Itaca nr 19, Anul V, iulie, august, septembrie 2017

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Redactor limba engleză: Aurelia Tudora (Irlanda) Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: Mirela Anura (Germania) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Itaca Organization Dublin

Anul V Nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

4

sumar

Editorial: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Pag. 5

Emanuel Pope (Anglia) – Prezentare autor

Pag. 7

Traduceri: Dumitru Ichim (Canada) de Cindrel Lupe (Franța)

Pag. 9

Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada) – Proză

Pag. 13

Irish poet guest: Christine Murray (Irlanda)

Pag. 15

File de jurnal: Cristache Gheorghiu (Grecia)

Pag. 19

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 22

Helene Pflisch (Germania) – Proză

Pag. 24

Traduceri: Nichita Stănescu de Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Pag. 27

Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie

Pag. 31

Carl Valin (Irlanda) – Poezie

Pag. 32

Emanuel Pope (Anglia) – Cronică

Pag. 33

Elena Malec (SUA) – Poezie

Pag. 35

English corner: Rodrig Andrișan (Anglia)

Pag. 38

File de jurnal: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Pag. 39

Adela Rachi (SUA) – Poezie

Pag. 41

Rodrig Andrișan (Anglia) – Proză

Pag. 43

Dorina Șișu (Irlanda) – Proză

Pag. 45

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 48

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 50

Laura Cătălina Dragomir (Spania) – Proză

Pag. 52

Dorina-Brândușa Landén (Suedia) - Poezie

Pag. 53

Laura Cătălina Dragomir (Spania) – Poezie

Pag. 55

Dan Șerb (Irlanda) – Poezie

Pag. 56

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 58

Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie

Pag. 60

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Poezie

Pag. 62

Regulament concurs Peregrinări – poezie și proză scurtă – ediția a X-a, 2017

Pag. 64

Regulament Distincțiile revistei Itaca - literatură – diaspora, 2017

Pag. 66

Concurs de manuscrise „Carte călătoare”, proiect 2017, diaspora

Pag. 67

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 68

Cărțile autorilor

Pag. 69

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

5

editorial

Românul strângător Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Noi, românii, avem un adevărat cult al dreptului de proprietate, al posesiei personale, definitive, irevocabile. Pe scurt: o venerăm. Se vede treaba că spectrul bunului întregului popor (care de fapt era al nimănui) continuă să bântuie ființa poporului nostru, speriindu-l din tenebrele trecutului.

Suntem în continuare o nație de individualiști notorii. Se vede aceasta și din puzderia de dialoguri răstite, cu care suntem bombardați la televizor, dialoguri prin care părerea e mai puțin importantă decât persoana care o emite. Adicătelea, până și adevărul e privit ca un lucru pe care toți vor să-l dețină și pentru care merită luptat până-n pânzele albe, la nevoie cu invective și mijloace de factură îndoielnică. Paradoxal, în ciuda liberelor dezbateri pe orice temă, individualismul continuă să fie ignorat ca subiect, rămânând insuficient dezbătut public.

Ezitarea noastră, aproape organic înrădăcinată, atunci când vine vorba să ne implicăm în inițiative de grup, să aderăm la o organizație, să susținem o cauză sau să exprimăm o opinie clară în public, e o dovadă în plus a spiritului nostru individualist. În principiu, suntem deja capitaliști convinși, cel puțin pe dinăuntru. Nu ne asumăm nici măcar răspunderi sociale minore, ca ridicatul de pe jos al unui ambalaj aruncat de altcineva. Rezistăm tentației și nu ne amestecăm nici în atât de necesarele chestiuni obștești. „Nu-i treaba mea”, parcă ne șoptește un drăcușor cuibărit în timpan, unul care s-a ars cu supa fierbinte cândva și acum suflă și-n iaurt.

Revenind la avutul propriu, e frapant cât de mulți români fac economii la sânge pentru a-și cumpăra o casă sau o locuință în proprietate personală, în timp ce germanii, de exemplu, locuiesc în proporție de aproape optzeci la sută în case închiriate, dar cheltuie aproape tot ce au pe lucruri pe care le finanțează inclusiv cu bani împrumutați de la bancă. „Ce-i al meu, e pus de-o parte”, continuă în același timp să ne zgândăre demonul nostru personal, îndemnând necontenit la făcutul de rezerve, la adunatul și colecționatul a tot ce se poate, la amenajatul caselor cât mai spațioase, pentru familii tot mai mici. În funcție de cât ne dă mâna, cumpărăm mașini scumpe, plătim bani grei pe concedii la mari distanțe, ne trimitem copiii la universități renumite, le finanțăm studii costisitoare etc. Pentru orice eventualitate, punem și deoparte, să avem un plan B. De unde atâta? Cine să facă față presiunii tot mai mari?

Trendul în occident e acum opus, se merge pe „downsizing”. E la modă din nou modestia, cea odinioară răspândită la românii adeseori dezavantajați pe la interviurile de angajare, pentru că nu știau să se laude singuri. Păi să nu te enervezi? Ăștia fac tot după noi, iar noi... hm, noi tot după ei!

Acum ne antrenăm exact în direcția opusă, condamnați parcă să fim mereu în contratimp, avizi să cumpărăm mai multe unități deodată din fiecare bun, pentru cazul în care poate nu se mai dă. E o trăsătură moștenită din tată-n fiu, adunatul acesta. Numai bun de exploatat de comercianții postpenurie, care ne vând tot felul de lucruri la grămadă.

Atenție la formularea se dă! Concepem ceea ce se dă ca pe un bun oferit. Occidentalii însă nu așteaptă să le pice sau să le răsară ceva în cale, ei pur și simplu își iau, sau, mă rog, își cumpără, respectiv comandă. Pentru că, bineînțeles, consideră că oricum merită. Noi, în schimb, considerăm că fiecare drept trebuie mai întâi să ni-l câștigăm. Indiferent dacă e vorba despre o mașină cu chițibușuri personalizate sau de un simplu tort de ciocolată, a pretinde, a impune sau comanda rămâne în viziunea noastră apanajul altor popoare, mai cu tupeu. Chiar dacă românul se bate din ce în ce mai Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

6

editorial des cu pumnul în piept, pretinzând că are de toate și e perfect aliniat cu Europa, în mentalul colectiv continuă să-i considere pe alții ca fiind mai în față la toate.

Noi facem rezerve. Trăim așadar după un model mai... rezervat. Să comandăm nu prea suntem obișnuiți; e ca un fel de a da ordine, ori noi am fost obișnuiți mai ales să le executăm. Fabulos cuvânt rezervare, cu multe conotații aplicabile și la scară mai largă! Suntem oare din cauza asta un popor rezervat și la luatul de atitudine?

Pentru exemplificare, fac o paranteză și evoc un ardelean taciturn, dintr-un autobuz de oraș, în care eu mă străduiam cândva să aflu unde trebuie să cobor să fiu cât mai aproape de gară. Omul a așteptat până când am ajuns la el cu întrebatul, motivând că, deși mi-ar fi putut răspunde de la început, nu s-a băgat în discuție fiindcă nu m-am adresat lui, personal. Închid paranteza.

Concluzia: românii nu se prea bagă pe unde cred ei că nu le fierbe oala.

Rup abrupt aici firul și revin la nevoia de a face rânduială în toate aceste lucruri pe care le adunăm și înghesuim în casa, în mintea și în sufletul nostru. Har Domnului, mai avem și gornistul de serviciu din timpane, care ne șoptește leneș: „lasă!” Ce să-l mai criticăm atâta pe drăguțul de lasă! Îmi amintesc cum ne zicea bunica, atunci când încercam să ne fofilăm pe lângă vreo treabă din gospodărie: “Drăguțul de lasă! Va zice acuma: „no ăsta-i de-al mieu!” Și ce dacă? Lui îi datorăm mai multe decât am crede. Șansa noastră de a rămâne relaxați în mijlocul goanei din ce în ce mai accelerate după perfecțiune depinde de el. Firește că nu e bine să ascultăm de el atunci când ne reține de la o treabă stringentă, dar atunci când ne-ndeamnă să NU acumulăm doar de dragul de-a avea, poate că e mai bine să ne frânăm, și să ne amintim de pilda pe care tot bunica ne-a povestit-o, cea a calului leneș la jug, care „nu dă un ho pe o sută de hi.”

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

7

prezentare autor

Dăncuș, noua sa carte și un poem: „Ultimii” Emanuel Pope (Anglia)

Mai întâi am vrut să scriu despre această minunată carte: și asta nu pentru că mă bucur de prietenia autorului, prietenie pe care, citind jurnalul, am aflat că nici nu o meritam, ci numai pentru faptul că în lumea scriitoricească românească un jurnal curajos e ceva rar. Și când mă refer la curaj, gândesc numai forma asumată și cea mai dură a acestuia: curajul omului față de el însuși... Și pe cei ce-și mormăie, citind acum în bărbi de intelectuali, îi invit frumos să facă bine și să-nceapă lectura acestei cărții de la pagina 34, pentru că eu abia cu această carte am aflat cum a trăit fratele meu, omul Dăncuș, și îmi este rușine.

Dăncuș și marea Este greu să vii și să scrii la câteva săptămâni după lectură despre noua carte a lui Dăncuș.

El le scrie cu sânge și eu să vreau să le comentez în cuvânt mult mai fericită ar fi tăcerea, cum e cea pe care o practică el acum cu demnitate în pauza a două cuburi de gheață devenite aisberguri.

“Umblând pe-aici” e mersul unui om demn printr-o rană, a “unui trăznit de un accident vascular, o anemie severă, o hemoragie internă, un alt accident vascular ‘tranzitoriu’ și-o insuficiență renală” vorba lui: „ce listă imperfectă” pentru cel care știe că „mere și așa” chiar dacă nu-i este deloc ușor și „cuvintele-i vin în valuri” îl ademenesc, îl atrag până la noi… prietenii, cititorii.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

8

prezentare autor de Emanuel Pope ...și de aici nu a fost chip să pot merge mai departe, m-am cutremurat, ceva devenise imperios în mine, striga și trebuia spus. Așa s-a continuat pe hârtie ce veți citi mai jos: Ultimii lui Dăncuș, fratele meu Omul În mijlocul unui popor obedient de rațe (prietenii știu de ce) toți cei apropiați mie nu au mai putut alege decât variantă cea mai profitabilă “economiei lor de țară”: propria disoluție, și chatul virtual pentru o vreme, încât izolarea și plictisul din casă s-au dovedit repede doar o problemă de timp. .

Pentru că într-o mare de lăcuste și termite este greu să înoți, e greu să-ți ții hambarele-nchise, și atât cărțile serioase cât și autorii lor curajoși încep iute să dea semne de oboseală, darămite omenia.

Cât despre grâul din povești cât cocoșul el a început din nou să crească, sincer, din ce în ce mai mult și azi ne face rău pe față, ne taie, mai mult ca oricând. iar lehamitea zilei ni se preschimbă-n vomă imediat ce o gândim darămite s-o mai și rostim.

Iar pentru toți ceilalți mojici, toți dintre cei cu obrazul subțire ca talpa ceasul sinuciderii colective, deși n-a sosit, a-nceput să ticăie în capul pescăriei.

Lucrurile mari au stat mereu în calea vitezei. de aceea și graiul dulce susură mult mai ușor din cavitățile mici și cum numai pietrele de râu o știu bine

cele mici călătoresc ușor purtate de ape, iar cele mari sunt și rămân …urâte de toți.

Nu! nu viața se joacă aici nici în horă și nici în cor tot ce se aude la știri e acum numai dansul bandiților în noapte plecați spre jaf și cumetrii.

Da, da... încă se mai poate zâmbi în doi pentru o vreme prin parcuri dar și asta e o rușine de-acum.

De aceea spun: noi nu am trecut pe aici și nu am trăit! cu noi sunt numai rame și rămășite prin expoziții cu poze din cărți si cu poeme desenate-n tricolor prin caiete, pentru că tălpile noastre care puteau strivi și uriașii din povești n-au îndrăznit să calce, n-au stârnit praful drumurilor de frica de-a nu strivi un popor de termite.

Nimeni dintre noi, ca să nu provocăm mânie, nu a atins nici stomacul plin al parveniților, nici paloarea fraților mai puțin norocoși și nici iasca pământului sub Soarele Dogoritor de Roșu.

Suntem ultimii dinozauri și murim. proști și cinstiți, demni sau hilari pentru unii tâmpiți, dar fără ca vreunul dintre noi să fi cunoscut cu adevărat focul!

Cine a văzut, a cunoscut și va spune altfel, pe prispa acestuia să se adune toată durerea noastră și înstrăinarea acestui popor.

Pentru că noi nu am trăit în ultimul vostru sfert de veac!

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

9

traduceri

Dumitru Ichim (Canada) în traducerea lui Cindrel Lupe (Franța)

Ah, spinii...

Ah, les epines...

''Cine știe, poate oi fi îndrăgostit?!'', s-a-ntrebat trandafirul de munte, înrourat de timp ne-nceput.

“Qui sait, serais-je peut-être amoureux?!” se demanda le rosier de montagnes, embrumé par un temps sans adieux.

Apăruseră spinii, Neplăcuți pe obraz precum coșii.

Frunze de cântec ascuns acum navigau geografiilor roșii spre steaua polarului sărut.

Il se remplissait d'épines, Comme des boutons sur la joue, moches.

Feuilles de chanson occultée en rouges géographies naviguant vers l'étoile polaire embrassée.

''Poate oi fi îndrăgostit.

Altfel ce caută spinii pândind, șușotind, șușotind și pândind?

Nu-i auzi? Vorba lor de-al paingului fir: ''Iată,buzele lui cum prin somn rostesc nepermisul din numele Lui, tot mai mult spre forma rotundă din lacrima luminii.''

“Serais-je peut-être amoureux, Sinon que font ces épines en guettant, chuchotant chuchotant et guettant?

Tu les entends? Il disent de l'arachnéen fil: “Vois, ses lèvres qui sommeillent disent le proscrit de Son hère, encore plus près du rond parfait de cette larme de lumière.”

Ah, spinii...

Ce greu e să fii trandafir!

Ah, les épines...

Qu'il est dur d’être un rosier!

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

10

traduceri de Cindrel Lupe De consolatione phylosophiae De consolatione phylosophiae Când omu-mbătrânește, să se afle-n treabă, încurcă lumea prin filosofie.

Din tomul greu de pielea caprei pe tineri îi întreabă: ''Cum ochiul ar putea vederea să și-o vadă?''

Nu buze, brațe, sărutări, sau rodul vorbei tâlcul dând s-ascundă, ci te ogoaie, de la un ''cum'' ce se resoarbe-n ''oare'', că totul ar fi undă, părere, sau vibrare, un fel de sunet ce se-mbracă-n fum, deci ''dubito'', spre ''ergo sum'', și cvadratura cercului în toate. *** Venind prin spate, mi-acoperi ochii să ghicesc: ''Zi, cine sunt vibrare, undă, sau părutul învăluit în curcubeu de fum?''

Cum aș putea să n-o iubesc?

Că de la ea am învățat că ''sum'' și ''amo'' cuibul nu-și despart, iar drept răscumpărare din Descartes aprinse într-o seară din lumina ce la-nceput de lumi purtând același nume cu sărutul.

Lorsque l'homme vieillit, pour se donner une contenance, embrouille les gens en philosophie, D'un grimoire lourd en peau de chèvre sort des questions aux jeunes: «Comment l’œil pourrait voir son regard?»

Pas des lèvres, bras, baisers ou le fruit de la parole dérobant le sens, mais apaise-toi d'un «comment» qui se fond en «vraiment», car le tout serait des ondes, croyance ou frisson, sorte de son qui se revêt de fumée, alors «dubito» vers «ergo sum», et la quadrature du cercle en tout cela. *** Arrives par derrière, me couvrant les yeux que je te devine: «Dis, qui suis-je frisson, onde, ou illusion enroulée en l'arc-en-ciel de fumée?»

Comment pourrais-je ne pas l'aimer?

Car elle m'apprit que «sum» et «amo» partagent un même nid, et en achat depuis Descartes alluma un soir un brin de lumière du début des mondes portant un nom pareil au baiser.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

11

traduceri de Cindrel Lupe Ca soarele, numai iarba răsare

Comme le soleil, l'herbe s'eleve

Înainte să bea cerbul din ochiul apei lumina mi-ai cerut ca inel prima undă făcută de stea. ''La ce folos, te-a-ntrebat iarba spre mine venind, primul din urmă sărut?''

Avant que le cerf boive du creux de l'eau la lumière tu m'as demandé comme alliance, d'une étoile, l'onde première.

«A quoi bon, demanda l'herbe arrivant vers moi le premier des derniers baisers?»

Lasă-mi fântâna fermecată, păzită de fluier de os, să o apună doar cerbii.

Laisse-moi la fontaine enchantée, gardée par la flûte en os, rien que les cerfs sachent l'assombrir.

Te-am iubit cum niciodată cuvânt omenesc nu ar fi fost în stare să se întreacă în cântec cu rădăcinile ierbii.

Je t'ai aimée comme jamais parole humaine n'aurait su affronter en chant les racines de l'herbe

Nu te mira că mi-am închis porțile și am sculptat lângă zăvoare șarpe și crin.

Până aici vor veni drumurile tale strigându-mă cu iarba fiarelor, dar brațele însetate de lujerul trupului tău îmi vor fi legate până la sânge cu funie și sălcii.

N-am să pot să-ți mai dărui jumătatea de cheie să vii la izvoarele mele să-ți logodești urmele Ne t’étonne pas quand je ferme les portails et sculpte près des verrous serpent et lys.

Tes routes aboutiront ici en m'écriant par l'herbe miraculeuse mais les bras assoiffés par la tige de ton corps me seront liés jusqu'au sang par des cordes et saules.

Je ne pourrai plus t'offrir la moitié de la clé que tu viennes à mes sources fiancer tes traces

Răscruce cu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porții numai ploile vor culege crinii, iar șerpii vor coborî de pe lemn cu trup de măcieș. ...și vom căuta drumurile și pietrele ne vor ieși în cale.

Ne-om căuta stăruitor și străini vom ridica din umeri.

