"E primavara, iarasi primavara!!!" by Hopernicus

E PRIMĂVARĂ, IARĂŞI PRIMĂVARĂ!!!

Concurs de creaţie literară

- 25 februarie – 05 aprilie 2014 –

1. PECETEA IUBIRII TALE, DOAMNE! Macovei Lilioara Ni se-arată vremea ghioceilor veniţi din gând frumos, veniţi pentru gând frumos.Prin ei, ne surâde primăvara, cu candoarea şi puritatea ei nemăsurate.Dacă ne surâde în suflet sau în priviri, asta simţim fiecare în parte. Suntem descântaţi de toată natura, ne răscoleşte sufletul, ne trezeşte, ne adoarme precum în poveştile cu vrăjitoare, dar ne place şi ne dorim de dinaintea iernii aceste magii. Anotimpul tandru, înviorător, misterios şi plin de surprize aprinde speranţe, dezlănţuie iubiri, împrăştie parfum de flori şi bucuria trecerii prin el ne face mai tineri şi mai plini de viaţă. Senzaţia că mă înalţ spre ceruri şi fac horă cu îngerii veseli, mă face să cred că primăvara a dat năvală numai peste mine. Într-un salcâm pregătit pentru înverzire, un cuc îşi face vocalizele.Primenirea lui ca veşnic trubadur are loc în faţa soarelui, cu migală şi acuitate.Pe ici pe colo, parcă se mai vede câte o urmă de zăpadă dar vlăguită de soare şi pusă sub dizolvare fără alte oprelişti, şterge nostalgia unei ierni parcă prea lungi şi sâcâitoare. Cineva anume aduce orizontul mai aproape de mine şi-mi pare că lumina soarelui este fără sfârşit. - Este extaz în Univers, vedeţi? - Da,dar... - Dar ce? - Ei, este un dar al meu, nu trebuie spus.Prin tăcerea mea şi gândul bun, îmi doresc să păstrez ceea ce trebuie păstrat.Nu degeaba se spune că inima are taine pe care nicio judecată nu le poate pătrunde. - Primăvara nu admite taine! - Ba da şi încă multe şi pline de dor. Îmi aplec ochii în batistă şi caut să amăgesc timpul.Dar nu se poate, mă apasă, mă comprimă, mă sufocă... -Ei, nu vezi că plâng din cauza soarelui? - Da?Şi ce îngânai acolo? - Nemernicule, mă vrei răpusă? - Te vreau părtaşă la învoiala cu bucuria, te vreau zâmbitoare şi justificată în trăirea visului frumos, te vreau interpretă în simfonia asta din anotimpul cu înfloriri. Şi uite-aşa, efemerul trece pe lângă mine, ignorându-mă sau nu şi uite cum în zumzăiala asta nu mai recunosc nimic.Sunt o mică duplicitară şi măcar de m-aş alege cu vreun cadou, dar cad în meditaţia molatică a doamnei primăveri şi uit de toate. Culori timide se zbat să prindă contur şi bucuria renaşterii se transmite cu mare rapiditate.Abia acum am văzut cum munţii vor să atingă cerul, dar trecerea lentă a norilor veseli şi pufoşi le încurcă drumul. Fiecare început de primăvară îmi aduce aminte de copilărie, de puritatea acelei vârste, când nimic nu ne împiedica să fim cei mai inocenţi din lume.Strig în gând a durere şi-mi curge lacrima ca de atâtea ori de o bucată de vreme, dar ochii înălţaţi spre cer vor iertare şi binecuvântarea zilei de azi. Încerc să-mi alin dorul de toate de atunci, de multe de ieri şi-mi plănuiesc ca din primăvara asta să nu mai număr clipele. Îmi pun lumina peste cântecul de azi şi în ogorul ud ating firele de iarbă, poate îmi ţin ritmul.În adierea vântului fecior ascult pentru prima dată sau a mia oară, un ciripit drăgăstos şi-ţi văd ochii plini de dor.E dorul tău, e dorul meu cine mai ştie, dar mă bucur că ţi-ai arătat faţa frumoasă şi ţi-am atins mâinile.

Poate amintirea se pregătea să se ascundă, dar nu se pune nimeni cu mine şi chiar acum în înverzire şi înflorire, duc emoţia pentru cinci şi pot. Îmi strigă pădurea că a sosit momentul să o admir, asta fac şi-mi întoarce bucuria. A înflorit şi cornul galben şi fără sfială îşi prefigurează presupusa siluetă în fereastra nu demult primenită.Buburuzele au pornit în marea explorare a grădinii şi se pare că nu putem face nimic în a le stăvili.Toate făpturile au treabă şi se întrec ca şi cum e marele concurs al reînnoirii. În aer se vede, se simte o îmbrăţişare a neşfârşitului cu finitul sau invers şi numai soarele conferă armonie imensităţii cerului şi frumuseţii pământului. Întind mâinile spre cer şi spun: ,,Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea lină a norilor. Întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasa frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!" (Acatistul de multumire - Slava lui Dumnezeu pentru toate) 2. primăvară Mihaela Popa numele tău începe cu fiecare literă o altă zi îmi place ploaia întinde mâinile desenate pe ochi am ghicit o crenguţă de cireş a înflorit printre ulucile gardului lumina pare că absoarbe sunete 3. Ghiocei pentru bunica Pop Dorina În casă lenea devenise amfitrioană. Cărțile ”atârnate în cui” așteptau să fie băgate în seamă. Virgil se juca cu Lăbuș. Sună telefonul. – Alo, sunt Liviu. Ce faci? – Plictiseală... – Vii după ghiocei? – Când? – Cum când? Desigur... acum. Vine și Mircea. – De ce după ghiocei? – Pâi... cum să-ți spun, poate așa mamele noastre nu ne vor mai sâcâi cu școala aia. Știi... mâine e 1 Martie! – O, da. Atunci vin. Ia și mingea, poate jucăm un fotbal la întoarcere. Într-un sfert de oră, cei trei băieți însoțiți de Lăbuș se depărtau de cartierul de la marginea orașului. Pașii lor pluteau prin iarba încă umedă. Mugurii le zâmbeau cu goliciunea și frăgezimea lor. Avansau rapid. Mai câțiva pași și pădurea îi va îmbrățișa cu răcoarea ei misterioasă. Au ajuns la destinație. Privirile celor trei năzdrăvani înțeapă frunzele moarte de pe

lângă copaci, în dorința descoperirii mirajului alb. Primul mesager le-a dat binețe. Gălăgia, bucuria și fericirea i-au învăluit treptat. Se întâlneau cu primăvara. Lăbuș se încurca printre frunzele moarte. După un timp, un lătrat scurt îl avertizează pe Virgil că cineva se apropie. Câinele mai agitat își prinde stăpânul de pantaloni. Virgil îl ia în brațe, dar cățelul tot nu se astâmpără. Tace, dar privește într-o anumită direcție. Privirea lui Virgil îl copiază... – Pericol! Repede, trebuie să fugim... vocea i-o ia pe dinaintea picioarelor, care încep executarea mișcării de retragere. – Ce se întâmplă, rostesc în cor ceilalți doi băieți. – O vulpe! În câteva minute grupul se reunește. Aleargă spre lumina care-i așteaptă protectoare la marginea pădurii. Doar pașii lor în ritm sacadat sparg tăcerea. Obosiseră alergând, dar a meritat efortul și... spaima unei iminente întâlnirii cu șireata roșcată. Zâmbesc, privindu-și reciproc mânuțele drepte făcute pumn în jurul buchețelelor de ghiocei. Respirând ușurat, Liviu a micșorat pasul. Caută mingea în tufele în care o ascunsese. Din depărtare, orașul parcă le șoptea că temele mai suportă amânare. Mingea le trage cu ochiul. Se apropiau de cimitirul orașului. Lângă acesta, o poieniță tocmai s-a îmbrățișat cu soarele. Firele de iarbă zâmbesc razelor călduțe. Copiii pur și simplu se aruncă în iarbă. Mingea se rostogolește mângâiată de întinderea verde. – Ce jucăm? Fotbal sau volei, întreabă Liviu. – Foootbaaal... Jocul se încinge rapid. Plictisit, Lăbuș adună toți ghioceii și apoi îi înhață cu botul și... fuge. Avea o destinație precisă – mormântul bunicii lui Virgil. Ajunge rapid. Scheaună puțin pentru a-și anunța prezența. Din păcate, bunica nu-i mai poate răspunde. Cățelul oftează. O iubise mult pe bătrână. Împrăștie ghioceii pe pământul umed de pe mormânt, privește puțin crucea și revine greoi în poieniță. Se întinde pe iarbă. Misiunea lui luase sfârșit. Cei trei băieți puțin transpirați privesc spre oraș și caută ghiceii în iarbă. Derutați fac câteva piruete. Se întreabă unde și-au pus buchețelele. Cu urechile pleoștite, Lăbuș bagă și botul în iarbă, nedorind să-i audă. Virgil îl simte vinovat. – Lăbuș, unde-s ghioceii? Auzindu-se strigat, cățelul se ridică în patru labe și latră uitându-se spre cimitir. – Ce legătură are cimitirul cu ghioceii, Lăbuș? Câinele latră puțin mai agitat și aleargă spre cimitir. Copiii îl urmează. Pătrund spre locurile de veci, printr-o spărtură a gardului. Lăbuș face slalom printre cruci, lătrând în continuare. La mormântul bunicii lui Virgil se oprește, așezându-se vinovat lângă cruce. Întrun târziu, sosesc și cei trei băieți. Virgil, cu ochii în lacrimi, înțelege gestul câinelui său. Câinele mârâie încercând să-și ceară iertare, dar Virgil îl ia în brațe și-l mângâie pe creștet. – Lăbuș, ai iubit-o și tu? Un chelălăit îi sugerează băiatului că prietenul său Lăbuș înțelege ce-l întreabă. Ceilalți doi copii privesc înlemniți. Nu știu cum să reacționeze, dar rând pe rând încep să gândească pozitiv. Mircea e cel care-și exteriorizează gândurile: – Poate mamele noastre nu au nevoie de ghiocei, ci de niște fii mai silitori la școală. Cu lacrimi în ochi ceilalți doi nu reușesc să răspundă, dar dau afirmativ din cap. – Bunico, îți promit că voi învăța de azi înainte... de dragul tău! Câteva raze răzlețe sărutau ghioceii de pe mormânt. Altele mângâiau trupurile firave de lângă. Încărcați cu putere, copiii pășeau revigorați în primăvară. Își promiteau fiecare în gând să se schimbe... doar sosise primăvara, anotimpul reînnoirii.

4. Inima ta m-a găsit Irina Lucia Mihalca Inima ta m-a găsit Ai nevoie de o lume ce se naşte în fiecare clipă, vibrează-n tine cu tot ce are-n ea, te-aşezi, o priveşti, asculţi tot, o lume ce parcă prinde viaţă, conturul caselor, linia cerului, cupola bisericii. Ai îmbrăţişat fiecare om, ai trecut pe fiecare stradă cu gândul că eşti, acolo, în istoria ei şi fiecare pas a fost o mulţumire adresată iubirii care te poartă. Ai intrat în fiecare inimă şi i-ai simţit bătaia, ai spus o rugăciune lumii întregi şi-ai înţeles că eşti în mine. Inima ta m-a găsit! Acum nu mai sunt doar a mea, ci şi a ta, acum vezi cu ochii mei. Oriunde mergi sunt cu tine. Sunt şi nu sunt cea pe care-o ştii, sunt cea care devin prin tot ce vei mai fi. De ce e nevoie de doi într-o poveste care s-atingă simţirea potirului sacru, asemeni curgerii mele în tine? Cine e-n spatele acestor cuvinte şi-a gândurilor nerostite, înspre ce ne-ndreptăm? Treaptă a dorinţei neostoite, - trepidaţie şi exaltarecum poţi avea mai mult dacă nu-ţi doreşti să ai şi să ştii mai mult? Cumva trăieşti, ca o nălucă, undeva, în inima mea, ai ajuns în faţa iubirii mele. Prin mine curge acel zbor cu viaţa, acolo unde lumea s-a aprins în noi şi prin noi. În clipa când te-am luat de mână, prin razele de lumină, clipele s-au scris irevocabil, Nu ştiai cum este să te vezi în oglinda mea.

5. Ghiocelul imperfect Stănescu Aurel Avram Un clopoţel…scund, plăpând şi zgribulit Sfidând norii şi-a lui soartă vrea s-ofere caraghios din puţinul care-l are o aromă caldă un miros ameţitor de verdeaţă şi candoare albă ca şi gându-i păcătos remarcându-ţi picioruşele înalte ce păşesc victorios prin zăpada afânată peste noapte. Astea-s vorbe azvârlite-n astre şoapte stârnite din lună când universul străbate prima zi de primăvară! Vestitorul Primăvara asta oare mă voi dezbăra de tine cu speranţe-ncrucişate, cu nopţi calme şi senine? Am scăpat din iarna cruntă zgribulit, firav şi totuşi zornăindu-mi clopoţeii şi mănuşile din ceară… lotuşi în zăpada îngheţată biruită de-un sor vesel... iară captivat de-a ta menire am lansat o circulară. Primăvara asta oare te vei sătura de mine ? 6. A ŞAPTEZECEA PRIMĂVARĂ Viorica Gusbeth Stătea rezemată de tocul uşii de la intrarea în casă.Era o dimineaţă plină de mirosuri necunoscute. A ce miroase? se întreba nedumerită . Ridică ochii şi privi plină de uimire , dar şi de încântare , zicîndu-şi. O Doamne , dar e primăvara ! Miroase primăvara !Stolul de păsări din înaltul cerului confirmau bucuria ei ,se întorceau, aducând cu ele spranţa zilelor senine. Se deslipi de tocul uşii de care se rezemase, plină de un val imens de bucurie se aşeză pe banca din curte. Banca mai păstra ceva din umezeala iernii, dar soarele ce mângâia tot mai intens aerul şi pământul , încălzea banca. E atît de mult bine în jurul meu, îşi spuse ea. Stătu pe banca puţin umedă adunând în suflet bucuria revenirii la primăvară.Îşi spuse fericită , zâmbind amintirilor: e a şaptezecea primăvară dăruită, mie! Nu-mi amintesc ce am simţit în prima mea primăvară trăită. La sânul mamei, am adormit visând la surioarele şi frăţiorii mei, îngeraşii. Poate degetele mele mici căutau cu neastâmpăr un strop de primăvară privind în albastrul din ochii mamei.Poate buzele mele schiţau un zâmbet ce se dorea a fi o promisiune făcută primăverilor viitoare !Aşa a trecut prima mea primăvară din viaţă.Dar următoarele ? Ce-şi aducea ea aminte din celelalte primăveri? Cu ochii blânzi privea la castanul din faţa casei. Şi peste el trecuseră mai mult de şaptezeci de primăveri. Şi-l amintea când de o şchioapă fiind, încerca să se caţere în plăpândul pom. Ce căzătură a m-ai tras !La speriat şi pe căţelul din curte. O da, îşi amintea asta , de parcă a fost, ieri! Încet coborâ peste ea tristeţea ! intră în casă, spunându-şi: mâine mă aşez pe banca mea dragă şi-mi voi aminti de celelalte primăveri.

7. INTRARE ÎN PRIMĂVARĂ Olga Alexandra Diaconu I Pătrund în primăvară ca-ntr-un vis în care îmi contemplu bucuria Pentru o clipă sunt nemuritoare – am soră bună veşnicia Devin risipă cum doar veşnicia risipă ştie să devină ca o săgeată când prin trup străbate lăsând deschise cerurile toate puzderie de lumi ce nu ştiau că-n mine iarna-ntreagă dormitau Şi, când mă-ntorc, o pulbere de stele se revarsă, câmpuri cu flori din tălpile desculţe stând să crească de parcă niciodată n-am ştiut că sunt o dâră de uscat pe ape Din cer înalt aud un gând ascuns: nu, pentru oameni, asta nu se poate. II Azi simt că am intrat în primăvară – sunt ca o ramură înmugurită ce a visat întreaga iarnă căldura sevei din pământ ivită și-aștept din mine jeturi de lumină să izbucnească și –ca un val de nori – sufletul tău să-l încălzească să-l pot cunoaște pe deplin

O frunză –pentru tine nevăzută – a înverzit în pieptul meu și-așteaptă ca întreg copacul meu ascuns să înfrunzească E de ajuns să-l simți plutind în jurul tău și să-l numești copacul vieții ca pe de-a-ntregul ție să-l închin. III Văd pretutindeni mantii de zăpadă, dar simt că-n mine a-nflorit un pom cu rădăcina-n cer și ramuri-roată și nevăzut de niciun ochi de om Doar noaptea pomul meu se înlumină – cu ochii-nchiși abia de-l pot roti Simt clipa doar cu veșnicie plină și timpul parcă nu s-ar mai ivi. 8. CONCERT DE NAI...DE MARTISOR! cotfas doina Ascult vrajita Si ma pierd in visare; Cantecul fluturilor Si-a ierbii Care rasare; -E simfonie mare -n Crang! Toti greierii-s pe pozitie! Cauta grabiti prin traista, Chitara,lor facuta Dintr-o coaja de aluna! Si ghiocelul, Sare...la harta.. Cu nerusinare! Caci vrea ea naiul sa-l ia! Sa fie Regina Balului in crang! Dar este Prima Doamna! Nu? Mai sunt 2 locuri,

In orchestra; Suspina... Frant, Batranul Dirijor, Nostalgic, Pe-o vioara, Ce nu-i gaseste, Struna... Findca-i, Orb... De-atatea , Primaveri,traite; Uitandu-si ochelarii-n,,camara" Acasa; Facuti din doua boabe de cires; Ca-i poarta doara... Numai in Concert! O lebada-n zbor Se lasa si-asteapta, De... E mare Craiasa! Ca a furat,partitura, Cu ciocul ei plapand Si dulce. Si-o aduce din zbor...gafaind, Ca vrea ea rolul principal, Sa-l ia! Ca-i mai frumoasa Si mai gratioasa! Decat Regina Balului, Craiasa! Ce se zice ... Ca-i Maretul Ghiocel! O!.. Cata forfota-n culise! Nu mai sunt locuri pe crengi! De-tata ciripit de vrabii Certarete! Ce vor ravas , De la imparat, Sa nu plateasca Macar una... Simfonia! Ca au venit din departari, Acasa! Aduse doar de un SMS, Uitat intr-o gradina, De-o vrednica, Gospodina! Ce-si bate motanul Cand fura-o placinta, Din batatura;

Dar un catel iute de pas... Cu coada vesela,ca-i cald afara! Mai latra ,sa -ncurce concertul! De ciuda ca nu-i si el Invitat! Dupa o sura prafuita, Grabita in zbor, Aterizeaza... Un Cocor! Aduce pe-o aripa, O clapa de pian...rasturnata, Furata dintr-un nor,calator! Pulberi de stele, Aluneca-n zi plina! Sa fie doar, Spectatori; Si-aduce ravas, Viu colorat: De 1MARTIE cu sanate! Pentru noi toti, Picuri de stropi.. De Lumina! De dragul iubirii Si a daruirii A unui simbol Vechi... MARTISOR! 9. Poezii Constanța Abălașei-Donosă Florile primăverii flori roșii, galbene și albe din neguri liniștite înfloriți, dorul să-mi fie mai aproape în taina nopților fierbinți. parfumul vostru fie sub lună sub nopțile de alb ceresc, mângâieri tăcute să vină și ochii pe care-i iubesc. O primăvară te-am întâlnit din nou o primăvară, să-mi fii gingașă fără vânt și ploi cu muguri ce se sparg și ne îndeamnă, iubirea veșnică s-o dăm din noi.

