Femeie la poarta raiului de sticlă, autor Monica Muresan by Hopernicus

Monica MureĹ&#x;an

Femeie la poarta raiului de sticlÄ&#x192; - poem dramatizat -

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Acest volum a apărut cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi al partenerului său, Editura Nouă. Concepţia copertei: Horia Gârbea Culegere şi tehnoredactare: Adriana Niculae Toate drepturile rezervate autorului.

Tiparul executat la AZERO. ISBN 978-973-8987-86-9

Editura Nouă, Bucureşti – 2005 www.EdituraNoua.ro 2

Monica Mureşan

Femeie la poarta raiului de sticlă - poem dramatizat -

Editura Nouă 3

PREFAŢĂ Monica Mureşan, între ritualitate şi ambiguitate tragică Poezia

Monicăi

redimensionează, tradiţionalele

Mureşan

potenţează

distincţii

Sentimentalismul

şi

ale

reţine,

reputatele

şi

poeziei

melancolia,

feminine.

confesiunea

rugăciune, delicateţea şi graţia nu sunt neapărat cenzurate, cât redefinite şi redirecţionate ca semnificaţie spre conturarea şi manifestarea unei puternice prezenţe în lume. “Slăbiciunile” feminităţii se reconvertesc în arme ale afirmării identităţii. Lirismul subiacent al confesiunii se concentrează în mici nuclee epice. Vocea sa se aude mai puternic dacă se însoţeşte de o anumită gestualitate firească şi chiar de o programatică ritualitate teatrală. Eul poetic îşi asumă un “rol”, plânge uşor, reţinut, dar lacrimile sunt adevărate. Există şi o implicare lucidă, asumată în capcanele vieţii şi o sublimare morală a evenimentelor destinului, o tentaţie de a contura o “carte de auto-învăţătură”, care nu este niciodată respectată iar slăbiciunile,

înfrângerile,

inocenţă şi bunăcredinţă.

erorile

sunt

repetate

Vorbind tipologic, Monica Mureşan scrie o poezie a cotidianului bituminos, cu bucuria că actele şi faptele, aparent inerţiale, se circumscriu unor “modele” sigure, arhetipale. În continuarea acestor distincţii gestuale se aşează, foarte bine marcat în text, conştientizarea actului poetic – lucru rar în creaţia feminină –, reflexivitatea care controlează foarte de aproape evoluţia şi specificul auctorial. Exegeţii au remarcat şi subliniat “filosofia” şi “introspecţia rece” şi chiar convergenţa pragmatică a proiecţiilor imaginare şi a divagaţiilor onirice. Farmecul discret al poeziei se generează din convingerea că există o magie a cotidianului, un mister al existenţei repetitive care o pune în acord cu mentalitatea colectivă, oscilantă între ritualitate şi ambiguitate. Banalitatea, plictisul, lacrimile postmoderne survolează universul bacovian, pentru a deveni temă de observaţie şi cercetare introdusă pe calculator. Ironia, detaşarea, inteligenţa scot tema banalităţii, plictisului şi disoluţiei eului din contextul tragic lacrimogen şi-o proiectează într-o zonă misterioasă, suprarealistă, ca în tablourile lui de Chirico. Monica Mureşan propune o scriitură foarte densă, lucidă, coerentă, de un anumit tip de realism, generat de o simpatică frenezie, de un fel de energie a epuizării, fără să facă rabat de la credibilitate. De la

cosmosul în formă de bibliotecă al lui Borges, ajungem la o referinţă miniaturală, la existenţa ca anticariat:“…De ce să nu recunosc, m-am/plictisit să tot descopăr noutăţi în/lucrurile vechi./De ce să nu recunoască,/şi ele s-au plictisit/să

mă

ţină

minte,/amestecate

şi

purtate

alandala,/ca ziua cu noaptea boţite de eclipsă,/deşi ele ştiu: îmi plac/foarte mult lucrurile, în ce altceva/să mă recunosc şi prin ce?”. Ceea

