubilare departe, Dar ceea ce trebuie să se întâmple se peste zare. întâmplă Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi Aşa că dimineaţa asta e o dimineaţă dizolvă formele tristă În fluviul de lumină albastră Banală, plictisită, nici măcar nu merge Muzeul de artă tresare sub paşii la şcoală poetului

E vacanţă şi totul e asemenea vacanţei Singura preocupare sunt fenomenele normale Cum ar fi privitul în ochii minţii Şi mersul pe catalige Pentru a analiza lumea de sus Când am tras acea linie imaginară nici nu am ştiut Că doamnele visează la iubirea veşnică, Când eşti copil te uiţi după fetiţe Când eşti bătrân te uiţi după doamne-doamne, Pentru o doamnă am oprit odată apele şi munţii Am oprit poeţii şi criticii literari Am oprit câinii să latre Ea m-a lăsat să-i pup mâna Care brusc s-a ofilit şi doamna a murit curând Toate femeile sărutate de mine se ofilesc Apoi se întristează şi mor devreme Ieri Azi dimineaţă am desenat pe cer Triunghiuri, pătrate şi cercuri Soarele străluceşte complice Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Nimeni nu întreabă nimic Sunt pierdut în consoane diverse Iar în calendar este miercuri Am un gând colorat, ca o tavă Luminând diferit în reflexe ciudate Triunghiuri, pătrate şi cercuri Fac tumbe raţionând ecuaţii Ca fluturii-n flăcări de becuri Şi moartea priveşte din spate Fugiţi de mine, prieteni Fugiţi acum, când se poate Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Dar nimeni nu-ntreabă pe nimeni Şi nimeni nu caută să vadă Cum moartea priveşte din spate

nr. 87, 2015

Climate literare

DE LA MANCHA LA PIETRO{I}A Don Quijote suceşte şi răsuceşte în mâini o foiţă, care aduce a pergament, dar e mult mai subţire, mai s-o frângă între degete! E în plin câmp, ceea ce nu-l împiedică să se dea mai la soare, să buchisească mai lesne… Tot nimic! - Sancho! - De ce strigi, Stăpâne, că sunt alături, ici-şa! - Ia vezi, tu mă; ce scrie aici? - Hă, hă! Păi nu ştii că nu ştiu să scriu şi n-am deprins nici cetirea? - Slugă umilă, ţi-a intrat democraţia în cap?! Te compari cu nobili ca mine?! Ţi-am zis să-mi spui ce scrie, nu să citeşti! Bunăoară, buchiile astea rotunde şi astea ascuţite, aşa sunt, ori nu le văd eu, bine, că sunt cam obosit de atât amar de ani, de când mă lupt singur cu morile de vânt! - Sunt şi rotunde şi ascuţite, Măria Ta. Văd parcă şi ceva puncte şi virgule, că pe-astea le ştiu bine… - Vezi mă, cum te deştepţi lângă mine! “Stimate domnule Quijote, mai jos subscrisul Iancu din Vale… fac invitaţie domniei tale… Pietroşiţa… n-o să-ţi pară rău… Poet” … Indescifrabil” Păi n-are cum fi indescifrabil, că citii litere, nu cifre! Dar ne lămurim la faţa locului! - Păi cum, plecăm? - Plecăm, mă! Văd că te-ai învăţat să cârteşti în vremea din urmă! Dormirăm veacuri întregi, dar văd că şi-n somn te molipseşti de ponoasele vremurilor moderne! Ultimul cuvânt din scrisoare, “poet”, i-a intrat în cap nobilului cavaler, ca un cui strâmb, ce nu poate fi scos cu una cu două: dacă biograful lui, Cervantes ot Pirinei, a scos un roman aşa de atractiv, un poet, fie el şi de la Pietroşiţa carpatică, ar putea scoate o biografie şi mai spectaculoasă, cu lirismul

nr. 87, 2015

nesfârşit de care dispun poeţii! Gloria Mundi!... - Sancho! Unde-ai rămas, bezmeticule! Nu vezi că mă orbesc în întuneric ăştia cu lumânările lor, pe care le ţin ca nelumea, îndreptate ca lăncile la atac, nu vertical, ca o cinstită lumânare?! Şi chiar mânuiesc lumânările ca pe lănci, că după ce mă orbi, mai să mă lovească ăl de o ţine, îmbrăcat în fier şi tituind ca un măgar castrat, de-mi ţiuie şi urechile! Fără ochi şi urechi, cum să mai lupt ca să mai şi câştig? - Aici sunt, Măria Ta, ceva mai în spate, pe dreapta, în direcţia de mers spre Pietroşiţa, da’ încă nu neam depărtat de Mancha! Unu’ din ăştia cu armură de fier şi lumânarea culcată, m-a orbit şi mi-a lovit măgarul cu una din roţile… armurii, din pricini de… de noapte! Când a auzit “buf” s-a oprit scrâşnind din… ce Dumnezeu o fi scrâşnit, a ieşit din armură şi mi-a zis într-o spaniolă plină de englezisme, că… El a crezut că suntem fantome! “Ce călăreţi să meargă noaptea pe mijlocul autostrăzii?!? L-a ferit pe cel din faţă, cu calul, dar pe al doilea, cu măgarul, nu l-a mai putut feri! A început să-njure în spaniolă curată, mi-a înşfăcat animalul cu mine cu tot şi ne-a aruncat într-o cotigă de fier, că să ne ducă la spital, să ne diag… di… nosticheze! Că el nu vrea să rămână fără permis, ba să mai înfunde şi temniţa, pe cum că fuge de… a mă-si, că nu mai ţin minte cum a terminat! Don Quijote nu se miră că a fost lovit slujitorul, pentru că aşa e mereu la belele: doar ăia micii le trag. Dar care din ei e lovit, patrupedul sau bipedul? - Şi nu te doare nimic? - Pe mine nu, da’ măgaru’ are un picior şandaliu, cre’ că e rupt!

CoRIN BIANu Ţine-l de vorbă p-ăl ieşit din armura asta zăngănitoare, să-mi iau măgaru’ la spinare, că-l facem noi ca nou cu ilixiru’ dă la cavalerul Cervantes, ăl de ţi-a făcut CV-ul şi le potriveşte bine pe toate… Şi ţin-te şi la ăştialalţi, care continuă să dea buzna, “din ambele sensuri”! - Ai zis şi tu bine, o dată! Reparăm măgarul şi ajungem la ţărmul mării! Ne îmbarcăm pe o corăbioară cu pânze, că e mai iute, mai trecem încă o mare ceva mai neagră şi gata, am ajuns la o aruncătură de suliţă de Pietroşiţa, fără a mai trece prin ţările şi ţărişoarele maicii Europa, care pe faţă sunt surori bune, iar pe dedesubt se mănâncă între ele, mai rău ca pe vremea romanilor. - E mai simplu şi mai direct, că pe uscat s-ar putea să nu mai stai bine cu softul, după atâţia ani de la naştere! Da’ cu ce plătim? - Sancho, Sancho, mă tem că te pierd şi pe tine prin vremurile astea noi! Memorie ca a mea, patent Cervantes, nu se mai găseşte azi! Cavalerul de care zisei, a făcut bani buni pe cartea despre mine şi mi-a dat o parte. Scoatem cuiele de la potcoavele Rosinantei, că sunt toate de aur şi bogaţi suntem!...

