Itaca nr. 14, anul IV - aprilie, mai, iunie 2016

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: din colecția „The Vision”, Picasso – „Le Repos”, cu ilustrații după lucrările lui Leonardo da Vinci creionate de Dorina Șișu (Irlanda) Adresa redacției: Centrul de promovare „Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Obținut de Editura „Transilvania”, e-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

www.itaca.ie Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

3

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul IV Nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

4

sumar Editorial: Dorina Șișu (Irlanda)

Pag. 5

Traduceri: Dan Andersson– Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Proză

Pag. 7 Pag. 10

Sorin Anca (Germania) – Poezie

Pag. 14

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 15

Irish poet guest: Breda Wall Ryan (Irlanda)

Pag. 16

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 18

Lucia Daramus (Anglia) – Poezie

Pag. 20

Elena Malec (SUA) – Articol

Pag. 23

Dorina Șișu (Irlanda) - Poezie

Pag. 24

Cristache Gheorghiu (Grecia) – Proză

Pag. 26

Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie

Pag. 27

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 29

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Articol

Pag. 30

Carl Valin (Irlanda) - Poezie

Pag. 33

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie

Pag. 35

Ștefan Serșeniuc (Anglia) – Proză

Pag. 39

Adriana Moscicki (Israel) – Poezie

Pag. 41

Monica Tonea (Belgia) – Proză

Pag. 43

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 49

Al Francisc (Canada) – Proză

Pag. 51

L’umanita in gondole: Luca Cipola (Italia) și Rodi Vinau (Italia) Ioan Silvan (Spania) – Proză

Pag. 53 Pag. 54

Monica Ioana Gugura (Anglia) – Poezie

Pag. 59

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză

Pag. 60

Cristina Grigorov (Germania) – Poezie

Pag. 64

Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie

Pag. 64

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Cronică

Pag. 65

Dorina Șișu (Irlanda) – Cronică

Pag. 66

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Prezentare carte Blackjack

Pag. 68

Concurs Peregrinări, ediția a VIII-a – poezie

Pag. 69

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 72

Galeria autorilor

Pag. 73

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

5

editorial

Cronica unui jurat… înjurat Dorina Șișu (Irlanda)

Ideea de concurs literar s-a deformat, nu știu dacă în timp, nu știu dacă din pricina evoluției sau trecerii timpului prea iute peste puterea de asimilare a omului, dar deformarea a deformat, din păcate, și percepția participanților. Pe scurt: concurenții se gândesc la câștig. E firesc. Indiferent că această competiție este literară, astronomică, astrologică, pictoricească, păsărească, ori de dans, scopul e unul: câștigul. Alți gânditori creatori se urnesc doar atunci când e cazul și de a încasa ceva beneficii, cum ar fi un bănuț, o diplomă, o cronică, o apariție cumva în vreo revistă de renume. Fiecare participant are dreptul să creadă ce-o vrea, cum o vrea, cum o cădea, numa’ să-i fie bine, că în definitiv, de ce sar deranja omu’ fără interes, că doar și organizatorul tot de-aia inițiază concursul; pentru fericirea de a descoperi tinere talente, ori pentru a promova o creație în fața mai multor indivizi, desigur.

Organizatorul are și el dreptul lui. Care? Ei bine, și aici se poate răspunde din mai multe unghiuri, eu pot spune adevărul: organizatorul are dreptul la a susține și duce mai departe o ediție, și încă o ediție, și încă, încă... până când o putea și el, că deh, e om ca oricare participant. Așadar, să ne înțelegem reciproc. Până aici treaba s-a lămurit și nu prea.

Ediție de ediție aștepți ceva mai altfel. O scânteie, ceva, să apară printre atâtea și atâtea nume.

Juriul stă și el la pândă cu gândul: „poate că anul ăsta or veni poezii mai bune”. Da’ de unde! Liniște și pace. Pace și iar pace, dar în spatele acestei păci șade și coace ditamai războiul. Unul al nervilor.

Nervii cui? Păi cum ai cui? Pe de o parte șed blânzi nervii autorilor, pă dă altă parte ai organizatorului, apoi să punem la socoteală și nervii juraților, care au, nene, de citit, de citit, de citit, că poate or da de niscaiva genii!

Dar hai să o luăm cronologic, că trebuie musai să înțelegem rostul acestui concurs literar de poezie, și vorbesc aici de oile noastre, de Peregrinări, fiindcă nu e frumos să privim în bătătura altora, care se încumetă fericiți la astfel de organizări! Cum începe, deci, un concurs de poezie? Păi simplu, cu un regulament. Pentru cine? Pentru creatori, evident. Bun. Se face un astfel de regulament, se gândește pe îndelete la toate aspectele și apoi, cu încredere, ținând cont de termen, se afișează. La adresa de e-mail încep să vină mesaje. Deschizi un mesaj. Nu e nimic, își zice organizatorul, poate următorul a înțeles. Culmea e că nici următorul concurent nu a înțeles și nici următorul următorilor 20, 30, 70 câți vin și tot vin. Nervii sunt gata să crape-n patru. Ba nu, în patruzeci și patru de mii de bucăți. Niciun concurent nu a citit pagina A4, cât avea regulamentul, prin urmare el trimite în mesaj poezia, un altul nu semnează și nici următorul nu semnează, nu tu poză, nu tu „bună ziua!”, nu mai zic de „mulțumesc!” sau nici atât de „o zi frumoasă”, că e-mail-urile curg precum râul de munte la inundație, vijelios și întunecat, cu nume precum: gentuțaroz@....,gențidinpiele@...,lebădatapecracă@...,circuldestat@...,juristconsult@...,avocatulas @...și toate nesemnate de un om acolo, măcar: Georgică, Fănel, Ionel, Bălănel. Nimic. Te duci și îl întrebi politicos, după ce-l saluți cu tot respectul, îl rogi să trimită poezia în fișier atașat, cu o poză pentru volumul online (pe care-l face tot bietul organizator, întru bucuria și împlinirea sufletească a Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

6

editorial de Dorina Șișu

participantului creator) și-l mai rogi să-și treacă numele și prenumele, apoi și adresa (că, cine știe, poate o să câștige și nu vrei să-l mai deranjezi încă o dată). Fac un pariu cu voi că din 120 de concurenți, bag mâna-n foc și nu mă ard, că numai 10% au citit regulamentul (bată-l vina!) cap-coadă.

Unii pun poezia (nu știu ce metodă folosesc) în mesaj, în două-trei coloane. Și luptă dom’le, să desfaci încurcătura aia de tabele, să duci poezia pe o coloană, să-i mai bagi și niscaiva diacritice, că la unele le-a căzut pe drum!

Bun, acu’ vine rândul juraților. Nu știu ceilați ce-or zice, dar eu zic așa: chiar de-i concurs organizat la Dublin și-i zicem noi Peregrinări, nu trebuie să apreciem dacă nu-i nimic de apreciat și nici să înghițim otravă cu lingurița. Adevărul, dragii mei cititori, este al dracului de dureros. Să vezi reacții, după terminarea concursului, că poezia cutare e așa și nu așa, că pe locul I e o poezie așa și nu așa, că și că și că-uri din astea la infinit, venite din partea celor care nu au câștigat, uitând că important este să participi, nu să câștigi, uitând de fairplay, uitând că sunt (sau cel puțin ar trebui) niște oameni culți, educați, cizelați și că este de bun simți să mergi să feliciți căștigătorii. Pierderea unui loc ar trebui să te ambiționeze să citești mai mult, să asimilezi, să te îmbogățești, nu să te faci și mai mic decât ești. Am început să mă întreb ce dracului este poezia și mi-a venit în cap o vorbă scurtă, da’ mare, de-a lui Ezra Pound „Poezia este un limbaj redus la esențele lui”. Iată cât de simplu este! Apoi m-am întrebat ce este aia un poet. Un individ distins, mare, robust, finuț, cizelat, iubitor, clarvăzător, filosof? Ce-i poetul? Cine e el? E un chimist? Face el experiențe cu sângele lui, cu mintea lui, cu sentimentele, fiorul, ura, cu natura, cu omul? Este el fericit sau nefericit? După ce citești peste o sută de poezii, te întrebi dacă mai are rost viața ta în raport cu ce ai simțit citind unele versuri. Nu se poate, stimabililor, să vă prezentați la un concurs, mic sau mare, nu contează cum, să vă prezentați în pielea goală. Sunteți foarte mulți nepregătiți să scrieți. Sunteți îndrumați greșit. Degeaba vă supărați acum pe mine, parol, dar atunci când ieși din casă și mergi în vizită, cumperi cele mai frumoase flori, că doar nu te duci cu mâna goală ori cu ciulini. Eh, dar mulți au venit întocmai cum am spus adineauri.

Să fiu mai directă? Ok. Multe poezii prezentate la această ediție a VIII-a au fost mediocre. Au fost și poezii foarte bune, iar ele s-au văzut în primele zece clasate pentru finală. Mi-au rămas notate pe hârtia mea poezii pe care le-aș fi propus, dar lista fiind doar de zece, a trebuit să citesc și să recitesc multe dintre ele. Aceste poezii au avut nerv, stare, esență, spirit, viață, nu m-au făcut să-mi trag palme să nu adorm. Da, sunt autori care încep mediocru, fisurând din start o șansă la continuitate. Nu începi poezia în genul ăsta: lacrima mă arde, cerul se uită la mine, mi-e dor de tine și te iubesc, te aștept iubita mea în pragul ușii etc. Da, știu, suferință, chin, of poetic, sunt adevăruri, dar spune-le ascuns, fă-mă să descopăr, fă-mă să fiu interesată de tine, autorule. Nu fac aici discurs poetic și nici morală, dar am vrut să știți părerea umilă a unui jurat umilit. Da, umilit.

Aceste Peregrinări au pornit dintr-un petec de pământ cu brațele deschise spre puritate, certitudine, adevăr, loialitate, fairplay, pentru că poeții pot spune cel mai bine ce-i doare, pentru că poeții scriu din sânge cu propriul lor sânge. Am întâlnit niște oameni maturi și triști, rămași cumva undeva departe, atât de departe că nu-i poți înțelege. Aceste rânduri ale mele nu ar trebui să supere pe nimeni, ci ar trebui să vă ambiționeze, ar trebui să vă trezească din amorțeala asta șerpească.

Un scriitor, cu respect pentru activitatea pe care o desfășoară, niciodată nu trimite un text la o revistă spre a fi publicat fără să se verifice și să-și corecteze textul. Din păcate, prea puțini dintre cei care scriu și trimit spre publicare fac acest lucru. Să însemne asta, oare, că ei înșiși nu își prețuiesc propria muncă?

Totuși, cu adânc respect pentru toți participanții, vă mulțumesc pentru încredere. Încrederea e acel lucru de la care nu te aștepți să te înșele, dar cu siguranță te face viu. Adevărul te poate trezi ori te poate adormi pentru totdeauna din (în) pielea uni poet. Succes în ceea ce alegeți să fiți, dragilor!

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

7

traduceri

Dan Andersson traducere şi prezentare de Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Poetul suedez, Dan Andersson, s-a născut în 6 aprilie 1888, la Skattlösberg, Dalarna şi a murit, prin otrăvire cu cianură, în camera 11 a hotelului Hellman, la Stockholm, la 16 septembrie 1920, unde a fost în căutare de lucru la ziarul social-democrat. Personalul hotelului făcuse o dezinsecţie cu cianură de hidrogen împotriva insectelor şi, din neglijenţă, nu au aerisit conform normelor aşternuturile patului. La ora trei după-amiaza poetul a fost găsit mort.

A început să lucreze făcând cărbune din lemn la o cabană închiriată de tatăl său, în apropiere de Ludvika, apoi ca muncitor forestier. În iarna 1914–1915 urmează cursurile Universităţii Populare a mişcării muncitoreşti din Brunnsvik.

Odată, în timpul unui interviu, Dan Andersson a sugerat ca titlul articolului să fie”Cântăreţul întunericului şi a persoanelor fără adăpost”. Este o caracterizare personală care surprinde esenţa vieţii şi poeziei lui Dan Andersson. În poeme sugestiv simple, poetul a

prins ceva din tristeţea şi dorul omului trăitor în ţinuturile pustii suedeze.

Debutează în 1914 cu Kolarhistorier (Istorii de cărbune), în care povesteşte despre viaţa grea şi suferinţa oamenilor din păduri, dar și, de asemenea, despre persoanele originare de acolo şi lupta lor pentru existenţă, superstiţiile lor, apropierea lor de troll (spiriduşi) şi de alte făpturi fantastice, ascunse în întunericul şi singurătatea pădurii. Descrierile sale sunt un amestec de naturalism şi mister. Istoria remarcabilului său loc natal şi unicitatea sa le regăsim în povestirile şi poeziile din Kolvaktarens visor (Cântecele paznicului de cărbune) din 1915.

Cu volumul Svarta ballader (Balade negre) din 1917, Dan Andersson atinge punctul culminant al liricii sale. Deşi este o dezvoltare a poeziei din Kolvaktarens visor, în Svarta ballader apare ceva nou. Concretul primeşte o dimensiune metafizică, iar cântecul simplu devine artă.

Cântecul de leagăn al vânătorilor Focul nostru este roşu ca noaptea în care a ars în spatele lanţului ondulat al munţilor Domberg, roşu ca sângele elanului ce curge aburind în nisip lângă şesul sterp Hautana.

Noi visăm şi visul este fierbinte şi roşu, visul despre zgardă şi respiraţii gâfâind a primejdie, e trosnet şi zgomot de răzuire de coarne şi pocnituri ce cântă despre moarte.

Un tânăr elan a venit alergând dinspre nordul Västmorei, Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

8

traduceri de Dorina Brândușa Landén l-am iertat şi lăsat să alerge iară, dar, în întuneric, la Bårhällen i-am ucis mama, trei mile am alergat după ea!

Bucuroşi am sacrificat-o lângă Stormyren după goana nesfârşit de lungă şi carnea i-am prăjit-o acolo, la focul de vreascuri, şi-am dormit pe ramuri de pin în valea stâncoasă adormiţi de cântecele pădurii.

“Adormiţi, adormiţi, odihniţi-vă picioarele vânjoase!

Visaţi carne, visaţi sânge, visaţi moarte!

O tradiţie, veche şi lungă, avem de aruncat cu suliţe şi pietre, suntem mari vânători, puternici şi morţii sunt pâinea noastră.” În vis ne încordăm muşchii de oţel şi fiecare ne muşcăm dinţii!

Gâturile noastre se întind ţepene, unghiile noastre sapă gropi, lângă foc, focul cel roşu şi noaptea este atât de târzie!

Linişte, asezaţi-vă pe vine! Încordaţi-vă spatele!

Aruncă sigur lancea!

Mica sălbăticiune în visul tău sângeros!

Răsuceşte cuţitul în oase, şi în strălucirea roşie a sângelui te vei oglindi – oglindeşte-te – aşa de strălucitoare nu va deveni niciodată securea ta de piatră!

Vei dansa toate dansurile vânătorilor, după ce ai mestecat ficatul şi ţi-ai sorbit sângele!

Cu burta plină de sângele animalului te vei culca lângă femeia ta care-ţi va naşte mici vânători dacă norocul e de partea ta.

Mici vânători care ucid, de frică şi pentru plăcere, pentru mâncare şi pentru femeie, pe ei înşişi ori unul pe altul.

Un cântec în singurătate Cântecul meu lin nu-l cânt pentru ei niciodată, cei ce liniştiţi trăiesc chiar înainte de moarte, eu cânt ca acela ce n-a avut o casă vreodată pe pământ, un loc de dormit la nevoie.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

9

traduceri de Dorina Brândușa Landén Nu mai mărturisesc toate greşelile ce-am săvârşit nu mai cerşesc de la prieteni bunăvoinţă, O, Doamne, stau la acea poartă neînsoţit, unde ne-aşteaptă judecată, foc sau indulgenţă.

Să mă odihnesc am căutat o colină, unde s-adorm în vise şi seri înstelate, mereu condamnat să renunţ la odihnă până când dureros încheieturile-s amorţite.

Pentru mine nici o linişte n-a fost la miezul nopţii, şi niciodată ca alţii n-am adormit iar păsările care s-au bucurat de gloria dimineţii doar pentru o nouă peregrinare m-au trezit.

Dar eu știu că Domnul de Duh şi Lege ştie că degeaba o zi n-am trăit lupta şi străduinţa-mi o înțelege, deşi fără o casă sau prieteni voi fi murit.

Nu mai am multe pentru voi să cânt, vă doresc tuturor o noapte bună, părăsesc calea, când soarele coboară sub orizont, prea obosit să mai răsară şi să apună.

Război şi primăvară Nu există cuvinte pentru cântecul despre cei care au trăit uitaţi, dar tăcuţi şi-au făcut datoria, pentru melodiile linguşirii ascunşi în rândurile adânci ale oştirii,

pentru cei ce răbdători au purtat ceea ce nimeni nu a vrut să ducă, pentru cei ale căror nume au lipsit unde eroii şi-au cules onoarea şi mari bărbaţi şi-au uitat jurământul.

Pesimism Am visat despre moarte, atunci când pulsul a ars când sângele a jelit şi a plâns – cât de frumos e să mori – un om plictisit, care a suferit şi a crede-a sfârşit, ai cărui prieteni şi zei trăiesc în pământ – acesta sunt eu.

Cel ce ca mine-a urât mai bine-ar muri, odihnă-i să nu mai simţi – Ca un animal orb într-o mare de lumină sub stele sfinte care strălucesc sunt eu. –

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

10

proză

Murgul Sile Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Sile e un tip cu aspect sumbru, dar numai la prima vedere. Ochii jucăuși, veseli, cu reflexe scăpărătoare, de cărbune, îi trădează setea nestăvilită de viață și pofta de aventură. Tenul său smead și ochii migdalați au ceva oriental.

Până și părul ușor grizonat, înspicat cu fire cărunte, îngreunează clasificarea lui ca brunet sau șaten. E un fel de Keanu Reeves autohton.

La senzația”umbroasă” contribuie și felul în care-și privește interlocutorii. Când îi vorbești, te fixează atent, sorbindu-ți parcă vorbele. Nu e genul care se uită după altceva sau altcineva în timp ce vorbește cu tine și asta te obligă să reflectezi serios înainte de a spune ceva, pentru că te temi să nu-i risipești inutil atenția, riscând s-o pierzi definitiv. Dacă n-ar fi zâmbetul dezarmant pe care-l arborează aproape neîncetat, obligându-ți mintea să facă naveta între vesel și trist, între veșnic și efemer, între aici și altundeva, ai rămâne cu impresia că e un tip cu ascunzișuri, dar, de fapt, e simpatic, ba chiar irezistibil.

Toate astea pentru că Sile are un dar aparte: știe să asculte.

Indiferent cine ai fi sau în ce stare ești, indiferent de situație, el ți se dedică, făcându-te să te simți în largul tău, om. Puțini sunt însă cei care știu că atenția încordată cu care te ascultă are o explicație frapant de banală: Sile are un defect din născare. Nu aude bine, dar defectul ăsta e în același timp și marele lui atu; îl face să se concentreze, distanțându-l de lucrurile mărunte.

Așa se face că, socializând mai intens decât alții, reușește să rămână normal într-o lume care, pe zi ce trece, virează din ce în ce mai mult spre anormal, grăbindu-se. Și mai e ceva legat de Sile: faptul că scapă oricărei clasificări. E inginer, dar de fapt

fotoreporter, e reporter, dar de fapt specialist IT, e informatician, dar de fapt e tată, e tată, dar de fapt e holtei proaspăt divorțat, e american, dar de fapt e român, și evreu, dar de fapt ortodox, bogat, dar de fapt sărac, nobil, deși se preface că ar fi plebeu (asta nu prea-i reușește, cred că nare cum să se opună reflexului educației alese de care a avut parte).

Detestă, așadar, clasificările. Ai zice că toată ființa lui respiră ceva nedefinit, ca un viraj spre gri, abia sesizabil, dar cultivat cu dezinvoltură, un fel de scut de protecție, nevinovat. Nici alb, nici negru. Parcă-ți stă pe limbă un cuvânt care să-l caracterizeze complet.

E cumva... murg.

Sugestia cabalină se intensifică atunci când apuci să-l cunoști mai bine. În mișcare și-n repaus face gesturi smucite, de parcă sub pielea lui întinsă s-ar zbate un armăsar înșeuat. Le execută brusc, exact, ca pe niște algoritmuri matematice. Paharul îl ridică dintr-o mișcare. La fel îl duce și la gură și-l coboară la punctul fix din care-l ia, în timp optim, pe o traiectorie imaginară, bine plănuită. Mâna pe care ți-ontinde vine la distanța și la momentul potrivit și se retrage nici prea lent, nici prea rapid, fără loc pentru ambiguități, fără incertitudini privind plasarea ei pe scala dintre minimul caracteristic neîncrederii și maximul tipic entuziasmului nesincer. Practic, Sile e perfect ancorat în planul corectitudinii ireproșabile, dar vădește un viraj aproape insesizabil spre accelerație, ca o detentă involuntară bine stăpânită, de bidiviu de rasă.

Că e de viță nobilă dovedește și numele lui cam rar: Silvestru, însă colegii îi spun Sile, nu ca să-l zgândăre cu aluzii la profanul Vasile, ci pentru că merge așa de bine cu adaosul ”Piston”.

Fiindcă e permanent sub presiune, pistonând neîncetat, căutând adevărul absolut, mai ales cel

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

11 proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

gazetăresc. Inspirată din cântecelul francez,”si le piston, qui fait marcher la machine....” porecla Sile Piston i se potrivește ca o mănușă.

- Auzi Monșer, nu crezi c-ar fi indicat să mergem la o terasă și să bem o bere, în loc să stăm aici și să ardem gazul de pomană, așteptând să iasă parlamentarii în stradă? l-am întrebat eu într-o zi, în timp ce pescuiam, cam plictisiți, în fața clădirii guvernului după personaje ambigue.

- Bine, hai! mi-a răspuns, și-am pornit împreună spre Hanul lui Manuc. În timp ce priveam cum dă pasul elastic în fața mea, n-am băgat de seamă cum cineva grăbit încerca să treacă printre noi. Abia după ce ne-a depășit persoana - care avea niște pulpe zvelte, frumos arcuite - i-am zărit în fugă și profilul. Era o tânără pe care o văzusem recent la televizor, pe podiumul de premiere, câștigătoarea unui trofeu la o renumită competiție de echitație. Nu știu de ce o arată așa de des și pe alte programe, probabil din cauză că, oficial, nu are încă un logodnic. Ce ți-e și cu mass-media asta! În momentul în care fata a trecut pe lângă noi, mi s-a părut că ar fi tresărit, înclinând ușor capul spre Sile, în semn de salut, dar l-a retras în ultima clipă. Însă poate că numai mi s-a năzărit.

Ajunși la han, ne-am așezat la o masă din curte. În jurul nostru zumzăiau de zor pe puțin zece viespi; se vede treaba că aveau conjunctură bună în aerul încins.

- Știi că viespile nu sunt ca albinele? Nu le place gustul dulce și se dau în vânt mai mult după grăsimi, mi-a zis Sile în timp ce se apăra cu mâna dreaptă de una mai agresivă, care se așezase pe micul lui cu muștar.

N-apucă să termine bine fraza, că și sări ca ars.

- Au, măgăriță! Na, că m-anțepat! strigă, mirat parcă de îndrăzneala insectei. La cât de impetuos se mișcase, în stilul lui cambratinconfundabil, nici nu era de mirare că biata vietate se speriase.

Sile își duse mâna la gură și începu să sugă de buricul degetului inelar.

- Ai face bine să-ți dai jos inelul ăla, până nu ți se umflă degetul și ajungi să apelezi la un lăcătuș, să-ți taie verigheta.

- Aș, verighetă! Ce prostii vorbești! îmi răspunse Sile, apoi ezită o secundă.

- E inelul cu pecete de la tata, cel puțin așa-mi place mie să-l numesc, deși habar n-am

dacă are vreo semnificație, în afară de cea sentimentală, mormăi indispus în timp ce-și scoase cam fără tragere de inimă inelul de pe deget.

De sub plăcuța de aur, cu inițialele gravate, ieși la iveală o porțiune de piele deschisă la culoare, evident neatinsă de soare, dar și un mic tatuaj de culoare verde, o siluetă stilizată de cal surprins în mișcare.

- Ia te uită, am comentat eu amuzat, nu știam că ești tatuat.

- O glumiță de-a lui fi-miu, nimic deosebit, aruncă Sile o vorbă-n vânt și schimbă grăbit subiectul, continuând: - Ascultă vere, m-am mai gândit la plicul ălă cu mărunțiș din partea promotorului Reuters, pe care ni l-a dat șefu’ deunăzi. Nu-mi place plicul și nu-mi place nici tipul. Am încercat să aflu ceva despre el, dar pe internet nu e nici urmă. Se vede treaba că ”Reuters” e doar un pseudonim.

- Și ce dacă? i-am răspuns eu. Contează? În fond, nu sunt decât ”bani de înghețată”, adică pentru hârtie, cerneală și osteneală, nu?

- Așa zice el, dar ce te faci dacă ne-a înregistrat pe bandă când am luat plicurile? Ce dacă sunt puțini? Cu atât mai mult mă-nfurie!

Păi ce, noi chiar așa de ieftini suntem?

- Hai c-o iei pe ulei, Amigo! Cred că te-ai uitat prea mult la filme americane. Adică, dacă noi i-am mai făcut câte-un reportaj, am mai tradus câte ceva, el ce, n-are voie să se revanșeze? Ce-i așa greu de-nțeles?