înnobilează,

într-un

fel,

şi

particularizează poezia Monicăi Mureşan este o formulă discretă, de religiozitate prin care se motivează o poezie de interogaţii periculoase şi răspunsuri imprevizibile. Ar fi de imaginat că poeta vede poeme la televizor şi chiar scrie poveşti despre poeme cuminţi ori năbădăioase. Autoreflexivitatea scripturală, semn al acordului cu lumea postmodernistă, vine însă dintr-o coerenţă interioară, în care trăirea pare imposibilă în afara cuvintelor. Poeta gândeşte şi elaborează versuri pe teme conceptuale

–

uzura

semantică,

pericolele

polisemantismului, ambiguitatea tragică (sau tragismul ambiguităţii)

–, deci converteşte în poezie chiar

referinţele critice de abordare a universurilor lirice imaginare. Autoarea a ajuns la înţelepciunea lucrurilor mărunte şi în viziunea ei sapienţială sacralizează un mărunt interior omenesc în timp ce desacralizează marile energii ale universului, într-un joc de o naivitate vinovată.

O poezie a banalităţii cotidiene, a frustrărilor ironice şi a jocurilor existenţiale minore a scris, cu subliniată amprentă personală, numai Petre Stoica şi, numai tangenţial, Mircea Ivănescu. Cu toate nuanţările de rigoare, într-o asemenea tipologie s-ar putea înscrie şi poezia

Monicăi

Mureşan,

puţine

aderenţe

paradigma feminităţii lirice, căreia nu-i sunt proprii asemenea dezvoltări narative - iată această Cincizecime: “Am luat ouă./Am luat vopsele turceşti de la “Butik”./Am luat cu împrumut/coşul de răchită/al Danielei.//Ulei şi oţet aveam în casă.//Am respectat instrucţiunile de pe ambalaj/dar culorile n-au ieşit pe niciun ou/deşi le-am tot vopsit cale de/treizecişinouă de zile./În acest timp/le ţineam în coşul de răchită/şi plângeam/sperând/să se întâmple o minune…(…)… Într-a patruzecea zi/eram deja datoare/în tot cartierul – mulţi s-au oferit/să-mi dea sfaturi şi vopsele/ouă şi mănuşi de cauciuc/sare şi ulei/dar inutil,/ouăle tot nu se colorau./(…)/Atunci m-am înţepat

în

toartă/şi

ele

început

să

coloreze./(…)/Acum mă întreb la cine mai am vreo datorie/şi vine a cincizecea zi.” Conceptul poetic personal se sprijină, cu măsură şi gust, pe vizualitate, pe o percepţie imaginală a lumii. Auditivul lipseşte şi chiar nu apare nicio idee de conexiune muzicală – dar se sugerează, în legătură cu religiozitatea tangenţială, înfiorările produse de muzica

sferelor. Ca atare, ochiul – cu insurgenţele sale mistice – se aşează în centrul lumii conştientizate iar privirea instrumentează formele şi dimensiunile. Discursul arid, demetaforizat deconstruieşte o lume a concretului invadator, ca un suport moral împotriva tăcerii şi singurătăţii. La vârsta maturităţii depline, după numai cinci volume publicate (dintre care patru de versuri), Monica Mureşan se prezintă cu o voce distinctă, cu profundă rezoluţie personalizată în contextul liricii feminine – foarte valoroase – de astăzi. Aureliu Goci

I. Merg aproape de mine departe de mine. Cineva m-a condamnat la viaţa asta şi o duc mai bine de când am dreptul la o singură sinucidere în cazul în care accept şi că am dreptul la o singură viaţă, nici a celui din dreapta, nici a celui din stânga. Accept acest manej deşi aud că unii au mai multe vieţi şi nu e vina mea dacă asta pare o aluzie la nişte pisici. Eu nu am… aşa că merg departe de mine cu ce mi s-a dat şi mă simt ca acasă în această viaţă în doi de care uiţi, aproape, după ce te obişnuieşti. …………………………………………… 10

Cum începi să trăieşti ai impresia că ai mai trăit o dată totul, dar când uiţi, ce te faci, şi atunci ai impresia că ai mai uitat o dată, totul? Te loveşti. Dai ţipând într-un chip îndurerat. Apoi fulgeră. Bucuria ţâşneşte ca sângele şi auzi: -

Doamne, ce mă iubesc eu!

Pleci acasă pe patru cărări, că atâtea găseşti, ajungi, dar ea, marea iubire, adică, nu mai locuieşte cu tine, a luat-o pesemne tunetul şi huleşti: -

Doamne, ce m-ai supărat!