Croisement avec l'étoile du sabot de cerf.

Dans le chêne du portail les pluies seulement cueilleront les lys et les serpents descendront du bois au corps d'églantier. …et nous chercherons nos chemins et les pierres viendront nous rencontrer.

Nous chercherons l'un l'autre ardûment et lointains nous hausserons nos épaules.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

12

traduceri de Cindrel Lupe Întoarcerea lui Prometeu Le retour de Prométhée Iubita n-a fost prea impresionată, că-n loc de colan și colier, i-a adus în palmă un tăciune din cer.

Seara, în pragul ușii, Prometeu își invita trecătorii la nunta de foc al aurului greu, dar nimeni nu se oprea, nici măcar înțeleptul din poloboc.

Numai geambașul de marfă literară, oprindu-se lângă lacrima lui l-a înțeles întrebând: ”Văd că ai foc, n-ai cumva și-o țigară?”

La chérie ne fut pas trop éblouie quand en place d'un sautoir ou chaîne élégante, il mit dans sa main une braise ardente.

Le soir, sur le seuil, Prométhée invitait les passants aux noces de feu de l'or des idées, mais personne ne s'arrêtait, même pas le sage la jarre habitant.

Seul le brocanteur de livres interlopes, arrêté à une larme près le comprit et s'enquit : «T'as du feu brûlant, t'aurais pas une clope?» *

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

13

proză

În Sfântul Grai Românesc Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada)

Imediat după terminarea facultăţii, am făcut o vizită la ţară, într-un sat din Oltenia, în care fiecare copac are o poveste, fiecare văcuță are un nume și toți sătenii îi știu pe toți ceilalți. Faţă de satul ardelenesc, ordonat, curat, în care totul era făcut cu socoteală, în bătătura oltenească părea că totul este vraişte. Viaţa se desfăşura ba din deal, ba din vale, câinele muşca purceaua, iar purceaua schilodea puii, toţi şi toate erau în devălmăşie, iar mie îmi părea că nimic n-are cap sau coadă… Puii erau chemaţi la mâncare: Pui, pui, pui, mânca-v-ar moartea! Iar moartea nu era niciodată prea departe.

Ori venea dihorul, ori vulpea, ori scroafa, ori vecinii, pe puii ăia se bătea o lume întreagă. Cred că nimănui de-acolo nu-i trecuse prin gând să zică: Mânca-v-ar viaţa! sau şi mai bine: Mânca-v-ar Raiul!

Puteai să prevezi cu certitudine care vor fi poveştile când te duceai în satul cu pricina. Ori a murit vecina, ori a murit scroafa, ori puii s-au îmbolnăvit, mânca-i-ar moartea. Și cu toate acestea, lumea de acolo părea mereu mirată, veştile ne erau prezentate ca pe ceva mereu nou, surprinzător. Mai auzeam de câte unii care au căzut betegi, de-aveau gâtul moale, sau capul moale, sau au dat în alte alea, şi explicaţia era ori că i-a descântat cineva, ori era vreo vrajă la mijloc. Fantasticul făcea parte din viaţa zilnică acolo.

Un lucru pe care-l credeam uitat, dar mi-a fost readus în memorie, e drumul cu autobuzul de la Craiova la satul cu pricina. Ţăranii plecau de la oraş cu corfele pline, doar veneau la oraş după ale gurii, căutau de la pâine la zahăr şi ulei şi alte de-astea. Erau femei încovoiate de greutate, unele cu cobiliţe, altele aveau mâinile pline şi de multe ori mai cărau şi pe cap câte ceva. Odată urcate în autobuz, femeile se ţineau cum puteau de cofele pline, nici nu se gândeau să se mai ţină cu o mână de altceva. Din fericire, chiar dacă le scutura bine autobuzul, ele tot n-ar fi avut unde să cadă, doar nu era loc să arunci un ac. Îmi aduc aminte că, după ce autobuzul era încărcat ochi, şoferul se dădea jos de la volan şi mai ruga un bărbat să îl ajute să închidă uşa. Amândoi îşi uneau forţele, puneau fiecare câte un umăr în uşă.

Cei de pe scări, împinşi, îi înghesuiau pe ăilalţi până când burţile le erau presate de cei din jur, iar masa aia de oameni devenea un tot amorf. De afară vedeai câte un obraz deformat, strivit de câte o fereastră. Vedeai lumea stând în poziţii chinuite, năduşind de căldură. Cum uşa îi presa tot mai tare, unii vociferau, alţii râdeau prosteşte, bucurându-se poate că au făcut un pas înainte pe scară, până când, în fine, uşa se închidea ferm în urma lor.

Cum spuneam, nimeni n-avea cum să cadă, autobuzul putea pleca de-acum, uşa era închisă, dar stai, că pe fereastra uşii abia închise, încep să urce alţii, sărind în capul bieţilor oameni din autobuz ce de-abia mai răsuflau de înghesuiţi ce erau. Cu toate acestea, o femeie de lângă mine ţinea o cofă cât toate zilele pe burtă, fără să se gândească că dacă ar pune-o la bagaje s-ar mai face loc în jurul ei. Șoferul se urcă şi el la volan și speram că, în sfârşit, vom fi gata de plecare. Dar stai, că şoferul începe să peroreze, să dea lumea dracului şi, în dulcea limbă română, să se adreseze de această dată sexului frumos: Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

14

proză de Milena (Munteanu) Lițoiu - Bă, fomeilor, zice, voi nu vedeti, fă, că sunteţi şi proaste şi urâte?

Eu am înmărmurit, dar nimeni altcineva nu s-a sinchisit. Părea să fie normal. Acestea fiind spuse, am fost, în sfârşit, gata de ducă.

Relaţia mea cu Oltenia a fost una complicată, dar ştiu că de atunci mi-am mai înmuiat judecăţile.

Am avut nevoie de perspectivă în spaţiu şi timp, să ajung să înţeleg farmecul acelor locuri, ba chiar să le descopăr sufletul. *** Scrisesem textul de mai sus cu ceva timp în urmă. Când am încercat să traduc această mică lucrare în engleză, cititorii anglofoni au fost entuziasmați de traducerea mea. Au făcut referiri la muzicalitatea textului, deși e altă muzicalitate decât cea din limba română. Au amintit și alte calități ale traducerii.

Totuși mie nu îmi suna la fel. Mă întrebam de ce. În încercarea mea de a imprima spiritul locului și al limbii, sper că cel puțin am reușit să exprim precis și concis ceea ce doream. Engleza e o limbă ce are alt ritm și impune o anumită concizie.

Uneori sugerează chiar o stare de spirit, sau “mood”. În engleză ai altă libertate de mișcare, fiindcă limba este structurată și gândită diferit. Totuși, constat că la ei înjurătura nu are aceeași forță. Nu dă la fel din coadă, nu este atât de nimicitoare, dar nici nu are aceeași dulceață. În cele mai multe limbi ea ofensează și gata.

Limba română pare însă că are o varietate nelimitată de sudălmi ce pot conține urme fine sau tușe groase de bășcălie și chiar de umor, atunci când nu sunt strict grosolane. Indiferent că este exprimată cu năduf sau cu haz, înjurătura pare să fie o artă în sine. În experiența mea de traducător, realizez că limba noastră este extrem de nuanțată într-o arie largă de trăiri, dar mai ales la capetele spectrului exprimării umane.

Pe de o parte, limba română pare să exceleze în exprimarea supărărilor de tot felul, de la simpla melancolie la tristețile adânci, exprimate fie ca suspine, fie cu accente acute de disperare, sau cu răzvrătiri de limbaj ce pot fi deosebit de colorate și expresive.

La celălalt capăt al spectrului, limba română este extraordinar de versatilă în exprimarea alintului, răsfățului, sau al altor emoții de o infinită tandrețe. În exprimarea inefabilului. Chiar și în prozaic, vaca nu e vacă, ci văcuță. Ciorba e ciorbiță. Mămăliga e mămăliguță. Însăși țara este răsfățată ca “țărișoara mea”, și nu vorbesc aici doar despre diminutive. Chiar și numele munților sună uneori ca un alint. Cuvinte ca “omenie” sau “dor” sunt intraductibile sau găsesc greu echivalențe în alte limbi.

Vorbim aici despre o sensibilitate nuanțată, rafinată și doinită pe strunele sufletului.

Am rămas astfel surprinsă să constat ce greu se exprimă în alte limbi mentalul și trăirea românească. Cred că explicația nu stă doar în faptul că e totdeauna mai greu să exprimi ce simți întro limbă străină, că nu poți avea aceeași precizie, nuanță și impact. Cred că acest lucru se explică mai degrabă prin calitățile intrinsece ale limbii române de a exprima lumini, umbre și contraste, precum și un specific care nu poate fi capturat ușor în alte limbi. Realizez că Sfântul Grai Românesc, cu asperitățile dar și cu deliciile sale, reprezintă pentru mine revenirea ACASĂ.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

15

Irish poet guest

Christine Murray (Irlanda)

Christine Murray is a poet and web developer. Her individual, series and small group poems have been published in The Southword Literary Journal, Crannóg Magazine, Skylight 47, Bone Orchard Poetry, The Burning Bush II, Poetry Bus Magazine, Post II (Mater Dei Institute) (Ireland). A New Ulster Magazine and The Honest Ulsterman (Northern Ireland). York Literary Review (U.K). Caper Literary Journal, Compose Journal and Ditch Poetry (US). Her translated work appears in Levure Littéraire Magazine (Germany & International), Recours au Poème Magazine (France), Şiirden Magazine (“Of Art”, Turkey), Revista Itaca (Ireland). American women’s magazines When Women Waken Journal and WomenArts Quarterly Journal (US) have published small series and single poems from her published collections.

Let us go into the small quiet poem, it awaits our blue hand.

Yet we cannot trespass on its silhouette too soon. It looms against the blind, tree sigil.

An indecipherable tongue, it awaits our blue hand, our dewy trepidation. word machine in a bird tongue, Leaf tongue. A thorn, hook, a nail for a frayed jumper.

It awaits our blue hand, eschewing our monolingualism.

Dusk gathers the hour in, the blue hour, blind obscures her speech-,it's shaping. Small poem, It awaits our blue hand. cold the rose, cold the snow Cold the rose, cold the snow.

Frail the rose white lit, Orange hipped, plays gray.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

16

Irish poet guest – Christine Murray A mottled mountain, white as a whale’s back black Snowwhite tubes swing green in the evergreen, what sorcery to inveigle snow blossom back, for keeping winter’s dark at bay.

It moves brown, gray, ultramarine beneath black.

Green slashes drown in the black the white.

White the rose cold the stone.

Babel glove / unglove(d) button / hook hand touches iron / something like stone is met, unaccountable.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

17

Irish poet guest – Christine Murray

Irish poet guest – Christine Murray

Traducere în limba română de Elena Daniela Radu

Christine Murray este poetă și creatoare de site-uri web. Edițiile sale personale de poezie, grupate în volume mari sau mici de poezie, au fost publicate în The Southword Literary Journal, Crannóg Magazine, Skylight 47, Bone Orchard Poetry, The Burning Bush II, Poetry Bus Magazine, Post II (Mater Dei Institute) (Irlanda); A New Ulster Magazine and The Honest Ulsterman (Irlanda de Nord); York Literary Review (U.K.); Caper Literary Journal, Compose Journal and Ditch Poetry (SUA).

Lucrările sale apar traduse în Levure Littéraire Magazine (Germany & International), Recours au Poème Magazine (Franța), Şiirden Magazine (“Of Art”, Turcia), Revista Itaca (Irlanda). Revistele americane adresate femeilor, When Women Waken Journal și WomenArts Quarterly Journal (SUA), i-au publicat volume scurte de poezie și poezii individuale din colecțiile care i-au fost tipărite.

Haideți să intrăm în poemul scurt și tăcut, așteaptă mâna noastră albastră.

Cu toate acestea, nu putem păși fără voie, peste silueta lui prea curând. Se întrezărește pe conturul efigiei copacului dincolo de storuri.

Limbajul de nedescifrat, așteaptă mâna noastră albastră, frământarea noastră tânără.

O mașinărie de cuvinte în limba unei păsări, Limbajul unei frunze. Un ghimpe, un cârlig, un cui pentru un pulover zdrențuit.

Așteaptă mâna noastră albastră, ocolind monolingvismul nostru.

Amurgul adună orele, ora albastră, storurile îi umbresc vorbele – prinde contur. Micul poem, Așteaptă mâna noastră albastră.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

18

Irish poet guest – Christine Murray încremenește trandafirul, încremenește zăpada Încremenește trandafirul, încremenește zăpada.

Sfărâmă trandafirul cât mai este încă aprins, în ape portocalii, când se unduiește cenușiu.

Un munte marmoreic, alb ca spinarea unei balene, negru Tulpini tubulare albe ca zăpada se leagănă verzi în desișurile veșnic verzi, ce magie ademenește mugurii de zăpadă să se întoarcă, pentru a îndepărta iarna întunecată.

Se preschimbă din maro, în cenușiu, ultramarin, până dincolo de negru.

Verdele biciuiește, înăbușă în negru albul. Înălbește trandafirul încremenește piatra.

Babel cu mănușă/fără (de) mănușă toartă/zăvor mâna atinge fierul/ dă peste ceva care pare a fi o piatră de nedeslușit.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

19

file de jurnal: Cristache Gheorghiu

În concediu Cristache Gheorghiu (Grecia)

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat ruşii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu şi ne planificaserăm o excursie cu pluta pe Bistriţa, din nord şi până în lacul de acumulare de la Bicaz.

Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiţii. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de Ploieşti, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcţia principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuşi spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depăşit vreo maşină sau să fim depăşiţi; şoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulaţie însă, şirul turiştilor ce alergau în Sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalităţile oamenilor pot fi foarte diferite.

La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Noi am renunţat la excursia cu pluta pe Bistriţa, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm maşina în siguranţă, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpăraserăm. Pentru început, am ales să vizităm Voroneţul. Când am ajuns, un mic grup de turişti străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceauşescu la un aparat de radio, aşezat pe rămăşiţele zidului de împrejmuire. În liniştea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceauşescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci şi istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluţia culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecinţe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borşa. Ne-am zis că, dacă ruşii vor intra în România, o vor face pe şosea, şi nu prin munţi. Borşa era între şosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiţi la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăţi are, dar răspunsul era acelaşi: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau „la câmp” (deşi era munte), să-şi lucreze ogorul, iar casa şi copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă şapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălaşă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ştergea nasul şi, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informaţiei era în acest caz o informaţie: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borşa am plecat să vizităm Munţii Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, aşa cum se filează cărţile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacţia unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am aşezat totuşi, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de maşină, i-a fost frică rău că vin ungurii peste el. S-a liniştit când, apropiindu-se pe furiş, a văzut maşina cu număr de Prahova (PH). În inima munţilor, unde am stat câteva zile, deşi ştiau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei.

Din Apuseni am plecat la Timişoara, oraşul primilor ani de studenţie ai Margaretei, soţia mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea oraşului. Aici am aflat tot ce aş fi putut afla; în Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

20

file de jurnal: Cristache Gheorghiu vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deşi erau îmbrăcaţi civil. În Timişoara am aflat o glumă.

Cică şefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjaţi de presă şi alţi politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază şi ajung pe o insulă nepopulată. Lihniţi de foame, dau peste o capră. Rezistă tentaţiei de a o mânca şi decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac şi un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp au mers cu capra englezul, neamţul, francezul şi americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra şi a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

Măi, omule, n-ai plecat tu azi dimineaţă cu capra la păscut?

Da. Am plecat, conform planificării. Aşa scrie în tabel.

Perfect. Şi unde-i capra?

Care capră?

S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?

Da, ne-am adunat.

Vaporul a naufragiat şi noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.

Din nefericire, aşa este.

Am avut noroc să găsim o capră şi am hotărât cu toţii să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede şi oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, aşa că am decis s-o păstrăm pentru laptele pe care ni-l poate furniza în fiecare zi.

Aşa este. Şi am făcut acest tabel. Aţi relatat foarte bine toată întâmplarea.

Bun! Am mers eu cu ea, au mers şi ceilalţi, astăzi a fost rândul tău.

Da. Corect. Şi n-am plecat?

Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?

Care capră? Şi uite aşa au decurs tratativele în privinţa problemei Cehoslovaciei.

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomaţia rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timişoara spre seară, cu destinaţia Marea Neagră, fără să trecem prin Ploieşti. Am făcut doar o pauză scurtă în Bucureşti, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită şi suportând rulajul maşinii noastre, un FIAT 850, scurt şi sensibil la denivelările şoselei, eram complet ameţit. M-am dat jos din maşină şi, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul axei şi nu ştiam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soţie şi doi copii: un băiat de 10-12 ani şi o fetiţă de doar trei, cel mult patru. Cu pernuţe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping şi pe malul mării, intrând chiar în apă câţiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens şi barcă pneumatică, cu catarg şi motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în maşină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experienţă turistică. Pe fetiţă au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile şi i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat şi bine organizat, aşa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceauşescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate şi pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu maşina şi în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie şi erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile şi numai legume şi zarzavaturi proaspete din piaţă. Cei aduşi de agenţiile de turism erau cazaţi la hoteluri şi aveau altă clasă, mult inferioară.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

21

file de jurnal: Cristache Gheorghiu Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă şi avea, bineînţeles, o problemă. Maşina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncţionării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanţa la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – şi mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniştit. Farurile se aprind semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul porneşte.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca maşina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum ştiu ce are şi cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranţa lui. M-a asigurat că el nu depăşeşte 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Până atunci însă, am strâns o mulţime de întâmplări comune.