- Uite care-i treaba, zise Sile, fixându-mă cu privirea lui de sfredel, eu fac munca de ziarist benevol și cu plăcere. Nu văd de ce să iau pe ascuns bani pentru ea, de parcă ar trebui să-mi fie rușine de ce fac. Să-mi dea chitanță, dacă e chiar așa mahăr! Eu cu asta nu mă-mpac. În plus, ai auzit ce-a zis? Cică provin dintr-un fond destinat costurilor de tipărire, că i-a mai rămas ceva în plus, pe care-l redistribuie pe la cine crede el că merită, dar să nu care cumva să suflăm vreo vorbă cuiva. Mă rog, bazaconii de grădiniță, dacă vrei părerea mea. Curat deturnare de fonduri și corupție, chiar dacă mai mititică. Cum o fi diminutivul de la corupție? ”Corupțică”?

- Corupțică! am pufnit eu în râs. Mare comediant mai ești! Dacă nu-ți place, nu-i lua!

Zău că ești paranoic. Vezi intrigi peste tot. Nu mai învinovăți omul de șantaj sau de intenții de recrutare în cine știe ce bazaconii de organizații -

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

12 - de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg proză

secrete, care ți se arată ție în somnul rațiunii! Tu nici măcar nu-l cunoști.

- Păi, tocmai asta e hiba! Băi, eu știu ce zic! Nu degeaba am fost în America. Am preferat să mănânc acolo ce aruncă alții, decât să mă căciulesc, făcându-le jocul șnapanilor ăstora, care-și imaginează că manipulează destinele lumii! se rățoi Sile. Tu nu vezi cum ”Reuters” ne-aruncă vorbe-n dodii, printre rânduri, mesaje subliminale? Pasămite să nu vorbim prea mult despre viața noastră privată cu ăla de la Biroul de Presă, că el cică ar fi ”dintr-ăilalți”. Sau că e păcat că n-au reușit americanii să pună mâna pe Televizune atunci, în decembrie, că le-au luat-o rușii pe dinainte, etcetera?

N-am vrut să-l jignesc pe Sile, dar tare-mi stătea pe limbă să-i zic că nu era el cine știe ce jurnalist de prestigiu, care să trezească interesul mai-marilor trăgători de sfori de prin mainstreamul mondial. În fond, nu suntem decât niște reporteri amărâți, dintr-o țară de... departe. Dar n-am vrut să-l jignesc, așa că i-am răspuns precaut: - Băi vere, da’ căpos mai ești! Păi asta visează orice român de bine, ce te miri așa? ”Vin americanii” am sperat toți cât am fost sub comuniști. Ori te pomenești că te-ai făcut rusofil peste noapte?

- Ho că-mi ajunge! răbufni Sile încă o dată. Eu una zic și gata: nu iau bani de la oameni care nu mi se-arată-n carne și oase, cu nume inventat, de personaj misterios. Nu iau bani pentru servicii care nici măcar nu-mi sunt clar explicate. Basta! Își întinse apoi relaxat picioarele lungi sub masă și scrută ostentativ cerul, în semn că încheiase discuția.

Nu m-am supărat pe el. Îi știam chichița cu aprinsul ușor și știu că oful îi trece repede. În plus, într-un fel chiar îi dădeam dreptate și mă bucuram în sinea mea că măcar unul dintre noi are un pic de curaj să se revolte împotriva metodei de a ne arunca un os de ros. Pe de altă parte, amândoi suntem lefteri și ne cam ducem veacul de pe-o zi pe alta.

Ne-am lăsat în voia gândurilor, contemplând priveliștea din jurul nostru.

Uitându-mă spre galeria de la etajul Hanului, am început să analizez o pereche de tineri care flirtau. Imediat am recunoscut-o pe fată: era călăreața pe care o întâlnisem pe stradă.

- Ia te uită! am exclamat. Nu sare iepurele de unde nici nu te-aștepți! Să vezi că performera e chiar în tête-á-tête cu iubitul! Te pomenești căi descoperim din întâmplare, fără măcar să stăm la pândă după gardul Parlamentului. Fă repede o poză, că tare chipeș e junele în uniformă!

Dar Sile nu era așa de pornit ca mine.

Contrar obiceiului său de a reacționa ca spirtul, de data asta-i lipsea complet aplombul caracteristic., - Ai zis ceva? se lăsă anevoios trezit din reverie și-mi întoarse urechea dreaptă, dându-mi de-nțeles că nimerisem peste cea cu defectul auditiv.

Pentru o clipă am combinat greșit. Parcă dreapta era cea cu care nu auzea bine. Dar poate că îl amețise și pe el înțepătura viespei sau poate mă amețisem eu de la căldură și de la bere.

I-am făcut semn să facă poze vizavi și până la urmă s-a aplecat spre rucsac, scoțând camera profesională, cu teleobiectiv.

- Măi să fie! Unde naiba am lăsat bateria? exclamă nervos. La naiba, să vezi că am uitat-o azi dimineață la-ncărcat pe noptieră! Nasol.

Asta e, frate! comentă ursuz și se dădu bătut, ridicând din umeri.

N-am mai intrat în detalii, mi-am înșfăcat telefonul mobil și m-am repezit spre cuplul care cobora deja scările. Decât să rămânem fără fotografii, merita măcar să-încerc să fac câteva cu tehnica mea de amator.

N-a fost nevoie să mă grăbesc prea tare, pentru că tinerii au trecut drept prin fața mesei noastre. Prefăcându-mă că tastez ceva pe sub masă, am apăsat pe pipăite ecranul smartphoneului, sperând că măcar una dintre poze va ieși cât de cât.

Cum spuneam, ofițerul și frumoasa sportivă hipică și-au luat rămas bun fix în dreptul mesei noastre, ea stând cu spatele spre noi, așa de aproape încât îl atingea pe Sile cu mâneca ei bufantă. Cu coada ochiului mi s-a părut chiar că Sile riscase o scurtă atingere, dar, ocupat fiind cu fotografiatul meu clandestin, nu mi-a ars să mă concentrez pe ghiumbușlucurile lui.

După ce s-au îndepărtat de noi, am început să discutăm despre identitatea demnitarului cu epoleți. Îl știam destul de bine; avusesem ocazia să-l văd la câteva conferințe de presă. Era purtător de cuvânt într-o trăznaie cam complicată, ceva legat de NATO. Mi-a confirmat și Sile că își amintește vag cam tot așa ceva.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

13 proză de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

În timp ce m-am dus la baie am mai comandat un rând de beri, iar la-ntoarcere m-am repezit la borseta pe care o lăsasem pe masă. Am înșfăcat telefonul și tare dezamăgit am fost să constat că fotografiile nu erau la înălțimea așteptărilor. În plus, erau mult mai puține decât crezusem. Ciudat, deși închisesem aparatul, aplicația de prelucrare-foto era încă în standby.

Nițel piliți, le-am luat la analizat și-am fost tare dezamăgiți să constatăm că doar în trei dintre ele surprinsesem protagoniștii. Oricum, erau mult prea mișcate pentru a putea fi

publicate. Aș fi putut să jur că apăsam de mult mai multe ori pe declanșator! Normal ar fi trebuit să am cel puțin 20 de instantanee. Dar, ce să-i faci? Asta e, frate! vorba lui Sile.

Amețit cum eram, abia mai distingeam între închipuire și realitate. De pildă, aș fi băgat mâna-n foc că-n clipa în care tânăra l-a sărutat la despărțire pe fercheșul demnitar o șuviță de păr din spatele urechii ei s-a dat la o parte, lăsând la vedere un micuț tatuaj verde, sexy și cochet.

Aducea al naibii de bine cu un cal stilizat.

Ce harababură în capul meu! Să vezi c-am început să văd și eu cai verzi. Te pomenești că m-am molipsit de la Sile!

Dorina Șișu Marionete

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

14 poezie

Sorin Anca (Germania)

(viaţa cu mii de guri) Viaţa mea cu mii de guri

şi din corola-i aurită.

Viaţa mea cu mii de guri muşcă din prezenţa cea mai densă a lui Dumnezeu; iar el, deşi îndreaptă un zâmbet dispreţuitor înspre viaţa mea, iar eu, deşi mi se tocesc toţi dinţii şi-mi sângerează gingiile amarnic, nu mă pot opri deşi el şi eu ştim că-i totul zadarnic: ne-nfruptăm unul din groaza celuilalt...

muşcă din lucruri croindu-şi drum înspre îngeri; reuşind într-un târziu să-i devoreze mărturie stau aceste oase-mprăştiate peste tot în chip de nori în văzduh. Înfometarea însă tot creşte în drum spre Dumnezeu.

Viaţa mea cu mii de guri muşcă iată în chip de şobolan din jilțul lui Dumnezeu

amprente blestemate mă spăl cu îndărătnicie de jegul acestor amprente care mă obligă mai presus de voinţa mea la identitate

blestemate amprente de granit şi chiar dacă în groapa cu lei le arunc prosteşte şi-n ciudă revin şi mai frumoase şi la loc se-alipesc

zilnic consum tone de săpun mii de litri de apă nu se poate ghici însă nici măcar umbra unei eroziuni în geografia acestor

mă spăl până şi-n somn pe mâini fără-ncetare mă spăl poate de frica de-a nu mă naşte din nou...

invenția mea zeul pe care l-am inventat încă nu mi l-am tatuat pe braţ îl ascund încă sub limbă îl nerostesc încă pe unde apuc îl învăţ pe îndelete însingurarea şi mersul pe sârmă cu ochii închişi înainte de-al arunca în groapa leilor umani

zeul pe care l-am inventat nu-şi cunoaşte încă numele şi menirea şi n-o să i le dau preţ până când nu sunt absolut convins c-a-nvăţat singur să moară...

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

15

proză

Scurtissime Constanțiu Mara (Suedia) Fabula Cum se întâmplă Crocodilul cel mare întrebă un crocodil de în toată lumea ca, din lângă el de ce este trist. când în când, să se În lipsa răspunsului, hap, l-a mâncat! adune cei de acelaşi Apoi l-a întrebat pe altul de ce are aerul atât neam, a venit şi rândul crocodililor. Poate nu de trist şi hap, l-a mâncat! erau toţi, dar erau destui.

Tot aşa, până a rămas singur şi era foarte trist.

Mărturie Noi, pictorii, ne-am purtat dintotdeauna frumos cu stelele.

Cu mai multe sau cu mai puţine raze le-am aşezat la locul lor liniştit, pe bolţi albastre sau pe bolţi de noapte.

Acum vin astronomii, fizicienii, chimiştii şi spun că stelele sunt explozii. Explozii uriaşe. O singură stea, una, dacă s-ar repezi peste pământ, ne-ar spulbera.

Aşa că, mai bine să stea stelele cum le-am pus noi, pictorii şi să le mai poleim din când în când, un fel de îmblânzire.

Poeţii, da, poeţii sunt cei care pot face dezastre. Poeţii sunt mai imprudenţi, sau cel puţin neştiutori, ori de-a dreptul mincinoşi, şi promit adoratelor lor că le vor aduce stelele (nu numai luna).

Una singură dacă ar aduce-o, ne-ar spulbera!

Oricum, notez aici, să se ştie, nu pictorii vor aduce sfârşitul pământului. Leonardo doar a schiţat cum ar fi să fie, o fantezie.

Pianul de toamnă În casă era un pian. Nu pot să spun că eu cântam la pian, dar înşiram note, clipoceam, rar reuşind să revin asupra unui şir care-mi fusese plăcut. Cu toată silinţa mea să umplu golul rotund de jur-împrejurul meu, acesta devenea tot mai mare, până am rămas fără vecini.

Atunci mi-au luat pianul.

Dar toamna, în parc, frunzele cădeau ici-colo, întocmai notelor clipocite-clămpănite, până au căzut toate.

Au rămas doar ciudate portative, câţiva diezi, câţiva bemoli.

Apoi, ca din nimic, un gol imens se umplea de noapte.

Picătura de apă După o ploaie de vară, când toată lumea se înveselea de răcoarea binevenită, picăturile care cădeau peste copac săreau zglobii din ramură în ramură şi chicoteau: „Mergem la vale, intrăm în râu, curgem la mare, ne facem valuri, chiar aşa cum ne-a promis un poet!” Şi ropoteau, zburdau, curgeau...

O picătură s-a oprit pe o frunză şi îşi spunea:” Sunt nişte proaste. Vai de capul lor! Cine le va mai cunoaşte?” ...şi chibzuia: „rămân aici, picătură, văzută de toată lumea. Pe bolta mea se oglindeşte tot cerul. Nu-i lucru mic să fii unic.” Și tot lăudându-se, se micşora tot mai mult, până ce o rază de soare o şterse de tot.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

16

Irish poet guest

Breda Wall Ryan (Irlanda)

Breda Wall Ryan From rural Co Waterford, she now lives in Co. Wicklow. She holds a B.A. in English and Spanish (NUI); a Post-graduate Diploma in Teaching English as a Second or Other Language (Trinity College, London) and M.Phil. in Creative Writing (Distinction) (Trinity College, Dublin).

Her fiction appears in The Stinging Fly, The Faber Book of Best New Irish Short Stories 2006-7 and The New Hennessy Book of Irish Fiction and was shortlisted for The Davy Byrnes Award, Francis MacManus Short Story Award, Hennessy Literary Award, UCD Anthology Award and Elizabeth Bowen/William Trevor Award.

Widely published in on-line and print journals including Ink Sweat and Tears, Deep Water Literary Journal, The Ofi Press, Orbis, Magma, The Rialto and Poetry Ireland Review, her poems have won iYeats Poetry Competition, Poets Meet Painters, Dromineer Poetry Competition and Over the Edge New Writer of the Year. She was selected for Poetry Ireland Introductions Series, 2014 and The Rising Generation, 2016. Several times nominated for Pushcart and Forward prizes, she won the Gregory O’Donoghue International Poetry Competition, 2015. In a Hare’s Eye (Doire Press 2015) won the Shine/Strong Award for a First Collection by an Irish Poet. Nature, dream, memory and myth inspire her.

Dreamless A million crawling things run spiderwise inside her skin, her skeleton is glass, she needs another hit, and fast, her skin is needle-tracked, she works the street for heroin to stop the spiderlings, she does a punter in a dash against a fence and scores a thirty-second rush, glass splinters in her veins fuse into a waterfall of raindrops, magic light spills from her fingertips, she’s blissed out, dreaming weightless while the good brown horse outruns her dream, she’s goofing now, slumped outside a church, between her knees a paper cup she holds out like a sacred heart to passers-by, Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

17

Irish poet guest small change spills through her fingertips but not enough, another stranger in a car earns her more dreams, she sucks her tongue for spit to swallow fear, swears on the Sacred Heart that she’ll get clean, then mugs the punter with a syringe, again the spiderlings criss-cross her skin and crawl inside her arm-tracks, two blow-jobs on her knees to get a high, she cooks the gear, a bag of china white, loads up a syringe, smacks a vein, ties off and hits; her hopes are answered with amen, the dragon’s knocked brown sugar girl off her horse, the fall has sucked out all her breath, her eyes are pinned, she feels no crawly things, she has no skin, her bones are glass, her heartbeats trickle from her fingertips like raindrops when the rain’s about to stop...

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

18

profiluri subiective

Raul Sebastian Baz – “… Nu te lega de lucruri, de timp şi de oameni…”

Dorina Brândușa Landén (Suedia) Este dificil să absorbi fericirea sau nefericirea altcuiva, dar poezia lui Raul Sebastian Baz din volumul “Cartea pedepsirii” este suficient de limpede şi deschisă pentru a reuşi să capteze atât semnalele lumii dinlăuntru, cât şi a celei din afară. O lume care s-a dovedit că nu este nelimitată, dar nici, întotdeauna şi peste tot, la fel singularizată. O lume în care toate încep să se repete. O lume – oglindă, în care suntem fiecare, mai mult sau mai puţin, prizonieri. În literatură poţi fi întotdeauna altcineva, iar în poezie numărul realităţilor este infinit de mare. “Cartea pedepsirii” este o evadare prin poezie din această lume în reflexie, dar şi o dorinţă de a descoperi extremele, iar acestea pot fi numeroase, aparent ireconciliabile, ele există atât în dragoste cât şi în politică, în viaţa privată şi în cea publică, peste noi, sub noi şi în jurul nostru.

Cartea începe cu poemul (Intrare, pag.7) este şi vie şi moartă, memento amestecat cu “Dintr-odată e lumina în care/ se intră cu regret, iscând întrebarea despre cum a fost la mâinile întinse în lături/ Plângeri şi foşnete, începuturi, când totul era nou, proaspăt. “Să adieri,/ tropote mărunte de inorogi, brânduşe cu începem fiecare zi/ amintindu-ne de/ iubirile cozile albite/ de dorul lunii./ Un pas, încă unul…/ noastre./ Pentru ele am traversat cândva/ de colţul sufletului îmi atârnă o pară.”) şi se infernul speranţelor,/ pentru ele am inventat/ încheie cu “Rosturi, pag.102” (“…Nu te lega de maşini care să grăbească/ scurgerea nisipului/ lucruri, de timp şi de oameni,/ înşelătorului în clepsidre. Cenuşa lor risipită/ în cele patru viclean nu-i fă jocul;/ nu rândui, încercând cu vânturi/, merită un gând matinal.”(Iubirile, stânca să sameni,/ fiindcă rostul ordinii este pag.22). focul…”), iar spaţiul dintre cele două poeme este După primele poeme, în care textul se unul circular, turbionar, care se mişcă după alte concentrează, discursul poetic se complică, se legi – în mijlocul lor fiind viaţa, femeia, intensifică şi, cu surprindere, în timpul lecturii dragostea sau singurătatea, ca nişte imagini în mă descopăr pe mine însămi citind cu voce tare. care prezentul şi eternitatea s-ar putea întâlni.

Da, poezia lui Raul Sebastian Baz este un text A lectura poezia lui Raul Sebastian Baz e sonor excellent, iar unele poeme sunt uşoare, aşa cum am trage cu urechea la o conversaţie în jucăuşe, cu asociaţii în mişcare şi nuanţe cu o care nu este vorba despre noi, cum am privi într- ușoară tentă de umor în mijlocul unei gravităţi o cameră care nu e a noastră, dar care poate fi a profunde. Există o tensiune constantă între risipă noastră prin empatia a ceea ce se spune acolo, a şi densitate, între retragere, a muri, a disp ărea – ceea ce se scrie acolo. Câţi dintre noi nu purtăm şi între a lua formă. înlăuntru o iubire care nu ne lasă în pace, care Poezia lui Raul Sebastian Baz convinge tocmai din cauza incertitudinii sale, a cotidianului său, a tentativei şi a saltului brusc în gând. Aici sunt afirmaţii simple, cum ar fi în (Umbra gladiolei, pag.27): “Răsare soarele – ce-ar mai fi de spus,/ e un lucru care se întâmplă în fiecare dimineaţă…/ şi totuşi, ce taine ale unghiurilor se adeveresc/ la ora asta precoce, când m ă preling spre bucătărie însetat de arome.”, dar şi rime neaşteptate “Azi am murit frumos. Tiii, Doamne,/ de când n-am mai fost aşa de mulţumit!/ De obicei mor banal, cu mediocritate/ dar azi… oh, cât de mult, cât de mult am fost fericit!” (Aripa mov, pag 16) şi imagini dramatice, speciale: ”Un popă mi-a zis să trec pe la biserica lui,/să-mi explice un regim care scoate la iveal ă/ carnea macră a sufletului,/ iar o domnişoară cu fularul în vânt şi tocuri înalte, roşii,/ mi-a recomandat un salon de masaj specializat/ Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

19

profiluri subiective în îndepărtarea grăsimii sufleteşti,/ unde aş putea să-mi fac un abonament lunar.”(Dintr-odată, pag.54).

Raul Sebastian Baz, Cartea pedepsirii, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015

”Cartea pedepsirii” nu transmite cititorului sentimentul a ceva încheiat. Poezia pare a se naşte în acest moment. Exist ă un efort, o tensiune a ceea ce se cere spus, iar viaţa este o surs ă inepuizabilă de inspiraţie. Forţa motrice din spatele actului de creaţie este şi de a te scufunda adânc în dimensiunea filozofic ă a vieţii şi a modelelor comportamentale umane. Dialogurile, reacţiile, senzualul şi emoţionalul, aşa cum acestea ne afectează pe noi: “Ascultă, domnule vessel, cum se tânguie/ pe streaşină mierla./ Oare ştii de ce-o face?/ Priveşte pe cer alaiul norilor Cirus/ De unde vin? Unde merg? Poți să-mi spui?/ Nu ştiu acestea şi nu mă frământă/ miajunge că sunt eu, acum şi aici./ Te-ntoarnă şi tu de la aceste himere,/ hai, vino cu mine, vom gusta lumea prin simțuri!”

(Vătămarea, pag.90) – dorul de real sau o afirmare radical ă a poeziei ca formă de gândire. În unele poeme sunt citate versuri scrise cu păianjen într-o fărâmă de limpede chihlimbar.../ litere cursive ca în “Cafea turcească” “Dar vai, până când aripa îngerului cunoscător mi-a atins sub luceferii palizi ai bolţii...” în cazul de faţă un omoplaţii /făcându-mă să înţeleg că poezia – ah, citat din Ştefan Augustin Doinaş, “Mistreţul cu până şi poezia,/ poate muri de singurătate.” De colţi de argint” sau în poemul “Blestemul”: altfel, sunt puţine versuri cu litere cursive, puțin “agreste cirezi”; “resfirate harfe”; “clopote metapoem şi cu atât mai mult sentimente, verzi”; “grupurile apei”; “râpa Uvedenrode” senzaţii, crâmpeie de viaţă, cu impresia că citate din Ion Barbu, “Din ceas dedus..” și din acestea sunt cele ce dau sensul primar al “Uvedenrode”. Desigur, nu poate fi ignorat poemelor.

Elementele se transformă şi duc la crearea de faptul că, în ultima vreme, ghilimelele şi caracterele italice sunt ceva obişnuit în textul noi stări de agregare ce pot afecta sufletul la fel poeziei şi amândouă pot aduce, într-adevăr, un de mult cât reflectă lumea. Sunt urme de tristeţe tip de şi mai mare concentrare în poem. şi de sensibilitate, de nerv, disperare şi bunătate.

Memorabil prin tensiunea interioară este În mai multe poeme acestea se rulează oarecum unul după altul şi este greu, ba chiar inutil, de metapoemul (Chihlimbar, pag.45): “Am deschis cartea şi am văzut/cum tremură spus dacă un text este despre dragoste şi pierdere, literele versurilor mele scrise cu sânge,/ cum se durere sau bucurie. Starea poetică este instabilă, scurg verbele şi se amestecă trist/ în mlaştina dar vădeşte multă experienţă şi iată cum chiar conjuncţiilor; /am văzut rimele ca după violuri iubirea se transformă: “Iubirea, ea însăşi s-a barbare desperechindu-se/ şi titlurile atârnând transformat în sete/ şi am văzut până în adâncul oblic, precum corăbii eşuate /în orizontul zidirii cum fierbe /setea de sete a zeului.” insulei./ În genunchi am cerut ca toate astea să (Tantal, pag. 52). Acolo, în inima zidirii, tinde înceteze,/ plângând m-am rugat pentru versurile poezia lui Raul Sebastian Baz să ajungă… mele, /pentru sufletul meu prins înăuntrul lor – / “Cutreieră fără odihnă prin hăţişuri,/ unde fiare feroce îşi ling rana;/ curajos răscoleşte a lor ascunzişuri,/ fiindcă rostul pădurii e poiana./ Nu te lega de lucruri, de timp şi de oameni/, înşelătorului viclean nu-i fă jocul;/ nu rândui, încercând cu stânca să sameni,/ fiindcă rostul ordinii este focul./ Ascultă cum în trunchiuri de fagi urcă marea,/ şi vezi cum întregul e una cu partea;/ acceptă că toate se-ntâlnesc, cum uitarea,/ fiindcă rostul lui Unu este moartea.” (Rosturi, pag. 102).

Versurile de mai sus, le-am citat ca o alternativă: poezia adaugă lumii ceva ce nu a existat anterior. Şi deodată îmi trece prin gând că uneori Raul Sebastian Baz pictează. Face muzică, dans, poate magie sau poate că scrie din interiorul unui vis. Şi, la fel ca într-un vis, totul este dintr-odată ciudat, străin – şi evident.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

20

poezie

Lucia Daramus (Anglia)

Demonii din vis demonii îmi numără visele sunt într-un spital părăsit gândacii mănâncă din carnea bolnavilor psihic bolnavii sunt copii cu aripile de îngeri zdrobiți șobolanii ronțăie rugina patului de fier dumnezeu a adormit el întodeauna adoarme primul. gândacii cu gurile mari și flămânde înfulecă din trupul copiilor mici.

Eu stau legată de pat cu ochii ațintiți în tavanul alb acolo se joacă Medeea carul înaripat îi poartă spre infern copiii șerpii îi adulmecă mintea și părul roșu pântecele de femeie părăsită arde în flăcări zeiești... gura mare a lui dumnezeu mușcă puțin câte puțin din mine infirmiera aduce alt copil îl leagă de pat eu îl sărut în vis sărutul meu transcendental. dumnezeu e foarte flămând rupe din mine, din celălalt, din ceilalți nimeni nu plânge pentru noi eu mă dau cu capul de pereți să se scuture flăcările Medeii zidul sună a transcendent eu sunt numărul 1 copilul numărul 2 aprinde un chibrit își arde penisul – floare de lotus roz fumul alunecă lin în salon totul e strălucitor suntem copiii lui dumnezeu care mușcă din noi, la rândul nostru mușcăm din groapa de gunoi a luminii.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

21

poezie de Lucia Daramus ...eu însămi și mama mama era borțoasă în burta ei am zăcut 9 luni doamne-doamne mi-a înțepenit privirea să nu pot privi în ochii nimănui. încă din burta mamei doamne-doamne mi-a dat să sug lorazepam din când în când haloperidol. burta mamei era o văgăună cu traverse acolo umbla metroul lui dumnezeu. când am ieșit afară am găsit un alt metrou și ăsta conectat tot la doamne-doamne. metroul fluieră, oftează și iar fluieră. afară era ca în burta mamei – întuneric oamenii spun că văd dar nu văd eu nu mă uit la ei, dar văd uneori, când sunt supărată mă dau cu capul de pereți pereții sunt pânze albe de păianje n capul meu e limba unui clopot și sună: ding-dang, ding-dang.... afară totul e părăsit cum am fost și eu părăsită de burta mamei doamne-doamne are și el o burtă cu traverse pentru metrou acolo oamenii lâncezesc părăsiți și plictisiți și se dau cu capul de peretele dumnezeu și capul lor sună: ding-dang, ding-dang...