Climate literare

* - Sancho! - Yes! - Să fi răspuns şi tu măcar, “da”, că am ajuns deja printre românaşi! Voi, ăştia de jos, v-aţi făcut care de care mai deştepţi de când cu democraţia modernă, nu mai ţineţi seama de nobleţea de stirpe! Păi pe vremea noastră feudală, nobilul era nobil, oricât de sărac ar fi rămas, iar acum nu mai găseşti nobleţe, nici so cauţi cu lumânările alea mari şi culcate de-alungul autostrăzilor! Te uiţi la câte unul căţărat pe gramada de bogăţii şi n-are maniere nici cât Rosinanta mea! Au adunat bogăţii, dar nu le-a mai rămas timp să se şcolească, nici cât să-şi şlefuiască… pardon, caracterul! Ia vezi, ne aşteaptă poetul în port? - Da’ după ce se cunosc poeţii, că pe prozatorul don Miguel, îl miroseam de la trei poşte! Avea vinuri nobile la cramă! - Ai dreptate, că vodka ăstora nu miroase! - Vodkă pritocesc ăştia?... - Tzuică! Dar folosesc vodka la păcăleală. Nu miroase, deşi e rusească! Bă!... Unde e poetul? - Dacă nu-l vezi Măria Ta, că eşti în faţă, cum să-l zăresc eu din spate?! N-o fi nici călare pe cal… - Exclus! Caii au fost

exterminaţi aici de pe vremea colectivului. Nu s-au dovedit nemuritori, ca Rosinanta mea, i-a băgat pe toţi la grămadă în salam de… porc şi pasăre! În sinea sa începu să regrete, cât de bine i-ar fi prins acum biograful! Ar fi luat legătura ca de la scriitor la scriitor, cu… ăsta din Vale. Scriitorii se înţeleg foarte bine între ei: unde sunt doi, sunt trei păreri! Dar la nevoie, ajung la o singură părere: vina este la autorităţi!... Dar cine mai ştie azi, într-o oarecare zi a anului 2013, de Miguel de Cervantes?! Faimos este el, nobilul don Quijote, fiindcă biograful a avut ce să scrie în “monografia” lui!... - Vezi mă, Sancho, că nu mă vindec de gesturile cavalereşti, nici după sute de ani? A fost o adevărată aventură să ajungem cu chiu cu vai de la Pirinei în Pietroşiţa asta de la poalele Carpaţilor şi când credeam că vom avea parte de o binemeritată odihnă, cât va transpune liric noul biograf istoria faimei mele, el ne-a chemat să ne pună la treabă! Ai auzit ce-a zis! - Că-n sus, că-n jos… că el vrea măcar o părticică din experienţa Măriei Tale în lupta cu morile de vânt, că bine ar fi ca s-o facă chiar nobilul don Quijote, iar el să privească şi… să scrie! Hm!... - Ne-a cerut ajutor în lupta cu morile de vânt! Păi s-a umplut toată Europa în ultima vreme de mori de vânt, de ce trebuia să ajungem, noi, tocmai la marginea răsăriteană a ei?!... - Că nu, că da, că el, Iancu ăsta, luptă cu morile de vânt, că asta e viaţa lui!... - Obraznic, păi se compară cu mine? Tocmai când mă gândeam, cum să fac să-l ajut! Nu se compară nici cu scribu-ăla de Miguel, căruia i-am făcut onoarea… Don Quijote, da’ mai zicea că

are şi el pre… pre… cedente! Se luptă cu morile de vânt de pe vremea comunismului, un fel de Inchiziţie fără niciun Dumnezeu, ce-a fost pe la ei. Că pe atunci se ascundea în hrubele unui castel “mehaşist”*, vegheat de un pustnic! A-ncercat să mă convingă – aşa ca de la om simplu la fel – nu îndrăzneşte să-ţi vă vorbească neîntrebat, cum că gara feroviară de la Pietroşiţa a rămas fără trenuri… Că uite gara, nu e gara! Nu cumva, ca unii iubitori de antichităţi să ia şinele, ca amintiri pentru “fiare vechi”! Şi adio, călătorii pe calea ferată… - Îmi pare frumoasă Pietroşiţa de sub Carpaţii româneşti, dar pentru fleacul ăsta, să batem depărtările?! - Sunt mult mai multe, asta e doar una… Dar cea mai cea e alta, da’ acolo se pleacă anapoda! Au luat-o unii de sus în jos şi se luptă cu morile de vânt, să-l dea jos pe Eminescu al lor… - Eminescu?! Ar vrea să-i spună slugii cine e persoana, nu ca să o compare cu Don Miguel, care a făcut nobilul gest de a-i veşnici biografia, dar e vorba despre un mare şi strălucit poet, un fel de Luceafăr... - Mi-a zis multe, da’ am înţeles doar, că în România nu e ca-n Spania! - Asta ar mai lipsi! Dar îţi spun eu, cum e cu acele atacuri anapoda: de sus în jos n-au bază de sprijin! Atacanţilor le va merge bine un timp, vor prospera şi... tocmai când vor crede că stau bine de tot, vor cădea brusc, ca păduchii ce cresc mari-mari pe câte o vietate, până ce cad la prima scuturătură... * Vila scriitorului M. H. Simionescu din Pietroşiţa

nr. 87, 2015

Climate literare

DE LA ALVEOLA UMANĂ A LUI ESTRADA, LA SEMIOTICA IMPERIALISTĂ A NEIUBIRII 120 de ani de la naşterea scriitorului Ezequiel Martinez Estrada Pur şi simplu, îl iubesc pe Ezequiel Martinez Estrada, iar motivele mele sunt diverse. Îl iubesc pentru că s-a constituit în acel soi de intelectual aparte, spijinit pe temelia întotdeauna sigură a autodidacticismului constructiv. Îl iubesc pentru că şi-a apropriat cu voluptate neliniştea tristeţii, reuşind să redea plenar dansul în spirală al infinitului său lăuntric. Îl iubesc pentru că a fost hăruit de celestitate să nască simboluri autentice spre a defini în detaliu sufletul Argentinei, cu luminile şi cu umbrele lui triste şi prăfuite cu tot. Îl iubesc pentru că nu a văzut în omul obişnuit al pampei cel care ştia să poarte în felul lui un dialog ascuns cu firul de iarbă mişcat din toate părţile de vântul neocrotitor al câmpiei - barbarul unei comunităţi nonculturale dominat, în genere, doar de instincte primare ori semenul inferior căruia nu trebuie să i se acorde decât un vădit dispreţ erodant de către Alteritate. În fine, îl iubesc pe Estrada fiindcă, prin firea lui, a fost un veritabil înaintevăzător al lumii acesteia, reuşind să pătrundă cu ochii minţii şi cu cei trupeşti dincolo de pojghiţa aparentă a realităţii şi să descopere cu bucurie în sufletul pustiului argentinian însuşi sufletul primordial al locuitorilor săi oglinda unde infinitul mare îşi reflectă, în fiece moment al zilei şi al nopţii, măreţia-i greu de cuprins în cuvinte, cu toate că această oglindă nu i-a putut răspunde niciodată la fel de onest Cerului cu invariabila ei opacitate cvasidezumanizantă.