Domnul în cauză a fost profesor universitar, căsătorit şi divorţat de două ori. De când este la pensie, îşi petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinereţe, la care n-a renunţat. De barcă am profitat şi noi. După ce i-am adus şi montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mişcă fără motor şi fără hurducăturile maşinii pe şoselele româneşti din 1968. Cel care conducea barca era un constănţean, care, bineînţeles, o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici serviciu, inclusiv montarea şi demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta şi stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soţii, recăsătorite şi rămase văduve. Al doilea soţ al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe ţări, fapt ce ţinea cu tot dinadinsul să-l pună în evidenţă. Nu a rostit nici o frază în aceeaşi limbă. Amesteca tot timpul cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză şi germană cu o uşurinţă de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spaţiul dintre corturi, jucau cărţi pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia şi acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obişnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu ştiu cât de naiv putea fi sau doar o făcea pe naivul, deşi nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franţa, aşa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcţia în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat peşte proaspăt. Profesorul se lăudase că are relaţii la personalul bucătăriei restaurantului din camping şi i-am dat peştele să-l prăjească şi să luăm masa împreună. Aşteptăm o jumătate de oră, o oră, peştele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit.

Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncaserăm nimic de dimineaţă. Într-un târziu, apare degajat şi bine dispus. La întrebarea noastră despre peşte, ne asigură că a aranjat să-l ţină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deşi îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu peşte şi vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinşi îşi schimbă comportamentul atunci când condiţiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunţând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viaţă ce îi caracterizează şi la care nu vor renunţa. Ei bine, unii renunţă. Între timp, eu am contactat o gripă, aşa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului.

Bineînţeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la uşă.

Văzuse maşina. Când o trezesc şi îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată ţara, întrebarea era firească.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

22

poezie

Dan David (SUA)

Absent Timpul din zilele în care nu fac nimic Îl scad din timpul vieții; Îl adaug la timpul morții.

Cerul își plimbă stelele peste mine, Și viața scade, Fantomă gata să dispară; Și moartea nu mă întreabă, Nu mă bagă în seamă. Și tace, și trece, și vine mai repede.

Mă privește ca pe o piatră Din prima dimineață Înnămolită în albia timpului care curge lent. În care soarele nu va mai răsări pentru mine, Contabil al eternității, Secundele îmi vor rămâne datoare; Nu voi încerca să măsluiesc registrele. Și datoria niciodată Voi zâmbi a pagubă, absent.

Nu mi-o vor mai întoarce.

Timpul din zilele în care nu fac nimic Contabil al eternității, Îl scad din timpul vieții, Nu voi încerca să măsluiesc registrele. Îl adaug la timpul morții.

Voi zâmbi a pagubă, absent.

Adio, Jerry’s L QUO (Protest decent) Din ciclul „Scrisori din California” În orașul mângâiat de oceanul domol, Din umbră, de după colțul hardughiei lui Jerry, Condamnată să moară, Pândesc ochi dușmănoși: Farurile buldozerelor cu motoarele stinse; Batalioane de hiene cu sânge de petrol.

Așteaptă să intre, să dărâme, să sape.

Dar, fraților, L QUO este raiul meu!

Sâmbăta ori duminica, ros de plictiseală, Fără niciun client până târziu după amiază, Intru și cer o înghețată la con; Nu rog, doar cer. „50 la sută lichior!”, menționez cu emfază.

Jerry răspunde prompt, ca ordonanța domnului maior: Yes, sir!

Protestez!

Nu vreau să dispară Jerry’s LIQUOR STORE.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

23

poezie de Dan David Apus Ți-am mai făcut o vizită, prieten bun.

Mi-ai lipsit în ultima vreme.

Aseară, când am îngropat încă un an fără tine, După primul pahar de vodcă „adevărată”, Mi te-ai întors în memorie, călugăr al iernii, Și îmi răsunau în ureche vorbele tale, Versuri vesele-triste, dulci și amare, Despre o țigancă de atât de demult...

Vocea ta ca un clopot era și mai adâncă; O auzeam ridicându-se de sub stratul de iarbă Sub care dormi, fără să-ți mai pese de noi, Fără să-ți mai pese de zvârcolirile lumii nebune, Din care te-ai retras, înțelept, În palatele Cerului tău.

Florile noastre n-o să dureze prea mult La porțile amintirilor tale; Le vor paște căprioarele la noapte.

Noi vom fi mai liniștiți cu un an, Mai aproape de tine, Purtați de apele timpului, tulburi, Venind de demult, venind de departe...

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

24

proză

Și a fost sărbătoare Helene Pflitsch (Germania)

Sâmbătă, 8 iulie 2017.

O zi călduroasă de iulie, care ar fi putut însemna, așa ca oricare alta, doar o zi din calendar ce se adună la cele trăite, dar pe care nu ți-o mai poți aminti. Doar că... Cu ceva timp înainte, pe Facebook mi-a atras atenția un anunț. Undeva, într-o localitate germană, de care încă nu auzisem, urma să aibă loc sărbătoarea iei românești și să concerteze doi folkiști români, Vali Moldovan și Vasile Mardare, susținuți îndeaproape de poetul Andrei Maftei și... mi s-a făcut așa un dor! În dimineața cu pricina, mi-am îmbrăcat ia românească. În fața oglinzii m-am trezit întrebândumă dacă nu cumva, inventând o sărbătoare pentru ia românească, nu am transformat-o în ceva pur comercial, sfâșiindu-i sacralitatea. Mi-am alungat gândul în speranța că întâlnirea la care voi participa va avea cu adevărat iz de sărbătoare.

Am pornit la drum - avem de străbătut peste 150 Km – cu destul de multă emoție, mai întâi pentru că îmi erau evocate vremurile în care eram nelipsită de la concertele de muzică folk și îmi doream ca acela spre care mă îndreptam să îmi producă aceeași stare, dar și pentru că, în sfârșit, urma să o strâng în brațe cu adevărat pe Felicia Feldiorean, o poetă descoperită de mine cu foarte mulți ani în urmă, a cărei poezie îmi unge sufletul, dar pe care, deși de o vreme nu ne despart prea mulți kilometri, nu avusesem prilejul să o întâlnesc. În drum mi-am amintit că este ziua ei de naștere, așa că am oprit la o florărie. Vânzătoarea mi-a ieșit în întâmpinare și am simțit-o examinându-mă din cap până în picioare, ca și cum pentru asta intrasem în florăria ei. „E sărbătoare azi”, o aud zicându-mi și îi văd un zâmbet de admirație. Îi răspund la rândul meu printr-unul mândru. Ia mea își făcuse cu prisosință datoria, și-a întins vraja chiar și peste o florăreasă germană.

Prüm, un orășel de la poalele crestei Schneifel, între Ardeni și Eifel, străbătut de râul al cărui nume îl poartă, ne-a primit la rândul lui gătit de sărbătoare. Asta pentru că, de la sfârșitul lunii iunie și până la cel al lui august, aici se sărbătorește în fiecare an, vara. Sărbătoarea în sine începe în ultima duminică din iunie în fața primăriei, cu o piață și muzicanți stradali, între care are loc o competiție și se continuă în celelalte săptămâni, cu tot felul de spectacole muzicale, de dans, de modă și concursuri, nelipsit cel de muls, sau ridicarea halbelor de bere. Fost reședință de județ, astăzi centru administrativ al municipiului Bitburg-Prüm, orașul este o stațiune de sănătate recunoscută la nivel național și dă numele celor mai mari jgheaburi de calc din Eifel.

M-am strâns în brațe cu poeta Felicia Feldiorean în fața hotelului unde rezervasem camere, am făcut cunoștință cu minunatul ei soț și fermecătoarea Ana, fiica lor, și ne-am pornit spre punctul de întâlnire cu ceilalți participanți la eveniment, atribuindu-i soțului meu rolul de șofer și ghid. Era doar la el acasă, putea găsi cu ușurință locul. Și sigur nu i-ar fi fost greu dacă ar fi știut unde să ne ducă. Însoțea însă două românce, una cu capul în al nouălea cer, că doar de-aia scrie proză, și alta, în cel de-al șaptelea, că, de, face poezii. Cum să își noteze ele, dacă nu sunt în stare să memoreze, o adresă exactă? Așa că, ne-am învârtit de două ori pe lângă Kurpark fără să vedem parcarea, iar când în sfârșit am dat de ea, acolo ne aștepta doar o mașină veche cu număr de Ungaria și altele două ce nu le-am putut atribui celor cu care doream să ne întâlnim. Eram însă plini de voie bună și am pășit pe aleea parcului încrezători, că undeva vom da și de ai noștri. Până urma să se întâmple asta, ne-am lăsat privirile să se bucure de rațele și lebedele negre de pe lac.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

25

proză de Helene Pflitsch Cu inimile puțin strânse, că numai două ii străluceau în razele de soare ce pătrundeau prin desișul frunzelor, ne-am reîntors în parcare și dintr-odată, cerul a devenit mai albastru, soarele a început să danseze, iar asfaltul s-a transformat miraculos sub ochii noștri într-un câmp cu sânziene, din mijlocul căruia nu putea să lipsească zeița Diana și flăcăul ales să o însoțească. Bine-nțeles că nu am crezut-o când ni s-a prezentat ca fiind o pământeancă obișnuită, româncă, la fel ca noi, venită pe acele meleaguri tocmai de la Alma, din județul Sibiu și că flăcăul de lângă ea nu este altcineva decât soțul, găsit cu mulți ani în urmă pe meleaguri brașovene, mai ales că, deși în plină zi, cerul s-a deschis și au apărut într-o clipită alte Sânziene și flăcăi. Un tricolor roșu, galben și albastru s-a ivit de nicăieri și în jurul lui s-a pornit horă, iar în ea s-a prins, în ciuda inscripțiilor (Germania, Belgia, Olanda sau Luxemburg) de pe mașinile ce aduseseră acolo toată acea suflare înveşmântată în ie românească, Moldova și Ardealul și Țara Românească.

După câteva ore în care s-a dansat și cântat, ne-am cunoscut și am schimbat informații despre viețile trăite în țările de unde veneam, ne-am îndreptat spre un mic local „Bei Maria”, adică „La Maria”, patronat de o româncă de pe meleaguri sibiene. Acolo ne așteptau alți români și cei trei Crai de la Răsărit, Vali Moldovan, Vasile Mardare și Andrei Maftei, care în final, așa ca în poveste, s-au adeverit a fi patru, pentru că li s-a alăturat un mai tânăr folkist, ce își trăiește acum viața pe meleaguri germane, Cristian Brinca. Și voia bună pornită încă de acolo, din parcarea parcului s-a continuat sub acorduri de chitară, alimentată din plin de pâine, slănină și brânză adusă de acasă, din Alma, și dăruite, așa cum face tot românul când cineva îi calcă bătătura, de organizatorii acestui eveniment deosebit, Violeta și Sorin Ciobanu. Celor patru voci de la microfon, ce mi-au trezit amintiri din tinerețe, li s-a alăturat și cea a Violetei Ciobanu, care s-a dovedit nu doar o zână printre Sânziene, nu doar un bun organizator și o excepțională bucătăreasă, că doar tot ea a preparat și sarmalele ce ne-au întărit gustul de acasă, ci și o cântăreață ce poate să trezească emoții. Felicia Feldiorean, căreia i-am cântat cu sinceritate „La mulți ani!” ne-a răsplătit, făcând să ne tresară sufletele, cu recitarea unor poezii din cărțile ei. Și s-a mâncat și s-a băut și s-a cântat până la mijirea zorilor, fiindcă cei care ne-au ademenit întracolo cu numele lor pe un afiș, ne-au înțeles și simțit dorul, nu s-au mărginit să își facă strict datoria de artiști într-un concert, ci ne-au stat alături, de fapt au fost suflul neobosit al sărbătorii, pentru că, într-adevăr, acea zi și noapte a fost o sărbătoare, nu neapărat a iei românești, ci a sufletelor unor români, rătăcitoare pe meleaguri care, chiar dacă le-au devenit casă bună, nu le-au dezrădăcinat de pământul unde s-au născut.

M-am îndreptat la mijitul zilei spre hotel, încărcată de energie pozitivă și de mândrie, că ia mea românească ce o îmbrăcasem dimineața, deja o amintire, nu își pierduse din putere, făcuse vrăji și o izvodise, dar și pentru că, întrebându-mi soțul despre ce a înțeles din cele întâmplate acolo, mi-a răspuns în românește, „Trăiască România!” Îmi mărturisea așa admirația pentru patriotismul ce l-a citit în noi. Și totuși, nu am putut să mă mint și să mă fac că, în adâncul sufletului meu, nu simțeam o anumită amărăciune. Nu pentru că trăim atât de mulți români pe meleaguri străine, nu mă număr printre cei care afirmă că suntem nevoiți să trăim pe aici, ci din contră, spun că fiecare dintre noi ne-am ales conștienți soarta, din motive care, oricât am vrea să le punem în cârca altora, sunt și vor rămâne pur personale, ci pentru că, intrând în această horă mondială în care economicul primează, uităm de copiii din preajma noastră, uităm că nevoile lor nu sunt doar materiale. Deși bucuroasă de tot ce s-a petrecut în jurul meu, mi-a tresărit sufletul la destăinuirea Anei, că nu se descurcă prea bine la cititul și scrisul în limba română, am putut să-mi rețin cu greu lacrima din colțul ochiului când Freda mi-a mărturisit că nu înțelege bine românește și mă ruga să-i vorbesc în această limbă, pentru că are dorința să o învețe, nu am putut să nu mă gândesc la cum își va crește copiii, departe de țara în care el însuși s-a născut, tânărul Mihai, ce m-a impresionat plăcut cu gândirea lui, cum nu am putut să nu simt spaima de neadaptare a unei tinere stabilită abia de câteva luni în Germania.

Acum când scriu aceste rânduri și gândindu-mă la acea zi de 8 iulie, când m-am îndreptat cu oarecare suspiciune spre acel mic orășel nemțesc, la o aruncătură de băț de Belgia, Olanda și Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

26

proză de Helene Pflitsch Luxemburg, sper ca amărăciunea mea să fie nefondată. Sper ca oameni simpli, muncitori și cu rădăcinile bine înfipte în pământul din care s-au plămădit, așa cum sunt Violeta și Sorin Ciobanu, să ne adune în jurul unor trubaduri autentici, să facă din aceste întâlniri sărbătoare și așa să se transmită celor tineri tradițiile, obiceiurile și simţămintele, dar în special limba românească în toată frumusețea și farmecul ei.

Sâmbătă, 8 iulie.

O zi călduroasă de iulie de care îmi voi aminti cu plăcere mult timp, iar vinovați pentru toate cele întâmplate sunt niște români pe cât de simpli, pe atât de frumoși, care merită să le repet încă o dată numele: Violeta și Sorin Ciobanu, folkiștii Vali Moldovan, Vasile Mardare și Cristian Brinca, poeții Andrei Maftei și Felicia Feldiorean, Maria Vlad de la „Bei Maria”, Ana, Freda și Mihai, dar și toți cei mulți, alături de care mi-am alăturat vocea și simțirea și am cântat „Trăiască România!”

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

27

traduceri

Traduceri în catalană din poezia lui Nichita Stănescu un material prezentat de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Nichita Stănescu a fost tradus pentru prima oară în limba catalană.

Nichita Stănescu, Ànima gramatical. Antologia poètica 1960-1984 (Suflet gramatical. Antologie de versuri), Colecția "La Fosca", 31, Lleonard Muntaner Editor, Palma de Mallorca, Spania, 2017, 230 pagini. Selecție și traducere în limba catalană de Lilica Voicu-Brey și Xavier Montoliu Pauli.

Ediție bilingvă.

Titlul a fost preluat din poemul "Mizerabile pietre", din volumul Un pamânt numit România (1969).

Volumul conține aproximativ o sută de poezii selecționate în cea mai mare parte din volumele antume și câteva piese din volumul postum Album memorial (1984), editat de Gheorghe Tomozei. În deschiderea volumului, o amplă prefață semnată de criticul catalan de origine nord-americană D. Sam Abrams, excelent cunoscător al literaturii românești.

Cartea a beneficiat de sprijinul Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român.

Maria Muntaner, directoarea editurii, a avut generozitatea de a ne oferi câteva extrase din prefața lui D. Sam Abrams, intitulată «Nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește», în traducere din limba catalană de Lilica Voicu-Brey: La abordarea extraordinarei opere lirice a lui Nichita Stănescu, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că se bucură de o împătrită calitate: poet român, poet al Europei de Est, poet european și poet internațional sau universal. Adeseori receptarea lui Stănescu a pus, și încă mai pune, accentul în mod aproape exclusiv pe înscrierea lui în marea tradiție a poeziei românești din secolul al XX-lea. În epilogul traducătorului [american, al lui Nichita Stănescu], Sean Cotter ne permite să gustăm puțin din această imagine a lui Stănescu drept poet român get-beget: «Stănescu a confesat că nu știa ‘nicio limbă străină’ pentru a adăuga după aceea cu orgoliu că știa limba română ‘de șapte ori mai mult’ și limba poeziei ‘de douăzeci de ori mai mult’».

Avea dreptate, dar asta nu e totul. Dacă este adevărat, de exemplu, că traducerile a vreo nouăzeci de poeme ale lui Vasko Popa din sârbo-croată în românește, publicate în două volume în 1965 și 1972, Stănescu a trebuit să le facă pornind de la versiuni literale pregătite de traducătorul Aurel Gavrilov și de Popa însuși, aceasta nu ar trebui să ne facă să credem că poetul nostru se alimenta numai cu poezie românească. Este o mare eroare pentru că înseamnă că limităm zborul natural al operei lui Stănescu care este în mod intens și afectuos românească și, în același timp, își ia zborul și merge mult mai încolo de tradiția strict românească. Tocmai din această cauză a fost tradus în atâtea limbi, atât limbi de amplă circulație precum spaniola și engleza, cât și limbi de mai restrânsă circulație precum catalana, suedeza sau italiana. Mai mulți poeți complet străini României și tradiției românești l-au adoptat pe Nichita Stănescu drept referent de căpătâi. În definitiv, așa cum spune un vechi proverb, copacii nu trebuie să ne împiedice să vedem pădurea. În cazul concret al lui Stănescu, copacii înalți și îmbelșugați ai poeziei românești nu trebuie să ne Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

28 material de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

împiedice să vedem abundanta și exuberanta pădure a poeziei universale. Din acest punct de vedere, una dintre trăsăturile caracteristice ale producției lirice a lui Nichita Stănescu este punctul de tensiune foarte puternică între a rămâne și a pleca, între a prinde rădăcini și a o rupe la fugă, între a se integra și a se înstrăina. De fapt, din punct de vedere istoric, Stănescu a suscitat în tradiția poetică românească a secolului al XX-lea această profundă pulsiune contradictorie sau contrară, un precedent pe care îl vor urma alți poeți din generația lui, cum ar fi Marin Sorescu (1936-1996) sau Ana Blandiana (1942).