Dorina Șișu studiu după Leonardo da Vinci

Mamă poetică pentru Ali Coles De fiecare dată ea îmi deschide ușa mă așez pe scaun și tac, tac, tac ea mă întreabă cum mă simt. Îi miros privirea, ochii blânzi asupra mea nu o privesc niciodată, dar o știu lângă mine mă ascultă, mă înțelege, îmi explică.

Din când în când mă întreabă despre jocul meu de culori niciodată nu pictez... eu mă joc cu toate culorile ea intră în fiecare floare pictată și îmi desface înțelesul ei.

Din când în când îi trimit și poeme ea mi le pătrunde adânc. Eu le descriu.

Când sunt lângă ea oasele îmi sunt mai ușoare seva lor e din duh argintiu și chiar pot să zbor.

Văd oameni care mă urmăresc, mă agită aud voci cu care vorbesc, dialoghez, dar ea, calmă și mândră ca o stea stea în apropierea sufletului meu îmi explică ce e real și ce nu....

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

22

poezie de Lucia Daramus atunci culorile cerului au simțuri, roșul e cald, galbenul e o adiere de îngeri ...și toate, toate le simt altfel doar lângă ea fiindcă vocea ei mă vrăjește, mă îmblânzește. sunt ca un cal sălbatic pe miriștea care miroase a sevă de primăvară verde sunt ca un greier cu botul violet care scormonește în noapte pământul și cerul portocaliu... dar ea îmi pune căpăstru de poezie pe aripile crescute în omoplați ea e mama mea din vis pe care mi-am ales-o am spus cândva – mi-am făcut transfuzie de la o mamă din Anglia, să-i port sângele poetic ea e psihoterapeuta mea – Ali. Orașul Mergeam amețită cu pletele pe spate pe străzile orașului mic și case fără acoperiș câinii cu stăpâni se plimbau pe alei bărbați și femei mă lătrau noaptea își mesteca propria limbă și a fost o noapte și a fost o dimineață din nou mâinile-mi bălăngăneau pe lângă trupu-mi jupuit sânii îmi ardeau din cauza nopții cu fulger care tocmai trecuse eu singură în mijlocul mulțiimii pe drum cu pletele despletite cu coapsele dezgolite ca o călugăriță apostaziată mama mea poruncea vântului să-mi smulgă ochii și capul capul meu cu plete în care suna clopotul lui dumnezeu ding-dang, ding-dang, ding-dang... făcea el diavoli înaripați cu dinți de oțel îmi sugeau cu nehaț mintea doar doi serafimi îmi adunau de pe jos ochii și mi-i îndesau în țeastă în același loc atunci am zbierat fiindcă nu știam ce să aleg. îngeri sau diavoli un tot unitar și mintea mea, și întunericul de flăcări au coborât peste oraș eu singură cu celulele mele materie și singurătatea mea tu știi? singurătatea mea poate fi atinsă, ucisă nu știu exact de cine sau cum însă eu îmi iubesc singurătatea și o aud ea este sinele meu întors în propriul sine eu și cu mine... în mijlocul orașului.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

23

articol

Premisă de discuție despre cultură, azi Elena Malec (SUA)

O încercare de a examina două concepte ale realității de azi, consumul de cultură și cultura de consum.

Aparent joc de cuvinte, ele descriu, de altfel, două fenomene contemporane. Într-un început de secol 21, când suntem martorii unui tzunami de informație, cultura, deja democratizată din secolul precedent, se masifică tot mai mult, devine bun de consum, cunoaște chiar o ofertă cu mult mai mare decât cererea. Consumăm cultură prin toți porii, pe toate căile massmedia, prin metode tradiționale sau ultracomputerizate. La nivel individual, rațiunea se vede copleșită sub impactul informației culturale, saturarea cu informație culturală, chiar și atunci când nu pare a fi căutată, tinde spre pulverizarea opiniei personale, anulează gândirea proprie în favoarea unui raționament gata făcut, ambalat, cu mai multe arome, dar uniform în conținut.

Operăm cu judecăți de valoare în pachete atrăgătoare, codificate cu tag-uri scurte și cuprinzătoare. Suntem consumatori de cultură, indiscutabil, și întrebarea care urmează este despre ce fel de cultură e vorba. Răspunsul vine firesc, cultura de consum. Cultura de consum este cultura rapidă, cea care încape într-o pastilă, recenzie, ediție prescurtată, cultura almanah, magazin de curiozități.

Cultura de consum este o nevoie, nu interioară, de cultură, ci o nevoie creată de alții, o falsă nevoie de o falsă cultură a senzaționalului, extraordinarului, "goticului", nefirescului din faptul istoric, literar, științific, moral, religios.

Cultura de consum vine dis de dimineață în e-

mail-ul de casă sau birou, cu un Pps sau video sau alt document adus din marea cultură și tăvălit prin praful străzii, repetat după ureche, deformat, distorsionat de liliputani ai croiului digital. Despre efectele epidemice ale culturii de consum sau rapide nu vorbim aici. Mai important este să ne punem întrebarea de ce nu refuzăm cultura rapidă? Un răspuns simplu ar fi nevoia noastră de cultură. Avem nevoie de hrană spirituală. Un răspuns complex găsește că presiunea socială exercitată asupra noastră este foarte puternică și ne face a slăbi defensiva. Suntem, la urma urmelor, animale sociale și ne mișcăm într-o lume ce se restrânge sau lărgește la infinit, azi, în era internetului.

Am putea spune că Omul unidimensional al lui Marcuse, consumatorul de bunuri, e, în secolul 21, un consumator de informație și cultură, cu predilecție pe căi digitale. Ca fenomen de masă este vorba de un input de informație ce depășește capacitatea de output a creației de cultură mare. Se consumă și se creează cultură, dar această cultură este inevitabil cultură rapidă. Creația de cultură mare este un proces ce ia mult timp, este slow culture. Slow culture este un fenomen izolat, fără marketing prea mare, neînțeles de presiunea socială, dar, culmea, câștigă pe zi ce trece în adepți dintre dezertorii conștienți de pericol ai culturii rapide. Slow culture este salvarea noastră de alienare și, într-un viitor previzibil, ea va fi un fenomen generalizat, atunci când din cultura rapidă vor mai rămâne doar coji, iar omul își va descătușa facultățile creatoare ca un Prospero al planetei Pământ.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

24

poezie

Dorina Șișu (Irlanda)

omule, omuleee, tu măăă, boieruleeee, obsedatule

dominat de mentalităţi de simboluri cu deviaţii către viaţă cauți scuze, greşeli, minciuni, eroi şi poate în final să-ți iasă de-un câştig o explicaţie? doar participi la suprasensibil şi poate că din greşeală descoperi adevărata identitate găsești imagini, transmiți stări, ignori propria prezenţă crezând că aia e calea pe care trebuie să mergi să îți omologhezi într-o „multitudine” de sentimente, adevărul iar tu să nu te concepi decât dincolo de infinit e mult, e ciudat, tu alegi deviaţiile, tu cauți mereu un final cu plus să-mi fie iertată această idee paradoxală, dar ce mai e normal? …un capriciu? pereche divergentă: viaţă – libertate omule omuleee tu măăă boieruleeee obsedatule dar eu am omorât conştiinţa, care, în mod ciudat mă omora pe mine tunet, fum, cenuşă, asta suntem nu ai nevoie de discursul meu patetic prezicătorii mă îndemnau la fuga de viaţă; bătrânul meu pescar spunea că trebuie să pătrund în miezul zilei şi să o iubesc am rămas în loc privind viaţa ca un mișel gândind că e o fabulă sunt formă sunt materie sunt biciul și piatra din mâna animalului sunt adâncul perisabil al suferinței celui căruia îi e foame frig sete lehamite frică sunt etern într-un sens giratoriu incorect Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

25

poezie de Dorina Șișu toți privesc și tac toți lovesc și râd toți se ascund și ridică pumnii picioarele cuțitele în capul tău nimicit ză-pă-cit confuzzz difuzzz ești un motor care produce mişcarea fără ca el să fie supus mişcării haos de sensuri, raţiune construită într-un discurs bolnav de oameni formali, o lume formală… omule omuleee tu măăă boieruleeee obsedatule totul rămâne fragil şi absent.

Dorina Șișu detaliu după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

26

proză

Cozile și criteriile de judecată Cristache Gheorghiu (Grecia)

Într-o scurtă „vizită de lucru” prin România, în urmă cu ceva timp, am întâlnit o cunoştinţă din vremuri de demult. Locuieşte în acelaşi cartier cu noi, din Braşov. Era, de fapt, o fostă pacientă a soţiei mele, care avusese unele probleme de sănătate specific feminine. Nu-mi amintesc ce anume şi poate că nici nu am ştiut, fiindcă nu mă interesează subiectul şi nici nu ar fi în concordanţă cu deontologia medicală. De altfel, ea m-a recunoscut prima.

Iniţial, i se citea pe faţă bucuria revederii, probabil că nu atât a mea – eram singur – cât ideea legăturii cu soţia mea. A durat puţin.

După ce privirea ei a coborât către sticla de lapte, pe care tocmai o cumpărasem, s-a întristat brusc. La exprimarea nedumeririi mele, mi-a răspuns că nu are nici o problemă, chiar a menţionat că sănătatea de care se bucură la bătrâneţe o datorează soţiei mele, că altfel ar fi decedat demult, dar... şi, încet-încet, a început să-şi descarce nemulţumirile faţă de schimbările politice de după 1989. Printre ele, faptul că nu mai existau cozi, la care să se aşeze cu plăcere, fiindcă „acolo avea ocazia să întâlnească oameni, să mai schimbe o vorbă etc. Întâlnea chiar persoane importante: profesori, ingineri, oameni educaţi. Acum, aceleaşi persoane sunt grăbite şi, când o întâlnesc, parcă ar vrea să scape de ea”. Am înţeles-o imediat. Cauza era sticla mea cu lapte, pe care o cumpărasem fără să stau la coadă, la o oră când ar fi fost imposibil s-o fac pe atunci. Îmi amintesc bine asemenea scene.

Cum nu aveam copii, nu eram obligat să procur lapte, aşa că renunţasem la el. Vedeam însă, de la fereastra apartamentului nostru de la etajul trei, cozile ce se formau seara încă de la orele 11-12, pentru laptele ce se aducea în cantităţi mici la 6 dimineaţa. După câteva minute se epuiza şi nu exista nici o posibilitate de a-l cumpăra mai târziu. Aşa se întâmpla în Braşov. Îmi amintesc că la Cluj, unde am mers în

câteva delegaţii, organizarea era cu mult mai bună.

Nu cred că ea stătea la coadă la lapte, fiindcă cei din categoria ei se descurcau mai bine în astfel de probleme, dar – cum singură spunea – se aşeza la rând în timpul zilei pentru conversaţie. Cât despre intelectuali, obiceiul românilor de a face haz de necaz a produs şi o replică a pensionarilor. La clasicele întrebări: „Ce mai faci?”, „Cu ce te mai ocupi?”, răspunsul era: „Acum sunt procuror”, ceea ce, bineînţeles, stârnea nedumerirea interlocutorilor, cel în cauză având alte studii decât cele de drept. Venea însă imediat explicaţia: „Acum procur lapte, carne, pâine etc.” Într-adevăr, pentru familiile cu copii, bunicii-pensionari erau cei care puteau sta la cvasi-permanentele cozi, mai ales la cele din timpul nopţii. Părinţii trebuiau să meargă la serviciu.

Deşi nu eram grăbit, m-am despărţit de cunoştinţa mea fără să-i schimb modul de interpretare a faptelor. Mi-am amintit însă de o consemnare a unui demnitar, scrisă înainte de Al Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine şi reproduc textul aproximativ. Era vorba despre o discuţie cu un ţăran: - Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui X-ulescu sau a lui Y-ulescu?

- Apăi, a lui X-ulescu, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic.

Omul simplu are criteriile lui de judecată.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

27

poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

Corbul, vulpea şi câinele Corbul sună. Pictorul e absent.

Vulpea sună. Arhitectul e absent.

Același joc, câinele, corbul, vulpea sunt toţi absenţi. Îmi amintesc de ei cu durere.

Am uitat cum arată lăbuţele lor, mâinile, ochii, costumele, vocile şi plânsul, viclenia, vanitatea.

Pictorul: totul vopsit culoare, Arhitectul cu totul din piatră, câinele o totală gudurătură.

Corbul şi vulpea au caractere alunecoase. Digitale chiar. Se află ascuns în mulţime el, câinele.

Plouă în Agora. Devenise o arsură Agora. Era acolo un câine verde, un câine roşu, un câine alb, un câine negru, negru cu albastru ştampilat. Îmi aduc aminte de ei toţi, cu durere.

Vulpea sună. Corbul sună.

Arhitectul nu e. Nici pictorul nu mai este.

Viaţa, ce-am făcut cu ea?

Râşnița de Cafea sau cum se explică un tablou Hundertwasser în 50 de puncte o floare deschiderea florii circulaţie: vegetală, urbană, unisens motorul unei plante invazia plantelor ca o explozie lentă invazia ciupercilor lupta stranie a furnicilor contra formelor pătrăţoase victoria spiralei contra unghiurilor drepte anormale exemplu de vindecare prin activitate spirală înregistrarea subconştientului momentan materializarea conştiinţei vocea gâştelor scară elicoidală pentru a atinge binele gaură de cheie a cerului prin care oamenii pot trece spre Dumnezeu un scop nou sânul jet de apă multicolor devenind o fântână adâncă interiorul sexului feminin un lac care respiră abisul jena impotenţei un vârtej

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

28

poezie de Adrian Grauenfels pânza de păianjen eliberare secţiune într-un ochi filtru viu oglindă interpretarea adevărată a intenţiilor false două forme organice concentric contrare pentru a putea vinde tabloul încercare de a găsi forma ideală de înţelegere între avangardismul moral şi reuşita în vânzare ce păcat că evreii nu au voie să picteze moschee O râşniţă de cafea orientală spirala periculoasă a nicotinei din fum pată de sânge imitând o pată de cerneală picătura de sânge detaliu al microcosmosului simbolul fericirii unui individ nor survolând periferia seara, iarna suflet zburător un copac tăiat un oraş văzut de dincolo de Soare plăcerea de a zbura inima lui Isus floare carnivoră mariajul soarelui cu ploaia frumosul început al unei epidemii farfuria zburătoare formula magică a fericirii Negaţie Îmi vine să şterg spatele tău ud. Însă atâtea gânduri în dezordine mă aiuresc. să nu spun cuiva care gânduri mă aiurează. aici nu e acolo, aş fi nu este. câte un pic din nefericirile trecute acum se perindă. şi se preschimbă în ceva ca o firavă fericire. imagini brute aşezate, stocate, între pofte şi doruri care n-au fost o zăpăcită zăpăcire care nu trece şi nu vine să te pierzi în propriile gânduri între exaltare şi tristeţe. între nu ştiu şi nu vreau între aici şi dincolo să te cauţi, eşti unicul care ascultă, singurul atent, ciulit, întins ca un arc galvanic şi nimeni nu întreabă ce şi clipele trec, na! spaţiul eliptic, romboidal, ceasul de spital, naşterea, ţipăt şi linişte şi numai unul dintre toate simţurile negândite să fie în centrul lumii. ca un pom care nu e pădure ca ploia sub duş când stăteam îmbrăţişaţi numai susur sub conversaţia pomului cu ploaia. m-ai urât, ai scris, nu m-ai iubit, am plâns, ai plecat.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

29

poezie

Dan David (SUA)

AnnaBella Dacă într-o zi voi ajunge în Patagonia, Pe tine te voi căuta, AnnaBella.

Locuitorii Sudului se vor supăra. Îmi vor scoate în față Amazonul, focile din Antarctica, Te vor ascunde în abisurile andine.

Se vor baricada în spatele frontierei cu Republica Chile.

Nu vor voi să mi te dea.

Nu vor conta!

Voi continua să te caut, muza mea.

Vecină cu zeii, doar Crucea Sudului mă va înțelege.

Mă va ascunde în brațele sale, lângă inima sa.

Dacă într-o zi, riscând totul, voi ajunge în Patagonia, AnnaBella, pe tine te voi căuta.

Te voi găsi, muza mea.

Cerul acoperiș Să nu mă acoperiți cu pământ!

O să-mi fie frig, Și mă tem să nu otrăvesc cu tristețea sângelui meu Viețuitoarele acelea mici, nevinovate; Să-mi fac și mai multe păcate.

Cândva voi fi chemat, va trebui să mă ridic.

Carcasă incasabilă, lutul uscat mă va opri.

Voi plânge în pământ cu șuvoaie tulburi.

Izvorul nu se va putea folosi.

Apa lui va fi amară, sărată.

Mai bine lăsați-mi cerul, acoperiș; Să pot vedea stelele noaptea.

Ziua, îngerii.

Pe voi când îmi veți presăra câte-un gând.

Amintirile se vor înșira, flori albastre Pe marginea culcușului în care voi dormi.

Niște copii pe care nu-i voi cunoaște Le vor culege, se vor împodobi.

Când vor suna trâmbițele, mă voi trezi.

Să nu mă acoperiți cu pământ!

O să-mi fie frig.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

30

articol

Costa Blanca: locul unde muntele iese la... mare Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Pe vremuri, vacanțele noastre tipic românești se axau pe două destinații aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista, iar dacă le voiam pe amândouă, le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincția între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aș fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?

Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă și pe ideile mele preconcepute, destinul șugubăț mi-a dat o lecție și, fără a mai aștepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la șes, mi-a trimis pur și simplu munții în întâmpinare, așezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.

Neputând rezista tentației învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe țărmul mării, se simte înghiontit în permanență să colinde împrejurimile, urcând și coborând, cu elan mereu înnoit, versanții care se-nalță semeți direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferențelor de nivel parcurse cu tenacitate de pașii mei mărunți, dar neabătuți, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpiniști profesioniști. Asta în ciuda faptului că munțișorii de pe aici nu se compară în înălțime cu Alpii sau cu Carpații, dar, din moment ce urcușul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistență deosebit de dure.

Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei și, chiar dacă nu se

situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpiniștii ambițioși, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci și ”plimbăreții” amatori. Deși e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâșia de litoral stâncos din jurul orașului Alicante e una dintre adresele ținute destul de în secret de amatorii de drumeție simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e ușor de accesat din orice țară europeană, venind cu mașina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante și Valencia!

Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de orașul Denia, iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca niște degete răsfirate, care parcă vor să înșface marea, lanțurile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul țării, vălurind relieful arid, uscat și sfărâmicios, cu vegetație compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenți la intemperii.

Adeseori versanții sunt traversați de liniile paralele ale ”bancalelor”, moșteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine așa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca niște inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală și de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu și... de chinul sclavilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca niște Sisifi ai Evului Mediu.

De parcă elementul contundent s-ar impune cu de-a sila, croindu-și drumul prin mediul țepos, ieșind din măduva mesetei iberice, pentru a se răcori la final în răcoarea apei, dinții de fierăstrău

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

31 articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

ai Cordillerilor se aliniază cuminți, paraleli, de la sud-vest spre nord-est: Sierra de Mariola, Sierra de Carrasqueta, Sierra de Crevillente, Sierra de Salinas, Sierra del Maigmó, Sierra del Cid, Sierra de Bernia. ”Capacul” li-l pune Sierra de Mariola, cu cei 1.389 de metri ai săi.

Printre pereții abrupți se cască hăurile adânci ale faliilor imposibil de traversat, cunoscute sub numele de ”barrancos”. Cea mai temută prăpastie poartă numele fioros – cum era să fie altfel? – de Barranco del Inferno. Pe acolo trece un traseu de rang important la nivel național, un așa-zis GR - Gran Recorrido. Celelalte două categorii - trasee scurte (PR - Pequeño Recorrido) și poteci locale (SL - Senderos Locales) sunt la fel de bine amenajate și beneficiază de un sistem de indicatoare de semnalizare ușor de reperat, la rândul său ireproșabil.

Traseele cu nume stranii precum Cavall Verd (cal verde), sau Moro Blau (maurul albastru) exercită o atracție irezistibilă asupra curioșilor itineranți, iar legendele despre comorile ascunse de maurii alungați în grabă acum multe sute de ani, sau ale contrabandiștilor din secolul trecut, înflăcărează imaginația.

Numărul mare de ruine de castele și turnuri de observație părăsite, ca și abundența de peșteri care răsar parcă la tot pasul din relieful carstic specific zonei, nu fac decât să îndemne și mai mult la cercetări amănunțite. Unele adăpostesc picturi rupestre vechi de mii de ani, în timp ce altele au servit drept refugiu tâlharilor la drumul mare, care obișnuiau să taie drumul călătorilor nevoiți să treacă munții prin defileurile înguste.

E suficient să auzi rezonanța conchistadorială a denumirile munților, că deja-i cresc aripi fanteziei. Dar nu numai numele, ci și formele fistichii, amintind de siluetele gigantice ale unor închipuiți uriași din poveste, stârnesc imaginația. Așa, de exemplu, coama muntelui Montgo seamănă leit cu un elefant ce tocmai se odihnește. De asemenea, la tot pasul ai impresia că pe cerul de un albastru strălucitor sunt proiectate chipuri de războinici cu profiluri severe și cu bărbi impunătoare. De la pupitrul mării le dirijează triunghiularul Peñon de Ifach, pinten alb, ascuțit, izvorât direct din apele bleumarin. Altitudinea sa de 333 de metri e predestinată parcă pentru cele trei colțuri cu care se opintește din apă. Încă de pe vremea cartaginezilor, ”Peñonul” era cunoscut ca simbol

al acestei regiuni de coastă. Ei l-au botezat ”Micul Gibraltar”, pentru că seamănă leit cu fratele său mai mare și pentru că le vestea apropierea de malul Atlanticului, care pe atunci reprezenta ”Capătul Lumii”. Astăzi, stânca Ifach e protejată și declarată Parc Natural, cu suprafața cea mai mică din catalogul numeroaselor Parcuri Naturale ale Spaniei. Aici crește o specie endemică de floare roz care-i poartă numele, delicata silene hifacensis.

Motivul principal care contribuie la recunoașterea ”Coastei Albe” ca refugiu perfect pentru ”hibernatul activ” este clima sa blândă, cu condiții ideale pentru întreprinderea de excursii montane pe durata întregii ierni continentale.

Atunci când în restul Europei începe să ningă, pe Costa Blanca începe sezonul rucsacului, pentru că, pe aici, zăpada e un cuvânt exotic, cunoscut doar din auzite.

Iarna, temperaturile medii de peste zi se situează între 16 și 20 de grade Celsius, iar temperatura apei mării arareori scade sub 15 grade. Sezonul ”rece” e, deci, foarte blând, cu temperaturi care amintesc de primăvara veșnică, iar ploile sunt extrem de rare. În fapt, precipitațiile sunt așa de slabe încât pericolul deșertizării e vizibil la tot pasul. Înclusiv furnizorul local de apă s-a gândit să îndemne la economie, scriind pe facturile de la finalul anului: ”Vă dorim un an ploios!”.

Lipsa ploilor, motiv de grijă pentru localnici, e prilej de bucurie pentru turiști. Meteorologii garantează o medie de nici mai mult nici mai puțin decât 300 de zile însorite pe an! Sezonul de ”senderismo” (trekking) începe, așadar, în luna septembrie și se sfârșește în luna mai, când dogoarea verii ne toropește așa de tare încât e de preferat să ne mutăm cu toții în primitoarele valuri ale Mare Nostrum (numele latin al Mediteranei). Îmbinare mai plăcută între efort și relaxare nici că se putea!

Acolo, în adâncime și în larg, muntele nu se întrerupe brusc la contactul cu marea, ci se continuă prin abisuri, revelând o lume cel puțin la fel de fascinantă. Lumea subacvatică a Costei Blanca e o feerie care face deliciul numeroșilor scufundători. De la simplul practicant de snorkeling, care se mulțumește să se bălăcească la adâncimi de 3-5 metri prin Supra și Mediolitoral, până la scafandrul profesionist, care se avântă la adâncimi între 20 de metri (Infralitoral) și 40 de metri, ”mușcând” un pic din Batialul ce se-ntinde până la profunzimi de 500 de metri, cu toții profită de limpezimea

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

32 articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

legendară a apei Mediteranei. Doar zonele Abisal și Hadal, care nu sunt propice sportului subacvatic, rămân izolate departe, în larg. Pe timp de iarnă, pentru cine nu e prea friguros, un costum de neopren cu grosime de 5 mm e suficient pentru a rotunji întru perfecțiune aventura vacanței, mai ales ținând cont de faptul că Marea Mediterană nu are pești care să atace omul și nici curenți subacvatici periculoși.