O lumină orbitoare alunecă rece pe tine şi iar auzi: -

Doamne, cât se moare în zilele noastre!

II. … priveam cum înghesuită în capodul pe care ar fi trebuit să-l schimbi de mult priveşti idiot sau cum spun unii, timid, imaginea ta oblică, răsturnată cântând: -

Suntem o carte de joc -, ne ironizăm reciproc, trăgând alte şi alte bucăţi de carton uite cât de mult semeni cu mine, abia acum, că te-am întors, am putut să văd ! 12

Uite cât de mult. Odată, de sărbători, îmi terminasem apele, văile, munţii, nici bani ascunşi de mine însămi nu mai descoperisem în vreun colţ secret al memoriei dar era ziua lui şi atunci în lipsă de idealuri şi inspiraţie m-am dus la magazin şi m-am rugat să mă ambaleze frumos la pachet, în femeie! Am sunat la uşă. M-a luat în braţe şoptindu-mi că sunt cel mai frumos cadou pe care i l-a făcut viaţa. Pe când mă topeam am mai apucat 13

să-i urez: -

La Mulţi Ani, Moartea mea!

III. În acel spaţiu de fibre de sticlă din care creştea pădurea de mărgele trăia femeia paralelă. Se mai îngrăşase de-a lungul poveştii chiar dacă mânca numai din cele necunoscute pe nume… avea un chip în care cânta foarte bine tristeţea: -

Vino să-ţi dau reţeta Timpului !

strigase peste gardul existenţei. -

De ce mă pândeşti când îmi fac nevoile, respectă-mi intimitatea !,

i-am reproşat. -

Dar eu nu văd nimic -, a răspuns,

de parcă se lăuda. 14

Şi ne-am rătăcit împreună, deşi n-ar fi trebuit.

IV. O auzeam de foarte departe strigând perpendicular. -

Mai vino, mai treci pe aici !

… ţi-am aruncat un iaurt, îţi place ?

Cred că da, însă nu ştiu să-l mănânc, aici ne hrănim cu ace…

Se îndepărtase. Am rămas un timp cu ochii închişi încercând s-o adulmec. Aş fi vrut să-i spun că şi eu sunt paralelă în comparaţie cu alţii şi că m-am îngrăşat de când îmi injectez doza de timp în vena destinului 15

dar a trebuit să mă ridic şi să plec - sunt o doamnă şi aşa ceva nu se face. Păcat. Măcar dacă ar fi mirosit…

V. Încă o aud învăţându-mă: -

Bărbatul meu e bolnav de viaţă, eu – de moarte, dumneata - de timp. Unii oameni ne rup mărgelele. Eu de atunci nu mai ştiu să mănânc. Aici ne dau timp prin ace. Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep aici şi-ţi dau câteva picături din Timpul meu dar o să devii paralelă… Şi mai am bucurii şi amintiri, ia-le, că eu nu ştiu cum se folosesc, şi vise ce nu-mi aparţin 16

n-am răbdare oricum nu ştiu ce să fac cu ele…

Dacă devii paralelă, la ce-ţi mai trebuie?! - am ţipat.

Păi, le dai şi tu mai departe, ca orice şirag de mărgele rupte, pe care nu le mai porţi…

VI. Mă privesc zâmbind idiot sau cum mai spun alţii, timid, cum semăn cu mine. Şi întorc ultima carte. De o parte şi de alta a liniei, oblic, două chipuri de inimă roşie încep ultimul joc: 17

Am flori şi peşti din care cresc cuvinte. Cuvintele au viitor, florile şi peştii – nu. Mai am muguri şi aripi cu şnur de care mă agăţ. Când evadez nu mă vede nimeni, sunt expertă, contemplu viitorul dintr-un ochi de peşte. ‘De ce nu scrie nimeni despre tine!?’ , întreabă uneori un cap de Joker fanat şi continuă să-mi vorbească până îi răspund:

‘mă agăţ cu disperare de nişte mătănii care atârnă din cer’.

Brusc îmi dau seama că nimeni nu mai vede, ne-a rămas numai mirosul, până şi culorile au dispărut, 18

uzate şi începe trecutul.

