''În'', autor Puiu Răducan by Hopernicus

ÎN ...

În grădină... Vântul pomişorii-mi apleacă, Pântecele pământului să-l sărute, Soarele blând le pune mâna pe frunte, Staţi drepţi, copii! Vă puteţi rupe! Am plantat mulţi pomişori în grădină. La Domnul i-am trecut în Procesul Verbal, Adeseori să vină, dar de lumină, Îngerii să-i privească de pe coamă de val. La ticăloşie ... cădea-i-ar ... dinţii! Pomişorii să-mi crească în mândra grădină, Pe cărări, mărăcini..., să nu înflorească, Şi-n frumoasa livadă nepoţeii să-mi vină. Animalul de pradă al păcatelor grele, Livada, grădina, să-mi ocolească! Îngerii albaştri de pe fructele coapte, Să-mi bată la geam, la fereastră!

În vis ... Cu sufletul rezemat de trunchiul gândurilor, iarna îşi face cuibar printre vise. În dogoarea cuptorului speranţei, mă ning cuvintele din roua toamnei arămii. Îmi las o semnătură-n foi şi în ispita cuvântului, când soarele trece pe lângă mine râzând. Mă-ndrept spre rugii veşnici, cerul curge-n ceaţă şi mă văd alergând după cântecul păsării nevăzute. Ecoul păsărilor ce-mi vor cânta ce au de cântat se ascunde-n unghia de scoică. Nopţile cu margini surpate şi reci trec prin pădurea din mine unde bate vântul chindiei. Sub altarul nopţii, cu creanga de cireş în mână, bat la poarta timpului ce trage clopotul de limbă. Luna stă atârnată peste gloată, iar nopţile devin mai multe, tot mai multe, îşi scaldă umbrele-n unde şi apoi le spânzură la uscat pe sfoara de timp. Noaptea mare se-apropie-ncet ca o gură uscată fără dinţi, soarele mai rar îmi pune mâna pe creştet şi nu mai pot stăpâni herghelia viselor.

În pensie ... Mă uit în oglinda retrovizoare ... Fluturi albi s-au rezemat pe tâmpla rebelă, Mă simt precum fulgul în palmă, Ori pucul lovit de mantinelă. A venit timpul să las raniţa jos! Patruşpatru de ani am dus-o-n spinare, Nu mă plâng de ce am strâns în desagă, Că a fost zi, noapte, ori sărbătoare. Merg la Ciunget să-mi depun dosarul, Astăzi nouăsprezece de iunie, Lacrimi părăsesc cuibul de ochi, Mă duc fraţilor, mă duc în pensie. Vreau să mă primenesc cu-nţelepciune, Când mă despart de colegii mei dragi, De-acum ’nainte Statu’-mi dă pâine, Aş vrea să umblu pe câmpuri cu fragi. Pietrele de pe Lotru şi Latoriţa, Se clăteau cu apă, se mirau ce-i cu mine, Munţii mă urmăreau de pe creste: Ce ai băiete!? Nu-ţi este bine!? Nu ştiu ce îmi dai, Doamne, de-acum înainte, Până ce voi lua formă de lut! Lasă-mă să termin ce am de scris, Vreo câţiva ani, cam ... cât am muncit!

În spinarea ... Viscolul tristeţilor m-a prins cu inima desculţă, iar lama ruginită a timpului s-a înrădăcinat în spinarea gândului. La orizontu-mi obosit, Domnul, vrea să-mi închidă fermoarul. Oglinda ce minţea mi-a căzut pe caldarâm şi cioburile au fugit speriate. Mă-nchin spre altarul timpului ca rugăciunile să-mi acopere rănile tristeţilor, iar visele să-mi fie presărate cu fulgi fierbinţi. În ochii tăi, lume, aş vrea să mă văd copil, să fiu iară stăpânul ierbii.

În speranţa ... Albastrul colora dimineaţa în speranţa Că-nfige crucea să respire mormântul. Un gând hoinar fugea în ploaia despletită, Copacul sta-n genunchi să nu-l ia vântul. Cu sufletul în mână alerg prin mărăcini, În speranţa că-mi ia de pe umăr zăpada, Crăciunul mă va ninge cu zâne şi poveşti, Luna în stâlpul porţii, ’mi-nchide acolada. Stau rătăcit la margine de gând, Mai cade-o lacrimă amară jos pe rugăciune, Ochii-mi întoarce spre casa fără de pereţi, Eu, în speranţa că n-o văd, spun: E-o minune! M-am rătăcit în întrebări despre Iisus, Şi, în speranţa Sa, mă urc pe dealul timpului, Crângu-mi miroase-a floare de salcâm, Se-aude printre crengi oftatul cucului. Mi se revarsă ochii peste sânii lunii, Gându-mi stă aplecat peste gleznele tale, Pe şuierat de vânt plecat-a primăvara, Mă uit ’napoi... şi merg ’nainte-agale.

