Itaca nr 18, Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Redactor limba engleză: Aurelia Tudora (Irlanda) Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: Alex Ivanov (Franța) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Itaca Organization Dublin

Anul V Nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

4

sumar

Editorial: Dorina Șișu (Irlanda)

Pag. 5

Adrian Niculescu (Irlanda) – Proză

Pag. 6

Cornel Drinovan (Spania) – Proză

Pag. 9

Irish poet guest: Edward O’Dwyer (Irlanda)

Pag. 12

Emanuel Stoica (Suedia) – Proză

Pag. 15

Maria Frandoș (Anglia) - Proză

Pag. 22

Traduceri: Pär Lagerkvist Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 25

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Eseu

Pag. 29

Mina Zariadoran (Spania) – Eseu

Pag. 32

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 37

Adrian Grauenfels (Israel) – Despre José Corti

Pag. 39

Adrian Grauenfels (Israel) – Articol

Pag. 41

Daniel Onaca (Suedia) – Proză

Pag. 43

Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie

Pag. 49

Our future. Our bet. - Ioana Ungureanu (Irlanda) – English prose

Pag. 50

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 58

Rodrig Andrișan (Anglia) – Proză

Pag. 59

Cristache Gheorghiu (Grecia) – Articol

Pag. 62

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 65

Helene Pflisch (Germania) – Proză

Pag. 66

Em Sava (Canada) – Proză

Pag. 71

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 75

Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Proză

Pag. 77

Elena Malec (SUA) - Proză

Pag. 80

Elvira Popazu Seffer (Israel) – Proză

Pag. 84

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză

Pag. 86

Regulament Distincțiile revistei Itaca - literatură – diaspora, 2017

Pag. 90

Concurs de manuscrise „Carte călătoare”, proiect 2017, diaspora

Pag. 91

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 92

Cărțile autorilor

Pag. 93

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

5

editorial

Exagerări Dorina Șișu (Irlanda)

Acțiunea de a exagera a devenit un obicei comun al societății, iar aceasta se găsește, din păcate, în toate domeniile. De exemplu, în literatură: în poezie, proză, eseu sau critică, acțiunea are tentacule uneori prea lungi pentru a le mai găsi și sensuri. Exagerarea în poezie, de exemplu, poate din dorința de a se evidenția mai mult autorul decât poemul, nu duce la un nou trend sau direcție, ci mai degrabă la teribilism ipocrit. Metafora a luat locul înjurăturilor. Figura de stil a luat locul atacului la persoană, astfel că exagerarea a luat forma grotescului, minimalizând orice formă de stil. Defăimarea liniei poetice, din dorința de a se face remarcat poetul, a ajuns la o încăierare, bălăcire publică, la care, din păcate, mulți și-au dat consimțământul. Nu e vorba de hiperbolă, că, dacă ar fi să întrebi jumătate dintre scriitori, n-ar cunoaște definiția, ci de exagerare într-o generație pe care se pune accent. Criticii încurajează, plătiți cu bani grei, aceste creațiuni care fac de râs literatura românească. Exagerarea laudelor, exagerarea editurilor de a publica pe bani volume cel mult mediocre, exagerarea ideologiei că librăria ar exista, dar nu pentru poezie. Ce să mai vorbim de un scriitor remarcabil, tânăr, necunoscut, care trăiește undeva retras, dar e sărac, undeva pe la țară sau poate să fie și dintr-un oraș mare, însă fără legături cu lumea bună (aici e mai dificil de a defini sau a găsi realmente pe cineva fără pată, corect în adevăratul sens al cuvântului). Este o cauză pierdută. În viziunea lui, nu-i nici măcar o cauză. Nu e nimic. El nu știe să exagereze. Deja intrăm în politică literară.

Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a scris poezie de comandă socială, așa putem spune și acum, nu cu sfială și nici cu rețineri, că se scrie poezie de propagandă emoțională, care nu ține cont de calitate, nu ține cont de formă, ci de ipocrizia înălțării individuale. Constatările existente nu sunt exagerări, ele sunt palpabile, se găsesc peste tot, o intoxicare de laude așa cum doar Erasmus a știut s-o spună clar, acum peste 500 de ani, în „Elogiul nebuniei”, că „prostia vorbește”. S-a dezvoltat, prostia, atât de tare, încât unii o consideră calitate. A scrie ceva ce să consideri literatură, a lăuda acel ceva, a publica, a promova prostia pe care o consideri desăvârșită, nu faci decât să suplimentezi handicapul culturii.

Dacă din coordonatele poeziei secolului al XIX-lea s-au pierdut pe drum, apărând, așa cum e firesc, alte direcții, în secolul XXI au ajuns cotoarele. Din atâtea exagerări putem evidenția ce a rămas intact?

Niciun contemporan nu este atotputernic, dar în ochii celorlalți este, cu siguranță, o piedică. Aici intervine competiția, râvna, ura și, automat, mania exagerării pune stăpânire pe individ. Problema esteticului a rămas acea ramură care nu a atins exagerarea conceptului. Nu mulți s-au legat de estetic.

Nu mulți au căutat să înțeleagă ce înseamnă esteticul. Autorul de poezie sau proză își mai conturează sensuri, orizonturi, în formatarea ideilor lui? Consideră el că e demn de a circula arta sa în rândul muritorilor? Dreptul, sau mai bine zis respectul față de cititor, este primordial. Excesul este însă altul.

Plăcerea de a publica. Plăcerea de a fi lăudat. Plăcerea de a avea adepți într-o societate deja exagerată în exagerări deloc pudice.

Poezia și proza se construiesc în jurul unui limbaj. Dacă nu avem cultură, o porție zdravănă de lecturi diversificate și complexe, nu putem stăpâni arta construcției. Autorul adevărat se adaptează la timp și, ca un fin adept al retoricii, formulează o creație personală. Autorii care scriu prin mimesis nu fac altceva decât să rămână la rezumatul a ceea ce sunt în fapt. Autori imitatori.

E un secol al imitațiilor, al maimuțărelilor publice, extravagante. Simplitatea a rămas cumva izolată, fără putere, un exces al bunului-simț care, din păcate, pierde în fața mafioților cutezători de lauri.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

6

proză

Jurnal de călătorie: Spre marginea lumii Adrian Niculescu (Irlanda)

N.A.: Pe data de 23 aprilie 2016, un grup de turişti britanici, aflaţi în vacanţă în Noua Zeelandă, au predat poliţiei din oraşul Bluff un mic aparat electronic. Acesta s-a dovedit a fi o mini-dronă de supraveghere, de tip militar, ce conţinea mai multe materiale video înregistrate, precum şi un document în format electronic. Totul ar fi fost tratat ca un fapt divers, dacă presa locală nu ar fi primit din surse anonime documentul conţinut de drona de supraveghere. La insistenţele ziariştilor, oficialităţile din oraşul Bluff au recunoscut că au intrat în posesia aparatului la data respectivă, dar că în urma unui jaf, care a avut loc în sediul lor pe data de 25 aprilie 2016, aparatul a dispărut, iar serverul circumscripţiei distrus în aşa măsură, încât datele nu mai pot fi recuperate. Cu toate acestea, pe data de 1 mai 2016, în presa locală apare un articol intitulat „Pământul – rezervaţie naturală”, urmat de o adresă publică de internet care conţinea documentul electronic considerat pierdut. 2233 de pagini de jurnal ale unui globe-trotter pe nume Adam Noonan, un ilustru necunoscut până la această dată. Ceea ce urmează sunt principalele fragmente din acest document... „Nu am spus nimănui nimic. Se ştie că, dacă vrei să ţii ceva secret cu adevărat, atunci doar tu şi cu tine trebuie să fiţi singurele persoane care să cunoască planurile de acţiune propuse de tine şi aprobate tot de tine. Toată viaţa mi-a plăcut să călătoresc şi să vizitez cele mai neobişnuite locuri, până când am auzit de locul suprem pentru un turist, considerat un mit, de fapt: Capătul Pământului. Locul cel mai îndepărtat posibil unde un om poate ajunge, fără a putea fi depăşit de un altul. Numele meu este Adam Noonan, am 39 de ani şi m-am născut în Irlanda, lângă capitala Dublin, în Lucan. Toată copilăria mi-am petrecut-o înconjurat de verdele insulei şi am fost învăţat să cred că, pentru un irlandez, nimic nu este imposibil de realizat sau de neatins.

La 12 ani am început să călătoresc cu părinţii mei, care lucrau ca realizatori de filme documentare pentru National Geographic, un cunoscut canal de televiziune. Aşa am avut ocazia să vizitez lumea, dar nimic nu m-a impresionat mai mult decât Polul Nord. Un an și două luni am stat cu ai mei pentru realizarea unui film documentar despre Marele Urs Alb, iar de aici până la următorul proiect nu a mai fost decât un pas: Polul Sud sau Antarctica. Doar că de aici au început cu adevărat problemele... ...Februarie 2001: prima tentativă de a organiza o expediţie în Antarctica. Se pare că ar fi mai

uşor să înveţi toate dialectele limbii chineze decât să obţii toate aprobările necesare realizării acestei expediţii. Am învăţat pe propria piele ce înseamnă expresia „de la Ana la Caiafa”. ...August 2003: fondurile alocate expediţiei încep să se subţieze considerabil. Nici după mai bine de 2 ani de eforturi susţinute nu am reuşit să demarăm proiectul iniţial. Ni se pun efectiv beţe în roate şi ni se cer sume exorbitante. Se pare că doar dacă lucrezi pentru unul dintre cele 47 de guverne ale ţărilor semnatare ale Tratatului Antarcticii poţi obţine acreditările necesare trecerii graniţei militarizate ce desparte restul lumii de acest continent necunoscut... ...Decembrie 2004: Ne decidem să plecăm, totuşi, către Antarctica, fără autorizaţiile necesare. Cu o zi înainte de plecare, proprietarul vasului ce urma să ne ducă dincolo de paralela de 600 reziliază contractul şi scoate nava din port.

Spre seară, depozitul cu echipamentele şi alimentele necesare călătoriei iau foc şi, în ciuda sistemului anti-incendiu şi a intervenţiei pompierilor, totul se face scrum în mai puţin de o oră. Compania de asigurări refuză să ne plătească despăgubirile aferente şi intră în procedură de faliment. Suntem dezamăgiţi şi descurajaţi din toate părţile. Încercăm să ne găsim noi finanţatori, dar uşile ni se închid peste tot. Mary este arestată pentru posesie de droguri

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

7

proză de Adrian Niculescu de poliţia din Fox Bay, insulele Falkland. Raul, cameramanul, se îmbolnăveşte grav la plămâni şi e dus la spital, unde nu i se dau prea multe şanse de supravieţuire. Eu sunt atacat în plină zi de 4 agresori, dar reuşesc să scap de ei în sediul poliţiei din Insule. Spre surprinderea mea, am fost amendat pentru tulburarea liniştii publice şi vandalism. Mi se spune în faţă că sunt persona non grata în Insule şi să plec în 72 de ore, dacă nu, voi ocupa o celulă pe termen nelimitat. Îi spun şefului poliţiei că voi pleca numai cu Mary şi Raul, de nu, voi apela la avocaţii părinţilor mei, plus la ziariştii locali care abia aşteaptă un subiect bun de spălat rufele în public. Drept răspuns sunt aruncat într-o celulă din care sunt eliberat după 24 de ore şi pus să semnez o declaraţie conform căreia sunt de acord să plec din Insule şi să nu mai revin cel puţin 10 ani.

Mary este cu mine în cameră, siderată de ce se întâmplă. Plecăm în aceeaşi seară cu o cursă de linie spre Singapore. Raul moare după 3 săptămâni în infirmeria vasului de linie.

Diagnosticul: cancer pulmonar galopant. Mary şi cu mine suntem îndureraţi, dar durerea ne încrâncenează... ...Mai 2005: Facem rost de bani şi cumpărăm un mic iaht în Melbourne, Australia. De data asta doar eu cu Mary. Încercăm să fim cât mai discreţi cu putinţă. Mă simt, totuşi, urmărit de ghinion pe oriunde merg: bagaje care dispar în aeroporturi, maşinile închiriate sunt furate sau distruse în parcare, amenzi de circulaţie pentru te miri ce, cardurile bancare ba merg, ba nu merg. Învăţăm să trăim la limita clandestinităţii. Schimbăm hotelurile şi telefoanele mobile ca pe ciorapi, zilnic. Mary îşi schimbă culoarea părului în fiecare săptămână. Eu am încercat toate tipurile de bărbi şi mustăţi în diverse combinaţii. Citim cărţi despre ruperi de filaj şi supravieţuire în condiţii extreme. Se pare că au început să dea roade. După două luni, suntem gata de plecare.

Dimineaţa găsim iahtul scufundat în rada portului. Poliţia portuară ne amendează pentru obstrucţionarea navigaţiei. Costurile recuperării iahtului sunt exorbitante. Reuşim să recuperăm o parte din bani de la compania de asigurări. Mary e la capătul puterilor. Nici eu nu sunt mai bine... ...Ianuarie 2009: Reuşesc să creez o aplicaţie de mobil care ne readuce financiar pe linia de plutire. Revin în Melbourne unde cumpăr un mic vas de pescuit oceanic. Căpitanul este de acord să renovăm vasul pentru Antarctica...

...Iulie 2009: În sfârşit, plecăm. Cap compas, Antarctica. Ne apropiem de paralela de 600 .

Căpitanul Anderson ne sfătuieşte să ne distrugem telefoanele mobile împreună cu orice aparat de emisie recepţie. Doar staţia vasului de pescuit mai rămâne funcţională, dar şi ea este deconectată de la curent. Navigăm numai cu instrumentele tradiţionale de navigaţie. Cu ocazia asta învăţăm şi noi cum... ...Septembrie 2009: Trecem de paralela 650.

Tocmai ne bucuram că nu am avut incidente până atunci, când auzim zgomote suspecte în camera motorului. Căpitanul Anderson coboară să verifice. A fost ultima dată când l-am mai văzut în viaţă. O explozie rupe partea din spate a vasului de pescuit. Nava începe să se scufunde.

Apelăm prin staţia radio, încă funcţională, pe oricine se află în zonă să ne salveze. Nici nu am apucat bine să lansăm semnalul de ajutor, când o vedetă rapidă cu steag american se apropie în viteză de noi. Suntem arestaţi pe loc pentru încălcarea zonei de restricţie maritimă şi pentru piraterie. Toate actele noastre au fost distruse odată cu vasul de pescuit. Suntem predaţi autorităţilor din Africa de Sud. Avocaţii părinţilor mei fac minuni şi suntem eliberaţi în scurt timp pe cauţiune. Mary este lovită de o maşină pe o trecere pentru pietoni din Cape Town, şoferul fuge de la locul faptei. Coloana vertebrală este distrusă. Mary va rămâne într-un scaun cu rotile toată viaţa... ...Martie 2011: Mă căsătoresc cu Mary în ciuda protestelor ei. Creez şi dezvolt un proiect de motor electric solar. Cu banii obţinuţi din vinderea patentului, ne mutăm în Argentina. Aici ne pregătim pentru o ultimă expediţie. Să spargem blocada Arcticii... ...Martie 2012: Cumpăr un submarin vechi, pe o sumă rezonabilă, de la un fost traficant de arme cubanez. Îl echipez pentru expediţia noastră.

Mary este foarte încântată de noul ei vehicul electric solar. Acum se poate deplasa mai repede decât mine pe apă şi pe uscat... ...Noiembrie 2012: Primim vizita unui reprezentant al Ministerului de Externe argentinian. Suntem somaţi să părăsim ţara în maximum 14 zile. Suntem suspecţi de terorism internaţional. Dacă refuzăm, vom fi arestaţi în a 15-a zi. Mă abţin să nu-l scot pe argentinian în şuturi de pe proprietatea mea. Ascundem submarinul în Bahia şi plecăm spre Chile... ...Februarie 2014: Locuim de aproape 2 ani în Valparaiso. O cunoştinţă m-a recomandat la Television Nacional de Chile. Se pare că

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

8

proză de Adrian Niculescu ghinioanele au încetat. Dezvolt o dronă pentru filmări HD autonomă, bazată pe motorul electric solar. Şefii mei sunt încântaţi. Se simte şi la bani.

Soarele începe să răsară şi pe strada noastră. Nu am uitat de planul de a merge până la capătul lumii. O dată la două-trei luni mă strecor până în Argentina să verific starea submarinului şi să-i aduc îmbunătăţiri. Cumpăr două snowmobile şi le modific motoarele să meargă pe baterii solare.

Sunt chiar mai rapide decât originalele, iar autonomia este nelimitată pe timp de ziuă. Mă gândesc să le dotez pe fiecare cu câte o dronă de filmare, care să înregistreze în permanenţă călătoria. Memorie este destulă. Trebuie doar să învăţ dronele să ne urmărească de la distanţă şi să revină la bază singure în caz de urgenţă. E ceva de muncă... ...August 2014: Ne hotărâm să plecăm.

Submarinul este pregătit. Tot echipamentul şi alimentele sunt încărcate. Eu îmi iau concediu fără plată şi mă întorc acasă să-i dăm drumul.

Mary e de negăsit. Mi-e teamă că a fost răpită.

Uşa era neîncuiată, iar în bucătărie am găsit o vază spartă şi cuptorul electric în funcţiune.

Alertez poliţia, care ridică din umeri neputincioasă... ...Martie 2015: Am renunţat la serviciu, am vândut casa, maşina şi toate obiectele de valoare. Îmi distrug telefoanele mobile şi cardurile bancare şi plec în miez de noapte din hotel către graniţa cu Argentina. Aici dau foc la maşina închiriată, la haine şi mă rad în cap. Părul ia calea hainelor şi mă îndrept pe jos către submarinul ascuns în Bahia. Mă îmbarc singur şi jur pe Sfântul Patrick, patronul meu, că o să fac imposibilul să ajung acolo unde nu sunt lăsat să ajung... ...Iulie 2015: Am ajuns sub calota arctică şi mă îndrept către marginea imensei bariere de gheţari. De aici nu mai am hărţi, nu mai am nimic. Doar sonarul şi o doză masivă de noroc.

Mă gândesc necontenit la Mary. De fapt, vorbesc cu ea de parcă ar fi lângă mine. Sper să nu o iau razna. Mă hotărăsc să mai ies o dată la suprafaţă înainte de ultima parte a călătoriei... ...Ianuarie 2016: Un adevărat labirint de nepătruns. De mai bine de şase luni mă chinuiesc să găsesc un coridor pe sub gheaţă, să ajung cât mai adânc pe continent. Astăzi sonarul îmi arată

ceva ca o fundătură, dar nu se poate să fie aşa.

Mă simt ca un câine în cuşcă, iar Mary nu mă mai ajută deloc. Mă uit disperat pe unul din hublouri şi văd un imens leu de mare care înoată spre fundătură. Unde se duce oare, mă întreb? Îl urmăresc cu privirea până când dispare în zidul de gheaţă. Îndrept submarinul de buzunar către acelaşi loc şi găsesc un ochi limpede de apă la suprafaţă. Ciudat. +12 grade Celsius acolo unde ar trebui să fie -50. Sunt pe continent, dincolo de marea barieră. E timpul pentru ultimul salt. Scot snowmobilul şi dronele video. Încarc în memoria lor jurnalul şi toate fotografiile de la începutul peripeţiilor şi până în acest moment. De acum, tot ce scriu pe telecomandă se va înregistra automat, împreună cu materialele video. Test.

Merge. Cerul este senin, bate vântul niţel, dar nu sunt mai mult de -100C. Din submarin se aude ceva. Mă duc să văd ce e. Nenorociţilor! Tocmai am vorbit cu Mary prin staţia radio. Mă imploră să nu merg mai departe. E viaţa ei în joc, dar e fată deşteaptă. Mi-a zis unde e. Într-un spital din Santiago, Chile. Ţine-te bine, fetiţo! Sper să te mai găsesc acolo la întoarcere... ...Februarie 2016: Trebuie să mă opresc. Furtuna este groaznică. Am pierdut o dronă aeriană, iar cea rămasă am trimis-o deasupra furtunii. Sper să mai înregistreze ce scriu. Am parcurs mai bine de 1500 km şi nu se vede nici un capăt al lumii.

Hainele cu încălzire electrică de la bateria snowmobilului îşi fac bine treaba, dar vântul te ia pe sus. Furtuna a trecut. Am scăpat cu bine.

Drona e în continuare cu mine, nevătămată.

Drumul coboară în pantă lină, iar temperatura creşte treptat. Nu se poate aşa ceva! Văd petice de pământ uscat, mici lacuri de acumulare şi animale rare. Dumnezeule mare! SFÂRŞITUL DRUMULUI NU ESTE AICI! N.A.: În noaptea de întâi spre doi mai 2016, la Spitalul San Juan de Dios din Santiago de Chile, pacienta Mary Noonan, de la camera 23, a dispărut din spital imediat după pana de curent care a cuprins mai mult de jumătate din oraş.

Reprezentanţii spitalului au declarat pentru presă că pacienta nu s-ar fi putut deplasa fără ajutorul căruciorului cu rotile, care a fost găsit răsturnat lângă pat. O soră medicală de pe acelaşi etaj ne-a declarat, sub protecţia anonimatului, că pe unul din pereţii rezervei fuseseră pirogravate următoarele cuvinte: ELIBERAŢI-VĂ, MAIMUŢE!

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

9

proză

Câinele negru Cornel Drinovan (Spania)

Primele zgomote ale străzii îl treziseră dintrun somn agitat. Se simțea obosit cu toate că dormise aproape toată noaptea, iar fruntea îi era acoperită de o sudoare rece. După lumina care intra în cameră prin geamul murdar și lipsit de perdele, își dădu repede seama că e încă devreme, că ar putea să mai doarmă două-trei ore, însă somnul îi dispăruse. Încercă să-și aducă aminte de ziua de ieri, dar, cu toate eforturile făcute, nu-și amintea aproape nimic. Nu se alarmă, fiindcă nu era pentru prima dată când i se întâmpla acest lucru, ba chiar, dacă ar analiza puțin lucrurile, și-ar da seama că e mai greu să spună când a fost ultima zi „normală” din anii trecuți.

“Te-ai îmbătat, te-ai îmbătat și ieri, la fel cum o faci în fiecare zi”, auzi o voce care îl dojenea cu asprime. Îl vedea pe tavan pe acest pitic care se lua la harță cu el în fiecare dimineață. Era mic, mic de tot, așa cum îi stă bine unui pitic, cu un cap prea mare, pe care îl bălăngănea dintr-o parte în alta. Simțea cum îl ia cu amețeală și dintr-o dată gura i se umplu de un lichid acru-amărui, care îi urcă din stomac. Se întoarse pe o parte și scuipă lângă pat pe dușumeaua murdară. Pentru o clipă se simți mai bine, însă după numai câteva minute vedea din nou pete închise la culoare, ba uneori chiar colorate, pe tavanul care se apropia mai-mai să-l strivească, iar alteori se înălța atât de mult, că aproape nu îl mai vedea. Printre toate aceste pete defila piticul dojenitor, cu mâinile la spate, fără a se putea atinge peste fundul pătrățos, cu picioarele încovoiate, cu o față negricioasă din care săltau ochii de culoare roșie. “De ce o fi având ochii roșii?”, se întrebă, fără a aștepta un răspuns și, de altfel, fără a-l deranja. Ceea ce nui plăcea la el era vocea cu care îl dojenea, ca un fel de lătrătură, ba parcă și gura i se transforma într-un bot de câine atunci când se răstea la el.

„Câinele negru”, așa îl poreclise pe acest mic diavol care îi tulbura sufletul mai mult decât era tulburat.

Privi la ceasul așezat pe o măsuță plină cu resturi de mâncare, alături de câteva sticle goale de băutură, și constată că trecuseră vreo zece minute peste ora șase. Ar trebui să se ridice din pat, însă nu era prea simplu acest lucru. Îi era teamă să nu cadă, să nu poată ajunge nici măcar până la baie. Nu avea de ales, fiindcă peste vreo douăzeci de minute deschidea barul de la capătul străzii, iar el trebuia să ajungă până acolo ca să se „dreagă”.

Se ridică anevoie și abia atunci își dădu seama că dormise îmbrăcat și încălțat, așa cum umblase toată ziua de ieri. Încercă din nou să-și aducă aminte ce făcuse toată ziua, însă degeaba.

Neuronii nu-l ajutau deloc, așa că trebuia să ajungă repede la bar pentru a-i stimula, a-i pune în funcțiune. Se feri să privească tavanul, fiindcă știa bine că dracul de pitic, „câinele negru”, era acolo pentru a-i arunca adevărul în față și nu avea niciun chef să-l asculte.

Se puse pe picioare și își îndreptă pașii șovăitori cu mare greutate spre ușa de la baie. Îi tremura tot corpul, iar privirea și-o ținea fixă. Îl durea capul la fiecare mișcare a ochilor. Se spălă pe față cu apă rece, după care încercă să-și aranjeze puțin hainele boțite, pentru a ieși pe stradă. “Unde te duci? Vei alerga pe străzi la fel ca ieri, după vedenii, ca până la urmă să termini beat într-un hal fără de hal?”, auzi întrebarea piticului lătrând în urma lui, a „câinelui negru”, care îl urmărea fără milă în ultimul an. Închise ușa la apartament fără să-l bage în seamă, după care coborî încet scările de la etajul întâi, unde locuia, și se îndreptă spre ieșirea din bloc. Nu s-a întâlnit cu niciun vecin și asta îl mai liniști. Cu „câinele negru” poate lupta, îl poate

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

10

proză de Cornel Drinovan înjura așa cum o făcea mai în fiecare zi, îi poate spune cuvinte urâte, dar vecinilor nu le poate înfrunta privirea disprețuitoare. Răsuflă ușurat și păși alene strecurându-se pe lângă ziduri până la bar. Zgomotele străzii erau ca niște ciocane care îi loveau direct creierul. Respirând anevoie, deschise ușa și intră în bar. Era destulă lume la acea oră a dimineții pentru a lua micul dejun. Se așeză ca de fiecare dată în stânga pultului, pe ultimul scaun de lângă perete, uitându-se la barman pentru a evita privirile iscoditoare și puțin răutăcioase ale clienților din bar, care, fără să știe cine a fost odată și de ce a ajuns așa, îl considerau un pierdut pentru societate și aveau dreptate.

Nu apucă se așeze bine pe scaun, că barmanul a și apărut cu paharul de rom, băutura lui preferată, fără să-l mai întrebe ce bea. Nici nu era nevoie. Sorbi încet prima înghițitură, care se împrăștie în tot corpul, simțind o mișcare interioară ca un dezgheț. Întinse mâna spre pahar, mâna care acum îl slujea cu încredere, fără să-i mai tremure, și luă o nouă gură de rom, care de această dată avea menirea să oprească tremuratul corpului, și minunea se produse.

Acum putea să privească liniștit în jurul lui.

Lângă el, în picioare, un tânăr prea gras pentru vârsta lui își înmuia parcă și gușa în cafeaua cu lapte în care își scălda biscuiții pe care îi privea cu ochii bulbucați. Mestecatul îi mișca fălcile, făcând să tremure grăsimea feței, ba parcă și burta umflată, care cădea peste cureaua pantalonilor, se mișca în același ritm. Simți cum îi urcă din nou în gură lichidul acru-amărui. De această dată îl înghiți, trimițând peste el o gură mare din romul care i-a mai rămas în pahar. Un alt pahar plin i-a luat locul celui gol și parcă, încet-încet, s-au pus în mișcare și neuronii îmbâcsiți de aburii alcoolului. Era ritualul fiecărei dimineți, ba aș spune al întregii zile, dacă ar fi să luăm în considerare fețele barmanilor care se schimbau în funcție de barurile pe care le vizita.

O căuta pe toate străzile pe EA, iubita care, după mulți ani petrecuți împreună, l-a părăsit, fără a-i da vreo explicație. Nici nu era nevoie, fiindcă lucrurile erau destul de clare. Ceru ce-l de-al treilea pahar de băutură, iar cu acesta parcă și gândurile se puneau în ordine. Își aminti că ieri, după ce ieșise din bar, pornise fără vreo țintă pe străzile pe unde obișnuiau adesea să se plimbe. Soarele primăvăratec se revărsa

încălzind visele trecătorilor. Își dădu jos haina, luând-o pe mână, privind nepăsător fețele celor cu care se intersecta, căutând din priviri trupul arcuit al ființei transformate în vis. Brusc își dădu seama că au înflorit salcâmii, simțind mirosul dulceag al florilor albe care îi împodobeau. Întreaga stradă era străjuită și de o parte și de cealaltă de salcâmi, însă mulțimea trotuarelor trecea fără să-și dea seama de acest lucru. Pentru câteva minute se văzu pe ulițele prăfuite ale satului în care nu mai rămăsese nimic din lumea copilăriei lui. Așezat în acest oraș, departe de țară, doar amintirile îi mai bântuie gândurile din umbra toamnei.

Deodată tresări, privind fix la figura atât de cunoscută și de dragă așezată la vorbă pe cealaltă parte a străzii. Trecuseră câteva luni, sau poate ani, de când o căuta, nu era prea sigur, așa că nu putea scăpa prilejul de a se scălda în privirea ei verzuie, cu care îl învăluise de atâtea ori în vremuri mai bune pentru el. Trebuia să vorbească cu ea, dar totodată se temea că îl va refuza imediat după ce-și va da seama că a văzut câteva fețe de barmani în acea zi. Alergă spre colțul străzii, spre semafor, lovindu-se de câteva ori de pașnicii trecători care-l priveau nedumeriți. Era roșu, era roșu ochiul semaforului, iar el trebuia să treacă strada cât mai repede, altminteri risca să o piardă și cine știe când o va mai putea întâlni. Trebuia să-i vorbească, să-și ceartă iertare, să-i promită că nu va mai bea și astfel poate o va convinge să-l accepte din nou în viața ei, deși „câinele negru” îi șoptea fără milă în urechi: “Ai pierdut-o pentru totdeauna. Niciodată nu va mai reveni la tine.”

Simți cum i se taie respirația, însă la culoarea verde a semaforului o luă la fugă, clătinându-se și împiedicându-se de câteva ori. Ajuns pe la mijlocul străzii, o stradă care i se părea mai lungă decât era în realitate, rămase blocat pentru câteva minute cu ochii plini de lacrimi. Nu mai era acolo, dispăruse, sau poate că nici nu a fost. Era o viziune, o Fata Morgana pe care o căuta în zadar. Simți din nou mirosul florilor de salcâm și, încet, cu pași șovăitori, se îndreptă spre primul bar al străzii. Vocea piticului, lătrată, îi străpungea urechile, mintea și inima. “Nu o s-o mai găsești. Ești un pierdut. Nu o mai căuta degeaba!” „Nu, nu sunt un pierdut. Într-o zi o so găsesc, o s-o întâlnesc, și ea mă va ierta”, îi răspunse piticului, cuvinte în care nici el nu mai credea. Toate căutările lui erau în zadar, poate că nici nu dorea să o întâlnească, ci numai să aibă motivul pentru a colinda prin baruri, pentru a-și

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

11

proză de Cornel Drinovan îneca necazul și a termina ziua beat în patul murdar în care dormea mai tot timpul îmbrăcat.

Astăzi o va întâlni. Era sigur de asta. Romul băut pe stomacul gol a făcut minuni de această dată, sau poate faptul că nu văzuse încă prea multe fețe de barmani. Se simțea bine, era optimist, ba chiar fredona o melodie care-i plăcea foarte mult, îndreptându-se cu pași siguri spre strada cu salcâmi. Sigur va fi acolo, la fel cum a fost și ieri, doar că semaforul în roșu l-a împiedecat să ajungă la timp. Își netezi puțin hainele, ba chiar își trecu mâna prin păr pentru al pune în ordine. Se privi în geamul unei vitrine și se găsi acceptabil. Surâse și, pentru a nu rupe vraja, o luă încetișor pe același trotuar de ieri, învăluit de mirosul dulce al florilor de salcâm care-l invadă, trezindu-i iarăși pofta de viață pe care o pierduse de mult. Voia să fie el cel care o vede mai întâi. Era în același loc. Privi disperat în stânga și în dreapta, hotărât ca de această dată să nu o mai piardă. “Dacă va fi ca ieri? Dacă blestematul de semafor îmi va face aceeași

figură, arătându-mi ochiul roșu, ca acela al piticului?” Dacă... și iar dacă. Strada era destul de largă, însă el, cu toți anii pe care îi ducea în cârcă, se simțea destul de sportiv. „Treci repede strada, nu te mai duce pe la semafor fiindcă ai so pierzi și azi!” îi șopti „câinele negru”. O luă la fugă, cu ochii ațintiți la ea, pentru a nu o pierde nicio clipă din priviri. Întins în mijlocul străzii, privea fețele celor care se aplecau deasupra lui. Vedea o mulțime de ochi triști, unii chiar înlăcrimați, și nu înțelegea de ce. Nu auzea nimic din ce se vorbea în jurul lui, vedea doar buzele lor mișcându-se într-un ritm dezordonat, mintea fiindu-i ocupată cu ultimele sunete care au pătruns-o, un claxon și scrâșnetul roților unei mașini. O căută din priviri printre fețele celor care-l priveau de sus, parcă tot mai de sus, și deodată se lumină. Era acolo, o găsise. Nu era o vedenie, era lângă el. Închise pentru o clipă ochii, apoi îi deschise lent și îi fixă pe fața negricioasă cu ochi roșii, cu gura deschisă, fără însă a spune ceva, a piticului, a „câinelui negru”. Mirosul dulceag al florilor de salcâm îl îmbătă pentru ultima dată.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

12

Irish poet guest

Edward O’Dwyer (Irlanda) Biographic note Edward O’Dwyer was born in Limerick in 1984, where he currently lives and writes. His first collection of poetry, The Rain on Cruise’s Street, was published by Salmon Poetry in 2014, from which work was included in The Forward Book of Poetry 2015. His work features in many journals and anthologies worldwide and has been nominated for Forward, Pushcart and Best of the Web prizes. In 2010 he was selected by Poetry Ireland for their Introductions Series. He has been shortlisted for a Hennessy Award for Emerging Poetry, the Desmond O’Grady Prize, and the North West Words Prize on three occasions, among others. In 2012, he was selected to represent Ireland at Poesiefestival in Berlin in their European ‘renshi’ project. He has read at venues and events such as Cúirt International Festival of Literature, the Irish Writers Centre, Cuisle Limerick City International Poetry Festival, the Villanova Literary Festival (Slovenia), Over the Edge, O Bhéal, and many more. He has edited two anthologies of poetry for community publisher Revival Press – Sextet (2010) and Sextet 2 (2016). Bad News, Good News, Bad News, from Salmon Poetry, is his second collection of poetry, published in 2017.

A Woman Dancing Alone An egg-yolk sun has set and a solitary woman is dancing in a bar.

It has a jukebox, but it isn’t really a dancing bar, and the few occasions it might have been, you’d imagine, led to some trouble. She’s dancing with nobody but, then again, she might say she is dancing with herself, leading herself, being led by herself.

More likely, she would say she’s dancing with everyone here, especially the men, though tonight’s drinkers are nearly all men, none dressed well, none clean-shaven, tattoos spiralling up their arms.

All of their eyes are stealing glances at her, planting thoughts on her like kisses, the wet kind.

Their intentions caress her gyrating contours, nestle inside the measured crevices her choice of outfit affords their leers.

She’ll be the subject of more than a few remarks that ladies, publically, wouldn’t feel flattered by.

Privately is always another matter.

She’ll not mind what’s said, though.

To her, it’s all currency, just like the attentions of their eyes are, just like their faces are, faces showing thirsts that will not be sated by any amount of beer or whiskey.

No one here cares about what dreams she had once or has never had.

No one is going to ask, although soon someone is going to approach her, believing, no doubt, it’s high time she met a real man.

That’s where it’s headed, this scene.

That’s when things get interesting.

As if a man is ever what this woman has wanted from life and, more to the point, from here, from tonight, from dancing alone at a bar that isn’t a dancing bar, dancing with herself, with no one, with everyone.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

13

Irish poet guest Loneliness is Not Beautiful There is solitude and then there is loneliness.

There have been times I’ve deeply wanted one but never, ever the other.

There have been times, though, when I have asked for the one and the other has come.

Solitude is a polite guest, loneliness a poltergeist.

As a younger man, reading the Modernists at college, I never came by any account to say Salinger left New York City for Cornish in search of loneliness.

Loneliness, in New York City, isn’t in short supply.

Solitude, though, its desirable, lusted-after twin, is always elusive there. When you have it, expect to keep it no more than you’d expect to keep a snowflake in your hands.

Greta Garbo, too, in the midst of losing herself among people and adulation, did not turn away from it all to go find herself in the deep of loneliness.

And I mustn’t forget about Edvard Munch, who must have heard the unconfirmed rumour that you could follow solitude and, before too long, be out of earshot of the scream of the world.

Solitude is a beautiful, sullen-looking girl turning up at your door in dripping clothes; if you close your eyes, personify it as a red-blooded male might, but loneliness is not beautiful, doesn’t wear a little skirt and a low-cut blouse, and it doesn’t brush its hair in the mirror with vast, watery blue eyes and freshly-applied, wet-look red lipstick. No, loneliness has only the sort of face that causes young men to throw themselves from bridges into the darkest waters, waters with only their darkness to call mercy.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

14

Irish poet guest Intermediate Life Drawing One of the fundamental things about an intermediate ‘Life Drawing’ class is its neither here nor there-ness.

It’s drawing class purgatory. Someone equivalent to God has decided, in all their wisdom, you are not ready for the advanced class, and has fashioned this new, in-between place, especially for your kind.

In my own case, I’m sure this has to do with proportion. I’ll often draw a head too large, or arms too long, or two shoulders that can’t agree, fine in themselves, but anatomic mismatches when put together. If, in the advanced class, you did this, it would be intended, attributed to some artistic statement, style.

The man standing in the centre of the room has just removed all of his clothing in front of seventeen strangers, no differently, I have to imagine, than he would in the privacy of his own home.

Will he think about that at all as he stands there with little else to do than look out the window and wonder? That this is the intermediate class, that we are deemed not ready for Heaven because we still struggle with things such as proportion?

If I was in the advanced class, not purgatory, I’d get his penis just right or, at least, just as intended.

Here, it could go either way. Does he care?

The money shot, Americans call this.

I’ll get to it later, when I’m ready to look directly at it. In the advanced class, naturally, I’d never be embarrassed about such things as a penis dangling shamelessly there, the Heavenly light catching it just so.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

15

proză

Certitudini subiective Emanuel Stoica (Suedia)

Motto : „Tot ce auzim este o opinie, și nu un fapt. Tot ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” (Marcus Aurelius) Din clipa în care, în urmă cu ceva timp - câțiva ani să tot fie de atunci - am văzut pe You Tube înregistrarea unui experiment al savanților ruși reușind, în anii ‘50, să mențină în viață pe o perioadă de mai multe zile capul unui câine (da, un cap detașat de corp, dar care trăia conectat la o rețea de tuburi prin care la creier ajungea sânge oxigenat, un câine decapitat, cu alte cuvinte) căruia îi testau reflexele, ei bine, din acel moment, am fost absolut convins că nu mai există vreun lucru detestabil pe care mintea omenească să-l fi imaginat și care să nu fi fost deja experimentat.