VII. Când ai plecat mi-ai spus că numai cu o parte din tine pleci, că e târziu dar inima ta rămâne cu mine. -

Inima rămâne aici!, ai decis.

Te-am petrecut cu lumină era flacăra Învierii, doar asta găsisem la îndemână, candela roşie din noaptea de Paşti. -

Luminează, luminează-mă, şopteai de pe treptele negre.

Ssst, să nu trezim vecinii!

Nu mai reparaţi şi voi întrerupătoarele de pe casa scării?

Coboară dragă cu grijă şi taci, ce vrei, mai trebuie bani şi de acoperiş ! … 19

dar tu nu erai atent, ce treabă aveau astea cu bezna? -

Uite că am ajuns. Stai, să te mângâi. Îţi las inima în grijă. Oricum eu de ea am nevoie doar lângă tine…

VIII. Am urcat. Lumînarea era veselă că avea iar viaţă. Mângâia mobilele, pereţii, un detaliu din peisajul veneţian. Nu mă gândeam la nimic. Îmi era bine, aşteptam să vină somnul.

Ţineam încă suportul roşu cu ambele mâini. Obrajii îmi ardeau iritaţi de la barba ta. Să-mi pun o compresă? Dar mi-e lene! Mă alintam când, deodată, am văzut ceva rotindu-se în aer. Era o bucată de carne din care picurau granate grele şi calde: o inimă se rotea în jurul meu. Până să mă feresc, intrase deja în piept, mi se lipise de inimă.

Îmi era frică. Am vrut să te sun, să văd dacă mai trăieşti apoi mi-am spus că tu ai vrut aşa iar acum probabil dormi… La ce bun să te mai trezesc!

IX. În acele clipe am înţeles cum este să priveşti prin ochii celuilalt, cu o inimă străină. Câtă diferenţă ! … Încercam să conving corpul străin să iasă afară. Dimineaţa m-au găsit într-o baltă roşie de ceară ce ajunsese la parter: le-am explicat vecinilor că doar inima cealaltă a murit, inima altcuiva, eu sunt bine. Mă gândeam: ce fac când te vei întoarce şi ce-ţi dau în loc? Sau poate nici nu o să observi şi nu va mai trebui să explic că orice inimă de ceară se topeşte ! 22

Ba da, ba da, o să-şi dea seama! -, auzeam o voce interioară.

Atunci am topit ceara să-ţi fac altă inimă…

X. Modelez o inimă iar iluzia îmi înroşeşte unghiile şi ochii mi se umplu de sânge muşc asperităţile marginilor cum îţi rotunjisem cu dinţii unghia ruptă din carne, la mare. Inima îmi înroşeşte gura iar buzele prind contur de inimă. 23

Iluzia se transformă într-o bucată de carne ce ia forma unei inimi sângerânde lăsând să cadă stropi mari cât mărgelele mele de granate…

Între noi şi iluzie se stingea o flacără roşie de mătase şi inima ta s-a lipit iarăşi de mine dar de data asta mă obişnuisem.

XI. Tăcea, dreaptă cum stă pădurea în miezul verii. Doar în pleoapă i se zbătea o pasăre lovindu-se de lumina neîncepută. El gravita în jurul ei nechezând: -

Vreau să te sărut de la degetul cel mic până la creştet! Taci, că eu ştiu ce zic, sunt golan bătrân de treflă şi tu ai sânii ăia mari şi roz, mi-ai căzut cu tronc, ce să fac?

Încerca să-l avertizeze, dar cum, odată ce nimeni nu învăţase până atunci limbajul cerului şi al pădurii… Tăcea, dreaptă şi nedumerită cum de nişte simple cuvinte pot murdări întreaga lume. Ascunse în privire, nişte lacrimi nepricepute priveau şi ele stând mărturie. 25

Îl lăsă aşadar să scoată alte şi alte cuvinte din joben. Privea cum din ele creşteau jivine ce, potrivit celui mai blând scenariu, urmau să-l otrăvească, în curând. - Ce scamatorie!-, îl mai auzi.

