Itaca nr 17, anul V- ianuarie, februarie, martie 2017

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: Ana Golici (SUA) Adresa redacției: Centrul de promovare „Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul V Nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

4

sumar

Editorial: Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Pag. 5

Daniel Onaca (Suedia) – Proză

Pag. 6

Luminița Adela Rachi (SUA) – Poezie

Pag. 12

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Articol

Pag. 15

Sorin Anca (Germania) – Poezie

Pag. 22

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 25

Elvira Popazu Seffer (Israel) – Proză

Pag. 28

Irish poet guest: Eleanor Hooker (Irlanda)

Pag. 30

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 32

Loredana Vițelaru (Austria) - Poezie

Pag. 35

Adrian Grauenfels (Israel) – Articol

Pag. 36

Monica Ioana Gugura (Anglia) – Poezie

Pag. 38

Emanuel Stoica (Suedia) – Proză

Pag. 39

Anca Elena Balan (Italia) – Poezie

Pag. 41

Em Sava (Canada) – Proză

Pag. 42

Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie

Pag. 43

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Articol

Pag. 46

English corner: Diana Horvat (SUA)

Pag. 49

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 52

Em Sava (Canada) – Poezie

Pag. 55

Maria Frandoș (Anglia) - Proză

Pag. 56

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 58

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 58

Cristache Gheorghiu (Grecia) – Articol

Pag. 59

Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie

Pag. 61

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie

Pag. 62

Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie

Pag. 64

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză

Pag. 65

Distincțiile revistei Itaca

Pag. 67

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 82

Cărțile Distincțiilor Itaca la poezie și proză pe 2016

Pag. 83

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

5

editorial

Șederea pe marginea drumului Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Cea mai ingrată poziție a unei persoane care se îndeletnicește cu actul de cultură este aceea de a se regăsi între membrii unui juriu. Cum nu există meserie de jurat literar și nici dintre criticii literari nu e tocmai lesne de ales, majoritatea fiind și creatori, este firesc ca juriul unui concurs să fie alcătuit din oameni de cultură, oameni care, dincolo de lumea obișnuită, și-au creat o lume proprie, a cărților scrise și, mai cu seamă, a celor citite.

Ziceam că această poziție, aceea de membru al unui juriu, nu este deloc comodă, dacă îți iei rolul în serios și vrei, într-adevăr, să evaluezi corect și în limitele experienței și a propriilor repere create de-a lungul anilor, pentru că nu are cum să nu intervină factorul subiectiv, și poate că este firesc să fie așa, pentru că astfel avem o imagine mai bună a impactului creației cu mediul literar căreia îi este adresată. Evident că sunt luate în calcul reperele de bază ale creației, începând cu exprimarea corect gramaticală și continuând cu îndemânarea de a realiza un limbaj coerent și un mesaj care să treacă dincolo de privirea cititorului, însă, după toate acestea, tot percepția fiecăruia dintre membrii juriului stabilește ierarhiile, iar aceasta, cu siguranță, se va face subiectiv. Putem spune că niciodată nu vor coincide părerile celor care numai citesc cu acelea ale cititorilor care și scriu, iar acest lucru este firesc. De aceea se aleg în jurii oameni care se îndeletnicesc cu actul creativ. Rămâne ca fiecare dintre ei să reușească detașarea de propria concepție a creației și să identifice reușitele unui alt creator. Cred că fiecare dintre cei aleși să facă parte dintr-un juriu își dorește să descopere un text sau un autor care să justifice timpul și concentrarea investită, însă nu întotdeauna se și întâmplă să apară astfel de bucurii. Și atunci ce facem? Anulăm complet întregul demers literar sau încercăm să stabilim care dintre acele texte sau volume se detașează față de celelalte competitoare? Pentru că asta înseamnă concursurile literare, ca oricare alt concurs, de fapt. Stabilirea, în proporție de 90% pe baze tehnice, a celor mai buni competitori. Dacă, din totalul creațiilor, ai un oarecare procent de finaliști, mai departe va decide procentul acela de 10% care va fi câștigătorul, iar de acolo, da, putem vorbi de subiectivism.

Este, așadar, ingrată această poziție de membru al unui juriu? Cu siguranță da, atunci când chiar vrei să te achiți de sarcina primită (acceptată) și să o faci onest și cu deplină seriozitate.

Altminteri, mai degrabă bei o bere și stai pe marginea drumului, aruncând cu pietre înspre aceia care și-au propus să ajungă undeva, iar drumul lor s-a nimerit să treacă prin fața ta.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

6

proză

Legenda lui Orvar Odd, rebelul rătăcitor Daniel Onaca (Suedia)

„Prelucrare după o veche legendă scandinavă” Pe insula Rafnista, în largul coastelor normanzilor, trăia odată un om bogat pe nume Grim.

Soția sa îi născuse un prunc, pe care l-au botezat potrivit obiceiului vikingilor, și i-au pus numele Odd. Copilul a fost dat în grija unui vasal, pe nume Ingjald, ce locuia pe o altă insulă ce se numea Berurjoder. Acesta l-a crescut laolaltă cu propriul său fiu, Osmund. Odd s-a făcut, cu vremea, un tânăr deosebit de îndrăzneț. Curajos era și Osmund, dar nu chiar pe măsura lui Odd. Cei doi tineri s-au făcut frați de cruce. În fiecare zi se întreceau la înot, la mânuirea sabiei ori la călărit. Ingjald, care a călătorit mult la viața lui, i-a învățat pe băieți să vorbească limbi străine. Curând s-au strâns pe lângă Odd și alți tineri, dornici să-și măsoare puterile la întreceri. Disciplina favorită a lui Odd era trasul la țintă. De arcul și tolba sa cu săgeți nu se despărțea niciodată. Zeilor străbuni însă nu le aducea sacrificii; spunea că este sub demnitatea lui să se închine la obiecte din lemn. "Mă bizui doar pe puterea mea", obișnuia el să spună. Osmund ia urmat exemplul, deși tatăl său era mare închinător la idoli.

1. Prevestirile ghicitoarei Pe vremea aceea mai trăia în țara fiordurilor și o ghicitoare vestită. Heide era numele ei. Bătrâna femeie umbla de la o moșie la alta și peste tot era primită cu mare cinste. Într-o seară târzie, ghicitoarea poposi și la gospodăria lui Ingjald. Gazda a condus-o pe femeie în sala de oaspeți, unde fusese pusă o masă bogată. În dimineața următoare, s-au adunat în sala cea mare toți oamenii de la moșie, să li se prezică viitorul.

Numai tânărul Odd refuzase să vină. Ceremonia a început fără el. Rând pe rând, cei adunați se ridicau de la locul lor și mergeau în fața femeii, care le spunea ce soartă îi așteaptă. Primul care a vrut s-o afle a fost chiar Ingjald. Lui i s-a promis o viață lungă și bătrânețe tihnită. Lui Osmund ghicitoarea i-a spus că va face călătorii lungi și că viața lui va fi scurtă, dar gloriosă. În mijlocul ritualului, bătrâna se opri brusc, văzând o mișcare în spatele unei piei de animal, atârnate într-un colț.

- Cine-i acolo? se răsti Heide.

- Unul care nu vrea să audă vrăjelile tale, veni răspunsul.

Cel ascuns acolo nu era altul decât tânărul Odd. Acesta i-a arătat bătrânei o bâtă, zicându-i: - Dacă nu te oprești, vin la tine și-ți astup gura cu asta.

- De amenințarea ta nu mi-e frică, ia răspuns Heide, iar viitorul tău îl voi dezvălui aici și acum, să-l afle toți. Vei trăi o sută de ierni și vei străbate lumea în lung și-n lat, dar, oricât de departe vei umbla, viața ta se va sfârși tot pe această moșie. În grajdul de aici se află un cal numit Faxe. Un șarpe se va strecura afară din capul lui și te va mușca de picior atât de rău încât îți va aduce moartea.

- Ființă blestemată! a exclamat Orvar Odd, și a lovit-o cu bățul în cap.

Supărată de fapta tânărului, baba a părăsit moșia în grabă. Să o îmbuneze, Ingjald a copleșit-o cu daruri. Între timp, Odd și Osmund s-au dus la grajd, lau scos afară pe Faxe și l-au dus la o colină din

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

7

proză de Daniel Onaca apropiere. Acolo, au săpat o groapă adâncă, au ucis bietul animal după care l-au aruncat înăuntru și au umplut groapa cu pietre. "Facăse voia demonilor de-acum!", a spus Odd mai mult pentru sine însuși.

Nu multă vreme după această întâmplare, Odd s-a dus la tutorele său și i-a spus că vrea o corabie, să înceapă și el să facă incursiuni pe mare. Ingjald i-a dat una mare, echipată cu douăsprezece perechi de vâsle pe fiecare latură. Odd și Osmund au urcat pe puntea ei și au pornit-o spre larg. Mai întâi s-au oprit pe insula Rafnista. Grim, tatăl lui Odd, l-a primit cu bucurie. Fratele său mai mic, Gudmundsson și nepotul lor, Sigurd, au cerut să se alăture și ei expediției, cu proprile lor corăbii. Bătrânul Grim și-a dat încuviințarea, dar, înainte să plece, l-a luat pe Odd deoparte și i-a

dăruit niște bețe lungi, învelite în folie de aur.

Erau trei săgeți care aparținuseră cândva regelui Guse. Măiestria lor era aceea că, după ce loveau ținta, reveneau la cel care le slobozise și se așezau singure pe coarda arcului. Odd a mulțumit tatălui său pentru acel dar de preț, apoi și-a luat rămas bun și le-a poruncit oamenilor să ridice ancora.

Corăbiile vikingilor au luat-o spre nord. Ajunși acolo, au zărit pe țărm câteva gospodării. Oamenii lui Gudmund și Sigurd au coborât de pe corăbii, la jefuit. Norocul a fost de partea lor, fiindcă bărbații nu erau acasă.

Femeile țipau și se jeleau amarnic când vedeau cum normanzii le răpeau lucrurile din locuințe. Bărbații de pe corabia lui Odd au vrut și ei să participe la jaf, dar Odd i-a oprit, zicându-le că jecmănirea unor femei lipsite de apărare nu era o faptă glorioasă.

2. Expediția lui Odd în Bjarmalanda După această ispravă, Odd, Gudmund și Sigurd au navigat spr e Bjarmanlanda, apoi și-au continuat drumul, urcând pe apa râului Vina. Când cei din partea locului au aflat că țara le-a fost călcată de străini, s-au adunat în număr mare pe mal. S-au pus să negocieze cu vikingii și au convenit ca, timp de o lună, să păstreze pace și să facă schimburi de mărfuri. Din interiorul țării au sosit atunci negustori cu tot felul de mărfuri din piele, pentru care au primit plată cinstită. În noaptea expirării armistițiului Odd și Osmund a u vâslit spre mal ca să spioneze. Ajunși pe uscat, au luat-o prin pădure și, urmând o cărare, au descoperit o locuință arătoasă. Înăuntru era lumină. Cei doi s-au apropiat prudent și au văzut acolo oameni adunați la chef. Vorbele lor nu le înțelegeau, dar au ghicit că omul care le turna de băut mesenilor era de alt neam decât aceia.

Osmund nădăjduia că limba aceluia o putea înțelege. Norvegul s-a strecurat așadar înăuntru, cu aerul că era unul dintre oaspeți, ieșit doar să se ușureze, și s-a așezat întrun colț, aproape de ușă. Când paharnicul a venit să-i toarne și lui băutură, Odd l-a înșfăcat de mijloc și s-a repezit cu el afară. Cu prizonierul în cârcă, a luat-o apoi la fugă

înapoi. Nu s-a oprit decât când a ajuns pe țărmul unde era ancorată corabia. Sus pe punte i-a cerut străinului să spună unde își păstrau localnicii bunurile cele mai de preț.

- Nu departe de țărm se află o movilă de pământ, i-a destăinuit omul. În pântecul ei se află mult argint, pentru că bjarmanii se duc și aruncă acolo bani de argint, de fiecare dagă, când se naște ori când moare careva de-ai lor.

Auzind acestea, Odd i-a spus lui Gudmund să-și ia oamenii și să meargă să prăduiască movila ce adăpostea tezaurul, în timp ce el va sta de pază la corăbii. Gudmund și ai lui au coborât pe țărm în căutarea colinei și s-au întors încărcați cu argint. Odd i-a spus atunci că era rândul lui să meargă. Gudmund a rămas de pază și a început să examineze prada tocmai adusă de pe uscat.

Profitând de neatenția lui, prizonierul sări peste bord. Gudmund a zvârlit sulița după el, dar nu la nimerit. Fugarul a înotat până la țărmul întunecat și s-a pierdut în pădure. Între timp, oamenii lui Odd au dat peste colina cu arginți. S-au aruncat cu lăcomie asupra lor, dar Odd i-a sfătuit să nu ia mai mult decât sunt în stare să poarte cu ei fără prea mare greutate. Fiecare a făcut după cum l-a tăiat capul, dar dintr-o dată s-au oprit cu toții ca

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

8

proză de Daniel Onaca trăsniți: fuseseră descoperiți! Bjarmerna aflaser ă de la fugar de întreprinderea lor. Vikingii au luat-o atunci la goană cu prada în spinare, dar Odd le-a spus că, dacă voiau să ajungă teferi la corabie, era mai bine să renunțe la prețioasele lor poveri. Chiar și așa, bjarmerna i-au ajuns din urmă. Nu erau mulți, așa că fugarii s-au oprit

din fugă, s-au întors cu fața spre urmăritori și au început să se bată cu ei. Fiind mult mai pricepuți în meșteșugul folosirii armelor, vikingii i-au dovedit până la urmă. Pe puntea corăbiei s-au întors totuși cu mâinile goale. Toată vara au navigat apoi de-a lungul coastelor. La venirea toamnei s-au întors cu toții la Rafnista, încărcați de prăzi și acoperiți de glorie pentru faptele lor de vitejie.

3. Întâlnirea cu Hjalmar în regatul sveonilor Odd s-a îndreptat apoi spre regatul sveonilor și a tras la mal într-o strâmtoare. Pe malul celălalt se afla flota lui Hjalmar. Acesta era unul din cavalerii de prim rang ai regelui Arne. Sub ascultarea lui avea zece corăbii cu o sută de oameni pe fiecare dintre ele. În fiecare vară, obișnuia să facă expediții de jaf, dar iarna se retrăgea la vatra sa din Uppsala. Acum însă, vrednicul războinic se afla chiar acolo, peste brațul de apă. În dimineața următoare, Odd cu oamenii lui au mers să-l provoace pe Hjalmar la luptă.

Când au ajuns atât de aproape, încât se puteau auzi când strigau unul la altul, Hjalmar i-a întrebat cine erau și care le era căpetenia.

- Orvar Odd e numele meu, a răspuns norvegul, și acum vreau să văd care dintre noi doi e mai tare.

- Eu aș vrea mai bine să ne facem frați de cruce, i-a întors Hjalmar cuvântul.

- Asta poate că nu ar fi rău.

- Atâta doar că noi nu vrem să ascultăm de alte legi decât de ale noastre, a spus iarăși Hjalmar.

- Care sunt acelea?, a întrebat Odd. După o scurtă pauză, Hjalmar grăi astfel: - Nici eu, nici oamenii mei nu bem sânge și nu ne înfruptăm din carne crudă, căci aceasta este hrana lupilor. Nu jefuim negustori și nici agricultori, iar atunci când facem raiduri pe uscat, plătim cu bani toate bunurile luate. Nu atacăm niciodată

femei și nu le răpim ca să ni le facem neveste. Cine încalcă aceste legi, plătește cu viața, oricine ar fi el.

- Sunt bune aceste legi, i-a răspus Odd. Și eu și oamenii mei suntem gata să le urmăm.

După aceasta, Hjalmar și Odd s-au înfrățit și au navigat împreună. La sfârșitul toamnei sau întors în regatul sveonilor, în timp ce Osmund și Gudmund au vâslit înapoi spre Rafnista.

Hjalmar și Odd au fost bine primiți la curtea regelui Arnes, unde au zăbovit peste iarnă. În semn de prietenie, regele i-a dăruit lui Odd trei moșii în ținutul Upplandiei. Avea și o fată suveranul. O chema Ingeborg și era frumoasă tare. Lui Hjalmar îi plăcea de ea atât de mult încât și-ar fi dorit-o de nevastă. Odd a băgat de seamă acest lucru și într-o zi la întrebat pe prietenul său de ce nu-i cere regelui mâna fiicei sale?

- Am făcut asta, i-a răspuns Hjalmar, dar regele nu vrea să-și dea fata unuia care nu e de neam regal.

- Spune-i atunci că, dacă nu ți-o dă de nevastă, îl provocăm la luptă!

Nu putem face asta. Arne este suveranul meu, iar eu i-am jurat credință ca vasal.

Așa s-a terminat discuția celor doi prieteni și de atunci nu au mai vorbit despre asta.

4. Odd în Irelandia și pe marea cea mare Odd și oamenii lui au petrecut iarna la Uppsala, dar primăvara următoare s-au îmbarcat din nou și au plecat pe mare. Șaizeci de nave cuprindea flota lor. Au acostat pe coasta irilor și s-au ales cu multă pradă de acolo. Localnicii au fugit din calea lor, ascunzându-se prin păduri. Într-o zi, pe când Odd și Osmund jefuiau liniștiți, Osmund fu lovit în piept de o săgeată a dușmanului. Bravul viking muri pe loc. Odd fu copleșit de durere la moartea prietenului său din copilărie. Într-o altă Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

9

proză de Daniel Onaca zi, rătăcind de unul singur prin pădure, norvegul descoperi, printre copaci și tufișuri, ușa unui bordei. A deschis ușa, smucind-o, și a intrat. Înăuntru se aflau șapte femei tinere, care de care mai arătoasă. Una dintre ele însă le întrecea pe toate celelalte. Odd a prins-o de mână, vrând să o ia cu el.

- Care e numele tău? a întrebat-o, în timp ce încerca să o tragă afară din bordei. În vara anului următor Odd a revenit la - Oiver, scânci fata. Acum dă-mi drumul! țărmul Irelandiei. La împlinirea sorocului, s-a Dacă mă lași în pace, promit să-ți fac o cămașă. dus iarăși în pădurea știută și a căutat - O cămașă!? făcu vikingul. Cămăși locul unde o întâlnise pe Oiver cu o vară în am destule. Ba încă am de dat și la alții. urmă. Când apăru, fata i-a spus: - Cămașă ca a mea nu ai mai văzut tu, i-a - Lucrul l-a cămașă n-a fost o treabă ușoară. răspuns Oiver. Află că straiul de care-ți vorbesc A cerut mult timp, dar veșmântul e gata acum. e făcut din cea mai fină mătase și e brodat cu fir Iată-l aici! Ia-l și îmbracă-te cu el! de aur. Pe deasupra e și fermecat.

Odd trase cămașa de mătase peste haina - Ia s-aud! zise Odd, slăbind strânsoarea în lui aspră de viking și văzu că i se potrivea bine. care o ținuse pe fată. Ce vrăji poate face straiul - Are toate însușirile despre care mi-ai tău? vorbit? întrebă el, oarecum neîncrezător.

- Cămașa asta apără de frig, și pe uscat și pe - Negreșit, a întărit Oiver. mare. Cel care o îmbracă nu obosește când - L-ai lucrat singură? înoată și nici flăcările focului nu-l ating.

Oiver i-a răspuns astfel: Foamea nu-l chinuie, iar fierul armelor nu- A fost lucrat în șapte ținuturi diferite: Firul i fac niciun rău, pentru că această cămașă țesăturii a fost tors în Wessex, pânza a fost îl ferește de toate primejdiile. Cel care... țesută de o prințesă din Dyfed și vopsită de - Când pot avea straiul ăsta nemaiauzit? o fecioarele din Mercia. Una din mâneci a fost întrerupse Odd. făcută în Northumbria, cealaltă în ținutul Strath, - Vara viitoare e gata, i-a răspuns fata. însăilarea a fost tocmită în principatul Clota, iar - Sună bine. croiala am făcut-o chiar eu, aici în Irelandia.

Glasul vikingului se mai îmblânzise, dar pe Acum să o porți sănătos! urmă adăugă (și vocea lui sună iarăși aspru): Odd mulțumi pentru urare și se întoarse la - Te previn că, dacă nu îți corabie. Cu el însă, avea nu numai țolul cel ții cuvântul, pedeapsa mea va fi cruntă. Vai și minunat, ci și mândrețea de fată, care iamar va fi de neamul tău. l dăruise. Au băut amândoi pocalul de nuntire, Cu aceste cuvinte, Odd ieși din bordei. S-a acolo pe punte și, din acea clipă, Oiver i-a întors la locul unde erau ancorate corăbiile devenit soață credincioasă. vikingilor și, spre surprinderea tuturor, porunci ca ancorele să fie ridicate.

5. Orvar Odd în Sicilia, Levant și Hunnaland Au trecut trei ierni de la această minunată întâmplare. Între timp, Oiver a născut o fetiță, pe care cei doi au botezat-o Ragnhild. Odd s-a bucurat mult la nașterea odorului, dar pe urmă a făcut cunoscut tuturor că voia să pornească iar în expediție. De-ar fi fost numai asta, dar mai voia să ia și copila cu el. Cum era de așteptat, Oiver s-a opus din răsputeri. Cei doi s-au ciorovăit multă vreme. În cele din urmă Hjalmar l-a convins pe prietenul său că locul plodului era lângă mama sa, iar Odd se dădu bătut.

Odată ieșit în larg, norvegul a cutreierat mările în lung și-n lat. Iernile și le petrecea de multe ori la curtea vechiului său prieten, regele sveonilor, Arne. Într-o vară s-a oprit pe Gotland, insula cea mare din marea Baltică, în altă vară s-a oprit la Constantinopol, vestita cetate, numită Miklagord, pe limba vikingilor. Într-o iarnă, însoțit de Gudmund și Sigurd, a poposit pe țărmurile blânde ale Siciliei. Era acolo o mânăstire, unde slujea egumenul Hugo - un călugăr foarte pios. De îndată ce acesta auzi că păgânii au acostat la țărmurile insulei, s-a dus să-i întâmpine. A vorbit cu Odd vreme Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

10

proză de Daniel Onaca îndelungată. Ce și-au spus unul altuia, a rămas între ei. Urmarea a fost însă că Odd și oamenii lui sau abținut de la prădăciuni, iar starețul l-a invitat să viziteze biserica. I-a vorbit acolo despre bunătatea lui Dumnezeu, iar norvegului i-a plăcut să asculte frumoasele cântări dinăuntru și dangătele de clopot. Într-o zi, starețul l-a întrebat dacă nu ar fi vrut să fie botezat, dar vikingul a răspuns că încă nu era pregătit pentru așa ceva.

Toată iarna a navigat Orvar Odd printre insulele grecești și a câștigat multe înfruntări, acoperinduse de glorie. Până la urmă s-a întors în Sicilia, unde a fost botezat împreună cu toți oamenii săi. Următoarea sa țintă a fost Jorsala, o țară aflată pe țărmul de răsărit al Mării celei Mari.

Pe drum într-acolo, corabia i s-a scufundat, dar el a reușit să se salveze. S-a scăldat în apa sfințită a Iordanului, de unde s-a întors pe jos, singur și sărac. Se vede treaba că veșmântul primit de la Oiver nu l-a ferit și de sărăcie. Singurul avut care îi mai rămăsese erau arcul și tolba cu săgeți. Și în țara hunilor a poposit neobositul călător. Era într-o iarnă. Regele care domnea acolo se numea Herraud. Cavalerii săi cei mai de seamă erau Sjolf și Sigurd, iar sfătuitor, Harrek - un curtean cu înfățișare distinsă. Norvegul a fost bine primt de regele hunilor. A fost poftit să ia loc la masă, alături de ceilalți curteni de vază, printre care se afla și Silkesiv, fiica regelui. Au ospătat cu toții, au băut, au povestit și s-au veselit cu jocuri și cântece. Cât o fi fost el de creștin, Orvar Odd nu a pierdut gustul chefurilor păgâne.

6. Orvar Odd și regele Alf Spre sfârșitul iernii, Harrek ia vorbit lui Odd astfel: - Cinstite oaspete, poate că e bine să știi că regatul nostru se învecinează cu ținutul numit Beam. Domnul acelui ținut, principele Alf, este vasal regelui nostru, dar, cu toate acestea, nu binevoiește să plătească tributul anual cuvenit. El, regina lui, Gyda, și fiul lor, Vidgrep, sunt, toți trei, pricepuți în știința vrăjitoriei. Fiecare dintre ei poate lua înfățișări de animale, ba se pot face chiar și nevăzuți dacă vor. Eu am aflat, a continuat Harrek, că regele Herraud este dispus să dea pe fiica lui de soție celui care izbutește să-l aducă pe regele Alf la ascultare.

De cum auzi aceasta, Odd se puse în fruntea războinicilor din regat și se năpusti asupra ținutului unde stăpânea principele rebel. Aflând de invazie, Alf a adunat și el oastea și sa pregătit de luptă. Înfruntarea dintre cele două oștiri a fost aprigă. De la o vreme, Odd se miră că pe Alf și soața lui nu-i putea zări niciunde în rândurile armiei dușmane. Pe lângă asta, ostașii săi, care deși luptau vitejește, cădeau la pământ cu nemiluita. Sorții bătăliei păreau să încline de partea dușmanului.

Printre oamenii lui Odd se afla și unul, Hake, care se spunea că era clarvăzător; putea, adică, vedea lucrurile ascunse. Odd l-a întrebat cum se face că vitejii

de sub comanda sa cădeau ca secerați fără ca nimeni să-i lovească?

- Nu-i vezi pe Alf și Gyda? l-a întrebat Hake. Și fiul lor, Vidgrep, este acolo.

- Nu văd pe niciunul dintre ei, s-a mirat Odd. - Atunci uită-te pe sub brațul meu, la îndemnat Hake.

Norvegul făcu așa cum fu sfătuit și atunci o văzu pe Gyda mânuind un bici în mijlocul războinicilor lui. Unde lovea cu el, aceia cădeau cu grămada. Ceilalți doi loveau și ei năprasnic. Înfuriat la culme, Odd dădu să se repeadă asupra celor trei, dar, cum se desprinse de lângă Hake, n-a mai văzut nimic. Reveni atunci lână el și-i spuse: - Ferește-mă cu scutul tău, în timp ce eu îmi pregătesc săgețile!

Odd a scos din tolbă una din săgețile primite de la tatăl său. A pus-o pe coardă, a încordat arcul și a slobozit-o spre Gyda.