nr. 87, 2015

Magdalena ALBu Caracterizat de o erudiţie desprinsă parcă din fecunditatea spiritului mereu ardent al Renaşterii, scriitorul născut în San José de la Esquina (Provincia Santa Fe) a dăruit culturii universale una dintre cele mai cuprinzătoare exegeze care s-au scris vreodată despre spaţiul argentinian al vremii lui, exegeză intitulată definitoriu „Radiografia pampei”. O revelaţie pentru mine această pătrundere răscolitoare a lui Martinez Estrada în adâncul Sinelui propriu şi în cel al toposului natal, situat periferic, sub raport geografic, pe continentul Americii Latine. Edgar Papu îl compară pe autor cu Feodor Mihailovici Dostoievski în ceea ce priveşte demersul său lucid de a cerceta lucrurile până în esenţa lor primară, ireductibilă, deoarece capacitatea aproape singulară, până în prezent, a lui Estrada de a sonda nonapologetic straturile de suprafaţă, precum şi pe cele de adâncime ale umanului întâlnit în cale şi ale teritoriului străbătut, alcătuieşte cu vădită obiectivitate diagnoza

integrală a spiritualităţii şi a civilizaţiei din Argentina primei jumătăţi a secolului XX, cartea fiind publicată, după cum se ştie, în anul 1933. Totul are memorie în teatrul divers al pampei. Şi oameni, şi plante, şi pietre, şi aer, zvâcnesc cumva în acelaşi ritm imemorial al locului. Căci „Radiografia” lui Estrada se prezintă aidoma unui film al vieţii bine definit, cu repere geografice fixe şi cu rădăcinile înfipte milenar în dizarmonia ameţitoare a unui orizont spiritual unic, a cărui amplitudine este sporită, din păcate, de ceea ce domină devastator întinderea dezumanizarea umanului ca specie. Poate că nu suntem prea departe de adevăr, atunci când afirmăm aceste lucruri, fiindcă Martinez Estrada ni se înfăţişează drept acea conştiinţă care decriptează, pe de o parte, tainele viitorului omenirii, precum Efrem Ieromonahul de la Schitul Vatopedin „Sfântul Apostol Andrei”, iar pe de alta, el este un consacrat scrutător (de tip renascentist, iată, prin arhitectura vastă a cunoştinţelor expuse) al trecutului şi un semiotician desăvârşit al interacţiunii perfecte dintre natură şi om. De-a lungul şi de-a latul pampei, fiecare entitate, în care zvâcneşte puternic sau molcom viaţa, comunică, printr-un joc arhaic al reflexelor căpătate şi al raţiunii, cu sufletul ce animă în permanenţă forma. Şi asta, fiindcă, pentru scriitorul argentinian, pampa nu reprezintă doar un topos oarecare al pământului caracterizat de o serie de

Climate literare coordonate exacte raportate la planul general al planetei. Şi nu este nicio metaforă izolată, unde autorul a încercat să închidă înlăuntru-i principii felurite, particularităţi zonale, descrieri fenomenologice demne de menţionat ş.a.m.d. Ea depăşeşte în mod vizibil aceste laturi completamente restrictive, poziţionându-se fără echivoc în registrul larg al semnificării conţinutului, pe care unitatea sau, mai bine zis, în cazul de faţă, complexul de unităţi culturale distincte aici analizate îl predetermină. Pentru Estrada, pampa şi lumea ei înseamnă o mulţime imensă de semne definitorii, pe care încearcă să le supună în carte unei explicitări exacte şi voliţional încărcată de detaliu fin. Raporturile zilnice sau ocazionale ale omului cu elementele naturii sunt frăţeşti, simbiotice, de maximă intimitate a comunicării şi de comuniune, în acelaşi timp. Ciclitatea anotimpurilor implică, la rândul ei, o largă perspectivă a cunoaşterii integrate şi integrale pentru fiinţa umană a pampasului aflată într-un proces continuu de inadecvare cu mediul din care, prin lucrătura sordidă a destinului, este parte. Radiografiat totul cu minuţie şi în mod dual pentru că, în opoziţie cu echilibrul stabil indus de prima parte a cărţii, gânditorul intră temerar şi în geometria discutabilă a metropolei, Buenos Aires-ul, ca un contrapunct necesar ce vine să anticipeze cu precizie declinul moral al viitorului acesteia şi, în genere, al lumii -, pare că ni se derulează halucinant prin faţa ochilor însăşi banda de celuloid a sufletului Argentinei, în cea mai elevată şi fidelă schiţă a sa. Pampa înghite cu voluptate evoluţia pozitivă a spiritului metropolitan, ne spune Martinez Estrada, pentru că ea reuşeşte să îşi impună cu duritate legea în faţa unei

civilizaţii incipiente. Dezumanizarea, delincvenţa, instinctualizarea disperată a individului vorbesc laolaltă despre un eşec al conglomeratului cosmopolit urban în faţa cortexului nivelat al câmpiei. Ca atare, supravieţuirea omului în alveola geografică, dar şi în cea politică întoarse atât de hotărât împotriva sa capătă sensuri specifice. Barbaria unei existenţe neofertante şi nefireşti de dure, aproape reptiliene, după E. Papu, trăite de acesta la modul tragic în miezul violent al întinderii a dezvoltat o serie de complexe nevindecabile asupra psihiei umane, complexe care şi-au prelungit tentaculele până în poligonul pervertit al Buenos Aires-ului, dar şi „tot soiul de excrescenţe negativmorale” (Edgar Papu) ivite în vidul campestru şi de conştiinţă precizat. Aşa vede lucrurile Estrada. Pentru el, tarele imprimate genetic de-a lungul vremii fiului pampei nu pot fi anulate niciodată de stropul civilizator pe care îl naşte cu titlu identitar metropola. Descoperim, iată, aici nu numai chipul lucidităţii ieşite din comun a autorului „Radiografiei”, ci şi doza uriaşă de tristeţe a sa în raport cu sufletul năvalnic al Argentinei, în creuzetul căruia materia şi antimateria se topesc, deopotrivă, cu un firesc mai puţin obişnuit, ca şi cum ele ar fi convieţuit astfel încă din scena primară a Facerii. Ezequiel Martinez Estrada a iubit în mod absolut pământul Argentinei. Poate tocmai de aceea „Radiografia pampei” este şi cel mai elocvent referenţial literar de până acum pentru întreaga cultură a lumii în ceea ce priveşte conturarea cu obiectivitate a relaţiei antagonice dintre stadiul de barbarie şi nivelul de civilizaţie coexistente pe teritoriul unei ţări. Estrada nu a văzut în raportul acesta de vizibilă excludere dintre cele două noţiuni

