Revista Itaca, nr.1 , ( ianuarie, februarie, martie ) 2013

R

e stã d i v e

culturã ºi civi

liza þ,ie

ITACA

Revistã de culturã a scriitorilor din diaspora româneascã

Publicaþie a Centrului de excelenþã în promovarea creativitãþii româneºti - Dublin Anul I / nr. 1 ianuarie, februarie, martie 2013

Fondatori: Emanuel Pope, Dorina ªiºu, Viorel Ploeºteanu Director: Dorina ªiºu (Irlanda) Redactor ºef: Viorel Ploeºteanu (Irlanda) Redactori: Angela Nache-Mamier (Franþa) Irina-Maria Stoica (Italia) Emanuel Stoica (Suedia) Virginia Paraschiv – redactor criticã literarã (România) Tehnoredactare computerizatã: Alina-Dora Toma ºi Mihai Ristea (România) Traduceri: Irina-Maria Stoica (Italia)

Revista a fost ilustratã cu graficã de: Elena Malec (California) Picturã coperta 1: Dorina ªiºu - ''Non-sensuri'' (Irlanda) Sigla revistei a fost realizatã de Elena Malec (California) Adesa redacþiei: Centrul de Excelenþã în Promovarea Creativitãþii Româneºti - Dublin 32 Exchange Hall Belgard Square North Tallaght Dublin 24 E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com E-mail revistã: revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina ªiºu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeºteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com Atenþie! Rãspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca (Baia Mare) = ISSN 2286 – 3583 ISSN-L 2286 – 3583 Editor: editura ''Transilvania'' (România) E-mail : mihai_ganea10@yahoo.com sub licenþa ''Republica artelor'': Republica artelor by Cititor de Prozã is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported License.

REVISTA ITACA Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti - Dublin

2013

Itaca AUTORI: • Balazs F. Attila

pag. 2-3, 35, 37

• Dumitru Ichim pag. 4, 52

• Viorel Vintilă

pag. 5-7, 47-50

• Ion Nălbitoru

1

Scriitorul şi filosofia cunoaşterii (nu de sine) - editorial -

pag. 8-9

• Hellene Pflitsch pag. 10-13

• George Roca

pag. 13-14

• Gabriela Căluţiu Sonnenberg pag. 16-17

• Elvira Popazu-Seffer pag. 17-19

• Irina Maria Stoica pag. 20

• Viorel Ploeşteanu

pag. 21-22, 39-40, 42

• Elena Malec

pag. 22-24

• Slavomir Almăjan pag. 24-25

• Adrian Grauenfels pag. 26-27

• Nuţa Istrate-Gângan pag. 27

• Dorina Şişu

pag. 28, 38

• Daniel D. Marin pag. 29-31

• Larisa Caudron pag. 32-33

• Angela Mamier-Nache pag. 34-35, 55-56

• Valery Oişteanu pag. 36-37

• Simona Bercu Bîrsan pag. 41

• Virginia Paraschiv pag. 53-55

• Emanuel Stoica pag. 43-46

• Renata Verejanu pag. 51

• Georgeta Resteman pag. 51

• Dominica Lazăr pag. 51

Omul nu mai ştie să se mire, iar când mirarea dispare, fie pentru că această civilizaţie este atât de evoluată încât face aproape totul posibil, fie pentru că scriitorul, ca personaj social, şi-a creat un fel de aură şi o imagine de „a toate ştiitor” şi, prin urmare, nu se mai cade să se mai mire de ceva, atunci actul creativ are de suferit şi scriitura o apucă în orice altă direcţie, numai în cea literară nu.

Filosofii antici erau percepuţi de către profani ca fiind nimic altceva decât oameni leneşi şi buni de gură, nepricepând că „lenea” aceea lucra în folosul lor. Într-adevăr, filosofia implică o bună cunoaştere a ştiinţelor (matematică, fizică, astrologie etc.), toate acestea conlucrând la o mai bună cunoaştere a sinelui, a vieţii şi a naturii umane. Scriitorul contemporan, de oareşice notorietate, se simte obligat să le ştie pe toate, însă nu la nivel de cultură generală, ci de specialist, ceea ce transformă literatura într-o tocană greu digerabilă, îndepărtând-o tocmai de marea masă a cititorilor pentru care ar trebui să fie scrisă şi nu pentru critica literară şi câţiva confraţi care să o citeze.

Este adevărat că, în epoca miraculoasă a internetului, este dificil să rezişti tentaţiei de a te inspira din orice domeniu ştiinţific şi a

fructifica numeroasele cunoştinţe lesne dobândite, dar frumos şi de bun simţ ar fi să o faci tangenţial şi nu chiar din adâncul problemei, ceea ce ar fi în folosul cititorului şi al propriei imagini.

Literatura este, şi aici se situează pe acelaşi palier cu filosofia, o continuă mirare. Scriitorul trebuie să fie dominat de o permanentă căutare a fantasticului în lucrurile simple din viaţă şi natură, înlăuntrul lui şi în spatele fiecărui gest al oamenilor ce-l înconjoară, personaje cu sau fără nume. Ce altceva este literatura, dacă nu putinţa de a exprima în cuvinte ceea ce şi cititorul trăieşte, însă nu ştie că simte sau, mai bine zis, nu are mijloacele de a-şi lămuri ceea ce simte? Povestea sigur că vine din afară, dar dacă o treci numai prin filtrul minţii tale, iar prin cel al sufletului nu, cu siguranţă nu vei reuşi să transmiţi niciun fior celui ce îţi întoarce paginile.

Pornim cu acest prim număr al revistei Itaca într-o călătorie a căutării de sine. Pornim din toate colţurile lumii, iar visele noastre converg către acelaşi punct, acela al unei cetăţi ideatice, al unui cămin care, cu siguranţă, se află în interiorul fiecăruia dintre noi.

Viorel Ploeşteanu

2

Itaca

Balazs F. Attila (Slovacia)

Lumina Casanova, în aerul stătut al bibliotecii, îl citea pe Seneca. Îşi aşeză comod picioarele chinuite de gută pe canapea, sprijinindu-se de perna pregătită pe fotoliu de către camerista grasă, pusă anume să-i poarte de grijă, care apărea din timp în timp, aducându-i ceai la gheaţă sau lapte bătut într-o cană mare de porţelan şi întrebându-l, cu un zâmbet şugubăţ, binecunoscut lui C., cum se simte şi dacă domnul mai are vreo doleanţă.

Odinioară, motoraşul erotic al lui Casanova intra numaidecât în funcţiune, el trecându-şi prin pat doamne şi domnişoare amatoare de flirturi, cu o dezinvoltură şarmantă despre care şi peste ani de zile femeile povesteau roşind, cu inima palpitândă. De o vreme, îmbătrânitul Casanova, în operele, disponibile în bibliotecă, ale înţelepţilor, citea despre moarte. Înainte de a-l scoate pe Seneca din raft, îl citise pe Epicur, luând notiţe de zor. De mai multe ori îşi puse întrebarea, de ce şi pentru cine ia notiţe când, în orice moment, sufletul lui i-ar putea părăsi trupul şi adăpostul gazdei sale primitoare, însă obişnuinţa se dovedi a fi mai puternică decât slăbiciunea-i periodică şi continuă să caligrafieze cu mare grijă literele.

Când fata intră, Casanova îşi scoase nasul din carte, urmărindu-i cu privirea fiecare mişcare.

Aceasta îi aranjă aşternutul, scutură perna, schimbă cana cu apă de pe noptieră. Casanova aşeză cartea alături de una din hârtiile pe care-şi notase: „când suntem noi, nu e moartea, iar când moartea soseşte, atunci noi nu mai suntem”, iar dedesubt: „Cei mai mulţi se zvârcolesc lamentabil între frica de moarte şi chinurile vieţii, de trăit nu vor să trăiască, de murit nu pot.

Fă-ţi deci viaţa plăcută: scapă de toate grijile legate de ea. Niciun lucru bun nu-l bucură pe cel care-l stăpâneşte, exceptând cazul când se pregăteşte sufleteşte pentru pierderea acestuia – şi nimic nu-i atât de uşor de pierdut decât ceva pe care nu ni-l mai putem dori atunci când l-am pierdut deja”.

Casanova zâmbi şi se întoarse către fată. Aceasta îşi ridică sprâncenele, uitându-se, în aşteptare, în ochii înroşiţi ai bărbatului vârstnic, care de mult şi-au pierdut acea lumină care odinioară atrăgea şi deruta privirile femeilor, precum lumina lumânării gâzele. Casanova se uită un timp la fată apoi, văzând că nu cedează şi continuă să aştepte ca el să spargă tăcerea, îi făcu semn să se aşeze lângă el. Cu un zâmbet ştrengar, legănându-şi fesele, se îndreptă spre scaunul oferit de bărbat, lăsându-se să cadă în el.

Jocul privirilor continuă, acum tot mai liber, însoţit de zâmbete tot mai largi.

– Cum a fost ziua ta? – rupse tăcerea Casanova într-un târziu, în timp ce privirea-i deveni un pic mai serioasă.

Fata, de parcă i s-ar fi ridicat o ecluză dinaintea gurii, începu să turuie. Despre vreme, trecutul servitorilor, întâmplări de la bucătărie, curtea timidă pe care i-o făcea băiatul care îngrijea caii, despre fata cea mijlocie surprinsă de majordom sărutându-se cu profesorul de canto. Casanova ascultă vesel această dare de seamă, majoritatea bârfelor le ştia deja de la alţii, însă n-o întrerupse. O privea pe fată şi-şi aduse aminte de lecturile care l-au preocupat în ultima vreme. Nu simţi nici tristeţe, nici teamă, nici căinţă, nici satisfacţie.

Doar un soi de calm inexplicabil, asemănător cu resemnarea, cu împăcarea, şi o îndârjire pe care probabil o simte luptătorul pornit la moarte sigură. Încercă să-şi interpreteze starea cu atenţia cu care dintotdeauna se autoanaliza: faptele, dorinţele, gândurile, eşecurile, succesele sale. Odinioară, în astfel de situaţii era euforic, în aşteptare, nerăbdător, neruşinat şi provocator.

De ce s-au erodat toate acestea?

Cum de poate să asculte cu o asemenea răbdare pasivă o fetişcană, de parcă ar fi un educator sau un catihet? De ce nu-i fierbe sângele în vine, de ce nu face (...)

Itaca

3

7

observaţii insinuante, de ce nu-i şopteşte porcărioare la ureche, de ce nu o atinge, de ce nu se năpusteşte asupra ei, ca de atâtea alte ori de-a lungul vieţii sale puse pe turaţie maximă. Iar el, care întotdeauna găsea conexiuni, autojustificări, explicaţii şi argumente la toate, acum nu numai că nu-şi înţelegea propria situaţie, dar nici nu vroia s-o înţeleagă de fapt. Se uita la fată, însă nu conştientiza nimic din toată vorbăria ei. Nu observă nici când aceasta îşi termină monologul. Se pomeni că s-a făcut linişte în jur, iar el a rămas cu privirea aţintită pe chipul ei mirat, încercând să înnoade firul rupt al povestirii.

Simţea o oboseală vecină cu stânjeneala, ar fi vrut să rămână singur, dar nu vroia s-o supere pe fetişcana asta cam neghioabă. Îi veniră în minte frazele citite înainte de sosirea ei şi se surprinse murmurând: „Pune mâna pe ziua de azi şi vei fi mai puţin dependent de cea de mâine. În timp ce noi suntem zăbavnici, viaţa trece. Toate aparţin altuia, al nostru este doar timpul.”

Se uita la fată, de parcă ei i s-ar fi adresat, deşi încerca doar o interpretare pentru sine. Aceasta, după câteva gesturi ezitante, se ridică, se apropie de bărbat şi-i cuprinse obrajii între palme.

– Totu-i în regulă, domnule?

– Da. – Acum păreţi atât de trist, adineaori încă zâmbeaţi.

Bărbatul nu-i răspunse, palmele fetei îi pârjoleau obrajii.

Nu se împotrivi când îl trase la pieptul ei. Nu excitaţia bărbatului puse stăpânire pe el, ci ataşamentul copilului avid de afecţiune şi protecţie. Printre sânii gigantici ai fetei îl cuprinse o linişte nemaiîncercată până în acea clipă. Cu

mişcări delicate, fata începu să-i maseze ceafa, apoi spatele. Casanova se simţea tot mai bine, se lipi tot mai mult de fată, inspirând adânc parfumul dulceag al trupului ei. Mâinile fetei îşi continuară periplul de-a lungul corpului bărbatului, îngenunche înaintea lui, începând să-i maseze coapsele, gambele, apoi mâinile-i jucăuşe urcară din nou, încet, spre coapsele lui Casanova, aciuindu-se în tainiţa dintre ele. Îşi ridică privirea spre ochii bărbatului, parcă în aşteptarea unei încurajări, apoi degetele-i febrile începură să se joace din nou, descopciindu-i nădragii acolo unde această piesă vestimentară se strânge pe talie. Casanova închise ochii; era momentul ce deschide un lacăt ruginit. De printre faldurile stofei, fata dezghiocă membrul bărbatului, despre care acesta niciodată nu ştiuse dacă-i aparţine lui, ori femeilor pe care le-a fericit prin el, căci era legătura care, în momentele de voluptate, desăvârşea uniunea de nedezlegat a amorezilor. Şi care primise mai multe dezmierdări decât oricare altă parte a trupului. Nici acum nu se întâmplă altfel. La început cu mâna, apoi cu buzele, cu limba, răsfăţă organul bărbatului, care, pentru întâia oară după o vreme îndelungată, se trezi la viaţă întocmai ca în epoca-i de aur.

Brusc, fata se ridică în picioare şi, apucând mâinile bărbatului, îl trase în sus, târându-l spre pat.

Casanova o urmă lipăind, cu pantalonii pe vine. Ajungând lângă pat, fata smulse toate hainele de pe el, lepădându-şi-le apoi pe ale ei. Casanova îi privi coapsele groase, pântecul bombat, pubisul acoperit de un păr aspru şi des, sânii uriaşi, prăbuşiţi sub propria lor greutate. Fata preluă iniţiativa şi în continuare,

aşezându-se cu dexteritate în penisul semi-rigid al bărbatului şi mişcându-se, întâi lent, apoi în ritm tot mai alert, lăsată cu toată greutatea pe bărbatul care abia mai respira. La început, Casanova trăi experienţa aproximativ ca în tinereţe, mai apoi aşteptând sfârşitul actului aproape ca un observator din afară. În asaltul final, fata îşi pierdu complet stăpânirea de sine, se prăvăli ţipând peste bărbatul speriat, strângându-i cu putere umerii şi presându-şi sânii de faţa lui, astfel încât acesta nu mai putea nici să se ferească, nici să strige, nici să respire. Însă fata nu observă nimic din toate acestea, nu observă nici că nenorocitul încearcă din răsputeri să-i facă semn cu mâna, că trupul i se încordează, zvârcolinduse în disperare, iar în cele din urmă se linişteşte şi se destinde. Şi chiar dacă ar fi observat, nu s-ar fi gândit la nimic rău, aceste gesturi, mişcări, reacţii fiind fireşti în timpul actului.

C. păşi în lumină, fără a sesiza hotarul dintre el şi orgia de culori. Simţi lumina până în adâncurile fiinţei sale, deveni o prezenţă, o parte din ea, cunoscând astfel perfecţiunea contopirii.

Plutea într-o imponderabilitate nicicând trăită, nu mai exista nici jos, nici sus, nici înăuntru, nici afară, trupul, ca pe o povară insuportabil de grea, şi-l lăsase în urma lui, fără a dori să privească înapoi.

Nu a mai fost apoi niciun „a fost”, iar în prezentul perpetuu conştiinţa lui mai avu o ultimă străfulgerare care evoca trecutul: conştientiză că trăieşte bucuria pe care în zadar o căutase în lungul şir al amorurilor, nici în cel mai rafinat act, nici în cel mai intens orgasm no găsise niciodată.

4

Itaca

Dumitru Ichim (Canada)

Cenuşa petalelor Şi străzile s-au molipsit de la oameni cu beteşuguri, fărădelegi şi boleşniţe. Dar câtă deosebire între oameni şi străzi! Când un om e prins că a fost, îmbătrânind pe ascuns, e scos din fabrică sau de la birou, spre sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici n-ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o îngemănare a ta. Îţi aştepţi târzielnicul înger păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de gunoi. Te uiţi peste umăr.

Când toţi au plecat îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, mănuşile zâmbetului de fermoar, mănuşile urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… pretutindeni mănuşi. Întoarse pe dos, duhnind a labă şi lăbuţă parfumată.

Dar cu străzile e diferit.

Unele sunt făcute de oameni, altele de copaci. Cele făcute de copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar aleile paralele cu copacii poposiţi din alte veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară din cetate. Străzile făcute de copaci se aseamănă cu străzile

plănuite după zborul porumbelului.

Seara, pe umărul mării, le vezi cum îşi pleacă uşurel capul. În visurile lor înfloreşte teiul şi tinerii se sărută.

Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele, hlizându-se în sughiţuri guturale din buzele strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor făcute de om.

Unele de bolişte şi de urât ajung neputincioase făcându-şi nevoile pe ele. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături de pat. Iarna se aude lupul cum urlă de după lună. Din când în când trece pe rând când un câine, când strigoiul lui, lingând bubele purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce la spital sau la doctoral de nervi. Nimeni nu le duce la morgă. Casele funerare nu vor să le îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice responsabilitate, declarând ziariştilor că ele aparţin ceasornicarului.

Cu totul altceva e când un om de pe străzile omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi închis în spital. În primul rând e legat.

Mâinile de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot felul de tuburi şi fire de care atârnă doctori, fluide,

felceri, vitamine, sfătuitori sociali, măturători, vitamine lichide, surori solide şi antibiotice. Ţi se administrează somn. Te trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul de voie, să-ţi spună că somnul face bine, întrebându-te de ce nu dormi? În spital eşti proprietatea spitalului. În spate ţi se măsoară de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Şi iarăşi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă ţi s-a pus un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul de pericol: craniul cu cele două cu vinte încrucişate!

A înflorit teiul la capătul străzii dinspre mare. E atât de multă lună mai în crengile lui!

Luna mai lipseşte din calendarul străzilor făcute de om ca şi numărul 13. Câte cărări încep să se cânte din buciumul teiului! Ce-ar fi dacă aş lua-o pe aici până la porţile raiului?

Numai albinele se aud şi sevele luminii. E cald. E bine. Aş vrea să intru şi eu, dar pe pragul raiului a adormit mielul. Mă voi reîntoarce mai târziu, mi-am zis. Se aud şi valurile mării acum. Îmi vine să îngenunchez pe prispa teiului. Mi-am luat inima de subţiori, ridicând-o până sus. Până la floare. Inima a auzit dinspre străzi paşii ceasornicarului şi de frică s-a scuturat de petale. S-o fi trezit mielul? A rămas numai flacăra din flacără şi numai teiul îmi ştie cărarea. Din cenuşa petalelor – Phoenix!

Itaca

5

Comentariu critic

Culpa neputinţei Am citit şi recitit Cenuşa petalelor... Mă întreb dacă autorul, Dumitru Ichim, şi-a propus să învăluie o realitate sordidă prin ritual metaforic şi s-o facă suportabilă prin deghizare literară.

Autorul are, în antecedentele sale de creator o experienţă aparte, experienţa poeziei miniaturale, aşadar s-a exersat în actul de comunicare subtil, laconic şi caligrafiat stilistic. Cenuşa petalelor te izbeşte însă tocmai prin lexicul „organic”, o adevărată metastază a

cuvintelor „eliberate” de sub control. Ele secondează decrepitudinea ca alternativă absolută, irevocabilă şi fără putinţă de stăvilire.

Bătrâneţea ca antecameră oribilă a morţii, o stare lentă a descompunerii devoratoare. Neputinţa adusă la stadiul de culpă universală. Scoaterea din uz a omului căzut. Igiena urbană ca mod de epurare. Imaginile halucinante ale mănuşii represive. Strada ca răsfrângere a condiţiei umane eşuate în mizerie fetidă. Coşmarul urban

se deapănă în tăcere şi în resemnată necrâcnire. E peste măsura omului nevolnic şi înfrânt să evadeze, fie şi prin visare, din purgatorial sordid stradal. Marea şi teiul sunt amânate printr-un răgaz de necuprinsă aşteptare. Şi “mielul” a obosit. În rest rămâne taina cuvintelor îngropate sub lespedea tăcerii.

Logosul solemn al înălţării a intrat el însuşi în moarte clinică.

Virginia Paraschiv

Viorel Vintilă (S.U.A.)

Zborul către America ”Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece.”

Dacă ar fi să-l parafrazez pe Vasile Alecsandri, în poezia sa, Peneş Curcanul, aş putea zice aşa: Plecat-am şase din Braşov (însă nu aveam sergent) şi într-adevăr nu ne erau deloc în piept inimile reci, ba dimpotrivă, inimile noastre fierbeau de entuziasm şi vibrau de bucurie, deoarece peste numai 30 de ore urma să păşim pe „pământul făgăduinţei” – USA!

Era în noiembrie 1995, într-o dimineaţă cu o ploaie mocănească, când împreună cu alţi cinci braşoveni părăseam Braşovul, înghesuiţi într-o dubiţă obosită care ne căra până la aeroport. Pe drumul către Bucureşti, ne întreceam în bancuri, poante, snoave şi ghiduşii, bucuroşi nevoie mare că plecam în căutarea El Dorado-ului şi cu speranţa că o viaţă mai bună ne va miji dincolo de Ocean. Eram şase flăcăi tinerei, simpatici şi hotărâţi care nu ştiam, însă, ce ne aşteptă dincolo de „baltă”, dar care eram hotărâţi să luăm taurul de

coarne şi să dăm cu el de pământ.

Daţi-mi voie, dragi cititori, să vă prezint lotul braşovean care în data de 3 noiembrie 1995 spunea Good bye Braşovului, prietenilor şi familiei, şi se grăbea să spună Hello Americii.

Alex P. – zis Inginerul. Inginerul va deveni cel mai bun prieten al meu şi se află acum, ca şi mine, în California. De ce „Inginerul”? Motivul era simplu: Alex era absolvent de facultate, secţia TCM. (continuare în pag.6)

6

Vali M. – zis „Baronul”. De ce „Baronul”? Pentru că Vali avea un aer mai aristocratic şi pentru că era şi cel mai înstărit dintre noi (lucrase în Germania vreo 3 ani şi era patronul unui bar din Braşov). Vali avea două valize mari în care avea numai ţoale de firmă, adusese cu el în cantităţi industriale, toată garderoba de apartament, de ne putea îmbrăca pe toţi. Noi, ceilalţi cinci, toţi, dar absolut toţi, aveam doar câte o geantă de voiaj, în care aveam doar strictul necesar. Când era câte un crew party pe vas, toţi ne aliniam la cabina lui Vali să ne dea câte un tricou bengos, sau un pantalon fain, ori o cămaşă de firmă, cu care să ne etalăm la party şi să ne dăm ciumegi. Tot Vali era cel care definise USA ca fiind „Ţara lui Bine”. Avea o vorbă: „După ce ajungem în ţara lui Bine, stăm pe barcă pe termenul unui contract, după care ne „vărsăm” la sol şi rămânem într-un „cantonament” permanent în ţara lui Bine”. Ăsta era... Baronul.

Vio C. – zis „Titratul”.

Titratul era singurul dintre noi care avea studii de specialitate în domeniul ospătăriei. El mai lucrase ca ospătar mulţi ani în Poiana Braşov şi avea deja în palmares un contract de ospătar pe un vas de croazieră în Europa. Din păcate, în timpul contractului, soţia sa, cu care venise

Itaca împreună, se cuplase cu un ofiţer italian şi la venirea în ţară a şi divorţat de Vio C. Titratul încă mai era afectat de acest nefericit eveniment, dar era hotărât să treacă peste şi să o ia de la capăt. Era un meseriaş în ale ospătăriei şi toţi îi ceream păreri şi sfaturi care ne prindeau foarte bine. Niciunul dintre noi nu mai avusese tangenţă cu ospătăria. Singura hibă a lui Titratu era că nu prea „evolua” la parametrii nominali la limba lui Shakespeare. Pentru el timpurile prezent, trecut şi viitor erau toate... la prezent: „I go now. I go yesterday.

I go tomorrow. I eat today. I eat yesterday”... să dau doar câteva exemple la întâmplare. Ne şi distram pe seama lui, dar totul la modul colegial. Important era că nu încurca comenzile şi ştia să spună thank you, când primea tips de la clienţi.

Cătălin D. – zis Aţă. De ce Aţă? Pentru că era aţos, adică era ca o aţă, adică foarte slab. Cred că avea 50 de kg cu noptieră cu tot.

Aţă era un tip foare politicos şi foarte manierat. Parcă el ar fi fost coautor la „Codul bunelor maniere”. Aţă era căsătorit, soţia sa fiind cabin-steward la o altă companie de croazieră.

Petrişor R. – zis Hussein, datorită asemănării izbitoare cu, acum defunctul, Saddam Hussein.

Hussein fusese asistent medical în ţară şi scopul lui declarat de când am păşit pe solul Americii a fost să se „verse” cât mai repede pe sol.

Fapt care s-a şi întâmplat, el fiind primul care a rămas în America, la doar câteva luni de contract. Hussein în fiecare port îşi cumpăra hărţi cu oraşele din USA, pentru a-şi face o idee cam pe unde s-ar pripăşi şi cum ar ajunge acolo. Ţin minte că vizitam în grup organizat, împreună cu trainerul nostru, un muzeu care aparţinea de NASA, în

Cape Canaveral (de acolo se lansează şi navetele spaţiale) şi, ca de obicei, Hussein făcea cumpărături: hărţi cu oraşele din State, vreo 10 bucăţi! Trainerul l-a întrebat ce nevoie are de atâtea hărţi, întrebare la care Hussein a dat un răspuns care ne-a lăsat mască pe toţi: „Îmi place mult geografia şi vreau să particip la concursuri de cultură generală când mă întorc în România şi de aceea vreau să mă cultiv”.

Noi, care ştiam de ce cumpără Hussein hărţi, ne-am întors cu spatele şi râdeam în gând... Şi ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, eu, Viorel Vintilă, zis Creangă. De ce Creangă? De la Ion Creangă. Seara, când ne mai adunam la o bere şi la o bârfă, mă mai apuca melancolia şi dorul de casă şi îl citam pe Ion Creangă spunând: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Braşov...” Şi în urma acestei vorbe pe care o repetam când ne adunam la un pahar de vorbă, colegul meu de cabină (fost fotbalist în divizia A la F.C. Braşov, Jean Anghel) mi-a zis Creangă.