Săgeata i-a străpuns coiful, apoi a s-a întors și sa așezat din nou pe coarda arcului. Odd a dat drumul și celorlalte două săgeți. Cea de-a doua și-a greșit ținta, dar a treia, a nimerit-o pe Gyda drept în inimă. Vrăjitoarea căzu la pământ fără suflare. Aceeași soartă o avu și Vidgrep, fiul ei, dar Alf reuși să scape, ascuns fiind de întunericul nopții. Fugarul sa adăpostit în spatele zidurilor de la fortăreața sa din munți.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

11

proză de Daniel Onaca În dimineața următoare, Odd a ajuns și el la adăpostul lui Alf. L-a asediat, a pătruns înăuntru și l-a urmărit pe rege până în sala tronului. Alf s-a apărat cu curaj, lovindu-l pe Odd de multe ori cu tăișul sabiei sale, dar cămașa de mătase, dăruită cândva de Oiver, l-a ferit pe viking de toate loviturile. Până la urmă Odd a înșfăcat o măciucă uriașă din lemn de stejar și a trântit-o cu putere în capul lui Alf.

Măciuca i-a zdrobit coiful, iar voievodul se prăbuși la pământ. Acesta fu semnul că rezistența celorlalți nu mai avea rost.

Orvar Odd a revenit în țara hunilor unde s-a celebrat nunta sa cu frumoasa Silkessiv. La scurt timp după aceasta, regele Herraud a murit și o imensă movilă de pietre fu ridicată peste el, întru aducere aminte. Cârma regatului fu preluată de Odd, care a trăit mulți ani cu soția sa. Împreună au avut mulți copii, fii și fiice.

7. Adeverirea vorbelor ghicitoarei Când Orvar Odd ajunse la vârsta celor venerabili, începu să tânjească după plaiurile natale. Și-a ținut el dorul ascuns o vreme, dar, într-o bună zi, i-a împărtășit oful și reginei. I-a spus, deci, că voia să călătorească spre coasta normandă, să vadă, pentru ultima oară, plaiurile unde a copilărit. Regina nu l-a putut opri, iar bătrânul Odd se găti de drum. Corabia sa a ajuns la Rafnista fără să întâmpine mari greutăți pe drum. Locul era de nerecunoscut. Tatăl și mama sa muriseră de multă vreme; Ragnhild, fiica lui cu Oiver, s-a mutat în Irelandia și s-a însoțit cu un bărbat vrednic, dar acum erau și ei morți, astfel încât regatul era cârmuit de fiul lor. Când acesta primi de știre că bunicul său a venit în ospeție s-a bucurat mult și a dat un ospăț magnific în cinstea lui.

O lună întreagă a zăbovit Odd pe Rafnista. În cele din urmă s-a pregătit pentru calea de întoarcere spre casă. Velele fură ridicate, dar Odd a spus că ar mai vrea să vadă și moșia fostului său tată adoptiv, pe ostrovul Berujoder. Oamenii lui au acostat deci acolo, iar Odd a coborât singur pe uscat. A rătăcit pe insulă, în lung și-n lat, o lungă bucată de timp. Multe erau schimbate acum. Unde altădată se aflau construcții mândre, acum creșteau bălării, iar din casa unde locuise odinioară nu se mai vedea nici urmă. Lui Odd i-au dat lacrimile. Noroc că nu se afla nimeni în preajma lui să-l vadă.

Cu pasul greu și sufletul amărât, o porni înapoi spre corabia care-l aștepta la țărm. Coborând un delușor, deodată se împiedică de ceva tare. "Ce să fie asta?", se întrebă el, scormonind cu toiagul în pământ. De sub glie ieșiră la iveală niște oase albe. Era scheletul unui cap de cal. Din el se strecură afară un șarpe, care l-a mușcat de picior. Odd nu era omul care să se sinchisească de o asemenea mușcătură. Suferise el răni mult mai grave la viața lui. Ajuns pe corabie însă, rana începu să se umfle, iar tovarășii lui nu erau în stare să-i afle leacul. Odd se simțea din ce în ce mai rău. În cele din urmă, muri chiar din pricina acelei răni, înainte de a mai apuca să ajungă acasă.

Silkessiv a primit cu tristețe vestea morții soțului ei, dar n-a găsit-o nepregătită sufletește. Femeia bănuise că Odd nu se va mai întoarce viu din călătoria sa.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

12 poezie

Luminița Adela Rachi (SUA)

o inevitabilă viață plouă ruginiu singurătatea pitită între coastele nopții se îndoapă cu orele întunericului și cu fel de fel de cuvinte până plesnește fără niciun regret sar peste poemele lui Bukowski despre o eșarfă și-un cadillac verde

** un cadillac verde și luna n-au nimic în comun în afară de faptul că amândouă s-au oprit pe strada mea pentru eclipsa sfertului de secol am lăsat luna să ardă din noapte-am ieșit înspre casă fără nici un gest contemplativ fără frică când deschizi frigiderul nu cauți să înțelegi

ordinea în care au fost aranjate borcanele de muștar ketchup maioneză nu simți teamă în fața farfuriilor nici în fața trecutului doar oboseală luna aprinsă aparține deșertului “de mii de ani inima arde” și-mi spun că și-atât e destul să știu despre ea clapping my hands

** “clap hands, clap hands, till daddy comes home, for daddy has money and mommy has none…” la limita subzistenței copiii beau apă cu zahăr laptele s-a scurs prin pub-urile irlandeze din buzunarele câtorva generații McCourt America a rămas atât de în urmă! o femeie își așteaptă bărbatul își privește copiii flămânzi plânge nu mai cântă refrenul

“anyone can see why I wanted your kiss” destul! povestea ta acum eu? eu? uite… o pasăre neagră îmi stă pe umărul stâng

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

13 poezie de Luminița Adela Rachi

** pe umărul stâng i s-a lipit o frunză de tei prințului de Xanten în timp ce se scălda în sânge de dragon ori poate a fost umărul drept zeița Tetis l-a ținut de călcâiul stâng pe aheu când l-a scufundat în râul infernului bine. Isfendiar atunci! să-l legăm în fața săgeții cu două vârfuri ochii-i sunt neatinși de sângele magic să-l ținem așa până ne vom convinge că în scris se poate orice copilelor le-am povestit numai despre unul dintre eroi ar fi fost mult prea mult să urmăm balaurii vulturii piticii și prințesele răzbunătoare într-o seară în care și cerul părea vulnerabil sub mantia norilor negri neîmblânziți ** neîmblânziți anii fără griji și pașii noștri grăbiți un du-te-vino înspre amfiteatre cafenele săli de cinematograf nu mai știu cum se numea cafeneaua aceea de lângă biblioteca Academiei cu multe oglinzi de jur împrejur și chei ruginite atârnând din pereți studenții de la Conservator se înghesuiau acolo se râdea se fuma se vorbea câteodată se cânta peste umerii mei în timp ce ni se servea cea mai bună cafea turcească la nisip

Ana Golici 2014 shadows I digital print

învață să asculți (îmi zise într-o zi o străină din colțul oglinzii) ehei! era vremea minunilor se povestea cum n-a mai rămas nimic din “luna uscată de-atâta privit” cum timpul nu-și mai cheltuia totul deodată era vremea minunilor se îngăduia inocența apocalipsa nu a-nceput

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

14 poezie de Luminița Adela Rachi

** apocalipsa nu începuse frecventam bucuriile la minut cățărați pe stâlpul speranței sus foarte sus cum am putut renunța? cine servește la masa angoaselor? de dimineața până noaptea târziu

** de dimineața până noaptea târziu creștem poveștile ca pe niște animăluțe de casă un crocodil cu doi dinți un hipopotam singur lei în armură a doua zi pașii micuți știu drumul spre grădina zoologică în față cerul dezvelește lumina în urmă iarba se trezește pietrele se cred vii cuvintele se cred păsări păsările mesagerii zilelor zilele ne scapă de nopți pe frunțile noastre rănile timpului se tot adâncesc

Ana Golici, 2015, algae I digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

15

articol

Alexandru Ciorănescu. Memoria recuperată. Impresii de lectură Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Alejandro Cioranescu, Escritos autobiográficos, Editura Biblioteca Nueva, Madrid, Colecția «Estudios críticos de literatura y de lingüística»; Fundația CajaCanarias, Colecția «Aislados», 2016, 447 pagini. Ediție de Andrés Sánchez Robayna și Lilica Voicu-Brey. Traducere din limba română și franceză și Nota asupra ediției de L. Voicu-Brey. Cu o Prefață de A. Sánchez Robayna.

Arareori avem șansa de a da peste o carte cu mai aprigi ai regimului proaspăt instalat la putere! un conținut atât de dens, care să depună mărturie Unele dintre cele mai mișcătoare pasaje din despre intelectualitatea română din țară și din exil această carte sunt cele dedicate anilor petrecuți la în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, cum Moroeni și la București, cu accent pe pregătirea este cazul acestui volum ce reunește memoriile temeinică, de care a beneficiat la renumitul liceu regretatului Alexandru Ciorănescu, plecat dintre Spiru Haret și la Universitatea din București. noi, aflat în exil la Santa Cruz de Tenerife, în anul Pe măsură ce avansăm cu lectura, realizăm că 1999. avem de-a face nu doar cu un volum foarte mare În buna tradiție a proverbialei modestii de date, ci și cu informație inedită dintr-o caracteristice intelectualilor români, reputatul perioadă despre care s-au publicat, după căderea cărturar ar fi probabil primul care s-ar păzi cu comunismului, multe mărturii, dar a cărei îndârjire de exagerări sau de aprecieri stufoase la imagine este în mod binevenit completată de o adresa persoanei sale. Cu toate acestea, un păcat mărturie de mare ținută intelectuală. Sintetizată și mai mare ar fi ignorarea meritelor sale cu precizia metodologică caracteristică omului de incontestabile și neonorarea unei vieți știință, dar și cu umorul și finețea unui literat ireproșabile, dedicate culturii în forma ei cea mai desăvârșit, dotat cu un spirit de observație ascuțit, pură, fără precupețirea sacrificiului suprem al informația se transformă într-un tablou al unei strămutării departe de cei dragi. generații de oameni de seamă. În ciuda stilului corect, academic, în care sunt Revelația interdependenței dintre acești redactate memoriile prestigiosului profesor intelectuali se produce de la sine, când elementele Ciorănescu, cititorului îi vine greu să păstreze o se încheagă și se-mbină ca un caleidoscop, distanță rigidă față de text. Imposibil să nu te conturând tabloul unei epoci în care personalități implici emoțional când întâlnești pasaje care ale culturii europene și, implicit, române, precum descriu locuri dragi din București, episoade pline Ion Barbu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Emil de vervă din perioada studiilor, descrieri Cioran, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Paul savuroase de profesori cu ticuri amuzante sau de Valéry, André Gide, Paul Éluard, Henri Matisse personalități atinse de aripa geniului, evenimente sau nobilele Doamne Elena Văcărescu și Marta care au schimbat cursul istoriei, răsturnări de Bibescu și multe altele asemenea, se cunosc, se situație care te mută instantaneu din tabăra impulsionează și, uneori, se mai și frânează favorizaților de soartă în cea a dușmanilor celor reciproc.

Citind, avem impresia că participăm la momente cruciale, de parcă cineva ne-ar arunca direct în miezul lor. În plus, dispunem de rarul privilegiu de a-i „observa” pe protagoniști înainte ca ei să afle ce le va rezerva viitorul, înainte ca ei să știe cine va deveni un reper de bază al culturii noastre și cine va rămâne în istorie doar sub formă de notă de subsol. De la acest punct, lectura se transformă într-o inițiere și, în același timp, într-un proces de cicatrizare a unor răni care încă mai brăzdează obrazul României, marcat de comunism.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

16

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Toate aceste revelații adunate de prin diverse publicații sau chiar din manuscrise nepublicate anterior ar fi rămas probabil necunoscute publicului dacă nu s-ar fi produs fericita colaborare între profesorii Andrés Sánchez Robayna și Lilica Voicu-Brey de la Universitățile spaniole din La Laguna și, respectiv, Tarragona, care a scos la iveală această carte cu valențe cumulative.

Distribuit pe două secțiuni distincte – prima profund iubitoare de adevăr și de frumos, conținând amintiri din perioada din România, iar puternic marcată de capriciile vremurilor a doua relatări din exil – cuprinsul are o structură nebuloase. În acea perioadă, clocotul monden al limpede, cu o logică ușor de intuit. Textul expus vieții pariziene și precaritatea mijloacelor în ordine cronologică alternează pasajele care financiare – elementul care, de altfel, a constituit descriu stagiile din viața autorului și capitolele una din puținele constante incomode din cariera care descriu traiectoria sa literară. sa de universitar cu remunerație modestă – Din moment ce autorul nu a reușit să finalizeze accentuează angoasele autorului, lăsând să el însuși această carte, publicând doar prima transpară îndoielile cu privire la sensul întregii parte, Amintiri fără memorie, București, Cartea sale zbateri pe tărâm intelectual. Un citat din Românească, 1995, se cuvine subliniat meritul notițele zilei de 29 iunie 1946 ilustrează perfect celor doi editori, care au dus la capăt proiectul această criză existențială: „Ar trebui să aleg, ar după dispariția lui Alexandru Ciorănescu. trebui să-mi spun că de aici încolo încep să fiu eu.

Rezultatul este cât se poate de armonios și i-ar fi Dar eu sunt cel complex, cel care ar vrea să produs cu siguranță bucurie. surprindă şi să îmbrăţişeze totul. Şi cum două sute Efortul coordonat, de documentare și de ani nu se numără în faţa vastităţii pretenţiilor traducere din limba română și franceză al celor mele, şi cum aceste pretenţii nu vor căpăta altceva doi editori, aduce la lumină o carte de sine decât comuna răsplată, demult am renunţat a mai stătătoare, care nu lasă deloc impresia unei fi un om mare [...]” (p. 357). culegeri de texte independente unele față de Tot în jurnal, 3 iulie 1946, întâlnim singurele altele. Fără doar și poate, avem de-a face cu o confesiuni ceva mai intime, legate de atracția lucrare care nu doar corespunde canoanelor obsesivă pe care autorul se pare că a avut-o în clasice ale redactării și editării în limitele perioada pariziană pentru sexul frumos, dar întrliteraturii de specialitate de nivel universitar, ci le o manieră aproape platonică, estetică: „Femeia depășește, intrând în categoria beletristicii ce este căldarea cu smoală a gândurilor mele, şi nici satisface cele mai înalte exigențe literare. nu ştiu măcar dacă pentru ceilalţi nu e cumva la Viața lui Alexandru Ciorănescu s-a derulat în fel” (p. 358). vremi vrăjmașe, în care intelectualii – ca mai Redactat într-o notă pesimistă, în contrast întotdeauna – au fost sortiți să înoate împotriva surprinzător față de linia echilibrată, ponderată a curentului, fără să aibă altă vină decât aceea că au celorlalte scrieri, jurnalul parizian e ca o încercat să pătrundă înțelesuri pe care alții nici fotografie a unei lumi grăbite și superficiale, în măcar nu le sesizaseră. Cu atât mai mare este care autorul nu se simte deloc în largul său. Va respectul pe care-l trezește maniera sa imparțială, rămâne de altfel singura mărturie scrisă a aproape senină, de a reda momente care trebuie tragediei înstrăinării, pe care Ciorănescu o să fi fost de-a dreptul zguduitoare (războiul, parcurge fără să o menționeze altundeva în perioada legionară, asasinarea lui Nicolae Iorga, scrierile sale cu caracter academic. trecerea puterii în mâinile comuniștilor, În final, se decide să-și pună viața în slujba nedreptățile și abuzurile din mediile universitar și scopurilor spirituale nobile: “Adevărul iubirii, diplomatic, cei 25 de ani de despărțire de cei doi adevărul credinţei, adevărul raţiunii de Stat şi al copii, rămași prizonieri în țară etc.). interesului public sunt axiome care n-au prins Singurele fragmente cu conținut ceva mai niciodată corp, dar care nu sunt mai puţin personal sunt paginile de jurnal din anul 1946, evidente şi necesare”, 25 iulie 1946 (p. 362). care lasă să transpară o personalitate sensibilă, Conștient, de altfel, de faptul că se simte atras mai degrabă de lumea ideilor decât de realitatea sordidă de zi cu zi, Ciorănescu mărturisește la un moment dat: „De altfel trebuie să mărturisesc că eu n-am fost niciodată interesat de actualitate, ceea ce e cu siguranţă o lipsă, dar sunt sigur că unele lipsuri îmi plac. N-am fost niciodată şi nicăieri interesat de situaţia politică, de alegeri, de schimbările de guvern, de activitatea parlamentului.” (p. 240) Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

17

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg E lesne de înțeles, așadar, cât de greu trebuie închisă publicului, îi creează deja o puternică să-i fi fost să se achite de sarcinile de consilier stare de disconfort. La o privire mai atentă putem cultural al Ambasadei Române de la Paris! constata că această închinare profesiei era poate Acestor „stângăcii intenționate” le atribuie și o cale de a face abstracție de evenimentele care eliberarea sa din funcție și trecerea pe indexul se succedau în acea perioadă „într-o Spanie persoanelor indezirabile la București. De fapt, eroică, în care se închideau încetul cu încetul neîndemânarea sa în manevre diplomatice nu e rănile războiului, în căutarea echilibrului pierdut altceva decât reprezentarea unui caracter vertical, într-un moment dificil de izolare donchişotescă, cu valori etice solide, incapabil să se muleze după pe care unii o numeau autarhie, iar alții boicot.” modelul parvenitismului la modă. Ciorănescu a (pag. 408) reușit să transforme ceea ce se dorea a fi pedeapsa Ca profesor universitar, printr-un efort cu exilul într-o decizie conștientă și într-un susținut de adevărat pionierat, Alexandru sacrificiu care a conferit vieții sale un sens mai Ciorănescu învață rapid limba spaniolă, pornind înalt, după cum el însuși citează din Albert practic de la zero și reușește să elimine imensul Camus: „«Numai imbecilii cred că negația e o deficit cultural al studenților, care erau lipsiți abandonare»; este un fel de a alege.” (p. 300) adesea până și de cele mai elementare noțiuni, nu Pe lângă onestitate, o altă trăsătură definitorie numai de franceză, ci și din cultura modernă, de a caracterului său profund și temeinic, este munca pe continent (unii nu văzuseră niciodată un tren asiduă, dovadă stând, începând deja din perioada sau o locomotivă, nici arbori precum bradul sau studiilor și a burselor de care a beneficiat în prunul etc.). Problema era nu doar că nu străinătate, numeroasele lucrări elaborate în urma cunoșteau aceste lucruri, ce era grav era că nu-i unor documentări de anvergură. Se desprinde din deranja faptul de-a nu avea habar. Lipsa de această carte atotprezenta muncă prin bibliotecile interes era o problemă a mediului ambient.

Europei, în special din Italia, Franța și Spania, pe Până la urmă, profesorul reușește să impună care le ocupă în sensul cel mai acaparator cu studiul limbii franceze în programa definitivă, putință, fiind primul care le calcă pragul la orele chiar dacă niciodată nu va dobândi un sprijin la dimineții și ultimul care le părăsește odată cu ora fel de solid cum l-a avut la Universitatea La închiderii.

Laguna limba engleză, de exemplu. Lipsei de Setea de cercetare lingvistică și literară este mijloace financiare îi face față preluând mai atât de puternică încât inofensiva dorință de a citi multe norme didactice, în timp ce soția sa, Lyda, ceva din simplă curiozitate, pentru delectare, i se contribuie cu dârzenie la depășirea impasurilor pare aproape un sacrilegiu: „E un non-sens, o materiale, rotunjind bugetul prin ore particulare pierdere fatală de capacitate; dar de fiecare dată de franceză, din care câștigă de obicei chiar mai îmi găsesc scuze şi justificări, pentru a mă putea bine decât soțul ei. întoarce la vechile manii, care comportă Tristețea provocată la sosirea în Tenerife de frecventarea de texte pentru a scoate din ele ariditatea coastei insulare se relativizează odată pentru mine, dar nu şi pentru condei.” (p. 361) cu descoperirea zonelor cu vegetație abundentă, Odată cu mutarea, în anul 1948, în insula din cealaltă extremă a insulei. Și călătoriile de Tenerife, unde a fost docent al Universității La studii, cu schimburi de experiență și conferințele Laguna timp de treizeci de ani, predând nu doar din Europa, în special de la Paris, contribuie filologie romanică, ci şi franceză, română, permanent la menținerea legăturilor sale multiple italiană, portugheză şi literatură comparată, cu personalitățile culturale ale continentului, pasiunea sa pentru cărți și studiul în biblioteci se mergând până la transformarea treptată a accentuează până la limita dependenței, taciturnului profesor într-un desăvârșit emisar și transformându-l într-un adevărat împătimit al ambasador cultural al patriei sale adoptive, cercetării sistematice. Simpla perspectivă a unor Arhipelagul Canarelor. zile de sărbătoare, în care bilbioteca rămâne Licenţiatul în literatură română şi franceză, născut în România în anul 1911, devine un respectat filolog şi profesor, pionier al studiului literaturii comparate în Spania. Multiplele sale publicaţii în şase limbi, în special monumentala sa bibliografie a literaturii franceze și cronica Le Canarien, bazată pe însemnările din timpul conchistei ale cavalerului francez Bethencourt, îl califică drept umanist şi enciclopedist incontestabil.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

18

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Odată cu trecerea anilor și pe măsura impunerii de la sine a calităților sale excepționale, ca om, profesor și cercetător, Don Alejandro câștigă prietenia și respectul tot mai multor colegi. Sprijinul colegilor universitari nu întârzie să se materializeze, mergând într-atât de departe încât i se acordă un credit de 2000 de dolari, sumă necesară răscumpărării prin plată anticipată către guvernul român a celor doi copii, rămași captivi în România, în grija bunicilor. Din păcate, tentativa eșuează din cauza intervenției guvernelor occidentale, care condamnă această acțiune, pe motiv că ar fi o formă barbară de comerț imoral. Cuplul Ciorănescu nu-și va vedea copiii timp de 25 de ani!

Meritul său major faţă de Spania este acela de Printr-un trist contrast, România și, implicit, a fi primul care a tradus din franceză documentele națiunea din care Ciorănescu se trage și în care sistorice care stau la baza constituirii entităţii a format, tinde, din păcate, să nu-i acorde cunoscute astăzi unanim drept Insulele Canare. importanța pe care o merită. Cu atât mai oportună Ciorănescu a ştiut să mulţumească Insulei este această aducere aminte sub formă de carte cu Tenerife pentru ospitalitatea cu care l-a primit, 447 de pagini dense, în Spania. O carte frumoasă, oferindu-i roadele cercetărilor sale pe teme închegată într-o formă rotundă, care face onoare specifice, care o individualizează, conturându-i editorilor ei, dar și intelectualilor români. portretul în întreaga lume. Scrierile sale au Pentru noi, românii poligloți, care citim în pecetea universalităţii, sunt martorele unei limbi străine și care salutăm mândri orice curiozităţi fără margini, dublate de cunoştinţe manifestare de cultură românească în străinătate, acumulate din atât de multe domenii, încât numai a-l citi pe Ciorănescu în limba spaniolă este o minte enciclopedică, de erudit desăvârşit, putea concomitent prilej de bucurie, dar și de durere, să le cuprindă. neputând să facem abstracție de faptul că Naţiunea care l-a adoptat pe Ciorănescu este autobiografia sa nu s-a publicat decît parțial și în conştientă de valoarea lui. Astăzi există o stradă, limba în care a fost scrisă de fapt, româna. o bibliotecă, echipe de teatru, lucrări de doctorat și multe alte entități care-i poartă oficial numele.

Recenta apariție a acestei excelente ediții de scrieri autobiografice în frumoasa limbă castiliană este încă o dovadă a însemnătății acestui erudit om de cultură, de care și noi, românii, ar trebui să fim cel puțin la fel de mândri. O continuare firească a acestui proiect ar fi editarea cărții în limba română.

Sperăm că acest eveniment se va întâmpla cât mai curând!

Ana Golici, 2017, perfect symmetry in the ... n digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

19

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Tablao

Sala e numai pe trei sferturi plină. Ne aflăm în Altea, localitate de pe litoralului spaniol nonandaluz, un fel de Balcic la Mediterană, care, deși are renume de târg cu spirit boem, nu e neapărat bântuită de morbul flamencoului.

Publicul e altul decât cel obișnuit sub Cupola destul de mică, lucru care, într-un caz fericit, ar Palatului Culturii. Tavanul curbat generos putea contribui la demontarea eventualelor adăpostește astăzi un număr neobișnuit de redus noastre bariere mentale. Mă gândesc aici mai ales de englezi, germani, olandezi și norvegieni. la vecinii noștri de fotoliu, cuplul britanic, care Nimeni nu poartă pantaloni scurți sau șapcă de încruntă deja din sprâncene, contrariat că nu s-a baseball, nici fustă prea scurtă sau sclipici ridicat la timp cortina. Mai iau o pralină și mă exagerat. În afară de noi și de vecinii noștri - abandonez în brațele neprevăzutului, sperând să englezi pe care tot eu i-am convis să vină la ies basma curată după ce am insistat pe lângă ei spectacol - mai nimeni nu e „internațional”. să asiste la acest spectacol.

Firesc, de altfel, fiindcă se știe că, de când e Gong! Lumina se estompează treptat, scena se lumea, popoarele nordice au preferință pentru dezvăluie privirilor noastre. E-nturneric. Pe un muzica cultă. Se pare că asistăm la un spectacol podium sunt dispuse șase scaune goale. Își fac la care spaniolii preferă să rămână mai mult între intrarea, fără grabă, purtând asupra lor ei. instrumentele corespunzătoare, doi chitariști, un În public se vorbește pe ton scăzut castiliana percuționist, un suflător și doi inși fără scop domnească, dar și dialectul valencian local, mai aparent, care mai târziu se vor dovedi vocalic. Pe alocuri e chiar identic cu... limba indispensabili prin vocile lor din surdină și prin română. bătăile sacadate din palme. Cu toții sunt îmbrăcați Fermecătoarea englezoaică din stânga mea, în costum cu sacou clasic, la cămașă albă și fostă dansatoare profesionistă, ne servește cu cravată neagră. Părul îl poartă destul de lung, dar praline fine. Mă-ncearcă o bănuială că poate nu-i îngrijit, dat cu briantină și prins în coadă la spate. va plăcea dialogul coregrafic dintre cei doi Unul are chelie, altul barbă, doi au un început de protagoniști ai întâlnirii, unul vârstnic, burtică. Hm... experimentat, iar celălalt tânăr și viguros. Vom Totul e scufundat în întuneric. Doar scena și vedea. podiumul sunt inundate de o lumină de-un roșu Encuentro - întâlnire - este numele showului aprins, nu foarte puternică, dar care permite la care vom asista. Se profilează ca simplu conturarea umbrelor decorului minimalist. Unul spectacol de flamenco tip tablao, după modelul dintre instrumentiști declamă ceva, mai bine zis celor cu care flamenco și-a început ascensiunea murmură-n barbă un fel de îndemn nu foarte pe scenele modestelor cafenele andaluze acum inteligibil. Dar tonul e suficient pentru a insinua două-trei sute de ani. Și acolo, lipsind artificiile ce vrea să spună. Un fel de: „Hai, băieți, să-i dăm și recuzita, lumea se aduna pur și simplu în jurul drumul!”. unei mâini de interpreți, sorbind prin toții porii Zgârcenia luminii, altoită pe sonorul zdroaba chinului lor existențial. Oare le va reuși minimalist al unor acorduri solitare de chitară, are celor doi soliști performanța de a prinde publicul darul de a desprinde publicul de bagajul în mrejele lor și în seara aceasta? Publicul e mult încărcăturii emoționale cu care a pășit în sală, mai numeros decât într-o cafenea oarecare, iar doar cu câteva minute înainte de a se regăsi în fața așteptările sunt... diverse, dacă e să formulez acestei file scenice, complet despuiate de orice eufemistic. pretenții.