Să fiu al naibii, cred că Stalin trăiește! a fost reacția cuiva căruia îi împărtășisem descoperirea. Ne trecuse amândurora prin cap, cu mici amendamente, același lucru.

Amintirea episodului m-a vizitat recent. Mi-a adus-o, prilejuindu-mi o tresărire, secunda imediat următoare citirii în publicația The Guardian a unui titlu care anunța fără ezitare: „Your animal life is over. Machine life has begun. The road to immortality.”

Așadar, viața ta de animal s-a terminat. Viața de mașină a început. Editorul nu are nicio reținere să-ți dea și vestea cea bună (oare, bună o fi?), că drumul către nemurire e pe undeva pe aici, prin împrejurimi. Important nu este unde exact se află el și în ce direcție duce, cât mai ales faptul că există, adică e materializat. Iată, zic, un anunț care nu-mi face doar mie cu ochiul, ar face-o atentă și pe țața Floarea din Cuca Măcăii, dar nu l-ar fi lăsat indiferent nici pe miliardarul David Rockefeller, care a murit zilele trecute, la vârsta de 101 ani. Cine știe, dacă mai aștepta vreo săptămână și afla noutățile...

Nu am nevoie decât să parcurg câteva pasaje și descopăr că, poate fără intenție, ceva din talentul unui autor de literatură horror transpiră printre rânduri. Descrierea are o latură macabră. Fără pretenții de traducător, reproduc așa cum am priceput. „Iată ce se întâmplă: Ești întins pe o masă de operație, pe deplin conștient, dar anesteziat, incapabil de mișcare. O mașină umanoidă apare lângă tine, aplecându-se asupra propriei misiuni cu o formalitate de ceremonial. Cu o secvență de mișcări vioaie, aparatul elimină o porțiune mare de os din partea din spate a craniului tău, înainte de a-și așeza cu atenție degetele fine și delicate, ca picioarele unui păianjen, pe suprafața vâscoasă a creierului. Este posibil să ai unele îndoieli cu privire la procedură în acest moment. Înlătură-le, dacă poți! Ești băgat destul de adânc în treaba asta, nu mai poți da îndărăt. Cu receptorii lor microscopici de înaltă rezoluție, degetele mașinii scanează structura chimică a creierului, transferând datele într-un computer puternic de pe cealaltă parte a mesei de operație. Aceste degete continuă să se scufunde acum în materia cerebrală, scanând straturile mai profunde ale neuronilor, construind o hartă tridimensională a interconexiunilor lor infinit de complexe, creând în același timp un cod pentru a modela această activitate în hardware-ul computerului. Pe măsură ce operația continuă, o altă anexă mecanică, mai puțin delicată și mai puțin atentă, îndepărtează materialul scanat într-un container pentru deșeuri biologice, pentru evacuarea ulterioară. Acesta este un material de care nu vei mai avea nevoie.

La un moment dat, devii conștient de faptul că nu mai ești prezent în corpul tău. Observi - cu tristețe, groază sau curiozitate detașată - atenuarea spasmelor acestui corp pe masa de operație, ultimele convulsii inutile ale unei bucăți de carne expirată. Acum, viața animală s-a terminat. A început viața mașinii.”

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

16

proză de Emanuel Stoica Precizarea că acesta este scenariul profesorului de robotică cognitivă de la Carnegie Mellon, Hans Moravec, convins că viitorul speciei umane implică o abandonare în masă a corpurilor noastre biologice, efectuată prin proceduri de acest tip, alături de faptul că această credință este împărtășită de mulți transhumaniști, o mișcare al cărei scop este acela de a ne îmbunătăți corpul și mintea până la punctul în care devenim altceva, mai bun decât animalele care suntem în prezent, completează un tablou pentru care mi se pare că orice om obișnuit ar face eforturi să folosească doar adjectivul tulburător. Înțelegem, pe scurt, că se investesc milioane de dolari pentru a transfera conștiința umană în calculatoare. Asta, lăsând deoparte faptul că se pornește de la presupunerea că eul, conștiința, consistă în acea materie din care este compus creierul, cu toate că, deocamdată, din câte știm noi, muritorii de rând, savanții nu s-au pus de acord în legătură cu ceea ce este de fapt conștiința umană.

Aceasta este însă altă discuție.

Numărându-mă printre cei care - deși nu în constantă rezonanță cu cele mai conservatoare viziuni - cred că la început a fost Cuvântul, am mari rețineri în a crede în destinul fericit al unui astfel de demers, presupunând că ar fi tehnic realizabil. În acest moment al umanității, pentru problemele uriașe morale, etice și filosofice, chiar și materiale, care s-ar naște dintr-o asemenea situație, cu consecințe în absolut toate domeniile, redefinind omul, revizuind inevitabil tot ce înseamnă drepturi și obligații, nici măcar cei mai entuziaști promotori ai ideii nu pot pretinde că sunt pregătiți.

Pe de altă parte, perspectiva de a avea colegi de potențială eternitate (pentru că, nu-i așa, acesta este idealul nerostit), personaje – oricât ar fi de simpatice unora dintre noi - din categoria Donald Trump, Kim Jong Un ori Vladimir Putin (poate oricine să completeze lista, conform preferințelor, cu Ion Iliescu, soacra, șeful ori vecinul antipatic), pe aceeași planetă sau chiar în același colț de univers, pare mai degrabă o sentință scoasă din arsenalul religios al vieții de după moarte în țarcul marilor păcătoși.

Chiar și în lipsa acestor provocări născute de evoluțiile tehnologice, oare câți dintre noi s-au gândit în mod serios la consecințele a ceea ce ar însemna să fim nemuritori? Dacă am face-o, oare câți dintre noi am mai fi siguri că vrem asta?

S-ar putea argumenta că acelea vor fi doar niște copii electronice ale minților noastre, niște inteligențe artificiale, care, poate, cel puțin la început, vor crede că suntem noi. Ce mai consolare! Și cum să nu te gândești că într-o asemenea situație aspiranții la nemurire, beneficiari ai ipoteticului succes tehnologic își administrează singuri o mare minciună?

Timpurile în care nu știai cu cine vorbești la telefon decât după ce răspundeai s-au evaporat.

Inteligența artificială este deja prezentă în viețile noastre, chiar dacă nu ne-am gândit la asta ultima oară când am deschis telefonul “smart”, ori când am căutat ceva interesant pe ecranul televizorului inteligent, iar perspectiva unei super-inteligențe care va scăpa de sub control însemnând sfârșitul omenirii este o idee care s-a transformat în avertisment, venind chiar din direcția celor mai progresiste voci preocupate de subiect, precum miliardarii Elon Musk, Bill Gates ori celebrul fizician Stephen Hawking. Musk susține mai degrabă supraviețuirea în fața fatalității inteligenței artificiale prin conectarea creierului uman la tehnologia supercalculatoarelor, un fel de transformare a omului în cyborg și refugiul acestuia pe Marte.

Singurul lucru asupra căruia toată lumea este de acord se referă la faptul că apariția superinteligenței artificiale este doar o chestiune de timp, probabil de maximum un deceniu sau două, iar impactul acesteia asupra omenirii va fi unul similar întâlnirii cu o civilizație extraterestră.

Dincolo de spaimele cu sugestii apocaliptice pe care le naște această perspectivă, faptele ne obligă la câteva constatări imediate legate de felul în care, în ultimă instanță, ceea ce se pune în discuție și se redefinește este realitatea în ansamblu. Distincția dintre realitatea virtuală și cea obiectivă, naturală, în care ne-am născut, începe să se estompeze pe măsură ce prima produce efecte asupra celeilalte. Să ne gândim doar la faptul că o afirmație în mediul virtual poate atrage consecințe penale pentru autor, într-o lume cât se poate de reală, din momentul în care rețelele sociale electronice au statut juridic de spațiu public. Aici, ironia sorții, un artificiu convențional, ficțiunea juridică - pentru că statutul juridic este, alături de multe altele, o simplă ficțiune juridică - născut din imaginația genială a profesioniștilor dreptului lumii romane de acum peste două mii de ani, validează o altă ficțiune, de specie diferită și la capătul opus al lumii căreia îi era destinat, realitatea virtuală, cu efecte care se întorc în plan Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

17

proză de Emanuel Stoica material. În lipsa interfeței care ne ajută să oferim un sens acestei realități virtuale prin intermediul organelor de simț cu care suntem înzestrați biologic, ea s-ar rezuma la niște impulsuri electromagnetice produse de un dispozitiv electronic, fără o relevanță care să ne influențeze în luarea deciziilor. Acesta (procesul decizional individual și colectiv) este, probabil, miza cea mai importantă a luptelor care se poartă pentru controlul realității virtuale. În cele din urmă, controlul realității virtuale va însemna controlul asupra indivizilor în realitatea obiectivă. Este vorba, cel mai probabil, despre aplicarea și pe Internet a ceea ce, încă din anii 80, a fost numit managementul percepției. Acest procedeu face ca realitatea sau faptele să devină din ce în ce mai puțin importante. Important este cum deformezi realitatea, cum răstălmăcești faptele, astfel încât adversarul să arate prost în ochii publicului. Realitatea nu mai este importantă, devine ceva cu care te poți juca pentru a-ți atinge obiectivul - manipularea. Cu siguranță, din prima jumătate a secolului XX, când nepotul lui Sigmund Freud, Edward Bernais, a folosit teoriile unchiului său, inventând profesia de public relations, metodele de manipulare au devenit tot mai sofisticate.1 Înțelepciunea antică a explorat însă mult mai devreme înțelesurile resorturilor ascunse ale cunoașterii, lăsându-ne imaginea care a traversat mileniile sub numele de Mitul peșterii din textul lui Platon, Republica. Apelul la câteva fragmente din faimoasa alegorie pare indispensabil în acest context.

Așadar: „Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.”

Glaucon: „Văd.”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, nu cred!

- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.“ 2 Întâmplarea face ca aproximativ în același timp în care Bernais făcea o meserie din relativizarea adevărului prin propagandă, Einstein să formuleze Teoria Relativitații și, aceeași perioadă a primei jumătăți a secolului XX, mai precis în anii ’20, să se fi închegat și principiile fizicii cuantice. Savanții au constatat atunci că la scară atomică, atunci când coborâm la dimensiuni aproape imposibil de imaginat pentru cei mai mulți dintre noi, la nivelul componentelor care stau la baza materiei, legile fizicii sunt complet diferite de cele pe care le cunoaștem în macrocosmos. Una dintre realitățile bizare ale acestui domeniu al cunoașterii este ceea ce se numește superpoziția particulelor.

La scara cuantică, particulele pot fi privite și ca unde. Dar, în lumea mecanicii cuantice, ele sunt privite ca existând în toate stările posibile în același timp. Această situație este cunoscută sub numele de superpoziție. Referitor la particule, aceasta înseamnă că o particulă poate fi în două sau chiar mai multe locuri deodată.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

18

proză de Emanuel Stoica În esență, principiul superpoziției se referă la ideea că un sistem este în toate stările posibile, în același timp, până când se măsoară. După măsurare, el revine la una dintre stările de bază care formează superpoziția, distrugând astfel configurația originală.

Să apropiem puțin de domeniul ludicului poliloghia aceasta. Așadar, un exercițiu de imaginație: Pornind de la ideea că stabilirea proprietăților unei particule atomice este un demers de aflare a adevărului în ceea ce o privește, prin similitudine, se poate pune întrebarea dacă nu cumva din momentul în care este acceptabil să spui că o particulă poate fi simultan în două locuri, ar fi acceptabil să acorzi același tratament adevărului, în general, în sensul în care poți susține că între cunoștințe și realitatea obiectivă pot exista concordanțe alternative?

Ei bine, într-un astfel de context care dă cu tifla cunoașterii concrete intuitive (în sensul acceptat de materialismul dialectic - capacitatea omului de a descoperi direct şi imediat adevărul, pe baza cunoştinţelor şi a ideilor dobândite anterior), pare că noțiuni precum cele vehiculate tot mai frecvent în discuțiile despre lamentabilele realități contemporane din peisajul mass-media, purtând denumirea de fapte alternative, adevăruri alternative ori post-adevăr, capătă nuanțe care invocă perplexitatea; felul în care este stabilit adevărul factual se pricopsește cu o interpretare convenabilă celui care are la îndemână cele mai rapide mijloace de măsurare. (În paranteză fie spus, ajungând aici nici nu știu dacă între ghilimele trebuie să cadă mai întâi ideea de rapide ori cea a mijloacelor de măsurare).

Eu sunt Bibicul, nene Iancule, își declină adevărul identitatea, din acest moment, asemeni lui Crăcănel în D-ale carnavalului. E sincer, dar onestitatea nu-i folosește. Cum să-l crezi? Desigur, tu nu ești Pampon, tu ești cititorul. Știi bine că acesta e Telemac Mache, zis Crăcănel, și vezi dincolo de ceea ce le e dat personajelor să cunoască (oricare dintre eroi, convins că nu greșește, are motive să creadă că se află în posesia adevărului). În timp ce - convins că Didina a fost sedusă de acest infam Pampon se pregătește să-i rupă Bibicului oasele, știi că ai avut dreptate. Crăcănel -Telemac Mache crede că e Bibicul, fără a ști că, de fapt, el e Mangafaua. Personajul are acces la această înțelegere despre sine mult timp în urma celui care lecturează textul. Autorul este însă cel care, născocind povestea, a stabilit nu doar unitățile de măsură a realității, ci și momentele în care ea este evaluată, atât pentru personaje cât și pentru cititor. Și nu e oare fascinant felul în care “realitatea” ficțiunii, validată prin convenția literară a autorului cu cititorul, interferează cu realitatea obiectivă din perspectiva căreia acesta din urmă descifrează suveran adevărul despre personaje? Suveran, vorba vine, pentru că suveranitatea lui e strâns legată de felul în care creatorul știe și vrea să-i ofere autoritate în materie de stabilire a adevărurilor din poveste. Între adevărul cititorului și cel al personajelor se produce acea scânteie care naște vraja, consumată în complicitate cu autorul a cărui narațiune e acceptată drept vie și viabilă. Pare că în această situație “faptele alternative” ar putea fi o convenție benignă, folositoare pentru ca obiectivul operei să fie atins. Stă însă sub semnul onestității felul în care un demers artistic obține efecte în plan emoțional. El nu pretinde că informează, chiar dacă folosește elemente inspirate ori împrumutate din realitatea obiectivă.

Unul dintre semnele știrii care urmărește să te manipuleze este acela că, în loc să facă o descriere obiectivă a faptelor, încearcă să obțină emoții cu orice preț. Mesajul otrăvit face apel la zonele în care au sălaș fricile, bucuriile, speranțele, fanteziile, dezamăgirile, incertitudinile ori cele care induc sentimente de siguranță destinatarului. Desigur, în acest caz nu mai e vorba despre arta pe care scriitorul o practică pentru a atinge o notă distinctă a sensibilității pe tărâm literar, iar informația trebuie verificată din mai multe surse. Altfel, conținutul ei este la fel de credibil ca exclamațiile de entuziasm ale vedetelor porno în acțiune.

V-ați uitat vreodată la filme deocheate pe Internet? Nu-i nimic. Eu, da. Mi se pare mai simplu să vorbesc despre asta decât despre jena care mă încearcă recunoscând că, pe același Internet, am consumat manipulare. Poate se mai întâmplă încă să fiu manipulat, fără să știu, iar o parte din vina pentru această situație scandaloasă îmi aparține. Nu mă obligă nimeni să folosesc computerul pentru a accesa tot felul de chestii dubioase aflate în mediul on-line.

Cred că am revenit pe Facebook în preajma ultimelor alegeri prezidențiale din România, după aproape patru ani de ignoranță. Mai întâi, mi-am schimbat numele de utilizator, din dorința de a nu mă simți obligat să respect cutumele stupide ale acestei rețele sociale. Mă retrăsesem, înainte-vreme, undeva pe Google+, într-un loc care, în opinia mea, părea mai ușor de gestionat în privința Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

19

proză de Emanuel Stoica interacțiunilor, mai puțin exhibiționist și unde păstrasem doar vreo trei-patru prieteni români. Părea mai simplu să comunic doar pe teme care mă interesau, atunci când aveam chef, eliminând balastul informațional plin cu detalii cronofage, inutile într-o măsură pentru care mi se pare că nu a fost inventat cuvântul potrivit. Nu vedeam niciun motiv să mai pierd vremea cunoscând fără voie detalii cosmetizate din viața privată a tuturor.

La începutul experimentului, mă surprindeam în postura celui care încearcă să se lase de fumat, privind ba cu oarecare invidie, ba cu un orgoliu nejustificat spre bieții muritori care-și verificau numărul de like-uri în mijloacele de transport în comun. Conștientizam, premiul urmărit atunci era eliberarea de adicția malignă indusă de instrumentul care generează emoții mincinoase. Cred că în pofida atașamentului - mic ori mare - față de acest mijloc de socializare electronică, orice om cu scaun la cap recunoaște cosmetizarea realității, cantitatea nemăsurată de neadevăruri afișate uneori acolo doar de dragul obținerii simpatiei virtuale, a emoțiilor artificiale, smulse dintr-o zonă până acum necunoscută a psihicului uman pe care o descoperim, iată, odată cu dezvoltarea tehnologică.

Cum rămâne însă cu partea folositoare a faimoasei rețele de socializare? Situația în care din rațiuni practice și financiare instituțiile mass-media cu un standard profesional decent s-au văzut puse în imposibilitatea de a absenta de pe rețelele de socializare on-line este una ingrată. Ceea ce părea la început doar paradisul libertății de exprimare și al accesului la informație s-a transformat într-o mare care nu poate fi navigată fără risc de rătăcire, în lipsa unei continue pregătiri și a unui minim set de principii în chip de busolă, instrumente pe care fiecare navigator pe Internet le meșterește individual pentru sine. Acum, oricine are acces la Internet, asumându-și responsabilitatea ori anonim, poate să arunce în spațiul public informația, fie netrecută prin filtrul unei rigori profesionale, fie interesată, încărcată cu intenții manipulatorii. S-a putut constata, nu doar conținutul, ci și contextul în care o informație este împărtășită are un ascendent important asupra felului în care este perceput mesajul.

Lucrurile s-au complicat nespus de mult...

Cursa pentru imagine pe Internet (și nu doar aici) este de domeniul evidenței. Nicio surpriză, gândindu-ne că, fără veste, totul a început să se rezume la percepție în secolul XXI. Desigur, această marfă se construiește prin acumulare și nu a fost nevoie de multă cunoaștere pentru ca fiecare consumator de socializare virtuală, în funcție de aspirații, să aplice principiul cantitativ. Ei bine, pasiunea aceasta pentru cantitate a fost printre primele lucruri care m-au scos din pepeni în momentul când, reconectat la Facebook, constatam că unii dintre cei pe care îi cunoșteam ca având experiența comunicării, chiar și jurnaliști, căzuseră în patima redistribuirii cu nemiluita a unor enormități, probabil din dorința de a se arăta informați, credeam eu, la început. Probabil, nu mă înșelam. Încercând să înțeleg, m-am văzut nevoit să adaug câteva elemente. Era campanie electorală, lumea devenise pătimașă, oamenii se regăseau în mesajele pe care le multiplicau, fără a le trece prin filtrul rațiunii, fără a înțelege că acelea erau produse ale unor mașinării de propagandă.

Pe de altă parte, problema algoritmilor care învață preferințele utilizatorului de Internet e una dintre cele mai grave, pentru că astfel se construiește ceea ce a fost numit bula informațională. În ea, te trezești înconjurat de sugestii, reclame și linkuri către tipul de informații pe care le-ai accesat la un moment dat. Ai impresia acută că acestea domină, ca și când, dintr-odată, universul ține morțiș să-ți confirme obsesiile.

Prima asemănare pe care mi s-a părut că o găsesc legat de entuziasmul propagării în serie a unor idei, pe care eu le consideram aberații, a fost, așadar, într-un fel oarecum ciudat, aceea cu pasiunea pe care o știam prezentă într-o vreme, în România, pentru telenovelele sud-americane. Poate că exageram. Nu greșeam însă, gândindu-mă la faptul că aceste produse sunt rezultatul unor rețete în cel mai direct sens al cuvântului. Acolo scenaristul știe bine proporția pe care trebuie să o aibă în economia numărului de episoade conflictul cutare, după alte câte episoade dragostea interzisă se consumă între menajera săracă și fiul familiei înstărite, când e bine să aibă loc o crimă, precum și când e bine să își regăsească personajul principal familia (eventual - una bogată) de care s-a înstrăinat în împrejurări tragice, în copilărie. Totul este calculat cu grijă, astfel încât să țină în fața televizorului o anumită categorie de oameni. Ei pot fi ușor purtați de valul emoțional indus de aventurile eroilor din poveste. Vulnerabil, publicul devine dependent, îngurgitându-și doza episodică de emoții, trăind Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

20

proză de Emanuel Stoica odată cu eroii filmului acea parte plină a vieții pe care nu a experimentat-o probabil nicicând în viața reală, rezonând cu personajele cu care se poate identifica.

Nimic nou sub soare de la Homer încoace, s-ar putea spune, la prima vedere. În cazul știrilor încărcate cu manipulare însă, obiectivul nu este nici divertismentul, nici performanța literară, nici înnobilarea spiritului. Încărcătura lor emoțională este de cu totul altă factură, mizează pe dirijarea intelectului către zone care să-l facă pe consumator vulnerabil la sugestii greu de anticipat. În această categorie sunt vedete, actualmente, informațiile care stimulează ura și teama, ultranaționalismul, nostalgiile pentru regimuri autoritare, admirația față de liderii mesianici. Și câte altele n-or mai fi!

Mecanismul lor de bază e să te facă pe tine, destinatarul, să simți că ești special, amenințat ori nedreptățit, că de vină pentru situația aceasta sunt alții și să-ți sugereze direcția în care găsești soluția, o ideologie ori un politician “vizionar”, puternic, de încredere care cunoaște, îți înțelege problemele și are rezolvarea lor în buzunar. Trebuie doar să-i dai puterea, să aprobi acțiunile acestui cavaler al dreptății. Nu-ți spune nimeni că după aceea, peste noapte, s-ar putea să te trezești într-un stat fascist în care ai voie să spui doar ce aprobă Ministerul Adevărului, în care libertățile individuale sunt un moft ori cu un penibil ca Donald Trump, moț în fruntea țării. Încă două puncte, în topul descoperirilor care m-au enervat de-a lungul peregrinărilor prin realitatea virtuală. Primul - omniprezența lui Vladimir Putin pe Internet, mai ales pe site-urile sursă ale unor știri redistribuite pe Facebook. Al doilea, hipstereala neocomunistă cu accente tot mai nerușinat putiniste a unor intelectuali români.

Pe scurt, despre fiecare. Au apărut câteva categorii de profil extrem de ciudate pe Facebook, afiliate unor fluxuri de informații născute parcă din imaginația celor mai imbecile resurse ale propagandei rusești. Un exemplu, cele care revendică interesul pentru realități de la frontierele cunoașterii. Aproape fără excepție, nu poți accesa știrile pe care le distribuie fără a nimeri, mai devreme sau mai târziu, peste enormități. După ce amestecă legendele despre farfuriile zburătoare de la Roswell și Area 51 cu dezvăluiri despre șefii de stat, care sunt de fapt șopârle deghizate în oameni ori cu rețete minune pentru slăbit, inevitabil și hodoronc-tronc, cu o ritmicitate suspectă, “dezvăluie” ceva despre importanța lui Putin în rezolvarea problemelor mondiale, în răzbunarea lumii civilizate împotriva teroriștilor musulmani, în dialogul cu extratereștrii ori te miri ce alte îngrijorări planetare.

Nu insist, subiectul ar putea acoperi zeci de pagini. În privința celui de-al doilea punct, este năucitoare constatarea că, afișând umanismul ca stindard al preocupărilor care îi legitimează social, unii au tupeul de a fi apologeții unei ideologii din cauza căreia au murit zeci, sute de milioane de oameni, au fost mutilate destine individuale și colective, cu consecințe până astăzi. Când vezi oameni de litere exteriorizând nostalgii legate de perioadele în care se trăia în teroare caracterizând pușcăria comunistă drept un... pârț, când îi vezi mărturisind că simt nevoia să ia apărarea lui Stalin ori când îți explică faptul că Europa și Asia sunt același lucru, te gândești că, poate, asiști la un film prost. Poate chiar ai dreptate. Dacă da, ce regizor nemernic!

Poate că nu e vorba de un voluntariat într-ale manipulării și propagandei, ci doar despre dreptul fiecărui trăitor în lumea liberă de a batjocori libertatea. Nu mi-am putut explica altfel lejeritatea cu care acești emițători și fanii lor de pe rețelele sociale au curaj să spună că negrul e alb și viceversa. În timpul protestelor din februarie, din România, urmărind anumite reacții descompuse din punct de vedere moral, nu reușeam să imaginez un simbol care să-i reprezinte pe cei care manipulează și mecanismele folosite. Articolul despre mașinăria de transfer a conștiinței m-a luminat: niște degete care vor să se scufunde în materia cerebrală, scanând straturile mai profunde ale neuronilor, construind o hartă tridimensională a interconexiunilor lor infinit de complexe, creând în același timp un cod pentru a modela această activitate. Pe măsură ce operația continuă, o altă anexă, mai puțin delicată și mai puțin atentă îndepărtează materialul scanat într-un container pentru deșeuri, pentru evacuarea ulterioară. Acesta este un material de care nu vei mai avea nevoie. Așa spun unii.

Revin pe Facebook peste câțiva ani... Șansa de a depăși obstacolele care apar în calea adevărului, atât cât se poate apropia de el fiecare dintre noi, se croiește mai întâi individual. Este o alegere. Nu e nici contagioasă, nici de vânzare, nici de închiriat, iar în lipsa unei minime deschideri personale către acceptarea faptului că realitatea e mult mai complexă și diferită de ceea ce ne-am imaginat ori ne place să credem (cu alte cuvinte o renunțare la flatarea nejustificată a propriului ego) pe fondul unei Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

21

proză de Emanuel Stoica educații, a unei minți mobilate decent, în armonie cu o curiozitate sănătoasă – vom culege doar o tristețe de dimensiuni biblice. “… Pentru că celui ce are i se va da şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are!...” (Evanghelia după Matei 25: 28 – 30).

Pe teritoriul limbii române, deocamdată, pare-se că nu ne prea îngrijorează asemenea chichițe.

Avem aici anestezice chiar și pentru adevărul care doare. Vorba lui nenea Iancu, cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. Încă o mastică, ne magnetizăm. Tachinăm strașnic. Noi, cei care vom fi rămas. Bine că e bine. Caragiale ne va scoate din încurcătură.

“Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”, concluziona Socrate, printre altele, în textul lui Platon, deslușindu-i lui Glaucon tainele alegoriei peșterii, în urmă cu mai bine de două mii de ani.

Pare că lumea a rămas prinsă în zicerea lui.

1 - Felul în care propaganda a transformat lumea prin manipulare, pornind de la teoriile lui Sigmund Freud, încă din timpul vieții acestuia și până în prezent, este rezumat convingător de unul dintre cele mai interesante documentare pe această temă, accesibil pe Internet, „Century of self” Secolul sinelui. Faptul că pare convingător pentru autorul acestor rânduri nu înseamnă însă că filmul poate fi gratulat cu prezumția de veridicitate, renunțând la interpretarea unor informații noi.

2 - Fragment din Mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII), traducere de Andrei Cornea

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

22

proză

Alune prăjite în miere Maria Frandoș (Anglia)

Totuşi, nu cred că e miere, gândi Isaac. Mai degrabă topesc zahărul şi apoi tăvălesc alunele prin lichidul acela dens, auriu. Dar trebuia să admită că mirosul persista până departe, la câteva străzi; vântul îl purta de-a lungul râului, încât uneori trecătorii începeau să adulmece aerul, căutând din priviri toneta vânzătorului de alune.

Isaac încercase încă din tinereţe, prin toate mijloacele şi din toate puterile, să se sustragă sistemului. Ca mii de alţi tineri, absolvise colegiul, apoi stagiul militar. Fusese chiar la un pas de însurătoare, iubise o fată, mai degrabă fusese atras de ea cu acea foame de dragoste a tinereţii, pe care acum n-o mai înţelegea, apoi o întâmplare îl ajută să se desprindă din angrenaj, înainte de a fi prea târziu. Acum sta rezemat de zidul catedralei, pe care soarele, mărinimos, îl încălzise toată dimineaţa.

Venea aproape zilnic, se aşeza lângă trepte şi aştepta să-i arunce cineva o monedă - nu mai mare de 25 cenţi - la picioare. Nu întindea niciodată mâna, cu preţul unor zile lungi de foame, la capătul cărora ajungea sfârşit la adăpost. Era ultima lui fărâmă de demnitate şi Isaac nu avea de gând să renunţe la ea. Încălzindu-şi spatele amorţit de frig, lăsa să se filtreze o geană de lumină prin crăpătura îngustă a ochilor. Astăzi, nările lui fremătau la mirosul alunelor prăjite în miere; doar că era prea devreme chiar şi pentru bătrânele doamne ce mai urcau treptele catedralei în timpul săptămânii, în afara turiştilor.

Durerea din umăr şi gândul că în dimineaţa asta niciun barman nu-i oferise o cafea - un pahar de lichid colorat cu un deget de lapte, dar dulce şi fierbinte - îl înfuriară. Alunele costau 1,50 $ pachetul, dar el nu avea de 6 ori câte 25 cenţi, nu avea afurisitele alea de monede. Ceva ca o gheară în piept îi tăie răsuflarea şi făcu să i se schimonosească faţa de durere. Încerca din răsputeri să apuce aerul cu gura, să-şi umple plămânii. Îşi aminti că trebuie să respire adânc, încă puţin şi gheara slăbi strânsoarea.

- Vă simţiţi bine?

Nişte paşi se opriră în dreptul lui. Isaac deschise ochii.

- Mulțumesc, doamnă, sunt bine!

Iarăşi una din surorile alea băgăcioase care vor să salveze umanitatea cu uniformele lor curate şi văluri unduitoare. Femeia nu avea văl şi nu purta uniformă, dar, aşa cum stătea aplecată asupra lui, soarele alcătuia un nimb din părul ei. Mirosul de alune prăjite continua să-i aţâţe foamea şi acum parcă venea până şi din răsuflarea femeii. Se uită cu jind la toneta de vis-a-vis şi femeia îi urmări privirea. Isaac ridică mâna într-un gest de respingere, repetând “sunt bine” şi femeia plecă la treburile ei.

Respiraţia îşi reluase ritmul obişnuit, soarele îi încălzea faţa şi trupul i se destinse. Moţăi aşa câteva clipe, ca o pisică mare şi bătrână, dar aroma alunelor nu-i dădea pace. Hotărât - îşi spuse Isaac - în dimineaţa asta nu sunt în apele mele, mai bine m-aş duce în parc. Dând să se ridice, privirea îi căzu pe paharul de carton din care ieşeau aburi, deasupra trona pachetul cu alune prăjite. Se uită în toate părţile, dar nu mai era nimeni prin preajmă. Isaac era prea bătrân şi hârşit prin rele ca să-l mai mişte ceva, dar când dinţii lui prinseră a molfăi alunele şi lichidul fierbinte îi alunecă pe gâtlej i se umeziră ochii. "Afurisit să fiu dacă am să mă las înduioşat de atâta lucru!" Oftă mulţumit şi păstră câteva alune în buzunar. Parcul era plin de veveriţe şi într-o dimineaţă găsise una degerată, cu lăbuţele chircite, fără viaţă.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

23

proză de Maria Frandoș Lacul era îngheţat bocnă, neted ca un patinoar, şi Isaac se aşeză pe o bancă, uitându-se la îngrijitorul care spărgea gheaţa, încercând să facă o copcă. Raţele şi gâştele sălbatice urmăreau şi ele mişcările îngrijitorului, păşind agale încolo şi încoace pe alei.

- Bună dimineaţa! Da’ frig mai e, îi spuse omul.

- Al naibii frig! răspunse Isaac.

Altădată ar fi dat orice să schimbe o vorbă cu cineva, dar acum n-avea chef de vorbă. Îndesânduşi mâinile adânc în buzunare, încercă să-şi amintească ce culoare aveau ochii femeii, dar nu izbuti.

Cerul părea un vas de porţelan chinezesc şi soarele, ajuns acum deasupra creştetului, desena umbrele lungi ale copacilor pe zăpada scânteietoare.

Până acum câţiva ani încă se străduise să se bărbierească în fiecare dimineaţă, după o baie bună, cu mult săpun, iar hainele curate nu păreau cele ale unui vagabond. Găsea câte un frizer care, în schimbul gunoiului cărat, îi reteza părul - altădată o adevărată coamă, acum tot mai rar şi încărunţit.

Zâmbi la amintirea împerecherilor fugare cu femei fără adăpost, asemeni lui. Într-o vară muncise în draci la un fermier şi reuşise să adune cât să-şi cumpere o rulotă veche. Îl amuza mirarea femeilor (de-o noapte) la vederea rulotei curată ca un pahar.

Acum nu-i mai păsa de barba ţepoasă. Treceau săptămâni fără să facă o baie. Treptat se obişnuise cu noul lui miros, nu-i mai stârnea greaţă. Aşa cum nu-i mai păsa de puloverele slinoase puse unul peste altul ori de jacheta căreia nu i se mai distingea culoarea din pricina murdăriei. Isaac găsea că era bine că omul îmbătrâneşte şi nu mai tânjeşte decât după tainul zilei, că nu-şi mai aduce aminte ce l-a făcut să rătăcească în tinereţe. Toate s-au dus aşa cum au venit. Furtunilor din simţurile şi din mintea lui le-au luat treptat locul crizele de reumatism. Poate trebuia, totuşi, să fi păstrat rulota, gândi într-un târziu. Era încă bine câtă vreme avea un pat peste noapte şi o farfurie de supă fierbinte la cină.

Bătrânei infirmiere îi tremurau mâinile şi supa era un fel de zeamă chioară, dar aburul îmbietor şi bucăţile de pâine înmuiate în ea erau o bunătate.

Trecea acum pe lângă un bistro şi mirosul de mâncare îi răscoli iar stomacul. Oftă, socotind cât mai era până la Crăciun. În zilele dinaintea Crăciunului, prin nu ştiu ce mecanism ciudat, oamenii deveneau pe neaşteptate „buni şi darnici”. Atunci mânca şi el pe săturate, deşi îi părea rău că nu putea păstra câte ceva pentru „după” când lumea redevenea indiferentă ca înainte. Acum, nu că el ar fi dat vina pe lume că era homeless, el singur alesese să trăiască la periferia societăţii şi, aşa cum lui nu-i păsase cândva de toată aiureala cu „viaţă normală”, lumea făcea la rândul ei ceva pe principiile lui.

El şi lumea erau chit!

Cum mai râsese el în tinereţe de toată gloata asta care alerga bezmetică între muncă, supermarket, televizor, mâncare, sex! Pentru el lucrurile erau simple: îi era foame, căuta de lucru, muncea, mânca.

Voia să bată coclaurile cu legătura de cărţi după el şi să viseze cu ochii deschişi? Nu avea decât să renunţe de bunăvoie la hrană.

Mda, cărase multă vreme cărţile acelea cu el. Ultima pe care o vânduse anticarului ambulant fusese „Procesul" lui Kafka. Primise în schimb 3 $ pe ea, preţul unui hamburgher. Oricum o ştia pe dinafară şi Joseph K. nu-i mai bântuia demult nopţile. Singura certitudine pe care o dobândise în toţi anii aceştia de încrâncenare şi revoltă era că "Adevărul" pe care înţelepţii îl confundau cu însăşi Lumina era o invenţie a preoţilor sau în cel mai fericit caz a filosofilor. În vreme ce gândurile acestea zburătăceau prin mintea lui Isaac asemeni unui stol de vrăbii gureşe, se lăsă brusc întunericul şi odată cu el gerul prinse să muşte din obrajii lui. Se îndreptă cu spinarea încovoiată spre adăpost şi adormi imediat, visându-se iar tânăr. În dimineaţa următoare îşi aminti de femeie şi gândul acesta îl agasă; porni, totuşi, cu paşi grăbiţi spre catedrală. Azi era un frig straşnic şi strălucirea zăpezii aproape îl orbea. Se aşeză la locul obişnuit şi îşi spuse că, dacă nu avea să se mişte toată ziua din locul acela, avea o şansă la o mie s-o revadă pe femeie. Spectacolul străzii nu-l mai încânta acum ca odinioară, deşi i se mai întâmpla - rar de tot - să vadă pe chipul unei femei expresia aceea aparte care-i plăcea lui.

Femeia nu veni în ziua aceea şi nici în celelalte. Bătrân şi prost! Prost şi bătrân! se mânie Isaac, luând-o înspre parc. Pe malul lacului zări o siluetă care îi păru vag cunoscută, apoi, ca într-o fulgerare, o recunoscu. Stătea acolo cu capul gol în soare, pe ţărmul îngheţat, privind departe, pe malul celălalt.

Nu părea să aştepte pe cineva sau ceva anume. Isaac o privi îndelung. Erau numai ei doi şi frigul făcea Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

24

proză de Maria Frandoș ca scena să pară ireală, ca un tablou. Parcă aş mai fi trăit toate astea, demult, gândi el, dar când anume nu-şi mai amintea. Ziua următoare, femeia trecu grăbită, intrând în supermarketul de peste drum, dar la întoarcere se apropie puţin nesigură pe mersul ei şi aşeză, cu multă băgare de seamă, o pungă de hârtie la picioarele lui.

Scena se repeta acum la intervale aproape egale şi el îi mulţumea doar cu o scurtă înclinare a capului. Acum găsea în pungă, în afara alunelor, o bucată de pui, o banană, ba o dată chiar o delicioasă salată cu brânză şi nuci. Nu-i azvârlea niciodată la picioare monedele zornăitoare şi el preţuia asta la ea. La început îl enervase zâmbetul ei lipit pe faţă ca o urmă de fard vechi, dar ea continua să aşeze cu multă grijă punga jos, lângă el şi îi surâdea cu un aer puţin pierdut. Nu-şi vorbeau niciodată. Ea respecta înţelegerea asta tacită dintre ei, el îşi clătina scurt capul. Ea surâdea. Uneori rămânea câteva clipe acolo, în apropierea lui, privindu-l cu pupilele mărite. Neîndoielnic avea ochi frumoşi; îi aminteau de nişte lanuri de cicoare din ţinuturile copilăriei.

Odată, mâna ei îmbrăcată într-o mănuşă de piele neagră i-a atins umărul cu multă blândeţe. Nu era nici urmă de compasiune în gestul ei, cum nu fusese nici în cel al bătrânului medic care-i îngrijise rana urâtă de la picior. Îl bătuse pe umăr, recomandându-i: - Încercă să nu stai prea mult în frig.

Trăind prin spitale şi printre bolnavi, doctorul văzuse lucruri şi mai ciudate decât un vagabond care cunoştea dialogurile lui Socrate „a la memoria”. Stătuseră de vorbă în nopţile lungi de gardă şi căzuseră de acord că asistau din nou, dacă lucrul acesta mai era cu putinţă, la un amurg al zeilor.