anterior specificate, pe care le-a ascuns cu intenţie în forma distinctă, dar deloc abstractă a matricei simbolurilor - şi avem de-a face aici cu un grad maxim de autenticitate în sfera creaţiei literare a secolului XX -, o ameliorare a discrepanţelor indiscutabile dintre Trapalanda şi Arghiropolis ori o anumită influenţă pozitivă dinspre oraş către câmpie. Dimpotrivă. El a observat agresiunea de neoprit a sălbăticiei asupra metropolei, dar şi faptul că aceasta din urmă a ajuns să reprezinte, mai degrabă, produsul nefast al interacţiunii dintre două structuri diferite între care hiatusul s-a instaurat, încă de la început, cu destul de multă evidenţă. Despre noţiunea de libertate a fiinţei cu apucături de reptilă în concertul zgomotos al supravieţuirii campestre, din nefericire, nu se poate discuta aici cu largheţe. Cu toată fiinţa ei de ierburi şi de lut, pampa îşi transcende propria metaforă şi realitate, căpătând, prin verbul pătimaş al lui Martinez Estrada, contururi precise de mit. Un mit netăcut însă, care covârşeşte şi subjugă fiinţa, deoarece lupta îndârjită dintre om şi demonul supravieţuirii din prezentul sempitern a obligat nobleţea spiritului să-şi piardă în vreme definitiv consistenţa. Cu alte cuvinte, în cartea lui Estrada, limitele umanului încep să se nască forţat în ecosistemul dizolvant pentru trăiri sufleteşti înalte al câmpiei, iar efectele lor negative să se împrăştie mai apoi cu repeziciune, ca într-o algoritmie predeterminată a răului, dincolo de zidurile cetăţii moderne a Buenos Aires-ului, în suflul fierbinte al unui oraş, care primeşte întotdeauna cu nesaţ ceea ce respinge, pe de altă parte, vehement. Propunerea pe care o face, de fapt, scriitorul argentinian este modelul real, la dimensiuni reduse, al crizei de identitate în care

nr. 87, 2015

Climate literare se zbate şi după şapte decenii, iată, de la conceperea cărţii sale, lumea. Acest lucru dovedeşte faptul că Ezequiel Martinez Estrada a posedat nu numai o erudiţie reliefată cu strălucire şi responsabilitate în opera sa, dar că el a fost şi un gânditor vizionar, care a anulat în manieră proprie toate barierele timpului fizic, stilizând, cum nu se poate mai reuşit, practic, două destine suprapuse: cel al pampasului argentinian şi cel al postmodernităţii metamorfozante de azi. Din lumea vântoasă de acum aproape un secol a pustiului sudamerican aşezat cu faţa către Atlantic şi spatele către civilizaţie şi până la realitatea profund dezarticulată, cel puţin pentru moment, a începutului de veac XXI, avem dea face cu o trecere semnificativă din sfera istoriei concrete a trecutului în alveola social-culturală a prezentului cu aspect întunecat, asubstanţial din punctul de vedere a structurii sale şi cu o identitate asumat luciferică, unde relativizarea adevărului pare că este, la o primă încercare prospectivă, unul dintre cele mai distructive lucruri aruncate în ochi umanităţii de către noul ev postmodern. La o lectură secundă, însă, a fenomenologiei complexe din contemporaneitate, relativizarea în sine a adevărului începe să capete oarecum legitimitate, transformându-se brusc în spaţiul minimal al unei breşe extrem de necesare, până la urmă, pentru a clarifica în detaliu o anume situaţie concretă. Este şi singura parte pozitivă, de altfel, pe care i-o putem ataşa acestui nou principiu dominator al actualităţii. O semiotică a imperialistă a neiubirii... Personal, aşa aş caracteriza romanul lui Umberto Eco „Numele trandafirului”. Căci, înlăuntrul său, decriptarea după un algoritm impus a mitului macabru al crimei se desfăşoară într-o atmos-

nr. 87, 2015

feră hrănită până la saturaţie cu cadavre, unde mulţimea semnificaţiilor intens căutate, cel puţin la nivel de aparenţă, dispar topite toate într-un mister inaccesibil nu numai timizilor neofiţi, ci şi marilor iniţiaţi ai momentului. De la opera literară în sine şi până la recentul discurs public al autorului cu accente profund dispreţuitoare în raport cu o anumită categorie de persoane, e un pas semnificativ, deoarece mesajul diseminat aduce, de fapt, în planul analizei prezente relaţia totalmente compromisă dintre autointitulata elită planetară şi mase, de eşecul cultural al cărora elita poartă o vină principală prin repoziţionarea voită, în primul rând, a centrului de greutate al comunicării sale din sfera interacţiunii societale fireşti în perimetrul unui nefast autism restrictiv şi disonant cu ceea ce definim drept stare de firesc a normalităţii. Un tip de orgoliu nejustificat şi condamnabil, până la urmă, valorizat, iată, printr-un preţ extrem de mare într-o lume permanent asasinată spiritual în numele semnului imobil al crucii întoarse a urii. Mă abţin, totuşi, de la a cataloga discursul public al lui Eco ca fiind unul al urii, pentru că nu pot ataşa, pur şi simplu, acest substantiv cu încărcătură semantică negativă personalităţii complexe a scriitorului. Aş spune, mai degrabă, că este un monolog construit pe echilibrul instabil, repet, al neiubirii, gândindu-mă la pecetea de ordin estetic pe care i-o împrumuta, întru exemplificare, Roland Barthes trandafirului, anume aceea de simbol vegetal al pasiunii. Prin opoziţie cu semioticianul francez, Umberto Eco nu distribuie însă o semnificaţie a lui, aparte, trandafirului, ci îi umple acestuia întreaga natură de un sens neprecizat, să-l numim, transformându-l în purtător de metaforă

întunecată a crimei. Avem libertatea de a insera acest atribut titlului cunoscutei sale cărţi. E, practic, un mesaj care vine insistent dinspre cuvinte către cititor, întruchipând un soi de realitate lugubră, unde floarea cu spini ucide, încetul cu încetul, viaţa, expediind în spaţiul faptelor ilegale feroce divinul din om şi, finalmente, împuţinându-i acestuia definitiv multitudinea de sensuri a codului său specific existenţial. Până la urmă, „semiologul imperialist” italian se loveşte în propriul lui discurs public de însăşi exerciţiul de a privi cu obiectivitate teritoriul virtual direct în ochi. Căci, dacă mitului, după Barthes, „timpul şi cunoaşterea nu-i vor adăuga nimic, dar nici nu-i vor lua nimic.”, într-un mapamond nepopulat la tot pasul cu Einsteini creativi, lui Eco, întreţinerea de raporturi nenaturale cu semnificantul şi semnificatul jocului circular al realităţii prezente în substanţa invizibilă a fibrei optice i se întoarce împotrivă, născând, astfel, dint-o dată, paradoxul contrazicerii cu propriile-i idei, ceea ce la Ezequiel Martinez Estrada era completamente exclus. Să fie oare, ne întrebăm, discursul lui Eco unul ce anticipează puternic o criză semiologică actuală, care vine să sublinieze necesitatea repoziţionării acesteia în contextul apariţiei reţelelor sociale constituite,

