Revista Itaca nr. 23 Anul VI, iulie, august, septembrie 2018

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VI / nr. 23 iulie, august, septembrie 2018

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia)

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Dorina Șișu (Irlanda) Em Sava (Canada) – poezie Monica Tonea (Belgia) - proză Coperta I și ilustrația revistei: Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24 EK24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VI Nr. 23 iulie, august, septembrie 2018

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

4

sumar

Editorial: Virgil Untilă (Canada)

Pag. 5

Cristian Săileanu (Spania) – Proză

Pag. 6

Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie

Pag. 12

Nicoleta Beraru (Belgia) – Proză

Pag. 13

Angela Mamier Nache (Franța) – Prezentare autor

Pag. 15

Silvia Chicoș (Irlanda) – Poezie

Pag. 18

Gabriela Cimpoca (Irlanda) – Proză

Pag. 21

Irish poet guest: Eadbhard McGowan (Irlanda)

Pag. 22

Elena Dumitrescu Nentwig (Portugalia) – Proză

Pag. 29

Virgil Untilă (Canada) – Articol

Pag. 33

Virgil Untilă (Canada) – Poezie

Pag. 37

Monica Tonea (Belgia) – Proză

Pag. 39

Traduceri: Dorina-Brândușa Landén (Suedia) - Poezie

Pag. 41

Emanuel Pope (Anglia) - Proză

Pag. 43

Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie

Pag. 45

Em Sava (Canada) – Proză

Pag. 47

Mona Rusinescu (Franța) – Note de lectură

Pag. 49

Narcis Spânu (Irlanda) – Poezie

Pag. 50

Mariana Cornea (Italia) – Poezie

Pag. 51

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 52

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 55

Emanuel Stoica (Suedia) - Scenetă

Pag. 56

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 63

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 64

Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Poezie

Pag. 66

English corner: Dean Prodan (SUA) - Poezie

Pag. 67

George Kun (Canada) – Proză

Pag. 68

L’umanita in gondole: Luca Cipolla (Italia) - Poezie

Pag. 72

Traduceri: Cristian Săileanu (Spania) – Proză

Pag. 73

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Poezie

Pag. 77

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Articol

Pag. 79

Regulament Concurs Peregrinări, ediția a XI-a, 2018

Pag. 81

Regulament Distincțiile revistei Itaca - literatură – diaspora, 2018

Pag. 82

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 83

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

5

editorial

Între ură și cultură Virgil Untilă (Canada)

astăzi cultura – cultura cu ”c” mic, cu un ”c” mai mic decât cel cu care scriem în mod normal, mărșăluiește în pas de defilare, un pas de defilare mai șleampăt și mai pidosnic și mai deșănțat prin ce a devenit, prin ce este acum, cultură care este invocată, citată și expozată, cultură care a devenit un ecou mecanic - repetat la nesfârșit, invocată la nesfârșit - care a devenit goală și a dobândit un surâs operat, mărunt comentată de amatorii de cuvinte scrise (strict) corect - amatori care nu mai văd altceva decât înșiruirea corectă de cuvinte scrise corect, cultură care a uitat să respire în voie – sau nu a știut niciodată – împărțind aerul rarefiat cu ciudă - dar împărțindul, să ajungă la toată lumea - de teamă că nu le ajunge lor, fiecăruia în parte, temându-se în avans, temându-se prevăzător, temându-se! partea de cain a culturii! Rodind în serie și fără să accepte durerile facerii... cultura care își dorește să obțină un rod mereu mai numeros și reușește să obțină unul mereu mai mic, micimea ținând de egoismul stupid cu care se privește și cu care privește lucrurile; cultura zic! și mă întreb ce a rămas din cultura sub al cărei catarg stăteam mândru. cultura! cultura românească... nu reușesc să fac literele să se înalțe în majuscule! sau pur și simplu, nu reușesc... cultura e doar o meserie, îmi spun unii dintre voi, cei plătiți de voi, cultura este un mijloc de relaxare, care te face și isteț și mi-o spuneți întorcându-mă cu spatele la cultura adevărată, în care se văd așezate în straturi grijile și necazurile și fericirea și nefericirea unora și iubirea și ura. zilele acestea, ura: multă și deșănțată, ura de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, ură neinstruită și ură instruită, ură muncitorească – simplă, brutal-caraghioasă, ură mai puțin instruită și ură instruită tare și de aceea aprigă și rece și nemiloasă!

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Suferinta rosie” 50 x 40 cm Tehnica: Colaj ( acrilic pe panza, foto)

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

6

proză

Un copil frumos, gătit cu o cravatā albastrā Cristian Săileanu (Spania)

Să nu-mi pomeniţi de răbdare, pufnea furios bătrânul cu barbă albă. Nu numai că nu vreau să am răbdare, dar nici nu suport să aud cuvântul. Răbdarea e virtutea şchioapă, îndoielnică, a celor săraci cu duhul, refugiul celor care n-au nimic de făcut în viaţă, toiagul gloatei fără imaginaţie. De altfel, pe mulţi i-am auzit vorbind cu gura plină de dubioasele calităţi ale răbdării, dar când vine vorba, la o adică, să pună teoria în practică, toţi se lasă greu.

Chiar aşa fiind, cum se întorcea acasă, în California, din minunata, înverzita insulă Corfu, bătrânul trebuia, vrând nevrând, să se înarmeze, chiar scrâşnind din dinţi, cu... răbdare, fiindcă primul pas, prima etapă a întoarcerii, este un zbor scurt, în zori de zi, de mai puţin de o oră, din Corfu până în Atena.

Dar pentru un călător ajuns în Atena, depinzând de noroc, escala se poate întinde la patru, cinci sau chiar şase ore, timp în care acest călător este nevoit să aştepte idiotizat - anesteziat mintal - ştiind că ăsta este numai începutul. Următorul pas este un zbor de opt-nouă ore peste Atlantic, apoi o altă escală pe coasta de est a Americii, altă aşteptare de câteva ore, apoi un ultim zbor până la San Francisco.

Tot aşa stăteau lucrurile, gândea bătrânul, în octombrie 1999, fără ca măcar să îi treacă prin minte că, de data asta, îi va rămâne sufletul chircit de frică, aşa cum se chirceşte un copil bătut adesea când se ridică o palmă grea deasupra capului său, pentru că s-a potrivit ca, în acea zi, bătrânul cu barbă albă să dea ochii cu un copil frumos, ce purta o cravată albastră.

Se afla, așadar, în Atena, scrâşnind din dinţi şi înjurându-i pe talibanii care se ascundeau prin cine ştie ce peşteră din Afganistan şi râdeau de se prăpădeau, în vreme ce ei, cei ce nu aveau de gând să omoare pe nimeni, se chinuiau unii pe alţii în toate aeroporturile din lume.

Bătrânul a trecut prin toate controalele, a făcut striptease, şi-a golit buzunarele, şi-a scos pantofii, a deschis laptopul, a ridicat braţele în aer, să îl pipăie funcţionarii aeroportului... Când, în sfârşit, cotcodăcind ca o găină care a scăpat de sub cocoş, şi-a recapătat cât de cât demnitatea, s-a îndreptat spre poarta unde avea de aşteptat cinci ore până când US Airways avea să îl ducă acasă.

S-a aşezat, pe cât a putut de confortabil, într-un scaun – pentru că, să doarmă, nu se punea problema. Bătrânul cel cu barbă albă înţelesese de multă vreme că prima cerinţă pentru a proiecta un aeroport este să fii membru fondator al Asociaţiei Internaţionale a Sado-Masochiştilor Care Îşi Râd În Pumni de Întreaga Omenire. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că toate scaunele, în toate aeroporturile, sunt tari ca stânca şi înclinate astfel încât să aluneci de pe ele şi mai au şi braţe fixe, care le separă, ca nu cumva să se poată întinde şi moţăi vreun călător!

A scos din geanta de mână Light in August a lui Faulkner, carte pe care o recitea cu ochii mai înţelepti ai bătrâneţii, şi s-a scufundat în labirintul angoasei sudului Americii. Era devreme şi nu erau mulţi oameni la poarta avionului care avea să îl ducă înapoi acasă, doar un om de serviciu, care mătura podeaua, o stewardesă cu nasul în nişte hârtii, şi o familie de greci zgomotoşi, iertat să-mi fie pleonasmul, gândi bătrânul, care se comportau ca şi cum aeroportul era Vestul Sălbatic, iar ei, mamă, tată şi doi băieţi obezi, îl cucereau. Şi - aproape îl scăpase din vedere - un băieţel de cinci sau şase ani, care stătea în primul rând, chiar lângă intrarea pe pasarelă, la un pas de stewardesă. Era îmbrăcat curăţel, cu o pereche de pantaloni Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

7

proză de Cristian Săileanu albaştri, nu tocmai noi, dar călcaţi cu dungă, pantofi negri lustruiţi oglindă, ca pentru o inspecţie la Marines, şi o vestă în pătrăţele, sub care se vedea o cravată albastră, înnodată expert sub gulerul unei cămăşi albe, apretate.

Cineva a pus dragoste în felul în care acest copil e îmbrăcat, i-a trecut bătrânului prin minte.

Copilul avea părul negru ca pana corbului, cu cărare pe stânga şi apoi îngheţat cu fixativ. Stătea cuminte pe scaun. Un copil bun, ascultător, cu pantofii lui cei lustruiţi lipiţi unul de altul, şi cu mâinile împreunate în poală.

Bătrânul s-a întors la cartea lui, dar, din când în când, ridica privirea să îl mai vadă o dată pe băiatul cu cravata albastră, care stătea stoic pe scaun şi numai arareori se întorcea să privească peste umăr spre intrarea porții de zbor. Evident, aştepta pe cineva.

Faulkner nu e un scriitor pentru neavizaţi. Nu toarce poveşti dulci, de vată de zahăr. Nu dă niciun moment senzaţia că i-ar păsa dacă lectorii lui îl înţeleg, nu se uită peste umăr pentru a vedea dacă cititorii îl urmează. Îi ignoră complet. Scrie brutal, încâlcit, alambicat, pentru propria plăcere, şi atât.

O minte obişnuită, ca a bătrânului cu barbă albă, nu poate digera proza lui Faulkner decât în doze mici, pe care să le rumege în linişte şi pace, pentru ca mai apoi să le poată distila şi absorbi. La fiecare jumătate de pagină, bătrânul cu barba albă lăsa cartea pe scaunul de lângă el, închidea ochii şi întorcea pe toate feţele ceea ce citise.

Dar când îi deschidea, copilul cel frumos, cu cravata lui albastră, era tot acolo, tot singur.

Ceva nu-i în regulă aici, i-a fluturat în gând bătrânului. Câţi copii de vârsta asta sunt lăsaţi de părinţi singuri într-un aeroport, ore în şir? Copilul era deja aici când am venit eu, acum mai bine de o oră. Şi în vreme ce se ferea să pună în cuvinte o suspiciune prea urâtă, copilul cel frumos s-a ridicat din scaun, a făcut câţiva paşi grăbiţi către intrarea porții noastre, şi-a întins gâtul câteva secunde şi atunci bătrânul l-a văzut mai bine. Era un copil de o frumuseţe izbitoare, cu ochi negri ca doi cărbuni, o frunte înaltă, un nas drept şi pielea arămie a unui indian sau a unui pachistanez – şi avea ochii plini de lacrimi.

Copilul cel frumos s-a întors repede la scaunul lui şi a început să-şi frământe mâinile, iar în următoarele minute și-a coborât barba în piept şi, învins, plângea în tăcere, plângea încercând să nu facă zgomot.

Pentru numele lui Dumnezeu, a urlat ceva în bătrânul care a sărit ca ars în picioare și a pornit către el, dar i-o luase înainte stewardesa, care era mai aproape. Tânăra a trântit hârtiile pe tejghea, a dat ocol în mare viteză biroului, în spatele căruia lucra, şi a îngenuncheat lângă copil. În greacă, l-a întrebat: De ce plângi? Unde-ţi sunt părinţii? Cum te cheamă?

Dar băiatul cel frumos, cu cravată albastră, a scuturat din cap. Nu înţelegea această limbă imposibilă a elenilor. Stewardesa a încercat în engleză, dar copilul i-a răspuns cu aceeaşi privire disperată, înfricoşată. Stewardesa a continuat să-l ţină cu stânga de mână, iar cu dreapta a deschis telefonul mobil şi a spus doar câteva cuvinte, apoi l-a îmbrăţişat pe copil, i-a şoptit ceva la ureche şi l-a mângâiat pe păr. În câteva minute a apărut grăbită o altă stewardesă, tot în uniforma companiei Aegean Airlines.

Avea acelaşi ten arămiu ca al copilului. A îngenunchiat şi ea lângă copil şi, cu o voce blândă, i-a pus câteva întrebări.

Obrajii copilului erau acum plini de lacrimi şi răspundea gesticulând larg, dramatic. Stewardesa pachistaneză i-a tradus grecoaicei.

Spune că unchiul şi mătuşa lui i-au zis să stea acolo, pe scaun, fără să se mişte, şi au plecat de multă vreme. Nu ştie de când, nu ştie cât timp a trecut de atunci. De când e aici?

De cel puţin o oră, poate o oră şi jumătate, a spus grecoaica, muşcându-şi buza de jos.

Stewardesa cu ten arămiu a zâmbit, a încuviinţat din cap, l-a luat pe băiat de mână şi a plecat cu el, trecând pe lângă scaunul unde se aşezase bătrânul. Obrajii copilului erau scăldaţi în lacrimi şi îşi ştergea nasul cu mâneca de la cămașă. Stewardesa cu tenul arămiu a scos din buzunar un şerveţel de hârtie, l-a ajutat să-şi sufle nasul, apoi a chicotit şi i-a spus ceva cu o voce caldă, lipindu-şi capul de

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

8

proză de Cristian Săileanu capul lui. Au dispărut amândoi, ţinându-se de mână, iar bătrânul a rămas singur şi un gol imens i s-a deschis în suflet.

A luat din nou cartea, dar vraja lui Faulkner se risipise. A închis-o la loc şi s-a apropiat de stewardesă.

Iertaţi-mă, i-a zis, ce s-a întâmplat cu băiatul acela?

Stewardesa a ridicat ochii din hârtii şi l-a măsurat.

S-a pierdut de părinţi, a spus liniştită, aplecându-şi capul pe un umăr. Colega mea încearcă să îi localizeze, dar eu, din câte am văzut până acum, cred că a fost abandonat în aeroport.

A...bandonat? s-a bâlbâit bătrânul.

Tânăra a aprobat din cap.

Câteodată avem cinci, şase cazuri de copii abandonaţi pe săptămână. Alteori, niciunul timp de o lună. În general, copii africani, dar am avut şi pachistanezi şi indieni şi afgani... Sunt aduşi până aici de prieteni ai familiei sau de rude şi abandonaţi în aeroport, în speranţa că vor avea o viaţă mai bună în Europa, în Grecia, decât ceea ce le poate oferi părinţii în ţara de unde vin.

Bătrânul a simţit că se învârte pământul cu el. Pentru câteva secunde, a fost la un pas de leşin.

Cum e posibil aşa ceva? Cum poate o mamă să-şi abandoneze copilul aşa? Un copil atât de frumos ca acesta!

E posibil, kirie, a dat din cap stewardesa. Acum două, trei seri am găsit două fetiţe gemene din Coasta de Fildeş. Nu aveau nici cinci ani. Eu, personal, n-am văzut niciodată copii mai frumoşi ca acele două fetiţe. Am aflat, însă, că în Coasta de Fildeș trec printr-un război civil. Probabil părinţii au socotit că le salvează viaţa lăsându-le în Grecia. I-am înţeles. Nu există război mai oribil decât un război civil. Eu n-aş vrea să am două fetiţe frumoase în mijlocul unui război civil african... Nici nu vreau să mă gândesc la ce li s-ar putea întâmpla… Părinţii au ales bine. N-om da noi, grecii, pe dinafară de bogaţi, a spus ea cu obişnuita mândrie elenă, dar dacă punem pe masă o felie de feta şi două măsline, le punem din toată inima şi cu un zâmbet pe faţă.

