Climate literare nr78,2014

78-7 79 mai - iunie

Mateiu Caragiale Dan Boantã Luca Cipola Radu Enache George Smarandache Adriana Georgiana Epure Constantin Popa Florin Vârlan Neamþu Octavian Lupu George Toma Veseliu Vilia Banþa Daniel Gorun Gheorghe Valericã Cimpoca Ion Iancu Vale Dorel Shor Nicolae Nicoarã Horia Gheorghe Palel Marian Hotcã Harry Ross Corina Georgescu Propus de A.S. Ion Iancu Vale Gabriela Janic Costin Colea Magdalena Brãtescu Al. Florin Þene Teodora Patty Andrei Pleºu Gheorghe Neagu *** Festivalul „Ion Budai Deleanu” *** Festivalul „Primãvara albastrã”

Poeme Jurnalismul de telviziune...

Poeme O perspectivã modernã...

Paradis intercultural Acceptare, respect, oameni Extenþialismul transcendent Poeme Copacul viu...

Sublima armonie Poeme Marin Preda În cãutarea adevãrului Vorba multã...

Ziceri Poeme Ozunca Poeme Povestire în alb Povestea unui lac micuþ Platon l-a întrebat pe Socrate „Visuri târzii” Cugetãri Poeme Agentul Problemele fundamentale...

Debut poetic Micã antologie...

Cocãlaru literar

3 4 4 5 6 7 8 10 11 13 16 17 20 21 22 22 23 25 26 27 28 29 30 30 31 33 35 36 37 38 39

Poeme de

Mateiu Ion Caragiale (1885-1936)

Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.

E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat, În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene, Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.

Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir, În mâna-i - spelbă floare de ceară străvezie Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Boierul Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire Boierul... Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură, Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură, Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.

E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire, Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură, Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură, Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul, De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul, Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul. Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

Cronicarul Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie În care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin, Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.

An după an înşiră, domnie cu domnie, Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverşunată îşi moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.

Iar pe asupritorii batjocoritei ţări, Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când Răsare printre umbre domniţa cu chip blând, Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.

Domniţa Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene

nr. 78 n mai 2014

Ca un potir de sânge un roşu trandafir Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe, Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

Curţile vechi De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline, Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte Surpata zidărie şi frântele tulpine; Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte, Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte O lucie cunună uitatelor ruine.

Adânc ca de o vrajă par ele adormite, Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite; Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă, Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene, Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă, Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

Întoarcerea învinsului Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit, Spre casa părăsită în văile uitării, Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit, La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit, Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere, Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător, Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor, Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

3

Nea Persepolis Dal punto vernale fiero lo scorrer del tempo, giace la legione nella torre del silenzio, tace lo sciame, chino alle sue frequenze.

L’ultimo miglio, terra e radici, bramando la costa da sale assetata.. e sulle maioliche in lontananza lessi la pellicola di sole riarsa, l’uomo alla fine dell’uomo..

Lo specchio non riflette campo di battaglia, tampoco un ciglio che tratteggi l’Ahura Mazdâ qual fiore di damasco.

Nea Persepolis Din punctul vernal mândru decursul timpului, zace legiunea în turnul tãcerii, tace roiul, aplecat la frecvenþele lui.

Ultima milã, pãmânt ºi rãdãcini, râvnind coasta de sare însetatã.. ºi peste majolicii în depãrtare eu citii pelicula a soarelui uscatã, omul la sfârºitul omului..

Oglinda nu reflectã câmp de bãtaie, nici chiar o geanã care sã schiþeze Ahuramazda precum floare de damasc.

Luca Cipolla

ESPACIO NIRAM PARADIS INTERCULTURAL George descriu, cu puţine cuSmarandache vinte, activitatea acestor Madridul - metropola în care amurgul trezeşte parcă la viaţă toată suflarea. În centru, străzile sunt animate de forfota trecătorilor de toate vârstele. De pe terasele localurilor răzbat voci vesele, în felurite limbi, exprimând tumultul vieţii de noapte în care se desfăşoară evenimente uluitoare. Intrând pe strada Independencia Nr.2, pe partea stângă te întâmpină cu o căldură un lăcaş amenajat cu bun gust, al cărui aranjament de interior, realizat cu măiestrie, te introduce într-o lume mirifică ce te poartă prin labirintul artei. Atmosfera plăcută şi privirile calde ale unor oameni sinceri şi deschişi la suflet te învăluie ca într-un nor de magie care te determină să te lepezi de cele lumeşti şi să te alături, necondiţionat, unui tărâm parcă desprins dintr-o lume lipsită de păcat, animată numai de înţelepciune şi frumos.

Aşa mi-aş permite să

6

oameni fără odihnă care, prin eforturi, uneori depăşind cu mult limitele fizice dar şi financiare ale condiţiei umane, reuşesc cu prisosinţă să ducă pe simezele cunoaşterii cultura de pe întregul mapamond.

De o modestie şi sinceritate dezarmante, fondatorul şi sufletul acestei mişcări culturale, artistul Romeo Niram te cucereşte de la prima vedere. Hotărât şi înzestrat cu un simţ dezvoltat al cunoaşterii, bun organizator al unor evenimente de un rafinament aparte, a atras alături de el o serie de oameni de cultură de origine română, spaniolă, dar şi de alte naţionalităţi. Devotamentul său pentru promovarea culturii universale şi realizările deosebite pe care le-a obţinut l-au propulsat în rândul elitei culturii spaniole, fiind astfel primul cetăţean străin care a fost invitat să facă parte din Garda Regală a Spaniei (Reales Tercios), cu gradul de locotenent.

Pentru această prodigioasă activitate, în 2009, artistul a primit decoraţia pentru merite deosebite, fiindu-i înmânată de generalul Jose Manuel Fuentes Cabrera, preşedintele gărzii Reales Tercios. În acest an, cu ocazia ceremoniei anuale de decernare a „Premiilor Reales Tercios“, Romeo Niram a primt distincţia „Premiul pentru Merite Deosebite“, pentru bogata activitate de promovare a artei şi culturii universale, pe care artistul plastic român o desfăşoară în Spania, fiind invitat şi un alt artist plastic român, Tudor Şerbănescu. Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa Alteţei Sale Regale Leandro Alfonso Luis de Borbón Ruiz, unchiul Regelui Spaniei, Juan Carlos I de Borbón. Înconjurat de o mulţime de oameni consacraţi fenomenului artistic cum ar fi: Tudor Şerbănescu, fondator al Centrului Pro-Art, Fabianni Belemuscki, director la Revista Niram Art, Bogdan Ater, scul-

ptor şi fotograf, aduc în lumina unui public numeros dar în acelaşi timp şi select, adevărate perle ale culturi universale. Febra acestei mişcări a atras astfel şi o serie de personalităţi din lumea culturii spaniole care în prezent sunt angrenate în acest proces extraordinar de promovare culturală: Miguel Angel Galan Segovia - directorul Edituri Niram Art; Antonio Calderon de Jesus, fondator al Galeriei Artejescal, Hector Martinez Sanz, scriitor şi director al Revistei culturale Madrid en Marco, Ignacio Pajon Leyra, dramaturg, director al Edituri Antigona, Tales Jaloretto, jurnalist cultural şi actor ş.a.

Pornind de la premisa promovării culturii româneşti în metropola spaniolă, artistul plastic român Romeo Niram pune bazele unui puternic curent artistic prin care să atragă publicul tânăr spre arta contemporană. În decursul celor câţiva ani de activitate arealul cultural sa extins atrăgând

4

nr. 78 n mai 2014

Acceptare.

Respect.

Oameni Adriana Georgiana Epure Oamenii trebuie respectaţi în mod egal, fiecare dintre noi având calităţi şi defecte pe care trebuie să ni le acceptăm reciproc. Această acceptare este sursa respectului faţă de celalalt, iar respectul conduce la bunul mers al societăţii în care traim. Este important să învăţăm să nu catalogăm oamenii după stereotipurile impuse de societate, să îi cunoaştem înainte să îi judecăm. Să învăţăm că oamenii sunt diferiţi, pentru că aşa trebuie să fie şi să înţelegem cât de benefic este acest lucru. Cum altfel ar evolua societatea dacă toţi am fi creaţi dupa aceeaşi matrice, cu acelaşi mod de gandire? Acolo unde oamenii sunt diferiţi, apar şi idei diferite. Iar sânul său valori 4 laincontestabile ale

culturii româneşti dar şi valori culturale aparţinând Spaniei, Portugaliei, Moldovei, Israelului şi altor naţii care s-au bucurat în aceeaşi măsură de atenţia şi dăruirea acestei oaze de cultură, al cărui oxigen sa răspândit cu un iureş nebun în rândul publicului madrilen.

Numeroase expoziţii realizate în Galeria de Artă Nicole Blanco, din

nr. 78 n mai 2014

acolo unde ideile sunt diferite, ia naştere diversitatea. Cu toate acestea, de multe ori greşim fără să ne dăm seama sau fără să ne gândim prea mult la spusele noastre, aruncând păreri în stânga şi în dreapta despre oameni pe care dacă i-am cunoaşte, am afla că sunt diferiţi de părerile noastre iniţiale. Este important să oferim acelaşi respect pe care dorim sal primim, chiar dacă în anumite situaţii tot noi suntem cei care au de pierdut, deoarece viaţa nu este întotdeauna dreaptă cu oamenii cinstiţi.

Este important să învăţăm şi să acceptăm că oamenii sunt mai importanţi decât lucrurile materiale. Într-o lume guvernată de bani, preţuirea celui de lânga scade în raport cu dorinţa confortului personal. Desigur, orice om are dreptul să-si dorească o viaţă bună şi să muncească pentru asta, însă este important totodată să ştim să-i apre-

ciem pe cei din jurul nostru, fără a fi egoisti. Este important să ne educăm copiii să fie altruişti, generoşi, să cunoască bucuria de a împărţi cu celalalt, să mulţumească atunci când este cazul, să înveţe în primul rând să fie oameni. Deoarece ei sunt cei care în viitor ne vor lua locul şi cu siguranţă ne vom dori ca ceea ce am lăsat în urma noastră să conducă spre evoluţie. De multe ori auzim că generaţiile ce vin din urmă sunt din ce în ce mai rele, needucate, “depravate”, însa nu ne punem întrebarea “Rezultatul cui sunt aceste generaţii tinere?”.

Nu cumva al celor,mature, actuale? Nu acestea impun modelul dupa care se dezvoltă lumea în care trăim? Este important să ştim să selectam informatiile de care avem nevoie atunci când suntem bombardaţi de cantitati industriale de mondenităţi, de amănunte din viaţa unor persoane care nu o vor influenţa niciodata pe a

noastra; să ştim să ne ferim, chiar şi în cea mai mică masură de manipularea mass-mediei, să refuzăm să fim leneşii care-şi pierd dupa-amiezile în faţa televizorului, schimbând canalele în căutarea scandalurilor televizate. Este important să învăţăm să promovăm lucrurile cu adevărat valoroase, să încurajăm iniţiativa şi să răsplătim succesul. Răsplata aduce motivaţia de care este nevoie pentru a progresa şi de a scăpa de aceste obiceiuri defectuoase pe care le-am deprins de-a lungul vremii.

In fond, este important ca noi, „cei de astăzi”, sa constituim un model demn de urmat pentru aceia care voi fi „cei de maine”.

incinta Cafenelei literare Espacio Niram, fondată de două mari personaliţăţi ale culturii: Prof. Dr. Dan Caragea şi Dr. Begona Fernandez Cabalerio, au promovat o serie de artişti contemporani: pictori, graficieni, fotografi.

Pragul acestui lăcaş de cultură a fost trecut de o serie de personalităţi ca: Laurenţiu Damian, Matei Vişniec, Cristian Mungiu, Doina Levintza, Ioan Es. Pop,

Dan Caragea, Simion Doru Cristea, Ştefan Mitroi, Varujan Vosganian, George Roca, Ionela Flood - a căror operă culturală cuprinde de la artă la muzică şi literatură, la film şi teatru.

De asemenea au fost promovaţi tineri artişti şi poeţi români: Cristina Vlasin, Maria Chirilă, Ioan Dan Tolgy, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Claudiu Komartin, Ana Maria Popa, Constantin Popa, Constantin T. Ciu-

botaru, Marin Traşcă.

Viaţă efervescentă, spiritualitatea ce sălăşluieşte în sufletele acestor „îngeri” neobosiţi, robi pe altarul artei, creează în acest spaţiu pământean situat în inima Madridului o adevărată „oază spirituală” în care, dacă pătrunzi fie şi o singură dată, spiritul ţi se descătuşează alăturându-se unui ideal ce tinde spre Univers asemenea coloanei brâncuşiene.

7

Existenţialismul transcendent (2) Constantin Popa zeşte în această realitate căreia După ce am stabilit ca Dumnezeul religiilor este fals (cu întreaga încărcătură teologică construită în jurul conceptului de Dumnezeu religios –Dumnezeu salvator, inspiraţie divină, demoni, minuni, rai, iad, purgatoriu, vămi, etc) devine inevitabilă întrebarea: la ce bun un Dumnezeu care nu se implică cu nimic în lume? Din două motive.

Pentru că este cauza apariţiei universului şi vieţii, asta dacă nu acceptăm creaţia spontană şi deci accidentul. Dumnezeul creator nu poate fi cunoscut, decât în urma acţiunii de a crea (deci prin reflecţia existenţei noastre), şi nu intervine în universul material peste legile fizicii impuse la Big Bang (cum putem vedea în orice situaţie de la suferinţa umană, lanţul trofic, sau la univers), aceste legi reprezentând condiţiile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii şi a omului. Însă atunci omul este aruncat, abandonat în această lume a suferinţei şi morţii, prin neimplicarea lui Dumnezeu în viaţa omului. Dacă universul şi condiţia umană (ca specie) au o substanţă şi un determinism (spaţiu, timp, determinism biologic, genetic), deci la nivel macro esenţa precede existenţa, la nivelul micro individul există pur şi simplu pentru că nu a decis liber să existe, iar în acest caz existenţa individuală precede esenţa. Individul poate să existe la fel de bine cu a nu exista, fiind în acest caz o fiinţă de prisos, o fiinţă contingentă. Deci el există, se tre-

1

8

trebuie să-i facă faţă, să-şi construiască viaţa prin efort, fără ajutor exterior, să decidă permanent, asta ducând la sentimentul de angoasă şi disperare, însă, în acelaşi timp şi la acţiune şi responsabilitate, astfel că fiecare individ în parte răspunde atât pentru el cât şi pentru toţi. În acest context al singurătăţii profunde şi a sentimentului de abandon, omul sau acceptă realitatea aşa cum este sau se revoltă (precum Omul revoltat al lui Camus) împotriva vieţii însăşi, a nedreptăţii, a imposibilităţii de control asupra suferinţei, bolii şi a morţii. Omul se revoltă împotriva unui Dumnezeu care nu intervine în lume.

Deci, în aceasta situaţie pentru om Dumnezeu există pentru a fi condamnat.

Dacă am ajuns la concluzia că universul a avut nevoie de un creator, şi deci mergând pe argumentul cosmologic (lanţul cauză-efect nu poate merge înapoi la infinit), atunci Dumnezeu trebuie să fie o entitate necauzată deci infinită şi necunoscută prin însuşi caracterul infinit. Însă chiar dacă nu putem cunoaşte ce este Dumnezeu, ce l-a determinat să creeze, de ce nu am avut libertatea de alegere înainte de a exista, de ce am ajuns la existenţă în acest univers (refuz să cred că acesta este cel mai bun univers posibil asa cum afirma Leibniz), şi totuşi considerând că viaţa nu este un accident, atunci ar trebui să aibă un sens şi prin sens înţeleg transcendenţă,

2

pentru că altfel existenţa ar fi mai fără sens decât accidentul însuşi, deoarece ar fi absurd ca singurul sens al vieţii să fie suferinţa şi inevitabilitatea morţii. Astfel că transcendenţa înseamnă că omul depăşeşte condiţia finită şi trece în infinit. Cum acest lucru ştim că nu este posibil în viaţă, ar trebui să se întâmple după moartea fizică. Dacă considerăm sufletul ca şi capacitatea de a raţiona, şi deci o conexiune între minte şi corp, făcând parte din realitatea materială finită atunci noţiunea de suflet etern este nefondată pentru că am stabilit că doar Dumnezeu este fără de început. Şi atunci ce va transcende, dacă observăm limpede că trupul este supus putreziciunii? Spiritul!, însă este imposibil de stabilit (pentru că vorbim de infinit) ce anume din om va depăşi condiţia finită, chiar dacă mi-ar plăcea să cred (fără nici un tip de argumentaţie, însă din necesitatea atractivităţii ideii) că memoria clipelor frumoase va fi eternă.