Aproape vindecat, părăsise spitalul fără a-şi lua rămas bun de la medic. Oamenii în situaţia lui nu-şi puteau permite legături cu alţi oameni.

Februarie era acum pe sfârşite şi el învăţase s-o recunoască de departe pe femeie, deşi încă i se părea puţin caraghios felul în care mergea, de parcă ar fi avut un vânt împotrivă bătându-i în faţă.

Zilele erau mai lungi şi Isaac începu să se gândească din nou la o baie cu mult săpun. Îşi imagina uimirea copilărească de pe obrazul ei când are s-o aştepte, tuns, bărbierit, cu un rând de haine curate şi cu o floare. Ba nu, mai bine un buchet de ghiocei. Are să meargă chiar mâine în parc. Știa el o poiană unde înfloreau ghioceii timpurii. Se vor aşeza pe o bancă şi vor sta de vorbă pe îndelete, ca doi vechi prieteni. Se va duce mâine în poiană, negreşit.

Medicul tânăr apăsă două degete pe carotida bărbatului şi clătină neputincios din cap: - Nu mai e nimic de făcut.

Nu găsi niciun document în buzunarele hainei şi se miră văzându-i faţa prospăt rasă. Apoi dictă asistentului: bărbat afro-american; talie: aproximativ 1,80 m; vârstă: aproximativ 5o ani; cauza decesului: stop cardiac.

După ce-l aşezară, nu fără greutate, în ambulanţă, pe treptele catedralei rămase un buchet de ghiocei.

- Ia te uită, spuse medicul, au înflorit deja ghioceii! În săptămânile următoare, primăvara a făcut să explodeze toţi mugurii copacilor din parcul central.

Gheaţa de pe lac plesnise şi sloiuri mari pluteau în derivă, topindu-se la soare. Pe lac apărură iar gâştele şi raţele din toamna trecută, cu câte un cârd de pui după ele. Femeia trecea acum aproape zilnic, zăbovind îndelung cu privirea pe treptele catedralei, pornea apoi spre parc, aşezându-se pe o bancă la soare. Se întreba de ce luna lui martie, pe care o aşteptase atâta, nu-i adusese bucuria promisă. Îmbătrânesc, îşi spuse cu un suspin şi, într-un târziu, se miră că în primăvara aceasta nu mai apăruse frumoasa lebădă ce plutea maiestuoasă şi tăcută pe apele lacului.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

25

traduceri

Pär Lagerkvist (1891-1974) Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Poet, prozator, dramaturg şi eseist, Pär Lagerkvist este unul dintre cei mai importanţi scriitori din literatura suedeză. Devine membru al Academiei Suedeze în anul 1940 și doctor onorific în filosofie la Universitatea din Göteborg, în 1941. În anul 1951 i se decernează premiul Nobel pentru literatură.

Pär Lagerkvist debutează în 1912 cu romanul Människor (Oameni), urmat în 1916, printre altele, de volumul de versuri Ångest (Anxietate), drama Den sista människan (Ultimul om) în 1917, romanul Bödeln (Călăul) şi dramatizarea acestuia în 1933. Barabbas în 1950 – roman după care s-a făcut filmul cu acelaşi nume în 1953, respectiv în 1962, carte care a fost motivarea principală la obţinerea premiului Nobel. În 1953 publică ultimul volum de versuri Aftonland (Ţara de seară), care este considerată ca fiind una din cele mai bune cărţi de poezie din întreaga literatură suedeză. Ahasverus död (Moartea lui Ahasverus), 1960, roman tradus și în limba română, Ed. Univers, 2008. În 1967 publică ultimul roman Mariamne.

Lagerkvist a fost un pessimist. A căutat răspunsuri la întrebările cele mai dificile, tratând în opera sa teme mari, ca sensul vietii, răul, iubirea şi moartea. Ca persoană, Lagerkvist a crezut mai mult în om decât în Dumnezeu. “Sunt un om credincios fără credinţă, un ateu religios” scrie Pär Lagerkvist. În acest paradox se află nucleul credinţei de viață al scriitorului. Lupta între credinţă şi necredinţă este ca un fir roşu care străbate toată opera sa. În Det eviga leendet (1920), cei morţi încearcă să-l găsească pe Dumnezeu şi să-l tragă la răspundere pentru golul, absurditatea şi lipsa de sens a vieţii.

Atunci când îl găsesc el nu este un zeu mare și atotputernic, ci un bătrân mic, care taie lemne cu un fierăstrău vechi şi care le răspunde cu umilinţă: ”Eu nu am creat viaţa ca pe ceva special. Am vrut doar ca voi să nu fiţi niciodată mulțumiţi cu nimicul”. Răspunsul îi dezarmează şi se întorc la viaţă, cu un zâmbet veşnic în inimile lor. Dragostea pentru semeni poate da un sens vieţii. Subiectele cărţilor sale sunt profunde şi, mai ales, străbătute de o critică ascuţită a societătii contemporane lui.

Un străin Un străin este prietenul meu, unul pe care nu-l cunosc.

Un străin departe, departe.

De dragul lui inima mea este plină de disperare.

Pentru că el nu este lângă mine.

Ori poate că el nici nu există?

Cine eşti tu care îmi umpli inima cu absenţa ta?

Care umpli toată lumea cu absenţa ta?

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

26

traduceri Am vrut să ştiu Am vrut să ştiu, dar mi s-a îngăduit doar să întreb, am vrut lumină, dar mi s-a îngăduit doar să ard.

Am cerut imensitate, dar mi s-a îngăduit doar să trăiesc.

M-am plâns. Dar nimeni nu a înţeles ce am vrut să spun.

Fără importanţă Cele mai multe lucruri sunt lipsite de importanţă. Însă există ceva extraordinar ce se înalţă ca un nor arzător pe cer şi devorează totul.

Atunci toate se schimbă, ceea ce-ţi păruse foarte important pentru tine nu mai are nicio valoare.

Mergi prin cenuşa tuturor lucrurilor şi tu însuţi eşti cenuşă.

Cele mai multe lucruri sunt lipsite de importanţă.

Cel mai frumos este în amurg Cel mai frumos este în amurg.

Toată dragostea pe care o încape cerul adunată într-o lumină difuză peste planetă, peste casele pământului.

Totul este sensibilitate, mângâiere de mâini. Însuşi Dumnezeu distruge îndepărtatele ţărmuri.

Totul este aproape, totul este departe.

Totul îi este dat omului cu împrumut.

Totul este al meu, şi totul va fi luat de la mine, curând îmi va fi totul luat.

Copacii, norii, pământul pe care-l calc.

Voi pleca – Singur, fără nici o urmă.

Am vrut să fiu altcineva Am vrut să fiu altcineva, dar nu ştiu cine.

Niciodată nu voi vedea ochii lui şi niciodată chipul lui.

Un străin stă întors, cu fruntea către casa aprinsă a stelelor.

Am vrut să fiu altcineva, un străin, altul decât eu însumi.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

27

traduceri Ține-mă în mâna ta necunoscută Ţine-mă în mâna ta necunoscută şi nu-mi da drumul.

Du-mă pe poduri în lumina dimineţii peste adâncimi ameţitoare acolo unde ţii tu întunericul prizonier.

Dar întunericul nu-l mai prinzi. În curând va fi seară peste podurile tale şi noapte. Şi poate că voi fi foarte singur.

Viii Eu sunt steaua care se oglindeşte în tine. sufletul tău trebuie să fie liniştit, altfel nu mă pot oglindi în el.

Sufletul tău este casa mea. Nu am nimic altceva.

Dar cum poţi fi tu liniştită când lumina mea tremură în sufletul tău.

Anxietate Nici o mână nu-i aşa de goală ca a mea.

Nici o inimă aşa de pustie.

Cineva a păşit prin grădinile mele, şi-a crezut că stă printre cei morţi.

Ierburi ofilite se-ntind la picioarele mele, calde vânturi mă urmează.

Vidul năvăleşte către pieptul meu cu un val înalt şi tremurător.

Singur merg pe pământul arid mi-e dor să fiu departe de inima mea.

Nici o furtună nu suflă puternic şi greu, mică şi deşartă este durerea mea.

În fiecare seară îmi aplec obosit capul către trunchiul uscat al copacului.

Toate drumurile pe care am mers le-am epuizat pulberea lor peste ierburi se aşează.

* Cândva voi părăsi pământul care mi-a dat viaţă, voi părăsi grădinile pustii.

Un dor de marea hohotitoare a morţii adânc, în inima mea, îngrijesc.

Cenuşa Doar ceea ce arde devine cenuşă.

Cenuşa este sacră.

Tu m-ai atins şi eu am devenit cenuşă.

Eul, sinele meu a devenit cenuşă, mistuită de tine.

Aşa spune cel iubit, cel credincios.

Tu m-ai atins. Eu sunt sfânt.

Nu eu, dar cenuşa mea este sacră.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

28

traduceri Mica mână Mică mână care nu eşti a mea a cui eşti tu în lumea cea largă?

Te-am găsit în beznă. Nu eşti a mea.

Dar eu aud un om gemând.

Unde sunt ochii tăi? Unde sânii tăi?

Cine suspină în întuneric?

Mână mică, nu plânge! Eu te mângâi tandru.

Nu eşti singură-n întuneric.

Mână mică, îţi voi găsi ochii odată când se luminează de dimineaţă.

Mână mică plângând, se pare că tu eşti eu dacă niciodată, niciodată nu se va face ziuă.

Neliniştea mea este un arbore uscat Neliniştea mea este un arbore uscat În care ţipă păsări sângeroase.

Deşert mai mândru vei găsi destul Mie nu-mi pasă!

Stau şi privesc sub copacul văduvit de frunze şi-ascult ţipătul răguşit.

Stau întins sub copacul gol şi putrezesc printre cadavre de păsări.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

29

eseu

O celebritate învinsă de întâmplare Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) (fragment din cartea în lucru, cu titlul „Bolero Andaluz”)

A fost un naufragiu lent și trist, care nici măcar adversarilor nu le-a făcut plăcere. Pe coastele Normandiei și Irlandei, timp de săptămâni la rând, valurile au depus considerabile cantități de resturi de epave, butoaie cu provizii, încărcătură de bord. Se spune despre unii irlandezi ̶ cu ten mai bronzat și cu trăsături asemănătoare popoarelor din sud – că ar fi descendenți ai marinarilor spanioli, supraviețuitori ai naufragiului ei, care au preferat să rămână pe insulă.

Despre banalul cartof, aliment „exotic”, adus ca provizie din coloniile Americii, intrat triumfal și din pură întâmplare pe această cale în Anglia, se spune că ar fi făcut posibil avântul economic care a favorizat Revoluția Industrială din Anglia, punând bazele Europei moderne. V-ați întrebat vreodată de ce cuvântul englez pentru cartof e calchiat după spaniolul „patata”? Ca-n vestita parabolă a oului și găinii, nu se poate spune exact dacă botanica actuală a Europei se datorează în mare parte descoperirii Americii sau nu cumva s-a întâmplat invers, însăși descoperierea Americii fiind un „efect colateral” al goanei după piper, aur și delicatese.

Multe zone care actualmente au devenit aride în Peninsula Iberică se mândresc inexplicabil cu faptul că pe vremuri și-au sacrificat arborii semeți pentru fabricarea vestitelor ei catarge legendare.

Proiectul-mamut a costat codri întregi de foioase și este responsabilul principal pentru deșertizarea galopantă care înghite Spania pe zi ce trece.

Nu se cade să indispunem orgoliosul popor spaniol cu insistențe incomode, dar eu una, nolensvolens, mă-mpiedic de subiectul spinos al Armadei și nu mă pot stăpâni să nu pun întrebări. În loc de răspuns, primesc... priviri piezișe. Să-ncepem, așadar, cu începutul.

Nimeni nu contestă faptul că povestea Armadei zdrobite este unul dintre cele mai jenante episoade militare din istoria Spaniei. Diferă, în schimb, părerile legate de motivele acestui dezastru de proporții. Dacă învingătorii englezi tind să-și atribuie sieși meritele, spaniolii dau vina mai mult pe complexul de împrejurări, pe momentul nepropice și… pe condițiile climaterice.

Fără voie mă duce gândul la textul unui cântec de pe meleagurile noastre, care prin glasul lui Alexandru Andrieș, redă lamentările otomanilor înfrânți la Rovine: „turcii și-astăzi susțin că nu-s ei de vină, / că erau condiții grele de-orientare și climă, / că erau bani puțini și pericol de boală, / că noroiul n-avea densitatea normală, / că metoda de luptă era demodată / și că mlaștina fusese, evident, trucată.”

Predestinată unei cariere sclipitoare, splendida și maiestuoasa demonstrație de forță supranumită Invincibila Armada, menită a-i pune cu botul pe labe pe nobilii năbădăioși din Flandra, a avut o viață extrem de scurtă, pe care „excursia” spre nord a curmat-o subit. Poate că dezastrul n-ar fi intrat în memoria timpului așa de impetuos dacă nu s-ar fi produs într-un moment neașteptat, când Imperiul Spaniol atinsese o extensie și o opulență nemaiîntâlnită în istoria umanității.

Ca Imperiu Global, incluzând teritorii de pe toate continentele (altfel decât antecedentele ei, Imperiul Roman și cel Carolingian), Spania nu dispunea de posibilitatea de a le accesa pe cale terestră.

Era deci necesară o flotă capabilă să întrețină schimburile comerciale și să transporte informațiile rapid și eficient, pe calea apei. Așa s-a născut în mintea monarhului Felipe Segundo (Filip al Doilea) viziunea unei Armade invincibile. Dar ambițiile sale au fost prea mari.

Pentru a-și spori puterea, în anul 1559, trecând peste diferențele religioase, Felipe o cere în căsătorie pe Isabela a Angliei, dar este refuzat (deși, sau poate tocmai pentru că, fuseseră amanți Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

30 eseu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

cândva). Nu e exclus ca dușmănia care s-a dezvoltat mai târziu între cei doi monarhi să se bazeze pe refuzul acestei alianțe matrimoniale. Spania, catolică până la prăsele, se vede amenințată din ce în ce mai mult de Anglia, care se închină periculos noii religii la modă, cea protestantă.

Pe fundalul splendorii pe muchie de cuțit a Spaniei aparent atotcuprinzătoare, Isabela îl sfidează permanent pe Felipe, încurajând prin toate mijloacele corsarii care hârjonesc vapoarele comerciale spaniole și prădează sistematic coloniile insuficient apărate de prin Caraibe. Nici rebelii din Flandra nu se dau bătuți cu una cu două. Războiul purtat împotriva lor devine din ce în ce mai costisitor.

Ca o soluție unică pentru rezolvarea definitivă a ambelor probleme, regele spaniol ia hotărârea de a trimite într-acolo o Armadă (din latinescul armada, care are semnificația de „înarmată”). Pare un plan fezabil, din moment ce Anglia și Țările de Jos se află la distanță mică una de alta. Lipsește doar un detaliu: flota. Drept pentru care regele dă ordin să se construiască, în anul 1584, 130 de nave de război. Din acel moment a prins viață ideea de Armada.

La Grande y Felicísima Armada, cum era supranumele ei complet (oficial, calificativul „Invincibila” nu s-a utilizat niciodată) a fost urmărită de ghinion încă de la primii pași. Lipsa de cunoștințe de specialitate, din domeniul naval, ale monarhului Felipe II, ambiguitatea obiectivului pentru care se construia, pregătirile și strategiile haotice, coordonarea defectuoasă și, nu în ultimul rând, moartea subită a Marchizului de Santa Cruz ̶ comandant carismatic, predestinat să conducă acea flotă imensă ̶ au concurat la completarea dezastrului. Se spune că infarctul precipitat al marchizului s-ar fi datorat încăpățânării regelui, care nu vrusese sub nicio formă să accepte sfaturile sale prudente, mai realiste decât imboldurile pe care ambiția exacerbată i le dădea monarhului.

Armada, compusă din 130 de nave, cu 30.000 de oameni la bord, părăsește portul Lisabona în luna mai 1588, luând direcția Canalului Mânecii. Planul inițial, care era ca Armada Invincibilă să traverseze Canalul Mânecii, urmând ca după o escală în Flandra să invadeze Anglia, eșuează, din cauză că serviciile de spionaj britanice subminează efectul-surpriză. Era, de altfel, de așteptat ca un proiect de asemenea dimensiuni ̶ construirea acelei flote imense ̶ să nu poată fi ținut în secret față de străini.

Legenda spune că, aflat în mijlocul unei partide de petanque la aflarea veștii precum că s-ar fi declanșat invazia, Francis Drake ar fi comentat sec: „întâi terminăm partida și apoi ne ducem să-i căsăpim pe spanioli”. Încă de la intrarea în Canalul Mânecii, Armada a fost atacată de englezi. În special tactica lor de a trimite bărci în flăcări, incendiind navele spaniole, a avut succes. Spaniolii aveau cunoștințe de navigație, dar nu aveau experiență în confruntări navale. Ambarcațiunile engleze, mai reduse ca dimensiuni, erau mult mai ușor de manevrat decât burtoasele nave spaniole, cu etaje care purtau numele de „castele”, complet inadecvate apelor cu adâncimi modeste.

La fel ca în cazul Titanicului, scufundat ulterior, peste secole, doar gabaritul mare a justificat denumirea pompoasă a Invincibilei. În fapt, ea nu a câștigat nicicând o bătălie.

Zguduite de furtunile extrem de violente, care s-au ținut lanț în Marea Nordului, vânate și hăituite de bărcile englezilor, cu proviziile pe terminate și lipsite de muniție, în stare avansată de avariere, la limita scufundării, resturile Armadei, puternic decimate, abia au mai putut fi manevrate spre porturile controlate de aliați, spre coastele atlantice ale Peninsulei Iberice. Mai exact, Spaniei îi rămăseseră doar 66 de ambarcațiuni, cu 10.000 de oameni la bord.

Martorii oculari descriu retragerea ca pe o adevărată debandadă, în care supraviețuitori nu știau exact ce s-a întâmplat și pe cine să dea vina. Dacă în bătălia propriu-zisă căzuseră doar 1.500 de soldați spanioli, în furtunile care au urmat muriseră aproape 18.000. În replică, cei 6000-8000 de soldați englezi căzuți la datorie au fost în majoritate victime ale tifosului și dizinteriei, deci n-au căzut direct în luptă.

Confuzia generală a fost așa de mare, încât Isabela I-a a Angliei nu a realizat decât mult mai târziu că ieșise învingătoare. Într-un final, Felipe al II-lea se pare că a rezumat situația într-o replică destul de insipidă, dând vina pe condițiile meteorologice și declarând plin de emfază: „nu mi-am trimis navele să lupte cu forțele naturii”.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

31

eseu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Eșecul lui Felipe al II-lea le-a asigurat națiunilor nordice supremația maritimă pentru mai târziu și a confirmat triumful protestantismului englez. Spania feudală a făcut loc Angliei, aflate pe drumul industrializării și, mai târziu, al capitalismului.

Revenind la momentul tragic din vara anului 1588, Imperiul Spaniol și-a continuat dezvoltarea.

Ca trezită din coșmar, Spania a trecut deja din anul următor la construirea sistematică a unei flote de război pentru Oceanul Atlantic. Înfrângerea definitivă s-a produs abia mult mai târziu, la 1805, în lupta de la Trafalgar, dar rușinea înfrângerii Armadei a rămas pe veșnicie ca o anatemă pe chipul ei.

Propaganda negativă a Angliei a prins rădăcini adânci.

Lecția englezilor ne-a rămas: „nimic nu e sigur și nimeni nu este de neînvins, cu condiția să să nu te dai bătut niciodată”. De asemenea, ne-a rămas și lecția spaniolilor: „poți să pierzi o bătălie, eventual chiar și un război, dar trebuie să rămâi demn, asumându-ți consecințele”. Încă un lucru e clar: zvonurile pot deforma realitatea, mergând până la falsificarea adevărului istoric. Se vede că sintagma „fapte alternative”, nu e o invenție de dată așa de recentă, cum ne lasă să credem media, care a găsit acum subiecte de actualitate în SUA. În ciuda finalului trist, episodul are un sâmbure împăciuitor: melior est certa pax quam sperata victoria (lat.: „este de preferat o pace sigură, în locul unei victorii incerte”). „Nu e bine să provocăm gâleava”, s-ar zice în ton simplu, neaoș, românesc. Aviz „vulturilor” amatori de înarmare, care încep din nou să câștige teren în fragila noastră lume, dominată de întâmplări și, mai grav, manevrată de întâmplare.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

32 eseu

Calea poeziei Mina Zariadoran (Spania)

1. Poezia dincolo de vers, dincolo de cuvinte.

2. Imaginația în Calea poeziei.

3. Spiritualitate și poezie.

4. Pentru ce scriu poezie?!

Că poezia nu este pur și simplu o structură frumoasă și cu sens, făcută din cuvinte, deja am văzut în capitolul anterior, unde am identificat punctul magic al versurilor ca fiind în metaforă. Ea este și expresia în oglindă a întâlnirii între infinit și limitele umane. Fiecare obiect vizibil se transcende cu partea sa energetic-informațională care, în același timp, în mod silențios, secret, îi menține aparența pentru noi. Putem gândi această frază în mai multe feluri: întâi, în sensul unui principiu nevizibil, nematerial, ce generează și susține existentul vizibil, (material ca atare); în al doilea rând, pentru sceptici, ca un fenomen: tot ce există își are partea sa de „dincolo” sau „dincoace”, iar în acest caz, „principiul” din primul sens își are originea în dimensiunea gândirii umane; în al treilea rând, are un sens fizic, știind acum că atomii ce compun materia, conectați prin legături chimice, încă vizibile, fie și la microscop, la nivel subatomic, există cel puțin prin forțe electromagnetice sau nucleare nevizibile - fără de care întreaga structură vizibilă (a atomului) nu ar fi posibilă.

Indiferent de cum dorim s-o înțelegem, poezia, chiar prin substanța cuvintelor sale, își are „zona” invizibilă și infinită. Dar poeții au simțit mereu, înainte de toate, ceea ce nu puteau cuvintele: o anumită diferență între ce doreau ei și ce reușeau, a fost mereu; că doar cuvintele în sine nu-i puteau face să zboare sau să traverseze dimensiuni, este ceva ce dă de gândit. Nu se vorbea despre vrăjitori că puteau zbura, că puteau imposibilul? Poeții nu aveau asemenea abilitate, în schimb, poezia nu le era străină șamanilor, cu toate că nu o numeau „poezie”.

Originar, poezia este exact magică, ritualică. Magilor nu le lipseau cuvintele, ca atare nici poezia, însă mai aveau ceva: obiecte încărcate cu forță, impregnate cu sensul dat de gândirea practicată în jurul lucrurilor și cristalizată în timp, obiecte din natură sau construite, pictură pe corp, dansul în transă, plantele (bine cunoscute și cu măsură folosite), o energie a incantațiilor repetate până la convulsie și, în fine, o cunoaștere secretă, o conștiință profundă a tot ceea ce făceau, o conexiune cu tot ce foloseau pentru realizarea unei forme sau alta de zbor, o disciplină dură de suportare a unor experiențe supraumane, capabile de depășirea limitelor. Desigur, exemplul „zborului” este doar un simbol al imposibilului în ordinea obișnuită pentru noi, dar pentru iubitorii de science-fiction este ceva natural.

O întrebare ar fi: care dintre cele folosite de șamani mai există azi pentru poeți? Într-un anumit moment, mereu inevitabil, al degradării prin folosire, a unor fenomene, magii deja pierdeau abilitățile sau mulți dintre cei ce deveneau magi nu mai erau și dotați natural, în schimb, apăreau scriitorii (atenție, imaginează!), fascinați de forma cuvintelor, ce a dat loc la o autonomie strict intelectuală, la o formă gratuită de desfătare, la efectul superficial al poemelor, desprinse din lumea de unde au venit. (Și dacă nu s-au născut aici?). S-a întâmplat precum cu toate darurile date umanității: procesul unei degenerări prin folosire și gândire eronată. Dar, în același timp, uitarea celorlalte „ingrediente” ce dădeau efectul maxim al cuvintelor, a lăsat loc pentru poezia devenită ulterior artă. A trebuit să-și Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

33 eseu de Mina Zariadoran

piardă funcția sa originară, pentru recuperarea într-o formă distinctă, într-o nouă experiență a intelectului. Situația pe care ne-o putem imagina este că poezia, precum o ființă ce a fost separată de unele părți ale sale, pare că și le caută pentru a le recupera, dar în loc să le integreze (completânduse pentru a se reîntregi), a descoperit cum să trăiască cu fiecare parte separată, ascunsă în fiecare schimbare evolutivă într-o artă sau alta; pentru că în perioada istorică zisă avangardistă, de exemplu, poeții deja ieșeau din regatul cuvintelor în acțiuni de tip „performance” sau inventând orice tip de poem (cine-poemul, poemul vizual, poemul obiect). Se recupera separat, în alte arte, sau chiar în științe, poezia, în timp ce cuvintele deja deveneau obosite fără ajutorul a ceea ce se mutase în pictură, muzică, dans, inclusiv metafizică: culoare, sunet, mișcare, cunoaștere.

Fără îndoială, identificarea poeziei așa cum am făcut-o aici, în această ipotetică istorie (atenție, imaginată), este un mod de sugerare a faptului că astăzi numim poezie doar ce se creează prin cuvinte scrise și, cel mult, cântate, fără să mai conteze originea sa magică, dar e clar că, într-un fel, toți poeții, într-un efort pentru stilul lor, pentru scriiturile lor originale, încearcă să recupereze, fiecare pe cont propriu, magia. În spatele fiecărei dorințe egoiste de a fi „cel mai bun mag”, poeții sunt „scormonitorii limbajului”, în care, totuși, au intuit resurse specifice, ca și cum ar fi fost posibil să realizeze acte asemănătoare șamanilor. Poate că istoria acestei scormoniri/căutări nu s-a terminat, dar e sigur că deja privesc înapoi către „complementele” originare ale poeziei: dansul, pictura, teatrul, muzica; pe de altă parte, în zilele noastre, au apărut altele noi, pe care poeții înșiși încă nu le-au explorat în potențialul lor poetic: imaginea de film, calculatorul, materiale noi inventate, tehnologii bazate pe principii din fizica luminii sau a sunetelor. Și lista este interminabilă.

Ca idee, ai putea imagina un poem care nu se citește, ci se vede, unul creat și cu ajutorul tehnologiei, cunoscând legi ale fizicii: niște nori care se formează într-o cameră, având contururile în continuă schimbare, nori care se formează direct în fața ochilor, fără medierea cuvintelor (acest tip de poem este un exemplu real și poate fi găsit în internet). Ca atare, ceea ce se putea „vedea” doar cu semnele scrise (de forma cuvintelor), acum se poate exprima fără să fie nevoie de ele. Și poate, în viitor, nu ar fi nevoie nici de văzut, ci de simțit direct dinspre înăuntrul poetului către alt înăuntru, al receptorului. Poate că poezia ce trece dincolo de folosirea cuvintelor este cheia pentru noi moduri de poezie ce pot fi în viitor; o poezie diferită începe să fie încet-încet vizibilă pentru cine acordă atenție unor acte artistice în actualitate. Acest capitol este și o atenționare către un tip de prezență actuală și viitoare a poeziei în lume, unul care, în mod subtil, continuă un sens ce vine dintr-un început ancestral până la cea mai nouă mișcare literară. Să precizez acum că gestul, actul imaginativ convenit inițial aici, este un exercițiu permanent în calea poeziei. Și explic: funcția acestei imaginații – fără prejudecăți, fără gândul corectitudinii, oarecum de tipul imaginației copilului, este, deși aparent insesizabil, în ciuda rezervelor pe care le poți avea, un efect de șoc ce schimbă rapid – să spunem așa – frecvența gândirii (spus desigur, în termenii fizicii actuale). Apelul constant la fizică în această carte se datorează, în mod firesc, stadiului actual al acestei științe care, deși bazată pe matematică, este cea mai extinsă dincolo de limitele stricte ale exigențelor obișnuite ale științelor. Și asta pentru că, inclusiv propriile calcule, după declarații ce pot fi verificate, lasă la vedere posibilități de reformulare teoretică, încă neasumate total, dar care vin în întâmpinarea unor idei imaginate până acum tocmai în arte, în orice caz, în filosofiile cele mai vechi, orientale, în speță.

Sigur că gândirea poate fi măsurabilă în frecvențe, deși, în prezent, de acest lucru nu se ține cont în critica literară, în cercetarea artei. Totuși, fără să fie vorba de calcule matematice neapărat, studiile literare cred că ar avea o reîmprospătare semnificativă dacă ar asimila achizițiile teoretice ce vin în special din fizică în ultimul timp. Astfel, de exemplu, ideea frecvenței gândirii nu a intrat în cunoașterea culturii generale predată în școli.

Așadar, urmând exercițiul nostru: de fiecare dată când facem un pas mai departe în maturizarea ideilor noastre despre ceva, schimbăm frecvența gândirii, se întâmplă o mutație în conștiință, claritatea de a înțelege realitatea crește. Lumina emisă de gândire în creier (într-un sens metaforic, dar și fizic, așa cum au văzut cercetătorii), sau gândul, poetic sau nu, împreună cu stadiul potențial de iluminare, capacitatea revelatorie, au legătură cu frecvența în cauză.

Ca o paranteză, omenirea ce are tendința naturală de a se depăși pe sine la maximum (în egală măsură de a se anula în propria-i umanitate), fără a avea mereu instrumentele adecvate sau fără să fie Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

34 eseu de Mina Zariadoran

suficient pregătită, a experimentat, în bine cât și în rău, plantele, pentru a-și forța imaginația, gândirea sau vederea. A ajuns însă, să le folosească fără cunoaștere, în afara menirii inițiale, sau să inventeze substanțe artificiale drept înlocuitori; astfel, plantele care altminteri erau curative, ingerate sub supraveghere au devenit droguri, unii scriitori apelând ei înșiși la maniera – să-i zicem, superficială – de contact cu plantele. Dar, fie spus, imaginația nu are nevoie de acest tip de ajutor pentru descoperirea de sine a ființei umane, sau chiar a ceea ce e dincolo de el, de realitatea imediată.

Comunicarea cu plantele, specifică șamanilor, corespundea unui alt tip de oameni, celor care își aveau casa și viața încă strâns legate de natură, ceea ce azi se mai păstrează doar la populațiile native, încă neinvadate de civilizație. Nu cred că mai avem azi abilitatea naturală de a mai primi informații de la plante prin procedurile șamanice. În orice caz, nu fără o recuperare intenționată a acestei capacități.

Dar de la nivelul acestei omeniri tehnologice actuale, încă dispunem de posibilitatea înnăscută de transcendere a limitelor, între altele cu imaginația, și oricâte alte funcții încă necunoscute sau neexperimentate complet, ale creierului: gândirea logică pe de o parte, gândirea creativă și percepția creativă pe de altă parte. Ca atare, nu cred că are sens forțarea cu proceduri artificiale, presupunând că te gândești că anumite halucinogene ar grăbi cufundarea în vreo altă realitate, mai departe de simțurile normale. În condiții de sănătate, cu o conștiință clară și corpul integru, efectul este adevărat, permanent, meritat, altfel spus, are o valoare impecabilă. Important este să fim conștienți de decizia legată de folosirea expresă a imaginației; pentru că anumite gesturi pe care le facem fără să gândim sau fără o atitudine artistică conștientă, poate fi un risc pentru noi, dacă suntem dintre cei care oscilăm în folosirea creierului între plăcerea nemăsurată și controlul maxim.

Reluând tema imaginației „îndrăznețe”: pentru a fi mai ușoară vizualizarea situației, imagineazăți aceste binecunoscute versuri: „Verde că te vreau verde. / Verde vânt. Verzi ramuri. / Corabia pe mare / și calul pe munte. / Cu umbra la talie / ea visează în verandă. / verde carne, verde păr, / cu ochii de argint rece. / Verde că te vreau verde.” (Federico García Lorca – „Romanță somnambulă”). În spaniolă: “Verde que te quiero verde. / Verde viento. Verdes ramas. / El barco sobre la mar / y el caballo en la montaña. / Con la sombra en la cintura / ella sueña en su baranda, /verde carne, pelo verde, / con ojos de fría plata. / Verde que te quiero verde.” - Federico García Lorca – “Romance sonámbulo”). Fără îndoială, aceste versuri sunt impecabile în cuvintele sale și orice încercare de a reprezenta ceea ce simțim acum fără aceleași cuvinte, nu va reuși fără o lectură extrem de tolerantă.

Traducerea ca atare deja schimbă destul din imaginile inițiale. Imperativul de a simți un vânt verde, sau tensiunea halucinantă și vrăjitorească, într-o intonație de invocație, efectul repetiției termenului „verde” aplicat în mod neobișnuit la „vânt”, „păr”, „carne”, pot fi cu mare dificultate imaginate în altă modalitate de percepție sau de mediere, în afara limbajului obișnuit cu litere și sunete. E posibil să existe aceste alte percepții la nivel individual, dar deocamdată, ar fi doar o imagine aproape neconștientizată, și un poet ce ar dori să transmită aceleași imagini-idei-senzații fără cuvinte, nu există până acum; chiar dacă ar fi idealul artistului să aibă atâta putere! Dar putem ține cont că în spatele operelor poetice, actuale sau nu, se poate întrezări exact acest ideal, chiar dacă nu este decât o încercare mereu de apropiere, la infinit am spune, de ceea ce în definitiv, totuși, dispune, prin însăși condiția de creator artistic (sic!). A cuprinde tendința către imposibil, în forma limitată a cuvintelor, este în ființa artei și a destinului uman. Versurile lui Lorca asta fac. Există spiritualitate în ele?

Aparent, în mod vizibil, suntem într-o atmosferă lumească, deși tragică, însă ne întâlnim din nou cu expresia polarizată (contradictorie), absurdă, și ea deschide acea stare a sufletului, a spiritului, a creierului, sau a ființei umane în tot ce simte și percepe, ce o transcende un pas într-un dincolo, de felul lui, spiritual. Se poate întâmpla și fără să ne dăm seama. * O observație curioasă: mereu folosim în discursurile referitoare la cultură, termenul „spiritualitate”, dar, din păcate, e doar un cuvânt fără acoperire reală acolo unde apare. În conștiința publică semnifică „religie”, „confesiune”, „științe oculte”, sau poate, „eseu de antropologie”. Dacă ar fi un articol într-o Constituție, ar suna așa: „ființa umană este o ființă spirituală” și abia atunci tot ce se realizează ca progres în societate, ar ajunge să fie patrimoniu spiritual al umanității.

Se prea poate ca atunci când spiritualitatea va fi un domeniu de studiu științific, ca atare probată cel puțin în fizică, viața politică și constituțiile țărilor să aibă articolele, legile lor, adecvate la o Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

35 eseu de Mina Zariadoran

realitate care acum nu contează dar care lucrează ca un principiu al valorii umane și al evoluției adevărate. Până atunci, măcar putem lua o axiomă ca „ființa umană este o ființă spirituală”, drept ghid pentru calea poeziei, știind că este un drum între multe altele spirituale. Și acum mi-ai putea pune întrebarea: de ce spiritualitate în poezie? Pur și simplu pentru partea invizibilă pe care o avem în ființa care suntem; unii pun numele de Dumnezeu acestei părți, și asta înseamnă în acest caz „suntem parte din Dumnezeu”; alții aleg propriul spirit, așa cum îl înțeleg ei; alții preferă „gândirea” și conștiința ei, dar - de ce nu? - cineva ar putea gândi în arta infinită de creare în lumea în care trăiește. Cel puțin, putem accepta că gândirea și creativitatea există, precum multe altele pe care nu le vedem. * Tocmai am citit o informație unde spune, conform unei teorii științifice recente, elaborată de Dr. Robert Lanza, că „moartea nu există” (poți căuta ca atare acest titlu): „Deși corpurile individuale sunt destinate auto-distrugerii, sentimentul viu legat de acel Cine sunt eu? - este doar o sursă de energie de 20 wați în funcționarea cerebrală. Totuși această energie nu dispare cu moartea. Una dintre axiomele cele mai sigure ale științei este că energia nu moare; nu poate fi creată, nici distrusă. Dar, această energie poate trece dintr-o lume în alta?”. Aceste idei, pentru mine din anul 2012, fiind prezentate în 2009, îmi amintesc imediat de credințele, filosofiile antice și cărțile sacre ale umanității.

E straniu că știința confirmă ceea ce se cunoștea în trecut, cu mii de ani înainte, straniu că ea confirmă ceea ce a negat nu demult. Și iată, aici suntem: avem alt termen decât spiritul sau sufletul pentru a numi energia de 20 wați care suntem? Putem gândi în alt termen decât conștiința pentru a specifica ceva despre spirit? Cred că nu. Atunci e evident faptul că suntem spirituali, și tot ce facem și creăm, este impregnat de spiritualitatea ce ne definește. Și desigur, inclusiv poezia este, cel puțin în acest sens, plină de spiritualitate. * Ajunși aici, la al patrulea capitol al Căii poeziei, într-un fel nu tocmai obișnuit, îmi dau seama că finalul cel mai potrivit nu a venit întâmplător; într-o zi, așteptându-mi fiica pe un hol în afara clasei de balet, privind, în unele tablouri cu fotografii, biografia unuia dintre cei mai importanți balerini spanioli, Antonio Gades, am parcurs câteva citate: „Nu totul este exercițiu fizic, trebuie să existe o școală ce ridică nivelul intelectual al balerinilor și care îi poate ajuta să găsească de ce-ul lucrurilor.

Este mai important să înțelegi de ce se dansează acest dans decât să știi cum se dansează”. („No todo es ejercicio físico, tiene que haber una escuela que eleve el nivel intelectual de los bailarines y que les ayude a encontrar el porqué de las cosas. Es más importante el comprender por qué se baila esa danza que saber cómo se bailaba”). Și: „Poeții și artiștii sunt primii ce ajung la lumină. După aceea filosofii analizează și elaborează doctrine. Apoi vin oamenii de știință și le materializează. Aceștia sunt cei ce mișcă lumea. Dar nu uitați, primii sunt artiștii”. (”Los poetas y los artistas son los primeros que llegan a la luz. Después los filósofos la analizan y elaboran sus doctrinas. Luego llegan los científicos y lo materializan. Esa es la gente que mueve el mundo. Pero no lo olvides, primero los artistas”). În fine, și o amintire: obișnuiam ca la prima întâlnire în atelierul de poezie, pentru fiecare participant, să cer mereu un răspuns la întrebarea „de ce scrie poezie?” Desigur că era propria mea „temă”, și eu însămi am ajuns să construiesc atelierul în momentul când aveam, mai mult sau mai puțin, ceva format despre sensul poeziei pentru mine. Atunci, un răspuns precum „îmi place” nu era suficient, însă începeam, fie și de aici, să țesem puțin câte puțin un răspuns mai profund, odată cu unele exerciții care intenționau să deschidă cunoașterea datelor pentru viziunea și scriitura particulară a fiecăruia.