Bătrânul s-a întors cu paşi şovăielnici la locul său. Era acum un bătrân patetic, care îşi frângea mâinile, gata şi el să izbucnească în plâns. Marea lui problemă fusese dintotdeauna că, în astfel de momente, mintea îi începea să lucreze febril, să inventeze scenarii, filme, poveşti, iar filmele pe care le inventa acum aveau toate ca actor principal un copil cu o cravată albastră.

O casă în ruină și un bărbat cu turban care îngenuncheazā în faţa copilului cu cravată albastră. În spate, în fundal, sunt munţi înalţi şi sterpi. Bărbatul cu turban își ia rămas bun de la copil. Copilul nu înţelege de ce...

Nu, s-a răzgândit bătrânul, am ales un film greşit. Trebuie să fi fost o mamă care îşi lua rămas bun de la copil. Numai o mamă l-ar fi îmbrăcat cu atâta grijă, i-ar fi apretat cămaşa, i-ar fi călcat pantalonii, i-ar fi înnodat cravata cu atâta dragoste. Acea cravată albastră şi pantofii lustruiţi spun povestea plecării copilului de acasă. Este clar ca lumina zilei că e la mijloc mâna unei mame. O mamă care îşi trimite fiul în lume? Să fie, adică, zecile de mii de picturi ale madonei cu pruncul din toate bisericile şi muzeele din lumea creştină, de fapt, picturi cu mama care îşi adoră fiul, o mare minciună?

O mamă care trimite în lume un copil aşa de bun, de cuminte, de frumos ca acesta? Imposibil! Şi totusi, în sufletul lui, bătrânul ştia că e posibil. Dar dacă talibanii i-au omorât soţul, tatăl copilului, şi acum îl căutau pe copil? Dar dacă o dronă americană le-a bombardat casa şi le-a omorât tatăl şi bărbatul? Dar dacă nu mai era nimic de mâncare în casă? Casă? Poate că nici nu mai aveau casă...

De la capăt. Acum copilul nu e acolo şi mama plânge şi i se adresează fratelui ei.

Ia-l! Du-l cât mai departe de aici! Du-l undeva unde o să trăiascā, unde o să aibă o viaţă normală! Într-o zi, dacă o vrea Allah, binecuvântat fie-i numele, o să-l găsesc şi o să-l iau înapoi.

Bătrânul nu mai putea. Scenariile care îi treceau prin cap îi dădeau fiori pe şira spinării. S-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de stewardesă din nou.

Unde-l duc? a întrebat-o. În clipa asta copilul ăsta are nevoie, mai mult decât orice altceva, de linişte, i-a spus ea cu înţelepciune.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

9

proză de Cristian Săileanu Dar bătrânul cu barbă albă nu fusese înţelept niciodată şi nu avea de gând să-şi înceapă ucenicia întru înţelepciune acum, la bătrâneţe, în Aeroportul Internaţional din Atena.

Dacă e abandonat, aş vrea să îl adopt, i-a ieşit păsărica din gură.

Nu-i pisoi, i-a adus aminte tânăra.

Bineînţeles că nu-i pisoi. Unde-l duc?

Poliţia aeroportului, a ridicat ea din umeri şi l-a privit lung. În vreme ce se îndrepta spre biroul poliţiei aeroportului, megafoanele au anunţat că un copil pachistanez în vârstă de şase ani, pe nume Ali, fusese găsit. Copilul se afla acum în biroul poliţiei, a spus o voce de femeie, întâi în greacă, apoi, cu opinteli, în engleză. În biroul poliţiei, un bărbat tânăr, îmbrăcat în uniformă, neras de trei zile, stătea pe un scaun în spatele unui birou de metal şi fuma sub un afiş mare care avertiza că FUMATUL ESTE INTERZIS. Bătrânul s-a recomandat, apoi şi-au dat mâna. O etichetă metalică de pe birou îl informa că se află în faţa căpitanului Nikos Papadopoulos, şeful poliţiei aeroportului.

American, ă?

Nimeni nu-i perfect, domnule căpitan, a glumit bătrânul, dar eu m-am născut în România, din părinţi greci, ciprioţi, de pe lângă Konitza.

Păi, atunci eşti grec, s-a încruntat căpitanul, ce să ne mai dăm pe după cireș! De ce ţi-e frică, de ce ţi-e ruşine să recunoşti? Când eşti grec, eşti grec!

Sunt grec, s-a grăbit bătrânul să fie de acord cu poliţistul. Nu mi-e ruşine să recunosc.

Deci vorbeşti greceşte…

E prima mea limbă, limba maternă, dar, după jumătate de secol în America, am cam uitato… Mi-am cumpărat chiar o casă în Corfu, să mă întorc acum, la bătrâneţe, la rădăcini.

Aha! Bravo! Ce vânt te aduce la mine în birou? a pufăit el din ţigară.

Băiatul pe care l-aţi găsit acum... Ce ştiti despre el?

Căpitanul l-a privit lung pe bătrân.

Ia un loc, Frixo, i-a arătat el bătrânului un scaun. O ţigară?

Bătrânul l-a refuzat.

Nu suntem încă sută la sută siguri, dar, din experienţa mea, cred că a fost abandonat.

Când veţi şti cu siguranţă? În următoarele zece minute, s-a strâmbat căpitanul. Dacă băiatul s-a pierdut din întâmplare, părinţii vor veni aici cu sufletul la gură să-l ia înapoi. Dacă nu apar, e clar că a fost abandonat.

Bătrânul i-a spus căpitanului că e doctor şi scriitor şi l-a lăudat pentru felul în care vorbea engleza. Ştia că ăsta era drumul cel mai scurt către inima unui grec. Căpitanul i-a mulţumit, zâmbind fericit.

Am petrecut trei ani din viaţă în Chicago, a explicat. Am stat la rude. Am un unchi care ţine un magazin de bijuterii în downtown. Mare minune a fost că nu mi-a îngheţat dosul pe acolo!

Dacă acest copil este abandonat, aş vrea să îl adopt, a spus bătrânul.

Căpitanul a făcut buzele pungă, l-a privit dintr-o parte şi a zâmbit a râde. Ştiu că grecii care au petrecut mult timp prin străinătăţuri nu înţeleg cum că am avea legi aici, mai ales când văd cum ne comportăm în trafic, dar avem legi, reguli în ţara asta, doctore.

Prea bine, a zis bătrânul. Ce spun legile astea?

Spun că întâi de toate e nevoie de o perioadă de un an, câteodată doi ani, pentru a ne asigura că părinţii nu se întorc să ceară copilul. Uneori se întorc... Îi mustră conştiinţa, sau se termină războiul din ţara lor, sau găsesc o metodă de a pune mâncare pe masă. Dacă nu apare nimeni, atunci cei ca tine pot intra în joc. Dar mai întâi va trebui să aduci dovezi că te califici pentru a adopta. Uneori ia şase, şapte ani până când vezi copilul în casa ta. Şapte ani? a protestat bătrânul cu barbă albă. De ce atâta timp?

Ce-ai vrea, prietene, să dăm copilul pe mâna unei familii de canibali? l-a întrebat Nikos. A tras adânc din ţigară şi a întors capul să sufle fumul într-o parte.

De unde e copilul ăsta? Ce paşaport are?

Copiii ăştia n-au niciodată paşapoarte, i-a explicat cu răbdare căpitanul. Dac-ar avea, i-am trimite de unde au venit.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

10

proză de Cristian Săileanu Dă-mi măcar numele copilului! a mai încercat bătrânul o dată. Şi, dacă poţi, şi numele agenţiilor guvernamentale care îmi pot spune unde se află.

Căpitanul a ridicat din umeri, a deschis un catastif mare şi a copiat pe o foaie de hârtie nişte nume şi nişte adrese. I-a înmânat apoi foaia de hârtie.

Dar dacă mituiesc pe cineva? Încearcă. Poţi, nu zic că ar fi imposibil să găseşti persoana potrivită, dar mă îndoiesc. Mult mai probabil este că vei ajunge în puşcărie. Nu suntem în Turcia. Ştiu, știu, ai mitui un funcţionar pentru o cauză frumoasă, dar mita-i mită şi tot la puşcărie ai ajunge.

Pot să-l văd pe copil?

Cāpitanul de poliţie a clătinat încetişor din cap.

Acum? Nici vorbă. Băiatul ăsta a fost abandonat de propria lui familie, a zis el. Nouă nici nu ne poate trece prin cap ce e în sufletul lui. Cu cât mai multă linişte i se oferă acum, cu atât mai bine e pentru el.

Ascultă, Nikos, a pus bătrânul mâna pe inimă, cu meseria mea de doctor câştig bine, foarte bine în California. Am o casă frumoasă, o maşină nouă, suficienţi bani în bancă să nu mai muncesc toată viaţa. Aş fi un tată bun pentru Ali. L-aş trimite la şcoli bune, am umbla împreună prin lume.

A, California, a zâmbit Nikos. Raiul pe pământ. Ce cauţi în Grecia, ce ţi-a trebuit o casă în Corfu, Frixos, dacă ai o casă în California?

Pentru că în Grecia mă simt acasă.

Frixo, iartă-mă că te întreb, câţi ani ai? Şaizeci. Şaizeci? Te ţii bine. N-arăţi o zi peste cincizeci şi nouă, a râs el. Să zicem că autorităţile greceşti îţi aprobă cererea de adopţie. Spune-mi, câţi ani vei avea când acest copil termină liceul?

Bătrânul nu i-a răspuns. Nu avea un răspuns care să îl mulţumeascā nici măcar pe el însuşi.

O să defileze Ali cu diploma în mână, îmbrăcat în togă, a continuat logic căpitanul, şi tu nici măcar n-o să-l recunoşti.

O să stau în rândul întâi. Şi o să-mi iau un binoclu. Am să-l văd, am să-l recunosc şi ne vom bucura amândoi.

Ești căsătorit, Frixo?

Da. Cu o americancă de origine greacă.

Greceşte vorbeşte? Are cetăţenie greacă?

Nici una, nici alta.

Bātrân şi căsătorit cu o americancă. De la grec la grec acum: scoate-ţi adopţia din cap! N-or să-ţi dea copilul. Stai, nu te supăra! Dacă ar fi după mine, a ridicat el braţele în sus, ţi l-aş da azi. Dar e de datoria mea să-ţi spun cum merg lucrurile.

Nikos, cu mine acest copil ar primi cea mai bună educaţie din lume. Dacă are vreun talent, i-aş lua cei mai buni profesori particulari. Ar învăţa patru limbi străine şi ar face ce sport îşi doreşte. În doi ani ies la pensie şi am putea călători prin toată lumea împreună. De ce nu mi-ar da autorităţile mie acest copil? Îţi place Tom Waits? m-a întrebat căpitanul. Ţii minte ce spune? That’s the way the cookie crumbles… Asta-i treaba, domnule doctor! Aşa stau lucrurile. Te uiţi la mine şi te întrebi cum poate poliţistul ăsta să aibă inima asta de piatră, să rămână nepăsător, adică, în faţa unei astfel de tragedii?

La început nu eram nepăsător. La început mă durea pentru fiecare copil abandonat. Chestia e că sunt prea mulţi. Dacă aş suferi pentru fiecare dintre ei, mi-aş pierde minţile. Noi, poliţiştii, suntem ca oncologii. Vin oamenii la tine cu cancer. Tu, ca doctor, ştii că unii vor scăpa, dar alţii nu. Ce faci, te duci acasă şi plângi, te dai cu capul de toţi pereţii pentru fiecare dintre pacienţii tăi?

Bătrânul cu barbă albă a ajuns acasă, în minunatul oraş San Francisco, după şaisprezece ore. A deschis ferestrele să lase aerul sărat, proaspăt, al oceanului să intre în casă. S-a dus pe verandă şi a deschis o sticlă cu bere cumpărată de la Troya Market, magazinul de lângă casă.

A închis ochii şi, chiar acolo, în faţa lui, pe scaunul de pe verandă, stătea băiatul cu cravată albastră, cu ochii în lacrimi, cu pantofii lui lustruiţi și aliniaţi, frângându-şi mâinile în poală.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

11

proză de Cristian Săileanu Ce-i cu tine? Nu-ţi sunt boii acasă? a observat Sophia, nevasta bătrânului, femeia fără cetăţenie greacă.

Sunt plecaţi la arat, în Afganistan, i-a răspuns el.

Vorbeşte omule! i-a spus nevasta. Spune-mi ce te roade! Nu-mi răspunde în dodii.

Acum gândesc, i-a răspuns el. Dacă voiam să vorbesc, vorbeam. Şi acum, ce e de făcut? s-a întrebat el disperat. Ce fac, merg mai departe cu viaţa mea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat?

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Case pe turn”, 100 x 60 cm Acrilic pe pânză

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

12

poem în proză

geniul din tavan Dorina Șișu (Irlanda)

nu știai dacă e bine sau rău faptul că ai terminat o sticlă cu tărie întro juma’ de oră și nici dacă următorul client al barului îți e prieten sau ăla care a promis că-ți taie nasul dacă nu-i faci cinste cu o bere, dar nici nu bănuiai că nu simți amețeală și nici curaj, că nu simți decât o poftă sadică de-a mai da pe gât o sticlă și să-ți lași pe masa barului picioarele încrucișate, privind lung la tabloul lui Joyce în pub-ul lui Paddy, că-i plăcea scriitorului băutura se vede clar în strălucirea ochilor lui pe-atunci vii, în fine, priveai și beai fără să te-ntrebi oareșce despre răscoalele oamenilor sănătoși împotriva celor bolnavi, fără să te-ntrebi de ce arde Grecia sau Portugalia, Spania sau California, fără să... vorba francezului, te-ntrebi, că mare vorbă zice el de care-ți amintești perfect la a doua sticlă cu tărie: sufletul unde e, unde e, unde, că după aia tot francezul își răspunde: sufletul e aici, e aici e. ce simplu! Ți-arunci ochii-n tavan după ce te-ai lămurit din priviri cu Joyce și-ți murmuri satisfăcut în barbă: sunt cel mai bun și cel mai tare poet ești mândru de mine Aloysius știu asta că tot ce-i universal e-al meu în vecii vecilor și-am să-i tai respirația boului care-mi suflă-n ceafă chiar acum în momentul meu artistic un moment unic... și nici creion n-am, nici o afurisită de hârtie pe care să scriu afurisenia asta de gând poetic avangar... ce gândeam înainte de ce gândesc acum? la naiba, s-a dus. pe tavan. boul respiră încă. eu? ziceam ieri că-mi pot număra destinele. oh, știu că-i o prostie asta. adică cine mai crede în destine, sire? să-mi retrag piciorul și masa și tavanul să rămân înfipt în pub-ul ăsta atât de evident și-atât de moral.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Case cu suflet”, 80 x 60 cm Acrilic și pastel pe pânză

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

13

proză

Incubus (fragment) Nicoleta Beraru (Belgia)

Jarul jeleşte în sobă. Străluceşte ca nişte ochi de balaur ieşiţi din orbite, răspândind în odaia cufundată-n întuneric o culoare roşiatică. Lumina gălbejită a lunii abia ce se strecoară firavă şi timidă prin ferestrele mici şi soioase.

Veioza din biroul cu bibliotecă de culoarea coniacului îşi zvârle fâşiile luminoase pe cotoarele colorate ale cărţilor de pe rafturile lucioase. Parcă ar fi fasciculele din discoteca de la barul lu’ Grigore a lu’ Cimpău. Jarul îşi trimite lumina pe luciul bibliotecii, prefăcând-o într-o dâră purpurie de sânge care-a luat foc. Ustură arsura. Şi gemete însoţesc durerea aţâţată. Mâna lui îşi face loc între pulpele ei firave. Geme soba şi aşternuturile miros a sudoare şi a păcură arsă.

De pe fotoliul din spatele biroului, umbra unui bărbat e proiectată pe perete. Are trăsături dure şi ochi de jăratec. De sub gulerul cămăşii se iveşte, ca o limbă atârnândă, o cravată de mătase bordo cu triunghiuri, din care ochiul lui Dumnezeu supravegează întreaga încăpere. Ea simte fragilitatea dureroasă a sânilor sub mângâierile mâinilor lui. Ca nişte liane vânjoase, braţele lui îi încolăcesc trupul fraged. Furnicături în pântece, pe şira spinării, în toată fiinţa, ca nişte purici ce dansează sarabanda, o fac să-i şoptească încet, aproape imperceptibil, numele. Cine e? Nu-i vede faţa, dar simte o plăcere neţărmurită când o pătrunde ritmic şi viguros. O arde cu sărutările lui. O striveşte până la pierdere în îmbrăţişări pătimaşe.