Una peste alta, nu-i de mirare că mulți dintre cei care au trecut pe aici s-au hotărât spontan să rămână (ca mine). Costa Blanca este plină de rezidenți străini, care știu de ce nu se mai dau duși. Majoritatea provine din nordul Europei, dar tendința e în creștere și printre românii care nu se lasă mai prejos. La propriu și la figurat, Costa Blanca se dovedește a fi o destinație turistică la mare înălțime, cu vârf(uri) și-n îndesat(ă) până în mare!

Dorina Șișu după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

33 poezie

Carl Valin (Irlanda)

Poezie fără nume Ca să nu spun cuvinte sfinte Mă simt acum ca un ateu Tot căutând printre cuvinte Ce nu ştii tu, ce nu ştiu eu.

M-am avântat fără gândire Şi asta doare mai mereu.

Acum că ştiu, e izbăvire Că nu ştii tu, că nu ştiu eu.

Aş vrea mai multe să pot spune Aş vrea, dar totuşi... parcă nu, Şi de-aia lumea presupune Ce nu ştiu eu, ce nu ştii tu.

Că sunt fictiv nu-i o plăcere Şi nici măcar nu-i un atu, Tot ce rămâne e durere Că nu ştiu eu, că nu ştii tu.

The right song I tried to dive into the light But I got burned and I know why, I guess that U2 song was right Can't live with you, without I die.

I always knew that I should try To never go but keep the fight, I guess that U2 song was right Can't live with you, without I die.

I've cut your wings so I could fly, You told me that you'll be alright, I guess that U2 song was right Can't live with you, without I die.

I tell you girl and its no lie I was a moth killed by the light Can't live with you, without I die I guess that U2 song was right.

Dorina Șișu, detaliu după Leonardo da Vinci Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

34

poezie de Carl Valin

Future memories The place it's empty like a hole Like someone dirtied its soul.

Remember where we used to meet, That small cafe on Wexford street?

We'd stroll in Dublin with no care And never minded time would fly, But we would always go back there To talk or watch the world go by.

You'd have a coffee, sometimes wine, You'd be so pretty you would shine, I'd get drunk looking in your eyes And never care how time just flies.

The fireplace would give us light, Would bring us closer in the heat, And everything would be all right In that cafe on Wexford street.

Good night milady!

Whatever other people make And everything they touch goes gold, I think my soul was somehow sold And everything I touch just break.

You gave me all and I am cold Although inside its burning hell I feel like being under spell: A heart so young, a brain so old.

You opened doors but it was bad I never been so touched inside I can't remember last I cried For something I have never had.

Dorina Șișu după H.Matisse – Blue nude

You are a lion, I'm a sheep Without you I'm a walking dead An empty heart, that much has bled I should have put my brain to sleep.

Good night milady and sleep well Forgive me, hate me or be mad I know I screwed it up so bad That I deserve my living hell.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

35

Emanuel Pope (Anglia) ''Amurguri''-le Dorinei Brândușa Landén - este un nordic poem epic...

''Amurguri'' (Sunsets) este un nordic poem epic, dintre puținele spuse cinstit în versuri și pe care iată îl descopăr cu reală plăcere dar și cu inima strânsă parte a unei moșteniri ce ne obligă și apasă și-n care ni se povestesc cu franchețe, simplitate și talent dar și cu nedisimulată durere nașterea, copilăria, adolescența și exilul unei vieți precum și o bună parte din faptele de cugetare și tăcere ale unui personaj - rezonând în adâncuri – pe care eu l-am considerat având un caracter modern, tragic dar mai ales eroic (deși sunt convins că autorul n-a intenționat pentru o clipă ca el să-mi apară așa).

Saga unei noi Genevieve parfumul și tristețea unui suflet singur ce și-a părăsit locul nașterii, suma peregrinările sale pe sub calota de gheață a unei lumi înnebunite de mirajul unor duhuri când mai bune, când mai rele dar mereu schimbătoare. Și nu e puțin lucru! Și nu e puțin lucru mai ales azi, într-o lume atât de neatentă și de grăbită cum este cea în care trăim, cineva să potrivească cu atâta migală filă cu filă o carte în serile sale de după durere spre folosul unei generații ce va citi abia în veacul ce va să vie după stingerea luminilor bătrânului continent Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

36 poezie de Emanuel Pope

câteva familii de eschimoși locuind în cine știe ce peșteri fără a cunoaște internetul și i-phonul și care fără seva unor astfel de rânduri profund umane s-ar privi degeaba unii pe alții câteva sute de ani în deșertul moștenirii primite și-ar muri și fără steag și lipsiți de învățătură. * “eu nu mă născusem încă - povestește eroina mea în deschiderea epopeii („note biografice”) și moartea înota lângă mine ....

Mă nășteam fără-ncetare fără o pată de sânge precum dimineața pe limba unui clopot” iar la trei ani, tot ea, pășind prin „izvorul limpede” avea deloc simplu: „o rochiță subțire fără mâneci și un contract de glorie cu soarele” în timp ce „bunii” ei: „se trimiteau la muncă șoptind cuvinte scrâșnite amorțind toate simțurile mintea care-i făcea să gândească și chiar urechile străzii: -noi suntem ai pământului curând sub el ne vor lua puterile întunecate ca niște gloanțe soldați obosiți de drum” Și chiar dacă ne spune în motto-ul cărții cum „încă de dinaintea nașterii s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla în chilia sângelui (ei)” Landén (numele real al sufletului-erou Genevieve) mărturisește cu extremă onestitate vorbind nu numai în numele său, dar și pentru câteva generații, -ca un erou credibil în focul crunt al unor bătălii cu timpul pe care îl trăieșteun lucru cutremurător pentru oricare dintre noi: „nu știam că ramura istoriei mele ascundea un vierme”. și eu cred că și de aceea scrie mai departe în „iunie 1963”: „am învățat să vociferez împotriva conformismului” ca mai apoi în „iunie 1972” după ce-și povestește sentimentul propriei creșteri: „am trecut peste podul îngust al copilăriei cu siguranța oarbă a celui ce-a semănat câmpul și acum așteaptă germinarea” să recunoască vinovată de peisajul înconjurător Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

37 poezie de Emanuel Pope

ca orice poet sedus de miracolul aventurilor înnebunitoare: „prin sânge-mi galopează herghelii de cai mânji care cresc la lumina soarelui și se nasc în alergare aud sub copitele lor freamătul nenumăratelor drumuri ale utopiei”.

Dar toate acestea nu îi vor schimba destinul sau poate tocmai de aceea în „decembrie 1987” personajul Dorinei Brândușa Landén era „o tânără străvezie cetățean cu drepturi depline într-o țară de umbre” printre „copaci anticipând securea spaima ce ne hrănea creștea din piept ca animalele sălbaticemulți au murit din această expansiune.”

Iar unii dintre noi încă mai putem recunoaște cu ușurință locul neschimbat de atunci până acum, unde: “Era un amurg scrâșnitor o amețeală urca panta cerului spre noapte renășteau visele doar pentru a arde în zori” … Știu! ajuns aici tu, cititorule grăbit, nu ai înțeles nici de ce eroina mea, pe care o repovestesc cum repovestește, e o nouă Genevieve și nici de ce vorbesc de ea cu neascunsă admirație.

Mai încerc o singură dată: „îmi puneam bandaje pe suflet contemplam Absoluta Absurditate și eram lașă lașă așa cum alții erau credincioși” iar dacă chiar și acum ai rămas tot departe de ce am scris pentru tine nu mai există ca soluție decât sfatul mamei din aceeași poezie: „Spală-te bine să nu se vadă sângele nu vorbi tare și în niciun caz să nu plângi” (De aici sper că am scăpat de toți cei incomozi acestei lecturi vorba tot a mărturisitoarei-cu-limbă-de-sânge-poetă: „parcă ningea de-o mie de ani Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

38 poezie de Emanuel Pope

peste frumoasa țărână a patriei”) Revenind, vă spuneam (celor care încă mai mergeți cu mine în această repovestire a unei repovestiri poetice) că eroinei i „s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla” și în „noiembrie 1988” „într-o sâmbătă seara a bătut clopotul a bătut și i-a-mpietrit limba … dintre hergheliile norilor răsărea luna încremenită și galbenă ca o fecioară hepatică.

Cu pasărea fără aripi pe umăr mama întoarsă cu spatele spre desișul civil și spre mine călărea pe creasta strălucitoare a valului. când umbra ei se sfârșea se ivea alta dintre nisipuri” Nu putea urma decât Exilul! „Exilul” și „lumea fără cuvinte” „trecerea în anotimpul rece” și toate celelalte mărturii aflate în cuprinsul volumului „Amurguri”, mărturisiri curajoase ale unui suflet cum rar mai găsești azi, în lumea noastră voit artificial artistică, suflet, deci, lipsit de sofisticăriile unor conveniențe ce l-ar îngreuna inutil conștient și ducând pe umerii trăirilor sale greutatea unei cupole de gheață.

Povestea eroinei mele îți înfioară șira spinării și te pune pe gânduri. E fără milă și fără iertare nici dinspre autor către sine sau personajul său dar nici către semeni.

Vă invit așadar să citiți mai departe decât am încercat eu să vă repovestesc aici!

Merită! iar autoarei –călătorind din amurg în amurg cu nespusă tristețe și onestitatenu-i pot spune decât ceea ce știe deja: ai într-adevăr un „contract de glorie cu soarele” Mergi sigură ca și până acum și nu asculta „valul”.

Un cuvânt de laudă nu trebuie uitat și adresat și excelentei traducătoare Daniella Bullas a poemelor în limba engleză precum și un zâmbet graficienei Cristina Șandor de a cărei artă sperăm să ne bucurăm cu și mai mult crezământ la o nouă reeditare color a cărții. http://cristinasandor.blogspot.co.uk/ Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

39 proză

Fum printre geamuri Ștefan Serșeniuc (Anglia)

Miss. El se numea Miss şi avea 16 ani când a fugit de acasă. Mă-sa, Mary Lou, şi-ar fi dorit o fată, dar a ieşit el, Miss. Tot ce a cumpărat de îmbrăcat, înainte de a-l naşte, era roz, iar numele de Miss i l-a ales cu mult înainte. Aşa că nounăscutul, un băieţel voinic, s-a ales cu numele ăsta de fată şi cu haine roz până pe la vreun an şi ceva. Mary Lou l-a crescut în orele libere de la serviciu. În rest, Miss ori se juca singur, ori se uita la televizor. Mai târziu, când a întrebat de tatăl său, Mary Lou i-a povestit despre un război cu mulţi morţi, cu multe văduve şi cu copii ca el, pe jumătate orfani. Asta a fost când a întrebat prima oară, pe la vreo 5 ani. După, într-un an când au venit nişte veterani de război să sărbătorească victoria aceea la şcoală la el şi au întrebat în ce batalion era tat-su, acasă, mă-sa i-a răspuns că, de fapt, a murit de pneumonie, imediat după ce el a împlinit un an. De ciudă, nici nu s-a mai dus la şcoală pentru o săptămână.

"Cum să moară de pneumonie? Ce fel de moarte e asta?!". Când Miss a făcut 16, Mary Lou să fi avut 35 de ani, nu mai mult. Era frumoasă, slabă, cu sânul bogat, părul roşu şi avea un pic mai mult de un metru şaptezeci. Nu ieşea niciodată cu nimeni, nu avea niciun bărbat al său şi nici măcar o prietenă. Muncea zilnic 12 ore să-şi plătească toate facturile, iar seara adormea pe canapea.

După primele 15 minute de film văzut împreună cu Miss, deja visa. Sigur, frumoasă şi tânără cum era, mulţi bărbaţi au încercat să-i facă curte. Ea, un pic nervoasă, un pic agitată, îi respingea mereu pe toţi. Când Miss a făcut 16 ani, a luat carnetul de şofer, iar acum, în weekend, ieşeau cu vechiul lor Dodge să facă o plimbare. Ei, exact în ultima ieşire pe care au făcut-o împreună, Miss, după ce învârti butonul de la radio făcând aproape să amuţească muzica leneşă, country, întrebă: "Cum a murit tatăl

meu?". "Nici unul dintre cei cu care am făcut dragoste în săptămâna aceea nu-i mort", începu Mary Lou, aprinzându-şi o ţigară. Se întoarse cu faţa la Miss şi continua: "John, da, John Long e mort. L-au găsit împuşcat în faţa casei lui. Nu se ştie prea bine cine a fost, că era încurcat în nişte afaceri cu droguri, iar aici lumea e iute. Câţi nu mor aşa ca el? Era el, John Long, el trebuia să-ţi fie tată, dar m-a refuzat. Iar eu am făcut exact ceea ce trebuia. Eram îndrăgostită de el, i-am cerut să fim împreună la balul de sfârşit de liceu, el a promis că da şi a venit, beat ca un animal, împreună cu alta. Iar eu gătită şi fericită ca o toantă, îl aşteptam gata să petrec cu el şi să fac dragoste pentru prima dată! N-a fost să fie aşa."

Se făcuse cam fum în cabină, dar Mary Lou continua: "După o săptămână, în fiecare seară mam dus cu câte unul. N-a fost prea greu să le sucesc minţile. Şi acum mi se mai învârt prin preajmă, dar nu mai vreau, am spus gata la toţi!

Sincer să-ţi spun, nu ştiu cu care dintre ei am rămas gravidă... Asta este toată povestea." Miss aprinse şi el o ţigară. Conducea înainte pe drumul prăfuit şi plin de gropi. Fără să se uite la maicăsa întrebă scurt: "Tu l-ai împuşcat?". "Nu, n-am fost în stare. L-am luat în cătare de multe ori, noaptea, pitită după tufişurile din faţa casei lui.

Noaptea te alăptam, te legănam, iar când adormeai, luam puşca şi mă strecuram afară. Se întorcea aşa de beat, încât, dacă l-aş fi împuşcat, probabil nici n-ar fi simţit. Când l-au găsit plin de sânge în faţa casei lui am plâns." În cabină fumul devenise destul de gros. "Cine era fata cu care a venit la bal?" întrebă Miss, parcă simţind ceva. "Pe aia, pe curva aia, da, am împuşcat-o eu.

Nu-ţi spun cine e, oricum n-o cunoşti. Aveai un an şi jumătate." Amândoi odată, parcă la o comandă, s-au pus pe învârtit manivelele de la geam. Curentul dintre geamuri făcu să dispară

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

40

proză de Ștefan Serșeniuc

fumul gros într-o secundă. Fiecare se uita pe partea lui de geam cum ieşea liber fumul - fum printre geamuri - albastru-gri în cabină, devenea invizibil, odată ce se strecura afară. Miss întoarse maşina în mijlocul drumului şi o luă înapoi.

Amândoi, în acelaşi timp, aruncară chiştoacele pe geam şi ridicară geamurile, învârtind rapid din manivele. Praful de pe drum încă nu se domolise şi riscau să le umple cabina. Oricum, aerul dinăuntru era curat acum. Rămase doar mirosul.

Miss dispăru pentru totdeauna din viaţa ei, exact în seara aceea. Au mâncat şi s-au pus, ca de obicei, pe canapea la televizor. Mary Lou adormi. Când s-a trezit, Miss nu mai era. A trimis o scrisoare după un an, în care îi cerea să-l scuze pentru că a lăsat-o fără vechiul Dodge şi o sfătuia să-şi înceapă viaţa din nou. "Toţi greşim, dar odată ce faptele au fost recunoscute, uitarea poate ţine loc de iertare. Acum că toţi sunt morţi, iar eu am plecat, poţi să încerci din nou." scria Miss. Mary Lou şi-a reînceput viaţa cu un fel de optimism. Era încă tânără şi frumoasă.

Dorina Șișu, lucrare după Leonardo da Vinci - Capul Ledei Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

41 poezie

Adriana Moscicki (Israel)

dintr-odată se face toamnă dintr-odată se face toamnă printre bostani şi-n tunel cum merg din toate cotloanele foşnesc cu şoareci de câmp şi veveriţe flămânde ce poartă obraz plin de ghindă şi nuci. din nori uneori castane pocnesc precum ghiulele de fier cu ecou păsări târzii tresar peste ramuri cu aripi întinse e întuneric jos şi cald aş dormi o iarnă făcută colac ca un urs doar cuvintele se plimbă prin mine şi mă strigă: hei, ieşi afară copilă! prin bălţi cerul întins şi aromă de mere strugurii curg deja prin ulcele. îmi place toamna să stau la buza tunelului ştiu cum schimbi pentru mine toate culorile cerului şi ale pădurii şi în coarne de cerb îmi trimiţi poame ape prin brumă năframe de păianjeni otrăviţi roşu din ciuperci perfide pentru gură pomadă de întins peste un sărut îndepărtat aşa stau la buza tunelului dichisită şi dintr-odată se face toamnă! dimineaţă decojit din cămaşa nopţii timpului e carne tânără. pomii întind ciocuri de lapte spre cerul senin. o clipă tace universul, îmi aud respiraţia, ventilatorul toacă aerul mărunt. gunoierii trag lăzi colţul lunii uscat pe un nor.

Salam aleicum! Shalom! sus pe schele, vine un camion.

Gemma întinde labe moi şi zâmbeşte Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

42 poezie de Adriana Moscicki

(ce frumos zâmbesc cîinii în somn aţi văzut?) poate doar atunci ştiu că sunt de adevărat când respir dimineaţa şi păsările cântă, mă lungesc degetele picioarelor ies afară, caraghioase sunt degetele picioarelor, gândesc, ca niște rămurele de măr întoarse. capsula de cafea explodează în nară. ah, ce dimineaţă glorioasă, îmi spun păpădiile se foiesc şi tuşesc tutun. scări într-o noapte au crescut trepte în tunel lespezi de piatră au ieşit ca dinţii noului născut din gingia dureroasă uite aşa s-au învârtit în carne! toată noaptea am ţopăit pe ele, urcau vesel până la buza ta şi acolo, ameţită de lumină, o clipă privind spre soare în grabă simt cum treptele prăvălite, se agită înspre hăul tunelului! de-ar fi tobogan, ai auzi vââjjjjjjjjj trecerea trupului meu în viteză, dar sunt scări de piatră serioase nu se aude decât tropotitul paşilor mei între buza caldă de lumină şi adâncul de necuprins al gândului. uite aşa, la infinit mergând între tine şi mine, între lumină şi întuneric, timpul se cuibăreşte în curbura scării şi aţipeşte un pic îndrăgostit...

Dorina Șișu lucrare după Leonardo da Vinci Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

43 proză

Clipa pentru care m-am născut Monica Tonea (Belgia)

O vizitez rar, nu am aproape niciodată timp, dar îmi rezerv câte o oră-două pe săptămână să trec pe la ea. Chiar și acum, după atâția ani, nu mă pot sătura de poveștile savuroase din trecutul ei. Îmi dezvăluie de fiecare dată o lume inaccesibilă, fie că nu eram prezent, fie că nici nu existam măcar, fie eram prea mic să îmi pot aminti. O lume ce mi-a creat dependență. Mă așteaptă de fiecare dată cu nerăbdare, pe care nici nu încearcă să și-o ascundă. Bătrâna Janette nu mai e de mult, e doar o siluetă vagă într-un colț al minții, când mai făcea parte din familia noastră numeroasă. Rămăsese până la sfârșit cu Lara, ca o mamă surogat, ca o prietenă, dacă vrei. Acum nu mai era, la ușă răspundea Nina, ascuțită și lipsită de orice emoție umană, dar foarte corectă și devotată Larei. Privea ca prin sticlă spre mine, anunțându-mi venirea pe un ton oficial.

-A venit domnul iar, Madame!

Lara tresare ca de obicei, în ciuda faptului că e conștientă de prezența mea, și mă întâmpină cu dragoste nedisimulată.

-Mi-a fost tare dor de tine, dragul meu. Se mișcă cu aceeași grație dintotdeauna.

Doar ridurile o trădează, în rest, e zveltă ca o copilă. Cu religiozitate, îmi pregătește cafeaua la mașina de espresso ce i-am ales-o eu, cu un an în urmă, când mă rugase să îi schimb aparatul cu unul mai modern. Împărtășim amândoi aceeași plăcere de a o savura, contestând în același timp ceaiul căruia nu îi găsim nici o calitate. În jurul cafelei se țese mereu o nouă poveste, încărcată de veleități din cele mai estompate. Începuse să îmi relateze data trecută despre Raul și terminase abrupt povestirea despărțirii lor, pentru că îmi sunase telefonul și am fost chemat de urgență la birou. Am tatonat-o să văd dacă ar vrea să reia istorisirea.

-Raul a rămas un episod terminat dragul meu. Să revin asupra lui, nu i-aș face nici o favoare. Nici mie, să fiu sinceră. Ca orice lucru

dus la bun sfârșit, e bine să rămână deoparte.

Pentru minte și suflet. Ce nu știi tu, este că nu a luptat nici o secundă să mă câștige înapoi. A fost ca și cum aștepta să iau eu o decizie și oricare ar fi fost, era în regulă pentru el. L-am prețuit în toți acești ani ca prieten, de aceea ți-am explicat joia trecută ce ne-a legat la început. Să înțelegi.

Dar Raul nu a fost o emoție vie niciodată.

-Cine a fost emoția ta vie, tuși? am îndrăznit, deși nu mă așteptam vreodată să am un răspuns.

Tot timpul se vorbea în șoaptă când era vorba de Lara și o legătură de pe vremuri ce am dedus eu că era condamnată de când demarase.

-Știi că nu îmi place să îmi spui tuși, divagă ea, conștientă că am făcut-o special, să văd în ce stare psihică este azi. Ochii ei verzi îmi surâdeau, totodată părea că privirea trecea dincolo de mine, ca și cum vedea ceva în spatele meu.

-Aș crede că nu vrei să îmi spui, dar te cunosc atât de bine încât sunt sigur că ai o poveste neterminată ce se vrea spusă. Ce trebuie rostită ca să devină palpabilă. Nu am idee de ce, dar am senzația că această istorie nu ai putut deloc să o pui deoparte. Ceva neîncheiat cumva? De data asta am închis telefonul și în plus este și vineri, sunt la dispoziția ta până târziu.

M-am instalat în fotoliul preferat ca la o ședință la psiholog, remarca ei, nu a mea, mi-am tras masa joasă mai aproape și, pentru că încă ezita, am invitat-o cu un gest sigur să își aleagă un loc confortabil pe canapea, între pernele vii ce o decorau.

S-a afundat în poveste fără emfază, părea că îi e mai ușor să mă introducă în atmosferă în acest mod în aparență monoton: -A fost o vară deloc atipică, încă nu știam clar dacă relația cu Raul avea continuitate sau nu, dar așteptam cu nerăbdare escapada ce urma, tocmai pentru că simțeam nevoia să mă retrag și să îmi ling rănile nedeschise, dar existente.

Eram deja sedus când am intrat în lumea ei

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

44 proză de Monica Tonea vie, fantomatică într-un fel, dar reală, plină de forfotă. E posibil să dau o nuanță de subiectivism, doar am recunoscut că eram din start subjugat de universul trecutului ei…

“Am năvălit pe scări ca întotdeauna, dând buzna pe ușa bucătăriei toate trei, aproape în același timp, care mai de care hotărâte să începem ziua ca pe vremuri, când încă locuiam împreună sub același acoperiș. Mama zâmbea liniștit lângă mașina de cafea, în timp ce papa ne observa resemnat: ce poate fi mai plăcut decât casa plină și zgomotoasă la prima ora din zi? Niciuna din noi nu putea renunța definitiv la ideea de a petrece din când în când un weekend în familie, așa că iată-ne iar adunate de pe drumuri la ai noștri acasă. Dar nu era o zi ca oricare alta. E ziua Z, marele eveniment local ce ne adunase la un loc de data aceasta: un turneu de tenis. Un turneu amical ce avea loc în orașul copilăriei, la care participa și papa, numai că acest fapt nu era decât secundar, principalul fiind acela că o celebritate consacrată de câțiva ani buni în lumea tenisului se oferise să participe, pentru a promova competiția noastră locală.

Nu știu dacă ar conta, dar pe noi nu ne-a adus acasă ideea de a vedea de aproape oarece vedeta din lumea sportivă, parțial necunoscută nouă. Ne legam de orice moment propice unei reuniuni și nu am stat niciodată pe gânduri prea mult. O conjunctură fericită însă. Cu toată sinceritatea recunosc, nici măcar nu am dat importanță faptului că papa se consumase mult, pregătindu-se minuțios de competiție. Nu sesizasem nici precizarea cu care ne-a întâmpinat la buluceala noastră în bucătărie: -Grăbiți-vă, vă rog! Acum ajunge și el să ne ia…

-Cine el, papa? Jucătorul de tenis? El cu E mare? Ei, nu se poate! a exclamat Anna. Fără să aștepte vreo replică, s-a întins și a luat ceașca din mâna lui papa, gest repetat ani de-a rândul de fiecare dată când era adormită și își dorea o revigorare promtă, găsită se pare numai în cafeaua lui.

Bucătăria spațioasă și atât de familiară mi-a trezit amintiri vesele. Așa de bine era să mă afund în ele… Să rămân conectată în realitatea aceasta sclipitoare în care superbul jucător de tenis, pe care îl văzusem uneori doar în meciuri televizate, urma să treacă pentru a ne lua de acasă cu mașina, era întru totul nesemnificativ pentru mine. O astfel de savoare matinală nu mai trăisem de mult și voiam neapărat să o simt

prin toți porii. Cea mai caldă amintire ce-mi venise în minte era aceea a dimineților când împărțeam toate trei bancheta de la masă. Am zâmbit năucă, în timp ce sorbeam satisfăcută din cafeaua mea cu lapte, observând cu ochii minții orientați spre trecut că fetițele de altădată crescuseră și de abia mai încăpeau strânse una într-alta acum. Mi se părea mie sau chiar puteam constata câteva modificări? Numărul scaunelor se împuținase, desigur, nu își mai aveau rost toate, casa mare rămăsese practic fără ecou dea lungul anilor petrecuți departe. Mai era doar bancheta noastră dragă.