Începu să plângă, odată cu ploaia…

XII. Dacă plouă, spune aşa: Lacrima, dacă ai plâns-o, arunc-o să nu o hrăneşti cu tine că nu se mai satură! 26

Când nu se mai topesc troienele, spune: Doamne, caută prin cer o primăvară şi dă-ne-o nouă drept desăvârşire a pământului din noi! Atunci triluri nesfârşite înfloresc în Şipotul Cerurilor iar ploile vor da slavă din nou şi ne vom scălda în bucuria soarelui primită ca binecuvântare.

Aşa să ne ajuţi, Doamne, ca puterea Ta să ne întărească şi să iubim fiecare viaţa celuilalt, viaţă cu viaţă!

Aşa-i că atunci pare orice clipă mai uşoară iar mărgăritarul lacrimei – o mare bucurie din Raiul pământului? XIII. Tu vorbeşti ca un peşte. Îţi dau apă, dintr-un simţământ umanitar. Cineva spune: gaaata, de-acum, s-a înecat! Şi începi să pluteşti în jurul meu, cometă ce a fost odinioară un delfin. De fapt, de la ce a pornit totul: cred că ne iubiserăm dar fără experienţă fiind, am evadat în viitor. Umblă vorba că acolo poţi începe o viaţă nouă şi găseşti a doua tinereţe.

XIV. Astăzi m-am hotărât să mă fac prinţesă în traducere originală. Unii se fac că plouă, alţii – parlamentari sau târfe. Treaba lor. Eu mă fac prinţesă stau în bucătărie şi mă transform într-o versiune “originală”. Acum sunt o prinţesită şi casa mea e prima reşedinţă neo-medievală din Dudeştii mileniului trei. Ceva mai sus este o cruce de piatră dar ea va apărea mai târziu, lângă Nerva Traian. Trebuie să menţionez că sunt fără prihană.

Că realitatea e cea mai crudă în mai, apoi – mai coaptă (apoi mai… iunie?!) Desigur, o să îmbătrânesc şi atunci rolul nu se mai potriveşte iar prinţul va lua măsuri de maximă securitate vor fi vremuri grele şi ne vom contrazice (oricum, azi nimeni nu se mai bate cu turcii şi nimeni nu învinge, azi nu mai e timp şi învingi fără să lupţi pentru că eşti născut învingător!). Deocamdată sunt unsă cu toate alifiile m-am miruit, ca o salată mi-s. Dar prinţul întârzie, el stă peste program la război sau la vreun turnir… Ştiţi, în această epocă medievală 30

este foarte simplu: îţi iei brocarturi de la Veneţia şi intri în istorie ca-n brânză pe când în secolul douăzecişiunu te duci la serviciu şi intri în şomaj. Eu prefer să intru în bucătărie şi să mă fac prinţesă aici, lângă Crucea de Piatră. Au mai vrut şi altele să fie prinţese dar au greşit când piesa, când secolul.

În orice caz, viaţa rămâne cel mai frumos subiect, nu credeţi? – nici eu…

XV. Te ascult şi-mi pun ceva pe mine, un capod pe care trebuia de mult să-l schimb: -

Acoperă-te, frumuseţea te face aşa goală… şi te văd toţi, nu suport! - strigi.

Trag din pachetul de joc o nouă carte: dama îndoliată. -

De-acuma gata cu gelozia !-, te liniştesc.

Te văd toţi, nu suport. Şi-apoi am şi eu prestigiul meu de treflă!

Ochii ăştia te fac aşa gol! Şi ascund cartea, să nu mă vadă.

XVI. Se îmbrăca în capod, se uita la culorile aproape şterse, le mângâia, mângâindu-se, pipăindu-se într-un mod idiot de inocent. Dar ele, plictisite de atâta purtat şi de atâta sentimentalism, se combinau cu detergentul apoi se lipeau lasciv de cer, luate de vânt.

XVII. -

Nu-i nimic, bune şi nişte nuanţe!, oftă… Ştii, primim odată cu naşterea primul mărţişor şi-l vom purta până la capătul drumului, în împletirea zilelor cu nopţile. 33

Ursitoarele ne lasă câte un mărţişor de soartă. Dacă am privi cu atenţie în ochiul lui, am putea cunoaşte singuri trecutul, prezentul şi viitorul – un singur şnur, înnodat cu un singur gest o dată pentru totdeauna cu nod dublu care nu se va desface, deşi va însângera multe nopţi albe.