Moralul, pe de altă parte este o convenţie socială, impusă de instinctul de supravieţuire, care ar trebui să garanteze integritatea şi libertatea fiecărui individ în parte. Este modul artificial

4

nr. 78 n mai 2014

de om (precum şi 4 creat conceptul de societate)

pentru a se raporta la relaţiile dintre indivizi diferiţi. Astfel acţiunile şi consecinţele moralului au valabilitate doar în limitele vieţii materiale, binele şi răul nefiind transcendente. Cum am stabilit mai sus că Dumnezeul religios nu există, de aici rezultă că şi ideea de ”rai” este nejustificată, iar ideile ”mântuirii individuale” şi a ”Judecăţii de Apoi” nu sunt altceva decât impunerea moralului prin frică. Înseamnă că fără Dumnezeu totul e permis, aşa cum se întreba Dostoievski? Nicidecum! În opinia existenţialiştilor, omul este singur responsabil de acţiunile sale, are libertatea de a alege ce să devină (chiar dacă limitată, ţinând cont şi de determinările pe care le-am adus în discuţie mai sus). În acest caz binele este făcut nu ipocrit în vederea vreunei recompense (cum se întâmplă în religie prin mântuirea individuală), ci din motive naturale (atâta timp cât suntem dotaţi cu raţiune, liber arbitru şi voinţă, deci nu suntem animale) şi sociale, ba chiar egoiste (e datoria fiecăruia să contribuie la o lume mai bună, pentru că dacă contribui ca individ la o lume mai bună îmi e bine şi mie).

Responsabilitatea înseamnă deasemenea şi necesitatea unei justiţii care să garanteze libertatea fiecărui individ în parte. Chiar dacă pare un ideal imposibil de atins, omul trebuie să tindă spre construirea unei lumi fără sărăcie, fără frontiere sau interesele unora în detrimentul altora.

Astfel că viaţa, universul material, timpul şi spaţiul ar fi (doar prin analogie) pentru infinit ceea ce este Uterul pentru viaţa materială, o lume de tranziţie de la concepere la nemurire. Însă asta nu duce la ideea că sinuciderea este de preferat? Pentru ce să trăiesc în suferinţă, şi să fac faţă greutăţilor, dacă oricum voi depăşi condiţia aceasta finită necon-

nr. 78 n mai 2014

diţionat? De ce să nu o depăşesc mai devreme? Nu, din trei motive, pentru că instinctul de supravieţuire mă împiedică, pentru că de asemenea există un sentiment de empatie, care ne opreşte din a face rău celor apropiaţi prin acţiunea noastră egoistă, şi poate cel mai important, pentru că ideea transcendenţei este doar o idee, fără a putea fi vreodată probată, şi deci ar fi o greşeală teribilă ca din cauza unei idei să renunţăm la ce avem.

Cineva ar putea fi indignat de ideea ca ”toţi” ar trece din finit spre infinit, fără nici un criteriu de selecţie (pe care l-am considerat finit şi artificial), susţinând aşadar ideea ”mântuirii colective” , eliminând din discuţie ”vămile” ortodoxe sau purgatoriul catolic, chiar ideea apocatastazei origeniste, care afirmă mântuirea tuturor fiinţelor (inclusiv a demonilor) însă deasemenea în urma unui proces de curăţire. Să vedem pe cine ar putea indigna ideea mântuirii tuturor oamenilor. Pe ateu nu pentru că el oricum nu crede în transcendenţă, şi deci el nu face binele cu un anumit scop, iar creştinul care ar fi contrariat de ideea aceasta mă tem că nu ”merită” raiul pe exact criteriile pe care le consideră juste, atâta timp cât nu este dispus să iubească şi să ierte chiar şi pe duşman (Isus de pe cruce striga: ”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!”, referindu-se la cei care îl omorau).

Am plecat de la faptul că o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii, însă ce utilitate poate să aibă o idee care nu poate fi probată, deci putând fi doar o idee ca oricare alta? De a arăta că se poate concepe un sens al existenţei, deci, fiind împotriva lipsei de sens al existenţei, însă fără întreaga încărcătură dogmatică şi manipulatoare exercitată de către religie (mântuirea omului a devenit un simplu negoţ). Că se poate avea speranţa unei vieţi de după

moarte, fără a ne minţi, fără a fi ipocriţi, că nu trebuie să condamnăm realizările ştiinţifice, sociale sau culturale doar pentru că nu sunt în acord cu ideologiile unei cărţi care nu ar trebui interpretată literal. Condamn religia că nu s-a implicat suficient în problemele reale ale lumii (faptul că există sărăcie se datorează şi eşecului bisericii). Demersul meu nu este de dărâmare a religiei sau a bisericii, (cel puţin nu unul brusc, fără a pune ceva în loc) ci mai degrabă de reformare, de o conectare reală cu omul. În loc sa reprezinte legătura dintre om şi Dumnezeu, religia ar trebui ca mai întâi să fie legătura dintre om şi om. Ar trebui să fie un refugiu al oamenilor marginalizaţi, al oamenilor săraci, neajutoraţi, daţi la o parte de o societate egoistă într-o lume din ce în ce mai imorală. Ar trebui ca religia să fie separată de stat, sprijinind statul prin implicare morală şi socială, nu luând bani de la stat.

Locul de manipulator pe care religia l-a deţinut secole, astăzi îi revine societăţii de consum (fiind în acest sens un eşec al raţiunii), care prin pârghii precum mass-media, Hollyood, MTV, sintagma ”trăieşte clipa!”, etc alimentează partea animalică şi egocentrică a omului, menţinând omul într-o altfel de ignoranţă (a-şi vedea fiecare propriul interes, un spirit al competitivităţii sălbatic, ideea că banul este totul, etc). În aceste condiţii filosofia are rolul pe de o parte de a denunţa derapajele acestor manipulatori, deci un rol critic, iar pe de alta de a încerca să arate căi prin care omul să se poată raporta la toate problemele reale ale vieţii (ştiinţă, Dumnezeu, sensul existenţei, moral, libertate, responsabilitate, justiţie, etc). Arta în aceasta situaţie devine o unealtă a filosofiei, o modalitate de propagare a ideilor filosofice, o încercare de apropiere a oamenilor pentru a crea o lume mai bună.

9

NORD NEBIRUIT Domnule, te chem la duel de fapte, Din biroul rânced, vino în zăpezi Ca s-asculţi cum cade fiecare noapte Sub, înaltă, spada blondelor amiezi!

Un imens incendiu, domnule, mi-e viaţa, Teancul de bancnote pentru tine-s rit, Zilnic o metresă cred că-ţi face piaţa; Nordul meu gigantic e nebiruit.

Eu miros a iarnă, tu, a naftalină, Urci cu ascensorul la etajul doi, Urşii mei, polarii, martori or să vină La duelul aprig ce va fi-ntre noi.

De izbânzi mărunte şi de tinichele Domnule, prea iute, te-ai acoperit Şi de bunăstare nu-ţi încapi în piele, Nordul meu gigantic e nebiruit! Şi te chem, de-acolo, la duel de fapte, Din biroul rânced vino în zăpezi!

Urşii din pădure îmi sunt fraţi de lapte, Dacă nu crezi, vino domnule, să-i vezi!

Urşii mei, bătrânii, dorm cu ei în braţe, Tu, cu secretara şi cu garda ta, Dar tu eşti mai singur, domnule, ca mine, Nordul niciodată nu mă va trăda!

Poeme din volumul

FASCINAŢIA NORDULUI de Florin Vârlan Neamţu Mai strigă-mă o dată peste mare Şi ninge-te domoală peste gând, Năluca hergheliilor de sare, Să fulgere în ochi de lup flămând!

Mi-e dor, iubita mea, de cai sălbatici şi de bărbaţi în stare să-i supună, de vântul stepei, nechezând sălbatic, peste pustietăţile de brumă!

Mai strigă-mă norvegelor imperii Cascadă de uimire cum erai, Să netezeşti cu palme iluzorii, Neliniştite, iernile din cai!

PASĂRE CU ZBORUL SĂGETAT

Mai strigă-te în mine, cu uimire, În cercul nopţii doare-mă puţin, Ci din prăpăstii strigă-mă, subţire Şi ninge-mă sau lasă-mă!

Amin!

CÂNTEC DE STEPĂ Mi-e dor, iubita mea, de cai sălbatici şi de bărbaţi în stare să-i supună, de vântul stepei nechezând sălbatic, de lupii ei muşcând, prelung, din lună!

Eu miros a iarnă, tu, a naftalină, Urci cu ascensorul la etajul doi Şi te-ntreb, atunci, cine e de vină De duelul aprig ce va fi –ntre noi?!

Mi-e dor de anotimpuri siderale şi de cuvântul cel adevărat, când viscole se-ntorc şi, ancestrale, în sânge, clopote de luptă bat!

Dar , te rog, priveşte ca pe-un fel de rit Domnule, duelul ce va fi-ntre noi; Urci cu ascensorul la etajul doi, Nordul meu gigantic e nebiruit!

Mi-e dor, ca şi atunci, de lungi corăbii şi de dragonii lor multicolori, de bezne care-ascut viclene săbii pentru nepământene vânători!

NELINIŞTITE, IERNILE DIN CAI

Mi-e dor, iubita mea, de vântul stepei şi de bărbaţii cei adevăraţi, de aprigi cai şi călăreţi sălbatici, de lupii cei spre lună răsculaţi!

Mai sar prin sânge caii mei, sălbatici, Mai sar prin sânge caii cu blestem, Când dorm prin bâlciuri ude saltimbancii Şi-n rana nopţii singură te chem.

Tu strigă-mă, subţire, prin tunelul Întortocheat risipei dintre noi, Din rana palmei soarbe-mi hidromelul, Iubita mea de ploaie şi trifoi!

10

Femei de sulf, în fumul de ţigară, Cadriluri inventează; pe sub porţi, S-aţin tâlharii la un drum de seară Şi e frumoasă rochia ce-o porţi.

(Ce stranii mai cutreieră cetatea aceste vietăţi din alt veleat, şi, parcă, mi-a furat identitatea o pasăre cu zborul săgetat!) Şi e târziu şi-i iarnă în cuvinte, Tâlharii s-au ascuns, deja, sub porţi...

Nimic nu îmi mai vine-acum în minte, Doar că-i frumoasă rochia ce-o porţi.

ALT CÂNTEC PENTRU SOMNUL IUBITEI Bezmetice pipăie ceaţa mahmură absurde marfare, blindate de ger, plâng becuri închise-n bolnava armură şi frigul e-n arbori, subţire, un ser.

Ce somnul, iubito, o rană cuminte, un Nord desfăcut într-o singură stea; ciudate, doar spaimele strigă-n cuvinte ca icnetul fruncţii izbit de tejghea.

Mi-e dor de pulberi şi mi-e dor de sate prin care te strecori în tainic rit... ( incendiar, în noi, un clopot bate şi prăbuşeşte idolii din mit.)

Adoarme sub brumă veninul de cobră lumina te latră, vrăjmaşă şi rea.

O pumă e noapte şi trece tiptil prin carnea neliniştii aspră şi grea.

Mi-e dor de câte păsări lunecară, în toate sărbătorile păgâne, peste privirea te-blestem şi ruine-... ... Mi-e dor de tot ce este, domnişoară!!

Te bântuie foamea clepsidrelor sparte orbitele orei sunt negre şi seci. ţi-e somnul, iubito, o pată de moarte... doar spaimele, albe şi reci...

nr. 78 n mai 2014

Octavian Lupu „Îmi este tot mai greu să mă înţeleg,” spuse Cristian în timp ce îşi turna o porţie bună de cafea în ceaşcă. „De mai multe zile am impresia că totul îmi stă împotrivă, deşi încerc să fac tot ce pot să îmi controlez gesturile şi gândurile,” continuă aparent într-un monolog ce se închidea asemenea unui cerc din locul de început. „Fii mai concret,” răspunse Mihai. „Nu este indicat să controlezi în detaliu ceea ce simţi, fiindcă mereu vor fi lucruri pe care involuntar le vei omite. Mai degrabă îţi recomand să evidenţiezi ce anume îţi cauzează suferinţa, iar după aceea să te concentrezi pentru identificarea unei posibile soluţii.” „Nu înţelegi că nu există soluţie? De îndată ce aş exprima ceea ce simt cei din jur ar reacţiona împotriva mea fără să le pese de furtuna pe care o port în suflet,” replică Cristian plimbându-se nervos prin mijlocul camerei. „Sunt prins într-un joc fără ieşire, iar acest lucru mă deprimă fiindcă nu intuiesc nicio rezolvare, ci doar o continuă suferinţă până la disoluţia deplină a propriei mele persoane.”

Vântul bătea cu putere în fereastra ce dădea către un parc în care zăreau mai multe alei pe care nu se plimba nimeni la acea oră târzie când noaptea lua în stăpânire oraşul cu tot ce cuprindea el. Norii se

nr. 78 n mai 2014

Copacul Viu Îşi Leapădă Frunzele Veştede În Bătaia Furtunii strânseseră, iar picuri mari de ploaie începeau să cadă ştergând suprafaţa netedă a drumului din faţa casei şi trotuarele flancate de copaci plini de frunze ce foşneau ca într-un cor de glasuri ce vorbeau prin sunete continue ce ţineau loc de cuvinte. „Cauţi o soluţie?” simţi nevoia să intervină Mihai. „Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti pe calea cea bună! Deseori, drumul către ieşirea dintr-o circumstanţă defavorabilă începe prin simplul efort de a depăşi barierele ce te înconjoară, chiar dacă pe moment nu ai încă viziunea continuării jocului vieţii,” continuă el. „Îţi spun din experienţă, că de fiecare dată când ajungi în ‘locul fără ieşire’ la scurt timp se produce o schimbare majoră şi se trece într-un nou cadru.” „Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Tu crezi că exagerez când spun că nu mai identific vreo soluţie? Că în jur nu întrezăresc nicio ieşire? Şi cel mai grav este faptul că nu mai suport acest joc al dedublării prin care îmi maschez simţămintele.

Cât timp pot să merg în

felul acesta?” izbucni Cristian lovind fără să vrea colţul unui scaun ce se răsturnă cu zgomot pe podea.

Un fulger străluci prin mijlocul cerului.

Imediat, glasul unui tunet anunţă începerea furtunii. Vântul bătea în rafale ce îndoiau copacii, smulgea frunzele şi târa crengi rupte pe mijlocul străzii. Ploaia devenea tot mai puternică, iar stăvilarele cerului se deschiseră pentru a permite râurilor nevăzute să se reverse peste pământ, locuri şi oameni, mai precis asupra acelor nefericiţi ce subestimaseră forţa furtunii şi se aventuraseră pe jos sau cu maşina să iasă prin oraş. „Nu sunt doar vorbe,” răspunse Mihai. „După cum ştii, dinamica naturii se reflectă prin alternanţe ce contrastează violent precum noaptea faţă de zi sau iarna faţă de vară. Această alternanţă este normală, dar noi, oamenii, avem tendinţa să ne construim sisteme de gândire ce ignoră alternanţa contrariilor. De exemplu, avem o gândire de ‘vreme bună’ pe care o construim cu atenţie şi mi-

gală, dar ignorăm venirea principiului contrariu pentru care nu ne pregătim defel,” continuă el. „Din această cauză, în loc să ne întărească experienţa alternării principiilor, ajungem să fim slăbiţi tot mai mult, fiindcă pregătirea noastră rămâne unilaterală.” „Ce vrei să spui?” replică tăios Cristian. „Cum să îmi construiesc o viziune de ‘vreme rea’ fără să ajung să mă deprim? Tu crezi că este simplu să ţi se distrugă universul interior datorită trecerii prin experienţe demoralizatoare?