Inspirăm, expirăm, respirăm.

Grație sugestiei fetei de la ghișeul de bilete, Dumnezeu ne acordă o pauză. S-o luăm! distanța dintre dintre fotoliile noastre și scenă e Intră-n scenă primul protagonist. Singur. Nu are un aer afectat, nu se străduiește să pășească elastic, artificial. Se oprește în mijlocul scenei și privește publicul. Nu o face nici ostentativ, nici penetrant, Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

20

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg nu încearcă să creeze niciun fel de tensiune teatrală, cum fac de pildă actorii melodramatici, atunci când vor să domine sala.

Deși știi că ai plătit ca să-l vezi, simți pentru o Artiștii flamenco sunt cocoși țanțoși; vestiții clipă împunsătura obrăzniciei sale, indiferența majos flamencos își acordă reciproc dreptul la înfiptă direct în inima ta: nu-i pasă de tine, are de replică, dar nu renunță cu plăcere la ”textul” lor. dus lupta lui cu sine însuși. Tu nu te poți Nu se dau bătuți nici morți, întrerupându-se considera decât privilegiat dacă te lasă să asiști la mereu, gata la orice oră să mai pună un braț de ea, având sau neavând contract de impresariat vreascuri pe foc. artistic. Fracțiunea de secundă în care lasă să seSolistul-dansator nu mai are de mult nici ntrevadă fiara nestăvilită din sufletul său se stinge sacou, nici cravată. Îmbrăcat în cămașa lui subit, ca o falie care se-nchide ermetic, făcându- imaculată desenează cu picioarele volute te să te-ndoiești de propria ta premoniție subită. elaborate pe podea. Tălpile și călcâiele lui Poate că doar ți s-a părut. Poate că ți-ai imaginat mângâie solul, depănând parcă o poveste plină de doar că acolo, în ochii lui întorși spre înăuntru, s- durere și de revoltă, dar și de tandrețe delicată. Cu ar fi aprins scurt o flacără de nebunie. toate acestea, nu se clatină și nu cade, întins Cu mișcări grațioase, de gazelă îmblânzită, permanent ca un arcuș sub tensiune, susținut de actorul-dansator se rotește pe loc, întorcând lent undeva din cer de o forță nevăzută, care nu-l lasă spatele către public. Apoi le strigă ceva să cadă la pământ. Întreaga sa zbatere nu e nimic compagnionilor instrumentiști. Ei îi răspund pe altceva decât un imn ridicat nevoii de înalt, același ton răstit și-ncep să ciupească din corzi, în puterii de a supraviețui. tonuri haotice, disarmonice. Tălpile dansatorului Broboane de sudoare își fac apariția pe fruntea încep să freamăte imperceptibil, ritmul cu care lui, iar strigătele scandate ale celor din călcâiele lui lovesc podeaua devine din ce în ce acompaniament, care aplaudă ca un metronom mai accelerat și mai sonor. implacabil coordonat la unison și acordat la Rând pe rând, instrumentele își fac intrarea, ritmurile universului, nu fac decât să-i mulându-se unul după altul, înfiripând un dialog prelungească transa până în pragul iminentei din ce în ce mai ordonat. Nota de disarmonie lasă prăbușiri. Și totuși, căderea nu survine. loc alinierii, eu i-aș spune chiar democratice. Aici Ca un cântec care se stinge într-un scrâncet lin, fiecare are dreptul la replică! melodia se încetinește treptat și își atinge Deși lipsite de cuvinte, solourile melodice nemișcarea într-o liniște finală, mormântală, spun multe despre starea interpretului. Unul e definitivă. Publicul, înmărmurit, nu știe dacă s-ar impetuos, altul nehotărât, al treilea romantic, al cuveni să tacă, zdrobit de durere, sau să aplaude patrulea mecanic și așa mai departe. Nu frenetic, impresionat până peste poate. În întotdeauna rezultatul e plăcut. Ca-n viață! Poate mijlocul chinuitoarei suspendări, în care nimeni că unora le place exact ceea ce celorlalți le nu are nici măcar curajul de a respira, intră-n displace. E ca o ceartă în care se suprapun păreri scenă al doilea dansator. contradictorii, ecouri de palme lovite în Cu alură de dandy, vesel și inocent, obraznic contratimp. Nu e nevoie de cuvinte; e clar pentru la extrema celaltă, superficial-seren, solistul mai toată lumea că atunci când palmele bat vârstnic tulbură transa răzvrătirii junelui concomitent avem armonie, iar atunci când se nestăvilit și liniștește spiritele prin apariția sa succed, pedepsindu-se parcă, fără să-și lase una echilibrată. Din doar doi timpi și trei mișcări alteia nici timpul necesar unei trageri de suflet, e sugerează pe poignée de picioare câteva bătăi cazul să ne ferim de furia lor, fiindcă bătaia se egale, la care până și tânărul transpirat, aproape resimte aproape fizic, în inimă. epuizat, se oprește din iureșul agitat și ciulește urechea. Începe „povestea” celuilalt.

Nu știm dacă e vis sau aievea, dar simpla speranță că poate doar-doar mai există o șansă ca-ntreaga zbatere să nu fi fost doar o ardere în zadar, ne dă un nou avânt și dintr-odată respirăm din nou încredere într-un viitor mai bun. Printre lacrimi și zâmbete, interpreții își iau din nou în brațe instrumentele și transpun aceeași temă a deznădejdii într-un registru melodic mai înalt, mai optimist, pozitiv.

Apar apoi fetele, în rochii cu volane ample, în culori aprinse, cu unduiri de șerpoaice, milcânduse ca însăși muzica materializată în fibră fluidă. Grație la superlativ!

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

21

articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Solistul tânăr și cel experimentat își dau replica pe tablaou-ul scenei, învățând unul de la altul și completându-se reciproc. Imposibil să-i mai separi acum unul de celălalt: impetuozitatea tinereții se împletește cu farmecul autosuficient al vârstei adulte, conturând un tablou rotund și unitar: o viață împlinită. Ca o revelație, intuiția valenței maxime a unei vieți neirosite în vane căutări după recompense deșarte transpare din întregul mărăciniș: congruența. Să fii congruent cu tine însuți, independent de opinia majoritară, indiferent la capriciile celorlalți. Fericit!

Pentru că, în fond, despre fericire e vorba în tot ce ne mișcă. În căutarea fericirii e fiecare dintre noi și până și prezența noastră într-o sală de spectacole ca aceasta, înconjurați de „străini”, de-al căror verdict ne era teamă până adineaori, tot un fel de căutare de fericire este.

Titlul de artist îl merită acela care e capabil să ne despoaie de toate acele straturi de inhibiție indusă din exterior, care ne-mpiedică să ne descoperim propria sete nestăvilită de viață, linia melodică, adesea imposibil de interceptat în mijlocul concertului de disarmonii menite să ne distragă atenția. Dacă reușim să percepem cacofonia din jurul nostru ca pe un tot anume inventat pentru a ne deschide orizontul, putem fi fericiți nu în ciuda, ci grație haosului. Aceasta este arta!

Mai e nevoie să descriu finalul? Ei bine, da!

Chiar dacă pare că nu mai este nimic de spus, după ce explicația a fost enunțată, mai rămâne, totuși, de atins apogeul. În cazul nostru, de spectatori favorizați de soartă, dezlegarea vine sub forma superbului gest

al solistului, care vine în întâmpinarea publicului, performând pașii cei mai vibranți ai dansului flamenco, direct în fața scenei, la limita dintre sală și scară. Departe de orice urmă de exhibiționism, cu cămașa lipită de trup, teluric, dacă nu chiar supraomenesc, balerinul dansează ultima arie, transpus în lumea lui, ca un ghem de viață materializat într-un mănunchi de energie curgătoare, ce tremură traversată de un fulger fluid.

Alături de prietena mea, Luminița, care mă flanchează la fel de frenetică din dreapta, mă trezesc aplaudând frenetic și strigând la unison cu mulțimea care bate din picioare. Suntem cu toții extaziți: Guapo! (oacheșule). „Nu, nu regret nimic”, îi spun englezoaicei la despărțirea din parcare. „Mi-e greu doar să-mi închipui cum va fi opera flamencă de peste două săptămâni. Mi-e pur și simplu imposibil să-mi imaginez ceva mai incandescent decât spectacolul acesta”, adaug mai apoi. „Nu mi-am închipuit că mă va răscoli așa de tare”, îmi mărturisește mai târziu Luminița mea la despărțire, în fața porții. „¡Qué maravilla, qué pasada!” (Ce miracol, ce extaz!), auzim în jurul nostru reacțiile publicului ce se revarsă-n stradă.

De-atunci, Lumi și eu ne zâmbim cu alt înțeles ori de câte ori ne revedem. O astfel de experiență împărtășită e ca un jurământ de fidelitate dat în secret, fără teama de a fi impudic, dar și fără nevoia de a se exprima explicit în cuvinte. Un liant miraculos, capabil să sudeze sufletele. Și să le vindece!

Ana Golici, 2015, eye I digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

22

poezie

Sorin Anca (Germania)

(gesturi domesticite) Sunt trezit din somn pentru identificarea propriului cadavru adunat într-un cearceaf de sub şenilele de tanc ale realităţii.

Sunt suspectat de-acest incident.

Mi se atribuie vina.

Sunt anchetat ore în şir, zile, săptămâni la rând până când recunosc, în cele din urmă, ca-n delir, faptul că n-am rezistat eroic, lăsându-mă sedus de neputinţa de-a nu rămâne nenăscut, c-am abuzat (şi nu doar pe-alocuri, întâmplător sau din necunoştinţă de cauză) de-această libertate

asumată fără aprobare şi deci anonimă.

Mi se face dreptate în cele din urmă redându-mi-se dreptul la somn după nenumărate ore de trezie obligatorie, după nenumărate zile, săptămâni, anotimpuri şi ani întregi, voi fi deci liber până când cadavrul meu cel de mine identificat se va descompune făcând loc unuia mai tânăr, mai rezistent la ispite şi mai puţin ataşat naşterii. Şi aştept printre presimţiri să fiu din nou trezit din somn pentru a-mi identifica noul cadavru niciodată căzut la datorie...

(acest viscol) viscoleşte deja cu sânge alb-negru pe câmpiile trupului împovărat de zodia ghimpilor tot mai înfloritori pe frunte deşi în clepsidre nisipul mai curge chiar şi-nlăcrimat de-mpietrirea tot mai eficientă sunt oare vinovat de miriştea de sub nămeţii aceştia abisali şi de plugul care-şi risipește aratul mereu undeva în iluzoricele zări? şi-a venit totuşi iarna decapitând cărările

spre tine curato şi-a venit totuşi iarna dezarmând orice verb orice sucombare în orgasm şi-a venit iarna înlocuind crinii care-ţi acopereau erotic sânii cu un veston greu şi de nepătruns de niciun fel de glonte sau descântec.

Voi capitula în faţa acestui zid osificat şi mortal, de fapt stau de strajă unei primăveri care poate nu se va-ntâmpla vreodată...

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

23

poezie de Sorin Anca (aruncarea în trup a veninului) E-o lumină fără amurgire, veninoasă şi continuă, cu şerpi albi-negri împletiţi în plete.

Pruncii s-au oprit intrauterin din clocirea facerii.

Bărbaţii se zidesc de vii în licori tot mai tari.

Tot mai aspru se face ochiul care stă-n văzduh şi muşcă din priviri pământul. Înclăită-i natura rotitoare-n gol şi toate gurile-s de lupi flămânzi.

Solii-şi vând solia pe cei mai ieftini arginţi.

Orice gând se sparge ca o sticlă de geam lăsând să se vadă absenţa-ncăperii.

Blestemul se-ntoarce acasă.

Vai de cei care au deasupra trupurilor acoperiş; în curând se va nărui peste ei cu vüzduh cu tot.

Sosirea trenului în gară e o-ntâmplare atât de nefirească încât călătorii nici nu îndrăznesc să mai coboare din el şi poate-i mai bine aşa oricum pericolul e în orice plămân şi respiraţia şlefuieşte piatra care o va îneca.

Vai de cei care au doar o singură umbrelă împotriva acestei ploi care va cădea toată deodată.

Suntem într-adevăr în primejdie ceasul bunicului s-a oprit şi pendulează, atârnând de lanţul cel de-argint, sec scrâşnind pe perete.

Cineva ţipă pe străzi cum că altcineva l-a văzut pe Noe ieşit din minţi călare pe-o secetă mare peste câmpii înspre nu ştiu unde gonind.

Aiurea!

Noe doarme la mine pe prag de mii de ani visând acelaşi vis ermetic şi etanş închis să nu prindă igrasie sau mucegai.

E-o duminică fără amurgire tatonată-ntr-o după amiază plină de bube şi babe proorocitoare.

Eu ies în curte uimit să-l întâmpin pe tata care după atâţia ani petrecuţi dincolo de râpă şi-a amintit că-nainte de plecare

Ana Golici, Structures X, 2016, digital print, 16 x 21.5 in

nu şi-a bătut coasa cum se cuvine.

El trece prin mine (purtat doar de grija expusă mai sus) de-a dreptul în şură...

De-aici dragă răbdător auditoriu filmul s-a rupt decapitând povestea acelei duminici fără amurgire şi tot ce-mi mai pot aduce aminte e ca-nceput deodată ploaia...

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

24

poezie de Sorin Anca (ca şi când prunii)

Ana Golici, 2014, shadows V digital print

ca şi când prunii n-ar fi încă izgoniţi din rai îşi despletesc zăpezile deasupra mea şi doar clipa cu picioarele ei nenumărate şi lungi aleargă spre alcoolul viitor sporind fără-ncetare beţia mea fără de leac...

(fiica mea, fiul meu, femeia şi tata cel din vis) Alungiţi-mi braţele chiar dacă va durea cumplit până aproape de clipa în care va trebui să uit că-ntr-adevăr m-am născut şi nu puneţi ştirea-n rame cum că fluturilor le-au crescut peste noapte gheare sfâşietoare şi bot înfometat de lup sau c-a dispărut fără urmă şarpele de sub pragul casei noastre gonit fiind de vreun blestem nespus de amarnic şi minţiţi-vă că-i doar un zvon nerodirea mărului din vis în acest an de spulberare vană plin şi fără de zenit.

Alungiţi-mi braţele tot mai obosite s-ajung la Crin, alungiţi-mi braţele spre potirul mirilor dintâi, alungiţi-mi braţele chiar dacă rănile-şi pornesc deodată destrămătoarea înflorire şi oricât de asurzitoare fi-va scrâşnirea de dinţi să nu vă opriţi în răgazuri de milă; iată, vântul e prielnic şi-n păsări ciripitul încă aprins.

Tată, tu care singur cunoşti ieşirea din labirintul sângelui, ţine-i treji să nu adoarmă în toiul alungirii braţelor mele spre Crin…

Ana Golici, 2015, algae II digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

25

profiluri subiective

ANA GOLICI Dorina Brândușa Landén (Suedia)

ANA GOLICI – ”Nu pot să ramân indiferentă şi cred că arta are puterea să inspire schimbări de atitudine şi de gândire în minţile şi sufletele oamenilor de toate vârstele.”

Ana Golici, absolventă a Institutului de Arte un alt univers, o lume fascinantă. La acest Plastice “Nicolae Grigorescu” din București și muzeu are prima expoziție personală în USA. membră a atelierului de gravură „Podul”, are o Tot aici începe să lucreze exclusiv pe computer. bogată activitate, participând la numeroase “De la început am reușit să fac lucrări de mari expoziții de grup și personale. Artista a expus în dimensiuni, punând laolaltă mai multe hârtii locuri precum: Adelphi University, Garden imprimate. Am imprimat portrete de insecte City, NY; Hunter College, NY; New York Hall mărite la SEM la dimensiuni monumentale. În of Science, NY; Galeria Hanul cu Tei, expoziții, portretele și picioarele insectelor erau București, România; The Ljubljana Biennial of mai mari decât privitorii. Reușeam, în sfârșit, să Prints, Slovenia; 181st Annual Exhibition, redau Natura ca pe ceva mai presus de noi, National Academy, NY, Muzeul Naţional de uimitor și demn de profund respect.”

Istorie Naturală „Grigore Antipa” București. În 1994 Ana Golici este admisă în programul Ana Golici a primit Bursa Uniunii Artistilor de masterat de fine arts de la Hunter College din Plastici și Bursa Frederick Storck, însă nu a fost New York, luându-și apoi doctoratul cu o teză admisă în UAP din cauza părinților emigrați în despre începuturile gravurii digitale. În 1995 USA, acesta fiind și motivul pentru care, începe să lucreze ca graficiană la Hunter împreună cu soțul ei, sculptorul Nicolae Golici, College, Oficiul de Publicitate, unde face ia calea emigrării, stabilindu-se la New York, trecerea de la grafica publicitară tradițională la unde devine membră a unui prestigios atelier de grafica publicitară digitală. gravură. În 2007 a avut o expoziție personală la În anul 1990 este admisă în programul Artist Adelphi University, intitulată “Frunze on the Market Place de la Bronx Museum, cu împăturite”, unde a expus o frunză uriașă de 3 x expoziție și catalog, începând apoi să lucreze ca 8 metri, imprimată digital. Vizitatorii erau artist în rezidență la muzeul de știință New York invitați să taie la întâmplare o bucată din frunză, Hall of Science din Queens. Aici are acces la un acționând ca o insectă, și descopereau pe dosul microscop electronic (SEM) și începe bucății tăiate fragmente de insecte sau alte explorarea suprafețelor unor insecte și structuri structuri naturale, pe care le puteau identifica naturale, descoperind și descoperindu-ne astfel accesând un website. În 2009 primește o bursă la Corning Museum of Glass, NY, unde dezvoltă imaginea puricelui mărit la SEM într-un colaj de sticlă sablată, iar, în 2013, Ana Golici a fost primul artist în rezidență în Virginia, la Mountain Lake Biology Center, invitată la un workshop la Universitatea din Iowa City.

De asemenea, a expus o instalație digitală de dimensiuni mari pe tema dispariției albinelor, la Columbia Teachers’ College in New York și aș mai aminti aici câteva dintre lucrările Anei Golici care reflectă problemele ecologice acute cu care societatea se confruntă zilnic: Monumetul Broaștelor, There is No Out, The Last Bee. Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

26

profiluri subiective În 27 ianuarie 2017 a avut loc o reîntoarecere a artistei Anei Golici în România, unde a expus instalația “The real Flea/ Puricele adevărat” la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, în parteneriat cu Bienala Internațională de Gravură Experimentală ediția a 7-a (IEEB7).

Arta și literatura legate de moralitate și politică sunt discutate pe larg în ultimii ani. O problemă centrală este ce fel de responsabilitate au artiștii pentru ideile și atitudinile pe care le exprimă creațiile lor. Într-un interviu pe care l-am realizat cu Ana Golici în anul 2014 pentru revista Tribuna, Cluj, artista spunea: “Se pare că artiştii folosesc în mod curent în dreptului la libertate și până la dezastrul atomic lucrările lor tehnici împrumutate din ocupaţiile de la Cernobâl cu consecințele acestuia. Ana este cu care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele. o luptătoare cu armele pe care arta și știinta i le Cunosc multe exemple. Aşa se explică și pun la dispoziție. Se poate spune că activismul caracterul moralizator, aş spune mai degrabă artistic este o estetică. Este vorba despre a reflecta dorinţa de a manipula, sau, în cazul meu, de a asupra demnității umane. Tot ceea ce face artista transforma în bine, îmi imaginez eu, ceva din este legat de viața însăși. Mai mult decât estetica, concepţiile privitorului sau mai bine zis al pe Ana Golici o interesează contextul moral. participantului. Spun asta pentru că multe dintre Ceea ce trebuie să apărăm, ce fel de limbaj trebuie lucrările mele implică participarea publicului. să creeze pentru a spune ceea ce trebuie spus.

De exemplu, pentru a tăia bucăţi dintr-o uriaşă Arta sa este întotdeauna o expresie a însăși ființei frunză digitală şi a descoperi pe dosul bucăţii sale. De multe ori încearcă și găsește ceva care tăiate fragmentele unui ecosistem ce poate fi uneori se poate simți nefamiliar, ceva cu care, nu studiat în continuare, sau pentru a despături o în mod necesar, ea însăși sau alții nu se simt mare aripă transparentă şi iridescentă ca să confortabil. Pentru că atunci când vorbim despre înţeleagă pe viu mecanismul de împăturire şi lumea noastră de astăzi, nu o putem descrie sau despăturire al aripilor ascunse ale unui cărăbuş. rezuma doar pe baza unor concepte vechi. În Într-o altă lucrare participatorie sau interactivă, vremurile de demult un artist ar fi făcut un desen publicul e invitat să mute de pe suprafaţa unei și ne-ar fi arătat lumea noastră frumoasă. În zilele lucrări monumentale bucăţile de gunoi care noastre, Ana Golici, folosind o tehnologie acoperă insecte mirifice desenate în prafuri de modernă pentru crearea lucrărilor sale de artă prin pastel, deci foarte fragile, în dorinţa de a le face intermediul cărora descoperă și ne descoperă o vizibile şi de a le elibera de sub gunoiul nostru lume, ne permite totodată să vedem mai multe otrăvitor. Dar gunoiul nu poate fi eliminat total straturi ale realității. Mintea și percepția noastră de pe lucrare, el poate fi doar repoziţionat, foarte sunt speciale, iar tehnica modernă de care se similar cu felul în care gunoiul este relocat, dar folosește artista poate face lucruri interesante cu nu poate fi eliminat de pe planeta noastră. Mai ele. sunt multe alte exemple, precum insectele Arta și cercetarea sunt indisolubil legate unele modificate genetic, din preajma locurilor unde au de altele: ambele sunt modalități de explorare a avut loc accidente nucleare şi care pot fi existenței noastre, ce înseamnă să fii om și care răspândite de participanţi, dar mă voi opri aici. este locul și rolul nostru în lume. Cercetarea Nu pot să rămân indiferentă şi cred că arta are deschide o nouă platformă pentru artă, dar și arta puterea să inspire schimbări de atitudine şi de poate fi o platformă pentru cercetare. În munca de gândire în minţile şi sufletele oamenilor de toate creație a Anei Golici există o interacțiune vârstele.” Cred că acest răspuns o definește naturală între știință și artă, ea însăși fiind artist și perfect pe Ana Golici, atât ca grafician cât și ca cercetător în același timp. În lucrările sale, multe om. Suntem aici pe tărâmul unei arte politic sunt motive luate din natură, în toată diversitatea conștiente, a unei atitudini pe care artista o are ei, iar acestea se împletesc cu știința, cu față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în cercetarea amănunțită a micului, dar lumea în care trăim și a activismului prin artă. fascinantului univers al unei frunze ori al unei Ana Golici are un puternic impuls de a insecte. Dualitatea trece ca un fir roșu prin argumenta, dezvoltând în opera sa teme diverse, întreagă opera sa, în care o temă unificatoare de la problema gunoiului cu care sufocăm natura, atinge granița dintre natură și cultură, dintre artă emigrare, manipularea prin intermediul religiei, si cercetare. Cele două nu sunt separate: suntem problemele legate de climat și mediu, tema puși în mod constant în fața întrebărilor despre Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

27

profiluri subiective cum evoluția biologică și tehnica se îmbină.

Natura este în schimbare, dar la Ana Golici este și materie primă pentru transformare, în cazul acesta în artă. Opera Anei Golici este, pe multe planuri, post umanistică și ridică întrebări

importante cu privire atât la viitoarea natură cât și la viitorul naturii. Lucrările sunt abil realizate estetic și în fiecare piesă în parte există mult mai mult de descoperit sub suprafață, dincolo de tehnica și măiestria lucrării, la nivelul ideatic, la mesajul pe care artista ni-l transmite.

Parțial este vorba despre modul în care omul modern folosindu-se de toate facilitățile pe care dezvoltarea științifică și tehnică i le pune la dispoziție și despre consecințele pe care acest lucru le are asupra naturii, asupra acestui microunivers cu locul și rolul lui bine determinat în însuși sensul vieții.

Artista ne deschide, oarecum neașteptat, un univers ascuns privirii cu ochiul liber, o lume incredibil de frumoasă pe lângă care trecem, de cele mai multe ori, cu indiferență, o lume pe care o ignorăm atâta timp cât nu ne simțim direct afectați de ea, dar pe care noi înșine, mai mult sau mai puțin conștienți, o modificăm prin trecerea noastră.

“Trăim timpuri foarte interesante, dar, totodată, nimeni nu se aștepta ca viitorul să ne aducă aici, într-o lume pe cale de dispariție, cu tot mai puține creaturi. Eu cred că totul a pornit din cultura lipsei de respect față de Natură. De la cultura care a așezat omul în centrul universului.”

Ana Golici, 1985, metamorphoses II lithography 19 x 25 inches

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

28

proză

Jungla pe recepție Elvira Popazu-Seffer (Israel)

– Alo! Alo! Alo! Mă aude şi pe mine cineva? Alo! Nu mă aude nimeni?

– Te aud eu. Hai, spune!

– Păi, tot tu?

– Spune mersi că te mai aude cineva! Unde eşti?

– În junglă, unde să fiu?

– Păi, mai este ceva nou de transmis din junglă?

– În junglă e întotdeauna ceva nou... Numai locatarii sunt aproape mereu aceiaşi. Notează: Ultima înţelegere bilaterală între tigru şi leu!

– Încă una?! Ăştia mereu fac înţelegeri.

– Da, doar între ei.

– Şi despre ce înţelegere este vorba?

– Păi, cine poate să știe? Se știe doar, că numai atât a răsuflat, că vor împărţi frăţește prada proaspătă şi de bună calitate. Şi ce va mai rămâne de la ei, vor împărţi ceilalţi. Ceilalţi carnivori ai junglei.

– Păi, ce să mai rămână, dacă vor împărţi totul frăţeşte?

– Ei, cum?! Mai rămân copitele, cozile, eventual ceva oase, destul... La urma urmei nu le poţi cere mai mult, doar ei sunt stăpânii!

– Şi elefantul ce zice, pe el nu-l întreabă nimeni?