Climate literare în mod evident, în purtătoare de material semiotic abundent, dar şi într-un segment absolut necesar de cercetat al domeniului extins al comunicării de masă?!... Personal, aşa aş decripta cele susţinute recent de către scriitorul italian, fapt care nu presupune cu niciun chip reinterpretarea conglomeratului său operistic anterior creat, ci, dimpotrivă, acesta trebuie să fie considerat însăşi baza fundamentală de sprijin pentru realizarea analizei de fond a fenomenului de curând apărut. Interesant de remarcat aici e un aspect funciar, anume acela că raportarea cercetării în sine are drept axe dominante atât forma, cât şi conţinutul semantic al expresiei scrise, care capătă caracter de materialitate tangibilă, pe lângă toate celelalte axe secundare legate de sfera publicitară, de cea a elementelor audio-video, iconice ori de alte naturi integrate într-o astfel de modalitate comunicaţională de tip recent. Conţinutul expresiei scrise, de pildă, ca marcă identitară a câmpului semiotic specific subiecţilor umani, devine, iată, un puternic generator de informaţie culturală, de la care se poate pleca oricând în alcătuirea unei diagnoze precise, însă nu la nivel general comunitar, ci doar la nivel de individualitate concretă. A amesteca entităţile psihice între ele şi a formula o concluzie cu totul şi cu totul neconformă cu realitatea ca atare denotă un principiu de critică a conştiinţei sociale complet eronat ca modalitate de a privi dincolo de ceea ce suntem învăţaţi a vedea în mod obişnuit în juru-ne. Cu alte cuvinte, desluşirea denotativă sau conotativă a corpului lingvistic propus de un subiect în parte nu numai că reprezintă o mare provocare pentru un specialist, dar îl şi îndreaptă pe acesta către o latură distinctivă a modelului semiotic ales, model de o complexitate

vădită, unde pot fi descoperite o multitudine de semne încărcate de emanaţii spirituale noi. Spaţialitatea virtuală devine, în acest caz, o spaţialitate obiectivă, puternic semnificantă, formată dintr-un sistem de coordonate fixe, eadevărat, uneori, mai greu, alteori, mai uşor desluşibile din punctul de vedere a conţinutului formei construite, un teritoriu care cheamă către el semiotica - şi aici îl citez pe Eco - nu ca pe o „teorie a minciunii” globale, ci ca pe o disciplină necesară de stabilire a tuturor faţetelor specifice acestui nou rit comunicativ. Întâlnim aici un perimetru plin de semnificaţii diferite, caracterizat de un limbaj propriu, care poate rămâne la nivelul binecunoscut de limbajobiect sau poate îmbrăca şi haina meta-limbajului, transformându-se, uneori sau de cele mai multe ori, chiar în ceea ce Barthes denumea explicit „rostire mitică”. După cum se ştie, „forţa interpretării” limbajului folosit în artă, dacă facem trimitere la ceea ce corect sublinia Gombrich, rămâne singurul vector logic în stare să elimine eroarea de citire a oricărei ecuaţii plastice propuse publicului de către creatorul de mesaj, în speţă pictorul, perceperea formei lui solide, dacă facem trimitere la Ruskin, devenind „în întregime o chestiune de experienţă.” (spre a nu ajunge să se metamorfozeze integral într-o iluzie optică inerentă), dar şi una de traducere diferită dintr-un limbaj în altul prin intermediul asocierilor emoţionale proprii, de lectură personalizată, să o numim. Sub acest unghi specific de interpretare ne-am gândit a aşeza, iniţial, partea din discursul public al scriitorului italian U. Eco ce viza dreptul la cuvânt al „legiunilor de idioţi” prin intermediul reţelelor de socializare. Ulterior însă, parcurgând din nou „Semiotica” sa,

descoperim câteva lucruri interesante, pe care ne-am gândit că e bine a le reda în acest context, şi anume: ”Va fi mai prudent să afirmăm că, în orice caz, există o interacţiune foarte strânsă, şi pe mai multe direcţii, între viziunea despre lume, modul în care o cultură pertinentizează propriile unităţi semantice şi sistemul semnificanţilor care le denumesc şi le ‘interpretează’. Procesele de schimbare de cod au loc când această interacţiune nu este acceptată ca naturală şi este supusă unei revizuiri critice. Acestea sunt cazurile în care într-o cultură dată un câmp semantic organizat într-un anume mod începe să se destrame, pentru a lăsa locul unui alt câmp altfel organizat, admiţând că e greu ca această „schimbare a gărzii” să se petreacă fără traume, că este mai uşor să coexiste vreme îndelungata câmpuri semantice complementare sau chiar contradictorii.” Până aici, nimic de adăugat. Mergem mai departe şi constatăm faptul că „Uneori acest fenomen este sursă de confuzii, alteori de discuţii, alteori chiar sursă de stimulente creatoare; aproape întotdeauna fenomenul caracterizează scindări culturale care sunt în acelaşi timp scindări de clasă.” În epoca relativizării cu orice preţ a adevărului, acesta să fie el, oare?!... Cu îndoiala firească strecurată în suflet, continuăm să citim: „Într-adevăr, a denumi (şi a mânca drept) |caviar| cele mai ieftine ‘icre’, a oferi drept |cognac| o băutură produsă în afara provinciei Charente, sau a crede că |spumos| este un alt nume pentru |champagne|, sunt comportamente şi moduri de a gândi şi de a percepe faptele specifice celor ce aparţin claselor neînstărite.” Nu cred că ar mai fi necesar vreun comentariu adăugitor aici, raportul dintre cele scrise şi cele afirmate public de semiolog fiind unul de similaritate vădită.