Sau subestimezi forţa adevăratelor încercări ce îţi şubrezesc până la limită resursele interioare? Nu cred că eşti realist în ce afirmi, ci mai degrabă oferi nişte sfaturi aparent logice, dar lipsite de temeiul experienţei.” „Nicidecum,” răspunse Mihai. „Am o experienţă apreciabilă în a înţelege logica alternării fenomenelor în propria mea viaţă. Pe parcursul mai multor zeci de ani am observat cum trecerea de la o extremă la alta a

4

11

Propus de Al.S. Cultura poate fi purtatoare de evlavie crestina. În Rusia, în anii sovietici, când literatura religioasa era inaccesibila, oamenii au învatat despre Dumnezeu din lucrarile clasicilor rusi.

Era cu neputinta sa cumperi sau sa gasesti la biblioteca scrierile Sfântului Isaac Sirul, însa am avut acces la scrierile staretului Zosima din Fratii Karamazov, care au fost inspirate de lucrarile Sfântului Isaac. Literatura, arta si muzica rusa din secolul al XIX-lea, desi seculare în forma, au pastrat o legatura launtrica profunda cu temeliile lor religioase originare. Iar de-a lungul

4

contextului în care mă aflam nu şi-a schimbat vreodată maniera de manifestare. Dacă te raportezi doar la o perioadă scurtă, într-adevăr, lucrurile par dezechilibrate; dar dacă măreşti scara timpului, atunci vei remarca o interesantă armonie, ce scapă percepţiei de moment.”

Norii trecuseră, iar luna apăru pe cer în toată splendoarea ei. Nu era complet plină, dar contururile sale ovale confereau grandoare stelelor ce o înconjurau asemenea unor jerbe întinse pe suprafaţa netedă şi mată a cerului. Vântul devenise calm, continuu şi mângâia coroanele copacilor. Liniştea se aşternu peste întreaga zare, în timp ce luminile

12

Fotograf: Oana Hereş

perioadei sovietice, cultura rusa din secolul al XIX-lea a îndeplinit misiunea care, în împrejurari normale, ar fi fost lucrarea Bisericii.

Acum, ca prigonirea religioasa a luat sfârsit, Biserica a intrat în arena libertatii: nu sunt piedici în calea mi siunii ei. Între Biserica si cultura era un zid, construit artificial în vremurile sovietice. Dar acum nu mai este asa. Slujitorii Bisericii sunt liberi sa conlucreze îndeaproape cu oamenii din lumea artelor si a culturii pentru a lumina lumea. Biserica, arta si cultura sunt împreuna-partase la un câmp misionar comun si împreuna iau asupra-le sarcina comuna de a raspândi luminare.

ani, îmi dau seama că lipsa de perspectivă îmi îngusta viziunea şi nu îmi oferea nicio altă soluţie.” „Îmi pare bine că ai înţeles acest lucru,” spuse Mihai în timp ce privea pe fereastră către cerul bogat de stele. „Din perspectiva prezentului este imposibil să distingi viitorul. Însă dacă vei lua în considerare toată experienţa vieţii prin care ai trecut, atunci vei identifica principii ce animă întreaga existenţă şi care nu se schimbă vreodată.

Astfel, când ajungi la o limită de netrecut, cu siguranţă că urmează un salt neaşteptat pentru ca jocul să continue mai departe. Nu trebuie decât să aştepţi în linişte şi cu răbdare schimbarea situaţiilor din jur; dacă

vrei, este asemenea furtunii, ce nu poate dura la nesfârşit, ci după un timp de dominaţie, se retrage în tăcere pentru a lăsa loc derulării normale a lucrurilor.”

Cristian renunţă să mai bea o nouă ceaşcă de cafea. Privi cerul şi remarcă frumuseţea naturii după trecerea furtunii şi adăugă ca pentru sine: „Cred că este timpul să mergem la culcare. În fond, mâine va începe o nouă zi şi nu am de gând să o împovărez cu greutăţile lucrurilor prin care am trecut!” răspunse el în timp ce părăsea camera şi îşi abandona îndoielile asemenea copacului ce îşi leapădă frunzele veştede şi crengile moarte în bătaia vântului furtunii.

Arta mărturisitoare Mitropolitul Ilarion Alfeiev

© Oana Hereş oraşului licăreau timid asemenea unor licurici împrăştiaţi printre firele de iarbă. „Vrei să spui ca dacă voi privi dintr-o perspectivă mai amplă, atunci voi putea distinge o soluţie oferită chiar prin schimbarea ce va veni?” răspunse Cristian de data aceasta pe un ton calm. „Da, ai dreptate când spui că există o alternanţă a principiilor, iar închiderea perspectivei precede deschiderea sa ulterioară. Îmi aduc aminte când în adolescenţă am vrut să îmi pun capăt zilelor din cauza unor suferinţe, pe care acum le consider de-a dreptul ridicole. Doar instinctul de conservare m-a scăpat în acea ocazie, dar revizuind experienţa după treizeci de

nr. 78 n mai 2014

Sublima armonie sau infinitul substanţei umane de la Dante la Florea Turiac (4) George Toma Veseliu Analiza strict socialpolitică dar, totodată, şi filosofică, domenii complementare ale Existenţei capătă sens doar prin rugă, prin apelul final spre Creator. Din acest punct de vedere poezia, ca mod oarecum autonom de cunoaştere are vreun rol în determinarea fiinţei cu ajutorul necesar al ştiinţei filosofiei socialului? Desigur că numai credinţa în capacitatea divină dă poetului speranţa întoarcerii în zona sublimei armonii. Ceea ce cu adevărat nelinişteşte e complexitatea umană a problemelor pe care poemul le tratează, reluând, la nesfârşit, pe toate părţile tema existenţei.

Nimic nu îi e străin poetului care se adresează cititorului ca unui duhovnic divagând în termeni morali chestiunile speciale biblice, filosofice dar, mai ales, sociale.

O armonie sublimă venită dinspre societate e de altfel patriotismul ardent al poetului Florea Turiac nemulţumit de starea gravă economică a României contemporane: „Mereu cu grija zilei care vine,/ Că vom ajunge să mâncăm şi paie,/ Suntem

nr. 78 n mai 2014

supuşi sentinţei lor haine,/ Zdrobiţi sub talpa multelor gunoaie./ Că buzele nu sunt pecetluite/ Şi că-njurăm tot răul ce neaşteaptă,/ Ce legi mai sunt acum orânduite,/ Dreptatea cum se-aşează, pe ce treaptă?!...// Eu cer acelor ce-s la înălţime:/ Nu ignoraţi nici prostul nici deşteptul/ Şi căutaţi în marea adâncime/ A minţii voastre să vă daţi acceptul/ Să puneţi ţara iarăşi pe picioare,/ Să fie omul mulţumit în sine/ Căci el e cel ce caută cuardoare/ Cu ce-i dator şi ce lui îi revine!” (Cântul XIX, strofele 13 şi 14).

Poetul face o analiză riguroasă a sistemului administrativ, a conducătorilor vinovaţi de proasta gestionare a potenţialului economic, profesional şi social al României postrevoluţionare: „Te poţi numi erou, dacă poporul/ Nu mai doreşte să-i conduci destinul,/ Când doar cu chinuri i-ai umplut ulciorul/ Şi cu obidă i-ai făcut şi plinul?!/ Cu răul rău, spre a-ţi atinge ţelul/ L-ai răzvrătit ţinându-ţi ura pasul/ Sfidând şi Creatorul dar şi Mielul,/ Că-n raţiune n-ai găsit popasul!/[...]/ Căci au uitat pâraiele de sânge/ Ce s-au vărsat, spre a o duce bine/ Şi cel ce râde, dar şi cel ce plânge:/ Să sugă toţi la ţâţele divine/

A altor zile ce-au dorit să fie,/ C-avem plantate toţi aceleaşi gene,/ Să ne iubim cu toţi fără trufie,/ Că-acelaşi sânge ni se scurge-n vene!” (Cântul XX, strofele 1 şi 8).

Poetul, după cum bine se observă, alătură două sisteme de haos economic, social, politic, speranţa îndreptând-o spre Credinţă, ultima soluţie.

E de prisos a urmări vers cu vers aceste teme începând cu geneza bunăoară, ca pretext de a privi universul sub o etică specială, unde Păcatul are rolul său decisiv, căci, în ultimă instanţă, de la un cânt la altul, poetul deliberează tranşant idei cu caracter general într-un limbaj fără pretenţii de rigoare academică, filosofică, cu mijloacele lexicale ale limbii literare comune notând, strofă cu strofă, călătoria spre Adevăr, Veşnicie, Moarte.

Există însă în întreg poemul o speranţă a Binelui, a Frumosului, a Armoniei. În ultimă instanţă, ce-şi doreşte cu atâta ardoare poetul?

Nimic altceva decât să fie ferit „să treacă prin râul Lethe”: „De-ar fi s-aleg din zeci de ipostaze/ Sus, stea mă vreau, jos – fluviu de iubire” (Cântul XIV, strofa 2).

E de înţeles că actul de a accede la Absolut, nu

Florea Turiac este pentru un creator pământean un păcat, deci nimic gratuit. Ce model poate să-şi aleagă poetul?

Fireşte pe Hercule cel supus la „munci”: „Urcând pe brânci, chiar dacă pe-ndelete/ Tot voi ajunge-n Parnas, sus, pe munte” (Cântul XIV, strofa 5).

Dacă fiinţa este explicată de teologie prin principiul libertăţii, al credinţei, dacă Creatorul oferă omului şansa opţiunii în acest sens, creatorul uman este, prin natura lucrurilor, parte din miracolul divin. Nu întâmplător Florea Turiac face trimitere la „Divina Comedie”, convins fiind de eficienţa actului eliberator de păcate prin purificare, mântuire: „Cum Dante, în Divina Comedie,/ Condus de prea frumoasa Beatrice,/ Redă Infernu-n foc şi în urgie,/ Apoi tot Purgatoriul, ce-n matrice/ Pe mulţi îi curăţă de-a lor păcate/ Şi-n Paradis îi trece-n bună pace/ Ca nişte îngeri ninşi cu nestemate/ Ce pentru noi de-aici, minuni vor face” (Cântul XVII, strofa 1).

E convingerea supremă a poetului. El induce răspunsul aşteptat: care, este, în fond, esenţa speranţei?

4 13

indubi4 Răspunsul tabil: Credinţa

prin rugă, gesticulaţia ritualică creştină într-o totală dăruire: „Doar Domnul, ruga îmi ascultă-n Ceru-I!/ Din plasma Lui, ce-i grea Necunoscută/ Şi-n plecăciune, ca un sclav îmi dărui/ Umana-mi fiinţă-n Slava-I Absolută –/ Iar când mă-nchin la sfintele icoane,/ Nu mai am frică nicidecum de soarte,/ Cămi dau putere cele trei piroane/ Ce pe Iisus L-au petrecut spre moarte.”

(Cântul XVIII, strofa 4) Şi cum el n-are sens, poetul creştin, în afara poporului său, cel din pomelnicul de la liturghie, urmează cea de pe urmă rugăciune: „...Mă rog Acelui ce-are-nsemne sfinte,/ Lui Dumnezeu, care în cer e Unul/ Să ierte pe Ioana cea cuminte/ Şi pe-Ioniţă carea fost tribunul/ – Părinţii mei – cei care zămisliră/ Nouă copii din dragoste trufaşă/ Din care opt băieţi cu glas de liră/ Şi-o fată ce-a murit încă din faşă!” (Cântul XVIII, strofa 7).

Schimbând însă registrul, ca de fiecare dată, poetul translează discursul din reveria religioasă într-o acută analiză a existenţei sociale, analiză necruţătoare: accente eminesciene, coşbuciene dau culoare şi temperatură cum să ajungă (sic!) tocmai... la Revoluţia din ’89, căzând în capcana teoretizărilor jurnalistice prolixe şi contradictorii, oglindă fidelă a unei epoci cameleonice, Florea Turiac încearcă să definească, ca mulţi alţii, conceptul de revoluţie.

Apoi devine brusc patrio-

14

tard, printr-o lirică contemplativă, cu uşoare adieri nostalgice „a noţiunii de patrie”, nu rece, ci aproape de presiunea şi temperatura morală capabile să inflameze discursul prin descinderea cu toate trupele, în discurs, poezia riscând să devină civică şi vindecativă.

De asemenea, este relevantă dragostea poetului faţă de planeta Pământ, pentru care ar fi în stare să-l pună pe umeri şi să-l ducă în lumea divină a lui Dumnezeu: „Dacă-aş putea, Pământu’-ntreg în braţe/ Eu l-aş lua, iubindu-i toată sfera,/ De cer cu veşnicia să m-agaţe,/ Să îi filtrez prin lacrimi atmosfera!/ Şi tot ce duce-n spate cu durere,/ De i senclină axa în balanţă,/ Tot mie aş dori să-mi stea-n putere,/ Să-i luminez şi ultima speranţă.// Când ştiu că se găseşte la răscruce/ Şi poate zilele-i sunt numărate,/ Ca Atlas, pe-umeri, aş dori a-l duce/ În spaţiul Stăpânirii Luminate,/ Chiar dacă-ar fi să urc treaptă cu treaptă/ A scării care duce către Domnul,/ Deaş vrea odihnă, vrerea nar fi dreaptă,/ Cum liniştit nu aş avea nici somnul!” (Cântul XXXIV, strofele 1 şi 2), şi totodată dă „fascinant” un răspuns, aproape ştiinţific, la modul cum s-a format Universul, alternând ritualic cosmogonia cu filosofia: „Ce densitate înglobase Bobul/ Materiei Primare în Nimicul/ Ce din Nimic îşi făurise Globul/ Exploziei, ce sta deja-n reticul!/ Căci nu se ştie, cum de explodase/ Când s-a produs puter-

nica schimbare:/ Umplându-se, Nimicul se schimbase/ Cu Universul Prim spre guvernare!// Nimic n-a fost într-un Nimic puternic/ Mai mult decât un Început, în care/ Big-Bangul s-a produs atotputernic/ Spre a se naşte Galaxii Primare./ Numai Nimicul existanainte/ De-a se produceaceste fenomene,/ Nici Spaţiul şi nici Timpul ca sorginte/ Iar Dumnezeu nu ne fixase gene!”. (Cântul XXXVIII, strofele 1 şi 2).

Neîndoios lucru, Florea Turiac, în contemplaţia naturii, rapsod al ei, e conştient că Cerul domină Ţărâna, iar Armonia suişul spre Scara Mare se face prin raţiune: „Şi-astfel, ai voştri ochi să-aibăaplecare/ Tot înspre Cer, de-aici, dinspre Ţărână/ Că doar aşa sui-veţi Scara Mare,/ Cu voi doar, Armonia să rămână...”

(Cântul L, catrenul).

Apolinic în extazul raţiunii, poetul e necruţător cu „cangrena minţii”, conferindu-i lui Dumnezeu dreptul de a opera asupra liberului arbitru impunând ca termen suprem Credinţa: „Că-n liberul-arbitru, doar credinţa/ Ne mai fereşte mintea de cangrenă,/ Aşa cum dată ne a fost ştiinţa,/ Când Dumnezeu ne proiectase-n genă!/ Deşi cunoaştem şi ce este frica,/ În noi curajul e cel ce persistă –/ Când limita nu tinde spre nimica/ Nici limita, atuncea nu există!...” (Cântul L, strofa 12).