Gândisem “superb” legat de sportivul nostru și nici nu realizsem că preluasem automat ce se scria în presă. E adevărat că tipul era OK, mă rog, cât mă uitam eu la tenis când apucam să dau drumul la tv, dar nu înțelegeam de ce atâta agitație din partea feminină a orașului, mai ales.

“Păcat că nu m-am deranjat în tren să răsfoiesc revista mondenă ce am luat-o în grabă din gară”, mi-am spus eu cu regret. Așa mi-aș fi făcut și eu o idee de cine ne va suna la intrare în orice moment, după cum ne prevenise papa.

Cu aceeași imagine năstrușnică în minte, mustăceau amândouă: draga noastră mamă, fără vârstă sau trăiri (deh, nici un copil nu-și vede părinții ca pe niște ființe complexe) privind visătoare la domnul X (cum spuneau că îl cheamă?), când acesta va excela pe teren cu racheta lui fabuloasă în mână, timp în care soarele de prânz ne va izbi direct în tâmplă. Da, și ea era prinsă în vârtejuri, probabil chicotise la rândul ei cu prietenele cu o zi înainte, alegând de pe raft noile pălării de soare potrivite pentru turneu. Anna se înecă cu limonadă, Ramona se strâmbă mucalit, eu încercam nostagică să mă sustrag prezentului, ignorând ce se întâmplă.

Hmmm, uitasem de liniștea ce mi se lăsa în suflet atunci când mă regăseam acasă. Am întins untul pe pâine cu gesturi prelungi și meticuloase, calm ce îl descopăr numai în momentele mele de bunăstare sufletească.

Distrată, am presărat câteva fire de sare grunjoasă de mare, închizând ochii pentru a savura momentul când mușc din felie. Zgomotul firelor de sare sparte între dinți mă făcuse să tresar.

Cât îmi lipseau fetele mele dragi și cât de rar îmi aminteam pe atunci că mi-era dor!

Admițând în gând că era plăcută reuniunea aceasta perpetuă care ne făcea să ne îndepărtăm de grijile zilnice, de probleme și urâțenii, de oboseală și singurătate, am răsuflat oarecum ușurată. Și totuși, așteptam de fiecare dată cu oarecare nerăbdare să plec, să revin acolo unde eu nu mai eram eu, unde identitatea mea se schimba în a altuia. Încercam să înțeleg dacă îmi

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

45 proză de Monica Tonea plăcea să fiu eu cea de aici sau să fiu eu cea de acolo? Cert e că mă găseam suspendată între două ipostaze. Acasă era bine, mereu ocrotită, ferită de griji, pe un teritoriu cert unde puteam să mă refugiez, unde știam că nimeni nu mai aștepta nimic de la mine. Dincolo, eu-l meu era rebel. Se lupta pentru independență, să-și mascheze singurătatea, incertitudinile, temerile... Teama că a ajuns la maturitate și trebuie să își urmeze propriile decizii, constatarea că lumea e abruptă și deseori nu tocmai primitoare. Cel puțin lumea în care nimerisem eu acolo. Desigur, se poate spune că, ce aveam acolo, aveam și aici. Raul nu uita niciodată să îmi amintească faptul că el este, atunci când era prezent, măcar atât; și atunci de ce mă simțeam fără repere, în derivă? Am ajuns astfel să mă sustrag... relației, situației, vieții mele cotidiene, sau sinelui meu revoltat, revenind aproape cu obstinație în weekend-uri acasă. Ah, asta era! Acasă, poate așa se poate explica lipsa mea de identitate...

De multe ori regretam că nu îi semăn Annei, mai suplă în relațiile cu ceilalți, mai fermă, francă, să știu să fiu blândă cu cine trebuie și tranșantă la fel. Să știu să spun nu uneori…

Nuuu, eu am fost și am rămas prin definiție ezitantă. Știi ce teamă mi-era când eram copilă de opinia ei, de intransigența cu care judeca totul la rece?! Știi, sigur știi, să ai așa mamă și să nu o remarci e practic imposibil. Tu de la ea ai luat această tărie de caracter. Te-a format bine și cu atât mai mult mi-e și mai dragă. Cred că de asta am eu slăbiciune pentru tine…

Am dat să zâmbesc declarației ei, totodată amintirii mamei văzută acum prin ochii Larei.

Dar a reluat și fizionomia mi-a devenit brusc concentrată pe urmarea ce o anticipam oarecum.

-Mult mai târziu am înțeles câtă complexitate și generozitate ascundea sufletul ei mare. Pe vremuri nimic nu era mai important decât aprobarea ei, nu conta ce spuneau mama sau papa, cuvintele rostite de ea în final, aveau întotdeauna greutate. Încerc să regăsesc o amintire concretă din prima mea copilărie alături de Anna. Și nu reușesc, cu ea e un etern prezent, plin de veleități diferite, de fiecare dată, plin de vitalitate. Chiar și acum, când nu mai e…

Ultimele cuvinte au fost aproape inaudibile, mai mult le-am intuit eu. Aș fi vrut să o consolez într-un fel, dar am realizat că nimic din ce aș fi spus nu ar fi ajutat-o. …

-La ce visezi? mă întrerupse Ramona din reverie.

-Cum? Poftim?! Nu, doar mă gândeam că îmi lipsise refugiul acesta la mama și papa. Ramona continua să mă privească cu “lasă că știu eu mai bine”, dar am tras-o de mânecă și i-am șoptit apăsat că nici măcar nu știu cât mă interesează exact în această clipă persoana lui. Era prima oară când articulam asta și în momentul în care am terminat de spus ultimul cuvânt, am rămas șocată de rezonanța trăirilor mele nerostite. “Eu am vorbit?!”. M-am adunat repede, pentru că nu mă dădeam deloc în vânt după discuțiile sentimentale în public, când toți încep să te chestioneze: -Când deveniți și voi mai serioși în relație?

Nu ți-e dor de Raul în escapadele tale spre casă?

De ce nu a venit și el? Dragul de el, ce o face singur în apartament acolo? Efectiv mi-era groază să stârnesc chiar atunci o discuție: cum adică, v-ați certat? Sau o altă avalanșă de întrebări de gen.

-Nu, lasă, că îți spun mai târziu, am adăugat eu spre mezina familiei. Am privit-o și am constatat cu încântare că se mai adăugase o urmă de maturitate pe chipul ei. Asta îmi plăcea în mod deosebit. Mi-era dragă pentru că știa să asculte și pentru că încă mai fugeam de judecata Annei. Știu! Măcar o dată ar fi trebuit să aleg persoana potrivită pentru confesiuni, nu să copleșesc o copilă de 19 ani cu neliniștile mele.

Nici nu mi-am dat seama când s-a produs agitația. Am observat că papa se repede spre noi, gesticulând spre Ramona și Anna, efectiv ingnorându-mi prezența ce fusese vizibilă cu câteva clipe înainte.

-Repede, repede! A venit! Le prinde de câte o mână și le proiectează la timp în fața lui, ce de abia intrase pe ușa larg deschisă de Madame Janette, care îl întâmpinase la intrare.

Curiozitatea m-a făcut să mă trag spre capătul banchetei pentru a-l obseva discret, îmi spuneam eu, cum din punctul de vedere al lui papa eu eram invizibilă, dar spre rușinea mea totală, aruncă și el o privire spre mine. M-a surprins chiar în momentul în care, aplecată într-o parte, alunecam din ce în ce mai mult de pe marginea banchetei, scurgându-mă efectiv din lipsa de echilibru, exact când ajunsesem să îl studiez mai bine.

S-a desprins ferm din mijlocul lor, de parcă nici nu le observase, și cum înainta hotărât, miam căutat cu rapiditate echilibrul pierdut, realizând că plănuiește să mi se adreseze. A ajuns la timp cât să mă redesez.

-Tu trebuie să fii Lara, nu? Mă simțeam ca picată din lună, luată prin surprindere (de unde îmi știa numele?!). Zâmbea, însă nu mi-era clar dacă era amuzat de situație sau pur și simplu era conștient de farmecul lui personal. “Ce mă

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

46 proză de Monica Tonea enervează, mi-am spus frustrată, că nu m-a găsit într-o poziție mai potrivită, din orice punct de vedere!”. Sunt o persoană cu idei destul de fixe, știi, și pentru că îmi propusesem încă de la începutul acestei afaceri să nu îi dau prea multă importanță “starului zilei”, am avut o ezitare în a-i răspunde ceva, orice, împărțită între principiile mele, teama de ridicol și gândul ascuns că e o prezență intimidantă. Ideile însă refuzau să se deruleze, cuvintele să se deseneze în aer și efectiv auzeam cum îmi țiuie urechile în liniștea apăsătoare și nefirescă din bucătărie.

Doar radioul pornit degaja inconfundabila voce a lui Cohen: ”…Let me see your beauty when the witnesses are gone. Let me feel you moving like they do in Babylon… Dance me till the end of love…”. În plus, mă dezechilibrase și disperarea alor mei, care ne priveau muți, neștiind cum să reacționeze. Am fost și mai contrariată atunci când își întinse mâna, primul impuls a fost să mă refugiez pe banchetă, dar în mod bizar nu mă puteam mișca din loc. Gestul simplu de a îmi cuprinde palma între ale lui m-a dezarmat.

Contactul scurt a fost înălțător, cea mai delicată, candidă și aproape imperceptibilă mângâiere a degetelor. Atât de fugară, că am crezut multă vreme că a fost doar o părere…

-Eu sunt David! Mă bucur să te cunosc.

Ce senzații am perceput în acel moment intens, dar totodată dureros de scurt, nu poate transpare în vorbe deja întâlnite în toată umanitatea de când am apărut noi pe pământ. Știi senzația aceea când ai impresia că timpul se dilată și contractă deodată. Nici acum, după atâția ani, nu o pot descrie mai plastic… Nu am putut tresări, pentru că încetasem de mult să mai respir, doar inima îmi bătea nebună și aveam impresia că toți aud ecoul tumultului din mine. Au trecut doar câteva secunde de când intrase pe ușă și totuși timpul încremenise în loc. Clipă suspendată. Ce l-a atras spre mine, ce m-a făcut să ezit, ce ne-a împins unul spre altul, nu pot să spun cu certitudine. Un singur gând iradia din mine: că numai și numai pentru acest unic moment am apărut eu pe lume, ca, timp de câteva clipe, el să îmi cuprindă palma între palmele lui. Atât.

-David, am șoptit absent. Nu înțelegeam nimic. Am înțeles în schimb, fără a avea nevoie de alte cuvinte suplimentare, că zâmbetul lui era doar pentru mine, nu avea conștiința sinelui în el, ci conștiința existenței mele. Admit, o mică parte se datora și faptului că mă surprinsese spionându-l.

-Nu ar trebui să ne grăbim? interveni papa, ușor iritat și surprins de situație. După cum îl

cunoșteam, se abținea serios în a-i spune vreo două tânărului care acum își pierduse statutul de vedetă în ochii lui. ”Fata mea e într-o relație stabilă!”, striga privirea lui întunecată, însă neîndrăznind să dea glas vorbelor. El, care era așa corect, care nici măcar nu își imaginase că o să stârnesc această reacție, considera totul atât de nealocul lui. “Evident, continuă el în gând, dăm importanță mai mare decât este...”

Dar știa și papa la fel de bine ca mine că această apariție fulgerătoare în casa noastră nu a fost decât începutul. …

Aici a înterupt istorisirea, distrasă de vântul care umfla draperiile lungi ce încadrau ușile franțuzești larg deschise înspre terasă.

-Nu vrei să continuăm afară? întrebă ea înveselită parcă de adierea ce intra în încăpere.

Nina, cu calitățile ei robotice anticipase aceste planuri, pentru că, odată ridicat, am constatat că pregatise deja masa pe terasă, două cești de cafea cu spumă de lapte aburinde și câteva prăjituri portugheze ne așteptau numai pe noi.

A întins mâna după ochelarii de soare, degetele delicate tremurând ușor. Emoția amintirii, mă întrebam, sau vârsta? Nu am vrut să insist, deja îmi permisese să intru în lumea ei inaccesibilă, dacă plănuia să continue, eram deja recunoscător. Un sentiment de certitudine nu îmi dădea pace, dar l-am alungat, toropeala după-amiezii târzii mă îmbia să nu dau deja un diagnostic neliniștitor relatării emoției vii care, sunt sigur, îi marcase destinul Larei. Ne-am așezat și pentru câteva minute am tăcut amândoi. Nu poți să ieși în grădină la ea și să nu te oprești măcar un pic din ce faci pentru a putea privi în jur. Claritatea peisajului te inspiră la calm și visare, verdele crud, razele soarelui difuze și jocul petalelor colorate la un suflu al vântului sunt ca o chemare, o trezire la viață.

Fără să își întoarcă privirea spre mine, scrutând ceva într-un colț al grădinii, a reluat: -Următoarele ore au fost foarte tulburi.

Totul s-a derulat ca prin vis. Participam ca spectator la acțiunile mele proprii. Totul se mișca cu încetinitorul. Ne-am urcat cu toții în limuzina neagră ce aștepta în fața casei, dar nu reușeam deloc să stabilizez. Îmi amintesc vag ce banalități s-au discutat pentru a da impresia de normalitate. Când am ajuns, am coborât și m-am oprit puțin sprijinită de portieră, privind în razele soarelui jucăușe și vesele ce scăldau peisajul de vară de lângă terenurile de tenis. Ai observat și tu lumina aceea aparte la orizont când îți faci mâna streașină ca să poți privi în departare? Pentru mine e terapeutic să privesc în jur cu ochii invadați de lumina intensă și verdele pregnant. Ca și acum, completă ea ceea

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

47 proză de Monica Tonea ce gândisem eu mai devreme. Sus, pe deal se vedea zgura ca arsă de soare. Ce mult a trecut de când n-am mai alergat cântând și chirăind pe ea, în timp ce papa juca tenis cu unul din amicii lui. Și acum mai am în urechi insistențele lor de a nu mai stârni zgura, să mă opresc și eu câteva minute, dar pe atunci totul era atât de limpede pentru mine, nu voiam decât să mă joc. Am abandonat amintirea pentru că mă simțeam privită.

Am inspirat prelung, lăsând prospețimea dimineții să îmi inunde plămânii, să las timp stărilor mele contrare să se mai așeze, să se liniștească poate. “Nu îmi mai trebuie nimic!”, mi-am spus pentru o dată cu determinare, îndepărtându-mă de mașină. Dar cât mă înșelam crezând că îmi găsisem cu atâta ușurință balansul pierdut în cele câteva secunde din bucătărie.

Am pornit toate trei pe alee, discutând neîncetat, ca de obicei. Ori mi se părea mie că făceau un efort să fie așa, când de fapt ele încercau să mă atragă în conversație numai și numai pentru a relaxa o situație incertă?

- Marie a venit cu Paul, ai văzut? Nu aș fi crezut, după divorțul lor urât.

-Uite-o pe tante Alice cum freamătă de încântare în fața lui David! le țin eu isonul. Dar am pronunțat cu un nod în gât numele lui.

-Lara-Mara, ești simpatică și tu din nou, hai că o să avem o zi de neuitat! au spus aproape în cor, surprinse parcă să constate că mă pretez și eu la jocul lor.

Locurile din loja principală ne așteptau la umbră, tocmai bine să ne instalăm confortabil.

Acum, că reușisem să revin în lumea reală, doream cu desăvârșire și să mă ancorez în ea.

Aveam așa un sentiment vag că, dacă nu o fac, mă voi rătăci undeva într-o lume ireal de străină. Trecuse prea mult timp de când nu mai avusesem o emoție, iar consecințele mă speriau.

Nu aveam alte opțiuni, trebuia să rămân acolo, prezentă și dinamică.

-Și ai reușit? o întrerup eu.

-Ei aș! Dar de unde! Am încercat, sigur, dar nu mă puteam deloc sustrage acelei clipe marcante pentru mine.

-La ce meci asistăm pentru început? am întrebat nesigură, dorind să las să se creadă că sunt implicată. Dar nimeni din jur nu știa, iar Anna chiar a ridicat din umeri dezinteresată.

Pentru ea totul era amuzant și destins, un motiv în plus să se bucure de noi. De ce nu puteam să fiu și eu ca ea? Oarecum detașată, mereu cu o doză de umor la îndemână, apreciind momente de gen? Dar în loc să mă destind, m-am văzut

confruntată cu cele mai ambigue trăiri și asta într-un timp atât de scurt încât m-am simțit repede epuizată. Totul era ca o furtună întețită, fără să știu prea bine de ce sau ce… Pe măsură ce meciurile se desfășurau pe teren, apariția lui devenise aproape insuportabilă, fiecare privire a lui, fiecare respirație a mea îmi făceau rău fizic.

Primele meciuri a stat la câteva scaune distanță de noi, așteptând probabil să îi vină rândul. Îți dai seama că dacă debuta el, nimeni nu mai avea vreo șansă să ajungă la final. Deși mă luptam să nu îmi las privirea să cadă spre el, sfârșeam tot prin a-l observa. M-am admonestat singură, miam mușcat buzele cu putere, mi-am dus discret mâna la piept și am încercat să îmi liniștesc agitația inimii, dar totul o luase pe un făgaș de necontrolat. Ce se întâmpla?! Nu îmi aminteam să fi trăit așa contrariante, agonizante clipe niciodată… Cât de puțin (sau mult?) a trebuit ca să mă desprind de ceea ce credeam eu că sunt și să devin ceva nedefinit încă pentru mine?!

Oricum, curând aveam ocazia să descopăr că nu voi mai putea fi vreodată ființa aceea măruntă și pierdută în platitudini, care fusesem înainte.

“Unii oameni pot trăi o viață întreagă într-un singur minut!”, spunea Al Pacino în “Scent of a woman”. Ai văzut vreun film cu el? Nu cred, se grăbi tot ea să răspundă, ești prea tânăr…

-Deși mi se păruse senzațională replica, continuă ea ca și cum nici nu aștepta vreo reacție de la mine, nu mi-am imaginat că acest lucru mi se va întâmpla mie vreodată. Cu câtă uimire găsesc acum că am trăit în fiecare secundă a întâlnirii, că am crescut, am evoluat, m-am maturizat și transformat. Mă puteam dizolva în orice moment, împlinită că i-am simțit atingerea ființei ca pentru o eternitate. Atât și fusese suficient.

-M-am scuturat ca dintr-o reverie când s-a anunțat că urma finala. Cine a ajuns să joace cu David? Ce făcuse papa? Nu îmi amintesc decât că între meciuri s-au servit sandvișuri și băuturi răcoritoate, că m-am ridicat și m-am regăsit în mulțime, dar nu știam prea bine ce spun și cu cine vorbesc. Mă forțam să mușc dintr-o felie de brânză, dar nu puteam înghiți. Zâmbeam șters, ca un rătăcit, când cineva mă aborda. Dar îmi amintesc cu exactitate delirul ce mă cuprinsese surprinzând iar privirea albastră ce se oprise asupra mea. M-am simțit vinovată, povestea aceasta avea ceva nepermis, nedrept în ea.

Nedrept pentru alții… Și el a continuat să privească. A înclinat paharul cu limonadă din mână, în semn de salut, iar eu simțeam din nou că prindeam rădăcini. Nu am simulat nici un gest. Nimic. Iar ochii mi-erau goi. Privirea lui sigură, dar lipsită de insistență, era însoțită de zâmbetul ce dintr-odată mi-era familiar. Parcă îl

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

48 proză de Monica Tonea mai văzusem o dată, nu? Când? Undeva departe, într-o bucătărie liniștită… Figura lui nu transmitea nimic fals, nimic abuziv. Doar mesajul existenței lui. Eu stăteam fixată lângă o masă de bar înaltă, transfigurată.

Aproape m-am dezintegrat pe loc după ce ne-am reluat locurile în lojă, când, invitat să intre pe teren pentru finală, David a ținut un discurs despre naturalețe și prietenie, despre frumos și bucuria de a-l contempla, încheind apoi cu niște fraze ce m-au însoțit de-a lungul vieții: -Am crezut că până acum am cunoscut tot ce era de cunoscut, că am trăit orice emoție posibilă și că nu mai am nici o taină de aflat. În dimineața asta însă, undeva într-un colț de bucătărie oarecare, pe o banchetă mică, am avut impact cu o ultimă emoție blondă, ireală, totodată palpabilă și tandră. Pot să spun doar ca o promisiune personală că o să îndepărtez orice obstacol din cale pentru ca această clipă din urmă să fie bucuria definitivă a restului vieții mele.

S-a înclinat, și-a luat racheta de pe o bancă, salutând publicul care aclama virulent, în timp ce Ramona și Anna mă țintuiau cu privirea. Ele înțelegeau, publicul nu. Păreau supărate. De parcă aș fi avut vreo vină, de parcă m-aș fi putut împotrivi acelei chemări irezistibile. Și cu ce greșisem? Că nu făcusem nimic. Mă justificam eu

în gând, derutată. Dintr-odată mi i-am amintit pe ai mei, oare auziseră și ei? Cum nu! Cum o să le explic? Și ce o să le spun? Când nici eu nu știu prea bine ce a fost. Ce este… Ce va fi…” …

-Și ce a fost? am întrebat mecanic, pentru că în sinea mea știam deja că David Pop nu fusese căsătorit niciodată și nici nu se zvonise vreodată despre legăturile lui romantice. David Pop, pentru că el era cu certitudine, murise într-un atentat dintr-un aeroport, nu îmi amintesc cu exactitate din ce oraș, dar parcă se întorcea acasă după un turneu internațional și dacă stau și fac un calcul, reiese că, dacă povestea lor a avut o urmare, a fost una de foarte scurtă durată.

Povestea Larei debuta undeva în vara lui 2002, iar accidentul care a tulburat lumea întreagă s-a întâmplat undeva în primăvara următoare. Nu mă felicit pentru intuiție și nici nu știu cum să continui. Lara mă privește neclintită și înțeleg că asta a și fost intenția ei, să mă ajute să pun cap la cap totul, să nu caut o urmare anume. Să asimilez și să accept, să îi respect tăcerea.

Urmarea este doar pentru ea. A ei și numai a ei. Știe că sunt pasionat de tenis, știe că citesc mult și că îmi place să mă informez constant. Nu mă numește ea, mai în glumă mai în serios, enciclopedia ei? Stângaci, am întins mâna și i-am mângâiat brațul ce se odihnea ca imobil pe masă. A surâs stângăciei mele cu dragoste de mamă…

Dorina Șișu lucrare după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

49 poezie

Dumitru Ichim (Canada)

Din istoria trandafirului Azi dimineață trandafirul, care ieri m-a înțepat, avea o lacrimă în ochi.

Soarele nu trebuia să-l certe-atât de rău!

I-am povestit atunci cum palmei înțepate

ai pus sărutul tău spunându-mi: '' Nu plânge, ăsta-i semn de împărat!'' Și știi ce i-am promis să-l mângâi de a soarelui dojană?

Chiar de-aș avea întregul paradis, numai pe tine te-aș alege de coroană!

Acatist pentru fratele câine

Am spus trecătorilor că mâinile mele își schimbă culorile.

Uneori sunt verzi, ca tristețile lacului cu nufăr.

Alteori ca tristețea alunelor ducând prea mult amurg.

Cine-ar putea să-nțeleagă un copac atât de ciudat?!

Dar eu, cu crengile mele Te văd, ca orbii cu mâinile, ca liliacul prin sunetul Tău.

Singurul meu prieten, de la capătul maidanului, este câinele nimănui.

Ce-ar face trecătorii dacă și-ar pierde meseria lor de a trece?

Ei atâta știu:

a trece-trecere, semafor tranzitiv, dar câinele meu maidanez știe să iubească: a iubi - Iubire! Îl mângâi cu tristețile mele, uneori verzi, ca ale lacului cu nufăr, alteori, ca ale alunelor căzute sub prea mulți îngeri.

Suflu peste rănile lui să nu-l mai doară oamenii.

Se gudură, până-și adoarme ''Tatăl nostru...'' în brațele mele împrumutate a suflet.

Apoi, cât o dimineață, deschide ochii lui, mari și triști, precum ai lui Iisus, și împreună, toți trei ne rugăm, la Dumnezeul nimănui de la capătul maidanului meu...

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

50 poezie de Dumitru Ichim Cântec din legănare de frunză Scrie, iar tot ce va rămâne nescris îmi va fi de ajuns să mai dau un florit amarului stih de cais.

Strigă-mă de pe partea cealaltă-a pământului până ce moartea va-nscrie-n filigran cu lazurit memoriile vântului.

Așteaptă-mă unde la șipot vin norii și cerbii pe îngeri să-i bea din argintul de chivot, răsfrângeri din tot ce am fi înserare când buzele noastre se caut.

Vom fi numai noi, amândoi, precum într-un cântec de flaut lumina la prima ei sărutare.

Dorina Șișu, lucrare după Leonardo da Vinci Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

51

proză

Prințesa Al Francisc (Canada)

Ziua se dezbrăca de hainele negre de peste noapte și încerca să îmi pătrundă în dormitorul acoperit cu hârtie albastră, folosită ca învelitoare la caietele interminabile și nesărate de școală. Obiecte cumpărate de la bolda din comună și asta după ce își dădea jos cu mână sigură banda de metal vopsit care îi ținea închise bine ușile alea de lemn lipsite de orice perspectivă. De parcă ar fi fost careva nebun să dea lovitura taman acolo. Sau la școala construită fără reținere la poalele satului, ca în zicala „eu pup poala popii, popa pupă poala mea”, pe care trebuia să o zici repede și neîntrerupt.