Cine eşti? ar vrea ea să-şi ţipe întrebarea, dar strigătul îi rămâne mut şi neputincios în beregată.

Un balon imens ocupă spaţiul odăii cu sobă şi bibliotecă de nuc, din care, ca nişte petale mărunte şi galbene de trandafir, viespi zumzăinde se răspândesc. Viespile îi produc furnicături în tot trupul.

Geme de plăcere şi rosteşte neîntrerupt, foarte încet, numele lui. Trupul lui e imaterial. E o greutate.

Un miros. Şi multă plăcere. Odorul de păcură se întrepătrunde cu odorul împreunării. Pofta aceea nemăsurată o străbate din creştet până-n tălpi. O simte în pântece, în sâni, în buze, în ţeasta capului, în mâinile care-l caută peste tot, în coapse, în păr, în coşul pieptului, în coaste, în pulpe, în unghii, în nările care-i freamătă asemenea nărilor unei căprioare tinere hăituite... Îi pipăie faţa fără ochi, fără nas, fără buzele care o sorb peste tot şi pe care le soarbe cu nesaţ ca pe un izvor limpede din matca lui. Se preschimbă în vas de porţelan pentru el. Trupul lui e lutos, greu. Şi o frige. E bucurie, e extaz, se pierde, dispare, apare, se răspândeşte peste tot, se adună, se strigă, se mângâie, se plânge, geme, se încolăceşte, se regăseşte şi se pierde din nou toată sub el. Îi simte cravata între sâni, iar ochii lui Dumnezeu îi joacă pe pântece, într-o îmbrăţişare care-o lasă fără suflare. Vrea să strige de plăcere, vrea să-i urle numele. Sunetele i se opresc din nou, neputincioase, pe buzele arse de sărutările lui.

Cine eşti? strigă în gând, obsedant. Ochii lui Dumnezeu o pândesc de peste tot. I se face milă de ea însăşi şi scârbă de satisfacţia fără margini pe care-o resimte, de extazul pe care-l trăieşte sub greutatea care... nu mai ştie bine... e a lui?

Cine eşti? ţipă Luluţa, şi se trezeşte dintr-un vis lutos ca trupul pe care-l simţise în vis frământândo. Îşi şterge câteva broboane de sudoare de pe frunte. Pofta din vis nu o părăseşte. Preţ de un minut îşi munceşte mintea: cine era? Revede bărbatul fără chip, îi simte trupul greu apăsând-o şi mâinile-i căutând-o peste tot. Se lasă mângâiată. Incubus, gândeşte, şi i se face ruşine de ceea ce simte. L-am înşelat pe Ştefan în vis.

Rămâne aşezată pe marginea patului, cu părul răvăşit şi ochii roşii, privind în gol. Pereţii albi ai camerei capătă o tentă roşiatică.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

14

proză de Nicoleta Beraru Deodată, imaginea amorfă a unui bărbat între două vârste îi joacă vag în faţa ochilor. Îi zâmbeşte ademenitor. Ochii îi lucesc ca doi cărbuni încinşi. Poartă un costum demodat şi ponosit. De pe cravată, în triunghiuri mici, o privesc zeci de ochi ai lui Dumnezeu. Luluţa se scutură, cuprinsă de frisoane.

Frici mărunte şi reci o furnică pe şira spinării. Ochii i se adumbresc. Ducă-se pe pustiu! rosteşte tare şi-şi face cruce cu limba de trei ori.

Priveşte ceasornicul de pe noptieră. E opt jumătate dimineaţa. Îşi aduce aminte că la unsprezece jumătate are întâlnire cu Ştefan. Se ridică greoi de pe pat şi deschide şifonierul. Îi e greu să se decidă între cele patru - cinci rochiţe. Ce-o să port? Azi mă fac frumoasă. Pentru Ştefan.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Zeița senzuală “Venus” (reproducere după Sandro Botticelli), 120 x 80 cm Acrilic și pastel pe pânză

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

15

cronică

Dumitru Andreca: Misterul, forţa și puterea enigmatică a cuvintelor Angela Mamier Nache (Franța)

Volumul de poeme Relicvariu, al poetului Dumitru Andreca, publicat în 1998 de Editura Cultura Generală, ne expune de la bun început unui termen precis, utilizat rar în limbajul cotidian (relicváriu, relicvarii s.n.). Casetă portativă sau cutie de mari dimensiuni, folosită pentru păstrarea unor relicve sfinte (de obicei fragmente de oseminte), executată din metale prețioase și bogat decorată. Din această categorie face parte și pacificalul din francezul réliquaire. Sursa: Dicționarul Religios (1994). Modalitatea sa de prezentare tipică, constă în prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea momente emoționale care să transmită idei și stări. Influența expresionistă este prezentă (Blaga, Gotftfried Benn, Nichita Stănescu etc.) și marchează acest autor complex cu trimiteri până la Veacul de singurătate al marelui Gabriel Garcia Marquez. În Aforismele lui, Blaga, marele poet transilvănean, afirma: ”Amintirile noastre din copilăria petrecută la sat coincid desigur cu ale celor mai mulţi dintre cititori. Ne aducem aminte, vedeam satul aşezat oarecum înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor”. Poetul a trăit în Ardeal, amprenta acestei culturi lăsând urme durabile. ”Bărbații aspri duc toată vara soarele-n spate plecând odată cu zăpezile, îi subjugă iarba din câmpie, semn că de rostul lor totuși se știe. Vin femeile primenindu-le simțurile ca niște cămăși înmiresmate de spirit”. Artistul, de sorginte expresionistă, caută să indice înțelegerea lumii prin propria sa perspectivă ori experiență emoțională, comparată cu înțelegerea obișnuită sau rațională a lumii materiale.

Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se contopea cu cosmicul, formând un întreg.

«Dimineață cocoșii alungă ceața pe fluviu simt o inimă deschisă o pasăre cade străpunsă de primele raze revărsat pretutindeni cântecul învăluie pământul fruct ocrotindu-și sămânța» Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugii în mituri, credințe, ritualuri străvechi. Crezul artistic reprezintă o întoarcere în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii, în general. «cântec fata spărgea nuci cu sânii urlau lupii lătrau câinii cărnii mele tremurânde într-un sat ce azi în gând e și-nviază oarecum când trece un cal pe drum spărgând ritmic în copite cărările pietruite când trece un car cu fân m-aș duce ca să rămân

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

16

cronică de Angela Mamier Nache lângă fierbintea icoană vindecătoare de rană dar ce fată dar ce nuci cântă cucuvăi și cuci și zic verde sat defunct punând amintirii punct» Trăirile sufletești, sentimentul inutilitătii, subiectivitatea apar constant în poezia expresionistă. Salvarea vine prin reîntoarcerea eului la originar la timpurile mitice, primordiale.

«Caii nu-ți spun pe nume fiindcă nici nu ştiu de vrea vorba pe buze să-nflorească numai întreb ce cai păzim că iată bat din aripi zburând deasupra noastră» Poetul este influențat de tehnica expresionistă printr-o frenezie dionisiacă a sentimentelor și destinul implacabil, de eliberare a eului prin cântec.

Lucian Blaga, cel mai valoros expresionist român, surprinde esența acestui curent literar: ”De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcende, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (Lucian Blaga, Filosofia stilului).

Nevoia de absolut, idealismul, disprețul pentru realitatea factică a vieții, căutarea originalului și a ineditului, recreerea unui univers mitic originar sunt prezente în paginile acestui autor exigent cu sine.

«Dimineață cocoșii alungă ceața pe fluviu simt o inimă deschisă o pasăre cade străpunsă de primele raze revărsat pretutindeni cântecul învăluie pământul fruct ocrotindu-și sămânța» Un tragism existențial transcendent este exprimat odată ce ființa atinge spiritualizarea trăirilor, acestea devenind cosmice, metafizice, universale. Temele și motivele predilecte fiind tristețea și neliniștea metafizică, disperarea, absența, neantul, moartea, dezagregarea eului, natura halucinantă. «nox XIII în ce veac să fi fost când prin porturi cu faimă barbară ni se-ncrucișară drumurile cu temuți negustori era-n floare comerțul cu ceară pentru urechile argonauților umblau zvoniri rele temeliile erau pline de strigăte pretutindeni din cenușa jertfelor flori omnivore-ncepeau să răsară pânzele corabiei noastre-ndelung suflarea prielnică a zeilor o așteptară timp fratricid în ce veac să fi fost pe cheiuri de pierzanie mărunți argonauți în râsetele mulțimii își umpleau urechile cu ceară» Categoriile estetice cultivate de autor sunt: fantasticul, imaginația, miticul, magia. Imaginile sale poetice sunt vii, contrastante.

«Dacă furi fructe eram trist și cum furi fructe nu poți fi iertat niciodată mă culcam pe spate în iarba cosită de greieri și așteptam ca luna să mă tragă pe roată»

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

17

cronică de Angela Mamier Nache Realul destrămat se exprimă pe terenul expresionist, care reprezintă o revoltă împotriva realismului sau a naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau spirituale pure, dincolo de timpul cronologic, indigest pentru autor. Poetul se raportează la absolut, doar în acest cadru își poate situa intensitatea trăirilor. Lumea este pe marginea unei prăpăstii, apocalipsa se apropie, poemele sunt intens spirituale și intimiste. O cosmogeneză traversată de lumină, dar și de umbre misterioase, între paradisiac și demonism, între paradis și infern dantesc. Un spleen, un «mal du siècle», o trapă de plumb, o noapte ancestrală, unde existențele și fantomele trecutului lansează întrebări tragice, printr-un plan mistic suprapus prezentului etern. Un dor manifest pentru tiparele originare, un cult al vieții satului românesc arhaic: «aluatul bătrâna frământa aluatul lampa fără putere stăpânea fulgerele verii o lacrimă căzută în viitoarea pâine eu călător la casa de sub munte c-o poză-ngălbenită încercând s-aduc din nou un chip de om pe lume vorbele nu le mai țin minte dar știu că-n zori o pâine aburind precum cea de pe masă îmi părea pământul cosmic aluat căruia lacrima îi potrivește gustul» Expresionism, dar și un anumit echilibru clasic. De unde vine viața și moartea, scrisul, dragostea, stranietatea universului, o culpabilitate (din subconștientul colectiv), toate duc la o reflecție pertinentă asupra enigmei umane a puterii, a singurătății, a mizeriei. Interesul pentru Nichita Stănescu este și el prezent într-un poem deosebit. «nichita aurea cu-aureole aerul spre alveloe făcându-ne-a respira starostea de stare-a sa zicând muză simțind șarpe el concert la șapte harpe ca și UNUL care-i TREI INDESINE zeu la zei» Imagini sugestive, o galerie de portrete, episoade fantasmagorice, se rețin în centrul unor atmosfere singulare.

Autorul a mai publicat volumul semnat în duo, În oglindă, (Daniel Amurg - Nicolae Firuleasa, editura Autograf mgm 2013 (scriere inedită, unde Nicolae Firuleasa se lasă parodiat de prietenul său (sic!). În anul 1998, Dumitru Andreca prezenta cartea Drumuri în întuneric, reunind mărturii cu şi despre cei care au avut de suferit în lagărele comuniste, volumul constituind un eveniment editorial de certă valoare. Acesta constituie sursă de inspiraţie pentru regizorul Nicolae Mărgineanu, care lansează filmul artistic Poarta Albă, din distribuţie făcând parte actriţa Maria Ploaie. Filmul artistic Poarta Albă este povestea a doi studenţi, care, căzuti în mâinile autorităţilor comuniste, sunt obligaţi să lucreze, alături de deţinuţii politici, la canalul Dunăre – Marea Neagră. Scriitorul Dumitru Andreca este unul dintre cele mai apreciate condeie mehedinţene, critica de specialitate considerând că volumele sale Drumuri în întuneric şi Dezrădăcinaţii constituie un punct culminant al carierei sale literare. În final, în loc de concluzie, am ales un aforism concludent al lui Lucian Blaga, autor aflat pe bună dreptate în stima poetului Dumitru Andreca: ”E cert, orice am gândi, cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa” (Aforisme, Lucian Blaga). E gustul final pe care l-am încercat citindu-l pe Dumitru Andreca, acest autor tenebros, secret, discret, descoperit şi promovat de Geo Dumitrescu pe vremea studenţiei noastre, când semna şi era cunoscut sub numele romanţios de Daniel Amurg, fiind colegi de cenaclu la Brașov, când şi unde găsisem şi unul și celălalt un sfânt refugiu în scris.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

18

poezie

Silvia Chicoș (Irlanda)

Destin de femeie Trec anii, măi fetițo, și aș dori să-ți spun, C-aplauze aduni, nimic altceva bun, Prizezi pe nas iluzii și ții șacali la piept, În loc să arăți lumii că știi să stai și drept!

Ai pielea încă fină și pieptul de ne-mamă, Te vinzi pe bani puțini, te dai la diavol vamă, Te bucuri pentru haine și investești în trup, În timp ce toți bărbații de tine trag și rup!

Vor rupe două veacuri sau cu noroc și trei, Vei fi uitată brusc, chiar dacă tu n-o vrei!

Ascultă-mă, fetițo, cât nu e prea târziu, Hrănește-ți bine mintea, să nu mori în pustiu!

Faima ce vine trece și carnea putrezește, Dar sufletul e veșnic și el te mântuiește!

Cum ții acum de haine, de bani, bijuterii, Vei expira ca ele și, când n-o să mai fii, O să privești în jos și o să vezi o fată, Ce luptă ca să fie ce-ai fost și tu odată!

Ai vrea să-i spui atunci, sperând că se trezește: Fetițo, nu uita, doar cartea te hrănește!

Zadarnică-ți va fi târzia ta trezire, Că nu-ți va șterge brusc amara moștenire!

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Nud” (detaliu după Gustav Klimt), 180 x 60 cm Acrilic și pastel pe pânză

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

19

poezie de Silvia Chicoș Român vs. Român Noi n-am plecat de-acasă cu arme şi muniții, Cu sânge aspru-n vene, cu vise şi ambiții.

Noi n-am trădat trecutul, nici n-am uitat de el, Vorbim aceeaşi limbă, înscrisă pe drapel. Şi ne-au bătut obrazul mulți care ne-au primit Sau ne-au trimis acasă, de unde am venit!

Noi n-am îngenuncheat, nici cerşit la duşmani, Nici n-am vândut pământul pentru un pumn de bani.

Noi am purtat în lume un nume și tradiții Pe unde-au prăduit golanii şi bandiții.

Crăpată de prea-muncă, văd mâna de român Şi-obrazul cu ruşine că nu-i la el stăpân.

Noi am plecat în lume doar limba-având ca zestre Şi am lăsat părinții, plângând pe la ferestre.

Când ați ieşit în stradă, noi am votat cu voi.

Când v-a ajuns la os, aici am plâns şi noi.

Noi am trecut sfințind ce alții au spurcat Şi am plătit cam dublu tot ce ni s-a furat.

O voce vă îndeamnă și nimeni nu vă plânge: Diasporă, trădare, duşmanii - frați de sânge, Uitați că România nu-i până la hotar Şi nici un simplu nume, pe hartă un tipar.

Aş scrie multe rânduri, dar cin' ne mai citeşte, Când voi urmați o cale obtuză şi orbeşte!

V-au pus lopeți în mână, să ne săpați cântând, Vă spun numai atât: săpați groapa adânc! Şi cel mai crunt război ce îl purtăm acum E Vorbă versus Vorbă, Român contra Român!

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Din ciclul: “Case cu suflet” Acrilic pe pânză 80 x60 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

20

poezie de Silvia Chicoș Azi nu muncim Azi nu muncim, nu stăm de gardă, Ne lingem rănile de salahori străini, Şi de cumva venim devreme-acasă Cu inima bolnavă de ciulini, Azi e priveghi şi mortu-l împărțim!

Azi nu muncim, azi stăm pe stradă, Ne plângem viața fără viitor Şi mai înfigem cuie peste stema Ce trebuia să fie-a tuturor.

Azi ne uităm la visele ce mor!