Există un poet mai profund românesc decât Sorescu? Și în același timp ne-am putea întreba, în sensul aceluiași raționament, dacă există un poet mai universal decât marele Sorescu. Seamus Heaney era un devotat cititor al lui Sorescu și devoțiunea marelui poet, eseist și traducător irlandez este un bun exemplu al cunoscutei expresii cine se aseamănă se adună. Heaney vedea în Sorescu propria-i dramă a legământului solemn față de Irlanda și în același timp o dorință neînfrânată de a se desprinde, o dorință care se observă peste tot în ultima etapă a operei lui începând cu Electric light (2001). Și Ana Blandiana, întemeiat sau nu, este un autentic simbol al poeziei feminine din lumea întreagă. Dacă ar fi radical românească, poezia ei ar fi mai curând inaccesibilă pentru discipolele pe care le are rispite prin lume. […]

Pe de altă parte, există anumite aspecte ale teoriei poetice a lui Stănescu care ilustrează cum nu se poate mai bine dorința poetului nostru de a sări gardul din curtea casei familiale. De exemplu, celebrele și cunoscutele «necuvinte» din volumul Necuvintele (1969) exprimă dorința fierbinte de a transcende limba română și, indirect, orice altă limbă a planetei. Timp de ani buni, Stănescu, dușman declarat al izolării radicale, practica ceea ce el însuși numea «ritualul scrierii în aer», adică să compună un poem spunându-l cu voce tare în timp ce prieteni, admiratori și cititori, în mod frenetic, încercau să fixeze textul dictat, scriindu-l pe șervețelele meselor de restaurant sau bar unde se aflau.

Stănescu declarase odată, într-un interviu, că Gutenberg turtise și strivise cuvintele pe un plan și ele trebuiau dotate din nou cu aspectul lor în spațiu. Mi se pare mai mult decât evident că celebrul «ritual de a scrie în aer» și respațializarea cuvintelor sunt două recursuri teoretice și practice pe care le-a inventat Nichita Stănescu și pe care le-a folosit pentru a putea merge dincolo de limba însăși așa cum o cunoaștem.”

Cançó És una circumstància del meu ésser: i aleshores, la felicitat de dins meu és més forta que jo, que els meus ossos, que me’ls escruixes en una abraçada sempre dolorosa, meravellosa sempre.

Xerrem, parlem, diguem paraules llargues, vidrioses, com uns cisells que separen el riu fred en el delta ardent, el dia de la nit, el basalt del basalt.

Porta’m, felicitat, amunt, i colpeja’m la templa amb les estrelles, fins que el meu món allargat en la seva infinitud es torni columna o una altra cosa molt més alta i molt més presta.

Quina sort que siguis, quina sorpresa que sigui!

Dues cançons diferents, topant-se, barrejant-se, Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

29 material de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

dos colors que no s’han vist mai, un de molt avall, girat cap a terra, un de molt amunt, gairebé trencat en la febril, la incomparable lluita del miracle que siguis, de l’atzar que jo sigui.

Cântec E o întâmplare a fiinţei mele: și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrăţișare mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

O viziune a sentimentelor (1964) Les no paraules Ell em va estendre una fulla com una ma amb dits.

Jo li vaig estendre una ma com una fulla amb dents.

Ell em va estendre una branca com un braç.

Jo li vaig estendre el braç com una branca.

Ell va inclinar cap a mi el tronc com un pomer.

Jo vaig inclinar cap a ell l’espatlla com un tronc nuós.

Jo sentia envigorir-se la seva saba bategant com la sang.

Ell sentia alentir-se la meva sang pujant com la saba.

Jo vaig passar a través d’ell.

Ell va passar a través de mi.

Jo vaig quedar-me un arbre sol.

Ell un home sol.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

30 material de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Necuvintele El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr.

Eu mi-am înclinat spre el umărul ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El un om singur.

Necuvintele (1969)

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

31

poezie

Constanțiu Mara (Suedia) Norul Era vară. Cu o rapiditate uimitoare un nor se căţăra pe cerul seninsenin, clar ca sticla, cum se spune. Chiar mă întrebam cum se poate agăţa de o suprafaţă atât de netedă, când a cuprins toată bolta. Şi chiar atunci şia dat drumul peste noi, sau poate a încercat, trimiţând sute de mii de picioare lungi-lungi şi subţiri, mai subţiri ca picioarele de păianjen, să se sprijine pe frunze, pe iarbă, pe case, pe dealuri, pe orice, fiindcă nu reuşea să se agaţe de cer. Nu a reuşit, cu firele alea atât de lungi şi de subţiri, şi-a dat drumul deodată. Cerul a rămas şi mai senin ca înainte. Se vedea în toate lacurile, râurile, şuvoaiele, în cele mai modeste bălţi. Credeţi că erau părticele pe care norul le-a smuls din cer? Nici vorbă. S-a dovedit, mult după copilăria noastră, prin cercetări amănunţite, cu baloane, avioane, rachete, chiar oameni trimişi special în sus, că cerul albastru este doar o depărtare.

Aripă de cer Prinsă de pământ aripa nopţii naşte şi culege stele în marea rotire.

Aripă de cer prinsă-n pământ la Lancrăm într-un mormânt.

monolog de toamnă, la 1 septembrie Încă nu-i romantic destul, aici pe treptele de lângă liceul Sodra Latin, frunzele n-au îngălbenit şi încă nu e ceaţă.

Mai aşteaptă câteva zile, atunci da, poţi să-ţi aminteşti toate opreliştile şi uitările vremii, să fii pradă acelui plânset fără grai, iar copiii care izbucnesc în recreaţie cu zarva lor nestăpânită, ştiind ei bine că şi crocodilii plâng, îşi vor vedea cu strălucire de joaca lor. Încă puţin, frunzele vor fi galbene, ceaţa va pipăi, cu-n simţ tactil special, turnuri, trepte, ape, şi ne va prezenta o schiţă a sfârşitului în care distingem greu câteva lumini, de neatins, un cataclism liniştit în care se aude pianul copilului Mozart.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

32

poezie

Carl Valin (Irlanda)

23 mai O seară de mai, fereastra-i deschisă, E cald pentru Dublin, o ştim amândoi, Te-ating în tăcere, te uiţi interzisă Şi râdem ca proştii, cum facem doar noi.

Îţi pun un pahar, pe-al meu nu-l mai număr, Că-mi place să beau o ştim amândoi, Te faci că mă cerţi, îţi laşi capul pe umăr Şi râdem ca proştii cum facem doar noi.

Mi-aprinzi o ţigară, bricheta mă arde, Că sunt ameţit o ştim amândoi, Îţi spun c-am citit aşa scenă-ntr-o carte Şi râdem ca proştii cum facem doar noi.

O seară de mai şi ora-i târzie, Dar timpul stă-n loc, aşa cum stăm noi, Îţi spun noapte bună, acum, pe hârtie Şi mâine vom râde ca proștii-amândoi.

Vis de vară Mesaje-n oglindă citite fugar, Te prind un minut, zâmbeşti iar ştrengar, Dispari efemeră ca un gând la pahar, Femeie himeră cu ochii de jar.

Pe-acord de vioară-mi apari ca un dar, Siberie fierbinte ce vine la ţar,

Ca fumul mă-nvălui şi-apoi dispari iar, Femeie himeră cu ochii de jar.

Că visu-i nebun o ştim noi doi doar Şi sper să-mi îngădui să visez iar şi iar, Femeie himeră cu ochii de jar Nu pot, dar ţi-aş face palat de cleştar.

Pascală Păcătuim tot anul, dar astăzi suntem sfinţi Şi ne-amintim cu greu că mai avem părinţi Dăm texte cu lumină în loc să îi sunăm Dar evităm să scriem că luni iar îi uităm.

Ne-orbeşte azi lumina pe care-o-mprăștiem Şi ducem bunătatea un pic prea în extrem Ne dăm pioşi, vezi doamne, cine mai e ca noi Uitând că-n rest tot timpul împrăştiem noroi.

Nu ştim ce-i aia prieten, uităm să fim umani, Zâmbim şi suntem buni doar dacă ne ies bani, Încep să cred că-n lume apare un nou cult Goi ne-am născut şi totuşi noi ne golim mai mult.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

33

cronică

''Gerul dintre ei'' - un teritoriu nou asociat literaturii române și nu numai sau pariul vieții unui navigator viteaz din stirpea unor boieri de odată

Emanuel Pope (Anglia)

-

Radu Andriescu sau Andrieș cum i-am spus prima dată întâlnindu-l, neatent spre rușinea mea și cu materia-mi încurcată rău sub mitră, risipită ca mercurul printre aburi de alcool bărbat falnic de 55 de ani și navigator viteaz din stirpea unor boieri de odată, rari, nu se dezminte nici de data asta și ieșind plictisit și cu zâmbet bonom în afara spațiilor ticsite și bătătorite de toți ale literaturii române înființează dincolo de trupul acesteia comun colonia ''GERUL DINTRE EI''. (destinată unei lumi dispărând ori îmbătrânind tot mai rapid) uite așa... cum voiră mușchii lui de poet și voievod întemeietor fără sirene și fără niciun fel de pregătiri fără butoane și virtual, fără măcar costum de protecție numai și numai cu singura-i rezervă de oxigen plămânii săi intoxicați de tutun.

Totul menit parcă să-i oftice și mai tare pe cei cu privirea zăvorâtă în mirajul premiilor Observatorului Cultural: Atenție! că s-ar putea să vi-l ia din nou Poetului, deci, nu-i mai ajunge universul locurilor din imediata sa vecinătate și ca orice om liber, obsedat de spații noi, calcă cu gentilețe pe densitatea moleculelor poetice și își mută frumos “calabalâcul” în afara trupului comun al literaturii române, cum spuneam, unde cu o parte din zestrea apropierilor sale personale ridică o primă scenă, numită Esca și Escu, după chipul și asemănarea sa: Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

34

cronică de Emanuel Pope ''Escu era destul de mic Cam cât demonul lui Maxwell.

Putea mișca particule în interiorul unei molecule, dar pentru prieteni devenea ceva mai mare și reușea să clintească idei printre oamenii din jurul lui. Încet.

A decis foarte devreme că vrea să i se spună Esca.

Era mai cool, era contemporană Plus că-i plăcea cum sună.''

(Lumea lui Escu) Și poate că teatrul nou de pe scena acestui deschizător de drumuri, care e Radu Andriescu, (vă las pe voi să citiți mai departe aventura din tot acest poem gândit ca o tragedie antică) nu mi-ar fi provocat și panică pe lângă extaz și bucurie dacă în minte nu mi-ar fi încolțit un gând, desigur, vrăjmaș: și dacă banditul ăsta de Radu, încet - așa cum zice el ne mută acolo sub forma unui ''lucru'' cu joaca, umorul, ironia și inteligența lui aparent nevinovată toate sentimentele și emoțiile esențiale și ne lasă pe noi aici, ăștia, păcătoși, mici, mulți și slabi “de planetă” fără nimic important să mai putem spune despre noi, fără “de autentic”, ca să zic așa, ca o drosophila melanogaster uriașă cu ochi mari și bulbucați privind spre strugurii și strălucirea coloniei din zare: ''Gerul dintre ei''?

Acum închei cu o notă pe care vreau să o adaug, dovedind că nu mă pot “reține” în matca mea fără să spun tot adevărul în care cred: până la ''Gerul dintre ei'' nu am întâlnit niciun volum de poezie românească contemporană pe care să-l consider necesar culturii vestice (pe ideea că tot primim mereu de la ei, dar ar fi vremea să le dăruim și noi ceva) și nici nu credeam că voi întâlni: acesta este primul și ar trebui tratat cu seriozitate, promovat și tradus cel puțin în limba engleză.

Fie și numai pentru acest lucru autorul acestuia poate fi considerat pe bună dreptate un maestru în viață, un extraordinar poet al vieții, un temerar privindu-se și privindu-ne cu decență și care, iată, ne zâmbește... la ce vârstă frumoasă, din mijlocul universului său ludic și esențial. .

“S-ar fi gândit la nemurire, Atâta cât putea să fie, pentru o vibrație dintr-un câmp cuantic. Și-ar fi lipit speranța de Escu.

L-ar fi visat treaz și curajos, înfruntând turme de tauoni și hoarde de muoni.”

(Dacă ar fi fost) Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

35

poezie

Elena Malec (SUA) portretul tău nu te voi clădi cărămidă cu cărămidă ca pe o teracotă să dudui iarna mai bine lipesc cu lacrima din coada ochiului tău șirurile de gânduri adunate-n poeme și gustul tău pentru îngerul șchiop mestecând dimineți ca petale de magnolie în aerul lui februarie când cu brațul plin de speranțe descoși spinii unui vis din seve vegetale da fă-mă un colaj strigi șoptit și umpli cu priviri interogante o călimară desenată cu degetul în aer de buza căreia atârnă irisurile tale ca două mușcate tu scoteai de sub unghii tristeți uneori le rupeai cu unghie cu tot vie durerea o frământai în cuvinte fără noimă cerul lor vinețiu sângera de cearcănele sufletului hai-hui care se năzărea

într-o bună dimineață ca o ciupercă halucinogenă uriașă ce te devorase demult por cu por și-acum uluia prin culori universul

ca un făcut potriveai timpul pe deget ca pe o verighetă de la o cununie în Las Vegas bizară de fiecare dată mai bizară purtai cămăși de tort XL încât să ți se vadă tatuajul hindus pe fluierul piciorului apoi conjugai silabic desnădejdea descoperită întîmplător în ciutura cu apă stătută uneori aveai pe umăr un scatiu altădată o cobe nici până azi nu știu cum faci de mă seduci

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

36

poezie de Elena Malec locuri comune treceai prin locuri comune ca o doamnă aruncându-ți pe spate eșarfa camuflaj și-un cârlionț rebel de pe sprânceană substantivele creșteau pufoase ca un pandișpan duceau aroma exotică chiar dincolo de praguri senzoriale aveai bilet universal valabil să intri și să ieși din poezia care te sădea cu fiecare dimineață în același ritm teluric oare luna de pe cer ar putea să aibă nașteri multiple precum verbul tău? idol era târziu când i-ai spus lui Dali să-și lase mustața-n pace, aveai un proiect uriaș cu mere topite de ciudă că nu pot fi ceasuri

cine s-ar fi gândit că pe ascuns îți ghiceai în sâmburi când cu limbi crăpate deșteptătorul îți fura piciorul metric

fotografia unui cui și a umbrei lui dă-mi o prostie s-o pun în cui, dă-mi o prostie cu ochi căprui, dă-mi o prostie cu gura spartă, dă-mi o prostie în chip de artă, șuie, șucară, îmbârligată, dă-mi o prostie ce-i patentată, prostia cu lustru ce vine-n pachete când satul global o scoate-n plachete și-n blugi găuriți o consumă tot natul, suburbiile, molul, ba chiar și palatul, prostia măruntă, dar și prostioara, prostie să fie, oricare-ar fi țara, cu galben sau verdele viu crocodil, dă-mi o prostie savantă, cu stil, nu te uita la mine, lividă, dă-mi o prostie ce-i veșnic gravidă, soră cu viața privită din șanț, vreau să o pun iubitului branț până la urmă îți cer fără rost, nimeni nu are habar când e prost, uite și asta, doar nu-i poezie, ci poate-o pastișă, o altă prostie.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

37

poezie de Elena Malec devorând vorace verdele larvar poetul se îngogoșează subțire până când devine transparent migrează uneori spre marginile proprii căutând un spațiu de urzit un fir ca un cordon umbilical al unui vis coșmar vedenie vaier vorbă goală viscolind verbe mustind de seve sau seci zbârcite pe dinăuntru și pe dinafară firul uneori e aur pur sau zgură când răsucind pe deget iarba stai față-n față cu gogoașa. adevărul din spate mestecând tristeți unii amestecă sângele cu amintirea eu îmi inghit repede lacrima văd coama calului dus de gând mai departe ca zilele care se alergă spre un capăt de care nu îmi pasă răsfir în palmă semințele visurilor mele și plâng de bucurie că ele vor trăi mai mult decât mine mereu verzi în ochii mirați ai altor copii ascunși bine în trupuri care mai mult ne împiedică la mers am firește amintiri fac uneori din ele păpuși papier mâché bine, bine, îmi șoptești suferința știu de fapt veninul venea în picături viața însăși sau steaua mă hrănea ca pe fiica lui Rappaccini dar eu am rupt cojile rănilor uneori le puneam în apă vie alteori la soare așa am aflat că se pot muta în fluturi sau boboci timpurii de cais și azi mă încăpățânez să nu mă las întrupată în visha kanya Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

38

english corner

Rodrig Andrișan (Anglia)

Poem born under a rose Yesterday I've met myself.

I had a rubbery structure and I was smoking in the left ear.

Down in the right lung, my inner partridge shouted: "You bought me as a slave from an imported tribe, only for some extra abstractionism..."

Then she started to weep in stereo.

For a while, her cry performed a nude dance through the dicotyledonous labyrinth of my soul, giving a universal importance to all those hot things, after which she went to engage herself as a wing to a spacecraft, despite the fact that, in terms of flight, all the tomcats had told her that she's a nonentity.

Well, what can you do with all these partridges...

Poem din flori Ieri m-am întâlnit cu mine.

Aveam o structură cauciucată şi scoteam fum pe urechea stângă.

Din plămânul drept, potârnichea mi-a strigat: "M-ai cumpărat ca sclavă dintr-un trib de import, pentru un plus de abstracţionism..."

Apoi începu să plângă stereo.

O vreme, plânsul ei dănţui nud prin labirintul sufletului meu dicotiledonat, dând o importanţă universală lucrurilor fierbinţi, pentru ca apoi să se angajeze ca aripă la o navetă spaţială, în ciuda faptului că, în materie de zbor, toţi motanii îi spuseseră că e o nulitate.