rămâi aici, de ce te-ai opintit ? sărută-mi sufletul cu florile din zări, mai lasă-mi câte-o rază printr-un stins sărut, și chipu-ți voi picta dintre albastre zări. Adio, iarnă pleacă tu zăpadă mută, primăvara lopătând vine din zarea știută haina ta iar dezbrăcând. de-i ceața netulburată, ploile din zbor și-adună între palme le așteaptă, făr de zgomot care sună. pleacă tu zăpadă azi crezi că mult vei fi aici ? dup-o rază te ascunzi în șiroi de ape mici. 10. Poveste răutăcioasă Stefan Serseniuc Toată lumea pare tristă iarna şi vesela vara. Sau mă înşel eu? Toţi suntem bucuroşi că trece iarna şi că începe primăvara şi nu mai putem de bucurie că se apropie "anotimpul frumos", vara. Vara stăm cu limba de-un cot şi blestemăm căldura "asta sufocantă" şi ne gândim ce bine ar fi oleacă de răcoare. Când, în sfârşit, vine răcoarea, plângem că-i un frig cum nu a mai fost în ultimii 100 de ani, de nici un bătrân... în viaţa nu-şi mai aduce aminte de un aşa chin... Şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi...Vara, când plouă, ne udă rufele şi ne uităm cu ciudă la norii care ne-au stricat socotelile. Dacă nu plouă... se usucă fructele pe copac şi no să mâncăm nimic la iarnă şi o să fie vai şi amar de noi... tu'le-n funduleţul lor de guvernanţi! Mergem la mare să ne bronzăm şi dacă prindem o zi cu nori, deja ne-a stricat toată vacanţa iar dacă-i cald, îngheţata costă prea mult, "hoţii!", şi "mă jur că la anul, dacă ajung sănătos, merg la munte!". La munte, apa de la râu era aşa de rece ca nici nu am putut... să-mi bag picioarele în ea... că te lua cu fioruri pe şirul spinării... Cum naiba fac ăia de pe munte să mănânce numai brânza aia aşa de grasă şi toată ziua tochitură şi să bea rachiu. Numai gândul că au colesterolul mărit ne mai linişteşte şi surâdem în barbă că noi, cei ce ştim să ne alimentăm corect, îl avem mai mic. Dar nu cu mult! Dacă ne dau să mâncăm salată, roşii şi mere ne supărăm foc "că, ce bre? ... am plătit o căruţă de bani şi nu mi-au dat o bucată de carne în tot sejurul! Aşa fac unii bani..." Dacă fac un grătar lângă cabană "necivilizaţii ăştia, uite ce fumălău fac" şi micii mai şi put a usturoi şi dacă nu le pune bucătarul usturoi, ca să nu pută a usturoi, "nu ştiu ăştia cum se face micul, dom'le". Păstrăvul are spini şi oase şi dacă cerem un peşte fără spini.."da' ce-s pe vremea lui Ceauşescu să mănânc peşte congelat?" Iarna ne ia alergia la frig şi vara ne ia alergia la vară, singurul loc ferit de boala "la modă" este televizorul şi feisbucu. Acolo toţi suntem sănătoşi tun. Vara strănutam de la fân şi de la anemone iar iarna strănutam de la "ceaţa asta ca la Londra, că parcă până acum nu era aşa, dom'le". Vara asudăm că-i cald şi intrăm la aer condiţionat unde-i frig şi ne ia cu junghiuri, căci deh, de la 35 afară la 15 înăuntru este oleacă de diferenţa iar iarna de la frig intrăm la

căldura de la calorifer şi ne ia cu junghiuri, căci deh, de la 15 afară la 35 înăuntru este oleacă de diferenţa... De aia îmi place mie primăvara, că nu-i nici iarnă, nu-i nici vară, şi nici nu prea ai de ce să te plângi. "Greul", iarna, rămâne în urmă şi urmează numai binele, adică vara. Optimismul nostru a găsit în primăvara un fel de făt frumos, rezolvător de toate cele rele. Pragul dintre bine şi rău este frumosul mărţişor! "Lasă că de mâine începe martie şi, ai să vezi, totul o să fie bine!" Odată pus mărţişorul în piept, relele se termină şi începe frumosul. Asta pe întâi martie. După, s-ar putea să mai vină ceva frig, ceva greu, deh, babele, dar nu ne sperie ele pe noi, una că-s nişte babe, şi a doua pentru că le luăm în râs, le punem să ne ghicească viitorul, cum o să ne fie tot anul, şi, se ştie, de ce râzi nu-ţi este frică... Aşa că ce s-o mai lungim, primăvara este anotimpul speranţelor, aşa speram! P.S. A! Un motiv în plus să ne placă primăvara: factura la gaz se înjumătăţeşte şi cea de la enel scade şi ea, că-i ziua mai lungă... 11. Manuscrisul polenului Pop Dorina PROLOG Din goana cuvintelor demodate Au rămas doar ideile și-un gând Care-mi impune să le așez într-o carte Și-ncep cizelându-le rând pe rând. Îmi plimb sentimentele-n soare Și gândul îl scald în lumină Rup umbra ideilor, chiar dacă doare Și-nlătur praful în surdină. ACȚIUNE Cu sufletul scăldat în natură Aleg personaje din flori, Le mut în ființă (fără ură) Oare polenul va creiona comori? El, Hamlet, face festinul Shakespeare e doar musafir, Cu spada-și croiește destinul Se mută-n polenul din trandafir. Dumas doar zâmbește-n condei Când D'Artagnan fuge-n crin, Iar Tolstoi rămâne holtei Căci Anna-i mușcată cu venin. În satul fără bibliotecă Plânge-n salcâm Moromete, Căci Goe cade pe potecă. Din ghiocel devine... burete. EPILOG Polenul din personaje s-a-ncurcat Solicită ajutor unui cuvânt, Acțiunea în alergie s-a mutat Și zboară spre editură pe-o creangă de vânt.

12. Primăvara cu Buddy Stefan Serseniuc Primul act. Buddy, un metru nouăzeci, o sută de chile, păr roşu, barbă roşie, voinic, unghiile un pic negre, fumează ţigări cu aromă de vişine, blugi, bocanci, tricou vechi. Buddy freacă mândru cu o perie, muiată cu abundenţă în untură de bursuc, bocancii lui imortali. Stă la umbră pe ceardacul din faţa casei, pe un scăunel un pic prea mic pentru fundul lui lătăreţ. Lângă el un alt scaun mai înalt, cu o bere desfăcută şi o cutie în care înmoaie din când în când cu voluptate peria de ghete. Radio-ul cântă country, nici prea tare dar nici prea încet. Monolog, înşiruire de idei, prezentare. Eu sunt un fermier, toată viaţa mea o să fiu un fermier. Mie-mi place să fiu fermier, şi fermier o să rămân. Şi cred că şi strămoşii mei, când au venit din Scandinavia, acum vreo sută şi cincizeci de ani, acolo la mama naibii, în fundul ăla de Europă, erau tot fermieri. Bunicul a cumpărat pământ aici, că-i plăcea locul şi că erau minus patruzeci de grade iarna şi el nu suporta caldul. A făcut casă, a cumpărat cai şi vaci, a lucrat pământul şi a murit pe pământul lui. Tata, a făcut casă, a cumpărat cai şi vaci, a lucrat pământul... deocamdată mai trăieşte. Eu, ce să fac şi eu, cresc vaci şi cai şi lucrez pământul. Asta ştiu, asta fac şi, ce să zic, asta-mi place! Să fii fermier e ca şi cu drogurile... dacă începi, nu te mai laşi! Am tot ce-mi trebuie, am două perechi de blugi, am vreo cinci cămăşi şi o pereche de bocanci. Buni bocanci! (moaie cu năduf peria de ghete în untura de bursuc). Acu doi ani am fost în Florida, aşa, să cunoaştem fetele de pe-acolo, să vedem cum sunt alea din sud... Hihihi! De la hotel au vrut să ne dea nişte şlapi, nişte sandale, dar noi le-am râs în nas..."Bocancii se pun dimineaţa şi se lasă seara, la culcare, aşa ne-a spus bunicul!". Şi cum ne plimbam noi, eu şi cu văr'miu Bill, eram departe cam la vreo oră de hotel, ne opreşte poliţia şi ne întreabă direct dacă suntem din Canada... Hihih, îi zic, da de unde ştii, că doar nu ne stă scris în frunte... Hihihi! Îmi răspunde poliţistul american, după bocanci! După bocanci, îmi zice, şi ştiu că sunteţi fermieri din fundul Canadei... Trebuie că suntem faimoşi tare, ca să ne recunoască unu din Florida. Ştiţi, îmi şopteşte omul ordinii, e mai bine să vă chem un taxi şi să vă întoarceţi la hotel, că aici sigur vă opreşte vreunul şi vă ia banii... mai ales îmbrăcaţi aşa... cu bocanci şi cu cămaşa în carouri... Hihihi! Aici oricine are un pistol şi oricine poate fi un delincvent... Mai ales cu bocancii ăştia... Cred că i-au plăcut mult bocancii mei, că s-a uitat îndelung la ei. Ne-am întors la hotel. Ce să zic, şi noi avem puşti aici, în Canada, da' le folosim când vine ursul sau când mergem la vânătoare... nu să hoţim oameni pe stradă... A! Era sa uit, fetele erau toate straşnice, aşa pe jumătate dezbrăcate... Hihihi! Că era un cald, de să leşini, nu alta. Mai scumpe ca la noi, fetele, se vede că viaţa-i mai de bogătaş pe acolo... Am avut şi eu o prietenă, vreo 2 ani am stat împreună. Acuma s-a îngrăşat, e mai grăsuna, mai rotunjoara... zice că-i din cauza mea că n-o mai iubesc... şi eu ce să zic, zic doar că are o suta şi douăzeci de chile fiindca mănâncă. Ce are curul mare cu iubirea puţină? Am lăsat-o că vroia să ne mutăm în oraş. Ce să fac eu în oraş, când stau ca un împărat la mine acasă, la fermă? Ea voia la cinema, eu îi ziceam că-i mai bine în subsol la mine să ne jucăm cu icsboxu'. Ea voia la supermarket, eu îi ziceam că-i mai bine să mergem să vedem vacile şi caii. Nepotrivire, deh, nu eram făcuţi unul pentru celălalt. Îmi pare rău! Ultima oară am văzut-o de Crăciun, eram deja despărţiţi de un an, a sunat la uşă, am deschis, că nu ştiam cine-i. Era ea zâmbind, cu o sticlă de whiskey în mână. Cred că voia să ne împăcăm. I-am înşfăcat sticlă şi i-am închis uşa în nas. Cred că a învăţat lecţia, că n-am mai văzut-o. Şi încă ceva, tot cu ea, îi venea aşa, dintr-o dată să facă amore în timpul săptămânii. Aşa, când luni, când joi... şi eu i-am spus doar, amore se face în weekend, nu aşa cum îţi vine pe chelie. Asta cu făcutul numai la sfârşit de săptămâna o ştiu de la bunicu, să-i fie ţărâna uşoară. El îmi spunea mereu, Buddy, o să vină şi rândul tău, că

acuma eşti încă tânăr, crud, amore să faci numai în weekend, că femeile-s ochiul dracului şi tre' să ştie şi ele o regulă. Sâmbătă sau duminică! Atât! Multe mai ştiu eu de la bunicul, multe m-a mai învăţat... cu vacile cu caii, cu combinele, cu tractoarele, cu plugul de zăpadă. El m-a învăţat să conduc şi de la el am avut până mai ieri Dodge-ul, camionaşul. Îl avea el şi mi la lăsat mie. Cu limbă de moarte. Nu valora prea mult, că era unul din '50. Avea un pic de ani, dar cum spunea bunicul, Dodge-ul e ca whiskey-ul, cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Şi avea dreptate! M-am dus cu vărul meu Bill să facem mudding(°). Avea camionaşul ăsta, aşa ca o atracţie pentru mlaştini, cum vedea una, ţuşti în ea. Odată nu ne-a lăsat în mijlocul balţii. Ne luăm aşa, avânt cu Dodge-ul, cam vreo juma' de kilometru şiii, huştiuliuc în baltă. Eram cei mai buni la mudding din toată zona, toţi se uitau cu invidie la camionul bunicului. Până nu ne-a venit de hac balta aia perversă de pe Road A9, aia ce duce prin boscheţi. Mlaştina era mică, cine ar fi putut crede că-i aşa de adâncă... Acolo a rămas Dodge-ul bunicului. Pe veci! Am ieşit cu chiu cu vai, plini de noroi şi drăcuind ca nişte fermieri adevăraţi... De aia eu urăsc maşinile mici, astea noi, moderne, de şmecher, toate cu aer condiţionat, toate cu butoane, cu beculeţe. Te ia cu somn în ele, că am mers de câteva ori cu prietena aia a mea şi îmi părea că-s într-o canapea. Nu auzeai nici motorul, nu auzeai nici când schimba vitezele... nimic. Nu, categoric, eu nu-s făcut pentru aşa ceva. Eu vreau un camionaş, aşa, cam ca ăla al bunicului. Am două mii de dolari puşi deoparte şi mâine mă duc să-mi iau unul. Vechi, cum o fi, ruginit, important e să pornească, că de restul mă ocup eu. Urăsc maşinile mici... 2. Al doilea act. Biroul de vânzări maşini de mâna a doua. Frumos înăuntru, totul nou, computer, telefoane mobile, totul perfect.Ea, dileriţa, vânzătoarea de maşini, sexy, blondă, sânii ce explodau dintr-un sutien voit prea mic, leggins(°°) de se citea totul prin ei... şi chiar şi mai mult.Buddy cu bocancii impregnaţi de unsoarea uşor mirositoare, fâstâcit, roşu, speriat, neobişnuit să vorbească cu aşa o "arătare". Dialog stufos, din partea ei, monosilabic, pe alocuri mono vocalic, din parte lui. - Buddy, pot să-ţi spun, aşa, pe nume, Buddy! - Îhî! Cu ochii în decolteu. - Buddy, de ce vrei tu un camionaş, ce vrei să să faci tu cu camionaşul? Un băiat aşa de tânăr ca tine, aşa de frumos, cu părul ăsta roşu, cu barba asta roşie, nu are nevoie de aşa ceva. Nimeni nu mai cumpăra camioane vechi. S-a terminat epoca lor. Nici măcar buniciifermieri nu mai vreau aşa ceva! Mă înţelegi? Mă urmăreşti? - Îhî! Te urmăresc, sunt cu ochii pe tine... - Spune-mi ai o logodnică? Dar ce întreb eu, sigur ai o logodnică şi sigur arata mai bine decât mine... Buddy!? - Îhî! Cu ochii în decolteu. - Nu, zic ai o fată, o prietenă, cineva cu care te întâlneşti? - Nu, am avut una, dar acuma-s singur. - Şi nu ai vrea una, aşa ca mine, una care să fie cu tine toată ziua, se mergeţi la film, la supermarket...? - Îhî! Una ca tine sigur că mi-ar prii, hihihi! - Ştii ceva, dacă tu mi-ai propune o întâlnire, să zicem că mă inviţi la film, eu aşi spune "Da!". Sigur că aş merge cu tine, dar cu camionaşul te asigur că nu merg. Pot să merg cu o maşină normală, cu una frumoasă, chiar şi veche, în bună stare, cu puţini kilometri. Ai priceput? - Mda! Da eu vroiam un Dodge, un camionaş, mereu fixat cu privirea... - A! Scuză-mă, am crezut că ţie-ţi plac fetele, nu am ştiut că nu... Ştii, eu nu am nimic cu nimeni, poate ai alte gusturi... - Nu, mie-mi placi! Adică, mie-mi plac fetele! - A, m-am mai liniştit. Ce te face să crezi că eu m-aş urca într-un hârban ca acela pe care-l cauţi tu...? Ce? - Ăăăă?

- Uite, hai să mergem afară şi să vedem şi altceva, cine ştie poate găseşti ceva şi fata care-ţi place ţie o să fie încântată şi o să meargă cu tine... Mai ştii? Şi nici banii nu-s o problemă, că eu ştiu că un băiat frumos ca tine, e cam larg de mână, cheltuie banii pe fetiţe, hihihi, da e normal, şi e normal că e normal, dacă îţi trebuiesc ceva bani noi putem aranja un împrumut... mici rate lunare, hihihi... Hai afară să vedem maşinile în vânzare... hihihi! - Hai! acum cu ochii pe fundul bogat în carne şi bine pus în evidenţă de pantalonii ce-i veneau ca o a doua piele, sau chiar mai strâmţi... 3. Al treilea act. Buddy într-o maşină de lux, fudul nevoie mare, pe stradă. Maşină americană, bleumarin, ultimul răcnet, toate accesoriile posibile şi imposibile, mai lucioasă decât bocancii proprietarului. 500 pe lună cale de 5 ani, o nimica toată! Primul drum in Downtown, la o bere. Parcată în centru, maşina de lux a amicului nostru Buddy, atrase atenţia aproape instantaneu. - Ai o monedă să-mi dai, boierule? întreabă un amărât. - De ce aş trebui să-ţi dau eu o monedă ţie, care nici nu te cunosc, întreabă Buddy zâmbind fără să priceapă. - Păi cum de ce. Unu cu o maşină ca a ta, sigur are o monedă şi pentru mine... -? Intrat în bar, două fete delicioase s-au şi lipit de el... - Ce faci drăguţule? - Ei, iaca, o bere şi eu... - Facem o plimbare cu maşina ta cea nouă, cowboy? -? De obicei fetiţele vesele nu se-nghesuiau să facă bani cu el. "Numai dacă-ţi dai bocancii jos!", l-a certat una odată "merg cu ţine numai dacă-ţi dai bocancii ăia ai tăi jos, nici nu mă gândesc să fac ceva cu unul... încălţat!". ...Unde dracu să mă duc eu cu ele, că ţâţoasa aia de unde am luat maşina, m-a lăsat lefter. Lefter! îşi spuse Buddy. - Lasă-l dragă în pace, că nu-i de noi, nu vezi ce maşină are... E prea şic pentru noi, tipul e... gay! -? Prinţesele se îndepărtară, dar în acelaşi timp doi băieţi tineri se apropiară de el. Unul părea dat cu un fir de ruj, discret, iar celălalt îi zâmbi şi-i puse mâna pe picior... Bere o termina în maşina lui cea nouă cu uşile ferecate pe dinăuntru. 4. Al patrulea act şi ultimul Buddy în drum spre casă înjurând cu voce tare. Camionas nu are, cei 2000 de dolari nu-i mai are, în bar s-a făcut de tot râsul, în schimb s-a ales cu pacostea asta de maşină de bogătaş de la oraş. "M-a zăpăcit de cap curva aia de la vânzări de maşini şi eu tont am căzut ca o muscă! 500 de dolari pentru 5 ani? De unde dracu scot eu atâta bănet, că din afacerea cu ferma deabia ne târâim?" Intervine salvator poliţia - A, eşti tu, Buddy? Întrebă ofiţerul de poliţie. Dar ce ţi-a trebuit aşa o maşină? Am crezut că-i vreun vânzător de droguri sau vreunul ce se ocupă de prostituţie cu maşinoiul ăsta? Sau poate nu vrei să mai fii fermier? Buddy, cu vocea tremurândă de nervi, povesti toată întâmplarea, cum a plecat el cu economiile lui, cum ţâţoasa l-a prostit, cum a rămas dator pe un cincinal, cum au râs curvele şi gay-ii de el şi cum i-au mai cerut şi de pomană în parcare în Downtown... - Mde, nu eşti tocmai norocos astăzi, zise poliţistul gânditor... - Şi nici nu ştiu cum o să fac, de unde să dau ratele curoasei ăleia? - Mde, nu ştiu ce naiba-i de făcut... se scărpină încurcat ofiţerul... - Ai o ţigară? Că nici ţigări nu mai am şi nici bani... cred c-o să mă las!