Azi nu muncim, e timpul să trăim Cu tălpile crăpate şi sudoare.

Ne-mbrățişați, orfani noi pribegim, Îngenuncheate inimi călătoare.

Azi de putem, să ne uităm la soare!

Anotimpuri din boală Mâine plec, dar înainte Să adorm, în toiul verii, Pune tu foc pe morminte Să-ncălzesc dansul tăcerii.

Astăzi hai să stăm la masă!

Toarnă roşul în pahare; Mâine-i vremea pentru coasă, Mâine timpul nu mai doare.

Mâine plec şi azi apusul E mai negru şi mai lung.

Toarnă, nu ucide visul!

Te anunț eu când ajung. Şi de-o fi să nu ajung Ori de uit să-ți las un semn Vina e că-i drumul lung Or s-ajunsă de-un blestem.

Mâine plec, dar înainte Să mă fac sora uitării Hai să dăm foc la morminte, Pietre martor disperării!

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Case de poveste” seria I Acrilic și pastel pe pânză 100 x 30 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

21

proză

Mortul viu Gabriela Cimpoca (Co. Clare Irlanda)

O știu de când mă știu. Amintirile mele despre ea miros a regina nopții, înflorită de-a lungul aleii ce ducea spre poartă, și a praf de pe ulițele satului, încinse în mijloc de iulie, de ne frigeau tălpile care lepădaseră papucii.

Mai toate vacanțele de vară mi le petreceam la ea, făcând lucrurile interzise acasă, la oraș. Stăteam în ploaie și mă jucam, laolaltă cu ceilalți copii, prin șanțurile de pe marginea drumului, pline de apa care se aduna în secunde; mâncam pepeni ca barbarii, lăsând zeama să se scurgă pe la colțurile gurii, în jos, spre gât și apoi pe maiou, fără să-mi pese; mă alăturam prietenilor de pe uliță, când plecau cu oile pe dealurile de la marginea satului, unde, după cinci minute de joacă pașnică, începea, nuș’ de ce, războiul - ne îmbrânceam, ne scuipam și ne înjuram, folosind cuvinte auzite la adulți.

Până la ea, nu am mai văzut o femeie atât de harnică. Era aproape obsedată de curățenie. Rufele ei albe erau atât de albe, că te dureau ochii privindu-le. Deși avea patru copii, casa era bec. Părea că nu se lasă doborâtă de necazuri și nici că-i păsa prea mult de bătăile pe care, din când în când, unchiul meu i le administra. Omul se îmbăta rar, o dată la trimestru, dar când o făcea, știa tot satul. Nimeni nu-i mai invita la nunți sau la cumetrii, pentru că, întotdeauna, înainte de a se pune sarmalele pe masă, era beat pulbere. La friptură, deja sărea la bătaie cu nuntașii. La ce bun să-l inviți pe scandalagiu, dă-o-ncolo de treabă ! Mai bine te lipsești de darul lui, numai să nu spargă petrecerea!

Nu știu cum, dar, după ani și ani de abuzuri, la insistențele surorilor ei, și-a luat copiii și s-a mutat la Tecuci, unde se născuse. Nu mai era femeia dinainte, părea lipsită de vlagă și fără busolă. ”De la pumnii în cap, pe care i-a primit de la Mihalache, i se trage”, credea mama, care, în urmă cu vreo doi ani, m-a sunat alarmată, să-mi spună că, ceva nu e în ordine cu Mioara și să se plângă de noile obiceiuri ale acesteia. ”Mă înjură, îmi vorbește foarte urât. Sunt tare supărată pe ea. Și are o poftă de mâncare, ceva de speriat! E tot timpul flămândă.”

Până la urmă, mama și-a dat seama că totul nu e numai o răzvrătire a surorii mai mici, ci e ceva mult mai grav.

Medicul a pus un nume bolii care apăruse din senin, ca o cometă: demență. Cu fiecare zi, boala s-a complicat.

Mi se făcea, periodic, un briefing al stării de sănătate a mătușă-mii. Nu puteam să cred și nu mi-o puteam imagina pe draga mea, pe mătușa mea cea harnică și bună, ca o epavă aruncată de val pe un țărm pustiu.

Anul trecut, când a murit mama, am ajuns la Tecuci la 24 de ore după ce primisem vestea. Prima persoană care mi-a ieșit în cale a fost mătușă-mea, Mioara. N-o mai văzusem de vreo 6 ani. Era îmbrăcată cu o scurteică groasă și neagră, iar în picioare avea papuci de plajă. Când m-a văzut, m-a strigat cu un glas ascuțit: “Gaaaaaaaaaaabi!”, de s-a rupt sufletul în mine. Știi că a murit Tincuța? m-a întrebat, și a început să plângă cu un glas subțirel și a ținut-o așa până după înmormântare. La priveghi, venea la mine din când în când, mă fixa cu ochi pierduți și mă întreba așa, într-o doară: Gabi, tu ești? În zilele cât am stat în țară, apărea zilnic în fața blocului, de obicei cam la 6 dimineața, și striga: Gaaaaabi, Gaaaabi! Chiar înainte de plecare, am luat-o cu noi la Ciuperca, la terasă. În câteva secunde, a devorat micii și a dat peste cap berea din halbă. Am zis să-i dau și ei o bere, că n-are ce rău să-i mai facă. În timp ce ștergea cu degetul muștarul de pe farfurie, a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat, agitată: îmi cumperi și mie niște mici?

Am revăzut-o acum câteva luni, la începutul anului. Stă la unul dintre feciorii ei. Tanti, știi cine sunt? am întrebat-o cu un nod în gât. A dat din cap că nu, nu știe și n-am reușit să smulg vreun cuvânt de la ea toată seara. Nici a doua zi n-a vorbit și nici a treia zi. Și am înțeles că n-o să-mi mai vorbească niciodată de acum înainte. Și-mi pare așa de rău că n-am cum s-o ajut, că n-am cum să aprind lumina în noaptea neagră din mintea ei… Și peste amintirile copilăriei mele mirosind a regina nopții și a praf încins de pe ulițele din Braniștea se suprapune imaginea unei femei care a fost ca a doua mea mamă, acum o formă fără fond, moartă, dar totuși vie!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

22

Irish poet guest

Eadbhard McGowan (Irlanda)

Bio: Eduard Schmidt-Zorner was born in Thuringia/Germany.

For four decades he worked as Export Sales Manager and is now a freelance artist, writer and translator.

He is writing haibun in four languages: English, French, Spanish and German and holds workshops on Japanese and Chinese style poetry.

He is a member of four writer groups in Ireland. He lives in County Kerry, Ireland, for more than 25 years and is proud to be an Irish citizen.

Publications in 24 anthologies, literary journals and broadsheets in Ireland, UK, Canada, Italy, India and USA. Writes also under his pen name: Eadbhard McGowan On that night As the dawning blue shadows grow on Albanian's mountain side, walking down the Appian way with a heavy gait, leaning on a stick, a white-haired woman.

Down in a hamlet a blind man is counting chimes, stands in awe, silent, under the heaven.

Shepherds in the brown fields, throw down their staffs and run in horror.

"We have seen the mother of times".

Her last word was the first, written with a brush on your forehead.

Flowers and buds know change.

Stars and moon witness beginning and end.

Peoples blown away, traceless, invisible like leaves, swept by the storm night and day.

World fire is blazing and Death reaps.

Scythe's sound of steel.

Dark veiled in a narrow lane messengers of Hades conceal men, who are slain.

Voices call me without mouth, mute jaws and an oath of revenge.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

23

Irish poet guest - Eadbhard McGowan The Blessing of Forgetting Burned into the ridges of the human brain, this centre of emotions, memory, and pictures.

Data coming up like on a computer screen, fragments imprinted in the mind, agglutinated pain, distressing recollections or a pleasant rhyme; some come to the surface, spring to mind, stay monolithic, overshadow, influence the time, those, mercifully submerged in oblivion, left behind.

Forgetting belongs to dough like yeast.

If we could not forget, we would be slaves of the past.

Some of my mementos are an ice-cold winter night over dark steel factory outlines, a full moon – bright; hand in hand with mother on empty streets, destroyed houses, after a hellish rain of bombs in war nights, only left as crater chains, a smell of decay, time-dust washed into the drains.

Living in ruins, streets like dentures with missing teeth, my parents, and me as an additional package, unborn, duty unpaid, to be delivered in the coldest month of the year.

Poverty unfelt, did not know anything else for two decades.

An empty tin as birthday present, a wooden stick, the little drummer, pa rum pum pum pum.

Dead hare on a balcony wall, from which blood dripped, eyes staring, a questioning glance at the sound of the drum.

Rubble pouring out of a collapsed building like the guts spilling out of the dead cat on the debris, lying on top of the broken bricks like a warning; like a mourning of the dead, buried underneath, reduced to ash: People who never came back to the light of the day.

Messed-up childhood, disturbed, until the end of my time.

We never forget wounds, exposed to a haunting memory which never fades away.

Yellowed memories Snow-covered fields lie wide on which playful crows are dancing.

Deep stretches the countryside Up to the frozen hem of the horizon uniting with the Baltic Sea. Drains and ditches, silver lanes, willow trees, wizen.

A buzzard hovers over the plains.

A picture book takes childhood by the hand; memories settle as dust on what remains.

Sun penetrates through roof beams into an imaginary faded wonderland.

There she is, my island under dreams: Endless taiga, abundant clouded lake land.

Would like to hide, seek shelter, in fields of rye, or between those thumbed pages of a fairy tale, star money coins like rosary beads recounting, pass through my fingers, dreamily, to pay for moonlight over the Curonian Spit and the Nemunas river.

The memory-suitcase gets heavier, heart grows old a thousand nights since passed counted by falling calendar sheets, the hair grows white, open fields are cold, a broken cross warns at the waterside.

Only thoughts remain on yellowed photos: A forlorn couple in front of green pine forests.

A lonely house near marshy meadows.

The step beyond the horizon not far away.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

24

Irish poet guest - Eadbhard McGowan Vanity Castles in the air and no key wings but unable to fly.

Wedge of birds crossing the sea writing meaningless words on a cheerless sky.

No longer can I dream under shady linden trees of velvety nights of love, this mellow breeze of warming light above.

Falling from branches and forgotten by the tree like an autumn leaf

I vanish with the wind dream - fall - luckless on cold, wet ground where I find my friends again, the other leaves, who sang with me the songs of spring, We lie dispersed on sandy soil, to die a colourful death, autumn paint marked each of us, to tell the winter, that we are messengers, when we, as humus, play our part again.

Time dissolving

Tarmac covered with day, anonymous shadows in disarray, melodies of mute steps, their path lost,

for the day after tomorrow new days grow on lanterns at dawn, extinguishing like dying candles.

in the depths of time.

In the gutter traces of cold sweat.

I pick my day to pieces: Flower oracle, plucking petals.

In the foliage of past years: a forgotten autumn in tears.

Do not forget her greeting you waited for, on asphalted roads with receding minutes.

Yesterday lies beyond the wall bricks with hardened mortar, give little leeway for a clock face, whose arms whittle away.

You see time vanish.

Traces end in the plastering.

Search in vain the rubble of broken stones.

The time, disdain, forgets to ask questions.

Calendars exercise perceptions

In an opened calendar, I search for you find you in the echo of old songs.

I show your name to the river waves, your face to the quicksand.

I dip my fingers into clouds, clenched fists into storms.

I dug the soil where I found your footprint kissed the stone, which you touched.

Volatile division of time, carillon figures perform a round dance, a chime sounds twelve the door closes, the curtain falls.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

25

Irish poet guest – Eadbhard McGowan

Eadbhard McGowan (Irlanda) Traducere în limba română de

Elena Daniela Radu Bio: Eduard Schmidt-Zorner s-a născut în Turingia/Germania.

Timp de patru decenii a lucrat în calitate de Manager de Vânzări la Export și acum este artist, scriitor și traducător liber profesionist.

El scrie poeme în stil haibun în patru limbi: engleză, franceză, spaniolă și germană și organizează ateliere de lucru pentru poezie japoneză și chineză.

Este membru în patru societăţi de scriitori din Irlanda. Locuiește în regiunea Kerry din Irlanda de peste 25 de ani și este mândru că este cetățean irlandez.

A publicat lucrări în 24 de antologii, reviste literare și cotidiane în Irlanda, Marea Britanie, Canada, Italia, India și SUA. Eduard Schmidt-Zorner compune şi publică și având pseudonimul: Eadbhard McGowan În acea noapte Odată cu umbrele albastre alungite în amurg, pe versantul muntelui albanez, coboară pe calea Appia, cu un pas greoi, sprijinită în baston, o femeie cu părul alb.

Jos, într-un cătun, un om orb numără sunetele clopoţeilor, stă cuprins de uimire, tăcut, sub ceruri.

Păstorii pe câmpurile cafenii, îşi aruncă uneltele pe jos și fug înfioraţi.

"Am văzut-o pe mama timpurilor".

Ultimul ei cuvânt a fost primul, scris cu o perie, pe fruntea ta.

Florile și mugurii resimt schimbarea.

Stelele și luna sunt martore ale începutului și sfârșitului.

Popoare spulberate, fără urmă, invizibile ca frunzele, risipite de furtună, zi şi noapte.

Lumea focului este aprinsă și pieirea seceră.

Sunetul de oţel al secerei. Întunericul a învăluit, pe o alee îngustă, mesagerii lui Hades, care ascund oamenii, care sunt uciși.

Vocile mă strigă fără gură, maxilare mute și un jurământ de răzbunare.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

26

Irish poet guest – Eadbhard McGowan Binecuvântarea uitării Ars în sinuozităţile creierului uman, acest centru al emoțiilor, memoriei și imaginilor.

Datele apar ca pe ecranul computerului, fragmente imprimate în minte, dureri aglutinate, amintiri dureroase sau o rimă plăcută; unele vin la suprafață, îţi răsar în minte, rămân ca un monolit, eclipsează, influențează timpul, cele care s-au cufundat, în mod milostiv, în uitare şi au fost lăsate în urmă.

Uitarea este precum drojdia pentru aluat.

Dacă nu am putea uita, am fi sclavii trecutului.

Unele dintre amintirile mele sunt ca o noapte rece de iarnă, peste silueta întunecată a oţelăriei, o lună plină - strălucitoare; mână în mână cu mama pe străzile goale; case distruse, după o înfiorătoare ploaie de bombe, în nopțile de război, doar un şir de cratere e tot ce-a mai rămas din ele, un miros de descompunere, praful timpului revărsat în canalele de scurgere.

Trăind în ruine, străzi precum protezele dentare, fără toţi dinţii, părinții mei și eu, doar un bagaj în plus, nenăscut, netaxat, care urma să fie livrat în cea mai rece lună a anului.

Sărăcia a fost inexistentă, nu a mai știut de nimic altceva timp de două decenii.

O cutie de conserve goală, drept cadou de aniversare, un baston din lemn, micul toboşar, ta-ta-ta-ta rum pum pum pum.

Un iepure mort pe marginea unui balcon, din care picura sângele, cu ochii aţintiţi, o privire mirată ascultând sunetul tamburului.

Pietrișul revărsat dintr-o clădire prăbușită, precum intestinele unei pisici moarte, împrăştiate pe dărâmături, întinse pe cărămizile sparte, ca un semn de primejdie; precum o ceremonie de doliu pentru morții îngropaţi sub ruine, transformaţi în cenușă: Oameni care nu s-au mai întors niciodată în lumina zilei.

O copilărie tulburată, incertă, până la sfârșitul timpului meu.

Nu ne uităm niciodată rănile, expuse unei memorii chinuitoare care nu dispare niciodată.

Amintirile Veștejite Pe câmpiile acoperite de zăpadă, care se întind în lung şi-n lat, dansează ciorile jucăuşe.

Satele răsar până departe, până la orizontul tivit de gheaţă, unde sunt reunite cu Marea Baltică. Şuvoaiele și haturile, benzile de argint, sălciile, se veștejesc.

Un şoim plutește deasupra câmpiilor.

O carte cu ilustrații ia copilăria de mână; amintirile se aşează precum praful pe ceea ce rămâne.

Soarele pătrunde printre grinzile acoperișului într-o imaginară şi umbrită ţară a minunilor.