În pat... Nemăturata toamnă şi neculeasă îmi mai rade o zi din calendar. Cu ochii ei de rugină păleşte lumina cuvintelor. În vremuri de pelin, când voi fi ultimul rămas, am să mă duc, toamnă,-nspre mine. Până se zbenguie fulgii în viscol, plivesc poemele de buruieni şi le şlefuiesc să prindă strălucire, astfel vor fi şlefuite cu orbul pietrelor de către criticoii de ocazie tristă. În pat am să aştern fum de smirnă şi tămâie până când iarna s e-ntinde pe trupul de vale.

În odaia de vise ... M-ascund în odaia de vise, Să nu mai dau cu pietre în cuvinte, Legat la brâu cu sforile de zmeu, Umbra sărutului îmi vine-n minte. În ochii-mi pasărea îşi făcea cuib Stând rezemat de toc cu palma peste cute, Cuvintele să-mbrac iar în ninsoare, Când în oglindă se mira un rid, ba, multe... În odaia de vise cu poezii şi sfinţi, Vinu’ se scurge-ades în călimară, Pe pânza cerului apare-un curcubeu, Gerierul cântă la gleznă de vioară. Din palme-mi cad petale de cais, Cad zăpezi calde peste vise, Poemul fraged de sub sutien, Se scurge-n coala albă, paremise ... Merg noaptea cu mine de mână, Cu pauze mari între gânduri, Aş vrea să scriu o poezie mamei Dar bruma-mi intră-n oase-n trei rânduri.

În hăţuri ... Salcia vrea să prindă în hăţuri puiul de vânt ce-mi bate puternic prin sânge. În miez de iarnă, rog Domnul să vină primăvara că mi-am împăturit cărările-ntre palme tocmai când doream să prind îngerul să-l ascund în casă. Desculţă şi fără sutien, muza, m-a vizitat azinoapte când sub lacăte îmi intrase orizontul şi m-a ajutat să scot necuvântul din cuvinte.

În tăcere ... Demult, demult, foarte demult, De la Adam şi Eva încoace, O vorbă-mpărătească spune: „Să nu-ntrerupi femeia care tace”! Când durerea-n lacrimă ţi se ascunde, Te doare şi n-ai ce mai face, Dă-ţi mai bine una cu securea în cap, Dar nu întrerupe femeia când tace! Chiar dacă la loto ai câştigat, Chiar dacă lacrimile-ţi devin mai sărace, Du-te la confluenţa realităţii cu răul, Şi nu întrerupe femeia când tace! De, umbrele negre vor să-ţi închidă pleoapa, Ori, de intri-n păienjeniş de noroace, Priveşte luna cu sâni durdulii, Dar nu întrerupe femeia când tace! De,-n zori păşeşti peste roua cea dulce, Ori calci pe covorul cu şapte păcate, Ascultă mai bine cântul sirenelor, Dar nu întrerupe femeia când tace! Şi când durerea-ţi este tot mai adâncă, Iar răul din tine nu-ţi mai dă pace, Dă-te mai bine cu capul de stâncă, Dar nu întrerupe femeia când tace! Umbra, de te hăituieşte în hăul speranţei, Iar vrăjitoarele vor să-ţi dea în gheoace, Mângâie-ţi obrajii, gura şi... restul, Dar nu întrerupe femeia când tace!

În margine ... Clopoţeii de cristal îmi bat în marginea de timp. Mai smulg timpului o zi din calendarul zgârcit când râul strânge durerile toamnei, iar în ochii căpriorului căzut, lumina a amorţit. Pe margine de nesomn vine dimineaţa desculţă şi din poală aruncă semne de întrebare. Din hău chem glasul să mă-ndemne, dar prin roua iarbii paşii întârzie să vină.