Aşadar, acesta este lotul complet: Titratul, Inginerul, Baronul, Aţă, Hussein şi Creangă. Şase braşoveni, şase tineri, şase destine care împărtăşeau un ţel comun: o viaţă mai bună în America!

Totul a fost smooth sailing, mai precis, smooth flying, până la Londra. În Londra urma să fim cazaţi până a două zi dimineţa, la hotelul din aeroport, de unde urma să luăm avionul către Miami, nu înainte de fi opriţi pentru circa două ore de către oficialităţile de la imigrări. Hussein, datorită înfăţişării sale de arab, fusese supus unei percheziţii suplimentare şi izolat într-o cameră unde fusese interogat pentru mai bine de două ore. (...)

Itaca

7

7

În acest timp noi aşteptam nervoşi şi speriaţi, deoarece Hussein avea în bagajul lui contractele noastre de muncă. Am răsuflat uşuraţi când l-au lăsat să treacă... aşa i s-a născut şi nickname-ul când ne-a povestit apoi că, cică, ăia îl tot întrebau dacă are rude la arabi, iar unul dintre ofiţerii de la imigrări a făcut o remarcă, spunând că ar semăna cu Saddam Hussein.

A doua zi dimineaţă ne trezim, servim breakfastul şi ne pregătim să ne îmbarcăm în avionul care ne ducea la Miami.

Miami, here we come! Nu înainte de a avea încă o surpriză la checkin. Când eu şi „Inginerul” prezentăm biletele să ne dea boarding pass-ul cu locurile de rigoare, tipa de la ghişeu ne spune pe un ton nedumerit că: „Sorry guys, but there are no seats left at the economy class”. Mă uit la Alex, Alex se uită la mine, şi nu ştiam ce să credem.

Doar nu ne-o da locuri în picioare ca în autobuz. Sau nu ne-o pune să mai stăm o zi în Londra şi să luăm cursa de mâine. Aşteptăm cuminţi lângă ghişeu, în timp ce tipa bătea din taste la computer, şi, într-un final, după vreo 5 minute de aşteptare vedem cum faţa tipei se luminează şi ne zice: „Good news.

I have two seats left at the business class.” Wow! Ce baftă dăduse peste noi, să trecem balta la business class!

Ne-am instalat comod pe locurile de business class, în timp ce ceilalţi colegi erau undeva în spatele avionului, la secţia de fumători. Da, încă se mai fuma în acea perioadă în avioane. Când simţeam nevoia să fumăm, eu şi Alex ne duceam în spate, unde făceam schimb cu doi colegi, pe care îi trimiteam să stea ca lorzii la business class, în timp ce noi trăgeam din mahoarca naţională,

Carpaţi! Când terminam ţigara, ne duceam înapoi să ne reluăm locurile de belferi şi cu greu îi mai dezlipeam pe colegii pe care îi lăsasem să stea în locurile noastre.

Până la urmă nu aveau încotro şi se reîntorceau pe locurile lor de la economy class, iar noi doi – Alex and moi – ne reluam locurile de „Boier Bibescu” la business class.

Pentru toţi, era primul nostru zbor cu avionul... trebuia neapărat să luam o piatră-n gură la debarcare...

După 10 ore de zbor pe ruta Londra-Miami şi peste 30 de ore de când părăsisem Braşovul, aterizam, în sfârşit, pe aeroportul din Miami, în „Ţara lui Bine”. Navigând prin tunelurile şi covoarele rulante din aeroport, ne uitam în jur şi evaluam „poporul”, ce se poartă, cum sunt îmbrăcaţi... Majoritatea erau în pantaloni scurţi de tip pijama şi şăpcălii leniniste, model american, folosite în baseball.

Odată ajunşi la uşile automate care ne dădeau undă verde de a păşi, în sfârşit, pe tărâmul american, am fost loviţi de căldura şi umiditatea specifică statului Florida. O femeie balşoaie, de stil sovietic, direcţiona traficul şi domnul inginer nu s-a putut abţine fără să remarce că: „băi, aici toate sunt la scară mărită... şi maşinile, şi drumurile, şi femeile”. Ieşiţi pe uşa culisantă, ne-am dezechipat la tricouri, renunţând la gecile groase cu care ne echipasem la plecarea din Braşov... Acum respiram aer de Miami şi trebuia ca şi ţinuta vestimentară să fie în ton cu atmosfera... „floridiană”.

Ajunşi în Miami ne-am vârât în două taxiuri galbene cu destinaţia Hotel Howard & Johnson, unde pentru 3 zile am făcut „santinelă” în jurul piscinei din dotare, alături de regina berii americane – Budweiser! Într-una din zile am reuşit

să ne răsfăţăm cu adevărat când am ajuns şi pe superba plajă de la Miami South Beach şi am făcut o cură de soare, în acelaşi timp clătindu-ne retina cu frumuseţile naturii (ladies în bikini), care, şi ele la rândul lor, beneficiau din plin de graţiile mamei natură care le bronza corpurile venusiene.

După trei zile în care am visat frumos, am fost, însă, treziţi la realitate! Ne relaxam la piscina din dotarea hotelului, când am fost anunţaţi să ne echipăm şi să fim gata în două ore, pentru că eram convocaţi la sediul Resurselor Umane din Miami, unde ne aşteptau biletele de avion cu destinaţia Cape Canaveral. Aici urma să ne îmbarcăm pe megaliner-ul Fantasy, care făcea o croazieră de 3 zile, între Miami - Freeport - Bahamas Miami. Cei de la Resurse Umane din Miami se mişcau, însă, cam în reluare şi doi dintre noi – Inginerul şi Baronul – au pierdut avionul cu destinaţia Orlando şi au trebuit să aştepte trei zile până când acesta se reîntorcea în port. Dar nu le-a picat rău... Baronul, băiat generos, a făcut cinste cu... un Disney World, Orlando fiind oraşul care găzduieşte faimosul parc de distracţii. S-au cantonat la hotelul „The seven astronauts hotel”, din Cocoa Beach, unde au avut şansa extraordinară, şi unică, de a viziona, live, lansarea unui space-shuttle din Cape Canaveral. Chiar că îmi părea rău că nu pierdusem şi eu avionul...

După trei zile i-am pescuit şi pe ei din Cape Canaveral. Noi deja aveam vechime şi apucasem să ne familiarizăm puţin cu „barca”.

Acum, că eram din nou în formaţie completă, ne doream un singur lucru: vânt bun din pupă! Şi la propriu, dar şi la figurat...

8

Itaca

Ion Nălbitoru (Italia)

Gustul amar al despărţirii.

Gustul dulce al libertăţii Gustul amar al despărţirii Mi-am părăsit patria cu locurile dragi şi pitoreşti, cu plaiurile mioritice de care mă leagă foarte multe amintiri din anii copilăriei, ai liceului şi studenţiei, precum şi pelerinajele cu familia.

Mi-am abandonat colegii şi prietenii, mi-am părăsit socrii şi părinţii cu ochii înlăcrimaţi la o vârstă de peste 80 de ani fără nicio mângâiere sufletească în ultima perioadă de cumpănă a vieţii...

Făcând abstracţie de tot ce mă-nconjura în patria natală, am plecat cu soţia după fetiţa şi băiatul duşi de câţiva ani pe meleaguri străine în lupta pentru existenţă.

Pentru ce oare să mai rămân într-o ţară pe cât de frumoasă, pe atât de sărăcită şi jefuită de dulăii politici şi tâlharii dornici de îmbogăţire peste noapte, care au furat sub legile ocrotitoare ale unui regim şi ale unei democraţii elaborate de dictatori populişti, ipocriţi, demagogi şi parveniţi ai unei societăţi ce trecuse pragul în mileniul III? Am părăsit România într-o perioadă când TVA-ul creştea odată cu explozia preţurilor, iar impozitele şi taxele depăşiseră limitele bunului simţ. În schimb, salariile şi pensiile erau reduse cu 25 la sută şi probabil aleşii noului regim pregăteau întregului popor o

mare surpriză, reducerea duratei de viaţă tot cu 25 la sută!

Cum să mai rămâi într-o ţară unde puterile din stat joacă alba-neagra cu cetăţeanul de rând?

După numeroase incertitudini, în final, m-am decis ca într-o după amiază să-mi părăsesc patria cu un gust amar al despărţirii... Încet-încet se însera şi ne apropiam de frontieră. Priveam melancolic prin geamul microbuzului până în zările îndepărtate, câmpul, colinele, pomii, casele, cetăţenii care se pregăteau pentru cină. Aveam în suflet un sentiment ciudat, de parcă mă despărţeam pentru totdeauna de plaiurile mioritice în care trăisem. Pornisem spre necunoscut, fără prieteni, colegi sau rude, lăsând acea căldură sufletească şi ospitalitate specifică nouă românilor, aici, la graniţa dintre două state cu obiceiuri, tradiţii şi cultură diferite. Nu ştiam când voi mai revedea aceste meleaguri de un pitoresc aparte şi voi mai auzi şoaptele când dulci, când amare ale bătrânilor încovrigaţi de trecerea anilor şi greutăţile vieţii.

Dar, în acelaşi timp, priveam înainte, cu optimism, învăluit de un nou sentiment şi străfulgerat de fiorul plăcut al evadării către adevărata libertate. Poate că de aici încolo începe adevărata bătălie pentru existenţă, realizări, bucurii şi satisfacţii. Totuşi, din

când în când, o undă de pesimism mă încerca. Oare voi găsi sau nu în străinătate forţa să lupt până la capăt pentru realizarea ţelurilor propuse? Cu toate aceste îndoieli fireşti eram conştient că acolo există o şansă a afirmării şi în primul rând dreptul la viaţă!

Am părăsit glia strămoşească cu un gust amar al despărţirii, în schimb am luat cu mine cultura unei ţări, cu o tradiţie şi o istorie aparte, pe care s-o proliferez peste hotare, iar actualul gust amar al despărţirii să se transforme pe viitor în gustul dulce al reîntoarcerii pe plaiurile natale. Sper să regăsesc atunci cultura şi fiinţa umană repusă în drepturile sale fireşti ale existenţei în conformitate cu o societate cu adevărat democrată a mileniului III. De cum am trecut graniţa la unguri, o altă atmosferă, mai puţin apăsătoare, mă înconjura. În timp ce microbuzul străbătea Ungaria şi Slovenia, melancolia a mai dispărut, fiind frapat de priveliştile încântătoare ce se desfăşurau de-a lungul traseului.

A urmat traversarea lanţului muntos al Alpilor prin numeroase tuneluri. La noi şoseaua are numai urcuşuri şi coborâşuri, ocolind orice moviliţă de pământ, pe când la ei infrastructura este dotată cu foarte multe autostrăzi fără gropi în asfalt, fără denivelări, iar acolo unde relieful are forme variate (...)

Itaca

9

7

drumul european se continuă pe viaducte şi tuneluri.

Odată cu căderea celei de-a doua nopţi, de când plecasem din România, am pătruns în Italia, poate a doua patrie a existenţei mele. Am apelat telefoanele şi am vorbit cu copiii care ne aşteptau nerăbdători. Era însă un drum foarte lung, căci trebuia să parcurgem peninsula italică din nord până în sud aproape de Napoli. Sub cerul înstelat cu vraja sa misterioasă un microbuz alerga ca un bolid pe autostrăzile din istorica Italie...

Gustul dulce al libertăţii Păşisem pe un tărâm necunoscut şi un fior plăcut ne-a inundat inimile. O anume emoţie ne-a cuprins sufletul că dorinţa de evadare din cochilia în care trăisem în propria ţară se înfăptuise. Gândurile deja se adunaseră din negurile zbuciumului de acasă şi acum pluteau liniştite sub soarele strălucitor al Italiei în adierea vântului mediteraneean. Mi-am adus aminte că de curând citisem despre operele lui Michelangelo, creatorul renumitelor sculpturi Pieta şi David, dar şi a picturii Capelei Sixtine de la Vatican, apoi despre Leonardo da Vinci cu celebrele sale opere Cina cea de Taină şi Gioconda sau Mona Lisa. Mi-am adus aminte cu plăcere de frumoşii ani ai studenţiei când la Opera Română din Bucureşti am vizionat spectacolele marilor compozitori italieni, Gioachino Rossini şi Giuseppe Verdi, sau când în tihnă ascultam Anotimpurile lui Antonio Lucio Vivaldi.

Pe moment mi-am făcut mari planuri de viitor ca să vizitez,

împreună cu familia, frumoasa Veneţie cu splendorile oferite de canalele, podurile şi gondolele ce plutesc pe ape sub cerul înstelat şi să ascult în liniştea nopţii cântecul gondolierilor ce-şi plimbă perechile de îndrăgostiţi. Apoi să vizitez istorica Florenţa, un important centru cultural italian, Milano cu renumitul Dom, legendara Romă, întemeiată de Romulus şi Remus, cu Colosseum şi Columna lui Traian unde sunt sculptate în basorelief scene din timpul luptelor dintre daci şi romani, statul Vatican ce reprezintă reşedinţa Bisericii Catolice din lume cu Piaţa şi Biserica San Pietro, Napoli cu vulcanul Vezuviu care la începutul erei noastre a acoperit cu lava sa oraşul Pompei, să admirăm vestitele grădini cu statuete, fântâni arteziene şi cascade ale Palatului Regal din Caserta sau să stăm lungiţi la soare pe plaja Mării Mediterane...

Dar câte nu poţi vedea într-o ţară cu o antichitate şi o istorie de invidiat!

Totul impresionează în Italia, începând de la acei arbori uriaşi, o specie de pin, cu coroanele frumos toaletate, care se înalţă ca nişte ciuperci gigante cu pălăriile verzi, împodobind parcurile sau trotuarele străzilor, iar alteori dominând pe alocuri crestele montane. Cu excepţia lanţului muntos al Alpilor din nordul ţării, spre sud munţii sunt frecvent lipsiţi de păduri, fiind alcătuiţi mai mult din roci marine care pe ţărm uneori dispar abrupt în valurile înspumate ale Mediteranei scăldate-n razele astrului dogoritor al zilei. Destul de frecvent pe aceste „piramide” montane se ridică ruinele cetăţilor romane cu zidurile şi turnurile lor semeţe.

Un alt ornament natural ce domină zona de sud a Italiei sunt palmierii toaletaţi cu fantezie de

localnici, dând grădinilor şi parcurilor o anume atracţie, impresionând prin impozanţa lor. În acelaşi timp, balcoanele vilelor şi ale blocurilor abundă în ghivece cu flori. Nu lipsesc nici statuetele din curţile localnicilor cu Gesu şi Madona (Iisus Hristos şi Fecioara Maria) sau cu Padre Pio. Apoi, din aceleaşi curţi, dar mai ales din livezile de pe marginea şoselelor, te întâmpină cu fructele lor îmbietoare, portocali, mandarini, măslini, kiwi, rodii, smochini şi multe alte specii exotice. În a doua duminică de când sosisem pe aceste meleaguri ne-am bucurat de splendorile oraşuluistaţiune Gaeta şi de jocul fascinant oferit de valurile înspumate ale Mediteranei care se spărgeau zgomotos de zidul stâncos al muntelui ce ieşea ca o insulă din adâncuri sau se revărsau peste nisipul fierbinte al plajei. Am simţit pentru prima oară în viaţa mea gustul foarte sărat al apelor acestei mări sub un soare strălucitor şi o briză reconfortantă.

Ne-am bălăcit ca nişte copii lipsiţi de grija zilei de mâine şi întreaga ziulică ne-am luptat cu valurile de aproape doi metri care ne răsturnau spre amuzamentul nostru.

Uitasem de grijile şi frământările din ţară, rupându-ne de acea presiune psihologică şi stres care ne apăsa zi de zi. Simţeam cu adevărat gustul dulce al libertăţii.

10

Itaca

Helene Pflitsch (Germania)

Lacrima din ocean Întâlnire cu Sri Lanka - La iarnă vom fi trei luni în Sri Lanka, mi-a spus într-o zi.

L-am privit neîncrezătoare.

Perspectiva de a sta trei luni într-o ţară buddhistă era de domeniul fantasticului pentru mine, deşi nu găseam o explicaţie logică la nimic ce mi se întâmplase în ultimul an.

Apoi nu ştiam nimic de Sri Lanka, nici măcar nu îmi aminteam să fi auzit vreodată de ea.

- E o insulă în Oceanul Indian, la sud de India, m-a informat Klaus, puţin contrariat că nu ştiam acest lucru, nu pentru că îi demonstram slabele mele cunoştinţe despre statele lumii, ci pentru că el nu concepea ca cineva să nu cunoască Sri Lanka.

Vorbea despre Sri Lanka ca despre o iubită, avea cuvinte numai la superlativ, mergea în fiecare an s-o vadă şi asta se întâmpla de peste treizeci de ani. Mi-a pus în braţe un teanc de prospecte, reviste şi mici cărţi ca să fac cunoştinţă cu iubita lui, iar eu, ruşinată de neştiinţă, caut să-mi umplu lacuna. Mă deştept repede când dau cu ochii de vechiul nume al ţării, da, am fost la ora de geografie când ni s-a vorbit de Insula Celyon, beau cu plăcere ceaiul ce îi poartă numele, am auzit şi de tamili şi m-au impresionat imaginile cu prăpădul făcut de tzunami în 2004, deşi Indonezia îmi rămase mai mult în minte legat de acesta.

Devin, la rândul meu, încân-

tată, nu neapărat pentru imaginile văzute şi cele citite, mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca realitatea să mă dezamăgească, dar ochii sclipitori ai lui Klaus şi nerăbdarea lui de a sosi mai repede decembrie mă molipsesc şi pe mine. Rămân totuşi prudentă şi cu picioarele adânc înfipte în pământ, nu îndrăznesc să-mi fac planuri, prea de atâtea ori mi s-au năruit. Nici măcar viza pe paşaportul meu nu mă clinteşte, pentru că, da, peste 30 zile ai nevoie de viză turistică (valabilă 90 de zile), iar noi, românii, o putem obţine de la Consulatul srilankez din Polonia sau Germania şi costă 38 euro, cu 4 euro mai mult decât pentru germani (probabil românii sunt mai bogaţi, găseşte Klaus motivaţia).

Plecăm din Germania într-o sâmbătă, la mijocul lui decembrie, încărcaţi cu geamantane grele în care avem o mulţime de unelte pentru pescuit, cadou pentru prietenii lui Klaus, dar şi tot felul de oale şi tigăi, pentru că „acolo găseşti doar din aluminiu”, îmi explică Klaus. Cu greu mai strecor printre ele câte un tricou sau un pantalon, Klaus îmi elimină multe din obiecte, fie ele de îmbrăcăminte, fie de altă natură, îmi repetă încontinuu „De asta nu ai nevoie, de asta nu ai nevoie”, dar mă roagă să mă străduiesc să găsesc loc pentru pachetele de ţigări şi pentru o mulţime de flacoane cu soluţie

împotriva ţânţarilor.

- Găsim şi acolo, uleiul de citrice, dar are un miros care mie nu îmi place, mă lămureşte el.

Nu înţeleg eu ce şi cum, mă conformez, puţin supărată că mi-a scos sandalele cu toc şi halatul de baie.

Ca să ajungem la aeroportul din Frankfurt trebuie să călătorim cu trenul. Trăiesc deja de ceva vreme în Germania, dar nu am călătorit niciodată cu trenul şi nici nu am fost pe un peron. Mă îngrozeşte gândul de-a urca atâtea bagaje în tren, în final cu toate eliminările am rămas fiecare cu câte un geamantan de 23 kilograme şi un bagaj de mână care depăşea cele şapte kilograme regulamentare. Nu pot pleca la drum fără laptop, cameră de filmat, aparat de fotografiat, câteva cărţi să-mi ţină de urât pe plajă şi în timpul călătoriei, dar şi dicţionarul român-german, unul considerabil, germana mea de începător nu mă lasă să renunţ la el, deci, risc cu kilogramele în plus.

Primul tren în care călătorim aproximativ o jumătate de oră este un personal. Urc cu uşurinţă, peronul este la nivelul vagonului. Încerc să adulmec, să simt mirosul acela înţepător pe care îl cunoşteam în trenurile noastre, dar mă întâmpină o curăţenie desăvârşită, scaune în ordine, nescrise, netăiate şi panou care îmi anunţă (...)

Itaca

11

7

staţia următoare. Am plecat de ceva ani din Romania, cu siguranţă s-au schimbat aceste lucruri şi la noi (sau nu?).

De la Koln străbatem cei 200 kilometri cu un tren rapid, cam într-o oră. Cu siguranţă nici la călătoriile cu trenul nemţii nu sunt mai prejos ca la cele de pe autostrăzi, orice descriere este de prisos.

Ne predăm bagajele la cală, cântarul de acasă nu a corespuns cu cel al aeroportului, avem cu două kilograme în plus pentru care ar trebui să pătim 40 euro, dar chiar şi doamna simpatică de la ghişeu ne sfătuieşte să luăm cele două kilograme în bagajele de mână, nu ni le va pune pe cântar. De unde să ştie ea că valizele noastre sunt pline de scule de pescuit, oale şi tigăi şi nu avem ce să luăm la noi? Hotărâm să scoatem din pachetele de ţigări, le vârâm prin toate buzunarele, le încarc peste laptop, nu reuşim să facem două kilograme, dar doamna a fost mulţumită că ne-a văzut muncind de zor şi ne-a trecut bagajele. Îl rog pe Klaus să se ţină aproape de mine, încă nu mă descurc prea bine în germană şi bănuiesc că mă vor întreba de ţigările vârâte peste tot. Fără să ştiu cum, se interpune între noi o altă persoană, trebuie să scot laptopul din geantă, pachetele cu ţigări se revarsă peste tot, ca şi cum ar fi un râu supărat, cei de acolo zâmbesc, cred că mă întreabă cum de reuşesc să fumez atât de mult, trec, îl caut din priviri pe Klaus, aş avea nevoie de ajutor să îmi rearanjez bagajele, dar se luptă şi el cu ale lui, pachetele lui de ţigări fiind la fel de obraznice ca ale mele.

Ajungem în avion, Klaus zâmbeşte mulţumit, eu încă mă mai întreb dacă voi ajunge la destinaţia stabilită, mai trebuie să trecem peste munţi şi mări, Sri Lanka este

încă un vis.

Zburăm peste România în plină noapte, Carpaţii sunt acoperiţi de zăpadă, simt o strângere de inimă, mă gândesc la Crăciun cu zăpadă în ţara mea, regret, zbor spre Sri Lanka, dar acolo jos e familia mea.

Dubai. Avem escală. Nefiresc, nu ni se dă voie să părăsim avionul. Klaus simte nevoia unei ţigări, iar mie mi-ar fi păcut să-mi dezmorţesc picioarele, îmi pare rău, îmi va lipsi din colecţia de fotografii cea cu aeroportul din Dubai.

Zorile se arată când suntem deasupra Indiei iar răsăritul, acolo sus, printre nori este magnific.

Lacrima din ocean sau Insula de smarald, cum citisem undeva, începe să prindă contur printre norii de puf albi pe un cer incredibil de albastru, iar verdele smaraldului îmi încântă privirea.

Cobor pe pământ singalez la mijlocul lui decembrie.

Suntem întâmpinaţi de primii singalezi, lucrătorii aeroportului BANDARANAYKE - Colombo: bărbaţi mici de statură, cu pielea închisă la culoare, îmbrăcaţi în pantaloni negri şi cămăşi albe şi femei îmbrăcate în sari roz. Citisem undeva că femeile îmbracă aceste rochii doar în zilele de sărbătoare. Îmi spun: „Iată, sosirea mea aici e o sărbătoare!” şi mă simt onorată că au îmbrăcat pentru mine minunatele sari.

Rămân însă descumpănită: în locul unei statui de-a lui Buddha, aşa cum mă aşteptam, în faţa ochilor mi se desfăşoară scena naşterii lui Isus alături de un multicolor brad de Crăciun (artificial, desigur). Îmi revin repede şi pun totul pe seama ospitalităţii, peste câteva zile este totuşi cea mai mare sărbătoare creştină, iar cei care

urmează îndemnurile lui Buddha trebuie să acorde respectul cuvenit.

După ce trecem de brazi şi arcade împodobite cu globuri multicolore ne întâmpină şi statuia lui Buddha, dându-ne parcă binecuvântarea şi urându-ne zile şi nopţi liniştite printre ai lui.

Ne recuperăm bagajele, trecem de punctul vamal şi ne îndreptăm spre ieşire, unde ne aşteaptă gazdele noastre. În drumul spre ieşire, personalul responsabil cu paza şi ordinea în aeroport mi se pare mai numeros ca însuşi călătorii.

Din când în când suntem abordaţi, recomandându-ne un taxi. Dincolo de cordonul de separare, o mulţime care aşteaptă nerăbdătoare, agitată, face semne, strigă, se îmbrânceşte să ajungă în faţă, mă întreb dacă o dată cu noi soseşte şi vreun Vip, pentru că nu pot altfel să îmi explic scena din faţa mea.

Prin mulţimea şi larma asurzitoare, ce mă duce cu gândul la glasul păsărilor din Delta noastră, îl zărim pe JAYARATHNA, gazda, care ne face semne cu un minunat buchet de flori. Îmi oferă stângaci buchetul cu flori multicolore şi mă îmbrăţişează prieteneşte, ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă.

Un alt bărbat singalez care îl însoţeşte se apropie de noi împreună cu un alt oaspete „recuperat” din mulţimea gălăgioasă, îmi întinde mâna şi mă salută cu „Bună ziua!”. Îl privesc întrebătoare şi încântată în acelaşi timp. Mă lămureşte fericit că a dorit să-mi facă o bucurie şi a învăţat salutul de pe internet. Recunosc că a reuşit, în jurul meu se vorbeşte doar germana.

Ieşim din sala de aşteptare şi dăm de o altă mulţime asurzitoare, bărbaţi, femei şi copii, toţi aşteaptă ceva, sigur undeva în (...)

(continuare în pag.12)

12 spatele nostru îşi va face apariţia vreun VIP. Klaus râde de mine, nu soseşte niciun VIP, aşa e aici, fiecare are speranţe că va găsi pe cineva ca să-l transporte la vreun hotel sau să îşi dorească o cazare.

Sau pur şi simplu vin să privească.

Urcăm în microbuzul care ne aşteaptă şi intrăm în ceea ce am numit eu „o lume nebună, nebună!”.

Prima imagine este aceea a unei staţii de taximetre, plină cu tuktukuri colorate. Şoferii acestora roiesc pe lângă călătorii sosiţi, negociind preţurile în singaleză, engleză, germană...

Se circulă pe partea stângă.

Mintea mea preocupată cu imaginile ce se desfăşoară cu repeziciune uită asta şi... scot primul strigăt de disperare văzând autobuzul care se îndreptă vijelios spre noi.