- Am o idee, Buddy, şi-i întinse o ţigară. Ca să te întorci acasă ia strada Road A9 şi ai să găseşti singur soluţia.. - Ce să caut pe A9, uite deja se vede ferma, or mai fi doi kilometri şi-s acasă, ce să fac pe Road A9? - Eu te aştept de partea cealaltă, salută ofiţerul şi plecă cu maşina pe drumul prin de hârtoape, lăsându-l pe Buddy într-un nor de praf... - Ce naiba să fac eu pe drumul ăla, prin boscheţii ăia de nici lupul nu stă pe acolo. De ce să iau drumul ăla şi să nu mă duc direct spre casă? Cred că fumează nu numai tabac ofiţerul ăsta, cine ştie ce amestecă în ţigări... A9, Road A9? Bodogăni Buddy în maşina lui ce părea că nu ştie nici de gropi şi nici de praf. Mergea lin de puteai să fi ţinut berea pe bord şi tot nu s-ar fi vărsat... Praf? Nici fir nu intrat, totul era filtrat, totul ca în farmacie... Dar nimic nu putea săl calmeze pe Buddy... Auzi tu, să-l prostească aia, să râdă alea şi cu aia... să-i mai ceară şi o monedă...500 ori 12 face 6000, ori 5 anişori 30 de mii... si cu 2000 care deja le-a dat... ar fi 32 de mii. Când termină sfinţii de înjurat lua la rând diavolii şi când termină şi diavolii trecu pe lângă balta unde se odihnea Dodge-ul bunicului. Balta aia mare unde el şi cu var'su Bill au făcut mudding de s-au scufundat cu camionaşul bunicului cu tot... Îi venea să plângă de ciudă!... O clipă! Frână brusc se uită cu voluptate la mocirlă şi pricepu mesajul ofiţerului... Întoarse maşina, care parcă anumit era şi mai lina şi mai silenţioasă şi se întoarse pe A9, Road, circa un kilometru... Opri şi se puse cu botul spre mocirlă. Acceleră, prima, a doua, a treia, deja avea 80 de kilometri la oră... Fleoşc! Hodoronc tronc! Bâldâbâc! Fââââsssss! Baltă înghiţi cu un râgâit bolborosit maşina amicului nostru Buddy. Gata, nu mai era, problema care i-a stricat ziua a dispărut, nimeni nu mai avea de ce să râdă, nimeni cu ţâţe sau fără n-o să-l mai prostească aşa pe Buddy al nostru... Sperăm! Ofiţerul îl aştepta de cealaltă parte a balţii cu gura până la urechi: - Hihihi! Asta da, că a fost un salt mortal! Tiii ce fleşcărie ai făcut! Iiiiiihaaa! Iiiiiihaaa! Buddy! Eşti tare! - Zici? Întrebă amicul nostru plin de noroi până peste cap. I se vedeau numai ochii, era precum un purcel în mocirlă dar fericit că a făcut aşa o cascadorie şi că a scăpat de o aşa belea... Au mai fumat o ţigară pe marginea balţii, ofiţerul îmbrăcat regulamentar şi Buddy în chiloţi şi uns de glod. De maşinoiul buclucaş nu a mai rămas nici urmă... Parcă nici nu a fost. Noroiul la înghiţit aşa, întreag. Acum zăcea la fundul gropii alături de Dodge-ul bunicului... - Să treci mâine pe la secţie să facem hârtiile. -? - Te aştept mâine, ai priceput? - Îmi dai amendă? Întrebă Buddy, speriat că ziua cu ghinion nu s-a sfârşit încă. - Nu, ce nu-ţi ajunge, nu-ţi ajung belelele pe azi?... zâmbi ofiţerul. Să treci să faci declaraţia că cineva ţi-a furat-o în noaptea asta. Cine se pune să caute în borta asta? Doar dacă nu ţi-e dor ţie de ea... Hihihi! Oricum ăia sunt asiguraţi, nu-ţi fie frică... Hai că trebuie să plec, că-i târziu... Nu te supăra, dar nu pot să te duc acasă, ştii eşti prea murdar şi mi-e că-mi umpli maşina de noroi... Hihihi! Hai, ne vedem mâine la secţie. Tiii! Ce salt mortal! Iiiiiihaaa! Buddy se întoarse acasă cu sufletul oarecum uşurat. Ce zi groaznică! Ce coşmar!... Vezi, că avea dreptate bunicul... untura de bursuc salvează bocancii... cu toată mocirla aia şi nici un fir de apă nu a intrat înăuntru, uite-s ca noi, parcă i-am scos din cutie. Tiii! Mare bunicul meu, mare! Cel mai mare! Curva dracului! Ti-am venit eu de hac! (°) mudding - sport american practicat cu masini, de obicei cu tractiune integrala, si care consta in traversarea unei mlastini in plina viteza. mudd = noroi (°°) leggins - pantaloni elastici ce se muleaza perfect pe corp.

13. In oglindă Crisan Olivia Laura Ochiul tău albastru-mi apare în oglindă... Din el răsare soarele, Pajiștea plina de maci roșii, Iarba moale printre țepușe de scai și cerul... Te văd ... cu stralucire în priviri, Cu dor ascuns printre brațe, Cu pieptul străbătut de bătăi repezi Dintr-o inimă nebună... Sângele se prăvălește spre neant... Si ochiul tău albastru rasărit în oglindă E atât de albastru, Incât lumina pare a se naște din el... 14. Din lumea celor care gandesc Gabi Un prieten bun l-a avertizat să aibă grijă ce face. E pe drumul cel rău. Îl enerva că se bagă, nici măcar nu era corpul lui, de ăla ar face bine să aibă grijă el. Acum?!... Capul?. Nu prea bine. Nervii? Aproape întinși la maxim. Ficatul? Puțin mărit, mai fierbinte decât ar fi trebuit. Picioarele? Unul umflat și altul amorțit. Și verificarea continuă în aceeași nota negativă. Atunci când Deținătorul lor a emis ipoteza că n-ar trebui să-l intereseze pe prieten de corpul lui, Gândul, dintr-o eroare de sistem, a transmis mesajul și tuturor organelor. Iar ele au înțeles: Da, este posibil ca ele să aibă probleme chiar din cauza Individului și nu pentru că ar avea ele vreo vină. Pe ele le întreabă cineva dacă sunt de acord cu ce se întâmplă? Adică dacă le convine ce face Beneficiarul cu și pentru ele? Creierul era în starea de profundă deconectare de realitate și dormea cu gura deschisă, sforăind. Așa că nu auzea nimic. De ce discutau acum? Pentru că Ochii și Urechile, mereu la pândă, au înțeles că eminența cenușie a Proprietarului era Creierul. Nu numai că le dicta lor cum să funcționeze dar, era principalul sfătuitor la emiterea judecăților. Iar un creier mai needucat ar fi putut să dea sfaturi proaste ce le-ar fi dăunat . Asta le-a întărit ideea că ceva nu funcționează corect și le paște un pericol real dacă nu reușesc să se organizeze. Ciudat, ele ar fi vrut să împărtășească experiența cu alte organe de la alte corpuri așa că au apelat la Gând. Doar că Gândul nu a reușit să ia contact de unul singur cu alt Gând. Deși auzise de multe ori în dicutii la alții: "gând la gând cu bucurie" sau "mi-ai ghicit gândul". Știa ceva despre telepatie, dar habar n-avea că se cheamă așa, și încerca să fenteze Creierul. Gândul era neutru, el era doar mesagerul. Un vehicul care duce idei, sentinete și trairi în interiorul nostru și în toate cele nu știu câte direcții. Și se spune că are o viteza...! Inima a fost atrasă de partea lor destul de repede. O durea să vadă cum sufereau drăguțele de ele fără să aibă vreo vină. Ei, mai bănuia ea că Bila ar putea fi leneșă că așa e ea ,sau Splina o ia la galop fără prea multe motive. Deși Splina se apără spunând că dacă i se aduc la cunoștință în fiecare dimineață toate știrile care o șochează chiar la micul dejun, cum să rămână zdravănă? Gândul și Creierul au o legătură foarte puternică. Dar Gândul este în legătură și cu Inima. De multe ori Creierul și Inima se contrazic în mesaje și bietul Stăpân nu știe exact ce hotărâre să ia. Adevărul este că Inima nu prea are logică, vrea niște chestii aiurea câteodată și e pe principiul " pentru că așa SIMT eu ". Și oricât ar argumenta Creierul, de multe ori e greu

să câștige. Mai ales că oricând se pot găsi argumente sau contraargumente care să mai înmoaie logica creiereasca. Și în afară de asta, se pare că logica poate fi influențată mult de Ego. Adică Egoul impune argumentele care servesc cauza – "pentru că așa VREAU eu ". Cauza lui, care susține superioritatea individului ... Conștiința Arendașului se mai conecta accidental la cea Colectivă și, asa a înțeles esența lucrurilor. Doar că Egoul are niște troieni acolo și a reușit să modifice rezultatele din Creier. Iar Conștiința stă mai mult în concediu fără plată. Dar cu Inima e greu să te pui. Dacă pățește ceva, doare. E capabilă să emită sentimente pe când Creierul emite în general judecăți. Astea nu dor, doar ustură. Dacă nu sunt corecte. Creierul are totuși niște atuuri. De exemplu se ține mai tare, iar Mințile Comandantului lui pot fi luate doar de Dumnezeu, pe când Inima se poate fura de aproape oricine. Mai ales de persoane nepotrivite, dacă e să se facă o statistică printre părinți. Astia doi, Creierul și Inima, sunt ca Yin și Yang, Soarele și Luna, Barbatul și Femeia, Stângul și Dreptul. Se completează. În paranteză fie spus, s-a demonstrat științific că Mințile nu ți le ia Dumnezeu, doar te lasă fără apărare în fata adevarților hoți. Dar ce să facă? Cum să lupte, în sensul de a se proteja? - Un sindicat, ceva de genul asta, se poate? adulmecă Nasul. - Nu merge, Pe Jupân l-ar durea direct în cot, să mă scuze Cotul, dar numai asta mi-a venit acum, zise Rinichiul drept. - Doar dacă putem să îl atragem și pe Creier de partea noastră, nu? Cred că este singura șansă, interveni și Sterno-Cleido-Mastoidianul. - Trebuie să câștigăm și Ego-ul!, se auzi de undeva dinspre Coaste. - Cine-o fi vorbit? se auzi Apendicul. Nu răspunse nimeni - O fi ricoșat doar din Coaste, cine știe. Nu uitați de dualitatea între Creier și Ego. Greu de despărțit, e ceva de genul soare - lumina soarelui, insistă Calcaneul. Iar aceștia doi, soarele asta cu lumina lui cu tot, erau principalii decidenți ai acțiunilor Deținătorului. Ego-ul a apărut la început când a devenit conștient de sine și, după câteva victorii facile datorate în principal vârstei și norocului proverbial pe care-l avea Conașul, a început să crească si să crească până a acoperit o mare parte din Uzul Rațiunii. Aveau de îndeplinit o misiune dificilă, deci. - Iar pentru îmblânzirea Egoului este doar o singură varianta: să fie periat și mângâiat atrase atenția Osul Sacru. Știa că un Ego îmblânzit face minuni din Posesor. Adică îl îmbată efectiv și le va da posibilitatea să se miște cu Boierulanesteziat. Și cu Creierul de partea lor. Pentru că Egoul crescut peste măsură poate subjuga Creierul. Cu Creierul, Gândul și Inima în aceiași barca, au posibilitatea să transmită mesaje coerente și iteligibile în exterior. Vor cere ajutor de specialitate la toată lumea. Dar dacă nu vor fi înțeleși, dacă mesajul va fi interpretat greșit sau nu în totalitate, ce pot face? Atunci, unul dintre Ochi făcu cu ochiul. Nu știau dacă se trezește Posesuitorul sau vine doar din revolta lui. Ca o paranteza, ochii sunt foarte suparăți, pentru că nu au libertate de acțiune din partea Creierului, pentru că el îi plimbă peste tot și-i obosește și-i pune să vadă tot soiul de chestii care nu le fac plăcere câteodată sau, le pune pleoapele când sunt ei mai curioși. Doar că ochii sunt cam hoți, se mai aruncă și după cum vor ei, zicem noi. Și ca să se răzbune pe Creier și-au creat și un avanpost pe acolo pe undeva, și pot vedea chiar dacă pleoapele nu-i ascultă și se închid. Creierul și-a dat seama și a numit avanpostul asta " ochii minții ", și tot încearcă să-i găsească. Pe ochi ăștia noi. Cert este că nu i-a găsit dar, au căzut la pace ca " ochii minții " ascunși pe undeva prin creier să fie folosiți și de către Creier când vrea. Dar tot nu știe unde se află exact. Noi suspectăm că ori se mișcă foarte rapid, ori sunt de o natura mult mai subtilă. Acum, ochii minții nu puteau participa la discuție pentru că erau ocupați să pună niște melodii tranchilizante Creierului, ca acesta să nu simtă nimic. - Se trezește, strageti-l de gat, țipă Buricul la Mâini.

- Mai bine dați-i una în cap, se panica Lueta, Omușorul din Gat. Gatul și Capul săriră la scandal lezați. - Terminați. Mai ușor, că mă acoperiți cu scandalul vostru, și știți că doarme iepurește, strigară șoptit Ochii Minții. - Nu cred că e de ajuns treaba cu Egoul. Trebuie să-i cucerim și Caracterul. Caracterul este responsabil cu robinetele de la curenți. Când dă drumul la robineții cu curenți înalți și furnicături, Vorbirea și Comportamentul o iau razna si suferă de ceva de genul sindromului Picioarelor Neliniștite. Când dă drumul la robineții cu Plasmele Păcii, Moftangiul se relaxează. Apar Sentimentele bune, care crează valuri de descărcare pozitivă, un fel de nectar, sorbituri de apa vie care îl revigorează și îl înalță, iar Ocinașul zâmbește cu Gura până la Urechi. Dar ultimii robineti sunt cam gripați așa că nu prea-i mai folosește în ultimul timp. - Bine, se băgă în vorbă Părul, dar cum poți să lupți cu Egoul și cu Caracterul, care sunt niște chestii subtile, alunecoase și la care nu putem avea acces ușor. Hai că pe Creier îl mai păcălim, vorbim cu Ficatul să-i dea mai multă glucoză, îi trimitem mai multă oxitocină să-i creștem simțul Iubirii, și l-am mai îmblânzit. Dar Egoul și Caracterul sunt greu de prins și de domesticit. - Nu uitați de Ignoranță! interveni și versata Limbă. S-ar putea să fie cea mai periculoasă. Rolul ei este acela de a ascunde instrucțiunile de folosire a Creierului. Poate să aibă sau să nu aiba Ego, să aibă orice tip de Caracter, și oricât de mult Creier. Dacă Ignoranța îl face să nu-l intereseze ce este în jurul lui, să nu lupte că să-și depășească condiția, va trai ca o legumă, fără să înțeleagă nimic din Viață. - Să ne oprim activitatea, a zis Capul. - Alo, nu ne putem opri că moare Pacientul, au zis alții mai cu cap. - Câteodată ești atât de prost, zise Ceafa către Cap, că-mi vine să te strâng de gat. - Vezi că te dau în gat, zise Gatul, dacă te mai legi de mine. - Da nu fi și tu fraier, era o expresie, n-am nimic cu tine. Mai bine l-ai ține pe Cap în frâu, nu vezi că o ia razna? - Stați, că totuși Capul nu e prost, chiar dacă nu-și folosește Creierul acum. Poate că singura cale de a repoziționa Egoul, Caracterul și Ignoranța, este aceea de a-l trece pe Detentor printr-un șoc controlat, care să-l readucă cu picioarele pe pămant. Când va vedea ce mică-i este puterea, Creierul se va scutura de balastul celor trei și își va folosi Inteligența în sensul bun. Numai în aceste condiții poate apărea Înțelepciunea, iar Omul va prinde esența Vieții. Așa au făcut. Nu mă întrebați cum au reușit și nici cine a venit cu ideea. Au promis că vor spune, odata. 15. Primavara Stefan Serseniuc O fost o iarnă gre', sî vedi treaba. Uiti, omătu o agiuns până sub streaşână, încă sî vedi urma. Cân' s-o tochit o intrat oleacă şî-n paraivan, da' nu mult... tot îi bini. Tre' sa ungim oleacă portiţa di la găini cî abe' sî mişcî. Sâ-i punim un fir di ulei, cî scârţâi di zâci câ-i casă di vadana. Ia uititi! O sacat zarzâru' ista... O fost iarnă gre', di o sacat copacu'...Da' lasî cî iera şî bătrân, aista l-o pus tătuţa, şî el îi mort di vreo 50 di ani...Tre' s-aduc şî găinili acasă, c-o stat tătă iarna la Milia, di nici nu m-or mai cunoaşti. Noroc di voi târgăilor c-o cam trecut timpu' meu, ş-am cam îmbătrânit şî eu, m-am muiet, şî nu pot sî stau sîngurică acasă tătă iarna, cî-i lung'a boali'. S-agiungim sănatoş' la anu' şî vinim sî facim sărbătorili cu tăţî aici, la ţarî. Vinim cu vreo douî zâli înainti s-ncălzâm casa, luăm o juma' di porc, făcem oleacî di afumătură, nişti cârnaţ, cartaboş', disfundăm damigeana...S-agiungem sănătoş! ...Hai ş-om vide în şurî dacî

sânt borţ' di guzan, da' nu pre' cred, cî iarna n-au ci sî mânânci, ş-atuncia, nu-s. Sî m-agiuţî sî punim capcana cei mari, cî sigur s-întoarnă orătăniili, amu cî s-ontors găinili... Am sî scot şî vreo doi puişori, dacî or chica' cloşcî vreuna din găini, amu cî vini primavara, nu mulţî cî până la toamnâ, cân' m-oi duci iar în târg, s-avem pi ci puni mâna. Cum sî fac di vreo chilă jumati', cum li fac felu'... Acuş dau şî muguri, ai sî vez', dacî ţâni tot timpu ista, în doua săptămâni cireşî incep. Numa di nu s-o întoarci vremea ră, cî ucidi tăţî copaci', tăt rodu'... Cân' chicî Paştili anu ista? Nu ştii? Îmi pari că-i divremi, i-n april, dacî nu m'anşăl, cî an o fost în mai, şî era vremi bună... Vezî, oleacă tot s-o crapat păretili di la omăt, uiti, nu mult, aici sub ceardac... Hai ş-om vide ş'în casî ci-i. Ia vez' chiea îi tot sub prichici? ...O ruginit di ast' toamnî, oari s-o mai potrivi la lacată?... Tre' sî dischidim oleacă geamurili câ-i air închis aici, parcî puti, nuş'cum a şoaric. Puti a rahat şî mai ari ş'un iz...hihihi, cum zâce ne'ntu Minu... Vreo două borţî tot o făcut şoarici, ci sî faci, şî ei, tătă iarna, o catat la mâncari.... Or fi terminat porumbu' di pi pod? L-or fi mâncat tăt? ... Ţânem vreo giuma' di oră tăt dischis, şî sî faci curent şî, după, aprindem focu'. Văd cî vreo doi ciucălăi di an, mai sânt, dacă aduci ş'un braţ di strujăni, făcem un foc pi cinsti... Măi, măi, măi, oari eu am lasat sticla di gaz dischisî, cî s-o vaporta tătă? Or fi fost şoarici'? Da' lasî cî am nişti hârtii di ziar după horn, si cu hârtii, prindi răpidi. A! Sî dischidim cahla, cî nu tragi focu' şî făcem fumarai în casî! ...Mă duc în paraivan cî avem un borcan di jumări şî unu' început di brânzî, s-avem ci puni în farfurii.Sper sî mai fii' încî, sî nu li fi găsît ghiauri ciia di şoarici...Ia vez', măi băieti, mai mergi televizoru', cî hârâie tari an', nuş'ce ave. Vezi ci zâci. Dacî nu, învârti di antenî, cî tu eşti special... Hai c-a vini e şî primavara ceia, şî s-o încălzî oleacă...Mă duc să-mi caut bundiţa, cî tragi, sî-i cî m-or durè oasâli... 16. De Ziua Ta... Simfonia Primăverii... Pop Stelu cum, încă, Iarna nu-i trecută si Primăvara-i încă mută, ea scoate nasul temătoare, mai cerșește-un drob de soare, apoi... apare zâmbitoare cu miros de liliac, muguri răsuciti pe-arac, zumzet dulce de albine, ciripit de păsărele, nori de ploaie, cer cu stele, soare cald și luminos, pomi în floare, chip voios, susur sfânt de mic izvor... toate, toate cântă-n cor Simfonia Primăverii... toate astea's pentru tine, Ființă Sfântă cu nume de Femeie, pentru că Tu... ești candela ce ne da viață, ești surâsul sfânt de înviere,