Ce ţi-e şi cu potârnichile astea...

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

39

file de jurnal

Estetici culinare la români Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

După decenii de conviețuire cu oameni provenind din alte culturi decât a noastră, surprizele legate de chichițele unora sau altora continuă să mă surprindă. Semne de-ntrebare îmi ridică adesea ticurile noastre, izvorâte din obiceiurile locurilor prin care ne-am format gusturile. Nu vorbesc numai despre cele strict olfactive, ci și de estetica servirii mesei. Am revelații când observ cât de mult diferă de la un popor la altul cele mai banale gesturi!

Am ajuns să deosebesc naționalitatea gazdelor după modul în care își aștern tacâmul la micul dejun. Ritualul unei mise en place corecte ̶ „mezanplasul”, cum îl botezaseră ospătarii de pe litoral la care mi-am făcut ucenicia în anii optzeci ̶ îmi bântuie și astăzi gândurile atunci când așez cu religiozitate furculița în stânga și cuțitul în dreapta farfuriei. Pe atunci, distanța dintre farfurie și marginea mesei era verificată cu severitate și trebuia să măsoare exact latul a două degete!

Bineînțeles că ulterior, la plecarea din țară, am fost dezamăgită când am constatat că tocmai occidentalii aceia pentru care noi ne forțam cu atâta ardoare la Marea Neagră nu pun mare preț pe manierele fine când vine vorba de aranjat estetic bucatele (vorbesc despre tabieturile de acasă, nu de la restaurant, unde unii și aceiași mușterii se pot transforma în adevărați cerberi pedanți, vânând acerbi orice greșeluță de-a bieților chelneri).

Am dat astfel peste o particularitate a românilor pe care mulți o ignoră, marginalizând-o pe motiv că ține de domeniul trecător. Eu însă o consider definitorie, pentru că oglindește comportamentul nostru nealterat, surprins înainte de a trece prin filtrele conștientului: suntem iubitori de celebrare, cultivăm festivul, ritualicul, frumosul, migălitul, pigulitul și avem plăcerea savuratului.

Ne alocăm timp pentru lucrurile frumoase, chiar dacă ele par „mărunte”. De pildă, cineva din Germania a remarcat prezența florilor în mai toate curțile noastre, indiferent cât de mici sau de sărăcăcioase ar fi casele.

Legat de mese, deși nu suntem un neam excesiv de punctual, le respectăm atât ca reper orar cât și ca indicator estetic. Acesta este un privilegiu, o prioritate în ierarhia nevoilor noastre imediate.

Servitul mesei în tihnă e un pol la care ne încărcăm ritmic bateriile. Facem aceasta de preferință în companie bună, conviviali. Le onorăm, poate și din cauză că undeva, în memoria de grup, ni s-a ancorat aminitirea penuriei de alimente pe care am suportat-o în secolul trecut.

Spunem în continuare: Poftă bună, Sărut-mâna pentru masă și Să vă fie de bine! Și – nu râdeți! – folosim șervețele aproape la orice ocazie. Credeați că e așa peste tot? Eroare! Pe alte meleaguri mă ridic frecvent de la masă ca să-mi aduc un șervețel. Arareori gazda se gândește să le pună pe masă (cu excepția cazurilor când suntem în vizită la alți români, evident). Probabil că aripa antișervețeliștilor mă consideră stranie pentru ticul meu. Prefer însă să risc calificativul acesta decât să mă lipsesc de flecuștețul de șters la gură. Imediat mă simt mai în largul meu când mă așez la o masă prevăzută cu șervețelele reglementare, împăturite în triunghi și plasate discret sub tacâm! În lumea absurdă în care viețuiam prin anii șaptezeci-optezeci, hârtia igienică era un produs de lux, care se găsea cu mare greutate. Se dădea pe sub mână și avea o textură oarecum elastică, atât de rugoasă încât așchiile de lemn rătăcite prin celuloza crudă ne zgâriau pielea. Ei bine, în același context, nu exista masă fără șervețele! Noi, copiii, făceam colecție de șervețele frumoase, pe care le

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

40 file de jurnal: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

stivuiam cu grijă prin cutii din carton. Le desprindeam straturile și făceam schimb între noi, așa cum procedam și cu timbrele sau cu pachetele goale de țigări. În virtutea spiritului de economie, colecționam sârguincioși, grijeam, cum spunea bunica. Și ordonam; pe culori, mărimi, categorii, origini etc. Mâncarea era drămuită, dar șervețelele erau nelipsite, la fiecare masă!

Revin la ritualuri și iau ca speță micul dejun, începutul zilei. Anglosaxonii și-l pregătesc minuțios; la ei e un fel de cuibărire în spațiul familial, o ultimă pauză înainte de ieșirea la treabă. Germanii, de pildă, au nevoie obligatorie de chifle proaspete. Firește că e o corvoadă să te scoli devreme ca să dai fuga la brutarul de la colț chiar înainte de-a pupa o cană de cafea! Dar dacă lor așa le place!

Tot ei obișnuiesc să-și plaseze acea chiflă nu pe o farfurioară, ci pe o scândurică din lemn sau din plastic. În Ardealul copilăriei mele, acele funduri de lemn, pătrate sau rotunde, purtau numele de cârpătoare și se foloseau doar la iarbă verde, pe la ocaziile cu grătare. În consecință, de câte ori le văd, gândul îmi zboară la cotlete în sânge, nu la pâine cu marmeladă.

Spaniolii, în schimb, ies și ei din casă dimineața, și se duc zor-nevoie-mare direct la café-barul din colț, dar nu ca să-și cumpere chifle, ci pentru a lua direct de acolo pulsul zilei, cu un croasan sau o madalena într-o mână și o café con leche în cealaltă. Ochii și-i țintuiesc pe ecranul televizorului suspendat deasupra tejghelei, iar urechile le țin ciulite la comentariile celor din jur. Pentru ei, micul dejun e o ocazie de a socializa, în timp ce pentru germani, același moment e prilej de reculegere în liniștea cochiliei. Un contrast mai mare nici că se putea!

Fibra intimă a fiecăria dintre noi rezonează la stimuli nebănuiți. Cu toții suntem condiționați de amănunte din mediul nostru ambiant, unele aproape imperceptibile. Spre exempu, la capitolul „comesenismului”, noi, românii, punctăm, cum spuneam, cu ticul șervețelelor. Poate un șervețel împăturit să schimbe optica unei întregi națiuni? Nu știu, dar în mod cert poate influența bunul mers al unei mese sau chiar soarta unei întregi zile.

Ce vreau să spun e că structura noastră intimă e legată de modelele din „țesătura” poporului căruia îi aparținem, oricât de frecvent ne-am schimba culorile de pe actele de identitate. Suntem și noi niște fire care se-mpletesc potrivit unor legități deloc întâmplătoare, iar „arhetipurile” noastre sunt în continuare demne de colecționat.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

41 poezie

Adela Rachi (SUA)

mai târziu mai târziu parcurile vor rămâne pustii copiii își cară bunicii în brațe le cântă balade să-i adoarmă din împrejurimi ne invadează o aromă de castane coapte norii se fugăresc printre degetele mele dinadins înainte înapoi până creierul mi se face șerbet s-a pornit furtuna și n-am plecat doi neonaziști au sărit gardul să se ascundă în grădina zoologică așteptăm cuminți să vedem ce va urma un vânt smulge băncile din rădăcinile lor vine unul mai mare să-l înlocuiască pe primul rezistăm fricii până la marginea versului "că de voi și umbla în mijlocul morții nu mă voi teme că Tu cu mine ești" ** e o destindere o relaxare nu aude nimeni pot vorbi fără teamă primul lucru pe care-l fac atunci când una dintre copile se lovește de ușă de pat de masa de lemn din bucătărie e să lovesc înapoi cu zgomot exagerat ușa patul masa de lemn din bucătărie na na cum stai în calea noastră cum exiști așa obiect mut prostănac

cu coada ochiului văd un copil răzbunat între lacrimi și zâmbete noi-nouțe gata să-și continue joaca ești adult pui lucrurile la punct îți acoperi palmele cu ochii să poți să dispari să poți să te-ntorci până nu-i prea târziu să te ierți după puterile tale să poți să rămâi între o lacrimă și-un zâmbet undeva

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

42 poezie de Adela Rachi

poveste de toamnă o femeie a povestit ceva despre fericire și n-au mai lăsat-o în pace că nu se cuvine că nu se arată n-a căutat să se scuze a rămas pe locul ei - îl știa bine a clădit mai departe vasele în chiuvetă în stilul ei unic o farfurie un rând de apă o farfurie un rând de apă până zidul a fost înălțat apoi a deschis o carte în care ținea la presat o frunză uscată și i-a zis odată m-ai apărat de ploaie fă-o încă o dată trei posibile apocalipse îți ridici umerii și-ți spui america a dispărut nici canada nu mai există etcetera etcetera o tristețe îți lucrează în sânge ca o morișcă să nu mai contezi pe tine lucrurile bine proporționate sunt foarte utile se distrug destul de ușor un greier a intrat într-o casă și toată noaptea a cântat acolo

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

43

proză

Despre levitaţie şi alte lucruri minore Rodrig Andrișan (Anglia)

Alo, Scotland Yard, încerc de 2 ore să vă sun, vă rog din suflet, trimiteţi pe cineva, o echipă, un detectiv mai destoinic, dacă aveţi, că ăia celebri, Mannix, Kojak, Simon Templar sau Columbo sunt toţi morţi, nu pot să ies din casă, să mă duc la serviciu. Un imens elefant îmi blochează accesul. S-a aşezat chiar la mine pe preş şi-și face nevoile, nesimţitul! Vorbesc serios, nu este farsă sau glumă, probabil a evadat de la grădina zoologică sau de la Fun Fair-ul din apropiere şi, tocmai aici şi-a găsit să se aciueze. Probabil că vrea să-şi facă culcuş aici la mine, întotdeauna am avut o relaţie magică cu animalele, cai, câini, pisici, găini, capre, oi, vaci, până şi gâzele mici mă iubesc, se simt atrase de mine, dar niciodată elefanţi. Vă rog frumos, întârzii la muncă... Cum mă cheamă? Igor Cojones Gonzales! Sigur că e numele meu adevărat! Ce înseamnă "Cojones"? Domnişoară, nu pot să vă spun prin telefon, mi-e ruşine...

Mama era rusoaică din Vladivostok şi tata mexican din Metepec. Nu, nu mă abat de la subiect... Numi luaţi apelul în consideraţie dacă nu vă spun? N-aveţi translator de spaniolă prin Scotland Yard, ştiu că aveţi de toate limbile, pentru orice situaţie...

A, e liber, nu lucrează astăzi?

Cum să vă zic, Cojones este de unde venim toţi... Nu, nu din maimuţă... Nici de la banca de spermă... dar, sunteţi pe aproape... Serios acuma, vreţi să mă ajutaţi sau nu?

Insurance Number?

007 666 Dacă sunt terorist? Hai, domnişoară, ce faceţi acum? Îmi pierd serviciul...

Să aştept pe fir?

Aştept, ce pot să fac? În loc să-mi ceară adresa, să trimită pe cineva, îmi pune muzică, Purcell. Îmi place foarte mult Purcell, dar nu e acum momentul... Sunt convins că sunt foarte ocupaţi, tot felul de cazuri, babe care şi-au pierdut pisica, papagalul sau căţelul, oameni care se scaldă în Tamisa fără colac, mulţi alţii care mănâncă fish & chips fără autorizaţie...

Da, sunt tot aici. Ascultam Purcell... În ce poziţie stă pachidermul?

Stă cu spatele la uşă. Nu pot să trec de el, nici măcar un milimetru...

Ce culoare are?

Hai, domnişoară, sunteţi serioşi?

Culoare ca toţi elefanţii, un gri murdar... Și acum propria lui murdărie e pe pragul meu, mi-a umplut tot holul...

Da, ştiu că aveţi cazuri mult mai grave...

Dacă am încercat să vorbesc cu el, să-l conving să plece? Da, i-am zis ceva în rusă şi în spaniolă. Nu înţelege...

Să încerc în hindi? Nu ştiu hindi... Doar "Namaste" ştiu în hindi, nu pot să-i spun Namaste (Mă înclin divinităţii tale), că aşa îl încurajez să stea...

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

44

proză de Rodrig Andrișan Să încerc în swahili? Nu ştiu swahili... Hai, acum chiar vă bateţi joc de mine? Na, că mi-a închis...

E clar, sunt deja un om liber, sunt şomer. Cum să-mi sun managerii şi să le spun care-i situaţia, că am un elefant pe covoraş? Cine mă crede? Cine mă mai crede, după ce le-am spus în ultimii doi ani atâtea scuze, când am vrut să lipsesc, ba că mi-a murit bunica, ba bunicul, atât dinspre mamă cât şi dinspre tată, părinţii, atât naturali cât şi vitregi, plus alte rude mai mult sau mai puţin apropiate. Am inventat şi fraţi şi surori pe care nu i-am avut niciodată (sunt singur la părinţi) pe care a trebuit să-i omor, să-i declar morţi de diverse boli incurabile.

Nu mai am pe cine să înmormântez. Tare l-aş înmormânta pe Domnul Elefant, împreună cu duduia prim-ministru, asta aş face chiar acum.

Să le spun că mi-a murit vecina? Nici nu o cunosc. Ştiu că e cam nebună, am vorbit doar de trei ori cu ea, de fapt, ea cu mine, eu doar am dat din cap. Prima dată mi-a spus că ea e Dumnezeu, altă dată că e Baby Jesus cu sexul schimbat şi, ultima oară, că e Duhul Sfânt... Sper că acum a devenit mai rezonabilă şi se crede doar Regina Angliei...

OK, vorba lungă, sărăcia omului, adică a mea: trebuie să ajung cât mai repede la serviciu. Să sar pe fereastră e exclus. În primul rând, fereastra este atât de mică, că de-abia încap prin ea. Şi, chiar dacă ar fi mai largă, sărind de la înălţimea etajului, unul singur, dar foarte înalt, mi-aş rupe cu siguranţă picioarele. Scară nu am, frînghie nu am. Singura soluţie, să... levitez. Ştiam că şansele pentru aşa ceva sunt descurajante, dar nu imposibile. Trebuie să fii cât mai uşor, ideal să nu fi mâncat nimic de multe zile... Cam cazul meu, muncesc din greu, doar ca să-mi plătesc rent-ul şi să am bani de autobuz, de mâncare nu-mi mai rămâne mai nimic, aşa că, având stomacul gol-goluţ-golaş, doar apă de chiuvetă clipocind prin maţe, m-am hotărât să încerc. Am escaladat deci pervazul şi, cu chiu cu vai, am reuşit să mă strecor prin fereastră.

Tocmai când mă pregăteam să-mi dau drumul, adică să zbor, fără aripi şi fără combustibil, doar levitând până la nivelul solului, adică al betonului, am auzit un zgomot puternic, ca o bombă explodată la mine în uşă.

O fi explodat elefantul, mi-am zis.

Am escaladat din nou, cu şi mai multă greutate, în fine, iată-mă înapoi în cămăruţă şi coborând scările spre hol.

Pachidermul nu mai era în uşă, drumul era liber. Animalul, nesimţitul, reuşise să disloce canaturile, pătrunsese în bucătărie, se aşezase la masă şi acum se înfrupta din ce găsise prin cămară, nişte cepe, nişte usturoi şi un borcan cu zacuscă de vinete cu ghebe. Astea le înghiţi într-o secundă, cu tot cu borcan. Apoi, începu să-mi mănânce dovleacul pe care tocmai îl cumpărasem şi din care intenţionam să fac o plăcintă.

Am oftat în sec de toate aceste pierderi şi, în acelaşi timp, am răsuflat liniştit că pot porni spre serviciu.

Ceea ce am şi făcut, lăsându-mi noul "partener" de viaţă să se înfrupte în tihnă. Înainte să ies, când l-am văzut ultima oară, şi-a ridicat trompa în semn de salut sau mulţumire, a scos un sunet care mi-a dat de înţeles că o să-l găsesc tot acolo, şi mi-a făcut cu unul din ochii lui roşii, ca cireşele. A propos, ştiţi de ce se ascund elefanţii în cireşi? Tocmai pentru că au ochii roşii, şi nu pot fi văzuţi. E cel mai bun camuflaj. Aţi văzut vreodată elefanţi în cireşi? N-aţi vazut! Aţi văzut ce bine se ascund?

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

45

proză

Secretul lui John Dorina Șișu (Irlanda)

John a scos un băț de chibrit, l-a trecut pe catranul cutiei și și-a aprins țigara. Și-a pus ambele picioare pe măsuța din fața lui, iar cu cealaltă mână a luat paharul cu whiskey. Îl privește senin pe Cormac, întinde mâna cu țigara spre el, îndemnându-l să ia un fum.

Abia am fumat.

Mai trage un fum cu băutura asta, dacă vrei!

Nu vreau. Te-am rugat, de mai multe ori, să-mi povestești de ce a vrut soră-ta să se omoare.

Mereu ai ocolit să-mi spui. De ce?

Păi, Cormac prietene, e o poveste tristă.

Vreau s-o aud.

La ce-ți trebuie?

Să domolesc, poate, scenariile pe care le-am făcut în mintea mea.

Scenarii legate de gestul nesăbuit al soră-mii?

Da. Ești nebun!

Poate, dar tot vreau să aflu. Unde-i sticla?

La picioarele tale. Mai pune-mi și mie, că am de gând să te scot din scenariile alea ale tale. Să bem, amice!

Cormac apucă sticla cu o mână, toarnă în paharul lui John până-l umple, toarnă și în paharul lui, după care se întinde în fotoliu, pregătit de ascultat.

Tot nu-ți aprinzi una?

Nu. Mda. Cu Margo nu e ușor de trăit. E o fire poetică, dar cred că nu e cazul să-ți descriu partea asta, că și tu ești ca ea și voi vă înțelegeți ieșirile pe care alții le consideră aiurea.

Da. Da? Ce, da?

Adică te aprobam.