În viitor ... Arama-mi bate-n uşa toamnei, Şi peste trup cu frunze numărate, Aş vrea să-mpart mirajul nopţii ..., Nopţii cu şapte păcate. Când vântul dezlânat se scaldă-n ploaie Şi-n bolta de sub crâng stele sărută, Îţi las şi eu sărutul peste pleoape, În viitor, în lumea mea măruntă. Chem iarna martor la logodnă, Şi rătăcit în primăveri, cărări de fum ..., Nopţile-mi mai intră cu călcâiu’-n vise, Iar roua-mi ţine-n braţe sufletul acum. În viitor, se-apleacă dimineaţa peste mine Şi stă apoi desculţă la mergine de zare, Anotimpu-mi a început să-mi fie alb, De-altă iubire, doamnă, n-am să fiu în stare. Pădurea-ncepe adesea să mă plângă, La fel, la fel şi anii pe lângă care trec, Dă-mi un sărut să mă ascund în el, Că plângând am venit şi plângând am să plec.

În genunchi ... Toamna ce doare vrea să plece. În genunchi, în plâns de rouă, stă gândul proptit de colţul de stâncă. Doream să-mi amanetez păcatul cel mare, când cuvintele mureau strivite de tăcere şi toamna mă umplea de must. Într-o dupăamiază cu suspine când priveam apele cum se iubesc, vântul se prăbuşea peste vale şi strângea recoltele în poala de gând.

În special ... Mă curăţ şi mă pregătesc de rugăciune... În Special, umbra slăbită mă împinge, Când tocul fuge lin spre buza călimării, Să pun capul în braţele lunii care... frige! În Special, în tâmplă-mi bate un gând bun, Călcâiul drept a mai lăsat o urmă, O lacrimă fierbinte-n ochi de cer senin Îmi arde amintirile, le pune-urnă. Ecoul la iubire-mi răspunde tot mai greu, În special, doru’-am să-l întreb la noapte, Când las cuvintele ca zestre-n cărţi deschise, Şi-obrazu-ţi drept plin, plin de ... şoapte. Din gara mea a mai plecat un tren... Şi, în special, un gând restant m-a prins din urmă, Bătrâneţea mă urmăreşte în toiag de lemn, C-am rătăcit o mulţime de ani ..., o turmă! Îngerul mi s-a rătăcit rău azi noapte, Pictam cuvinte noi pe frunzele de nuc, Şi-ncolăcit de trupul brumăriu al toamnei, Doream să îl întreb: - Mai stau, ori, să mă duc?

În poala … Câmpia învinsă de iarna bălaie aşteaptă ca dimineaţa caldă s-o stropească cu rouă. Luna a uitat să coboare pe nasul crinului, iar sania copilăriei lăsată-n dos de poartă bătrână mă plânge. Un sân se-aşează-n palma stângă, când din păr îţi curg vorbe de alint. Vino să-mi mângâi iarna că iubirea doare mai rău ca întrebarea nepusă. În poala cântului doarme muza şi de-atâta curs prin mine, cad ploi triste peste cuvinte.

În viaţă … Tristeţea-mi astupă iar din zare, şi În tăcerea-ţi întrebările-mi se răcesc, că ‘n viaţă nu este numai lapte, miere şi sare, Da-ţi văd livada în priviri cu pomi ce-nfloresc.

Aş vrea să-ţi mai scriu iară o poezie, Cum că fulgii-nvăluiţi cu viscol de nea …, Dar ceasul m-apasă iară, şi mai greu, Da-n lumea făr’ de griji eu voi pleca. În viaţă noaptea se infiltrează prin gene, Iar pe cărare curg lacrimi răguşite, Umbra sărutului va rămâne-adormită, Şi când năvălesc peste mine … ispite. Mi s-a îngreunat amiaza de suspine, Sub tălpi mă arde stratul de ţărână, Cu briceagu’-mi cioplesc copilăria, Şi toamna cu ochi de rugină. Bruma îmi intră iară în ogradă, Când stau timid cu toamna la fereastră, Nu cred c-am să mai cad iubirii pradă, Când urc cu veacul troienile din coastă.

În trup … Umblu cu mine noaptea pe stradă şi cu părul tău de mână. Umbra nu mă slăbeşte de loc şi-mi vorbeşte despre puterea iubirii de a ierta. Dimineaţa când noaptea se-ndoaie, viforul iernii creşte în mirări. Rămaşi în gura ultimei şoapte copacii s-au îmbătat cu bucurie de fulgi. N-am să păstrez iarna acasă … am s-o stropesc cu ţuică fiartă , am s-o-nmoi să plângă şi apoi să curgă în calendele greceşti. Când ascuţişul brumei roade florile de gheaţă de pe ferestre, când poemele viscolesc în trup şi când călare pe noapte muza veghează, am să pun ramă la o icoană.