ești izvorul cald de mângâiere, ești ogorul ce ne zămislește, și lumina ce ne ocrotește... iar tu... ești câmpul plin cu flori, ești adierea ce ne da fiori, ești sursa noastră de plăcere, și clipa ce ne dă putere, ești dorul iubirii ce niciodată nu piere 17. CONCURS PROZA Mihail Tanase DE SĂRBĂTORI În fiecare an îmi povesteau despre un Apostol, despre peştera în care trăia în smerenie. Tata îşi vărsa amarul c-o ţigară în timp ce privea cristalele de gheaţă ce se formau în geam. Gândea că, aici, la capăt de lume, până şi aerul împrumutase miros de sărăcie. Mă trezezori de zi. Mama mă spăla, mă îmbrăca în cele mai bune haine şi îl aşteptam pe popa cu „Crăciunul”, după obicei. Seara mă culcam la primul strigăt de cocoş, care, poatel chema pe Moş Crăciun să-mi pună un cadou sub brad. Stăteam de vorbă cu Moşul despre Renii lui, despre piramide, despre univers, despre pământ şi copii din lumea largă. Fără aripi, zburam alături, şi-mi plimbam spiritul printre pietre.. Jos se auzeau colinde de brad. Pe hornurile caselor ieşea fum . - „Vezi, este pâine în vetre... Asta aduce pacea şi dorul, spunea Moşul.” - Mă trezeam... În sobă ardea focul iar motanul torcea uşor. Simţesuflet dorul, simţesuflet nemurirea... Copilul din mine visa... ŢĂRANII …nu anii m-au încărunţit Şi nu-ntr-o noapte am albit BYRON Numai de vânt îşi amintea. Urca colina ce ducea spre câmpul mănos, unde, purtând cinstea pe umeri, ca pe o cruce, trudeau sub pălării de paie roase, ţăranii. Şi nu auzea de vânt cuvintele măcinate de dor şi nevoi, egale cu foşnetul lanului de grâu, cu sudoarea boilor înjugaţi la secerători, cu hărnicia tuturor şi cu credinţa într-un Dumnezeu, pe care toţi îl priveau prin aceeaşi fereastră de lumină numită dragoste de pământ. Îşi aprindea tutunul şi cobora colina la pasul calului. Trecea râul la cina acelui îndelung apus ridicând lacrima dorului la cer. Din sat se auzeau hora, chiotele flăcăilor, amestecânduse cu trilul ciocârliei, cu foşnetul pădurii. Câtă pace era în lucruri şi câtă frumuseţe! Au trecut zilele şi nopţile, iernile şi primăverile, verile şi toamnele, precum, pe mare, mânate de vânt, corăbiile. Acum, îi curg ninsori pe tâmple şi izvoare prin suflet… Şi nu-şi amintea decât de vântul ce pregătea frunzele ultimei toamne petrecute în sat, doar de vânt îşi amintea, de mlădierea crudă a crengilor. FÂNTNA Era până la genunchi; un duh de piatră cu o cumpănă din lemn, pe care poposeau, din zbor, păsările cerului. Îi simt şi acum suflarea răcoroasă cu iz de peşteră. În verile toride, potolea setea şi oboseala drumeţilor.

Se spune că aici, la răsăritul soarelui, veneau fetele nemăritate pentru a-şi pecetlui destinul cu cel ales după un ritual străvechi, luând în cofiţă apă neâncepută, în timp ce spuneau: “Lină, lină fântână, Cum nu poate roua fără să cadă, Cum nu poate poama fără să se coacă, Cum nu poate privighetoarea fără de cântec, Cum nu poate soarele fără să răsară, Aşa să nu poată El fără de mine”… Câte idealuri s-au zămislit aşa! Câte destine a unit luciul neted şi cuminte! Pe nisipul alb din jurul ei se mai cunoşteau pietrificate parcă, urmele ultimilor nuntaşi, paşii mirilor ce veneau a-şi umple cofiţa după obicei. Numai câteva clipe am stat. Se lăsa frigul în toamna târzie, şi de departe, acolo, la răspântii cu obrazul lipit de cer, fântâna privea amurgul sângeriu într-o tăcere de piatră. Enigmatică, încărcată de legende şi de ani, îşi aşteaptă încă drumeţii cu o ciutură de apă dulce. 18. Taci Gabi Taci și le faci, ce te mai prefaci! M-ai păcălit dar... nu m-ai prostit. Iubești să trăiești, ce mai zâmbești! Urăști ca să crești dar, te amăgești, te uiți să ochești , să cucerești, vai ce noroc pe cine pleznești. Cu spiritul divorțat de trup, visezi să dezmierzi dezbraci că să-mbraci, faci să desfaci, aduni să arunci, alergi să culegi, stai să te miști. Riști să EXIȘTI? Te duci ca să vii, numai fobii, urci ca s-arunci teama de munci dai ca să ai... Ce mă-ntrebai? Oferi ca să-înșeli, culegi să distrugi si să alungi, uiți să săruți, ruperi de punți, minți pentru trei, vrei să ți-o iei? Trăiește prin pori sau, altfel mori. Adori să cobori starea din nori. Te lauzi frecvent dar ai vreun talent? O faci conștient? Sau cu sentiment?...

Ai antrenament! Echilibrezi și eclipsezi, visezi să dansezi și te luminezi. Trăiești să urăști?- mă enervezi! Eu chiar te rog să comentezi. Tintești să lovești, ce te mai stăpânești! Fugi ca să uiți, de cine asculți? Nărav enervat? - la curățat! Te-ai lăudat că m-ai ajutat, dar tu mai mult m-ai afundat, hai la-ndreptat, nu te-ai saturat? Există șanse, s-au dat comenzi. Ai face bine să crezi, ce te holbezi? Te îndoiești? Mă cântărești? Ești inerent de incostient! Mă scoți din minți, iluzii fierbinți, cânți să descânți, ca să mă-ncanti, nu da din ochi, să mă deochi. Doar tragi la sorti, te mai suporți? Aduni doar furtuni. Spui să fugim, ruperi de ritm. Tremuri de vremuri, ce te mai cutremuri. Vei trece prin porți dar nu pentru morți, si-am să te fac să înțelegi lucrurile-n viată cum să alegi. Treci să muncești, ori... lenevești? Ia de iubește, măcar prețuiește apa și vântul, focul, pământul omul sau struțul, Divinul drăguțul,... Plângi sau m-alungi? Și îmblânzește, și cucerește dorința ce crește, mândria ce te orbește răul ce izbucnește, tot ce te stăpânește.

Înalță-te, te întărește. Hai și trăiește. Și mulțumește! 19. Eu din tine Mihai Cotea Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci, mă văd diform, schimbat, cu un alt chip, de nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește, mintea nu mi-e la loc, ochii nu mă mai reprezintă… mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunți din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări… Iau din tine ce-mi convine… te răstălmăcesc, cresc în mine și mă autoacuz într-o doară… îmi place să mă doară, spuneai. Mie mi-e frică de durere, mereu mi-a fost… asta o știu demult, dar poate mă înșel. Tu mă cunoști mai bine… eu nu mă întâlnesc mereu cu mine, cu totul din mine, tu o faci, poți opina, ai niște drepturi… E o jenă ce mă ține când mă gândesc la sine… să nu fiu capabil să mă recunosc în oglinda ta? E o noutate. Ar trebui să fiu mai entuziasmat căci, la urma urmei, se întâmplă ceva nou cu noi după atâta timp: nu ne recunoaștem! Avem ocazia să începem de la zero ca niște bătrânei cărora viața le-a dăruit prilejul să se cunoască din nou prin intermediul Alzheimerelui. Zici că noi nu avem nevoie de intermediari? Așa mi-a plăcut și mie să cred, mai ții minte? Cum poate cineva fi prins la mijloc într-un cuplu? Suntem doar doi, nimeni nu e la mijloc. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, ”Stuck in the middle”… cât îmi plăcea, încă îmi place, dar sensul începe să-i dispară. Într-un cuplu nimeni nu e la mijloc, decât atunci când apar terți/ terțe. Dar noi am trecut de etapa asta deja și nici n-am ars-o, am consumat-o lent și… corect? Pe când o reîntâlnire cu noi? Poate seara, înainte de culcare, înjghebând un dialog rămas în aer, un dialog ce umple încăperea și mă sufocă când nu ești aici și mintea mea monologhează în gol. Monologhez dialogul nostru. E nostim, nu? Mai pățesc așa uneori, discut în capul meu cu tine, imaginându-mi ce mi-ai putea replica. Mereu e altfel… viața bate filmul. N-am găsit încă situația aia ideală în care fiecare ne dăm dreptate și lăsăm să treacă impasul. De obicei rămân unele pete, nu ne curățăm trăirile îndeajuns, sentimentele… și petele mucegăiesc pentru ca la următoarea discuție să constatăm mirați (?) că sunt tot acolo… dar un pic mai mari. Iar nu te-ai spălat îndeajuns… În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil, în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe, nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet… și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini, dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el, nu atunci când îl ai… când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea, e mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuia să știi să-i faci față indiferent că-ți place ambalajul sau nu, indiferent de ce daruri aduce. Să ne bucurăm de cadoul adus de fiecare celuilalt, de imaginea noastră din celălalt căci totul e un cadou mare și inestimabil odată cu trecerea timpul… acum am șansa să mă re/cunosc în tine… Bună, Mihai! 20. aparatul de fotografiat constantin mihai ies din noapte ca din apă ridic uşor capul respir adînc privesc ziua în ochi continui să înot creierul meu filmează

înot în continuare aparatul de fotografiat porneşte singur mă lovesc de pereţi de lumină de lustră de tablouri şi cărţi de peşti mici şi de peşti mari de tine mă lovesc primăvară a nimănui 21. Feli livia georgescu Lenevesc deja la a doua cafea. Nu mă hotărăsc dacă să ies afară şi unde să mă duc. Dar să mă prezint. Numele meu e Feli. Coada mea luminează în noapte asemenea unui felinar. Am blana neagră, presărată cu câteva pete albe, ţinută întregită de o redingotă şi un papion din blană naturală.Vârful cozii mi-e alb. Uneori port joben şi geantă. Toţi au impresia că eu nu înţeleg mai nimic din ce spun ei. Dacă aş şti cum, aş lua toate cuvintele lor adresate mie şi le-aş da formă nouă, ca aşternut al tuturor gândurilor şi început al veşniciei. În timpul meu liber îmi place să număr secundele, să le strâng de gât, să le ţin cu capul în jos şi cu aripile răsfrânte şi, după ce le ameţesc bine, să le strecor printr-o sită direct în cafea. Îmi place să beau cafea. Uneori visez la modul în care amprentăm universul şi pe cei câţiva pe care-i iubim şi cărora le trasăm într-o stare de incipito parcursul de mai târziu. Acesta este doar un vis de-al meu trăit la vârste diferite când, plin de entuziasm, îmi simţeam inima înveşmântată în puritate. O iubesc pe Cela. Ea crede că sunt docil. De fapt ea face ce vreau eu. Când era cam de 5 ani am rugat-o să vină şi să se joace cu mine. Am miorlăit de după gard: - Ce-la, vino să ne jucăm! Flori-ce-la, Celuţa, Celuţica... Şi tot aşa, pe un tot din ce în ce mai stins. Îmbufnată, ea îmi răspundea: - Vreau să fii cum vreau eu şi să faci ce vreau eu. Să primesc toată atenţia ta. Şi să mă asculţi. Aşa era fetiţa de atunci, apăsând cuvintele pe un ton poruncitor, cu buzele răsfrânte şi bărbia înălţată cu înfumurare. Stătea pe un scăunel în faţa gardului, dând din picioare nervoasă. Se ridică brusc, înfigându-şi tălpile zdravăn în pământ. Făcu nişteroteie[1] adânci şi continuă să urle la mine: - Ai auzit? Vreau atenţia ta! Să mi te supui mie şi să faci cum îţi zic eu. Înţelegi? - Da, Celuţica mea... Şi ne jucăm apoi?, am miorlăit tremurând de frică. De atunci toate sentimentele mele au fost în aşteptare. Am respirat aerul rece al fiecărei dimineţi când ea nu era lângă mine. Am visat la timpul începuturilor, când îngerii lui Dumnezeu încă-şi mai purtau paşii pe pământ semănând şi răsărind iubirea în inimile tuturor. Aveam impresia că păşesc pe urmele tremurânde ale luminii, că sunt un privilegiat... Mi-am lăsat fruntea să se sprijine pe acoperişul palid al cerului făcându-l să vibreze consonant. Şi cum visam eu aşa, cu limba scoasă într-o intimă proximitate, simt că mă scufund într-o groapă. Într-o acordare a putinţeiam muşcat umed din marginile ei pline de nămol. Când mam ridicat, am constatat că mi se înfipsese în coadă un flec cu trei cuie. Era de la o cizmă roşie aruncată undeva în dreapta mea. Am luat-o şi m-am întors cu ea acasă. Aici mi-am întins blana murdară pe cerşaful verde şi pe pufoşenia albă de covor din dormitor. Ştiu că Cela nu se supără niciodată pe mine. Eu sunt în centrul atenţiei, quinta essentia din inima ei. Îmi place să mă înconjor de privirile ei nervoase, să le ating şi să-mi lipesc obrazul de ele, să le cuprind în braţe. Să le trasez tainic limita de necuprins a suportabilităţii. De curând mi-am făcut o altă obişnuinţă. Măsor, calculez, determin, totul ca reprezentare a voinţei, via activa... Într-o disponibilitate nelimitată, ciulesc urechile la tot ce vorbeşte Cela. Citesc tot ce scrie. Până şi ea crede că nu înţeleg. Cela are un iubit. Îl cheamă Zmeu. Aşa îi spune. Eu l-aş lovi peste bot cu zbor de vorbire pe idiot. I-aş smulge cuvintele din prezentul tăcut, înfometat aş rupe din el un pătrat. Fix e numai bun de mâncat. Cu gura

flămândă şi limba înveşmântată în alte destine, Zmeu s-ar hrăni cu secundele slute din dor de iubire. Şi ce iubire mare-i pe capul lor?! Zmeu a invitat-o la o felie de salam. Cică să mănânce pe capota maşinii. Că are cricul bun. “Fără coaje, că coajele nu le las pentru musafiri”, i-a zis Zmeu. Ea l-a refuzat. Şi bine i-a făcut. Asta m-a făcut să reconsider contingenţa ca un fapt firesc, înţeles prin opoziţie cu ceea ce este necesar. Deşi nu este contradictoriu, este contrariu a ceva ce nu este necesar. Să vezi de ce zic asta. Deşi nu era necesar, Cela a încercat în primul ei an de şoferie să schimbe roata de rezervă de la maşină. Toate anvelopele erau bune, dar ea dorea cu orice preţ să schimbe o roată. Nimic contradictoriu. Maşina ridicată pe cric şi cu roata desfăcută a pornit la vale. Cricul s-a îndoit. Când era să dea lovitura, tocmai atunci îi rămase şi inspiraţia înfiptă în cric. Degeaba îi construise ea un nod, proptind axul lumii într-un morman de stele. De ciuda priponise timpul, cu tot cu inspiraţie, la zenit... Iubitul ăsta al ei o asigură zi de zi de tot devotamentul: - Dacă mă-nbonlăvesc, zice Zmeu, îţi las inspiraţia pe măsuţa de cafea că-nseamnă că n-a fost bună. În cazu la inspiraţie bună îţi fuge sângele din tot corpu decât în neuron şi atuncea muare microbi de sincurătate şi aşa scapi să mai te-nbonlăveşti. Când trece inspiraţia, vine sângele napoi în corp şi eşti ca nou. Poţi să inspiri şi să respiri uşurat. Ai inspiraţie. Zic eu aşa, Cela are nevoie de o schimbare. De ce cred asta? Mergând pe stradă i-a atras atenţia un afiş lipit pe un stâlp. Cu ochii mari priveşte anunţul. Literele se scurg cu fiecare strivire a pleoapei. Respiră adânc şi citeşte:“Cumpăr păr…”. Mie-mi rezonează în tâmple ecoul “Cum-păr păr păr…”. Pentru că frizeria este la câţiva paşi, ea se simte inspirată. Urcă scările. Curajul însă îi piere în faţa uşii. Tremură. Simte izul de râncezeală. Şi de mucegai. Este palidă. Mâna îi cade cu greutate pe mânerul uşii. Deschide şi intră. Cere detalii privind anunţul. - Da’ pentru ce vreţi să ştiţi? Aveţi păr?, i se adresează o umbră de după paravan, privind-o cu ostilitate. Plini de neîncredere se iviră şi ochii hulpavi ai celei ce-i vorbise. Era o babă cu părul scurt, vopsit într-un roşu aprins. Ondulat şi rar, de-ai fi zis că-s nişte arcuri de pat înfipte-n cap. - Mă interesează, de asta întreb. Că altfel n-aş mai fi venit aici. - Da’ aveţi păr?, se fixează asupra întrebării baba cu arcurile în cap. - Da, am. Cela îşi propuse s-o ignore, îndreaptându-și atenţia de data asta asupra unui domn cu accent moldovenesc care îi prezintă oferta de prețuri. - De la 35 de cm, 150 de lei kilogramul... Cela izbucneşte în râs. - 150 de lei kilogramul? Şi a avut cineva până acum un kilogram de păr? Moldoveanul îi zâmbeşte plin de condescendenţă şi-şi continuă prezentarea. - De la 40 de cm, 200 de lei kilogramul; de la 45 de cm, 300 de lei kilogramul... Baba interveni, hlizindu-se în faţa ei. - Da’ aveţi păr? - Da’ ce vă interesează? Fireşte că am păr, ripostă Cela împotriva arcurilor. -Şi unde-i?, îşi holbă baba ochii nedumeriţi. - Cum unde? Pe cap... - Nu înţeleg. Cum pe cap? - Da, pe cap. Da’ d-voastră aveţi păr?, o imită Cela privind insistent către arcurile înfipte în cei câţiva neuroni ce se zbăteau în lichidul amniotic să evadeze pe uscat. Baba se îndârji, ancorându-şi privirea drept în geanta ei. - Unde e coada? - Pe cap - Cum pe cap? Doamnele care-au venit până acum aveau cozile-n geantă. - În geantă? - Da, vin cu coada-n geantă. Unde-i coada?