nr. 87, 2015

Climate literare Dacă ataşăm însă, citându-l tot pe Eco, câteva fraze ce privesc analiza sumară a conţinuturilor culturale, atunci ne întrebăm cu obiectivitate cum a putut fi construit discursul său public vehement pe o schemă de gândire situată în totală contradicţie cu ceea ce stă prins în rândurile de mai jos, scriitorul excluzând din start în monologul rostit tocmai ceea ce accentua puternic în „Semiotica” sa, şi anume:: „codurile, acceptate fiind de societate, construiesc o lume culturală care nu este nici actuală, nici posibilă (cel puţin în termenii ontologiei tradiţionale); existenţa ei este de ordin cultural şi constituie modul în care o societate gândeşte, vorbeşte şi, în timp ce vorbeşte, rezolvă sensul propriilor gânduri prin alte gânduri şi pe acestea prin alte cuvinte. Căci dacă gândind şi vorbind o societate evoluează, se dezvoltă sau intră în criză chiar şi atunci când are de-a face cu lumi ‘imposibile’ (cum se întâmplă în cazul textelor estetice sau al aserţiunilor ideologice), teoria codurilor este destul de preocupată de natura ‘culturală’ a acestor lumi şi se întreabă cum să facă pentru a ‘ajunge’ la conţinuturi.” Să nu fi observat autorul „Numelui trandafirului” tocmai multitudinea de conţinuturi existente în comunicarea complexă de tip virtual, asimilândo, fără niciun fel de argumentaţie clară şi răspicată, practic, cu o mulţime vidă inexpresivă şi, totdeodată, lipsită de orice detaliu semnificativ?!... Iarăşi ne îndoim, căci experienţa de-o viaţă a semiologului îşi poate spune oricând cuvântul. Să fie atunci o simplă eroare de lectură personală a realităţii sau doar un joc pr-istic obişnuit?!... Momentan, nu ştim cu exactitate, aşa că nici nu putem hazarda în a formula vreo concluzie în această direcţie cu orice preţ. Până la urmă, izbucnirea unor

nr. 87, 2015

asemenea discursuri individuale cu caracter public împotriva unui anumit segment al umanităţii, prin care se practică un soi de apostrofare a maselor de subiectivităţi aşa-zis ignorante, mergânduse pe ideea catalogării lor drept superficiale şi inadecvate din punct de vedere cultural, ca să fim eleganţi în exprimare, este ea efectul principal al limitelor propriei raţiuni critice a semiologului italian, o barieră interioară apărută în mentalul acestuia de a exercita şi un alt tip de lectură a semnelor multiple şi evidente din spaţiul reţelelor de socializare, cu toate că domeniul foarte larg al semioticii implică el însuşi o deschidere plină de comprehensiune şi generozitate a specialistului în raport cu arhitectura complexă a nenumăratelor unităţi culturale existente acum pe plan global, sau e vorba aici despre cu totul şi cu totul altceva, sibilinic, ce, deocamdată, nu ni se desluşeşte cu rapiditate gândirii?!... Desigur, nu vrem să credem că cele spuse public de Umberto Eco se vor constitui cât de curând într-un pretext al interzicerii legale a exprimării cetăţenilor planetei Pământ prin intermediul reţelelor de socializare. Căci, în epoca neagră a manipulărilor în masă, ele rămân, practic, un câmp de cercetare deschis celor avizaţi în a citi realmente cu claritate şi bune intenţii interpretative conţinutul încorporat al tuturor semnelor apărute în cadrul acestui rit de comunicare. Cred că a venit timpul să se renunţe la ideea de definire a semioticii generale drept „teorie a minciunii”, dar şi la faptul că, „De câte ori există semnificare, apare posibilitatea de a o folosi pentru a minţi.”, aşa cum vede însuşi Eco lucrurile, idei pe care i le respectăm, de altfel, fără dar şi poate, şi să se recurgă la o nouă viziune coerentă despre semiologie, ca teorie a

expansivităţii cunoaşterii sub aspectele ei cele mai diverse. Dacă Ezequiel Martinez Estrada, ca într-o matematică exactă a spiritului, a căutat tot timpul să găsească în carnea realităţilor diverse adevăratele semnificaţii suigeneris pe care le presupuneau individual şi simbiotic metropola şi pampasul, Umberto Eco lasă, în schimb, larg deschisă poarta interpretărilor felurite, propunând, astfel, o cromatică ieşită din spectrul binecunoscut al artei plastice, cu o lumină care poate împrăştia, uneori, întunericul şi cu un întuneric ce nu e întotdeauna capabil să genereze, cu o forţă impresionantă, lumina. Autorul „Radiografiei pampei” şi cel a „Numelui trandafirului” sunt, neîndoielnic, două repere constante ale culturii mondiale, care vor invita mereu la reflecţie adâncă şi la critică pe măsură, acolo unde e cazul. Personal, rămân la iubirea declarată pentru Estrada, pentru că scriitorul argentinian a ştiut întotdeauna cu multă precizie faptul că în sufletul vulcanic al pampei trăieşte ascunsă vibraţia superioară a mitului etern, iar adevărul ancestral, nesupus relativizărilor fluctuante ale istoriei, reprezintă pentru mine cea mai atractivă definiţie a realităţilor lumii aceste. P.S. Nu numai Umberto Eco a avut în ultima vreme un discurs public nepotrivit, ci şi unele persoane din spaţiul autohton, pe care, înainte de a realiza o serie de catalogări eronate asupra anumitor segmente umane, i-aş invita să-i citească opera lui Ezequiel Martinez Estrada şi să descopere în acolo respectul acestuia faţă de Om şi demnitatea lui.

Climate literare ECOURILE UNEI S|RB|TORI A C|R}II În ziua de 28 septembrie, 2015, un eveniment cultural deosebit, a întâlnit la renumita librărie bucureşteană care poartă numele celui mai iubit poet naţional, „Mihai Eminescu”, o mulţime de oameni însetaţi de frumuseţea cuvântului adunat în carte, mulţi dintre ei fiind cunoscuţi slujitori pe tărâmul culturii noastre. Au fost prezenţi aici trei scriitori: Rodica Elena Lupu din Bucureşti, George Roca din Australia şi Milena Munteanu Liţoiu din Canada. Au fost lansate 20 de volume de antologie ANAMAROL - 15 de poezii sub titlul de „Simbioze lirice” şi 5 de proză „Scripta manent” - apărute din anul 2012 până în anul 2015, prin osârdia şi priceperea prodigioasei poete, prozatoare, editoare şi nu în ultimul rând, omului de cultură, Rodica Elena Lupu. La apariţia antologiilor ANAMAROL a pus umărul şi renumitul publicist româno-australian, George Roca, realizând grafica (fotografiile autorilor şi copertele). A fost lansat de asemenea şi volumul „Poeme cifrate multilingve” - care ne-a surprins prin noutatea sa - prezentat de către autorul George Roca. Poeziile din volum fiind în 13 limbi, au litere codificate, ca întrun joc prin care se testează capacitatea de lucru a creierului nostru. E amuzant şi ingenios. La acest eveniment deosebit sa adăugat şi un alt moment, scriitoarea Milena Munteanu Liţoiu şi-a prezentat volumul său „Departe de ţara cu dor”. Numai simpla enunţare a motivului acestei întâlniri poate să ne trimită cu gândul la tulburătoare frumuseţi pe care să le purtăm cu noi peste timp.