În târziu … Ce vrei, măi, moarte nebună!? De ce te uiţi aşa chiorâş la mine!? Vezi şi tu, sania copilăriei mă plânge! Mai du-te dracului, du-te-n furtună! Lasă-mă - aici să mă fac bine! Am altceva … care mă frige.

În târziu am să te-aştept, moarte nebună! Când va veni împăcarea … cu sine. Când mormântul m-apucă de mână, mă frânge, Ridică atunci înspre mine coasa cea spână, Că oasele-mi vor sta drepte în vine, Şi popa cu mir mă va unge.

Du-te fir-ai a dracului, moarte nebună, Rupe-ţi ochii şi i-ai de pe mine. Încă dau năvală cuvinte prin sânge, Du-te fir-ai a dracului, moarte păgână! Vreau să mai privesc sâni de feline, Du-te! Pleacă de-aici! Nu mă mai strânge!.

În adâncuri … Sub creanga de brad, la umbră de rouă, m-a prins viscolul tristeţilor. Rănile vorbelor din cămaşa timpului şi lacrimile părăseau cuibul ochilor. Vreau să mă primenesc cu înţelepciune şi toleranţă, ca ochiul nopţii să-mi vegheze în linişte somnul. Printre ochii ieşiţi din orbite alerg să iau crinul alb din întuneric ca în adâncul de vâlcea să mă acopere bine cerul. Un vis s-a rezemat de umărul drept şi mi-a spus să iau surâsul ce s-a cuibărit la umbră de minciună.

În licoarea … În licoarea … toamnei albe, Bobul din lacrimă ţi-am regăsit. Semănam şi eu tămâie pe un tăciune, Vântul se scălda în ploaie despletit. Îţi las acum sărutul peste pleoape Şi în licoarea de la toamnă, Cu picături de mir din aripe de îngeri, O să-mpărţim povara nopţii, doamnă! Dă-mi un sărut să mă ascund în el. În capătul de drum cu toamna mă acopăr, Urcând pe veacul cu troienele pe creste, Privindu-mă prin sânge, mă descopăr. M-am rătăcit în veri şi pe cărări de fum, Nopţile-mi intrau cu călcâiu’-n cuvinte, Şedeau desculţe dimineţi la capete de zori, Şi în licoare zic o rugăciune de părinte. Nu vreau să-mi văd dorinţa în cătuşe Şi copacii cum vor să mă plângă, Iar când arama-mi bate-n uşa toamnei, Vreau în licoare să nu mă mai ningă.

În plâns … În plânsul florilor de tei , petale de dor asemenea unor lacrimi, alintă poteca noruită cu vorbe ce dor şi care se plimbă pe arterele sufletelor noastre . Până ieri, împărţeam razele de lună şi stelele, fluturii ne colorau aripi să putem zbura, gândurile noastre cântau, iar poezia ne era mângâiere. Cerul era senin de gânduri şi mâinile noastre purtau inele şi cerceluşi din fire de nu-mă-uita iar sufletele urcau pe scări ţesute din aripi de licurici să atingă răsăritul. Poate că pentru cei cu suflete curate, într-o dimineaţă, în plânsul florilor de tei, roua gândurilor,va desena, cu raze line din soare, un surâs şi o regăsire.

În zile ... În nopţi de ceară şi în zile brumate, Cu pletale-agăţate-n ramuri vine luna, Frunzele ploii de tâmple se lipesc, Pe sânii durdulii se-aşează bruma. În zile de tăceri se-adună nelumină În ochii tăi ca să mă văd mi-e frică, Că-n mănăstiri fu frunţile-aplecate, Sunt trişti toţi îngerii de pe icoanele de sticlă. De-atâta toamnă ce-mi circulă-n sânge, Şi în sălbăticia crudă-a florilor, Încerc să strâng mereu în pumni lumină, Ca s-o arunc în revărsatul zorilor. Prin poze timpul mi-a încremenit Şi pe peronul amintirilor de vise, Da’-n fân cosit iubirea se trezeşte Şi îngerii din rame-n paraclise. Am comandat o brumă de speranţă, Prin tălpile trecutului sătule de băşici, În poala cântului să mi se-aşeze muza, Cât sunt cu voi pe-acolo şi pe-aici.

În noaptea ... În noaptea de tăciune, când cerul s-a aşezat într-o dungă, pe aripa frântă a gândului bun s-a aşezat porumbelul alb. Hergheliile de cai sălbatici cu potcoavele cârpite zburdau ca-n poveştile cu prinţi printre norii ce doreau să ne certe. Valsând printre maci, de după dealul plin cu verde, venea mama să ne aducă coroniţele de soare, să ni le pună pe degete, ca umbra grea să coboare la picioare.