- În geantă, evident... Am trei cozi în geantă, îi aruncă nervoasă replica. Şi nu se putu abţine să nu-i tremure un zâmbet victorios pe buze. - Ia să văd, dădu baba să-şi arcuiască ghearele cu seriozitate spre geanta ei. Discuţia se frânse în ritmul uşii trântite. Prin ziduri, cuvintele oarbe şi surde, rezonară astfel: “E vreo reporteră. Sigur n-avea nicio coadă-n geantă. Auzi la ea, ce tupeu! 3 cozi în geantă!”. Târziu, în noapte, Cela povestea întâmplarea zâmbind. - Să ştii că îmi cumpăr un troller, zise către Zmeu. Să nu mai car coada-n geantă. O să vin la tine cărând trollerul după mine. Iar tu vei şti ce el... Făcu o pauză zâmbind. Multă inspiraţie voi avea! Zmeu nu se dezminţi nici de data asta. - Şi eu zic ca tine, că alea care nare trolăr duce inspiraţia decât în poşetă care nu încape coada prea mare în ea. Decât ruju. Da când ie cu trolăru, atuncea precis că când ajunge acasă descuie lăcăţelu la trolăr şi scoate inspiraţia şi se aşează pe ea de-o ştie tot blocu, nu că când sar da cu ruju în baie la mol şi n-o ştie nimenea decât dacă e fuarte linişte. Aşa se cară săracile femeii cu nătăraia de coadă după ele, decât că e ascunsă şi o trage pe roţi să nu se vadă că le ie ruşine. Zicând asta Zmeu oftează din tot sufletul accidental. Înţelegerea celor rostite de el are rolul de a întreţine în permanenţă relaţia cu întâmplarea, cu mirarea că el, ca Zmeu, nu poate fi constituit la nivel intenţional. Poţi sau nu să-l înţelegi pe Zmeu, căci el nu se supune unei alegeri decizionale. Trebuie doar să ştii că el face parte din scenariul jocului atunci când îţi e dat să-l întâlneşti. În seara aceea m-am întors acasă cu blana pe jumătate lipită cu un adeziv puternic. Am prins discuţia despre coadă şi mam simţit trădat. Mi-era de ploaie înflorită-n dor, însă când m-a văzut așa, Cela a trebuit să-mi taie blana pentru ca să scap de adeziv. Arăt îngrozitor pe jumătate tuns. De fapt sunt tuns pe porţiuni, de simt respiraţia cum îmi mângâie porii pielii. Şi acum îmi amintesc şi-mi sună în timpan sunetul dizarmonic, hârşâit al foarfecului ce-şi acordează tonalitatea în blana mea. Am hotărât să fug de acasă. Mi-au pus gând rău, aşa cred. Cela vrea să fiu dus la frizeria aia, să-mi fie aranjat părul… Cine ştie cât de adânc m-ar „aranja” şi cum aş arăta eu fără coada?! Motan încălţat s-a mai văzut –se ştie!-, dar cu coada în geantă, ba! 22. O primăvară ploioasă Farcas Narcisa Liliana Îl aşeptam pe tata de vreo două zile.Plecase la un târg al cărui nume nu reuşeam să îl ţin minte şi o tot întrebam pe mama cum se numeste;ea,răbdătoare,îmi răspundea de fiecare dată.Într-o dimineaţă am scrijelit literele pe laviţă,ca să nu mai uit cuvântul(aveam cam cinci ani dar tata mă învăţase literele de tipar) şi când mă luam cu joaca şi uitam numele târgului mergeam lângă laviţă şi silabiseam. De obicei tata stătea cam o săptămână la târgurile mai îndepărtate şi nerăbdarea mea creştea de la o zi la alta.Ştiam că de fiecare dată îmi cumpăra un cadou pe care îl primeam cu mare sfială,îl ţineam câteva zile la loc de cinste pe marginea ferestrei şi apoi îl puneam la păstrare în scrinul din lemn de stejar pe care mi-l dăruise bunicul din partea mamei în ziua când împlinisem un an.Din scrin le scoteam pe fiecare în zilele ploioase şi le spuneam câte o poveste pe care o născocemintea mea iar mama sau bunica o ascultau în timp ce frământau pâinea sau pregăteau sarmelele ori plăcintele. Era trecut de jumătatea lui martie,ghioceii puşi de mama în urmă cu vreo doi ani îşi trecuseră florile;ploaia şi lapoviţa nu se mai opreau şi începuserăm să ne îngrijorăm în privinţa tatei.Îmi luam cizmele şi paltonul şi ieşeam de trei-patru ori pe zi în faţa porţii uitându-ma în lungul drumului până când simţeam lacrimile amestecate cu fulgii de zăpadă că se pornesc spre colţurile gurii.Ieşeam pe poartă cu speranţa că îi voi vedea căruţa în capătul

drumului şi mă întorcecasă plângând.După două zile de stat prin vânt şi zloată am început să fac febră şi mama nu m-a mai lăsat să cobor din pat. Abia duminică dimineaţa către răsăritul soarelui am auzit vorbă în curte şi pe mama si bunica intrând şi ieşind din casă.Când m-a văzut tata m-a strâns în braţe şi mi-a întins într-o pătură miţoasă unul din daruruile pe care mi le adusese:de data asta era o barză cu un picior rupt,cu penele numai apă şi noroi.M-am bucurat când am văzut o barză adevărată în mâinile mele şi apoi m-am întristat când i-am văzut piciorul rupt.Tata mi-a zis că îi va curăţa penele şi îi va îngriji piciorul până va fi vindecată. Următoarele săptămâni am fost fericit că am o pasăre atât de frumoasă la noi acasă.Copiii din vecini veneau să o vadă,îi aduceau broaşte şi râme şi îi mângâiau ciocul roşu şi penele albe ca zăpada.Deşi piciorul se vindeca bine pasărea era tristă;tata mi-a spus că ar fi fost timpul să fie în cuibul ei,să clocească ouăle,dar din cauza accidentului lucrurule astea nu se mai puteau întâmpla.O găsise pe un câmp între două sate,destul de aproape de drum şi împrejurul ei dădeau târcoale două vulpi;tata a luat biciul şi s-a apropiat să vadă ale cui erau ţipetele pe care le auzise din căruţă. Dupa ce i s-a vindecat piciorul a început să zboare,mai întâi pe distanţe mici şi apoi din ce în ce mai departe,până când într-o zi nu a mai venit deloc.Plângeam după ea şi mama îmi tot repeta că o să se întoarcă înapoi.Aşa a şi fost.Într-o dimineaţă mi-a arătat-o la câţiva metri de gardul curţii noastre,împreună cu o altă barză;apoi am văzut-o din ce în ce mai rar,ultima dată a venit chiar înainte să se alăture celorlalte berze care plecau de la noi.Nu s-a mai aşezat pe pământ,s-a rotit împreună cu perechea ei deasupra curţii noastre şi apoi s-a îndepărtat. Săptămânile au trecut una după alta,eu mi-am îndreptat atenţia către scris,citit şi socotit şi aşa încet,încet am ieşit dintr-o iarnă grea , cu mult omăt şi multe viscole.În primăvara următoare într-o zi de martie tata venise iarăşi de la târg şi după ce a descărcat toată marfa pe care a cumpărat-o mi-a spus să mă îmbrac şi să urc lângă el;l-am întrebat unde mergem şi nu mi-a răspuns.La ceva distanţă de grădina noastră,mai către deal,se găsea un stejar trăznit al cărui vârf arsese în vara trecută cu vâlvătaie mare şi acolo mi-a arătat tata un cuib de berze.Se vede că barza pe care a salvat-o si apoi a îngrijit-o nu a uitat locurile acelea şi s-a întors să cuibărească în apropierea casei noastre.Mi-au dat lacrimile de bucurie,am început să bat din palme şi i-am mulţumit tatei că m-a dus acolo. Eram un copil fericit,îmi trecuse supărarea şi mergând înapoi spre casă mi-am adus aminte de primăvara ploioasă de anul trecut,de dimineaţa când tata m-a strâns în braţe şi apoi mi-a adus barza rănită,cu privirea ei tristă. 23. Metamorfoza adriana moscicki Când m am trezit noapte păstoasă ţinea lumea în aşteptare, numai eu dădusem toată în floare, muguri creşteau direct în piele, porii erau rădăcini şi mormânt de stele, la urechi atârnate şoapte cercei, lumina curgea curcubeu. Din mâini împletite n visare făcusem un cuib moale. Cum merg aşa,sub talpă n tremurare, nasc verde şi mustesc chemare, gura mea învelită n surâs leagă vorbe în descântec nespus. Şi,uite,cresc lujer curat între braţe liene,

sânge nou îmi curge prin vene. Dimineaţă atârnată în inima mea, primăvară dezghioc şi freamăt cu ea. 24. Sub vetre Viorel Ploeșteanu Face-s-ar lumea toată primăvară! Nimic să nu mai moară în nimic Și orice-am face, fie-ntâia oară Făcut cu gând curat și pasul mic. Desfrâu de flori să ne inunde vorba, Să dăm naturii-n dar tot ce-am primit, Golindu-ne de noi prea plină torba Și de prea mult cuvântul nedospit. Sub vetre focurile ard mocnit. 25. ŞI PLOAIA S-A OPRIT… Mihail Tanase Atunci când ploua potecile mi-erau ascunse… Încercam să plutesc în albastru – încercam să respir firul de iarbă – şi mă îmbătam cu un pumn de frunze... Atunci când ploua eram speriat că timpul nu va ajunge viitor, şi desenam ani cu degetul pe rănă... Ai apărut tu... Surâs într-o lacrimă. M-ai chemat din ploaie şi mi se părea că te cunosc de milenii. Mi-era teamă că nu voi ajunge la timp pentru a respira seninul privirii tale. Dar nu a fost aşa – şi ploaia s-a oprit... ÎNDEMN Alină-mă neobosită lacrimă şi-mi curăţă trupul

nu te mai ascunde mângâie mai departe picioarele lui Dumnezeu... CINĂ CU LUNA Lună, tu care îmi eşti , tovarăşă, Lună stai să cinăm împreună. Aşaează-te mă cunoşti bine, cunoşti versul născut din mine. Tu ştii ruina trupului meu, sufletul meu crucificat, cunoşti flacăra de zefir adormită în cuvânt. Aşează-te Lună să cinăm împreună. Eu sunt oglinda ta… 26. A ŞAPTEZECEA PRIMĂVARĂ II Viorica Gusbeth Astăzi a fost fericită ! Ziua aceasta petrecută afară, pe banca umedă i-a adus putere. Dar primăvara este un leac pentru noi, oamenii, noi cei ce avem parte de darurile anotimpurilor, îşi spus! E frumoasă această a şaptezecea primăvară a mea. Se privi în oglindă. Ridurile din jurul ochilor trădau ani, dar inima ? inima mea e plină de primăvară ! Privi pe fereastră , văzu norii adunându-se de ploaie. Nu va putea sta mâine pe banca din curte, va privi din casă , poate din fotoliu, şi-şi va continua depănarea primăverilor.Florile din glastre priveau vesele , încercând parcă să-i transmită dorinţa lor de a fi scoase afară pe terasă. ,, Aveţi dreptate, dragelor! E timpul să încheiem cu frigul şi cu statul în casă, afară cu voi! Îşi aduse florile pe verandă aranjându-le după culoarea buchetului. Îşi scoase la lumină îmbrăcămintea uşoară.Asta îmi aminteşte iară de o primăvară specială. Era sfârşit de aprilie. Aerul călduţ acaparase pământul, dăruindu-i un verde crud grâului de toamnă. Se apropia Sărbătoarea Sfintelor Paşti. Copiii primesc de sărbători hăinuţe noi, frumoase. Da, îşi aminteşte de acel Paşti . Mama i-a făcut cadou o rochie nouă, pantofi şi ciorapi albi, trei sferturi. Câţi ani să fi avut ? Poate zece. Ce veselă, fericită, era !A ieşit în curte cu hăinuţele noi, mama era plecată la cumpărături. O fetiţă din vecini îi spuse: vino cu mine să-ţi arăt şi eu ce mi-a adus iepuraşul! Plecă mândră nevoie-mare la fetiţa din vecini. Ce zi tristă a fost ! Fratele prietenei i-a aruncat pe rochiţa nouă noroi, făcând-o să plângă. Ce amintire urâtă, îşi spuse. Aminteşte-ţi ceva vesel !O da! O altă primăvară,o amintire fericită !Primăvara primului an de liceu ! Ghioceii în sfârşit puteau respira în voie, săltându-şi capetele vesele ne urau ,,bună primăvară,, - iată noi am sosit ! Priviţi-ne albul imaculat, bucuraţi-vă ochii! Veseli ,plini de bucuria unui nou început, elevii de liceu în uniformele albastre au umplut parcul din faţa şcolii. Ca şi albinele ieşite din stup după o iarnă grea, zumzăiau de veselie. - Hei, fetelor ! Nu uitaţi, diseară avem Balul Primăverii, strigă vesel un băiat . Să fiţi frumoase, să nu veniţi în uniforme la bal. Şi fără panglicuţa albă! Ele, elevele ,râd ca de o glumă bună. Ştiu ele că nu e permis să vii la dans altfel decât cu uniforma de liciană.O să-mi pun un guleraş brodat. Am unul foarte frumos !Eu o să încalţ pantofii cu toc mic , ai mamei.Eu o să-mi pun în loc de panglică, o bentiţă aurită, de borangic ! Fetele îşi fac

planuri, dar ştiu că toate astea o să coste , o mustrare sau chiar notă scăzută la purtare. Ei, voi ghiocei, sunteţi mai liberi decât fetele liceului anilor cincizeci şi opt. Şi liliacul a înflorit! Priviţi-l, mirosiţi-l!E timpul iubirii! Doi câte doi , tineri îndrăgostiţi păşesc spre fericire ! Fericirea primăverii! Fericirea tinereţii !Îţi aminteşti primul sărut primit sub florile de liliac ? De teiul înflorit în zori de zi când tu plecai spre zări necunoscute ?Eu îmi amintesc şi spun...parcă a fost ieri... 27. solitar dragos lucica doar el în căsuţa dintre brăduţi unde păsările recită ore în şir poeme nescrise încă când soarele trimite săgeţi de lumină prin rămurişul copacilor ce sprijină cerul albastru aici totul e simplu şi atât de firesc doar noaptea uneori când vântul se tăvăleşte prin luminiş aruncându-se ca o furie în trupul pădurii rupând crengi şi smulgând rădăcini urletul tulburător al câinilor îţi pituleşte inima în coşul pieptului cu sufletul la gură aştepţi aerul tare să îţi umple nările cu miresmele zorilor aici doar el adunând ierburi de leacuri îşi plimbă visul de mână . 28. Regula de trei simplă Tudor Alexandru Costin Probabil, un milimetru nu înseamnă nimic în spațiul frunzei. Cât înseamnă un milimetru de TU, de EU, centrat pe axă?

29. Romanie Nina Gonta Coleaghin Românie, Nu ştiam de tine. Nu ni se spunea, că dincolo de Prutul, “apă în ştreang”, sunt fraţii noştri. Minciuni învăţam la şcoală, în Uniunea sovietică… Te-am descoperit cum eşti, abia de două decenii, deşi exişti aici… de milenii ! Ţi-am descoperit munţii falnici, apele, văile, satele, oraşele, oamenii o ţară frumoasă! Nu plec de aici, Nicicând ! Sunt între-ai mei fraţi! Sunt acasă ! 30. cu fiecare iarnă care se sfârşeşte Mihaela Popa numit oricum nicăieri şi pretutindeni se potriveşte un sens sau niciunul din tot păstrez culoare şi sunet un trup ca de furnică rostogoleşte un bob de gând încolţit într-o primăvară târziul

31. Primavară Tudor Alexandru Costin A venit primăvara, trebuie să sap grădina… Cu unghiuri de cuvinte trebuie să sap grădina! Aleea poartă umbra pasului tău... Ce primăvară ciudată! ... pare a zâmbi în unghi. Știu! Numai cercul meu este plin de unghiuri... Primăvara asta nu-i decât o copie a unui timp și unghi puțin modificat de geana unghiului tău... 32. Trezire n primăvară adriana moscicki Întinsă pe pământ stau filigran, dantelă verde unduită n clorofilă, sînt evantai ţepos, petală lipsită de miros, sânge de floare lungit pe arătură, cupa de otravă pe gură, foaie de brusture cu aromă de adânc, corola de bănuţi să i numeri pe rând! în mine rădăcina sucită sinuos, pe palme port lipici de melc somnoros, aripă de gândac obez şi pas de furnică titirez, umbră de lujer lejer şi vânt de aripă pe cer! Toată eu -priveşte n oglindă!lumină n păr se scurge şchiopătîndă şi înflorită n piele toată inima a început să mi bată! Cuc vesel locuiesc în ceas, trupul nu mi cunoaşte răgaz! în ombilic răsar călduri solare , la tălpi cuminţi sclipiri lunare, pe umeri trecute corăbii cu flori şi limba mi e toată prinsă n fiori! Aşa desfăcută şi toată petale mă poartă în palmele tale pe cărări ascunse unde mierlele cântă la umbră de trup,ia gură de sărută...

33. ce mai iureş dragos lucica Îndrãzneaţã pajiştea înverzitã sãrutã buzele primãverii înainte de zãpezile mieilor respirând parfumul de ghiocei ogoarele tinere îşi fardeazã obrazul din lut netezit de aburul pãmântului care-şi ridicã ochii spre sori în dimineţile înalte cântecul greierilor descreţeşte fruntea tractoarelor din grãdinile caselor pãrãsite la taraba din crucile drumului ce mai iureş florãreasa ţigancã cu faţa arsã de soare guralivã îmbie la flori. 34. Spre libertate, așadar! Nedelcu Pavel Într-o dimineață domnul Macropod se trezi pus pe fapte mari gândind, în sfârșit, după multe luni de turmentare, total diferit față de modul în care era obișnuit să gândească și perceapă lumea până atunci. Îi era milă de cei pe care peștii îi supuneau dorinței lor diabolice de carne și din care se înfruptase și el în prima parte a vieții. Se putea mânca mereu ceva diferit, peștii puteau să se hrănească foarte bine și cu plante. I se părea de o atrocitate ieșită din comun procedeul la care oamenii erau supuși pentru a satisface apetitul peștilor precum și rolul pe care hominarii îl aveau în societate dobândit tocmai prin această exploatare a oamenilor. Rechinii cu siguranță l-ar fi tranșat de viu pentru asemenea idei, însuși Fishus fusese, probabil, hominar și majoritatea apostolilor au lăsat această meserie pentru a-l urma fără tăgadă cu mai bine de două mii de ani în urmă. Dieta de bază a lui Fishus, în ciuda idealurilor de pace și viață neîntinată pe care le propovăduia, era, în definitiv, tot omul, fără să se mai gândească la minunea relatată în Biblie din care rezulta cât se poate de evident câți pești putea El hrăni cu doi oameni și cinci pâini. Domnul Macropod era cât se poate de convins de faptul că ideile sale pot părea deplasate și se temea să le facă publice. Viața sa și a familiei sale puteau fi puse serios în pericol. De aceea se limita la a scrie totul într-un jurnal personal pe care voia ca înainte de a muri să îl dea spre