Este doar începutul unei călătorii pe care nu mi-am imaginat-o că se va termina cu bine. Deşi sunt obişnuită cu aglomeraţia oraşelor ceea ce m-a întâmpinat aici nu pot descrie în cuvinte. Nu am putut şi nu reuşesc încă să îmi explic, cum pe aceeaşi bandă şi în acelaşi timp pot circula un biciclist, un motociclist, un tuktuk şi un camion sau un autobuz, sau mai ştiu eu ce alt fel de maşină. Nu pot să îmi dau seama în ce an se găseşte ţara asta, pe lângă maşini luxoase, de ultimă generaţie, în speţă mărci japoneze, văd camioane şi autobuze care îmi amintesc de Romania anilor ´70.

Parcă s-au adus aici toate autobuzele noaste obosite, într-o rână, sau toate camioanele ce lăsau în spatele lor un nor gros de fum negru. şi, printre ele, pietoni deloc grăbiţi, sau pur şi simplu o vacă sau un câine apar pe neaşteptate.

Sărăcia acesteiţări mă izbeşte în primele momente neplăcut, pentru că ea este însoţită de dezordine şi mizerie. Prietenul meu îmi citeşte asta pe faţă şi îmi spune:

Itaca - Ţi-am spus că aici este o altfel de LUME. Aici vii şi nu te mai reîntorci niciodată, sau revii şi revii...

Nu îl mai aud. Spectacolul ce se desfăşoară în faţa mea pune stăpânire pe mine şi încet, încet, mă prinde în vraja lui. O vrajă care fascinează, care mă face curioasă şi care mă încântă cu fiecare clipă care trece. Uit şi de blugii care mi s-au lipit de picioare, şi de faptul că mi le simt grele, de plumb şi nu mai reuşesc să îmi încalţ pantofii ce mi i-am descălţat pentru o clipă, uit de oboseala călătoriei lungi, parcă nici nu mai mi-e sete, singurul lucrul pe care mi-l doresc este să observ, să observ, să observ.

Oprim să ne astâmpărăm setea. Este un mic local pe care l-aş asemui cu o cofetărie de cartier de la noi. Fără să am vreo speranţă, întreb dacă nu este o toaletă. Însoţitorul nostru se informează şi îmi indică drumul. Toaleta se află în partea laterală a cofetăriei şi este separată de mica terasă printr-un zid. Vreau să intru, dar un bărbat mă opreşte în timp ce îmi vorbeşte într-o limbă ce nu o înţeleg. Bănuiesc că toaleta este ocupată şi asta doreşte să-mi explice prin gesturi şi vorbe. După câteva minute, de după zid îşi face apariţia un al doilea bărbat cu o găleată şi o mătură în mână. La fel ca şi primul, îmi spune ceva, nu le înţeleg vorbele, dar din mimica lor îmi dau seama că îşi cer scuze pentru condiţiile pe care mi le pot oferi şi că nu au făcut altceva decât să cureţe locul, pentru ca eu, un străin de ţara lor, să găsesc totul curat. Iar gestul m-a impresionat.

Ne continuăm drumul şi intrăm pe autostrada nefinalizată încă (nu este un lucru nou pentru mine). De-o parte şi de alta a autostrăzii se desfăşoară peisajul verde al Sri Lankăi. Din viteza maşinii

fac cunoştinţă cu plantaţii de orez, de cocotieri şi palmieri, arbori de cauciuc, zăresc un templu hindus, mi se spune că este părăsit.

După o călătorie de aproximativ o oră jumătate ajungem la destinaţie, unde soţia şi fiica lui Jayra (aşa i-am prescurtat numele gazdei noastre) ne întâmpină la poarta casei.

Casa, de un alb strălucitor, cu terase largi şi ferestre mari, se află la vreo trei sute de metri de plaja Bentota. Lângă poarta mare de inox un copac îşi pleacă aproape până la pământ crengile încărcate de flori liliachii. Un copac mare, mi se spune că este un mango, se află în partea dreaptă a casei, umbrind cu crengile lui una din camerele de oaspeţi de la parter. Sub el, în ghivece, o mulţime de alte flori. Un copăcel încărcat cu flori albe ne râde bucuros, iar un trandafir roz, pe care îl am şi în curtea casei din România parcă îmi spune: „Vezi, trăiesc şi eu pe aici!”

Pe partea opusă a străzii înguste, o mulţime de flori galbene se ridică spre soare ca şi cum ar vrea să ajungă din urmă cocotierii mai înalţi decât casa. Acolo sus, zăresc nucile galbene de cocos, gata-gata să pornească în plonjon spre pământ.

Păsărele mici pe gard, printre crengile copacilor sau pe cablurile de curent îşi cântă trilulilu, fericite de razele strălucitoare ale soarelui. Cerul este de un albastru copleşitor, fără urmă de nori. În partea stângă a casei, o construcţie portocalie îi atrage atenţia prietenului meu. Nu era aici în anul trecut. Mi se spune că acolo a fost o şcoală, se mai văd zidurile ei, care a fost dezafectată după Tsunami din decembrie 2004. În faţa ei s-a construit un „hotel şcoală” încă nefuncţionabil, dar (...) (continuare în pag.13)

Itaca

13

7

în următoarele zile am văzut băieţi care lustruiau, vopseau, aranjau (că doar aşa se învaţă meserie!).

La parterul casei se află dormitoarele familiei, bucătăria şi două camere de oaspeţi, dotate fiecare cu baie şi ventilatoare mari.

Patul mare este protejat de plasă împotriva ţânţarilor, plasă care de altfel se găseşte şi la geamurile mari. Tot la parter se află o cameră mare în care se serveşte masa, există telefonul şi legătura la internet, precum şi un televizor la care poţi urmări ştirile şi interminabile seriale tip telenovele, asta bineînţeles dacă ştii singaleza.

Casa este împrejmuită de o terasă, unde serile poţi savura o delicioasă băutură făcută din fructe exotice de mâinile pricepute ale frumoasei singaleze, Nuşika. Sau

pur şi simplu te poţi răcori cu o bere „Lion”, care, dacă o bei într-un timp scurt, este la fel de delicioasă ca berea din oraşul meu natal Cluj, „Ursus”.

O scară de inox duce la etajul casei unde se află un apartament mare şi cea de-a treia cameră de oaspeţi. Un copac pe care nu îl cunosc îşi întinde crengile spre terasa de la etaj, crengi, în care frunze mari acoperă nişte fructe de culoarea verde de mărimea unui pepene galben. Mi se spune că este un copac Jack şi că fructele lui pot ajunge chiar la douăzeci de kilograme. Ele pot avea gusturi diferite de la copac la copac. Unele sunt dulci şi aromate (eu una nu mă satur mâncând aceste fructe, atât sunt de gustoase), iar altele pot avea gust de cartofi. În curtea şcolii

în apropierea gardului care delimitează proprietatea, un alt copac interesant îşi înalţă coroana spre cer.

Este un Tamarin, ale cărui fructe dulci acrişoare sunt învelite într-o crustă maronie.

Ne abandonăm bagajele în cameră lăsând pentru mai târziu aranjatul lor, îmbrăcăm pantaloni scurţi şi tricou subţire, bem ceaiul negru, de Ceylon, puţin pişcător din cauza plantei adăugate în el, „care face bine la stomac”, fac abstracţie de picioarele umflate din cauza lungii călătorii cu trenuri, avioane şi maşini şi străbat cei trei sute de metri până la plaja Bentota, ca să îmi răcoresc trupul în apa Oceanului Indian.

La ceas de seară, fac cunoştinţă cu valurile înspumate ale Oceanului Indian.

George Roca (Australia)

Sub Crucea Sudului (1) Ţara norocoasă „The lucky country”, aşa îi spun localnicii Australiei... adică „ţara norocoasă”! După aproape 30 de ani de şedere pe aceste meleaguri îndepărtate, deseori mi-am dat seama că au dreptate. Majoritatea emigranţilor sosiţi aici doar cu o bocceluţă s-au bucurat de oportunităţile oferite de noua patrie, unde prin muncă şi integrare au ajuns să aibă o viaţă prosperă, desigur cu mult mai bună decât cea pe care au avut-o pe meleagurile de unde veneau. Mulţi dintre cei care au călcat

pe acest pământ „nou”, realizând la ce distanţă este situat acesta de ţinuturile natale, cuprinşi de sentimentalism, şi-au spus în gând că după o perioadă de şedere şi de „făcut bani” se vor reîntoarce acolo de unde au venit... Totuşi, marea majoritate au rămas aici până la moarte, iar dacă unii mai tenace, cuprinşi de nostalgie şi dragoste de tărâmurile strămoşeşti, au încercat să se reîntoarcă „definitiv” la vechea vatră, nu au putut să se reacomodeze şi după o scurtă perioadă

de zbucium... au făcut eforturi să revină în Ţara Norocoasă! De fapt, această boală am putea-o numi „emigritis”. Fenomenul este foarte complex şi uneori greu de înţeles.

Desigur, acesta nu este lipsit de suferinţă, durere sufletească, ambiguitate şi chiar diminuarea identităţii naţionale. Totuşi vibraţiile pozitive pe care le oferă continentul de la Antipozi sunt ca acel sunet suav de theremin pe care, odată ascultat, (continuare în pag.14)

Itaca

14 7

nu-l poţi uita, asemuindu-l cu „capcana” întinsă de cântecul sirenelor.

Australia are suflet, trăieşte din plin, îşi iubeşte naţionalii, îi răsfaţă şi le oferă oportuntăţile unei vieţi decente. Departe de „lumea dezlănţuită”, fără să fi avut războaie locale sau animozităţi teritoriale şi etnice, oamenii gândesc mai curat, poate chiar mai naiv decât mulţi din alte locuri declarate „fierbinţi”! Nu vorbesc niciodată urât de o altă naţie... Desigur că mai fac glume inocente folosind demonime prin care îi numesc pe americani „yankies”, pe francezi „froggies” (broscuţe!), pe englezi „pommies” (abrevierea „pome” derivând, pare-se, de la „Prisoner of Mother England”), pe neo-zeelandezi „kiwies” (după faimoasa pasăre kiwi)... Engleza australianului de rând conţine o mulţime de elemente argotice, majoritatea aduse de strămoşii exilaţi aici de pe malul Tamisei sau din East End-ul londonez, elemente şi accente în vorbire care au asociaţii lingvistice cu limbajul cockney. Astfel, ajungând într-o localitate de provincie poţi fi întâmpinat cu o frază de salut pe care nu o pot înţelege nici cei buni vorbitori ai englezei literare care nu aparţin acestor locuri: „G'day mate, howsit hangin'? Bewdy Bonza love. Goin down the pier in me thongs to perv at the Sheilas!”. (Hello my good fellow. How are you feeling today?

Everything is going exceedingly well my dear friend. I am going to the boardwalk wearing my sandals to look/ogle at the beautiful ladies of leisure!”), adică într-o traducere mai colorată pe româneşte ar fi „Salutare dragă amice! Cum o mai duci cu sănătatea? La mine toate merg la superlativ. Mă duc pe faleză, la o plimbare lejeră în şlapi, pentru a admira reprezentan-

tele sexului frumos”. Pentru „la revedere” se foloseşte „hooroo”, adică „goodbye” mai pe înţelesul anglofililor...

Un australian get-beget se declară „fair-dinkum” (original) sau „true-blue” (adevărat), dar la general se alintă cu drăgălăşenie cu diminutivul „aussie”, sau „ozzie”!

Tasmanienii sunt numiţi „tassies” chiar şi la ştiri sau la emisiunile sportive de la televizor! Inclusiv politicienii, pentru a părea mai populari, folosesc un limbaj apropiat de cel al australianului „de provincie”, chiar dacă majoritatea şi-au facut studiile la cele mai de seamă universităţi din lume. Australia şi Noua Zeelandă, în jargonul „aussie”, sunt numite „Down Under”, adica „ţara de la... dedesubtul cel mai de jos”, făcându-se referire la aşezarea geografică a acestor ţări pe harta globului pământesc. Australianul foloseşte foarte multe diminutive în vorbirea de zi cu zi! Astfel motocicliştii sunt porecliţi „bikies”, biscuiţii „bikkies”, micul dejun „brekkie”, şoferii de taxi „cabbies”, poştaşii „posties”, ecologiştii „greenies”, bomboanele „lollies”, ţânţarii „mozzies”... Persiflant, unele grupuri sociale sunt categorisite ilar precum „bogans” – cu referire la cei care stau toată ziua în cârciumă şi beau bere, „bludgers” leneşi sau cei care nu vor să muncească, „yobbos” – aşazisa clasă muncitoare neevoluată, „yuppies” – tinerii snobi ai clasei de mijloc sau „băieţii de banigata”, „wuppies” pensionarii încă activi... Mai întâlnim pe aici şi „mobies” sau „dobies” (Mum/Dad Older, Baby Younger), adică cei care au devenit părinţi la bătrâneţe, „limers” (Less Income More Excitement) – mai puţin venit, dar mai multă distracţie, „hanks” (Health an Nature Keepers) – naturişti.

Australianul tradiţional îl recunoşti de la o poştă. Salută când trece pe lângă tine! Indiferent de vârstă se îmbracă specific, cu ciorapi trei sferturi şi pantaloni scurţi.

Deseori este încălţat cu bocanci, iar pe cap poartă faimoasa pălărie numită akubra! În oraşe îl întâlneşti frecvent prin aeroporturi, gări sau locuri publice pe unde lucrează.

Cel din provincie este şi mai simpatic! Foarte vorbăreţ, adoptând un limbaj colorat, folosind o voce de cap, este oricând pus pe glume, sau pe „mişto”, fără să aibă intenţia să te jignească... Poartă o akubră decolorată de soare de borul căreia atârnă bile înşirate pe sforicele... având menirea să alunge, prin mişcări bruşte ale capului, sâcâitoarele muşte care se găsesc vara din abundenţă peste tot datorită multitudinii de animale domestice!!! De fapt chiar „salutul traditional australian” este luat în derâdere fiind reprezentat sub forma datului din mâini pentru a alunga muştele de pe faţă! Aici nimeni nu se supără sau simte jignit dacă faci o glumă de genul acesta!

Inclusiv celebrul comentator american Bryant Gumbell de la CNN, a hiperbolizat „salutul australian” într-una din transmisiunile pe care le-a făcut la Olimpiada din 2000 de la Sydney.

Aborigenii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor teritorii.

Se estimează că sunt aici de mai bine de 30.000 de ani. Guvernul duce o muncă asiduă pentru emanciparea lor şi pentru intergrarea în societatea australiană. Destul de taciturni, îşi deschid foarte greu sufletul în faţa omului alb care le-a pricinuit foarte multe necazuri şi răutăţi pe parcursul timpului.

Populaţia indigenă este estimată după ultimele recensămite la aproape o jumătate de milion, adică 2,7% din întrega populaţie (...)

Itaca australiană. La venirea europenilor aceştia vorbeau peste 250 de limbi şi peste 500 de dialecte, în prezent acestea fiind reduse la doar 15 limbi. În prezent, majoritatea vorbesc limba engleză presărată cu cuvinte din limbile indigene, dezvoltând astfel o limbă denumită engleza aborigenă australiană.

Cultura acestora este foarte interesantă. În artele plastice excelează printr-un gen de pictură format din linii şi puncte foarte apreciat de iubitorii de frumos. Necunoscând scrierea alfabetică au transmis literatură (în special legende) prin tradiţie orală sau prin pictograme.

Muzica este de asemenea un mod

de manifestare artistică a aborigenilor. Folosesc cu precădere un instrument de suflat denumit didgeridoo, elemente de percuţie combinate cu sunete cântate vocal. Desigur că mai sunt şi în prezent fricţiuni şi neînţelegeri între această grupare dezavantajată şi restul poporului australian, dar printr-o politică reconciliantă se ajunge deseori la un numitor comun atât de necesar pentru crearea unui echilibru şi o integrare cât mai „lină” a acestora în structurile naţiunii australiene moderne.

Nu pot să închei fără a evidenţia aportul românilor la societatea multiculturală australiană.

15 Statisticile recente estimează că în această ţară trăiesc peste 20 de mii etnici de origine română. Primii emigranţi au sosit pe la începutul secolului XX, apoi o grupare mai omogenă a fost remarcată în anii care au urmat celui de al doilea război mondial. După căderea comunismului foarte mulţi intelectuali şi profesionişti au fost admişi să se stabilească aici pe criterii de cerinţe şi selecţie profesională. Dar despre aceaştia vom vorbi mai detaliat într-un articol viitor. Să ne citim de bine! Hooroo!

Povestaş pe prispa casei româneşti din Australia Din îndepărtata Australie, George Roca vine în prispa casei româneşti şi ne deapănă câte ceva din lumea mare şi necuprinsă.

Ardeleanul nu se dezminte, în ciuda deceniilor petrecute altundeva. Sobru, discret, cu grijă şi cu prudenţă de abordare, ne iniţiază asupra percepţiei domniei sale despre tărâmul adoptiv. În fapt, domnia sa ne constrânge subtil să înţelegem treptele unei civilizaţii multiculturale, rezidenţii, nouveniţii şi aborigenii patrimoniali. Cuvintele se întocmesc în actul de opinie şi informare, cu simplitate, într-o tonalitate în care lectorul poate sesiza cu uşurinţă o dreaptă măsură, o alternanţă a evocării detaliului pitoresc, vivant cu aspectele de generalitate.

În aparenţă nu e nimic spectaculos. Iar dacă prin spectacol înţelegem anomalia şi stridenţa, chiar nu e nimic din toate acestea.

Pur şi simplu George Roca ne iniţiază în reperele normalităţii, în cotidianul unei civilizaţii statornicite prin simbioza straturilor de populaţii şi de interese, prin eludarea controverselor şi confruntărilor ineficiente, deci inutile. Australia – tărâm al civilizaţiei multietnice şi multiculturale, un creuzet al convieţuirii nonviolente între semeni.

Pare chiar o cetate a utopiei, în contextul conflictelor globalizate.

Am convingerea că povestaşul de pe prispa casei româneşti din Australia, are multe a ne spune despre natura umană, dinspre spaţiul

Comentariu critic

australian al trăirii fără patimă şi ură.

Conştiinţa faptului că sunt „veniţi” în „ţara norocoasă” îi uneşte pe cetăţenii australieni într-o comunitate în care „ambiguitatea sau diminuarea conştiinţei naţionale” au devenit, paradoxal, elementele unificatoare. Toţi au avut de pierdut din zestrea matricială şi memoria comună a suferinţei începuturilor de acomodare i-a unit într-o comunitate exemplară. Este de dorit să-l însoţim ca lectori, cu fidelitate, pe George Roca Sub Crucea Sudului, unde germinează fapte şi reflecţii interesante.

Virginia Paraschiv

16

Itaca

Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania)

Ispita tiparului „Bine ai venit printre noi, Georgică! Cu ocazia naşterii tale, îţi urăm din toată inima să ai o viaţă minunată, să fii sănătos şi să asculţi de părinţii tăi cei grijulii, care te iubesc tare!” Semnează: „cu mult drag, mami şi tati Ionescu.”

Avem aici de-a face cu o mostră de anunţ apărut deunăzi într-un ziar local, anunţ care mie îmi provoacă perplexitate. Îmi pun întrebări, inevitabil. Cât de genial trebuie să fie Georgică, dacă – proaspăt născut – citeşte deja ziarul?

Dacă-l citeşte, oare va avea bunul simţ să urmeze sfaturile binevoitoare ale părinţilor săi? Dacă nu-l citeşte – ceea ce e foarte probabil – la ce le-a folosit părinţilor lui publicarea anunţului? Înţeleg, fireşte, că avem de-a face cu întemeiata mândrie a unor părinţi fericiţi. Dar în ce măsură sunt ei mai fericiţi dacă îşi revarsă preaplinul pe căi publicistice, peste un întreg judeţ? Vorba ceea: „ce ghişeft făceau?” Mă întreb dacă întrebările mele vor afla vreodată un răspuns satisfăcător. „Cazul Georgică” e doar unul din numeroasele cazuri de, hai să-i zicem, „comunicare unilaterală”, cu care ne confruntăm zilnic, fără s-o fi solicitat. Unele dintre ele sunt atât de savuroase, încât, dacă dispar, le simţim lipsa. Spre exemplu: nu mi-a fost uşor să constat deunăzi că administraţia locală a

dispus zugrăvirea proaspătă a podului pe care trona de-o veşnicie o delicioasă declaraţie de dragoste în grafitti: „te iubesc, vulpeo!”. Sau: ce mă voi face dacă într-o bună zi, când voi vizita din nou muzeul de arheologie, nu voi mai găsi pe interiorul uşii toaletei damelor, scris cu pixul, „Matame Pablito, porque no te puedo olvidar!” („Omoară-mă, Pablito, căci nu te pot uita!”), semnat Lucrezia?! Ce vrei mai multă sinceritate şi spirit autentic sută la sută, din rărunchi? Ce păcat că Pablito nu va frecventa niciodată WC-ul de dame de la muzeu! Lucrezia rămâne neconsolată.

Mişcător - nu-i aşa? Omul, aflat în imposibilitatea de a comunica cu sursa neliniştii sale, iniţiază pe cont propriu un dialog cu lumea întreagă, sperând ca, pe calea asta ocolită, să găsească răspuns la întrebările care-l macină. Poet, ce mai! Bravo celor care nu se dau bătuţi niciodată. În definitiv, sunt nişte optimişti.

Bine, bine, dar „cu calul ce-aţi avut”? Ce vină avem noi dacă Lucrezia nu recepţionează reciprocitate din partea lui Pablo?

Ce vină are podul, de l-au mâzgălit aşa, cu vopsea? Ce vină au avut colegii mei de şcoală, Menelau Pop şi Anofel Candrea, că părinţii lor au vrut să-i boteze sofisticat?

Strigă mut după ajutor textele care ne terorizează la tot pasul, create

de comici involuntari, copleşiţi de nevoia de a ieşi din anonimat cu orice preţ. Toţi sperăm nemărturisit că suntem deosebiţi, că va veni şi vremea noastră, că ne vom îmbăia într-o bună zi în binemeritata admiraţie a celor din jur, atunci când talentul care mocneşte în noi va ieşi la rampă. Rămâne de clarificat doar un mic detaliu: unde, mai exact în ce domeniu, se ascunde talentul nostru? Fiecare are dexterităţi ieşite din comun; problema e doar cum le detectăm. Ca-n cântecul acela la modă: „am memorie, dar nu ţin minte unde-o ţin”.

Câtă vreme putem, lăsăm urme vizibile ale trecerii noastre prin lume, după posibilităţi, ba strigând cât ne ţine gura, ba înnegrind hârtia, torturând tastatura, scrijelind scoarţa copacilor, în nisipul plajei, pe placa indicatoare de pe vârful Moldoveanu sau – de ce nu? – la nord de Cercul Polar.

Un alt exemplu de „agresare textuală”. Te plimbi liniştit pe stradă; în faţa ta merge un individ cu un tricou imprimat. Până să te dezmeticeşti, te-ai şi trezit citind ce scrie pe pieptul lui. Ba chiar te grăbeşti să ajungi la capăt înainte să dea colţul, ca să nu pierzi cumva o informaţie preţioasă de pe spate.

Afli probabil că e adeptul unei mărci de băuturi răcoritoare, al muzicii pop sau, dacă ai ghinion şi textul e mai lung, tricoul lui îţi (...)

Itaca

17

7

aduce la cunoştinţă că acum cinci ani, „mama lui a făcut concediu pe Coasta de Azur şi, pentru că-l iubeşte nespus, i-a adus tricoul de faţă, drept cadou”. Observi prea târziu că ţi-ai risipit timpul de pomană. Dar parcă poţi să te abţii? La următorul pas te trezeşti citind un afiş publicitar sau te miri ce fiţuică purtată de vânt.

Dar de ce să critic pe alţii, când eu însămi cad în repetate rânduri în „nevinovata” capcană a benzii de celofan roşu, care înconjoară pachetele de zahăr vanilat din bucătărie? Invariabil, când mă aşez pe scaunul de la fereastră, îmi intră automat în câmpul vizual colţul de vitrină, din care mă pândeşte perfid capcana cu zăhărelul. Şi încep hipnotizată să citesc ca un automat:

6 plicuri - 6 plicuri – 6 plicuri – 6 plicuri – 6 pli... Ptiu, drace, blestemată obsesie!

Oare cu ce îşi omorau oamenii timpul înainte de inventarea tiparului? Cu siguranţă aveau atenţia la fel de distributivă ca şi noi, încercând să zărească la timp eventualele pericole ascunse prin tufişuri. Aici un mistreţ, mai încolo un bizon, la liziera pădurii un urs, sau, cocoţat în măr, vreun şarpe, îndemnând la mâncat mere. Ispita e mai veche decât însăşi galaxia Gutenberg. Azi, urmaşii lui Adam şi Eva mătură din priviri cantităţi imense de informaţie împrăştiate pe afişe, firme, pereţi, haine, hârtii şi ecrane. Strecurăm totul cu grijă, păstrăm ce vrem şi ne stoarcem la momentul oportun de informaţia

adecvată. Şi asta să ne facă bogaţi?

Cel puţin aşa se zice, că cine e informat, e un om bogat. Televizorul meu e un om bogat, asta e cert.

Se spune că ne săpăm mormântul cu dinţii, adică murim în funcţie de ce şi cum mâncăm. O fi, dar eu cred că drumul până acolo ni-l presărăm cu „semne de circulaţie” pe care le „mâncăm” din ochi. Sunt texte de tot soiul, care ne populează mintea până în cel mai ascuns ungher, de la reclame şi instrucţiuni de programat maşina de spălat, până la romane poliţiste, cărţi şi reviste.

Vrea cineva să mă contrazică sau să completeze ceva? Nicio problemă: aştept reacţia. Evident redactată curat, sub formă de text.

Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Sub teroarea rachetelor De multe ori m-am întrebat „de ce până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”?! Doar se ştie că sfiinţii nu sunt carnivori. Şi chiar dacă or fi, că doar nu ştim noi totul despre sfinţi, există şi zile de post de carne pe care sfinţii, fără îndoială, le respectă cu sfinţenie. Aşa deci, cu precauţie, se poate ajunge la Dumnezeu într-o zi de post. În rest n-ai de ce să te temi, că doar se ştie: Dumnezeu nu bate cu ciomagul.

După tot acest raţionament, mi-am zis că într-o zi îmi voi lua şi

eu inima în dinţi şi mă voi duce la Dumnezeu. Şi a venit şi ziua aceea!

Era sfârşit de iulie. Nu mai ţineam minte de câte ori sunase alarma în acea zi, dar ultima mă zdruncinase atât de tare cu casă cu tot, cu geamuri, tot ce era pe lângă mine, în mine, iar eu tremuram ca piftia. Ce mai, stresul era total. Şi pentru că nu mai ştiam cu certitudine că exist sau doar mi se pare, mi-am zis că starea asta este cea mai potrivită pentru a-L aborda pe Dumnezeu. Mai ales că era o zi de post.