În paranteză ... În iarna de argint plină cu vise, Am pus şi eu aolo ...-n paranteză Anii să se-odihnească şi umerii ce-i duc, prin sânge să mă caut şi să-mi iau viteză. Aş vrea ca să iernăm în gură la acelaşi foc, Necazuri şi tristeţi în paranteză să punem, Părinţii să-i aducem în acelaşi loc, Poveşti la gura sobei să spunem. Să deschidem cătuşele la întristări, Ori în paranteză să le aşezăm, Să ştergem lacrima pe dinăuntru, Pe pârtie să ne dăm drumul, să zburăm. Atârnat acum de viaţă ca o şoaptă nestrigată, Şi cu inima lovită precum un coral de val, În anotimpul bun de secerat, Să ascultăm o doină dulce din caval. Cerul s-a rupt acum, m-a învelit cu ploaie, Râul copilăriei mi-a murit pecând de-acasă, Clopotul loveşte în margine de timp, M-atinge dimineaţa cu iarba de la coasă.

În miez ... În miez de noapte ceruită, te aştept la poarta curcubeului patrat să-i deschidem culorile şi sa invadăm necuprinsul ceresc printre petale de flori de cais, să ne ascundem printre zdrenţe de nori ce ne fac semne discrete cu braţele de fum

În particular ... Trec iar pe sub lumina Domnului. În particular, stau cu nesomnul lângă mine, Noaptea cheală-şi strânge stelele şi pleacă, Dimineaţa desculţă prin rouă ne revine. Nu voi purta surs de mască falsă! Şi nu voi fotografia glonţul din faţă, Primăvara cu dinţii ei de lapte, Să stea lângă mine mereu, o viaţă. Mă lupt cu-n vis nătâng şi nefinalizat. Că, pe sânul ei drept, e-o urmă de sărut. - Hai! Vino ca să-mi mângâi iarna! Îţi spun asta mereu, de la-nceput. În noaptea şerpească ce vine, Ţi-o spun aşa ...-n particular, Că-n viitorul lung cu haine rupte Am să-mi amanetez păcatul sub fânar. Când vântul rece-adie-n miez de neodihnă, Şi mă tot scutur de frunze ruginite, Iubirea cu puterea de-a ierta, S-aducă ploi bogate ... în cuvinte.

În urma ... În urma cercului de pe inelar, a răsărit rugina. Printre lanuri de speranţe, slalomând printre dezamăgiri şi multe înfrângeri la sol, în vis, văd cum se apropie de mine cercul de foc. Încerc să plec de pe drumul întristării să intru în marea cetate albă.

În drumul lumânărilor ... Caut mereu, mereu, lipici pentru cuvinte Cu sacul încărcat cu amintiri de paşi, Prin miezul negru-violet de întuneric, Mă văd la braţ cu tine, în Copou, la Iaşi. Acum, când merg pe drumul lumânărilor, Pe podul suspendat între doi nori, La capătul tristeţilor n-am să mai plâng, Fugind în toate părţile, mereu şi nicăieri. În spumele de sânge, inima-mi exultă, Rătăcind prin pustii după vorbe goale, Autobuzul nopţii... s-a golit de vise, Iar capu’-mi doarme-n poala dumitale. Din coasta-n plus mijesc vreo zece draci, Aprind vreo şapte lumânări ca să-i gonesc. Iubito, cum nu te-ntrerup... când taci, Nici tu să nu mă întrerupi când îţi vorbesc!

În prânzul ... În prânzul vietii, soarele ia foc spre scăpătat. Prin cerul poveştilor merg în pas de defilare peste ferestre de destin. Aripile mă împiedică să zbor, trebuiesc acsuţite. În vălătuci de nemulţumire, însetat de luciul spân al coasei negre, reuşesc să râd de dinţii sterpejiţi ai celor ce „m-au iubit”.

În silabe ... Toamna-mi păşeşte prin poiene, Un pic şi-am să devin neviu, Mai strâng recolte din pustiu, Vântul se prăbuşeşte-alene. Luna se stinge delicat. Mai am restanţe la copilărie, Aştept ca un buchet de ani să vie, Si-apoi să plec cu sufletu’-mpăcat. Vorbesc în silabe orfane, M-ascund în temniţă de timp, Să urc cetatea din Olimp, Cuvintele nu mor de foame. Norii geloşi mi se aşează-n pleoape. Lupul mă urlă-n rădăcini de râu, Aş vrea să desenez o umbră în pustiu, Când ea stă lângă mine, e aproape. Sub un blestem de brumă timpurie, Dorul se urcă -n cireşul de mai, Du-te măi moarte, du-te! Hai! Timpul de nelumină să nu vie.