publicație sperând că se va stinge înainte ca persecutorii să ajungă la el. Existau și pești cu un grad mai sensibil de moralitate, desigur nu hominarii (cu alte cuvinte peștii prădători care își asigurau traiul întocmai prin homuit) și tocmai aceia trebuiau să se impună. Însă, din păcate, forța era cea care ordona societatea și nu inteligența ceea ce îl preocupa serios pe domnul Macropod. Apoi nu înțelegea ce era cu atâta tevatură în homării când în calendar, în timpul unui post, se dădea dezlegare la om. Luau cu asalt homăriile pești din tot orașul și cu siguranță așa se întâmpla în toată țara fără ca nimeni să țină post cu adevărat. Or peștii aceia superficiali nu înțelegeau că numai dacă ții post are rost să îți acorzi o zi sau două în timpul acestei perioade pentru a consuma om la masă ca o diversificare a regimului alimentar, normă introdusă cu scopul de a nu te plictisi de atâta algă marină. Cei care nu țineau post însă puteau să consume om în orice zi a anului. De ce dădeau buzna tocmai în acele zile prescrise în calendar? De ce omul nu era considerat carne pură până la urmă? Pentru domnul Macropod era totuna, omul era chiar mai carne decât viermii și muștele. Însă lumea devenise atât de iubitoare de absurd, nimeni nu mai atingea miezul faptelor, toți se mulțumeau cu supeficialitatea lucrurilor monotone ce se repetau în jurul lor în fiecare moment, fără să își dorească să afle ce se găsea cu adevărat în spatele acestor obiceiuri de masă. Toți se mulțumeau cu lozinci învățate pe de rost, repetate în fiecare moment al vieții fără a-și acorda nici o clipită de reflexie asupra gradului de moralitate sau necesitate a acțiunilor justificate de acele lozinci. Mergeau ca orbii, în șir, unul în spatele celuilalt, fără ochelarii de hipermetrop iar acest fapt îl dezgusta din cap până în înotătoarea codală pe domnul Macropod. În acea dimineață, așadar, după cum am precizat, domnul Macropod se trezi total diferit. Pentru prima dată, cu riscul de a deveni ținta bătăilor de joc a cunoștințelor ori o țintă vie pentru hominari sau pentru vânzătorii de oameni din homării, se hotărî să-și calce pe inimă și să afirme cu demnitate, prin argumentare, toate ideile sale în fața oricărui pește i-ar fi ieșit în cale. Întâi voia să analizeze efectul pe care afirmațiile sale l-ar fi putut provoca în cercul său de prieteni pentru a-și face o idee asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă prietenii s-ar fi transformat, în mod imprevizibil, în indivizi total necunoscuți. Simțea că acela era scopul vieții lui, de a converti peștii la o dietă vegetariană și de a elimina nu doar carnea de om din regimul alimentar ci și carnea grea de muscă, vierme sau larvă. Primul silit să asculte cuvintele stupide ale domnului Macropod fu doctorul de familie. Odată cu înaintarea în vârstă (avea aproape cinci ani) domnul Macropod suferea de diabet și avea destule probleme cu inima. Iar doctorul îi recomandase o dietă bazată pe om. - De ce om, domnule doctor? – îl întrebă consternat domnul Macropod pe onorabilul doctor Merluciu pe care îl cunoștea de peste trei ani și care îi dăduse până acum trimiteri exact atunci când avea mai mare nevoie la cele mai bune spitale din oraș. - Este sănătos, Macropod, la diabetul tău. Pe lângă asta îți scade tensiunea arterială și este bogat în omega 3. Este necesar să mănânci om, mai degrabă un om decât o muscă sau un vierme, oamenii abundează de proteine și acizi grași. - Păi bine, domnule doctor, dar ... știți ... mie îmi este milă oarecum să mănânc om. La auzul acestor cuvinte respectabilul doctor izbucni în râs. Orice pește care se repecta ar fi izbucnit în râs, era irelevant ce se întâmpla cu omul înainte sau după ce era ucis. Acesta era rolul său în natură, până la urmă, să fie consumat și nimeni nu s-a gândit vreodată să protejeze oamenii din milă. - Ce spui acolo, măi Macropod? Dacă omul nu este pentru mâncat atunci pentru ce mai trăiește pe fața pământului? – și continuă să râdă ca la o glumă bună. Într-adevăr, era o glumă bună, însă domnul Macropod nu se putea dezlipi de ea. Aproape că îl obsesiona cruzimea cu care oamenii erau homuiți. Visa mereu oameni prinși în plase care se zbăteau în toate direcțiile să nu fie trași în apă de rechini sau balene, acești hominari fără nici

o dâră de sensibilitate. Cea mai mare cruzime dintre toate i se părea expunerea oamenilor vii în homării. Se puteau observa oamenii-masculi discutând cu oamenii-femelă, ici colo câte un om-pui alergând speriat în interiorul cutiei transparente în interiorul căreia nu pătrundea apă, aveau pielea atât de fină și erau atât de frumos colorați și cei albi și cei negri și cei galbeni cu ochii puțin îngustați importați tocmai din China. Trăiau în pace și bună înțelegere, se strângeau toți laolaltă și păreau a-și vorbi între ei iar acest comportament, credea domnul Macropod, merita a fi premiat. Pentru frumusețea și grația gesturilor precum și pentru purtarea lor inofensivă acei oameni nu ar fi meritat un destin atât de tragic, nu ar fi meritat să fie uciși într-un mod atât de barbar. Chiar dacă studiile efectuate pe oameni nu clarificau foarte bine modul în care aceștia comunicau, domnul Macropod știa foarte bine că între dânșii exista înțelegere și că bancurile de oameni erau atât de diferite tocmai prin solidaritate și unitate față familiile de pești atât de dezorganizate. Diferitele rase de pești se urau între ele, existau mereu pești care își impuneau autoritatea prin violență și controlau diferitele teritorii prin armate puternice înăbușind orice revoluție sau protest împotriva totalitarismului. Chiar și în țările proclamate de mult Republici, în care peștii erau reprezentați de Parlament, aceștia trebuiau să se lovească mereu de corupția Guvernelor care nu satisfăceau interesele populației ci pe cele personale ale componenților și ale celor privilegiați. Societatea mergea din ce în ce mai rău iar domnul Macropod devenea, pe zi ce trece, tot mai dezamăgit. Lăsându-l pe domnul Merluciu să îndruge verzi și ude despre dieta pe bază de om, Macropod înotă înspre o homărie pentru a-și pune în practică straniile idei văzând că oricum nu ar fi ajuns la nici o înțelegere încercând să convingă peștii că oamenii nu mai trebuiau homuiți și consumați mișelește după ce au fost fierți sau prăjiți. În homărie vânzătoarea îl primi cu un zâmbet automat declanșat probabil de sunetul clopoțelului care anunța intrarea unui nou client. - Ce să fie, Macropod? – îl întrebă ea arătând o binevoință ce domnului Macropod îi devenise ostilă. - Să fie ... niște oameni, nu? Vânzătoarea izbucni într-un hohot de râs emfatic care îl făcu pe Macropod să regrete că a făcut o asemenea glumă nemaipomenită. Ce putea să fie? Normal că niște oameni doar intrase într-o homărie, dacă voia pâine s-ar fi dus la brutărie. - De care să fie? - Să fie vii! Nu contează ce fel, îi vreau vii, se grăbi să răspundă domnul Macropod. Îl oripilau grămezile de oameni din frigidere aliniați unul lângă altul ca niște morminte într-un cimitir, spintecați în jumătate, ale căror coaste parcă strigau după ajutor. Își imagina oamenii zbătându-se sub loviturile de satâr, lăsând dâre de sânge pe fundul de lemn din spatele tejghelei. Sângele se dizolva în apă urcând spre cer, rugător, dispersat în dâre, atomi, molecule, izotopi, cu iz de vechi și de crud precum sângele unei ofrande aduse lui Poseidon în antichitate. Oamenii înghețați în frigiderele cu apă rece aveau parcă expresii de groază iar tăietura de sub gât le oprea parcă fluxul de cuvinte rugătoare prin care cerșiseră îndurare cu puțin timp înainte de a fi uciși. Era sigur că înnebunise, domnul Macropod, să îți imaginezi că oamenii ar putea vorbi sau cerși îndurare înainte de a muri era, cu siguranță, fructul unei imaginații bogate și bolnave, însă făcea deja parte din el, această nebunie, și nu o putea îndepărta sub nici o formă. Luă hotărât sub înotătoarea pectorală punga de plastic cu omuleții ce o abureau încercând să respire, alunecând pe stropii formați și izbindu-se cu fețele de pereții ei moi, transparenți. Cu grijă, să nu o spargă, plăti și lăsă restul lingușitoarei vânzătoare ieșind fără nici măcar să o salute. În sfârșit se simțea important, avea niște omuleți vii cu el, destinul lor era în mâinile sale iar destinul natural al tuturor vietăților era, în opinia domnului Macropod, libertatea. Spre libertate, așadar!

Înotă în sus înspre o parte a litoralului pe care o știa mai izolată. Înota cu nerăbdare iar inima sa bicamerală îi spărgea pieptul de atâta înverșunare, se simțea diferit, liber prin faptul că voia să ofere libertatea, însă îi era mereu frică de ce i s-ar putea întâmpla înotând atât de aproape de suprafață și de modul în care l-ar putea judeca ceilalți pești pentru gestul său bizar dacă vreunul dintre ei ar fi aflat de neobișnuita incursiune. Ar fi putut să îl excludă de la întrunirile generale din firma de brokeri unde lucra de o viață, să îi recomande un psihiatru, să facă glume pe seama lui sau să nu îi mai ia în seamă opiniile. Știa că în societatea peștilor era de ajuns să ai o singură părere diferită de cea a majorității pentru ca întreaga ta persoană să fie desconsiderată, batjocorită, atacată. Ba chiar și a aparține unei rase sau unei religii diferite însemna, în mare măsură, discriminarea identității tale de pește. Toate aceste gânduri însă nu îi putură opri elanul. Nici măcar nu îi reduseră din intensitate ba chiar mai mult, cu fiecare gând ce îl îndepărta de ceea ce era considerat normal și de bun augur în acea organizație subacvatică superficială, asfixiantă, cu atât mai puternic scrâșnea din dinți și creștea în interiorul său ura și repulsia față de semeni. Acolo, sus, în apropierea unei zone stâncoase de litoral domnul Macropod îndeplinea prima lege cu adevărat importantă, cea morală a propriei conștiințe. Desfăcu punga și eliberă omuleții. Aceștia, odată atins litoralul și respirat oxigenul din aer începură a alerga din răsputeri înspre faleză, goi, grațioși, cu membrele desenând mici pași în nisipul fierbinte. Domnul Macropod îi privea cum se stingeau pe linia orizontului, ființe cu drept la libertate, ființe pentru care libertatea chiar dobândea un sens. Rămase mult timp astfel, blocat în clipita de reflexie pe care tocmai și-o acordase. Apoi pieri între fălcile unui rechin ieșit la suprafață să homuiască, un rechin ce nu își dădu seama nici măcar că nebunul de Macropod i-a intrat întreg, pietrificat, străbătându-i esofagul, în stomacul negru și lipicios. 35. Prezintă-mă lumii Iudita Ecaterina Când mă presari din căuşul palmelor pe trup , sau mă sorbi , simt timpul prin care am curs . Cu mâna inimii mele te ating peste suflet şi tu simţi chemarea mea . Cu ochii tăi mi-ai mângâiat chipul şi mi-ai transformat tristeţea în zâmbet , în surâsul tău m-ai învăluit alungându-mi teama , buzele tale au sărutat inima mea şi trupului meu nu-i mai era frig . Mi-ai picurat stropi din tine ca să te pot respira , din palmele tale mi-ai dat să gust lumea ta , în casa ta m-ai făcut prinţesă peste veac , numindu-mă iubită . Iubirea noastră nu poate fi ascunsă , nu poate fi încuiată nici măcar intr-o cutiuţă roşie de catifea , pentru că ea este pură , trăieşte în lumină şi se reflectă în fiinţa noastră . Lasă iubirea noastră să se deschidă lumii ca floarea de lotus în roua dimineţii şi zâmbind să păşim prin ea . Poartă-mi paşii pe umerii tăi , căci tu eşti stăpânul universului , iar eu o entitate plăpândă , un fluture ce-şi caută odihna zborului , un fluture colorat în viaţa ta . Sunt eu , iubita ta . Aşadar , nu-ţi fie teamă , prezintă-mă lumii !

36. Anotimpuri lichide Dumitrascu Ion - 100 motive pentru care iubim mareaDe ce iubim marea? Pentru ca e adâncă şi iubim profunzimea, pentru că e albastră precum albastrul ochilor care ne sunt dragi, pentru că e tumultoasă ca viaţa însăşi şi liniştită precum neființa, pentru că e nemăsurată şi n-o putem cuprinde decât cu sufletul nostru, pentru că e vie şi în continuă mişcare, pentru că trăim împreună cu ea, pentru că e sursă de inspiraţie pentru poemele nescrise şi cântec pentru cele deja scrise... De ce iubim marea? Pentru sunetul fără sfârşit al valului răpus la ţărm, pentru soarele căzut în adâncuri care continuă să lumineze, pentru țărmul de la care se pleacă şi la care se vine, pentru durerea din noi care ar putea s-o umple dacă ar fi goală, pentru şoaptele îndrăgostiţilor păstrate în secret, pentru ziua care începe şi se sfârşeşte la țărmul ei, pentru corăbiile care au plecat şi nu s-au mai întors, pentru catargele frânte şi pentru cele care continuă să fluture, pentru clipele de aşteptare, de speranţă şi de deznădejde, pentru frumuseţea din noi, reflectată în adâncuri, pentru necuprinsul din noi şi necuprinsul albastru cu care ne contopim uneori, pentru curajul cu care începem aventura şi seninătatea cu care acceptăm înfrângerea, pentru comorile ascunse şi negăsite, pentru cele găsite pe care nu ştim a le preţui, pentru îndoielile în credinţă şi pentru necredinţa în noi înşine, pentru vremelnicia valului şi veşnicia clipei, pentru tăcerea din adâncuri la care ne vom întoarce după prea mult zbucium, pentru ziua de azi şi cea de ieri, pentru victoria de azi şi înfrângerea de mâine, pentru dorul nestăvilit de albastru, pentru cântecul ademenitor al sirenelor în înserare, pentru tristele clipe de exil, pentru calea fără de pulbere şi fără întoarcere, pentru nordul care ne lipseşte şi prezentul care nu ne trebuie, pentru apa care ne însetează, pentru piraţii care ne fură sufletele şi pentru arginţii cu care-i plătim, pentru strigătele de luptă şi cele de deznădejde, pentru bucuria de a pluti, pentru splendoarea vieţii, pentru cuprins şi necuprins, pentru tăcerea morţii şi înţelepciunea de a nu fi, pentru repetabilul început al fiecărei zile şi iremediabilul sfârşit al fiecărei nopţi, pentru clipele de adevăr şi de minciună, pentru ceea ce e în noi şi nu ne aparţine, pentru fluidul eteric şi visele neîmplinite, pentru mugetul sfâşiat de furtună, pentru licoarea albă a spumei neliniştite, pentru primăvara prea scurtă şi toamna din ce în ce mai aproape, pentru naşterea apei din propria-i fiinţă, pentru rugă şi rugăciune, pentru mărturisire şi minciună, pentru adevărul nespus şi judecata nedreaptă, pentru orgoliul ascuns şi iertarea neprimită, pentru patimi şi pătimire, pentru distrugere şi zidire, pentru început şi sfârşit, pentru cele spuse şi pentru cele negândite încă, pentru rănile nevindecate şi balsamul sărat al lacrimii, pentru amarul clipelor neînţelese, pentru dulcele chin al osândei, pentru predestinare şi acceptare, pentru revoltă şi îndârjire, pentru odihnă şi ne-odihnire, pentru puritate şi înălţare, pentru cădere şi re-ridicare, pentru îndrăzneală şi pentru pedeapsă, pentru ispăşire şi neuitare, pentru bogăţia de a fi nisip şi măreţia risipirii, pentru sunetul peştilor în mişcare şi reverberaţia profundă a universului, pentru curcubeul pierdut în adâncuri si lopătarul vâslind prin Calea Lactee, pentru Crucea Sudului căzută între ape, pentru întrebările fără răspuns şi răspunsurile neîntrebate, pentru puterea trecătoare de a scufunda şi cea veşnică de a pluti, pentru nesomn şi visare, pentru tăcere şi strigare, pentru naştere şi fiinţare, pentru bucuria de a fi în doi şi nefericirea de a nu fi singur, pentru miracolul facerii şi desfacerii, pentru truda continuă şi odihna nemeritată, pentru trădarea de-o clipă şi neputinţa iertării, pentru împăcare şi vindecare, pentru îndrăzneală şi resemnare, pentru renaşterea perpetuă a valului sfârtecat de stânci, pentru lumina albă a lunii străbătând adâncurile, pentru cântecul singuratic al lopătarului, pentru neodihna lui de a vâsli către ţărm, de la naştere şi până la naşterea lui în nefiinţă... De ce iubim marea?

Pentru şansa de a fi egali când plutim, când visăm, când iubim, de a fi solidari când greşim, de a fi iertători cu cei slabi, generoşi cu cei în nevoie, prietenoşi cu cei abandonaţi, înţelegători cu cei neînţeleşi, clarvăzători cu cei fără speranță... Pentru şansa de a trăi albastru lichid, adică veşnic neliniştit. 37. despre trei băi Ioana "mașina cu vată de zahăr s-a stricat"... - Andrei Dosa structură sufletească fragilă noaptea trecută am adormit cu gândul la ştef Dosa e demenţial, mă trezesc, ţip în somn manechinul cu buze plastice zâmbeşte din vitrina boutiq-ului (în sfârşit un om demn pe planeta asta, fie el şi din plastic) mâncăm pe fugă mandarine le decojim cu vârful unghiilor după patru după-amiaza cafeaua are altă aromă simt c-o să se întâmple cu mine ceva pe la şaişpe ani am învăţat să merg pe tocuri după o lună deprinderea asta era pierdută şi aşa a rămas. e cel mai mişto lucru să rămân trează după miezul nopţii şi să privesc stelelestau cu trupul lipit de calorifer mă doare burta de mor seară de seară cobor în faţa blocului (obicei prost) unde babele îşi fac de trei ori cruce discursul lui R. e nebun de savuros. 38. seară Ioana " Who am I to disagree?" AK-47 la ştiri a murit Kalashnikov la noi în casă e linişte mama doarme cu faţa la perete apa seacă fierbe pentru supă e ajunul Crăciunului ( culmea)

fără " pom de iarnă" Alice nu mai e în Ţara Minunilor nici măcar Ioana nu mai e. 39. Se trec zăpezi Viorel Ploeșteanu Se scutură cireșii glaciar. Ne-ajunge albul până-n subțiori. Tăiem în două drumul bipolar Și-l cărărim prin aprige ninsori. Se descrețește scoarța în copaci Când apa vie îi inundă-n trup. Culegi cu ochii verdele și taci, Mușcând în gând din urletu-ți de lup. Se trec zăpezi, topindu-ne în draci! 40. Te aștept de-o veșnicie Fratila Alexandru Nicolae Prin crăpătura din colțul de sus al odăii mele, ștrengară și vicleană, s-a năpustit asupra ochilor în această dimineață, prima rază primăvăratică de soare. Dormeam! Mă visam pe un câmp de flori, la poalele unui munte, unde stăteam rezemat de o căpiță de fân citindu-mi jurnalul. Mă năpădise amintirile! În colțul ochilor, stăteau ca doi soldați în post, două lacrimi mari. O lacrimă fierbea de fericire, era voioasă și plină de viață, la fel ca un copil pe terenul de joacă; pe când cealaltă era plină durere, regrete și pulsa de parcă ar fi suspinând, după toate faptele pe care le-am facut sau am omis a le face. Ajunsesem la pagina unde scrisesem că m-am îndrăgostit pentru prima dată! Simțeam cum inima și corpul îmi vibrează, cum un roi de fluturi zboară prin stomacul meu, cum îmi tremură vocea și mă face să îmi pierd mințile, cum… . Abia așteptam să citesc acele rânduri, când dintr-o dată, o rază de lumină îmi atinge lacrima plină de fericire și face să iasă scântei în jurul pleoapei întredeschise. Mă trezesc! Înjur și mă ridic din patul meu de paie cu gândul să astup nenorocita de crăpătură, pentru a mă putea întoarce la colțul de rai unde mă aflam. În lungul drum spre colțul odăii mele, observ cum o rândunică cu un miez de pâine în cioc, se așează în dreptul crăpăturii. Deschid geamul, cu gândul a o speria, iar corpul se preface în stană de piatră. Nu mă puteam mișca, nu respiram, nu clipeam dar simțeam că trăiesc. Un soare puternic face ca lacrimile să se evapore instantaneu și să lase în urma lor două imense cariere de sare. Nu mai conta ce visasem, nu mai conta faptul că fusesem smuls fără să vreau din paradisul unde mă aflam; descoperisem un peisaj mirific, viu, plin de viată și de dragoste, unde totul și toate dădeau naștere celei mai frumoase, calme și senine înfățisări create de Dumnezeu. Era ea, venise puțin mai devreme decât o așteptam, venise plină de daruri asemeni lui Moș Crăciun, adusese cu ea toată dragostea de pe lumea asta, toate împlinirile dorințelor șoptite de îndrăgostiți în nopțile de amor, purta pe aripile adierilor de vânt declarații de iubire și săgețile lui Cupidon pline de nerăbdare să săgeteze inimile tinerilor care se plimbau prin parcuri. Mă simțeam atât de mic și de infim față de ea, gândidu-mă că nu mă pot preta tuturor sentimentelor cărora le dădea viață. E adevarat! Nu mai iubisem de mult, uitasem ce înseamnă, iar asta mă înfricoșa cel mai tare. Știam că dacă voi ieși afară, mă voi îndrăgosti de