Urc eu până la Dumnezeu, şi acolo ce să vezi?! Dumnezeu înconjurat numai de lume bună! Cei mai mari oameni de stat, cei mai mari oameni de afaceri (unii aflaţi deja în litigii cu organele oficiale anticoruptie, alţii... încă nu), cei mai mari interlopi, care erau aşa de bine amestecaţi printre oamenii de stat şi cei de afaceri, încât trebuia să priveşti cu maxim de atenţie pentru a nu-i confunda. De fapt confuzia era atât de generală, încât atenţia nu-mi prea folosea. (continuare în pag.18)

18

Deci, cuget eu, asta este lumea bună, cea mai bună, pe care o vedem zilnic pe ecranele televizoarelor noastre, despre care urlă presa şi pe care mulţi, foarte mulţi, o invidiază... Şi acum... iată-mă alături de ei!

Primul efect asupra mea al acestui foarte distins mediu a fost creşterea vertiginoasă a tupeului.

Creştea tupeul în mine ca inflaţia monetară în vreme de criză. Deci, influenţa mediului asupra individului nu-i vorbă în vânt, cuget eu, amintindu-mi de lecţiile de la învăţământul politic. Şi, cu tupeul ajuns la cote maxime, mă adresez lui Dumnezeu: – Doamne, vreau să stăm de vorbă, între patru ochi.

Surprinzându-L privindumă într-un anume fel, am înţeles că ştie că nu sunt „de-al casei”. Mă rog, nu era musai să fii Dumnezeu ca să-ţi dai seama că nu fac parte din „lumea bună” a raiului. Totuşi, mi-a răspuns cu blândeţea Lui binecunoscută, căci El nu face discriminare între creaturile Sale.

– Spune-mi, te ascult.

– Doamne, problema pentru care m-am încumetat să ajung până la Tine este gravă, gravă de tot, cea mai gravă problemă din zilele noastre, a pământenilor: PETROLUL! – Vrei să devii petrolist? mă

Itaca întreabă Dumnezeu, cu intenţia de a detensiona atmosfera într-o notă glumeaţă.

– O, Doamne, nu! îi răspund eu cu năduf, neluându-I în seamă intenţia. Şi chiar dacă aş vrea, ar fi imposibil. Petrolul este de multă vreme împărţit definitiv. Şi asta nu ar fi prea rău, dacă ar fi încăput pe mâinile unor oameni de bine, şi mă gândeam că doar Tu, Doamne, ai mai putea îndrepta lucrurile, dar după câţi mari petrolişti am văzut în preajma Ta, am început să mă îndoiesc...

– Ai un bun spirit de observaţie!

– Nu-ţi trebuie, Doamne, un prea mare spirit de observaţie, ci doar vederea bună şi, în plus, îi recunoşti după veşminte...

– Ce să fac, fiule, îmi răspunde Dumnezeu după o scurtă pauză, sfinţii mi i-au pripăşit pe aici... că deh... şi sfinţii... cu interesele lor. De câte ori se întoarce câte unul de pe pământ, unde coboară cu vreo sarcină cerească, Îmi face capu’ mare cu tot felul de idei noi.

Ba că de când este atâta democraţie pe pământ sunt unii muritori care au depăşit standardele de viaţă ale raiului, ba că sunt unii sfinţi pe pământ care au mai multă libertate de acţiune decât au sfinţii din rai, plus că au „raiul” lor la picioare, rai în care nimic nu le este interzis. Mă rog, I-am lăsat de şi-au făcut partide de stânga, de dreapta, unele chiar extremiste, sperând că doar aşa se vor mai potoli. Da’ de unde! Şi-au schimbat partidele între ei, le-au desfiinţat, au înfiinţat altele. Câte calomnii, câte injurii îşi adresează unii altora! M-au adus în pragul disperării.

– Iartă-mă, Doamne, dar dacă ai participa la niscai discuţii parlamentare pe pământ, ai deveni mai înţelegător...

Fără să-mi răspundă, Dumnezeu,

continuă cu năduf: – Mai de curând, au organizat un summit al şefilor de partide la care am fost invitat şi Eu. Tema în discuţie: drepturile Omului. Câte Mi-au auzit urechile şi atunci! În cele din urmă au vrut să audă şi părerea Mea. Eu mi-am spus părerea despre drepturile omului atunci când am trimis pământenilor cele zece porunci. Respectaţi-le şi problema va fi rezolvată. Atunci, unul dintre sfinţi M-a înfruntat. Mi-a zis că Eu personal sfidez drepturile Omului, de vreme ce refuz să negociez cu opoziţia despre dreptul acesteia de a avea acces în rai..

Trebuie să recunosc că această ultimă destăinuire m-a alarmat, că doar ştim cu toţii cum se numeşte opoziţia lui Dumnezeu!

Cum, dom’le, chiar atât de sus să ţintească acestă opoziţie? Deşi simţeam cum urcă în mine o mare nelinişte, mi-am adunat puterile şi m-am adresat din nou lui Dumnezeu.

– Doamne, înţeleg şi mă nelinişteşte profund criza politică a raiului. Totuşi, Doamne, fă ceva. Nu mai avem linişte, ne temem pentru vieţile copiilor noştri, ale noastre, a societăţii în care trăim. Şi ăsta e doar începutul. Toată planeta noastră este ameninţată. Fă, Doamne, ceva cu petroliştii ăştia!

– Uşor de spus, îmi spune El. Mai bine hai cu Mine să privim împreună grădinile raiului. Şi am privit…

– Doamne, ce grandios parc auto! Ale cui sunt toate splendorile astea?!

– Ale cui... ale sfinţilor. Şi-a tras fiecare câte un merţzan, sau BMW, sau mă rog, pe ce li s-a pus pata sau ce au vrut muşchii lor... şi acum sunt dependenţi de benzină.

Cum să le mai dea ei „ţeapă” petroliştilor? În alte situaţii m-ar fi amuzat să-L aud pe Dumnezeu (...)

Itaca

19

7

vorbind atât de lejer limba română „modernă”. Dar în faţa acestei drame dumnezeieşti nu mi-a mai dat mâna.

– Doamne, de unde au sfinţii atâţia bani?!

– Păi, nu le trebuie bani.

Lucrurile stau foarte simplu: cei interesaţi trimit sfinţilor acatiste cu dorinţele lor, sfinţii fac „slujbe” pentru împlinirea acestor dorinţe, şi dacă nu le iese din prima repetă slujba, le mai vin şi alţi sfinţi în ajutor, se roagă împreună şi în cele din urmă acatistul se rezolvă...

– Doamne, să înţeleg că, pentru a-şi face plinul la limuzină şi, mă rog, tot felul de alte plinuri, sfinţii trădează cauza pentru care au ajuns în rai, cauza pământenilor?!

După o tăcere care... spunea mult, Dumnezeu mi s-a destăinuit: – Îi regret pe dinozauri! Şi ei se mâncau unii pe alţii, ca şi voi, oamenii, dar numai când erau înfometaţi. Ei nu invidiau, nu urau şi nu mi-au pus niciodată Pământul în primejdie.

Copleşit de destăinuire, am încercat totuşi să-l apăr pe om.

– Doamne, tot ce spui este adevărat, dar ei nu aveau monedă.

Deci nu aveau de ce să facă politică

şi nici de ce să se invidieze sau să se urască între ei... de nu s-ar fi născut moneda...

– Da, ştiu! Asta a fost lovitura sub centură pe care Mi-a dato opoziţia... Încă de la început, Mi-a sabotat creaţia Mea de vârf, OMUL! Cine nu ştie că banul este ochiul dracului, mi-am spus eu în gând. Şi, dumirindu-mă că nici Dumnezeu nu mai are soluţii în problema petrolului, având în vedere dependenţa de petrol a raiului, îmi căutam cuvintele potrivite pentru rămas bun.

Trebuia să-mi las loc de bună ziua pentru cazul în care alte crize – care încep deja să se prefigureze – mă vor determina să repet experimentul. Când, deodată, Dumnezeu mă luă prin surprindere: – Fiule, vreau să fii purtătorul meu de cuvânt!

Nu L-am lăsat să termine.

M-am prăbuşit la picioarele Lui şi L-am implorat: – O, Doamne, nu! Ştim cu toţii ce înseamnă să fii ales de Tine, e o cinste mult prea copleşitoare, cei aleşi de Tine plătesc pentru această cinste de mii de ani şi, se pare, încă nu s-au achitat.

Atunci, cum m-aş putea achita eu,

Bahai Gardens, Haifa, Israel

cu câţi ani mi-or mai fi rămas până la maximum 120 cât îmi urează familia şi prietenii să trăiesc, când sărbatoresc ziua mea de naştere?!

Cred că L-am dezamăgit pe Dumnezeu. Dar există oare vreun pământean care să nu-L dezamăgească?! Şi, pentru că la despărţire doream să-I arăt că nu sunt străin de graiul în care s-a adresat El prima oară omului, i-am zis: – Shalom, Doamne, şi rămânem „be cheser“.

Da’ nici El nu s-a lăsat mai prejos şi a ţinut să-mi arate că e la curent cu ultimul import lingvistic la români: – OK, o zi bună şi ai grijă de tine... Super... Şi acum, pentru că am revenit cu picioarele pe pământ şi pentru că e noapte, târziu, caut un gând optimist pentru un somn bun.

Cum eu nu duc lipsă de gânduri optimiste, am găsit foarte repede unul: cafeaua de mâine dimineaţă.

Parcă îi simt deja gustul în cerul gurii. Mă voi trezi în zori şi, sper, am s-o beau înainte de prima alarmă. Şi mai sper ca aceste rânduri să nu fie ultimele pe care le scriu.

Haifa, sfârşit de iulie 2006

20

Itaca

Irina-Maria Stoica (Italia)

Clopotul de marmură Cu ocazia aniversării a 45 de ani de la cutremurul care a lovit Valle del Bellice, Sicilia, în 1968 În ianuarie 1968 a început în Sicilia de vest o lungă perioadă seismică ce s-a încheiat în februarie 1969 şi a fost caracterizată printr-un număr mare de şocuri puternice care au avut loc între 14 şi 25 ianuarie 1968.

Cutremurul din 1968 a început dramatic pentru acele zone expuse din vestul Siciliei mai ales pentru clădirile care erau destul de dărăpănate în acea perioadă şi care s-au prăbuşit imediat sub loviturile sacadate ale acelui cutremur. Oamenii acelei ţări au fost alcătuiţi în mare parte din bătrâni, femei şi copii, deoarece tinerii emigrau în căutare de lucru.

Astăzi, Valle del Belice a fost ridicată lent cu hărnicia poporului său, după zeci de ani de muncă, iar satele vechi ale văii au fost în mare parte reconstruite în locaţii îndepărtate de cele originale afectate de cutremur: locuinţele, infrastructura urbanistică şi stradală s-au raportat într-adevăr la condiţiile de viaţă, dar, de asemenea, s-au schimbat profund faţă de acea parte a Siciliei. În ziua de 15 ianuarie 2013, ilustrul sculptor român de faimă europeană Ştefan Călărăşanu donează oraşului Menfi una dintre operele sale numite „Clopotul de marmură”, un simbol ce aminteşte de urletele cutremurului din '68. De unde această donaţie? În timpul

unei călătorii în Sicilia, artistul Ştefan Călărăşanu a fost absorbit de farmecul tragic al ruinelor cutremurului din 1968, şi practic, şi cu ajutorul prietenilor pe care i-a cunoscut in Menfi, s-a îndrăgostit de această zonă. Lucrarea a fost depusă în Grădina Centrului Civic al oraşului Menfi, ea fiind practic realizată în acest oraş dintr-un bloc de marmură de Custonaci.

Unul din menfitanii care a ajutat la această legatură stransă dintre Menfi şi Ştefan Călărăşanu este Gianluca Testa, un bun prieten al scluptorului, care ne spune: „Sculptura lui Ştefan Călărăşanu vrea să fie un cadou în numele prieteniei şi frăţiei între naţiuni şi culturi diferite, care până acum au doar un sens geografic.”

ŞTEFAN CĂLĂRĂŞANU • născut la Turnu-Severin, în 1947 • absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti, secţia Sculptură • ucenic al maestrului George Apostu, în primii ani de activitate • deţinător al Premiului pentru Sculptură al UAPR

Itaca

21

Viorel Ploeşteanu (Irlanda)

Tu, cu ochii ăia ai tăi verde-crud Îl strigasem pe nea Anghel şi aşteptam să iasă la poartă. Aşa e obiceiul, strigi o dată şi aştepţi.

După o vreme, dacă omul nu iese şi nici nu răspunde, mai strigi o dată, ceva mai răstit, şi iar aştepţi.

Dacă vezi că nici atunci nu răspunde şi nici treaba pe care o ai cu el nu este aşa de urgentă, pleci şi îţi vezi de ale tale.

Eu făcusem prima strigare şi aşteptam. Nea Anghel era cioban şi venisem să iau brânză. Când trăia bunicul era altă poveste. El întotdeauna a ţinut oi şi capre, iar noi niciodată nu duceam dorul laptelui, al brânzei sau al mieilor de Paşti.

Mă pregăteam să strig din nou, chiar îmi dresesem glasul, când ai apărut tu, de devale, cu ochii ăia ai tăi verde-crud. Mi-am înghiţit acel „nea Anghele” răstit, care îmi venise în beregată, şi mi s-a tulburat privirea, ca atunci când, tot aşa, veneai de devale, dar fără cei doi copii pe care îi ţii acum de mână, că aveai numai 15 ani, iar acum trebuie să ai aproape de două ori vârsta de atunci şi te-am văzut de departe, că înadins o luasem pe uliţa ta cu pepenii pe care îi cumpărasem de la Sediul vechi, sperând să te întâlnesc, dar şi tu mă văzuseşi de la depărtare şi, ca şi când ai fi avut vreo treabă, ai intrat într-o curte, mi se pare că era chiar asta de peste drum de nea Anghel, iar mie mi s-au împăienjenit ochii şi nu mai vedeam drumul pe care

călcam şi nici bulgării care îmi zdreleau picioarele desculţe nu îi mai simţeam şi am trecut prin dreptul curţii ăleia privind drept înainte, dar tot te-am văzut cu coada ochiului cum stăteai sprijinită de casă, fără nicio treabă, aşteptând doar să trec.

Era sfârşitul lui august şi al verii, dar pentru mine parcă ar fi fost sfârşitul lumii, pentru că te iubeam cu iubirea aia neîncepută de la 16 ani, care vine ca un val enorm şi te rupe din tine şi din viaţa pe care o trăiai intens şi înainte, dar care acum ţi se pare o glumă de viaţă, după ce ai cunoscut prima mare iubire. De fapt, Iubirea.

Mă înnebuneau ochii ăia ai tăi verde-crud, neastâmpăraţi, curioşi şi mereu puşi pe joacă, încât îi uram pe cei care spuneau vorba aia neghioabă, „ochii verzi, niciodată să nu-i crezi”. Eu îi credeam ca un nebun. Credeam fiecare clipire a lor, fiecare privire care se oprea, chiar şi întâmplător, asupra mea.

Dar a venit sfârşitul ăla de august şi de vară, când ai intrat într-o curte străină, numai să nu mă întâlneşti... Şi acum te opreşti în faţa mea cu doi copii mici de mână şi mă priveşti cu ochii ăştia ai tăi, tot aşa curioşi, dar parcă mai potoliţi şi ai vrea să vorbim ca doi vechi amici, de parcă ai fi uitat gestul ăla de acum 15 ani şi mă întrebi, ca atunci, în vara aia în care te-am iubit ca un nebun, „ce mai faci, mă?”, iar „mă”-ul ăsta al tău a

rămas la fel ca atunci, băieţesc şi impersonal, chiar şi în intimitate, când stăteam noi noaptea în curte la tine şi număram stelele căzătoare, că în august cad cu duiumul, iar în anul ăla parcă se porniseră să cadă toate, ca nebunele, de îţi era teamă să nu rămână cerul gol, dar eu ţi-am spus că voi inventa alte stele şi le voi arunca pe cer, scriind cu ele numele tău. Ai râs şi nu m-ai crezut, dar eu ştiu că aşa aş fi făcut.

Număram amândoi la stele şi eu număram bătăile inimii tale şi silabe pe care le potriveam să rimeze cu tine, cu cerul, cu noi şi îmi era de ajuns să-ţi simt obrazul lipit de obrazul meu şi îmi potriveam respiraţia după a ta, să fiu una cu tine, dar inima nu puteam să o ţin în loc.

O lua mereu înainte, pe când a ta bătea molcom, în ritmul stelelor căzătoare. Uitasem că trebuie să te sărut şi până la urmă mi-ai spus că s-a făcut târziu. Parcă nici stelele nu mai cădeau aşa des. Şi acum, când te uiţi la mine cu ochii tăi, ăştia verde-crud, de parcă n-ar şti sau nu-i laşi tu să se coacă, eu nu te văd aşa împlinită şi cu doi copii de mână şi nici pe nea Anghel, care a venit încet la poartă şi stă cu coatele sprijinte pe uluci, uitându-se dincolo de noi şi de drum în curtea aia străină în care intraseşi tu acum 15 ani, nu îl văd şi nici el nu dă vreun semn că ar vrea să fie văzut, şi te văd pe tine copilă, (continuare în pag.22)

22 când jucam volei la baltă, în costume de baie, iar sânul tău rotund, aşa de rotund cum nu aveam să mai văd niciodată, şi neastâmpărat, ca fiecare parte din tine, a sărit din sutien, tresăltând ca mingea pe care tocmai o loviseşi. Ai râs şi l-ai acoperit cu aerul tău firesc, cu care făceai orice năzbâtâie, dar pentru

Itaca mine vara aia nu a mai fost vară.

Poate că de-aia, la sfârşitul ei, ai intrat tu într-o curte străină...

- Hai, mă, tică, iei brânză ori nu iei?

- Ai dumneata, nea Anghele, brânză aşa verde-crud, să muşti din ea cum muşcă din iarbă cârlanul primăvara, de îi sticlesc

ochii de poftă şi plăcere?

- N-am.

- Ei, vezi! Şi ai plecat la deal, cu copiii ăia după tine, mirată, dar nu din cale-afară, iar din spate, aşa cu trupul împlinit, nu mai tulburai pe nimeni. Nici măcar pe nea Anghel.

Elena Malec (California)

În prag de toamnă Sufrageria râdea din cele trei vaze mari cu tufănele si crizanteme galbene, ruginii, albe, mov mirosind puternic a toamnă.

Pe măsuţa din faţa canapelei albastre abureau cafelele, printre fotografii, reviste, casete.

Vorbeau despre cărţi şi ea se simţea bine. Cu el putea vorbi de toate. Îl privea tandru cum fuma pipă cu aer grav, atent la fiecare frază a ei, la fiecare cuvânt. Muzica era atât de odihnitoare şi cafeaua aromată şi el aici! Atât.

Erau zile când făceau dragoste şi zile când se simţeau bine discutând sau ascultând muzică, zile când îi repara toată casa şi zile când nu erau împreună pentru că...

Telefonul sună înfundat.

Irina puse ceaşca pe farfurioară şi se ridică.

Rămas singur, bărbatul privi florile, cărţile din bibliotecă, mobila veche, oglinzile. Se simţea bine la ea. Nu-i plăcea o anumită

dezordine despre care ea spunea că alungă monotonia şi cuminţenia geometrică. El nu era de profesie artist. Poate tocmai de aceea îl atrăgeau artiştii. Dar viaţa pe lângă artist e sclavie, căci artistul e la rândul lui sclavul artei. Totul la ea era cu gust, era frumos – obiectele, îmbrăcămintea, ea...

Nu, bărbatul nu trebuie să devină robul femeii. Avea şi defecte pe care i le spunea de fiecare dată, fiindcă el o voia perfectă; atunci s-ar fi dăruit, iar ea l-ar fi devorat, i-ar fi distrus personalitatea, i-ar fi răpit libertatea de care avea atâta nevoie. „Să nu-ţi ieşi prea mult din tine.” Asta însemna să nu dai prea mult. Şi femeia cere tot timpul; ea nu face altceva decât să ia şi să ceară tot mai mult. Irina nu făcea excepţie. Se purta ca un copil răsfăţat. Poate că şi asta fusese întotdeauna. Îi cerea să-i aducă ciocolată, muzică, alta mereu, semn că se plictisea de aceeaşi voce. Îi cerea să rămână cu ea nopţile.

De trei luni de când o cunoştea, toată energia lui fizică şi intelectuală fusese absorbită de această fiinţă egoistă, posesivă, care prin el descoperise că este femeie. Îşi auzi gândul. Caseta se terminase şi dincolo nu mai vorbea nimeni la telefon. Se ridică şi schimbă caseta. Camera se umplu de un sunet plăcut de banjo, de o atmosferă ca de „vară indiană” undeva într-o sălbăticie îndepărtată, într-un căsoi de lemn, cu cămin din cărămidă roşie, balansoar acoperit cu pături de lână, pat rustic, lampă veche... Rupt de toate. Liber.

Lucia intră în cameră discret, ca o adiere. Când o văzu cu ochii în lacrimi se trezi din reverie şi, puţin speriat, mişcat, întrebă: - Cine era? Ce s-a întâmplat?

- Mi-a murit un prieten. Un fost director de teatru, soţul doamnei pe care ai cunoscut-o la conferinţă.

- Bătrâna cu pălaria de Gulliver?! (...)

Itaca

23

7

- Da. Îl internase la azil de două săptămâni.

Se poticni. Era prea sensibil să suporte şocul ăsta. Îşi împreună mâinile. Durerea i se citea în ochi.

- Duminică... Dacă mă duceam duminică! Încă mai trăia.

Simţeam nevoia să-l văd. Şi el... a întrebat-o când vin în vizită. Era un bătrân minunat. Senin, de o frumuseţe care la orice vârstă vine din interior şi străluceşte pe faţă, în gesturi, în cuvinte. Discutam piese, regie; câte nu vorbeam! Despre actori, despre artă, despre dragoste.

La 78 de ani nu avea nici urmă de senilitate, înţelegi?

Oftă adânc. Vorbise cu însufleţire şi neputinţa în faţa iminenţei se amesteca cu revolta.

- L-a omorât. L-a dus acolo ca să scape de el. Voia să fie singură, să se plimbe, nu să îngrijească un suferind care făcea crize cardiace de 5-6 ori pe an. Vara trecută a plecat într-o sâmbătă dimineaţa la o prietenă şi au ajuns amândouă la Buşteni, de unde s-au întors duminică seara. El crezuse tot timpul că a dormit la prietena ei din Vatra Luminoasă.

Făcu o pauză căutând în gând.

- Am întâlnit-o astă primăvară la o conferinţă. Eram cu Iulian. Se plângea că nu ştia ce să mai facă cu el, că l-a scos din spital la fel de bolnav, dar ea nu avea nicio vină, că se plictisea să rămână duminica cu un bătrân bolnav şi nervos într-o casă pustie în care nu mai veneau prieteni ca altădată, că avea şi ea dreptul la viaţă. M-a indignat.

Cum poţi să te gândeşti la plictisul tău când lângă tine suferă omul cu care ai trăit o viaţă întreagă?! Iulian mi-a spus atunci un lucru ciudat.

Iulian, care abia împlinise 24 de ani, m-a acuzat pe mine că n-o înţeleg, că eu la vârsta şi în situaţia ei aş face fel. Gândul ăsta mă sperie. Posibilitatea ca Iulian să aibă dreptate

Se opri brusc. Asta nu-i plăcea la ea: era prea lucidă. Nu ştia ce să spună: încercă un reproş.

- Ce prietene de vârsta ta ai tu? Arată-mi una singură.

- Femeile de vârsta mea sunt măritate, au copii...

- De câte ori vin la tine şi sună telefonul numai babe te caută.

- Pentru că au nevoie de cineva tânăr. Pentru că avem nevoie unii de alţii. Nu poţi trăi singur. Asta nu vrei tu să înţelegi.

- Numai singur eşti puternic.

Tolstoi spunea că, pentru omul care trăieşte o viaţă spirituală, dragostea, căsătoria vor fi o cădere, el va da forţele sale familiei, soţiei, obiectului dragostei.

- Nu-mi pasă ce spune Tolstoi. Eu nu sunt un geniu pustiu şi nici tu nu eşti.

Luă de pe măsuţă pachetul cu ţigări şi scoase tremurând una, pe care o aprinse precipitat, nervos.

Erau momente ca acestea când se abstina în filosofia lui de împrumut şi atunci l-ar fi dorit cât mai departe de ea. O irita toată povestea cu singurătatea, cu libertatea, cu energia conservată. Era un defensiv. Se apăra de propria slăbiciune, de ataşament, de inevitabil; pentru că venea în continuare cu flori şi prăjituri şi fructe şi cărţi şi muzică şi câte şi mai câte surprize plăcute, pentru că o căuta zilnic la telefon, o urmărea, o iscodea cu gelozie, o necăjea ca apoi s-o împace.

- La ce te gândeşti? o întrebă cu voce caldă şi ea simţi întrebarea ca pe o mângâiere.

- La Dora.

- Poftim. Ce-ţi spuneam eu? Dora, altă babă. Tu nu poţi să ai de-a face decât...

- ...decât cu oameni. Nu-i vina nimănui că îmbătrânim. Tu crezi că mie îmi place bătrâneţea?

Mă deprimă cumplit. Dar atunci când cineva care nu are pe nimeni

şi a trecut demult de 80 de ani îţi dă telefon să-ţi spună că a căzut pe stradă şi că are nevoie de pâine, de comprese, de tine, tu ce faci?

-Când a fost asta? Când a căzut?

- Săptămâna trecută, în piaţă.

Se întunecă la faţă.

- Şi bunica tot în piaţă a căzut şi tot toamna. Au adus-o acasă doi băieţi de şcoală. Dar ea mă avea pe mine. Dora nu are pe nimeni. Ştii ce m-a întrebat? Cu vină, cu teamă, ca un copil speriat: „Irina, crezi că trebuie să merg la azil?” I-am răspuns sincer: e greu să hotărăşti asta. Acolo sunt numai bătrâni bolnavi şi neputincioşi. „Nu e vesel”. A repetat oftând: „Nu, nu e vesel, Irina. Vezi, acum doi ani m-am luptat o lună de zile să ies de acolo.” Am înţeles-o. Risipit printre ceilalţi nu trăieşti drama bătrâneţii ca într-o casă în care vezi numai urâciune, durere, neajutorare. Tragedia stingerii e mai devreme în suflet decât în corp. Într-o familie cu copii, nepoţi e mai uşor. Dar acolo? E ca şi cum te-ai vedea în oglindă în fiecare clipă.

Era la a treia ţigară. El o asculta tăcut, vinovat, ruşinat.