În paralel … Tendoanele creionului au început să mă doară. De râgâielile criticoilor de ocazie tristă reumatismaul s-a apropiat şi de pana pixului albastru făcându-mi vânt spre vremuri de pelin. Am să mă duc iarnă-nspre mine, spre necuvântul din cuvinte, în paralel cu gândul că sunt ultimul rămas.

În cazu’-n care ... În cazu’-n care plânge cerul spre apus, Iară pădurea porneşte la cioplit, Din sufletu-mi fără de poartă-mi, Zboară gândul ... despletit. N-aş vrea să fiu spinul din talpă, Când toamna trandafirii îi sărută, Şi rătăcit pe drumul de întoarcere, Norocul putrezeşte-n rădăcină şi se mută. Clipele se prăvălesc peste ninsori, În zdrenţe de iluzii şi speranţe, Veacul meu total debusolat, Se descompune-n şoapte şi substanţe. Dimineaţa-mi bate iară peste pleoape, Cad stele reci peste cuvinte-amare, Îmi stropeşte Domnu-acum iarba cu rouă, Copacul caută securea pe cărare. Ce tristă e pana în cazul în care, În cuvinte se loveşte de-o stâncă, Plânge poezia căsătorită, Plânge şi jalea-i adâncă.

În senin … Cred că zilei de astăzi i-ar sta bine îmbracată în senin, să pot lăsa gândurile despletite, petale presărate peste liniştea sufletului tău. Căt adevăr printre multele minciuni! Avem o primavară de vis, un paradis, dar nu avem ochi pentru ea, minte şi suflet ca să o valorificăm integral fără a o distruge. De-atata toamnă ce ne circulă-n sânge, acoperindu-ne cu flori şi cu ciori, fugim în primavară s-o anesteziem.

În cot ... Mi-a căzut gândul jos pe Oaşa Şi în cot şi-a rupt cămaşa. Toamna cu ochi de rugină, Pune umbra pe lumină. Iarna se dă jos din mine. Urcă-n vârfuri unde-i bine. Ogoru’-mbracă arătura, Vântu-mi se rostogoleşte-aiure. Pe Eminescu-l nemurim. În ianuarie-l cinstim. Muza doarme între file, Stau în cot de două zile. Sunt captivul fără vină, Acas’ ca-n ţară strină. Strâng la cioburi de speranţă, Până nu intru-n ... vacanţă. Pun coarne la sentimente, Care sunt prezent-absente. Si când văd că nu mai pot, Precis mă doare în ... cot.

În barajul … În barajul dintre zi şi noapte a început să răsară mucegai negru. Toamna nesecerată cu ochii de aramă a pus privirile pe mine exact când zmulgeam buruienile din poeme şi mă pregăteam să culeg recolte -n poală de gând tânăr. Nesomnul mi-a devenit bun amic şi impart cu el poemele-n perioade de nelumină. Cioburile speranţelor s-au mărunţit rău de tot şi stau cu dorul în gura ultimei şoapte.

În concluzie … Mereu, vă spun mereu, că-i o iluzie, Voi, nu şi nu, vreţi tot acolo, în concluzie! Dragii mei, scumpii mei fraţi! De ce sunteţi atât de supăraţi?! Mereu alegeţi şefi în concluzie, Si constataţi apoi că-i tot iluzie. Când o să va vină mintea la cap Să nu vă mai alegeţi şef casap?! Bucuroşi că aţi câştigat, în concluzie, «Digeraţi» tare greu vreo deziluzie ! De ce sunteţi proşti, voi, urmaşi de daci, Când cu mâinile… ghinionul îţi faci!? De peste o mie de ani stai «în concluzie» Si nu îţi întorci mintea la trezie! Eşti sluga, omida aceluia pe care l-ai ales Plânsul te-nvinge prea mult şi prea des.