Condiţia Umană, Frumosul, Bunul, contopirea tuturor cu Dumnezeu constituie, desigur, problema axiologică a tutu-

ror formelor de cunoaştere, percepere a Omului ca minune: „Când, numai Cerul multor Elemente/ Îşi pune peste noi a lui Emblemă,/ Noi nu fugim din Stările Prezente/ Fără-a gândi la Starea cea Supremă,/ Când, prea umili, noi încă stăm pe gânduri,/ Dar în străfund ne ocroteşte Eul,/ Simţind de multe ori şi-n multe rânduri,/ Cum toţi ne contopim cu Dumnezeul,// Cel care-a dat natura toată-n floare/ Şi-o floare-i a Pământului Grădină,/ Încât orice fiinţă, ca favoare/ Gusta-va şi din Mierea de Lumină;/ Căci numai Ea eaceea ce emană/ Tot ce-i Frumos şi Bun, şi le combină/ Spre-a defini Condiţia Umană,/ Care-i şi Vârf dar e şi Rădăcină!”

(Cântul LI, strofele 18 şi 19).

Ceea ce este fundamental în această sublimă armonie divină este, desigur, iubirea, iubirea aproapelui pentru pacea universală: „Să dăltuieşti iubire în durere,/ Ca nicio uşă să nu ai închisă,/ Căci binecuvântat de-a ta putere,/ Şi altora o vei lăsa deschisă/ Spre a pătrunde tainele ştiinţei,/ Oricât de-anevoiasă le-ar fi truda,/ Dar o lumină-n starea conştiinţei/ Le va fi sceptrul, însă şi feuda!”

(Cântul LII, strofa 7).

Concluzia finală a poemului scris, rescris, ordonat în structuri, uneori demolate dar ridicate precum Mănăstirea Argeşului, prin trudă grea de un Manole, alias Florea Turiac, constă tocmai în recunoaşterea explicită a existenţei Îndrumătorului divin:

4

nr. 78 n mai 2014

nu mă uiţi 4 c-am„Săfost Îndru-

mătorul/ Pe tot parcursul şi-am păstrat ciorchinul/ Acestor cânturi, iar de-acuma zborul/ Îţi aparţine, să colinzi seninul...// Cum naşterea este-nceputul morţii,/ Şi viaţa-i între naştere şi moarte!/ La fel grădina ce-i în dosul porţii/ Prin gard – de casă – şi ea se desparte!/ Deci, toate au câte-o despărţitură,/ Dar şi intrare-n una din cealaltă,/ Cum din iubire poţi intra în ură/ Şi cum de jos puterea ta te saltă!/[...]/ Iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă/ Când cei din urmă fi-vor cei dintâi/ Ce vor intra-n a îngerilor turmă,/ Căci au avut credinţa căpătâi;/ Făcând doar bine, când au dat dreptate/ Celor fără puteri spre împlinire,/ C-a lor cuvinte le vor fi sculptate/ Pe ochiul minţii,-n veci să dea iubire!/[...]/ Sau poate Dumnezeu, mai dă cu pasul/ La-ntregul Univers, spre-a-i şti măsura,/ Doar folosind Echerul şi Compasul/ Pentru-a-i desăvârşi Arhitectura;/ Pe fiecare dintre lumi punând-o/ Pe-un astru, să îşi ducă existenţa/ Şi înspre bine, tot mereu urcând-o,/ El vrea să-I Simtă-Alăturea Prezenţa!” (Cântul LIII, catrenul şi strofele 1,2 şi 6) Motivaţia gestului: responsabilitatea asumată de poet de a medita politic, dar şi filosofic, în ce direcţie se îndreaptă societatea românească, în postura istoriei nefericită în care cele două sisteme coexistă fiindcă comunismul românesc seamănă straniu cu noul capitalism românesc. Concluzia este una singură, fireşte, solu-

nr. 78 n mai 2014

ţia salvării prin credinţă, religiosul punând puternic amprenta pe discursul patetic şi, a doua soluţie, reîntoarcerea la natură, la puritate, care poate aduce, speră poetul, „sfânta raţiune” echilibru în toate. Interesant este de privit şi natura materială a discursului poetic.

Elementele din care Florea Turiac îşi construieşte argumentele, materialul lexical folosit, versul, propoziţia-sintaxa ei, întreaga arhitectură cu care raţiunea poetului operează fac parte din „regnuri” diferite, unele chiar demonetizate, altele încărcate de noi sensuri, încât aproprierea lor sintagmatică în acest minunat creuzet poetic este, de multe ori, frapantă şi dă virtuozitate verbului.

Floarea Turiac iluminează, de altfel, idei generale, alteori aruncă o misterioasă perdea de ceaţă, încât acest amalgam de limbă literară comună, împletită cu terminologie de estetică generală pare puţin fericită uneori fără însă să dăuneze operei. De aceea apare în mintea lectorului fericit că a străbătut acest drum lung de meditaţie asupra Existenţei umane de la Dante la Florea Turiac întrebarea: oare „Rapsodia naturii” nu este cumva un nonsens, acum când totul a fost spus, în contextul acestui univers contradictoriu?

Iar acest univers benefic pentru sistemele de cunoaştere complementare nu a rămas un Infern în care Răul distruge Binele, principiile Existenţei divine? Nicicum. Ocupându-se de fiinţă şi credinţă, de suflet, de

rolul Creatorului, poetul implică automat în această ecuaţie problema identităţii dintre Fiinţă şi Credinţă. Tema esenţială a poemului fluviu este, în ultimă analiză, Sufletul (ca şi la Dante), acel creuzet uriaş, incandescent, în care poetul topeşte acele mijloace de cunoaştere umană: ştiinţifică, artistică, filosofică, socială şi, nu în ultimul rând, teologică, dar recunoaşte, implicit, că autenticitatea celorlalte se dovedeşte numai în măsura recunoaşterii teologice. N-o face expresis-verbis, dar se află în proximitatea acestor idei formulate magistral în cartea sa , Fiinţă şi Credinţă, vol. I, de teologul filosof George Remete, care conclude ca Existenţă, spre o bună cunoaştere, presupune accesarea complementară a căilor de cunoaştere subliniind faptul că, astfel, „credinţa nu este atât înţelegerea şi argumentarea existenţei cât însăşi puterea de a exista. Nu credinţa există pentru că e fiinţă ci fiinţa există pentru că e credinţă. Numai credinţa e fiinţă. În afara credinţei e numai moarte şi nefiinţă. Credinţa e însăşi posibilitatea şi realitatea fiinţei ca miracol, e minunea existenţei, minunea de a fi” (op. cit., p.

7-8). În acest sens, este oare poetul „Sublimei armonii”, titlul iniţial al poemului, omul care-şi mărturiseşte credinţa prin rugăciunile fierbinţi adresate Creatorului?

Este el individul mântuit, al cărui suflet iese din Infern şi prin Purgatoriu ajunge în Parnasul Raiului?

Dacă citim această carte cu o cheie ruginită de prejudecăţi „de valoare”, îi vom socoti eclectismul greu de analizat ca pe un martor ce nu poate ţine concepte şi idei aparent contradictorii, dar tocmai această „incapacitate” de dispunere salvează această uriaşă poveste a lui fi egal cu a crede, iar complementarismul cunoaşterii, în treacăt fie zis, al ştiinţelor „avansate”, pretenţiile orgolioase ale artei de a concura cu acel a fi dumnezeiesc dau substanţă unui poem homeric ce sperie la lectură, dar care are meritul de a investiga infinitul substanţei umane. În plus, preocupat evident în alt registru social-cultural-filosoficteologic, ca şi filosoful poet german Friedrich Nietzsche de funcţie formativă, deliberativă a problemelor eticii, psihologiei sociale şi filosofiei culturii, de funcţii generatoare a Binelui şi Frumosului, a Armoniei Universului, a valorii actului estetic-poezia, Florea Turiac se află în poemul său homeric „Rapsodia naturii” într-o fericită determinare a contrariilor, găsind justa măsură a împăcării celor două tendinţe de concepere, percepţie şi valorificare a universului creat, propriul filosofiei antice greceşti, respectiv contemplaţiei senine, raţional-apolinică şi extazul contemplaţiei lirice dionisiatice. Amândouă sublimate prin supremaţia viziunii teologicului asupra Creaţiei divine.

15

Invers numărând Niobe Cobori pe firul apei, cobori singurătatea, să rupi din veşnicie o aşchie de timp, cu mantia luminii te-nconjori şi dansul iar începe în sângele amiezii, păsările vin şi cad ameţite în cerc orbitor… cobori şi te-ntrebi, de fapt, de ce nu urci cum făceai altădată, unde a fost ultimul popas, pe vârful cărui munte, unde fugi acum cu umbra lui în spate şi lumea în silabe scuturate pe drum…

Cobori, cobori, cu hainele – aripi de piatră, când foamea se face secure, tăişul setei – păcat, piatra îţi strigă-n urechi şi te-asurzeşte, iar tu mergi mai departe, nu priveşti înapoi, nici cu teamă, nici cu mânie, invers numărând nevăzutele trepte în gând.

Rănile din tălpi înroşesc liniştea umflată, trupul îmbrăţişează parcă pământul ca pe o ţară pe care-o visai în ochi de copil, piatra îţi strigă-n călcâi şi-ncet te pierzi în veşnicia ei.

În clepsidra prea mică Întâmplătoare sau nu, parşiva, zăluda, minunea asta de viaţă s-a cuibărit de tot în inima ta, îţi colorează sângele, te modelează cum vrea, ca pe o argilă moale şi-ţi toarnă nisip pe epiderma subţire, să te mângâie vântul, să te doară arşiţa, să te măsoare clipa în clepsidra prea mică.

16

Poeme din volumul

INVERS NUMĂRÂND NIOBE de Vilia Banţa Risipire Într-o noapte voi dormi într-o piatră cu miez de flacără stinsă, încă fierbinte sub cerul sfâşiat de insomnii.

Un lup tânăr va merge înaintea mea şi-mi va coborî sufletul într-o visare prelungă…

Voi înveli ninsoarea cu părul şi aşa voi arde încet, până mă va găsi cineva, să-mi descifreze numele risipit neglijent sub cenuşă.

Strigătul Mi-am căutat aseară îngerul meu bun, încovoiat de griji, cum îl ştiam de-o vreme…

Pe unde umbla când aveam atâta nevoie să-l aud mustrându-mă că iar am greşit?

Am adormit apoi în umbra mea colţuroasă, la lumina veiozei, ca-n blana unei fiare lângă prada sa. Şi am visat cuvintele

Lansare de carte

prăbuşindu-se-n gol; dar şi fără vorbe mă agăţam de ceva, de păsări, de iarbă, de copaci, de strigătul încremenit în vis.

Doamne, mai dă-mi o şansă, mai atâtea de spus…

Cum ninge în ferestre Trup de păcat, seară de fum la masa veche, cina fără taină… văd liliecii trecând şi caii din lună…

Memoria-nroşeşte timpul şi nimeni nu vede cum ninge în ferestre peste-nrobite spaime, clipa cum lunecă leneş în palme şi curge ca nisipul.

Spălaţi-mă cu lacrimi de plânsul rătăcit, uscat la-ncheieturi, ca oasele bolnave, spălaţi-mă în rouă de vremea irosită…

Blând ceaţa se roteşte pe lângă noi.

Ne strânge adevărul: nu, nu ne naştem pentru totdeauna.

Vineri, 20 iunie 2014, ora 12:00, în incinta Bibliotecii „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte, va avea loc lansarea cărţii „Invers numărând niobe” de Vilia Banţa. Cartea este prefaţată de prof. dr. George Coandă.

Vă aşteptăm.

nr. 78 n mai 2014

Daniel Gorun La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita “asfixiei mecanice”, conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.

S-a răspândit imediat – sau a fost răspândită – stirea că Marin Preda se afla în noaptea aceea într-o avansată stare de ebrietate si că a murit în somn, înecat cu propria lui vomă.

Pentru medici un asemenea mod de a muri nu are nimic grotesc, reprezentând un accident ca oricare altul. Pentru scriitori, însă, el este expresiv si demoralizant, simbolizând umilinta ultimă la care poate fi supus un mare spirit.

După consumarea momentului de stupefactie, sau făcut auzite multe voci care au protestat împotriva absurditătii destinului sau i-au acuzat – mai precis si mai prozaic – pe apropiatii lui Marin Preda că l-au îndemnat să bea pe un om sensibil si vulnerabil, în loc să-l ocrotească.

Fără nici o retinere, tristul episod a fost repede folosit ca munitie si în lupta politică, “protocronistii” (ceea ce înseamnă promotorii comunismului nationalist în literatură) făcându-i responsabili de moartea scriitorului pe “europeni-

nr. 78 n mai 2014

Marin Preda Accident sau crimă? stii” de care el se înconjurase în ultimii ani.

Se pune intrebarea, cum de a murit atunci “inecat in propria voma ” daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ?

Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui “ciudata”, “suspecta”, “nefireasca”, “inconjurata de mister”, “neelucidata “, petrecuta in conditii “neclare”, “stranii”, “obscure”, etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor “Delirul” si ” Cel mai iubit dintre pamanteni”, care aveau sa-i pecetluiasca destinul.

Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu reali-

tatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel “accident”, asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist.

Presupunerile cele mai diferite si mai fanteziste au creat un fel de nebuloasă informatională, care a persistat si după 1989. Cărtile de scandal despre moartea lui Marin Preda, precum cele publicate de Constantin Turturică sau Cezar Ivănescu, n-au făcut decât să mărească confuzia..

Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel “facies cadaveric” al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria.

El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista “Lumea Magazin” din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata “Dosarul Marin Preda”, considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin “inecare in propria voma”

este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza “asfixia mecanica cu un corp moale”, Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.

Marin Preda a fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului “Delirul”, roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune.

Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu.

In romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” eroul principal pomeneste la un moment dat despre “era ticalosilor”.

Notitele volumului al doilea din “Delirul”, impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise

4

17

4

deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii.

Acesta este contextul în care apare Dosarul “Marin Preda” de Mariana Sipos, o carte de o exceptională valoare documentară. Autoarea a obtinut, prin investigatii proprii, Dosarul nr. 1595/II/1980 din arhiva Procuraturii Municipiului Bucuresti, care cuprinde procese verbale, declaratii ale martorilor, rapoarte medico-legale, fotografii etc. Ea reproduce în carte aceste pretioase documente, adăugându-le un comentariu de dată recentă făcut – la solicitarea sa – de prof. dr. Vladimir Belis, cunoscut specialist în medicina legală, ca si si un interviu luat secretarei lui Marin Preda de la Editura Cartea Românească, Cleopatra Stănescu, o femeie în vârstă, care duce în prezent o viată retrasă.

Mariana Sipos a explorat si arhiva SRI, unde a găsit note si însemnări referitoare la Marin Preda, altele decât cele incluse în Cartea albă a Securitătii.

De asemenea, a extras din presă tot ceea ce ar putea completa, într-un fel sau altul, dosarul mortii lui Marin Preda. A rezultat un corpus de texte si fotografii de mare interes pentru istoria literară. Singurul fapt regretabil este că autoarea le tratează într-un stil gazetăresc, sugerând mereu că ele duc la conclu-

18

zii senzationale. Concluziile nu sunt senzationale – sunt cam aceleasi la care se ajunsese si pe cale intuitivă. Cu adevărat senzatională este existenta acestor documente, care conferă o concretete dramatică reprezentării noastre despre sfârsitul scriitorului. Întrebarea obsedantă – a fost o moarte naturală sau un asasinat? – rămâne fără un răspuns clar. În concluziile raportului medico-legal se precizează: “1. Moartea lui MARIN PREDA a fost violentă. 2.

Ea s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în conditiile unei come etilice. (…) 3.

Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur si nu au un rol în producerea mortii.” Singura noutate o constituie deci presupunerea că asfixierea a fost provocată de un cearsaf, si nu de fragmente ale continutului gastric.

Este adevărat că Mariana Sipos găseste numeroase neconcordante între declaratiile martorilor, ca si inadvertente în actele oficiale, dar ele nu dovedesc decât că ar fi putut fi la mijloc un asasinat. Cu alte cuvinte, totul rămâne în ceată, ca si până acum: Marin Preda a murit înăbusindu-se în somn, din cauza unei come etilice SAU a fost asasinat, nu se stie de cine anume.