XVIII. Zâmbea din nou, cu acel aer tâmp şi fericit venind din lumea restaurată de fulger: După ce devii natură moartă cu greu reconstitui mângâierile. În împreunarea mâinilor sufletul capătă aripi de pasăre şi-l pierzi de aceea ţi se dă voie să uiţi atunci curge timpul din tine, nesfârşită binecuvântare.

XIX. Dintr-o dată apăru din nou pieziş. -

Uite, îţi dau mărgelele mele -, am îmbunat-o, şi spune-i bărbatului tău să nu ţi le mai rupă.

Eu nu pot vorbi cu el pentru că nu înţelege chestiile astea femeieşti şi îi este frică, el nici nu se mai uită la mine… pe el nu am cum să-l ajut, pe tine – da! Mai treci pe aici, poate facem un negoţ, un schimb…

XX. Am luat ouă. Am luat vopsele turceşti de la “Butik”. Am luat cu împrumut coşul de răchită al Danielei. Ulei şi oţet aveam în casă. Am respectat instrucţiunile de pe ambalaj 36

dar culorile n-au ieşit pe niciun ou deşi le-am tot vopsit cale de treizecişinouă de zile. În acest timp le ţineam în coşul de răchită şi plângeam sperând să se întâmple o minune…

XXI. A patruzecea zi eram datoare în tot cartierul: mulţi s-au oferit să-mi dea sfaturi şi vopsele ouă şi mănuşi de cauciuc sare şi ulei dar inutil, ouăle tot nu se colorau. Le-am pus în coşul Danielei 37

dar abia îl mai puteam urni din loc, era ca o piatră de hotar şi eu - gata să renunţ. Atunci m-am înţepat în toartă şi ele au început să se coloreze. Prietenii mi-au spus: felicitări şi mulţumiri, ideea cu ouăle a fost bună, ce ziceai că ţi-e frică de culori?

XXII. Acum mă întreb la cine mai am vreo datorie şi vine a cincizecea zi. Încă nu am înapoiat coşul. Mă uit la el: acum zece zile am pus înăuntru un bilet de mulţumire. Îl recitesc. 38

Cuvintele se colorează de la sine. Urmează alte cuvinte pe care nu le-am scris eu dar se colorează singure - ele ne cunosc bine şi aşteaptă răbdătoare să le înţelegem, să le credem, ele se cunosc mai bine decât noi şi aşteaptă să fie descoperite … se colorează şi eu întind tuturor coşul plin de cuvinte noi şi vii: -

Ia te uită, de unde le-aţi luat?! …

De aici, de la noi!

XXIII. Un pas ar mai fi rămas să fac şi părea a fi atât de aproape, tristă, cu mărgelele ei rupte pe care le însămânţase 39

printre bălării, pe neştiute… Trăia în acel spaţiu de sticlă unde creştea pădurea de mărgele hrănindu-se cu stropi de timp în acel capod veştejit, plin de petele unor culori plictisite pe care le mângâia, îngânând veşnic un cântec neterminat: Merg aproape de mine departe de mine... când începi să uiţi ai impresia că ai mai uitat o dată dar când începi să trăieşti, ei, şi atunci ai impresia 40

că ai mai trăit o dată? Sau e doar un vis din muzeul clipei?!

XXIV. Se făcea că împlinisem cincizecişipatru de ani şi nu primisem cadou decât o oglindă. Fericită şi tristă, ezitam, între acceptarea reflexivă şi resemnarea activă: în fond, marele secret ale timpului este oglinda ce-i arată fiecăruia după cum îi este datul. Nu mă putea convinge nimeni să o dezvelesc, ştiam că mă ademeneşte într-o călătorie în neunde. O logică elementară te familiarizează cu lucrurile 41

pe care le cunoşti şi care te ştiu dar adesea ele te părăsesc, nu te ajută să te reîntorci. Or, era ziua mea de naştere şi nu voiam să o petrec în captivitatea necunoscutului ba chiar speram să primesc şi alte cadouri.

XXV. Bătuseră clopotele la poarta sufletului şi inima auzea ca prima oară ursitoarele în ajunul Crăciunului. -

Ce-ar fi, îmi zic, dacă tai câteva din deceniile astea şi să pun capăt inflaţiei de sentimente şi resentimente ce-mi îngreunează anii?! – şi privesc pe furiş chipul din ceaţa de argint.