Cum se poate intui, faptul de a găsi în drumurile mele zilnice confirmările pentru un alt drum, interior, spiritual, al poeziei, are un sens: cartea de față, într-un anumit fel, se face și cu voia ei, și, oricât de neverosimil pare, mă ajută apropiindu-mă de ceea ce ea are nevoie. Chiar și dacă aș lua drept doar imaginația mea personală, cei ce-și urmează propria dorință sau orice lucrare de împlinit, pot recunoaște că este așa: de la un anumit punct de concentrare, lucrarea de făcut capătă autonomie, astfel că, într-o conexiune „magică”, orientează, ghidează autorul acolo unde are nevoie pentru materializare, pentru a găsi ceea ce urmează, pasul următor pentru amândoi: drumul „lucrării” și al Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

36 eseu de Mina Zariadoran

„artistului”. Fiecare persoană este un artist, exercită lucrarea unui artist pentru orice are de împlinit pe drumul său în lume. Se poate înțelege acum de ce calea poeziei este importantă în viața ființei umane, deși funcționează discret, profund, în fiecare moment din traiectoria spirituală în lume. Poate că nu va exista niciodată vreo disciplină precum Calea poeziei care să fie predată în școli ca atare, dar cel puțin ar putea fi identificată de către fiecare în parte înăuntrul său și conștientizată. În acest sens calea poeziei se formează individual și lucrează tăcut în fiecare.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

37

profiluri subiective

Mira Zariadoran și Calea poeziei Dorina Brândușa Landén (Suedia) “Pur și simplu, în experiența lecturii Căii poeziei, încearcă să uiți, pentru puțin, ce ai învățat la școală sau ești obișnuit să gândești, să accepți.

Nu dacă este adevărat ce propun eu este important aici, ci mișcarea diferită a gândirii, mișcarea diferită a percepției pe care o avem pentru orice temă.”

Mira Zariadoran formulează cu atenție și reformulează o “cale poetică”, idee care este valabilă, se aplică în scris (în actul creației), la lectură și în viață/trăire, fără ca acestea trei să fie separate vreodată, afirmând-o în mod constant, construindu-și argumentația în jurul acesteia în cercuri, luminând-o și, în același timp, desfășurând o structură a unei oportunități poetice. De ce tocmai poetică? Pentru că poezia nu este la fel de ușor de a fi absorbită, percepută, ca proza. Experiența unui poem este diferită de cea a unui text în proză - aceasta atrage după sine diferite părți ale propriei tale personalități. În termeni mai simpli, poezia vorbește părții spontane și deseori sentimentelor nearticulate, în timp ce proza se adresează mai mult părților reflectorizante ale creierului. Este pur și simplu mai ușor să formulezi impresii despre proză decât despre poezie. Cu toate acestea, poezia are mai multe interpretări și poate fi experimentată în mai multe sensuri decât proza. Poezia trăiește undeva la limita neclară dintre cuvinte și viață. Este recunoscută cel mai adesea prin sentiment, prin starea pe care ți-o creează. Poezia poate fi o experiență amețitoare, dacă-i descifrezi codul. Mira Zariadoran în Calea poeziei – Eseu poetic despre cele știute și nespuse (volum în curs de apariție, anul acesta, la Editura Vinea), ne propune o cheie a acestui cod și un concept, o modalitate oarecum mai neobișnuită de asumare și de percepție a poeziei.

“Mă gândesc: în mod obișnuit, poezia, arta și inspirația, au fost și sunt percepute, fie ca și cum nu ar avea nimic de-a face cu rațiunea, în acest caz poezia fiind limitată (mai mult sau mai puțin) la exprimarea sentimentelor prin cuvinte, fie exagerând implicarea mentalului în procesul creației. Dar, oricât de incredibil ar fi, ceea ce numim conștiință mereu a fost confundată cu mintea; ca atare, critica obișnuită s-a limitat și ea, în școli, la câteva idei sau la sentimente elementare, în realitate cred că pur și simplu în poezie avem de-a face cu o zonă a conștiinței care, undeva doar la suprafață, se arată la nivelul mental, mai departe, însă, se desfășoară o parte încă nedescoperită, ce se află un pas mai încolo de minte. E adevărat că aceia care au încercat să dea atenție gândirii în creația artistică, nu au triumfat, au pierdut pariul lor cu rațiunea, pur și simplu, pentru că au uitat exact de sentimente, pe deasupra, dacă erau cu adevărat artiști, poezia i-a păcălit și a ieșit cel mai bine când au uitat de rațiune. Ce dificil să menții echilibrul! Acum, cei care au intrat în această temă nu sunt poeții, ci psihologii, și ei au descoperit implicarea scriiturii literare în dezvoltarea individului, în autocunoașterea sa; cred că și de aici se poate reconsidera locul conștiinței în legătură cu poezia.”

Se întâmplă ca omul să caute în poezie ceva care să-i poată servi ca un ghid în trecerea sa prin lume sau o atitudine de viață, acel „ceva” care poate fi uman, personal și universal în același timp.

Mira Zariadoran, asumându-și rolul de călăuză, încearcă să ne indice o nouă poartă de acces spre acest “ceva”, spre poezie ca și „cale”, drum și experiență care deschide o dimensiune poetică a conștiinței. „Dimensiunea poetică nu e o metaforă, există în lume, cel puțin ca totalitate a creațiilor umane, iar un poet o poate „vedea” și ca realitate materială, chiar dacă invizibilă; „lucrează” în liniște, fără să ne dăm seama. Rămâne s-o recunoaștem.”

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

38

profiluri subiective Adeseori descoperim că lecturarea poeziei face gândurile să rătăcească, iar, pe lângă rezonanța și efectul cuvintelor, poemul ridică multe întrebări: cum poate fi interpretat/înțeles? înțeleg eu mesajul acestuia? ce vrea să spună poetul?

Dar poate că tocmai această neînțelegere care forțează o luptă cu textul să fie cea din care ne vine o nouă cunoaștere sau o nouă emoție. Pentru că, în timpul citirii, apar acele momente de înălțare în care versuri solitare sau scurte contexte te fac să amețești, îți stârnesc o gamă întreagă de emoții și gânduri. În spatele fiecărei poezii există, într-un fel sau altul, întreaga experiență a unui om, a autorului, o atitudine de viață. Dar a arăta cu precizie unde există aceasta este dificil. Într-o lume aproape complet politizată, în care fiecare manifestare este evaluată pe baza șabloanelor „de dreapta” respectiv „de stânga”, vine Mira Zariadoran, cu această Cale a poeziei, care răstoarnă și transformă conceptul poetic. Calea poeziei este o carte care ar trebui citită mai ales de cei reticenți ideii de poezie. „...într-o lume plină de căi, care mai de care promițătoare de mari progrese ale bietei ființe umane, care se sufocă între mizeriile vieții, încă vin eu să pun la vedere o cale a poeziei, ultima care ar putea intra într-o listă. Pe deasupra, nu dau lecții de „poezie în zece zile”, nu formulez rezultate uimitoare de transformare a omului și a lumii. Doar vin și spun că ea - calea poeziei - deja există, se face și mișcă ceva înăuntrul nostru, că există posibilitatea s-o asumi!”

A lua de la lume, din lume, poate fi, la Mira Zariadoran, a te folosi de forme care deja există: matematice, fizice, muzicale, psihologice și de poezia care există în toate acestea și în noi înșine. A lua de la lume poate însemna să nu trebuiască neapărat ca poetul să se formeze poetic, imaginativ, pe el însuși pentru a face un ceva să existe, ci să se deconstruiască pe sine pentru a descoperi că acel “ceva” deja există. Lumea există. Limbajul există. Alfabetul și matematica, la fel copacii și reciprocitatea există. Totul este conectat la tot, prin poezie, prin metaforă: relația dintre individ și univers, între limbă și lume. A alege calea poeziei, a scrie poezie, a trăi poezia, a te exprima pe tine însuți, este a exprima lumea, dar, la fel de mult, a fi acela prin care lumea – vremea, copacii, lucrurile, războaiele, pacea, substantivele, propozițiile, fluturii planetei – se exprimă.

Poezia se creează din cuvinte care ne duc la alte cuvinte, care duc la spațiile dintre cuvinte.

Cuvintele sunt acolo deja, poezia e acolo, poetul, omul este doar cel care le scrie, le trăiește. Aici este marea oportunitate a poeziei, nu aceea de a spune adevăruri, ci aceea de a fi adevărată, reală: pentru că realitatea pe care cuvintele o aduc cu ele în poem este adevărată. Misterul poeziei, dacă există, stă în felul tainic în care realitatea urmează cuvintele.

Lumea este una și poezia este în toate, doar trebuie să știi cum să o cauți și cum să o găsești. „Poetul începe cu o căutare de sine, și ajunge la descoperirea și cunoașterea cu mintea sa, cu sufletul, spiritul, corpul, cu tot ce îl particularizează, a unei părți corespunzătoare din realitatea universală, pentru că îi aparține de drept prin integrare, adăugare la substanța sa. Cu cât mai clară este viziunea personală despre această realitate universală, cu atât mai puternic se integrează în ea și devine o parte a sa. Imaginează-ți că viziunea personală a artistului funcționează precum o imagine, o peliculă de o materialitate subtilă ce completează un puzzle. Dacă este bine conturat și are definite forma, culorile, luminile, atunci se potrivește exact în Total. Poți vedea asta ca un fenomen în concret, și nu ca pe ceva abstract, nici ca pe o metaforă.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

39

articol

José Corti - Editor şi Librar al Avangadelor Adrian Grauenfels (Israel)

Breton, Eluard, Aragon... Amicii lui Corti José Corti s-a născut în Franţa, în anul 1895. De tânăr s-a simţit atras de mişcarea lui André Breton şi, în paralel cu activităţile suprarealiştilor la care participa, Corti fondează "Editura Suprarealistă", în care va publica pe Aragon, cât şi cărţile lui Breton (În legitimă Apărare), Rene Char, Paul Éluard (Relentir Travaux), René Crevel -1932 (Clavecinul lui Diderot), pe Benjamin Péret, în 1936, şi pe Salvador Dali, cu "Metamofoza lui Narcis", în 1937. Mai târziu, fondează (în anul 1938) "Casa Corti", care publică operele complete ale lui Lautréamont, cât şi alte scrieri suprarealiste, care vor caracteriza pluralismul firmei: poezie, romantism, eseu literar, dar şi cărţi universitare sau clasici francezi. José a murit în 1984, la Paris, după o viaţă frământată, dar, totodată, pasionantă.

A publicat cărţile sale (romane poliţiste, jurnalism, etc) sub pseudonimele: Roch Santa-Maria sau Sidney O'Brien. Sub numele său adevărat publică Imitaţie fără sclavie (1981), Amintiri dezordonate (1983), Provizoriul definitiv (1992).

Drama vieţii lui Corti Viaţa lui Corti este zbuciumată. O găsim descrisă fidel în "Amintiri dezordonate", în care povestește cum fiul său unic, de numai 9 ani, este încarcerat într-un câmp de concentrare german, în 1944.

Nenorocirea este produsă de sosirea la Paris a unui individ care lucra pentru fondatorul revistei "Caietele Sudului", Jean Ballard. Noul venit, inginerul Francois le Lionnais, acaparează librăria lui Conti, ale cărui proteste violente şi gălăgioase atrag atenţia Gestapoului la ce se întâmplă în casa lui Corti. Soţia lui Corti este arestată şi trimisă la un câmp de concentrare, de unde reuşeste să scape.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

40

articol de Adrian Grauenfels În schimb, fiul lor, arestat şi el, este internat la Fresnes, unde moare în detenţie. Dar şi agresorul Le Lionnais este arestat, torturat şi deportat la Dora. În continuare, Corti povesteşte cum, după răzăboi, din spirit de răzbunare, aproape că-l înjunghie pe Le Lionnais, cruţându-i viaţa în ultimul moment.

Un alt aspect al vieţii sub ocupaţia nazistă este angajarea casei Corti în a publica texte clandestine (de exemplu tipăritura Minuit). Corti publică numeroase texte poetice imediat după război, dar şi lucrări universitare, reluări de scrieri uitate, sau cărţi în engleză, socotite atunci best seller. Activitatea casei Corti reflectă spiritul editorului: eforturi deosebite pentru cercetare şi susţinere a literaturii de valoare, în detrimentul câştigurilor imediate. Logosul Editurii era o Roză a Vânturilor, având în centru literele J.C. Deviza Firmei: "Nimic Trivial".

Benjamin Fondane, desenat de José Corti

Tirajele rămân confidenţiale, iar atitudinea generală era că José Corti nu are nimic în comun cu ocupaţia germană. După moartea sa, în 1984, Casa Corti este condusă de Bertrand Fillaudeau, asistentul lui Corti din 1980.

Fillaudeau respectă spiritul Casei și va aduce noi autori, ca de exemplu: Éric Faye, Gherasim Luca, Michel Lagrange, Georges Picard.

Porneşte noi colecţii: "Iberica" şi "Citind scriitorii". Aceste colecţii grupează eseuri şi scrieri filosofice despre relaţia dintre lector şi scriitor.

Un alt director al Editurii Corti, (din 1996) - Fabienne Raphoz, demarează alte trei noi colecţii: "Merveilleux", "Seria Americană", "Biofilia". Aceste colecţii îmbrăţişează şi publică pe noii scriitori francezi contemporani. Librăria din strada Medicis se închide în 2016.

Se va redeschide în 2017 sub numele de "Librăria Editorilor Asociaţi".

Dintre marii scriitori avangardişti care au publicat la Casa Corti amintim doar câţiva: Paul Celan, Emil Cioran, Julio Cortazar, Gherasim Luca, Nerval, Fernado Pessoa, Quevedo, Rimbaud, Paul Valéry etc. În "Caietele Fondane" (2004) am găsit o notiţă semnată de Louis Soler. Acesta povesteşte de o recidivă a lui Corti. Editorul reia tema cărţii "Amintiri dezordonate", publicând o colecţie de desene (portrete), fără vreun text sau explicaţii, numit "Desene dezordonate (1908 - 1960)". În album apar desene de flori, animale, potretul lui Rene Char, Benjamin Fondane şi Gaston Bachelard, un alt prieten al lui Corti. Cu ajutorul lui Fillaudeau, Soler reproduce pentru Caietele Fondane, portretul lui Fondane, făcut "pe viu" la o întâlnire dintre cei doi.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

41

articol

Muntele şi Revelaţia Adrian Grauenfels (Israel) Un cercetător al religiilor nu se poate sustrage de la o simplă observaţie: Marile revelaţii ale religiilor monoteiste se întâmplă la înălţime.

Dacă zeii locuiau în Olimp, profeţii care au urmat au urcat în mod voit munţii, pentru a descifra secrete mistice, pentru a purta discuţii cu Creatorul, pentru meditaţie şi inspiraţie.

Toate revelaţiile sunt percepute de subiect, care simte sau aude o prezenţă, percepe o lumină deosebită, vederea unei figuri, teama.

Toate revelaţiile se petrec pe un munte, departe de tribul căruia profetul aparţine. În Budism, muntele Meru este axa lumii, în Iudaism avem muntele Sinai, în Japonia muntele Fuji are propietăţi divine. Foarte des muntele oferă un loc de meditaţie şi revelaţie. Cei trei fondatori ai celor trei religii monoteiste, Moshe, Isus şi Mohamed, îşi datorează iluminarea spirituală unor relevaţii care se petrec pe munţi. Pe muntele Sinai, Moshe are revelaţia întâlniri cu Dumnezeu de trei ori (Exodus 24:10), Isus este transfigurat pe muntele Tabor (sau Hermon), iar Mohamed capătă Coranul pe muntele Hira, direct din mâinile îngerului Gabriel.

Studii moderne demonstrează că revelaţia se petrece la înălţime datorită schimbărilor fiziologice. Isihasmul, de pildă, este o tehnică monastică practicată între secolele 5-15 e.n. Tehnica implică o disciplină a respiraţiei, a mişcării capului şi rugăciuni repetate, toate având ca scop prepararea subiectului pentru revelaţia mistică. Ba, mai mult, centrele care practicau Isihasmul se aflau la înălţime, primele pe muntele Sinai, apoi pe muntele Athos. Aerul rarefiat al înălţimii accelera experienţa revelaţiei.

Dar şi mulţi alpinişti, neantrenaţi în context religios, descriu revelaţii la mare înălţime, întărind legătura dintre munte şi revelaţie. Cei mai mulţi pomenesc voci, prezenţa cuiva, emoţie, pierderea echilibrului, halucinaţii, sentimentul de frică. În plus, aceste senzaţii apar în singurătatea alpinistului. Evreul Moshe are o halucinaţie vizuală când vede un înger într-o tufă care arde. Apostolii Petru, Iacov, Ioan văd transfigurarea lui Isus şi imaginile lui Elias şi Moshe. Mohamed îl întâlneşte pe îngerul Gabriel pe când urca pe muntele Hira.

Cele trei experienţe sunt însoţite de viziuni. Foc şi lumină difuză sau strălucitoare (Moshe). La Isus transfigurarea îi face faţa "strălucitoare ca un soare", hainele sale albe ca lumina. Lumina, la revelaţia lui Mohamed, conferă numele muntelui Hira: Jabal an-Nur, adică muntele de lumină.

Moshe aude o voce care îi vorbeşte din tufa care arde. Discipolii lui Isus aud voci venind dintr-un nor care se adresează lui Moses şi lui Elias. Mohamed aude porunca îngerului: Citeşte! Frica însoţeşte toate cele trei experienţe, care în cazul lui Moshe şi al lui Mohamed se petrec după o lungă perioadă de solitudine pe muntele înalt.

Asemănările dintre aceste celebre revelaţii cât şi simptomele înălţimii raportate de alpinişti contemporani, au condus la cercetări ştiinţifice care arată efectele înălţimii asupra creierului uman. O primă sarcină a fost măsurarea înălţimii munţilor: Athos (Grecia) -2061 m, Hermon - 2841 m, Jabal An-Nur (Saudia) - 2000 m, Sinai - 2600 m, Tabor (Israel) – 588 m.

Se ştie că situaţia de stres fizic şi psihic (cum se întâmplă când urcăm muntele), duce la secreţia endorfinei, care poate facilita auzul vocilor sau sunetelor, bliţuri de memorie, senzaţia de deja vu, percepţia unei prezenţe, stare de emoţie, frică. Un cercetător în domeniu (Brugger), a sugerat că şederea prelungită la mare înălţime, în singurătate, produce în creier daune lobului prefontal, care la rândul lor induc lipsa de rezistenţă la stres cât şi pierderea inhibiţiei. Continuând, şederea la mare înălţime afectează şi alte regiuni ale creierului, cortexul mai ales, care duce la deformarea percepţiei de sine cât şi la senzaţii mistice.

Stări de boala înălţimilor (hipobarism) au fost relatate şi de alpinişti care nu s-au aventurat la înălţimi exagerate. Şi ei au avut revelaţii mistice, aşa cum au piloţii de avioane care zboară singuri la mare altitudine sau piloţii de helicopter, care zboară la 2000-3000 m. Izolarea la mare înălţime pare a fi echivalentă cu izolarea într-un ţinut pustiu, deşertic, care prin tradiţie şi de generaţii, produce fenomene mistice. În epoca modernă, călătoria spaţială sau şederea îndelungată în spaţiu, rămân chestiuni de elucidat.

Fiziologia este de o importanţă crucială în reuşita unei misuni de lungă durată.

Cercetările şi instrumentele oferite de ştiinţa neurocognitivă pot explica fenomenele mistice descrise de religiile pomenite. Un vast articol (NG) despre zborul spre Marte tratează problemele psihologice şi fiziologice ca fiind mai grele decât cele tehnice întâlnite în misiune. NASA face de ani de zile experienţe pe voluntari, care se izolează claustrofobic pe perioade îndelungate. Studiul şi analiza semantică a textelor religioase ale Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

42

articol de Adrian Grauenfels revelaţiilor, combinate cu monitorizarea unor persoane expuse la situaţii similare, aduc lumină în mecanismele neurologice care explică revelaţia mistică.

Este evidentă azi legătură între altitudine şi experienţele mistice relatate în decursul istoriei. Mecanismele neurale, susţinute de ramuri ca neuroimaging şi tomografia computerizată, descifrează secretul legendelor din care civilizaţia noastră îşi trage seva şi credinţa.

Din cele trei revelaţii pomenite, mai puţin cunoscută nouă este Inspiraţia Divină, transmisă de Allah apostolului sau Nabi Mohamed, aşa cum e povestită de Islam, în cartea Revelaţiei (Al-Bukhari,3: “Aisha”), fragment pe care îl traducem aici: Nabi obişnuia să se izoleze în grotele din Hira, unde se ruga timp de multe zile... Deodată adevărul poposi în grota în care se afla. Îngerul veni la el şi îi ceru să citească. Profetul i-a răspuns: "Eu nu ştiu cum să citesc" şi a continuat: îngerul m-a prins şi strâns neîndurător, insuportabil. Mi-a dat apoi drumul cerându-mi iar să citesc şi eu am zis: "Nu ştiu cum se citeşte". Din nou m-a prin şi strâns, Citeşte! dar eu nu ştiam să citesc. A treia oară m-a eliberat din strânsoare şi mi-a zis: "Citeşte în numele Lui, care a creat tot ce există, şi pe bărbat din noroi. Citeşte! Domnul este generos". Apoi Profetul s-a întors din munte plin de inspiraţie cu inima bătând nebuneşte. S-a dus la Khadija bint Khuwailid (*) şi i-a spus: "Acoperă-mă", ea l-a acoperit până i-a trecut frica şi i-a spus tot ce s-a întâmplat. (*) prima sa soţie şi observantă a Islamului Munţi înalţi, Asimetrici Nu se compară auriul soarelui răsărit la orele adormite îmbrăcat în fâşie de orizont erai tu Doamne îţi vorbea inima şi o căldură plăcută împletea ochiul tău cu flori de câmp şi stelele fugeau flămânde din gura Ta visam muntele inima se înălţa cât mările, anii, soarele şi pluteau infiniturile peste ea în sânu-ţi norii ca ochiul care tremură se închide şi doarme dorm, apoi mă închin tremură ochiul ca norii

şi sânu-ţi peste infinituri, plutea soarele anilor tăi la mari înălţimi şi inima la munte visa gura flămândă fuge cu stelele, peste flori de câmp naiv ochiul tău împleteşte o plăcută cădere

Uite orizontul, o frântură de haină la adormite ore, dimineaţă, aurul din soare răsare şi piere.

*** surse: Shahar Arzy, Moshe Idel, Theodor Landis, Olaf Blanke Laboratory of Cognitive Neuroscience, Brain-Mind Institute, Ecole Polytechnique Federale de Lausanne (EPFL), Lausanne, Switzerland Department of Neurology, University Hospital, Geneva, Switzerland Department of Neurology, Hadassah Hebrew University Hospital, Jerusalem, Israel Faculty of Humanities, Hebrew University, Jerusalem, Israel

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

43

proză

Bătrânul rege Völsung și urmașii săi Daniel Onaca (Suedia) (veche legendă scandinavă, tradusă și prelucrată de Daniel Onaca)

1. Măritișul lui Signe În vremuri demult apuse, domnise în regatul normanzilor regele Sige, despre care se spunea că era fiul lui Odin. Acesta a supus cu sabia tot ținutul fiordurilor, domnind peste țară până la adânci bătrâneți. Când dușmanii au simțit că suveranului lor i-au slăbit puterile, l-au atacat mișelește și l-au ucis. Prietenii lui, însă, au reușit să-l înscăuneze pe tron pe Rare, fiul regelui ucis. Rare, la rândul lui, a răzbunat moartea tatălui său, omorându-i pe ucigași. Alegându-și o soață după pofta inimii, regina i-a născut un fiu care a primit numele Völsung. Copilul a crescut, s-a călit și s-a antrenat în toate sporturile care se practicau pe vremea aceea. Înțelepciunea lui, vitejia și îndrăzneala i-au adus faima de cel mai vrednic războinic din ținuturile nordice. Völsung și regina lui au avut unsprezece copii: zece băieți și o fată. Toți aceștia au fost numiți völsungi, după numele tatălui lor. Cei mai vestiți dintre ei erau gemenii Sigmund și Signe - un băiat și o fată.

Ajunsă la vârsta măritișului, Signe fu cerută de nevastă de Siggeir, principele ținutului Götaland.

Fata nici nu vru să audă de asta, dar tatăl ei hotărî să o mărite cu de-a sila. Siggeir a venit la nuntă cu o mulțime de daruri. Völsung a aranjat o sărbătoare magnifică. Sala ospățului era luminată de sumedenie de făclii. Chiar în mijlocul ei se afla un stejar bătrân, cu ramurile răsfirate spre tavanul înalt. În toiul petrecerii, a intrat în sală un om bătrân, îmbrăcat cu o haină pestriță, în cap cu o pălărie cu boruri largi și cu o sabie lungă în mîini. Nimeni nu știa cine era străinul. Acesta s-a îndreptat spre stejarul cel falnic și, cu o mișcare fulgerătoare, a împlântat sabia în trunchiul lui. A făcut-o cu o asemenea forță, încât sabia a intrat în el până la mâner. Pe urmă bătrânul s-a întors spre cei adunați acolo și le-a spus: - Acela dintre voi care se învrednicește să scoată această sabie din trunchiul stejarului s-o păstreze!

Bătrânul ieși apoi din sală, iar oaspeții au înțeles că intrusul fusese Odin și nimeni altul. Îndată după plecarea lui, oaspeții s-au repezit, care mai de care, să smulgă sabia din copac. Rând pe rând șiau încercat puterile, dar nimeni nu s-a dovedit îndeajuns de vrednic. Pe când se întreceau ei astfel, a intrat în sală și Sigmund, fiul cel mare al lui Völsung. Acesta a apucat sabia de mâner, a smucit-o o dată și a smuls-o dintr-o singură mișcare. E de înțeles că tânărul fu mândru de isprava sa și de sabia cu care s-a ales. Siggeir, proaspătul său cumnat, i-a cerut să i-o dea lui, oferindu-se să-i plătească greutatea ei în aur. Sigmund i-a răspuns că, dacă aceea ar fi fost voința lui Odin, i-ar fi dat lui putere să o scoată din trunchiul copacului. Principele Götalandului s-a simțit jignit când a primit acest răspuns și a început să nutrească gânduri de răzbunare.

Contrar obiceiurilor pământului, Siggeir s-a gătit de drum deja a doua zi după ospăț. Bâtrânul Völsung și fiii săi nu au încercat să-l împiedice, cu toate că Signe i-a spus tatălui său că nu voia să-și urmeze soțul. ”Numai nenorociri se vor abate asupra mea și asupra întregului neam al nostru” s-a plâns ea. Regele Völsung i-a răspuns însă, că ar fi o mare rușine să-și calce cuvântul dat. La plecare, Siggeir i-a invitat pe regele Völsung și pe fiii lui ca, peste trei luni, să vină în ospeție în Götaland, să continue acolo serbarea căsătoriei.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

44

proză de Daniel Onaca 2. Castelul lui Siggeir și nașterea lui Sinfjotle La împlinirea sorocului, regele Völsung și-a pregătit corabia și a navigat spre Götaland. Era însoțit de toți fiii săi și de un alai strălucit. Au sosit seara târziu. Signe le-a ieșit în cale, înainte ca ei să dea ochii cu Siggeir, și le-a destăinuit că soțul ei a adunat oaste și are de gând să-i nimicească. I-a rugat, deci, să se întoarcă și să navigheze acasă, dar Völsung a răspuns cu mândrie: - Chiar înainte să mă nasc am promis să nu fug nici de foc nici de fier. Toată viața mi-am ținut acest cuvânt, iar tu vrei acum să mi-l încalc? De moarte nimeni nu se poate feri.

Signe a plâns mult la auzul acestui răspuns, după care s-a întors pe furiș la castelul unde locuia împreună cu Siggeir. Regele Völsung și-a pus oamenii în ordine de bătaie și bine a făcut, pentru că în zorii zilei următoare, Siggeir și-a făcut apariția în fruntea războinicilor săi. Zadarnice i-au fost însă pregătirile, fiindcă ginerele său l-a zdrobit fără cruțare. Și el și cei zece fii ai săi au fost capturați.

Siggeir voia să-i ucidă pe loc, dar Signe l-a sfătuit ca, în loc să-i omoare, să-i țintuiască în butuci.

Femeia nădăjduia astfel că, mai pe urmă, va găsi ea vreun vicleșug să le salveze viața. Regelui i-a surâs ideea, gândindu-se că, în acest fel, va pricinui captivilor și mai multă suferință. Și-a trimis, deci, oamenii să îi ducă pe völsungi undeva în pădure și să-i lase acolo cu mâinile și picioarele țintuite în butuci. ”Vor avea un sfârșit dureros, morți de foame ori sfâșiați de lighioane”, și-a spus principele.

Deja în prima noapte s-a ivit în preajma fraților o lupoaică grozavă la înfățișare, care l-a mâncat pe unul dintre ei. Noaptea următoare lupoaica s-a întors și a mai mâncat pe unul dintre frați. La fel sa întâmplat și în nopțile următoare. De fiecare dată când venea fiara, sfâșia pe câte unul dintre ei.

Această bestie nu era alta decât mama lui Siggeir, o bătrână pricepută la vrăji, care luase chip de lup. În cele din urmă nu a mai rămas în viață decât Sigmund, fratele geamăn al lui Signe. Între timp, soața lui Siggeri oblicise locul din pădure, unde fuseseră duși völsungii, și a trimis acolo un om de încredere, cu misiunea de a mânji fața fratelui ei cu miere de albine. Omul făcu așa cum i se spuse. În noaptea care a urmat, lupoaica a venit, ca de obicei, la locul știut. Simțind mierea de pe fața lui Sigmund, începu să o lingă cu poftă. Acesta a pândit momentul prielnic și a înșfăcat-o cu dinții de limbă. A smucit apoi de ea atât de tare, încât i-a smuls-o din gâtlej. Lighioana căzu moartă la pământ.

Cu efort supraomenesc, s-a opintit apoi așa de tare încât butucul în care fusese țintuit s-a dejghinat îndeajuns de mult ca să-și poată scoate mâinile din el. Sigmund era liber, dar la castelul surorii sale nu se putea întoarce. A început să rătăcească prin pădure, iar ca adăpost pentru noapte și-a făcut un bordei pe jumătate săpat în pământ. Acolo îi trimitea sora sa, ori îi ducea chiar ea, de-ale gurii, timp de mai mulți ani la rând.

După o vreme, Signe a dat naștere unui fiu, pe care l-a numit Sinfjolte. Pruncul a crescut repede, întârindu-se de la o zi la alta. Când a împlint zece ierni, Signe l-a trimis la Sigmund, pentru ca, împreună, să pună la cale răzbunarea împotriva soțului său. Ce au plănuit cei doi, numai ei știau, dar fructele acelor planuri s-au vădit într-o noapte. Signe și Sinfjolte au venit la castelul lui Siggeir, când toată lumea dormea, și i-au dat foc. Sigge s-a trezit abia când fumul gros a pătruns în iatacul unde dormea.

- Ce e asta? Cine a pus focul? a răcnit el, abia dezmeticit.

- Cumnatul tău și fiul surorii mele, i-a răspuns Sigmund. Iată că încă nu au murit toți völsungii.

Principele Siggeir nu a putut ieși din castelul cuprins de flăcări, ci a ars între zidurile lui. Signe a fost salvată de fratele său, care apoi i-a cerut să se întoarcă, toți trei împreună, în regatul normanzilor.

- Țelul vieții mele a fost răzbunarea părintelui și a fraților mei, a răspuns Signe. Acum, că mi lam atins, nu mai am pentru ce trăi.

Cu aceste cuvinte, Signe i-a sărutat pe Sigmund și Sinfjotle, luându-și rămas bun de la ei. Cei doi bărbați s-au întors în țara strămoșilor lor, unde l-au alungat de la putere pe regele uzurpator și au preluat tronul regatului.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

45

proză de Daniel Onaca 3. Moartea lui Sinfjölte Noul rege al normanzilor, Sigmund, a luat-o de soață pe Borghild. Aceasta i-a născut un fiu, căruia i-au pus numele Helge. Sinfjölte, de cum a ajuns flăcău în putere, a urmat și el bunul obicei al vikingilor. S-a pornit adicătelea să facă raiduri de jaf pe mare, pentru a dobândi faimă și prăzi bogate.

Pe când se afla într-o astfel de expediție, s-a îndrăgostit de fata unei căpetenii a vikingilor și a ceruto de nevastă. Lucrurile și-ar fi urmat cursul lor firesc, dacă soarta nu ar fi vrut ca și un frate al lui Borghild, mama sa vitregă, să fi avut același gând. Sinfjölte și-a înlăturat rivalul fără multă vorbă, dar când Borghild a aflat de sângeroasa lui ispravă, i-a cerut soțului să-l alunge pe flăcău de la curtea sa.

Sigmund nu s-a îndurat să o facă, oferindu-i în schimb, tot după dichisul vikingilor, o recompensă materială; o amendă, am spune noi astăzi. Borghild a primit mult aur și sumedenie de bijuterii pentru moartea fratelui său, dar gândul de a se răzbuna pe Sinfjölte nu a părăsit-o.

După un an sau doi de la nefericita întâmplare, Borghild a pregătit un ospăț pentru comemorarea fratelui prăpădit și a invitat toți nobilii regatului. La parastas, ca să-i spunem așa, a venit și Sinfjölte.

Când mințile oaspeților s-au înfierbântat de băutură, femeia s-a apropiat de fiul său vitreg cu un corn plin cu mied spumos și i l-a întins, îndemnându-l să bea. Sinfjölte s-a uitat în cornul aurit și, văzând că era tulbure, l-a deșertat pe jos. Borghild a umplut cornul din nou și i l-a întins iarăși. Tânărul l-a golit și pe acela pe jos spunându-i că băutura nu era curată. Borghild a umplut cornul pentru a treia oară: - Bea acum, dacă ai sânge de Völsung în tine, l-a întărâtat ea.

Sinfjölte a luat cornul, s-a uitat la el și i-a spus că băutura nu arăta așa cum ar fi trebuit să fie.

- Du cornul la gură și nu te mai fandosi atât! i-a strigat Sigmund care, de la locul lui, văzuse ezitarea fiului său.

Bătrânul rege era atât de beat, că nu a mai mirosit capcana. Sinfjölte i-a făcut pe voie tatălui său, dar îndată ce a dat pe gât licoarea din corn, s-a prăbușit la pământ. Sigmund sări în picioare de la masă, împreună cu toți ceilalți nobili. S-a repezit la iubitul său fiu, sperând că îl va putea readuce la viață, dar toate încercările lui au fost zadarnice. Sinfjölte era mort. Cu sufletul îndurerat de moartea fiului său, moarte pe care el însuși o înlesnise, Sigmnund îl luă în brațe, ieșind cu el afară din sala cea mare a ospățului. A luat-o pe o cărare ce ducea în pădure și l-a purtat până la malul un lac singuratic, știut doar de el. Acolo aștepta o barcă în care stătea un bătrân. Sigmund a așezat trupul neînsuflețit al lui Sinfjölte în barcă. Aceasta era atât de mică, încât nu aveau loc toți trei în ea. Regele a rămas pe mal în timp ce barcagiul s-a apucat să vâslească spre larg. A urmărit barca din priviri până când a dispărut în depărtare. Odin însuși a fost cel care i-a luat fiul pentru a-l duce cu el să-l facă părtaș la deliciile Valhallei. Întors acasă, Sigmund o alungă pe regină de la curtea sa.

4. Sigmund și Hjördis După moartea fiului său, Sigmund a pornit-o iarăși în lungi incursiuni pe mare. Auzind el o dată că regele Eylime avea o mândrețe de fată de vârsta măritișului, pe dată s-a hotărât să-i ceară mâna. Ia trimis, deci, tatălui ei un mesaj în care își făcea cunoscută dorința, iar regele l-a invitat să vină la curtea sa în ospeție, ca prieten. Sigmund a vâslit într-acolo, însoțit de un anturaj magnific. Regele Eylime l-a primit cu toate onorurile cuvenite și a organizat un banchet în cinstea lui. În același timp însă, se afla acolo și regele Lyngvi, fiul lui Hunding. Venirea lui avea același scop: pețitul lui Hjördis, cum se numea fata. Așa se face că cei doi regi – bătrânul Sigmund și junele Lyngvi – s-au trezit rivali în dragoste. Regele Eylime, la rândul său, a înțeles că alegerea pe care urma să o facă între cei doi îi va fi fatală. De aceea a sfătuit-o pe fată ca ea însăși să aleagă între cei doi pețitori. Hjördis i-a răspuns că dorința ei era ca, dintre cei doi, să-l urmeze pe cel mai vestit, chiar dacă vârsta lui era mai înaintată.

Ca urmare, i-a devenit soție regelui Sigmund, iar după nuntă au călătorit amândoi spre regatul normazilor.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

46

proză de Daniel Onaca Se părea că pacea și liniștea s-au întronat iarăși în ținutul fiordurilor, dar Sigmund nu s-a bucurat de ele vreme prea îndelungată. Într-o primăvară timpurie, numai ce se pomeni cu războinicii lui Lyngve la fruntariile regatului. Vechiul său rival venise să se răzbune pe regele völsung și astfel săși recâștige reputația. Sigmund și-a strâns degrabă oștenii, pe regină a pus-o la adăpost într-un castel singuratic, împreună cu o mare parte din tezaurul regal, apoi a ieșit la luptă. Cei doi și-au pus oștirile în ordine de bătaie, cornurile de luptă au sunat prelung și bătălia începu.

Sigmund cu vitejii săi s-a aruncat asupra liniilor dușmane și mulți dintre răzoinicii lui Lyngves au căzut. Deși mult mai numeroasă, oștirea aceluia cu greu ținea piept asaltului, fiindcă sabia lui Sigmund făcea prăpăd. Cu toate acestea, rezultatul încleștării a rămas multă vreme incert. La un moment dat, între răzoinicii lui Lyngve și-a făcut apariția un bătrân înfășurat într-o mantie albăstrie, pe cap cu pălărie cu boruri largi și cu o suliță lungă în mână. Părea că se îndreaptă anume spre Sigmund. Ajunși fată în față, războinicul cu pălărie își cumpăni sulița ca să lovească, dar regele fu mai iute și o izbi cu sabia. Aceasta însă se înfipse atât de tare în coada suliței încât regele nu mai putu să o scoată de acolo. Sabia se rupse în două și odată cu ea se frânse și rezistența oștirii sale. Sigmund căzu răpus. Lucrul nu era de mirare, întrucât Odin însuși fusese cel care mânuise sulița.

Niște slugi credincioase l-au dus pe muribund, pe drumuri numai de ei știute, la castelul unde era adăpostită soața sa. Cu inima sfâșiată de durere, Hjördis l-a implorat să nu o părăsească.

- Eu mi-am trăit traiul pe acest pământ, i-a răspuns Sigmund. Se vede treaba că Odin nu-mi mai îngăduie mânuirea sabiei. De-acum a venit vremea să mă retrag în sălile Vallhalei.

- Cine va salva atunci regatul tău? a insistat Hjördis.

- De asta se va îngriji altcineva. Fătul pe care îl porți în pântece va crește mare și va ajunge cel mai mare erou al neamului nostru. Să-i dai creștere bună, iar cele două jumătăți ale sabiei rupte să le păstrezi. La vremea potrivită, el își va face din ele o armă cum nu s-a mai văzut alta pe acest pământ.