Timpul trecea indiferent, fără să țină cont de nerăbdarea din mine sau ceilalți. Voiam să mă văd mare, să pot intra în cârciuma de la capul satului, cu treptele alea de la intrare care coborau, în loc să o fi luat în sus, ca mai peste tot.

Mama mă așeza în fața farfuriei cu gem și unt și eu eram convins că odată și odată avea să mă răstoarne și pe mine între cele două alimente, care nu îmi făceau niciodată semn cu mâna sau cu ochiul.

Alături îmi punea ceaiul rusesc și fierbinte, de parcă ar fi fost dușmanul meu personal. Și al cerului gurii, care nu prea obișnuia să dea explicații sau să se opărească așa, fără rost. „Hai, iute, iute!” și după o astfel de comandă inteligentă eu trebuia să zic de nerod că îi pup mâna, să îmi iau ghiozdanul și să o rup la fugă către școală, pe drumul de coline din dreapta, care mă aștepta ca un tovarăș de joacă și nebunii. Și asta până făceam o distanță de o sută sau două, ca mai apoi să revin la normal și să trag purtătorul de chin de o curea de-a dreptul pe jos, prin țărână. Eram convins că nu avea să moară doar din atâta lucru și mă uitam curios la cărare, ca nu cumva să lase urme de sânge sau inteligență.

Dar trebuia să aibă și ghiozdanul parte de suferință. Eu eram plin cu așa ceva. Ca un pahar de la cârciuma intrării în sat, pe drumul lung și

neted care ocolea către blestemata aia de instituție de învățământ, ridicată bot în bot cu biserica reformată, al cărei pastor ne urmărea cu telefonul în mână, vorbind deja cu cei de la postul de poliție sau cum naiba îi mai zicea.

Cetățenii comunei ne propuneau să o dăm cu slănină. Ca să o înghită cîinii cu școală cu tot, mama ei!

Dar tanti Victorița, învățătoarea mea cu sâni spectaculoși, avea pregătită o altă istorie pentru orele de clasă, în care priveam doar afară, către o libertate care părea să fi dispărut cu totul.

Istoria cu prințul care luase o broscuță în mână și se trezi că vorbește și că îi cere să o pupe, caz în care avea să se transforme într-o prințesă care să-l iubească până la capătul zilelor.

Aici intrau mai multe noțiuni pe care nu puteam să le pricep și pace. Nu cumva era vorba de una râioasă? Și cum venea chestia cu capătul zilelor? Ce era aia? Și cum adică, să trăiască împreună? Fără școală, fără grădiniță? Păi nu le punea chiar nimeni o vorbă bună acolo, să fie primiți și ei? Și să le pună câte un ghiozdan zdravăn în spinare?

Chestia că o broască mai și vorbea nici măcar nu am băgat-o în seamă. Chiar dacă era minunea minunilor de pe marginea bălții. Aia pe care o aveam în permanență în fața geamului, fiindcă nu dădea semne că ar fi avut de gând să se mute de acolo. Vreme în care tanti Victorița ne privea cu ochii apoși, visându-se în brațele prințului care, în mod sigur, avea să facă scurtă la mână, fiindcă tovarășa era puțin cam plinuță.

Cât despre pupat, aveam podul plin. Bunica doar asta o făcea toată ziua când ne întâlneam și asta până ce mi s-au născut cele două verișoare, care aveau să-mi ia locul la o astfel de activitate obștească, chiar dacă eu eram băiat și pe deasupra înzestrat și cu din aia.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

52

proză de Al Francisc Ziua respectivă aveam să mă întorc acasă tăcut și gânditor. Învățătoarea mă pusese la cazne cu povestea ei cu tot.

La domiciliu, ghiozdanul avea să-mi cadă singur din spinare și eu să oftez a ușurare, după ce aveam să-i trag una bună cu piciorul, care să îl lipească de perete ca pe o muscă apărută de prin latrine. Am dat farfuria cu mâncare deoparte și am ieșit pe malul bălții din apropiere. Cea care îmi bătea cu degetul în geam în clipele în care mă simțea liber, gata de orice necumințenie.

Broaște vesele și binedispuse frământau aerul cu orăcăitul lor de restaurant, dar au rămas nemișcate la apariția unui uriaș care părea să nu fie obișnuit cu legile circulației.

M-am aplecat și am luat una de pe marginea transparentă a apei, una care mi se părea mai curățică și mai drăguță. Am privit-o minute în șir, neștiind ce era mai bine să fac.

Dacă o pupam, avea să se transforme într-o fată care să nu mă mai lase să fac măcar un pas fără ea, să mă pună să car eu toate cele, ca mai apoi să mă cheme la judecată, adică la divorț, așa cum o pățiseră mai toți băieții din sat.

După încă două sau trei minute de meditație, aveam să o pun cu grijă pe valurile care se spărgeau poetic de mal, fără să o fi pupat nici măcar o dată. Spunându-mi că nu merita riscul.

Dacă avea să mă cheme mai târziu la proces?

Mai ales că viașa asta era plină de întrebări care îmi stăteau în drum ca niște mărăcini uscați.

Aveam să mă întorc cu spatele, să o pornesc agale către casă și să mă trezesc treizeci de ani mai târziu în orașul ăla de limbă franceză din țara frunzei de arțar, în care orăcăiau toate persoanele în viață sau nu.

Nea Alex era președintele asociației de scriitori ASRC și mă invitase la adunarea generală a grupării cât și la alte câteva evenimente culturale revărsate în ambrozie divină, pe onoarea mea.

Adică mă ținuse la el acasă în subsol, loc unde aveam să uit de existența a toate cele văzute și nevăzute.

Alegerea noului președinte o trecuse la punctul șase din ordinea de zi, dar dumnealui a avut grijă să stropească primele cinci cu drojdiuță din belșug, așa că în momentul în care

s-a votat pentru postul de președinte, habar naveam pentru cine ridicam mâna sau să am idee de cele ce se petreceau în momentul respectiv.

Dar vinu’ vin, papara papară, ce mai la deal, la vale...

Iar numele alesului aveam să îl aflu abia a doua zi, la ridicarea mahmurelii care atîrna ca un nor negru și amenințător deasupra capului persoanelor care nu mă iubeau. Tot el rămăsese președinte. Ura, ura! Dar ca să nu-mi lase vreme să mă dezmeticesc, m-a îndesat repede în microbuz și m-a deșertat în Piața României din localitate, posesoare a bustului marelui nostru poet național, că i-am uitat numele.

Treaba lui, el conducea, el comanda.

M-a plasat lângă o bătrânică și a început să se învârtă printre ceilalți invitați, să dea binețe la unul și altul.

Timp în care eu abia mai puteam să aștept plecarea lui acasă și să mă uite în plin buricul târgului, să am și eu un motiv serios de râs la recuperare.

Dar chiar și după atâția ani tot îmi mai aduceam aminte că refuzasem să pup broscuța și să mă pricopsesc cu vreo prințesă plină de nuri și ifose peste tot.

Zâmbeam și îmi spuneam că bine făcusem.

Evitasem să mă umplu de râie sau sarcini. Între timp, stăteam de vorbă cu doamna de lângă mine, care îmi relata că obișnuia să scrie și să picteze.

Am întrebat-o ce genuri preferă, la care ea îmi răspunse că nu foarte multe, fiindcă ea nu mai fusese sărutată de foarte multă vreme și chestia asta îi redusese simțitor aria tematică.

Nu prea vedeam legătura, dar am întins două brațe vânjoase, am tras-o aproape și am început să o pup fără întrerupere, ca unul care se chinuia să scape din mijlocul bălții. Ca să nu mai poată să spună că nu fusese tratată așa aproape niciodată.

La care ea începu să strige viol, viol! iar lumea din jur să râdă ca de o glumă bună.

După plecarea cu autoturismul personal, Alex îmi spuse de la volan că mă felicită.

-Dar pentru ce, frate? Mă nedumerise medalia asta neașteptată.

-Abia ai sărutat-o pe prinșesa Caragea. În sfârșit, după atâta amar de vreme, reușisem să devin una cu broscuța. Și toamna se mai lăsa așteptată.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

53

L’umanita in gondole

Luca Cipolla (Italia) Viva particella Mi butto nella mischia dimentico della Tua presenza e rimango solo. uno shock elettrico affligge le mie vene, scende una lacrima ma nella polvere poi un raggio di sole ricorda ch'io pure son viva particella eternamente custodita e non pigiata tra le Tue dita piene di luminoso amore così non mi posso trattenere dal lasciarmi cadere sul cuscino di piume d'un lieve respiro e dall'addormentarmi poco a poco,

poco a poco.

Grazie!

O particulă vie M-arunc în luptă uitând de prezenţa Ta şi rămân singur. un şoc electric mâhneşte vinele mele, coboară o lacrimă dar în praf mai târziu o rază de soare îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie veşnic ocrotită şi nestrivită între degetele Tale pline de iubire luminoasă astfel încât nu mă pot abţine să nu mă las căzut pe perna de pene a unei răsuflări moi şi să nu adorm puţin câte puţin, puţin câte puţin.

Mulţumesc!

Rodi Vinau (Italia) Nel gioco della „Mosca cieca” Rovistando le parole, si è scalfito il mio sguardo nel frugare i sensi, un lunatico mondo sempre di fretta, ortodossia sulle vie contorte, travisata da quelli che vivono nel pendolare perpetuo tra acqua e fuoco.

La liturgia può essere il grido verso un’altra Vita.

Il sonno può essere la tentazione.

Così randagio fra i desideri sempre solitario fra i solitari, il tutto si spreca.

Il nulla ci benda gli occhi nel gioco con noi stessi della „mosca cieca”.

În jocul de-a “Baba oarba” Scormonind cuvinte, mi s-a tocit privirea căutând înțelesuri, o lume lunatică mereu grăbită, ortodoxie pe drumuri răsucite, răstălmăcită de cei care trăiesc pendulând perpetuum între apă și foc.

Liturghia poate fi strigătul către o altă Viaţă, Somnul poate fi ispită.

Așa rătăcit printre dorințe, mereu singur printre singuri, totu-i degeaba.

Nimicul ne leagă ochii în jocul cu noi înșine de-a „baba oarba”.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

54

proză

Prima transformare Ioan Silvan (Spania)

Într-una din nopţile acelei primăveri, cu puţin înainte de orele douăsprezece, ceasul de pe peretele din sufrageria lui Viltor se opri iar.

Nejustificat! Deşi era un ceas de perete obişnuit, primit de Helena de la o pacientă căreia îi alăptase copilul când îl născuse pe Trahan, ceasul părea să îi ţină copilului evidenţa evenimentelor stranii ca un calendar. Timp de şaisprezece ani, ceasul nu se oprise niciodată. Viltor şi Helena se ataşase de preţiosul ornament funcţional şi nu uitau niciunul săi ridice la timp contragreutăţile în formă de ştiulete, pentru ca maşinăria să nici nu întârzie, să nici nu înainteze. În ultinul an, ceasul începuse să se oprească şi, de câte ori se oprea, o făcea noaptea, cu puţin înainte de orele douăsprezece. Tot pe la ora aceea, Trahan începea să se zbată în somn, să mârâie, să plângă, ori să-i curgă lacrimi roşii din ochiul stâng.

- Asta ce-o mai fi? se întrebă Helena, auzind dinspre ceas un ultim tic-tac! şi... pauză.

Când ceasul se opri şi Viltor înţelese că maşinăria nu are de gând, nicicum, să-şi reia mersul, îi făcu semn Helenei să îl urmeze în dormitorul lui Trahan.

Trahan se zvârcolea în aşternut, trăgând cu ambele mâini de hainele cuiva cu care, după gesturi, se vedea că se încăierase.

- Liniştzeşte-te Trahan! îi ceru Helena şi îi şterse cu degetele sudoarea de pe frunte.

- Au! urlă Trahan şi o înşfăcă pe Helena cu amândouă mâinile de gulerul cămăşii de noapte. Au! continuă. M-a atacat femeia-gândac, vrea să mă omoare!

- Eu sunt mama ta, Trahan. Trezeştete-te, ai un coşmar! Continuă, fără să se smulgă din mâinile lui.

- Nu! urlă Trahan confuz. Tu eşti femeia-gândac, tu vrei să pui stăpânire pe mine. Pleacă! Pleacă!

Pleacă!

Viltor interveni, îi descleştă lui Trahan degetele de pe gulerul cămăşii Helenei, îi trase două palme peste faţă şi îl împinse cu capul pe pernă.

- Dormi! bătutule de Dumnezeu, nu mai fă atâta circ în casa asta! spuse şi îl acoperi cu plapuma până la brâu. Nu vezi că iar visezi cu dracul şi cu mă-sa?

- E bolnav rău copilul, nu trebuia să îl loveşti, zise

Helena aranjându-şi cămaşa de noapte sub părul despletit. Mi-ar fi dat el drumul până la urmă.

- Da, după ce te strangula, poate! spuse Viltor, revenind în bucătărie. Dă-mi un chibrit, vreau să-mi aprind ţigara! În mai puţin de cinci minute, Trahan se trezi transpirat leoarcă, deschise ochii, se ridică în fund pe cearceaful moale, adunat sub fesele lui ca un covrig, şi-şi frecă pleoapele privindu-i. Se dădu jos din pat, îşi luă papucii de casă în picioare şi ieşi în curte.

- În sfârşit! şopti Helena cu o bucurie reţinută, privind în urma lui. A venit timpul să meargă singur la toaletă şi asta nu-i puţin lucru pentru mine. M-am săturat să tot trag de el de şaisprezece ani, ca să nu facă pipi în pat.

- Du-te după el! zise Viltor repezit, întrerupându-i femeii bucuria. Tu nu vezi că ăla încă doarme, de zici că-i somnambul?

- Lasă-l să vedem ce-o să facă, Viltor, spuse Helena fericită. Poate că... poate că i-au mai venit boii pe-acasă.

Trahan se oprise pentru câteva clipe în mijlocul curţii, cercetând cu privirea cerul senin, strâmbă din nas nemulţumit, ca şi când s-ar fi aşteptat ca, de acea dată, Carul Mare să fie mai aproape de Steaua Polară decât de obicei şi se îndreptă spre garaj. Luă scara agăţată în două cârlige metalice pe peretele din spate al clădirii, o rezemă de streaşina şurii şi, cu paşi vioi şi siguri, urcă pe acoperiş. Era lună plină, se vedea bine afară, dar Helena vru să aprindă becul din curte.

- Nu aprinde lumina! ţipă Viltor, văzând-o cu mâna întinsă spre întrerupător. Şi nici nu-l striga! Nu vezi că nu ştie de capul lui? Dacă-l trezeşti acum cade şi tot nouă o să ne rămână, nenorocit, pe cap. Dă-i pace să vedem ce-o să facă!

Pe acoperişul grajdului foarte abrupt, Trahan păşea sigur şi încordat, ca şi cum ar fi fost constructor cu experienţă. Când ajunse în vârf, îşi azvârli din picioare papucii şi porni dezinvolt spre capătul dinspre pârâu al clădirii. Helena apucă fiecare papuc azvârlit de Trahan, pentru ca la căderea pe pământ, aceştia să nu facă zgomot.

- Să nu scoţi un cuvânt! îi şopti Viltor în dreptul urechii. Dacă va vedea că se termină acoperişul, se va opri, se va aşeza jos sau se va întoarce. Nu are de ales decât una dintre aceste variante.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

55

proză de Ioan Silvan - Sau va cădea...

- Nu va cădea! o asigură Viltor. Când doarme nu ştie de frică, umblă ca prin grădină. Dacă-l trezeşti, atunci... da!

Trahan se oprise când se terminase acoperişul, dar nu părea încântat că nu mai putuse înainta. Ceva straniu avea în priviri şi părea foc de supărat, pentru că trebui să se oprească. Începuse să caute cu privirea în jos, pe partea din spatele grajdului, apoi pe cea din faţă, spre grădină, prin livadă, spre curte.

- Să ştii că Trahan caută scara, vrea să coboare, zise Helena.

- Taci! ţipă Viltor înfundat. Nu ţi-am spus să taci că-l trezeşti?

- Încearcă să intri în lumea din coşmarul lui, s-ar putea să te asculte!

- Bună idee, zise Viltor. Poare reuşesc să-l ademenesc să se întoarcă. Hai să vedem!

Trase aer în piept, îşi alese vocea socotită potrivită şi începu să strige: - Scara este în partea cealaltă, Trahan! M-ai auzit?

- Miauu! răspunse Trahan, dar fără să-şi întoarcă privira spre el. Miauu!

- Dar ce dracu, io-s mâţă, se enervă Viltor. Apoi continuă cu aceeaşi voce, aproape mieunată: Scara este în cealaltă parete Trahan!

Trahan dădu din cap în sus şi în jos, făcându-l pe Viltor să înţeleagă că nu scara era lucrul pe care îl căuta pe vîrful grajdului şi se aşeză în fund, cu palmele sprijinite pe genunchi. Helenei îi mai veni inima la loc. Nu se liniştise în totalitate, dar dezastrul care se anunţase, în cazul în care Trahan ar fi căzut de pe acoperiş, se amână.

După câteva clipe, un mieunat de pisică se auzi, insistent, prin grădină. Trahan, ca şi când el însuşi ar fi devenit, brusc, felină, răspunse cu un mieunt asemănător.

- I-auzi! şopti Viltor şi îi făcu Helenei semn cu capul spre acoperiş. Miaună de zici că el e... tata mâţocilor.

- Visează, Viltor, nu fi răutăcios! răspunse şi mai încet Helena. Mai bine ai urca să-l cobori.

- Mă tem că o să o ia la fugă când o să vadă că mă apropii de el şi nu-i trebuie decât un pas să se prăbuşească de acolo. Îşi roti privirea, încet, către streaşina din partea dreaptă a şurii, pentru că de acolo auzise venind nişte paşi, se uită către Helena, vru să scuipe în aer de supărare, dar nu reuşi, fiindcă saliva îi încremenise pe buze. Pisica din întuneric urcase pe scară. Ochii ei rotunzi, ca două mărgele de foc, îi paralizase şi Helenei corpul. Sări treptele în fugă, traversă acoperişul şi se înghesui în braţele lui Trahan. Îl mângâie vioaie, lipindu-şi capului când de unul, când de celălalt abraz al lui Trahan, ca şi cum i-ar fi dat un sărut diplomatic.

- Uită-te, tu! pufni Viltor destul de tare şi suficient

de furios, ca să nu îi mai pese de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Trahan s-ar fi trezit din somn. I-a dus dorul, te pomeneşti, de se bagă pe el chiar aşa. Gata să-i scoată ochii, cu vârful cozii, îl alintă.

- Nu-mi place, nu-mi place, Viltor! izbucni Helena în plâns şi îşi ridică poalele şorţului, să-şi şteargă ochii. Nu-i lucru curat, să se urce un copil dormind pe acoperiş, e rău, e ceva... rău, Viltor!

- Hâşi, mâţă nebună ce eşti! strigă Viltor, suficient de încet, ca să nu-l audă vecinii. Ce cauţi la mine pe casă, că de iau în mână o piatră...

- Dă-i cu piatra asta, îi întinse Helena o aşchie de ţiglă, găsită întâmplător prin preajma ei, poate se cară pisica, şi atunci o să vrea şi Trahan să coboare.

- Da, să-l nimeresc pe el, să cadă, ori să urle cât îl ţine gura, la ora douăsprezece şi jumătate noaptea.

Să vină vecinii şi să vadă pruncul pe acopriş, să vuiască tot satul... Acolo să stea până când l-oi coborî eu.

Trahan privea pisica în ochi, mieunând tare şi mângâindu-i blana neagră, ce era atât de curată, încât părea să sclipească în lumina lunii. Pisica îi răspundea cu un şi mai profesionist mieunat, gata săl soarbă din ochi. Era o pisică mare, din rasa birmaneză, cu coada stufoasă, cu mustăţile dese.

Părea inteligentă, afectuoasă, după cum trecea curtenitoare, când în stânga, când în dreapta lui Trahan, atingându-i obrajii cu coada.

Conversaţia dintre pisica neagră şi Trahan, concretizată în schimburi de mieunături puternice, multiple şi asurzitoare, îl trezi până şi pe Ciubuc. Dar câinele se mulţumi să privească spre streaşină, să constate tărăboiul de pe acoperiş şi se culcă înapoi în şură.

- Trebuie să fie o mâţă de casă, bolborosi Viltor.

Vezi, are cureluşă cu medalion la grumaz, nu-i mâţă vagaboandă.

- Nu ţi-e tot una, Viltor? Ce mai contează a cui e mâţa, contează al cui e copilul.

- Ai dreptate, Helena, răspunse Viltor şi se întoarse cu spatele, să nu mai vadă pisica nesuferită curtândui fiul. Fie ce-o fi, noi am făcut tot ce-am putut pentru el.

Un timp se făcu linişte. Pisica şi Trahan se admirau şi se mângâiau în tăcere. Helena continua să-i privească şi să-şi şteargă urmele lacrimilor sărate, cu poala şorţului ei aspru. Nervii lui Viltor, întinşi la maximum, explodară iar când alte pisici începuseră să miaune prin grădină. Păreau să fie zeci, sute de pisici, după ritmicitatea mieunăturilor şi amploarea urletelor scoase. Unele aveau vocile groase, voci de motănoi îmbătrâniţi pe cuptor, altele erau voci feminine, subţiri şi ascuţite ca nişte ace.

- Bătaie de la Dumnezeu, Helena! murmură Viltor când văzu cei cincizeci, şaizeci de ochi incendiari, înaintând prin întuneric spre scară. Mâţe, nu... mâţe!

- Ia furca! Ce mai stai? N-ai ce mai aştepta, punete şi dă!

Viltor intră în şură, dar nu găsi furca.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

56

proză de Ioan Silvan - Nu-i nici furca pe aci şi nici sapa nu e, îl auzi Helena plângându-se. Ai umblat tu cu ele, sau...

- N-am umblat, dar hai, grăbeşte-te, că astea ajung la scară!

Când ieşi din şură, plin de fân şi de păianjeni pe haine şi în cap, Viltor văzu zeci de pisici venind din spatele grajdului. Erau pisici veritabile, albe, negre, vărgate, de mărimi obişnuite. Cele care soseau primele treceau pe lângă ei în mare viteză, urcau treptele de scândură ale scării din două, trei salturi şi săreau pe acoperiş. Când ajungeau în braţele lui Trahan, îl salutau cu un mieunat candid, respectuos, oprindu-se întâi cu ochii aţintiţi spre el, apoi angajându-se într-un dans de încercuire, mieunând şi îmbârligându-şi cozile printre mâinile lui. Trahan le răspundea cu mieunături profesioniste, le privea pe fiecare cu aceeaşi afecţiune şi în măsura în care apuca, le mângâia cu vârful degetelor blana.

Birmaneza cu medalionul la gât părea şefa celor sosite mai târziu, ea neclintindu-se din dreptul lui Trahan, mieuna mai tare decât toate, părând foarte agitată.

- Ce se întâmplă acolo? îl întrebă Helena pe Viltor, privind cu ochi ţintă la pisicile ce păreau să desfăşoare în jurul lui Trahan un ritual sălbatic.

- Nu ştiu, nu mai înţeleg nimic nici eu, ca şi tine! răspunse bărbatul, clătinând din cap. El mâţă nu-i!

Noi orbi nu suntem şi nici nebuni, ca să credem că vedem, ce nu vedem. Eu cred că vedem bine. Cu parul nu poţi da, de strigat după ajutor, nu poti striga...

- Stăm şi ne uităm ca proştii de jos, îi reproşă Helena.

- Nu mă enerva şi tu, Helena! o avertiză Viltor, pierzându-şi cumpătul cu totul, căutând în jur, de parcă ar fi pierdut o piatră preţioasă. Urcă-te şi dă-le jos, dacă poţi! Nu vezi că nu găsesc cu ce să arunc în ele?

- Hm! se strâmbă Helena, încercând să-i găsească o bucată de lemn potrivită, ca să azvârle cu ea în pisici. Dracul a adunat şi pietrele şi furcile de prin ocol, nu mai ai pe ce pune mâna...

Pe acoperiş, Helena număra când douăzeci şi opt de pisici, când treizeci. Nu le putuse număra exact, pentru că pisicile nu stăteau locului nici măcar o clipă. Ultima sosise cu mult în urma celorlalte, încheind invazia stupidă şi rămăsese în capul scării.

- Dă-i măcar ăsteia de aci, de aproape, cu o cizmă în cap, îi sugeră Helena lui Viltor, întinzând arătătorul spre o pereche de cizme aflate pe prispa casei, fără să-şi ia privirea de la Trahan. Nu vezi că... aşteaptă să-i dai?

Viltor îşi lăsă bărbia în piept, de supărare, dar nu aruncă în ceea ce părea a fi paznicul grupului, cu cizma indicată de Helena. Câteva dintre pisicile dezlănţuite pe acoperiş începuseră să coboare în spatele grajdului, să sară în grădină şi asta îl bucură.

Săreau de pe streaşină direct în iarbă, dar nu păreau să se lovească de sol, după cum nu se opreau din mieunat.

- Încep să plece! constată Viltor fericit, în străfundul inimii lui.

- Birmaneza se ţine de capul lui, observă Helena. Îi cere o explicaţie ori îi reproşează ceva. Nu vezi cum le comandă celorlalte, când să miaune şi când să se oprească din mieunat, de zici că ea-i diriginta clasei.

- Aş putea arunca acum cu un bolovan, că am găsit unul, dacă aş şti că nu-l nimeresc pe el.