Nu mă întrerupe. N-am nevoie să aprobi. Stai și ascultă. La sfârșit, dacă e, spui ceva, deși nu mă interesează ce spui.

Cum vrei.

Margo avea lumea ei. Citea, scria, desena. Nu avea prietene. Nici iubit. Dacă avea nevoie să iasă până la biblioteca orașului, o făcea cu frică. O afectau până și privirile străinilor de pe stradă.

Spunea că o cercetau cu ură. Se întorcea în camera ei și plângea. Se calma după o vreme, apoi citea. În ziua aceea s-a certat cu mama. Nu știu de la ce a pornit, dar îi reproșa soră-mii că e o proastă, că toate fetele de seama ei s-au măritat, au copii, că unele au job bun, case mari, averi, mașini, chestii din astea. Ei bine, Margo a plecat imediat din casă, fără să spună nimic. Seara nu s-a întors. Mama era disperată. Eu la fel. Am cercetat toată noaptea orașul și păduricea din apropiere. Nimic. Nu știam unde să mă duc, pentru că Margo, în afară de propria ei cameră, nu prefera vreun loc anume. Sau poate da, dar eu nu știam. M-am întors spre dimineață acasă. Mama arăta mai bătrână cu zece ani. Se

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

46

proză de Dorina Șișu acuza singură de răutate. Asta nu ajuta la nimic. Repeta: unde să mă duc după ea? Unde să o caut?

Unde? Doamne-Dumnezeule, ce-am făcut?

Câți ani avea Margo!

22. Avea fața blândă, albă, atât de albă de parcă era făcută din hârtie. Ochii albaștri, fruntea lată, părul drept, blond, lung, cu un breton copilăresc, pe care ea și-l făcea. Spunea că bretonul ăla îi acoperă fruntea și astfel oamenii nu-și vor da seama că ea e un geniu. Mai avea și glume în program.

Stătea mereu încruntată din cauză că lumina zilei era prea greu de suportat pentru ochii ei. Ieșea în oraș o dată la două săptămâni și atunci doar până la bibliotecă. Sigur că lumina era puternică pentru ochii care stăteau doar în umbra dormitorului ei. Noaptea nu aprindea lumina. Stătea la lumina lumânărilor. Spunea că-i aduce pace și inspirație. După 3 săptămâni de la dispariție, a venit acasă săși ia câteva haine. Mama era la job și a profitat de ocazie să nu dea ochii cu ea. Dar ia dat cu mine.

M-am mirat să o văd. Era slabă și galbenă la față. Nu albă. Galbenă. Am întrebat-o unde pleacă, unde a fost, ce-i cu ea. O mie de întrebări într-o fracțiune de secundă. Mi-a spus că-i la iubitul ei. Păi, de când ai tu un iubit, că eu nu te-am văzut niciodată cu nimeni? Ea a zis că are și că nu contează cine e, cum e și unde locuiește ea cu el. Ba contează, i-am zis, contează să știu măcar unde stai cu el. Și mia spus. Am mai întrebat-o mici amănunte, dar nu mi-a răspuns. A plecat destul de repede. Stătea la o fermă de vaci. Știam acolo un băiat care avea grijă de fermă și care avea o căsuță mică pe domeniul de lângă. I-am spus mamei despre vizită, despre tot ce știam de la Margo. Și-a mai revenit, știind-o în viață, dar nu era fericită. Așa că a plecat într-acolo. Mama a plâns și a rugat-o să se întoarcă. Margo a spus că nu vine acasă, așa că nimic nou până aici. După alte 3 zile a venit o vecină care lucra la spitalul orașului să ne spună că Margo este în spital și ne ruga să mergem să o luăm acasă. Înghițise un tub de pastile. Nu știu câte să fi fost, dar vecina spunea că a fost adusă de salvare, însoțită fiind de băiatul fermierului, adică ăla la care fugise ea. A lăsat-o în spital și a plecat. Am găsit-o pe Margo pe marginea patului, privind țintă într-un punct. Ce are de stă așa, a întrebat mama, iar o asistentă i-a spus că nu a vrut să vorbească deloc de când a adus-o, adică de acum 3 zile. Era în stare de șoc. I-a băgat un tub până-n stomac, să-i scoată tot ce-avea acolo. Apoi au legat-o de mâini și de picioare, goală, într-un salon de urgență. Abia în ziua când am aflat de ea o dusese într-un salon cu alți bolnavi.

Nu a răspuns nici doctorului. A chemat-o pe mama în cabinetul lui și i-a spus că are nevoie de semnătura ei pentru a o transfera într-un spital psihiatric. Nici vorbă, a spus mama. Nici vorbă. Îmi iau fata acasă și o fac eu bine, că-s mama ei, nu o duceți voi la nebuni, să o înnebuniți și mai tare. Și am adus-o acasă. Așa țeapănă și cu ochii ei albaștri larg deschiși, privind fix la un punct care se mișca împreună cu ea. Și-a revenit după două săptămâni. Nu a mâncat nimic. Nu a băut nimic. Nu știu cum a supraviețuit fata asta. Și-a revenit printr-un plâns isteric, în hohote. Apoi a urlat. A plâns iar și iar, o zi întreagă. A vorbit cu mama și a rugat-o să-i aducă un pachet cu țigări. I-a adus. Apoi a ieșit în spatele casei, rugându-ne să nu mergem după ea, că merge doar să fumeze și vrea să fie singură. Așa am făcut. Totuși o priveam de după perdea. Ne era frică să nu facă vreo prostie. A stat întinsă pe iarbă, a privit cerul și a fumat. Când a terminat, a intrat senină în casă. Mama a întrebat-o de când fumează, iar Margo a răspuns că de azi. Din ziua aia și-a revenit. O altă Margo, schimbată 100%. Deatunci a scris ca o nebună caiete întregi. A scris jurnal, poezii, proze, chestii. Stai să-ți aduc jurnalul ei să citești ce-a scris în luna august, luna sinuciderii ei. Bine că nu i-a ieșit planul!

Nu-mi pare rău că am luat un tub de pastile. Îmi pare rău că nu am făcut-o mai demult. Așa mi-am dat seama că pot fi altă persoană. Am fost o ființă slabă. Mi-a fost frică de oameni, de mine, chiar și de gândurile mele. Acum sunt puternică. Voi lupta chiar și cu balaurii. Atunci când mergeam pe stradă, nu știam unde să privesc. Mergeam cu privirea-n pământ. Dacă cineva mă întreba ceva, răspundeam cu vocea atât de scăzută încât abia mă auzeam și eu. Întrebările îmi ocupau tot timpul.

Nu căutam răspunsuri. Mă învinuiam pentru tot rostul meu și al lumii. Eram naivă. Atât de naivă!

După gestul nesăbuit, așa cum toți îi spun, sunt o altă persoană. Nu-mi caut scuze. Nici nu accentuez că am făcut ce trebuie. În acel moment am făcut ce-am vrut să fac. De-atunci știu să țin capul sus.

Hm, ce ironie, nu-i așa?! De-atunci știu să lupt cu orice și consider că viața e un dar și-o luptă în același timp. Lupta cu tine însuți, de-a nu pica pradă sentimentelor. Nu judec. Dacă sunt judecată, nu-mi pasă. Dacă râd sau dacă plâng, iar nu-mi pasă. Dar un lucru știu sigur: niciodată nu voi mai Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

47 -

proză de Dorina Șișu

lăsa ceva să mă rănească. Da, mă simt bine în pielea mea de acum. Dacă e ceva de spart, sparg.

Dacă e ceva de iubit, iubesc. Dacă e ceva de lăsat, las. Dacă e ceva de iertat, o voi face. Pentru că nu mai sufăr și nici nu mai privesc în urmă. Viața e așa cum e și e în fața mea. Înapoia mea a rămas, probabil, o urmă, însă nu asta contează. Vreau să rămân ceea ce simt acum. Încrederea că într-o zi îmi voi privi în ochi toate dorințele realizate. Nu sunt o ființă oarecare, sunt Eu. Eu cu E mare. O victorioasă. Știu că voi avea mereu un rid în jurul ochilor, dar acela va fi obiectivul puterii mele, a reușitelor. Asta e, de fapt, o frumusețe a femeilor puternice. De ce aș lua în seamă părerea lor? De ce m-aș expune criticilor, din moment ce viața mi-o trăiesc singură și nu bat la ușa nimănui? De ce mi-ar păsa dacă aș umbla goală, iar ei m-ar privi ca pe o ciudată? Sintagme și paradigme.

Principii croite de alții pentru unii ca mine, de parcă le-aș îmbrăca în fiecare seară la cină, privind cu dragoste în ochii lor de sticlă, privind spre chipul lor de lut, iar eu, zâmbind a mulțumire pentru greutatea pe care mi-au pus-o în suflet, spunându-i fals „omenie”.

Cormac a lăsat caietul pe măsuță, a umplut paharul, a luat o gură bună, apoi l-a fixat cu privirea pe John.

Hai să mergem în MacGillycuddy’s Reeks. La cabana noastră, a zis Cormac.

De ce?

Așa. Degeaba.

Degeaba? Îți trebuie un motiv să faci ceva ce-ți place? În afară de timp? Nu. Timpul ți-l faci tu, John.

Hm! Nu știu.

E o idee bună.

E doar o idee, John.

Prietene Cormac, prietene... Dă-mi un minut!

John se ridică, dă peste cap băutura din pahar, deschide un sertar vechi și plin cu hârtii, unde caută ceva, privind de sus, dar simțind cu degetele pe sub colile de hârtie. Se încruntă și trage nervos sertarul, până cade cu totul din mâna lui stângă.

- Toate-s vechi în casa asta, la naiba! Continuă să caute cu amândouă mâinile.

Cormac îl privea calm. John își puse mâinile pe cap și oftă privind lung în tavan.

Ce cauți?

Ceva. Nu mai contează.

Ceva foarte mic?

Nu auzi? Nu mai contează, din moment ce nu am găsit.

Mă rodea curiozitatea. Erai foarte hotărât.

Mda. Eram.

S-au trântit înapoi pe canapea. Amândoi priveau ușa.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

48

profiluri subiective

Mirela Anura – jocul dintre lumină şi umbră sau a citi forme Dorina Brândușa Landén (Suedia)

”Fiecare fiinţă umană îşi creează o lume a sa interioară. Un creator de artă încearcă să o exteriorizeze, să o materializeze prin opere de artă.

Cel mai eficient şi neconvenţional mediu (mijloc) de a călători este gândul.

Prin GÂND putem călători nesfârşit, în fracţiuni de secundă putem străbate galaxii, putem să ne scufundăm într-un ocean, să ne ascundem în cochilia unei scoici, să fim alături de cei dragi, ce locuiesc departe de noi... Procesul meu de creaţie se dezvoltă mai întâi mental. Imaginile pe care le realizez îmi apar ca într-un film care se derulează foarte repede şi în fracţiuni de secundă primesc o avalanşă de informaţii greu de selecţionat sau de prelucrat.

Prin intuiţie şi vizionare interioară mi se deschid mereu noi drumuri, descopăr realitaţi subtile şi lumi noi, nesfârşite.“ spunea Mirela Anura despre „călătoria“ interioară a creatorului de artă, într-un interviu pe care l-am făcut cu ea în urmă cu trei ani. Privind opera artistei s-ar putea spune că este vorba despre o călătorie sau, mai exact, o căutare în spaţiul dintre lumină şi întuneric/umbră.

Materialul preferat pe care Mirela îl foloseşte pentru crearea operelor sale este hârtia. Artista decupează cu bisturiul, pliază, formează şi creează forme în relief, forme sculpturale tridimensionale, paper fashion (în colaborare cu Lea Cabiaglia) şi, nu în ultimul rând, „Artist book“. Hârtia nu are limite – e moale, e tare, e fragilă, greu de stăpânit, poate fi ascuţită – te poţi tăia în ea şi totuşi artista stăpâneşte şi foloseşte materialul la maximum. În lucrările Mirelei Anura privitorul/spectatorul poate regăsi concepte precum timpul, memoria, tranziţia, urmele, rezistenţa şi conformitatea. Hârtia este un material perisabil, pe care timpul îl face fragil, casabil, un material care este sensibil la lumină şi întuneric. Acestea sunt efecte care în arta Mirelei Anura au o valoare estetică proprie. Caracterul sau ideea de bază a operei nu se schimbă dacă apar schimbări şi tonuri noi în timp, dimpotrivă devin şi mai interesante.

Găsim în lucrările Mirelei un fel de rafinament aproape ascetic, care accentuează formele geometrice şi jocul dintre lumină şi umbră. Mă refer aici nu numai la instalaţiile sculpturale din hârtie, ci şi la „Artist book“ – cărţile de artist ale Mirelei Anura.

Conceptul de „Artist book“ apare prima dată în istoria artei în a doua jumătate a secolului XX și mai departe, unde artiștii Dieter Roth și Ed Ruscha sunt descriși ca fiind primii creatori de acest gen de artă.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

49

profiluri subiective „Carte pentru orbi“/ Artist book/ 2012/ Mirela Anura Definiția unei cărți de artist nu este în întregime evidentă, ceea ce este, de asemenea, forța formei de artă. Orice se poate întâmpla între paginile unei „Artist book“ și, de altfel, se poate să nu aibă deloc pagini. „Artist book“ poate arăta în multe feluri şi distinctiv este faptul că a fost creată de un artist şi că deseori se face manual. O metodă prin care artistul creează cărţi care devin ele însele o operă de artă. Ediţia este limitată la câteva exemplare numerotate şi semnate, dar, câteodată, există un singur exemplar. Voi enumera aici câteva dintre titlurile cărţilor de artist („Artist book“) ale Mirelei Anura: „Lumina lunii“ (2007); „Carte pentru orbi“ (2012); „Alhambra“ (2013); „Orakel“ (2014); „Les plaisirs et les jours“ (2016), pentru a ilustra varietatea temelor tratate de artistă.

Să citeşti forme. Răsfoirea unei „Artist book“ este o experienţă pentru toate simţurile: vederea, auzul, mirosul şi simţul tactil. Cărţile Mirelei au o structură cu o dimensiune a timpului încorporată; o structură care necesită o gândire în serie şi o artă bazată pe naraţiuni într-un anumit sens. Toate acestea sunt incredibil de inspiratoare pentru a acţiona ca artist vizual – înseamnă limitări, dar şi posibilităţi extrem de interesante. Pentru artistul vizual, materialitatea este un aspect evident al expresiei artistice; formarea materialului fizic este de a da operei un conţinut – chiar şi atunci când acesta lucrează, creează opera în formă de carte. ,,Orakel” / Artist book / 2014 / Mirela Anura „Arta pe care o creez nu are legatură cu timpul, spaţiul şi nici nu are scopul să impresioneze emoţional privitorul. Ea tinde de multe ori să fie pură geometrie.

Austeritatea şi estetica lucrărilor ar putea transpune privitorul într-o stare de revelaţie.“ îmi spunea Mirela Anura în acelaşi interviu amintit mai sus, iar acum, vizionându-i o serie de „Artist book“, cred că o voi contrazice în ceea ce priveşte legătura operei sale cu spaţiul şi timpul. În zilele noastre fluxul informaţional este instantaneu şi de neînlocuit, este o conversaţie în curs de desfăşurare sub o constantă schimbare. Este prin natura sa temporar şi evaziv. ”Artist book” sunt obiecte. Cărţile pot fi duse cu tine. A răsfoi o “Artist book” este o experienţă pentru toate simţurile, prin carte trăieşti “corpul” timpului. Ea este nu numai ceva “material”, ci şi ceva de durată – un obiect al timpului prezent, care este în acelaşi timp o parte lungă şi extrem de centrală a istoriei noastre culturale.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

50

poezie

Dumitru Ichim (Canada)

Psalm la taina frumuseții Prea îndelung bea ochiul frumseților otrava, Cum propria ei rază și-o face steaua cină! Întotdeauna fânul miroase-n plâns otava, Iar ceara lumânării din aur strâns de-albină.

Nu crezi că-n frumusețe, când mestecai vopseaua, Cel rău, prin viclenie, ca Tu prin ea să sângeri, Vărsă din șip nocivul cu iz de osanale?

Nu-i el cel ce se-mbracă, în vis, cu strai de îngeri? Împeriul frumuseții n-o fi-ntre voi gâlceavă, Că să-l răpui nevoie-i de-a doua Ta venire, Nu-i pildă bobul care fu mântuit de pleavă Și apa-nțelepțită prin vinul de iubire?

Tot Dragostea-i răspunsul ce jubilează-n sfeșnic: Urâtul, nu frumosul, va arde-n focul veșnic!

Psalmul ce-a ajuns cenușă Prin ambiguitate apusul și superbul Se spun, pe rând, ca-n basmul ondind pe solzul știucii.

Te-aștept cu masa goală, ca limpezimea cerbul, Neînțeles cer verde pe cruce-n miezul nucii.

Tu-mi ești deopotrivă tot ce-mi lipsea la cină; Nu simți că-mi este sete, rodit rubin de soare? Și foamea mi-e flămândă de proaspăta-Ți lumină, Tu, Primăvară-Dulce, de ce-n april se moare?

Fiu tunetului aspru, Boarghenes pre nume, Cui sunt dator în vină? Nu-așa m-ai vrut în toance?

Topaz mai crud dă cerul prin norii albi în spume, Că unde pus-a capul Ți-e cratima de lance.

- De ce îmi lași piciorul să-l chinui în țepușă?

- Iubirea nu-i iubire de n-a ajuns cenușă!

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

51

poezie de Dumitru Ichim Psalm la îndelunga răbdare-a iubirii Sunt gara ce-altădată avea în față linii, Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri, Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri. Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte: ''Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă, Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte, Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?''

Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă, Că-i mirosea amara, prin duh, argintăria; Fărădelegii, legea otrava i-o destupă, Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc chiria?

- Când aripa-i rănită la ce folos e cerul? Și mi-a răspuns Iubirea: - ''Răbdarea e misterul!''

Psalm când ochiul meu oftează De ce mereu prin altul răspunzi când Ți-aduc ruga?

E-n cetini grea dojană de-mi plângi pe sub rășină?

Nu-mi vezi lăstarii tineri? Nunti-i-ar buturuga, Că Tu-i hrănești din vlaga irmosului de tină.