Consideraţii despre aceste volume şi autorii lor au fost aduse de mai multe personalităţi ale literaturii şi culturii noastre precum: Prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan, Preşedintele Epigramiştilor din România, George Corbu, scriitorul Emil Lungeanu, Redactorul şef al publicaţiei Bucureştiul literar şi artistic, Florentin Popescu, artistul Paul Surugiu - Fuego. Fuego a recitat poezii şi a făcut comentarii de înaltă ţinută artistică şi literară, pe care, adăugându-le la chipu-i plăcut, la vocea armonioasă şi la alesul său comportament, ne-au trimis cu gândul că oricare părinte îşi doreşte un asemenea băiat. Au citit din volumele lansate artistele Doina Ghiţescu şi Manuela Golescu, care ne-au încântat dând mai multă culoare şi însufleţire acestei întâlniri. Câţiva autori au citit din creaţiile lor cuprinse în antologii, trăind momente alese. Câteva cuvinte le-am adresat şi eu celor trei scriitori şi pentru că toţi trei îmi sunt prieteni dragi, i-am îmbrăcat în lumina şi căldura inimii mele, aşa cum şi-au câştigat locurile binemeritate.

Aruncând o privire asupra carierei literare a doamnei Rodica Elena Lupu, vom întâlni până acum 65 de volume, încărcate cu o mare bogăţie de aspecte în care s-a implicat şi a creat. Ca poetă, te cucereşte lirismul încărcat de lumina şi căldura creaţiilor sale, multe îmbrăcând haina muzicii uşoare compuse şi interpretate de artişti de prima mărime şi gustate de un public larg. Proza sa, cu scris cursiv, te cucereşte şi la final îţi pare rău că s-a terminat şi tu, ca cititor, nu te-ai săturat îndeajuns. Revii peste pasajele care ţi-au plăcut şi îţi propui să mai revii peste timp. Activitatea de editor i-a adus multe satisfacţii, ca şi cea de editor/tehnoredactor a celor 20 de antologii ANAMAROL de poezii şi proză, prezentate acum. Şi câte nu mai are de spus şi de făcut laborioasa Rodica Elena Lupu... Despre George Roca, am spus că, aşa cum îl recomandă şi numele, este o „rocă dură”, una de neclintit din calea dreptăţii, dar una cu chip uman, cu ochi albaştri ca seninul cerului, cu priviri pline de lumină şi căldură ca o litanie ce se revarsă în inimile noastre înrobindle pe loc. Fire optimistă, tonică, se joacă ingenios cu umorul folosit ca un scut împotriva platitudinii şi a trivialităţii, dar şi ca un mod de a rezista şi de a nu se lăsa înghiţit de monotonia cotidianului, astăzi dominat de prea mult cenuşiu. Generozitatea sa este fără margini, aşa cum fără margini sunt scrierile celor peste 1.500 de scriitori pe care îi publică făcându-i cunoscuţi în lumea largă. Face o muncă „fără de arginţi”, doar din prea plinul inimii sale, o muncă închinată limbii şi culturii neamului nostru şi din dragostea ce-o poartă semenilor noştri. Aflându-se în deplină

nr. 87, 2015

Climate literare maturitate, acum culege succesele din activitatea de publicist, ori pe cele de grafician, colaborator al editurii ANAMAROL, dar şi ca poet şi prozator, creaţii izvorâte din resorturile harului divin. Din ele ţâşneşte o deosebită delicateţe, o aleasă nobleţe din care nu lipseşte elanul masculin. Scrisul său ne face mai bogaţi în spirit şi ne oferă echilibru şi armonie interioară. Cu obiectivitate şi preţuire îi putem oferi acestui umanist prin vocaţie şi creaţie un loc important în cultura românească, chiar din timpul vieţii sale. Referindu-mă la Milena Munteanu Liţoiu, am spus că are

sertarele doldora de scrieri, că a avut multe apariţii în diverse reviste, participări la mai multe antologii ori la concursuri pentru care i s-au oferit premii, lăsând debutul în volum să apară mai târziu. Aşa se explică faptul că primul său volum intitulat „Departe de ţara cu dor” arată o mâna sigură. Meşteşugul, răbdarea, dăruirea cu care a fost înzestrată autoarea a transformat universul comun în unul original, cu totul special, dobândind virtuţi artistice deosebite. Scrierile sale dovedesc o privire riguroasă şi profundă, apreciată de cititori.

Cultura sa aleasă îi înnobilează scrisul, iar suflul cald, bine temperat, dă viaţă scriiturii. Pe porţile editoriale de curând deschise, îi dorim să-şi ia drumul în lume multe şi interesante volume, care să prindă viaţă din noianul de gânduri şi sentimente care îi umplu existenţa. Încheierea acestui eveniment ne-a adus în minte comparaţia cu floarea mult preţuită de care nu vrem să ne despărţim şi o presăm pentru a ne însoţi în timp printre filele unei cărţi. Elena BUICĂ

FUMIO KITAOKA - GRAVURA ÎN LEMN DOREL SCHOR Am cunoscut-o în Tel Aviv pe Mariana Kitaoka, o bună cunoscătoare a artelor plastice. Ea mi-a relatat, apropo de un articol al meu despre pictura pe mătase apărut în revistă, că ruda ei Fumio Kitaoka a lucrat mult şi pe mătase, dar mai ales gravură în lemn. La întrebarea mea dacă are vreun tablou de acesta, mi-a răspuns că are mai multe. Este un bun prilej de a vă prezenta acest gen deosebit de artă. Fumio Kitaoka este un nume foarte cunoscut în Japonia şi nu numai. E unul din maeştri japonezi ai gravurii in lemn, care îmbină vechea gravură tradiţională japoneză, colorată, cu gravura

nr. 87, 2015

occidentală, de preferinţă realizată în alb - negru. Lucrările lui sunt în majoritate figurative, dar nu se refuză abstractului. El are calitatea de a se adapta la expresionismul european, mai ales datorită faptului că după ce a absolvit Academia de Arte Fine din Tokio, a urmat cursurile celebrei Ecole Nationale des Beaux Arts din Paris.

Cucerindu-şi notorietatea, Kitaoka este invitat apoi să conferenţieze în America. Şi-a imbogăţit mereu opera cu tehnici ale artiştilor occidentali, a contribuit cu noutăţi în percepţie şi perspectivă, sa remarcat cu o originală direcţie spre abstract şi expresivitate, dar structura sa intimă, individuală rămâne profund niponă. Artistul japonez a revoluţionat arta tradiţională din ţara sa, păstrându-i caracteristicile, dar îmbogăţind-o cu

elemente ale cubismului francez şi ale expresionismului german. El a adus în domeniul graficii în lemn din patria soarelui răsare noutatea suprarealismului dinamic pe care la combinat cu stilul contemplativ şi ambianţa metafizică japoneză. Fumio Kitaoka (1918 - 2007) este bine reprezentat nu numai în muzeele din ţara lui natală, ci şi în numeroase instituţii de artă din lume. Se remarcă în mod special Muzeul de Artă Modernă din New York, Muzeul de Arte Fine din Boston, Muzeul de Arta din Chicago, Muzeul National din Varşovia şi Muzeul Japonez din Israel.