- Mai ai un pic de răbdare, dacă tot nu ai aruncat până acum, se pare că se pregătesc de plecare. În timp ce Viltor şi Helena făceau calcule strategice, pe vârful acoperişului, mai rămăseseră doar două pisici. Orbit de farmecul celor două feline, tânărul nu privea nici o clipă spre curte. Helena se gândea să-l ademenească cu vorbele ei, să-l roage şoptit să coboare, amintindu-i că se află în mare pericol, la acea înălţime, dar nu prindea un moment de linişte, prin care cuvintele ei, să poată răzbi.

Mieunatul asurzitor din grădină, dar şi cel al pisicilor de pe acoperiş, făceau imposibilă orice comunicare.

- Eu dau cu bolovanul! murmură Viltor scos din fire. Fie ce-o fi!

- Stai să mai încerc o dată, să intru în vorbă cu el! îl opri Helena.

- Cu cine? se enervă şi mai tare bărbatul, scrâşnind din dinţi. Nu vezi că ăla vorbeşte mâţeşte?

Aruncă bolovanul pe acoperiş, în apropiere de Trahan, dar nu îl lovi. Animalele şi Trahan nu reacţionară, însă, în nici un fel, la zgomotul produs de spargerea celor câteva ţigle, prinse din întâmplare, sub greutatea pietrei. Pisicile începuseră să-l agreseze cu zgârâieturi care, până în acel momen, nu-i brăzdaseră faţa. Trahan se apăra şi el cum putea, cu mâinile goale. „Hai! Hai! Ce mai aştepţi”? păreau să îi spună pisicile. „Nu! Nu pot face asta! îşi imagina Helena că răspundea Trahan.

Nu pot veni, nu pot!”

Lupta dintre Trahan şi pisici începuse, de fapt, în somn, la ora douăsprezece fără un sfert, când ceasul lor mare de perete se oprise. Încă de atunci Trahan se opusese dislocării din aşternut, din universul lui.

Viltor mai aruncă un bolovan pe acoperiş, de data aceasta foarte aproape de pisica neagră, neruşinată.

Birmaneza se enervă şi sări cu ghearele spre ochii lui Trahan. Acesta se ridică în picioare. Pisica se repezi şi la acea înălţime a feţei lui, încercând să îl zgârie.

Copilul se apără dând din mâini, disculpându-se parcă, printr-o serie de mieunături neconvingătoare.

Cealaltă pisică îi sări birmanezei în ajutor. Speriat, Trahan părea să nu reziste ameninţărilor celor două feline, dar nici dispus să se supună insistenţelelor acestora nu părea. Din grădină, celelalte pisici le veniră în ajutor furioase, miunând şi mai sălbatic decât prima dată, trecură prin faţa Helenei şi a lui Viltor, urcară pe scară, pe streaşină, până în vârful

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

57

proză de Ioan Silvan şurii. Ropotul paşilor în fugă suna pe ţigle ca şi când cineva ar fi scuturat deasupra lor un gutui încărcat.

Cu salturi înalte, felinele se aruncau, ameninţător, la faţa lui Trahan. Ceea ce păruse la început o întâlnire cordială, se transformase într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

- Iau furca la ele! se enervă Viltor. Am văzut-o pe podul coteţului.

- Ai răbdare! îl temperă Helena. Nu ştii ce se poate întâmpla. Acum s-a ridicat în picioare şi riscăm să-l împingem chiar noi la cădere.

Când Viltor se hotărî să urce, să ia furca de pe podul coteţului, trei dintre pisicile de pe acoperiş săriră deodată în ochii lui Trahan, tânărul se dezechilibră şi căzu rostogolindu-se pe acoperiş, în spatele şurii.

- Vai! urlă Helena cât o ţinu gura. L-au împins nenorocitele şi-a căzut pe spate. Du-te, Viltor! urlă imobilă şi rece. Fugi! O să-l găseşti mort în spatele şurii.

Viltor alergă cât putu de repede spre grădină, să-i acorde primul ajutor lui Trahan, dar, cînd sosi în locul unde căzuse copilul, Trahan nu era nicăieri. Un motan galben, cu dungi negre pe spate, văzu ieşind din pijamalele lui. Acesta privi grăbit spre Viltor, apoi o luă la fugă către vie.

Helena sosi câteva clipe mai târziu şi se opri în dreptul căpiţei de fân. Fraţii lui Trahan se treziseră din somn. La vecinul de peste pârâu se aprinse lumina. Încremenit, Viltor nu putu să constate decât că fiul lor se transformase în felină. Ajunse la pârâu.

Pisicile tăcură, pierzându-se printre tufele de carpen şi sânger.

- Asta ce-a fost? întrebă Helena derutată, încercând să ridice pijamalele lui Trahan de jos.

- Lasă-le acolo! strigă Viltor furios. Nu vezi că lau dus străjile? Când o să se întoarcă, o să aibă nevoie de ele. Nu poate intra în curul gol în casă.

- Cine l-a dus? întrebă Paul, venit lângă ei în spatele şurii. Pe cine?

- Pisicile! Pardon! întoarse Viltor vorba, când văzu că cel ce pusese întrebarea era Paul, nu Helena. A venit un viezure şi a dus un pui. Era cât pe ce să-l prindem. Dar... a scăpat.

Copilul se întoarse în dormitor. La vecinul Ioancoo se stinse repede lumina şi iar se făcu întuneric în ogradă.

Luna strălucea măreaţă departe de Carul Mare.

Helena o privi cu răutate. Se gândea la ceva de dincolo de Lună, la ceva de dincolo de stelele care o priveau nepăsătoare. Murmură ceva. Viltor se apropie de ea, cuprinzând-o cu braţul lui greu peste umeri.

- Când vine acasă să nu-l cerţi. Lucrurile astea nus curate, Helena.

- Grea povară s-a abătut peste noi, murmură Helena, întorcându-se cu faţa spre curte. A trecut pe aici o călugăriţă, săptămâna trecută, care ştia de el,

nu-mi pot da seama de unde aflase că Trahan e... dar ştia, şi mi-a spus că există un vrăjitor care vindecă strigoi. Cuttyt a zis că se cheamă. Mi-a dat şi o adresă. Spunea că vrăjitorul ăla l-ar putea vindeca pe Trahan de umblăturile astea. Ce zici, să dau o fugă să văd?

- Cui i-ai spus că avem această problemă? o repezi Viltor foarte nervos. De ce nu taci, Helenaaa? scrâşni. Cui ai mai spus de asta? Ascultă! Nu mai vorbi cu nimeni despre lucrurile astea şi nu mai primi în casă pe nimeni, dacă nu-l cunoști. O să râdă azimâine de noi satul şi cu curul.

- Călugăriţa n-a intrat în casă, Viltor, se apără Helena şi nici nu i-am spus nimic de copil. Zicea că vine de la nu ştiu ce mânăstire de prin Moldova şi umblă cu sfinţitul apelor pe aici. S-a aşezat pe iarbă, mi-a cerut un pahar cu apă, a schimbat câteva cuvinte cu Trahan, după care a adus vorba. Chiar, nu-mi dau seama, de unde o fi ştiut de el?

- Poate că şi călugăriţa era tot strigoi ca şi... făcu Viltor aluzie la Trahan.

- Cum să fie! sări ca arsă Helena. Avea cruce de argint la gât, era ortodoxă.

- Şi Trahan este ortodox, Helena. Toţi oamenii sunt creştini pe aici şi Tynu Moku a fost creştin, ce creştin încă... şi l-au înmormântat ca pe un câine. Nu vezi tu că... credinţa nu are nici în clin, nici în mânecă, cu lucrurile astea? Cu rugăciunea la strigoi n-ai după ce te prezenta.

Se ațezară amândoi pe prispă. Luna le făcea în ciudă cu ochiul, zâmbind pe deasupra nucului din curte. Viltor scoase o ţigară şi o aprinse.

- Iar n-o să fiu mâine bun de nimic la serviciu, murmură. Colegii mă întreabă, când mă văd cu cearcăne adânci de un deget dedesubtul ochilor: Iar l-ai dus pe Trahan la urgenţă, Viltor? Şi eu... ce să le zic? Le spun că s-a simţit rău şi că nu am dormit toată noaptea.

- Viltor! schimbă Helena vorba, făcându-l să înţeleagă că ea nu-şi bate capul cu cearcănele lui. Ştii ce n-am înţeles eu din toată strigoiala asta? Dacă au vrut să-l ducă străjile pe Trahan, de ce l-au urcat pe acoperiş? Sau trece drumul lor pe acolo, pe sus?

- Hm! pufni Viltor. Helena, tu ai văzut prima codiţa de la capătul coloanei vertebrale la Trahan, da?

- Da, aşa este.

- Strigoii se dau de trei ori peste cap, ca să-şi turtească de trei ori codiţa aceea blestemată, să se transforme în animalul la care se gândesc în acel moment. Asta am citit eu prin cărţi, ori Trahan nici nu a ştiut la ce-i bună codiţa şi nici nu s-ar fi putut da de trei ori peste cap fără nici un pic de antrenament. Iar ei, strigoii, au găsit soluţia asta. Lau împins de pe acoperiş, de voie, de nevoie, codiţa s-a turtit de trei ori pe straşină-n jos şi... mâţă s-a făcut! Aşa mă gândesc eu. N-ai văzut cum a ieşit din pijama şi s-a dus?

- Hai să ne culcăm! zise Helena şi porni către

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

58

proză de Ioan Silvan dormitorul dinspre fântână. Mâine trebuie să o luăm de la capăt cu lucrul. Pe Trahan... nu-l putem aştepta pe prispă toată noaptea. Cine ştie când se va întoarce, dacă spui tu că aşa îi duc străjile pe oameni.

- Îhî! Dacă se va mai întoarce, murmură Viltor, nesigur pe sine. Eu doar am citit despre lucruri din astea, Helena, nu le-am trăit pe piela mea până acum.

Vom vedea mâine. * Trahan sosi acasă pe la ora patru după-amiaza în ziua aceea. Era îmbrăcat în haine bune, ciufulit la păr, dar nu foarte obosit. Se duse în spatele grajdului, îşi luă sub braţ pijamalele, intră în dormitor, se îmbrăcă în ele, o salută pe Helena şi se culcă, dormind până a doua zi, către prânz. Când se trezi din somn, se duse în bucătărie şi bău o cană mare cu lapte, apoi se spălă pe ochi şi pe dinţi, ca de obicei, şi se puse la televizor, fără să scoată un cuvânt despre voiajul lui. Helena îi puse mâncare în farfurie şi îl chemă la masă.

- Nu-mi mai curg lacrimi roşii din ochi! spuse încântat. Şi nici după urechi nu o să mai am cruste...

Mi-au spus ăia care m-au dus că, după ce începe să lucreze codiţa, s-a terminat cu bolile copilăriei. Iar de dormit, o să dorm iepureşte.

- Mai bine te duceau mai demult! zise Helena aluziv, dar cu răutate. Cel puţin te vindecau de

infecţiile alea.

Dimineaţa următoare, Trahan se hotărî să iasă pe câmp, cum făcuse în fiecare zi şi înainte de transfigurare. Îl luă cu el pe Ciubuc, o sacoşă de muşama făcută ghem, sub braţ, un pachet de biscuiţi Petit Bureau şi porni înainte de ieşirea zorilor, ca să prindă umedul sălbatic, matinal, al pajiştilor şi pădurilor din jurul Pectarei. Avea aceeaşi abstinenţă totală, faţă de orice fel de mâncare şi ameţitoarea poftă de sânge, pe care nu şi-o putea satisface. În rest, câmpul era miraculos, cu cerul lui nesăbuit de albastru şi cu norii pierduţi în ceaţa de deasupra pădurilor. Seceta spălăcise puţin verdele ierburilor din păşune, mugurii de păducel şi măceş erau roşi de capre, iar pe lângă fântâni apăruseră ciupercile de bălegar.

Cu botezul transcendenţei primit, fără crustele din dosul urechilor şi fără batista ţinută tot timpul peste ochiul stâng, i se părea că devenise alt om.

Viltor şi Helena se comportau cu el şi mai frumos decât înainte, de groaza că, o atitudine corecţionară i-ar putea stârni cine ştie ce nebunie. Nu îi reproşaseră niciunul plecarea cu strigoii şi nici nu îl întrebaseră cum fusese acolo. Şi dacă l-ar fi întrebat, poate că tot nu le-ar fi spus, dar faptul că nu i-au pus nicio întrebare îi căzu şi mai bine tânărului Trahan.

Totuşi, plecările repetate de acasă, aproape noapte de noapte, începând din acea primăvară, o determinară pe Helena să se obişnuiască cu gândul că o vrajă ar putea fi soluţia vindecării bietului copil.

Dorina Șișu „old man” după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

59

poezie

Monica Ioana Gugura (Anglia)

Bunica Bunica refuză să moară.

S-a prins de coarnele cerbului tânăr, cu toată puterea visului şi aleargă uşoară ca o pânză de steag. Alungă din noapte somnul de care viaţa ei nu mai are nevoie. Se îmbracă

în cămaşa fără cusătură a insomniei. Se dezice de arborii ce vor intra cu frigul bătrân pe fereastră. Ştie că încă mai poate ajunge departe.

Vis uriaşă pe haina din piele de căprioară.

La unu 35 s-a dezlegat

La unu 33 poemele sclipeau rezemate de vraful de vase. Zaţul cuvintelor o pată maro

şirul de vorbe: căutau ceva. Te doreau dincoace mai sus şi mai jos de poem.

Un pumn de mure Un pumn de mure mai ard în lutul de dimensiuni neconvingătoare.

Poate un duh încă foşneşte-n arestul pădurii de mesteceni. Crede în lemnul stropit

de inimi albastre. Flori mici de leac exorcizează plumbul în norii din vaza de 5 cm: este mormântul deschis din care a plecat trupul lui Crist.

Pacienţii Pacienţii îşi întind gâtul prin geamlâcul recepţiei.

Adulmecă veşti despre boli în plicuri sigilate.

Fiecare e un animal plin de spaime.

Vin să mănânce din palma îngrijitorilor blasfemiază un zeu doctor care nu li se arată în dispensar.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

60

proză

Nădejde -fragment-

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Manole Puzderie, deși încă nu venise timpul zăpezilor, timp de meditație și speranță, începuse să se gândească la pagina aceea albă pe care o avea de scris în această iarnă. Că e bătrân și poate la capăt de drum, o știe el de ani de zile, însă neavând urmași, nu avea de ce să se gândească la ce se va întâmpla când el nu va mai fi, dar acum, când soarta îl adusese pe acest om deznădăjduit, grijile lui erau altele. Atât cât mai avea de trăit trebuia să-l învețe pe Ion să trăiască. Avea nevoie de mult tact pentru a-i deschide sufletul obosit și înveninat. Știa că, pentru a reînvia un suflet pierdut, este nevoie de timp, dar el tocmai timp simțea că nu mai are.

Ion Nădejde era însă un om docil și ⎼ Sigur că da. De decor și artizanat ne arde răbdător, urmându-l pe bătrân peste tot și nouă aici, că turiștii stau buluc la poartă. Ăla, ascultându-l atent, uneori mirat de Ioane, este un lucru practic și cât se poate de interpretarea pe care o dădea acesta unor fapte funcțional. Hai, pune un sac de grâu în căruță, care lui i se păreau banale. Devenise alt om în înhamă-l pe Fulger și să mergem! mijlocul naturii și se bucura de viața aceasta ⎼ Cine e Fulger? tihnită, fără timp și spațiu, fără grijile și ⎼ Că doar n-o fi Haiduc, șeful haitei de spaimele dinainte. Își uitase complet viața câini! Calul e, cine să fie! Ăla de te-a adus cu anterioară, deși nici aceasta nu îl pasiona peste targa aici. măsură. Îi plăcea tihna ei și se bucura de ceea ⎼ Gloaba aia, care abia se apleacă să ce trăia, însă era o bucurie absentă, smulgă un fir de iarbă, se numește Fulger? neparticipativă, lucru care îl îngrijora pe ⎼ Da’ tu ce-oi vrea, acum, dacă a bătrân. El ar fi vrut să-l vadă că pune mai mult îmbătrânit, să-i schimb numele? Hai, mai suflet în treburile pe care le făceau, dar spera repede, să nu prindem gloată! să vină această transformare cu timpul. Acum Ion Nădejde pricepu de astă dată ironia era preocupat să-i arate mijloacele de care se bătrânului și intră în hambar cu o urmă de folosea întru câștigarea existenței. Într-o zi îl zâmbet pe față. anunță din senin: Ajunși la moara pe apă, bătrânul împinse o ⎼ Mergem la moară, să măcinăm din grâul pârghie care acționă două scânduri masive de cel nou. lemn, iar cascada se deplasă cu un metru mai La început, Ion nu reacționă, însă după ce într-o parte, suficient cât să cadă pe cupele mintea lui absentă procesă informația, se arătă roții, umplându-le cu apă. Roata se puse în mirat: mișcare cu un scârțâit, la început leneș, apoi ⎼ Cum așa? Mergem la oameni? din ce în ce mai rapid, transformându-se întrAcest „la oameni” suna de parcă ar fi fost un fel de uruit, acompaniat dinăuntru de vorba de altă specie și avea în el un fel de frecarea pietrelor de moară, care urmau să teamă și respingere. transforme grâul în făină. ⎼ Dar ce crezi tu, că noi nu suntem în stare Ion se uita captivat la mișcarea roții și nu să avem moara noastră? Ori nu ai văzut înceta să se mire de ingeniozitatea bătrânului. cascada și iazul din poiană? Te pomenești că nDădu să se repeadă înăuntru, să vadă și ai văzut nici căsuța aia de lemn cu o roată frecarea pietrelor, când Manole îl opri cu un mare... cât roata Carului Mare de pe cer! gest, arătându-i sacul din căruță. Îl aruncă ⎼Păi, eu am crezut că aia e așa, de decor. grăbit pe umăr și fugi în moară, cu o bucurie De frumusețe. copilărească jucându-i în priviri.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

61

proză de Viorel Ploeșteanu „Ia uite, se miră bătrânul! Nu l-au impresionat zimbrii și căprioarele, care viețuiesc lângă casa mea, nici măcar vecinul ciudat, ursul Tudose, cu drobul lui de sare și pasiunea pentru culesul viei și l-a trezit din amorțire dărăpănătura asta de moară! Se vede treaba că omul chiar de-ar trăi o mie de ani, nu ca mine aproape o sută, tot nu s-ar pricepe să descifreze sufletul semenului său. E bine, să nu-l mâniem pe Bunul Dumnezeu, că de le-am ști pe toate nu ne-am mai putea bucura de minunile vieții.”

Intrând în moară, Manole îl văzu pe Ion lângă pietre, cu sacul dezlegat lângă el, turnând plictisit cu pumnul grâu în orificiul pietrei de deasupra. ⎼ Eu credeam că sunt mai mari, zise. Asteas pietricele pentru copii. ⎼ Sau pentru oameni cu nevoi mai mici.

Crezi tu că ne-ar fi trebuit, mie și babei mele, care pe atunci era o muierușcă tânără și plină de viață, o moară mai mare? Și apoi, nu strâmbi din nas când Dumnezeu îți așează chiar lângă căderea asta de apă două pietre dure, pe care tu trebuie numai să le cioplești puțin, să le așezi una peste alta și să îți rezolvi problema făinei pe toată viața. Ia, mai bine, pune sacul ăla gol lângă țeavă, că se prăpădește făina!

Toamna s-a scurs liniștit, cu micile activități gospodărești de punere la adăpost a proviziilor și a fost scurtă în anul acela. A început să ningă încă de la începutul lui noiembrie, însă nu l-a surprins pe bătrânul Manole Puzderie, care pățise el altele și mai și în lunga lui viață. Cum le aveau pe toate la îndemână, nu ieșeau din casă decât pentru lemnele de foc și să mai vadă de animale, altminteri își petreceau timpul lângă vatră, fumând și povestind, mai ales bătrânul, care, odată cu acoperirea pământului în imensa haină albă, se așternuse la povești cu voce caldă și liniștită, mestecând molcom cuvintele, parcă să-i ajungă pentru cele cinci-șase luni de iarnă ce le aveau înainte. Se oprea, mai cu seamă, asupra întâmplărilor pe care le trăise aici, departe de oameni, împreună cu băbuța lui, de care îl legau numai amintiri duioase.

Nimic nu avea să-i reproșeze pentru cei aproape șaptezeci de ani de căsnicie.

Ascultându-l, Ion Nădejde se întorcea în timp, la începuturile căsniciei lui cu Teodora și la încrederea pe care o avea că vor trăi fericiți

până la adânci bătrâneți. Din prea multă dragoste, voise să-i ofere soției lui o viață plină de lux și bogății, însă banul și puterea îl subjugaseră, schimbându-i prioritățile în viață.

Pierduse și bogăția, dar și fericirea aceea liniștită care nu se poate clădi decât în tihna unei familii stăpână pe bucuriile și aspirațiile ei. În momentul în care bucuriile îți vin din afara căminului, poți să-i pui cruce și să spui: „Gata! Până aici a fost. De aici începe un alt drum.” Ion nu știuse să vadă acel moment, deși, odată venit nu poți face altceva decât să tai adânc, oprind agonia. Bătrânul își câștigase liniștea și nostalgia de-a lungul unui drum drept și dintr-o bucată. Acest lucru se trăiește, nu se învață și nici nu se împrumută, iar din frânturi nu poți niciodată să clădești un întreg.

Ceva se pierde întotdeauna.

Liniștea din încăpere îl făcu atent. Bătrânul tăcuse, probabil de mult timp, lăsându-l cu gândurile lui. Oamenii care știu să tacă sunt oameni adevărați, iar cei care se simt bine în aceeași tăcere ridică monumente prieteniei.

Ion Nădejde începuse să îl admire pe bătrân pentru înțelepciunea lui și pentru liniștea modestă cu care se raporta la univers, deși părea uneori să-l înțeleagă în profunzime. Sau poate tocmai de aceea. Admirația aceasta, pe măsură ce se adunau serile petrecute la gura sobei, se transforma într-un sentiment de duioșie, de dragoste, și, în cele din urmă, de neîngrădită încredere. Nici nu-și dăduseră seama când, pe la jumătatea lui decembrie, rolurile se schimbaseră, iar acum Ion era cel care povestea întruna, iar Manole asculta cuminte și interesat, răsucind la țigări și având grijă de ceainicul în care fierbea molcom vinul roșu pe plită. Bătrânul era fascinat de poveștile în care actori erau oamenii care au condus țara în ultimii 20 de ani, scriitori, artiști și mari oameni de afaceri, totul desfășurându-se în decoruri de lux, în vile boierești sau hoteluri de cinci stele din străinătate. Mai izbea uneori cu vătraiul în foc, ridicând jerbe de scântei, atunci când auzea de o nouă vânzare de țară. Despre unele mai citise în ziarul adus o dată la o lună de Grigorie Uliță, camaradul de pe front, dar acum, când le auzea de la o sursă implicată și cu lux de amănunte, care scoteau în evidență lipsa de sentimente și rapacitatea vânzătorilor, simțea cum îi fierbe sângele în vene, ca vinul, de care uitase, în ceainicul de pe plită. Se liniștea la fel de repede cum se aprindea, mai ales că îl vedea pe Ion speriat și cam jenat de

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

62

proză de Viorel Ploeșteanu poveștile în care deseori el era unul dintre actori. ⎼ Lumea asta, Ioane, e rău făcută. Aici nu îl înțeleg eu pe Dumnezeu și nu pricep de ce a lăsat atâta mână liberă omului întru exercitarea lăcomiei lui. Poporul ăsta al nostru trebuie să fie condus de domnitori, altminteri nu e nicio socoteală. Cu Burebista și Decebal a fost bine?

A fost. Cu Mircea, Ștefan, Vlad, Mihai și alții ca ei a fost bine? Păi, sigur că a fost. Nu zic că nu aveau și ei boierii lor, că nu se poate fără, dar bogățiile țării erau sub controlul domnitorului și nu se înstrăinau. Și apoi, dacă vreunul dintre boieri prea se lăcomea și sărea calul, repede mi-l scurtau de cap și așa îi țineau în frâu și pe alții care ar fi dat dovadă de prea mare lăcomie. ⎼ Adică tu, Manole, ești cam regalist. ⎼ Poți să-i spui și rege, dacă îți place, dar parcă mai românește sună „domnitor”. Și apoi, musai să fie român, dacă la asta te referi, altminteri nu concep. ⎼ Și Parlamentul? ⎼ Adică, Divanul ce avea, că doar tot aia e? ⎼ O fi, dar nu e ales de popor. ⎼ Păi, poporul alege dintre cei oferiți de partide, adică nu prea are importanță pe care îl votezi, că tot muzica aia o cântă. ⎼ Asta cam așa e, că doar știu cum merg lucrurile. Vorbeam numai despre principiile democrației. ⎼ După cum văd eu, democrația a devenit un fel de praf aruncat în ochii prostimii ca și națiunile, principiul secolului XIX, în slujba căruia s-au pus marile spirite ale vremii, de la noi și de aiurea. Oricărui drept obținut de către cetățeni, conducătorii din umbră ai omenirii îi găsesc repede antidotul și îl îngrădesc printr-o rețea complexă de reguli, anihilându-l duios, ca un călău care își ascute foarte bine securea, să nu care cumva să sufere condamnatul mai mult decât este cazul, ca și cum nu ar fi destul că tocmai mintea ne este atacată. ⎼ Mă întreb, Manole, cum de știi tu cum merg treburile în lume, că doar te-ai rupt de ea de-atâta timp și trăiești aici în liniște și pace, de parc-ai fi singurul om de pe pământ? ⎼ Ce nu ți-am spus eu până acum, Ioane, este faptul că, pe lângă studiile pe care le-am făcut în străinătate înainte de război, am adus cu mine, aici în munți, un cufăr cu cele mai

importante cărți din biblioteca tatălui meu.