– De ce să-l întrebe? Doar nu au nimic de împărţit! El nu este carnivor. Dar se tem de el, că, totuşi, are şi elefantul puterea lui. Când se înfurie, poate face ravagii în pădure. Din păcate se înfurie prea rar! Ultima oară când s-a enervat a zguduit arborele în care era suit tigrul atât de tare încât, luat prin surprindere, fiindcă nu se aştepta, era cât pe ce să cadă! Nu a căzut, a rămas agăţat de o cracă mai groasă şi acolo e și acum. Aşteaptă, probabil, ajutoare.

– Cum adică?

– Păi da, uiţi că sunt mulţime de jivine prin junglă? Dacă se adună mai multe sub copac, ca să-i fie mai moale tigrului când va cădea, nu-i logic?

– Şi de ce ar face asta jivinele?

– Cum de ce?! Nu ţi-am spus? Întotdeauna de la masa bogată a tigrului rămâne câte ceva şi pentru ele. Pe câtă vreme de la elefant, ce să aştepte? Frunze? Ce să facă ele cu frunzele? Nu ţin de foame!

– Da, dar ar fi foarte bune pentru un culcuş moale şi ecologic. Că e la modă.

– Ar putea fi, adevărat, dar nu uita că pe sub ele mişună păienjeni şi alte insecte cu venin letal!

– Asta nu ar fi o problemă, doar există insecticide.

– Despre care insecticide vorbeşti? Despre cele diluate cu 150%?

– Nu, vorbesc despre cele nediluate!

– Iar mă faci să râd! Adică tu nu ştii că în jugla asta aşa ceva nu mai există?

– Şi în cazul ăsta, cum se mai poate scăpa de ele?

– Păi, asta e! Nu se poate scăpa.

– Bine, dar este ceva inacceptabil.

– Stai, nu te înfuria! În momentul de faţă se caută soluţii! Şi se vor găsi, musai! Că dacă nu, toată jungla se află în pericol de dispariție! Şi, după cum ne spune experienţa ei milenară, când se ajunge Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

29

proză de Elvira Popazu-Seffer în situaţii limită, întotdeauna, obligatoriu, apare şi soluţia! Altfel cum crezi că ar fi supravieţuit jungla, de-a lungul vremurilor! Nu-i logic?

– O fi, dar logica, din păcate, nu are totdeauna şi „manifestări şi rezultate vizibile“. Aşa că, degeaba este logica lângă tine dacă nu o vezi, nu o auzi, nu o pipăi!

– Foarte adevărat ce spui, dar tu nu crezi că eşti dator în asemenea momente, când e vorba de supravieţuire, să vezi mai profund, să auzi mai bine, că doar sonorul este dat la maximum acum! Şi să-ţi dezvolţi cât poți de mult simţul tactil? Dacă procedezi aşa, dai şi de soluţii!

– Crezi că este posibilă găsirea unei soluţii?

– Ai încercat vreodată să faci asta în ultimele aproape trei decenii? Încearcă şi vei vedea!

– Păi, trebuie să încerc, pentru că nu mai am încotro!

– ............................................................................................................................................

– Dar spune-mi, te rog, îl mai vezi pe tigru?

– Cum să nu-l văd! Cred că este cea mai vizibilă vietate din junglă, la ora asta!

– Şi... tot pe creangă?

– Tot! Dar văd că acum stă agăţat de două crăci... mai grosuţe. Va sta agăţat cât îl mai ţin puterile.

Este instinctul de supravieţuire, care acum este cam subminat de uluire. Nu crede că lui i se poate întâmpla aşa ceva.

– Da’ leul ce face? De ce nu îi vine în ajutor?

– Leul? Leul săracu’, la ora asta este şi el în mare derută. Şi nu poţi să-l acuzi. Aşa a fost el dintotdeauna, de fapt aşa a fost făcut să fie. De partea celui mai tare! Şi dacă cel mai tare primeşte o buşitură, leul, vrând, nevrând o preia. Şi la câte buşituri a primit în ultima vreme, mă mir că se mai ţine pe picioare. Dar are experienţă și nu disperă. Ştie el că, la o adică, primeşte ajutoare de la alţi lei... din alte jungle.

– Şi atunci cu tigrul cum rămâne?

– Şi el aşteaptă ajutoare de la alţi tigri. Bănuiesc!

– Din alte jungle?

– Nu cred, că doar mai sunt destui tigri şi în jungla lui...

– Mai spune-mi ce mai vezi prin junglă?

– Păi, dacă privesc bine, cu atenție maximă, văd că în junglă este o mare forfotă. Pentru că ăsta este momentul în care poţi ateriza, dacă ai abilităţile necesare, de la o clipă la alta, pe un „colţ de rai“.

Cine nu şi-ar dori aşa ceva? Numai că, în momentul în care îl capeţi, ştii că nu-i uşor să-l păstrezi, dacă se poate pe vecie, sau măcar pentru câteva generaţii. Aşa că merită să lupţi! Şi se luptă! Fiecare cu ce poate, unii ameninţând cu minciuni, alţii cu adevăruri spuse pe jumătate, jumătatea cealaltă păstrând-o pentru data viitoare, dacă va fi nevoie. Alţii au secrete bine păstrate, ceea ce poate deveni oricând monedă de schimb, în scopul păstrării colţului de rai dobândit. Şi tot aşa!

– ......................................................................................................................................................

– Alo, mai eşti pe receptie?

– Da, bineînţeles. Vorbeşte!

– Extraordinar! Începe să se simtă în junglă o respiraţie proaspătă şi atât de binefăcătoare încât începi să crezi din nou în bine! Aha! Vin elefanţii, cu mic cu mare, cu înţelepţii şi copiii lor. Dă Doamne să fie bine pentru toată jungla!

– Alo, alo, nu te mai aud! Ce faci, nu te întorci şi tu acasă?

– Alo, sunt acasă şi am fost mereu aici. Nu mă recunoşti?

– Parcă te-aş lua de undeva!

– Atunci află că eu sunt reporterul poreclit „La strada“. În orice clipă în mijlocul celor care apără cărările, refuzând să le cedeze junglei!

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

30

Irish poet guest

Eleanor Hooker (Irlanda) Eleanor Hooker is an Irish poet. Her second collection, A Tug of Blue (Dedalus Press) was published in October 2016. In 2013 her debut, A Shadow Owner’s Companion was shortlisted for the Strong/Shine Award for Best First Irish collection from 2012.

Her poems have been published in literary journals internationally including: Poetry, Poetry Ireland Review, PN Review, Agenda and The Dark Mountain Project (forthcoming). Her poems have been nominated for a Pushcart and Forward Prize.

She is featured poet in the winter 2017 New Hibernia Review, University of St. Thomas, Minnesota. She won the 2016 UK Bare Fiction Flash Fiction competition.

Eleanor holds an MPhil (Distinction) in Creative Writing from Trinity College Dublin, an MA in Cultural History (Hons) University of Northumbria, a BA (Hons 1st), Open University. She is Programme Curator for Dromineer Literary Festival.

She is helm and Press Officer for Lough Derg RNLI Lifeboat. She began her career as a nurse and midwife.

Website www.eleanorhooker.com Nailed Down That sacred space between words is commensurate with loss. It’s true. Nailed down it pegs love, hate too for that matter.

Why look at the space between you and and and and and m e Momento Mori When I shrugged into Granny’s old warm winter coat, her voice fell from inside one sleeve it must have snagged there years ago.

She said, keep a weather eye, my dear, the unusual is to be guarded against.

Always.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

31

Irish poet guest

In letters from my Godmother My dear, don’t park in the sea, the sea is tidal, don’t park in the bog either, time has gravity and its colour is bog-peat.

Trust me, the only thing to dye should be your hair, and when occasion merits, your eyebrows.

There is no glamour in a corpse.

Dearest Nell, ‘the square root of the we of me’ is a pretentious aphorism – don’t!

Never agree to the ‘Invisibility Clause’.

Struggle to find a foothold, then let go.

Stray the right side of volubility, if you don’t think you shouldn’t talk if you’ve nothing to say say nothing.

Silence is a scream.

Ignore the sticker on your new knickers that reads ‘Soft Touch’.

Gardener’s Delight is a type of tomato.

Darling girl, of course a duck’s quack echoes, (now try saying that whilst drunk).

Dear Nell, people who ask: Is the devil ecumenical?

How long is string theory?

Is this the last place God made? might not be your friends.

Let your letters be to friends not posterity… or your biographer.

You’re correct, I’ve read her. Avoid green ink.

What is that acronym CЯU?

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

32

eseu

Eu și celălalt Vavila Popovici (SUA) „Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.” - Voltaire

Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și pe alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea, realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995), născut într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg, unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și al modului în care trăim –, un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală, centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus, deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski, care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat!

Dacă vom căuta firele vinovăției celui care a greșit, le vom găsi legate de noi, ceilalți.

Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii” a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții, de-a lungul vremurilor, asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas.

Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”. Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea. În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andreea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

33

eseu de Vavila Popovici mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: «Să nu ucizi!» E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”. În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”. În cele din urmă Lévinas scrie: „Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.

Sigur că aceste dureroase, triste constatări, nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanența și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea

stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare, datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare, în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (18751944): „Omul este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?” Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră.

Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceasta fiind natura Celuilalt.

Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui. Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism, care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.

Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”!

Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

34

eseu de Vavila Popovici

în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale, dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie, probabil, altădată.

Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni, i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor, iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe Să ne hrănim în continuare cu empatie și caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând speranță!

Ana Golici, 1981, megalopolis I watercolour 20 x 25 inches

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

35

poezie

Loredana Vițelaru (Austria)

Și amândoi să fim poveste Și cât aș fi dorit să-mi furi bucăți din noapte Ca dintr-un puzzle ne-nceput, să nu știi care sunt.

Frânturi de vis, fragmente dintr-o carte Un rând ce nici n-a fost vreodată început.

Să construiești un joc din șoapte, câte una Să le ridici spre cer, apoi să le cobori, Să uiți că se dărâmă când vor atinge luna Tu să le prinzi cu grijă ca pe un colb de flori.

Să-mi peticești tot trupul, să fiu o cerșetoare Din catifeaua gurii să-mi prinzi bucăți de grai

Să-ți cer la fel și mâine nesațul mâinii tale Să îmi fii vis o viață, bucata mea de rai.

S-adorm în palma ta, să înfloresc în iriși Să fie noaptea verde sau roșie de foc Să-mi dai în picături toți aștrii cei aprinși și amândoi să fim poveste la un loc.

e-atâta primăvară-n tine e primăvară-n jurul tău deodată și-n mine se aud cum curg ninsori șiraguri destrămate de zăpadă în palme de pământ, în loc de flori. și tremură o lie sus în dealuri, se-aude și mai jos un ciripit nu știu de-i cânt de ape de sub maluri sau glasul tău în ram înmugurit.

neobosită simfonie de iubire rămasă dintr-un ieri sub tălpi de cer la brațul vântului mlădie și tace-n mine, ascunsă-ntr-un ungher. e-atâta primăvară-n tine și-n mine înfloresc grădini de foc topind tristeți din alte vremi străine cântând iubirii, baladă la un loc.

de sus un tril ce se ascunde-n nouri își scutură povești din aripi moi, și-n picături de zbor timid, ecouri ne cântă ne-ncetat doar despre noi.

din flăcări se ridică note albe și uit, și simt cum primăvară sunt legând cu vântul, amintiri în salbe ce-or înflori în cer zăpezi, să le ascult

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

36

articol

Alexandru Dragomir şi Sarcina Gândirii Adrian Grauenfels (Israel)

"He had a brilliant philosophical mind who refused to publish a single page in his life" (Wikipedia) Prea puţin cunoscut, filosoful român Alexandru Dragomir (1916-2002) a fost elevul apreciat al marelui Martin Heidegger, care îi admira gândirea strălucită. Cei doi lucrează şi discută îndelung metafizica, expusă în seminarele ţinute de Heidegger până în 1943, când Dragomir este obligat să părăsească seminarul din Freiburg pe care îl urmase, după spusele profesorului său: "Cu mare sârg şi reuşite excepţionale". Provenea dintr-o familie clujeană de intelectuali şi dobândise două licenţe: Dreptul, apoi Litere şi Filosofie (1939). Era excepţional la latină, greacă, franceză, germană, istorie, chimie şi gimnastică. Din ‘41 devine elevul preferat al lui Heidegger, care preda de ani Filosofie la Universitatea din Freiburg. Seminarele sunt utile studentului, care va scrie o teză de doctorat sub îndrumarea lui Heidegger, cu tema Spiritul la Hegel. Un alt personaj important este braşoveanul Walter Biemel, elev la filosofie, un an mai târziu după Dragomir. Cei doi traduc cu entuziasm o conferinţă Heideggeriană ţinută în 1929: "Ce este metafizica?" După război, Biemel devine comentatorul şi editorul lui Heidegger pentru faimoasele Gesamtausgabe (opere complete). În schimb, Dragomir se pune pe gândit. Are o frenezie de a înţelege totul, el simte că temele universitare sunt prea înguste în raport cu ce este de gândit. În 1979 scria: "Seara se lasă frumos peste sufletul meu plin de bucurie că sunt atâtea probleme la care să mă gândesc şi care stau aici la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile".

Gândirea este ca un vacarm din care trebuie să îţi extragi propriile idei. Romanii foloseau o pereche de cuvinte: Otium-Negotium, Otium este pauza, răgazul când agitaţia preocupării (Negotium) încetează. Gândirea nu poate fi efectivă în lumea

negocierii, acolo ea este absorbită de ceea ce faci.

De acţiune! Gândirea în esenţă este leneşă, trândavă. În 1976 Heidegger moare, exact anul în care Dragomir iese la pensie de la firma Exportlemn. Postul de gânditor vacant i se cuvine, după cum întreba în 1983: "În realitatea noastră, eseistul lansează idei, logicianul raţionează, profesorul prezintă lucrări. De gândit cine mai gândeşte?". Dragomir îşi însuşise de la Heidegger "tehnica de gândire la marginea umilului". Filosofia lui Heidegger este bazată la început pe mirare, apoi, evitând cauzele şi principiile, el se concentrează pe legătura dintre fiinţă şi a fi, miezul vorbirii curente. Cu cât ceva ne este mai familiar cu atât nu-l băgăm în seamă, deşi este demn de a fi gândit. Dragomir observă că există mirare pentru lucrurile familiare pe care ne concentrăm atenţia. Dragomir bănuiește că în acutul interpretaţiei filosofice trebuie să iasă la iveală firea lucrului cercetat şi nu ingeniozitatea interpretului. Dar scrisul îi este povară lui Dragomir. Într-o scrisoare adresată lui Constantin Noica citim: "Am toată admiraţia pentru cei care scriu, sunt eroi. Cum să scrii când poţi să gândeşti? Femeile nasc, noi concepem. Eu am dificultăţi în a prinde propriul meu gând". Gabriel Liiceanu, un cercetător major al lui Dragomir, sumarizează austeritatea filosofului în scris: "a fi un act de cultură".

Dacă ar fi putut să ţină minte tot ce gândea omul ăsta, nu ar fi scris nimic. El visa la o gândire paradisiacă, precedentă căderii în scris, în care ai nevoie de cârja literelor. Tot Liiceanu ne clarifică starea lucrurilor după despărţirea de Heidegger: "În 1945, în existenţa lui Dragomir, la fel ca în a tuturor intelectualilor români rămaşi în ţară, începe o perioada stranie, în care cu toţii,

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

37

articol de Adrian Grauenfels distribuiţi într-o nouă piesă a istoriei, încearcă să îşi păstreze reflexele de viaţă dobîndite pînă atunci, fără să ştie prea bine către ce fel de lume se îndreaptă. Evident, nu mai exista nici un drum de întoarcere către Freiburg. O scrisoare a lui Walter Biemel adresată lui Dragomir la 26 august 1946 din Belgia, de la Louvain, ne dă o imagine cât se poate de clară a felului în care, la un an după plecarea lui Dragomir din Freiburg, universul mirific din jurul lui Heidegger şi al studenţilor săi se destramă pentru totdeauna. În noaptea de 27 noiembrie 1944, Freiburgul este bombardat de englezi şi distrus în proporţie de

80%. Catedrala, veche de opt secole, scapă printrun fericit concurs de împrejurări. Ultimul seminar, pe care Heidegger îl începe în toamna lui 1944, dedicat lui Leibniz, este întrerupt prin înrolarea profesorului în Volkssturm - "armata poporului". Stranie este şi scrisoarea trimisă lui Heidegger la începutul lui 1947 (s-a păstrat ciorna ei), pesemne în urma imboldului de la Biemel în scrisoarea amintită şi a asigurărilor repetate că Heidegger îşi aminteşte perfect de el, interesîndu-se când şi când de soarta lui. Stranie, pentru că Dragomir îi spune aici lui Heidegger că lucrează (şi îi dă detalii), la o teză de doctorat despre Platon şi care poartă titlul "Despre relaţia dintre privirea intuitivă şi dialectică, la Platon".

Ce poate face intelectualul aflat sub comunişti? În România comunistă, Dragomir se consacră preocupărilor filozofice pe care contextul autohton i le poate prilejui. Constantin Noica tocmai îşi deschisese în 1946 o "şcoală de înţelepciune" la Andronache şi îl invită să facă acolo câteva expuneri despre Hegel. După 1948, din pricina conjuncturii istorice, devine un "filozof clandestin": este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filosofice se vor concretiza sau nu într-o operă. Dragomir va fi rând pe rând funcţionar la serviciul vânzări, corector, merceolog, achizitor la hidrocentrala de la Bicaz. El ştia că România devenise o zonă a filosofiei interzise. În ceea ce îl priveşte, purtând pecetea studiilor făcute în Germania, a anilor petrecuţi la Freiburg în preajma lui Heidegger, care într-o lume normală l-ar fi propulsat într-o strălucită carieră universitară, devine "etern suspect", făcând parte din categoria spiritelor libere care ar trebui mai de grabă suprimate. Începând din anul 1984, în locuinţa lui Liiceanu din "Intrarea Lucaci", având un auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleşu şi, începând din 1995, Horia-Roman Patapievici), ţine o serie de prelegeri pe teme diverse: "O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută", "Întrebare şi răspuns", "Modalităţi de autoînşelare", "Socrate - Înfruntarea filozofiei cu cetatea", "Despre lumea în care trăim". Auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conţinutul acestor prelegeri s-a păstrat şi a putut fi coroborat cu mulţimea de caiete de însemnări lăsate în urmă de filosof, pentru încercarea unei reconstituiri a operei sale. A murit la Bucureşti în anul 2002.

Editura Humanitas a reuşit să publice postum trei volume bazate pe note şi caietele scrise în Germania. Este vorba de "Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent & Exerciţii fenomenologice şi Caietele timpului".

surse: Noica, Liiceanu, Wikipedia, Dinu Manoil

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

38

poezie

Monica Ioana Gugura (Anglia)

Portret Norii înaintează cu precizia bolii în naivitatea cărnii. Soarele rezistă în masacrul cerului pentru un manifesto al Frumuseții.

Paratrăznetul Am crescut în sandaua copilăriei, roasă de timidităţi învelite în sveterul bunicii. Alergam pietrele sclipitoare prin colb, ascuţeam coarnele bătrâne din casă până scoteau foc. Descuiam lada de zestre a pădurii cu visele. În frunze se zbătea viitorul de oglinzi. Dezarmat l-am urmat până când am învăţat iarăşi de la tine să fiu lacomă de trecut, precum paratrăznetul de fulgerul dulce mortal.

Moartea porcușorului de Guineea

S-a pornit un val de frunze cu colindul. Rugina toamnei bate toaca pe aripi de frunze. Ești călăuza cu mere dulci în piept.

Treci nori întomnați peste

pragul pădurii, o presimțire a anotimpului înghețat în crengi de suflarea unui animal muribund.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

39

proză

Soldatul X Emanuel Stoica (Suedia)

Părea că se născuse cu cicatricea pe obraz.

Nu-și aducea nimeni aminte să-l fi văzut fără ea vreodată. Gropița aceea era nimicul din cauza căruia, mereu, chiar şi atunci când se întorcea de la instrucţie ori de la luptă, chipul soldatului X părea că poartă un zâmbet. Doar ceilalţi o vedeau. Lui nu-i păsa. Nici nu-și îngăduia să se gândească la astfel de mărunţişuri în scurtele răgazuri în care, ostenit, cu simțurile amorțite, uita ce aspră e croiala hainei militare.

Fără motiv, într-una din zile, zăbovi privindu-se în oglindă mai mult decât era deprins. Dintr-odată, pricepu cu mirare ce veche e prietenia lui cu asprimea uniformei. Regăsi atunci, după multă vreme, și povestea semnului purtat pe chip. Aproape că uitase de el. Știa că acela nu e zâmbetul lui. Oare de ce nu se gândise niciodată la el însuși, astfel, înainte vreme?

Chiar atunci – ori, poate, ceva mai târziu, nuşi mai aminteşte nimeni fără șovăială și nici nu are prea mare importanță lămurirea fără cusur a episodului – în viața soldatlui X se petrecu ceva ieșit din comun. Domnul General voia să-l cunoască. Venise să-i strângă mâna.

Eşti un erou! Ţara are nevoie de oameni ca tine. Ce mândri ne faci! auzi soldatul vocea comandantului.

Aproape că se fâstâci. Era pregătit pentru luptă, duşmanul nu-i dădea fiori. În schimb, atât de multă atenţie îl tulbura peste măsură.

Onorurile se cuvin doar celor cu arme călite în lupte grele, mai grele decât cele pe care mi le pot eu imagina, îi trecu atunci prin minte. Îşi regăsi repede liniştea, simțindu-se norocos doar pentru că nimic nu se schimba în viaţa lui. Purta aceleaşi haine aspre şi, zâmbind, aceeaşi cicatrice pe obraz.

Părea că timpul lui încremenise, doar umbrele lumii îi dădeau târcoale; pentru o clipădouă, nu era singur, atunci când unele dintre ele i se opreau prin preajmă.

Timpul celorlalți nu zăbovea. Vremuri în care rosturi noi se nășteau fără veste, răstimpuri în care veștile nu mai aveau rost, înțelesuri pentru care nașterea și moartea clipei nu știa să depună mărturie.

Domnul General devenise şi mai important decât înainte vreme. Uşi grele, fără număr, fuseseră așezate mărturie acestei însemnătăți în drumul întortocheat, poruncitor, de străbătut ca să-i vorbeşti. Rămâne astfel un mister cum, totuși, de la înălţimea ameţitoare a scaunului pe care-l ocupa, într-o zi, strategul îşi aminti de soldatul X. Întâlnirea dură puţin, mai puţin decât aşteptările amândorura. Nu, nu doar din cauză că timpul unuia părea mai preţios decât al celuilalt.

Un incident provocase consternare, soldatul refuzase un ordin. I se părea că nu e regulamentar.

Uşa imensă dincolo de care trebuia să păşească la plecare îl impresionase mai mult decât nervii domnului General. Primise vorbe grele. Laş, trădător, îl arătase mânios cu degetul…

- Domnule general, vă amintiţi, sunt cel căruia i-aţi strâns mâna. Spuneaţi că e nevoie de eroi ca mine. Adevărat, a trecut ceva vreme, am brumă la tâmple, dar am rămas acelaşi.

- Minţi, javră! Nu te cunosc!

Trupul domnului general execută în clipa următoare un salt rotund prin aer, înainte de a se rostogoli pe trepte, ca un sac.

Aşa se trezi soldatul X singur pe lume. Doar cicatricea aceea care îl făcea să pară că

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

40

proză de Emanuel Stoica zâmbeşte şi postavul aspru, rănindu-l mereu, rămaseră neschimbate.

Credeau că a dispărut pentru totdeauna.

Toți credeau asta. Aproape fusese îngropat în uitare când, într-o zi, apăru vestea, vechii luptători cu vestoane aspre se adunaseră sub steagul veteranului. Era mai mult decât un zvon.

Confruntarea rămăsese doar o chestiune de timp.

Când sosi momentul, tribunele erau pline.

Cu gândul la vremuri mai bune, vechiul luptător îşi privi încrezător camarazii. Ştiau că inamicul e mai bine înarmat.

Focul automat păru să le aducă un avantaj, la început. Mulţi ar fi pariat pe curajul lor, dacă nu ar fi fost clar, rivalii aveau superioritate numerică, logistică, ţinute de camuflaj şi

mitraliere mai bune. Dar nu cele din urmă au hotărât soarta bătăliei.

Tunurile făcură diferenţa, cu toate că, într-o confruntare urbană, tunurile pot să însemne victorii încărcate de vinovăţie, glorie îndoielnică şi pete pe onoare. Astfel socotiră soldatul X şi fraţii lui de arme, înainte şi în timpul încleştării.

Simți? Încă miroase a oţel încins. Din ziua aceea, pentru ei, timpul n-a mai avut nevoie să fie măsurat.

Uneori, mai apare câte unul care spune că lar fi văzut. Istorisește că l-ar fi întâlnit pe stradă.

Din auzite, veteranul poartă acelaşi veston aspru, iar cicatricea e la locul ei. Martorii jură însă, acum soldatul X zâmbeşte deadevăratelea.

Ana Golici, 2015, shadows III digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

41

poezie

Anca Elena Balan (Italia) Atemporali Am obosit și timpul stă întins pe un șold, A oprit clipa, e obosit și el, mă lasă nemișcată. Îmi bate marea între tâmple, e furtună și doare, Ochii grei nu îi pot închide, nici lacrimile nu pot picura sarea.

Aș lua-o de la început, exact pe aceiași pași.

Când timpul schimbă șoldul aș vrea să sar peste, Acolo unde e doar spațiu și energie, atâtea strângeri de zâmbete, Schimburi de vise, trecute prin iubiri ce nu au cum să moară, Se moștenesc odată cu sufletul. Un pic al meu, un pic al tău.

Aș face aceleași greșeli, cele mai frumoase părți din amintiri sunt ele, Aș lua ura cu mine, să nu uit de ea, să nu o las lângă, Să o văd, să o simt și apoi să o adorm lângă timp.

Cei doi dușmani ai noștri, timpul și ura, dormind îmbrățișați, Iar noi în afara lor.

Viața ca a mea Frumos te ascult, zgomotele coboară în ploaie peste ochii mei, te visez așa cum ești, fiindcă ești ceea ce am visat mereu.

Am gâdurile în alb și negru, culorile sunt în plus, surâsul îmi acoperă fața, știu că mă urmărești chiar dacă tu continui să vorbești. ”Ai adormit?”, îți simt buzele ridicându-și colțurile, visele mele devin roșii, explodează în jurul urechilor, nu mai aud zgomote, toată lumea este în plus. Între doi obraji universul o ia de la capăt, dintr-un gram de materie, concentrată într-un singur miez, prea greu dar prea mic, explodează întregul sistem solar și întregurile de alte sisteme și fără limite se întinde fericirea care ne cuprinde când ne dăm seama că soarele se naște mereu, mereu, pe altă orbită, hrănit de noi. ”Da!”, îți răspund și simt scoarța noilor planete modelându-se sub explozii, vulcani aruncă în afară foc, magmă și aer, contaminate toate, aruncate în moarte, necesare pentru viața care se va naște. Dorm, nu m-am m-ai trezit de ani, de când luându-mă de mână mi-ai spus: ”Iei viața prea ca ei, dar e a ta, e frumoasă și veșnică, suntem noi cei care o transformă în curvă!”