"Gram" va fi numele ei. Cu ea fiul nostru va face multe fapte de vitejie, iar faima lui va dăinui peste veacuri atâta vreme cât va dăinui și neamul omenesc.

Odată rostite aceste cuvinte, regele se sfârși în brațele iubitei sale soții. În vremea aceasta, văzându-se victorios, regele Lyngvi împărți regatul normanzilor între vitejii săi cei mai de seamă, apoi se porni să caute castelul lui Sigmund. Voia să pună mâna și pe aurul regelui Sigmund și pe Hjördis, frumoasa lui văduvă. A rămas însă cu buzele umflate, pentru că, cele două comori au fost de negăsit.

5. Helge și Sigrun Așa cum am mai spus, înainte ca Borghild să fi fost alungată de soțul ei, apucase să dea naștere unei mândrețe de copil. La împlinirea sorocului, Sigmund se aflase departe de casă, într-o expediție de jaf. Castelul regal era învăluit în mantia nopții. O furtună s-a dezlănțuit din senin și nornele au venit să împletească noului născut firele vieții. I-au menit soarta celui mai mare erou al timpului său, dar, în bătrânul copac de lângă poarta castelului, un corb croncăni altui corb: ”De-acum zilele de pace s-au scurs. Viteazul cu privirea ageră va fi prietenul lupilor și al nostru.” Aflând vestea nașterii fiului său, Sigmund s-a grăbit să se întoarcă acasă. Pruncului i-a pus numele Helge, iar, ca dar de nounăscut, l-a pricopsit cu cinci moșii bogate și o sabie costisitoare.

Helge a crescut repede, ajungând cu vremea un tânăr mândru la stat, frumos și iubit de tovarășii săi. La jocurile și întrecerile fizice era neîntrecut. Abia împlinise cincisprezece ierni când s-a avântat în luptă împotriva dușmanului völsungilor, puternicul rege Hunding. L-a ucis împreună cu aproape toată oștirea lui. După o asemenea ispravă, Helge fu supranumit „Hudingsbane” (= ucigașul hudingilor). Pentru această faptă, fiii lui Hundinge i-au pretins lui Helge o despăgubire în bani, așa cum era datina vikingilor. Voinicul le-a răspuns că nu avea de gând să le plătească nicio despăgubire, ci, așa după cum tot legea vikingilor grăia, i-a poftit să-și facă dreptate, înfruntându-l cu sabia.

Oștirile prinților moștenitori s-au întâlnit pe câmpul de luptă. Goarnele au sunat, săgețile au zburat, săbiile au fulgerat, despicând scuturi și armuri. Helge a trecut prin liniile dușmanului ca prin brânză. Oștirea hudingilor fu zdrobită, iar odată cu ea fu nimicită aproape toată stirpea lor. Faima de războinic neînfricat a lui Helge era de-acum bine ancorată.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

47

proză de Daniel Onaca Întorcându-se acasă de la câmpul de luptă, Helge văzu pâlpâind într-o pădure lumina unor flăcări.

Din mijlocul lor se desprinse o ceată de făpturi zvelte, purtând pe cap coifuri de răzoinici, iar în mâini sulițe ce sclipeau precum razele soarelui. Erau niște valkirii. Helge a prins a le întreba dacă nu voiau să-i însoțească pe luptătorii săi în drumul spre cetatea lor de reședință, unde să soarbă putere din cornuri pline cu mied. Sigrun, cea mai frumoasă dintre ele, i-a răspuns astfel: - Alte lucruri avem noi de făcut decât să bem mied din cornuri gulerate cu spumă. Tatăl meu m-a făgăduit de soție lui Hödbrodd, fiul lui Granmar. În curând, prințul va veni să mă ia, cu toate că eu nu vreau să-l urmez.

- Nu te teme, a liniștit-o Helge atunci. De Hödbrodd voi avea eu grijă.

Promisiunea lui Helge nu a fost doar o vorbă aruncată în vânt. Ajuns acasă, îndată a trimis veste în tot regatul, chemându-i pe vitejii săi la război împotriva ținutului stăpânit de Hödbrodd. S-au adunat peste o mie de vasali bine echipați și dornici de înfruntare. Fidelii cavaleri au urcat pe puntea corăbiei sale, iar în zorii zilei următoare velele au fost înălțate. Vikingii s-au îndreptat spre fiordul Varin, unde au ajuns spre seară. De pe un deal înalt, din apropierea coastei, fiii lui Granmar au văzut corabia lor lunecând într-unul din golfuri. Au încălecat atunci și au luat-o la goană de duduia pământul sub copitele cailor. Hödbrodd i-a zărit de pe zidul fortăreței sale și i-a întâmpinat de cum au intrat pe poarta cea mare.

- Au venit völsungii! au dat ei de știre gâfâind. Corabia lui Helge a tras la țărm, în Unaviken.

- Pregătiți cai și trimiteți soli la toți cei care pot lupta, a poruncit atunci Hödbrodd. Să nu rămână acasă nici un bărbat, în stare să țină o sabie în mână. Câinele de Helge trebuie primit așa cum merită.

Războinici lui Helge au fost întâmpinați de cei ai lui Hödbrodd lângă zidurile fortăreței. Sulițele au început să zboare prin aer ca săgețile. Săbiile loveau cu greutate în coifurile lucitoare. Scuturile cădeau despicate la pământ. Flamurile oștirii lui Helge fluturau ici și colo în vârtejul luptei. El însuși lupta în fruntea ei. Țiuitul săbiilor ce se încrucișau era asurzitor. În cele din urmă, Hödbrodd căzu doborât de sabia lui Helge și astfel se puse capăt luptei. Völsungii s-au întors la corabia lor și au luat drumul spre casă. Acolo, așa cum se așteptau cu toții, Sigrun și Helge au golit împreună pocalul nuntirii.

6. Sfârșitul lui Helge și al lui Sigrun Unul din fii lui Huding, un june pe nume Dag, nu a putut uita moartea tatălui și a fraților săi. Intruna din zile, acesta a adus ofrande lui Odin, iar zeul i-a împrumutat sulița Gungne. Cu inima tare și sufletul plin de încredere, Dag l-a căutat pe Helge și, când a găsit momentul prielnic, l-a străpuns cu sulița. Pe loc, însă, a priceput grozăvia faptei sale și a simțit un regret amar. A mers atunci cu pas întins la Sigrun și și-a recunoscut vina, cerându-i iertare. Înnebunită de durere, Sigrun i-a răspuns: - Vai, nefericita de mine! Helge băga groaza în dușmani asemenea lupului ce dă iama printre capre. A fost mai presus de toți prinții Nordului. Singură am rămas acum pe acest pământ. Dag, ticălosule, fie ca toate nenorocirile să se abată asupra ta!

- Grăiești amețită de vântul nebuniei, strigă Dag, îngrozit. Drept răscumpărare pentru moartea lui Helge îți ofer aur și argint, ba chiar și moșii bogate. Renunț la jumătate din ținutul aflat sub stăpânirea mea, dacă vrei să-l primești.

- Corabia ta să nu se miște din loc când o să ai vânt prielnic în pânze, a continuat Sigrun, fără săl asculte. Țintuit locului să-ți rămână calul când vei fi urmărit de dușman; altă hrană să nu ai decât hoituri.

Trupul neînsuflețit al lui Helge a fost depus într-un loc bine ales, iar deasupra lui fu ridicat un morman de pietre întru aducere aminte. În Valhalla, Odin l-a pus să stăpânească asupra tuturor regilor morți. Când l-a întâlnit acolo pe regele Hunding i-a poruncit ca, în fiecare zi, să întrețină focul, să aibă grijă de câini și de cai, să dea de mâncare la porci și să care războinicilor căldări cu apă pentru spălatul pe picioare.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

48

proză de Daniel Onaca Nu mult de la această tragică întâmplare, într-o seară cu lună plină, una din slujnicile lui Sigrun a trecut prin preajma movilei sub care fusese îngropat Helge. A văzut atunci, ieșind din creștetul ei, o ceată de călăreți, printre care se afla și soțul stăpânei sale.

- Am vedenii oare, a exclamat slujnica îngrozită, ori se apropie Ragnarokul? Cum poate mortul să se întoarcă la soața lui îndoliată? Încotro dau morții pinteni cailor?

- Nu ai vedenii, i-a răspuns atunci eroul, și nici sfârșitul lumii n-a venit. Regele nu se poate întoarce la vatră, chiar dacă e călare pe calul său. Înspăimântată, slujnica a dat fuga acasă și i-a povestit stăpânei sale că movila lui Helge s-a deschis și că soțul ei s-a întors printre cei vii. A mai adăugat că a văzut cum din rana lui picura sânge.

Sigrun s-a grăbit la movilă și a văzut că Helge se afla, într-adevăr, acolo. Copleșită de durere, femeia a bocit atunci astfel: Helge, inima mea se bucură când te văd așa cum corbii lui Odin se bucură la vederea prăzii însângerate.

Dragul meu prinț, aș vrea să te sărut.

Boabe de chiciură atârnă în părul tău, ai barba udă de rouă, iar palmele reci!

Cum aș putea să te vindec, Helge?

Cu degete febrile, Sigrun pregăti un culcuș, apoi a îngânat din nou: Uite, Helge, ți-am pregătit un pat să dormi fără griji, tu fiu al lui Ylving!

Lasă-mă să dorm în brațele tale, așa cum făceai pe vremea când erai în viață!

Răspunsul lui Helge fu acesta: Trebuie să mă călătoresc iar pe drum înroșit.

Roibul meu palid e musai să alerge prin văzduh ca să apuc să fiu la podul coifului eolian, înainte ca eroii să fie treziți de cocoșul Vallhalei.

De cum sfârși aceste cuvinte, greu de tâlcuit, Helge se îndepărtă în galop, împreună cu toată suita lui. Sigrun și servitoarele ei s-au întors acasă. Curând după aceea femeia muri de durere, dar se spune că, cei doi s-au născut din nou și au trăit multă vreme fericiți împreună.

Note explicative norne: ființe mitologice, trei surori, zeițe ale sorții, care împleteau firele vieții muritorilor. Numele lor era Urd (= cea care a fost), Verdandi (= cea care este) și Skuld (= cea care va veni). valkirii: 1. nume atribuit unor fiice de regi mitologici 2. ajutoarele lui Odin; fecioare înaripate, vestite pentru frumusețea și cutezanța lor, care pluteau pe cai, îmbrăcate în armură, cu coif și suliță.

Ele erau cele care hotărau soarta eroilor pe câmpul de luptă. În literatura medievală erau descrise ca având plete aurii, brațe albe și ochi sclipitori. Erau înțelepte și cunoșteau graiul păsărilor.

Ragnarok: sfârșitul lumii, în mitologia nordică.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

49

poezie

Dorina Șișu (Irlanda)

un fel de… când te-ai hotărât să treci strada ți-ai dat seama că ai uitat ceva te scarpini în cap degeaba că tot nu-ți aduci aminte și chiar atunci bunul tău prieten te vede și te trage de mâna aia din capul tău vrei să-i tragi una de dragul amintirilor care vă leagă sau dracu’ știe de ce dar parcă te-a scos dintr-o situație aiurea și râzi ca un prost sperând că-ți vei aduce aminte ce-ai uitat de unde ai plecat te sprijini cu juma’ de greutate pe umărul lui la fel de ferm ca-n armată pe când tot el te căra la antrenamente în spatele lui de boxer profesionist și-l întrebi că nu te mai saturi să-l întrebi: - ce mai faci, mă?

- un’ te duci, mă?

- ai înnebunit, mă? cum, tu însurat, mă? ai copii? el dă din cap că da sau nu și te lasă-n umăr să i te sprijini și ca să vezi că încă ți-e camarad îi mai tragi un pumn zdravăn după ceafă dar strada e tot acolo în fața ta și parcă-i tot mai lungă și n-o mai recunoști unul în capul tău dă cu barosul și din ochi sar lacrimi dar ele se sparg și se usucă pe la tâmple arăți ca un moș din povești cu regi și prințese un vrăjitor făcător de grădini suspendate cu fluturi și cerbi vorbitori te împiedici și cazi începi să urli în gura pământului - maimuțoiule, nu mai da, că-ți sparg nasu’ - uite unu’ beat cum râde-n șanț când ai hotărât să te ridici strada a venit peste tine și te-ai acoperit cu toată lumea aia bogată și săracă care-și scormonea în tine porți de scăpare urletele lor ți-au acoperit urechile rugăciunile lor ți-au legat mâinile loviturile lor ți-au rupt oasele banii lor ți-au putrezit inima sărăcia lor ți-a acoperit ochii iar acum acum? nu mai ai nimic din ce n-ai avut și nici nu ai uitat ceva din ce uitaseși oricum din liniștea aia au țâșnit apele

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

50

Our future. Our bet.

Prologue Ioana Ungureanu (Irlanda)

A few years ago...

The moon was up high in the sky, shining brightly. The leaves barely moved in the gentle breeze that swept past the trees. It was slightly cold as the wind was softly blowing.

The leaves rustled behind the trees. A black wolf, with a star sign on his head and green stripes along his torso, walked into the clearing.

Three wolves were sitting on a big jagged boulder that stuck out over the clearing. The black wolf walked up the boulder to the others.

"Ah I'm glad you could make it Kane, how’s the Earth pack?" said the blue wolf with a hint of mockery in his voice.

The blue wolf also had a star on his head, the sign an Alpha leader, leader of the Water pack. He had blue fur with navy blue paws and a navy tipped tail.

"The Earth pack is doing fine, Krypton, thanks," said Kane annoyingly.

The other two leaders, both she-wolves, were sitting down quietly.

Kala, the leader of the Fire pack, was a a fierce-looking she-wolf, with red fur and one thick orange stripe running down her spine from the top of her ears, where her star sign was, to the tip of her tail.

She stared heavily at the two male wolves.

Kala then turned her head to look at the she-wolf beside her, Ruzza, the Wind pack leader, who was checking out her paws. Ruzza had a beautiful shiny white coat and a bright yellow star on her forehead.

Kala then spoke up, still looking at Ruzza, "So Ruzza, why did you call us all here?

Ruzza slowly looked up and her icy blue eyes checked out each wolf. She looked at her paws again, and, after gathering her thoughts for a few moments, she finally looked back up again with more confidence.

She opened her mouth and then hesitated.

"We don't have all night, Ruzza!" Kala snapped.

"Let her take her time," Kane said as he looked at Kala menacingly.

Ruzza opened her mouth again, and then she began to speak. "I guess you're all wondering why I called you here."

Kane glared at Kala, before she could say something ignorant again.

Ruzza continued, "Can we please just get along for one night, instead of biting each other's tails off? I know there is still tension among all of us but can you please just hear me out?"

Everyone went silent and stared at Ruzza all looking startled. "Thank you!" She said.

"I had a vision and I'm pretty sure you wolves did too, didn't you?" She asked.

They all looked uneasy, shifting from one paw to another.

"Yes, I did, I'll admit," Kane said.

"I did too," Krypton said.

All three wolves looked at Kala. She looked up to them with an anxious look on her face.

"What!?" she barked at them.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

51

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu "Did you also have the vision like the rest of us, because I'm pretty sure our ancestors wouldn't have left a leader out," Kane said.

"Okay... yes, I did have the stupid vision," Kala said, irritated.

"Don't call it stupid, it's a very important piece of information," Kane said.

"Does any of you understand it?" Ruzza asked.

"Not really, no," Krypton answered for them.

"Well, what I make out of it is that there’ll be some battle and bloodshed. And... apparently a white wolf is going to save us," Ruzza said.

Kala joined in. "Also, well, I don't know about you three, but I couldn't make out what animal could have possibly been fighting."

"What do you mean?" Krypton asked.

"Well, the shapes didn't show if it was a wolf or not; it probably was since there isn't any other animal around here," Kala replied.

"Oh yeah, that too," Ruzza replied.

"There's more to it," Kane said. "The wolf will have an unfamiliar sign, which wasn't clear enough to see, by which we will know him as the chosen one."

"That unfamiliar sign is an X," Kala said teasingly.

"Shut up you stu-!" Kane stopped as Ruzza growled at him.

"Don't; until we figure out what this vision is about, we will tolerate one another, got it?" Ruzza said.

Kane looked down at his paws shamefully.

"It was also said that this wolf can control all four elements," Ruzza said.

The three of them looked at Ruzza wide-eyed.

"Are you serious?" Kala asked.

"Yes, so we have to welcome this special wolf with open paws," Ruzza said.

"And why do we have to allow this wolf into each other’s packs, like don't you know every wolf is born into their own pack?" Kala asked rudely.

"Don't you know that you have to learn how to use your powers?" Krypton snapped. "You don't just quickly learn how to use your powers out of the blue."

"That's true, Krypton. That's why we have to allow him or her into one another's packs to learn each element, Kala, Ruzza explained. "Do you get it now?" Ruzza said a little insultingly.

A moment of silence swept by, then Kane finally spoke.

"Oh, there's one bit you're missing."

"What is it?" Kala asked, sounding most interested to know.

"This wolf could lead us to destruction, he or she will know that they are very powerful, as they control all the elements. We could be faced with great consequences if this wolf picks the wrong side.

Who knows what a wolf with that much power could do to our packs?" Kane said.

"How can we let a wolf that powerful come into our packs and not be afraid they might do something like that?" Krypton complained.

"Well, let’s just hope that we raise this wolf well," Ruzza said calmly.

"And what if you don't do a good job? Kane gave him an angry look.

"You don't know if it would be born in my clan!” Ruzza snapped at Kane.

"We don't even know what pack it will be born in, it will probably be born in my pack," Kala said with a smirk on her face looking directly at Ruzza.

"You're so selfish," Krypton said.

"I didn't ask for your opinion of me!" Kala snapped.

They waited a few moments until Ruzza spoke.

"Well... I guess we have discussed everything, this meeting is officially over," Ruzza declared.

"Finally," Kala said.

"One more thing," Ruzza got up.

"Ugh," Kala moaned.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

52

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu "Shut up!" Kane and Krypton said in unison.

Kala growled at them and stood up ready to pounce, her neck fur bristling.

"Stop!" Ruzza barked. Kala stopped and sat back down.

"When this pup is born, we need to alert one another, not straight away obviously since it will be young and won't have its powers then. We do not tell our packs before we tell each other."

No wolf said anything. "Got it !?� she shouted.

"Yes," they all said.

"Good," Ruzza said. "Well, goodbye and good luck with your clans."

"Whatever."

Kala got up and pushed past Kane, who had his back turned to the stair-like stones leading to the jagged rock they were on. Kane growled as she touched him.

"What's gotten in her fur?" Krypton muttered.

"Who cares, she's annoying anyways," Kane replied.

"She isn't our problem anyway," Ruzza said.

"Not for now," Kane whispered. He got up and took the stairs down off the jagged rock.

"What's that supposed to mean?" Krypton turned to Ruzza.

"I don't want to know what he's planning." Ruzza shook her head. "Thank you for your time." She got up and walked away with Krypton right behind her.

All the wolves walked their separate ways to their own territories without saying another word to each other.

Ruzza looked one more time at the jagged rock before she turned to walk into the trees.

Chapter 1 Years later...

The Wind camp was stirring with wolves moving from one side of the camp to the other, trying to get their jobs done as quickly as possible.

There was the sound of a wolf in pain, howling and barking in distress.

A beautiful silver-coloured fur she-wolf was lying down on her side in a little den.

She was covered in blood from her belly to her legs.

Wolves surrounded the den; some of them had a mouthful of moss between their jaws and some were just standing there.

A small white wolf, with silver patches along her body, was hovering over the distressed she-wolf on the ground, one paw on the pregnant she-wolf’s belly.

She calmly spoke: "You're almost there; just a little more; c'mon, you can do it. Sakura, you can do this, just keep trying."

Sakura pushed one more time. A small blood-covered little pup was sprawled behind her. Sakura lifted up her head to see and after a few moments her head fell with a thump against the ground. Her eyes fluttered and then closed.

The small she-wolf ordered the wolves to get the moss. She picked up the small body, licked all the blood off and tried to keep it warm.

"Check if Sakura is still alive!" she barked.

A strong-looking wolf rushed over to her, to check if she was still breathing.

"She's alive Terra, but she's barely breathing," Cobor announced.

"The pup is a girl," Terra said softly.

Terra was still licking the little body which was going cold.

Sakura's jaw opened, while her eyes stayed closed. "Please. Terra... make sure that my pup.... doesn't die. Look after... her for me," she said in short breaths.

"No! Please don't! Don't say that. You're going to live, you will. Please don't go!" Terra screamed.

Sakura inhaled and exhaled. Her eyes then opened and she gasped for air once more. Then she stopped. Her chest went slowly down.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

53

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu The wolves around her, including Terra, stared in bewilderment.

Terra looked at the small pup between her paws.

She saw its chest rising and falling. She put her ear up to the body and heard little gasps of breath.

She turned to the others, "The pup is alive, but I don't know if she will live," she said, then looked down.

A wolf started pushing through the crowd. "Hey! Get out of my way! I'm trying to see my mate and pups!" the wolf growled as he shoved everyone out of the way. He was hanging over Terra now.

She turned around to him with a frightened look on her face.

"Oh, Matt… umm... I don't think you should be here."

He walked over to Sakura and nuzzled her with his nose. "What did you do to my mate?" he barked at Terra.

Terra looked at him fearfully. His cold dark eyes were piercing Terra's.

"Matt... I did all I could to save her, but I couldn't," she said in a shaky voice.

"Well, it seems like you didn't do a good enough job! Why are you even a healer ?!" he barked again.

Cobor stepped in front of Terra. "Stop it, Matt," he said calmly. "You aren't making it better."

Matt growled at him. "No one asked you."

"I suggest you to step away. Now!" Cobor said with a snarl.

Terra looked down at her paws to check if the pup was still breathing. She was breathing normally and was shuffling a bit now.

Terra looked up at Matt, delighted: "Hey, look! The pup is moving!"

Matt didn't say anything, he just looked at the pup with disgust. "I will not call that my pup. Where are the rest of them?"

Terra stared at him. "How dare you!" she snapped. "Sakura would be ashamed of you! There was only one pup that was born!"

"That pup of mine is the reason my mate died, she died by giving birth to ONE pup!?" he said with anger in his voice.

Matt walked out of the den. All the wolves he walked past gave him glares which he just ignored.

"Can someone please take Sakura's body out of the den, Cobor said. The wolves outside the den walked in and removed the body from the spot she died.

Terra was watching the little body stirring around. "How are we going to feed it?" asked Terra.

Cobor thought for a moment, then spoke. "Well, we could ask other she-wolves to feed her, like Takaya, she has pups of her own, I don't think just one more pup would hurt.” „I guess I'm going to have to look after it," Terra said bluntly.

"I can help you if you want, it's no bother," said Cobor delightfully.

"Really? Oh, thank you.”

"Since Sakura can't name her, then I think I might as well. I'm going to name her... Kaitou," Terra said with a smile on her face.

Terra got up and picked Kaitou off the ground. "Could you get me some moss, please?"

"Yeah, sure,” Cobor said and left.

Terra walked slowly so she wouldn't rock the pup too hard. She walked into another den where she found Takaya.

"Oh, isn't she precious! I'm so sorry about her mother," Takaya said as Terra walked in. "I heard what happened from the commotion outside."

Terra placed the pup and sat down."It's OK, she'll be fine. I was just wondering if I could share the den with you to look after her," Terra said.

Takaya looked astonished. "You're going to look after her? What about Matt, isn't he the father?"

"Mutt didn't want her and he blamed his mate's death on a little pup. So, I'm going to take the responsibility to look after her, with Cobor’s help," Terra said.

"But you're a healer. Do you even have time to do both?" Takaya asked.

"Well, if you help I should be fine," Terra said softly looking a bit embarrassed to ask.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

54

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu "Of course, I'll help, no problem."

Terra sighed. "I'm so grateful, thanks, Takaya."

Cobor walked in with a mouthful of moss and placed it beside Terra. "Thank you," she said.

Cobor nodded and walked out.

Terra lay the moss into a nest. She placed the pup beside her, to keep her warm. Terra closed her eyes and soon fell asleep. **** Terra woke up with a start. She found herself sleeping on unfamiliar ground.

She blinked a few times to correct her vision. Her mind was blurry with confusion.

After a few moments, she looked around and stood up from where she was laying down.

Tall thick trees were surrounding all around her. Different coloured leaves were scattered across the forest floor.

The moon was shining brightly in the sky.

A cold breeze swept past Terra's pelt.

She stopped and lifted her head to sniff the air.

She looked to her right and saw the trees move their branches into an entrance.

She looked unsure but eventually headed over to the trees.

As she walked past she turned around and to see branches of the trees go back to its original places.

She turned her head back around and focused on what was ahead of her.

There was a small circular lake with beautiful sky blue coloured water. The water was shimmering from the moonlight. A small grass covered island was located in the middle of the lake.

Four wolves were quietly sitting together.

Terra was getting a bit scared.

She slowly started to pad over to the lake. She was looking on how to get across but there was no way except to swim across.

The four wolves all turned to her.

A loud creek from one of the tall trees from behind her was heard.

She turned around to face the tree. The tree was coming towards her full speed. She jumped out of the way just in time.

The tree fell down into the lake right beside the little island.

She stared in amazement.

The wolves still looked at her.

She walked over to the log and hopped onto it.

She carefully walked on it. When she finally got to the end of the tree she jumped from the log onto the island.

She walked over to the group and sat there without saying a word.

The silence was finally broken when one of the four wolves spoke.

"Hello, Terra." Said the pale white wolf.

Terra was shocked. "H....How do you know my name, who even are you?"

"We are the founders of the four packs." Said the coal black wolf.

"Oh, really, this is amazing. But how come you are talking to me instead of the leaders or some wolf more important." Said Terra.

The four wolves looked at each other. "But that's where your wrong Terra, you are important." Said the fire coloured wolf.

"What!? How?" "You now have the responsibility to look after a very special wolf that will finally bring peace to the packs." A navy coloured wolf spoke.

"Who is this special wolf? Wait do you mean Kaitou?" She said.

"Yes, she is the chosen one, when she is older a mark will appear, an X." Said the fire coloured wolf.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

55

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu "Do you know where this mark will appear?" Terra asked.

"No, we don't know it will just appear when she is old enough to start her training." Said the black wolf.

"So, she will learn the wind element first?" She asked.

"Correct." The blue wolf said "How will she bring packs peace?"

The wolves looked at each other once more.

"That we don't know, we can't see the future." The black wolf said.

"Terra you have to remind everyone about the forgotten prophecy, they have to remember or else they won't understand." The blue wolf said.

There was a long pause.

"It is time we go now." Said the fire coloured wolf.

"What no! Don't go! I still have more questions!" Terra howled.

The wolves nodded their goodbyes.

"No! I still have questions! Please don't... Terra shouted but didn't finish as she was falling into a hole of darkness.

She saw the four wolves staring down the hole as she was falling further and further down, down, down...

Terra woke up with a start to find herself back in her own nest again.

She looked to her side to find the pup exactly where she placed her.

The pup was sleeping calmly.

She looked outside the den. It was still the middle of the night.

She looked back at the pup. Then put her head back down on her paws.

"She's going to save the packs" she whispered.

She closed her eyes and fell asleep once again. **** Terra opened her eyes, she instantly popped her head up.

It was dawn now. The sun was rising slowly above the hills and trees.

Terra felt a tickle at the side of her stomach.

She looked to her side to see the pup pawing at her.

"I think she is hungry," Takaya spoke from the back of the den, startling Terra.

She looked over at Takaya. She watched as Takaya was feeding her three pups. "What, really? Do you think?"

"Yes, and since you don't have anything to feed her with, I could, if you want."

"Oh, you wouldn't mind, would you?" Terra asked.

"No, not at all. There isn't really a choice." Takaya laughed and Terra joined in.

Terra picked up the pup and put her beside the other pups.

The little pup started sniffing. She smelt the milk and started to crawl up and over some pups to get to Takaya's belly.

Terra turned around and popped her head outside the den.

"I need to go do something, is it ok if I leave you alone in the den?" she questioned.

"Yeah, it's ok."

Terra nodded and went out of the den.

She walked out a few steps before she stopped and stretched for a couple of moments.

She yawned with her mouth open wide and her tongue rolled out.

Terra looked around her and saw the whole camp already awake and moving to start the day.

Terra walked over to the other side of the camp where three boulders were put together, two on the side and one at the back forming a dome-like den.

Terra looked at the den in admiration.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

56

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu Memories stirred in her mind all at once. She inhaled and exhaled. She finally summoned up all her courage and started to walk in.

"Umm... Hello? I'm sorry to disturb you, Ruzza, I just need to talk to you."

"Come in," said a voice from the back of the den.

Terra walked in and looked around the dome. The dome was bright enough to see. The light was coming in from the roof of the dome, which had a hole the size of their tails.

A white wolf was sitting at the back of the den, her blue eyes piercing Terra's.

Terra stood there for a moment thinking of what to say but she opened her mouth and nothing came out.

"Is there something you want to tell me?" Ruzza asked curiously.

"Umm yes, I do." Terra looked down at her paws and closed her eyes.

"Terra, is everything ok?" Ruzza asked.

Terra jumped back to reality. "Yes, sorry, it is; I'm just still trying to process everything."

"It's ok, Terra."

After a few moments, which felt like hours, Terra finally spoke.

"I had a dream... from our ancestors," she said in a shaky voice.

"What?!" Ruzza yelped. "This is big, from who?"

"They said they were the founders of the four packs."

"Oh, my! Go on."

Ruzza stared intensely at Terra, making her feel uncomfortable.

"So, I woke up in a forest... I've never seen this forest before, and the trees made this entrance for me which led me to a lake with this little island in the middle. There these four wolves were just sitting there without saying a word and they were all different colours also.

Terra stopped just remembering how shocked she was at that moment. Then she started again.

"Anyways, they were colours, like the colours of the four elements. Then I got to the island, because this tree just fell from right behind me and it fell right across the lake and beside the island. When I got to them, they told me that there's this forgotten prophecy that has to be remembered and the white wolf will bring peace,� Terra paused.

Ruzza interrupted: "There is more, isn't there?"

"Yes. The wolf is Kaitou, the newborn pup from yesterday," Terra said.

"Do you know how special this wolf is? Nothing and I mean nothing is allowed to happen to this wolf," Ruzza said.

"They said she should start training as soon as the sign appears on her," Terra mentioned.

"Ah yes, the sign! I almost forgot about that," Ruzza remembered. "Is that it?"

"Yes, that's everything," Terra spoke. "Thank you for listening, Ruzza." Terra turned around, just about to walk out.

"Terra,"Ruzza said.

Terra turned around. "Yes?" "Don't forget it is your responsibility to look after the pup, after what happened with Matt." Ruzza reminded.

"Yes, I will look after her," Terra said and she walked out.

She stepped out of the den and the sun hit her face.

She looked around the camp to see if she could spot Matt.

There he was, stretching outside the den, where the Warriors sleep.

"He doesn't deserve to be a warrior, not with that attitude," Terra said in her mind.

Matt saw her after he finished stretching and gave her the dirtiest glare ever.

Terra lifted up her head and walked away to show she wasn't interested in him.

She started walking away when Matt blocked her.

"What do you want, Matt?" Terra said blankly.

"You better watch your tone, Terra, you're talking to a warrior here, you should have more respect for me," Matt said mockingly.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

57

Our future. Our bet. Ioana Ungureanu Terra stared at him angrily. "How dare you, you don't deserve my respect, all my respect for you has gone down a hole."

"Ouch! That’s harsh!" he said.

She quietly growled at him: "Get out of my way."

"Look after my pup, won't you?" Matt replied.

"If I could, I would bite your ears off," she growled.

Matt came a bit closer to her face. "Watch your back, Terra because you'll get it. She won't make a difference to this pack, she's nothing special!"

"Stop it!" Terra said quietly. "You won't get in my head, Matt."

She brushed past him. "Oh, and next time you come to my den for some healing herbs I might accidentally swap them for poison ivy." Terra had a smile on her face as she said it.

Matt had a horrified look on his face.

She turned and walked away before he could say anything else.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

58

proză

Big Band Luce Constanțiu Mara (Suedia)

Lucişor, şoricelul cel isteţ, care încă de mic a avut idei şi chiar talent de strălucire, hotărî cu prietenii lui, toţi şoricei lucioşi, să facă o formaţie muzicală pe care au numit-o „Big Band Luce”. El însuşi, la percuţie, era un as. Vă puteţi imagina cum efectul se dubla, folosind patru lăbuţe, plus coada cu care zdrăngănea talerele. Uneori îl asculta cu plăcere şi Motanul roşcovan. Îl asculta cu ochii închişi, să nu fie tentat să întindă laba.

Din invidie pentru un asemenea succes sau pur şi simplu din seducţie muzicală, visa să participe şi Miaulina, solistă. La pian erau fraţii Doidoi. Li se spunea aşa fiindcă într-adevăr erau doi, unul pentru mâna stângă, altul pentru mâna dreaptă. Spectatorii care erau în partea favorabilă puteau vedea cum, în focul interpretării, pentru unele efecte, săreau cel din dreapta în stânga şi invers, fără a se ciocni. Spectatorii din partea nefavorabilă nu-şi puteau explica sonoritatea atât de complexă, cu accente halucinante.

Iar când Lucişor lua trompeta, în sală nu mai respira nimeni, nu se auzea nici un chiţăit. Cu trompeta avea, totuşi, mici probleme, uneori, nu întotdeauna, când ajungea la tonurile înalte şi prelungi, fire din mustaţă intrau în vibraţie şi, producând oarece gâdilare în narinele fine, ultima notă se termina smiorcăit. Asta numai uneori, dar destul să creadă Miaulina că ar putea fi solistă. Ceva voce avea, dar intonaţie şi tact, nici vorbă. Ori muzica nu înseamnă doar vocalize şi Lucişor nici nu prea avea încredere. La un fiasco, cine ştie ce idee de răzbunare i-ar fi venit Miaulinei. De altfel, el chiar le spunea prietenilor, ca pe un aforism:„Nu poţi avea încredere într-o pisică nici când toarce, dar când cântă!”

Un văr de-al doilea, care fusese vioara întâi într-o simfonică, îi demonstrase punct cu punct cum contrapunctul poate fi baza clasicului în jaz. Dar, fără ambiţie de doctorat, asta îl interesa prea puţin.

Destul că suna bine.

Dacă pianul era rezolvat cu fraţii Doidoi, era problematic contrabasul. Se înţelege, în primul rând din cauza proporţiilor. A încercat cu contrabasul culcat pe spate, pe podea, şi câte un instrumentist pentru fiecare coardă, plus doi cu arcuşul. Nu numai că sunetul era plat din cauza lipirii de podea, dar cei şase, fiecare cu talentul lui, şuşoteau permanent, dând vina unul pe altul. Nu era pace între cordari, fără a mai vorbi de arcuşişti. La concertele importante îl invita pe marele Guzgan, care rămânea nemulţumit că, spre loja solemnă, era pus un paravan închipuind un castel, dar nu putea să refuze.

Pasiunea lui pentru muzică depăşea cu mult mândria de a fi văzut. El chiar spunea, mormăit, ştiind că nu-i simpatizat: „muzica nu se vede, muzica se aude”.

Păcat că în Big Band, în faţa rândului de saxofoane, nu este o harpă. Asta ar fi cu adevărat de văzut, eleganţa languroasă a domnişoarei Hi. Acest regret l-a scris un cronicar, probabil îndrăgostit.

Tot acela nota maliţios: „ce curios că paşnicul Lucişor se simte în largul lui la baterie, unde i-ar sta mai bine unui tamburmajor de artilerie”.

Indiferent de intensitatea aplauzelor, Lucişor dă cel puţin un bis. Asta îi place. Se apropie cu un pas mai mult de ascultători şi, cu ochişorii lui pătrunzători, lucind ca gămăliile acelor de gămălie, priveşte dincolo de ultimul rând şi începe solo, umbrind apoi privirea, ştiind efectul sublim când, la un semn cu coada, îl acompaniază în surdină orchestra.

Au încercat şi oamenii aşa ceva, cu cozile de frac, dar degeaba, dacă nu eşti dotat natural...

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

59

proză

Transplant de creier Rodrig Andrișan (Anglia)

E adevărat că, de la un timp, am mari probleme cu capul. Propriul meu cap. Nu, nu mă doare. De-abia l-am schimbat anul trecut, în 2028.

Am dat o grămadă de bani şi era garantat pînă în 2035.

A început să pârâie, să crănţăne, să trosnească din toate sinapsele şi toţi neuronii. Văd totul albastru închis, spre negru. Şi, de pe o zi pe alta, totul devine străveziu, se estompează tot mai mult. Pe cerul gurii simt permanent un gust de grenadă explodată. Nu, nicio legătură cu cele ce explodează tot mai des, mai peste tot. A început chiar să și miroasă urât.

O tânără rasă în cap, una d-aia fără prejudecăţi, mi-a spus ieri în metrou că miros ca o moluscă. O fi mirosit ea moluşte? Mă rog, eu ştiam că sconcşii miros urât. Dar nici eu n-am mirosit vreodată nici moluscă, nici sconcs.

Doctorul Patel P. Patel mi-a recomandat transplantul. Şi s-a oferit să mă opereze chiar el. (De obicei, îmi recomandă doar Paracetamol. Pentru orice. Chiar şi pentru cancer. Asta o ştiu de la alţi pacienţi, cunoscuţi de-ai mei. Paracetamol, o probă de urină, mult mult sânge (mare mare criză de donatori...) şi, eventual, dacă ai mâncat mult curry, de la un restaurant concurent cu cele pe care le deţine el, şi o clismă).

Ba, mai mult, mi-a dat de înţeles că este unica soluţie. Ultima soluţie, soluţia finală.

S-a şi oferit să mă ajute. În sensul că îmi poate găsi el un donator. Foarte uşor. În India, de unde este el. Acolo, oamenii au ajuns să-şi vândă şi creierele, nu numai inimi, rinichi, ficaţi sau alte măruntaie, atât de mare este foamea.

Dar, de ce m-aş lăsa operat tocmai de un tip care are înfiptă o furculiţă în creştetul capului? Aşa se poartă el, o fi acum un nou curent la modă, o furculiţă de aur masiv înfiptă în tigvă.

Numai pentru că i se spune savant de renume insular? Mă refer la Marea Britanie, o insulă, cea mai mare insulă europeană, care, după inundaţiile din 2020, a devenit Mica Britanie. Și-a redus dimensiunile de la 209,331 km2, la numai o zecime, mai exact, 22.077 km2. Acum, mai toată lumea are propria plajă și îi vezi pe toţi cum aşteaptă, goi puşcă, soarele care nu se arată niciodată. Numai înnorat, numai vânt şi... ploaie, ploaie şi iar ploaie. În zori, ploaie roz, la prânz ploaie vernil, iar pe înserat, ploaie maronie.

Mai plouă şi noaptea. O combinaţie din cele trei.

Da, în ciuda ploilor nesfârşite şi a vremii reci, toată lumea trebuie să umble în pielea goală. Noul guvern, format exclusiv din homosexuali şi lesbiene, au dat o lege clară în acest sens. Cine nu se supune şi este prins îmbrăcat, pe stradă sau în oricare loc public, amenda este usturătoare. Cine nu plăteşte, 6 luni de închisoare. Nu din aia trai neneacă, televizor color, căldurică, bibliotecă, mâncare bună - totul organic - gratis, numai proteine. Nu, nu, nu! Doar cules de stuf în mlaştini şi spart de piatră.