Sunt cărți care au rezistat vremurilor, iar învățătura din ele este aplicabilă și acum, pentru că autorii lor au surprins în esență gândirea și firea oamenilor și s-a dovedit că, indiferent de evoluția societății, comportamentul conducătorilor este același, uitând principiile pe care s-a construit ascensiunea lor. Se pare că Dumnezeu, când la creat pe om, a pus în firea lui ceva care îl împiedică să rămână același în momentul când devine conducător. Apoi, am citit și ziarele aduse de Grigorie Uliță și pe vremea comuniștilor și pe vremea ăstora de-au venit după ei. Numai ustensilele se schimbă, operația este aceeași. De-aia am visat eu să inventez aici o altă lume, o altă societate, în care regulile să fie în folosul tuturor și nimeni să nu fie deasupra altuia, decât numai prin puterea minții sale, dar mi-a fost frică. Eu ar fi trebuit să fiu răspunzător de această lume. Să fiu domnitorul ei, pentru că întotdeauna cineva trebuie să aibă grijă de popor și să fi intervenit numai atunci când ar fi fost în primejdie bunul mers al micii noastre societăți. ⎼ Nu ar fi fost un fel de comunism? ⎼ Păi nu, pentru că fiecare ar fi avut proprietatea lui și fiecare ar fi produs altceva, iar pentru că nu ar fi existat bani ar fi funcționat comerțul pe bază de troc, adică schimbul în natură. Principiul de bază, Ioane, ar fi fost omenia, pentru că, practic, fiecare ar fi muncit pentru întreaga obște și toți cetățenii ar fi trăit în același mod. Poate că ar fi fost un stil de viață primitiv, chiar tribal, însă, așa cum am trăit eu atâția ani în lumea asta și am fost fericit, așa ar fi putut trăi și un grup mai mare de oameni, care să realizeze că bucuriile artificiale oferite de tehnologie îl îndepărtează de adevărata simțire umană și de bucuria pură a interacționării cu natura. Omul se descoperă ca ființă umană numai raportându-se la natură. ⎼ Și de ce nu ai creat această lume? Ai fi avut aici mijloacele necesare și destui adepți care să fugă de sistemul comunist. ⎼ Unul dintre motive îl reprezentau tocmai adepții despre care vorbești tu. Eu nu visam să creez aici un grup de rezistență împotriva unui sistem. Asta ar fi dus la auto-distrugere, mai devreme sau mai târziu, pentru că s-ar fi clădit pe ideea de răsturnare a unui sistem greșit, pe când eu voiam construirea unei lumi care să nu aibă altă aspirație decât câștigarea propriei bucurii de a trăi și de a venera natura.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

63

proză de Viorel Ploeșteanu ⎼ Un fel de păgânism? ⎼ Deloc, pentru că Dumnezeu este natura.

El este Universul și tot El este viața. Nu confunda religia, așa cum ne-o prezintă conducătorii popoarelor, cu credința simplă, care nu așteaptă răspunsurile în afara propriului suflet. ⎼ Și alt motiv care a mai fost? ⎼ Ți-am mai spus. Frica de mine însumi. Ce aș fi făcut dacă nu eram în stare să conduc această societate, dacă nu aș fi știut să-i învăț să trăiască în armonie cu ei îșiși, dar și cu natura? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să exclud din societate unul sau mai mulți cetățeni care nu s-ar fi adaptat? Oare aș fi rezistat ispitei sau nevoii de a deveni și eu un despot? Multe astfel de îndoieli mi-au zdruncinat sufletul și, din păcate, anii au trecut și nu am reușit să împlinesc acest vis. Ileana, băbuța mea, mă îndemna mereu să nu mă mai codesc atâta și să am mai multă încredere în oameni. Minte de femeie, îmi spuneam. Ce știe ea de răspunderea

pe care am avea-o? Și-apoi, nu în oameni nu aveam eu încredere, deși ar fi trebuit aleși cu grijă, ci în mine. În ispitele care știam că vor veni și în slăbiciunea sufletului meu, pentru că lesne este să judeci făcând bine unuia acum, dar rău mai multora în timp. Ei, dar acum tu ești domnitorul celor douășpe hectare de țară și poate vei împlini tu visul de care eu m-am dovedit a fi nedemn. ⎼ Eu, Manole... Tu știi că eu... Eu am mai fost pus să conduc, laolaltă cu alții, e drept, destinele unei țări și m-am dovedit un ticălos, la fel ca și ceilalți. ⎼ Știu, Ioane, dar mai știu că acolo erai unul din sistem și nu prea te puteai opune valului și ușor îți era să te ascunzi în spatele celorlalți, pe când aici ai fi unul singur și în văzul tuturor.

Aici nu te mai poți ascunde. Aici trebuie să faci cum e mai bine pentru ceilalți, nu pentru tine. Și, în afară de asta, tu ai fugit din lumea aia. În asta am eu încredere, că ai văzut răul și ai fugit de el, de aceea știu că tu poți să faci binele, așa cum eu nu am putut, deși nu am avut păcatele tale. Sau poate că tocmai de aceea.

Dorina Șișu studiu după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

64

poezie

Cristina Grigorov (Germania)

un câmp de violete trupul meu o terasă de orez chinezesc sădită cu violete în oglinda în formă de romb de la clavicule până la coapsele ghemuite ca doi pui de pisică care visează molatic rânduri-rânduri de cerneală mov cu care scriam rețete pentru bunica împotriva durerilor de cap la doi ani lumea era prea mică oamenii prea mari

iar jucăriile nu-mi aduceau nicio consolare pentru toate misterele care așteptau să fie descoperite până și prispa casei era mai înaltă decât fruntea mea chiar dacă nu știa atât de multe povești ca mine o păpușă vie ca un tonomat miniatural de reciclat cuvinte într-o limbă bizară ca un câmp chinezesc de violete

Traian Vasilcău (Moldova) Măr de pământ Telefonul sună-a disperare, O femeie-n receptor aud: "Vă invit frumos la-nmormântare, Lui Ion ceasul ultim i-a bătut..."

Stau o clipă fără de cuvinte Și încep deodată-a număra: "Ion, Vasile, Gheorghe și Dominte..."

Mai departe zice lacrima: "Vlad, Mihai, Trofim și Nicolae, Constantin, Dumitru, Nicodim...

Toți s-au dus la Dumnezeu, așa e, Ceasul le-a bătut a țintirim."

Telefonul fără încetare Îmi repetă-același trist îndemn: "Vă invit frumos la-nmormântare Și la praznic, c-am vorbit vă-nsemn..." Și mă duc și simt că-mi vine rândul Să mă fac și eu măr de pământ, Pe care-un copil, cândva scoțându-l, Să-l dea mamei lui, la ceasul sfânt.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

65

cronică

Focul care-l mistuie pe Adrian Melicovici Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Despre scriitori se vorbește, în general, folosindu-se o serie de tipare din care cu greu se iese și foarte puțini sunt aceia care-și creează propriul tipar, posibil model de urmat de către cei ce le vin în urmă. Cu atât mai mult se creează șabloane întru încropirea recenziilor, nefiind deloc lesne să dibuiești propria identitate a unei cărți și s-o expui cititorului, inițiat ori nu, prin prisma unei realități situate între iris și întâiul neuron.

Este adevărat că și mulți dintre scriitori prea seNu știu în ce măsură l-a împlinit sufletește această apucă de treabă chitiți să urmeze trasee dinainte experiență, însă cu siguranță i-a schimbat destinul, stabilite. Eu merg mai degrabă pe scrierile care se stabilindu-se ulterior la Miane, în Italia, unde se pare surprind pe ele însele. că este apreciat de către comunitatea în care a ales să Dacă vorbim despre scriitorul Adrian Melicovici, trăiască și creeze. al cărui roman “Secretul Uriașului 160”, apărut la În romanul “Secretul Uriașului 160”, Adrian Editura Espressioni di Marca Aperta, Italia, 2015, a Melicovici tratează un eveniment real, petrecut în fost distins cu premiul Revistei Itaca pentru Cartea urmă cu aproape un secol pe teritoriul României, anului 2015, la secțiunea proză, trebuie să punctăm prezentându-l romanțat, însă credibil, documentarea câteva repere care i-au dat direcția în scriitură. fiind exactă, surprinzând oameni și locuri din acea Înainte de asta însă, am datoria să aduc în discuție vreme, precum și reacții apărute în presă la momentul faptul că Distincțiile Revistei Itaca iau în calcul respectiv. numai cărțile scriitorilor de limbă română care trăiesc Este vorba despre o explozie petrolieră, care a în afara granițelor României, iar dintre acestea numai afectat nu numai comunitatea din zona respectivă, ci pe acelea care au fost înscrise în concurs de către și întreprinderea care se ocupa cu exploatarea autorii înșiși, pentru anul 2015 fiind înscrise cinci țițeiului, implicând chiar guvernul României. În anul volume la proză și douăsprezece la poezie.

1929 acest foc a ars neîntrerupt timp de doi ani și Revenind la Adrian Melicovici, eu îl consider un patru luni, fiind stins în cele din urmă cu ajutorul unui aventurier, în sensul bun, desigur, pentru că spiritul specialist în stingerea incendiilor petroliere, Miron lui curios și temerar nu îi poate aduce decât plusuri în Kinley, venit tocmai din America. scriitură. Aventura înseamnă cunoaștere și experiențe În jurul acestei întâmplări, autorul creează povești din cele mai variate, iar acestea îi pot da identitate de viață care captivează și țin spiritul treaz, curios să autorului, în funcție de priceperea lui de a le pune în afle deznodământul evenimentului. Bineînțeles că valoare. moartea nu putea lipsi din cadrul acestei calamități, Fiecare carte care a fost scrisă reprezintă iar episodul descris de autor redând moartea lui experiența acumulată de către autor până la Petrică, unul dintre personajele principale ale cărții, momentul respectiv, experiență provenită din viața este bine simțit și exprimă fidel jalea despărțirii de un trăită ori “citită”. Trecută prin filtrul creației, această om apreciat în comunitate, jale sporită de faptul că experiență dă naștere cărții, mai bună sau mai puțin fiica acestuia de numai șapte ani, Ana, rămânea bună, după talentul fiecăruia. orfană de ambii părinți.

Târgovișteanul Adrian Melicovici s-a decis la Poate că începutul romanului nu este tocmai bine vârsta de 45 de ani să refacă, oarecum, traseul parcurs stăpânit, autorul părând ușor nesigur, cu limbajul de către Badea Cârțan cu peste 100 de ani în urmă. prea artificial ori, mai degrabă jurnalistic, fapt care Această călătorie (putem să-i spunem inițiatică, ține cititorul la oarecare distanță, însă pe măsură ce având în vedere evoluția ulterioară a autorului), povestea avansează, scriitura devine tot mai clară, realizată numai pe jos, a avut loc între 9 octombrie și personajele devin credibile, în cele din urmă reușind 12 decembrie 2012 și este redată în volumul “Pribeag să capete identitate. pe drumul viselor”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013.

Am putea spune că autorul evoluează odată cu povestea sa, împlinindu-se, în cele din urmă, lăsând pe final impresia că scriitorul Adrian Melicovici are mijloacele și puterea interioară de a crește cu fiecare carte și de a devein un nume de luat în seamă în literatura română.

Focul care-l mistuie nu poate fi stins decât prin scris.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

66

cronică

„Cartea pedepsirii„ este a „celor care pot primi poezia în suflet” Dorina Șișu (Irlanda)

Acest volum de poezii este tipărit în 2015, la editura Eurostampa din Timișoara. Este un format reușit și interesant, cu o copertă, hai să-i spun de-a dreptul răcoritoare.

Titlul cărții și dedicația „celor care pot primi poezia în suflet” vine ca o definiție dată de Raul Sebastian Baz în fața începutului, parcă spusă însăși de destin.

De ce „Cartea pedepsirii”? Cuvântul pedepsire nu se regăsește în nicio poezie. Dacă cineva s-ar simți pedepsit, acesta s-ar simți în suflet, dar în toate cele 102 poezii, cuvântul „suflet” se întâlnește o singură dată, în prima poezie din volum, „Intrare”: „Un pas, încă unul... de colţul sufletului îmi atârnă o pară.” …și iată cum trei versuri dezvoltă un val de imaginație și un fel de cuprindere a formelor egală cu a cifrelor. Matematica, poate fără voie, se simte aproape în fiecare vers („un pas”, „o pară”, „colțul sufletului”) așezând într-o ecuație, o idee măsurată. Nu știu ce a gândit autorul, dar eu văd o greutate care stă să rupă o parte din sine cu o mireasmă coaptă a fructului dulce. Totuși intrarea e o scăpare într-o rupere: „ Plângeri şi foşnete, adieri, tropote mărunte de inorogi, brânduşe cu cozile albite” Rupere pe care o face calculat la fiecare poezie. Pune cuvântului un preț stabilit de autor împreună cu factori de care se atinge surprinzător; mă refer direct la poeziile „Chip”, „Duh”, „Forma femeii”. Explică și complică, de fapt e un radical sub acoperișul căruia, poetul șoptește țipând acut formelor lirice să-i cuprindă forma interioară. Da, el se folosește de calm pentru a descrie furtuna, în „Duh” de exemplu: „M-am aşezat în tăcere pe covor, mi-am prins tâmplele în palme şi am stat.” dar și în poezia „O scufundare”: „Acolo, prietene, la pământ să ne-ntindem cuminţi, izvoarele ierbii cum cântă să le ascultăm, liniştitoare pe-obraji să simţim respiraţii fierbinţi şi-n uterul cald al pădurii să ne scufundăm.”

Pentru că nevoia de calm are același gust cu nevoia de evadare, de stagnare a liniștii într-o răscoală interioară, dar totuși expusă periculos de melancolic, așa cum o face în „Terorist” „Vreau să fiu terorist unul de treabă, cumsecade, care n-a omorât în viaţa lui nici măcar un fluture.

Vreau să fiu teroristul de tip nou, care nu ştie cum se mânuieşte o armă ori cum se pune o cagulă, Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

67

cronică de Dorina Șișu care scrie poezii de dragoste şi se sperie când în spatele lui trosneşte vechiul scrin.”

Baz este un autor care nu sare peste praguri înalte. Este cumpătat și revoltător de dibaci în a nu se întrece cu extremele. Nu simt, la acest autor, în felul cum a mânuit versul în volumul său „Cartea pedepsirii” decât o căutare a liniștii. Probabil că de aceea o numește pedepsire. Liniștea e un scop, de fapt o dorință, că abia apuci să te bucuri de ea și cazi totuși răpus de fugă. În tot volumul, cuvântul „moarte„ se găsește de două ori: în poezia „A te opri”: „nu e obligatoriu să le răspunzi doar priveşte-i şi ia aminte moartea nu are coasă ea vine mereu împingând un cărucior de copil.” ...și în poezia „Jeluire”: „iertaţi-mă dar tocmai adormisem şi visam că moartea este puţin altfel decât o ştim noi". …nu folosește cuvântul „iubire” niciodată, iar „dragoste” este folosit o singură dată în poezia, abia mai sus menționată, „Terorist”.

Poezia care împlinește această carte și în fapt acest titlu, este, cred eu, „Carne străină” unde frângerea sufletului, trimite înspre Dumnezeu, durerea preschimbării lui în poezie.

Toate poeziile din acest volum, volum care a fost distins cu premiul Revistei Itaca pentru Cartea anului 2015, la secțiunea poezie, sunt culese în cerneala dezamăgirii, însă poartă o linie directă și precisă în dreptul lirismului.

Dorina Șișu detaliu după Leonardo da Vinci

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

68

prezentare carte Blackjack

Blackjack Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Anul acesta, pe lângă obișnuitele proiecte (revista Itaca, Pergrinări, concurs ajuns la cea de-a VIII-a ediție, Distincțiile revistei Itaca, în 2016 încercând deja a doua ediție), Centrul de promovare Itaca – Dublin vine cu un proiect îndrăzneț, publicarea unui volum bilingv (româno-englez) de poezie irlandeză contemporană. Zic îndrăzneț pentru că nu e simplu să realizezi un proiect de așa anvergură fără să dispui de niciun fel de finanțare și totuși el s-a realizat. Cum? Cu o îndrăzneală foarte aproape de nebunie, poate chiar inconștiență, și cu sprijinul unui cerc de oameni care pun realizările culturale mai presus de interesele materiale.

Aș începe cu cei 20 de poeți irlandezi care au acceptat să participe la realizarea acestui proiect. 10 dintre ei sunt colaboratori ai revistei Itaca, iar ceilalți 10 sunt poeți recomandați de unii dintre primii. Niciunul dintre acești poeți nu primește drepturi de autor, în afara celor două exemplare din volumul tipărit pe care-l oferim fiecăruia dintre ei. Mai mult, au fost de acord cu accesarea gratuită a versiunii online a volumului, precum și distribuirea gratuită a volumelor tipărite.

Iată-i pe cei 20: Afric McGlinchey, Alan Patrick Traynor, Billy Ramssell, Breda Wall Ryan, Christine Murray, Damian Smyth, David Butler, Dean Browne, Edward O’Dwyer, Eileen Sheehan, Eleanor Hooker, Eugene O’Connell, John W. Sexton, Leeane Quinn, Maeve O’Sullivan, Mary O’Donnell, Nessa O’Mahony, Noel Duffy, Paul Casey și Roisin Kelly.

A urmat apoi partea cea mai grea, traducerea. Sigur că este cea mai importantă etapă din tot ceea ce înseamnă apariția unui astfel de volum, dar iarăși am găsit oameni care să ne sprijine, fără a cere nimic în schimb. Evident, fiecare dintre traducători va primi un exemplar din volumul tipărit, alături de sincera noastră prețuire.

Traducătorii care au făcut să existe acest volum sunt: Elena Daniela Radu (8 poeți traduși), dr. Isabel Lazăr (7 poeți traduși), Margento (Chris Tănăsescu) (1 poet tradus), Maria Chibacu (1 poet tradus), Mădălina Dăncuș (1 poet tradus), Oana Lungu (1 poet tradus) și Mihaela Ioniță (1 poet tradus).

Trebuie să vorbim și despre editură, pentru că un așa produs cultural trebuie să se bucure de susținerea și promovarea unui nume recunoscut și cum altfel s-ar putea face dacă nu cu sprijinul scriitorului Ștefan Doru Dăncuș și al Editurii Singur?

Costurile tiparului s-au realizat cu sprijinul Organizației PNL Irlanda, prin intermediul președintelui său, Teo Ciuta, căruia îi mulțumim pentru susținerea dezinteresată.

Lansarea acestui volum va avea loc la Dublin, pe data de 16 iulie 2016, în prezența autorilor.

Sperăm din inimă să fie bine primit de către iubitorii de poezie din România, pentru că irlandezii au tradiție în poezie, iar cei contemporani nu sunt cu nimic mai prejos decât predecesorii lor. Veți vedea citind volumul Blackjack.

De ce Blackjack? Pentru că cel de-al 21-lea poți fi tu, cititorule, sau, deasemenea, oricare alt poet irlandez.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

69

Concursul Peregrinări, ediția a VIII-a, poezie Și de această dată Concursul Peregrinări s-a bucurat de sprijinul unui juriu format din adevărați oameni de cultură. Aceștia au fost: Alexandru Cistelecan (România), Florin Iaru (România), Balazs F. Attila (Slovacia), Ioan Potolea (România), Dorina Brândușa Landen (Suedia), Dorina Șișu (Irlanda) și Emanuel Pope (Anglia).

La această ediție au participat 115 autori, între care juriul a remarcat un număr de 36 de poezii, dintre care 18 au primit cel puțin două notări din partea juriului.

Cuvintele domnului Ion Potolea exprimă, în mare parte, modul în care au fost evaluate poeziile participante la concurs: “Criteriile mele au fost: originalitatea stilului, profunzimea mesajului, intensitatea și densitatea imaginilor, bogăția limbajului. La prima jurizare am constatat că șapte texte alese de mine s-au regăsit în finală.

Vă mulțumesc pentru încrederea acordată și doresc premianților mult success! Sper ca unul dintre premianții PEREGRINĂRI să ia Premiul Nobel. Așadar, dumneavoastră nobililor organizatori, vă doresc... cât mai multe ediții!

Cu mare prețuire, Ion Potolea” – membru al juriului

Locul I - Dan Negară (Orhei, Republica Moldova) beirut 43 te-am visat ca pe un duh cald deasupră-mi o căldare de apă rece peste un trunchi aproape uscat degete uscate mâncând țărână căutând alăuta cu zece coarde erai un fel de a ne întoarce acasă ne-am scos sandalele și am mers prin iarbă prin nisip prin capuri ridicate spre iad două caravane de lucruri inutile și îndrăgite lângă oamenii îngenuncheați în lumină sărutând caldarâmul și râzând în tavernele afumate în orașul acoperișurilor roșii treceam pe biciclete prin Piața Martirilor printre aburii de cafea, narghilea și pâine coaptă, miere, ulei de măsline și mentă violonistul bătrân la colț de stradă era frânghia ce ține orașul să nu cadă în prăpastie vorbeam rimând propozițiile strigând din mers cu pantalonii suflecați până la genunchi râdeam arătând fierbințelii brakeții și fricii - tatăl ținând în brațe o inimă cât un copil bărbatul își mângîia obrazul proaspăt ras pe un scaun din lemn cu spetează rotunjită ca pomul vieții pe un perete de moschee curburile corpului căutau prospețimea apei curgeau spre docuri, spre cheiuri să privească cum se apropie corăbii să asculte cum pescarii bătrâni prindeau pești biblici tinerii gălăgioși pe alei știau că nu întotdeauna e gri știau că numele îndrăgostiților se încrustează pe copaci, știau că jazzul... curgeam și noi printre arabescuri șterse de război, graffiti strigând în mii de guri ale unui trup de femeie lovit Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

70

Concursul Peregrinări, ediția a VIII-a, poezie printre casele dreptunghiulare din piatră de nisip dormitând în bougainvillea cu flori de hârtie care dispar ca prietenii vechi în lumi inventate prin piața de vechituri Basta căutând table de șah în zarva plăcută a negustorilor cu fețele moi mi-ai zis că vrei să salvăm lumea iubindu-ne vecinii străzile să rămână înguste casele portocalii - cu uși de lemn albastru și să te poți juca cu câinii vagabonzi în după-amiezi îți ascundeam mâinile aproape bizantine în ale mele de buldozerele care vor veni de obuzele scuipate de cer și ascultam cântecul despre fata desculță de după ferestrele triplu arcuite cu trafouri și acolade cu ochii rozete priveai copii jucând fotbal în stradă cu o cârpă în loc de minge ca o ruină tânjind azi te-am găsit înfășurând cadavre în pânze albe de bumbac

Locul II – Darie Lăzărescu (Brăila)

Inima Mai întâi te gândești la ea ca la femeia cu care tocmai ai făcut dragoste.

La care cel mai adesea nu te mai gândești deloc după. Apoi crezi că e fetița vecinului care îți bate la ușă pentru că i s-au terminat chibriturile.

Citisem povestea cândva, știam că va muri de frig. Nu-i deschizi și ea bate în continuare. Mușchiul acela obscur denumit generic inimă.

N-ai inimă, comentează vânzătorul de reviste deocheate. Ori, mai bine zis, ai avut cândva un rudiment care astăzi se tot subțiază precum lumina prin lucarna casei. Se rarefiază în toate cele patru încăperi până ce se preschimbă într-o apă neagră-neagră.

Până când mușcata din fereastră abia mai pâlpâie și Dumnezeu găsește momentul potrivit să-ți facă o poză vintage cu ochii tăi albi de la-nceputul secolului trecut. Click! și gata: adormi și dormi și nu te mai trezești.

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

71

Concursul Peregrinări, ediția a VIII-a, poezie

Locul III – Ioana Cătălina Diaconescu (Moroeni, Dâmbovița)

dulăpioarele erau răspândite prin toată clădirea & nu mă puteam gândi decât la ele când așteptam ca morfina să-și facă efectul de fiecare dată când legau paturile de fier de spinările noastre le purtam mândri printre băncile rupte de la cantină de parcă ne-am fi recăpătat echilibrul atunci când toată mizeria corpurilor noastre și-a julit genunchii pe podeaua de teracotă dintr-o biserică neoprotestantă acum îmi spăl părul într-o cristelniță ruginită & tu mă săpunești pe restul corpului lent și caraghios am impresia că ții morțiș să fii cearcănul din jurul însingurării mele să te asiguri că n-o să mi se scurgă pe toată fața când mă vei clăti înainte să răsară soarele toți pacienții se duceau să urineze în restul timpului îi auzeam cotrobăind prin dulăpioare ca niște păcătoși care îl căutau pe dumnezeu mergând din spovedanie în spovedanie eu nu mă puteam mișca în sfârșit sunt singură îmi spuneam înainte să-mi lovesc fruntea de găurile din perete dulăpioarele erau răspândite prin toată clădirea dar nu mai aveam puterea să mă gândesc la ele când m-am trezit pluteam aproape de tavan și-mi era frică să mă târăsc ca nu cumva patul să se arcuiască tuburile prin care suflau asistentele atunci când voiau să mă curețe de praf șuierau noaptea așa că leam ros și m-au externat ca să mă pedepsească nu o să mă sinucid niciodată nu o să mă sinucid niciodată nu o să mă sinucid niciodată

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

72

invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare „Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există, însă, posibilitatea de a se comanda revista, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”.

Cu speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: editurasingur@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

73

galeria autorilor

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016

74

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin www.itaca.ie http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Partener Grup Media Singur

Itaca Anul IV / nr. 14 aprilie, mai, iunie 2016