- Am vorbit de tine, de noi, de dragoste, de viaţă, de cea de acum şi de mai târziu. Vezi, ne-am obişnuit ca bătrânii să trăiască în trecut, să nu mai vadă în perspectivă. Ea, la peste 80 de ani, are încredere în viitorul acestei lumi, iar eu mi-am pierdut încrederea ce o aveam ca studentă, pe care am aşteptat-o de la dragoste, de la tinereţe, de la un bărbat.

- Înţeleg, pe Iulian l-ai iubit pentru că era tânăr şi-ţi dădea încredere.

- Nu, nu-mi dădea. Mă simţeam la fel de tânără şi eu. Atât.

N-a fost un schimb. Nu ne-am putut da nimic unul altuia. A fost ceva meteoric. (continuare în pag.24)

24 - Dar eu?

- Tu? Nu ştiu. Mă necăjeşti şi mă înveseleşti şi mai ales am nevoie de tine. Faptul că aştept seara să mă suni şi tu o faci înseamnă că ceva ne leagă, dar tu...

Se uită la ceas.

- Ştiu, e târziu. Trebuie să pleci, îngână ea cu ciudă.

- Eşti obosită şi e într-adevăr târziu. Nu te mai gândi la nimic.

Itaca Culcă-te. Trebuie să te odihneşti.

Somnul e cel mai bun medicament.

- Nu vreau să dorm, se copilări ea. Să dormi înseamnă să uiţi.

- Dacă nu vrei o să te bat şi ai să dormi.

De câte ori îi vorbea aşa o făcea pe un ton blajin, tandru, părintesc, încât se simţea mică, mică de tot şi pe loc îi venea să râdă.

Se ridică şi i se agăţă de gât.

El o cuprinse în braţe şi o sărută pe păr, pe frunte, pe obraz, pe gură.

Nu ştia că undeva în sufletul lui, într-un colţişor anume, ea exista ca un ceva pe care, fiind atât de aproape, nu-l poţi atinge, ca ceva care la cea mai slabă atingere dispare.

El o săruta şi strângea în braţe a despărţire. Până sâmbătă.

Slavomir Almăjan (Canada)

Zborul căzut între aripi (1) „Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi prin Duhul că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană.

Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.” Înfăţişat cu magnitudinea creaţiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare în spaţiul intim al cugetării individuale, fie prin rezonanţa sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, mă găsesc în faţa unei iminente nevoi de a mă refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinţa. Adâncimea prăpastiei dintre tânjirea tainică a spiritului şi micimea coliviei tridimensionale a adâncit în relieful sufletului meu albia fluviului de cântec şi de plângere şi a marcat curenţi noi, independenţi de furtunile

exterioare, curenţi ai unei alte faţete de cuprindere a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede.

Acolo, pânzele navigărilor mele poetice se întind în bătaia unei noi înţelegeri şi implicit a unei noi atitudini faţă de raportul meu cu colivia universului tridimensional în care sunt cuprins. „Alegerea este a mea!”, mi-am zis, „Pot rămâne un mormânt al viselor neîmplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mângâiere prin marcarea căilor de ieşire…” Vedeţi, până şi zborul, simbolul libertăţii, nu există în spaţiul actual decât prin corelarea lui cu aripile. Dacă ar fi să desenăm diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar găsi în vremea de zămislire a primei respiraţii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire în sus a Creatorului a creat locul aripei, apoi aripile şi pasărea dintre ele… Zborul este cu totul altceva. Îmi pare că, aşa cum nu

poţi vorbi despre originile veşniciei, nu poţi vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depăşit decât prin contemplarea tainică a inimii. Formulele matematice, înaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite să descifreze universul, puterea de pătrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite în cea mai înaltă aventură a spiritului uman, deplina cunoaştere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinţă muritoare, dincolo de nădejdea omului împovărat de timp, există omul ca o întruchipare a aventurii de cunoaştere. Vedeţi, omul este, după înţelegerea mea a Genesei, centrul creaţiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul în care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu să deduci, ca urmare, că tendinţa lui de a pătrunde dincolo de ceea ce se (...)

Itaca

25

7

poate cunoaşte în mod natural este absolut legitimă.

Tot aşa cum am vorbit despre zbor, putem deduce că în spaţiul nostru tridimensional ideea de cunoaştere este întotdeauna asociată cu procesul intelectual de discernere, de însumare a datelor, apoi de catalogare a lor în ideea de a pune toate bucăţile împreună întrun întreg care să ne împace cu realitatea prin cunoaşterea ei. Procesul dureros la care ne supunem în căutarea adevărului este nu atât un proces de definire a universului nostru material, cât un proces de autodefinire în raport cu el. De mult, un prieten al meu spunea: „Ireversibil curg, vânatul de gropar, Analfabeţi cu cecuri vaste, Adio, veac, nu-ţi pese că dispar, Te-am locuit ca un cuţit în coaste!”

Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebărilor decât un proces al găsirii răspunsurilor. De fapt, voinţa de a ne supune acestui travaliu se naşte din chiar dorul nostru după o împăcare adâncă, dătătoare de o pace trainică în care spiritul şi sufletul să coexiste atât în contextul nostru de entitate umană, cât şi în contextul cu mult mai complex al existenţei dincolo de noi înşine. Omul în procesul cunoaşterii este omul în căutarea armoniei. Vorbind despre actul matrimonial, Biblia îl defineşte drept cunoaştere. Actul acela de profundă intimitate, de topire a unuia în celălalt este un act de cunoaştere. Desigur că putem cu uşurinţă deduce că tendinţa noastră de a pătrunde adânc în miezul lucrurilor este aproape inconştient legată de căutarea acestei intimităţi adânci cu creaţia, deci de căutare a armoniei. Dar, aşa cum titlul acestui articol spune, noi suntem un

uneltele convenţionale ale cunoaşterii.

Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)

zbor căzut între aripi, suntem inapţi de a fi parte a unei armonii eterne şi universale prin noi înşine.

Prin noi înşine noi vom fi într-un perpetuu conflict atât în fiinţa noastră interioară, cât şi cu semenii noştri şi implicit cu creaţia lui Dumnezeu.

Este adevărat, purtăm în noi suflarea eternităţii, suflarea divină, dar purtăm în acelaşi timp şi stigma neputinţei prin blestemul adamic, purtăm cătuşele grele ale firii pământeşti, acest nod gordian în calea adevăratei cunoaşteri, a cunoaşterii celei dătătoare de pace în sensul deplin al cuvântului.

Vedeţi, zborul este legat de aripă, rostirea este legată de buze, cunoaşterea pare a fi legată de intelect. Ca urmare, este greu să-ţi imaginezi un tărâm unde zborul există independent de aripă, rostirea independentă de buze, cunoaşterea independentă de intelect. Poate că aşa cum suntem, suntem doar o scriere a ceea ce suntem în eternitate, poate că suntem opera de artă a Creatorului scrisă pentru propriul nostru deliciu dar şi (mai ales!) pentru desfătarea Lui. Şi dacă suntem o scriere, atunci suntem o scriere în context. Contextul larg al existenţei noastre în spaţiul nostru ne poate fi la îndemână în actul cunoaşterii doar prin contextul infinit mai larg al eternităţii, al unei realităţi care nu poate fi exprimată prin niciuna din

Vedem cum atât organele noastre de percepţie (ochiul, urechea), cât şi cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul nefolositoare în procesul cunoaşterii depline. Vedeţi însă că „cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhului toate lucrurile pot fi cercetate şi cunoscute. Dacă, în încercarea noastră convenţională de a cunoaşte, urmăream determinarea propriei noastre atitudini vis-a-vis de creaţie, cunoaşterea prin Duh este determinată de atitudine şi nu este în căutarea acesteia. Iubirea, în sensul ei absolut (Agape), este originatoarea cunoaşterii şi tot ea este împlinitoarea acesteia.

Da, omul este un zbor căzut între aripi dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dumnezeu. El este o revoltă a firii pământeşti împotriva divinităţii, dar mai ales el este în revoltă împotriva lui însuşi. Idiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii. Doar raportul cu eternitatea poate fi afectat.

Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană.

Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.

26

Itaca

Adrian Grauenfels (Israel)

Mari poeţi ai Evului Mediu:

Avicebron Centrul oraşului Tel Aviv este traversat de la sud spre nord de o arteră largă şi elegantă purtând un nume de mult dispărut: Ibn Gvirol, scris cu litere albe pe indicatoarele stradale albastre plasate în lungul arterei.

De multe ori m-am întrebat câţi din trecători au avut curiozitatea să afle ce personaj celebru onorează primăria metropolei noastre. Răspunsul este găsit la îndemână în cărţile de istorie ale literaturii ebraice.

Ibn Gabirol, sau Solomon ben Yehuda Ibn Gabirol, Avicebron în latină, (născut în anul 1022, la Málaga, în califatul Córdoba – decedat în anul 1058 la Valencia, Spania) este unul din marii filosofi neoplatonici şi poeţi evrei ai evului mediu. Şi-a căpătat educaţia la Saragossa frecventând cercurile de refugiaţi din Cordoba, printre discipolii şi studenţii care roiau în jurul lui Yekutiel ibn Hasan, un influent curtezan al califului. Tânărul era protejat de acest patron pe care Avicebron îl laudă în poeme admirative. Ibn Gabirol devine faimos pentru imnurile religioase scrise într-o ebraică fluentă.

Limba folosită în literatura Andaluziei era pe atunci araba, dar Ibn Gabirol introduce cu îndrăzneală poetica ebraică, ca o serioasă alternativă. La numai 16 ani scrie aceste rânduri faimoase:

Cântul meu este coroana regilor şi mitră pe capul guvernatorilor Trupul meu merge peste pământ, pe când spiritul meu urcă în ceruri.

Priveşte-mă! la 16 ani inima mea înţeleaptă e, ca a unui bărbat de 80…

Tânărul Ibn Gabirol face şi greşeli diplomatice: îl satirizează pe Samuel ha-Naghid, om de stat, vizir în regatul Berber al Granadei dar şi poet talentat, talmudist, strateg şi apreciat scrib de scrisori oficiale. Ibn Gabirol face câteva ajustări în favoarea vizirului, care îl acceptă în cele din urmă la curtea sa, oferindu-i slujba de bocitor.

Poetul era deja angajat într-o uriaşă dispută între şcoala Saragossiană şi cea din Granada. Conflictul era legat de neînţelegeri grave între lingviştii celor două şcoli pe tema gramaticii ebraice. Trecut de partea Cordobeenilor Ibn Gabirol ofensează pe credincioşii ortodocşi, recomandându-le abstinenţa de la procreare condamnă folosirea cuvântului neoplatonism şi abordează un stil jignitor numindu-şi oponenţii „animale”. Obligat să pără-sească Saragossa, scrie astfel despre circumstanţele plecării în poemul Cântec de luptă: Stau între vicleni care prostesc inima poetului.

Unul te adapă cu veninul viperei, altul te flatează, zăpăcindu-ţi capul

Altul îţi întinde o cursă zicându-ţi: „Te rog stăpâne...”

Urăsc aceşti oameni, sunt mai răi decât câinii ce păzesc oile mele.

Acest poem, ca şi altele asemănătoare, demonstrează că Ibn Gabirol, deşi un om religios, activ în sinagogi, nu era scutit de ura coreligionarilor săi din Saragossa, care îl numeau „Grecul” pentru înclinaţiile sale vădit seculare.

Patronat de Yekutiel, Ibn Gabirol produce o colecţie de proverbe în limba arabă (Perle alese) şi un tratat etic (Ameliorarea calităţilor sufletului) care discută legătura dintre simţuri şi virtuţile individului. De exemplu: mândria, modestia, imprudenţa sunt legate cu văzul, în contrast cu dragostea, ura, cruzimea sau mila care sunt bazate pe auz şi alte simţuri.

După ce Yekutiel este ucis în 1039 într-o răscoală, Ibn Gabirol este primit ca poet la curtea lui Samuel ha-Nagid, acum conducătorul Granadei, care recunoaşte talentul şi prestigiul poetului. Pentru acesta şi fiul său Josef, Ibn Gabirol scrie poeme răsunătoare cu tente mesianice care conţin multe date biografice. Alte scrieri propun un sistem neoplatonic, ca de exemplu Mekor haim (Izvorul vieţii) în care poetul postulează că voinţa lui Dumnezeu leagă în lucruri materia cu forma. Semnată de Avicebron, (...)

Itaca

27

7

această carte are un mare răsunet printre gânditorii creştini ai secolului al XIII-lea. Se cunosc sute de poeme pe teme sfinte, dar şi laice.

Poetul cântă dragostea, prietenia, vinul şi natura. El îşi deplânge amicii dispăruţi dar şi starea poporului evreu aflat în exil, acolo unde aşteaptă întoarcerea lui Mesia.

Cea mai importantă operă este Keter Malhut (Coroana regală),

o odă adresată Domnului care amesteca rugăciunea cu meditaţia filosofică: În faţa Ta / stau şi mă cutremur Tainele mele toate / ochiul Tău le vede Sfânt, în sânu-mi Din toate – poate – numai cântul Omului să-Ţi placăTe laud deci cântând / cât am încă suflarea ta Dumnezeiască.

Ibn Gabirol este cel mai mare poet ebraic medieval. Viaţa lui a fost nefericită si plină de amărăciune. S-a stins singur la Valencia în 1057 sau 1058. De abia în secolul al XIX-lea învăţatul francez Salomon Munk descoperă că Avicebron este nu altul decât poetul şi filosoful evreu Ibn Gabirol.

Nuţa Istrate-Gângan (S.U.A.) infect sărută-mi tâmpla, umărul şi ce mai vrei

infect marele guru îşi mângâie prelung barba roteşte într-un pahar de cristal un Jack de culoarea bunăstării Şi ne dă lecţii despre viaţă are ochii mari albaştri şi adânci în loc de pupilă îi zăresc semnul dolarului mă întreb dacă a fost vreodată flămând încât să-şi simtă stomacul ca o pungă cu venin dacă a murit măcar pentru o clipă lungă din cauze neelucidate sau dacă a simţit moartea trecându-i prin vene încet... agonizant de încet precum acul seringii care intră în burta târzie a mamei la o fracţiune de secundă de creştetul copilului bolnav de down syndrome

zâmbesc amar el bea whisky mie mi se intunecă privirea Şi gândurile mi se tulbură alcoolic îmi ating tâmpla fierbinte acolo unde o bucată de creier pulsează infect nimic şi nimeni nu-ţi poate preda o lecţie despre viaţă aşa cum moartea o face

sărută-mi tâmpla, umărul şi ce mai vrei sunt tristă astăzi cuvintele tale trec pe lângă mine ca nişte gloanţe care îşi caută ţinta unele îmi zdrelesc carnea altele se înfig adânc aş fi vrut ca ziua de astăzi să fie sărită în calendare rupe pagina nu vreau s-o citesc iar şi iar cu ochii albiţi de durere

deznădejdea se încolăceşte molatec şarpe leneş în jurul inimii mele strângând uşor până la limita sufocării dacă aş şti că ajută aş plânge astăzi toate lacrimile care mi-au fost hărăzite dar ce mă fac mâine când ai să mă răneşti din nou? palmele tale se rotunjesc pe umerii mei buzele îmi caută umbra gurii târziu dragostea mea atât de târziu... într-o zi vei realiza că-mi poţi lua iubirea poţi desface jurăminte care nu puteau fi desfăcute îmi poţi frânge inima în două odată cu a ta doar ca să te pot ierta dar niciodată n-ai să-ţi poţi lua înapoi cuvintele care m-au ucis puţin câte puţin sărutul tău are gust de pelin nu îmi atinge gura astăzi

28

Itaca

Dorina Şişu (Irlanda) În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile Casandra O femeie îşi duce în braţe frica În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile motto: Singura instituţie recunoscută e ruşinea. Un centru al coatelor flămânde dă târcoale viselor, le suge pofta de a sta vertical şi, când au ajuns la ultima moleculă, se opresc rânjind mişeleşte, încolăcesc fărâma de viaţă şi, privind la ceilalţi oameni, se transformă în şerpi veninoşi. de ce vrei să ajungi la spuma cerului dacă nu-ţi cunoşti infinitul? în pietrele tale sculptate pe tălpile oamenilor au crăpat dimineţile şi fire de iarbă au crescut pe tâmplele femeilor de ce vrei să ajungi la spuma cerului? pentru că mi-am văzut corpul într-o băltoacă de viaţă nu era păcat să stau senin şi să privesc la el? la băltoaca mea de viaţă am adăugat renunţările ca să renasc am adăugat speranţele ca să nu îmi pierd minţile am adăugat trădările ca să nu uit drumul şi-n tot acest împrejur al meu de vreri, de iubiri, de dureri şi de pofte

mi-am construit alinările o lume pe care mi-o petrec peste suflet ca o haină călduţă de iarnă iată de ce vreau să ajung la spuma cerului fără să-mi cunosc infinitul

Casandra motto: Frica nu e victimă, nici motiv şi nici scuză. Ea sfârşeşte sprijinită de sine, se acceptă, se întăreşte din frică, părtaşă şi dreaptă se vinde ruşinii. am îmblânzit vântul ca să fur singura ploaie de vară aşa cânta un copil la colţul străzii cânta indiferenţei şi aroganţei dar naiv în nedumerirea lui s-a găsit vinovat că-i orfan viaţa nu i-a tăiat calea şi-atunci vremea s-a întors din drum lăsându-mă goală aşa plângea o femeie frământând în braţe pruncul dar mergea pe propriile urme şi tot ce căpătase de la viaţă pierea în calea pustiului trebuia să mor, dar m-a găsit iubirea m-a vindecat şi m-a furat în zborul ei aşa dansa Casandra vindecată deschidea toate porţile fără să vrea şi fără să ştie că una-i blestemată.

O femeie îşi duce în braţe frica a dat o monedă timpului să stea dar timpul i-a sărutat ochii şi a plecat a dat o monedă morţii să vină dar moartea s-a sinucis de ruşine a dat o monedă fericirii să o recunoască dar fericirea a luat chip de şarpe a dat o monedă speranţei să o ridice ca din pământ dar speranţa i-a vorbit de durere de atunci femeia s-a dat deoparte şi gustă din ţipătul legănat al ploii stă faţă în faţă cu vântul acoperind cu grijă tălpile în cenuşă o femeie îşi duce în braţe frica o sărută pe frunte în timp ce o plimbă prin bietele drumuri cu buzunarele rupte

Itaca

29

Daniel D. Marin (Italia)

Pacientul Vocea Pacientul mă trezesc târziu pe un pat de spital incapabil să mă mişc mă uit speriat la trupul meu şi realizez că nu mai am deloc trup închid ochii la loc gândindu-mă amuzat că visez adorm şi când mă trezesc şi deschid ochii aceeaşi situaţie încerc să strig şi degeaba nici măcar gură nu mai am doar ochii mi-au rămas sunt numai şi numai ochi şi văd în reluare cum în cameră intră o morsă în halat alb cu ochelari rotunzi cu rama aurie cu stetoscop se apropie de mine mă analizează cu un aer grav notează ceva într-o fişă clinică şi pleacă mă îngrozesc şi mă uit fix în tavan în loc de tavan este un ecran imens cu plasmă pe care scrie: „vă rugăm să vă liniştiţi, sunteţi pe mâini sigure, deşi suferiţi de o boală atipică specialiştii noştri vor găsi în scurt timp cel mai eficient remediu” şi ecranul dispare închid ochii din nou şi îmi spun: „trezeşte-te, ai un coşmar!” număr în gând până cad într-un somn adânc

şi mă trezesc în acelaşi loc în acelaşi pat morsa în halat alb notează de zor în fişa clinică apoi se apropie de mine cu un instrument chirurgical care îmi dă fiori şi cu o precizie sadică îmi scoate ochii

Vocea El trăia într-o izolare aproape totală, singura lui legătură cu realitatea era o voce care îl obseda.

Ar fi putut, tot ascultând-o, ar fi putut foarte uşor să înnebunească.

Vocea îl urmărea peste tot, se putea afirma că i se infiltrase în tainiţele întortocheate ale minţii sale încât devenise palpabilă, vocea asta avea formă, culoare, gust, ba chiar şi miros şi ca un îndrăgostit precoce o urmărea cum se plimbă nestingherită prin mintea lui.

Treptat, vocea căpătă şi o puternică personalitate, una care îi stârnea admiraţia şi uneori invidia, o personalitate care încet-încet îl complexa.

Acum nu îşi mai dorea decât să dispară. Îşi imagina cum o ucide lent. Îşi imagina scene de o cruzime elaborată

în care o tortura înainte de a o ucide.

Era pregătit. Se înarmase cu tot ce era necesar pentru o astfel de treabă. O urmărea cu sângele bubuindu-i în tâmple şi cu ochii injectaţi de furie cum se plimba nestingherită prin mintea lui, cum îl obseda, cum îl seducea din nou. Complet dezarmat, o luă în braţe şi o strânse ca un amant experimentat la piept şi, în timp ce o strângea şi o săruta nebuneşte, printr-un ciudat proces psihologic, ea îşi pierdu definitiv personalitatea, apoi forma, culoarea, gustul, mirosul şi tot ceea ce avea în mintea lui o cât de mică legătură cu realitatea.

Itaca

30

Daniel D. Marin a debutat editorial cu volumul Oră de vârf (Ed. Geea, 2003), care a primit Premiul pentru Poezie la Festivalul Naţional „Duiliu Zamfirescu”, în 2003 şi a fost nominalizat la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (cel mai prestigios premiu literar de debut din România), în 2004. În 2008 a publicat Aşa cum a fost (Ed. Vinea), iar în 2009 L-am luat deoparte şi i-am spus (Ed. Brumar), care a câştigat Premiul “Marin Mincu” (cel mai important premiu literar din România pentru autori sub 35 de ani) în 2010.

A realizat rubrici, interviuri şi anchete literare pentru mai multe reviste şi a participat la lecturi publice în Spania, Germania şi Italia. A fost redactor la revista Oglinda literară, între 2003 – 2007. Din 2011 este redactor asociat la revista Zon@ Literară.

Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Ed. Paralela 45, 2010), prima antologie retrospectivă a generaţiei 2000 a literaturii române. În prezent, locuieşte la Sassari, în Italia.

parcă fuge

sembra scappare

o să strig după fata aia care merge în faţa mea cu capul plecat tocurile ei plesnesc trotuarul fusta în carouri se ridică la fiece pas parcă fuge parcă fuge de ceva

chiamerò quella ragazza che cammina davanti a me con la testa china i suoi tacchi colpiscono il marciapiede la gonna a quadretti si solleva ad ogni suo passo sembra scappare sembra scappare da qualcosa.

o fată

una ragazza

a venit la mine o fată abia îndrăzneam s-o privesc m-a luat de mână ne-am urcat în autobuz iar în autobuz se îngrămădiseră toţi de aceea am stat în picioare ţinându-ne în continuare de mână şi-am coborât după câteva staţii nu mi-a zis nimic doar mi-a dat drumul uşor la mână şi a dispărut printre oameni

mi si è avvicinata una ragazza a malapena osavo guardarla mi ha preso la mano siamo saliti sull'autobus ma sull'autobus si erano ammassati tutti perciò siamo rimasti in piedi continuando a tenerci per la mano e siamo scesi dopo alcune fermate non mi ha detto nulla ha lasciato cadere lentamente la mia mano ed è scomparsa in mezzo alla gente.

trupurile peste trupul ei corpi sul suo corpo mă ţin strâns de bara din autobuz încerc să desluşesc ceva pe feţele adormite ale oamenilor încă mă simt ca în visul din acea dimineaţă când mă aflam în podul unei case înalte de lemn înnegrit printre porumbei şi fân umed auzeam huruitul unui motor vechi urechile mi se înfundaseră iar eu priveam prin binoclu departe pe câmpul întins până spre cerul roşu trupurile îngrămădite şi agitate peste trupul ei.

afferro con forza la barra di sostegno in autobus tento di percepire qualcosa sulle facce assopite della gente tuttora ho la sensazione di essere dentro il sogno di quella mattina di essere nella soffitta di una casa massiccia di legno annerito tra colombe e fieno bagnato avvertivo il lamento di un vecchio motore mi si erano otturate le orecchie ed io scrutavo l'orizzonte con il binocolo lungo il campo ampio fino al cielo rossiccio i corpi ammassati e inquieti sul suo corpo.

Itaca singura mea bucurie

l'unico gaudio

într-o noapte am visat o maşină de tocat lua de ciuf nişte oameni cu membre fragede bine conturate îi arunca prin cuţite îi toca o masă umană mărunţită însângerată ieşeau din mine aburi calzi şi asta era singura mea bucurie.

una notte ho sognato un tritacarne acciuffava certe persone dagli arti esili ben delineati li gettava tra i coltelli li tritava una pasta umana sminuzzata e sanguinante fuoriusciva da me un vapore acqueo caldo e questo era l'unico mio gaudio.

într-o cameră goală

dentro una stanza vuota

m-am trezit într-o cameră goală vedeam doar lucruri vechi zgomotele uşor se transformau în voci ascuţite şi stranii de femeie subţiri de copii dure de bărbaţi. să-l înmormântăm cât mai repede spuneau vocile de bărbaţi să-l spălăm, să-l îmbrăcăm frumos şi să-l veghem spuneau vocile de femei copiii râdeau şi priveau în sus afară în curte răsărea o groapă.

mi sono svegliato dentro una stanza vuota osservavo solo cose vecchie i rumori lentamente si trasformavano in voci acute e strane di donne sottili di bambini forti di uomini. seppelliamolo quanto più in fretta possibile dicevano le voci di uomini laviamolo, vestiamolo per bene e vegliamolo dicevano le voci di donne i bambini ridevano e guardavano in alto fuori nel cortile spuntava una fossa.

scrisoarea

la lettera

înfăşurase bine scrisoarea în mână ochii i se îngustau şi simţea un gust acru în gură

aveva arrotolato per bene la lettera nella mano gli occhi gli si stavano rimpicciolendo e sentiva un gusto aspro in bocca

noaptea se împerecheau gândacii leneşi sub privirea ei atentă şi rea iar patul se mişca imperceptibil sub plapumă stătea ea chircită în rochia ei neagră în singura ei rochie neagră cu o scrisoare răsucită în mână şi mâna i se desfăcea şi i se strângea convulsiv iar scrisoarea rămânea lipită acolo puternică şi caldă

di notte si accoppiavano gli scarafaggi accidiosi sotto il suo sguardo attento e cattivo e il letto si spostava impercettibilmente sotto la coperta lei stava china nella suo vestito nero nell'unico suo vestito nero con una lettera arrotolata nella mano e la mano si apriva e si chiudeva convulsivamente ma la lettera continuava a rimanere attaccata lì potente e calda.

Trad. în limba italiană: LORENA CURIMAN

31

„Structura poemelor este algoritmicǎ aproape: uverturǎ cu comportamente fireşti unor copii, urmatǎ de mişcarea finalǎ, în care tot ce era scherzo, tot ce ţinea de joacǎ, devine joc grav, cu semnificaţii arhetipale.