Trebuie să ai nervii tari ca să poti citi toate documentele reproduse în carte. Îndeosebi observatiile de specialitate făcute cu prilejul autopsierii cadavrului lui Marin Preda sunt macabre pentru un nespecialist: “Ficatul: 2500 gr si

30/21/9 cm. Capsula netedă, lucioasă si transparentă. Pe sectiune de culoare castaniu-gălbuie cu desenul vascular evident, consistenta diminuată. Vezicula biliară contine circa 2 ml bilă de culoare maroniu verzuie.

Mucoasa catifelată, cu aspect muriform.

Pancreasul: micsorat ca volum, consistenta crescută. Pe sectiune de culoare cenusiu-gălbuie, cu desenul lobular estompat.” etc.

Există însă, în special în procesul-verbal întocmit de Procuratură, pasaje de o expresivitate involuntară (pentru a relua productiva idee a lui Eugen Negrici). Descrierea rece, oficială, mai putin folosită în literatură si netransformată încă într-o conventie literară, are mai mare putere evocatoare si este chiar mai emotionantă, decât un text literar propriu-zis: “Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci si un pardesiu înspicat negru cu alb.”

“Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng.” “În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu bratele deschise.”

Ca să nu mai vorbim de faptul că, în general, toate procesele-verbale, rapoartele, declaratiile creează o impresie de eternizare a ultimului capitol din viata lui Marin Preda. Adică exact impresia pe care si literatura urmăreste întotdeauna să o creeze.

De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza

Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: “Leana lui Zapacitu din capul satului”. “Zapacitu” era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui “Radu”, adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori.

Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:”daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor catorva din conducerea postului de radio “Europa Libera”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.

Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de asi fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau “realizarilii epocii de aur” si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica “Morometii”. Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in

4

nr. 78 n mai 2014

4

care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale.

In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul “Marele Singuratic” iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul “Delirul”, in 1977 “Viata ca o Prada” in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat “Cel mai iubit dintre pamanteni”, dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, “dupa o noapte de betie”, asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.

A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la “linia partidului”, devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al

nr. 78 n mai 2014

Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Sa vedem insa cum s-a desfasurat “colaborarea” lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat “Editorul” , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca “Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru”.

Dupa “Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei “revolutii culturale” dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai “revolutiei culturale”.

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evi-

denta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: “declaratii dusmanase la adresa oranduirii”, “refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia”, precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania.

Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu “transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania”. In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna “Artur”, scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio “Europa Libera”.

In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu “activitatea lui dusmanoasa”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii “Cartea Romaneasca” s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste “colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de “dreapta”.

Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile.

Iata cum il caracteri-

zeaza Marin Mincu pe acest asa zis “produs al proletcultismului”: “Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza “onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea.”

La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul “Ingerul de gips”, desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.

Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului “Cel mai iubit dintre pamanteni” foloseste la adresa lor epitete precum “duri”, “cretini”, “primitiv” (un colonel de securitate), “demagog rudimentar” (un general), “analfabet periculos” (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston?

Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului “Delirul”. Cu cateva zile inaintea mortii lui,

Continuare în pagina 34 19

prof. dr. Gheorghe Valeric\ Cimpoca

Omul este mai puternic dacă percepe amploarea conexiunilor sale pe Pământ şi-n eter, a legăturilor sale fluidice cu energetismul teluric şi cosmic. Cunoscând prin trăire conexiunile intime ale fiecăruia cu ceilalţi oameni şi cu toată speţa se diminuiază complexele psihice, se diminuează impulsurile de a ne sfâşia semenul, se diminuiază frica de sine şi de alţii, frică latentă ce consumă energie. Pentru omenire a sosit ora conexiunilor astrale şi înţelegerea Creaţiei. Acolo unde Creatorul stăpâneşte Totul şi este Adevărul, acolo unde nu există timp şi spaţiu şi unde există viaţa veşnică. Acolo nu există materie ci energie pură.

Unii cred că locul este plin cu un eter. Poeţii descriu cel mai bine acest loc. De aici s-a dezvoltat materia în cele patru forme într-o ordine de invidiat şi pentru oamenii de ştiinţă: foc, aer, apă şi pământ. Aici se găseşte amprenta fiecărui OM inclusiv liberul lui arbitru. Nu trebuie să ne facem probleme, ci să ne pregătim aici pe Pământ în această etapă pentru a realiza că trupul

20

În căutarea Adevărului.

Un nou început (12) nostru este chiar locul unde Universul devine fiinţa noastră. Aici, pe pământ, au loc tot felul de fenomene astrale care se succed la intervale de timp neegale. Depindem de sistemul în care ne aflăm, de soarele dătător de lumină şi căldură şi de luna care reglează fluidul energetic şi stabilitatea pe orbită a planetei. La început a fost o linişte şi ordine deplină.

Din senin a început o boare de aer, ceva se va schimba. Ramurile copacilor se mişcă în ritmul vântului. O frunză e dusă de curent. Praf care începe să se ridice. Lumina scade treptat. Oamenii grăbesc pasul, pentru a ajunge mai repede acolo unde îşi doresc. Vântul creşte în intensitate.

Frunzele şi praful sunt ridicate în aer şi prinse în adevarate vârtejuri.

Copacii se îndoaie sub rafalele de vânt din ce în ce mai dese şi mai intense. Aerul devine irespirabil. Oamenii abia se mai pot ţine pe picioare.

Caută adapost pentru a nu fi luaţi pe sus. E dată alarma generală. Toată lumea e panicată. Oare mă va afecta şi pe mine?

Oare furtuna va lovi şi casa mea? Trebuie să mă ascund într-o clădire sau să mă sui în masină şi să mă duc într-o regiune mai sigură? Şi apoi se

dezlanţuie furtuna… Regiunea, casele, oamenii şi vieţile lor vor suferi mari schimbări, vor fi puşi în faţa unor decizii, vor ţine piept forţelor naturii. În mjlocul furtunii există un loc magic.

Explicabil din punct de vedere ştiintific prin circulatia curenţilor de aer.

Magic pentru cei care se nimeresc acolo, pentru că nu simt efectele distructive ale naturii scăpate de sub control. Pe câtă nebunie e în jur, pe atât de linişte e în acel punct. Ce fenomen extraordinar: un calm perfect creat de vuietul din jur! Cei ce nimeresc exact în ochiul furtunii sunt norocoşi: sunt la adăpost. Şi pot urmări pe viu un fenomen meteorologic deosebit. Vor trăi şi vor povesti toată viaţa de acum înainte această experienţă prin care au trecut. Din punct de vedere astrologic, Eclipsa de Soare în contextul crucii cosmice pe semne cardinale din 29 aprilie 2014 se aseamănă cu metafora ochiului furtunii. Furtuna este crucea cosmică pe semne cardinale care îşi face simţite efectele de mai bine de o lună încoace.

Anul 2014 este un an plin de evenimente, în special în lunile aprilie-mai şi octombrie-noiembrie.

Datorită conjuncţiei

dintre cele două luminării, Soarele şi Luna, când cele două astre se suprapun, se generează o anihilare reciprocă a forţelor solare şi lunare, dar manifestând o complementaritate specială a energiilor din natură.

Rezultatul este manifestarea unei fortei neutre, a forţei „zero”, care permite o formă de suspendare a energiilor contrare şi echilibrarea lor prin forţa unificării polare.

Acest moment de hiatus sau de suspendare face să se manifeste energia tainică a începutului, o forţă Universală ce favorizează folosirea corespunzătoare a liberului arbitru. Dacă atunci urmărim să găsim un perfect acord între voinţa noastră şi Voia lui Dumnezeu, conştiinţa noastră va trece prin transformari spirituale de excepţie ce vor conduce la dobândirea stării de armonie. Eclipsa de soare din 29 aprilie a adus energii noi de o intensitate mult mai mare asociate cu noi începuturi, uneori aceste începuturi pot fi radicale, apare o direcţie noua, o experienţă înscrisă cu litere sortite în cartea vieţii fiecăruia. Suntem chemaţi, suntem conduşi să ne eliberam de obiceiurile, trăsăturile care pun un accent prea mare pe securitatea venusiană, pe senzualitate, pe relaţii materialiste, pe bani, valori materiale, acţiuni precipitate, egoism şi care nu lasă loc de profunzime, care blochează accesul către echilibrarea sufletului

4

nr. 78 n mai 2014

Vorbã multã...

Ion Iancu Vale În cetãþile antice existau, odinioarã, anumite ºcoli de retoricã, în care mai ales oamenii publici învãþau arta de a vorbi. Ea urmãrea convingerea auditoriului, prin mãiestria argumentaþiei, frumuseþea stilului ºi a limbii. Astãzi, din pãcate , retorica a devenit, în cel mai bun caz, o îndeletnicire rigidã, cu percepte asimilate mecanic, dacã ceea ce se practicã acum, mai poate fi denumitã retoricã.

Aproape de regulã, cei ajunºi sã vorbeascã îmi public nu fac altceva decât sã batã apa în piuã sau sã rãneascã simþurile auditoriului cu o refulare logoreicã fãrã cap ºi coadã, nãucitoare ºi irelevantã.

Foarte adesea vorbitorul, fãrã un strop de culturã sau educaþie socialã, ajuns în mod ilo-

gic ºi ciudat sã reprezinte interesele ºi voinþa generalã se face de râs prin exprimãri improprii, agramãri, nonsensuri sau nãuceli „peltico-getice ºi gestico-dacice”. „Marii oratori” de astãzi (în general oameni politici ºi publici, ajunºi în funcþii capitale îndeosebi prin minciunã, mitã ºi imposturã) sunt urmaºii vorbitorilor „epocii de aur”, care ameþeau oamenii prin discursuri goale ºi fãrã noimã la care începeai sã asiºti ca o vacã ºi de la care plecai bou. În conferinþe de presã, la simpozioane, comemorãri ºi la tot felul de alte întâlniri, „retorii” moderni se întrec care mai de care în a intoxica ascultãtorii cu sforãieli alambicate, care ascund sensul ideilor. Iar atunci când sunt somaþi sã le expunã pe înþelesul auditorului nu ºtiu sau nu vor sã o facã.

Numai în cazul când, interese directe de afaceri, electorale sau în dispute discursurile lor devin mai logice, coerente ºi transparente dar conºtient tendenþioase, subiective ºi furibunde, având drept finalizare atingerea unor scopuri fie materiale fie morale.

Existã în popor proverbul „Vorba multã sãrãcia omului” care însã, în cazul celor amintiþi mai sus, nu-ºi are sensul, vorba multã la ei fiind, alãturi de multe altele, un instrument eficace în lupta lor acerbã, pentru înbogãþire ºi putere.

P O E M E Nicolae NICOARÃ-HORIA FRUMOASÃ...

Frumoasã eºti, precum erai, Icoanã ruptã dintr-un rai De cine ºi de când nu ºtiu, Când mã priveºti parcã-s mai viu

ªi mai poet în tot ce spun, Privirii tale mã supun Cum se supune gândul meu În faþa unui curcubeu ªi alþii te privesc din jur ªi aerul parcã-i mai pur Când trec agale paºii tãiLuminã arsã în vãpãi...

Mi-e dor de tine nu-ºtiu-cum De parcã te-aº opri din drum, Dar mã cuprinde-un fel de milã, Tu mergi în pacea ta copilã!

Frumoasã eºti, precum erai, Icoanã ruptã dintr-un rai, Din Raiul nostru cel dintâi, Frumoasã pururi sã rãmâi...

CÂND MÃ CITEªTI...

Degeaba te ascunzi, ºtiu cine eºti, Cu sufletul ce freamãtã-n tãcere Te-aud cum vii tiptil ºi mã citeºti, Suspini apoi ºi pleci ca o pãrere...

Atunci când scriu te vãd atât aproape ªi ochii tãi se uitã adânc în mine, De-aceea niciodatã nu te încape Versul cel de astãzi ºi de mâine. ªtiu ce-þi face gândul, nu te mint, Tot cautã prin preajma lui un altul, Nu þi-am spus? de mã citeºti, eu simt Cum se înfioarã-n mine tot înaltul...

Gheorghe Palel - Tulai, Doamne, cum de nu lam chemat? Doamne feri! S-a scuzat Voica şi a plecat grăbită, să-l cheme pe băiat în casă.

- V-aş ruga să dosiţi palinca, să nu-i facă poftă, el e la volan şi n-are voie...

- No, lăsaţi, că-i dau o glajă acasă.

- Nu-i nevoie s-o faceţi, a replicat domnul profesor. Şoferul a intrat cu sfială, dând să se descalţe la uşă, dar l-a oprit Voica: vai, da la noi nu! Şoferul nu s-a mai descălţat.

S-a aşezat la masă numai după ce ai lui au insistat să stea şi să ia şi el din ce se găseşte pe masă.

Voica a adus murături uşor usturoiate, un maldăr de cârnaţi afumaţi, traşi niţel prin tigaie, apoi plăcinte rumene cu brânză.

Ozunca stătea meditativă, întrun picior, la locul său de lângă soba caldă. Afară începuse să viscolească. Din vreme-n vreme pasărea închidea ochii dând semne de plictiseală. Parcă se simţea neglijată de către ocrotitorii ei, care acum dădeau atenţie altora! Din când în când profesorul o evalua din priviri şi a spus: Se vede la ea oarece vigoare; asta denotă că are un ritm cardiac normal. Aparent nu a preluat tulburări de comportament. Ne vom lămuri însă, după o verificare detaliată, după ce vom vedea şi rezultatele analizelor. Admirându-le atitudinea gazdelor, profesorul a spus că mulţi oameni, nu pot fi indiferenţi faţă de viaţa din natură; chiar în familia aceasta vedem un exemplu demn de urmat. Tinerii îl ascultau cu atenţie pe profesorul care era şeful lor. Domn profesor a început relatarea unui caz despre care zicea că e strict autentic, tot cu privire la berze... Într-un sat, undeva în Moldova, aproape de comuna Poienari, din Judeţul Vaslui, aşezare pe drumul naţional dinspre Roman către Băceşti, într-un nuc înalt, având ramurile dinspre vârf uscate, cuibăreau an de an o familie de berze. Bătrânul livădar, văzând că nucul se usca, a dat zvon că îl va tăia! Vecinii au intervenit rugându-se de el: Nu tăia, moşule,

nr. 78 n mai 2014

OZUNCA (3) O ficţiune bizuită pe câţiva „sâmburi de adevăr” MOTO: „Lovită zburătoarea căzu jos pe pământ Cu-n ţipăt nerostit îşi ia din nou avânt, Dar aripa ciuntită nu mai ascultă-ndemnul Plăpându-i trup recade, însângerând însemnul.” ( Din pomul „zburătorii” de Ion Iancu Vale) nucul , lasă-l, că le strici berzelor cuibarul. Ar fi mai mare păcatul.

- Da iaca, nu-i nici un păcat, răspundea arţăgos moşneagul. Berzele?! Apăi sâ plece unde-or şti, că mi-au umplut locul di găinaţ! Rugăminţile megieşilor au rămas fără efect, i-au intrat bătrânului pe o ureche şi i-au ieşit pe cealaltă.

Toamna, moşul s-a încăpăţânat şi a pus la pământ pomul cu acel cuib, cu tot.

- Păi moldovenii ăştia-s nişte răi, a intervenit revoltată Voica.

- Staţi puţin, să vă spun ce s-a mai întâmplat, că nu-s chiar aşa răi nici moldovenii. Ştiţi ce pedeapsă ia dat lumea satului pentru nesocotinţa lui? De la copii, până la cei mai vârstnici , din ziua aceea nu i-au mai dat bineţe, nu i-au mai răspuns la salut şi nimeni nu i-a mai adresat nici un cuvânt. Doar preotul, când l-a întâlnit i-a zis: - Bădie, ce-ai făcut matale, nu-i lucru bun. Şi nimeni nu i s-a mai adresat moşneagului câte zile a mai avut de trăit...

- Or fi oameni de treabă, nu zic, poate chiar şi-n Moldova.

- Întocmai ca prin toate locurile din lume...