De-aia nici nu mai ies din casă. Întotdeauna am fost friguros. Şi nici nu suport ploaia. De fapt, cui îi place ploaia? Doar ciupercilor.

Păi, cred şi eu. Ele au rezerve ascunse în partea organismului lor ce se găseşte ascuns sub pământ.

Pe lângă asta, ciupercile nu se dezvoltă prin diviziune celulară, ca plantele şi animalele. Ele cresc prin extinderea de celule, care necesită foarte puţină energie. Astfel, celulele sunt pur şi simplu umplute cu apă. Aşa se face că o ciupercă poate creşte în mărime atât de mult peste noapte.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

60

proză de Rodrig Andrișan Astea de-acum, din Nord-Vestul Londrei, sunt de-a dreptul gigantice. Eu am acum casa, numai cu un etaj, înconjurată de o duzină de ciupermonştri mari cât un bloc turn cu 17-24 de etaje. Am ce mânca acum. Nu-mi mai fac probleme cu procurarea hranei. Şi cântă. Da, sunt ciuperci cântătoare.

Toate încep cu noul imn al califatului Franţei şi apoi al Emiratului Suediei. Mai să juri că auzi doar duduk şi oud. Apoi, unele cântă imnul Marii Britanii, pardon, al Micii Britanii (oficial acum United Kingdom of Allah), altele imnul Statelor Unite ale lui Mohamed, altele imnul Pakistanului sau Afganistanului, altele ale altor ţări, mai mult sau mai puţin ostile celorlalte. Până şi imnul Coreei de Nord. Încep încet cu un murmur prelung, când zic prelung, uneori poate dura şi zile întregi, apoi, brusc, începe imnul. Numai imnul României nu mi-a fost dat să-l aud, să-mi amintesc şi eu de ţara de unde am pornit cândva, precum Sir Badea Cîrţan, când eram mult mai tânăr şi mai sexy.

Mi-l cânt eu singur, mai mult în gând, când n-am ce face. De fapt, îmi fredonez fragmente din ambele, şi imnul nou şi imnul vechi, un amestec inedit de "Trei culori" şi "Deşteaptă-te române", aşa că, dacă îmi sunteţi prin preajmă, puteţi auzi un fel de remix actualizat, în care pomenesc despre poporul strâns unit şi muncitor, cu un ţel cutezător, şi închei zicând ceva despre Milcov, despre coniacul Milcov... (Oare câţi români au ştiut vreodată toate versurile, fiind capabili să le cânte integral?)

A bătut iar cineva la uşă, insistent, din ce în ce mai tare, aproape enervant. M-am uitat pe ferestruica de sus, să văd cine e. De obicei sunt tipi cu reclame de tot felul. Era o femeie mică, ca o fetiţă. Se vedea că e femeie, fiindcă avea capul mare. Şi sâni mai mari decât cei de fetiţă. Curios, am coborât şi i-am deschis uşa. Aşa i-am putut vedea şi trăsăturile feţei. Adevărul e că nu prea semăna cu oamenii din această lume. Mi-e şi greu s-o descriu. Nu, nu era verde, contrar prostiei generale în legătură cu extratereştrii. Culoarea feţei era ca a noastră, rasa albă, un pic mai maronie-negricioasă, ca o ţigăncuşă de prin târgurile de altădată. Avea nas ca al nostru, micuţ, şi o gură normală, tot mică, dar cu buze groase. Ochii o deosebeau total de peisajul terestru, erau imenşi, de culoarea portocalei. Şi, în funcţie, probabil, de emoţiile pe care le trăia, îşi schimbau culoarea, în galben, violet, negru, verde, albastru, etc. Ca un cameleon. Numai ochii.

N-a trebuit s-o întreb ce vrea, deoarece, cum am deschis, mi-a pus în mînă ceva ce semăna cu o nucă de cocos, spunîndu-mi: "Aici se află sufletul tău! Dacă vrei să-i prelungeşti şederea în Rai, trebuie să începi să plăteşti taxă.”

"Zău? Şi, cam cât?", am întrebat-o.

"Este numai £100 pe lună, fără TVA!" M-am uitat la ea atent de tot, din cap până-n picioare. Totul părea "autentic" cu ea, nimic nu lăsa a crede că este o farsă, escrocherie, sau ceva de genul ăsta. Dar, în ziua de azi nu poţi fi sigur de nimic. Toţi încearcă să facă până şi cea mai gogonată minciună să pară autentică, se întâmplă peste tot şi, mai ales, în politică...

Am hotărât să-i fac jocul - aşa sunt eu - întrebând-o: "Bine, dar eu n-am murit încă. Cum se face că sufletul meu este deja în Rai?" "Simplu, mi-a răspuns ea. Aşa este protocolul. Legea celestă. Contrar altor surse, orice suflet, se află în Rai sau Iad, depinde unde este destinat, dintotdeauna. Numai un mic eşantion coboară şi intră în fiinţa umană şi stă acolo pe perioada scurtei existenţe terestre.

"Aha!", am exclamat eu, prefăcându-mă mirat şi fermecat de ce auzeam. "Şi, eşantionul revine la matcă, după ce omul moare."

"OK", am adăugat.

"Da, şi după un anumit timp, trebuie platită o taxă."

"Altfel?"

"Altfel, îmi pare rău să te informez, dar rău platnicii sunt aruncaţi în Iad." "Deci aşa e treaba!"

"Da, aşa!"

Am rugat-o, dacă este atât de amabilă, să-mi descrie Raiul.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

61

proză de Rodrig Andrișan "Desigur, se află într-o altă dimensiune spaţio-temporală. Intrarea seamană cu un cimitir terestru, fiecare are propria sa intrare separată, ca lespedea unui mormânt. Dar, odată ce ai intrat, totul este... indescriptibil.” "Încearcă, te rog, dă-mi mai multe detalii, să-mi fac o idee!"

"N-am timp pentru aşa ceva", a fost replica ei.

Am întrebat-o dacă are o dovadă că este cine pretinde că este, ceva ca o legitimaţie sau ecuson.

Mi-a răspuns că nu are aşa ceva şi, în secunda următoare, a dispărut. Ca şi cum nici n-ar fi fost.

Pentru ca, peste circa un minut, să apară din nou, bătând iar în uşă. A trebuit să cobor din nou, pentru că închisesem uşa şi urcasem deja în cămăruţa mea de la etaj.

"Asta este de ajuns ca dovadă?" Şi, zicând asta, îmi arătă un dispozitiv ca un telefon mobil, cu un ecran strălucitor. În ecran era chiar ea, creatura din faţa mea, vorbind la un fel de conferinţă de presă a guvernului, imaginile fiind însoţite de următorul comentariu: “Primul ministru, Theresa Gay, a făcut un anunț recent: "Personal, am fost întotdeauna în favoarea eliminării celor incapabili de muncă, a schilozilor, infirmilor, a invalizilor de orice fel, exact ca și vânătoarea de vulpi. Pur și simplu sunt inutili și nu doar cei cu handicap major, ci şi cei cu cel mai mic handicap. De fapt, toți oamenii sunt pur și simplu dezgustători! De aceea mi-am şi condus campania electorală cu sloganul "Oamenii sunt total dezgustători!" Ştiu că există un timp pentru toate, dar chiar nu este timpul să-i spună cineva acestei femei că opiniile sale "personale" nu sunt reprezentative pentru țara în care este plătită să servească?

(Practica vânătorii de vulpi implică asmuţirea unui pachet de câini pe o vulpe și apoi urmărirea ei călare, de obicei în rochia tradițională scoţiană. Acum, după noua lege, oamenii sunt vânaţi în acelaşi mod, fiind înjunghiaţi oriunde sunt prinşi, cu tradiţionalul "Sgian dubh", cuțitul cu lungimea obişnuită de 6 inci, acum mult mult mai lung...)

"Eu sunt Theresa Gay! Ăsta este adevăratul meu chip şi trup. Ceea ce am purtat până acum în toate apariţiile publice, în parlament, peste tot, a fost un avatar, realizat de un make-up artist din altă galaxie. Capturat de americani în Zona 69, de care nimeni nu ştie nimic. Am hotărât să mă deplasez personal pentru a-mi vizita enoriaşii şi să-i lichidez eu însumi... Toată chestia cu sufletul şi cu taxa pe suflet a fost o glumă. Umor englezesc... Nu că n-ar fi adevărat. Am informaţii precise de la oamenii mei de încredere din MI5 şi MI6 că aşa funcţionează lucrurile în Rai. Pregăteşte-te să mori acum, creatură dezgustătoare!"

"Ei bine, ce pot să spun?"

Chiar aşa, ce puteam să spun? Nu puteam să-i mai spun nimic. Aşa că am luat vătraiul de după uşă şi, când ea s-a întins spre mine să mă înjunghie, i-am tras una exact în moalele capului ei nobil. Una a fost de ajuns. Cea pe care o vedeţi peste tot în funcţie, în transmisiile televizate, este doar una dintre clonele ei, nu cea mai reuşită. De ce una din clone? Păi, au mai funcţionat alte câteva clone care au fost assassinate, dar nimic nu s-a dat publicităţii. Măcar de ar fi ăsta cel mai mare secret contemporan.

Asta-i nimica toată. Vreţi să vă spun un secret cu adevărat mare? Unul mare de tot? Aţi fost cuminţi? Ştiu că nu aţi fost, n-aveaţi cum, nu e în natura voastră. Am să vă spun oricum. Soarele pe care-l vedeţi pe cer, cel fără de care totul ar muri, nu este soarele original. Ăla a murit "de bătrâneţe" pe 30 iunie 1908 ("Evenimentul Tunguska: încă un mister după 107 ani"), şi a fost înlocuit "peste noapte" de o echipă de experţi extratereştri. Ceea ce este deasupra capetelor noastre, ale tuturor, este doar o clonă, o clonă funcţională, ce-i drept, la care solarienii de pe Khutungu au lucrat exact 50 de ani. Deabia în 1958, pe 7 octombrie, au reuşit să o facă să lucreze la totala capacitate. Nimic nu ştiţi! Vă spun restul în altă poveste.

De unde ştiu eu?

M-am născut cu această misiune, să aflu totul, să descopăr...

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

62

articol

Amintiri din F.Z.R. Cristache Gheorghiu (Grecia)

Cum, nu ştiţi ce înseamnă F.Z.R.? Înseamnă că aveţi lacune mari.

S-ar putea să nu ştiţi multe alte lucruri importante, dar nu vă impacientaţi. Vă luminez eu. De fapt, la început nici nu s-a numit aşa.

Primul nume a fost „Danubiana”, deşi nu avea nici o legătură cu Dunărea. A existat chiar şi o echipă de fotbal cu acest nume. Am cunoscut-o în copilărie, când nişte prieteni mai mari m-au dus la un meci. La început am privit doar printr-o foarte mică gaură în gardul înalt de doi metri. Abia după pauză, prin nu ştiu ce manevră, am pătruns după gardul cel urât şi am văzut mai mulţi oameni în pantaloni scurţi, ce alergau în jurul unei mingi, ce parcă îşi bătea joc de ei, fiindcă se mişca în orice direcţie, în afară de cea în care ar fi vrut ei. Poate că hainele lor viu colorate erau de vină, dar mie tocmai cromatica peisajului mi s-a părut deosebită. Era ca un tablou dinamic, mult mai frumos decât cele pe care le văzusem atârnate pe pereţii caselor prin care fusesem. Tot atunci am învăţat şi câteva nume ale unora dintre cei ce alergau pe teren şi am înţeles că erau mari personalităţi ale urbei, fiindcă erau frecvent rostite nu numai pe teren, ci și în cele mai diverse locuri din oraş. Cu timpul, am crescut şi le-am uitat. Pe unele mi le-am amintit cu mult mai târziu, la un an după absolvirea facultăţii. Împreună cu doi colegi, fusesem repartizaţi în altă localitate, la o întreprindere unde nu ne dorea nimeni, aşa că – după anul obligatoriu de stagiatură – am revenit în oraşul natal, pentru refacerea forţelor, în vederea „zborului cel mare”. N-a fost chiar un zbor – ştiam deja soarta lui Icar – dar asta este o altă poveste. Fapt e că, timp de doi ani, am lucrat la Fabrica de Zahăr Roman. Aţi înţeles acum ce înseamnă F.Z.R. Ea patrona şi echipa de fotbal despre care am vorbit. Putem trece, deci, mai departe. Ah, Danubiana! Era să uit. Este numele sub care o firmă belgiană a construit în România trei fabrici de zahăr, printre care şi cea din Roman. La vremea din care relatez eu, 1960-1962, era cea mai mare din ţară, cu o producţie aproape egală cu a tuturor celorlalte 10 fabrici existente în ţară în acel moment.

De ce vreau să scriu acum tocmai despre F.Z.R.? Fiindcă de acolo am cules mai multe întâmplări nostime decât în toate celelalte locuri prin care am umblat. Încerc să redau câteva, iar dacă i-am pomenit pe fotbaliştii de la „Danubiana”, am să încep cu ei, deşi amintirea lor nu este chiar veselă, însă este interesantă. Eu am fost angajat ca inginer mecanic în cadrul Serviciului Mecanicului Şef. (Îmi cer scuze pentru denumire, dar nu eu l-am botezat astfel. Era denumirea oficială.) Printre multiplele ateliere ale serviciului, exista şi unul mai special, încadrat cu persoane speciale. Odată cu ocupaţia sovietică şi mai ales după naţionalizare, noua guvernare a României a instalat în fruntea unor instituţii şi întreprinderi „oameni de nădejde”, recrutaţi dintre muncitori. Dintre aceştia, unii au avut bunul simţ să-şi dea seama că nu pot face faţă şi s-au retras. Din consideraţie, li s-au creat condiţii avantajoase, astfel că atelierul lor primea spre execuţie lucrări mai uşoare. Printre ei, câţiva dintre foştii fotbalişti erau susţinătorii bunei dispoziţii printre colegii lor. Idolii oraşului din timpul copilăriei mele erau acum nişte oameni modeşti, foarte modeşti şi uneori deprimaţi. Cel mai bine mi-l amintesc pe cel ce juca extremă dreapta, poate şi pentru că era cel mai vesel, atunci când nu era trist.

Echipa de fotbal, una foarte modestă, a permis unora să se avânte în câştiguri frauduloase. Replica a fost una severă soldată – printre altele – cu desfiinţarea echipei şi destituirea contabilului şef al întreprinderii. În locul lui a venit un altul, extrem de sever, care a făcut ordine. La el se intra numai în audienţă, dacă era acceptată. Mult mai uşor era accesul la director. Toată lumea îi ştia de frică. În rest, era un domn şi orice salariat ştia că trebuie să-şi aleagă bine cuvintele în discuţiile cu el. Într-o zi însă, a trebuit să primească o delegaţie de muncitori de la o altă întreprindere din oraş. Directorul se fofilase sau era plecat. Muncitorii erau furioşi pentru că nu primiseră salariul, iar conducerea lor Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

63

articol de Cristache Gheorghiu invocase motive financiare, datorate Fabricii de Zahăr, care nu livrase banii pentru o lucrare.

Contabilul le-a explicat că lucrarea nu a fost finalizată şi, în consecinţă, fabrica nu poate plăti o lucrare neefectuată, dar a fost asigurat că lucrarea se va termina în curând şi vor putea să-şi primească banii.

Replica unuia dintre muncitori a fost, însă, total neaşteptată: - Bine-bine, mâine mă însor, dar astăzi ce f…?

Toată asistenţa a împietrit. Istoria locală nu mai pomenise aşa ceva. Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură reacţia contabilului şef. Ea a venit la fel de neaşteptat: - Mâine veţi lua la mână un avans.

Frunţile s-au descreţit şi puţini au mai lucrat în orele următoare. Cu toţii comentau evenimentul.

Cel pe care îl considerau închistat şi taciturn avea umor. A fost o replică inteligentă, după care nimeni nu i-a mai contestat comportarea dură.

Din partea Ministerului venea destul de des în control un director de compartiment cu numele Găină. Era destul de nesuferit, dar lumea se obişnuise cu el. Obişnuia să meargă prin fabrică singur, să vadă el cum stau lucrurile, în vizite inopinate. Cum drumul la Bucureşti era lung, pe la ora prânzului i se oferea o masă la cantină. Într-o zi, conform obişnuinţei, la ora cuvenită se duce direct la cantină, unde spera să găsească o masă special pregătită pentru el. Dacă la început mergea însoţit de cineva din conducere, cu timpul ajunsese s-o facă în mod automat şi fără însoţitor. De data aceasta însă, nu găseşte nimic. Mese obişnuite, la care luau loc muncitorii, după ce îşi luau mâncarea pe tavă de la bufet. Se aşează totuşi la o masă şi aşteaptă. Poate, totuşi, va fi luat în seamă. Deoarece nu se întâmpla nimic, îi spune femeii de serviciu, care debarasa mesele, că vrea să vorbească cu administratorul cantinei. În câteva minute, acesta vine. Apare un tip foarte înalt, suplu şi foarte politicos, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. Nu-l cunoştea. Era probabil nou, se gândeşte. De la înălţimea lui, calmul şi uşoara înclinare a bustului erau motive în plus să-l irite pe director. Îi reproşează unele mici disfuncţionalităţi ale cantinei, la care administratorul îi răspunde tot foarte politicos că aceasta este o cantină muncitorească şi nu se poate aştepta să fie perfectă. Era deja prea mult. „Dumneata ştii cine sunt eu?” – a fost reacţia disperată a directorului. „Nu ştiu.” – vine răspunsul. „Eu sunt Găină” – de parcă asta ar fi trebuit să însemne ceva. Administratorul atâta aştepta: „Oh, eu sunt Cocoş” – şi scoate din buzunar buletinul de identitate gata deschis. Era, evident, o glumă, pe care însă directorul n-a gustat-o, spre binele tuturor, fiindcă de atunci n-a mai venit să controleze fabrica. A fost schimbat, probabil la cerere. Cocoş era tatăl celui pe care unii poate l-au cunoscut sau au aflat de el. Vorbesc despre baschetbalistul Cocoş, membru într-o vreme al echipei naţionale de baschet a României, iar tatăl lui jucase în tinereţe ceva teatru într-o echipă de amatori, ceea ce explică scena glumeaţă ce i-a jucat-o lui Găină.

Tot despre acest Găină am mai aflat o întâmplare. Printre directorii fabricii fusese şi un etnic maghiar, cu numele Socaci. L-am cunoscut mai târziu, ca director adjunct. În aşteptarea pensionării, era un om cumsecade. Mic de statură, cu voce de bas, vorbea relativ corect, dar rar, străduindu-se să pronunţe clar cuvintele. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut, însă, mai demult, pe vremea când era director plin. Într-o dimineaţă, primeşte un telefon de la Bucureşti, de la cineva care dorea să vorbească cu Găină şi credea că la telefon este chiar el.

- Alo, Găină?

- Socáci! – a fost răspunsul lui Socaci, rar şi apăsat.

Fabrica avea o sirenă foarte puternică, sirenă care funcţiona ca un ceas pentru muncitorii sezonieri, locuitori prin satele învecinate. În afara orelor dimineţii, ea era folosită şi pentru anunţarea unor evenimente speciale, printre care şi îndeplinirea planului anual, evident, înainte de termen. Exista pe atunci o întrecere „socialistă” între întreprinderi şi conducerea celei câştigătoare primea serioase avantaje financiare. S-a aflat însă, că, într-un an, F.Z.R.-ul raportase îndeplinirea planului înainte ca acesta să se fi realizat cu adevărat. O comisie de la partid a venit să ancheteze. După toate întrebările, la care existau răspunsuri pregătite, a venit una surpriză: „Dacă aţi îndeplinit planul atunci când spuneţi, de ce sirena a sunat două săptămâni mai târziu şi nu atunci?” Tăcere. Răspunsul l-a dat un funcţionar străin de tehnologie: „Atunci nu am avut abur în centrală.” Nu ştiu dacă l-a crezut cineva, dar discuţiile au încetat.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

64

articol de Cristache Gheorghiu Trebuie să spun că, centrala termică avea zece cazane imense, aburul fiind cel care pune în mişcare întreaga fabrică, în timp ce, pentru o sirenă ajunge o oală ceva mai mare decât cea a cantinei. Şi tot o replică a unui funcţionar. Avusese loc un accident. Un muncitor a venit beat la serviciu.

Bineînţeles, şeful de echipă nu l-a primit. În loc să plece acasă, muncitorul s-a furişat în sala filtrelor – una în care nu se lucrează în mod normal – s-a urcat pe o platformă de vizitare la circa trei metri, pentru a nu va fi văzut şi cu speranţa că, după ce trage un somn bun, şeful se va îndura de el şi-l va primi la lucru. În timpul somnului însă, s-a rostogolit pe sub parapet şi a căzut pe ciment. A ajuns la spital cu bazinul fracturat. Poanta funcţionarului a fost: „Acesta nu este accident de muncă, ci unul de odihnă.” În fabrică, chiar în subordinea mea, era un muncitor care, după fiecare salariu, lipsea nemotivat o zi sau două. Era însă un lucrător foarte bun, conştiincios în restul timpului, aşa că viciul lui era tolerat, fiindcă viciul era cauza. Se îmbăta până nu mai ştia de el. De fiecare dată când revenea la serviciu se jura că „până la Sfânta Vineri” nu mai pune alcool în gură, chiar dacă declaraţia era într-o zi de luni.

Cunoscătorii ştiau însă că Sfânta Vineri este o biserică, în apropierea căreia se afla cârciuma lui favorită, poreclită de către clienţii fideli cu acelaşi nume.

O festă mi s-a jucat şi mie. Cum sfera atribuţiilor mele se extindea treptat, am ajuns să răspund şi de centrala termică, deşi nu era specialitatea mea. Acolo era şef un maistru bătrân şi sfătos, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. Eu nu aveam intenţia să rămân în Roman toată viaţa şi îmi permiteam să discut cu subalternii mai detaşat, mai ales cu cei în vârstă, de la care aflam multe. Trebuie să fac o paranteză. Majoritatea inginerilor locuiau în colonia fabricii – rămăşiţă a vechii conduceri belgiene – şi obişnuiau să vină în control prin fabrică la orice oră doreau, motiv pentru care se considerau absolviţi de prezenţa la program la ora 6 dimineaţa. Pentru mine, ora 6 era ceva de neconceput. În consecinţă, veneam şi eu mai târziu, cu pretenţia că stau peste programul normal (ceea ce se întâmpla mai rar). A doua zi după ce am primit în „eparhie” centrala termică, pe la ora nouă a sunat sirena.

Toată lumea şi în special conducerea a intrat în panică: „Ce s-a întâmplat?”. După cum am spus, în afara orelor fixe, sirena suna pentru unele momente deosebite. Răspunsul maistrului-şef a fost: „A venit Gheorghiu la serviciu.” Noroc că n-am mai stat mult acolo!

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

65

poezie

Dan David (SUA)

Astenii de primăvară Anul acesta primăvara a sosit pe neașteptate.

Calendarul nu era pregătit să o cheme; Nici eu. Într-o noapte Aleile s-au ornat cu floricele albastre, Iar câmpia din fața Pavilionului de Dans A îngălbenit.

Cerul dimineții era curat ca lacrima unei copile.

Poet încântat de ultimele catrene, Soarele a apărut mai devreme.

Cobori scările de sub cupola Bibliotecii Centrale, Ca o prințesă din palatul poveștilor.

Hei, am și uitat că nu mai există prințese în UCLA! De sub maioul roz, abia te încape, Podoabele împing spațiul înainte, gata să-l crape. Îmi întorc privirea, mă abat din cale; Te mint, mă prefac, nu te văd.

De pe ultima treaptă mă strigi cu glas de păuniță ignorată: „Hei, simulantule, nu te preface că nu mă vezi, Că fac prăpăd!”

Ceasuri bolnave E timpul să-mi adun lada cu scule, Să-mi strâng șurubelnițele, cleștii, lentilele, Celelalte mărunțișuri, un blocnotes, un pix, Și să iau calea pribegiei.

Ceasul nostru, ceasurile lumii, s-au dereglat; Au sărit de pe fix.

Nu mai știm când să ne trezim, Când să ne rugăm, Când să ne retragem la culcare.

Cu toate ceasurile bolnave, Lumea se împiedică de fiecare bolovan; O ia razna prin șanțuri.

Oarbă, bate câmpii, se încurcă.

E timpul să-mi iau cutia cu scule, Să repar ceasornicele dereglate ale lumii; Și ceasul nostru, la fel.

Au luat-o razna ca nebunii; Alungă orele, zilele, anii, Și iată unde suntem!

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

66

proză

Piese din puzzle (fragment)

Helene Pflitsch (Germania)

Era ora de desen, o oră magică pentru ea, în care, doar după câteva secunde, se metamorfoza în mina creionului și începea un dans frenetic, lăsând urme pe hârtia imaculată. Uneori devenea pete de culoare ce se amestecau după reguli nescrise și atunci, acolo, răsărea o lume nouă, ciudată, neînțeleasă pentru privitori, dar ei nu prea îi păsa nici de întrebările fără sfârșit, nici de strâmbăturile din nas, nici de vorbele urâte spuse uneori pe șleau, ca să o lovească în plin, să îi zdruncine elanul și curajul de a trece granița realității lor.

Acum însă, de mai mult de-o jumătate de oră, privirile Leiliei rămăseseră nemișcate asupra unui punct minuscul al colii albe. Creionul, între arătătorul şi mijlociul mâinii drepte, se mișca în același ritm în care secundele se împrăștiau prin trupul timpului.

Simți prezența învățătorului lângă bancă și, deși nu îi vedea ochii, bănui mirarea din privirile lui.

- Leila, totul este în regulă? o întrebă cu voce joasă, abia auzită, nevoind parcă, cu intervenția lui, să strice un anume echilibru. Nu așteptă răspunsul și își reluă acel du-te vino de colo-colo. Fetița aceea nu era copilul pentru care trebuia să își facă griji.

Sunetul soneriei, așteptat cu sufletul la gură de cei mai mulți, produsese rumoare printre elevi.

Paşii grei s-au grăbit spre catedra din faţa clasei și glasul cald, dar autoritar, le-a amintit tuturor programul orelor din ziua ce va veni şi temele ce urmau să fie făcute.

Leila avusese nevoie de câteva momente în plus să realizeze ce se întâmplă în jurul ei şi, poate, dacă nu ar fi fost colegul de bancă pe care să-l pufnească râsul, acuzând-o că adormise, ar mai fi stat aşa, ca o statuie, încă mult timp.

Băncile se goliră rapid, iar vocea bărbatului de la catedră se pierdu în larma creată. O femeie apăru în uşa larg deschisă, iar învățătorul, fără să îşi slăbească din ochi elevii ce se strecurau pe lângă ea, îi ieși în întâmpinare. O văzu şi pe Leila în puloverul din lână multicoloră, lung de abia se vedea o dâră subţire din uniforma pepit. Părea gros, dar totuși nesatisfăcător pentru acel timp, chiar dacă apăruseră semnele unei primăveri precoce.

- Leila, tu nu ai avut un mantou, sau ceva mai gros? o strigă cu puţin timp înainte ca ea să părăsească holul larg.

Fata se opri, îl privi încruntată o clipă, cu ochii cenuşii, ca și cum ar fi vrut să își amintească de unde îl cunoaște, apoi rostise un „Nu!” atât de categoric, încât învăţătorul nu mai insistă. În poarta școlii o aștepta Vio, colega şi, în acelaşi timp, vecina ei, cu care, în mod obişnuit, făcea drumul de la şcoală spre casă şi invers.

- Da' vino odată! Trebuie să merg la librărie. Am nevoie de caiet cu pătrățele. Nu mai am pe ce să îmi scriu tema de mâine.

- Nu vin. Mă grăbesc acasă.

- Cuuum? Bineee, dar să știi, nu mai sunt prietena ta!

Leila ridică din umeri și o luă în partea opusă. Tema orei de desen îi persista în cap și încă scormonea după o idee.

De fapt, amenințarea lui Vio era în van. Leila nu avea prieteni sau, mă rog, nu dintre copiii de seama ei. Dacă uneori îşi pierdea timpul în compania lor, o făcea numai să-i dea satisfacţiei mamei, ce o compara neîncetat cu o sălbăticiune. De cele mai multe ori cu o lupoaică singuratică. Petecul ei de pădure se găsea, din primăvară până în toamnă târziu, în zilele călduroase, acolo, în colţul Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

67

proză de Helene Pflitsch târnaţului, iar în cele reci și lungi, între mica fereastră şi dulapul din camera cu multiple funcționalități.

Numai că Leila nu se simțea niciodată singură. O doamnă, înveșmântată în rochii de voal multicolore, îi stătea întotdeauna alături și o ducea pe alte tărâmuri, probabil acelea din care venise sau în care, într-o zi, va ajunge, cum îi plăcea să creadă. Își văzu mama în târnaţul casei, cu mâna pe clanța ușii, din colțul gardului și în urechi îi sună instantaneu întrebarea învățătorului: „Leila, tu nu ai avut un mantou?”

Jerseul din lână de oaie, care ținuse până atunci piept cu brio răcorii zilei de început de martie, capitulă, iar frigul mușcă cu lăcomie din trupul fetei.

Cu ochii țintă la ușa casei, presimțind că femeia de-acolo își va întoarce capul spre ea, Leila făcu cu repeziciunea fulgerului stânga-mprejur și o luă la fugă înapoi, spre școală. Tâmplele îi pulsau, gata-gata să plesnească. Încheieturile trosneau, aerul se rarefiase și nu ajungea să îi umple plămânii, dar ea nu se putea opri. Trebuia să ajungă în clasă, să își recupereze mantoul și să fie din nou în poarta casei, în același timp cu Vio. Doar așa maică-sa nu va afla că, din nou, fusese cu capul în nori și își uitase ceva la școală, iar de data aceasta nu era vorba nici de călimara cu cerneală sau creioane, nici de nesuferitele baticuri cu buline roșii, albastre, sau altă culoare. Era mantoul ei nou, cusut cu migală de unchiul său. I-l croise dintr-un palton mai vechi al mamei, care se îngrășase în ultimul timp și fusese nevoită să își cumpere un altul. Leiliei chiar îi plăcuse cadoul primit nesperat, mai ales că reproducea modelul după paltonașul lui Shirley Temple, fetița actor pe care o văzuse în primul ei film vizionat la cinematograful din oraș. Avea și o fotografie a ei, ruptă dintr-o revistă „Cinema” - i-o dăduse una dintre verișoare, mult mai mare decât ea, deja elevă la un liceu - pe care o păstra ca pe o comoară în caseta ei cu amintiri. Avea în caseta aceea cam de toate: flori presate, pietricele colorate în diferite forme, vederi cu orașe ajunse la ea prin cine știe ce metode și, bine-nțeles, moțul de păr de la botez.

- Ai venit târziu, fusese întâmpinat de o voce deloc prietenoasă bărbatul care intră în casă, tot numai un zâmbet.

- A fost o avarie. Ne-a luat ceva timp până să îi venim de hac.

- Și nu se putea fără tine? Grădina noastră așteaptă...

- Vera, Vera, lasă! E timp pentru toate. Nu intră zilele în sac. Azi sau mâine, tot eu le fac. Mai bine spuneți-mi voi, cum v-a trecut ziua până acum?

- Cum să treacă? Aşa ca întotdeauna. Io cu toate pe aici, că nici mă-ta nu a dat încă pe acasă. De, ea cu drumurile, iar fiică-ta... Uite acolo, la locul ei, cu gărgăunii din capul ei! Așa-i pe aici. Pe măta nu o poţi ţine pe-acasă, pe ailaltă, nu o poţi scoate din casă. Stă întreaga zi în colţul ăla, aude şi vede numai când vrea ea. Da, mulțam lui Dumnezeu, astăzi a ajuns acasă cu toate hainele pe ea. Am avut emoții întreaga dimineață, că am trimis-o la școală cu pardesiul cel nou. Chiar mi s-a părut la un moment dat, intram cu găleata de apă în casă, că o văd în colțul gardului numai cu jerseul pe ea, dar când m-am uitat mai bine înspre acolo, nu era nimeni. De gândul ei, o ia și imaginația mea razna șimi dă vedenii.

- Și tu... Un pardesiu nu este doar o călimară de cerneală sau un batic.

Leila zâmbi aproape imperceptibil și își cufundă privirile în ochii tatălui, mulțumindu-i. Așa se înțelegeau ei doi; doar prin puterea minții, fără să aibă nevoie de cuvinte, spre disperarea femeii, care, neînțelegându-i, îi acuza de complot împotriva ei și subminarea autorității. Într-un fel, femeia avea dreptate; fata își uita des unele lucruri la școală, așa că, într-una din zile, când făcuse un tărăboi fără sfârșit din această cauză și îi aruncase copilei cuvinte greu de suportat pentru orice ureche, bărbatu-său, în loc să i se alăture în dojeni, cumpărase un set de călimări și baticuri, să fie pentru fiecare zi din săptămână. Mai departe, totul cursese de la sine, așa, ca într-un cerc; obiectele erau găsite de fiecare dată în unul dintre sertarele unui mic dulap, aflat sub ultimul geam al clasei, în timpul orei de „lucru manual”, când jucau „cald și rece”, motiv pentru care Leila fusese repede încoronată ca „Regina uitucilor”.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

68

proză de Helene Pflitsch Categoric, fetei nu îi plăcea postura aceasta și nici cearta maică-sii, dar fusese neputincioasă în a găsi calea să-și îndrepte felul. Le uita pur și simplu, așa cum încurca de fiecare dată grișul cu orezul, atunci când era trimisă să cumpere unul dintre ele la prăvălia din colțul străzii.

- Leila, e totuși un palton, care, pe deasupra, îți place mult, i s-a adresat șoptind tatăl, cu ochii pe cartea de istorie din fața ei, ca și cum ar fi întrebat-o în ce luptă este cuprinsă, asta doar așa, pentru ochii nevestei. Nu avea nici un rost să afle adevărul citit în privirile fetei.

- Da - și-a plecat rușinată privirile în pământ - ai dreptate. Acum cred că am avut un motiv.

- Un motiv?

- Îhî! Tema de la desen. Știi, nu am reușit să fac nici măcar o linie întreaga oră.

- La desen?!

- Îhî. Ne-a dat tema „Bunicul” și cum eu nu am un bunic...

- Probabil că nici alții nu au. Ai, însă, două bunici. E cam același lucru. Sau, mă rog, ar fi trebuit să întrebi...

- Prea copilărească întrebare...

- Copilărească? Și tu nu ești un copil? Da, da, știu, tu ești un copil mare, zâmbi el complice.

- Cu siguranță aș fi primit aceeași îndrumare ca a ta, sau poate mi s-ar fi spus să mă las în seama imaginației.

- Ei, vezi? Ai toate răspunsurile, deci, nu văd problema ta.

- Mi-ar fi plăcut să-mi desenez unul dintre bunici, dar cum să o fac când nu știu nimic de nici unul dintre ei? Tu nu mi-ai povestit niciodată despre bunicul și cu atât mai puțin mama.

- Eram amândoi copii când au murit ei; mama ta abia împlinise trei ani, mă îndoiesc să își mai amintească de el.

- Și tu? Nu ai amintiri cu tatăl tău?

- Eu? Aveam zece ani. Amintiri? S-au pierdut, Leila, în vâltoarea anilor.

- Eu, dacă tu ai pleca de lângă mine, deși asta nu s-ar întâmpla, nu ți-aș da voie, mi-aș aminti întotdeauna de zilele noastre împreună. Și am tot zece ani.

Bărbatul îi zâmbi cu drag și își lăsă protector mână pe umărul ei.

- Nu a fost ușoară viața după dispariția lui, nu am avut răgazul să mă gândesc la anii în care el mia fost alături. Știu, ție nu ți s-ar fi întâmpla așa ceva. Tu îți amintești fiecare clipă a vieții tale, fie bună, fie rea, a continuat fără să își poată reține un râs ironic, dar dacă vrei să afli lucruri despre bunicii tăi, io zic că mai bine ți-ai întreba bunicile. Sigur, prin cutiile lor, au multe fotografii și le vei putea desena chipurile așa cum au fost, sau îi vei face așa cum ar fi fost, dacă azi, s-ar afla aici, cu noi.

- Ce idee minunată! Mulțumesc! Cum de nu m-am gândit? Vezi, noi doi facem echipă bună în toate! Are dreptate mama. În nerăbdarea de a face cunoștință cu bunicii, Leila avusese spor la învățat și își terminase lecțiile într-un timp record. Își aranjă ghiozdanul pentru a doua zi, fără să mai regrete, așa cum i se întâmpla în ultima vreme, că este același cu care începuse clasa I, fără gând la servieta-plic din vitrina librăriei, promisă încă dinainte de a începe clasa a IV-a, dar pe care nu o primise, deși se terminase primul trimestru și era pe cale de ducă și cel de-al doilea. Uneori ar fi fost bani necesari pentru cumpărarea lui, dar, până să ajungă la magazin, se ivea ceva neprevăzut, iar „plicul” rămânea primul pe lista de așteptare a mamei, care, de altfel, găsea repede argumente cu care să îndulcească gustul amar al renunțării. Și-apoi, Leila nu avea nevoie de argumente. Era destul de matură să înțeleagă prioritățile familiei și nu își punea niciodată propriile dorințele mai presus de ele, dar, în ceea ce privea servieta-plic, amânarea îi producea cu adevărat suferință. Toți colegii aveau serviete sau „plicuri”, până și cei ce proveneau din acele familii pe care maică-sa le cataloga ca fiind „vai de capul lor, nu au nici după ce să bea apă”. Nu îi plăceau ierarhizările mamei. Habar nu avea unde era locul lor pe această scară. Ea se simțea aidoma colegilor, dar ghiozdanul, ros pe la colțuri și decolorat de vreme, devenise subiect de râs în fiecare dimineață în rândul de la intrarea în clasă.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

69

proză de Helene Pflitsch Cuprinsă de o emoție ce nu și-o putea explica, în speranța că timpul de așteptare a întoarcerii bunicii acasă ar trece mai repede, Leila ieși în curtea casei.

Coborî cele patru trepte, sărind într-un picior cu veselie și, pentru întâia oară, gândi că maică-sa avea dreptate; bunica era veșnic plecată, niciodată prezentă când aveai nevoie de ea. Își alungă repede gândul; de unde să știe biata femeie de ciudatele dorințe ale nepoatei, ivite atât de brusc?

La poartă se cățără pe piatra de lângă stâlpul ei, cuprinzând cu privirile ulița. Era pustie. Copiii își găsiseră jocul prin curtea cuiva, iar adulții, cu treburile prin grădini. Primăvara își arătase deja zâmbetul și pământul își aștepta împodobirea.

Lăsă strada în muțenia ei și își întoarse privirile spre casa în care trăia. „Oare bunicul a ridicat-o?

1940! Tata avea șase ani pe atunci”, gândi privind inscripția de pe peretele ei.