Acolo se află ea, insula mea din vise: o taiga nesfârșită, un bogat ţinut înnorat, plin de lacuri.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

27

Irish poet guest – Eadbhard McGowan Aş vrea să mă ascund, să caut adăpost, în câmpurile de secară, sau printre paginile îndoite ale unei cărţi de basme, să împodobesc monedele precum mărgelele renumărate ale unui rozariu, să mă strecor printre degetele mele, ca prin vis, să plătesc pentru razele lunii luminând Cordonul litoral al Curlandei și râul Nemunas.

Valiza cu amintiri este din ce în ce mai grea, inima îmbătrâneşte, au trecut o mie de nopți de atunci, numărate de paginile căzute, ale unui calendar; părul încărunţeşte, câmpurile deschise sunt reci, o cruce frântă ne prevesteşte la malul apei.

Doar gândurile rămân pe fotografiile îngălbenite: O pereche uitată în fața pădurilor verzi de pin.

O casă părăsită între pajiști şi mlaștini.

Pasul dincolo de orizont, nu prea departe.

Vanitate Castele în aer, fără nicio cheie, aripi, dar care nu pot zbura.

Pene de păsări traversând marea şi schiţând cuvinte fără sens, pe cerul mohorât.

Nu mai pot visa sub teii umbroşi, la nopțile catifelate de dragoste, această briză blândă, care se revarsă ca o lumină caldă.

Căzând de pe ramuri, uitat de copac, precum o frunză de toamnă, tot astfel mă topesc luat de vânt, vis - cădere - fără noroc, pe pământul rece și umed, unde îmi regăsesc prietenii, celelalte frunze, care au cântat alături de mine cântecele primăverii, Stăm împrăştiaţi pe solul nisipos, murind o moarte plină de culoare, acuarelele de toamnă ne-au însemnat pe fiecare dintre noi, ca să îi spunem iernii că noi suntem mesagerii, atunci când noi, precum humusul, ne împlinim din nou destinul.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Detaliu (reproducere după Gustav Klimt) Acrilic pe pânză, 30 x 20 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

28

Irish poet guest – Eadbhard McGowan Timpul se dizolvă Smoală învăluită de lumina zilei, umbre anonime în dezordine, melodiile unor pași muţi, calea lor s-a pierdut, în adâncurile timpului.

Nu uita salutul ei pe care l-ai așteptat, pe drumurile asfaltate cu fiecare minut care trece.

Ieri se află dincolo de perete, cărămizi înţepenite în mortar, dau puțină libertate chipului unui ceasornic, ale cărui limbi se dezintegrează treptat.

Tu priveşti timpul cum se topeşte.

Urmele dispar în tencuială.

Caut în zadar molozul din pietrele sparte.

Timpul, dispreț; uită să pună întrebări.

Calendarele transmit intuiţii pentru ziua de-după-mâine, zilele noi sunt crescute de către lampioanele din zori, care se sting precum lumânările care pier. În jgheab urme de sudoare rece. Îmi adun ziua din bucăţi: Oracol de flori, culeg petale. În frunzișul anilor trecuți: o toamnă uitată în lacrimi. Într-un calendar deschis, te caut pe tine, te găsesc în ecoul cântecelor vechi. Îți prezint numele pe valurile râului şi chipul către nisipurile mişcătoare. Îmi înmoi degetele în nori, pumnii îmi sunt strânși în furtuni.

Am săpat pământul în care am găsit urma piciorului tău, am sărutat piatra pe care ai atins-o. Împărţirea volatilă a timpului, figurile din orologiu dansează o horă, clopoţeii sună ora douăsprezece ușa se închide, cortina cade.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Case de poveste” seria II, Pastel pe pânză, 50x40 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

29

proză

Lohengrin, maioul regelui și valoarea spanacului pentru mușchi Elena Dumitrescu-Nentwig (Portugalia) În anul acela a fost aproape o minune, când trei membri ai familiei mele au avut voie să mă viziteze în Germania. Mama, mătușa mea, Margareta, și nepoțelul meu de patru ani, Ferdinand Alexandru, nume pretențios, pe care noi îl diminuasem la cinci litere, Nandi.

Vizele, trecerea granițelor, plus călătoria lungă cu automobilul, au fost niște sarcini greu de trecut, dar ne obișnuisem să credem că pe român nu-l doboară nimic, așa că am ajuns cu bine la Hamburg, unde locuiam eu și soțul meu. Nandi era foarte fericit, în special când eu reușeam să depășesc aproape toate mașinile de pe autostradă. ,,Tanti, ce mașină este asta? Și cât prinde? Dar asta? Dar pe asta poți s-o iei?” Era dezamăgit când rămâneam în urma altui vehicul. Era un examen difícil, pe care trebuia să-l absolv, pentru că pe mine nu mă interesau mărcile de mașini și nici viteza maximă cu care mergeau. Până acasă, la Hamburg, Nandi cunoștea deja toate tipurile de automobil. Aceasta a fost prima realitate pe care nepoțelul meu a remarcat-o de cum a trecut granițele blocului comunist. Al doilea element care i-a trezit curiozitatea în această călătorie a fost când, ajungând în Austria, ne-am oprit într-un restaurant, la margine de autostradă. Nandi a primit o jumătate de găină făcută la rotisor, acompaniată de o porție uriașă de cartofi prăjiți. Numai pentru el. M-a asigurat că o să o mănânce singur, că nu este nevoie să împartă porția cu mine. Spre mirarea mea, i-a reușit performanța. ,,A fost bun, Nandi?” ,,Foarte bun. O să-i spun și lu’ mama că ăștia nu au spus că sunt prea mic și mi-au dat o jumătate de găină să mănânc. Și cartofi!”

Era încântat! După aceea, a adormit repede și profund, pentru că și mâncatul poate fi obositor.

La reîntoarcerea în România, găina a făcut parte permanentă din relatările pe care le făcea nepoțelul meu, Nandi, din prima lui călătorie în vestul Europei.

Ajunși la destinație, copilul nostru a inspectat casa și grădina, s-a împrietenit cu câinii mei și, după scurt timp, juca fotbal cu copiii vecinilor pe gazonul nostru tuns la milimetru. Ei vorbeau nemțește și el românește. Este impresionant cu câtă ușurință comunică între ei copiii, chiar dacă nu vorbesc aceeași limbă. În bucătărie, mama se îngrijea ca bucatele românești pe care le prepara să fie pe placul tuturor copiilor care, datorită lui Nandi, stăteau roată la masa noastră în fiecare zi. Savurau tot ce li se punea dinainte, în special cartofii prăjiți, pe care mama mea de abia prididea să-i prăjească, așa de repede dispăreau din farfurii. Dar Vasilica nu se speria de nimic și când eu mă reîntorceam de la teatru, toată lumea era satisfăcută. „Auzi, mamă, mă anunța ea, trebuie să cumpărăm cartofi și ouă!” ,,Dar am cumpărat ieri!”, mă miram eu. Mama ridica doar din umeri. Înțelegeam că Nandi a avut oaspeți la masă.

Așa, zilele treceau într-o veselie desăvârșită. Deși Nandi era cel mai mic, copiii vecinilor veneau la noi cu entuziasm, în primul rând pentru că în grădina noastră, destul de mare, se putea juca fotbal în voie. Aveam și o piscină, de unde auzeam în toate după amiezile chiuituri și cântări, voci de copii care ne bine dispuneau și pe noi, dacă ne aflam acasă. Mama făcea față cu succes acestei liote flămânde, învățată deja ca, în pauze, să primească ceva bun de-ale gurii: plăcinte, cornulețe, clătite, gogoși sau cartofi prăjiți și chiftele calde.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

30

proză de Elena Dumitrescu-Nentwig Vecinii noștri se obișnuiseră că, după școală, copiii veneau la Nandi și primeam de la ei câte un coș cu prune sau cu mere, pere, un borcan cu dulceață, cu miere de albine sau nuci gata decojite.

Mama mea se jena puțin. ,,Ăștia cred că dacă suntem din România nu avem bani să cumpărăm tot ce ne trebuie ca să facem față copiilor?” ,,Mamă, eu găsesc un gest frumos că oamenii de aici din sat sunt recunoscători că tu te ocupi de copiii lor!” ,,Ei, fleacuri! Și așa nu am ce să fac toată ziua.” Vedeam totuși că mama era mulțumită, că, în primul rând, Nandi avea companie de joc, dar și că fata ei, eu adică, eram apreciată acolo, în satul în care locuiam.

Când eram liberi de la repetiții sau spectacole, ne încărcam familia în automobil și plecam cu ei la o crescătorie renumită pentru cai de cursă, la circ, la restaurant, dar și la spectacolele de operă în care apăream cu regularitate eu și soțul meu. Mama mea era foarte mândră și, după spectacol, își încărca brațele cu florile pe care le primeam, să le ducă la automobil, așteptând răbdătoare până terminam de dat autografe. ,,Ei, că nu ai să cari tu florile!” Mama avea grijă să mă elibereze de toate, atât timp cât era ea în vizită la mine. Găsea inutil să mai vină și femeia care se îngrijea de casă și grădină. ,,Nu poți să-i spui, cât sunt eu cu Margareta aici, să nu mai vină?”

Ea nu știa cât de greu era să găsești în Germania o menajeră serioasă și pricepută. În afară de faptul că noi aveam și patru câini, care trebuiau îngrijiți zi de zi când eram plecați. Dacă aveam producții de operă în străinătate, lipseam săptămâni întregi de acasă. Și apoi, mama nu venise la mine să muncească. Era de ajuns că ne făcea de mâncare în fiecare zi. Franz Ferdinand, soțul meu neamț, se învățase la mămăligă și ciorbă, lucru care îl făcuse să crească enorm în ochii soacrei lui.

Punctele culminante ale zilei erau, însă, când Franz avea timp să meargă cu mama și tanti a mea la piața din Lüneburg, de două ori pe săptămână, sau la supermarket. ,,Ai văzut, mamaie, ce de pantalonași și adidași pentru copii erau acolo în magazin? Și la proștii noștri, la Brăila, nu găsești nimic!” ,,Ssst! Să nu mai spui așa ceva, că ne leagă pe toți și ne duc la închisoare. Sunt și la noi, dar nu ai văzut tu.”

Mama era vădit speriată, chiar dacă aici nu ținea seamă nimeni de părerea, de fapt, justă, a micuțului Nandi. Diferența era evidentă chiar și pentru un copil de patru ani.

Tocmai în acest timp a avut soțul meu premieră cu opera Lohengrin a lui Wagner. Eu am luat în calcul că un spectacol cu o lungime de aproape patru ore, în limba germană, cu o muzică pentru inițiați, nu este ceva unde să meargă familia mea. Cred că sora mamei mele nu fusese în întreaga ei viață la un spectacol, iar opera era precis un gen complet străin pentru ea. Nandi, însă, a fost revoltat că n-o să-l vadă pe nașul lui de botez pe scenă. Cu șiroaie de lacrimi pe obraji, mi-a smuls promisiunea că îl voi lua la premieră. Acum, mama și tanti s-au alăturat, de asemenea, dorinței lui Nandi. Aveam o problemă. Cum să fac rost, cu două zile înaintea acestei premiere, ce avea loc la un teatru atât de important cum este opera din Hamburg, de patru bilete alăturate? Ei bine, am reușit! În rândul întâi, unde nimeni nu vrea să stea la un spectacol de Wagner, pe locurile prevăzute pentru protocol, eu am primit biletele dorite. Nandi era singurul copil din sală. Cu părul lung, negru, revărsat pe umeri, frumos ca un înger, îmbrăcat cu o salopetă de catifea albastră, închisă cu buburuze roșii în loc de nasturi și cu o cămășuță albă cu guler plisat, atrăgea atenția tuturor celor care treceau pe lângă el.

Nandi, aruncând câte o privire mulțumită ghetuțelor adidas, tot albastre cu roșu, mergea cu mine de mână, cu siguranța nepotului aceluia care îi era și naș în seara aceea pe scenă, făcând parte din distribuție într-un rol principal. Eu auzeam exclamațiile celor din jur, chiar și ale celor care se mirau că nu au știut că eu și Franz avem un copil. Plasatoarea, amabilă, ne-a adus două perne, datorită cărora Nandi, înălțat pe scaun, avea o poziție mult mai confortabilă să privească spectacolul.

Muzica lui Wagner are un patos poate unic în istoria muzicală. O orchestră uriașă, care, imediat ce dirijorul a dat primul semn pentru începutul uverturii, l-a transferat pe Nandi, copleșit de o încordare arzătoare, în lumea în care trebuia să apară ,,Nanu” lui. Rolul lui Telramund, pe care urma să-l interpreteze Franz, un rol de mare dramatism, este rolul adversarului personajului principal, Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

31

proză de Elena Dumitrescu-Nentwig Lohengrin. A durat ceva până când Franz Ferdinand și-a făcut apariția. Cu coada ochiului, am sesizat că atât mama, cât și tanti Margareta, nu au observat intrarea soțului meu, deghizat cu barbă și în costum medieval, dar Nandi mi-a dat un cot, semnalând că l-a recunoscut imediat. Intrarea lui este impetuoasă, pentru că Telramund o învinuiește în judecată publică pe Elza, eroina principală, de uciderea fratelui ei. Lohengrin, adus de o lebădă, apare la momentul potrivit ca să o apere. Adevărul trebuia să iasă la suprafață, bineînțeles printr-un duel în care Dumnezeu să-și spună cuvântul. Duelul are loc pe scenă între Lohengrin și Telramund și așa cum prevede libretul wagnerian, Nanu lui Nandi este doborât în luptă, deci, nefericitul pierde duelul. Așa ceva, micul meu nepot nu putea, evident, să accepte. Cu ochii măriți, cu respirație galopantă, se uita îngrozit la Franz Ferdinand, căzut la podea cât era de lung, lamentându-și soarta și rușinea publică. Cu sabia căzută lângă el, trebuia să mai suporte și umilința ca, acela care îl înfruntase și învinsese în duel, să-i dăruiască viața. Nandi lua parte cu fiecare fibră a corpușorului și inimioarei lui la această scenă nefastă. Spre norocul nostru, cade cortina la sfârșitul actului, care se încheie cu uralele publicului încântat de spectacol. ,,Tanti, mi se adresă Nandi, cu lacrimi în ochi, ce s-a întâmplat? De ce s-a lăsat Nanu învins de prostu’ ăla?” Prostul era tenorul cu rolul principal, eroul. ,,Iubitul meu, tu ai fost de atâtea ori la teatru și știi că fiecare are rolul lui. Astă seară unchiul tău este învins de Lohengrin...” ,,Da’ de ce? De ce Nanu nu a mâncat mai mult spanac, să aibă mai multă putere?”

Spanacul era rețeta magică producătoare de mușchi, exemplul lui Popeye, dacă nu mă înșel, al unei producții de desene animate, made in America, în care, cu ajutorul spanacului, este de neînvins.

Copilul se afla într-o criză de identitate, pentru că Nanu, care era etalonul tuturor eroilor zilnici, îl făcuse de râs. Ce să fac să-l calmez? ,,Nandi, tu știi ce este un cascador?”, mi-a venit ideea salvatoare. Nandi a dat din cap. ,,Ei, bine!

Tu știi ce trebuie să facă un cascador. Trebuie să sară dintr-un automobil, să se rostogolească de câteva ori pe podea, fără să-și rupă oasele... Așa ceva nu poate oricine. Regizorul, care este șeful spectacolului, l-a ales pe unchiul Franz să facă acest rol, pentru că Lohengrin n-ar fi în stare. El nu este cascador. Nanul tău poate să-l învingă oricând pe tipul ăla. El se preface numai că este învins, pentru că așa este la teatru. Toți se prefac. Nu este nimic adevărat. Ca să te convingi, mergem la Franz Ferdinand în culise, să vezi că este foarte bine merci. Nu are nimic.”

Vedeam că argumentele mele îi dădeau serios de gândit micuțului, totuși a venit cu mine în culise. Intrarea noastră a produs multă atenție din partea colegilor protagoniști. Nanu l-a ridicat pe Nandi în brațe, care era vădit foarte rezervat. Doar că nu i-a spus: „Ce-ai făcut? Azi m-ai făcut de rahat, piei din ochii mei!” Niciun zâmbet, niciun răspuns la îmbrățișări, cum se întâmpla de obicei. Între timp, au venit și ceilalți colegi ai soțului meu să-l vadă de aproape pe micul lor spectator.