De atunci visez mereu și tu ești mereu acolo.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

42

proză

Jerseul mov Em Sava (Canada)

Îmi ascut creionul, iau o foaie albă de hârtie și scriu. Curge un februarie felin, ca o mâță plouată.

Ascult muzică Soha - Mil Pasos. Am un jerseu mov și moale. Un jerseu pe care l-am cumpărat de vreo doi ani, dar azi îl port pentru prima oară. Abia i-am rupt eticheta. Nu știu de ce l-am cumpărat, nu aveam nevoie de el, dar cumva nu l-am putut abandona în magazin. Mă striga moale și mov. Lam adus acasă și investit cu încrederea mea. Un jerseu pentru zile cu ploaie. Dar cumva, la fiecare ploaie am luat altceva. Era nou și nu-mi venea să... Însă azi plouă altfel, e o zi de mov și de moale și de cuibărit și de scris. E o zi deosebită, o zi întreagă, o zi cu aripi și dinți și urme de foc... o zi de zbor. Jerseul meu mov mă îmbrățișează, ca un iubit de mohair, iar cafeaua mă sărută aromat, ocrotitor. E o zi de mov, de moale, de mohair și de ploaie. O zi complicată de viață, o zi firească cu probleme și rezolvări.

Vorbe și gânduri ajung la mine în fiecare minut. O cerere de prietenie, un mesaj de la un necunoscut-cunoscut virtual „Bună, ce faci?” Mă întreb dacă o parafrazează pe Delia. Ce poți răspunde cuiva pe care nu îl cunoști? „Bine. Și eu și jerseul meu mov.”

O prietenă îmi scrie. E nefericită. Suferă. O sun să o aud. Vorbim un pic și o fac să râdă. Îmi face bine și mie râsul ei. „Ești nebună!”, îmi zice. „Știu”, îi răspund.

Citesc un pic pe blog. Remarc din nou că unele postări sunt extrem de bune, altele super plate.

Mustește însă personalitatea autorului de cele mai multe ori. Cunoști oamenii prin prisma literelor pe care le pun pe tavă. Aș putea fi o foarte bună cititoare în litere. Din păcate anumite personalități ucid scriitura.

Iar altele atrag degeaba. Litera lor e știrbă.

Dar recunosc, sunt unele care-mi dau dependență. Rezonez cu ele-le și ei-i care trăiesc în laptopul meu. Și ei cu mine. Știu.

Jerseul mov e moale și cald. Îmi dă o stare de bine. Îmi place mirosul lui. Văd stropii de ploaie agresând geamul. Jerseul mov le scoate limba și mă îmbrățișează și mai strâns. Îmi place că mă place. E un jerseu-declarație de dragoste. O să-l îmbrac mai des.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

43

poezii

Adrian Grauenfels (Israel)

Frescă pentru un război fără noimă

Înainte ca ţărâna să se facă una cu mine Am iubit pământul... ** cândva, pe când eram copil: "tu să fii soldat" striga bunicul din a sa cămară un şoricel rodea din coaja zilei cea amară cuţitul stă tocit în teacă e frică-n lume şi pogrom bunicul face totul fără noimă să nu-nţeleagă domnul cu lornion ** în frigul nopţii stau de gardă şi mă rog pentru toţi luptătorii care au căzut în capcana aşa-zisei datorii naţionale

iată primul ministru, informat, lustruit fumează ţigări de foi şi bea şampanie în timp ce noi murim în lanurile străbune, de când cu facerea lumii. ** să scrii acasă! ordonă sergentul pe cărţi poştale gratuite (fără secrete militare) urlând pe sub mustaţa-i neagră sfâşiind cu privirea-i de beton aerul acru, al defectivului pluton. ** în satul acesta rectangular o linie de şotron rotundă a spart ordinea impusă indignat colonelul sună semnalul de alarmă cerând ajutorul aviaţiei şi încă 5-6 tancuri.

** O nuntă ce tropot de cămile a urmat prin praful galben dinspre dune cu voce tare, muezinul trezeşte satul din visare ...sosea un peţitor călare nepoata bunicului apucă un şorţ înflorat pentru nespusa bucurie din taşca lui plină de colb sclipeau doi cercei, de cununie

şi păsări mari pe picioroange acoperişul ni-l cercară cânta la vioară o vecină pe scara sol, dormeam sub scară să punem sare lângă pâine să ne rugăm cu voce joasă noi pace cerem de la voi

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

44

voi oameni răide cuAdrian pielea roasă poezii Grauenfels ** acum e jale şi război în Siria sângeroasă se moare zilnic, fapt divers e primăvara arăbească sau poate-i viaţa păcătoasă...

...aşa trecu iarna lui ‘73 în primăvara ce-a venit soldaţi cădeau din cer şi din avioane şi dispăreau ca prin minuni femei cochete din balcoane

** 2014 - un kibutz în sud iată spionul cum sapă un tunel sub gardul de sârmă ghimpată dârz în beţia lui plină de ură mă aşez pe un scăunel şi îl aştept tresare când mă vede, ascunde coranul în noroi şi mă întreabă: n-ai o ţigară, evreule?

** azi, zi de curăţenie în baraca cu duşuri crocodili clipocesc în baie aburi grei se scurg pe burta comandantului pare o biată meduză abandonată arma lui rezemată de perete conduce mândra ceremonie ** Discursul soldatului rănit:

tu priveşti eu nu văd tu vezi eu nu te cunosc tu asculţi

eu nu vorbesc tu înţelegi eu nu exist pricepi?

** Cartago să distrugem Cartago cu 2-3 bombe nucleare bine ţintite lustruite mai întâi sărutate de preot de specialiştii în opinie publică, căsătorii şi avorturi

cu decret semnat de şeful major de bucătarul său personal andorsate ministrului pentru războaie urgente şi definitive să distrugem Cartagina pentru simpla vină că există!

** Telefon eram soldat la aviaţie (fără să fiu aviator) măturam frunze (fără să fiu grădinar) serveam ofiţerii la masă (fără să fiu chelner) văruiam barăcile (fără să fiu zugrav) păzeam o barieră (fără să fiu paznic) aveam o armă (fără să ştiu ce omor)

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

45

poezii de Adrian Grauenfels seara mă strecuram la telefonul public plasat pe aleea ce duce la locuinţele piloţilor militari (singurul telefon pentru sute de soldaţi) dar mereu, de cum mă încolonam la coadă venea nevasta unui pilot să mă gonească zicând: nu eşti ofiţer, telefonul acesta e numai pentru ofiţeri, cară-te!

** Eliberare după mulţi ani, toţi la fel m-a eliberat armata n-au zis merci şi nici la revedere pe un formular printat semnau eliberat! şi ştampilau pe cer himere

** Edenul ne vom întâlni cândva tu, eu, doctorul dentist femeile din gară, aşteptările arsenicul, formolul militar străveziul măştii de gaze, râsetul, plânsetul, penseta, scalpelul bandajul obligatoriu, formularele, uleiul de puşcă, flanela de frecat, gamela de vomitat baioneta, plosca cu apă, scrisori de acasă, poşta militară, cenzura gândurilor, vaxul de bocanci Edenul gaura din ciorap, telefonul militar, cortul şi salteaua de gumavir, pete de ulei biletul de învoire, autobuzul soios, afumat, deprimat mişcându-se înainte şi înapoi... spre o zare fără noimă Edenul

** Doamne fereşte-mă de război lasă-mi candela să ardă fereşte-mă de lupul flămând şi de singurătatea din jur...

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

46

articol

Radu Gabrea – rămas bun la Roșia Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) E doisprezece februarie 2017, duminica în care, la București, are loc înmormântarea cunoscutului regizor român Radu Gabrea. În satul transilvan Roșia/Rothberg, lângă Sibiu, soarele plăpând se strecoară prin aburii iernii, făcând să se topească încetișor pojghița de pe bălțile înghețate. În jurul bisericii evanghelice nici țipenie de parte componentă a portului local, broboadele om, deși clopotele bat. abandonate în grabă își mai dovedesc măcar cu Noi, trei siluete răsfirate, rătăcim prin curtea această ocazie utilitatea. bătrânei biserici săsești fortificate. Suntem două Preotul vorbește despre prietenul său, plecat și femei și-un băiețel. Prin portalul larg deschis se el recent dintre noi, regizorul Radu Gabrea. văd băncile goale și altarul pe care ard câteva Vestea morții sale, survenite la 79 de ani, vârstă lumânări. O țigăncușă cu ochi veseli vestește mai mică decât cea a părintelui, care s-a născut în sosirea iminentă a preotului și ne-ndeamnă să-l 1933, l-a marcat mult pe acesta din urmă. așteptăm. Fata ne lămurește că nu mai sunt sași; Rostește cuvinte pline de respect și de consolare au plecat în Germania sau la cimitir, dar „popa la adresa soției prietenului său, Victoria Cocias, sașilor” ține în fiecare duminică la orele actriță venerată de public, care n-a precupețit douăsprezece o slujbă, de unul singur! „Se va niciun efort pentru a veni alături de soțul ei bucura de oaspeți!", adaugă. bolnav, îngrijindu-l cu profundă dragoste în anii Părăsită de oamenii de bună credință, de din urmă. Tot ea este cea care a interpretat cu Dumnezeu însă, de bună seamă că nu, biserica magistrală noblețe și dăruire rolul mamei respiră liniște. În ciuda luminii atotprezente, care personajului principal (autorul însuși) în cele inundă fiecare colț, sugerând doar optic căldura, două ecranizări ale romanelor sale. frigul dinăuntru mușcă mai aprig decât cel deDeși în plan privat regizorul se retrăsese în afară. ultima vreme în casa lui din afara Bucureștiului, Îmbrăcat cu un mantou tivit cu blană de vidră, în planul profesiei n-a încetat munca la proiectele drept odăjdie, cu chipul încadrat de părul complet sale cinematografice. În fapt, chiar în urmă cu albit și des ca o cușmă ireală, preotul Eginald câteva zile se afla în faza ecranizării celui de-al Schlattner se-ndreaptă spre noi, ne salută și ne treilea roman al prietenului său, preotul și invită să luăm loc în banca „străinilor”. În ton scriitorul Eginald Schlattner. După succesul neutru ne explică ordinea în care odinioară se reputat cu filmele „Cocoșul decapitat” și așezau în bănci membrii comunității. Locurile lor „Mănușile roșii”, având la bază romanele cu încă le mai respectă; rămân rezervate și astăzi și același nume, Radu Gabrea lucra la filmul pe veci, conform principiului ordinii tipice „Clavir în ceață”, după cartea cea mai dragă germane. Cine știe, poate încă mai sunt toți inimii prietenului său, roman ce zugrăvește marea prezenți, doar noi nu-i putem vedea… dragoste dintre un tânăr sas, speriat și stângaci, și Ne așezăm în a doua bancă, în spatele locului o româncă focoasă, pe deasupra și ortodoxă. rezervat coanei preotese, gol și el pentru Două personaje aparent distincte, dar deopotrivă totdeauna, și ne-nvelim cum putem în năframele victime ale dictaturii comuniste... Rămâne de negre, rămase de izbeliște de pe urma țărăncilor văzut dacă acest proiect își va mai găsi finalizarea săsoaice, plecate din țară la începutul anilor după dispariția maestrului. nouăzeci. Accesorii specifice zilelor de duminică,

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

47 articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Faptul că, din mulțimea de filme de succes ale regizorului Radu Gabrea, televiziunea română (TVR2) a ales tocmai cele două ecranizări ale romanelor lui Eginald Schlattner, pentru a le transmite la o oră de maximă audiență, în chiar seara anterioară înmormântării sale, l-a surprins pe autorul și prietenul său, onorându-l și bucurându-l în același timp. Într-adevăr, o prietenie strânsă, datând de dedice profesiilor care corespundeau mulți ani, a unit acești doi oameni marcanți ai adevăratelor lor pasiuni. Ca studenți, ambii au culturii noastre contemporane, dar mai cu seamă fost arestați și anchetați de securitate, fiind a sudat cele două suflete și minți surori, care-au deținuți, luni și ani de zile, în regim de arest. În plămădit, atât separat cât și împreună, aluatul timp ce Radu Gabrea, eliberat fără a fi fost purtat artei ce dăinuiește peste timp. Buna înțelegere prin procese, și-a putut finaliza studiile dintre ei a mers uneori atât de departe încât superioare, Eginald Schlattner a fost condamnat regizorul s-a identificat, adesea mai tare decât de Tribunalul Militar cu pierderea drepturilor autorul însuși, cu personajul principal al operelor civile, fiind exmatriculat timp de 11 ani. sale autobiografice, romane de largă respirație, Persecutat de politrucii proletcultiști, regizorul nu arareori controversate. alege exilul și emigrează în Germania, de unde se Surprins în diferite epoci, vârste și ipostaze, va întoarce după căderea Cortinei de Fier. Preotul deopotrivă spectator cât și participant la istoria cu convingeri asemănătoare se decide, însă, să zbuciumată a României ultimilor optzeci de ani, rămână în România, asumându-și destinul fatidic preotul de penitenciare Eginald Schlattner este de indezirabil și asisitând neputincios la exodul protagonist și martor al acțiunii cărților sale. Lui enoriașilor săi spre imaginarul tărâm al îi revine meritul de a fi imortalizat pe hârtie, prin făgăduințelor, Occidentul. Preocupați de prisma personajului direct implicat, acele problematica înstrăinării și de greutatea de a-și momente dificile din istorie, nepermițând căderea afla fericirea departe de patrie, ambii optează lor în uitare. Regizorul, însă, este cel care a pentru România. depășit limitele polemicii înfocate ce se dă în Totuși, în ciuda asemănărilor, există un punct continuare pe tărâmul percepției subiective a la care Gabrea și Schlattner se deosebesc: celor trei romane, oferindu-ne posibilitatea de a motivația și credința. În timp ce regizorul a ales contempla tabloul acelor zbuciumate trăiri să-și îndeplinească menirea trudind pe drumul profund umane, transpuse cu mijloacele artei său, convins că Dumnezeu va recunoaște și audiovizuale. Grație acestei înțelegeri dintre cei accepta demersul său bazat pe deplina încredere, doi, scriitorul frământat în continuare de îndoieli preotul este cel care - marcat fiind de un destin și de întrebări este scutit de bulversanta implacabil - pune în mod paradoxal la îndoială experiență a repetării acelor traumatizante legitimitatea credinței necondiționate, îndrăznind momente, nefiind obligat să asiste la pașii să polemizeze până și cu însăși Dreptatea Celestă. concreți ai ecranizării romanelor sale.

Ilustrat cu citate din Scrierile Sfinte, motto-ul Preotul recunoaște că nu a participat aproape părintelui ar fi ”Eu cred, Doamne, ajută-mi deloc la demersurile cineastului. Cu toate acestea, necredința!”, în timp ce prietenului plecat de spre surprinderea sa, filmele redau cu o fidelitate lângă el tot el îi atribuie versetul ”Închină de-a dreptul incredibilă exact ceea ce a încercat el Domnului drumul tău și ai încredere în el!”. să spună. O dovadă mai bună de încredere Această serenă abandonare în brațele credinței a reciprocă și de sinergie aproape empatică nici că fost o caracteristică a lui Radu Gabrea, spune se putea!

Eginald Schlattner în predica sa, o trăsătură Poate că motivele acestei miraculoase pentru care l-a admirat și poate l-a și invidiat. Nu suprapuneri rezidă și în numereoasele asemănări se știe care dintre cele două căi se va dovedi a fi dintre biografiile celor doi prieteni. În multe fost cea dreaptă. Timpul va decide sau va lăsa, puncte, destinele lor vădesc similitudini frapante. iarăși, loc pentru interpretări.

La fel ca preotul din Roșia, și Radu Gabrea se Așa se face că, în trecute ocazii, prin duminici trage – ce-i drept doar pe linie maternă – dintr-o în care părintele Schlattner oficia, ca de obicei, familie română cu naționalitate germană. Atât slujba în biserica sa văduvită de enoriași, inima iregizorul, cât și preotul au urmat inițial studii a tresărit bucuroasă la vederea unui familiar cap superioare cu profil tehnic, devenind ingineri, pleșuv răsărit printre băncile din spate. Cu brațele pentru a se decide apoi, după absolvire, să se deschise și-a intâmpinat pe-atunci prietenul drag, Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

48 articol de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

momente de cald bun venit nu se vor mai repeta.

Vor rămâne ferecate pentru totdeauna în amintire, străduindu-se din răsputeri să-i cuprindă, într-o ca niște prețioase relicve din trecut. frățească îmbrățișare, trupul corpolent. Acele E liniște perfectă în biserică. Aburul respirației noastre desenează nori în miniatură prin aerul înghețat. E timpul să ne ridicăm și să stingem lumânările.

Afară, în fața ușii bazilicii romane, vechi de opt secole, mai întoarcem o dată capul și citim inscripția de întâmpinare: „Weise mir, Herr, deinen Weg!" (Arată-mi, Doamne, drumul tău!).

Religioși sau nu, cu toții ne punem întrebări asupra drumurilor pe care ni le alegem. În funcție de poziția din care le privim, opiniile se deosebesc. Nu e sigur că stă-n puterea noastră să deducem opțiunea corectă.

Traseul nostru imediat ne poartă în plimbare în jurul bisericii. Pentru o clipă adăstăm pe o bancă, anume plasată la loc însorit, numai bună de savurat razele soarelui hibernal cu dinți. Ce bine face să-ți scalzi fața în lumina blândă a amiezii! Zidul cetății, deși mâncat de vreme, pare să ne protejeze, la fel ca străvechiul turn de apărare, falnic simbol ocrotitor.

Ascult explicațiile despre istoria și arhitectura bisericii, datând din 1225, și nu mă pot stăpâni să nu remarc că fundația pare a se fi scufundat în pâmânt cu aproape un metru. „Nu, nicidecum biserica nu se scufundă, n-ar rămâne perfect verticală dacă ar fi așa.

Pământul e cel care se ridică în jurul ei”, îmi spune părintele. ”Ia mai gândește-te odată!”

Mă gândesc la comori și orașe-ntregi îngropate, la rătăciri prin curți pustii, acoperite de nisipuri, la puterea împăciuitoare a gliei primitoare și la ultimul loc de odihnă al regizorului, căruia în chiar acest moment i se stabilește pe veșnicie domiciliul permanent într-un loc săpat în același etern pământ. Moștenirea pe care ne-o lasă e covârșitoare și-și imprimă amprenta. „Doamne, împacă-i sufletul cu viața veșnică!” ̶ „Herr, tröste ihm die Seele mit ewigen Leben!” ̶ obișnuiau să spună sașii din Rothberg pe la-nmormântări, în limba lor, cea pe care statul român nu le-a interzis-o niciodată. Așa a fost cândva, odinioară...

Ana Golici, 2014, shadows II digital print

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

49

english corner

Diana Horvat (SUA)

Maybe

Lost in thoughts The glass was empty The silence was loud Beauty belonged to the past Sometimes he would close his eyes And smell that old perfume The memories would only Play around the empty chairs now…

He was limping Nobody seemed to care anymore Maybe today someone will remember

There is always hope And then more silence would follow Every day was just a remembrance Of the abandonment The sorrows, the regrets, the nothingness…

Too late to understand the pain Where is it coming from?

It became numbness Already There is always a maybe Still…

Poate Pierdut în gânduri, Paharul era gol, Tăcerea era apăsătoare Frumusețea părea că aparține trecutului…

Câteodată își închidea ochii Să simtă acel parfum vechi, Memoriile se învârteau În jurul scaunelor părăsite acum El șchiopăta, Nimănui nu îi mai păsa,

Dar poate totuși cineva azi își va aminti…

Speranța e acolo întotdeauna…

Dar după aceea mai multă tăcere urma, A abandonării Disperările, regretele, nimicul…

Prea târziu să înțelegi durerea, De unde vine oare?

Devenise amorțire Deja Dar încă exista un poate…

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

50

english corner Brokenness

They could not hold any two thoughts together Anymore The door to forgiveness was closed She was trapped in the pains He was burried in permanent Sadness Incommunicado They would only smile To those moments of childish Innocence The affection was gone

The heartaches were the new normal For everyone But God said I created you for joy If you choose the sorrows You did not understand Anything From what I've been teaching you all Through the years Pride has no room in love...

Zdrobire Nu mai puteau avea două gânduri împreună Ușa iertării era închisă.

Ea era prizonieră a durerilor El era îngropat într-o tristețe Permanentă Totala necomunicare…

Mai zâmbeau doar momentelor Inocenței copilărești.

Afecțiunea dispăruse

Durerile inimii deveniseră noul normal Pentru toată lumea.

Dar Dumnezeu a zis V-am creat pentru bucurie, Dacă alegeți tristețile Nu ați înțeles nimic Din ceea ce v-am învățat În atâția ani.

Mândria nu are loc în dragoste…

The ball I was a rolling ball Going from one suspicion to another One time I was ready to measure the depths of the sinkholes That were getting deeper and more appealing But the weeds on the side of the road stopped me In the beginning they were driving me crazy but then I thanked them Because they showed me the continuation And then one day I saw another ball that was looking for me When I reached it, when it reached me we stopped And we looked at each other With wonder: we did exist!

We did not make up our mind yet.

We could go downhill Or we could continue our trip.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

51

english corner

Mingea Eram o minge rostogolită De la o suspiciune la alta. Într-un timp era gata să măsor prăpăstiile Din ce în ce mai adânci și mai ispititoare M-au împiedicat buruienile de pe margine La început m-au enervat, apoi le-am mulțumit Că mi-au arătat continuarea Și într-o zi am zărit o altă minge ce mă căuta Când am ajuns-o, când m-a ajuns ne-am oprit Și ne-am privit Cu mirare: chiar existam!

Nu ne-am hotărât încă.

Am putea să ne rostogolim în prăpastie Sau să ne continuăm drumul.

Stillness

I was lost in the torrent I forgot that a long time ago I had a name.

I was going because I did not have to stay And when I was at rest I felt like I was going around without sense I was aiming somewhere but was not strong enough Through is never towards So I was there in stillness…

Vegetare Mă pierdusem în torent Uitasem că atunci, demult, avusesem un nume.

Pășeam pentru că nu trebuia să stau Și când stăteam mi se părea că mă-nvârt fără rost Ținteam undeva dar nu eram de-ajuns de puternică Printre nu e niciodată spre Și vegetam…

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

52

eseu

Despre Invidie și Populism Vavila Popovici (SUA) „Invidia este un vultur ce sfâșie fără încetare pe cel care îl adăpostește la sânul lui.“ – Adolphe de Chesnel Invidia sau pizma este păcatul – de când e lumea și pământul – care a luat naștere în inima omului și care pricinuiește părere de rău pentru binele aproapelui și bucurie pentru nenorocirea și suferința lui; este un vierme care roade inima fără încetare. Aristotel spunea că invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri.

Prin invidie se păcătuiește față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. De aceea, Sfânta Scriptură ne atrage atenția, semnalând: „Unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16).

Sfinții Bisericii au spus simplu și clar despre invidie, că este „tristețea pentru succesul aproapelui”, nici o altă patimă nu este „atât de distrugătoare pentru sufletele oamenilor”. Se naște din rădăcina tuturor patimilor, din trufie sau înfumurare, și care la rândul ei se manifestă prin prefăcătorie și minciună. Astfel, înțelegem că mama invidiei este trufia, vanitatea. Ea poate fi mascată temporar printr-o smerenie actoricească, pentru a nu fi descoperită, sau poate fi etalată fără nici o rușine.

Invidiosul este atent la toate, este sârguincios în ideea găsirii motivelor să condamne pe cel vizat. Observă pe celălalt cum vorbește, ce vorbește, cum se comportă, și își pregătește săbiile pentru duel. Începe să facă observații în fața unor oameni mai numeroși, în apariții televizate, în adunări, cu scopul ascuns de defăimare, de coborâre, de umilire, în general de a se situa pe locul, rangul celui pe care îl invidiază. Este pregătit să-i facă observații și mai ales în fața celorlalți, neținând seama de respectul pe care-l datorează persoanei în funcție, face tot

posibilul să-l coboare și să se înalțe pe el însuși.

Când cel invidiat este apreciat, atunci cel care invidiază este gata să exprime contrariul, deschide o luptă, tulbură liniștea pe care alții o doresc.

Consecințele invidiei sunt de nedorit.

Desfigurează sufletul omului, rânduiala spirituală, îmbracă haina hidoșeniei. Vasile cel Mare, arhiepiscop din secolul al IV-lea, născut în Pont, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, spunea că, așa cum săgețile care pleacă din arc, când întâlnesc un obiect dur se întorc către arcaș, în același fel se întorc acțiunile invidiei, fără să provoace tristețe celui invidiat, „rănile acestuia devin ale invidiosului”, spunea el. În cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – teolog grec născut în 1945 – intitulată „Psihoterapia Ortodoxă”, se spune că primul lucru care este necesar în lupta contra invidiei este răbdarea și îngăduința, fiindcă cel care înțeapă pe careva, în același timp se distruge, la fel și patima invidiei distruge mai întâi pe cel care o are și al doilea lucru, recomandat de învățătura patristică, este, să evităm conviețuirea și decăderea prin conviețuire cu cei care ne invidiază, pentru că e posibil să devină un și mai mare rău. Este scris: „Să nu iei masa cu un bărbat invidios, nici să nu râvnești la mâncărurile lui; căci în ce chip ar fi să înghită cineva un fir, tot astfel mănâncă el și bea. Și nici să-l primești la tine pe el și să mănânci îmbucătura cu el: căci o va voma și va pângări cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

53

eseu de Vavila Popovici Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleșugul, înșelăciunea, uciderea, precum și slăbirea puterilor sufletești și trupești ale celui plin de invidie. De asemenea, invidia duce și la depărtarea de Dumnezeu, fiindcă înăbușă dragostea curată față de El și față de aproapele. „Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice șarpe veninos”, se mai scrie. Între morala creștină și etica filozofică există oarecare afinități, de pildă în privința virtuții, și ambele consideră că nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea și mult mai primejdioasă decât iubirea de arginți, dar nu înseamnă că nu o și include, ea – invidia – fiind rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de arginți este mulțumit atunci când dobândește ceva, pe când cel care invidiază nu se mulțumește decât atunci când semenul său nu dobândește nimic. Îl vrea distrus. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

Atât morala creștină, cât și etica filozofică (sub aspect teoretic) găsesc un punct comun și în cultivarea valorilor morale, valori care se înfățișează în primul rând ca valori ale persoanei. Lucrurile, de exemplu, nu sunt purtătoare de valori, deoarece nu sunt responsabile. Toate valorile morale se întemeiază pe valoarea fundamentală a binelui, ca forme particulare ale lui. Aceasta nu înseamnă că binele ar reprezenta suma lor, ci el reprezintă un plus față de valorile pe care le fundamentează. El le străbate pe toate, iar morala creștină, cât și etica filosofică, pretind săvârșirea binelui și evitarea răului.