prima fată care îmi iese în cale, pentru că razele, adierea vântului, sunetul de păsărele și pastelul de culori pe care îl formau florile, făceau șă iasă în evidență frumosul din fiecare persoană. Mi-am luat inima în dinți și am pășit cu pași mărunți și timizi pe veranda odăii mele. Atunci ea, m-a îmbrățișat, și printr-o simplă șoaptă purtată de vânt m-a făcut să mă îndrăgostesc de tot și de toate. Mă vrăjise! Mângâierile ei îmi dădeau frisoane, respirația ei mă făcea să tremur, căldura emanată mă făcea să transpir, pe când privirea ei croșeta sentimente în sufletul meu cu fire colorate de iubire și andrele îmbibate de amor. Fără să vreau i-am rostit: - Te aștept de-atâta timp, încât trei anotimpuri au însemnat o veșnicie! Te iubesc Primăvara mea! 41. Poeme din Gradina Pomeranz adriana moscicki În Grădina Pomeranz mâna streaşina am făcut pentru privire, despuiată şi ieşită din fire alerga darlig, ca o nebună printre ghiocei şi brumă. Vin oameni chirciţi cu mâinile n buzunare, copii ţin cărţi şi înalţă baloane şi câini săltăreţi arome adună, primăvară desface culori în ţărână.... Ascultă, clopotniţă sună chemare, case pufnesc fum precum o boare şi un tren aleargă spre străine hotare. acolo portocalii sînt deja în floare şi mierle lăfăite picotesc în dogoare. Darling, în mine cuprinsă îmbrăţişare plâng timpul ce sapă în oase canale! În Grădina Pomeranz ne plimbam mâna în mâna eu şi o umbră nebună, privirea despuita prin ghiocei şi brumă drumul mierlelor îl făcedoi tăcerea picură lumina în noi. 42. Sărut al primăverii eterne Irina Lucia Mihalca Sărut al primăverii eterne Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc, rostogolindu-se din albia râului, fiecare trăire, stinsă-n însingurare, sfărâmă imaginea fidelă din oglindă. Eliberatoare clipă! Prin mine curge viaţa, purtându-te-n adâncuri credeai că mă pierzi,

din ghemul amintirilor te desprinzi, ca nisipul printre degete te-ai rătăcit în neant. Taina e Cerul, dezveleşte-l! Cuprinde cuvântul din inimă, lasă-l să se-aşeze în timpul pierdut, deschide ochii, din explozia zorilor încep să apară culorile! Inima mea mişcă cerul inimii tale, condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute, contururi nebănuite simţi izvorând din adâncul fiinţei, fascicolul de lumină străbate stările ca un foc, din hăţişul lor, trăirile lumilor ne străpung universurile, redefinindu-le. Simţi mâna aşezată peste tine, forţa ce susţine totul, - alchimie divină cu puterea născută din viaţă te-ai legat pentru totdeauna de mine. Se poate încheia vreodată ceva? Nici când renunţi, visul se-nalţă, cade. Vrei să te-afunzi în lumile oamenilor, să-i înţelegi. Pedepsită să uit orice limbă, am uitat primul tău nume biblic, am uitat cine sunt, - nemuritore poveste de iubire, vis născut în al tău, o fericire în formă de înger vuietul este iubirea, sărut al primăverii eterne cu visul împlinit. Prizonieri în bătaia ritmică a timpului, - mereu timpul împietrit în nuanţe palide - un final ne dorim, nu vezi semnu-ntrebării, o energie te frământă într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti. Nu poţi să stai aproape de tine din mine, acel tu din mine. Priveşte, ascultă, atinge, respiră şi gustă totul în jur, acolo unde fluxul ne-a unit inimi, speranţe, vise, gânduri şi trupuri! Vom mai simţi vreodată clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate? 43. Clepsidra Olimpului Grierasu Florin Pete de nori pe spatule cu vele răsturnate Sclipesc albastru pe sfoara ploilor decăzute În roua din care luminează tânărul Charon Prizonier în chihlimbarul ochiului de ozon.

Mușuroi de secunde sociale E observator pentru adamiții bărcilor goale Cu tendoane în loc de vâsle arse Sub azurul foalelor toarse. Trup scobit de molima cariilor cu barbă Se dezleagă în ace verticale înfipte-n salbă La gâtul lui Cerber cu limbă din nuiele Ce șfichiuiesc iernile în care au adormit iele. Nouă luni convexe se frământă sub vântul ierbii Scuturată de fuga rătăciților prin câmpiile Elizee Împrăștiind polenul uitării în vene cu poarta sfărâmată De vâltoarea legendelor cu cheița neîntoarsă. 44. A Şaptezecea Primăvară III viorica gusbeth Zgomotul făcut de ploaia ce căzuse ieri pe acoperişul casei îi dădu o linişte nefirească. Nu era supărată, nu era veselă, nici tristă, poate prea îngândurată.Sări cu gândul peste ani şi ani. Căuta cu nerăbdare, anii primăverilor. Se căsătorise în una din zilele lunii mai! Asta da lună, pentru începutul celei mai importante etape din viaţă ! Luna mai, luna fericirii, a împlinirilor! Dar , ce ploaie a mai curs din cer, atunci ! Optimiştii spuneau : veţi fi bogaţi şi fericiţi. Ploaia înseamnă bunăstare, recoltă. Mireasa privea la voalul făcut ciuciulete, mirele avea apă în pantofi. Nu erau prea multe maşini- taxi în micile oraşe . Dar când eşti fericit , contează că ţiai udat voalul, că a intrat apă în pantofi ? Ha, ha! râde fericită, acum după cincizeci de ani de la marele eveniment. Da, a fost o zi minunată, o căsnicie solidă!Astăzi voi parcurge primăverile fericirii în doi ! Îţi aminteşti, În luna martie s-a născut fetiţa noastră. Iar tu mi-ai cules dintr-un loc cunoscut doar de tine şi mi-ai dăruit , cei mai frumoşi ghiocei din viaţa mea. Mi le-ai trimis atunci cu femeia de serviciu, cine se putea apropia de incinta spitalului? Soţii stăteau pe sub ziduri în speranţa că vor zări la ferestrele triste ale Maternităţii o părticică din micuţa făptură, sau pe cea ce dăduse naştere pruncului. Ce de primăveri FERICITE, totuş! .A venit şi o zi tristă, o zi de toamnă ruginie. Atunci el a plecat, pentru totdeauna. Primăveri triste , au fost câteva, zadarnic zâmbeau toporaşii, viorelele, narcisele. Ea nu vedea, nu simţea mirosul primăverii. Moartea face parte din viaţă, spunem. Dar este greu să pierzi fiinţa cea mai dragă, fiinţa primăverilor de aur ! Trece şi asta, o nouă primăvară bate la uşă. Mamă, aceasta este a şaptezecea primăvară a vieţii tale! Mama-bunică îşi ia nepoţica de mână şi amândouă pornesc să cucerească o nouă primăvară! 45. pastel maria sava e primăvară! gâlgâie seva-n muguri precum vinul cel îndărătnic pus la-nvechit pe străzi se revarsă soare şi danci cu iz de pământ reavăn de pădure şi zambile răzvrătite de peste câmpuri răzbate un chiot de herghelii de cai năzdrăvani ce-şi bat copita de zăpezile albastre până sar scântei s-aprindă focul mocnit din cuiburi de iarnă pe dealuri şi prin văgăuni neatinse, frunze păgâne se dau uluite în lături din faţa invaziei de puritate din adâncuri, legănată-n clinchete de-un alb imaterial e primăvară! e vremea-nvierii din sine cu ochi hipnotizat în ochiul soarelui, cu nări nesăţios dilatate dearome crude strivind în dinţi boboci amari de zarzări năbădăioşi

doar coapse de ţigănci sub răni de lună plină biciuite de focul sângelui în clocot adie un pui de vânt blestemat de peste Balta Brăilei răscolind jarul iubirii în piept de fată mare cu sfârcuri de ger ameţitor beţie de viaţă ca dintr-un vin învechit degustat într-o pivniţă călugărească e primăvară! 46. FIUL LACRIMII Gheorghe Suchoverschi pe umărul pleoapei, umezind durerea, o lacrimă-ngheţase pe-un ger tăios al urii ce-a vrut să frângă aripi și-un vis de albatros... dar a venit un licăr timid, de primăvară cu-o rază în privire, ce-a încolțit iubiri... și-n moartea renăscândă, cristal topit în soare, căzu blând pe pământ... și-n locu-acela tainic, sub aripa zăpezii, crescu un ghiocel. 47. Desagul cu Primăvara Farcas Narcisa Liliana Era în Poiana Lupului un schit vechi,părăsit de mult de schivnicul ce trecuse în lumea dreptilor.De ceva vreme s-a aciuat acolo o bătrână îndoită de spate care umbla,biata de ea,mai mult cu privirea în pământ și se sprijinea într-un toiag destul de gros,încrustat cu tot felul de litere și de însemne pe care ea-neștiutoare de carte-nu le putea citi dar le simțea cu degetele ei bătătorite de adunatul rădăcinilor și al ciupercilor de prin pădure. Iarna era pe sfârșite,se apropiau zilele Babelor.Se apropia și ziua când Moșul ce îi adusese anul trecut toiagul avea să sosească iarăși și îi promisese că îi va aduce și anul acesta câte ceva,dacă o va mai găsi în viață.Bătrâna nu mai avu multe zile de așteptat și într-o dimineață după ce aprinsese focul în vatră auzi strigăte de afară iar masca ce o avea pe peretele de la apus(făcută cu măiestrie de una din surorile ei mai mari) își zburli mustățile din mătase de porumb iar ochii făcuți din cochilii de melci erau cât pe ce să iasă din orbite.Clătină ușor din cap și își mișcă oasele bătrâne apoi ieși să vadă cine tulbura liniștea poienii.Era Moșul căruia îi venise sorocul să treacă iarăși spre vârful muntelui.În spate avea o desagă mare,toată țesută din rădăcini și din frunze,din pene de păsări și din ceva lână din cojoacele Babelor din anii trecuți. Moșului i se făcu milă de biata bătrână îndoită de spate și îi mai dărui un toiag asemănător cu cel de anul trecut.Bătrâna i-a mulțumit încă o dată și l-a întrebat încotro se îndreaptă;Moșul își ridică privirea din pământ și îi spuse că are în desagă Primăvara.Îi mai zise apoi că în cele zece zile în care Babele își scutură cojoacele trebuie să ajungă în vârful muntelui,să dezlege desaga și să dea drumul Primăverii peste lume. Baba nu fu prea mulțumită cu ceea ce auzi din gura Moșului și îl mai întrebă de unde vine și cine i-a dat lui puterea aceasta,să țină Primăvara închisă într-o desagă din care să îi dea

drumul în lume când poftește el.Moșul se opinti cu desaga în spate și îi zise că răspunsul se afla în mâinile ei:jumătate în mâna stângă,jumătate în mâna dreaptă.Apoi îi promise că în anul următor,când va veni din nou cu Primăvara,va face în așa fel încât bătrâna să poată afla singură răspunsurile la întrebările ei . În cele din urmă,în loc de salut,îi strigă că vreme de patru anotimpuri va avea timp de gândire cum și în ce fel va fi posibil lucrul acesta.Bătrânei i se păru că Moșul o cam ia peste picior și își spuse cu ciudă în sinea ei: -Lasă că vezi tu ghicitori,Moșule! O să te las cinci-șase zile să urci către vârful muntelui și apoi o să trimit toate stihiile să te înconjoare! După ce Moșul cu desaga nu se mai văzu Baba aruncă iute cele două toiege,se îndreptă de spate și se duse înăuntrul schitului;stinse dintr-o răsuflare focul în vatră apoi se îndreptă către toaca veche să își anunțe suratele(telefon mobil nu avea,nici tabletă,și oricum în Poiana Lupului nu exista semnal pentru nici o companie de telefonie mobilă),aveau de făcut planuri pentru următoarele zece zile. În urmă cu un an Moșul scăpase de furia stihiilor,dar de data asta prea îi făcuse în ciudă Babei care era hotărâtă să se răzbune. 48. Aștept... Mihai Cotea Când m-am pierdut de mine? S-aștept? Nu văd niciun defect, sunt prea multe cortine… Când m-am pierdut de mine? Privesc… Este un drum firesc, drumul din Tine. Și s-a schimbat macazul, s-a spurcat iar talazul de întrebări acide hidoase, antropoide, cu izuri de înțelept. Eu, iarăși, tot aștept… Cu răbdarea-mi în vine cu greu mă pot abține să nu strig: E nedrept! Cât am să tot aștept? Mai ține? Nu mai pot să accept… Speranțele mă dor, tot așteptare vor iar eu, un ostenit… mă-ntreb: de ce-am venit în lumea lor cu dor? …Niciun răspuns în zbor, vreun sens sau vag precept… și iarăși, eu, aștept…

49. Romantica mea primăvară Ionel Mony Constantin O, tinereţe, cum te-ai dus... De-ai şti ce rău îmi pare! Stăteam întinsi cu faţa-n sus Prăjindu-ne la soare. Aveam doar cincisprezece ani Eu şi o colegă blondă Dotată cu doi sâni babani, Şi gura ca o sondă Chiuleam de zor în cimitir. Ce iute timpul trece, Când ne pupam într-un delir, Ascunşi de-o cruce rece. Mâncam colivă pe ziar La câte-o pomenire; Ne îmbătam cu vin amar Ca proştii, în neştire Păşeam de mână pe alei In liniştea deplină; Şi mirosea a stânjenei Tămâie şi sulfină Dar vai, de ea, m-am despărţit In clipa cea fatală Când popa ne-a descoperit Şi ne-a pârât la şcoală. Printr- un transfer m-au pedepsit Ca o măsură dură, Iar taică-meu m-a dojenit C-o palmă peste gură O noapte m-a ţinut legat Să nu fac vre-o trăsnaie, Să fug, în lume, disperat Cu dragostea-mi bălaie E dispărută pe vecii Iubita mea sprinţară Dar tot o cânt în poezii În prag de primăvară. 50. Cerc închis Dumitrascu Ion Cerc închis cuvintele care se caută sfârșesc sfâșiate de singurătate potrivirea omoară singurul loc unde aștept rezonanța celestă e în vocala A acolo începe periplul meu

de neîntoarcere 51. Pǎmânt de flori. Ion Toma Ionescu Am vǎzut dimineaţa plinǎ de mirǎri. Poetul umbla pe drumuri cu poezia în nǎri, mișcând din coate și nemurind etern în uitǎri. Îi da târcoale, îi adulmeca șoaptele. Precum noul nǎscut, cocoţat pe grind, rǎscolind în lumina ceţii sânul matern, descoperind în cǎlimǎri ciudate cum ţâșnește vieţii, laptele Cerbii și cǎprioarele zvântau roua ierbii pe pajiștea din grǎdina cu miros de iacint, tivind în copite, cu sclipiri de argint, umbra sǎrutului nopţii Încǎ nu se scuturaserǎ petalele. Pe pânza reavǎnǎ germinau seminţe. Dumnezeu, El Înșuși, într-un câmp de maci cugeta cum sǎ taci demersuri și consecinţe Postmodernistul din mine și-a spânzurat la vedere, tristul, negustorește versurile singurele lui comori, într-un piercing, legându-și sufletul nimb cu eșarfa de nori. Oferind marfa în cliring cuvânt cu cuvânt îngerului duios la schimb. Vai, vai! Trupu-i de semincer pǎcǎtos, numai carne și os, s-a uscat de vânt și-a cǎzut în cer pǎmânt de flori… 52. Doamna mea Ionita Gabriela Doamna mea, cu muguri cruzi M-ai trezit să mă amuzi? Uite, colo o narcisă Zgribulită în dimineaţă Scutură parfumul galben Şi cu el un pic de ceaţă. Soarele , bănuţi de aur Tot aruncă peste ea Să mai crească mititica C-a răzbit-o iarna grea. Într-un colţ , vai , liliacul A dormit cam rău , săracul! Trandafirii lângă el Nu au nici un bobocel.

Roşiori , ei , muguraşii Adunaţi toţi pe tulpine Deapănă-amintiri din iarnă Poezii , poveşti cu zâne. Zărzăreii , fraţi de-o mamă Se doresc luaţi în seamă Cu crenguţe-mpodobite De rubine ne-nflorite. Două tufe de urzici Precupeţe, încă mici Strigă cu neruşinare : Primăvarăăă! De vânzareee! 53. Vie AniVleju Mi-am încovoiat mâinile pe ramul verde, am urcat captivă visului gol, mi-am mulat inima pe aorta veche şi plânsul fierbinte m-a copt pe tava firii. Mă îndoiesc de ceea ce văd pe desenul fertil, mă împlinesc ca om, mă dau vie pe nimic... 54. INVAZIA DE ÎNGERI Gheorghe Suchoverschi Se-ncarcă iarăși pomii toți cu îngeri, Multicolor delir de primăvară. Destul a nins tăcerea peste plângeri... Să nu ajungă iarna de ocară. De surde suferinţi, ca de-o povară, Se leapădă pădurea de constrângeri. Multicolor delir de primăvară... Se-ncarcă iarăși pomii toți de îngeri. Din răni, Tu, Doamne, înviere sângeri! Se reaprinde candela stelară. Cu șarmul Lunei ne zâmbește iară Gloria Ta... călcând peste înfrângeri! Se-ncarcă iarăși pomii... grei de îngeri!

55. Ană, sânii tăi trebuie să mai crească! Ionita Gabriela Ană, sânii tăi trebuie să mai crească! (Ancuţa, dormi?) -Ană , sânii tăi trebuie să mai crească, Iubire! Între buzele mele păcătoase, pofticioase şi nesătule De dulceaţa lor! Un înger şturlubatic Poet cam rătăcit Năuc ,mi te-a răpit . Te-a văzut aşa confuză Şi te-a luat să-i fii lui muză. -Anăăă ! Nu pleca, mai stai! Ţi-am urlat în zi de mai Tu şi muza ? zi-i şi lui Caute mai bine-n Rai! Prostul , oare ce-a gândit Te-a furat aşa … Cu sânul nepârguit ?! Las să-l râdă Raiul tot C-a umblat ca un netot Şi în loc de muză-aleasă S-a ales cu-a mea mireasă! Nu i-ai spus cum bunăoară Eu fecior şi tu fecioară Ne-am iubit printre castani Tu aveai doar 16 ani… N-ai răspuns ; Chiar ţi-a plăcut Să îl laşi să te mângâie Şi să-ţi ia suflarea toată De pe gura-ţi parfumată ? Dai tu sărutări fierbinţi Pe un Rai şi nişte sfinţi? -Ană, sânii tăi trebuie să mai crească Iubire! Între buzele mele , Poveri grele şi seci De dorul sânilor tăi, acum reci!