- Dar eu am auzit, reveni Voica, de la mai multă lume, ce-au făcut moldovenii în Braşov... Nişte beţivi murdari, mulţi dintre ei hoţi.

- Holgoş te, lasă-i tu pe domnii să spunem, a spus Iştvan.

- Când a murit moşul, spre a se îngriji de înmormântarea lui, a venit, nu se ştie de unde, un nepot de-al lui. Se zice că de la Iezeru Vechi. Preotul s-a eschivat să slu-

jească. A pretextat că e convocat la Episcopie la Roman. Într-o căruţă trasă de un cal slăbănog, sicriul a fost cărat la groapă de căruţaşul tocmit şi o singură persoană: nepotul.

Vizitiul, unul dintre cei mai săraci oameni din sat, mâna calul cu lehamite. Se spune că până şi groparii săpaseră groapa în silă. Unul dintre ei a spus cu mâhnire: - Când a doborât cuibul păsărilor, moşneagul şi-a săpat groapa singur. Nepotul a oftat: - Ei, acum, Dumnezeu să îl ierte şi pe el, că aşa se spune la mort.

Nepotul a moştenit casa, via şi pomii livădarului defunct. Asupra lui sătenii nu au extins pedeapsa pe care au dat-o unchiului.

Afară începuse să se strice vremea, petrecându-se un viscol uşor. Şoferul, s-a ridicat şi a mulţumit cuviincios pentru masă, după care a zis: - Mă duc la maşină. Ceea ce a şi făcut.

A fost momentul când Iştvan s-a simţit dezlegat, să pună pe masă o carafă aburită cu vin roşu. Musafirii au luat cu plăcere câte un pahar, chiar două, după care profesorul a mulţumit şi a amintit că „ drumeţului îi stă bine cu drumul”. După aceea, ajutaţi de Iştvan şi Voica, au pus-o pe Ozunca în volieră, luândo cu ei: - Domnule dragă, s-a rugat Voica, de acela care ducea colivia, să nu-i faceţi rău. Dacă nu-i sigur că se poate face o treabă acătării, mai bine lăsaţi-o totuşi aici.

- Să ne-o aduceţi neapărat înapoi s-a rugat Iştvan. Chiar dacă moare, să ne-o aduceţi ca să o împăiem.

- Nici o grijă că nu moare,

4 23

asigurat profesorul. Ştim 4 i-a noi ce avem de făcut. Şi o să

v-o aducem, desigur. Iar dacă o să moară, o să o naturalizăm noi.

- Cum adică să o ... naturalizaţi?

A întrebat Voica.

- Lasă, nu va fi cazul... Staţi fără grijă. Ozunca, aşa cum îi ziceţi se află pe mâini bune...

Urcată în maşină, în voliera, nu prea încăpătoare, barza se agita.

Maşina a demarat lent, prin fulguiala şi negura venind dinspre munţi.

IX

Voica şi-a privit întristată bărbatul.

- De n-ar betegi-o mai rău... Mă gândesc să nu se lovească la aripi, că astea par să fi devenit zdravene.

- Nu se va întâmpla nimic rău.

Bine că n-au fost copiii acasă, pentru ei despărţirea ar fi fost mai grea.

- Cumsecade oameni. Deştepţi, populari şi cumpătaţi.

Aşa-i, a confirmat cu convingere Iştvan.

Un vecin aflat la gard, a dat bineţe şi s-a interesat curios: - Aţi dat barza?

- Pentru o vreme, am dat-o.

- La grădina zoologică?

- Nici vorbă, Grigore baci, am trimis-o la spital.

Ozunca le lipsea, de parcă un membru de familie era plecat de acasă. Trecuseră sărbătorile de crăciun şi anul nou, era cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie, dar dinspre Braşov nu venea nici o veste.

Copiii întrebau mereu: - Când ne-o aduce pe Ozunca înapoi? Voica era şi ea îngrijorată, dar îi ducea cu vorba: Lăsaţi că atunci când or să ne-o aducă, veţi vedea... Îşi cam pierduse şi ea răbdarea şi într-o zi l-a întrebat pe bărbatăsu: - Nu crezi că ar trebui să te duci până la Braşov?

- Eu am o vorbă cu oamenii. Nam de gând să îi sâcâi. De-or putea rezolva ceva, ştiu ei ce au de făcut, fără să-i bată cineva la cap.

XI

XII 24

La sfârşitul lunii ianuarie, Ozunca a fost adusă cu

aceeaşi maşină, în aceeaşi volieră.

Vie şi nevătămată. I se confecţionase un cioc artificial din material plastic portocaliu, foarte puţin mai lătăreţ decât cel natural. Avea acum ciocul „ reparat”. Fusese o operaţie migăloasă şi complicată. I s-a prelungit şi limba care îi fusese arsă.

Specialiştii nu au mai venit. Pe Ozunca a adus-o numai şoferul. Bucuros Iştvan i-a dăruit o sticlă cu palincă.

- Ia asta fecior şi să o bei sănătos! Omul a plecat mulţumit.

Ozunca şi-a recunoscut imediat locurile de unde plecase. Şi pentru prima oară li s-a adresat în graiul ei: Toc... toc... S-a văzut că a fost readaptată. Se putea hrăni şi bea apă singură. Se vedea că se foloseşte fără greutate, de bine venitul transplant. În primele zile ale lunii martie, Ozunca a început să dea semne de nelinişte. Se ducea la uşă şi bătea din aripi. A fost dusă în curtea cu orătănii. Privea mereu către cer, parcă ar fi aşteptat ceva... Era mereu agitată. Trăia, parcă, un început de înstrăinare. A venit şi ziua în care a văzut rotindu-se în înălţime stoluri de berze. Se întorceau din ţările calde. A început să ţopăie ca într-un dans, antrenându-şi fiinţa înaripată, pentru a reuşi, poate să se înalţe spre semenele ei. Şi într-o dimineaţă senină, abia ieşită în curte şi-a desfăcut larg aripile şi a zburat peste gardul înalt, ridicându-se tot mai sus în căutarea lumii căreia îi aparţinea. Gazdele pe de o parte s-au întristat de brusca despărţire, pe de altă parte s-au bucurat. Ozunca putea iarăşi să zboare!...

- Gata, le-a spus Iştvan a lor lui.

Ozunca nu mai are trebuinţă de noi.

Se poate descurca singură şi ne-a părăsit pentru totdeauna. Dar pentru asta am şi îngrijit-o noi.

Peste o vreme au văzut că pasărea şi-a durat cuib în vârful unui stâlp din apropierea casei lor. Pe urmă au băgat de seamă că Ozunca era însoţită. Au apărut şi doi pui pe care ambii părinţi îi supravegheau şi îi hrăneau.

Peste o vreme, i-au învăţat să zboare. În curtea cu orătănii

Ozunca nu mai cobora. Se mulţumea să privească de sus cum mişună vietăţile printre care petrecuse o perioadă grea.

Nimeni însă nu a putut şi nu îşi poate explica de ce în fiecare toamnă ea nu îşi însoţea puii, perechea şi suratele spre ţările fără iarnă. Când frigul se înteţeşte şi octombrie îşi intră serios în drepturi, barza coboară în gospodăria salvatorilor ei şi iernează aici, ca în vremea în care nu se ştia dacă va mai putea fi readusă la viaţă.

La crâşmă , câţiva oameni ai locului sporovăiau: - Bun suflet au ăştia ai lui Iştvan.

- Au scăpat biata barză de la moarte. Şi parcă au vrăjit-o!

- Estem, Iştenem, nimic de zis, spune altul. Dar tot are Iştvan nişte mici ascunzişuri.

- Ce ascunzişuri?!

- Păi, nu vedeţi? I-au zis la barză Ozunca.

- Şi ce-i cu asta?

- Cum ce-i? Trebuia să-i zică Uzonka!

Primăvara când se întorc stolurile consoartelor, Ozunca se înalţă în întâmpinarea lor, se amestecă printre ele, apoi coboară şi îşi reia cuibul pe care îl revizuieşte şi îl repară, împreună cu perechea ei.

Cresc alţi pui. Umblă pe mlaştină şi la râu de unde le aduc hrană. Pe urmă îi învaţă să zboare şi îi antrenează pentru călătoria din toamnă.

După plecarea stolurilor spre sud, când se face frig şi plouă, ori ninge, Ozunca revine în gospodăria în care a fost adoptată. Întocmai ca la dânsa acasă...

Au trecut mulţi ani şi totul se repetă. Acum a nins şi este ger. Fiind zi de crăciun copiii au adus, pentru pasărea lor dragă, de la râu , câteva broscuţe şi câţiva peştişori , vietăţi pe care le-au pus într-un vas larg cu apă. Ozunca le-a privit cu atenţie după care le-a „ cules”. S-a hrănit bine şi a spus în graiul ei: Toc... toc...

- Vezi, tată, a zis Şandor, mezinul, ne urează „ la mulţi ani de crăciun”.

- Aşa o fi, a fost de părere râzând, sora mai mare Voichiţa...

nr. 78 n mai 2014

Primăvarăastru palid cu vibrări de ploi opace mă închizi în cochilii de flori galbene, albastre pe prunceştile câmpii.

Primăvarăsnopi de vise cauţi gropi să semeni soare, pe covorul de culoare unde huma azi renaşte veselie şi candoare.

Primăvarăpsalm de iarbă creşti pe florile de smirnă, iar în sufletul de frunze pune-mi viaţă şi odihnă.

Primăverind...

Tremurând, raza de tămâie colindă natura veşnic vibrând tuberculi feciorelnici de lumină se-ntind agale pe sfeşnice astrale ce înverzeau secunda surâzând şi amorţind o stea rezemată pe axa înflorat-a primăverii unea în chakrele fragrante magia ploii lăcrimând.

Melci Suflete de gelatină îşi plimbă în spate scorburoase palate pe dâre de lumină.

Sub pasul faustic verdele mă doare

nr. 78 n mai 2014

Marian Hotca

Primăvară

şi să ne-ntoxicăm unii pe alţii cu vorbe acute de scrum.

Să creştem frumos în minciuna sublimă ce ne ciopleşte personalitatea complexă şi să ne ciocnim unii cu alţii în această lume perplexă.

Să ne cântăm de boalăşi de bureţii ce îi avem în cap ce-au desfrunzit dreptatea absorbind fumul opac.

sub ochiul din soare de la mersul caustic. Şi ochiul veghează naturi dărâmate de coarne vibrante cu piei de gălbează.

Tăcere şi o şerpuire pe frunza sticloasărenasc stări de angoasă ce-ngroapă iubire.

Asfinţire Închide-mă în clepsidre fluidale orbindu-mă cu nisipul muribund să uit de pietrele mentale ce mi-au oprit ochiul furibund.

Nisip din gânduri şi luminări mundane renasc din zoala privirii imanente când mă întind ticsit în vise diafane, trezesc în spirit tornade virulente.

O liră se topeşte sedusă de absenţă şi eu mă nărui înnămolindu-ni şoapte şi mă înalţ în umbre sobre cu esenţă de flori gri, stridente şi frapante. Şi mă înec sub paşii de cărbune pe malul beznei ce ţese amintiri având nevoie ca oful să-şi adune amorul crud al unei asfinţiri.

(Un fel de) nebunie curată Să ne ascundem faţa minunată sub masca de fum

Cântec in vitro O lună tropotind cărarea cerului lui Marte dizolvă între dinţii serii polenul dezlipit din flori, şi graţioasă ca o muză luna înghite emulsia primăverii sfidând iluzia vesperală.

Canale de parfum astral vibrau sub axul lumii noastre şi noi ne pierdem iară în oaze cu miresme... iar clipa ce-am purtat-o atata timp cu noi, s-a prefăcut încremenire în cântec verde de oboi.

Buimac În aerul muced pluteau ecouri desfrânate de foc îngânând tinereţea cosmică şi parcă sufletul mi se desprindea din cronici de praf.

Mă ard mâinile ce nu mi-au strâns niciodată şoapta buclucaşă a iubirii şi tremur de frică, tremur de nerăbdare, în palmele clipelor aşteptând buimac pe-o margine casantă de pat, să mă îmbrac în haine grele de dor, ţesute de-amor în braţul nestins al stelelor.

25

în

Platon cãtre Socrate

Alexandru ªtefãnescu Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a rãspuns: Du-te pe câmpul din apropiere ºi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei gãsi, dar þine cont cã nu ai voie sã faci decât o singurã încercare. Platon l-a ascultat fãrã sã crâcneascã, ºi s-a întors dupã o vreme fãrã a aduce nimic cu el.

Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lãmurit: Atunci când am intrat în lanuri am zãrit un spic înalt ºi frumos, dar m-am gândit cã poate voi gãsi un altul ºi mai maiestos, aºa cã am mers mai departe.

Am cãutat în zadar dupã aceea, cãci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aºa cã nu þi-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea. Într-o altã zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este cãsãtoria.

Socrate i-a zis: Mergi pânã la pãdure ºi taie-mi cel mai mândru ºi mai

chipeº brad, dar adu-þi aminte cã nu ai voie sã faci decât un singur drum pentru asta. Platon a fãcut întocmai ºi a revenit dupã un timp cu un brad nu tocmai înalt ºi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arãtos.

Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a rãspuns: Am vãzut niºte brazi foarte falnici în drumul meu prin pãdure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima datã, cu spicul de grâu, aºa cã l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamã cã dacã nu îl iau cu mine mã voi întoarce din nou cu mâinile goale, deºi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zãrit.

Socrate i-a spus: Aceasta este cãsãtoria.

Cu o altã ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De aceastã datã, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului ºi culege cea mai frumoasã floare pe care o vei gãsi, dar þine seama cã nu poþi sã alegi decât o singurã datã. Platon a fãcut aºa cum i s-a

L’albero di Zaccheo

Inciampai sulle radici e lo vidi tra caligine-fumo da panchine e tombini, mi sorrideva ed invitava, avrei voluto un fico, forse parlare, ma rosso in volto, come ammettere di non saper distinguere un albero in mezzo alla foresta?

Oh Zaccheo, quale dio ricorda?

Qui non ci sono bestie feroci ch’io possa salir con te sulla pianta e giocare insieme a nasconderci?

Due volti e intorno quante voci..

Andiamo a casa che il maestro ci aspetta e l’incenso sta finendo di bruciare.

cerut ºi, la întoarcere, a povestit: Am vãzut aceastã floare lângã râu, am cules-o ºi m-am gândit cã este cea mai frumoasã dintre suratele ei.

Deºi am zãrit ºi alte flori minunate, continui sã cred cã aceasta este fãrã egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon ºi-a întrebat învãþãtorul ce este viaþa.

Socrate i-a cerut sã facã un nou drum în pãdure ºi sã aducã de acolo cea mai frumoasã floare care îi va ieºi în cale. Platon a plecat de îndatã, gata sã îºi ducã la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu ºi-a mai fãcut apariþia.

Socrate a mers ºi el în pãdure, sã îºi caute ucenicul. În cele din urmã, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacã a descoperit preafrumoasa floare, iar

Platon i-a arãtat-o, rãsãrind din pãmânt chiar lângã el. Învãþãtorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon ia spus: Dacã fãceam asta, s-ar fi veºtejit curând.

Chiar dacã nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aºa cã am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi cãuta o alta, la fel de frumoasã. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus: Ei bine, se pare cã ºtii deja adevãrul despre viaþã.

Concluzii: ● dragostea nu înseamnã perfecþiune; ● cãsãtoria nu trebuie sã fie o alegere perfectã, ci sã devinã una; ● fericirea este o stare de spirit autocâºtigatã de alegerea fãcutã; ● viaþa este bucuria de a fi împreunã.

Pomul lui Zaheu

Mã împiedicai de rãdãcini ºi-l vãzui pe el prin negurã-fum din bãnci ºi guri de canal, îmi zâmbea ºi mã invita, aº fi vrut o smochinã, oare sã vorbesc, dar roºu la faþã, cum sã admit cã nu ºtiu sã recunosc un copac în mijlocul pãdurii?

O Zaheu, ce fel de zeu îºi aminteºte?