În Ardeal ... În Ardeal mişună viermi. Hoituri vii vor să ni-l ia, Să-l ducă-n pusta hortistă Cu totul, pe cal, dar şi pe şa. Cu palme-ncrucişate-nspre iertare, Ochiul nopţii ne veghează somnul Şi a lor vise negre, otrăvite De vor Ardealul, roagă-se-ntâi la Domnul. În pusta lor cuvântul e ninsoare. Stau clocotind pe sforile de zmeu, Dar nu vor lua Ardealul niciodată, Nu-i vom lăsa nici noi, nici Dumnezeu. Că acolo la ei, în pusta lor maghiară, Forfote iz de spasme şi de ură. Nu vor lua nimic din ţara lui Mihai, Nici o fărâmă, nici o-mbucătură. Le-am dat lapte, le-am dat miere, Brânză, sânge, caşcaval ... De vor Ardeal le vom da, Ce-i sub burta de la cal.

În majoritate ... Am cules în palme zorile de zi, Când visul pătrundea printre coapsele nopţii, Când traversam din nou copilăria, Ascunsă în Ţepeşti, în dosul porţii. În majoritate a-nceput povestea, În ochiul anotimpului ce vine, în majoritate, Aş sta într-o chilie lângă Dumnezeu, De nu cinci zile, doar măcar o noapte. N-aş vrea ca să mă vadă ochii răului, M-aş lepăda de rele ... în majoritate, Şi m-aş plimba desculţ printr-o ţărână, Da-n candelă-a luat foc uleiu’-azinoapte. Când litera se zgâlţâia în tocul de peniţă, Durerea şi tăcerea de trup mi se lovea, Toamna-mi strângea mereu frunzele-n poală, Şi din toate colţurile, bătrâneţea se ivea. Încerc să spăl tristeţea-n rugăciune, M-aş duce pentru asta şi-n Olimp, Poate-o găsesc, eu, pe Euridice, Să văd cum este timpul în netimp.

În spovedanie ... Pe faleză..., jos, jos... la mănăstire, Se aprind din nou spumoase lumânări. Îngerii coboară-adeseori din rame, Să mai planteze lumini înspre cărări... Mă-ndrept şi eu pe strada lumânărilor, Să-mi aşez scara pe norul într-o rână, Dar mă împiedic rău de o sticlă de vin, Ce-mi arde-acum tristeţea pe o săptămână. Noaptea răstoarnă iar smoală pe cer, Mistreţul aleargă pe fundul de râu, Mă caţără soarta pe-o scară de fum, Ecoul cerului negru sună-a pustiu. Mi-am regăsit drumul luminii fierbinţi. Noaptea mă încrusta pe coaja de copac. Arunc acum dispreţ singurătăţii, Şi n-am să mai fiu singur, asta am sa fac! Destul m-a ars la ţărm lava fierbinte ... Răul mă urmărea cu limba lui şerpească, Şi suspendat de nori cu funia de fum, Am gustat, iată, mângâierea cerească!

În Taormina … Aş vrea să-mi scrii mereu, să nu mă uiţi, pescăruş din valul mării! Ne-au legat apele de sus din munţi, ne-a binecuvântat toiagul zării. Am împărţit mereu poveştile de noapte Si în adâncuri rima căutam, Ai devenit poveste-n Taormina, Ce astăzi stă frumoasă-n geam. Creionul meu a cam îmbătrânit, Refuză să mai scrie versuri moarte, Nu cred că muza-n zori l-a părăsit, De plânge-ncet pe-o pagină de carte. Să nu mai scriu că am urcat în Taormina!? Când despletit se scălda-n ploaie vântul, Când Etna saluta cu braţul alb de fum, Si din cupola cerului ne săruta pământul… În Taormina, sus, se nasc uimiri, mirări, Umbra sărutului priveşte-n mare, Etna fumegă de zor … pe-acoperiş, În Taormina e frumos, e soare!

În şoapte … În şoapte de alint îţi aud… paşii, când te zăresc pe aripi de iubire, în clipa de-nceput a unui vis ce m-a trezit. Nu este amăgire! Credeam că te-am uitat, iubire! C-ai dispărut în gura cerului! Când roua lăcrima de dimineaţă, mă legănam pe creanga codrului. În stropii mari ai ploii despletite, te-am regăsit în dor topit de stele. Din pulbere de vis, şi-n adieri de vânt, mi-ai răspândit lumină în pletele rebele. Peste obrajii arşi de aşteptări neroade şi călător prin timp în amintiri cu gândul, trezit în dimineţi din miez de întuneric, te ţin în braţe-acum, să nu mă-nalţe vântul.