Climate literare

Pa[aport pentru eternitate (Prefa]\ de Ion Iancu Vale) Iată-l pe profesorul Paul Nenciu, dascăl cu vocaţie şi o vastă experienţă la cea de-a treia sa carte „Paşaport pentru eternitate”, realizată în plină maturitate, şi marcată profund de această inevitabilă postură biologică, prin imprimarea în scriitura sa a unui surplus, firesc dealtfel, de înţelepciune şi de înţelegere majoră a condiţiei umane. Ca şi în primele două cărţi realizate până acum: „Arc peste timp” (2010) şi „Din freamătul vieţii” (2012), acest intelectual, formator cultural şi în cele din urmă poet, nu cedează şi îşi continuă şi prin prezentul volum, demersul susţinut, pe care şi l-a asumat în momentul când a purces la greul, dar frumosul travaliu al creaţiei literare. Personal am considerat şi consider in continuare, că înainte de orice altceva, cea mai importantă calitate a unei opere literare este mesajul pe care aceasta îl sugerează sau îl evidenţiază, şi îl transmite, lucru

pe care în poeziile sale, Paul Nenciu, îl face cu convingere, sinceritate si tenacitate. Domnia sa, prin felul în care scrie în acest volum, nu face artă pentru artă, constituindu-se un mesager foarte vocal şi un mărturisitor sincer, rostul creaţiei sale fiind bine ţintit, adânc determinat, şi care are drept scop inocularea în mintea şi în sufletul cititorului a unor sentimente şi principii majore de viaţă, precum patriotismul, iubirea de glia strămoşească, veneraţia faţă de valorile create de înaintaşi, cinstea, omenia şi a tot ceea ce înseamnă dragoste de adevăr şi frumos... Multe din poemele din această carte, autorul ca mărturisitor, le dedică frumoaselor şi pitoreştilor meleaguri natale, oamenilor dragi şi apropiaţi, profesiei sale (de dascăl cu „D” mare, cum spune undeva, chiar autorul), trăirilor cotidiene, fireşti şi paşnice şi tuturor, celor în mijlocul cărora a trăit şi încă mai trăieşte.

Autorul este un un extrovertit ce îşi etalează cu nonşalanţă gândurile, amintirile, visele, tristeţile, bucuriile şi speranţele, cu un ton natural şi degajat, fără a friza ridicolul sau un sentimentalism exagerat. De remarcat şi faptul că o mare parte din cele peste o sută treizeci de poeme din carte, sunt adevărate manifeste sociopolitice ce radiografiază atent şi obiectiv fenomene, caractere umane şi evenimente ce au avut loc până şi după ’89 si care au marcat si au afectat în mod negativ şi în profunzime societatea, neamul şi ţara noastră. În poemele din această carte îşi exprimă durerea şi revolta faţă de aspectele amintite, dar şi speranţa într-o schimbare în mai bine. Nu poate fi trecută cu vederea nici latura metafizică, a credinţei în Dumnezeu, care-şi găseşte aici un spaţiu important. Conştient de iminenţa morţii, autorul, „trece în revistă” (cum tot el remarcă), cu seninătate şi fără temeri aspecte şi etape de viaţă parcurse, fie ele bune sau rele, pregătindu-se moral, şi împăcat cu sine însăşi, pentru trecerea ireversibilă în Lumea de Dincolo, eternă, misterioasă şi necunoscută. În ceea ce priveşte prozodia, mecanica scriiturii, metodele stilistice de exprimare utilizate sunt simple, nesofisticate. Paul Nenciu, folosind cu uşurinţă dulcele vers în stil clasic, recurge la modul direct,

nr. 87, 2015

Climate literare penetrant, nemetaforic, pentru că aşa cum spuneam, la el scopul primordial este mesajul pe care-l transmite. Astfel abordând tonuri baladeşti, pas-telante şi pamfletare reuşeşte pe deplin, în demersul său, de a se face uşor de citit, şi de asimilat şi de a comunica cu brio ceea ce şi-a propus să transmită cititorului. Şi în finalul scurtului meu logos nu pot trece cu vederea, că această carte, (ca de altfel şi cea precedentă), a putut vedea

lumina tiparului cu sprijinul financiar, generos şi dezin-teresat al Consiliului Director al C.A.R.P. „Speranţa” din Pucioasa, al cărui lider este domnul Dragomir Diaconescu, si cu implicarea benefică a scriitorului şi omului de carte Ion Bratu. Notez că nu am recurs la inserarea, în textul meu, a unor exemple (titluri, strofe, versuri), de mine mai sus, invitându-l să din cuprinsul cărţii, pentru a lăsa parcurgă cu atenţie cuprinsul şansa, prezumtivului cititor, de a cărţii, pagină cu pagină. descoperi personal cele afirmate Lectură plăcută şi... AVE!

Concurs literar ,,Tezaurul toamnei” I.I.V. În cadrul proiectului naţional ,,Săptămâna Educaţiei Globale” pe data de 20 noembrie 2015 s-a desfăşurat la Şcoala Gimnazială ,,Profesor Paul Bănică” din Târgovişte un amplu şi spectaculos program, cultural artistic, sugestiv intitulat ,,Tezaurul toamnei. Tradiţii de ieri, obiceiuri de azi”. Acţiunea a avut în cuprinderea ei şi un Concurs de Creaţie Literară la care au participat elevi-condeieri din şaisprezece unităţi şcolare, din judeţul Dâmboviţa, câştigătorilor oferindu-li-se diplome şi premii în cărţi. Concursul a fost coordonat de către profesorii Iuga Anca, Costea Nela şi Costache Violeta. Au jurizat poetul Ion Iancu Vale, profesorii Iuga Anca, Burducea Mădălina şi Urucu Mariana. (Lista cu premianţii concursului literar va fi inserată în nr. viitor) Au fost prezenţi la această mega festivitate culturală, de divertisment şi caritabilă un foarte numeros public format din elevi şi părinţii lor, artişti, oameni de cultură, profesori şi notabilităţi didactice precum profesor Sorin Ion - inspector general şcolar, sau profesor Luminiţa Popescu - inspector şcolar, şi mulţi, mulţi alţi spectatori. Pe data de 22 decembrie 2015, in urma unor grele suferinţe, a încetat din viaţă, la vârsta de 77 de ani, valorosul scriitor Gheorghe Palel, din Bucureşti. Om de o impecabilă ţinută morală, generos, loial şi de o rară bunătate, a lăsat un gol imens în sufletul celor din minunata sa familie, dar şi a mulţilor prieteni ce ia avut. Încă de la apariţia revistei ,,Climate literare”, poetul şi prozatorul Gheorghe Palel ia fost un colaborator şi un susţinător activ şi dezinteresat, dispariţia lui însemnând o irecuperabilă pierdere pentru aceasta. Noi colegii săi de breaslă şi zbor îi vom purta o amintire şi o şi o nestinsă veneraţie. Dumnezeu să te odihnească în pace Domnu' Palel! Redaţia

nr. 87, 2015

Climate literare

Aho, Aho... copii şi fraţi! Mariana Mihuţ

Mariana Mihuţ

nr. 87, 2015