56. Se cuibăresc tăceri în cer Georgia Miculescu Trec printre pietre din timpuri nestemate ce se leagănă pe valuri surde altele plutesc în aer – multe râuri colorate multe râuri bântuite de iubire ne zace-n inimă această nebunie ţinându-ne-n braţe... vârtejuri de albastru ne-nconjoară unele-ndrăzneţe pe sub meteori altele pe sub felinarele sihastre – adâncuri lacrimi taine în suflet mi se sparg se cuibăresc tăceri în cer ca frunzele pe ram – şi rătăcesc printre nimicuri mi-e fiinţa beznă pe altar ce vină am că zboru-n tine mi-e furtună iar... din pumnul de cenuşă privirea ta îmi soarbe ultimul fior lucesc iubiri 'nălţate pe catargul lumii chiar colo sus pe crestele de dealuri ... şi ai plecat pe aripi de luceferi. 57. Vreau să mă lămuresc .... Iudita Ecaterina Chiar imbătrânesc ? De fapt aş vrea să ştiu dacă asta ar trebui să simt . Dacă îmi privesc copilul , mă simt într-un fel coaptă , undeva la mijlocul dintre început şi sfârşit , pendulând între copilărie crudă şi maturitate asumată . Nu ştiu ce este cu adevărat bătrâneţea . Estetic , este destul de simplu de clasat . Problema principală este alta , contrastul, balansul , căutarea unui echilibru stabil între ceea ce putem vedea cu ochiul şi sesiza cu celelalte simţuri şi ceea ce e dincolo de asta, suflet , simţire , emoţie . Putem arăta intr-un anume fel şi să ne simţim în cu totul altfel . Sunt unii oameni care vor să arate mai tineri , investesc în imaginea lor . Însă felul în care te simţi nu prea poate fi cosmetizat şi ajustat cu bisturiul sau cu creme de ultimă generaţie. Eu îmi aplic o măsură viabilă pentru a-mi detecta vârsta , cea indusă de felul în care mă simt , nu cea biologică . Îmi place să cânt şi o fac , îmi place să mă joc , mă maimuţăresc , am manifestări copilăreşti . Îmi place să dansez , nu am nici o problemă să stau pe o bordură prăfuită , să mă tolănesc prin iarbă , să alerg desculţă prin băltile făcute de ploile calde de vară , să fur fructe verzi din pomii întâlniţi pe strada copilăriei mele şi mai apoi , când se coc , să îmi umplu buzunarele , în special cu prune . Îmi place la nebunie ciocolata , nu îmi lipseşte în nici o zi, ador

îngheţata, prefer cea de ciocolată , îmi plac dulciurile şi desenele animate. Mă roşesc şi îmi bate inima tare când sunt emoţionată . Probabil ar trebui să îmi pun de acord anii cu sufletul , cu apucăturile astea copilăreşti , însă mi se pare greu şi contrar a ceea ce simt o abordare pragmatică în căutarea congruenţei . În afară de faptul că am responsabilităţi de care mă achit întotdeauna cu seriozitate , am impresia că nu m-am schimbat foarte tare cu trecerea anilor . Deci .... unde e bătrâneţea ? Sufletul meu încă nu o cunoaşte , mintea nu-i ştie tainele . Lacrimile sunt la fel de sărate , surâsul la fel de senin , primăvara la fel de seducătoare , durerea tot atât de profundă , bucuria tot atât de dulce , visele la fel de îndrăzneţe . Poate există un moment când ajungem ipotetic să trecem o graniţă , ca o călătorie cu barca de pe un mal pe celălalt . Pe unul vom lăsa în urmă tinereţea cu toate valenţele ei , pe celălalt vom îmbătrâni frumos privind cu drag şi nostalgie , spre ce am construit acolo . Şi undeva , în mijlocul apei , se va atinge starea de graţie , echilibrul mult visat , între trecut şi viitor , între tinereţea trecătoare şi bătrâneţea sortită apusului şi uitării. Şi cel mai profund şi mai autentic nod ce leagă visele noastre, e iubirea . Iubiţi şi veţi fi mereu tineri . Avem o singură viaţă şi când nu iubim , o mie de morţi . 58. A DIFFERENT SPRING Macovei Lilioara E timpul când îmi amestec făptura cu verde, cu alb, cu dor şi drag apoi aş vrea să râd dar mă opresc la gardul cu corn galben şi plâng ca în iarna cumplită în amintiri zbuciumate cu muzica tristă din gând vibrând ca atunci, ca nu demult te văd în chip de înger şi toată lumea mea de reverii te cuprinde şi-ţi oferă flori mi-a fost dor de tine, iubita mea şi-n vis, te rog, să-mi spui dacă acolo e verde ca aici, e alb ca ghiocelul, e linişte ca-n mine când eram cu tine să-mi spui dacă acolo e mereu primăvară chiar dacă iubesc izbăvirea mereu pun întrebarea de ce? 59. eu n-am să uit Eloisa Cristina M. Moldoveanu îţi scriu din nou Eloisa aşa cum tu scriai soţului tău pierdut de lume tu cea pierdută într-o veşnicie ca roua de toamnă peste trandafirii mumificaţi de frig în ochii tăi e noapte fără stele spuma laptelui din pieptul tău uscat s-a scurs în alt cer

trupul tău prelung tors din caierul vieţii e azi între întuneric şi lumină în salonul de ceai cu storurile trase cu rochia din tinereţe ca azurul curat pe marginea fotoliului de culoarea vişinei unde aţi şezut amândoi încă mai scrii Eloisa cerneala miroase ca surâsul tău de odinioară ai învăţat cât de greu e să uiţi cununa de lămâiţă te apasă rece peste tâmple ca păsările albe şi doar în vis mai îndrăzneşti să-ţi strângi aripile pavăză în jurul inimii eu n-am să uit Eloisa chiar acum scriu numele tău cu unghia pe o petală de nufăr 60. Trei poeme George Bădărău CU NOAPTEA ÎN CAP m-am trezit cu noaptea în cap ameţit de lovitură cu un cucui în care abia încăpea coeficientul de inteligenţă materia cenuşie bună pentru fursecuri ronţ! ronţ! mami îmi consum ultimele idei de parcă aş suferi de narcisism de parcă lumea ar începe cu mine la capătul străzii lungindu-mă ca un felinar ca farul din port ca floarea soarelui din grădina rămasă în paragină m-am trezit cu noaptea în cap la al doilea cântat al cocoşilor cu pete pe gât pipăit de cele cinci degete ale morţii fără să mă doară măseaua de minte minte de îngheaţă apele până când stomatologul face ordine în universul poetic al gurii extrage cu cleştele câteva epitete cromatice personificări inversiuni ale rădăcinilor dinţilor apoi inundaţii cu apă carbogazoasă până se crapă de ziuă norocul chior zici tu

aruncându-ţi chiloţii în mijlocul camerei fâlfâie ca aripile îngerilor până vine mama de la bucătărie supărată să o nască din nou pe sora mea după ce aruncase în uleiul încins câteva vorbe secrete bucătăria universului miroase a sensuri aromate a poezie postmodernă culeasă din arborii exotici înainte de căderea primelor frunze galbene azi când m-am trezit cu noaptea în cap de parcă m-ar fi lovit un bulgăre din curtea vecinului svrr! svrr! mami cum vine lumea cealaltă în lumea noastră c-o falcă în cer şi cu una-n pământ iar noi privim îngrijoraţi cu palma la gură închidem ferestrele răsucim cheile până când muşchii noştri fleşcăiţi încep să tremure din toate meridianele coapsele intră în ritmul roţilor de tren acum când ajung la capătul şinelor ÎNGERUL CU TREI ARIPI aseară am văzut un înger cu trei aripi fâlfâind pe fundul iubitei ca un ventilator cumpărat de la bazarul de sub pod se chinuia să adoarmă dar rugăciunea nu-i era suficientă nici icoana vie şi caldă de pe marginea patului nici poemele mele cu somnifere din farmaciile americane dădea din aripi ori de câte ori se anunţa la radio ora exactă şi umbra mea se înălţa cât coloana infinitului memorând cuvânt cu cuvânt virgulă cu virgulă o poezie din neoavangarda românească scrisă cu o pană pe fundul iubitei aici aici măsor cu şchioapa deschizând degetele peste coapsele tale ca un compas universal

de la un capăt la altul al versului un fluture de lumină s-a prăbuşit pe lenjeria intimă de culoarea zăpezii un licurici pe care mă grăbesc să-l cuprind în palmă şi să luminez locurile pe unde trec până ajug în dreptul coapselor tale în dreptul îngerului cu trei aripi fosforescente şi încep să citesc poemul cu voce tare ca şi cum aş citi un epitaf de pe o piatră funerară ca şi cum aş citi un anunţ de tipul bine aţi venit în oraşul nostru acoperişul păstrează încă zăpezi de culoare neagră în timp ce scapăr chibriturile expresive ca un val de metafore rotocoale de fum se rostogolesc pe parchet în curte în stradă în uniunea europeană după care aleargă puştii de parcă ar avea cercuri suprarealiste de parcă ar voi să cucerească lumea în câteva minute între asfinţitul şi răsăritul lunii întind mâinile şi mă prind uşor de o creangă cu care mă balansez de la polul nord la polul sud îngerul cu trei aripi rămâne pe coapsele iubitei ca şi cum ar fi pe un crater ochiul lui de pisică dezvăluie lumea nocturnă e vremea când ziua conversează cu noaptea când sârma ghimpată desparte ca o frontieră dragostea de indiferenţă când pleoapa se ridică întrebătoare când îngerul cu trei aripi recită o poezie de george bădărău scrise pe coapsele unei femei coapse care au devenit obiect estetic în timp ce visului meu îi cad dinţii de lapte IARBA DE LEAC scriu un poem pe talpa ta ridicată la 90 de grade şi tu râzi imaginându-ţi un om de zăpadă în spatele tău îl desenezi pe o pernă cu degetul arătător în sus în jos în jos în sus înţeleg acum că îţi plac mai întâi clovnii pentru saltul lor mortal se dau peste cap la marginea lumii între viaţă şi moarte până uită de ei înşişi

până nu mai rămâne nimic din râsul tău promiţi că în noaptea aceasta îmi termini portretul aşa aşa nu-ţi văd nu-ţi aud respiraţia deşi mă prefac din când în când că plouă că exişti ca o ploaie fără nori ca un creion colorat fără mină ca un tobogan pe care alunecă îngerii ca un drum bătătorit de caii înhămaţi la dric în timp ce tu desenezi pe o pernă şi-mi călăreşti sufletul trop! trop! lovindu-l cu călcâile îmi modifici chipul de parcă ar fi al unui gură - cască în care torni vin sau metafore degradate cum le spun băieţii de la bar uh! uh! îmi vine să râgâi şi-mi acopăr gura cu palma privind cum se conturează portretul pe întinderea de zăpadă a pernii hâş! hâş! îmi trag skiurile printre sentimentele denivelate printre brazii care miros tot timpul a verde şi a femeie tânără printre umbrele adulmecându-mă în bătaia lunii şi râgâi îmbătat de euforia sărutului tău până mă rătăcesc printre indicatoarele răsucite aiurea de turiştii în stare de ebrietate orbecăi luna se stinge şi nu mai ajung la tine când toate stau cu susul în jos tapla ta umedă geamurile cu tatuaje albe iarba de leac pentru nefericiţi pusă la fiert în cazane cât o privire de mari în timp ce dumnezeu îl ajută pe ştefan cel mare să urce pe cal 61. Verde cu adevărat Cristina M. Moldoveanu Primăvară, primăvară, ca un melc codobelc în corniţe te încerc, de mi-e inima amară să văd dac-ai îmbrăcat

verde viu, adevărat. Primăvară, surată vitregă, ţi-ai legat cosiţele în cârpe roz ca o bătrână, te piepteni lângă soba de tuci cât timp mai sfârâie cărbunii un descântec sălbatic. În scoarţa copacilor e durere, facere şi desfacere de muguri, lăstarii plâng la sânul pădurii, miroase dulceag a iarbă putredă de-acum un an, cresc toporaşi din inima neagră a pământului, fluieră copiii din frunză fragedă, scârţâie roţile plugului. Primăvară, primăvară, te aştept la fântâniţă tainică în poieniţă. Tu înalţă de cu seară ciutura de stele plină cămeşa ta de lumină. Primăvară, te-ai jurat, verde cu adevărat. 62. Cuib de stele Anca Florentina Popescu Împleteşte-mi azi un mărţişor din iarbă şi flori, aşează-mi gândul tău în palmă, pe linia vieţii, în continuarea liniei tale de destin, şi suflă-mi în păr vânt de iubire. Culege-mi albe lăcrămioare, cu clopoţei cusuţi sub cer, că să ucidem uitarea şi aşează-mi timide petale pe obraji şi pe pântec, să-nflorească un mugure din noi, crud că frunza de primăvară, să curgă cerul printre stropi de ploaie, să-l transformăm în curcubee de lumină, Închide-ne iubirea într-un cuib de vultur, cu lacătul eternităţii, să topim împreună zăpezile în fiecare primăvară, până când vom deveni doar stele pe cer.

63. Şal de primăvară Anca Florentina Popescu Sus în sat, pe muchia veche Flori şi fluturi stau de veghe, Luna timpul îl măsoară, Iezii zburdă-a primăvară. Şi pleznesc în geamuri muguri, Cerul tot e plin de fluturi. Înverzeşte codru-n taină, Îmbrăcând o nouă haină. Primăvara- fată-mare, Cu coprine la picioare Zburdă-n ploaie fericită, Când sfioasă, când uimită. Cânta mierlele prin iarbă Culegând seminţe-n grabă, Berzele se-ntorc acasă Tot la câmpul de mătasă. Iar când soarele răsare, Cad albinele pe floare Şi brodează peste glie Şal de miere aurie. 64. Morfeu Băltăreţu Dan Visele nu au miros, în zadar le-am tot căutat odorul pe tărâmul somnului timp de atâţia ani; când mă gândesc la patima de a dormi ore în şir, mai că mă ia oboseala...şi pentru ce?! Doar să adulmec o dâră firavă de parfum?! La început apreciam că dacă m-aş dezmetici suficient de repede din somn aş putea simţi o oarecare mireasmă, aşa că tresăream doar-doar, poatepoate...nimic: mi-am stricat somnul până am renunţat la idee. Mi-a trecut prin cap că poate în fiecare vis sufeream de anosmie şi mă bântuia gândul că doar visele mele sunt inodore; bănuiam că ale altora poartă miresme, specifice chiar: că visele frumoase au o aromă delicată de lavandă sau poate de liliac, iar coşmarurile (în schimb) un iz greu de acetonă care îţi mută nasul. De câte ori visam urât mă aşteptam să duhnesc a teamă, că ar emana un parfum aparte (conform unui studiu) ba bine că nu! Astfel cugetam, până când să mă apuc să le miros visele altora şi ce să vezi, nimic! Cum deam reuşit, v-aţi întreba?! Nu-i mare scofală...îţi trebuie doar un nas bun! Visam cu ochii deschişi, ca să zic aşa, să mă trezească un balsam din ţări arabe, străduindu-mă de fiecare dată să dorm prin alte locuri noi, refuzând să cred că eu pricinuiesc lipsa olfacţiei; trăgeam câte un pui de somn pe te miri unde: prin parcuri, mijloace de transport în comun, în vizite, la şcoală sau prin alte părţi unde găseam un loc prielnic să îmi trag pielea pe ochi. Am recurs să plec peste hotare ba chiar să îmi pun sub pernă diverse arome, de te miri ce, în speranţa că îmi vor parfuma somnul dar nimic! Citisem studii despre cromatica viselor, dar nu şi despre mirosul lor! Aşadar ce îmi rămânea de făcut?! Să mă culc pe o ureche?! Cum era să am răbdare când timpul trecea în detrimentul meu?! Purtam o frică în sân de o eventuală insomnie, aşa că mă umflam pe fiece zi cu

somnifere din ce în ce mai puternice. În momentul în care am început să visez mai rar, mi-am spus că era timpul să renunţ la obsesie sau să mă sacrific scopului. În disperarea mea, cea din urmă soluţie rămasă, a fost să mă adâncesc în somnul de veci şi să aştept... 65. Se-ntorc cocorii, mamă Anca Florentina Popescu Se-ntorc cocorii, mamă, e iarăşi primăvară, Iar pomii din gradină de fluturi se înfioară Se joaca mieii sprinteni pe dealuri înverzite, Cu gândacei şi iarbă, cu flori de mai gătite. Se-aşterne sărbătoarea peste natura-ntreagă, Când gheaţa iernii trece, de furie se dezleagă, Lăsând loc cald iubirii şi razelor de soare, Ce-mbrăţişează lumea, o fac nemuritoare. Se-ntorc şi cerbii mamă, în codrul părăsit Adulmeca trifoiul cu botul umezit, Aşteaptă curcubee prin ploile de vară Şi cheamă caprioare, sub stelele de seară. Mă uit când în pădure, când înspre cer privesc Şi parcă-ţi aflu chipul, încerc să te zăresc... Se-ntorc cocorii, mamă, ca trenurile-n gară Dar tu acum eşti înger…deşi e primăvară. 66. Priveai din focul stelelor frumoase Georgia Miculescu Tăcut şi liniştit priveai din focul stelelor frumoase adâncit în tainice şoapte – oprit să fie timpul pentru mine atunci când mă cuprinzi în braţe leagă-mă de rădăcina cerului ce creşte-n tine fără nume fără glas şi totuşi cu fiinţa ta în mine respir a primăvară dulce-ţi era sărutul dintre sălcii ţinându-ne de gânduri seară de seară neînsemnate comori înşiruite-n cufere îmi par mâini calde-mi ceri pe chipul tău neatins de timpul alb

tăcut şi liniştit priveai din focul stelelor frumoase adâncit în ochii mei de cer. 67. Zideşte-mă-n gândurile tale Georgia Miculescu Acoperă-mi ochii cu voalul neîntinat de ispite îmbracă-mă cu trupul tău de apă zideşte-mă-n gândurile tale pătimaşe şi desenează-mi dimineţi nedureroase acoperă-mi păcatele cu mantia de zăpadă iubeşte-mă-n în locul stelelor frumoase scaldă-mi trupu-n culori de primăvară şi du-mă-n universuri cu miros de busuioc zideşte-mă mireasă în gândurile tale du-mă pân’ la treptele misterului galactic fă-mi casă din ciment de stele nebune şi potoleşte-mi setea din izvoarele cu lapte dulce pe coridorul timpului uitat de lună surâsul tău naşte lumină pentru iubirea din ochii mei mâinile tale perfecte trec peste trupul meu noapte de noapte.. 68. Ființa țării plânge Dorina Pop Mă ascund în umbra dezbinării Care-a mutat patriotismul în ironie Și rup grăbită gândul nepăsării Lovind cenzura, când pixul plutește pe hârtie. În mugurii primăverii ce-mi face cu mâna Caut un nou înțeles cuvântului român. Ideea zboară, gândul tace, doar lumina Amestecă silabele din sinonimul stăpân. În ceața inocenței m-am regăsit Și inhalez din stâncă, o nouă lege Întind la soare gândul pozitiv moștenit Presar în fiecare cetățean dorința de-a-nțelege Că împreună nu separat suntem un neam Care clădește de veacuri pluralul de români. Îndestulare, tihnă, armonie-mi doream Dar, indiferența s-a spălat pe mâini.

Îmbrăcați în tăcere, lâncezim printre ruine Nici nu-ncercăm să căutăm dorința Care-ar putea separa răul de bine. O, Doamne ajută-ne să redăm țării ființa. Dar nu e suficient doar ajutor divin Prin noi plutește calea. S-o așezăm pe-un ram Îi ștergem lacrima, o aranjăm puțin Descoperind în noi iubirea de neam. Bogați în sentimente, să retușăm ce se mai poate Altfel destinul ne aruncă-n stradă. Solicit: fapte, consecvență și dreptate. Cu dragostea de glie nu se face paradă! Of, țara se zbate și tremură în propria ființă, Iar noi după o bere și-un mic... râgâim??? Nu știm, nu vrem a înțelege noțiunea de umilință, Dar printre lacrimi, țara ne-nvață cum să trăim.