În palme … Cu tine reîncep povestea …, Cu vis pătruns printre coapse de nopţi, Şi culegând în palme zorile de zi, Nu mai umblăm hai-hui prin alte părţi. În palme şi în ochi de anotimp ce vine, Mi-a scăpat din peniţă o silabă blândă, Chiar dacă toamna-şi strânge frunze-n poală, Te-aştept pe şuierul de vânt, pe-o undă. Am spart şi-am aruncat oglinda ce minţea, Când, în întuneric uitasem crinul alb, N-aş vrea ca să mă văd cu ochii tăi, În iarna de argint cu vise-n prag! Stau atârnat ca lacrima în geană Şi cu picioarele sfinţite-n rouă-adâncă, În palme ţin o şoaptă nestrigată, Şi-un gând lovit de-un colţ de stâncă. Stele tot cad peste cuvinte, Si-n palme-adun trup dezgolit de frunze, Bruma anilor urme-mi astupă, Intru-n odaia viselor plină cu muze.

În principiu ... Aş vrea să urc coasta, s-ajung în Principiu, acolo unde lumea este dreaptă şi bună, Fiindcă-n Principiu nu se minte, nu se fură, Acolo, peste oameni cinstiţi, nu vine furtună. Am auzit că pe-acolo politicienii nu mint, nu fură, nu-nşeală, nu jefuiesc la drumul mare, prietenul nu te aşteaptă după un colţ, să-mplânte şişu’-n spinare şi să-ţi dea sare. În Principiu, politicienii... nu-s porci. Ce promit în campanii, realizează! acolo-n Principiu curge lapte şi miere, toată lumea cântă, joacă, dansează! În Principiu banii nu folosesc la... mită, cât munceşti... doar atâta primeşti! Femeia îţi este pe viaţă, pe viaţă cinstită, În Principiu vorba e vorbă şi o cinsteşti. Haideţi, oameni buni, cu mine-n Principiu, să ne fie frate-un surâs în zori purpurii! Haideţi, oameni buni, cu mine-n Principiu, să răsturnăm butoiul cu mari bucurii!!

În sfârşit ... În sfârşit, plec din mine-nspre mine! Au început să mă albească ninsorile ruseşti. În taina sfântă, de smirnă, a rugăciunii, Voi părăsi uşor ... plăcerile lumeşti! Mă aşez dezinvolt în piscul săptămânii, Şi cu ochii orbiţi... de ochii mei, Stau cu coatele pe masa de nesomn, Privesc din nelumină ... florile de tei. Mă-nvăluie, valul de brumă al toamnei, Dorul, în sfârşit, se preface-n ninsoare, Gândul rebel mi-a sechestrat lumina, Care s-a dus departe şi... priveşte agale... Cum las capul flămând, pe amintirea ta, Acum, când şi iarba face semn de cruce. Arcuşul nu mai geme pe gleznă de vioară, Îar bezna neagră-mi ia trupul şi-l duce!... Acolo unde noaptea cloceşte-jurul lunii Şi nu voi mai face cruce la pâine. Iarna s-a răsturnat şi peste părinţi, Umbra slăbită se desparte de mine!

În fosilomanie … N-am scris nimic de şapte zile. M-au supărat rău trei fosile Ce se pretează şi dau scris că-s vii, Cu vorbe de tipar spun, eu, că sunt mumii! M-au făcut frate cu tristeţea, Aud pe scară cum se urcă bătrâneţea, În mreaja fosilomaniei, Mă-mpinge soarta-n braţele chindiei. Cuvintele nespuse mă ucid. În fosilomanie zace gând perfid. Iar pana mea cea veche s-antristat, Stele cad peste cuvinte ne-cetat. Iarna copacu-mi loveşte cu securea. În fosilomanie adie-un vânt … aiurea. Chiar dacă dimineaţa-mi bate-n pleoape, Gerul iernii mă cere şi-mi este aproape!

În bordei … Se-apropie-ntunericul de mine. Este pe-aproape, la trei-patru case, Speranţa-mi tremură pe-acoperiş, Îmi trmură şi măduva în oase. Las gânduri despletite-n sânii lunii Şi pe peronul amintirilor de vise, Iar în bordei, unde răcoare-i duce, Ai vrea să mergi şi tu cu mine, paremise! De tâmpla văruită se lipesc stropi reci, Lupii mă urlă în gurile de râu, Dorul se urcă-adesea în cireşi de mai, Ţine-mă, Doamne, şi mă păstrează viu! Fugi, răule, să-mi termin narghileaua! Cât timp mai pot pune pâine pe masă, Lasă-mă, Doamne, nu-mi trage perdeaua, Cât este bine-aici şi-i iarbă pentru coasă.