Trebuie sǎ ai o simţire adolescentinǎ ca a lui D.D. Marin ca sǎ poţi spune cǎ o fatǎ e Dumnezeu. Însǎ eroii sǎi sunt adolescenţi cu un univers interior catastrofic. Marca lui Daniel D. Marin ca scriitor este îmbinarea dintre candoarea puberalǎ cu viziunile reci ale torturilor fizice şi psihice.”

(Felix Nicolau)

„Oricât de elegante ar fi desenele conturate de Daniel D. Marin şi oricât de vaporoase siluetele prinse în ele, o undă anxioasă le tulbură delicateţea, aşezându-le într-un context de fragilitate. Fragilitate a scriiturii, cultivată anume, dintr-o estetică a „naivităţii” ca autenticitate, dar şi fragilitate a stărilor, abia conturate şi încă tremurând sub efectul transcrierii; dar mai ales fragilitate existenţială, tradusă ca mică panică de real.

Daniel D. Marin merge şi el pe antiretorism, pe scriitura cool, pe nonşalanţă, dar nu uită mai niciodată să topească în stările înşirate un grăunte de anxietate.

Spre acurateţea poemelor, o face după o farmacie homeopatică.”

(Al. Cistelecan)

32

Itaca

Larisa Caudron (Belgia)

Medalion liric Remember Îţi aminteşti de seara când miroseai a ploaie Şi picuri calzi de rouă pe gene-ţi tremurau?

Veneai purtând miresme şi în priviri văpaie, iar palmele deschise liră de dor cântau...

Mă oglindeam în vise, atât de pur, frumoasă, colibe dragi de lotuşi tăcerilor durând...

Aveam închisă-n suflet imaginea duioasă a fericirii apă, pe iris lunecând...

De-atunci s-au dus cu anii, zburând învălmăşite Şi zori, şi nopţi, şi şoapte, de zâmbet trist pătrunse.

Mă chinuie adesea în somn, neispăşite, păcate prin iubire de ochi străin ascunse.

Mă-ntreb mereu şi caut să pot să înţeleg, ce vrajă-ascunzi sub pleoape şi-n inimă ce frângeri...? Înfiorări de buze nu uit şi tot aleg din gesturi încâlcite, dulci-amărui atingeri...

Privesc prin geam murdar o fată fără vină... ca şi atunci, demult, luna-i pe cer bălaie...

Doar genele se zbat şi-o lacrimă anină: îţi aminteşti de seara când miroseai a ploaie...?

O linişte rea se întinde tăiată de ţipăt-durere.

Pe mine din nou mă cuprinde tristeţea, amară părere...

Apus în deltă Apusul în sunet vibrează, pe clape de vânt aninat.

Se-nvăluie-n pene de barză Şi-ngână un bocet uitat.

Trestii golite de viaţă leagănă mâluri vâscoase.

Nuferi uscaţi se agaţă de visul vremii ploioase.

Ouă de raţe şi stârci crapă sub ciocuri de pradă.

Ies de sub ierburi, pe brânci, viermii-n hilară paradă.

Fluturi greoi, obosiţi, încearcă să salte-n lumină.

Limbi lungi de dulăi hămesiţi din boturi căscate atârnă.

La foc stau pescarii cei duri Şoptind amintiri cu Terente.

Nesigure mâini către guri duc linguri în gesturi latente.

O lotcă arar se îndreaptă spre astrul de val înghiţit.

Luna, o pară prea coaptă, se-ascunde în nor adormit.

Basm de iarnă Arată-mi iarna dragostea în prag Şi lasă lin să cadă în puful de pe drumuri atâtea flori albastre pe ochii cui mi-e drag Şi adu-l lunecând pe vălătuci de fumuri...

De pe oglinzi de ape adună algă verde Şi pune-i-o în păr, aminte să-şi aducă cum iedera iubirii în plânset surd se pierde Şi cum, perfid, îngheţul pe piept încet se urcă.

Acolo-n depărtare, şopteşte-i tu la vreme ce scâncet se aude, de aripă rănită, că prinsă sub zăpezi o vrabie mai geme, lăsându-se curând de geruri adormită... Şi dacă el, cel drag, va rupe grabnic pânza pustiului de ceaţă pe-ncremenitul suflet, ca într-un basm de iarnă şi pasărea, şi frunza se vor trezi din somn în vară, printr-un zâmbet.

Itaca Dezagregare Iubirea şi dispreţul mă inundă Vin ploile de sare în oglinzi Luceferi rari şi stinşi cad în biserici; Pe coama lumii vifori de iepe albe zburdă, Spărgând sămânţa firii în cioburi de omizi.

Oştiri de crabi anemici polenizează marea...

Bătrâni acriţi de ani în trup de beduini Izbesc în poarta vieţii cu boantele iluzii Şi clocotesc în Hades idei de fii meschini.

Pârjol de vise saltă în ceara din odăjdii...

Scheletice priviri mă ţintuiesc; Crabii mă devorează, sluţind de vis primejdii Şi iepele mă calcă pe lutul sufletesc...

Aş vrea să mai pot să cred în iubire şi flori pe pleoape să-mi pun, S-alerg pe poteci de pădure-n neştire şi rouă în pumni să adun.

Dar dusă-i speranţa şi plâng în tăcere; capul pe pernă mi-e greu.

E soare afară, dar nu-i mângâiere: furtuna e-n sufletul meu…

33 Privesc printre gene şi număr în gând cadenţa din focul ce cântă, Scânteia şi-aroma de lemn mă adoarme, iar glasul lui mă încântă.

Mă las legănată de flacără, blând, când seara se-mbracă în robă, Urgia-i departe cu recile-i arme: mi-e gândul la jarul din sobă…

De-aş arde ca el, mocnind liniştit, iţind câte-o flamă, cu lene, Aş da pe pustii al inimii sunet şi torţa ascunsă în vene… În vatră aş pune un crin ofilit, spunându-i fumul să-l poarte Pe aripi de ger lovite de tunet, în zare, departe, departe…

Furtună interioară

Furtuna

Gânduri de iarnă

Pe creste zdrelite de nouri, furtuna goneşte în noapte.

Valuri de frunze avântă în cercuri Şi freamăt de tainice şoapte.

Un dans nebunesc mă-nvârte în drum, izbind pământul cu ură.

Mă simt azvârlită în praf şi în scrum şi sânge îmi curge pe gură.

E ninsă rugina pe umede dealuri: zăpada e ternă, murdară…

Iarba-ngheţată, beteală sticloasă, scrâşneşte greu sub povară; Lumina se cerne prin site de valuri şi pâcla inundă cărarea, O cergă dungată, hlamidă apoasă, se-aşterne apoi ca uitarea.

Când cerul se crapă curgând în şuvoaie, cu zgomot de stânci în cădere, Mi-s ochii orbiţi de-ntuneric şi ploaie, iar trupul zdrobit de durere.

Aş vrea să vorbesc, să-mi urlu amarul, dar vocea mi-e stinsă şi slabă.

Nu pot să aprind un sloi cu amnarul şi-o pană de lebădă albă.

Un ram descărnat de frunze, bolnav, întinde un deget spre soare Şi ciotul l-apasă cu sete în coaste, fără să-i pese că-l doare; E jalnic sărmanul, apatic, gângav, slăbit de aprige geruri, Iar norii îşi cheamă fârtaţii la oaste şi lupta purcede în ceruri.

Mi-e mintea năucă de gânduri cernite: un drum pustiit, fără viaţă.

Se tânguie vântul prin crengi vestejite Şi, crud, mă loveşte în faţă.

Mă apăr cu palma – o frunză uscată ce lunecă lin peste unde.

O lacrimă arde, de sete purtată, aici, nicăieri şi niciunde.

Mai vine şi bruma cu grabă sărind în suliţi de chiciură groasă; Se zguduie geamul şi şuieră hornul de-atâta zarvă nervoasă; Se-alătură vântul ca lupii urlând, zbârlindu-şi coama nebună, Al iernii licorn împunge cu cornul un soare ucis de furtună.

Demoni blânzi dansează-n zâne hâde Şi fulgere coclite tresar în gând pieziş.

Mi-e ochiul plin de şerpi si dure pânde Şi strâng cu goale oase, osânde, pe furiş.

Un Ares bun îmi mângâie obrazul cu flori fără noroc, neînflorite, Iar patimi crude împrăştie talazul de creieri inflamaţi în necuvinte.

Vreau gura s-o ferec în mut amalgam, mâniei zăbală să pun; Gânduri răzleţe, desprinse din ham în mine tot caut s-adun.

Dar pipăi molcom, cu spinii tociţi, dorinţa supremă de urlet; Din cupe-priviri aleg obidind boabe, turcoaze de plânset...

Itaca

34

Pagina de poezie în limba franceză Angela Mamier – Nache (Franţa)

Angélus In memoriam Incantation Angélus «Le seul monde véritable est le monde primitif où tout est possible et rien n’est actualisé» Emile Cioran Les torrents mordillent cuisses et chevilles, Annoncent les couleurs directes de la vie.

L’enfant regarde les grands de ce monde.

Le paysan écrase un oignon, Une tranche de lard Sur le pain sec du partage, Mange de ses trois dents, Jette un regard rassuré Vers la croûte craquelée de la terre, Boit de l’eau dans la cruche d’argileHumble sphinx, terrassé de fatigue, Assoupi….

Dans les bras de ces nobles Meules de foin. * Torenţii muşcă coapse şi glezne Anunţă culorile directe ale vieţii Copilul priveşte oamenii mari ai acestei lumi Ţăranul striveşte o ceapă Pe pâinea de împărţeală Bucata de slănină,

Mănâncă cu cei trei dinţi Aruncă o privire senină Spre coaja scrijelită (crăpată) a pământului Bea apă din ulciorul din argilă Sfinx umil, doborât de oboseală Aţipit În braţele atâtor nobile Căpiţe de fân.

De la vie.

In memoriam Peter et Françoise Hill «Mamie» Simone Ceux qui sont partis , Nous ne les voyons plus, Nous ne les entendrons plus Peut-être leur réponse reviendra-telle Ceux qui sont partis, Nous ne les verrons plus, Nous ne les entendrons plus.

Ils restent couchés , Plongés dans les pensées, Dans cette longue saison, Interminable cité de l’hiver Peut-être viennent-t-ils Et reviennent–t-ils Dans des rêves étranges, éveillés ?

Ceux qui sont partis Nous ne les voyons plus Nous ne les entendrons plus Nous les prions qu’ils ne bougent plus

Qu’ils soient sages et reclus Dans le labyrinthe de nos âmes, Soignés, ordonnés, éblouissants, Dans leurs chaussures et habits neufs Préparés pour la fête, Comme pour un éternel mariage Entre le jour et la nuit * Cei care sunt plecaţi Nu-i voi mai vedea Nu-i vom auzi Poate că răspunsul lor ne va reveni Cei care sunt plecaţi Nu-i vom mai vedea Nu-i vom mai auzi Rămân întinşi Cufundaţi în gândurile lor În acest lung anotimp Interminabilă cetate a iernii Poate că vin Poate că ne revin În vise stranii, cu ochii deschişi Cei care sunt duşi Nu-i mai vedem Nu-i vom mai auzi Îi rugăm să nu se mai mişte Să fie cuminţi şi solitari În labirintul sufletelor noastre Dichisiţi, rânduiţi, sclipitori În încălţările şi hainele noi Pregătite de sărbătoare Ca pentru o nuntă eternă Între ziuă şi noapte

Itaca Incantation Cœurs pairs, veillées d’étoiles Faites disparaître les mauvais instants Brûlez-les au-dessus de la terre Pâles lumières Pourchassez, jetez les faux soleils Les frissons troubles, les heures en cendres Les nuits fantômes sans voix Que disparaissent Le cœur vide Le sang malade dans le visage de cire Le mauvais œil Sortez les griffes de ce cœur aveugle Cette voix éteinte, ce corps meurtri Cœurs pairs, veillées d’étoiles

Approchez-vous et ceignez-moi Les couronnes de ces astres Enivrants Que les bonnes étoiles Me répandent très loin Comme la plus heureuse des poussières De cette galaxie. * Inimi pereche, stele de veghe Faceţi să dispară clipele rele Ardeţi-le deasupra glodului Palide lumini Urmăriţi, alungaţi soarele fals Frisoanele tulburi, orele cenuşă Nopţi fantome fără voce

35 Să dispară inima goală Sângele bolnav în chipul de ceară Ochiul rău Scoateţi ghearele inimii oarbe Această voce stinsă, corp rănit Pregătiţi un timp senin Gânduri albe în apusa Din cârpe care va arde Cu şerpii durerii, Blestemat descântec Pământul să înverzească În jurul taliei mele Ca dragostea ta să vină Să mă bea Inimi pereche, stele de veghe Apropiaţi-vă şi puneţi-mi Coroanele acestor aştri Ameţitori

Balazs F. Attila (Slovacia) Nature morte Les odeurs Lumière filtrée par le rideau Nudité de la tentation divine Clef tombée de la serrure Le tic-tac essouflé de l’heure Bouteilles de vin Des verres des mégots L’estampe de la tête sur l’oreiller Le drap Ricaneur d’ une vieille Et celle qui reste au bord du lit C’ est pas toi * Mirosurile strecurată lumină prin perdea goliciunea ispitei dumnezeieşti din încuietoare căzută cheie ticăitul gâfâit al orei ceşti de cafea pahare mucuri stampa capului pe pernă

cearşaful e rânjit de babă şi cea care stă pe-a patului margine nu eşti tu –

Accessories dans ma pièce de 3x4 des greniers volés j’ai ramassé des nippes : des écuelles centenaries des tasses des cruches ancestrales peintes et sculptées quenouillées montres encriers mortiers sonnailles brochettes s’ alignaient dans ma collection et bien sùr mes livres préférés que soucieux à chaque déménagement je les ai emballés et quelques bouteilles de vin rouge sec dans mon désordre logiquement élaboré j’ai pas supporté d’ immixtion étrangère j’ai chassé la fille qui avec de la

diligence et de la bonne foi a rangé la chambre ensuite dans le piège calme du silence j’ai toujours attendu quelque chose que jamais j’ ai su nommerj’ai glissé seulement sur ses vagues l’intuition du murmure de la coquille * În camera mea de 2x4 din poduri furate bulendre am adunat: străchini centenare căni daraci oale străbune vopsite şi cioplite caiere ceasuri călimări mojare tălăngi frigărui se-nşirau în colecţia-mi şi desigur preferatele-mi cărţi pe care la fiecare mutare grijuliu le-am împachetat în dezordinea-mi logic elaborată n-am răbdat amestec străin am trimis fata care cu sârguinţă şi bună-credinţă a rânduit odaia apoi în amorţitoarea capcană a liniştii am aşteptat mereu ceva ce a numi niciodată n-am ştiut am fluturat doar pe valurile-i a scoicii şoapte intuiţie

Itaca

36

Pagina de poezie în limba engleză Valery Oişteanu (S.U.A.)

Kaddish for Misha The Lady Sings the Blues, Backwards Without you, Leo! Kaddish for Misha to my father on the 10th anniversary The journey to eternity begins at noon, April 7, 2003 At the Sephardic Cemetery in Bucharest.

Ishkadal ve-isskadal shme raba Accept as an honored guest Mihail Oighenstein Born May 4, 1916 in Beltzi Just one month shy of his 87th birthday, A crude pine coffin covered with black velvet.

Passed away in his sleep at the Jewish Community Nursing Home His son Andrei reads a farewell letter between the tears In front of the family and high powered mourners, His niece Anca places flowers on the casket And we all make peace with his memory Asking for forgiveness and forgiving back in kind.

Suddenly four burly-looking gravediggers burst into the chapel Transporting him with an ancient wheel cart to the freshly dug grave They are dressed in peasants fur hats and rubber boots And lower his coffin with a thud,

I am reading the transliterated Hebrew prayer Over a crude grave for Maileh ben Kolem.

The dogs are quiet now, some lurking next to the grave.

I am trying to scare them away.

“Don’t provoke them” says Angela “They will gang up on you!”

Don’t worry; I have the powers of “the Purgatory dog master”.

I say with deep voice “Stay away!” to the strays They listen to my gurgling sound and scurry to the bush As I recite the lines of the Kaddish, The old cantor repeats them after me.

I ask myself if my father’s soul will ascend to Heaven The wet earth falls on his casket from my mother’s hand She cannot lift the heavy shovel.

Amana, my niece holds the flowers Close to her, before spreading them Over the fresh dirt on top of his grave Where is he going… to the Paradise for commies?

His eternal destination at the end of the bumpy ride called life He survived pogroms and Stalin, wars and revolution Escaped from German POW camps and Russian gulag Helping others at the great danger to himself

He was a good husband and a good father to my brother.

He showed righteous behavior to his family and friends, A real mensch, idealists till the end Our tears fall on the broken gray gravestones I forgive him for everything….

So may his soul rest in peace!

The Lady Sings the Blues, Backwards Seulb! She sings, Seulb! on manic panic street Left eye missing, eye-patch on the right eye Her left foot in the right high heel shoe The right hand in the left red glove The left hand holds love in a suitcase Her absent mind unfitting in the dark room The errant heart lost aboard an unmoving train Inside the cathedral there is a big tree Dead birds hanging from the dead forest The church bells chimes six, and again The clock shows always six twenty A pregnant angel is due to give birth His left wing is missing, scars on the back Screeching sounds from the right wing Refuses to accept hospital delivery

Itaca The lady sings to the dessert sands Her left breast is on my right lips Erotic sounds from below, deep voice The left/right echo comes from above A wedding in the dig out hole at the cemetery The butterflies are in white tuxedoes The gravediggers are nude except boots It is all backwards diving into the sky Art imitates life, life blurs into death Dream first, live later, birds of vapor Castles from clouds, soluble air balloons Motorcycles Angels, sidecar preachers Where is the exit? Where is the blues?

Seulb Seulb! Where is the bluuues!

Without you, Leo!

For Alex-Leo Şerban

Imploding humanity in a Kafkaesque banal existence, Bleeding unforgettable existential narrative

Still Something Is Missing from that book, which can be the translation of that one for which we have a word that never wears out – my life is missing something – to give an example a love story (I should have capitalized this) near which I should have lived my life, as only a young man in his dreams could do or as only in the memories of an old man could be possible – like a drunkard being sent away, the imagination retires to itself – there will be a day when I will come back face enlightened with the most ancestral instincts

Where the movies come alive, than die suddenly Where Marilyn Monroe sings her sultry poetry Where film-mafia meets the starmakers A shy brainiak poet has passed away quietly A four dimensional life folded, in a very hurry Lost forever in the shadows in the immortality alley, How can I watch a new flick without flinching?

Empty responses, empty feelings of loss Bizarre dancers hanging with soldiers and sailors We all had a laugh, but it suddenly stopped Something is not right, “mon amie fatigue” Mon Amie Fatigue, is it worth living without you We are still lost in Purgatory

Balazs F. Attila (Slovacia) there will be a day when accursed by the apparition near the world’s space I pick a flower up for you from a perfect plain and count beside you the wind’s petals there will be a night when we watch the moon from a fixed point of the chasm smelling of hay there will be a moment when meaning loses any word and we will understand each other though we have no harmony anymore: the adopted children of death and like dust into dust we will slide the one toward the other and toward the earth catching us in its huge texture.

37 searching for the exit Is there a way to the Nirvana for the geniuses?

The world tilted, under the weight of assumption Tempus fugit, litera scripta manet!

A life of an exceptional spirit traded for coupons, Mon Amie Fatigue, no more dangerous critique Only unfulfilled possibilities of short dreams To travel with Fundoianu to Buenos Aires Bohemian destiny? Aristocratic smile!

Mon amie fatique! Just pleasant remembrances Surrealist glasses with tears on them Alone, but not lonely, unbroken Romanian soul.

va fi o zi, în care blestemat de apariţie pe lîngă-a lumii-ntindere îţi rup o floare pe o imaculată cîmpie şi împreună cu tine număr ale vîntului petale lăsate va fi o noapte, în care în îmbătătoare miresme de fîn de pe-al hăului punct fix privim luna va fi o clipă, cînd înţelesu-şi pierde orice cuvînt şi totuşi ne vom înţelege unul pe altul atunci cînd arunca-vom orice-armonie: ai morţii copii adoptaţi şi ca ţărînă-n ţărînă aluneca-vom unul spre celălalt şi-nspre pămîntul ce-n a capilarelor ţesătură-i ne prinde

Itaca

38

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI – DUBLIN

Florian Zapra – o definiţie în tot ceea ce face: filmul - Dorina Şişu -

„În drumul nostru spre nicăieri, definiţia fiecăruia o găsim în ceea ce facem, şi mai puţin în ceea ce spunem. Şi dacă ar fi să mă-ntorc să iau totul de la capăt, aş face tot la fel… nici mai bine, nici mai rău, mulţumesc celor care au avut încredere în mine şi m-au susţinut.”

Florian Zapra

Atunci când drumurile nu le cunoşti, atunci când privirile celor din jur sunt atât de senine, te încurci parcă şi mai tare în sentimente vrând să dai deoparte dorul de părinţi, de casă, de zăpezi şi de cireşe, dorul de prieteni, nu pentru a te transforma peste noapte într-o celebritate, ci pentru a reuşi să faci aceste drumuri, cu aceste priviri care te urmăresc cu interes, să le cunoşti, să te recunoască, să fii respectat pentru munca ta pentru că e făcută cu suflet din speranţe şi din vise.

Atunci când gusturile devin amintiri, atunci când amintirile devin grele, verticalitatea sau sensul infinitului parcurs de a rămâne un om de calitate fac din tine un gânditor cu fapte. Fapte cu ecou. Numele tău să fie auzit în cele mai frumoase culori ale curcubeului!

Florian Zapra s-a născut la data de 14 august 1977 în Lunca Ilvei, Bistriţa Năsăud. A ajuns în

Dublin în anul 2000, singur, fără familie, fără părinţi. Aceştia au rămas în România. Cu „mersul lui de pistolar”, aşa cum îi spun prietenii, Florian a început o nouă viaţă luând greutăţile în spate, acceptând realitatea şi continuând să viseze la tot ce va face în Irlanda.

Visele au prins contur. A studiat drama la „Gaiety School Of Acting”, după care a continuat cu „Acting for Camera”. În anul 2010 a fost ales pentru rolul de Rough Men în Treasure Island regizat de Steve Barron, unde a avut un scurt dialog în limba română. Filmul a apărut în decembrie 2012 şi a avut un buget de 20 de milioane de euro.

A continuat cu filmul de scurt metraj Clowns, pe care l-a produs şi care a fost nominalizat la „Underground Cinema Film Festival” (festival de film care se axează mai mult pe cinefilii independenţi) şi are loc în fiecare an în Dublin, fiind şi primul festival de film la care Clowns a luat parte.

A jucat rolul Centurion alături de actorul francez Gerard Depardieu în filmul Astérix et Obélix: Au Service de Sa Majesté, regizat de Laurent Tirard, având toate dialogurile în limba franceză.

A jucat în Standby, în regia Rob Burke şi Ronan Burke, alături de actorii Brian Gleeson, Jessica Paré şi Stanley Townsend.

Actorul preferat al lui Florian este Robert De Niro, care spunea

la un moment dat un gând ca o povaţă: „În viaţă înveţi cele mai importante două lucruri: niciodată să nu-ţi abandonezi prietenii la greu şi întotdeauna să-ţi ţii gura.” În anul 2012 a participat la festivalul de film „Comedy Cluj”, o ediţie în care Florian Zapra a prezentat filmul de scurtmetraj Oz în descrierea căruia descoperim o isteţime filosofică scăldată într-o realitate inocent masculină: „Fantezia unui bărbat e dilema altuia”. Un scurtmetraj filmat în doar două zile şi „trei minute şi jumătate”.

Florian Zapra este fondatorul Festivalului Internaţional de Muzică şi Film de Scurt Metraj din Dublin. Este producător de filme de scurt metraj: Clowns, Oz, Prin ochii lui, Animals.

A participat la diferite festivaluri şi a obţinut premii: Clowns (2012) – Cea Mai Bună Comedie la Ballinamore FF, Cel Mai Bun Cinematograf Ballinamore FF. A fost nominalizat: Clowns – Cea Mai Bună Comedie – Dublin Underground FF, Cel Mai Bun Audio – Limerick Institute Technology FF, Cel Mai Bun Scenariu LITFF, Cel Mai Bun Film LITFF. Felicitări, Florian Zapra!

Suntem alături de tine şi ne vom bucura de fiecare împlinire a ta, pentru că ştim, multe mai ai de făcut, multe împliniri vei avea şi multă bucurie vei aduce în sufletele românilor de acasă şi din Irlanda.

Itaca

39

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI – DUBLIN

Cristina Ştefania Ţărean şi Grupul Vocal Trăistuţa sau Cum să aprinzi stele cu sufletul - Viorel Ploeşteanu Demult, atât de demult încât nici Dumnezeu nu mai ţine minte când s-a întâmplat, unul dintre primii oameni, în loc să doarmă lângă foc, alături de partenera lui de viaţă, stătea în faţa peşterii şi asculta liniştea nopţii, întunecată, când din adâncul sufletului i-a răsărit pe buze numele femeii lui, l-a rostit melodios, în mai multe feluri şi a început să cânte iubirea pentru ea şi bucuria de a-i fi aproape. Cum sunetul vocii lui săgeta întunericul, ridicându-se spre cer, cum se aprindea o lumină pe care el, mai apoi, a numit-o stea.

Altădată, fiind plecat la vănătoare, departe de iubită, a cântat de dor, iar pe cer s-a aprins o altă stea.

Auzindu-l, au început şi alţi oameni să cânte, de atunci cerul fiind luminat de puzderie de stele, unele purtând în lumina lor bucuriile oamenilor, altele dorul, supărarea, obiceiurile sau muncile lor, ori, altfel spus, Viaţa.

Am cunoscut-o pe Cristina Ştefania Ţărean în vara anului 2012, la una din întâlnirile cenaclului „Cuvinte dumicate în vin”, pe vremea când inventasem şi abia pusesem pe picioare Centrul cultural român din Dublin. Chiar avem o fotografie la Biblioteca „Fănuş Neagu”, atunci încă în stare de organizare şi catalogare. Ştiam de existenţa dumneaei şi a grupului de muzică pe care îl conduce şi am fost încântaţi să descoperim un om pasionat de ceea ce face şi dăruit cu totul artei

pentru care Dumnezeu a înzestrat-o.

Să vorbim, înainte de toate, de omul şi artistul, interpretul de muzică populară Cristina Ştefania Ţărean (Marinescu).