Nu, protestează acesta, nu ai dreptul să întorci timpul din drum: 42

asta nu vi s-a dat, ci vi s-a luat… Luminos era chipul, ba strălucea într-atâta, încât îl vedeam alături de el şi pe celălalt, Întunecatul!

XXVI. Ştiam ce se petrece cu cei care au privit în oglindă: ei au dispărut, particule subtile, în acel necunoscut sau noncreat. Nisipul mişcător al gândului începu să modeleze formele tainei. Adevărul e adânc, te poţi scufunda în el, dar dacă nu ai grijă, te îneacă. Şi mă hotărăsc să prefac fiecare secundă în sărbătoare, să celebrez în acea clipă 43

când stau deschise Porţile Cerului toate minutele, orele, zilele, anii, deceniile trecute de la naştere, ca sărbătoare permanentă, învingând timpul pentru că una este să ai peste cincizeci de ani de una singură şi alta e să-i împarţi cu ceilalţi!

XXVII. -

Oh, nu!, strigă atunci chipul strălucitor, una era o cifră mai fragedă (acolo, câţiva ani!) dar cum să port eu în cârcă toate cadourile astea de milioane de clipe, mii şi mii de momente, ce, eu nu sunt Moş Crăciun!

Ha, ha, ha, bonne anniversaire! , se auzi 44

glasul dogit al celui negru, să nu-i dai nimic lui, dă-mi-i mie, domniţă, duduiiţăăă, prinţesă! -

Ha, ha, ha, à la votre! strig şi-i fac cadou aniversările. Ai văzut, timpul nu e decât o simplă loterie?!

… Şi plecăm, fiecare pe drumul lui, cu rostul lui, el – bucuros că l-am scutit de cărat, eu – cu nerăbdarea începutului. În urma noastră, al treilea chip geme împovărat de aşa procopseală: trecutul…

XXVIII. Un pas ar mai fi rămas să fi făcut şi totuşi eram departe, peste gardul de fibre de sticlă din mărgele însămânţate, de care i se loveau cu zgomot cuvintele: Dacă îţi priveşti chipul ţinând oglinda în lumină ca pe ouă, ai să observi în straturile ei acea forţă ascunsă a ridurilor de parcă un fir nevăzut îţi dă dreptul de a nu fi tu bancnota falsă, ci fiinţă vie întipărită.

XXIX. Vorbeşti cu tine: mă privesc în oglindă văd mai bine cu dioptriile ei. Din cauza clipei, a trebuit să-mi dau întregul timp la argintat – nu mai înţeleg imaginile de mult! Firul de argint al ridurilor s-a înnegrit…

XXX. … De ce să nu recunosc, m-am plictisit să descopăr noutăţi în lucrurile vechi. De ce să nu recunoască, şi ele s-au plictisit să mă ţină minte, amestecate şi purtate alandala, ca ziua cu noaptea boţite de eclipsă, deşi ele ştiu: îmi plac foarte mult lucrurile, în ce altceva să mă recunosc şi prin ce?

XXXI. Se pare că de aceea amestec ilustrate cu felicitări, reţete cu ferparuri, dăruindu-le zilnic autograful privirii… deşi niciodată nu strică încă o lentilă de contact cu Universul. Când se opreşte muzica, o să mai auzi o vreme ce-ar mai fi avut de spus. ……………………………………………… Din când în când Memoria învie îndărătul unei priviri cu lumină scurtă.

XXXII. Adesea, uit să schimb apa zilelor. Când visul trage cortina grea a nopţii aripile tăiate cresc prudent pe dinăuntru tot acolo şi zbor într-o dimineaţă am uitat să mă trezesc iar paşii celorlalţi au întârziat se zice că atunci am înviat deşi eu ştiu bine că nu … de la o vreme plouă şi apar umbre în alb.

XXXIII. Am plecat lăsând lucrurile să rămână aşa. Mi-am luat rămas-bun de la imaginea transparentă, mi-am spus că e în siguranţă, atât de înaltă e această protecţie; îi simţeam deja efectul… Nimeni nu a deschis Poarta Raiului cu şperaclul.

Atunci faţa aceea se făcu ţăndări ne mai pu tând accepta părerea Memoriei.

-----