Când lacrima e ocnă nădejdea-n Tine-i țambra, Vorbește-mi ca-n demultul 'naintea risipirii!

Tâlmaci adu-mi la freamăt când cedrului scoți ambra, Că mult mă-ntreb cum oare nu-Ți zboară trandafirii?

Parcă Te-ascunzi de mine, sărind ca o lăcustă, Și-n iarbă-mi zvârli un greier să-și zdrăngănească tânga!

N-auzi oftându-mi ochiul singurătăți de pustă?

Dă-mi duhul tâlhăriei să Te ascult din dreapta!

Dintru auz se naște credința și-a ei fire, Dar ochiul, neam luminii, e mort fără iubire!

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

52

proză

Acea vamă a îngerilor impostori Laura Cătălina Dragomir (Spania) Părul ud, ca tot ce nu făcea zgomot, înălțime căzută, dungă fără rușine lipită de craniu, sânii peste care nu se pieptăna niciodată, pești de iod și sărătura, numele ce nu pleca, o mână de nume palid ca și ea, pe amândoi obrajii Maria, sub apa de spălat Maria, venise o femeie să-i aducă toate astea lui. Și sufletul, ca și cum de-un drog te-ai împlinit și îți mai trebuie, îl emoționa fără să se aștepte, îi arăta, asemeni bolnavului, ce să facă el cu propria-i odihnă. Sânilor, care mai cereau timp, începuse să le intre frig și, uitându-se la ei, lucruri ce-n curând urmau să-i aparțină, închise fereastra.

Duminica avea un timp limitat. N-o spuneau, dar, ca orice exaltare, era supusă injustiției și răutăților.

Gardienii, și ăsta era un gând care îi rămânea mereu, lăsau lui Dumnezeu un avantaj de o oră, o aroganță în termeni de suveranitate, posibilitate pentru ei să se îmbete, într-o respingere evidentă a ceea ce, pentru restul muritorilor, erau privilegiile și avertismentele celui de sus. Sărbătoarea era unica muncă, până la ultima consecință, o decizie a memoriei de a rămâne în realitate într-o perseverență caracteristică celor bolnavi sau celor, de asemenea bolnavi, care cred, fără să fi văzut.

Bunătatea, din care orgoliul presimțea mentalitatea învinsului, i se atribuise ca un fel de popularitate, din fața căreia nu știuse să fugă și-n care se balansa până la eliberare, într-o acțiune de tristețe, cum se întâmplă în atâtea situații reale de viață. O dereglare hormonală îi dădea dreptate lui Dumnezeu sau poate un virus, dintre cei identificați cu nume de antici mai realizați decât noi. Ca în curtea școlii, gloriei celor slabi nu i se făcea dreptate. O apărare de struț - încarnată - sprijinea liniștea.

Mâinile, atât cât le cunoștea, strâmte de frig mișcau aerul, carceră de pui mic, mutată după soare. La ele se gândeau, pe ele se iubeau, numai ele se separau în una.

Cine nu a fost îndrăgostit nu știe cum e să stai pregătit de orice nebunie, să-ți miroasă rochiile reconciliant, a circumstanță ieftină și a topografie colectivizată. Anumite miracole, de care încă iți mai e rușine, trebuie respectate, cu efort și determinare. Femeii îi era la îndemână să nu-i tremure vocea. Luase în serios să trimită târziu după popa. Patul era bine făcut, pe Dumnezeu îl iubise, în defavoarea opiniei generale, nu ai de ce să închizi ochii și să mergi încet, pentru a avea amintiri fericite. Încrederea cu care bolise și își amintea, lăstar orb, liniștea când i se făcea greață, erau că se hotărâse (pentru că despre hotărâre e vorba) să îi fie frică de sine, ca și cum de un dușman ar fi despărțit-o puține ore.

Se obișnuise obosită. Dezgustul îi atingea, ca o bătaie în ușă, spatele. Parcă despre Dumnezeu, nu tot ce avem în față știm? Frigul îi lâncezea înclinarea capului, singurul atriu.

Goală, învățase să fumeze mai mult decât era normal. Odată văzut, sexul nu mai conta pentru nimeni. În picioare, își susținea, la fel ca animalele când se duc cu aerul în ele, după care nu se mai știe nimic despre cum respiră, o tăietură care-i indigna, umflată și vânătă, gestul eficient prin care își mușca buzele. Oamenii o atinseseră, dăduseră cu pumnul în masă, fuseseră chiar emoționați, așa cum te emoționează ceea ce nu înțelegi, dar vezi în carne și oase.

Să fii curvă nu e ca și cum ai face vărsat de vânt. După ce aștepți două săptămâni, nimeni nu-și mai dă seama de suspiciunea vâscoasă a ochilor și oxidul strâmb, sudoare din care trăiești. Muncitorii, aduși de unde obiceiul pescuitului se făcea între mai mulți oameni, luau autobuzele către casă.

Mărimea cuțitului întârzia. Măiestria despre care se bănuise, suferința ambițioasă, vulgară, sănătatea ei de om, căruia despre bărbați și vin mai mult își vorbise singură, se uita la mâna lui Dumnezeu, frumoasă cu degetele lungi, așa cum se aștepta.

Distanța urca liniștită. Brațele aruncate din hățuri, fără somn și fără băutură, pentru responsabilități imediate ca astea, nici mila și nici rușinea nu o împiedicau. Își puse ciorapii. După puterea ei de înțelegere, era îmbrăcată.

Aduși sfinții, liniile putrede așteptau să li se spele picioarele.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

53

poezie

Dorina Brândușa Landén (Suedia) fără strategie… obosită după zile de ordine şi dezordine ritm şi nelinişte las timpul să se macine singur n-am nicio strategie tot ce sunt şi ce am începe şi sfârşeşte în întuneric ceţuri ridicându-se în coloane de spaime plutind deasupra globului aşa cum plutesc apele lustruind pietre nisipuri mişcătoare multiplicându-le inima e singura frunză grea grea pe un copac roşu roşu într-un spaţiu în care marile dorinţe însufleţitoare zac la soare stivuite în mormane ori amorţite în cutele memoriei ca şi când vieţile noastre ar fi reale credeam că există limite legi newtoniene ale căderii sângele va continua să curgă inimile şi semenii vor cădea fără să lovească pământul o erupţie de frunze contorsionate atârnate la marginea abisului un arc perfect cuprinzând toate zilele şi toate nopțile în care zacem în paturi mototolite străpunşi de fantomele celor ce răspund

adevărului cu minciună loialităţii cu trădare şi iubirii cu indiferenţă toate se îngrămădesc strâns lângă piele pământul nu mă poate apăra şi nici nu-mi poate ascunde mirosul fructelor putrede ale disperării casele mă apasă iar cerul ascunde buchete de sârmă încolăcite în aer oceane cad din colţul întunecat al ochiului meu de fiecare dată când rostesc un cuvânt o altă perspectivă sare în aer cu fiecare respiraţie sacadată ca un foc de armă cade un vultur menţionez că cea mai grea densitate acum e raritatea desuetitudinea alternativelor dar trebuie să se găsească ceva trebuie să existe ceva o piatră care să strălucească un cleric care se ridică la cer o întâmplare care să anuleze istoria să mă menţină plutind ca pe o plută peste gheţarul pe care-l străbat cufundându-mă.

despre primăvară și echilibru… eu lângă pod într-o legănare fluidă egală cu mine însămi în acea clipă nu doream nici viaţa nici moartea podul era parte din mine iar apele mele curgeau oglindind în luciul lor umbra aproape mereu mai aproape alungite undele vii umbrele moarte

se clătinau pline de linii făcând să geamă ierburi acvatice în tresăriri şi spasme apoi venea înspre mine o ameţeală caldă şi moale un cântec despre arbori despre lumină ca un torent ce se varsă din palmă într-o fântână interminabilă

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

54

e primăvară în sânge dar eu ştiu poezie de Dorina Brândușa - Landén căldura se-nfruntă cu gerul toate se urmează-n triumf şi toate pier sub zăpezi orbitoare ori sub roşia făclie a soarelui eu lângă pod într-o legănare fluidă egală cu mine însămi în această clipă

nu doresc nici viaţa nici moartea soarele m-a prefăcut într-un şoim roşu cu ochii în foc şi penele calde lucind stins sunt chiar un şoim roşu peste tot cu urme de rană şi se prea poate ca niciodată să nu mai regăsesc acest echilibru.

mereu mi-a fost dat… mereu mi-a fost dat să reinventez infernul să părăsesc vanul refugiu al sufletului meu să întârzii la tinda nopților nesfârşite într-o sală de aşteptare cu maşina de cojit sentimente cu ţigări şi cu mucuri lăsate la marginea nimicitoarelor călătorii miroase a sfâșietoare disperare iar oglinzile sunt adânci ca nişte fântâni în care nu poţi face altceva decât să te oglindeşti sub poleiala lor zac cei dăruiţi morţii ei îţi acoperă imaginea şi-ţi spun că aici a fost sala de sacrificii vieţi pierdute în încercarea zadarnică de a prinde un tren o lumină un miraj .

timpul mi-a scăpat printre degete spaţiul e un tunel obscur şi-s ca o rătăcită prin mulţimea de oameni străini care vin la alţii tot la fel de străini glasuri murmurate trec pe lângă mine se caţără pe trupul meu mă strâng într-o şerpuială de vipere albe mă îneacă se evaporă în aer dar nu ştiu ce ecou surd se ţine după mine mai puțin decât un cântec liber care lasă să i se scurgă muzica acum când buzele nimănui nu-l îngână şi cu viteza unui tren izbeşte izvorul sângelui la încheietura fină a morţii

aş vrea să scriu un poem blând... aş vrea să scriu un poem blând pe care să-l bei şi să-l respiri să-l cânţi în vremi de adâncă tăcere iar dacă umbli singur pe stradă să vorbeşti cu el de parcă ar fi viu ca un munte de lavă să curgă trupul lui cu flăcări tâşnind să-ţi treacă în sânge şi toate unghiurile îngemănate în trup cu vinul valurilor lui să ţi le spele un poem care să-ţi zboare râzând din mâini mai frumos ca un fulg în vânt mai mătăsos decât răsuflarea unui fluture pe care să-l iubeşti şi care să se lase iubit doar din dragoste de bunăvoie.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

55

poezie

Laura Cătălina Dragomir (Spania) Au pus picioare-n cer şi dă-i scuturătură copacii-atunci când vor la joacă se întrec.

Bunica a mirare afumă-n bătătură, închide foc pe frunze, în negru toate trec.

Ce-or face ei când noaptea uneşte pas cu pas şi fără de lumină, ca-n ceata tâlhărească, se scapă de povară, trec creanga de impas, neapăraţi de haine cu iarna să tocmească.

Când tăinuindu-şi mersul de zgomot niciun gând pun rădăcina iar de la plecat pământul e semn că peste luni a mai trecut un rând decembrie-i sosit şi-n ger îi e cuvântul.

Doar copiii pot, toamna ea îi lasă soare strop să strângă în bucăţi de-oglinzi, viaţa asta mică să o ducă-n casă umbra dată huţa între două grinzi.

Când din haine pierde, fără aţă frunze, şi din câte păsări, cer fără noroc, pun vorbă copiii să îi facă pânze, îşi plătesc din joacă schimbul reciproc, să mai stea cu ei, de şcolar să facă note premiante veselă s-anunţe când uitat-a vrutul, iarna ne îmbracă pune fulgii grei, dedesubt tot frunze. de la inimă scos de sub rouă mama scapă cer de vânt lumea îndrăznind o făcea ca nouă.

Apa de plânset a fricii ochilor când dădea să se-ascută la cuvânt înnodaţi licuricii

Cu un singur cuvânt pace puneau nou-născută.

Lumina băută din mână ajungea cât să spele pământul; din cuvânt creştea lumii fântână noi copiii urcam mamei gândul.

Cine-ar fi crezut că pământul unde se rupe îi iese galbenă carne și frica de toamnă i-adună cuvântul cum ploaia căldura s-a pus să-i răstoarne?

Așa sprijinit între vrăbii arice pe marea-i făptură fără haina potrivă vântul la frunze surghiunind pe sub bice din galben căzut în arama captivă. Și-n tremur lăsați cum ne-ar fi nouă? cuminte e iarna când abia de-i venită unind din zăpadă cu mâinile două albă-mprejur la brazda dormită.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

56

poezie

Dan Șerb (Irlanda)

Odă vieții Creat din iubire, țărână, şi dorință de om, mințit sub pom de fruct oprit, trăiesc ologit şi vremelnic cu viziuni de etern.

cu fiecare plecare doresc revenire – refuz să plătesc tribut disperării!

Neguri şi dubii – filozofie de lapte; cărbuni şi rubii, recolte de fructe necoapte – avere lăsată la poarta raiului. Şi totuşi zâmbesc în furtună şi iubesc cu încăpățânare chiar dacă doare;

Suferințe şi plăgi; sinucideri de gânduri şi vise; stelele triste cad pe cerurile lumii mânjite de sânge şi stinse în ochi de copii. Şi totuşi sper, dorință de cer; intenții divine; păcatul – sabotaj machiavelic; plan Dumnezeiesc:

moartea morții pe pom – răscumpărarea demnității de om.

Iubesc pământul şi trăiesc în adorare de frumos; poposesc în gări de acum cu abonament de călătorie, ani o mie, şi-apoi veşnicie.

Creat din iubire şi țărână trăiesc între şoptiri şi sunet de trâmbiță. În arşițe luptând nămeții cânt, puțin disonant, odă vieții.

Departe de tine Departe – să te-mpresoare cuvânt fără însemnătate cu căldura pasiunii mele – până la tine – dorințe furate din Paradis recreat. iar acum, zdrobit între cer și pământ, mă-nspăimânt Iar noaptea la gândul golului dintre noi. cer lunii să te dezmierde cu mister și lumină – Timp – prieten bine-venit și cuminte zeiță a inimii mele până mai ieri – încoronată cu stele căzătoare – iar acum, geloase cerului din ochii tăi. nerăbdător la țărm de mare curtând disperare Departe de tine îi cert negrăbirea-i fățarnică. învăț să aștept frumosul la rând Natura mi-e tovarășă de iubit. știind că mâine te voi dori și mai mult; În plimbări de seară cu fiori și patos înduplec trimit adieri timide să te sărute ușor timp și depărtare – pe buze tânjind și pleoape de dor. cu fiecare nou răsărit În diminețile de vară și vis de noapte – cer soarelui favoare să mi te-aducă mai aproape.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

57

poezie de Dan Șerb Bună dimineața, iubito!

Bună dimineața, iubito!

Am căutat pace în noapte între suspine și visuri, dorințe orbitând sori de mai bine și te-am găsit pe tine.

Umbre și ploi în ferestre au încurajat coșmaruri, însă zâmbetul tău a sfiit întunericul spre zori.

Cu fiori m-am trezit la lumina ochilor tăi – cer senin deasupra îngrijorărilor mele topite de căldura îmbrățișării tale.

Agale mi-am ridicat capul spre munți și-am lăsat văile încețoșate în noapte.

Bună dimineața, iubito!

Mi-ai răsărit un nou început cu mângâieri tremurânde și priviri sfioase; mi-ai dăruit bătăi de inimă de carne și tâmple de fier; m-ai dezrobit să sper, să cred, să trăiesc, să iubesc.

Bună dimineața, iubito!

O dimineață eternă, născută în prima noastră ținere de mână și primul sărut; la ceas încremenit și pe bancă de liceu tu și eu am rescris viitorul – scenariu neașteptat, dragoste neînchipuită.

Bem cu sete din ape ascunse, subterană iubire curând să răbufnească în râu neoprit ce va să ude al nostru Eden.

Bună dimineața, iubito!

E ziua noastră…

Bucurii!

Mi-au spus să scriu bucurii; amare la cules impusă să las versurile sumbre şi dulci iarna. sau de dragoste. într-o carte prăfuită, Nu mă tângui – Mi-au spus să scriu bucurii, la umbră de crizantemă oftez durerile strămoşilor şi pietrele au început să ofilită, mei; plângă şi le-am spus nu scriu cu tristețe – în piept că sunt Român. anticipez noi gelozii şi la gât.

Oriunde-aş fi, şi neghiobii, Ignoranța se plăteşte toamna îmi curge în sânge, fie roşii sau libere, cu reviste de scandal, melancolia o respir în zori, care-amuțesc strigătul deinimi de cărbuni, iar doina o culeg în flori Înainte! şi cu râs de nebuni! de gutui pe fronturi de luptă Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

58

eseu

Faceți ceva, să le placă și altora!

Vavila Popovici (SUA) „Etica nu este nimic altceva decât venerația vieții.” – Albert Schweitzer Realitatea pe care o trăim se întinde în spațiu și în timp, în ceea ce a fost și ceea ce este în clipa de față, și ea necesită o conduită etică din partea noastră.

Etica reprezintă modul nostru de a interacționa cu membrii comunității în care trăim. Noțiunea de etică vizează totalitatea normelor de conduită (comportament) ce guvernează relațiile dintre membrii unei societăți. Conform dicționarului, este „știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare și cu rolul în viața socială”.

Ca știință, etica ne ajută să cunoaștem omul, comportamentul său, și să definim societatea în ansamblul ei. Știința eticii are un caracter analitic – se preocupă de cauzele acțiunilor noastre, ne spune ceea ce avem de făcut; este însă o știință descriptivă – nu ne spune cum să facem, dar este orientată spre acțiune, se învață din practică, cu alte cuvinte – văzând și făcând, anumite legi ale bunului simț respectând.

Filozofia etică este disciplina preocupată de ceea ce este bine și rău, corect sau greșit. Toate societățile au avut și au reguli etice care aprobă onestitatea, respectarea promisiunilor, ajutarea semenilor și respectarea drepturilor celorlalți.

Etica este o trăsătură umană universală, deși codul de etică nu este același pentru toți, el prezentând particularități pentru fiecare societate, organizație sau chiar pentru fiecare individ în parte.

Etica trebuie să însoțească întregul proces de luare a unei decizii în toate etapele sale.