Aici nu existã fiare sãlbatice ca sã mã pot urca cu tine în copac ºi sã ne jucãm împreunã de-a v-aþi ascunselea?

Douã chipuri ºi în jur ce de voci..

Sã mergem acasã cã maestrul ne aºteaptã ºi tãmâia se terminã de ars.

Luca Cipo olla

Cugetări Monologul alcoolului Gabriela Janik Sunt cel mai de preţ mărgăritar al lumii!!!

Pentru că: n Fără mine, nimeni şi nimic nu poate exista!!!! n Eu sunt cel mai mare criminal din istorie! n Am ucis mai mulţi oameni decât toate războaiele lumii. n Am transformat pe oameni în brute. n Am adus nefericirea în milioane de cămine. n I-am adus pe mulţi tineri promiţători la nivelul unor epave deznădăjduite.

n Am rostogolit la vale mulţimi nevinovate, n I-am distrus pe cei slabi şi i-am slăbit pe cei tari. n I-am înnebunit pe cei înţelepţi şi i-am transformat pe cei nebuni în bufonii lumii. n Cei nevinovaţi şi neînsemnaţi îmi cad lesne pradă. n Soţia părăsită mă cunoaşte bine şi nu le sunt străin copiilor ce mor de foame. n Părinţii ce şi-au coborât în mormânt copiii, mi-au simţit muşcătura. n Am despărţit părinţi de copii, mame de fiicele lor, soţ de soţie şi frate de soră, n Am adus dezbinare în orice casă care mi-a lăsat cheia în uşă. n Am adus dezastrul lumii întregi.

n Am doborât pe regi, împăraţi şi mi-am bătut joc de cei sărmani. n Am flămânzit milioane de copii şi am distrus sufletele părinţilor. n Am ruinat milioane şi nesăţios mă arunc flămând să înghit încă altele. Tot mult mai multe.

Numele meu este ALCOOLUL!!!

Drag prieten, Demnitatea nu poate fi conservată în alcool !

Dar alcoolul poate fi depus la crucea Domnului Iisus şi El poate să-ţi elibereze inima de acest viciu ca să trăieşti o viaţă curată şi neprihănită pentru Dumnezeul cel veşnic. Dumnezeu să dea putere tuturor celor care se luptă cu alcoolul, ca să alegă Viaţa Veşnică. Doresc celor care încă mai

sunt cuprinşi de „ghearele“ acestui monstru oribil, să poată renunţa la acest viciu. Dar acest lucru, numai prin Jertfa Domnului Iisus se poate realiza. Atunci familia ta va fi fericită, prietenii tăi te vor respecta, iar tu vei fi un om împlinit. Sunt sigură ca aceasta îţi doreşti. Fericirea şi împlinirea ta, cât şi a celor dragi ţie. Şi eu tot acesta îţi doresc tie, celui care ţi-ai făcut din alcool, refugiul şi pierderea timpului tău.

Poeme de Costin Colea Nevoie şi dor O frunză, o petală, un fir de iarbă crud, un cântec de vioară, nevoia mea de dor, nevoia mea de ţară...

Pe toate-o să le văd, pe toate-o să le-ascult la viitoarea vară.

Acum păşesc agale pe trotuare reci visând frumos, în taină, pierdutele poteci...

Gigantice oraşe cu lume tremurândă, pericole şi teamă ascunse stau la pândă.

Cu gânduri mult scurtate

30

de-atâta aşteptare imaginar închipui un suflet care doare la colţul unei case, un câine care latră, pisica din odaie să mă revadă-n poartă.

Mai este o fiinţă ce-aşteaptă zi şi noapte o umbră să revadă venită de departe.

Un dor cumplit de mine îl are numai mama, aşa e de firavă, atâta-i de bolnavă c-ar da orice pe lume să vin cât mai degrabă.

Vin, mamă!

New York, 6 mar. 2014

Curiozitate Mă rog la infinit să se deschidă, Să nu mai stea închis într-o clepsidră, Să pot afla, din curiozitate, Ce ne aşteaptă după prag de moarte.

Să aflu-ncet această taină, S-o spun de dincolo la cei cu spaimă, Să-i fac pe-ai mei să plece fără frică care, în apropierea momentului, se amplifică.

Din neştiinţă, greşeli după greşeli, Adun în cuibul minţii fel de fel...

N-aş vrea acum la ceasul toamnei Să ştiu că merg în carul Doamnei...

Palenville, 4 apr. 2012

nr. 78 n mai 2014

4

o ajute să scăpe de copil.

Făcu imediat legătura cu domnul în vârstă, care-l căutase în lipsă, intrase în cabinet sub pretext că vrea să-i lase o scrisoare urgentă, scrisoare pe care no găsise nicăieri. Era mai mult ca sigur că nu fusese decât un subterfugiu, pentru a-i împăna cabinetul cu microfoane.

- „Intâi să nu faci rău!” aşa sună jurământul lui Hippocrate, pe care-l semnăm la absolvirea Facultăţii de medicină.

- Răul, tovarăşe doctor, este o noţiune relativă! Să omori o fiinţă umană e rău, să încalci legea e rău, să acoperi sau să ajuţi un delincvent e rău, să minţi e rău...Noi aşteptăm de la dumneavoastră să colaboraţi, să fiţi de partea bună a baricadei. Să încurajaţi femeile să devină mame, să le convingeţi să nu-şi rişte viaţa şi libertatea, ci să aducă pe lume copii mulţi şi sănătoşi. Ah! Eu iubesc la nebunie copiii! Sunt convins că şi dumneavoastră! Greşesc cumva?

- N...nu..., îngână Martin cu jumătate de gură. Dar în privinţa femeilor gravide, nu mi s-au ivit până acum asemenea cazuri.

- Vă asigur că se vor ivi. Şi atunci veţi întocmi o listă nominală, pe care o să mi-o predaţi mie. Asta-i tot! De acord? mai adăugă el şi-i întinse mâna, cât se poate de prietenos. În clipa aceea, apăru Anita în cadrul uşii. Văzând că Martin stă de vorbă cu un bărbat, dădu să se retragă.

- Intraţi, vă rog! se ridică Stamate imediat de pe scaun. Eu tocmai plecam! Consultaţia a luat sfârşit şi totul e cât se poate de limpede, nu-i aşa? Voi reveni peste câteva zile şi sper să găsesc reţeta pregătită, ca să nu mai pierdem timpul preţios al niciunuia dintre noi.

Stamate nu mai zâmbea. Îşi îndesă basca pe chelie, tuşi ostentativ şi se opri un moment în faţa Anitei, privind-o suspicios.

-Sunteţi bolnavă sau doar prie-

32

tena doctorului Drimer?

-Şi una şi alta, răspunse Anita, de bună credinţă.

-Atunci, multă sănătate! Aţi încăput pe mâini bune. Dr.Drimer poate face minuni. Acum mai mult ca niciodată! Pe curând! şi dispăru, ca o umbră.

Martin îi făcu semn Anitei “Sst!” şi spuse cu glas tare: - Pentru azi, am terminat. Trebuie să ajung degrabă la Spital, să văd cum se simt ai mei. Au avut ieri un grav accident. Cumnatul meu şi-a pierdut viaţa. Sunt distrus. Eram foarte legaţi, îl iubeam mai mult decât un frate. Am să-ţi povestesc totul pe drum, dacă încă n-ai aflat. N-am nici o clipă de răgaz. Vino cu mine!

O înşfăcă de o mână brutal şi o împinse afară. Anita se smuci, enervată, şi-l privi cu ură. Nu plângea. Părea calmă şi hotărâtă.

Voia să ştie un singur lucru, de importanţă capitală pentru viaţa ei viitoare: Martin o iubea cu adevărat, sau fusese pentru el doar un capriciu trecător? În mintea ei, dragostea presupunea admiraţie, respect şi spirit de sacrificiu, după exemplul părinţilor ei. Carolina şi Sebi trăiau în înţelegere, se tratau unul pe celălalt cu îngăduinţă, cu milă şi o vădită dorinţă de a proteja, de a alina, de a susţine. Anita întrevedea o multitudine de aspecte, printre care sexul era o condiţie necesară, dar nu suficientă.

Simţea că, de la o vreme, Martin o ocolea, era agasat, plictisit, de parcă persoana ei ieşise din sfera lui de preocupări, alcătuită din pacienţi, familie, tenis şi întâlnirile cu prietenii. Îl urmărise de mai multe ori. Nu o înşela. „Şi atunci? Cum să-şi explice răceala lui accentuată pe zi ce trecea?

Cum să-l readucă înapoi, la entuziasmul clipelor, când îi telefona de zece ori pe zi, îi trimetea flori prin comisionar, îl găsea lângă treptele Facultăţii, după ce ieşea de la cursuri? Se plimbau împreună ore în şir, pe ninsoare, cu genunchii îngheţaţi, sau sub soa-

rele torid al verii, cu părul încins şi capul năuc. Să se fi evaporat oare totul într-un an? Cu ce greşise? Ea îl iubea cu aceeaşi pasiune şi era doar aceeaşi femeie.

Ce se schimbase în el, sau ce i se părea lui schimbat în ea, de se dăduse totul peste cap?”

Nu înţelegea nimic. Martin fusese primul bărbat din viaţa ei. Îl cunoscuse la Sinaia, în vila unde mergea cu familia în fiecare concediu. Venea să joace ping pong cu fratele ei, Herman, în grădina pensiunii şi într-o seară luaseră masa împreună toţi cinci. S-au plăcut de la bun început. Martin era fermecător, avea un ce al lui, misterios. Când râdea, i se desenau două paranteze de o parte şi de alta a gurii, genele negre şi arcuite îi umbreau pomeţii obrajilor, iar ochii negri, scăpărători, îţi scotoceau în fundul sufletului.

Când vorbea, şi vorbea mult, acaparând cu bună ştiinţă conversaţia, dinţii mici şi pătraţi îi străluceau printre buze. Avea o claie de păr castaniu, buclat, veşnic ciufulit, prin care îşi trecea degetele, încercând zadarnic să-l domolească. Era vesel, ştia un milion de anecdote, pe care le povestea cu haz. Te prăpădeai de râs în compania lui, fără să te mai saturi.

Când i se prezenta cineva necunoscut, îl măsura din cap până-n picioare, fără jenă şi nu-i scăpa niciun amănunt. Dacă nu era îmbrăcat cu gust, i-o spunea pe şleau imediat, într-un mod că nu te puteai supără pe el. Cine dădea un răspuns în doi peri era criticat şi disputa continua până ce lucrurile se lămureau pe deplin. Asta îşi dorea şi Anita acum, dar Martin reuşea să se fofileze de fiecare dată.” De data asta n-o să-i mai meargă! Am să-l oblig să-mi mărturisească adevărul, oricât de dureros ar fi pentru mine” decisese ea.

nr. 78 n mai 2014

Problemele fundamentale ale poeziei şi prozei Al. Florin Ţene Intenţia mea este de a opune poeziei proza pentru a explica creaţia literară. Inclusiv de a descifra multiplicitatea de sensuri a noţiunii de creaţie literară.

Creaţia literară în istoria literaturii române, dar şi în alte culturi, are ca sens „scrisul” şi ca semnificaţie secundară „a imagina”. Însă, o specializare în sensul unei arte a versului nu se găseşte nici în primul caz, şi nici în cel de-al doilea.

Sărind peste veacurile de formare a istoriilor literare europene, şi nu numai, creaţia literară, în secolul XXI, devine o expresie cu o valoare mai înaltă, în sensul de „sămânţă” creatoare a unei literaturi, în timp ce literatura ca atare este depreciată ca fiind de-a dreptul ne creatoare.

Aşadar, creaţia literară a devenit antiteza literaturii, dar în sensul; creaţia literară cuprinde şi existenţa de fapt a prozei literare.

Dar fiindcă creaţia literară şi literatura se refereau la întregul unei orientări, a devenit inevitabilă apropierea celor două noţiuni. Astfel, istoria creaţiei literare şi istoria literaturii au devenit sinonime. Josef Nadlar era de părere că trebuie să se supună acestei uzanţe de limbaj: „Noi nu putem recunoaşte ne-

nr. 78 n mai 2014

cesitatea de a face o deosebire între istoria creaţiei literare şi istoria literaturii, în pofida a tot ceea ce s-a spus în favoarea ideii respective. În primul rând, deoarece o astfel de diferenţe este sortită eşecului din cauza imposibilităţii unei delimitări obiective, şi în al doilea rând, deoarece o restrângere arbitrară a obiectului provoacă grave scrupule din considerente de teorie a cunoaşterii”. În determinarea raportului dintre poezie şi proză, facem încercarea de a porni de la epoca noastră, chiar dacă ea ascunde sau răstoarnă relaţiile iniţiale dintre poezie şi proză. În secolul XXI există ideea curentă că poezia şi proza formează o disjuncţie. În felul acesta, în momentul când se termină poezia, începe proza, şi invers, sfârşitul prozei autorizează începutul poeziei.

Dacă ar exista forme intermediare între poezie şi proză, astfel de forme există, s-ar pune cumva în discuţie antinomia netă dintre cele două modalităţi? Întradevăr, ea este extrem de îndoielnică. Se afirmă în continuare că poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca o vorbire într-o formă liberă, astfel că proza este caracterizată numai sub

formă de negaţie, ca o non-poezie. În prezentul secolului nostru, proza este o formă de vorbire naturală, înţeleasă de toată lumea, iar poezia, este o formă de vorbire artificială, accesibilă decât unei minorităţi de interesaţi.

Proza este literatură numai în măsura în care poezia participă la ea.

Proza literară urmează să fie definită pornind de la două elemente ritmice, cum ar fi Numerus şi Cursus. Proza este articulată prin aşa-numitul Numerus, caracterizat prin pauzele existente dintre diferitele părţi ale frazei, pauze care nu coincid în mod obligatoriu cu semnele de punctuaţie. Poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca o vorbire într-o formă liberă, astfel că proza este caracterizată numai sub forma de negaţie, ca o non-poezie.

Proza este o formă de vorbire naturală, iar poezia este o formă de vorbire artificială. Dacă se ţine seama de natura ritmică a prozei, literatura ne apare pătrunsă de elemente poetice în toate domeniile ei. În raporturile dintre poezie şi proză, abia în vremurile mai noi a fost înfrântă întâietatea poeziei. Nu poate exista nici o îndoială cu privire la uriaşul avans al poeziei.

Acest fapt este indicat de

mitul elen, după care poezia era un dar al lui Apollo sau Pan oferit p[storilor. Herder credea că în vremurile ancestrale popoarele erau cârmuite de regi poeţi. După Buchner, originile poeziei se află în cântecele de muncă primitivă. Pentru teoreticienii de astăzi se vehiculează afirmaţia că originea magică a poeziei provine din neolitic. Mai târziu preoţii exercitau privilegiul creaţiei poetice. Prin formulele lor magice şi prin oracolele lor, prin binecuvâtări şi rugăciuni, această formă iniţială a devenit un fel de „poezie sacră de mase”, cum spunea Hauser. Însă, este evident că originea prozei este legată de istoriografie.

Drept elemente iniţiale poate fi considerate inscripţiile administraţiilor egiptene şi din Asia de sud-vest, prin care ele intenţionau să-şi eternizeze activitatea.

Până în secolul 15, proza apropae că nici nu poate fi găsită în literatura germană şi în cea franceză. În limba franceză veche precum şi în cea din evul mediu, nu există proză decât în operele istorice ale lui Villehardouin, Froissart

4

33

4

şi Joinville. Mai târziu, la începutul secolului 18 noile cerinţe ale prozei au fost revendicate cu perseverenţă în cercurile lui Fontenelle şi La Motte. Acesta din urmă cerea folosirea prozei pentru toate genurile poetice, înainte de toate pentru tragedii. Astfel poeziua era silită să se resemneze la situaţia de a exprima doar un formalism naiv. Asimilarea cu proza o revendica şi d`Alembert atunci când declara: „Aceasta este legea aspră dar dreaptă pe care secolul nostrum o dictează poeţilor; versul nu poate fi apreciat în mod pozitiv decât

atunci când prezintă ceea ce ar fi admirabil dacă ar fi fost exprimat în proză”. În anii aceia, cauza poeziei părea pierdută pentru totdeauna. În Germania şi în unele ţări nordice, soarta poeziei a fost pecetluită pentru moment prin realism, naturalism şi impresionism. O nouă delimitare a poeziei faţă de proză dezbină geniul literar al lui Heinrich Heine. Este delimitarea dintre romantism şi tinereţea romantică. Ca romantic, Heine credea că este obligat să constate că numai maeştri versului sunt şi maeştri ai prozei. În ultima vreme, anti-

Marin Preda...