Născută la Sibiu, în Ajunul Crăciunului din 1983, primeşte numele lui Iisus şi al Sfântului din ziua de 27 decembrie. Urmează cursurile şcolii din cartier, apoi Colegiul Economic „George Bariţiu” şi, în final, Universitatea „Lucian Blaga”, cu specializare în psihologie. După susţinerea lucrării de licenţă, în 2009, părăseşte oraşul natal şi România, urmându-l în Irlanda pe domnul Ţărean. „…Porneam pe drumuri de ţară străină, dorind să-i fiu alături celui ce urma să-mi fie soţ….”, după cum ne mărturiseşte însăşi artista.

Pasiunea pentru actul artistic s-a manifestat încă din copilărie, când, la vârsta de 13 ani, a fost

selectată la Palatul Copiilor din Sibiu, secţiile de sculptură şi muzică populară. În cele din urmă, muzica s-a dovedit a fi domeniul în care a excelat şi i-a adus mai multe satisfacţii, pentru că „…muzica a fost cea care m-a adus în faţa publicului şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de scenă.”

Devine astfel solistă a Ansamblului Cibinul şi participă la numeroase festivaluri de folclor, unde talentul adolescentei nu trece neobservat, fiind răsplătit cu premii importante. La Festivalul „Moştenire din bătrâni” de la Avrig, judeţul Sibiu – 1997, obţine locul II; la Festivalul Naţional „Maria Tănase” de la Craiova – 1998, obţine locul I; la Festivalul „Flori Bănăţene” de la Timişoara – 1999, obţine locul I la secţiunea solişti vocali; la Festivalul „Vara, vara-primăvara” de la Sibiu – 2005, obţine Premiul special de popularitate.

Cristina Ştefania Ţărean (Marinescu) are nostalgii calde pentru această perioadă din viaţa ei: „Silvia şi Ioan Macrea, coregrafii şi sufletul Ansamblului „Cibinul”, au semănat şi în inima mea dragostea pentru cântecul drag popular, iar pentru aceasta le sunt profund îndatorată”.

Urmează perioada de împlinire artistică, venită odată cu cooptarea în rândurile Ansamblului „Căluşerul din Orlat”, condus de domnul Stelian Stoica, ansamblu cu o tradiţie de peste 30 de ani. (continuare în pag.40)

Itaca

40

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI – DUBLIN în slujba folclorului românesc, devenit între timp Ansamblul Profesionist „Jidvei România”. Alături de colegii ei, Cristina Ştefania Ţărean a susţinut spectacole în toate zonele României, dar şi în străinătate, bucurându-se de dragostea şi aprecierea publicului.

După anul 2009, când s-a stabilit în Irlanda, artista a mai urcat pe scenă, ocazional, alături de foştii săi colegi, la invitaţia maestrului Stelian Stoica.

Despre viaţa din Irlanda, Cristina Ştefania Ţărean vorbeşte cu optimism: „Irlanda, ţara noastră adoptivă, nu a avut pentru noi numai lapte şi miere, dar iată că azi putem spune cu bucurie că suntem pe drumul cel bun”.

Cum nu putea rămâne mult timp departe de muzică, reuşeşte în data de 5 noiembrie 2011 să înfiinţeze, prin forţe proprii, Grupul Vocal Trăistuţa. La început a fost greu, însă niciun obiectiv măreţ nu se împlineşte cu uşurinţă. Treptat s-a închegat un frumos grup de copii, români şi moldoveni (români şi români!), cu vârsta cuprinsă între 4 şi 12 ani, care acum sunt în număr de 16. Având susţinerea totală a soţului său, Cristina reuşeşte să achiziţioneze costume populare pentru toţi membrii grupului. Cu aceste costume naţionale a organizat şi o expoziţie la una din bisericile româneşti din Dublin, în luna noiembrie 2012, care s-a bucurat de un real succes la publicul iubitor de tradiţii şi simbolistică populară.

Grupul Vocal Trăistuţa, de mai bine de un an de zile, este o prezenţă încântătoare în Dublin, atât pentru români cât şi pentru irlandezi, susţinând spectacole apreciate, cu ocazia evenimentelor

organizate de comunităţi româneşti sau Ambasada României, aşa cum a fost şi evenimentul de la Mansion House, organizat de Ziua Naţională a României, în data de 29 noiembrie 2012, unde publicul, în egală măsură românesc şi irlandez, a fost entuziasmat de prezenţa şi interpretarea copiilor.

Despre această realizare importantă din viaţa ei de artist, Cristina Ştefania Ţărean ne spune: „În urmă cu un an (5 noiembrie 2011 n.n.) se năştea o dorinţă în făptura-mi însetată de cântecul ce lipsea deja de o bucată bună de vreme din viaţa mea… Aşa a luat fiinţă Grupul vocal de copii Trăistuţa, un grup în care bucuria s-a transformat treptat în bucurie sufletească. Copii ai României şi ai Moldovei noastre soră, ce au însufleţit acest gând curat şi de simţire românească… Copiii noştri frumoşi, născuţi din dorurile grele şi visele îndrăzneţe, din surâsul cărora se nasc alte şi alte idealuri…”

Cristina Ştefania Ţărean, un artist deosebit şi un om mai presus de vremuri, pentru care familia, ţara, tradiţiile şi simţirea românească se confundă cu propria viaţă: „Eu, soţul şi fetiţa noastră, bucuria sufletului nostru, ne bucurăm de fiecare zi pe care o petrecem împreună şi nădăjduim, ca toţi ceilalţi fraţi români, că vor veni şi vremuri mai bune. În ţară am lăsat părinţii. Acolo cu ei e şi dorul cel mai mare… La ei ne e gândul mereu şi nu ne dorim decât să-i ştim sănătoşi.”

Atâta timp cât există astfel de oameni, rădăcinile noastre vor rămâne puternice, iar pomul românismului va da roade bogate şi sănătoase.

Date de contact: grupulvocaltraistuta@yahoo.com facebook: Grupul Vocal Traistuta

Simona Bercu Bîrsan

***

uneori viaţa e o nebuloasă în care intri şi nu mai poţi ieşi. alteori e o maşină de spălat care te învârte, te scutură, te spală, dar nu te curăţă de păcate, păcat originar, original, cu şi fără de vină; e un virus care-ţi mănâncă din ureche şi te lasă fără balans, fără balanţă, fără dinţi (de la atâta împiedicat). ar putea fi roz (condiţionalul fiind perfect aplicat) roz, roz bonbon, roz simplu, roz compus şi descompus în toate nuanţele şotronului de care cu greu îmi mai amintesc, da’ ce să fac dacă nu-mi mai place de mult rozul?

Itaca

41

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI – DUBLIN

Simona Bercu Bîrsan – un actor pe scena irlandeză - interviu realizat de Dorina Şişu Simona Bercu Bîrsan, de când sunteţi în Irlanda şi în ce context aţi ajuns aici?

Din 2004. Asta înseamnă deja 8 ani, un timp care s-a dus parcă prea repede. Cum am ajuns aici? L-am urmat pe soţul meu (a fost angajat de o firmă irlandeză).

text (mulţumesc încă o dată Liei Bugnar pentru piesă) şi m-am apucat de lucru realizând că, în condiţiile date, asta e singura soluţie. Sala de repetiţii mi-a fost bucătăria („Teatru în Bucătărie” ar fi un nume perfect pentru compania la care visez s-o pun pe picioare într-o bună zi).

Ce ne puteţi spune despre oamenii din Irlanda? Cum v-aţi acomodat?

Acomodarea nu am văzut-o ca pe un efort, o greutate. A venit în timp, de la sine. Cât despre oameni, ce să spun? Sunt la fel oriunde. Până la urmă, nu naţionalitatea face diferenţa, ci individul. Calea cea mai simplă e dezbrăcarea de prejudecăţi (şi de o parte, şi de alta).

Unde jucaţi în prezent?

Primele spectacole le-am jucat într-o biserică transformată în „arts centre” (Chapel on the Hill, Killorglin). Deocamdată am jucat numai în Co. Kerry.

E o adevărată poveste în spatele organizării (locurile în care joc, reclama… oamenii trebuie aduşi la teatru cumva), lucru pe care îl învăţ din mers. Asta e partea care mi se pare cea mai dificilă.

Ce ne puteţi spune despre meseria de actor? Ce anume jucaţi?

Ha, ha, ha… Întrebarea asta îmi aminteşte de o altă întrebare: „De ce vrei să te faci actor?”. „Vreau să mă fac actor pentru că…”. Se poate răspunde în multe moduri, dar cel mai cinstit răspuns e: „Aşa simt”. E vorba de instinct.

Te atrage şi eşti atât de sigur că şi poţi să faci meseria asta. Acesta e începutul… urmează însă trepte (în sus, în jos… şi tot aşa). Ce anume joc? Deocamdată Slices, o piesă de Lia Bugnar. Cred că sunt cea mai independentă dintre cei ce fac teatru independent: piesa e „one woman show” şi, în plus, a trebuit s-o fac singură, fără regizor. Am pornit de la zero, mi-am căutat un

Cum este publicul din Irlanda? Cum îl simţiţi?

Mi-a fost teamă că nu voi fi înţeleasă (adică oamenii nu vor înţelege engleza ce-o vorbesc eu, accentul e ceva ce nu poţi schimba). Se pare că au înţeles. La finalul piesei, mulţi au lacrimi în ochi. Să ajungi la lacrimi, trebuie să te emoţionezi; să te emoţionezi, trebuie să înţelegi ce ţi se spune. Mi s-a întâmplat la câteva spectacole ca lumea să nu plece din sală după aplauze, aşa că am putut discuta cu spectatorii chiar deschis despre temerile mele, despre spectacol.

Vă simţiţi împlinită? Încerc să mă gândesc: ce-ar putea însemna „împlinită”? Am o familie, ei sunt partea mare a cercului din cuvântul ăsta: „împlinire”. Teatrul e altă parte. Plus altele…

Ce planuri de viitor aveţi?

Bănuiesc că la teatru vă referiţi. Am în minte deja o piesă (o piesă din două personaje şi … va trebui să găsesc pe cineva să regizeze).

Care este replica preferată pentru dumneavoastră?

Nu am o replică preferată.

Există însă un citat care-mi place mult: „The reason for walking is destination” (Arthur Hopkins) – l-am găsit într-o carte scrisă de-o actriţă şi profesoară de actorie excepţională, Uta Hagen. O lecţie de actorie într-o propoziţie.

Ce le transmiteţi românilor din Irlanda?

Numai bine! Şi dacă va fi să vadă un afiş pe care scrie aşa: „Slices (a play

by Lia Bugnar, performed by Simona Bercu Bîrsan)” în oraşul unde locuiesc, ar putea să vină să vadă spectacolul.

Itaca

42

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI – DUBLIN

Theodora Maria Ciuta, o stea care şi-a început ascensiunea - Viorel Ploeşteanu -

Născută într-o familie de emigranţi români, la Waterford, Ireland, Theodora este un adolescent cu înalte aspiraţii artistice. La cei doisprezece ani, are deja gradul

şase la Royal Academy of Music Ireland, clasa de Dramă, unde este între cei mai apreciaţi cursanţi, primind roluri importante în spectacolele puse în scenă de către Academie. Teatrul este, de altminteri, pasiunea principală a Theodorei, talentul şi aptitudinile îndreptăţind-o să aspire la recunoaşterea internaţională în domeniul celei de-a şaptea arte şi, de ce nu, să fie unul dintre numele principale pe afişele teatrelor de pe Broadway.

La îndemnul părinţilor şi al profesorilor, întru completarea pregătirii de actor, Theodora urmează şi cursuri de muzică la Piano Academy of Ireland, clasa de pian şi teoria muzicii, unde are gradul doi.

Talentul nu înseamnă nimic fără muncă, iar Theodora ştie acest lucru, rupând o bună

parte din timpul adolescenţei pentru a exersa şi a-şi dezvolta aptitudinile, lucru care se reflectă şi în rezultatele excepţionale obţinute la examene, toate încununate cu „distinction”.

Theodora Maria Ciuta este în anul întâi la Şcoala secundară St. Louis Rathmines, una dintre cele mai apreciate şcoli din Dublin. Vacanţele de vară şi le petrece cu părinţii şi fratele mai mic, David, în România, în zona Oaşului, unde îşi au rădăcinile, încărcându-se sufleteşte, spiritual şi intelectual de tradiţiile ancestrale ale neamului românesc. Cunoscându-i familia, putem spune că Theodora beneficiază de un cadru moral de excepţie, având susţinerea necesară în a-şi împlini visul şi pasiunea.

Noi avem încredere în tine, Theodora şi îţi dorim succes în activitatea artistică pe care ţi-ai ales-o!

centruldepromovaredublin@gmail.com

„Împreună nu ne vom înstrăina!”

Itaca

43

Emanuel Stoica (Suedia)

Cum să nu cerşeşti la Stockholm Partea I Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme.

Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.

Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei-patru sute de

cuvinte al posturilor de televiziune de acasă. În aceste condiţii, nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.

Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii.

Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie, ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj, cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale.

Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor

normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie de altfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.

Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare, nu atât prin amploarea fenomenului, cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu (continuare în pag.44)

44 înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.

Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.

La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir, dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.

Ce caută aici? Cum adică ce caută?

E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl

Itaca cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.

Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor, cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor.

Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.

Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor: „Ia uite în p..a mea ce şmecher e! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea!

Ce şmecher e!” La noi şi OZNurile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azimâine vom auzi ceva asemănător cu „sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.

Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când

văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.

Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii în mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română. Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii interumane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.

Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate, este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informaţie (...)

Itaca

45

7

şi valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.

Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că, pe fondul crizei de valori, în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.

Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”.

Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală, urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat: „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că, auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sudamerican. I-am întins o pungă cu zaharicale, mormăind doar pentru el: „Bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu”. Îmi era ruşine. În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea

din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional (pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poţi asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întâlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.

Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică, trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o.

La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?

Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderful world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte... În paranteză, rememorez

uneori momente în care, după publicarea primei mele cărţi, ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă.

Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam: Se câştigă mulţi bani din scris? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.

Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci.

Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment, din perspectiva personală, mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.

Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte.

Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori (...) (continuare în pag.46)

46

de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător.

Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolul al XXI-lea, instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroga de responsabilitate.

Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.

Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi le practicăm cu sentimentul unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale, culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră

Itaca încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.

Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul, s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite.

Unele dintre acestea, acte abominabile având drept suport ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia.

Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă, nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească. În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite.

Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că, în raport cu ale vieţii capricii, sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu

i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent.

E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor.

Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi.

Părinţii zâmbesc, fără alternativă.

Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte femeia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări. Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei.

Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

Partea a II-a în numărul următor!

Itaca

47

Viorel Vintilă (S.U.A.)

Only in America Arnold Schwarzenegger, un emigrant austriac venit în căutarea El Dorado-ului american, a reuşit cu adevărat să trăiască the american dream. Un actor de mare succes care a schimbat scena de la Hollywood cu cea politică de la Sacramento, unde pentru 8 ani de zile, s-a dezbrăcat de rolul de Terminator şi a îmbrăcat ţoale noi de Guvernator de California. În anul 2010, Arnie îşi lua la revedere de la jobul de guvernator şi lăsa locul altora să conducă destinele Californiei. Arnold dovedise încă o dată, dacă mai era nevoie, că USA este într-adevăr ţara tuturor posibilităţilor şi reuşita sa în State poate fi un exemplu şi un material didactic pentru cei care vânează visul american. Şi, ca să vedeţi cât de mult adevăr stă în spatele acestui slogan arhicunoscut – USA, ţara tuturor posibilităţilor – am să vă povestesc o întâmplare adevărată şi foarte interesantă, la care am fost martor în anul 2010, când, plimbându-mă pe străzile din San Francisco, am avut ocazia să mă conving pe propria mea piele de veridicitatea acestui slogan. În noiembrie 2010 au avut loc în California alegerile pentru postul de guvernator, job deţinut pentru ultimii 8 ani de fostul Mr. Univers, alias Terminator, pe numele său de botez Arnold Schwarzenegger.

Cu prilejul acestor alegeri, candi-

daţii încercau prin orice mijloace să iasă în faţă, să se impună şi să atragă electoratul şi voturile lui; reclamele electorale bombardau ecranele televizoarelor, posturile de radio difuzau mesaje ad naseum cu programul şi promisiunile electorale ale candidaţilor, care căutau cu orice preţ să impresioneze electoratul şi să-i convingă pe alegători că merită sa fie instalaţi în fotoliul de Guvernator de California.

Pe străzi, la tot pasul, se simţea izul electoral, pancarte şi fluturaşi electorali se pasau trecătorilor, iar front-yard-ul din faţa caselor, dar şi al firmelor, era presărat cu panouri electorale; chiar şi pe bumperul maşinilor puteai vedea lipite stickere colorate cu sloganul candidatului preferat, într-un cuvânt, aveam parte de tot tam-tamul şi tacâmul electoral, specific alegerilor electorale din State.

Aşadar, mă plimbam printr-o zonă foarte populară şi pitorească, pe malul golfului San Francisco, la numai câţiva km de faimosul Golden Gate Bridge, şi anume în zona Embarcadero, o zonă foarte populată şi căutată de turişti. La un moment dat, mă intersectez cu un personaj foarte pitoresc, un bătrânel slab şi ponosit, care mă opreşte şi mă abordează cu o întrebare: „Can you give me a signature, please?”

Iniţial am crezut că octogenarul în cauză era un cerşetor... dar, spre surprinderea mea, bătrânelul, posesor al unui clipboard, încerca să adune semnături. Pentru ce credeţi? Pentru a candida pentru postul de Guvernator de California!

Sincer, pe moment am ramas siderat, mut de emoţie, şi faţa îmi căzuse... Încercam să mă regrupez şi să îmi revin din contemplarea tâmpă în care mă afundasem, în timp ce îl priveam de sus până jos pe octogenarul care mă oprise. M-au trecut 1001 de gânduri în acea fracţiune de secundă – despre visul american, egalitate de şanse, diferenţa de atitudine dintre bătrânii resemnaţi din România şi cei de aici, din USA. Încercam să-mi aranjez faţa căzută în contemplare şi să-mi revin din situaţia siderată în care mă aflam datorită acestui inedit personaj şi misiunii sale; după câteva secunde bune de buimăceală îmi revin şi mă hotăresc să-l fac fericit pe octogenar, cu o semnătură. Începusem să analizez atent hârtia pe care, în ciuda înfăţişării şi vârstei neobişnuite, adunase multe semnături care i-ar fi permis să intre în cursa electorală pentru fotoliul de guvernator, moment în care „guvernatorul” se hotărăşte să facem cunoştinţă: (continuare în pag. 48)

48 „My name is James Bagley! Vote for me please!” – îmi zice domnia sa, pe un ton de candidat serios. „Nice to meet you, my name is Vio” – îi dădui replica, pe un ton la fel de serios, în timp ce îi strângeam mâna. „Guvernatorul” dă să plece, dar îl opresc cu o întrebare de baraj: „So, do you wanna be the new Terminator, I mean the new Governor?” – întreb eu şugubăţ. „Yes, I wanna get Arnie's job and be the new Governor” – îmi replică bătrânelul pe un ton ferm. „Ok, I wish you good luck.

Can I ask you one more question?”

Itaca „Sure! Shoot!” – zise „ guvernatorul”. „What is your political platform?” – întreb eu curios. „I want to annex Mexic to USA” – zise posibilul guvernator pe un ton foarte sobru.

Cu replica asta m-a lasat chiar perplex şi pe faţa mea se putea citi cu litere mari o consternare mută amestecată cu o uimire totală. Într-un final mă regrupez din ameţeala în care mă îngropase răspunsul total neaşteptat al bătrânelului şi replic la rândul meu: „Well, I wish you good luck, Mr. Bagley”

„Thank you very much, and don't forget please, vote for me!” – îmi replică posibilul guvernator, în timp ce se îndrepta agale către un Ford Ranger model 1980, pick-up truck, la fel de obosit şi prăfuit ca şi potenţialul guvernator.

Privirea mi-a rămas însă blocată, pentru câteva secunde bune, pe afişele şi cartoanele multicolore cu care era tapat Rangerul şi pe care se putea citi cu litere de-o şchioapă: „Annex Mexic to USA!” C-aşa-i în tenis! – ar spune regretatul Toma Caragiu.

Eu aş adăuga: c-aşa-i în USA!

La pas pe Golden Bridge - Viorel Vintilă -

Golden Gate Bridge este perla oraşului San Francisco, este simbolul oraşului San Francisco, este podul cel mai fotografiat şi poate cel mai vizitat pod din lume.

A fost declarat una dintre minunile moderne din lume (Modern Wonders of the World) de către American Society of Civil Engineers.

Deşi am locuit mai mult de

5 ani în San Francisco şi am traversat podul de zeci de ori cu maşina, niciodată nu am luat la talpă această superbă creaţie arhitecturală. Golden Gate Bridge este la fel de frumos pe timp de zi, pe timp de noapte sau pe timp de ceaţă şi mărturie stă şi fotografia ataşată.

Recent, însă, m-am decis să experimentez, first hand, frumuseţea

izbitoare a acestei minunăţii inginereşti şi am luat-o la opincă pe una dintre cele două alei pietonale care leagă partea nordică a oraşului San Francisco cu Marin County.

Aceste alei (walkways) sunt destinate pietonilor, dar şi bicicliştilor şi celor cu rollerblades şi sunt deschise între orele 5 a.m. şi 9 p.m.

Aleea din Est este deschisă pentru biciclişti şi pe timp de noapte, fiind însă, închisă pentru pietoni.

M-am bucurat ca un copil mic când am păşit pe Golden Gate Bridge şi o senzaţie instantanee de fericire şi de bine mi-a străfulgerat fiinţa la atingerea acestui pod. Era o senzaţie greu de explicat în cuvinte, trebuie să fii acolo să îţi dai seama, era o stare de euforie care îmi gâdila endorfinele şi mă purta într-o stare feerică de vis, într-un cuvânt eram happy. Este un loc ideal pentru cupluri de îndrăgostiţi (fie ele de acelaşi sex sau de sex diferit, că deh, suntem în San Francisco, cel mai liberal oraş din (...)

Itaca

49

7

dar şi pentru familii cu copii sau cupluri ajunse la golden age.

Am fost şi martorul unui eveniment emoţionant. O cerere în căsătorie chiar la mijlocul podului... EL îngenunchease şi îi oferise un inel persoanei iubite... în acest timp, EA tremura şi lăcrima de emoţie... lumea s-a oprit pentru câteva minute, atât cât a durat ritualul inedit, şi, după ce iubita sa a răspuns DA, spectatorii acestui show inedit şi ad-hoc au izbucnit în aplauze. EL a luat-o în braţe şi a sărutat-o cu pasiune, după care au plecat îmbrăţişaţi către intrarea în San Francisco... Golden Gate Bridge devenise „naşul” neoficial al acestui cuplu fericit!

După acest eveniment total neaşteptat, dar liric şi plin de emoţie, m-am oprit la mijlocul podului să admir cu ajutorul echipamentului din dotare (un binoclu performant), nu mai puţin celebra fostă închisoare Alcatraz (unde Al Capone a fost unul dintre faimoşii „rezidenţi”) aflată la câţiva kilometri depărtare. După ce am făcut o „cură” de Alcatraz, via binoclu, mi-am mutat retina în dreapta mea, unde am putut admira silueta şi arhitectura oraşului San Francisco... În acest timp, pe sub pod trecea un megaship de croazieră şi, of course, ca panorama să fie completă, deasupra noastră chiar trecea un hidroavion (o modalitate excelentă pentru turişti de a experimenta un bird view şi a survola insula Alcatraz, Fisherman's Warf, Angel Island, Bay Bridge sau Downtown San Francisco).

Golden Gate Bridge îmi răsfăţase toate simţurile cu aceste superbe imagini... Am închis pentru un moment ochii şi am respirat cu nesaţ aerul deosebit al oceanului care se lasă gâdilat de o briză gentilă şi plăcută, made in San Francisco Bay. După acest intermezzo

de răsfăţ personal de la mijlocul podului, am luat-o din nou la opincă şi m-am îndreptat către capătul podului, spre intrarea în San Marino County, unde am făcut stânga împrejur si m-am întors înapoi, către locul unde parcasem maşina.

De ce numele de Golden Gate Bridge?

Mulţi cred că numele de Golden Gate Bridge vine de la culoarea international orange care dă impresia de golden, dar, în fapt, adevărul este altul... Golden Gate se referă la strâmtoarea Golden Gate Strait care face legătura dintre Oceanul Pacific şi Golful San Francisco. Strâmtoarea are aproximativ 3 mile (4.8 km) şi a fost numită aşa de către Army Captain John C.Fremont în anul 1846.

Golden Gate Bridge cucereşte Hollywood-ul Hollywood-ul, la rândul lui, nu a putut nici el să stea departe de acest magnetism pe care îl emană acest giuvaer arhitectural, fiind şi el atras şi fascinat de miticul Golden Bridge, care a fost scenă a 26 de filme printre care aş aminti: The Maltese Falcon (1941), Escape în the fog (1945), Vertigo (1958), Superman (1971), The Domino Principle(1977), The Rock (1996), Interview with a vampire (1994), Star Trek (2009), Final Analysis (1992) şi cel mai recent film, Going the distance (2010 – un film cu Drew Barrymore).

Câteva date tehnice Construcţia acestei Modern Wonder of the World a început pe 5 ianuarie 1933 şi a durat până în anul 1938, când, pe 28 mai, a avut

loc deschiderea oficială. Inginerulşef Joseph B. Strauss a compus şi un poem, „The Mighty Task is Done”, în cinstea acestui eveniment. În anul 1937, Golden Gate Bridge a fost cel mai lung pod suspendat, având o lungime de 1280 de metri, distincţie pe care a menţinut-o până în anul 1964. De atunci a mai fost depăşit de alte 8 poduri, dar în SUA rămâne pe locul doi, după Verrezano-Narrows Bridge din New York City.

Lungimea totală este de 2737 de metri, iar turnul de suspensie are o înălţime de 211 metri deasupra apei, distanţa dintre podul propriuzis şi apă fiind de 75 de metri.

De ce culoarea portocalie a podului? În fapt este orange vermilion şi a fost selectată pentru că îmbunătăţeşte vizibilitatea pentru vasele care trec pe sub pod şi pentru că se potriveşte foarte bine peisajului din jur şi dă un contrast deosebit între cer şi apă. În anul 1965 culoarea originală a fost înlocuită datorită coroziunii.