Cele două mici ferestre dinspre stradă, cu geamurile acoperite pe trei sferturi cu hârtie albastră, aproape nu se vedeau de ramurile a două tufe, niște căciuli imense, verzi chiar și în lunile de iarnă, numite de toți „brăduici”. În fața lor, un rondou aranjat de mâini dibace, de mare peisagist, cu panseluțe vișinii și albe. În jurul lor, cândva vor răsări lăcrămioarele, iar prin luna mai pământul se va acoperi de un covor delicat, parcă țesut din mătase pepit, verde cu alb. Mireasma lui se va risipi din belșug împrejur, ca un drog volatil, capabil să te poarte în lumi de poveste.

De-acolo de unde stătea, târnațul din scândură, vopsit în fiecare primăvară cu vopsea pe ulei, verde, se vedea cam într-o rână, dar Leiliei îi plăcea chiar și așa. Nu va mai trece mult timp și pe el își vor face prezența jardiniere cu mușcate roșii, iar în toamnă, daliile înălțate până la pervaz, sau chiar mai sus, se vor lua la întrecere cu ele. Și, Doamne, ce jocuri de culori se vor porni în acel mic paradis, cel va stârni pe fiecare trecător să se oprească pentru câteva clipe din drumul lui, să își umple privirile și plămânii cu ceva Dumnezeiesc!

Poarta se deschise cu un sunet ascuțit, amintind parcă de un novice în ale muzicii, ce își încearcă arcușul pe o coardă întinsă prea tare.

- Hei, minune, ce faci pitită după gard? Ți-ai uitat iarăși ceva la școală și te-a pus maică-ta în genunchi aici?

- Nu. Adică, da. De fapt, te așteptam pe tine, se bâlbâi fata, luată prin surprindere.

- Pe mine? Cum așa? Arde ceva în casă?

- Ce să ardă?

- No, am întrebat și io! Mă gândeam că s-o fi aprins maică-ta de ceva și mă aștepți să mă previi. În fața ei, uneori chiar și eu am nevoie de un aliat. Și cum pe taică-tău nu mă pot baza, că îi mâncă din palmă...

Leila zâmbi. Îi plăceau ironiile bunicii, chiar dacă de cele mai multe ori, în războiul dintre ea și noră, produceau explozii necontrolate.

- No, ce ți-ai uitat de data asta? Vrei să te scot din încurcătură?

- Paltonul, da' mi-am amintit la timp și m-am dus după el. Mama nu știe.

- Paltonul? Doamne, fată, ești leit moșu-tău, că numai ăla... No, dacă mă-ta nu știe, ești norocoasă.

Pentru paltonul ăla te punea în genunchi în mijlocul satului și, să o spun pe aia dreaptă, poate nu ți-ar strica. Cum naiba să îți uiți paltonul?

- Cum, adică, sunt leit moșu’? o opri Leila, bucuroasă că are un motiv să intre în subiectul care o interesa, fără multe străduințe.

- Tu, fata mea, dacă ți-oi spune și mai aude și maică-ta asta, te scoate definitiv și din colțul ăla mic din sufletul ei, unde te are acum, așa că, uită ce am zis! A fost, așa, o vorbă...

- Păi, știi, de fapt eu te-am așteptat să îmi povestești despre moșu’.

- Ce să fac? Da' ce te apucă?

- Am de făcut un desen și...

- Un desen? Cu moșu-tău? Puufff! Păi de ce nu cu mine? M-am urâţit într-atât, încât nepoata mea nu mă poate picta? Sau ți-o fi teamă că îmi faci nasul undeva prin frunte și părul verde-violet și m-oi mânia? Știu, știu, nu ăsta-i motivul. Eu nu mă mânii. Nu mă mânii pe mumă-ta, darmite pe tine. Păi, știi cum facem? Oi căuta o fotografie. Da' mai întâi, să mănânc ceva. Sunt sigură că a făcut maică-ta ceva bun, că la mâncare și la gură nu o întrece nimeni... Azi a fost nebunie la fermă, nu am pus nimic în gură. Mai sunt și supărată rău. De dimineață am găsit peste o sută de pui morți. Până am plecat deItaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

70

proză de Helene Pflitsch acolo s-or mai dus vreo treizeci și, sigur, o să mai moară încă. Veterinarul îi un prost. Habar nu am ce vaccin le-o făcut! Președintele e foc și pară. Zice că, de pierd jumătate din pui, închide definitiv ferma.

- Și atunci, tu ce o să faci?

- Păi ce să fac? Ies la pensie. Doar ferma asta și maică-ta m-o mai ținut în colectivul ăsta de rahat.

- Trebuie să fii tare supărată, să vorbești așa.

- Apoi sunt. Că am muncit acolo zi și noapte și acum, când toate ar trebui să meargă brici, să ajung și io o dată prima pe panoul fruntașilor, mor puii. În spatele lor, scârțâitul porții fusese acoperit de o voce ascuțită.

- Ileanăăă, mor puii la fermă?

Bunica și nepoata se strâmbară și simulară senzația de vomă în același timp, ca și cum hotărâseră asta înainte de strigătul femeii ce se îndrepta cu repeziciune spre ele, ştergându-şi mâinile de șorțul prins la mijloc.

- Toba satului bate deja, șopti Ileana, făcându-i în același timp cu ochiul. Gestul nepoatei, identic cu al ei, o amuză teribil și abia își putea stăpâni râsul.

- Mărie, văd că ești deja informată. De ce ți-ai mai lăsat acasă treburile neterminate, doar să auzi același lucru și de la mine?

- Cum, de ce? Păi, de-aia, că mă interesează. Că, de-acolo, de la tine vine boala și rămânem fără orătănii în curte. De când cu ferma asta de pui, o ținem tot așa.

- Nu, zău? Da' ce au puii de la fermă cu orătăniile tale.

- Ce au, ce au? Îi aruncați la groapă și se răspândește boala...

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

71

proză

Și totuși...

Em Sava (Canada)

Ea frumoasă, blondă, ochi fascinanți și albaștri, micuță de statură, foarte inteligentă, sofisticată și erotică peste medie. Pe culmile succesului, fumătoare.

Divorțată. Femeie independentă. Cam singură…

El înalt, slab, ochi negri cărbune încins. Un tupeu, dublat de o mare sensibilitate. Vibrant la poezie, muzică și culoare. Foarte deștept. Carieră înfloritoare. Sportiv. Puțin însurat. Nefumător. Cam singur…

S-au cunoscut pe net. Cum se întâmplă în j-de povești azi. S-au adulmecat la început, nefiind nici ea, nici el la prima încercare. Cu teamă…

Ambii cu aripi frânte din povești anterioare. Ambii conduși după principiul: cine se arde cu ciorbă suflă și în iaurt. Ambii, extrem de precauți. Au înaintat cu pași mici și timizi în noua aventură a cunoașterii. Și totuși…

Poveștile virtuale au doza lor de superficialitate, dar introducerea și cuprinsul sunt sfâșietor de intense. Focuri de artificii topesc ecranele dintre cei doi, subjugând realitatea, subordonând-o. Cuplul virtual își concentrează simțurile în privire, inimă și buricele degetelor emoționate la atingerea tastaturii. Nu pot mângâia partenerul, nu-l pot simți, gusta, mirosi, așa că, aidoma orbilor care „văd” prin intermediul celorlalte simțuri, eventualii parteneri trăiesc intens momentele filtrate de internet. Stupidul emoticon mărește ritmul cardiac al destinatarului, cling-ul care anunță un nou mesaj naște fluturi în stomac. De cele mai multe ori, finalul e o catastrofă, happy-end-urile, mult mai puține la număr, sunt doar excepții care întăresc regula.

El era însurat de prea mulți ani cu o femeie care nu-i inspira nimic. Nu erau nici măcar aliați în creșterea unicului copil, dar mii de legături făceau relația indisolubilă. Plătea tribut un sex rar și grăbit, plus dormitul pe aceeași pernă cu o străină, reprezentând ironic siguranța unor legături financiare și un statut onorabil în fața societății, care încuraja ideea de familie. Consoarta era un fel de accesoriu de scos în lume, de Christmas party și de Revelion, ori la petreceri cu prietenii, dar, în primul rând și de netăgăduit, mama copilului avut greu și târziu, copil excepțional, care merita totul.

Inclusiv fericirea lui. „Totul pentru copil. E viața mea.” Însă uneori, noaptea, când se băga în pat, simțea cum i se zbat în piept aripile fricii și ale singurătății, în ciuda sunetului tors de ființa adormită la câțiva centimetri distanță. Nu o iubea, nu îl iubea. Își căuta liniștea în păduri și parcuri, unde evada cu orele, singur, să facă sport, departe de presiunea de acasă. Era o colaborare în slujba creșterii copilului, un armistițiu cu inamicul, pentru a putea semna zilnic în fișa postului: băiatul meu are doi părinți. O sclavie fără sfârșit, de unde-i puteau evada doar gândurile și fanteziile. Avea zile proaste în care sila și singurătatea erau aproape de nesuportat. Cocheta cu ideea plecării, dar era conștient că nu va avea niciodată curajul să facă pasul. Se agăța de nimicuri și mai trecea o zi, o săptămână.

Realiza cu o luciditate dureroasă că, indiferent de furtunile care se vor năpusti în curtea casei lui cu peluză frumos îngrijită, el va rămâne, pentru că de aici nu se pleacă. E construcție. E posesiune. E căsnicie. E mentalitate specific și pur românească. Și totuși…

Căuta mereu și mereu povești noi, femei interesante pe care le explora, însă îl plictiseau repede.

Nu avea răbdare. Îl dezamăgea superficialitatea, pe care credea că o descoperă aproape de fiecare Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

72

proză de Em Sava dată. Însă chipurile lor îi mângâiau pentru o vreme imaginația și trupul, iar zilele acelea erau umplute de o iluzorie fericire. Fiecare femeie era o provocare, o nouă poveste, un alt mister.

Ea l-a șocat de la început cu o sinceritate crudă, o deschidere cu care nu era obișnuit. Îl derutau adevărurile ei, pe care le adulmeca curios și bănuitor. Și se deschidea și el, fără să vrea, pentru că, de obicei, juca fără implicare și pleca fără să se uite înapoi. Dar făptura micuță și blondă era indiscutabil FEMEIA, un om firesc și cald, care îi amintea toate iubirile citite și trăite. Îi reactiva sentimente uitate.

Nu era de acord cu multe aspecte ale vieții ei, dar micile imperfecțiuni, ori nepotriviri, le accepta cu duioșie și înțelegere, iar ea știa să spună exact cuvintele de care el avea nevoie. Era conștient că devine dependent de vorbele ei, de sunetul vocii de fumătoare, ușor îngroșat, de aprobarea sau dezaprobarea ei. Devenise parte din viața lui. Esențială.

El era un tip organizat și ordonat la secundă și milimetru. Ea era fermecător de dezordonată și spontană, iar el descoperea că îi place nonconformismul ei curajos.

Ea se credea călită de prea multele abordări masculine. Ea, femeia puternică, posesoare de chip angelic, cu ochi mari, albaștri, copilărești, reteza cu precizie de bisturiu orice contravenea liniștii vieții ei împlinite. Nu voia complicații și o îngrijora dependența de conversațiile lor lungi, de veselia lui contagioasă, ori de căderile dureroase în care matern îl mângâia. Îl înțelegea pe omul acesta ciudat, aflat la mii de kilometri distanță și totuși atât de aproape, și se simțea protejată și înțeleasă la rândul ei. Și totuși…

Au decis să se vadă, sperând că vor descoperi față în față o chimie știrbă, iar realitatea lor pașnică va reveni cuminte și domestic la vatră. Simțeau amândoi că se prind în plasa iubirii, chiar dacă nu erau declarativi în vorbe. Făceau glume dezbrăcate de multe ori, dar se fereau de cuvinte mari și declarații fierbinți. Nu le vorbeau, nu le scriau, dar viermele pasiunii intrase sfredelitor în fiecare. Nu mai aveau de mult douăzeci de ani și, cu luciditatea maturității, tremurau de frica unor eventuale răni.

Viața îi brăzdase suficient pe amândoi cu cicatrici adânci și nu aveau nevoie de altele. Și totuși…

Da, doream să-l văd, deși frica și curiozitatea jucau șotron. *** Discuție la o cafea. O conversație formală, normală și informală. Deasupra vorbelor civilizate, uniform înșiruite, cleios dulce mă fixează privirea ta obraznică. Insistentă.

Eu? Indiferentă. Cel puțin, cartea asta o joc. Încerc. Nu prea îmi iese. Știu că te prinzi. Vorbim.

Discuția curge frumos, liniar și civilizat, fără nuanțe, fără inflexiuni ruginite cu substraturi, fără ideea că, noi, Doamne ferește, am putea simți cea mai vagă umbră de chimie. Vorbele se adaugă firesc, una după cealaltă, ca o construcție de lego. Se îmbină perfect. Piesă după piesă. Inteligent. Jonglăm cu vorbele, cu subiectele stufos dezvoltate, cu detalii, diplomație și o tonalitate chinuit jovială. Doi deștepți argumentați. Mai zâmbim la intervale, că așa e frumos, așa dă bine.

Doar scânteia aceea ghidușă, ce mă pune să fierb la foc mic, nu se asortează cu vorbele pe care le rostim cu grijă, una după cealaltă. Mă străduiesc să-ți privesc ochii, dar nu reușesc decât să fur câteva secunde, din când în când. Cărbuni încinși sunt ochii tăi și mă fixează obraznic, cu o arăduire de zâmbet sexy, care-mi înmoaie genunchii. Civilizat și moral ar fi să găsesc o scuză și să plec. Să mă duc cât văd cu ochii, ispită ce ești! Dar nu mă pot rupe de fluidul care circulă între noi. Obrajii îmi ard sub fard, stomacul mi-e strâns. Și vorbesc, vorbesc, să acopăr emoția, pe care mi-e greu să o țin în lesă.

Suntem oficiali. Dialogul nostru nu are nicio legătură cu ce-și vorbesc ochii. Știu că mă placi. Mă privești insistent, ușor amuzat, ascultând vocea mea. Îmi răspunzi. Conversația se îmbină, dar ochii… ochii sunt într-un univers paralel… *** O delegație în Europa. În sfârșit te văd…

Grațioasă în gesturi, delicată… Ai o fragilitate ascunsă în privirea ta albastră, sub masca de femeie puternică. Te-aș săruta. Dar pretindem… Adulții din noi… Lungim fără rost jocul… Dar am răbdare.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

73

proză de Em Sava Fumezi, și rotocoalele de fum se ondulează grațios prin aer. Îmi vine să le sparg în sărut, ca pe balonașele de săpun din copilărie, să alerg printre ele, printre cercurile feminin aromate, născute de buzele tale rotund arcuite, cărnoase.

Nu fumez, dar mi-aș aprinde o țigară să mă joc la fel. Mi-e poftă de cafeaua ta, deși am în față același lucru. Nu fumez, dar îmi face poftă tot ce faci tu. Tot ce ai tu. Mi-e poftă de tine. Mă autocenzurez.

Gesticulezi vorbind. Zâmbesc și te prind de mână. Ai o mână mică și moale, o piele fină și albă, neatinsă parcă de vara care a trecut.

Te prefaci că nu observi gestul meu. Nu te oprești din vorbit, dar palma te trădează, se pliază cuminte și mică pe palma mea, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru. Și este. Și totuși…

Realitatea bate filmul. Și cea virtuală. Că tot realitate se cheamă. Oameni adevărați, cu speranțe, bucurii și tristeți, stau așezați în fața monitoarelor, punându-și de multe ori sufletul pe tavă. Oameni frumoși și singuri, oameni nepereche, ajunși acolo cu voia lor, sau cea a întâmplării. Oameni. Din carne și sânge și suflet.

Cu ochi flămânzi și ochi mari. Dar mai ales suflet. Unii veniți să cumpere, alții să ofere și mulți să vâneze.

Mă numesc Ingrid și desenez clădiri. Mă numesc Ingrid și vibrez. Mă numesc Ingrid și îmi place să râd. Iubesc viața. Mă numesc Ingrid și sunt o femeie puternică. Citesc omul dintr-o privire. Mă numesc Ingrid și sunt îndrăgostită fără speranță de un om minunat, care a venit pe pământ să mă întâlnească. Doar că el nu știe asta. Și nu știu dacă am puterea să îl conving.

Desenez clădiri din sticlă și beton. Proiecte impresionante din orașele mari ale țării îmi poartă semnătura. Prima impresie a celor cu care intru în contact este diametral opusă de ultima.

Blondă, ochi albaștri, mignonă, nu rimează în mintea lor cu grandoarea sofisticată a rezultatelor muncii mele. Fâstâceala lor inițială mă amuză de fiecare dată. Sunt categorică. Știu ce vreau și cu mână de fier îmi conduc proiectele.

Sunt singură de mulți ani. Nu am copii. E prețul plătit la sânge pentru ceea ce sunt acum. Și nu-mi pare rău. Văd epave de căsnicii eșuate în jur. Povești lacrimogene se scurg zilnic pe lângă mine. Am fost și eu căsătorită o perioadă cu un om minunat. Am rămas prieteni. Dar viața împreună a fost calvar. Credeam că mi-e suflet pereche, dar el mă căuta zadarnic în toate celelalte femei de pe pământ. L-am iertat de multe ori, crezând că nu e afemeiat, ori pervers, ci doar însetat de dorul de mine. Și grăbit. Ne întâlnim uneori la o cafea. E tot singur ca mine. Unii oameni sunt întregi, nu au nevoie de jumătăți care să-i completeze.

Pe Cezar l-am cunoscut printr-o întâmplare stupidă. Pe fb. Conversațiile politicoase și scurte sau topit în ore lungi, care dispăreau fără urmă. L-am simțit inofensiv și sincer. Fizic, nici măcar nu era genul meu. Prea înalt, prea slab, prea adâncit într-o realitate total străină mie. Și totuși… Și totuși…

Deznodământul a căzut ca o frunză de toamnă pe masa lor…

Au lungit ceașca de poveste, până s-a răcit și vorbele s-au spart tăcere. Cu mâinile împletite au plecat. Ciudat, pentru că niciunul nu-și amintea să fi prins din zbor mâna celuilalt.

El foarte înalt, cu ochi negri, cărbune încins, și ea micuță, foarte micuță, cu ochi de un albastru tulburător…

Ea purta tocuri, sigură pe ea, chiar dacă era o zi de septembrie ploios alunecând culori, lumini și umbre, dar mai ales povestea dintre ei.

Pe drum și-au continuat tăcerea, cu mâini cuminți, închise una peste alta, într-un fel de cerc cald, ocrotind sâmburele de căldură, ce-și flutura aripile în amândoi. Au tăcut, cu o tăcere înțeleaptă, la fel de argumentată, ca discuția lor lungă de la cafea. Însă era o liniște suficientă. Născută din firescul faptului că respirau același aer și împărțeau același fus orar.

Era prima și poate ultima lor seară. Nu se priveau. Și-adulmecau căldura, prezența, parfumul…

Când au rămas singuri, magnetic moliciunea buzelor i-a întâlnit. Sălbatic. Gustul ei dulce cu aromă de tutun s-a dizolvat în foamea lui. Trupurile s-au recunoscut. Pielea ei cu miros de viorele, trupul de păpușă fragilă, cu forme senzuale și coapte, perfect potrivite palmelor lui mari și drăgăstos curioase…

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

74

proză de Em Sava Vocile au devenit șoaptă, iar trupurile au recitat firesc, fără ipocrizie, fără teamă, o poezie pe care o știau amândoi pe de rost. Și s-au pierdut în dansul ancestral. Același, ca toți iubiții lumii, de la Adam și Eva… Au devenit incandescenți, topiți nebun, cu-n soi de disperare. Parc-ar fi scris finalul. Ultima pagină a cărții vieții lor. Deasupra lor securea clipei, ce-și ardea timid, dar sigur, flacăra… În noaptea aceea nu au dormit. Au amestecat povești și râs și lacrimi și dragoste.

Dar ziua a înghițit noaptea, în ciuda grijii lor de-a nu închide pleoapa. A venit, insensibilă ca orice zi de septembrie, rece, ploioasă, cu frunze nepăsător căzând prin ploaie, peste trecători. Soarele a răsărit cu aceeași rutină obosită, de om trezit de dimineață să meargă la serviciu. Și au plecat: el departe, peste mări și țări, în capitala frunzei de arțar, ea în orașul mioritic dintre munți… Și totuși… Există iubire?

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

75

eseu

Despre Normalitate Vavila Popovici (SUA)

„Ce ne trebuie sunt câțiva nebuni; uitați-vă și voi unde ne-au dus cei normali” – Confucius În zilele de astăzi, gândurile multor oameni sunt îndreptate parțial spre politică – știința și practica de guvernare a unui stat – la orientarea, acțiunea propriu-zisă a partidelor care dețin dreptul de conducere a statului și care transpun în practică programul de acțiune propriu. Pentru o schimbare, desigur este necesară o conștiință politică structurată superior, prezentată ca o concepție politică unitară ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune.

Oamenii sunt interesați de tot ce se întâmplă, unii înțeleg, aprobă sau dezaprobă, alții nu înțeleg și renunță a se mai interesa, ca și cum ar pleca de lângă patul unui bolnav, neștiind ce se va întâmpla cu el, zicându-și: fie ce-o fi! Nu este bine, fiindcă o schimbare îi va afecta pe toți.

Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în activitatea politică. Grecii antici spuneau că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii”. Cu alte cuvinte, conducătorilor care au idei pentru anumite legi care indică o nouă direcție în care trebuie să meargă societatea, chiar înțelepți fiind, li se cere respect pentru înțelepciune, să asculte părerile celorlalți oameni înțelepți, fiindcă întotdeauna se va găsi unul sau unii mai înțelepți decât conducătorul aflat la putere. În „Banchetul și alte dialoguri” Platon spune că, după ce un atenian se bucură de drepturile lui de cetățean, ia cunoștință de legile țării și are libertatea să plece unde vrea, dacă legile nu-i sunt pe plac: „…poate cuiva să-i placă o cetate fără să-i placă legile ei?” În acest fel trebuie să se înțeleagă plecarea/fuga unor oameni din propria țară, cei mai mulți pentru a-și salva viețile lor și a copiilor. Întrebarea în acest caz este în ce procentaj se poate încadra acțiunea în normalitate, normalitatea fiind, de fapt, starea de echilibru pe care și-o dorește orice om folosind rațiunea sa. Cred că este, totuși, o aritmetică grea.

Mai putem spune că un om normal este omul care, după un travaliu, mai intens sau mai puțin intens, mai dureros sau mai puțin dureros, naște normalitatea. Făcând puțină filosofie, normal înseamnă obișnuit, natural, înseamnă să acționezi pentru un ideal în viață și să te înscrii în niște limite.

Fericitul Augustin spunea că e normal ceea ce e moral: „Iubește și fă ce vrei!”. Conform acestui aforism gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu. Înseamnă a te atașa de adevăr, pentru a putea trăi cât de cât liniștit, în dreptate.

Aforismul include rațiunea, dar și sentimentul.

Din Antichitate și până în prezent – aflăm dintr-un studiu intitulat „Starea de Normalitate”, al omului de cultură român contemporan Cornel Nistea (n. 1939) – că fiecare filosof și școală filosofică au definit altfel normalul: La Socrate normalul reiese din întrebarea: „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui”, la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”, la Aristotel normal este „să trăim după ființa ca ființă și să ne mulțumim cu justa măsură”, la Descartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acționa bine”, la Kant normal este să trăim după o „voință bună”, fiindcă „voința bună își dă sieși lege”, la Freud este normal să trăim și după inconștient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”, la Kierkegaard este normal ca fiecare dintre noi „să se străduiască să devină tot mai subiectiv”, la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu acea „voință de putere”, străduindu-se să fie și ceea ce nu poate fi, adică supraom; ajungând la Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

76

eseu de Vavila Popovici filosofia contemporană, aflăm că se consideră a fi normal să se „renunțe parțial la cultul rațiunii” și, în rezumat, să existe o „orientare tot mai pronunțată către problemele vieții sociale și ale tehnicii”, toate acestea înscriindu-se în ideea de Bine.

Din punct de vedere social, Normalitatea – caracterul a ceea ce este normal – trebuie să se afle întotdeauna în media unui comportament social, o medie a comportărilor, a gândirii și acțiunii; eticul momentului chiar ne spune că, atâta timp cât omul și-a propus să trăiască în societate, el trebuie să respecte regulile. Dicționarul din 2009 acordă Normalității „limite largi, de o parte și de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferențelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiționate în același timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparține individul evaluat”. În plus, nu peste tot întâlnim Normalitate, după cum nu toți oamenii sunt normali, mai sunt și dintre cei așaziși a-normali, care gândesc diferit, o parte dintre ei – distructiv sau „curios”, opunându-se unor schimbări făcute chiar în favoarea lor, sau din dorința de a fi remarcate ca persoane speciale, diferite de restul. Grav este când în această categorie se înscriu unii conducători. Dar, să facem o diferențiere: există și oameni ajunși la conducere care au un dram de nebunie, echivalentă cu îndrăzneala de a încerca să schimbe ceva ce nu mai folosește Binelui, dar pe care alții nu au curajul sau cunoștința sau ideea de a depăși acel ceva existent, ca pe un prag, purtând în spate, ca apărător, în mod exagerat, Prudența, cea care nu lasă curajul să treacă pragul. Îndrăznesc doar oamenii stăpâniți, în primul rând, de ideea libertății, cei care vor să construiască o lume urmărind integrarea unor noi idealuri, cărora nu le lipsește nici viziunea urmărilor acestor schimbări. „Nu-mi place nebunia nebunului; îmi place nebunia sănătosului”, spunea înțeleptul român Constantin Noica (1909-1987). Îmi permit a cita și aforismul meu dintr-un volum editat în 2005: „Avem nevoie de oameni buni sau nebuni care să miște lucrurile din loc”.

Despre o nebunie frumoasă vorbea și Confucius, o nebunie a curajului și a înțelepciunii. Filosoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – unul dintre marii succesori ai lui Kant –, în „Menirea omului” spune: „cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toți, și cu toții se vor bucura la fel de reușita lui”.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

77

proză

Sindromul „Muzicienii din Bremen” Mariana Zavati Gardner (Anglia)

Ieri am fost la grajduri. Cu inima grea. Sunny tocmai terminase de ronţăit grânele ṣi Brian, grăjdarul, îi peria coama castanie când am ajuns acolo.

- Cucoane, știe că-l vindeţi! Flăcăul bombăni abătut.

- Ştiu, Brian, dar nu mai pot face nimic acum! I-am spus.

- Cucoane, ṣtiu că nu-i treaba mea, dar n-aţi putea totuṣi ṣă-l ţineţi? Nu supără pe nimeni ṣi înţelege.

- Trebuie să-l vând, Brian. Este prea încet acum. Nu-mi pot permite să-l ţin degeaba. Îmi trebuie bani. Mă însor la vară.

L-am privit pe Sunny. Lumina se făcea schimbătoare pe spatele lui. Ştampila cu copitele modele confuze în paie. Capu-i era înfundat în piept. I-am mângâiat capul ṣi coama. Mi s-a părut că detectez lacrimi în ochii lui blânzi, ca ṣi cum ar fi ṣtiut. La fel, spini ascuţiţi reverberau în inima mea. Lacrimi erau încuiate în ochii mei. Am mers direct acasă ṣi mi-am turnat o băutură tare. M-am gândit la Sunny până în zori. Nu mai pot face nimic pentru el...

De vânzare Paranoică, aṣa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Priveṣte situaţia reală. Revino la realitate și toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă ṣi tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie și asta nu se face pentru o casă decomandată gata de vânzare. Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil. Trebuie făcute multe modificări, fără doar ṣi poate.

Atmosfera din casa lor, ca s-o spun fără ocoliṣuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metri de Parramatta. Între dânsa și partenerul ei, care este paraṣutist de profesie, s-au ivit mici neînţelegeri atunci când au cumpărat această ţesătură uṣoară din lână și bumbac pentru a recapitona canapelele și fotoliile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o țesătură netedă. I-am spus în față că trebuie să se reangajeze cu viaţa reală.

Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină, pentru că afumă casa întreagă ṣi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că proiectează familia noastră - care este de ani de zile un model de excelență în comunitate - într-o lumină proastă faţă de cumpărătorii posibili de locuinţe.

Dânsa trebuie să înțeleagă că vânzarea unei case necesită manevre delicate și specialiṣti cu înaltă calificare, în special atunci când expui casa la paradă.

Totul a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa ṣi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuști care adăpostesc papagali de toate culorile. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat, în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie. Ei bine, am avertizat-o că trebuie să revină la realitate pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice necesită cel mai înalt nivel de plănuire ṣi ordine. Dânsa a invocat o mulțime de scuze și, chiar și acum, după doi ani buni de efort din partea tuturor rudelor, a prietenilor și a numeroṣi agenți imobiliari - care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa - casa rămâne tot de vânzare!

Mă întreb cine este de vină?

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

78

proză de Mariana Zavati Gardner Dânsa insistă să păstreze în fiecare cameră câte un paravan pictat cu papagali! Cum că-i amintește de călătoriile din tinereţe. Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, într-o fază romantică, l-a cheltuit în călătorie după călătorie, după călătorie? Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur - care-ţi urează „bun venit” de îndată ce se se deschide ușa de la intrare -, este, fără doar ṣi poate, menită să inspire pe orice cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele. I-am atras atenţia că parapetul pe care partenerul dânsei l-a construit din cărămizi reciclate în partea din față a casei va trebui demolat: e la mintea cocoṣului că locuinţele moderne nu au nevoie de ziduri de apărare precum castelele medievale! Ei bine, cum poţi să o faci să înțeleagă realitatea?

Nu-s sigură că dânsa ṣi paraṣutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură: că-i va fi extrem de greu să vândă casa, din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenților imobiliari din județ drept o clientă paranoică.

Propunerea Scumpele mele maman, gran’mama ṣi surioară, Am primit vestea cea mult aṣteptată. Lunile mele petrecute în aṣteptare intensă au ajuns la capăt! În cele din urmă.

Ieri, Louis și cu mine ne aflam pe promenada de la Southwold. O căldură uleioasă străbătea suprafața mării. În jur, era o atmosferă de familie: cu mame îmbrăcate în culori pastel, cu plozi care înghiţeau hulpav apă acidulată de la gheaţă, cu tați epuizaţi, întinṣi pe șezlongurile acoperite cu pânză cu modele zoologice, care-ṣi făceau siesta cu convingere.

Cerul era ca azurul, iar pe dig pescarii amatori se gândeau la nimicuri. Ceasul din mijlocul digului era înconjurat de bunici cu plozi de mână, care se smiorcăiau că vor îngheţată. În faţa ceasului cu apă, Louis s-a lăsat într-un genunchi, a extras o cutie mică din buzunarul bermudelor și din cutie un inel delicat. În fața atâtor martori, mi-a luat mâinile în mâinile lui păroase și mi-a cerut candid: "Vrei să te căsătorești cu mine, dragostea vieții mele?"

M-am uitat la el uluită. Mi-a fost imposibil să rostesc un cuvânt.

Un plod, cu o lopăţică ṣi o găleţică într-o mână ṣi o îngheţată în cealaltă mână, s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus fără fasoane: "Doamnă, spuneți Da!" M-am uitat la Louis copleṣită ṣi un timid "Da" mi-a zburat din gură.

Martorii din jurul ceasului au aplaudat, zâmbind cu gura pân’ la urechi.

Ei bine, scumpele mele maman, gran’mama ṣi surioară, vă pot spune, în sfârșit, cu un oftat de ușurare, că eu nu mai sunt în pericol de a fi pusă la păstrare pe raft precum o fată bătrână profesionistă.

Amănunte cât de curând.

Vă îmbrăţiṣează cu tot dragul, Yvette

Dis-de-dimineaţă - Bună! Eu sunt. Te-am trezit din somn?

- Ah, ce surpriză! Ce mai faceţi, tanti?

- Aṣa ṣi-aṣa, draga mea.

- Cum adică?

- Ei bine, vezi tu... Vinerea trecută m-am trezit în dormitor cu noaptea-n cap, cu doi pompieri, doi polițiști și doi paramedici femei.

- Oh! Ca să vezi! Am suspinat în telefonul meu de tip vechi.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

79

proză de Mariana Zavati Gardner - Eram adormită. Într-un somn foarte adânc, într-adevăr. Am auzit o agitație undeva, dar m-am gândit că trebuie să fie gunoierii. Știi ce confuzie este după Crăciun! M-am întors pe cealaltă parte, mi-am acoperit capul cu plapuma mea norvegiană din puf și am aṣteptat să se facă liniṣte.

- Ce s-a întâmplat, tanti?

- Zăpăceală grozavă afară. Zarvă mare. Mă urmărești?

- Sigur, sigur. Ce s-a întâmplat?

- Iar mă întrerupi! Ei bine, ca să vezi! Am simțit o mână fermă că mă scutură. Am înghețat sub plapumă. Spre deosebire de reacţia mea obiṣnuită, cuvintele mi-au rămas suspendate pe corzile vocale. Am simțit că-mi ies ochii din orbite. Frau Bucur, Brigitte, cum vă simţiţi? E totul în regulă?

Am dat din cap precum o marionetă. Numai că... vorbele nu-mi ieṣeau din gâtlej.

- Ce s-a întâmplat, tanti?

- Taci, dragă! Iar mă întrerupi. Voi ajunge ṣi la asta. N-ai răbdare! Problema tinerei generaţii. Ei bine, una dintre cele două femei scotocea într-un fel de geamantan mare. Cealaltă femeie mi-a spus atunci cu o voce măsurată: Frau Bucur, suntem aici pentru că am fost alertaţi de Centrul de dializă. Nu vaţi prezentat la clinică la orele 7, cum o faceţi în fiecare luni. Pentru că nu aţi absentat sau întârziat vreodată, managerul clinicii, temându-se că vi s-a întâmplat ceva, a alertat pe toată lumea. Dânsul a sunat la poliție, care a sunat la pompieri, care au sunat la stația de ambulanță! Vocea mi-a revenit și le-am spus că trebuie să fi dormit aṣa de adânc, încât nu am auzit soneria ceasului deṣteptător. Mam trezit iniţial la orele 5 ṣi am decis să mai stau câteva minute sub plapumă.

- Oh, tanti!. Ce-aţi făcut atunci?

- Iar mă întrerupi? Ai același prost obicei ca ṣi draga ta mamă. Eṣti prea curioasă și nerăbdătoare. Leam spus că voi merge direct la clinică. Unul dintre pompieri a deschis gura ca un pește și s-a balansat de pe un picior pe altul, ca să se echilibreze. Vedeţi Frau Bucur, am încercat să intrăm, dar nu am putut deschide ușa de la intrare, pentru că este din stejar. Am încercat să deschidem ușa cu geamuri duble de la terasă și am tras obloanele de lemn din balamale. Am aflat ferestrele prea mari. Am considerat ferestrele de la bucătărie și am forţat obloanele din lemn. N-am putut deschide ferestrele cu geamuri duble. A trebuit să folosim berbecul. Putem să vă transportăm la clinică? I-am înghețat cu privirea.

Asculți ceea ce-ţi spun?

- Desigur, tanti!

- Vezi! Asta-i problema cu voi, tinerii. Sunteţi nerăbdători! Nu spune un cuvânt! Doar ascultă-mă.

M-am întors spre aceṣti intruși nedoriţi. I-am întrebat: Ce-aţi făcut cu fereastra mea? Și cu obloanele mele? Să le puneţi imediat la loc cum au fost! M-am dat jos din pat și am făcut repede un duș. Când am ieșit de sub duș, i-am văzut ocupaţi pe telefoanele mobile. I-am întrebat: Aţi sunat la compania cu geamuri termopane și la cea cu obloane? Răspunsul lor a ricoṣat nesatisfăcător: Încercăm! Le-am răspuns, în drum spre ușa de la intrare: Ce mai așteptați? Voi fi plecată timp de cinci ore, timp suficient să-mi reparaţi paguba cauzată proprietăţii mele!

Ești încă acolo, dragă? Mă asculţi? Spune ceva!

- Da, tanti. Vă ascult.

- Ei bine, m-ai întrerupt din nou! Când am revenit acasă, totul era la loc ca mai-nainte."

- Asta-i o veste mare, tanti!

- Este și nu este! Ieri am primit un plic oficial de la Rathaus, cu o factură de 500 de Euros! Ce ticăloṣie!

Am trimis factura fotocopiată în triplicat la pompieri, la serviciul de ambulanţe ṣi la serviciile sociale, însoțită de o scrisoare de la avocatul meu de acționare în instanță pentru violare de domiciliu și intrare forţată.

- Oh, tanti!

- Asta-i tot ce poţi spune, după tot ce-am suferit? Tânără generaţie n-are suflet!

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

80

proză

Festivalul Elena Malec (SUA)

Era, nu demult, un oraș american, poate din sud, poate de pe costa de est sau de vest, cine știe, un oraș care murea pe zi ce trecea. Oamenii, fie că îl părăseau, fie că își înecau amarul, șomerii lui cu amfetamine și alcool, adolscenții sau chiar băietanii lăsau școala și se adunau în bande, femeile înmulțeau numărul de copii autiști, născuți forțat, cum avortul era ilegal, casele se dărâmau pe cei bătrâni sau sărăciți. Mulți dintre cei care ipotecaseră casa, nu cu mult timp în urmă, o pierduseră la criza din 2008, erau în stradă acum; și doar speranța unui președinte ca Trump mai ținea în suspans comunitatea, cu fiecare tweet sau rally al candidatului. Ei bine, s-au gândit unii că n-ar fi rău să încerce resurecția orașului, atragerea de afaceri, de publicitate, de turism și, de ce nu, de noi rezidenți.

Așa că a fost organizat un festival local, unic în felul lui, de senzație, după unii, un festival de vară, un festival vesel, un festival... În fine, un festival al prostiei. Nu mai știu de cine organizat, poate de o marcă de supă la cutie, poate de una de prezervative, toată mass-media prezentă la eveniment, paparazzi, ziua deschiderii cu un număr record de turiști, vizitatori și gură-cască. Ai fi zis că, cine sar duce la un festival al prostiei? Da’ de unde! Mișunau clienții pe lângă tonetele cu porumb, așezat în maldăre de știuleți, 5 dolari bucata, pe care puteai să-i fierbi numai dacă închiriai un fierbător (sau veneai de acasă cu unul) și un căzănel cu ora și cumpărai apa de fiert ce se vindea la sticluțe de o litră, 3 dolari bucata. O fată blondă, cu un șorț de hârtie, te anima strigând: „Vino și gustă cel mai bun porumb fiert sub ochii tăi, de mâna ta, atât de fiert cum îți poftește inima! Numai 5 dolari știuletele.

Cumperi doi, primești sare gratis, sare de mare, adusă direct din Hawaii, sare roșie de mare!” Nu departe de blondă, era un tânăr, tot blond, în costum și cravată, care vindea pachete de asigurări pe o zi, pe trei sau pe toată perioada festivalului de o săptămână, în care te puteai accidenta. De pildă, să aluneci pe o coajă de banană, să te opărești cu apa când fierbeai porumbul, să te trezești fără portofel sau mașina parcată în câmpul liber.