Continuare din pagina 19 dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, “sunt un om terminat”, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post “Orizonturile Rosii”, carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman.

Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, “astupandu-i orificiile respiratorii”, dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda ime-

34

diat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare “rubinie, de un rosu deschis”, culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceeasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu “Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat”.

Nu se stie însă ce s-a întâmplat cu o întreagă valiză de manuscrise pe care Marin Preda o păstra întrun fiset al său de la Editura Cartea Românească, valiză în legătură cu care îsi ex-

nomia proză vers am tratat-o într-un eseu despre roman şi poezie. Specificând că şi romanul prezintă o latură poetică, aşa cum se poate găsi în romanele mele „Geamănul din oglindă” şi „Un ocean de deşert”, fiindcă în roman, poezia este acel element prin mijlocirea căruia realitatea poate să ajungă conştientă de sine însăşi în toate corelaţiile ei, că se critică pe sine şi să se transforme. Dar cu toate acestea rămâne în continuare un moment de separare ireductibilă. În timp ce inspiraţia creaţiei poetice pure prezintă un caracter extralumesc,

romancierul îşi găseşte inspiraţia în lumea însăşi, în lumea ce se află în continuă transformare. În secolul XXI poezia ocupă o poziţie pe care nu o mai poate pierde, mai ales acea poezie care provine din curentul globmodern, acum ea refuză să mai concureze cu proza, deoarece a cucerit prin sine însăşi forţa supremă în vederea făuririi din nou a lumii şi a lucrurilor. Şi poezia şi proza, prin interferenţa dintre ele, strabat secolul nostru ca o necesitate a sufletului omenesc.

primase în mod explicit dorinta de fi dată – în cazul că el ar fi murit pe neasteptate – fratelui său Alexandru Preda, din Bacău. Documentele în posesia cărora a intrat Mariana Sipos, ca si mărturiile pe care le-a obtinut de la Alexandru Preda si de la fosta secretară a lui Marin Preda, dovedesc că inventarul fisetului s-a făcut într-o manieră conspirativă de către reprezentantii autoritătilor, care n-au permis nici fratelui si nici secretarei lui Marin Preda să fie de fată la inventariere. În plus, dintr-un document strict secret preluat de Mariana Sipos din Cartea albă a Securitătii reiese clar că Securitatea organiza de multă vreme vizite nocturne la sediul Editurii Cartea Românească, în căutarea unor manuscrise detinute de Marin Preda. În aceste conditii, este mai mult decât probabil că, în momentul de fată, cel putin o parte dintre scrierile inedite rămase de la marele scriitor se află în

altă parte decât la cei care ar putea să le publice, dacă nu cumva au fost între timp distruse.

Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea “emanata” in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica.

Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

Propus de B.V.

nr. 78 n mai 2014

Andrei Pleşu Ideea că o poţi iubi cu disperare, întristat de relele care o desfigurează (şi care, nu odată, vin din noi înşine) e prea subtilă pentru lătrătorii de paradă, convinşi că a te gudura servil în poala ţărişoarei e modul optim de a o sluji, cînd, de fapt, e un soi de răzgîi mai curînd dezonorant. În general, profesioniştii retoricii patriotarde sunt, mai curînd, oameni fără identitate, incapabili de isprăvi cu adevărat ziditoare şi, tocmai de aceea, dornici să se salveze identificîndu-se cu strămoşi mai făloşi.

Gigi luat în sine nu e nimic. Dar Gigi ca „urmaş” al lui Ştefan cel Mare, sau ca verişor al lui Brâncuşi începe să creadă că există…

Am auzit, de curînd, că un parlamentar (anonim pentru mine, ca şi pentru mai toţi compatrioţii săi) s-a gîndit să propună o lege severă împotriva denigratorilor ţării. În cazul în care această lege se va vota, citatele care urmează vor echivala cu o delaţiune. Îmi asum acest risc.

Dimitrie Cantemir: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (...), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc,

36

Mică antologie a

patriotismului amărât Se dedică ţoapei patriotice Motto: „În perspectiva morţii mele, doresc sã fac aceastã confesiune: dispreţuiesc naţiunea germanã datoritã prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul cã îi aparţin” Arthur Schopenhauer decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (...).

Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda(...). Năravurile bune sînt rare la ei. (...). Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. (...)... nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul”. (Descrierea Moldovei, II, Cap.XVII).

Ion Ghica: „...a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate. (...). Acum lucrurile s-au schimbat.

A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai

devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. (...). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid (...). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară (...); pînă atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare” (Liberalii de altă dată, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880).

Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să

fiu. Naţionaliatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” (Din manuscrise, Opere, vol.

IX, p.459-460).

Ion Luca Caragiale: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”. „Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl.,şcl, - în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...” „M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici [la Berlin, n.m. A.P.] îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta

4

nr. 78 n mai 2014

Gheorghe Neagu Poate că nu l-aş fi văzut dacă nu ar fi avut imprudenţa să se declare şi astăzi urmărit. Măi, să fie!

Tocmai el, cel care ocupase posturi călduţe fără să aibă măcar bacalaureatul. Ce fel de urmărire s-o fi năpustit asupra lui, de l-a apucat plăcerea publicării unor cărţi din banii unor cunoscute scule ale securităţii. Cocalarul literar se sinucide de atâtea ori până când impresionează pe câte unul care îi acordă cu gentileţe sprijin editorial. El se simte bine numai între cocalarii care-l laudă şi-l consideră neasemuit acordându-i-se şi premii. Cocalarul literar ţipă, face spume la gură şi se dă bolnav de lungă durată de se tot întreabă lumea de ce nu mai moare de atâta suferinţă. Numai că suferinţa lui încetează brusc dacă este vorba să primească un premiu până şi de la un festival de mâna a paisprezecea. Cocalarul literar se burzuluieşte dacă nu este lovit în existenţa sa cu un premiu. Cocalarul literar este zgârcit în vorbă şi foarte atent cu ieşirea în public, acreditând ideea că este un bun preţios ce nu se poate demonetiza pe lângă nişte creatori adevăraţi.

El stă în frunte ca păduchele preferând mediocrităţi şi sfertodocţi celor cu reale calităţi culturale. Se complace şi domină

unde lingu4 acolo, şirea şi hoţia sînt

virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit” (apud I.L.Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi

nr. 78 n mai 2014

Cocălarul literar asistenţa cu muţenia sa până întratât încât mediocrii din jurul lui îl cred chiar valoros. Cocalarul literar are tot timpul impresia că trebuie plătit pentru orice fel de gest literar, ajunge deseori să-şi desconsidere familia. Nu se sinchiseşte să se recăsătorească, aruncând vina eşecului marital asupra soţiilor decedate, fie din cauza consumului excesiv de alcool, fie din cauza delirului de persecuţie. Ele s-au sinucis. El niciodată! El numai clămpăne prin diverse publicaţii sau întâlniri publice că este bântuit de asemenea gând. Iar când din asistenţă se aude câte o voce anonimă spunând că încă nu-i prea târziu, cocalarul tace. Despre ce ar fi putut el vorbi. Chiar şi atunci când un cocalar are facultate nu se vede că i-ar fi folosit la ceva. De regulă îşi dă cu părerea. O face stângaci, didactic, de parcă atunci ar fi fost smuls din ghearele beţiei, deşi a trecut ceva timp când era prizonierul lui Bachus. Cocalaru-

astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală." (Jurnal, 1916, apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român).

Emil Cioran: „În România, tipul omului inte-

lui îi plac funcţiile mai ales când este conştient că-i sunt remunerate. Pretinde chiar şi favoruri pentru meritele sale închipuite.

Fie o pensie de handicapat de gradul cel mai mare, fie o bursă pe viaţă de rentier de la uniune,fie un te miri ce avantaj de oriunde ar pica. El este indianist ba chiar sanscritolog şi e urmărit de cine ştie ce agentură. Dacă are ocazia,scuipa mâna de care s-a slujit.

N-are nicio clipă sentimentul că ar fi bolnav. De fapt nici nu ştiu dacă există un tratament. Cert rămâne doar un lucru: cine se pune cu un cocalar literar se compromite. De aceea nu mai lungesc povestea acestui specimen tot de teama de a nu mă compromite.

ligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul” „Nici un român nu se simte personal vinovat (...) dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală”. (Schimbarea la

faţă a României).

Cele de mai sus sunt doar un crîmpei din imensul inventar de exasperări, dezamăgiri şi apeluri la luciditate oferit de cultura autohtonă.

Iubirea adevărată nu are nimic de pierdut cînd e dublată de simţul realităţii. Dimpotrivă.

Sursa: www.adevarul.ro

37

Regulamentul Festivalului Naţional de Poezie

Ion Budai Deleanu Ediţia a IV-a n Geoagiu, jud. Hunedoara n 18-20 iulie 2014 Al. Florin Ţene 2013- mai 2014.

Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu” din Geoagiu împreună cu Primăria şi Consiliul Local al Oraşului Geoagiu, Liga Scriitorilor din România - filiala judeţului Hunedoara, Editura Armonii Culturale din Adjud organizează în perioada 18-20.07.2014 cea de-a patra ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „Ion Budai Deleanu”. Cu această ocazie se vor desfăşura următoarele concursuri:

Concursul de poezie: Important!!! Se vor trimite un număr de trei poezii cu temă liberă. n Comisia de jurizare va fi alcătuită din trei membri care se vor stabili ulterior. n Se vor acorda următoarele premii: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Menţiunea I, Menţiunea a II-a, Menţiunea a III-a. n Juriul şi organizatorii vor acorda şi premii speciale. n Perioada de înscriere: 20.02.

2014 - 15.06.2014, data poştei. n Textele trimise, nu trebuie să fi fost publicate până la data premierii, 19.07.2014. n Poeziile se vor trimite în trei exemplare tehnoredactate computerizat, însoţite de un motto. În alt plic separat se vor trece datele participanţilor: Nume şi prenume; Adresa exactă: localitatea, strada, numărul, blocul, scara, etajul, apartamentul, judeţul, codul poştal, numărul de telefon, faxul, e-mailul.

Secţiunea Volume de versuri publicate n Pot particpa volumele de versuri tipărite în perioada august

38

n Lucrările vor fi trimise în trei exemplare până cel târziu la data de 30 mai 2014 pe adresa menţionată, cu specificaţia „Pentru concursul de volum”. n Lucrările destinate concursului nu se restituie, ele intrând în fondul de carte al Cenaclului Literar „Ion Budai Deleanu” din Geoagiu. n Se vor acorda următoarele premii: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Menţiunea I, Menţiunea a II-a, Menţiunea a III-a. n Juriul şi organizatorii vor acorda şi premii speciale. n Concurenţii pot participa la ambele secţiuni ale concursului, fără restricţii. n Materialele vor fi trimise pe adresa:

Şimonaţi Claudiu Nicolae, str. Calea Romanilor, nr.

112, C.P. 335400, Loc. Geoagiu, Jud. Hunedoara,

natorii de proiect, juriul, etc. Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării termenilor şi condiţiilor festivalului şi asumarea obligativităţii respectării lui!

Precizări suplimentare:

cu specificaţia „Pentru Festivalul Naţional de Poezie „Ion Budai Deleanu” ediţia aIV-a. Relaţii suplimentare se pot obţine la e-mail: cenaclulgeoagiu@yahoo.com. n La concurs pot participa poeţi de peste tot din ţară, membrii sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România sau Ligii Scriitorilor din România.

n Câştigătorii concursului vor fi anunţaţi telefonic sau prin email în timp util, pentru a fi prezenţi la decernarea premiilor. n Cheltuielile de cazare şi masă pe perioada desfăşurării Festivalului vor fi suportate de către organizatori. Costurile de transport vor fi suportate de către fiecare participant.

ATENŢIE!!!

Coordonatorii proiectului:

n Cei care vor înscrie texte care nu le aparţin sau părţi copiate, vor fi descalificaţi din concurs. n Organizatorii pot, de asemenea, să descalifice oricare concurent care nu dă dovadă de bun simţ, respect şi decenţă în comunicarea cu organizatorii, coordo-

n jr. Maria Cimpoeşu (secretarul oraşului Geoagiu); n dipl. Aurel Dîncşorean (consilier local al Oraşului Geoagiu) ; n ing.Claudiu Nicolae Şimonaţi (preşedintele Cenaclului Literar „Ion Budai Deleanu” din Geoagiu).

nr. 78 n mai 2014

Regulamentul Festivalului-concurs Naţional de Cultură şi Literatură „Primăvara Albastră” Seria a II a , ediţia a XI- a, 4-6 iunie 2014, Pucioasa, jud. Dâmboviţa Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţei literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de ani, nemembrii ai vreunei uniuni sau asociaţii scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a exprimării literare, marcată de o relevantă valoare estetică şi ideatică.

Din punct de vedere al iniţiatorilor şi organizatorilor, concursul vine să-şi aducă contribuţia la făurirea literaturii române de la acest început de mileniu, dorind să răspundă nevoilor fireşti de afirmare a importantului potenţial creator pe care îl reprezintă tinerii.

Condiţii de participare Concursul este organizat pe următoarele secţiuni: poezie (5 lucrări), proză (3 lucrări a 3 pagini), teatru scurt (2 piese de un act), jurnalism/ eseu (reportaj ; 2 lucrari a 4 pagini).

Lucrările, dactilografiate sau culese electronic, vor fi expediate până la 29 mai anul curent, data

poştei, cu indicaţia ,,pentru concurs’’, pe următoarea adresă: Luminiţa Gogioiu, biblioteca „Gh. N. Costescu”, strada Fântânelor, nr. 7, Pucioasa, jud. Dâmboviţa, cod 135400.

Lucrările vor purta un moto, iar într-un plic închis vor fi trecute acelaşi moto, numele şi prenumele concurentului, data şi locul naşterii, adresa şi numărul de telefon/mobil.

Juriul concursului va fi alcătuit

din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, Societatea Scriitorilor Târgovişte, Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Teatrului Municipal Târgovişte, Compartimentului Cultura-Biblioteca Pucioasa, Alianţa pentru Pace din România. În cele două zile ale festivalului vor avea loc: Întâlnirea Cenaclului „Luceafărul de Pucioasa”, spectacole, expoziţii şi lansări de carte.

Vor fi acordate aceleaşi premii la toate secţiunile - 1,2,3 şi menţiune la fiecare secţiune şi Trofeul ,, Primăvara albastră’’; la care se vor adăuga premiile unor instituţii de cultură şi ale unor ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune.

Manifestările din festival vor avea loc în oraşul Pucioasa .

Relaţii suplimentare la telefon: 0734450877.

Preşedintele Festivalului Prof. dr. George Coandă Şef Compartiment Cultură-Bibliotecă Jr. Luminiţa Gogioiu

Din luna ianuarie a acestui an, revista Climate literare a văzut lumina tiparului graţie generozităţii de care au dat dovadă: Dorel Arginatariu l Iulia Barcaroiu l Elena Buică l Ion Bratu l Gheorghe Valerică Cimpoca l Costin Colea l Romulus Gandy Georgescu l Gabi Mihalache l Gheorghe Palel l Bebe Popescu l Gheorghe Popescu l Radu Negoescu l Veronica Strujan l Florea Turiac

LE MULŢUMIM! nr. 78 n mai 2014

39

Cﾄビﾅ｣i noi ﾃｮn biblioteca revistei Climate literare

40

nr. 78 n mai 2014