La teatru este un obicei ca maiourile să fie tăiate la gât câțiva centimetri mai jos, ca nu cumva să se vadă din costum. Costumele wagneriene, din catifea sau brocarturi, sunt foarte grele, de aceea, în pauze, artiștii își dau jos costumele, rămânând în maiourile rupte, să se răcorească. ,,Ce dulce!”, exclamă colegul nostru care îl juca pe regele Heinrich. I-a luat mânuța copilului, alintându-l, dar Nandi era pietrificat. ,,Nandi, domnul este regele Heinrich.”, am încercat eu să-l îndulcesc pe nepotul meu. Înainte să ajungă și Lohengrin să ne salute, am șters-o rapid. Am presupus că asta ar fi depășit toleranța lui Nandi să-i dea mâna ,,prostului ” care l-a doborât la pământ pe Nanul lui. ,,Ei, ai văzut că Nanu nu a avut nimic. Era teafăr și nevătămat.”, am tatonat puțin dispoziția iubitului meu nepot. ,,Hm! Tanti, l-ai văzut pe rege?” ,,Da, este un coleg foarte simpatic!” ,,Ăsta se dă mare că este rege? Ai văzut ce maiou jerpelit avea pe el?” ,,Data viitoare o să-i cumpere unul nou. Teatrul nu a mai avut destui bani!”

Mamma mia! Mă bucuram că pauza era aproape pe sfârșite. Pentru că actul doi este foarte lung, m-am gândit să mă duc cu micuțul la toaletă. Lumea se îndrepta spre sală, așa că, toaleta doamnelor, unde m-am gândit că pot să-l iau pe Nandi fără probleme, era goală. O femeie de serviciu stătea pe scaunul de la intrare. După ce l-am dus pe copil întâi să facă pipi, am intrat și eu, lăsându-l în grija Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

32

proză de Elena Dumitrescu-Nentwig femeii supraveghetoare. Din toaletă, îl auzeam pe Nandi explicându-i femeii, care, aflată exact în inima Hamburgului, nu înțelegea o boabă românește. ,,Știți, Nanu meu este cascador. Astăzi a fost rolul lui să-l lase pe ăla să câștige, pentru că nu se poate rostogoli ca unchiul meu pe podea. Da, Nanu poate oricând să-l bată. Când i-o da una-n gură, cade mort pe loc.” Supraveghetoarea dădea din cap înțelegătoare, fermecată de copilul frumos care voia să-i expună secretul lui Nanu. ,,Micuțul mi-a povestit ceva, dar nu înțeleg ce spune!” ,,Ah, povești!”

M-am grăbit, pentru că deja sunase pentru actul doi. ,,Tanti, cine a fost doamna cu care am stat de vorbă la toaletă?” ,,Nu știu. Dar de ce mă întrebi?” ,,E simpatică. Și ea crede că prostul ăla, în mod normal, nu ar putea să-l învingă pe Nanu, care se preface așa de bine.”

Doamne-ajută, reputația de cascador a lui Franz Ferdinand era salvată. Când Nandi era întrebat dacă i-a plăcut opera Lohengrin, nu dădea semne de entuziasm, dar sublinia de fiecare dată cu ce măiestrie s-a rostogolit nanul său pe scenă, cascador fiind.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Leda” (reproducere din mitologia greacă) Acrilic pe pânză, 110 x100 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

33

articol

Anselm Kiefer sau despre un univers născut încheiat Virgil Untilă (Canada) Comentarii la filmul despre opera lui - Amintindu-ne despre viitor (https://www.youtube.com/watch?v=FUQuhoqTKtg – și următoarele)

Iată unul dintre cei mai importanți artiști plastici ai zilelor noastre! Iată unul dintre artiștii cei mai complecși, care vorbește larg, ale cărui aluzii ne trag într-o lume de vis, care își făurește lumea de vis neamintindu-și că nu este demiurgul, deși cuvântul amintire este invocat mereu, iar Amintindu-ne despre viitor este filmul cel mai reuşit, cel mai vast, despre Anselm Kiefer - dintre cele pe care le-am putut vedea şi, bănuiesc, dintre toate filmele despre el. În anii ’80 – Buhen, Germania, Anselm Kiefer cumpără o fabrică veche de cărămidă şi începe să îşi construiască lumea. Din epoca respectivă datează primele sale perechi de aripi, neavând nimic, în mod tragic, de susținut. Tot din acea epocă datează și niște grămezi de fân, de pănușe de porumb, transformându-se, singure, prin alăturare - în timp - în instalații, în sculpturi, în părți ale scenografiei, pe care Kiefer o învie cu ajutorul vizitatorului, pe care el îl cheamă să devină actor într-o piesă care se va scrie de îndată ce noul venit va deveni spectator. În momentul următor, el - vizitatorul - va fi și actor într-o piesă care se scrie, într-o piesă care se joacă în interiorul nostru, într-o piesă între spectator și scenografia-prin-care-umbli, scenografie pregătită de Kiefer.

Anselm Kiefer este un artist unic. La el pictura are volum, are trei dimesiuni, iar sculptura sa are un puternic accent de scenografie într-o piesă în care tu, ca spectator, ești și actor; ești actor într-o piesă care nu poate avea realitate și, totuși, realitatea te invită să o populezi cu părerile tale. Poezia din tablouri pare înțepenită în trecerea spre o lume tridimensională. Tablourile sale sunt, de multe ori, de fapt, instalații, cuprinzând cărți, bucăți de copaci, cenușă, pământ, paie, oale de lut sau fragmente de oale de lut, balanțe goale sau balanțe cu bolovani și clopoței, toate reale, împreună cu pânza și uleiul vopselelor. Și, câteodată, flori-ale-soarelui. Tablourile sale sunt instalații ce au un puternic aer sculptural.

Amintirea lui Celan este pentru el importantă şi tragică, de altfel ca şi pentru noi, pentru români.

Este presărată cu faptele vinei amânduror părţilor - intelectualii de geniu erau antisemiți, simpatizau cu grupări având o coloratură antisemită, iar evreii adunau ura aceasta masivă împotriva lor, nu fără o totală absenţă a culpei, măcar doar şi prin faptul că se constituiau ca grup alogen (istoric, cultural şi social) - refuzând oarecum amestecul cu intelectualii locului. Tablourile Sulamith și Margarethe, din 2006, sunt dedicate lui Celan. Peste filmul despre Anselm Kiefer se suprapune un fragment din Vederea morții, poem al lui Paul Celan. „Lapte negru al zorilor te bem în noapte Te bem la amiază și-n zori Te bem la apus Te bem și te bem. ...

Este un om în casa aceasta Părul tău de aur Margareta Părul tău ca cenușa Sulemith.“ (t.m.)

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

34

articol de Virgil Untilă Acestea sunt versurile rostite în timp ce vedem cele două tablouri dedicate lui Paul Celan (nu singurele), tablouri care parcă sunt pictate cu faţa înspre lucrările în care Anselm Kiefer se reprezintă pe sine, îmbrăcat în mantaua militară a tatălui său, executând salutul cu mâna ridicată. Este stârnitoare de probleme în mintea privitorului atitudinea lui de urmaș al celor ce s-au pornit să trecă prin foc și cartușe Europa, pentru că este stârnitoare de probleme meditația noastră asupra noastră (a românilor), a celor care am fost în războiul cu pricina de amble părți.

Kiefer are fotografii mărite la dimensiuni gigantice, pe foi de plumb. Plumb otrăvitor. De asemenea, din plumb sunt cărțile sale. Atingerea plumbului este otrăvitoare. Prin extensie, prin cartea de plumb, istoria devine otrăvitoare. El se joacă cu plumbul, face electroliză, se joacă cu pământul.

Construiește! Jocul său ni-l înfățișează ca pe un mic demiurg. Îi reușește o lume gata terminată. Dar, îi reușește! Nu degeaba vorbește despre alchimiști, despre procesele alchimice, care sunt o prescurtare a unor procese ce se desfășoară în timp. Picturile sale par a fi niște procese alchimice, făcute să se schimbe şi după ce s-au încheiat. Comentariile sale sunt inserate măiastru în film. „Nu există lucruri urâte!“, spune el, la un moment dat, vorbind despre o experiență indiană, despre care, cel interesat, trebuie să afle singur. Optimismului ce pare că „poate salva omenirea” care se uită în altă direcție decât cea în care trebuie să se uite, Kiefer îi spune: “Poți fi sedus să crezi că asta poate salva omenirea.” „Nu poate!”, continuă el. A face ordine în lume, în univers, în cosmos, pare că este de aceeași factură cu ordinea pe care naziștii voiau să o facă în aceeași lume.

Pe măsură ce timpul trece, universul lui Kiefer devine mai fabulos.Tunelurile rotunde de la Barjac, noul său loc, noua sa lume, tunelurile cu ferestre pe tavan, jgheaburile – toate vorbesc despre drumul condus, drumul dirijat, drumul obligatoriu. Dirijat de către cine? Făcut obligatoriu de cine? În ce scop? Nu știm! Nu se știe! Ştim doar că şi el, artistul, este o conştiinţă contemporană, amintindu-şi de Dumnezeu, fără să mai poată cupla switch-ul de care are nevoie pentru a-şi converti cultura întrun instrument de înțelegere. În spaţiul de depozitare de la Barjac, în apropiere de Paris, spațiul de depozitare destinat inițial unui magazin universal, un spaţiu pe un singur nivel, cu bazine destinate probabil, iniţial, peștilor urmând a fi vânduți, populat cu turnurile acelea pustii - și din această cauză (dar nu numai din aceasta) neliniștitoare - cu dulapuri de sticlă cuprinzându-i lucrările, având cuști de metal cuprinzându-i lucrările, cu hale-depozit, cu hale-expoziție. Una dintre lucrările prezentate în film este - la Barjac un tablou gigantic cu un peisaj din care nu se vede decât partea de jos – partea geologică, aș îndrăzni să spun – acoperită cu rânduri de cortine din plumb, rânduri-rânduri, terminată în sus în obloane, terminată în tablă corugată. Ce efect de vis! Ce efect de coșmar calm! Ce efect de vis cu accente de coșmar! Probabil că aspectul de ruină pe care îl au majoritatea instalațiilor sale, originează în vremea copilăriei, în timpul căreia se joacă, literalmente, printre ruinele celui de-al doilea război al lumii.

Mergând prin săli, mergând prin spațiile de expunere, găsim surprinsă, parcă, o înțepenire a lucrurilor. Până și floarea-soarelui a înțepenit turnată în plumb. Când își dezvăluie goliciunea plină de rod a semințelor, ea ne arată că este gestantă, dar rodul ei este pentru totdeauna condamnat. Rodul ei de sămânță este împachetat și doar arareori ne este înfățișat spre a ne reaminti de actul avortării conservate, de un prea-plin de nefolosit.

Floarea-soarelui este un personaj ce se menține puternic pe parcursul operei sale: floarea-soarelui ieșind din bazine, floarea-soarelui ieșind pe ferestrele unor epave de avioane, floarea-soarelui plutind deasupra unor bazine cu apă, floarea-soarelui ieşind prin zidurile unuia dintre turnurile făcute din camere prefabricate. „Cred că așteptarea este ceva important. Este filosofic să aștepți”, spune Kiefer. El este artistul care mărturisește uneori cum trebuie să fie un artist. El vorbește despre spontaneitate, despre faptul de a ști, despre gestul artistic, fără a-l fi învățat vreodată în mod neapărat.

Un personaj important, în galeria personajelor sale, este rochia de mireasă. Ea, sau mai bine zis ele, pentru că numărul lor este mare, sunt așezate pe socluri sau la nivelul solului – fără fasoane - în cuști sau în dulapuri de sticlă.

Prin prezentarea numai a rochiei, el vobește parcă despre actul solemn al nunții. Nuntirea se face între rochia goală de mireasă şi un nimeni permanent. Lucrurile nuntite sunt cărți din plumb – că, din ce altceva? Cuburi de sticlă cu un colț retezat, cuburi de sticlă cu două colțuri retezate, dreptunghiuri Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

35

articol de Virgil Untilă cu mai multe colțuri retezate, tufe, arbuști, scară ieșind din decolteul rochiei și sugerând structura genetică. Prin aceste cuplări, rochiile de mireasă primesc sensuri multiple, sensuri luminoase - chiar dacă, în vecinătate stă un pre-gând trist – pre-gândul morții poate. Toate îngemănările par a fi personaje într-o (sau în mai multe) piesă(e) de teatru.

Evident, Kiefer își controlează colaboratorii atunci când este filmat. El a realizat momente care se transformă în artă pentru ei. Dar și pentru el. Kiefer face un performance, fără public și totuși pentru public (iată că ştie să manipuleze şi filmul), atunci când înoată într-unul dintre lacurile construite în interiorul imensului atelier/sală de expozitie, populat cu flori calcifiate de floarea-soarelui și insule sugerând pământ în derivă. „Îmi place ideea de a reorganiza continentele înotând!”- mărturisește artistul cu satisfacție.

Cărțile de plumb sunt cărți de ne-luat, sunt cărți de ne-citit, sunt ceea ce cartea este printre altele – un mit! Un mit, nu de puține ori, negativ (realizat prin apariția unor cărți ce nu au fost dorite decât de autorii lor și de apropiații acestora și de către cei ce au avut de câștigat bani de pe urma acestora, din mişcările automate ale culturii, din mişcările repetative create de aparatele de copiat ale culturii).

Mormanele sale de cărți – organizate în statui - parcă sunt aruncate să ardă în nebunia unor generații care au crezut că pot arde cărțile, clădind o ordine gospodărească pe cenușa lor. Aceleași cărți, făcute din plumb, vorbesc despre greutatea istoriei – la limită. De multe ori ele vor rămâne necitite din această cauză, împachetate în greutatea lor. Grămezile sale de cărți cu aripi, diverse în formă, sunt fie joase, cu mai multă masă orizontală, fie cu statură orientată vertical, vorbind parcă despre Victoria de la Samotrace în tot felul de registre. Șirul său de aripi se termină, s-ar putea spune, cu un gigantic cadavru de aripă agățat (suspendat?) deasupra unui bazin cu apă limpede, vorbind parcă despre moartea îngerilor în claritatea intelectuală a zilei de azi. Aripi jumulite și singure – aripi întodeauna jumulite cumva, aripi mereu învinse. Efectul - în opinia mea - este năucitor. Aripile - care nu susțin nimic- sunt ca un vis care, din când în când, se transformă în coșmar.

Vorbind despre aripi, trebuie vorbit despre zboruri: toate zborurile lui Kiefer sunt în suspensie, fiind prinse cu aripile deschise și nehotărâte parcă, în imposibilitatea plutirii a sute de kilograme de cărți de plumb.

Anselm Kiefer nu este cu siguranță un artist de sufragerie. El creează, adresându-se oricărui mediu, un spațiu care să ne preia, în loc să îl preluăm. Snopii de paie, lăsați pe câmpurile picturii sale, se transformă în litere neinventate încă, în semne care bănuim neliniștiți că au sens, că dacă nu îl au, fie că l-au avut cândva, fie că îl vor primi în timp.

Nu sunt de neglijat rachetele și avioanele de toate felurile - din plumb! - prin care se află într-un conflict permanent cu ideea eroică a zborului – care, prin repetare, devine caricaturală, devine periculoasă. „Totul devine frumusețe! Nu înseamnă că ai găsit sensul cuvântului frumusețe: l-ai construit!”, spune el. „Istoria este ca argila – poți să îi dai formă dacă vrei, poți să abuzezi de ea – ceea ce toți fac!”, spune tot el. Încercărilor NASA de a organiza prin cunoaștere, prin numire, cosmosul, el suprapune hărțile cosmice (realizate pe foi de plumb, veșnicul și otrăvitorul plumb) unor peisaje. Rezultatul? Un și mai mare mister!

Amestecul de instalție, intervenție în natură și scenografie-a-unei-piese-în-care-tu-joci este năucitor!