Filozoful, matematicianul britanic Bertrand Russel (1872-1970), văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX, comenta, întrebându-se totodată: „Invidia este baza democrației… Mișcarea democratică în statele grecești se poate reduce cu siguranță la această pasiune și același lucru se poate spune despre democrația modernă. Măsura, moderația este proastă în viață; să trăiești în exces înseamnă nebunie. Înțelepciunea greacă se baza pe măsură; mediocrii sunt oameni cu măsură, și atunci?…” Nu degeaba s-a spus că întâi morala trebuie sădită și numai apoi democrația făurită! Morala este temelia pe care se poate începe a construi ceva durabil. Și la sădirea moralei începi prin a stârpi necinstea, adică, corupția – cea mai mare abatere de la moralitate.

S-a instalat o neîncredere în democrație și sa dezvoltat populismul, opusul democrației, un curent politic, ce folosește un tip de discursuri și de curente politice care critică elitele și pledează pentru întoarcerea la popor, de unde-i vine și numele. Pentru că nu dispune de prea multe argumente reale, populismul mizează pe forța de atracție a personalității unui individ pe care îl folosește, cu alte cuvinte este reprezentat de o figură carismatică, care emite judecăți hazardate, și care este susținut de un partid atașat ideologic. Populismul a apărut, sau mai corect s-a dezvoltat în democrațiile moderne.

Se manifestă ca un blocaj la nivelul gândirii omului politic în tentativa sa de a mima rezolvarea problemelor, de aceea populismul ia foarte adesea forme de expresie negative, pe care le cunoaștem: „Nu ne vindem țara” și altele cu „nu” în față. Scopul populismului este manipularea (influențarea opiniei publice).

Există și discursul anti-populist care poate demasca stupizenia populismului folosindu-se o formă destul de brutală de a spune adevărul, pentru a obține acordul spontan al publicului.

Populismul, trebuie să reținem că este un pericol aciuat în democrațiile moderne. Se camuflează în „binele public”, apelează la valori fundamentale făcându-i pe oameni să creadă că le servește. S-a constatat că „pentru populiști, formule precum „plătește statul”, „să-i ajutăm pe cei în nevoie”, „să fim solidari” sunt golite de conținut, dar au efectul magic al obținerii sprijinului majoritar. Te opui? Înseamnă că nu vrei să-i ajuți, că nu ești solidar, că ești lipsit de compasiune, că ai interese ascunse. După ce își justifică moral discursul sau acțiunea, populistul are nevoie de o acoperire practică a generozității sale: e „statul” atotputernic, „bugetul” – un fel de corn al abundenței sau e bancherul fără scrupule, bogații care au prea mult și nu vor să împartă cu ceilalți. Dacă e nevoie, îți aduce și argumente juridice sau precedente…”

Efectele populismului sunt: i s-a dat unuia, vin pe rând toți și cer, populistul își dă seama că nu are de unde lua și da, începe să-și retragă promisiunile; oamenii devin iresponsabili; oamenii așteaptă chilipiruri și se asociază cu acești oameni, devin o turmă, le este teamă să nu fie prădați de stat și devin ei prădători; apar escrocii, starea de dezamăgire a oamenilor, de lipsă de speranță, neîncredere, haos. Și ceea ce

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

54

eseu de Vavila Popovici prognostichează unii analiști și este cel mai rău: „neîncrederea în democrație, în economia de piață, în libertate, și care poate duce la nevoia de autoritarism”.

Să nu uităm că atât comunismul cât și fascismul au utilizat populismul. Oare este un răspuns ceea ce se întâmplă în tranzițiile care se fac? Se caută o cale spre viitor și deocamdată nu este găsită?

Am vorbit cândva mai pe larg despre Mentalitate, ca fiind felul particular de a gândi al unei persoane sau al unei colectivități, factor important care poate influența semnificativ modul de reacție, într-un context bine definit: perioadă istorică, delimitare geografică, că odată ce a fost dobândită, mentalitatea se modifică mai greu, ea fiind „asemenea unei pietre asupra căreia trebuie acționat cu forță pentru a o putea mișca din loc”. Și când încearcă cineva să o miște, de ce nu-l ajutăm cu puținele noastre forțe?

De-a lungul istoriei s-a constatat că dezvoltarea omului și a civilizației a fost strâns legată de educație, mentalitate și cultură, văzute atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

Fiecare popor, dar și fiecare individ, își are propria mentalitate și cultură, care-l conturează ca o entitate distinctă și care intră în sfera armoniei cu ceilalți. Conștientizezi că exiști, că faci parte din această viață; lucrurile, întâmplările, trăirile au fost martorii timpului prin care ai trecut, martorii bucuriilor, martorii nefericirii tale… Și când acestea dispar, rămâi pe moment dezorientat, fără un punct de reper.

Apoi încerci să te adaptezi noului, dacă acesta este conștientizat de tine, și începi schimbarea mentalității, printr-o nouă experiență, prin informare, educație, cultură. Și este importantă, fiindcă ea determină atitudinea. Oamenii se mișcă și este important cum se mișcă, încotro se mișcă.

Am dorit libertate și am obținut-o, dar nu am știut cum s-o folosim. A fi liber nu înseamnă să nu-ți pese de reguli și să-ți iei singur permisiunea de a le încălca.

M-am tot gândit în câte părți este divizată țara mea și mi-am amintit că am citit opiniile cuiva, cum că oamenii din țara noastră sunt – nu de două categorii cum încercam eu să-i împart –, ci de trei categorii: cei puțini, rămași din categoriile care au suferit în comunism și care

sunt singurii oameni interesați sincer de viitorul țării și chiar al omenirii; cei mulți în sufletele cărora a intrat virusul comunismului, care a contaminat și copiii lor, oameni invidioși pe care-i interesează numai ce pot reuși, indiferent pe ce cale murdară s-ar obține reușita; indiferenții, cei în afara vreunei filozofii, pe care-i preocupă doar supraviețuirea și care își spun în fiecare zi: „…fie ce-o fi!” Și i-am dat dreptate!

Mentalitatea comunistă, lupta aceea de clasă care întruchipa ura, invidia, nu numai că se schimbă foarte greu, în special la oamenii care au trăit în acea perioadă, în care mulți au fost înfricoșați de teroare, când nu li se permitea să gândească în alt mod de cum erau îndrumați în formarea „omului nou” după ce li se spălau creierele, și ce este mai dureros – că s-a uitat tot răul prin care s-a trecut. Unii țin de haina în care și-au înveșmântat conștiința, alții încearcă să se dezbrace de acea haină, dar nu reușesc, câte o mână iese greu din haina mulată pe trup…

Schimbarea mentalității pentru unii necesită timp mai mult, înțelegerea pentru unii este mai grea sau lipsește interesul, dar și bunăvoința și efortul din partea celor care și-au dat seama de vicisitudinile vieții trăite sub ideologia comunistă. Ce este și mai grav, este că mulți intelectuali ridicați în conducerea institutelor de învățământ superior propagă în rândul tinerilor de pe acest glob ideile comuniste și tinerii naivi se îndoctrinează cu această filozofie a vieții, necunoscând neajunsurile și răul pe care la produs generației din țările prinse în cleștele ei.

Mai important decât toate, în momentul pe care-l trăim, ar fi să se contureze o perspectivă credibilă de evoluție a țării, luând în calcul posibilitățile reale, folosind mijloace cinstite, pentru ca reușita să fie sigură. Aceasta, cred că se poate obține lucrând cu oameni integri, capabili, cu mentalitatea adecvată noilor vremuri și care pun mai presus de interesele personale binele țării.

Să luăm medicamente contra „ulcerului sufletelor”! Și, poate, să și începem a face treabă, ci nu „a ne afla în treabă”, tot vorbind și orgolii etalând! „Există o mecanică a lucrurilor pe care cine o înțelege are cel mai mult de câștigat”, scrie eseistul timișorean Marius Torok, în încercarea de a defini mentalitatea.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

55

poezie

Em Sava (Canada)

Fost-au fluturi, cât au fost În parcuri frunzele sunt bete.

Dansează fără ritm și rimă, plângându-se de dor și sete. căzute strâmb prin șanț și tină.

Se uită-n sus, cerșind căldură…

Copacul, arogant, refuză, Iar frunzele își plâng iubirea, blesteamă soarta și acuză…

Nu cer decât un strop de soare… Și-un ochi să le vegheze zborul, Că fost-au fluturi verzi odată, chiar dacă azi le frânge dorul…

Nu cer nimic ce nu se cade. Știu pe de rost venirea iernii și viața, care le apune.

O glumă proastă-n cartea vremii…

Punct Îmi place să construiesc.

O fac tot timpul cu mâinile goale cu buzele și uneori cu tălpile. cu buricele degetelor ori cu privirea. nu sunt pretențioasă doar foarte activă.

Iau frunze, le sărut și fac corăbii. le lansez pe lac numai când oceanul e departe. cu scoicile ating nervurile florilor și le fotografiez cuminte. scoicile sunt tăioase-lacrimă Însă petalele de flori sunt bune la scris.

Îmi plac pietrele.

Pentru că știu să tacă. pietrele știu cel mai bine să tacă. temeinic, elegant.

Mai bine decât copacii care au aspirații prea înalte crengi întinse obositor spre cer. nu mă satur de tatuajele pietrelor și scriu cel mai adesea cu petale de flori florile se usucă și vând parfum de suflet ce arde, de suflet ce moare de dragul meu. și mie mi-e bine.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

56

proză

Un kebab, atât și nimic mai mult!

Maria Frandoș (Anglia)

Ziua de miercuri e duminica mea şi, cât stă în puterile mele, nu las nicio umbră să-i întunece lumina. Mă trezesc dis-de-dimineaţă şi deschid larg ferestrele. Coroanele înalte ale arborilor foşnesc, păsările se cheamă una pe alta cu nume doar de ele ştiute şi cerul e albastru ca-n vechile noastre icoane.

Cobor, intru la barul de pe colţ şi îmi încep libertatea cu o cafea şi o brioșă. O iau pe corso Vittorio Emanuele II şi traversez podul de piatră de pe vremea romanilor. Dedesubt, râul umflat de ploi e de un galben murdar, aduce cu un animal preistoric cu solzii sclipind pe alocuri în bătaia soarelui. Din piaţa Madama Cristina mă îndrept spre Grădinile Regale şi mă aşez pe o bancă la soare, adâncindumă între filele cărții. Nu pentru multă vreme, însă. Parcul se umple de adolescenţi veseli, vorbesc toţi în acelaşi timp, râd, sunt aşa de frumoşi! E abia 10 dimineaţa şi deja e cald.

Urc agale cărarea înspre Monte dei Cappuccini, iarba proaspăt cosită miroase aidoma celei de acasă. În biserica veche de pe colină e linişte şi răcoare. Între şirul de bănci şi altar, într-o raclă de sticlă, odihneşte Sf. Ignaziu de Santhia. Puţintel la trup, în sutană maronie, are mâinile încrucişate pe piept şi sandale în picioare. Pare că doarme, împăcat cu lumea şi cu cele veşnice. În spatele altarului, dintro icoană aurită, se uită la mine Maica Domnului, cu năframă pe cap şi cu Pruncul în braţe. În biserică intră un grup de turişti francezi, în aer se rostogolesc „r”-uri şi „ah”-uri, aşa că ies.

Biblioteca abaţiei e lipită de biserică, are o uşă grea de lemn cu un grilaj de metal în faţă. Sun, uşa masivă se întredeschide şi un personaj înalt fără sutană, îmi spune: - Bună ziua! Pachetele se dau de la ora 5.

- Poftim? Scuzaţi-mă, ce pachete?

- Pachetele cu mâncare, îmi explică, cu un soi de blândeţe, se distribuie de la ora 5. Îmi revin din stupoare şi îi explic că obținusem, telefonic, permisiunea să consult o carte din bibliotecă între orele 11-14.

- Oh! Vă rog să mă scuzaţi! se bâlbâie fratele. Îmi cer scuze! Știţi, aici vin tot felul de oameni!

- Înţeleg, nu vă faceţi probleme! În timp ce mă conduce pe coridoarele tăcute, continuă să se scuze: să nu credeţi că vin pentru pachet numai extracomunitari sau comunitari, vin şi italieni. Zilele trecute mi s-a strâns inima când am văzut un fost profesor de-al meu la rând. Am aflat că i-a murit soţia şi nu mai face faţă cheltuielilor din pensia lui.

- Bieţii oameni!

- Pentru mulţi dintre cei care vin, pachetul acesta e singura masă zilnică pe care şi-o pot permite. În curtea interioară, în mijlocul grădinii, o fântână susură; pe pervazurile ferestrelor, înfloresc, nepăsătoare şi roşii, muşcatele.

Rămân singură în încăpere. E o linişte desăvârşită, aproape că o poţi pipăi. Pe rafturile masive, cărţile stau înşirate cuminţi, închise între coperţile lor. Toate cărţile vechi, din toate bibliotecile lumii, au acelaşi suav parfum. Îl inspir adânc, nu mă satur de el. Răsfoiesc monografii, cărţi rare, manuscrise, miniaturi. Într-una dintre ele, gravorul, (aflu că numele lui e Bartolome Esteban Murillo), ni-l înfăţişează pe Sf. Francisc de Assisi ajutându-l pe Iisus să coboare de pe cruce. Sfântul pare că îmbrăţişează trupul Domnului ce îşi odihnește mâna dreaptă pe umărul lui, în vreme ce, stânga e încă pe cruce, prinsă în piron. Fața blândă a sfântului e îndreptată înspre Mântuitor, în vreme ce piciorul lui desculț e proptit pe o sferă densă de culoare negru-cenușie. Culorile sunt sumbre. Micul peisaj din Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

57

proză de Maria Frandoș fundal, crucea, hainele sfântului, totul are o culoare pământie, până şi cerul. Singur, trupul chinuit al Christului e de o transparenţă luminoasă. Scena e copleşitoare. Îmi lipesc fruntea de lemnul întunecat al rafturilor. Mai păstrează lemnul amintirea copacului ce va fi fost? Timpul are aici un alt ritm şi totuşi acele ceasornicului se rotesc nemiloase. S-a făcut două, trebuie să plec. Fratele cappuccin mă conduce la poartă şi dă mâna cu mine, invitându-mă să revin.

Soarele inundă platoul, câţiva turişti răzleţi admiră oraşul, sprijinindu-se de parapeţi. Pe treptele bisericii şade un ins ciudat. E îmbrăcat cu o jachetă de iarnă, pulover şi are papuci de casă în picioare (afară sunt 26 grade!). Stă nemişcat, privind undeva deasupra oraşului, a copacilor, deasupra lumii.

Mă opresc cu o treaptă mai sus. Alpii stau smirnă, cu crestele acoperite de zăpadă. Bărbatul se uită la mine, are ochii de un albastru spălăcit. În colţul gurii, un rest de ţigară stinsă.

- Scuzaţi-mă, aveţi nevoie de ceva?

- Un kebab, atât şi nimic mai mult! vine răspunsul repezit. Nu mă mişc.

- Va trebui să coborâţi în oraş, îmi explică el calm, în via Po, sunt câteva dughene unde se face kebab bun. Un kebab, atât şi nimic mai mult.

Plec. Ştiu unde se face kebab bun în via Po. Sunt nişte turci tineri, îmi spun „madam” şi repetă: „ceapă nu, maioneză nu, nimic picant”! Refac urcuşul, convinsă că nu-l mai găsesc pe bărbatul cu jachetă şi papuci de casă. Omul meu e tot acolo, îngândurat, prins parcă în rama vieţii lui. Îi întind punga de hârtie, două pachete de ţigări şi un flacon cu apă rece. Le ia, mulţumindu-mi scurt. Desface ambalajul argintiu şi muşcă adânc din kebab, mestecând fără grabă şi scoţând mici plescăituri.

-Vă puteţi aşeza lângă mine, dacă doriţi. Mă aşez pe treptele de piatră lângă el. Hainele lui emană o duhoare grea. Mă uit la mâinile lui cu degete lungi şi subţiri, care vor fi fost cândva frumoase şi îngrijite. Acum sunt acoperite cu un strat de murdărie, par aproape negre. Felul în care şi-a întins şervetul de hârtie pe genunchi, cum îşi şterge cu el colţurile gurii, e semnul unor obişnuinţe mai tari decât boala şi mizeria. Când termină de mâncat, strânge cu grijă firimiturile şi le aruncă pe iarbă, la păsări. Desface tacticos pachetul de ţigări, îşi aprinde una, şi trage cu nesaţ, suflând fumul în sus, cu ochii mijiţi.

- Iată ce numesc eu un kebab perfect! După câteva minute de tăcere mă întreabă: - Cine credeţi că sunt eu?

- Nu ştiu, răspund. Ar trebui să ştiu?

- Păi, ar cam trebui! Aţi coborât în oraş, aţi urcat iar, să-mi aduceţi kebab, ar mai fi ţigările şi faptul că staţi aici lângă mine. Îi scrutez cu atenţie chipul, nu-l recunosc.

- Vă dau câteva indicii: - Oratio de dignitate hominis. Face o pauză.

- O memorie prodigioasă! O altă pauză.

- Mirandola.

- Pico della Mirandola! mă reped eu triumfătoare. Bărbatul râde, binedispus.

- Pico della Mirandola a murit în 1494. Oi fi mirosind eu urât, dar 500 de ani sunt 500 de ani! Simt cum îmi iau foc obrajii.

- Dar, continuă el, nu sunteţi departe de adevăr. L-am predat pe Pico della Mirandola toată viaţa, acolo jos, arată el cu mâna în direcţia Universităţii. Am vorbit atâta despre el, că studenţii îmi spuneau între ei „Pico”.

- Ia uite, am plecat de acasă în papuci şi s-a făcut cald! Îşi dezbracă jacheta şi îşi mai aprinde o ţigară. Stăm amândoi pe treptele tocite ale bisericii, vorbind despre istorii vechi şi moarte de 500 de ani. Apoi, tace îndelung, umerii i s-au gârbovit, pare că s-a ghemuit în el însuşi, privirea i-a devenit din nou apoasă.

Treptat, platoul se umple de lumea pestriţă şi zgomotoasă a celor care aşteaptă pachetul de la ora cinci.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

58

poezie

Dan David (SUA) Gânduri înaintea plecării Stephen Hawking – 75 Ce se întâmplă cu gândurile noastre când murim?

Se topesc într-un ocean de uitare?

Se pierd, salbă, la capătul nopții, În mormântul monstrului de tăcere?

Sau plutesc, auroră, vis violet, Așteptând să renască Atunci când vor porni din nou Orologiile suspendate?

Vor muri doar oasele noastre.

Gândurile, păcatele, Vor rămâne proiectate pe orizontul translucid;

Plutind pe minuscule semințe de mâine.

Te voi căuta, te voi striga: Hei Steven, where are you?

Poate nu vei dori să-mi răspunzi De pe marginea zării, Sau nu vei putea, ca acum.

Dar te voi găsi, prietene, Te voi recunoaște După strălucirea ultimului gând, Diamant înaintea plecării.

Dumitru Ichim (Canada) Închipuiri de cântec iberic Por que perdiste tu primera serenidad?

Vicente Huidobro ...cum se căutau buzele noastre... ...cu iad, cu lumină, pe prag de-ntuneric...

Cum de-a aflat albastrul de noi, cu pescărușii lui rostogolindu-ne valul pe tărâmul de flăcări iberic? ''Mi-e frică, mi-ai spus.

Aproape în șoapte pâlpâirea.

Mi-e spaimă de noapte.

Are gustul sărat, sau ciudat de amar ca oftat după lacrima zării, ca suspinele mării.

Mi-e spaimă de mine, nici nu știu cum să zic, mi-e frică de-a frunzelor vină gustând din ce nu-s.'' ...cum se căutau buzele noastre, cu iad, cu păcat, cu lumină...

Ți-am răspuns: ''Nu-i nimic!

Voi izvodi în cer puzderii de topaze, opale, rubine, singurătăți înflorind, genunii adâncul spre tine apriluri spre crud îngânând.'' ...și m-am trezit vorbind de unul singur ca valul, doar eu cu migdalul, iar el ca mine-așteptând să guste din alb, să soarbă din vină, din întuneric. ...cum se căutau buzele noastre, cu iad, cu păcat, cu lumină, cu flăcări țâșnite pe ram...

Era pe când te-așteptam cu-nchipuiri de cântec iberic.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

59

articol

La retrospectivă Cristache Gheorghiu (Grecia)

Anul acesta voi împlini 80 de ani. S-ar cuveni, deci, să organizez o retrospectivă a tablourilor realizate de-a lungul anilor, eventual împreună cu o prezentare a cărţilor scrise. Din nefericire, aici, în Atena, am doar tablouri pictate în ultimii ani. În plus, cunosc prea puţină lume. La Braşov voi merge la vară pentru o lună şi nu ştiu dacă voi avea suficient timp pentru pregătirea expoziţiei. Nu-i vorbă, că şi acolo cunoştinţele mele s-au împuţinat.

Acum însă, ideea retrospectivei îmi aminteşte de o alta, tot de 80 de ani, întâmplată puţin după 1989. Este vorba de Gheorghe Dumitriu, cel care a fost preşedinte al filialei Braşov a Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori.

Ca toţi oamenii, avea şi el calităţi şi defecte.

Făcea parte din categoria celor pe care eu îi numeam trepăduşi. Nu erau nici activişti de partid, dar nici turnători. Ei se bucurau de încrederea partidului, care le încredinţa funcţii mărunte, şi erau acceptaţi de noi ceilalţi, ca un rău necesar. Celebru în această privinţă era academicianul Ursu – parcă aşa se numea – pe când era şeful CNST-ului (Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie). El recunoştea faţă de colegi că „nu este cel mai valoros, dar este sigurul dintre ei care are acces la Elena Ceauşescu, poate să comunice cu ea şi să-i transmită mesajele lor. La Braşov, printre alţii, era şi Eftimie Modâlcă, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici din România, adică a profesioniştilor. El mai era preşedinte la filiala Vânătorilor şi Pescarilor şi încă la altele, pe care nu le ştiu. Era un om inteligent şi foarte talentat. Absolvise Institutul de Artă în perioada proletcultistă, dar s-a adaptat perfect la evoluţia ulterioară a artei în România. Se ştie că, după retragerea Armatei

Sovietice – în 1958 –, printre alte transformări, în prima fază, şcoala artistică românească a trecut în extrema opusă: cea a abstracţionismului. Ulterior s-a diversificat. Ei bine, Modâlcă a pictat convingător în toate stilurile, inclusiv în peisaj. Funcţia de la filiala Vânătorilor şi Pescarilor o ştiu, fiindcă beneficia în această calitate de o cabană pe Valea Târlungului, la care am fost de mai multe ori. Nu am dormit niciodată acolo – nu eram chiar atât de apropiaţi –, dar când mergeam împreună cu Nicolae Codreanu să pictăm peisaje în acea zonă (foarte frumoasă), treceam pe la el şi-i arătam ce ispravă făcusem.

Nicolae Codreanu a fost mentorul meu şi – cu timpul - prietenul meu. Era absolvent al Academiei „Repin” din Sankt Petesburg, adept al picturii clasice ruse, cea a aşa-numiţilor „pictori itineranţi” – Peredvizhniki, pe ruseşte – deşi a trebuit să treacă şi el prin perioada proletcultistă.

Revin însă la Gheorghe Dumitriu. În 1975, partidul a hotărât înfiinţarea „Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori”, cu câte o filială în fiecare judeţ. El a fost numit preşedinte al celei din Braşov, pe care a condus-o de la înfiinţare şi până la dispariţie, câţiva ani după 1989. El era economist, lucra la sucursala Braşov a Băncii Naţionale, era preocupat de artă şi avea destul talent. Acest om a avut o foarte mare calitate, pe care o constatasem la Braşov, dar m-am convins la Bucureşti. Misiunea Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori era să creeze o variantă a Uniunii Artiştilor Plastici, cea a aşa-zişilor profesionişti, menită să elogieze realizările regimului. Portretele Ceauşeştilor nu erau necesare; făceau profesioniştii destule şi nu cred că ar fi avut

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

60

articol de Cristache Gheorghiu încredere în cele ale amatorilor. Cu toate acestea, la expoziţiile anuale organizate la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, ele nu lipseau. Am văzut câteva asemenea expoziţii. Erau penibile, cu câteva excepţii. Printre ele, cea a Braşovului. Întradevăr, la Braşov se făcea o selecţie severă după criterii strict artistice. Nu a existat nici un portret al vreunei personalităţi politice, nimic din recomandările la modă. Dimpotrivă, aici Asociaţia şi-a asumat rolul de promovare a artiştilor cu adevărat talentaţi, şi a creat o adevărată şcoală de artă, prin cooptarea unui profesionist, profesorul Clement Bella, care era principalul selecţioner al tablourilor expuse şi care ţinea o dată pe lună un curs de istorie a artei şi participa la taberele de pictură, unde avea prilejul să-i îndrume pe participanţi.

Toate acestea se făceau sub oblăduirea lui Gheorghe Dumitriu.

De ce am spus toate acestea? Pentru că, la retrospectiva organizată de el la împlinirea a 80 de ani, toţi cei care l-au elogiat au realizat cel mai penibil laudatium, pe care l-am auzit vreodată. Se întâmpla în 1994 (el se născuse în 1914), deci puţin după 1989 şi era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea lor anticomunistă. Nu minciunile m-au deranjat.

Cu ele începusem să mă obişnuiesc. Acest om avea însă calităţi reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidenţă. Cine nu-l cunoscuse, putea să tragă concluzii radical diferite faţă de cine fusese el cu adevărat. Desigur, orice trăitor în România acelor ani a trebuie să-şi găsească un modus vivendi. Altfel, ar fi trebui să ne sinucidem cu toţii, aşa cum au făcut-o ofiţerii unui regiment de cavalerie din Polonia, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-au avântat într-o şarjă clasică de cavalerie împotriva tancurilor nemţeşti. A fost

nu doar o jertfă patriotică, menită să atragă atenţia lumii că Polonia nu se predă, dar şi o recunoaştere a greşelii de pregătire strategică a armatei. Cavaleria nu mai avea demult vreun rol în armatele secolului 20. Am avut şi noi, românii, regimente de cavalerie, chiar în timpul războiului, dar ofiţerii noştri nu s-au sinucis. După ocuparea Românei de către armata sovietică, orice opoziţie echivala cu o sinucidere, care însă nu putea să aibă nimic eroic în ea. Valoros era cel care reuşea să se facă util ţării prin păstrarea continuităţii valorilor româneşti în orice domeniu, şi mai ales în cele culturale, intelectuale. Gheorghe Dumitriu, cu toate defectele lui – nu puţine şi nu toate mici – a fost un astfel de om, cel puţin pe plan artistic.