Taxa de colecţie Pe data de 19 octombrie 1968, Golden Gate Bridge a fost primul pod major din lume care a instituit toll colection (taxa de trecere) şi de atunci şi alte poduri au urmat acest exemplu, care a fost unul de succes. În prezent, taxa de trecere a podului (numai pentru maşini) este de $5 pentru cei cu abonament şi de $6 pentru cei care plătesc cash. Ca un fapt divers, se estimează că de la deschiderea oficială din anul 1937 şi până în aprilie 2011 au trecut aproape două miliarde de maşini. (continuare în pag.50)

50

Destinaţia cu cele mai multe sinucideri Golden Gate este, din păcate, destinaţia cea mai căutată din lume pentru cei care aleg să încheie conturile cu viaţa. Rata de fatalitate este de 98%, dată fiind distanţa de 75 de metri dintre pod şi apă şi viteza de impact de aproximativ 120 km/oră. Cei puţini care reuşesc să supravieţuiască impactului mor din cauza hipotermiei sau pur şi simplu se îneacă. Se estimează că au avut loc peste 1200 de sinucideri de la inaugurarea podului, o medie de 30 de sinucideri pe an.

Până în anul 2006 s-au contabilizat doar 26 de supravieţuiri. Pentru a preveni sinuciderile s-au instalat suicide hotline telephones şi patrule de poliţişti pe biciclete care să fie în alertă şi să încerce să prevină eventualele tentative de sinucidere. În anul 2006 s-a filmat con-

Itaca

troversatul film The Bridge, care a fost filmat de-a lungul unui an întreg, 2004, cu ajutorul a două camere montate în două locaţii diferite, camere care înregistrau non-stop de-a lungul zilei şi care au înregistrat 23 de sinucideri şi au reuşit să prevină alte câteva tentative. În film au fost intervievaţi prietenii, familiile şi martorii celor care s-au sinucis şi au fost oferite în detaliu mărturii despre motivele care au stat la bază acestor sinucideri: depresii, droguri, boli mentale, decepţii în dragoste sau motive financiare. O mărturisire a unuia dintre prietenii celor care s-au sinucis: „Nu ştiu de ce se omoară unii. Toţi trecem prin momente de disperare. Pentru mulţi dintre noi însă răsare soarele... Chiar nu ştiu de ce se sinucid. Poate vor să se elibereze de o durere sau poate vor să zboare cu adevărat.”

75 de ani de Golden Gate Bridge În anul 2012 se vor împlini 75 de ani de la inaugurarea acestei icoane arhitecturale, perla şi mândria celor din San Francisco şi nu numai a lor, ocazie cu care se va organiza o manifestare care va celebra acest eveniment. Când am fost pe Golden Bridge se lucra de zor, se vopseau imensele cabluri care consolidează podul, turnul de suspensie şi balustradadele de lângă aleile pietonale. Golden Gate îmbracă haine de sărbătoare, îşi pune mantaua aurie şi continuă să atragă milioane de vizitatori an de an.

Este o vorbă care spune: „Vedi Napoli, e puoi muori”... eu aş parafraza cu: „See Golden Gate Bridge and live happily ever after!”

Thank You, Golden Gate Bridge!

Itaca Renata Verejanu (Republica Moldova)

Oftat închis în auz Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi: Voi, patru anotimpuri flămânde de mine, Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă A celor patru zări; ca focul în lemne Surâd blândă.

Şi-mi spuneai „Îmi eşti dragă” la fiecare staţie, soarele răsărea altfel, tot de la Răsărit, da’ numa’ altfel. pe vremea când nu aveam computer, pantofi cu toc, ruj, îmi trimiteai scrisori, îmi desenai buburuze şi curcubeie, îmi dansai taurul spaniol Şi râdeam de la un capăt la altul şi din culoare-n culoare. pe vremea vremurilor alea eu eram altă eu, iar tu erai alt tu. Ce păcat!

Georgeta Resteman (Cipru)

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz, Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă – Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat Din casă în casă, din palmă în palmă – M-am înălţat În numele de Mamă.

Simona Bercu Bîrsan (Irlanda)

***

pe vremea când îmi purtai poza în portofel Şi pe mine undeva în partea stângă, deasupra coastelor, muşcatele îmi înfloreau în fiecare zi. pe vremea când luam micul-dejun în tramvai

ţi-e teamă? urmele paşilor tăi umbre enigme nedesluşite în vâltoarea vremii clipe de zbucium vise sparte cioburi împrăştiate pe zidul incertitudinii cărămizi înroşite patima gândului meu iubirea reclădind castele din nisipul tău alunecând haotic din clepsidra unui timp mereu potrivnic ţi-e teamă?

51

Domnica Lazăr (Republica Moldova)

Către comunişti O, cârduri negre de cioroi, Cu sufletul plin de noroi!

Aţi strâns în viaţa voastră tot banul ce luceşte Din munca osândită a celui ce-l munceşte.

Blestem să fie ziua în care voi, sinistru, Aţi năvălit ca orbii, stăpâni pe Prut şi Nistru.

Să ne munciţi în beznă, cu pâine aspră-n traistă, Ne-aţi înşelat cu-a voastră filosofie falsă.

Din sfânta ţărişoară, sublim tărâmdevise, Voi aţi făcut altarul speranţelor ucise.

Sperând la altă viaţă, şi-unviitor,şi-ocale...

Lăsat-am şi măicuţă, şi copilaşi în jale.

Luat-am pribegia în ceţurile zării, Dar cât de dur şi jalnic e valu-nstrăinării!

Când ne va fi sorocul, vom reveni acasă La datina străbună şi sfânta noastră masă, La vatra strămoşească, păzită de moşnegii Care scrutează zarea, tot aşteptând pribegii.

Iar voi, cioroii negri, amarnici catăciunea, Fugiţi din fruntea ţării, ajunge-nşelăciunea!

Tăia-vom nu doar craca, ci plopul din pământul Ce nu vă mai încape. O, risipi-v-ar vântul!

52

Dumitru Ichim (Canada)

Itaca

Singurătatea îngerului e un suspin albastru şi greu.

* - Nu cumva eşti de pământ?

- Tare-aş vrea somnul de glie visurat de ciocârlie!

O singură dată i-am gustat amarul netors şi-nfricoşat m-am întors la poarta Olarului meu cerşindu-mi braţele-napoi.

* Toate mi-s, dar fără loc, nici măcar propriul meu foc.

Cerc? Dar centru mi-i afară.

Cântul nu-s, da-I sunt vioară!

Cei zece leproşi

Sărmanul înger!

Spre ghinda de popas

Atâta ştiu de ei, când mă întrebi, că s-au făcut zdrahoni ca leopardul şi n-au uitat de Tine şi de gestul Tău, că zice vorba proastă: De ai făcut un bine, aşteaptă-te la rău.

Năvala lor curândă o să-ţi vie, căci le-a clocit sinedriul un plan ascuns şi cu simbrie. şi mi s-a spus că-s vindecat, dar să o şterg din templu, pe furiş, că-s câine, de alt neam, şi chiar fără de lepră rămân tot necurat.

Născut greşit cu aripi, niciodată nu a putut zbura măcar o singură îmbrăţişare ca noi.

Încerc să mă desprind noptat să nu m-apuce Când cearcă ghionoaia de trunchiu-i bun de cruce.

Spre unde o fi satul? Se pare c-aud câinii, De-a somnului se-apleacă chiar cumpăna fântânii.

*** Când auzit-am glasul Tău, mai putred decât carnea puturoasă s-a limpezit în mine întregu-mi bălătău şi-ai preschimbat adâncul în apă nelumită cu-nceput, nici de luceafărul prior, atinsă-n fugă cu-n sărut. Şi m-am gândit la Tine cum năduşeşti sub soare arzător: Ia-mi sufletul Şi-i bea ca din ulcior lumina răcoroasă pentru sete, până nu vin ca viespii-n turbăciune, roi, cei nouă înapoi să Te adape cu oţetul din burete.

Singurătatea îngerului

Întâi am fost amintire, apoi în frământec am devenit acelaşi cântec cu formă de lut. Îţi aminteşti de podul palmei Lui? Ce cald era, când peste umăr ne pândea primul sărut luna rodită pe ram de gutui!

Numai patru?

- Eşti tu apă? ‘ntreabă grâul.

- Du-te, vezi ce-ar zice râul!

Seara-l mint, furiş, cu pleoapa că aş fi din neam cu apa.

Străiniu şi-atât de crudă nu ai vrea ca să-mi fii rudă?

- În comun n-avem nimic; doar singurătatea-n spic. * - Eşti tu aer, ca zefirul care lunii leagă firul prin umbrar de palmier?

- Doar de-mi suflu steaua-n cer pentru semnul de mormânt.

Mă încredeam în frunze, dar cu horiri s-au dus Cu ghiersul ce odată fusese psalm pe fus Cum? Drumul meu m-a rătăcit pesemne După căruţa tăietorului de lemne?

Sunt singurul copac ce-a mai rămas Ducându-şi luna-n cârcă spre ghinda de popas.

Mi-a-nmugurit lăuta-n primeniri de semne După căruţa tăietorului de lemne.

Itaca

53

Virginia Paraschiv (România)

Exilul sufletului românesc - Recenzie Textul de faţă se doreşte a fi o prezentare onestă şi la obiect a unui mesaj de fond transmis de o carte editată sub forma unui studiu documentar: MIHAELA ALBU, DAN ANGHELESCU, Revistele literare ale exilului românesc, LUCEAFĂRUL, (Editura Ideea Europeană, 2009). Concomitent îmi propun şi cutezanţa unei glosări asupra unor repere statuate de autori. Locul de convergenţă îl constituie exilul românesc, îndeosebi exilul cultural şi dilemele inerente.

Prin generic, cartea conferă deja deschidere explicită către avatarurile exilului cultural, în speţă cel literar. Două excelente competenţe, doi autori iluştri şi prestigioşi îşi construiesc demersul prin contribuţie complementară.

Tonalitatea cărţii se distinge prin rigoare, sobrietate şi densitate informaţională. Este remarcabilă organizarea priorităţilor de abordare.

Prezumtivul lector este invitat subtil să-şi rostuiască mai degrabă un cuvânt de însoţire decât anosta şi convenţionala cronică sau recenzie de carte. Acroşarea criticistă de conjunctură a textului este neavenită, inoperantă şi inadecvată.

Autorii studiului despre revistele literare ale exilului românesc, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, prezintă drama pribegiei spirituale şi culturale în amfitrionatul occidental măcinat,

îndeosebi cel francez, de derapajele stângiste păguboase ale vestului democratic. Autorii îşi expun succint, dar ferm, motivaţia demersului comun, în capitolul introductiv, Argument. Printr-o demonstraţie logică, impecabilă, cei doi exploratori ai pribegiei româneşti expun motivaţiile înalte ale stării de urgenţă privind recuperarea exilului cultural românesc.

Personajul central, protagonist, este Luceafărul, o revistă cu un destin neprielnic. Actul de restituire a revistei ia în considerare cele două numere apărute la Paris (1948-1949), într-un context istoric de dimensiune tragică pentru poporul român. Luceafărul a apărut ca expresie a intenţiei de rezistenţă prin cultură, în contrapartidă cu teroarea istorică prezentă în România, cu forme agravante. Prin iniţiativa celor doi autori, revista Luceafărul este integrată în Pantheonul istoriei literare româneşti, este dezgropată din anonimat şi redată patrimoniului naţional.

Demersul de reconstituire a unei apariţii sporadice de revistă literară catalizează construcţia unui concept şi a unui proiect de recuperare metodică a exilului românesc. În fapt este vorba de un adevărat manifest program din care spicuim elementele fundamentale: • Repunerea în circulaţie a operelor cenzurate în comunism

(tentativele din 1990 şi până în prezent, firave, sporadice şi nesusţinute oficial); • Publicarea unor dicţionare şi istorii ale literaturi române, cu includerea operelor interzise în comunism, îndeosebi ale scriitorilor din exil, prin iniţiative instituţionalizate, nu numai personale; • Identificarea, recunoaşterea şi studierea dificultăţilor de adaptare ale exilaţilor, în ţările de adopţie; • Dezbaterea publică tranşantă şi fără inhibiţii, în privinţa Franţei, cu elitele sale, sovietizate mental, în anii de teroare istorică pentru EST. Expunerea de motivaţii ale urgenţei de recuperare, dar şi de diagnoză corectă a exilului românesc este dezvoltată în două capitole de prezentare generală (cu referiri concrete, relevante), structurate programatic pe capitole, precum urmează: I. Europa postbelică. Context politic; Estul european şi comunismul; Franţa stângistă; Comunismul şi exil; Exilul românesc în Franţa procomunistă II. Exilul cultural românesc. Recuperări; Limba română, expresie identitară; Presa din exil, mijloc şi sursă a continuităţii Conţinutul de fond semnalează: (continuare în pag.54)

54 • paradoxul absenţei din patrimoniul naţional a unor personalităţi consacrate deja în circuitul internaţional (adaug eu simplu şi omeneşte, noi românii nu ne cunoaştem între noi); • necesitatea analizei şi reintegrării sistematice a valorilor etalon, create în starea de libertate; • inerţia canonului restrictiv şi acreditat de critica literară consacrată şi înrădăcinată în conştiinţa publică de regimul comunist; • monopolul paradigmei de evaluare a literaturii, impus de autoritatea unor critici aflaţi în poziţii cheie oficiale; • funcţia limbii române ca vector de continuitate a spiritualităţii româneşti; • recuperarea superficială, parţială şi declarativă a valorilor interzise de regimul comunist • necesitatea identificării, analizei şi arhivării fracturilor din istoria poporului român.

Este evident că autorii propun un autentic program cultural politic bine motivat şi determinat.

PATRIA este invocată cu severitate să ia notă şi să pună în aplicare acest program (şi când te gândeşti că intelectuali avizaţi au cedat manelizării culturale, ultimile ştiri despre cancanurile de la USR şi ICR fac deliciul presei tabloide).

Ne vine în minte fabuloasa întrebare din RAMBO, întrebarea veteranului de război sacrificat şi uitat din raţiune de stat: Ce face patria pentru mine?

Deocamdată patria e mohorâtă şi tăcută. În ’89 s-a pornit cu stângul populist în abordarea exilului românesc. Deviza „ei n-au mâncat salam cu soia” a fost extrem de eficientă pentru inducerea ostilităţii şi a amneziei colective. Mai nou, se bagă cu program, de pe tele-sticlă, drept în ochii cetăţeanului român, scobitoarea crizei.

Itaca Pe de altă parte, e corect şi oportun să privim şi peste gardul naţional, în tărâmurile mirajului european, unde trestia gânditoare românească s-a ofilit, decenii de-a rândul, de dorul apei vii natale, acolo, pe ogor străin. Să ne întoarcem însă din patetismul de comentator la obiectul chestiunii, textul cărţii pe care o însoţim prin îngândurarea reflexivă de cititor...

Autorii, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, disting cu obiectivitate cele două direcţii ale exilului românesc: • Direcţia de extremă dreapta (între paranteze fie spus, chiar trebuie mereu să ne trezim cu surpriza de tip Lavastine şi să victimizăm pentru că suntem altfel decât lumea, solitari neînţeleşi?)

• Direcţia democratică a celor înzestraţi nativ sau convertiţi, în urma unui dramatic proces de conştiinţă, la tradiţia democratică europeană.

Drama specifică a exilului românesc este aceea a confuziei în receptarea de către elitele occidentale, confuzie spontană, sau, ce este mai grav, confuzie indusă deliberat. Exilaţii români au beneficiat, decenii de-a rândul, de un tratament specific. Ei au purtat şi încă mai poartă stigmatul de fascişti sau legionari. Frica Occidentului de un al treilea cataclism sângeros în Europa a avut efecte ciudate şi perverse. Aceste aspecte trebuie rememorate şi păstrate profilactic în mental, pentru că istoria este pe alocuri, staţionară sau repetitivă.

Cazul Lavastine. La acesta se adaugă cazul Michel Dion (Essai sur le fanatisme contemporain:des hommes nouveaux de Roumanie aux combattants d'Allah). E tragi-comică situaţia în care suntem puşi noi, românii. Nu era

destul că triada de aur Eliade Ionescu - Cioran este hăcuită din perspectivă ideologică, tezistă.

Fundătura paradigmei franţuzeşti: INCHIZIŢIA versus Totalitarism!

Mircea Eliade a consacrat evadarea din teroare istorică, prin exil. Personal observ cum fraţii noştri europeni ne bănuiesc că vom exila bunul simţ, educaţia şi vocaţia europeană, iar noi, ca popor, vom furniza Europei nişte mostre malefice de terorism istoric, în inevitabilă perpetuare. Terorism cu faţa schimbată, prin mostrele fundamentalismului ortodox. Aşa vibrează de angoasă şi temere istorică, Michel Dion. Anglia se teme de invazia românească. Până una alta, au frisonat pentru că măcelarii români le-ar fi pus în chiftele o carne damnată, carnea de cal. Afacerea e pe cale să lumineze chestiunea, percepţia virusului românesc în Europa e pe val.

Revenind, după o igienică digresiune (nu pot despărţi literatura de percepţii şi de sensibilităţi durabile), la cartea care ne trezeşte din amorţeală şi din ţâfnă, remarcăm cum autorii îşi susţin demersul cu ajutorul unui marker polemic subtil şi suprinzător. Pascal Bruckner, de la redutabila tribună de presă, Le Monde, dă verdict asupra unei culpe occidentale obturate de „bunul simţ comun”, de clişee: „De la existenţialism la deconstructivism, toată gândirea modernă se epuizează în denunţarea mecanică a Occidentului, subliniindu-i-se violenţa, ipocrizia, ticăloşia. Pradă acestei rutine spirituale, unul aplaudă o revoluţie sângeroasă, altul se extaziază în faţa actelor teroriste sau susţine cutare gherilă , pe motiv că ne contestă legea imperială. Indulgenţa pentru dictaturile străine, intransigenţa faţă de democraţiile proprii.” (...)

Itaca

55

7

Paragraful citat ar trebui să devină referinţă predilectă pentru educaţia culturală şi civică europeană. Între dictaturile străine, agreate modern de Occident, s-a aflat la loc de cinste comunismul, inclusiv comunismul bolşevicstalinist-ceauşist, promovat în România. Or, ce înseamnă pentru noi, autohtonii, comunismul şi raporturile lui cu Occidentul? Să ne răspundă un personaj literar, un om de rând, pe nume LOLI, un om pe care patria îl tutelează şi îl abuzează, îl perverteşte şi pe urmă nu-l mai vrea: „Comunismul înseamnă adepţii supliciului şi ai nebuniei, ai demenţei, înseamnă păgâni sadici, atinşi de delirul de grandoare, de cultul personalităţii, şi care obligă copii nevinovaţi să-i aclame.

Aceste lighioane vor să conducă lumea, să conducă oameni inteligenţi cu ajutorul torturii, mizeriei, frigului, foametei... Aceşti bandiţi se menţin cu puterea terorii înarmate. Şi ce a făcut lumea civilizată? A stat şi stă cu mâinile în sân, privind nepăsătoare cum un

popor latin, un popor civilizat, din răsăritul Europei, este distrus fără milă şi fără scrupule.” (Mihai Ganea, Loli, Editura Transilvania, Colecţia Cititor de Proză, 2010).

Thomas Mann, cândva, mărturisea cât e de greu să te naşti german. Soljeniţîn mărturisea cât de greu este să te naşti rus. Dar să te naşti român, în mocirla teroarei istorice, este mai uşor?

Oare cum i-a fost unui român nevoit să fugă, să evadeze, să se exileze dintr-o patrie care nu îl mai iubeşte şi nu-l mai vrea? Şi cum arată pribegia spirituală, într-o patrie utopică, ideală, deghizată în exil politiccultural? Şi apoi cum e cu românii rămaşi, chipurile Acasă, izgoniţi de un regim politic într-un altfel de exil, exilul interior? Cum e să fii singur, ca român, nu numai printre străini, ci şi printre conaţionali, printre români? În veacul XX a fost greu să fii şi rus, şi german. A fost greu să fii şi român. Iar acum, în veacul XXI, este şi mai greu să fii român.

Patria naturală nu te vrea, patria adoptivă te tratează cu suspiciune.

Asta e.

Cât despre ispita dezertării de la convenţia unei cronici de carte, să mă ierte autorii şi cititorii, aşa a fost să fie gândul meu, cu pornire de la o carte, o carte exemplară, importantă şi provocatoare, o carte care depăşeşte simplul fapt al reconsituirii unei file din istoria literaturii româneşti.

Exil şi visul întoarcerii acasă la ITACA. Unde e ITACA pentru un român?

Angela Mamier-Nache (Franţa) Antologia francofonă Jacques Basse – «Visages de poésie»

La începutul anului 2012, Éditions Rafael de Surtis din Franţa a publicat al VI-lea volum al antologiei de poezie francofonă, sub semnătura unui original antologator francez, Jacques Basse.

Jacques Basse s-a născut la Toulouse în 1934. Artist plastic şi un poet de excepţie în acelaşi timp, Jacques Basse este autorul unei antologii de poezie franceză în şase volume, intitulată VISAGES de POÉSIE – „Chipuri de poezie”, a căror originalitate constă în faptul că în fiecare volum prezintă câte 100 de poeţi cu 100 de poeme dedicate, la care se adaugă portretul fiecărui poet realizat în creion de către antologator.

În afară de cele şase volume ce însumează 600 de poeţi francofoni contemporani, Jacques Basse a mai publicat 11 monografii, respectiv ale următoarelor personalităţi: Frédéric Jacques Temple, Jean-Luc Pouliquen, Jean Joubert, Jean Claude Tardif, Serge Torri, Rémi Boyer, Paul Sanda, Jean Chatard, Bruno Geneste, Jean Marc Couvé, Jean Claude Albert Coiffard. (continuare în pag.56)

56

De asemenea, a publicat volume de poezii: Poésie (Mondial livre – 2010), Questionnement (Mondial livre), Frisson d’un souffle (Mondial livre), Souffle de Poésie (Encres Vives – 2010), La Courbe d’un Souffle (Éditions Rafael de Surtis – 2010), Mots Roses Parfois (Éditions Rafael de Surtis – 2011, Échos et Murmures (Éditions Rafael de Surtis – 2012), Recueil sélectionné (Concours Jean RIVET La Baie en Poésie 2011), Le temps des résonances (Éditions Rafael de Surtis – 2012).

Jacques Basse a ilustrat: Le Bestiaire miniature de J.C. Tardif; Portraits de poètes, Éditions Sauvages; Collection Dialogue (Guy Allix-Marie-Josée Christien, Alis Thèbe-Patrice Perron, Bruno Geneste-Isabelle Moign); Portraits de poètes, Revue Mange Monde (Jean-Paul Auxeméry-Gérard Truilhé); Portraits de poètes, Revue Mange Monde (Jean-Pierre Luminet-Bruno Doucey); Portraits de poètes, revue Spered Gouez.

A fost publicat în diverse reviste printre care: Les Cahiers de la Rue Ventura, Encres Vives, Le Courrier International de la Francophilie (Romania), Les cahiers de Poésie (Éditions Joseph Ouaknine), L’Inédit (les Éditions du Gril – Paul Van Melle – Belgique),

Itaca Mouvances (Canada – Québec), Spered Gouez (Bretagne).

Din activitatea sa plastică, putem aminti expoziţiile din Toulon, Cannes, Albi, SaintRaphaël, Draguignan.

De-a lungul timpului, Jacques Basse a obţinut Grand Prix International de Provence 1970 – Médaille d’or 1es Prix Salon International Le Pradet 1972 – 1es Prix Conseil Général du Var 1977 (Médaille de la Ville de Draguignan – Médaille du Conseil Général du Var).

Jacques Basse este stabilit la Nîmes şi este membru al asociaţiei Maison de la Poésie din Montpellier, cât şi al asociaţiei scriitorilor din Languedoc-Roussillon.

Acest nou volum este prefaţat de Jean-Claude Coiffard, Jean-Jacques Dorio şi Richard Taillefer. În volumul al VI-lea sunt prezente 100 de poeme însoţite de o mică biografie şi portretele a 100 de poeţi francofoni şi francofili: Alfroy, Alswairki, Angibaud, Ascal B., Ascal F., Awano, BeaumontHacault, Bertrand Biedermann, Bonafos, Bongiraud, Botquin, Bouchery, Bour, Bouraoui, Brousse, Cand, Cathala, Cazala, Cillon-Perri, Clarac, Condello, Cosson, Cottron-Daubigne, Cougny, D’almeida, Derouard, Desmaretz B., Desmaretz M., Dino, Dubois, Dufresne, Dunand, Farina, Farre, Favier, Foret, Foucault, Freidenkraft, Gabellone, Gdalia, Gerin, Groult, Humann, Huston, Kottelanne, Lamatabois, Laranco, Laugier, Le Floch, Lebeau, Lemoigne, Letore, Lhubac, Lonsdale, Marach, Marin De Charrette, Markowicz, Martin, Meghazi, Mer, Meresse, Mirande, Montebello, MotardAvargues, Nadaus, Nicolaev, Nimrod, Nuel, Palluy, Paris, Parmain, Pelherbe, Poire, Radiere,

Rambour, Riet, Roger, RoldanRoldan, Roques, Ruiz, Sagot-Duvauroux, Salgas, San Geroteo, Sauvaigo, Savary, Schneider, Schulman, Serre, Shaath, Shesne, Skimao, Szabo, Taillefer, Tancelin, Tarral, Thebault, Touzeil, Vaugardy, Wexler.

Printre francezi, belgieni, palestinieni, marocani, camerunezi, canadieni, algerieni, spanioli etc. remarcăm şi prezenţa unei poete din România, Marina Nicolaev.

Aşa cum am mai menţionat, „Marina Nicolaev este o personalitate complexă, artist plastic, arhitect, responsabilă a unei reviste de cultură internaţională online care, prin intermediul cronicilor de artă plastică, interviuri, eseuri, poeme, dovedeşte un gust sigur şi luminat pentru tendinţele şi curentele culturale contemporane la Paris (unde frecventează cursuri post-universitare), în Franţa, în lume (România, ţara sa natală ocupă un loc important cu selecţii foarte avizate). Marina Nicolaev este o scriitoare contemporană poliglotă, care resimte o nevoie viscerală de a fugi de clişee, originalitatea ei consistând în faptul că ea lasă să vorbească imediatitatea sentimentelor şi posturilor umane. Ea «copiază» tensiunea între scriitură şi cuvânt, propune propriul său cod poetic de imagini cosmice, hrănit de către o contemplaţie dezinteresată a esteticului, printr-o căutare plastică cât mai avansată cu putinţă”. Prezenţa ei în această antologie demonstrează că „Marina Nicolaev cunoaşte pe de rost (şi pagină cu pagină) febra inimii sau a reflexiei, momentele pure ale melancoliei. Ea pune la încercare toate rănile sale cu o încredere senină în sufletul robust al Artei”.

Antologia lui Jacques Basse este o realizare de calitate ce reuneşte poeţii lumii sub efigia Francofoniei, în tonalităţile inedite ale sensibilităţii „Poeziei portretelor umane”.

Centrul de excelenþã în promovarea creativitãþii româneºti - Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

ITACA

Revistã de culturã a scriitorilor din diaspora româneascã http://cititordeproza.ning.com/