Una dintre instalațiile sale este dormitorul cu cearşafuri de plumb, asupra căruia tronează un tablou (Femeia revoluţiei), dormitor-cazarmă, dormitor-închisoare, este parcă un dormitor cu un vis comun, cu un vis ordonat, un vis comandat, un vis care se visează în program, un dormitor cu paturi inundate de vis, inundate de incontinenţa unui om nevăzut ce doarme, cu atât de cunoscutele flori-ale-soarelui răsfirate pe un pat, ca amintirea unei realităţi ce nu mai poate deveni realitate. Pictura lui Anselm Kiefer este, și devine încontinuu, poezie vizuală. Nemișcarea este parcă un fapt ținând de voința artistului și nu de condiția artei pe care o săvârșește. Nemișcarea în care sunt surprinse lucrurile le aruncă parcă în cel mai vechi timp cunoscut - timpul geologic, pe care îl avem aproape!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

36

articol de Virgil Untilă Există parcă o ordonare a lucrurilor la artistul german, o ordonare ce le potențează, căci, ordinea completă sterilizează lucrurile, dezordinea completă le desființează, după cum spune el. Câteodată, instalaţiile sale se transformă în scenografie. El este cel care, parcă, descoperă că scenografia trebuie să rămână şi ca sculptură, că scenografia merită să fie explorată şi cu pasul.

Altceva: acvariile goale purtând cochiliile unor submarine, și ele din plumb; apoi avioanele din plumb: mai mici, mai mari, prinse în instalații sau nu. Mașini ale morții, moarte ele însele, și purtând ceva din condiția unor trofee în colecția unui zeu al morții. Există, bineînţeles, opere care nu au fost prinse în filmul acesta – nu a fost prins scaunul-de-grădină-cu-mașină-de-scris (Die UngeborenenNenăscutul), sau submarinul prăbușit peste zidăria răsturnată (nu știu titlul lucrării), rochia cu crinolină purtând în loc de cap o imensă carte (die Frauen der Antique - Women of antiquity), standul de note muzicale cu aripi (Carte cu aripi), cărțile cu ierburi printre ele, atlasurile cereşti cu foi de plumb, lucrări importante, lucrări excepționale în opinia mea. Şi titlurile în sine sunt importante, căci sunt puse cu imaginaţie, cu inspirație (a se vedea, de exemplu, tabloul Phoenix, în care este reprezentată o pereche de aripi după gratii). “Buying art is not understanding art...”, pare a avertiza el burghezul prea înstărit din preajma artei sale. “Art is difficult, it's not entertainment”, spune în altă parte, dar în același sens, Anselm Kiefer.

Una dintre cărţile despre Kiefer se numește Anselm Kiefer - Sculpture and paintings şi, nefiind în stare să văd cartea, mă întreb dacă neamintirea celorlalte medii artistice frecventate este o scăpare sau este un pariu cu virtualul cititor. Dimensiunea gigantică a operei sale ne vorbeşte despre calitatea sa de artist nepereche, cât și despre norocul unei vieți lungi. Ar rămâne de discutat mulţime de lucruri privindu-l pe Kiefer (ca de pildă de ce trăieşte în Franţa - cu toate că este născut în Germania - după ce a preamărit galeria de legende teutone), dar nu cred că asta ar servi la ceea ce am intenţionat aici: să mă minunez de bogaţia universului cel nou propus de el.

Kiefer este un mare artist, bineînțeles, și ne îndeamnă să gândim dacă este și un sublim meșter al vreunei arte – ca acela al picturii, de pildă. El este un artist pentru că, printre altele, ne poartă într-o lume făcută de el și ne povestește ceea ce vrem noi să auzim de la el. Chiar dacă în filmul invocat aici nu se amintește defel despre legătura cu Joseph Beuys, aceasta este, cred, de menționat, fiind importantă și dând un status anume artei sale, lămurind, măcar și doar în parte, componenta puternic intelectuală a artei sale.

La cei șaptezeci și trei ani pe care îi are acum (suntem în 2018), Anselm Kiefer pare a se afla în culmea putinței de a lucra. Acum spune! Acum vorbeşte! Cuvântul său se aude! Reverberează!

Desigur că, odată artistul dus, nu va mai fi cine să apere, așa cum ar face-o el, tezaurul de trăire lăsat în urmă. Poate se va distruge, se va nărui și nu va mai exista întregul care are nebuna-frumusețe-cenu-conține-doar-frumusețe. Poate că arta de sufragerie va rezista mai mult ca arta sa, artă ce nu se lasă prinsă în categorii. Rămâne însă să trăim acum sublimul a ceea ce Kiefer a făcut, rămâne să trăim acum frumosul său, un frumos deloc colorat intens, deloc colorat divers, deloc lucios, deloc avantajând privitorul în propriii săi ochi.

“Art is an attempt to get to the very centre of truth. It never can, but it can get quite close”, spune el. Mă gândesc, privind arta lui Anselm Kiefer, că lucrurile luate separat nu ajung lumii, funcționării ei. Vedem că lumea cea gospodărească nu ajunge lumii ca să funcționeze, și nici lumea cea științifică, și nici lumea cea poetică, sau artistică, și nici aceea a științei sau a războiului sau aceea a biologiei, și nici aceea a discursului religios sau al celui filosofic. Toate sfârșesc într-un fel de cancer luate separat, toate pun în pericol pe toate celelalte, dar altminteri nu se poate. Altminteri lumea nu este lume. * OVER YOUR CITIES GRASS WILL GROW - Anselm Kiefer. Filmul lui Sophie Fiennes, OVER YOUR CITIES GRASS WILL GROW, este o privire prea înceată, prea de aproape, asupra unei părți a operei sale, în opinia mea.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

37

poezie

Virgil Untilă (Canada) Apostolul Pavel Apostolul Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.” și treci prin tipuri de imagine, prin tipuri de artă, și te întorci și scapi culoarea rodiilor cum doar Parajanov a văzut-o confuzie - dezarticulare articulată să te miști să-ți miști umerii și șoldurile să ți le miști să îți simți sângele să citezi muzică jazz să citezi fiecare epocă are propria viziune asupra vieții discurs puternic ca marșul unei armate ecoul aproape că se rostește pe sine claritatea gândului spiritul lucrurilor nu lăsa bârfa să ia locul culturii împotriva mașinii ce te strigă împotriva mașinii ce mă strigă Şi din nou apostolul Pavel spune: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Aurora Borealis" ( Northern Lights) Acril pe pânză, 80 x 80 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

38

poezie de Virgil Untilă guliver în țara neurozei prin lumea noastră întâmplările sunt la fel de puţine ca ideile prin mintea unui miliţian trăim un fel de suspensie animată nu înflorim da’ nici nu putrezim căldicei ca supa sfintei duminici aglomerări de minuni ale lui dumnezeu uitate pe un raft al creaţiunii fermentând fără direcţie şi scop aburi verzi se ridică din dospeală bufnituri surde urme umede pe locul în care stăm galop de moluşte avânt de melci fără cochilie strigăt de meduze scoase la mal aventuri similare celei ale aluatului pus la dospit. scurte spasme involuntare întrerupte de încăpățânări cârnaţi ce au visat să geometrizeze ouă de pupeze ce s-au clocit pe jumătate uitate într-un cuib părăsit mă uit în oglindă şi zic minune mare omul acesta ce s-a inventat pe sine minune mare îţi șoptesc şi mă simt ca o gură fără stăpân zburând din pom în pom fâlfâindu-și balele şi mustăţile o seamă ia seama! "și singur lângă foc..." beau singurătatea ca pe o băutură vinovată o beau reținându-i bucuria gâl gâl gâl îi aud în urechi zgomotul îi simt grosimea pe gâtlej ah e ca un viol invers cumva ca o curvă care își cedează bucuria violând insolența preotului pus să-i ierte păcatele dulceața nepermisă i-o simt să nu mă prindă să nu mă prindă ca un vampir sângele ca pământul vara roua dimineții o bucurie sinucigașă se năpustește peste mine un spânzurat iubindu-și funia un om ce iubește cu patimă

tăișul cuțitului tăietor de viață mai asta îmi spun și-i simt nebunia pătrunzându-mă-n vine doamne facă-se voia ta rostesc liturgic și mă scald în singurătate vinovat de trei ori vinovat de treisprezece ori vinovat de treizeci și trei de ori ca un butoi de lemn prea uscat în care torni și mereu poți turna curge pe la toate încheieturile când verși singurătatea în mine gâlgâie absența prezenței în mine mă simt vinovat de un păcat ce nu s-a inventat de tot

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

39

proză

Purgatoriul Monica Tonea (Belgia)

Avusese aspirații înalte, ca și mine, dar înaintase nesigur prin viață, cu pași evazivi, în zig-zag zăpăcitor uneori. Nu o deranja faptul că, de multe ori, nu reușeam să țin pasul cu ea. În acele vremuri i se păruse irelevant pentru că, în ciuda reperelor pierdute, Alex fusese întotdeauna conștientă de soliditatea legăturii noastre. Doar eu fusesem singurul care o dubitase. Acele indescifrabile trăiri, cărora nu le puteam da de capăt, îi defineau existența. Fără ele s-ar fi abătut, iar drumurile i-ar fi părut întortocheate. Lipsa lor i-ar fi adus un dezechilibru în plus.

Mulți ani mai târziu, ca o mărturisire a unui tainic gând, îi dăruiam o ediție de lux a Divinei Comedii. Era un mesaj cifrat cu noime subînțelese doar de ea, iar ilustrațiile lui Botticelli, care îmbogățeau textul, căpătau sensul unei execepționale definiții a unui vis luminos. Îmi erau inaccesibile cuvintele. Să-i spun că știam, că înțelegeam. Recursesem la acest gest din disperarea celui care nu mai avea soluții la îndemână. O iubeam și nu știam să-i comunic. Umbra privirii ei albastre mă împinsese să mă grăbesc cumva. Lucirea enigmatică se dizolva alarmant de repede... Mă speriau ochii ei stinși și obscuritatea în care se refugiase de-o vreme.

Primise cu glacialitate cadoul neașteptat, încât nu m-am putut abține și i-am reproșat, uitând că astfel voi pătrunde în zonele primejdioase ale unei dispute mult amânate. Nu te-a bucurat deloc cadoul. Mă așteptam la o oarece reacție..., am intrat eu abrupt în discuție. M-am foit puțin în fotoliu, neizbutind să adopt atitudinea corespunzătoare. Voiam să simulez intrigarea, dar cred că tonul aspru al vocii mele o derutase. Cum să nu... Îmi place, a murmurat ea vlăguită, simțindu-se mult prea obosită să-mi explice aparenta ei lipsă de entuziasm, acea neparticipare nefirească. Singura forță disponibilă permițându-i doar să mângăie îndelung coperțile rigide ale tomului așezat pe măsuța de lângă ea. Dar e mai frumoasă decât ediția veche din bibliotecă, am gândit eu fără să articulez. În loc de asta, am ales să subliniez un fapt cert. Știam că-ți place Botticelli. M-a studiat câteva secunde înainte de a răspunde. Albastrul incert al privirii s-a accentuat, devenind gri întunecat. O clipă am crezut că stăruința mea a enervat-o. Dar nu... Da, da, a bâiguit ea, absentă, luând volumul greu în brațe. E atât de viu, Botticelli..., a mai îngăimat, în timp ce răsfoia filă după filă, pipăind gânditoare luciul imaginilor sublime. Cuvintele monotone, căutate parcă în străfundurile ei, contrar lentorii cu care ieșeau la suprafață, se rostogoleau ca niște fiare încinse în atmosfera tulbure instalată subit în încăperea înaltă.

Cât mă agasase platitudinea din vocea ei! Constantă nepăsare, am dedus iritat atunci. Fusese un an greu. Orice efort susținut de-al meu se izbise de o indiferență plată. Așa crezusem, cel puțin. Nu avusesem curajul să o confrunt, însă. Dacă aș ascultat cu mai mult interes, dacă aș fi putut interpreta tăcerile, deși-mi lipsea acuratețea, aș fi observat că verva ei dispăruse până într-atât încât devenise doar o copie palidă a ceea ce fusese cândva. Alex nu mai era Alex a mea dinainte. O oboseală cronică îi traversa viscerele încremenite. N-aveam nici cea mai vagă idee că se lupta cu amorțeala ce insistase să îi posede ființa. În gând îi spuneam vorbe grele, acuzând-o că nu făcea nici cel mai mic efort să opună rezistență stării inerte care se consolidase în jurul ființei ei. Cu o ultimă rațiune, survenită în urma frământărilor din ce în ce mai dese, am găsit că era meschin să o învinuiesc și de insensibilitate. În loc să fi remarcat că incapacitatea de a reacționa îi domina până și gesturile cele mai simple, am pus totul, din neatenție, pe seama nepăsării.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

40

proză de Monica Tonea Toate astea le-am înțeles mult mai târziu, când consecințele aduseseră deja o lumină nouă haosului în care fusese ea rătăcită. Starea deviantă a sufletului și a minții care îi dicta pașii în ultima vreme fusese mai puternică decât Alex, acaparând-o întru totul. Incapabilă să se protejeze sau să discearnă, năucită și speriată, mai mult ca sigur simțindu-se abandonată, i-a permis acelei stări să o invadeze, să-i anihileze treptat simțurile și gândurile, până la cronicizare. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să se scufunde într-un somn profund, lipsit de vise. Umbla printre noi letargică, figură eterică, fără dorințe, doruri, nevoi sau dureri. Se absentase de la toate, ca și antrenată într-o nesfârșită alunecare spre uitare.

Mi-am dat seama cu greu că fusesem la rândul meu absent și o neglijasem, iar Alex nu mai era decât o palidă proiecție a trecutului dinamic de altădată. Mi-am imputat o vreme că nu fusesem capabil să remarc semnalele de alarmă. Am recuperat cu întârziere, și asta numai datorită împrejurărilor propice validării, independente de acțiunile mele, care stăteau în expectativă, neînțelegând ce se întâmplă. Tot ea, cu deznădejde și spaimă în privire, mi-a sugerat că rătăcirea poate fi definitivă dacă nu intervin. Atât a putut face. Dacă n-aș fi fost atât de angrenat în rutina mea, poate i-aș fi sesizat varietatea emoțiilor contrare, măcinarea sufletească, estomparea ființei, alunecarea vertiginoasă spre vid. Dacă aș fi fost pe fază… Dacă! Nu am fost și cu asta, basta! Degeaba mai negociez cu întârziere, am trecut deja în altă etapă acum. A alunecat departe, e adevărat, dar procesul de vindecare lung și anevoios a dat roade între timp. …

Nu știu de ce, acum mă tratez ca după o pierdere grea. Alex și-a revenit, dar numai pentru că are, indiscutabil, o extraordinară capacitate să renască. A revenit la viață cu o forță debusolantă, amețitoare. Acum eu sunt năuc. O iubesc în înzecite feluri, dar mă simt adeseori derutat. Am impresia că trăiesc în revers evenimentele. Episoadele de pierdere temporară a persoanei iubite, rătăcită printre deziluzii, mă marchează cu câțiva ani întârziere. În loc să le fi dat ocazia să vină când le fusese ceasul, dau năvală de-abia acum. Din experiență, am ajuns să trag concluzia că noi oamenii suntem ciudați.

Nu ne ghidăm după un tipar linear. Nu emoțional, oricum. Iar impresia de atemporalitate creează și mai multă confuzie. Aceste reveniri pregnante din trecut ne izbesc când ne așteptăm mai puțin, impactul fiind uneori doborâtor. Nu mai pot discerne adevărurile esențiale de o vreme. Mi se zbuciumă în cap, rumegând adânc. În definitiv, mi-am editat singur pereții imaginari ai purgatoriului în care mă regăsesc și, preocupat de singura clipă definitorie, mă întreb acum… Oare soarele din ochi, pe care-l remarcase Alex, îl mai am?

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Model” Colaj / fotoprint, acrilic pe hârtie, 30 x 20 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

41

traduceri

Karin Boye (1900-1941)

traducere de

Dorina Brândușa Landén (Suedia) O, o lamă O, o lamă, curbându-se flexibilă şi puternică o, o lamă dansând suplă, supunându-se cu mândrie celei mai stricte legi, asprei legi a ritmului în oţel – o, o lamă am vrut să fiu la trup şi suflet!

tu care te împleteşti, te răsuceşti ascultând răbdătoare de mâna altora.

Pe tine te urăsc, tu leneşa mea fiinţă visătoare.

Tu vei muri.