Mă gândeam înainte de această retrospectivă a mea, cine şi ce ar putea să vorbească despre mine. Cu siguranţă că, în cercuri restrânse, se vor spune multe. Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani.

Mai sunt şi alte diferenţe dintre mine şi el, dar nu e cazul să insist.

Se obişnuieşte ca expozantul să mulţumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, artist sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aş putea s-o fac. Soţiei mele îi mulţumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – şi mi se pare că aş fi făţarnic să o fac acolo, într-o declaraţie publică. De ce anume îi mulţumesc ştie şi ea.

I-am repetat şi cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, aşa că – dacă vrea să vă spună – puteţi s-o întrebaţi. Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creaţia şi mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

61

poezie

Constanțiu Mara (Suedia) Cununa de glorie - după Ovidiu Metamorfoze „Tu nu poţi, copile, să mânui arcul celor viteji, la anii tăi mai bine ai face inele din tulpini de păpădie şi galbene salbe pentru cei îndrăgostiţi.”

Astfel îi vorbea trufaşul Apollo zglobiului Cupidon, care îşi pregătea tolba pentru următorul zbor. Acesta, cu surâsul neschimbat, dar cu o scânteie vicleană şi veselă în ochi, îndată alese două săgeţi: una boantă, cu plumb, astfel ca cel lovit să respingă iubirea, şi alta, cu vârful de aur, care aprinde dorinţa.

Cu prima o răneşte pe Daphne, frumoasa nimfă, încă mai frumoasă în fuga ei de-a lungul râului. Cu a doua săgeată, nu fără cruzime, îl răneşte pe mândrul zeu, care îndată porneşte să o prindă în îmbrăţişare pe tânăra fată.

Nimfa care, întocmai Dianei, dorea să rămână fecioară, îşi imploră fluviul-tată să o transforme în plantă, astfel să scape de urmărirea înfocatului zeu.

El o ajunse când proaspete rădăcini o ţineau de-acum pe loc şi netede ramuri tinere luau forma braţelor ei.

Frunze foşnesc unde vântul mângâiase plete de aur. Îndată Apollo doreşte ca pentru totdeauna verzi să rămână şi pentru a fi mereu împreună din noile frunze îşi face cunună.

De atunci o umbră de tristeţe-i împletită în coroana de laur.

O zi la Roma Dimineaţa

Amiaza

Înserarea

Ajungem la Roma în zori, pe înaltele ziduri peceţi de lumină se adună, pe când în frunziş de măslini îşi ascunde argintul o tot mai palidă lună.

Nimic nu mişcă în arenă Statuile au obosit cu braţele-n slavă.

Doar Giove, nevăzutul taur, stârneşte un praf de aur şi-l aşterne peste ziduri şi platani pentru o altă sută de ani.

Apeductul pinilor aduce înserarea, drumul piere în umbra unui văl de cer, ne cuprinde noaptea, de stele bogată, ca o poveste, a fost odată.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

62

poezie

Emanuel Pope (Anglia)

destul am crezut...

Scârbit, de azi, nu mai aștept nimic de la nimeni!

Pornite din mocirlă și din cer hotarele lumii mele toate s-au strâns și ca frații unite și ele într-o lamă de cuțit mi-au ajuns la os.

Desigur, voi mai dansa! voi mai dansa pentru încă o vreme cu spiritul meu de saltimbanc cum am mai dansat: singur.

Pe marginea asta subțire a lumii, sluțindu-mă și tot făcându-mă de râs, în timp ce, acolo, unde numai eu simt, fioros, vântul deșertului Gobi va continua să bată de temut răscolindu-mi amintirile, într-un singur loc.

Unde-mi sunt prietenii?

Lehuză, iubirea mea învinsă, plânge! și după atâția ani, mioapă aproape, iată, privindu-și copilul mort.

Se spune că îndepărtările toate încep mai întâi și mai întâi cu o poveste.

și se pare că așa e… inimile noastre tinere care au vibrat cu toată forța și iubirea lor la zidirea neîncetată a lumii acum au înghețat.

Cu zelul unor cărăbuși împreună am clădit și tot împreună am sperat, apoi deveniți înțelepți și extrem de raționali dintr-odată ne-am trădat cu nesaț până am ajuns străini unii altora.

Vinovați sau nevinovați, nu am repetat decât lecția ce ne deschide, saturați, către moarte.

Acum, fugiți!

Fugiți! plecați din preajma mea... și voi, belicoșilor, și voi, politicoșilor, să ne dăm pace.

Bon voyage, tuturor!

V-am iubit! și destul am crezut. doar lecția mi-am învățat-o: lumea aceasta nu sunteți voi!

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

63

poezie de Emanuel Pope Boi cu plai Va fi o zi, va fi ca orișicare, Învins, târât din satul meu de-un car de boi, Vor râde pe la garduri neamurile-n ascultare, Dar eu nu le voi râde râsul înapoi.

Va fi o zi, va fi ca orișicare, Bătrâna casă va avea un alt stăpân, În curte lucrurile-mi scoase la vânzare Din ce-am iubit, la nori, Doar fumul drept mă va urma.

Va fi o zi, va fi o zi ca orișicare Cu luna răsfirându-și genele pe dealuri Va plânge singură-n urma mea Dar plânsul ei de viu l-am plâns așișderea Și asta nu e doar rușinea mea. din seria nouă ''Elegii de la marginea lumii'' (2017)

Ana Golici, Hidden Information III, 2017, digital print, 18 x 20 in

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

64

poezie

Traian Vasilcău (Moldova) E viscol greu E viscol greu, primeşte-mă la tine, Nu mă lăsa să plec sub aspre zări, De-atâta nins s-a-nnămeţit în mine, Vântul acoperă orice cărări.

Cerul a îngheţat ca un cerdac În care ţurţurii prelung visează, Bolnav de-atâta viscolire tac Şi numai tu eşti nopţii mele rază.

Acum îmi amintesc de-o iarnă-n care Se ordonase brusc, desăvârşit, Să fiu ucis c-o farsă zdrobitoare, Dar, ca-ntr-un vis zadarnic, n-am murit.

Ce vis aiurea!-mi spun, ce fac cu mine Când trenurile-au adormit prin gări?

Nu mă lăsa să plec sub aspre zări.

E viscol greu, primeşte-mă la tine…

Celui neplecat către alte-anotimpuri (călugăr, rugându-se) Zădărnicie-i numele tău mare, Deșertăciune este calea mea, Așa gândesc atunci când lumea n-are Sublimă trecere spre-Altundeva.

Așa îmi spun în zori și pe-nserare, Așa mă blestem să n-am moartea mea De am să fiu ca lumea care n-are Sublimă trecere spre-Altundeva. În lume să rămân - străin sub zare De brațele-i, ce mă pot sugruma, De-oi fi lumescul zâmbet care n-are Sublimă trecere spre-Altundeva.

Nu-i prea târziu să mai rămân Mirare Pe chipul Mirelui dormind sub stea, Contaminat de sufletul ce are Sublimă trecere spre-Altundeva.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

65

proză

Oglinda Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Ieșiseră la plimbare, ca în fiecare dimineață, puțin după orele 9. Orașul se mai liniștea de-acum.

Elevii începuseră cursurile, cei care lucrau, chiar și cei de la birouri, erau deja la serviciu, iar șomerii încă dormeau, că nu aveau nicio treabă până după prânz.

Oricum, zona lor nu era prea aglomerată și nu aveau mult de mers pe jos până la parcul Carol, unde obișnuiau să se plimbe. Locuiau pe Cărămidari, într-o casă mai veche de o sută de ani, încă de când se căsătoriseră, în urmă cu aproape jumătate de veac. Era a ei și locuiau împreună cu părinții, însă după nuntă îi lăsau mai mult singuri, pentru că mai aveau o casă undeva la țară. Veneau la București numai cu o zi, două înainte să primească pensia. O făcuseră la bătrânețe, iar acum erau de mult pensionari. Dar asta fusese cu mult, tare mult timp în urmă... În dimineața asta timpul era excelent pentru plimbare, deși pentru ei nu avea importanță. Își respectau tabietul cu sfințenie, indiferent de vreme. Era deja luna mai și timpul se încălzise simțitor.

El îmbrăcase un pardesiu ușor, gri, iar pe cap purta o pălărie de aceeași culoare. Pantofii și mănușile erau dintr-o piele subțire, neagră. La cei aproape optzeci de ani era sensibil la umezeala deafară. Avea și un baston cu măciulie de argint, însă îl purta mai mult ca pe un moft, pentru că nu se folosea de el la mers.

Ei, deși apropiată ca vârstă, îi plăceau culorile mai vii și îmbrăcase o haină mov, asortată cu o pălărioară de aceeași culoare, în timp ce pantofii, mănușile și poșeta erau de un galben puternic.

Amândoi aveau ținute elegante și pășeau cu demnitate și fără grabă pe aleile parcului. Ea vorbea întruna, veselă și exuberantă, observând tot ce se schimbase sau nu în jurul lor, în timp ce el era mai reținut, răspunzând monosilabic, deși în ochi îi juca o luminiță veselă, admirând-o, și după atâția ani, pe partenera lui de viață.

Au fost opriți din plimbare de un domn cam de cincizeci de ani, ce-și plimba nepoțica de mână.

- Vai, domnule profesor, ce onoare și bucurie să vă întâlnesc! Sărut mâinile, stimată doamnă!

- Mă scuzați, stimate domn! Ne cunoaștem?

- O, este firesc să nu vă amintiți de mine, că doar atâția studenți v-au trecut prin mână, dar să știți că eu nu v-am uitat nicio clipă. De altfel, cine nu v-ar recunoaște pe dumneavoastră, o atât de mare personalitate a culturii!

- Domnule, vă spun că nu este cazul!

- Ei, lăsați, domn profesor! Parcă simt și-acum rușinea când nu am știut la un examen și m-ați lăsat pe vară, dar să știți că la restanță am luat 10! Între timp, fetița se îndepărtase și răscolea cu un băț în iarbă. Bunicul a văzut-o și s-a repezit la ea.

- Henrieta, ce te-a apucat? Fugi de-acolo! Lasă rahatul ăla de câine, nu-l mai răscoli! Fir-ați ai dracului cu câinii voștri, că nu puteți să strângeți după voi!

Tot boscorodind, se îndepărta spre cealaltă parte a parcului, trăgând copila după el, probabil în căutarea vreunei cișmele.

- De unde te cunoștea, dragă, domnul acela?

- Habar nu am! Probabil că făcea o confuzie.

- Așa! Și de ce l-ai lăsat să creadă că ești profesor universitar?

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

66

-

proză de Viorel Ploeșteanu

- De ce nu, dacă tot mă confunda? Măcar să aibă și el o zi mai interesantă și să poată povesti cunoștințelor că stătuse de vorbă cu o mare personalitate, fost profesor al lui.

- Hm, deci te-ai gândit la el! Dar tu nicidecum nu te-ai simțit flatat și chiar mândru că poți fi luat drept profesor, și-ncă universitar!

- Chiar deloc. Știu și eu prea bine că n-am fost decât un ceasornicar, deși nici nu mi-am dorit altceva, iar în fața ta nu ar fi avut niciun rost să mă dau drept altcineva, că doar mă cunoști încă de la începuturile carierei. Crede-mă că m-am gândit numai la plăcerea lui, deși cred că, dacă nu intervenea rahatul ăla, l-aș fi atenționat în cele din urmă!

- Da, da, desigur, domn profesor!

- Poți să fii și ironică, dacă vrei, însă nu poți nega faptul că prestanța trupului meu matur, dar încă mlădios, merită cu prisosință chiar și titlul de profesor.

- Ei vezi, știam eu că încă ești orgolios!

Chicoti ca o școlăriță și se strânse parcă mai aproape de brațul lui, îndoit corespunzător la nouăzeci de grade.

S-au oprit pe o bancă, sub o salcie plină de mâțișori, și au privit liniștiți la insectele care păreau să cerceteze fiecare fir de iarbă și fiecare floare din apropierea băncii.

Către prânz au pornit înapoi spre casă, iar pașii parcă le erau mai rari și mai osteniți.

Ajuns în vestibul, domnul și-a lăsat pardesiul, pălăria, mănușile și bastonul pe cuier, și-a desfăcut cu greu șireturile și a așezat cu grijă încălțările pe pantofar, apoi s-a privit în oglinda cât tot peretele, cu aceeași tristețe de zi cu zi pentru imaginea reflectată, a unei singurătăți din ce în ce mai greu de suportat.

Ana Golici, “Natural Structure I,” 2016, digital print, dimensions variable

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

67

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

S-a încheiat cea de-a doua ediție a Distincțiilor Revistei Itaca pentru Cartea anului 2016 – diaspora, ediție la care s-au înscris cinci volume de proză și opt volume de poezie.

Anul acesta s-a întâmplat ca ambii câștigători să fie stabiliți în SUA, unul dintre ei fiind un vechi colaborator al Revistei Itaca și al concursului Peregrinări, este vorba despre Dan David, care și la prima ediție a participat cu un volum de versuri, apreciat de către membrii juriului. În România, activitatea publicistică a lui Dan David s-a rezumat la publicarea de carte tehnică și literatură pentru copii, în colaborare cu Victor Laiber, la Editura Tehnică și Editura Ion Creangă, între anii 1972-1974. După emigrarea în SUA, în anul 1997, activitatea autorului este deosebită, publicând unsprezece volume de poezie în limba română, unul în limba engleză, precum și un volum de proză scurtă. Volumul de versuri Bomba din apă, apărut la Editura Betta din București, în anul 2016, i-a adus premiul cel mare și, în mare măsură, anunțat încă de la prima ediție.

Câștigătoarea secțiunii de proză este Doina Ira-Tăutan, scriitoare stabilită nu de mult timp în SUA, colaboratoare a numeroase reviste de cultură din România.

Iată fragmente din prezentarea autoarei de la sfârșitul volumului premiat: “Pasionată de muzică, literatură, artă autentică în general, compune muzică și scrie din dorința de exprimare a vibrațiilor proprii în contact cu aspectele vieții cotidiene și, în consecință, de expunere a percepției personale asupra stărilor și atitudinilor celor cu care relaționează… Devenind colaboratoare fidelă a revistei Caiete Silvane, trimite și i se publică fragmente din romanul Dor de vis, apărut la jumătatea lunii martie 2013, la Editura Caiete Silvane, precum și, destul de recent, din romanul în lucru Spitalul de nebuni, scrieri agreate de către cititori ai revistei datorită “stilului limpede, cursiv, supus unei logici evenimențiale firești, cu accente confesive. Este de remarcat, în plus, intenția topirii diferențelor dintre cele două specii ale epicului, jurnalul și memoriile, ceea ce amplifică în mare măsură spectacularul analitic și suspansul captivant.”, cum îi prezintă scriitura Imelda Chința pe coperta IV a volumului.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

68

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2016 Organizator Centrul de promovare „ITACA” – Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur

Membrii juriului: Alexandru Cistelecan, Ștefan Doru Dăncuș, Dorina Șișu, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Dorina Brândușa Landen, Emanuel Stoica, Emanuel Pope și Viorel Ploeșteanu Domnul Cristian Teodorescu a acceptat să facă parte din juriu, însă nu a dorit să noteze volumele finaliste, considerând că nu se ridică la standardele și exigențele dumnealui.

Volumele intrate în concurs: Proză: Doina Ira-Tăutan (SUA) – Spitalul de nebuni, Helene Pflitsch (Germania) – Umbra din noapte, Daniel Onaca (Suedia) – Șapte poeți suedezi, Carmina Harr (Irlanda) – Cum îți transformi visurile în realitate?, Anghel Zamfir Dan (Danemarca) – Amintirile unui copil extraterestru Poezie: Dan C. David (SUA) – Bomba din apă, Daniel Onaca (Suedia) – Din lumea lui Loke, Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Oglinda cu vise, Al Francisc (Canada) – Minunea minunilor, Anghel Zamfir Dan (Danemarca) – Iubirile merg toate în Paradis, Elena Angheluță Buzatu (SUA) – Salvați fluturele, Gabriela Verban (Italia) – Poeme printre stele, Lia Nenciu (Spania) – Clepsidră în flagrant

Ana Golici, “The Strange Symmetry that Underlies Reality I,” 2017 digital print, dimensions variable

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

69

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Câștigătoarea Distincțiilor Revistei Itaca pentru Cartea anului 2016 - diaspora Spitalul de nebuni (proză), Editura Caiete Silvane, Zalău, 2016

Doina Ira-Tăutan (SUA) SPITALUL DE NEBUNI (Fragment din cap. II – Între doua tărâmuri) Pleoapele îi erau ca de plumb. Ar fi vrut să vadă, dar nu-şi putea deschide ochii. O copleşea senzaţia că de jur-împrejurul său obiecte imense, aflate într-un spaţiu mult prea mic, erau atât de aproape de ea, încât aveau să o strivească. Întunericul greu şi apăsător, mirosul insuportabil, indefinit - mucegai, transpiraţie, moarte - şi negru, mult negru, o îngrozeau.

Stranie senzaţie. Imensitate care te striveşte cu micimea ei. Parcă s-ar fi aflat singură în mijlocul universului. Un univers mic, cât o cutie, care o apăsa din toate părţile. Şi era atât de puţin aer! Simţea că se sufocă. Îi era frig şi frică. De-abia dacă mai putea respira. Strânse şi mai tare pleoapele în încercarea disperată de a se proteja de pericolul pe care îl simţea în jurul său. Nu mai voia să vadă nimic. Cine ştie ce grozâvii ar putea vedea dacă ar deschide ochii? Mai bine, nu! Era extenuată. Îşi dorea să adoarmă sau să moară, orice, numai să scape de acea senzaţie îngrozitoare. Simţi cum alunecă în întunericul hulpav care o înlănţuie cu o mulţime de braţe înghiţind-o. Apoi, nu mai simţi nimic. Cât timp trecuse oare?

La un moment dat, în liniştea mormântală care o înconjura, auzi o voce nefirească, un bolborosit. Onomatopee fără sens. Ar fi vrut să vadă, să înţeleagă de unde vine şi ce era, dar nu reuşi să deschidă ochii. Părea a fi voce de om, dar la fel de bine ar fi putut fi geamătul unui animal rănit.

Nu-şi dădea seama. Avu senzaţia că respiraţia i se aude prea tare şi că asta ar putea să-i demaşte prezenţa. Îşi controla respiraţia, sperând să treacă neobservată de fiinţa care bolborosea. Oare unde se afla? Şi de ce nu-şi poate deschide ochii? Intuia că este în pericol şi voia să se apere cumva. Încercă să se mişte, dar nu simţea nimic, de parcă trupul i-ar fi fost despărţit de cap. Poate măcar mâinile să şi le poată mişca, dar nu şi le simţea. Nu mai avea trup, nu mai avea mâini, nu mai avea nimic. Doar un cap mare plin de o ceaţă densă, de incertitudini. Şi dacă acel ceva sau cineva ar vrea să-i facă rău, cum s-ar putea apăra? Starea de agitaţie îi accentua senzaţia de sufocare. Îi trecu prin minte că poate frica o paralizase şi de aceea nu-şi putea mişca sau simţi trupul, şi se gândi că, dacă s-ar relaxa puţin, trupul ei ar reveni la normal. Respira încet şi încerca să nu se mai gândească la acel moment, la senzaţia pe care o are, la ce se întâmpla cu ea acum. Ar fi vrut să se agaţe de un alt gând, dar nu-i venea nimic concret în minte. Parcă in afară de acel moment, nimic n-ar mai fi existat vreodată. Oricât încerca, nu putea ignora acel bolborosit şi nici faptul că îi era atât de frică.

Trebuia să vadă!

Trebuia să ştie unde se află! De ce nu se poate mişca şi de unde se aude zgomotul care o îngrozea. Măcar de-ar fi putut să-şi mişte puţin mâinile… Stătu aşa mult timp, aproape fără să respire.

Puzderie de întrebări începură să-i pună stăpânire pe minte. Prea multe şi prea amestecate pentru a le putea ordona în vreun fel. Doar întrebări care se învălmăşeau în cap, fără un singur răspuns măcar.

Unde era, cum ajunsese acolo şi de ce? Cine era? De ce nimeni nu îi era în preajmă? De ce nimeni nu o ajuta? De ce?

Trecuse o veşnicie de când era în starea asta când, la un moment dat, bezna nu i se mai păru atât de intensă. Parcă începea să se zărească ceva. O lumină difuză îi pătrundea printre pleoape. Nu mai era în hăul fară de margini şi totuşi atât de sufocant şi nici nu mai simţea acea apăsare. Negrul din jur devenea uşor, uşor gri şi apoi tot mai lăptos. Parcă s-ar fi aflat într-un spaţiu nemărginit pe care pusese Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

70

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin stăpânire o ceaţă atât de densă, încât era imposibil să poţi vedea ceva. Nu ştia unde se află. Dacă era afară sau înăuntru.

Senzaţia că nu are trup începu să dispară. Simţea! Era întreagă. Încercă să-şi mişte din nou mâinile, dar nu reuşi. Le simţea, dar erau prea grele ca să le poată ridica şi parcă ceva o strângea de îngheieturi. Era legată de mâini? De ce să fie legată de mâini?

Simţi apoi atât de aproape prezenţa cuiva în dreapta sa, încât panica puse din nou stăpânire pe toată fiinţa ei. Deşi ar fi vrut, nu putea întoarce capul. Işi dădea seama că de acolo se auzeau bolboroselile. Nimic mai mult! Doar ea şi acel ceva din dreapta, cu bolborositul său, mult prea aproape de ea. Ce-ar fi putut face? Să strige, îi trecu prin minte. Să ceară ajutor. Poate o aude cineva. Încercă să strige, dar nu putu scoate nici un sunet. Era pierdută, nu putea face nimic. Nu avea decât să stea aşa, nemişcată, şi să aştepte.

Nu-şi amintea nimic. Degeaba încerca să se concentreze sperând că-şi va aminti ceva. Era atât de ameţită, încât avu senzaţia că în locul creierului avea doar fum. Un fum dens precum un nor de ploaie şi atât. Mintea ei nu putea face nicio conexiune. Apoi, nu mai simţi nimic. Începu să alunece iarăşi în hăul imens. Acelaşi hău din care revenise cu puţin timp în urmă.

- Olguţaaa!

Auzi chemarea ca venind de foarte departe. Se bucură la gândul că nu mai era singură. Cineva strigase Olguţa? Da, îşi amintea, ea era Olguţa. Pe ea o striga. Cineva o recunoscuse. Răsuflă uşurată şi încercă să deschidă ochii, dar nu reuşi. Pleoapele grele se încăpăţânau să nu se ridice. Nu-i mai era nici frig, nici frică. Nu-şi mai simţea nici trupul atât de greu şi de încorsetat. O stare de bine, de linişte îi cuprinse întreaga fiinţă.

- Olguţaaa!

De data aceasta, chemarea nu mai venea de departe, ci chiar de lângă ea. Aceeaşi voce caldă, îi rosti iarăşi numele. După alte câteva încercări de a deschide ochii, reuşi să-i întredeschidă, dar o lumină puternică îi produse durere. Strânse din nou pleoapele. Stătu aşa un timp, apoi îi deschise încet. Trebuia să se obişnuiască cu lumina. Totul în jur era alb şi strălucitor. Ochii începură să perceapă forme. Parcă ar fi fost într-un laborator. Monitoare şi multe furtunaşe. Le simţea pe cele din nas, o deranjau. Îşi ridică mâinile parcă pentru a vedea dacă sunt legate. Nu erau legate, dar pe fiecare mînă avea mai multe branule de la capatul cărora se ramificau în sus furtunaşele transparente. Le urmări cu privirea pentru a vedea unde duc. Parcă erau braţele unei caracatiţe care tocmai se pregăteau să o acapareze, să o asfixieze. La celălalalt capăt, pe nişte stative aşezate de o parte şi de alta a patului, atârnau tot felul de pungi şi sticle. De acolo venea hăţişul de tuburi din plastic. Încerca să înţeleagă, dar nu reuşea. Unde era şi de ce?

- Bine-ai revenit printre noi! Întoarse privirea către stânga, locul de unde se auzise vocea, aceeaşi care o strigase mai devreme. Văzu un bărbat şi o femeie, ambii îmbrăcaţi în alb, care o priveau afişând zâmbete largi.

Dar dacă nu era real ce vedea? Cum era posibil ca întrunericul rece, murdar şi urât să se transforme, dintr-o dată, în lumină şi alb imaculat? Nu, nu putea fi real, îşi spuse şi închise ochii. O cuprinse din nou starea de nelinişte. Respira sacadat.

- Stai liniştită, Olguţa, nu te agita. Deschide ochii fără teamă. Nu trebuie să-ţi fie frică. Eşti la spital şi eşti în siguranţă, se auzi aceeaşi voce plăcută şi caldă de mai devreme.

Aşteptă ca Olguţa să deschidă ochii, după care continuă.

- Eu sunt asistenta Camelia Ionaş, iar lângă mine este domnul doctor Gabriel Constandin. Împreună vom avea grijă de tine. Îi privi cu atenţie pe cei doi. Camelia, o tânără roşcată, rubensiană, era foarte frumoasă. Doctorul era înalt, în vârstă, distins, cu barbă şi mustaţă argintii. Deci era real ce vedea.

- Te vei face bine, zise medicul coborât parcă dintr-un tablou renascentist cu sfinţi. Te vei face bine, fată frumoasă.

Simţi în dreapta prezenţa cuiva. Întoarse uşor capul. Nu, nu poate fi adevărat, îşi spuse. Se gândi că încă visează. Închise iarăşi ochii, stătu un moment, apoi îi redeschise pentru a se asigura că totul era aievea. Şi da, era! Colonelul, cel pe care îl cunoscuse, nu de mult, în locuinţa Sorinei, stătea nemişcat în uniforma sa impecabilă şi o privea cu ochii în lacrimi. Bărbatul acela puternic, pe care Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

71

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin părea că nimic nu-l poate impresiona, avea ochii în lacrimi. O privea cu duioşie şi zâmbea. Nu spuse nimic. Întinse mâna, îi eliberă fruntea de cârlionţii castanii, ca într-o mângâiere, cu un gest mai degrabă patern, o sărută pe frunte, apoi se aplecă şi îi sărută mâna învineţită de acele branulelor.

- Bine-ai revenit! Ne vedem şi mâine, îi spuse cu voce scăzută Olguţei. Salută respectuos pe medic şi pe asistentă şi plecă.

- Domnul colonel te-a vizitat zilnic. S-a ocupat de tot ce-a fost necesar pentru a te face bine. Îi eşti foarte dragă. Te-a mai vizitat, destul de des, soţul şi mama ta. Au venit împreună cu domnul colonel. Toată lumea te iubeşte, Olguţa! Inclusiv noi. Aşa că, fă-te repede bine, ne-ai speriat destul, ai auzit? zise medicul zâmbind. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase, cum ajunsese şi de ce era la spital, dar nu reuşea. Şi prezenţa colonelului… Ce căuta acolo omul acela pe care de-abia dacă-l cunoştea? Avea multe întrebări de pus, dar era atât de extenuată încât nu era în stare să scoată o vorbă. Se gândi că atunci când va fi mai odihnită, va încerca să afle nişte răspunsuri.