O înțelegere a eticii este fundamentală pentru noi ca indivizi, pentru că o etică sănătoasă reprezintă însăși esența unei societăți civilizate. Etica este fundația pe care sunt clădite toate relațiile noastre, ea vizând modul de a ne comporta în general unii față de alții, în comunitatea în care ne aflăm. Trebuie să înțelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toți avem legături unii față de alții –, ci la calitatea și corectitudinea acestora.

Cu toate că noi, oamenii, în general avem valori și principii diferite, nu înseamnă că nu există standarde etice comune. Acestea reprezintă valori asupra cărora toată lumea este de acord că sunt importante în relațiile interumane, indiferent de locul unde ne aflăm sau cultura căreia îi aparținem.

Altfel spus, standardele etice ale unei societăți se regăsesc adesea printre valorile universale, ele reprezentând unitatea în diversitate. Peste tot în lume a fi onest este un lucru important și valoros, dar în culturi diferite, onestitatea poate îmbrăca diverse forme.

Pentru a diferenția binele de rău, acest fapt vizând progresul omenirii, s-a convenit asupra câtorva dintre valorile general acceptate: Onestitatea care reprezintă capacitatea de a spune adevărul și de a te comporta în mod corect în relațiile cu semenii; Respectul care are în vedere recunoașterea faptului că fiecare persoană este valoroasă și ca atare trebuie tratată cu respect; Corectitudinea care presupune ca noi să acționăm în spiritul dreptății în mod voluntar și nu de teama de a suporta rigorile legii; Responsabilitatea și curajul care presupun capacitatea de a acționa și de a ne asuma răspunderea consecințelor acțiunilor noastre. Aceste valori nu constituie invenții ale vremurilor prezente, ele sunt produsul omenirii în întreaga sa existență. Experiența vieții le-a conturat.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

59

eseu de Vavila Popovici Reamintesc faptul că întreaga viață spirituală a omului este un act care se împlinește continuu, dar nu e niciodată împlinit din punct de vedere ideal. Și totuși nu este posibil să ne oprim la un punct al acestui proces de împlinire, fiindcă omul trebuie să devină purtător al celor mai multe calități, în special a celor de bază, cum sunt cinstea, înțelepciunea și cele amintite mai sus. „Omul este un întreg proces spiritual și ca atare el nu este niciodată ceva definitiv împlinit. Omul este om în lucrarea sa de a se face om”, afirma filozoful, sicilianul Giovanni Gentile (1875-1944).

Scriitorul, filozoful evreu francez Henri Bergson (1859-1941) considera că personalitatea noastră crește, se mărește fără încetare; fiecare clipă este ceva nou care se adaugă la ceea ce era mai înainte.

Precum o statuie care se șlefuiește, aș spune. Starea noastră prezentă se explică prin ceea ce era în noi și prin ceea ce acționa asupra noastră cu câtva timp în urmă. O singură clipă poate schimba totul – precum o cioplire greșită a unei figuri cu dalta –, de aceea, cred că trebuie să fim atenți la acțiunile noastre. Purtăm cu noi o zestre primită la naștere, dar important este ce îi adăugăm pe parcursul vieții.

Filozoful francez Emile Boutroux (1845-1921) compara mersul lucrurilor în viața noastră cu o călătorie pe mare, în care cea dintâi grijă a navigatorilor este de a evita pericolele și de a scăpa de furtuni, sforțările lor însă, nu se mărginesc la aceasta. Ei au scopul de a ajunge într-un punct și, prin toate ocolurile pe care trebuie să le facă, ei tind mereu către acel punct/scop. A înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este semănat drumul lor, ci de a se apropia de punctul prestabilit. Dar ce te faci cu oamenii obraznici, impertinenți, lipsiți de bun simț, chiar vulgari uneori prin declarațiile pe care le fac pentru a părea deschiși, sinceri, și al căror scop este contrar principiilor etice?

Scriitorul antic grec cu numele de Esop (620 î. H.-560 î. H.), cunoscut pentru fabulele lui – despre care se spune că ar fi fost sclav, dar fiind atât de deștept încât răspundea stăpânului său la fiecare observație primită cu câte o pildă comică, dar de bun simț, ceea ce l-a determinat pe stăpân să-l elibereze din sclavie – , Esop deci, spunea: „Oamenii netrebnici din fire, chiar dacă își schimbă starea, nu-și schimbă firea”. Este cazul pseudo-intelectualilor noștri ajunși în funcții de conducere, la care deficitul de inteligență este suplinit de impertinență, și care doresc ca șefii justiției să stea la cheremul lor, al celor care au încălcat de nenumărate ori legile justiției, spatele fiindu-le asigurat de banda de mafioți. Asta da, impertinență! Se vrea – bine zis! – „castrarea” justiției: „numirea politică a procurorilor-șefi (procurorul general, adjunctul acestuia, șefii DNA și DIICOT), de către ministrul Justiției, prin scoaterea din joc a președintelui României; trecerea Inspecției Judiciare (care îi cercetează disciplinar pe magistrați) de la CSM la Ministerul Justiției, adică subordonarea ei politică; spargerea DNA, prin înființarea unei alte direcții care să preia dreptul exclusiv de a ancheta magistrați”. Dar să fim mai optimiști și să sperăm totuși că îi va pune cineva la punct, le va inocula „serul” bunului simț, după care îi vor așeza în „băncile” lor, cele ale repetenților. „Poate că etica este o știință care a dispărut din toată lumea. Nu-i nimic, trebuie s-o inventăm din nou”, spunea scriitorul argentinian Jorge Luis Borges.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

60

poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

unei artiste ba mai mult de atât am jucat într-o piesă defectă erai nefericită pe scena mânjită cu ruj, în lumina galbenă de reflector haimana aveai o rochie scurtă, cei din rândul întâi pofteau mărul regizorul pipăia de zor manuscrisul căutând picanterii sub fusta maicilor de la notre dame şi toate aceste nonsensuri ziua pe care o încep cu 3 pastile albe şi o termin cu alte trei, negre întru gloria vârstei mele care trece pentru anotimpul care se scurge pe acoperişurile demolate de un soare acid ca o limonadă făcută cu cretă şi smoală băută în silă, ca un avort când vrei să dormi, să ai un umăr, o întâmplare cu mult miracol roz şi de fapt himere pretutindeni iar în pat un crocodil te aşteaptă rece, decis să se lase mângâiat pe burtica lui galbenă pe care cresc statui, parcuri inaccesibile, plimbări cu trăsuri cu cai baluri de sfârşit de liceu, copilăria toată, îndesată într-un ceas cu arcul neîntors.. viaţa în 4 strofe nonverbale să scrii, să bei, să mori. asta e tot pentru că deja munceşti, iubeşti, scrii. apoi, când te naşti: eşti făcut născut, distrus, terminat, regândit isprăvile tale, se amplifică până la verbe: a cânta, a vorbi, a sparge. faptele tale se complică: acţionezi, distrugi, strângi, nu te întorci la prima iubire. tu comanzi: alţii execută şi iar porneşti, inventând minciuni, din greşeală în greşeală, încântat, încânţi spre sfârşit îţi revii clarificat, şopteşti: totul e ciclic mirarea, smerenia viaţa...

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

61

poezie de Adrian Grauenfels ceară sigilată în ea cuvinte încă nescrise, ghicesc numele tău encriptic degetul şi el din ceară lasă amprente în inelul tău străine semne dureroase clipe deget tăiat timpul, golit de tine limbile ceasului ca mierea curg mii de albine înlănţuite în ceară mirese gata de zbor se pregătesc pentru venirea luminii (dupa o idee de Paul Celan) Pictor de cafenea La cafenea eu fac tablouri mult mai simple iau un carton, ceva vopsea închid ochii şi mă las dus de o muză invizibilă la Bomarzo la Cinque Terre poate pe valea Argeşului pe-o bancă în parcul Marienbad totul se face singur, e o transparenţă a gândului pe pânză ca un vis filmat şi lipit cu pap pe un film colorat hai să ne uităm la tinereţe uite, tu ai codiţe şi ghiozdan te cheamă Suhaid sau Miramar depinde de geografie de cât vin am băut cu gândul la tine într-o speluncă cu marinari beţi care te dezbrăcau cu ochii pariind cu cine ai trăit înainte de mine în ce motel ai făcut dragoste schimbând fraze goale ca acel te iubesc sau acel "numai tu, doar pe tine, viaţa mea, fără tine sunt zero", şi aşa mai departe, exercitând funcţii biologice, reproductiv inutile că doar nu ăsta e scopul tabloului nu pentru asta ne-am întâlnit azi şi ieri într-o imposibilă ciocnire mental culturală, semiotic slabă, anisotropic inegală, ca un cor fără un grande finale în care toţi vor acasă sub plapumă, ca să-şi plângă golul din suflet, regretul de a fi.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

62

poezie

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

lângă trepte în ferestrele mici casele păstrează umbra amintirilor unor bătrâni triști și tăcuți ori poate înțelepți sau numai resemnați nimic nu răzbate dinafară nimic nu se pierde înăuntru ce să facem cu puii de rândunică de sub streașina arcuită care sfâșie povestea cu țipetele lor cerând viață cuminte mâna maicii domnului acoperă greu timpul căzut lângă trepte neîmplinire de sub lanul de grâu pândea liniștea să treacă nebunul ăsta de vânt mânz rătăcit de herghelie care șfichiuia în goana lui plăpândă spicele uscate a împlinire trecuse de mult ultima adiere când s-a ițit deasupra galbenului ca o pâclă ba ca un miraj mai degrabă stăpână a nemișcării liniștea pitpalacul și-a înghițit strigătul cuprins de măreția clipei și o pasăre în imensitatea câmpului a rămas neiubită

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

63

poezie de Viorel Ploeșteanu nimeni nu te va întreba picături de ploaie desenează drumuri pe geam printre ele se vede povestea visurilor neîncepute în spatele ferestrei poți să te crezi chiar făt-frumos nimeni nu te va întreba câți zmei ai învins și nici câte cosânzene au murit de dorul tău lustruind sticla ferestrei cu ziarul de mâine ghemuit într-o coajă de nucă o noapte neagră parcă înecată-n guinness îmi intrase și-n suflet și prin buzunare alungând orice urmă de lumină și de speranță jucându-se cu sclipirile mele idei neîmplinite răsărite haotic după o ploaie acidă ce ghemuit stăteam într-o coajă de nucă în noaptea aceea dinaintea ruperii de nori când s-a făcut gândul dimineață fără să ia seama iarba crește și azi un om și-a lăsat casa și a plecat în lume oriunde mergea întâlnea case cu oameni în ele atunci a plecat în altă lume peste tot iarba creștea la fel fără să ia seama că uneori oamenii își desfac legăturile fără să fi învățat să zboare

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

64

Regulament concurs Peregrinări – poezie și proză scurtă – ed. a X-a, Dublin 2017

Regulament concurs „Peregrinări” (poezie și proză scurtă) Concurs Peregrinări, ed.a X-a, poezie și proză scurtă, organizat de Itaca Organization Dublin, în parteneriat cu Grupul Media Singur

Sunt două secțiuni separate ale aceluiași concurs.

1. Perioada de trimitere a poeziilor/prozelor pentru concurs: 1 octombrie – 15 noiembrie 2. Jurizare: 16 – 30 noiembrie. Juriul este format din câte 3 redactori ai revistei Itaca + 2 personalități culturale, pentru fiecare secțiune.

3. Anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 4. Poeziile se trimit numai pe adresa concursulperegrinaripoezie@gmail.com Textele de proză se trimit numai pe adresa concursulperegrinariproza@gmail.com 5. Fiecare participant va trimite poezia/proza în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți!

6. Se trimite o singură poezie, în limba română, într-un document word de maximum 2 pagini A4, fără imagini, cu diacritice, font Times New Roman, mărimea literei 12 sau/și o singură proză scurtă de minimum 2 pagini, maximum 5 pagini A4, în aceleași condiții.

7. Fiecare participant se va înscrie o singură dată în concurs (la una sau ambele secțiuni), atașând la e-mail numele real și complet, o fotografie jpg și localitatea de reședință.

8. Poezia/proza trimisă la concurs nu trebuie să mai fi fost publicată anterior, nici măcar pe blogul personal sau pe site-uri de literatură.

9. Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune.

10. Pot participa la concurs scriitori de limbă română, indiferent de naționalitate și oriunde s-ar afla pe această planetă.

11. Poeziile/prozele intrate în concurs vor fi postate pe site-ul www.itaca.ie sub anonimat, primind un număr de ordine, în funcție de înscrierea lor (separat pentru fiecare secțiune).

12. Participanții sunt rugați să nu-și promoveze creația cu numărul respectiv pe propriile pagini de internet, în pofida faptului că nu va exista și un vot al publicului.

13. Jurizarea se va face în două etape. În prima, între 16 și 28 noiembrie, fiecare membru al juriului va nota 10 poezii/proze, pe care le consideră ca fiind cele mai bune, cu valori de la 1 la 10, fără a

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

65 Regulament concurs Peregrinări – poezie și proză scurtă – ed. a X-a, Dublin 2017

repeta vreo notă. După această primă evaluare, cele mai bine situate 10 poezii/proze vor intra în faza finală, între 29 și 30 noiembrie, iar fiecare membru al juriului va nota numai locurile I, II și III, acordându-le 5, 3 respectiv 1 punct. Astfel se vor stabili cei trei câștigători.

14. Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual.

15. După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărei poezii/proze și vom realiza un volum colectiv online (nu tipărit!), cu toate poeziile/prozele înscrise în concurs (de aceea este nevoie și de fotografiile autorilor).

16. Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului următor, după ce va fi tipărită revista Itaca.

17. Premiile concursului: • câștigătorilor fiecărei secțiuni (locul 1) li se va publica în cursul anului următor câte un volum (proză scurtă, respectiv poezie), de maximum 100 de pagini, format A5, la Editura Singur, partener al Itaca Organization.

• fiecare dintre cei 6 câștigători va primi câte o medalie, o diplomă, un exemplar al revistei Itaca, în care i se va publica textul/poezia câștigător(oare) și cărți ale membrilor juriului.

• nu uităm nici membrii juriului, așadar vom oferi câte o sticlă de whiskey irlandez, pe lângă mulțumirile noastre, fiecăruia dintre dumnealor.

18. Vă vom ține la curent cu evoluția concursului pe site-ul www.itaca.ie ca și pe pagina de facebook a acestuia https://www.facebook.com/sufletromanescdublin?ref=hl 19. Juriul la secțiunea proză • • • • •

Ștefan Doru Dăncuș (România) Adrian Suciu (România) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) 20. Juriul la secțiunea poezie:

• • • • •

Alexandru Cistelecan (România) Paul Vinicius (România) Dorina Șișu (Irlanda) Dorina Brândușa Landen (Suedia) Emanuel Pope (Anglia)

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

66 Regulament Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora, pentru anul 2017

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2017 Organizator Itaca Organization Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”, „Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu-Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen – Suedia, Emanuel Pope – Anglia, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda), iar la faza finală juriul va primi sprijinul criticului Alexandru Cistelecan și al scriitorului și coordonatorului Grup Media Singur, Ștefan Doru Dăncuș.

Condiții de participare: Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o înscrie în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2017, în limba română, la orice editură din țară sau străinătate.

Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie și/sau unul de eseuri etc.

Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2017 (data poștei, pentru volumele tipărite), câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2018.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2018, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Itaca Organization Dublin și al Grupului Media Singur (volume care să nu depășească 100 de pagini la poezie și 150 de pagini la proză).

Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi Trofeul Revistei Itaca, medalii și diplome care să ateste acest fapt, precum și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, revista Singur și în alte reviste de cultură din România.

Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului și… surprize.

De asemenea, scriitorilor intrați în finala fiecărei secțiuni, li se vor publica fragmente din volume în revistele Singur și Itaca.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

67

Concurs de manuscrise Colecția Carte Călătoare - diaspora.

Demarăm un nou proiect Itaca, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în diaspora.

Este vorba despre un concurs de manuscrise (poezie, proză, eseuri, critică literară etc.), de maximum 100 de pagini, format A5, care se vor trimite pe adresa itacaorganization@gmail.com Manuscrisele vor fi evaluate de către Consiliul director al Itaca Organization, iar cele câștigătoare vor fi publicate în cadrul Colecției Carte Călătoare. De ce se numește așa? Pentru că aceste volume sunt menite să circule liber între cititori. Nu se vând și, în cele din urmă, își vor găsi locul în câte o bibliotecă județeană sau altă instituție de cultură.

Fiecare volum va fi tipărit într-un număr de 50 de exemplare, fiecare exemplar fiind numerotat, pe cheltuiala Organizației Itaca, plus cele cuvenite Bibliotecii Naționale. Aceste exemplare se vor expedia către primii 50 de cititori, care, la rândul lor, în decurs de o săptămână, le vor expedia către alți cititori. În același timp, va fi notificat autorul (pe adresa personală de e-mail, care va fi tipărită în volum) în legătură cu datele următorului cititor, pentru a putea fi urmărit parcursul cărții.

La sfârșitul fiecărui volum va fi tipărit un tabel cu 50 de rubrici, unde fiecare cititor va trece email-ul, localitatea de domiciliu și numele celui căruia îi este trimisă/dată cartea. Va exista și o rubrică de impresii, de numai câteva cuvinte. Cititorul cu numărul 50 va trimite cartea la una dintre biblioteci, care va avea deja trecută adresa în josul tabelului.

Teoretic, în 50 de săptămâni cartea își va încheia periplul prin lume, urmând să-și găsească locul într-o bibliotecă publică, după ce a fost citită de 2 500 de persoane.

Cărțile vor fi publicate la Editura Singur, partener al Itaca Organization.

După încheierea unui an de la publicare, autorul este liber să republice volumul unde dorește.

Acest concurs este unul permanent, așadar se pot înscrie manuscrise pe tot parcursul anului.

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

68

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 5-8 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

69

CărČ›ile autorilor

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017

70

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Itaca Organization Dublin www.itaca.ie

Partener Grup Media Singur

Număr tipărit cu sprijinul Organizației PNL-Irlanda

Itaca Anul V / nr. 19 iulie, august, septembrie 2017