Chiar la intrarea în spațiul festivalului, erau țarcuri cu mascote pe toate gusturile, pisici, căței, maimuțici, hamsteri, arici, iguane, iepuri de casă, capre, căluți poney, purcei de lapte, papagali, tucani, broaște țestoase pitice și câte și mai câte găini moțate, cocoși, curcani, păuni s-au văzut pe lume, ce puteau fi închiriați sau cumpărați. Primul venit, primul servit; clientul putea să ducă mascota închiriată pentru o oră, o zi sau o săptămână pe umăr, pe mână, în lesă, în rucsac, în cărucior, pe skateboard, pe bățul telefonului mobil, chiar. Unele mascote aveau cel mai bun prieten fie o jucărie, fie altă mascotă și dorința lor de a rămâne împreună trebuia respectată. Închirierea sau cumpărarea cu prieten venea cu o ușoară reducere de preț și numărul de selfie era nelimitat, spre deosebire de închirierea normală, care venea în pachete de 15 selfie, 35 sau maximum 50. Ați ghicit, la acest punct animalier erau doi tineri blonzi, în costum și cravată roșie, care vindeau asigurări pentru mascote, în pachete avantajoase; de ce erau doi? Păi, erau în competiție și, cu toate că amândoi erau proaspăt bărbieriți, unul vânduse 10 asigurări într-o oră, iar celălalt niciuna în toată dimineața. Ce am uitat să vă spun e că nu puteai închiria sau cumpăra o mascotă fără să-i cumperi un T-shirt, o șapcă sau o insignă pe care scria „Sunt cu prostul” (I'm with stupid). În perimetrul festivalului muzica era Metal, dar aveai opțiuni. De pildă, pentru o sumă de numai 5 dolari, puteai face o alegere între Pop Metal, Trash Metal, Death Metal, Black Metal, Doom Metal, Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

81

proză de Elena Malec Power Metal, Progressive Metal, Rapcore, Groove Metal, Nu Metal, Metalcore, djent și tonomatul era asediat de fani ai fiecărui stil, care schimbau muzica tot timpul.

Terenul festivalului era ocupat de diverse pavilioane, accesul fiind pe baza unui bilet individual, de 5 dolari, deci cu acces la un singur pavilion, bilet compus, de 10 dolari, cu intrare la două sau trei pavilioane și bilet universal, de 25 de dolari, de acces la toate pavilioanele. Mai erau bilete de o zi, de trei zile și de o săptamână, cu prețuri variabile. Dacă aduceai un prieten, puteai obține o reducere de pâna la 25%.

De fapt, nu știai dinainte la ce să te aștepți. Prostie era suficientă și într-un singur pavilion, nu trebuia musai să cumperi bilet universal. De pildă, în pavilionul Prostie lejeră, avusese loc încă din prima zi un incident ce a fost televizat, deci vă pot spune ce am văzut la știri, dar clipul se găsește și pe youtube. Un tânăr la vreo 20 de ani, beat mort, după o tură-două a pavilionului în căutare a unui stand cu mâncare mexicană, dă buzna într-un chioșc, unde se preparau burgeri, și pune pe frigare niște cepe, brânză, peperoni, șuncă și patru pungi de tortilla chips, furate dintr-un stand din apropiere, cu intenția să-și facă nachos. Totul ia foc și incendiul cuprinde chioșcul. Omul care plătise chirie să deschidă chioșc cu vânzare de burgeri, fuge după el, dar tinerețea nu-l ajută prea mult pe infractor, cum poate ea e și cauza ghinionului, nenorocitul se împiedică în pantalonii harem de ultimă modă, care îi cad în vine, și e prins și arestat. Pedeapsa este plata despăgubirilor și o corecție de 3 luni de muncă în folosul comunității. Scena e prinsă pe video, pe mobil, de o audiență pestriță, care deja se grupase în două tabere, una cu vânzătorul de burgheri, alta cu amatorul de nachos în pantaloni harem marcă de fabrică. Fluierături, ovații, aplauze din ambele tabere, încurajări ale celor doi protagoniști pe parcursul fugii. Spectacol gratis de data asta, când te gândești că ai plătit numai 5 dolari să te plimbi prin pavilionul Prostie lejeră. Doi gardieni ai securității publice, cu tânărul reținut imobilizat la sol, încercînd să-și tragă pe el pantalonii harem, îți oferă și ei un bonus: poți face selfie cu cei trei, fără să plătești ceva.

Alt nivel, alt pavilion, de data asta Prostie Gratuită, unde pe un ecran în aer liber erau proiectate scene surprinse pe video amator sau direct de către poliție a unor cazuri din diverse state americane.

Puteai cumpăra o căldărușă de floricele de porumb și ronțăi în timp ce vedeai un video numit Masacrul găinilor, cu doi adolescenți, 15-16 ani, undeva la țară, la o fermă, împușcând rând pe rând vreo 200 de găini, care nu mai dădeau ouă ca pe vremuri și deveniseră o povară de hrănit și întreținut. Vecinii, o familie de Mormoni, filmaseră pe cei doi care, drogați fiind, fugăreau și împușcau găinile, cu chiote de bucurie.

Un alt clip, de data asta la o stație de poliție din Los Angeles, arată un șir de suspecți într-un caz de jaf. Momentul de suspans este când poliția cere suspecților să repete fraza: „Dă-mi toți banii sau te împușc!” Unul din ei se apără: „Nu asta am spus!”

Mai departe, un video amator pe highway, unde o femeie la 30 de ani, din Tenessee, mamă a trei copii, aleargă în fața și spatele mașinilor, îmbrăcată în costum de clown, cu o bere în mână, strigând injurii.

Amuzamentul e mare între privitori. Poți ghici pe chipul unora chiar ciuda că nu ei sunt protagoniștii a ceea ce e cunoscut în America sub numele de „cele 15 minute de faimă” când, la știri, în tabloide sau surprinse de paparazzi, persoane necunoscute sunt în ochiul public pe continentul american și în lume.

Lumea de pe iarbă, hipnotizată de ecranul cu scene de poliție, izbucnește în hohote isterice când vede în direct o spargere. Casa e cu o cameră video la ușă și este filmat tânărul spărgător, fugind de poliția care a înconjurat casa, când se izbește cu capul de un copac din curte și cade lat, inconștient.

Poliția nici un trebuie să-l imobilizeze pentru a-i pune cătușele. Îl ia la palme să-l trezească. Se asigură că nu a fost lovit mortal.

Unul după altul, pavilioanele se succed într-un spectacol ce amintește de Malebolge sau pungile rele din Infernul dantesc. Ajunși la pavilionul „Prostia ca Nebunie curată”, afli că aici se desfășoară un concurs pe tema „Cea mai mare prostie sau nebunie”. Poate participa liber oricine are o poveste în acest sens.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

82

proză de Elena Malec Prima poveste, nu e clar dacă este și cea câștigătoare a premiului, descrie o scenă din Ohio, în care la poliție se prezintă un tânăr cam de vreo 20-30 de ani cu o sârmă de 22 centimetri ieșindu-i din frunte și, foarte calm, cere ofițerilor să-i facă raze X, să-l ajute să-și găsească creierul, spunând că acesta i-ar fi fost furat. Polițiștii sunt șocați să afle că omul și-a găurit cutia craniană cu o bormașină Black & Decker și a introdus o sârmă să-și caute creierul dispărut. În zilele următoare apare un cuplu care povestește unei audiențe numeroase și înmărmurite, cum sunt ei părinții unui băiețel poate unic în lume. Totul a început cu dorința lor de-a avea al doilea copil, dar, în timpul sarcinii, testele medicale au dovedit că fătul are o malformație ce nu îi va da șanse de a trăi. Medicii au spus părinților că acela pe care îl așteptă se va naște cu creierul în afara cutiei craniene, făcând imposibilă supraviețuirea. Șansele de viață, chiar slabe, nu prevăd decât un mic procent de inteligență normală. Cel mai sigur va avea o stare vegetativă, dar și orbire, epilepsie sau mortalitate perinatala. Li s-a sugerat avortul, dar ei au simțit că nu pot decide să-i ia viața și, măcar să-l nască, să-l vadă și să-și ia rămas bun de la el, în caz că nu va trăi. A venit sorocul, copilul s-a născut și el a fost diagnosticat cu encefalocel, Firește, a fost operat. Operația a durat 5 ore, medicii au făcut tot ce le-a stat în putință, dar copilul a făcut complicații, a devenit letargic și au introdus o drenă pentru scurgerea fluidului acumulat. Nimeni nu știe cum va evolua copilul. Au trecut 7 luni, încă trăiește, iar părinții îl îngrijesc, sperând ca fiul lor să contrazică medicina. Părinții au mai spus că mulțumesc Celui de Sus pentru fiecare clipă petrecută cu fiul mult dorit.

Această din urmă poveste a stârnit controverse. În lacrimi unii, vociferând și protestând alții, vorbeau și se întreceau în insulte sau încurajări. Moderatorul a avut mult de furcă până a potolit mulțimea. Glasul unei femei grase, blonde, s-a auzit tremurat : - Sunt în lacrimi să aflu că vi s-a spus asta la 20 de săptămâni de sarcină și ați avut de luat o decizie atât de grea. Ce sfâșietoare veste și cât de dificil să așteptați 9 luni ! Sunt mândră să trăiesc într-o lume cu oameni ca voi. E nemaiauzit ce ați decis, numai să vă bucurați de câteva ore, zile, cu fiul vostru. Sunt fericită să aflu că este supraviețuitor și luptător. Cred că seamănă cu părinții. Voi nați renunțat și nici el nu renunță. Mă voi ruga pentru voi și familia voastră. Aveți un fiu puternic și abia aștept să văd cum va schimba lumea. Femeia nu a mai putut continua, înecată de lacrimi.

- Avem de 7 ani un Președinte fără creier, deci sunt sigur că acest copil va fi ok, s-a auzit cineva strigând din mulțime.

- Doctorii nu au dreptul să dea sfaturi. E decizia părinților. Ei îl vor crește, e copilul lor, a spus un bărbat.

- Nu sunt de acord, a zis înfuriată o femeie. Când părinții plătesc cheltuielile medicale, e decizia lor. Când operațiile de corectare a defectelor sunt plătite cu banii din impozite, cetățenii decid.

- Părinți egoiști, a bombănit cineva.

- Faină poveste. Nu cred nimic și nu cred în Obamacare. Cred că suntem trași pe sfoară, luați de proști.

- Totul e posibil, dacă vrea Dumnezeu, s-a auzit o voce.

- Nu-i nimic de laudă în toată povestea asta. Copilul e malformat, nepregătit pentru viață. Ce societate bolnavă am devenit, dacă să înfăptuim miracole medicale e mai important decât viitorul unui copil cu defecte genetice severe? Ne plângem când cheltuim dolarii din impozite să hrănim copiii flămânzi, dar suntem fericiți să dăm mii de dolari încercând să salvăm copii ca al vostru. Rușine!

Alții se adresau ultimului vorbitor: - Nu dai un ban pe viața umană!

- Ba tu nu ai schimbat vreodată un bărbat de 1 metru 80 cu zero inteligență!

Fluierături, înjurături, un talmeș balmeș. Roșii coapte aruncate în părinții de pe scenă.

Era bătaia în toi de-acum, televiziunile prezente pe viu și în direct transmițând din pavilioanele festivalului, când s-a auzit o bubuitură puternică, urmată de țăndări, fum, carne sfâșiată, sânge, urlete, panică, alerta ambulanțelor, poliție, camera s-a mutat pe scena dezastrului, unde doi bărbați cam de vreo 50-60 de ani au fost victimele unei bombe artizanale, detonate în circumstanțe neclare. Un elicopter a aterizat pe terenurile festivalului la o jumătate de oră de la tragedie, când ambulanțele sau întors cu pacienții după ce au aflat că nu puteau fi tratați la spitalul din oraș.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

83

proză de Elena Malec A doua zi, s-au transmis reportaje de undeva aproape de locul accidentului, informând publicul că nu doar pavilionul respectiv a fost închis pentru investigații, ci și întregul festival, autoritățile cercetând cum a ajuns bomba artizanală pe terenul festivalui, cine erau cei doi și cum s-a detonat bomba făcută din țeavă de plastic, carton și furtun de grădină. Brigada anti-bombă era de față și au fost întrebați cine poate oferi răspunsurile.

- Din păcate, răspunsurile le dețin numai victimele, dar aflarea adevărului pare imposibilă, pentru că aceștia sunt făcuți harcea parcea, desfigurați și cu șanse minime de supraviețuire. Nu excludem posibilitatea unui act terorist.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

84

proză

Şi Dumnezeu are probleme Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Multe şi nenumărate bătăi de cap a dat şi dă omul părintelui său ceresc, bunul Dumnezeu.

După cum bine știm, altă soartă îi hărăzise Dumnezeu la început. Numai că, după ce omul a făcut isprava pe care știm cu toţii că a făcut-o în Rai, Dumnezeu a înţeles că omului, de-abia creat, îi lipseşte educaţia. Aşa că s-a văzut nevoit să facă Pământul loc hărăzit acestuia, loc unde va trebui să înveţe singur ce-i bine şi ce-i rău.

Dar nu l-a părăsit pe Pământ! L-a supravegheat continuu, să observe cum se descurcă.

Văzând Creatorul că în grote este prea expus pneumoniei şi reumatismului, i-a sugerat omului săşi construiască un fel de colibe. Acesta a primit cu bucurie sugestia şi a început să-şi înbunătăţească spaţiul locativ. Ceea ce i se părea acum mai anevoios era procurarea hranei. Se simţea mereu flămând pentru că nu ai cum să te saturi numai cu buruieni şi seminţe. Dumnezeu a înţeles imediat care-i problema, că, aşa cum îl programase El să evolueze, omul avea nevoie să consume proteine animale.

Aşa a început primul sezon de vânătoare.

Omul a început să vâneze orice şi oricât, pentru că nu-i cerea nimeni socoteală. Obiceiul ăsta s-a perpetuat până în zilele noastre. Ghiftuit, devine din ce în ce mai productiv şi mai inventiv. Aşa a ajuns să descopere aurul, diamantele şi alte bogăţii ale Pământului creat de Dumnezeu. * …În timpul ăsta, Dumnezeu mai avea şi alte griji. Să nu uităm că el a creat întregul Univers, care este incomensurabil, şi nici omul, cu toată hrana lui bogată în proteine, nu şi-l poate imagina în totalitatea lui.

Astfel, văzând oamenii că Dumnezeu nu-i mai întreabă de nimic, au început să uite că acesta există.

Unii erau chiar convinşi că nici nu a existat vreodată.

Aşa că, atunci când a descoperit şi petrolul, Omul, creația supremă a lui Dumnezeu, a devenit un demn urmaş al dinozaurului.

Tot cam aşa s-a gândit şi Creatorul când şi-a aruncat privirea spre Pământ.

Dacă ne-am putea închipui că şi Dumnezeu are regrete, i-am putea înțelege consternarea şi dezamăgirea. Şi, spre deosebire de om, care în astfel de momente se eliberează de uimire împreunându-şi mâinile şi privind spre cer, exclamând „Doamne, Dumnezeule, cum este posibil!“, bunul Dumnezeu, creatorul cuvântului, a rămas… fără cuvinte!

După clipa de consternare, Creatorul Omului a tras aer în piept şi a chibzuit: – Poate este şi vina Mea! Prea le-am lăsat la îndemână cuvântul, pe care omul l-a folosit, din păcate, şi la înşelăciune. Prea i-am lăsat să înveţe meşteşugul cifrelor, pe care, de asemenea, îl folosesc tot mai des la înşelăciune. Dar, ştiindu-i creaţi după chipul şi asemănarea Mea, am aşteptat mereu să se îndrepte. Mai ales când am văzut cât de repede mi-au înţeles creaţia, alcătuirea Universului, nu mam îndoit că vor înţelege şi deosebirea dintre Bine şi Rău. Şi acum, când tocmai mă pregăteam să-l dau de exemplu întregii creaţii, ce văd ? Nişte dinozauri moderni! Ca şi atunci, când i-am privit pe dinozauri, am înțeles că sunt în pierdere cei care nu au reuşit să devină carnivori! Nu mi-a fost ușor să renunţ la ei, la dinozauri, că doar şi ei erau zămisliţi de mine. Dar n-am suportat atâta carnagiu pe Planeta Albastră.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

85

proză de Elvira Popazu-Seffer După ce am recodiţionat planeta şi am înzestrat-o cu ce era mai bun şi mai frumos în Univers, lam creat pe Om, după chipul şi asemănarea Mea. Am vrut să fac din Om fala Universului. Şi uite ce a ieșit! Evit să mai privesc spre Pământ. Mi-e greu să ascult atâtea blesteme pe care le înalţă spre cer pământenii. Mai ales rugăminţile lor: „Trăzneşte-i, Doamne!“ sau „De ce nu-i trăzneşti tu, Doamne?“, pe care mi-o cer în marea lor majoritate. Mă descumpănesc, pur şi simplu! Dacă le-aş satisface în întregime această rugăminte, nu mi-ar ajunge întregul snop de trăznete de care dispun. Degeaba primesc eu şi mulţumiri de la unii care îmi spun, fericiţi: „ Mulțumesc, Doamne ! Mi-a ieşit şi de data asta“, pentru că nu Eu i-am ajutat să „le iasă“. Ajutorul la care se referă ei nu l-au primit de la mine, ci… de la Opoziție. Unii organizează chiar petreceri mari pe tema asta, încercând să-mi câştige bunăvoinţa, şi nu vor să înţeleagă că eu nu am nimic de-a face cu Cel care-i ajută. De fapt, poate din această confuzie s-a născut situaţia actuală a pământenilor mei. Încep să înţeleg de unde vine această derută a lor. Şi s-ar putea ca aici să am şi eu o parte de vină. Îmi amintesc că, atunci când am creat ADN-ul, n-am avut la îndemână atâtea gene ale bunului simţ câte mi-ar fi trebuit. Dar, cunoscând puterea de necontestat a acestei gene, cel mai valoros produs din Univers, am crezut că dacă cinci, zece la sută dintre oameni o primesc, este suficient, având în vedere puterea exempului şi că, apoi, ceilalţi vor alege binele, chiar daca le lipseşte această genă. Şi s-a întâmplat exact invers! Bunul simţ, în loc să se înmulţească, a început să piară. Dacă aş face acum o investigaţie, cred că aş descoperi această genă în proporție de cel mult unu la câteva mii.“ Şi Creaţia mai poate pierde din vedere!

Dumnezeu şi-a continut monologul: „– Acum, ce-i de făcut?”

Mai întâi, Planeta Albastră trebuie refăcută, reînzestrată, altminteri, golurile făcute în urma exploatării ei de către Om vor înghiţi munţii. Apa planetei va ajunge atât de otrăvită încât nu va mai exista viaţă acvatică. Toată atmosfera, începând cu statul cel mai de jos, va trebui reîmprospătată, altfel aerul va deveni irespirabil. Şi ce voi face cu Omul în timpul ăsta?! Categoric, Omul va trebui să suporte deranjul. Mie mi-ar fi uşor să scot din priză forţa gravitaţiei, dar va putea el să suporte imponderabilitatea? Deh, va trebui să se adapteze! Nu are de ales!“ Ajuns aici cu planul de urgenţă, Dumnezeu zâmbi şi-şi încheie monologul cu concluzia: „– Cu siguranţă nu voi încredinţa niciunei agenţii de presă şi niciunui trust de televiziune planul acesta de reconstrucţie şi reorganizare.“ * …Totuşi, ceva a transpirat! Amănuntul că nu va mai aviza implementarea niciunui ADN care nu va fi înzestrat cu gena bunului simţ.

* Desigur, jocul gândirii rămâne totuşi un joc, dar niciodată mintea nu ne va dezvălui atâtea adevăruri ca atunci când îi îngăduim să ajungă până unde vrea ea.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

86

proză

Natură moartă cu gard viu Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

De ce nu mai sunase ceasul Domnul Președinte avea, de ani de zile, același program dimineața, de la care nu se abătea nici măcar în weekend. Soneria ceasului electronic de masă era programată să sune în fiecare zi la 6 a.m., însă organismul lui se deștepta, invariabil, cu câteva minute înainte, deși niciodată nu se dădea jos din pat până să sune ceasul.

După ce bea un pahar cu apă rece, petrecea la baie o jumătate de oră, timp în care își făcea toaleta și fixa principalele probleme ale zilei. Urma cafeaua cu frișcă și biscuiți, mic-dejun cu care se obișnuise de câțiva ani buni. Înainte de asta băuse cafeaua cu lapte, însoțită de două tartine cu unt, brânză sau cașcaval și roșii. Cu mult timp înainte să bea cafeaua cu lapte, abia dacă apuca să ia douătrei guri dintr-o cafea neagră, fără zahăr. Dar asta se întâmpla în tinerețe.

La cafeaua de dimineață citea ziarul, pe care, negreșit, îl găsea în fața ușii. Era de modă veche. Nu folosea internetul decât la birou, în chestiuni profesionale. După ziar, scria o jumătate de oră într-un jurnal, pe care îl ținea zi de zi, încă de când fusese numit Președinte. Nu scria niciodată seara. Lăsa să treacă o noapte peste evenimentele care se petrecuseră.

La 7:30 fix începea să se îmbrace și la fără douăzeci ieșea din curtea casei. Nu făcea mai mult de 15 minute, pe jos, până la biroul din centrul orașului. Saluta grav portarul și lua liftul până la ultimul etaj al clădirii. Când intra în birou, secretara tocmai închidea ferestrele. Pentru că-i plăcea să fie aer proaspăt în birou, convenise cu ea să vină mai devreme cu o jumătate de oră și, la fel, să plece mai devreme cu o jumătate de oră la terminarea programului. Nu existau ore suplimentare pentru nimeni în cadrul companiei. El era singurul care venea sâmbăta, însă numai pentru câteva ore și benevol.

La ora 1 p.m. întotdeauna pleca de la birou pentru masa de prânz, pe care o lua acasă între 1:20 și 1:50, bea un ceai, dormea 45 de minute, apoi se întorcea la birou până la ora 6 p.m.

La întoarcerea spre casă folosea un traseu mai lung, astfel că ajungea către ora 7. După ce se schimba și făcea un duș, îmbrăca halatul și cina până la ora 8. În timp ce răsfoia ziarul de seară (întotdeauna articolele erau reluate cu mai multe amănunte în cel de dimineață), bea un singur pahar cu coniac și își fuma pipa. Până la ora 9 făcea o plimbare prin curtea destul de generoasă a casei, plăcându-i să observe cum evoluează plantele în natură, apoi se retrăgea în dormitor, unde citea până la ora 10, când organismul își cerea dreptul la somn.

Sâmbăta avea același program până la ora 3 p.m., când mergea să joace golf cu diferiți prieteni, apoi încheiau seara într-un pub, însă nu mai târziu de ora 8 p.m., când reintra în programul obișnuit.

Duminica era ziua bisericii și a familiei. Avea câteva rude pe care le vizita prin rotație. Uneori petrecea și câteva ore cu ei.

Concediu își lua de două ori pe an, o dată cu ceilalți angajați ai companiei, câte două săptămâni.

Iarna, înainte de Crăciun, când mergea la schi în Elveția, an de an în aceeași stațiune, iar vara, de la 1 august, când mergea pe o insulă, nu prea aglomerată, din Grecia.

Astăzi e sâmbătă și, pentru prima dată în ultimii nici el nu mai știe câți ani, nu s-a trezit la 6 fără câteva minute. S-a uitat la ceasul de pe noptieră și ecranul era stins. A încercat să aprindă veioza, însă camera a rămas în întuneric. Probabil că se arsese o siguranță. Ușor agitat, s-a dat jos din pat, găsinduși cu greu papucii. Și-a amintit că a avut un coșmar, deși nu era obișnuit să viseze. Se făcea că era un Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

87

-

proză de Viorel Ploeșteanu

fel de colaps mondial, totul exploda în jur, lucrurile erau imense și veneau spre el, iar el parcă era sleit de puteri. Abia se mișca, de parcă era în slow motion, și nu se putea feri din fața cataclismului.

A căutat să-și ia paharul cu apă, însă l-a lovit cu dosul palmei și l-a vărsat peste cartea ce-o citise înainte să adoarmă. A șters-o cu poalele halatului, însă deja se îmbibase. I s-a părut că lichidul este vâscos, chiar lipicios. S-a dus către ferestre și a ridicat storurile. Lumina dimineții a inundat camera, iar pe scaunul de lângă noptieră a putut vedea o frumoasă și tânără femeie, cu chipul alb și lipsit de sânge, care părea să i se fi scurs tot prin venele tăiate de la mâna dreaptă, care se odihnea între paginile cărții de pe noptieră. În arestul poliției, domnul Președinte își punea continuu aceeași întrebare: de ce nu mai sunase ceasul în dimineața aceea?

Beznă Dorothea stătuse și astăzi, lucru obișnuit, de altfel, câteva ore peste program. Lucra în cercetare și era pasionată de profesia ei, astfel încât nimic altceva nu o mai interesa. Deși era o domnișoară deosebit de frumoasă, la cei 27 de ani era încă nemăritată. Nu că n-ar fi avut pretendenți, însă nu dădea niciun fel de atenție acestui aspect al vieții ei. Abia își luase doctoratul în biologie, lucru neobișnuit pentru cineva atât de tânăr, însă explicabil prin pasiunea și timpul acordat studiului.

Dorothea era fericită. La susținerea lucrării de doctorat obținuse cel mai înalt calificativ, Magna cum laudae, și toți profesorii din comisie o felicitaseră. La serviciu făcuseră chiar o petrecere în cinstea ei, conducătorul lucrării de doctorat fiind și directorul institutului unde lucra.

Deși bucuroasă pentru reușita ei, aștepta cu nerăbdare să se termine petrecerea pentru a-și putea continua studiul la ceea ce lucra. Abia după ora 5 p.m., când plecaseră toți, s-a putut închide în laboratorul ei să se apuce de lucru. Încerca să determine ceea ce părea a fi o nouă specie de ciupercă, un organism mobil, pe care-l descoperise chiar în cartierul unde locuia. Se dezvolta foarte bine în mediul a ceea ce oamenii numesc „gard viu”, o plantă cu care erau împrejmuite numeroase proprietăți în acea parte a orașului.

Trecuse de 9 seara când se hotărâse să plece acasă. Ca de obicei, mergea pe jos, locuind destul de aproape de institut, observând atent vegetația din drumul ei. Când a ajuns în dreptul casei unde văzuse pentru prima dată organismul ce o pasiona atât de tare, nu s-a putut abține să nu se oprească și să cerceteze atent gardul viu. Privindu-l de la distanță, văzu cu surprindere că în vegetație era imaginea unui model făcut de trecerea organismului încă nedeterminat. Pe alocuri imaginea reprezenta linii paralele, șerpuite, așa cum în antichitate erau reprezentate râurile, apa, iar mai apoi apăreau unghiuri ascuțite, orientate cu vârful în sus. S-a gândit, amuzându-se, că ar mai trebui să vadă și o spirală, iar minunea ar fi gata! N-a văzut spirala, în schimb a văzut un spațiu gol în vegetație, ceea ce părea a fi o poartă de trecere întâmplătoare. Curiozitatea a fost mai puternică decât reținerea de a nu încălca o proprietate privată. Așa cum sperase, imaginile continuau pe partea interioară și, da, era ceva ce putea fi luat drept spirală. Părea incredibil, însă toate acele simboluri erau create de un organism viu, pe care oamenii încă nu îl cunoșteau. Dorothea trăia o puternică stare de surescitare și deja își imagina cum întreaga lume științifică se va aduna în jurul descoperirii ei pentru a încerca să descifreze proveniența organismului și a mesajului pe care părea să îl transmită.

Fără să-și dea seama, a ajuns sub ferestrele casei din mijlocul proprietății în care intrase. Prin singura fereastră luminată de la etaj a văzut un bărbat în vârstă care, probabil, se pregătea de culcare.

S-a speriat oarecum de indiscreția ei și voia să se retragă, când a văzut, pentru întâia dată, organismul cel nou deplasându-se cu o mișcare perceptibilă ochiului liber. Până acum putuse observa această mișcare numai la microscop și cu o viteză foarte lentă. Acum ciuperca se deplasa pe suprafața iederei care făcea legătura între gardul viu și casă. Urmând drumul acesteia, Dorothea a dat ocol casei și, ajunsă în fața intrării de serviciu, a putut observa cum organismul se strecoară în interior pe gaura cheii. Ar fi putut să jure că a auzit și un declic, iar ca să se asigure, a apăsat clanța și astfel a pătruns în locuință, căutând cu privirea unde este organismul. L-a văzut pe balustrada scării ce ducea la etaj.

După numai câteva clipe ajunsese la ușa unui dormitor, din spatele căreia se auzea respirația regulată Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

88

-

proză de Viorel Ploeșteanu

a cuiva care dormea. Ciuperca a urmat același traseu ca și la ușa de la intrare. Dorothea a avut o ezitare ceva mai serioasă de această dată, însă nu destul de puternică. Lucrurile oricum erau prea avansate. Când a pătruns în dormitor nu a putut vedea nimic. Camera zăcea într-un întuneric total.

Numai șuieratul respirației îți dădea certitudinea că nu ești într-un cavou. Își ațintise privirea în direcția de unde venea zgomotul, așteptând din clipă în clipă ca bărbatul să se trezească. Se temea numai ca acesta să nu facă un atac de cord. Era sigură că, după aceea, îi va putea explica situația. Știa că va înțelege și se va bucura alături de ea de extraordinara descoperire.

Deodată camera s-a luminat de o culoare fosforescentă. Organismul se adaptase, iar acum îl putea vedea deplasându-se pe tăblia patului. Era incredibil de frumos și de bine conturat. Parcă s-ar fi simțit privit, oprindu-se o clipă și așteptând reacția celui cel privea. S-a repus apoi în mișcare, de data asta parcă mai rapid, a coborât pe pernă și s-a strecurat cu totul în gura întredeschisă a bărbatului adormit.

Dorothea a țipat speriată și era cât pe ce să leșine, însă nu era momentul potrivit. S-a apropiat de pat și, în camera devenită iarăși obscură, a putut simți agitația persoanei din pat, după care o liniște totală a venit să întregească întunericul. Bărbatul nu mai respira. De această dată nimic n-a mai oprit-o pe Dorothea să leșine. Și-a revenit destul de repede și a înțeles că situația ei nu era deloc plăcută. S-a târât prin cameră până când a întâlnit o ușă. A deschis-o și a înțeles că era baia. A căutat cu degetele pe perete și a găsit întrerupătorul. Raza de lumină se ducea tocmai pe perna bărbatului, al cărui chip începuse să capete rigorile morții. Stomacul i s-a întors brusc pe dos și fata s-a aplecat deasupra closetului. După aceea și-a răcorit fața la chiuvetă, iar privirea i-a căzut pe briciul bărbatului. Nu credea să mai existe cineva care să folosească astfel de instrumente la bărbierit. Curioasă, l-a deschis să-i verifice tăișul. Era teribil de ascuțit. Atunci i-a venit ideea. Singurul mod de a ieși din situația în care se găsea. S-a așezat pe scăunelul de lângă noptieră și, stângace chiar și la ultima acțiune a ei, a trecut tăișul briciului peste venele de la mâna dreaptă, pe care a lăsat-o să cadă peste noptieră. Privea liniștită, parcă cerându-și iertare, chipul imobil al bărbatului, în timp ce sângele ei se scurgea deasupra ceasului electronic de pe noptieră.

Un scurt circuit a coborât, din nou, întreaga casă în beznă.

Pictorul florar Pictorul nu se mai simțea inspirat.

Avea în spate o carieră de peste 50 de ani, iar talentul îi era apreciat și recunoscut în toată lumea, deși nu avea compoziții extraordinare. Începuse cu natură moartă. Picta diferite obiecte care, în lucrările lui, apăreau ca în lumina unui reflector pe o scenă întunecată. Toate picturile lui erau lucrate pe aceeași scenă, pentru că le realizase în bucătăria casei în care locuia. Decorul, deși era lesne de recunoscut, nu reprezenta nimic. Oricum, abia se întrezărea. În schimb, tot ceea ce alegea să reprezinte, sub penelul său prindea viață. Dacă subiectul era un măr verde mușcat, simțeai în aer particule de suc încă plutind în atmosferă. Părea că și zgomotul mușcăturii răsună în cratițele atârnate pe pereți. Ba chiar îți imaginai o ușă trântită în urma fetei care mușcase cu poftă din măr, plecată cu vreo treabă în camera învecinată.

Dacă picta un ceas, îi auzeai în minte ticăitul, iar limbile păreau să tremure ușor în așteptarea clipei când vor măsura o altă secundă. Totul în imaginile lui părea viu, de aceea criticii de artă spuneau că pictura lui reprezenta cea mai vie natură moartă pictată vreodată.

După 20 de ani trecuse la flori și de atunci numai asta pictase. Nu repetase niciodată de două ori imaginea vreunui soi de floare. Decorul rămăsese același, bucătăria lui care, de când se apucase de pictură, își pierduse utilitatea pentru care fusese construită. Pictorul mânca numai la restaurant.

Florile din picturile lui aveau aceeași calitate cu a obiectelor. Păreau vii. Părea că se mișcă. Toți cei care îl cunoșteau îi spuneau „pictorul florar”.

Deși unii îi sugeraseră, nu pictase niciodată un gard viu, pentru că, zicea el, nu face flori. De fapt, îl deranjase gluma unui coleg care spusese că, cu talentul lui, ar fi în stare să realizeze un gard mort.

Nu-i răspunsese, acel pictor fiind oricum un mediocru.

Acum, deși mâna îi era la fel de sigură în execuție, nu mai simțea pofta de a picta. Avea impresia că nu mai e nimic de spus. Și ce atâtea flori? Parcă se și plictisise lumea de ele. Mai bine ar fi rămas Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

89

-

proză de Viorel Ploeșteanu

la natura moartă. În ciuda recunoașterii lui și a muncii de peste 50 de ani, vedea prea bine că nu realizase nicio capodoperă. Îi trebuia o compoziție, o temă, un subiect mare, dar ce? Nu se temea că nu l-ar fi putut executa. Avea prea mare experiență, iar oamenii, el știa prea bine, nu sunt mai complicați decât florile. În ultimele luni numai la asta se gândea. Totuși, nu putea risca să abordeze un subiect prea puțin elaborat. Trebuia să construiască foarte atent povestea, pentru că nu voia o temă deja folosită sau interpretarea vreunei legende. Și atunci a început să imagineze scenarii. Când i se părea că are un subiect, mergea cu imaginația până în cele mai intime amănunte ale personajelor. Nu era niciodată mulțumit de ceea ce găsea în trecutul lor sau în caracterul, pe care tot el li-l crea, și lăsa totul baltă. O lua de la capăt, cu răbdare și hotărâre, până când se izbea iarăși de un zid și se oprea.

Devenise un scriitor de scenarii și făcea acest lucru cu toată seriozitatea. Își alegea pe câte unul dintre cunoscuți și începea să-l studieze, să-i răscolească trecutul, să se intereseze de el la serviciu sau între alte cunoștințe, încât oamenii deveniseră suspicioși și chiar îl evitau. În timp ce lua masa la restaurant, studia ceilalți clienți și construia povești în jurul lor. Nici vecinii nu scăpaseră. În cele din urmă ajunsese să aibă câteva tipuri de caractere pe care le-ar putea folosi, însă îi lipsea povestea. Se gândise chiar să sponsorizeze un concurs de manuscrise originale printre scriitori și săși aleagă de-acolo tema. N-a mai fost nevoie. Într-o seară a văzut o tânără intrând fraudulos în curtea vecinului său. O cunoștea pe tânără. I-o prezentase cineva la restaurantul din cartier. De fapt, și ea locuia în același cartier. Își amintea că era eminentă în domeniul de cercetare în care activa. Din clipa în care a văzut-o intrând prin gardul viu în curtea vecinului său nu a mai avut somn. Toată noaptea sa gândit, apoi 7 zile a pictat ceea ce avea să fie opera vieții lui. A pictat-o și a murit, epuizat, însă cu un aer de fericire pe chip.

Chiar și în moarte, talentul lui de a face să pară că lucrurile trăiesc, persistase.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

90

Regulament Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora, pentru anul 2017

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2017 Organizator Itaca Organization Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”, „Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen – Suedia, Emanuel Pope – Anglia, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda), iar la faza finală juriul va primi sprijinul criticului Alexandru Cistelecan și al scriitorului și coordonatorului Grup Media Singur, Ștefan Doru Dăncuș.

Condiții de participare: Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o înscrie în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2017, în limba română, la orice editură din țară sau străinătate.

Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie și/sau unul de eseuri etc.

Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2017 (data poștei, pentru volumele tipărite), câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2018.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2018, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Itaca Organization Dublin și al Grupului Media Singur (volume care să nu depășească 100 de pagini la poezie și 150 de pagini la proză).

Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi Trofeul Revistei Itaca, medalii și diplome care să ateste acest fapt, precum și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, revista Singur și în alte reviste de cultură din România.

Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului și… surprize.

De asemenea, scriitorilor intrați în finala fiecărei secțiuni, li se vor publica fragmente din volume în revistele Singur și Itaca.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

91

Concurs de manuscrise Colecția Carte Călătoare - diaspora.

Demarăm un nou proiect Itaca, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în diaspora.

Este vorba despre un concurs de manuscrise (poezie, proză, eseuri, critică literară etc.), de maximum 100 de pagini format A5, care se vor trimite pe adresa itacaorganization@gmail.com Manuscrisele vor fi evaluate de către Consiliul director al Itaca Organization, iar cele câștigătoare vor fi publicate în cadrul Colecției Carte Călătoare. De ce se numește așa? Pentru că aceste volume sunt menite să circule liber între cititori. Nu se vând și, în cele din urmă, își vor găsi locul în câte o bibliotecă județeană sau altă instituție de cultură.

Fiecare volum va fi tipărit într-un număr de 50 de exemplare, fiecare exemplar fiind numerotat, pe cheltuiala Organizației Itaca, plus cele cuvenite Bibliotecii Naționale. Aceste exemplare se vor expedia către primii 50 de cititori, care, la rândul lor, în decurs de o săptămână, le vor expedia către alți cititori. În același timp, va fi notificat autorul (pe adresa personală de e-mail, care va fi tipărită în volum) în legătură cu datele următorului cititor, pentru a putea fi urmărit parcursul cărții.

La sfârșitul fiecărui volum va fi tipărit un tabel cu 50 de rubrici, unde fiecare cititor va trece email-ul, localitatea de domiciliu și numele celui căruia îi este trimisă/dată cartea. Va exista și o rubrică de impresii, de numai câteva cuvinte. Cititorul cu numărul 50 va trimite cartea la una dintre biblioteci, care va avea deja trecută adresa în josul tabelului.

Teoretic, în 50 de săptămâni cartea își va încheia periplul prin lume, urmând să-și găsească locul într-o bibliotecă publică, după ce a fost citită de 2 500 de persoane.

Cărțile vor fi publicate la Editura Singur, partener al Itaca Organization.

După încheierea unui an de la publicare, autorul este liber să republice volumul unde dorește.

Acest concurs este unul permanent, așadar se pot înscrie manuscrise pe tot parcursul anului.

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

92

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 5-8 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

93

CărČ›ile autorilor

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017

94

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Itaca Organization Dublin www.itaca.ie

Partener Grup Media Singur

Itaca Anul V / nr. 18 aprilie, mai, iunie 2017