După ce ofiţerul părăsi încăperea, zări în dreapta un pat, pe care se afla trupul cuiva. Era acoperit complet cu un cearceaf. Înseamnă că acolo este un om mort, se gândi.

Ana Golici, “Research X,” 2015, digital print, dimensions variable

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

72

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Câștigătorul Distincțiilor Revistei Itaca pentru Cartea anului 2016 - diaspora Bomba din apă (poezie), Editura Betta, București, 2016

Dan David (SUA)

Acul Cel mai mic obiect din sac, era un ac. Îndurase multe în viață!

Prin urechea sa au trecut fire groase, subțiri.

A străbătut brocarturi, mătăsuri, dantele.

A unit părți sortite despărțirilor definitive. Și-a încercat ascuțișul în peticele bocancilor Târâți prin noroaie.

Stătea printre celelalte nimicuri, Stingher, plictisit, Toate mai mari decât el.

L-am ales să-mi repare mâneca vestonului Însângerată de un șuierat rătăcit.

Alfa și Omega Imagine a începutului?

Alfa, Versul care poartă pe frunte litera mare.

Nucleul fierbinte care a dat naștere Universului În rezonanța Cuvântului.

Fructul macului; Își împrăștie semințele coapte Să înfăptuiască o nouă minune,

Un nou început.

Un semn al sfârșitului?

Omega, Tristețea sufletului meu.

Devorat de singurătate, Nu mai dorește să iasă în lume.

Alomu l nins Dealul meu nins, cer de zăpadă.

Ciorile, stele negre.

Croncănitul lor e concertul îngerilor întunecați.

Dar aici nu e iadul diavolilor!

E Alomul meu nins în decembrie.

După seceta toamnei, Speranțele mureau ascunse sub brazde.

Ciorile flămânde scormoneau pământul

Ca într-un război pe viață, pe moarte.

Cuptoarele plângeau de dorul pâinii.

Ascuns sub cenușă, un rest de răbdare.

Undeva sus, zarurile au fost aruncate.

Peste noapte au coborât îngerii.

“E o minune, nu e comedie!”

Pletele albe acopere dealul de la varf la poale.

E Alomul meu nins, în decembrie.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

73

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin Anna exersează Berlioz Sunt singur, e seară. Îmi trosnesc degetele a pagubă, pe terasă.

Regret, am pierdut meciul în deplasare.

Nepăsător, televizorului nici nu-i pasă. În stradă între două felinare, Pinul cât o clopotniţă îşi leagănă vârful. Învrăjbit de gândurile mele, de briză, Scânceşte o doină printre acele rare.

Doar eu o aud.

La vecini râde în hohote pianul.

Anna exersează Berlioz; Simfonia Fantastică.

E prima sâmbătă fără tine.

Nu mai ştiu cum să macin timpul.

De pe perete, Fotografia ta îmi pare sarcastică.

Cât de departe?

Cât de departe poate fi locul acela Din care nimeni nu se mai întoarce?

Roţile carelor grele scârţâie.

Timpul îşi clădeşte palatul de ghiaţă pe umerii mei.

Seara la ceai Strălucirea ochii tăi mi se pare o minune.

Dincolo de noaptea aceasta, poate alta nu va mai fi.

Dar tu râzi, parcă te-ai fi hrănit cu primăvară doar.

Mâna ta caldă îmi mângâie fruntea. Ţi-e teamă?

Nu, ...da.

Ne strângem alături.

Banca nu mai e mică.

Flacăra sângerie se mută în inima mea.

Cât de departe poate fi locul acela Din care nimeni nu se mai întoarce?

Eu întreb, tu taci.

Tu taci, eu răspund.

E departe, da, e departe.

Cavaler mohorât Berbec împungând întunericul, Trenul aleargă huruind un cântec monoton, Ca o priceasnă.

Sunt mai singur decât semaforul Veghind noaptea cu ochi colorați.

Trenurile trec fără să-l vadă. Îl lasă în urmă, trist.

Munţii din preajmă nu-l înţeleg.

Lângă fereastră, oglindă spre noapte, Masa e goală.

Gândurile nu dorm.

Ai refuzat în ultima clipă. „Nu vreau să-mi petrec vacanţa Cu un cavaler mohorât ca un şarpe.”

Pe faţa de masă solniţa mică pluteşte Ca o nucă pe o mare de lapte.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

74

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Helene Pflitsch (Germania) - finalistă a concursului

Umbra din noapte (fragmente) Ajunsesem umăr la umăr sub un felinar care lumina totul în jur. Și-a întors capul spre mine, deloc surprinsă de apariția mea. Fulgerător, erecția mi-a intrat în găoacea ei și, fiori reci mi-au trecut pe șirea spinării. Am murmurat prostește, deși habar nu aveam cine e.

- Tu ești?

- Eu, mi-a răspuns firesc, cu un timbru nedefinit.

Ne-am continuat drumul întocmai unui cuplu obosit, ce se îndreaptă spre casă; ea cu papucii cu toc în mână, nepăsătoare că își făcea praf ciorapii de loc ieftini, eu bălăbălindu-mi mâinile pe lângă trup. Eram penibil pășind în ritmul ei, așa, fără o vorbă, dar nu găseam nici un cuvânt să-i spun.

Brusc, m-am enervat pe mine însumi. Nu, nu pentru că muțisem, ci pentru că nu eram fumător.

Ce ușor ar fi, mi-am spus. Aș scoate pachetul de țigări din buzunar, i l-aș întinde și ea ar încuviinţa ușor din cap. O, bună idee! S-ar opri, ar prinde cu degetele lungi și delicate o țigară din pachetul aproape plin, aș ține în căușul palmei bricheta, așa, ca flacăra să nu se stingă, să o poată aprinde cu grație, iar în aplecare, mi-ar atinge obrazul cu zulufii părului răzvrătit, mi-ar umple nările cu mirosul ce deja ajunsese la mine și eu, și eu...

Am strâns din dinți neîncetând s-o urmăresc cu colțul ochiului. Zâmbea. Bănuia ce se petrecea în pantalonii mei deveniți dintr-o dată prea strâmți? „Ce naibii, adună-te! Nu vezi că își râde de tine? Te-o fi văzut învârtindu-te fără țel și s-a îngrijit să îți pună ceva prafuri în pahar, așa, să se distreze... Te porți ca un idiot. Adună-te! Întreabo ce caută singură la ora asta și termină cu starea de prostie în care faci scenarii de doi bani.”

- Am lăsat, cred, farurile aprinse la sosire și mi s-a descărcat bateria, am auzit-o răspunzândumi la întrebarea încă nerostită, creascându-mi și mai mult neliniștea.

- Aș... aș putea... aș putea să împing, am bâlbâit.

- Să împingi, ce? A, mașina! Aiurea! Să mă reîntorc înapoi, când la câțiva metri e o staţie de taximetre? O să trimit mâine pe cineva după ea.

Stăpânirea ei de sine și batjocura cu care răspunsese bâlbâielilor mele m-a subjugat și deși animalul mai sălăşluia prin colțurile sufletului, nu aveam suficient curaj să atac.

- Ești din oraș? făcusem timid o încercare să leg o conversație și să ies din starea prostească.

Mi-a răspuns cu o mișcare ușoară din cap.

- De când?

- De-o veșnicie!

- Ești atât de bătrână? ………………………………………………………………………………………….

Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, ca și cum ar fi fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereţii găleţii de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

75

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin al cuiva care se prăvăleşte în gol. Încet-încet zgomotul se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Şerban să-l simtă dureros în creier.

I se făcu frică; era ca și cum, se întorsese în timp, acolo, în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopţii. Începu să numere: - Unu... doi... trei... patru...

Așa îl învăţase moşul său, când l-a găsit în noaptea aceea întunecată, în care stelele şi luna uitaseră să apară, tremurând ca varga. Îi zisese, că, numărând cu voce tare, va alunga din preajmă primejdiile.

Ultima dată numărase în tranşee, când şuieratul obuzelor şi gloanţelor îl purtară pe el și camarazii lui prin clipe de groază.

- Cinci... şase... şapte...

Teama de acum nu cunoştea cifrele sau nu voia să le audă. Ea creştea, creştea, creştea cu aceeaşi repeziciune cu care mâinile apucau ştiuleţii şi le desprindea boabele. O găleată, şi încă o găleată, un sac plin... Şerban număra și număra, iar după fiecare cifră ce-o rostea vocea îi răsuna din ce în ce mai tare.

- O sută zece... o sută unşpe... o sută doişpe...

Maria, atrasă de glasul bărbatului ce îl auzise de la poartă, apăru contrariată în uşa şoprului, cu oala cu lapte într-o mână și cu sacoşa în cealaltă.

- Da‘ ce numeri acolo de se aude la trei poşte? întreabă ea răstit. Şerban încremenise. Sacul, încă nelegat la capăt, alunecă uşor din mâinile lui, iar boabele se risipiră la picioare. Îşi îndreptă faţa schimonosită de frică spre uşa şopronului. …………………………………………………………………………………………………….

- Tu nu ai intrat niciodată într-o biserică?

- Ba da! Dar... aici e altfel.

- Cum altfel?

- Nu știu. Când am intrat acolo, pe poarta aia mare, parcă m-am scufundat într-o liniște profundă. Și în biserică... mi-a fost frică să gândesc. Adică, să gândesc la altceva decât... Știi, când merg, rar, dar când merg la biserica din oraș sau din satul meu... găsesc acolo o fugă de gânduri, ce se împiedică unele de altele, se ciocnesc, fac un zgomot asurzitor și nu mă pot concentra la ce zice preotul. Nici măcar să îmi spun rugăciunea până la capăt nu pot. Adică, o spun, dar așa ca un papagal, nu o trăiesc, nu o simt. Aici... aici, mai întâi mi-a fost teamă de gândurile mele; că se vor lovi de pereți și vor sparge vitraliile. Dar... mi-a dispărut repede teama și... și gândurile... mi s-au risipit așa cum se risipește ceața dimineții, iar mintea mi s-a limpezit. …………………………………………………………………………………………

Pleoapele, mult prea grele, au căzut involuntar, lăsându-mă în întuneric. Visam sau era realitate? Gemetele femeii răsunau din ce în ce mai tare, prevestind că, în scurt timp, va ajunge la orgasm.

Aerul rece m-a cuprins și am sărit din pat. Nu, nu era un vis! Ușa era întredeschisă, iar în prag o eșarfă multicoloră îmi arăta o cale în noapte.

Am ieșit pe terasă încercând să pătrund întunericul.

- Ce s-a întâmplat? Cine e? am auzit glasul Corei în spatele meu.

- Nimic! Vântul a deschis ușa... O umbră, doar! O umbră într-o noapte fără lună și stele.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

76

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Daniel Onaca (Suedia) - finalist al concursului

Felina adormită Aşa îşi dovedeşte el puterea, încumetându-se să pună calma nepăsare între fiinţa lui şi lucruri.

Prin somn tăgăduieşte el vânatul şi gândul apărării şi chiar somnul muzei.

E vremea când lumea, pentru el, refuză legile ştiute şi se şterge. căzută-n sine vrerea îşi uită ţelul,

de haos absorbită...

De n-ar fi ea să scoată la lumină, precum năvodul, minuni cu solzi strălucitori!

Prin veghea ei noianul se prefiră; se-adună vise care, altfel, ar rătăci ca umbrele de pescăruşi flămânzi.

Cuvintele nu s-ar brodi să-ţi înfiinţeze gândul, de n-ar fi ea.

Focul lui Zoroastru Cine să-l plângă oare pe cel care s-a poticnit în vreme?! Învăluit în mantia lui - sacerdotală -, mândru ca un rege, atent la cercurile negre (desprinse de pe cer în dimineţile acelea) mult mai mult decât ar fi destul... dansul cel viu şi dansul dus al flăcărilor pe altar Mult prea mult ai privit zborul corbilor supus chemării cărnii.

Te-ai încrezut în alte duhuri, uitând menirea-ţi cea mai sfântă.

Lipsit de vlagă, acum în van mai stărui în speranţă; focul odată stins nici lacrima nu-l mai învie.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

77

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

La trecerea din viață a unui suflet larg Reflecții despre metaforele din poezia lui Thomas Tranströmer

Daniel Onaca (Suedia) Iar casa simte constelația cuielor ce-i ține pereții împre ună. Versul acesta l-am desprins din poemul O noapte de iarnă (1962) În viziunea mea, el sintetizează într- o mare măsură arta metaforei la Thomas Tranströmer, poetul pe care critica literară suedeză s-a obișnuit să-l numească maestrul imaginilor”. Ea sugerează efortul unei persoane – fie ea artist al cuvântului, ori nu – de a construi o lume a sa, de a edifica un întreg oferind, în același timp, posibilitatea deschiderii spre lumea din jur. În cazul poetului recent dispărut este vorba de crearea unui univers liric inconfundabil, permeabil celor mai diverse moduri de percepție și interpretare. În rândurile care urmează, mă voi strădui sădeslușesc modul (sau modurile) cum mi se arată mie „constelația cuielor” ce ține împreună pereții mișcătorului său edificiu poetic. Spun „mișcător” pentru că metaforele lui Tranströmer − simple și complexe, în același timp – au proprietatea de a se mișca brusc din sfera cunoscutului spre cea a bănuitului, din zona așezării ferme spre una guvernată deincertitudine.

Arta sa de a surprinde un proces complex, în doar câteva fraze simple este seducătoare: Subsolul se târăște pe scări în sus. sau: am absolvit universitatea uitării și sunt cu mâinile goale precum tricoul pus la uscat pe sârmă. Absolvirea școlii și rufa proaspăt spălată, nu inspiră ele inconfundabila și greu de transferat în limbaj conceptual, senzație de libertate și bucurie? Suntem invitați să luăm parte la un festin în care limbajul dobândește un alt rol decât schimbul direct de informații. Nu trebuie totuși uitat faptul că metafora, ca figură de stil, exprimă o relație interpersonală prin care cititorul e invitat în universul spiritual al autorului. Pentru a depăși nivelul de comunicare convențional, este necesară o înțelegere între text și cititor. Dacă acest acord nu există, atunci transferul metaforic nu se produce. În poemul ”Eldklotter” (Bulgări de foc), de exemplu, pentru cititorul pregătit să accepte îndemnul poetului, acesta vorbește despre virtuțile taumaturgice ale stării de intimitate: În timpul lunilor sumbre sufletul sta ghemuit și vlăguit dar trupul a luat- o direct spre tine.

Cerul nopții a mugit. am muls cosmosul pe furiș și- am supraviețuit. Îmi imaginez că orice cititor, care s-a aflat odată într-o stare gravă, pe un pat de spital, poate stabili pactul de înțelegere cu autorul acestor versuri. Din întunericul abisului, un suflet muribund găsește alinare în altul. Agentul vindecător poate fi oricare ființă ori crez, entitate inspiratoare de speranță. Într- o notă religioasă, aceste versuri trimit și la stri gătul de disperare al psalmistului, adresat Atotputernicului. Oricum ar fi, imaginea finală e menită a oferi sufletului un refugiu. Pe lumea asta există întotdeauna ceva pentru care merită să trăiești, chiar și atunci când prezentul e năpădit de culorile cele mai sumbre.

Metaforele lui Tranströmer se abat de la modele de gândire obișnuite. În volumul său de debut, intitulat „17 poezii”, există un poem care cuprinde o imagine ce sugerează că există căi intuitive de cunoaștere a lumii. Noutatea nu constă în ideea ca atare, cât în maniera originală prin care ea este exprimată: Trezirea este un salt din vis cu parașuta. În accepția comună, trezirea se petrece din somn spre realitate. La poetul suedez, această trecere este întoarsă pe dos; în relația cu starea de Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

78

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin veghe, visului îi este atribuită valoarea primară. Chiar dacă ideea este prezentă și la romanticii și la suprarealiștii, originalitatea viziunii autorului recent dispărut nu este știrbită. Versul lui revigorează o viziune slăbită de-a lungul timpului, o face accesibilă sensibilității contemporane. Și poemul Cartea de noapte vădește maniera de privi realul dintr- o perspectivă inedită, inversată: ...pietre albe trimit semnale lunii. Așa cum știm cu toții, „semnalele luminoase” se transmit de la Lună spre pământ. În universul imagistic al autorului sensul este schimbat; pietrele fiind cele care trimit lumina pe astrul ceresc.

Același procedeu de inversare a perspectivei convenționale îl întâlnim și în versuri precum: Lacul este o fereastră spre pământ sau Solul nesfârșit de sub noi. În primul exemplu ni se sugerează că orizontul luminos nu este situat undeva deasupra noastră, ci în subteran. Al doilea exemplu apare ca o calchiere a unei formule banale de tipul „cerul nesfârșit de deasupra”. Construcția nu este realizată de poet doar de dragul de a epata cititorul visător, ci cu intenția de a sublinia contrastul dintre infinitudinea reală a comunităților umane și caracterul finit al „celestelor” utopii politice. În domeniul psihologiei se folosește o noțiune numită sinestezie pentru a defini fenomenul prin care o persoană, asociază sunete cu forme sau culori. Prin analogie, definirea unui simț cu ajutorul altuia poate fi numită sinestezie lingvistică. Metoda e practicată de Tranströmer, atunci când, de exemplu, substituie un anumit miros printr- o culoare. Ea nu este specifică doar autorului suedez, după cum nici transpunerea gândului în imagini și investirea emoțiilor cu încărcătură conceptuală.

Procedeul e folosit de mulți autori vizionari la care combinarea, osmoza dintre stările sufletești și reflecție se manifestă în permanență. În poemul ”Ilustrate negre”, de exemplu, moartea este prezentată drept croitor: În mijlocul vieții se întâmplă că moartea vine și- i ia omului măsura.

Vizita e uitată și viața continuă. dar costumul se coase în tăcere.

La începutul acestor modeste notații mi-am impus să mă abțin de la interpretarea metaforelor oferite ca exemplu, limitându-mă doar la sumara trecere în revistă a procedeelor prin care ele sunt realizate. Nu am respectat întotdeauna regula autoimpusă, dar în cazul strofei de mai sus dau ascultare ucazului din pricină că sensul versurilor este, dacă nu limpede precum albul fir al cusăturii... extrem de sugestiv, în orice caz.

Metaforele și comparațiile lui Tranströmer își dau măsura deplină când autorul alege ca suport elemente selectate din mediul natural: sufletul se freacă de peisaj precum o barcă de ponton; (din poemul ”Față în față”, inclus în volumul „Cerul terminat pe jumătate”); sub scuturi lucitoare aripi iscusit înfășurate precum o parașută ambalată (descrierea unui cărăbuș), în beznă auzi constelațiile pășind pe catalige (poemul ”Furtună”, volumul „17 poezii”), bătrânul stejar ca un elan împietrit... (același poem) etc. Când sunt aplicate noțiunii timpului, metaforele lui Tranströmer dobândesc, „în mod firesc” materialitate. Așa se întâmplă, de exemplu, în poemul ”Nocturne” („Cerul terminat pe jumătate”), în care Timpul e prevăzut cu pardoseală și pereți ori poate fi călcat în picioare ca o insectă: Când ora trei a fost strivită sub copite. Epocile istorice coexistă. Anii dormitează ca liliecii în peșteri, așteptând ziua când își vor lua zborul (Elegie), viitorul, fața palidă a nenăscuților, (vezi cunoscutul vers stănescian) e inclus în prezent (Sonuri și urme) iar prezentul se extinde înapoi în istorie, ca în poemul ”Noi”: Goarnele epocii, sunete paria atârnă peste abis, sau desenele noastre ies la iveală, roșiile noastre cornute din atelierul erei glaciare.

Animalele au un rol deosebit de important în poezia lui Tranströmer. Ele sunt adesea întruchipările unor concepte esențiale vizând viața și moartea. O insectă poate personifica timpul, precum în exemplul oferit deja, un fluture poate simboliza clipa trecătoare iar păsările sunt investite cu rolul de agenți ai temporalității. Vulturul păzește esența timpului, cucul ia vara cu el și se călătorește spre tropice, în vreme ce pescărușii sunt răspunzători de zilele săptămânii, precum în poemul Cele patru temperamente: Închide ochii și- ai să auzi răspicat, cum pescăruși vestesc Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

79

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin duminica peste ținutul nesfârșit al mării. Aidoma clopotelor bisericii, păsările marchează, cu țipătul lor, mersul zilelor, ba chiar și succesiunea orelor. În raiul zburătoarelor – mesagere ale timpului, se mai strecoară uneori și lilieci ca metafore pentru zile și ani. În poemul Elegia („17 poezii”) găsim versurile: aici atârnă de anii, faptele înghesuite. / aici dorm ele cu aripile pliate.

Voi pune pecete sumarului meu catalog cu câteva strofe din poemul Singuratice case suedeze, care cuprinde o înșiruire de metafore menite a surprinde esența diferitelor tipuri de construcții întâlnite pe plaiurile Suediei: În mijlocul pădurii muribunde unde putreziciunea citește prin ochelari de sevă protocolul gândacilor. /.../ Casa de pe insula din râu clocindu- și fundația de piatră.

Fuiorul lung de fum – cineva arde hârtiile secrete ale pădurii.

Ploaia se întoarce în cer.

Lumina strecoară în râu.

Casa pe pantă supraveghează boii albi ai cascadei.

Toamna cu o bandă de grauri ce țin zorii de ziuă în șah.

(O mică observație: Versul eliptic Lumina strecoară în râu ar putea părea o neglijență de traducere. Eu am preferat însă traducerea corectă a formei verbale folosite de autor, „slingrar”, fără să- mi permit „îmbunătățirea” ei scriind „Lumina se strecoară”, care în suedeză ar suna „Ljuset slingrar sig”. Presupun că acesta este unul din cazurile, des întâlnite la Tranströmer, când, așa cum notam în pasajul deschizător, metafora „derapează” din zona fermă a cunoscutului în cea a bănuitului.) Într-o țară precum Suedia, caracterizată, deopotrivă, prin geniu ingineresc și birocrație − considerată excesivă de unii --, poate că era inevitabil ca un poet atât de impregnat de spiritul țării sale, precum Thomas Tranströmer, să facă apel, în mod ironic sau nu, la termeni specifici acestei matrici. După cum ușor se poate observa, în poem se strecoară termeni specifici precum: „protocol”, „a supraveghea” (nu doar „a veghea”),”hârtii secrete” (cu sensul de documente arhivate), ori „a ține în șah” (sugerând controlul și menținerea ordinii). Asemenea societății, natura este și ea un sistem ale cărei mișcări pot fi monitorizate și controlate. De către cine, este dificil de determinat. Dacă este natura însăși care se autoguvernează ori dacă este vorba de intervenția ordonator- proteguitoare a omului, acest lucru rămâne să-l aprecieze cititorul, prin prisma propriei sale experiențe de viață.

Așa cum menționam la începutul acestor notații, Tranströmer s-a înscris în istoria literaturii suedeze ca un maestru al metaforei. Suportul acestor imagini este întotdeauna unul existențial. Prin observație și reflecție, poetul ridică propria sa experiență de viață la un nivel ce dobândește valabilitate generală. Pe deoparte, înnobilează faptul cotidian, adesea ignorat, iar pe de alta, dă expresivitate unor adevăruri demonetizate, banalizate prin folosire. Cuvintele alese alunecă spre cititor ca în poemele haiku: într-un mod firesc, fără rezistență, dar metaforele lui rețin atenția.

Mesajul lor ajunge la cititor într-o măsură mai mare sau mai mică, dar ajunge. Unii amatori de poezie nu se feresc să vorbească de despre caracterul lor mistic. Tranströmer nu a fost nici pe departe un mistic; sau poate că a fost unul, în măsura în care toate creațiile poetice profunde și autentice degajă o aură mistică.

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

80

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin

Mariana Zavati Gardner (Anglia) - finalistă a concursului

De departe oglinda cu vise chema pe Julia May Înalt Scund Dinainte Omu-i da bineţe în pridvor Dincolo... doar umbre Bătrânii înţelepţi şi meşterul cioplitor se-nţelegeau cum să facă înălţarea cea sacră Ca legendă sau ca semn heraldic Ale tribului faimă şi obârșii Bătrânii înţelepţi şi meşterul cioplitor Pomeniri în cimitire de ţară Pe plaje cu maluri abrupte Forme de tot felul Forme stilizate Cu trăsături ca de om Cu înfăţişare de fiară observând cum se trece lumea Bătrânii înţelepţi şi meşterul cioplitor Decolorat, ce-a rămas pământesc din cineva cu rangul înalt Noaptea trecută, în noaptea asta, în noaptea de mâine în fiecare noapte, Apropiaţii celui dus ṣi apus stau de pază lângă oase-albite; Apoi, se petrec... unul câte unul... o fiinţă-ncremenită rămâne de veghe ca să apere de jefuitori ce-a rămas pământesc... ...doar o fiinţă-ncremenită să întâlnească spiritul cel dus ṣi apus

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

81

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin De departe oglinda cu vise chema pe Julia May Să se preumble prin Grădina Levitaţiei Se terminase contractul arendei primite de la Legiuitorul Lumii Julia May atingea flori de ciuperci cu palme deocheate şi sterpe Şoptea frunzelor îmbătrânite În nopţile întunecate din suflet Brize şovăielnice de la Dunăre alergau să-şi acorde vioara în regatul celor netrecuţi şi pustii nemenţionaţi în gazete de stradă, în autobuze sau trenuri; petrecuţii, din avioane, agăţaţi de telefoane mobile asurzeau alternative planete şi ceruri Julia May se încrunta în ierburi baroce fierte în culori de măslin; invizibilii treceau la lucru prin lanuri de orz în alte lumi, un dingo se măsura în oglinda cu vise a lumii

De departe oglinda cu vise chema pe Julia May Glasul ei era prins în himere ferecat fără ton acordat pârâu se zbătea în imagini, în întrebări şi răspunsuri Mâini vorbăreţe, şovăielnice degete Ochi furtunoşi copleşiţi de-ntuneric Himere rănite de văpaia din ziuă Licitaţie, balanţa din praf botos Adormit lângă iubirea solară balansoar în tentacule de piaţă

De departe oglinda cu vise chema pe Julia May Auzi livada bunicii scâncind în noapte?

Auzi frunzele rupându-se în furtuni electrice în noapte?

Păianjeni văduva-neagră sugând vlaga pomilor din umbra lor născătoare?

Auzi cum ţărna se întoarce pe dos?

Cum livada Domnului Ion se preface într-o pătură cu găuri?

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

82

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare „Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 5-8 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

83

Cărțile prezentate la Distincțiile Revistei Itaca – Dublin, 2016

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017

84

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin www.itaca.ie http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Partener Grup Media Singur

Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017