Ajută-mă, ura mea, soră a dorului, ajută-mă să fiu lamă, da lamă, sabie dansatoare din oţel cutezător!

Pe tine te urăsc, tu ticăloasa mea fiinţă sălbatică,

Nori Priveşte puternicii nori, ale căror îndepărtate vârfuri înalte, mândre, strălucitoare se ridică, albe ca alba zăpadă!

Calmi plutesc înainte pentru ca, în cele din urmă, liniștit să moară dizolvându-se încet într-o ploaie de picături reci.

Nori maiestuoși – prin viață, prin moarte trec zâmbitori înainte într-o strălucitoare lumină de soare neumbriţi de nelinişti în eterul atât de limpede trec cu-n magnific, liniştit dispreţ pentru soarta lor.

Dacă mi-ar fi dat să fiu mândră ca aceştia să mă pot ridica, acolo unde vânătoarea lumii nu m-ajunge şi cât de furios în jurul meu vuietul furtunilor încă să poarte auria coroană a strălucirii soarelui în jurul capului meu.

Amintire Liniştită vreau să mulţumesc destinului meu: niciodată nu te pierd cu totul.

Cum o perlă creşte în scoică aşa înlăuntrul meu creşte plăcut fiinţa ta înrourată.

Dacă-ntr-o zi te-am uitat – atunci tu eşti sânge din sângele meu, atunci eşti tu una cu mine – aşa au dat zeii.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

42

traducere de Dorina Brândușa - Landén O fantezie budistă Descuiată este poarta de aramă a lumii Tot ce eu cunosc nu mai există acolo – Sus în arcada ei, aici stau eu, nici mare, nici mic – nici viaţă, nici moarte. şi ceea ce văd este nespus de mare, şi nicio altă viziune nu este atât de nesfârşită.

Un singur pas pe cărarea fără urme, şi drumul de întoarcere e închis.

Cât de în adânc văd, cât de departe văd, Ne înfiorăm? Sus, urmaţi-mă! privirea mea de nimic nu se sprijină.

Poarta de aramă a întregului este sfărâmată.

Viziune de vis Viziune de vis, viziune de vis, clară revelaţie ca lumina soarelui aprinsă pentru privirea mea de o singură fiinţă.

Viziune de vis, viziune de vis, minunată printre luptători mutilaţi minunată într-o lume sfâşiată de suferinţă. vis despre un neam crescând de-a lungul veacurilor,

oameni mândri, care se joacă spre victorie în lupte, maturi ca florile, fără îndoială armonioşi din rădăcini calm mângâietori pe sfântul pământ de sub picioare, a cărui carne este duh, al cărui duh este carne – matură ca florile ca un om rar pe care l-am întâlnit.

Unui sfinx

Tu semeni cu o scoică într-un iaz rece unde razele soarelui nu ajung niciodată.

Niciodată nu iese afară din cochilie ea nu poate uita închisoarea, ea poate doar să-şi ascundă fiinţa cea mai adâncă şi visul viselor mari printre ierburile acvatice dar niciodată întreagă şi nedivizată ea însăşi în cuvinte sau golită de fapte.

O roşeaţă se întinde în spatele palorii obrazului.

O mare de flăcări arde în taină unde nimeni nu ştie unde nimeni nu ajunge.

Discursul tău e lărgit cu ironie.

Tu cauţi să ascunzi cu pretinsă răceală căldura vieţii, care este acolo înăuntru.

Dar vocea tremură singulară în realitate.

Tu semeni cu o scoică într-un iaz rece, care niciodată nu iese din cochilie, atât de neatins, atât de neînţeles, încât nimeni nu se apropie de tine.

Eşti prea fragilă şi prea sensibilă pentru toate zgomotele care taie: tu trebuie să porţi armură în jocul vieţii dur.

Interior Dumnezeul meu şi adevărul meu le-am văzut într-un moment rar.

Cuvântul oamenilor şi înţelesul era liniştit.

Binele şi răul sufletul meu le-au uitat.

Dumnezeul meu

şi adevărul meu le-am băut într-o clipă de anxietate.

Dumnezeul meu a fost întuneric sărat, adevărul meu, metal greu.

Adânc m-am cutremurat.

Goală am stat, limpezită de valuri de adevăr rece, rece, puternic, dispreţuitor adevăr – Adevărul meu şi Dumnezeul meu.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

43

proză

Canibalul Emanuel Pope (Anglia)

Într-una din camerele unei proprietăți moderne și vaste, ascunsă privirilor curioase și păzită cu strășnicie sub consemn de “maximă securitate”, în mijlocul unei păduri, nu departe de capitala unui stat balcanic, Șaric își potrivea cravata în oglindă. Urma cel mai important eveniment al vieții sale. Momentul în care toate umilințele îndurate de el până atunci vor fi răzbunate. Dar toate. Își zâmbi. Costumul Armani îi zâmbi și el. Mirosea puternic a parfum. Șaric reveni la măsuța din fața ferestrei și, în timp ce mâna îi căuta instinctiv paharul de whisky, privirea îi fugi pe fereastră, de unde putea vedea, în amurg, departe, câteva dintre puținele blocuri muncitorești din acea zonă. Luă o înghițitură din pahar și apoi, încet, nu prea tare, se prefăcu că mușcă din oraș. Apoi lătră puțin. Da! De-acum urma să fie al lui. De-acum nu vor mai conta nici funcțiile și nici banii, iar puterea va fi numai și numai la el. În jumătate de oră lucrurile aveau să se deruleze cu rapiditate și după un program bine fixat: Festinul, Cuvântarea și Banchetul. De dimineață nu făcuse altceva decât să se pregătească temeinic pentru toate. Auzise că în aceeași situație în care se afla el acum, un alt lider, cu mulți ani în urmă, fusese gata, gata să leșine în momentul Festinului, deși era cunoscut ca fiind un tip dur. De aceea el nu mâncase decât foarte puțin în ultimele două săptămâni și băuse numai tărie. Nu dorea să se facă de rușine în timpul ceremonialului. În plus, el urma să intre ultimul în Sala de Festin. Și va face de așa manieră încât să întârzie cât mai mult, să-i poată vedea, încă de la intrare, pe toți cei 20 din Consiliul de Stat, turbând acolo, dacă nu cumva chiar și mai rău.

Auzi pași pe dalele de marmură ale etajului. Gata, lucrurile aveau să se întâmple chiar acum.

Cineva ciocăni discret și ușa se deschise larg. Doi bărbați îl vor însoți în tăcere printr-un labirint de coridoare, ocolind astfel camerele oficiale, unde era așteptat de marea masă a membrilor săi de partid și de presă. După câteva minute, care-i părură o veșnicie, ajunse în apropierea Sălii Festinului. Acolo își aprinse o țigară și fumă încet, tacticos, privind în ochi garda ce străjuia intrarea boltită de piatră a acesteia. Când termină, își inspectă ținuta timp de alte câteva minute, după care făcu un semn și bărbații îi deschiseră.

Liderul se afla întins deja pe tăblia grea de stejar masiv a mesei, complet înfășurat, ca o mumie, în steagul roșu muncitoresc. Ce e viața, se gândi Șaric... Timp de peste două decenii, din aceeași reședință și din fruntea aceleiași mese, înconjurat de miniștri pe care tot el îi numea, bărbatul acesta, mort acum, condusese destinele unui popor întreg. Urma el și, tot așa, până în vecii vecilor, își spuse.

Privi pe fiecare dintre cei de față. Când nu era atent, de cealaltă parte a mesei cineva vomita. Șaric își îndreptă privirea cât putu de repede, dar nici chip să-și dea seama. Intră Doctorul care era Maestrul de Ceremonii. Acesta așteptă până se făcu liniște în sală și îl privi pe Șaric. Șaric se încruntă și maestrul pricepu că era timpul să-nceapă. Se apropie de masă și, scoțând bisturiul, îl introduse întrunul din buzunărașele special pregătite de dinainte, făcute în materialul steagului. La nivelul feței defunctului, mai precis în zona gurii acestuia, doctorul tăie îndelung și apăsat, după care, bucata pe care o decupă de acolo, o așeză pe un platou și i-o întinse lui Șaric. Șaric o privi cu furie și începu să rupă încet cu dinții din ea. Se auzi un trup greu căzând dintre cei de față. Doctorul reveni la cadavru și, în ordinea limbilor de ceasornic, începu să-i servească pe fiecare, în funcție de opțiunile pe care aceștia și le exprimaseră în momentul depunerii jurământului de credință în partid. Alți doi leșinară până ca doctorul să sfârșească ceremonialul. Înainte de a pleca, maestrul dezgoli capul mortului și de sub steag apăru fața acestuia, acum lipsită ca niciodată de gură și zâmbet. În sală, mulți vomitau, Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

44

proză de Emanuel Pope numai Șaric terminase și le zâmbea larg. Cei ce mai aveau putere, începură să lovească îndelung cu picioarele în podea, în semn de respect. Noul Stăpân le întoarse spatele și, îndreptându-se spre o altă poartă a sălii, părăsi Festinul. În coridorul mic, ce despărțea Sala de Festin de Sala Cuvântării, câțiva cosmeticieni și machiori se năpustiră și începură să-i curețe mâinile și fața, să-i aranjeze hainele, după care, Șaric, nerăbdător, își făcu intrarea, zâmbind glorios. Dinspre presă izbucni un roport de aplauze și urale. Aveau un Nou Lider. .... Șaric începu să resimtă efortul acelei seri și, nu după mult timp, părăsi Sala Banchetului, dar nu înainte de a strânge mâinile câtorva tineri, reprezentanți de prin județe ai aripilor tinere și diverse ale Partidului. Ajuns în limuzină, se trezi ca dintr-un vis salutat de șofer: ”Să ne trăiți!” ”Salut, George!”, îi răspunse acestuia... ”Să mergem!” Mașina demară și farurile sale începură să alerge vioaie printre umbrele pădurii, pe drumul ce ducea spre oraș. Dincolo de gardurile Proprietății.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Peisaj imaginar” ( inspirație din zona vestică, Bergen) Acrilic pe pânză 120 x 110 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

45

poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

Prolog Probabil hibernezi, drag cititor, între joi și sentimentul de neputință cu care vin de la școala de dresat vulturi devoratori de imagini, unele languroase, altele cu țipete erotice de ahhh și vai (toate se întâmplă la marginea mării din care au scos sarea și au delapidat ultramarinul).

Dar revin mereu la tine, loial, urcând sentimental scara, trecând printre plopi, pe lângă barca galbenă în care ne clătinam la fiecare gând.

Probabil nu-s eu, dacă n-aș minți la fiecare cotitură de cord, dacă nu te-aș înșela cu alt cititor care seamănă exact cu tine, care vorbește ca tine, care are ochii tăi și glasul tău și gândul tău, dar nu ești tu, oare ție ți se întâmplă să fii transparent ca o stanță scrisă de Dante pe un velum?

Apoi ne găsim și râdem de cărți, de poezii, de Renaștere, de iguanele din parc, de verbul a trăda, de dansurile toate, cu mofturi de Avignon, din vara asta...

Erată la trei voci 1 Nu dragă...

Nu eu am cerut să fie omorâtă Andromeda și nici pe fiul meu care s-a răzvrătit contra lumii când voi fi bătrân și îmi va fi rece mă vor acoperi cu o pătură simplă 2 și totuși vor fi unii care așteaptă, oameni cu pumnii plini de țărână care nu au nimic contra mea nici eu ceva contra lor doar să nu ne asmută poeții cu vorbele, vocile, valurile...

3 Mereu greșesc, nu mai am răbdarea tinereții când poți aștepta la infinit poștașul ziarul mirosind a cerneală știrile despre viață și moarte în chenar negru auzi... cică nimeni n-a murit azi mâine vor da o erată...

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Rochia cu flori” Acrilic pe pânză, 100 x 60 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

46

poezie de Adrian Grauenfels ochiul meu plin de uitare... nu înțeleg de unde vine tristețea la capătul unei zile de sărbătoare când toți aprind lumânări și candela tremură la trecerea fantomelor delicate iar vânătorul ostenit și-a pus capul în poala ta uite-l... cum visează la stepa cu mânji nebuni ce gonesc prin nămeți la primele raze de soare care mângâie cireșul florile de cânepă cu care ți-ai legat pletele în 12 șuvițe ale melancoliei am stat, am rumegat, mi-ai făcut o cafea și am tăcut să nu deranjăm visul care se plimbă pe noi beat de soare de mult vreau să tac elocvent cu o femeie să împărțim imagini sfâșiate trăirile cu nodul în gât căldura sobelor de faianță albastră clopotul îndepărtat al furtunii care trece casa ta, castel al abundenței ochiul meu plin de uitare... *** Într-o zi, labirintul Chiar vrei să continuăm această dezlănțuire a mentalului corupt? să fii atins de pana pescărușilor în zbor, să fii ales pentru o călătorie imaginară, să te poarte unda albastră pe poteci cu cai despletiți și la capăt... EL...

LABIRINTUL! acum să te văd ai doar alegeri clare în viață? porți rochia imaculată cu trena dusă de infante spaniole, fardate, gata de bal? să zicem că ne întâlnim la Veneția ești fata unui pictor de catedrale pozezi vinerea între două și patru apoi iei gondola plină de cărți și biscuiți de ronțăit la ceaiul filosofal la vâsle e un căpitan cu chipiu, seducător de trist vă sărutați lung cât piața San Marco în lung apoi pe lat ai uitat de literatură ai părăsit sferele și barocul labirintul pare o metaforă încâlcită zâmbești și arunci totul în canal viața trebuie trăită altfel nu în tablouri...

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Indieni” seria I Colaj hârtie, acrilic pe hârtie, foto) 100 x 30 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

47

proză

Casa din pădure Em Sava (Canada)

Mini-vacanța asta de patru zile s-a făcut în pripă, în ultimul minut. Am dormit patru nopți în patru locuri diferite, că așa s-a potrivit itinerariului. Sâmbătă eram în Quebec City, cu ochii ieșiți din orbite ca la melc, bucurându-mă de fiecare secundă, știind că la un punct trebuie să ne cazăm la hotel.

Nu sunt deloc pretențioasă în ceea ce privește camera de hotel. Chiar nu sunt. Vreau doar să fie impecabil de curat, să nu fie gălăgie și să nu fie la parter. Atât. Câte stele duce pe umăr I really don’t care, pentru că nu îmi petrec vacanța în cameră. Asta nu înseamnă că nu am stat în camere fabuloase, ori, de două ori, în locuri unde mi-a fost frică să dorm. Astea-s haioase rău și trebuie să scriu la un moment dat despre ele. În general mergem la Holiday Inn, curat, frumos, fără surprize, dar, fiind totul făcut pe repede înainte, sâmbăta aceea aveam să dormim în altă parte. Nu mi-am bătut eu capul unde. Primul semnal de alarmă a fost când am aflat că trebuie să luăm legătura cu proprietarul ca să vină să ne deschidă.

Adică, cum?

Când am ajuns, însă, la locul cu pricina, undeva în apropiere de Quebec, și ne-am strecurat pe un drumeag din șosea, printr-o pădure, și am văzut casa, m-a apucat panica. A venit și Daniel, un tip foarte prietenos, care ne-a vorbit în cea mai delicioasă engleză, cu puternic accent francez. Dar eu mă uitam câș, ferm convinsă că eu acolo nu dorm. Clar nu dorm. Am cedat însă invitației super politicoase să intrăm și… bine am făcut.

Ne-a făcut turul casei și prima întrebare care mi-a venit pe buze a fost da, exact aia: dacă e bântuită.

Sigur că mi-am exprimat nemulțumirea când mi-a spus că nu, dar na, la o casă de trei sute de ani nu era firesc și omenește să te aștepți la asta?

Trebuie să îți spun (într-o oarecare paranteză), deși cam știi, că acesta e genul de vacanță pe care îl ador. Să merg până îmi termin picioarele, să uit de foame și de sete și să descopăr locuri noi, tradiții, oameni. Așa că, niște stafii acolo, ar fi fost binevenite. Nu o să descriu casa. Ce pot să spun e că am dormit acolo cum n-am dormit de mult. A fost o senzație de bine, un fel de noapte în casa bunicii, croșetată cu puf de nor. Uitasem geamul întredeschis înspre pădure și răcoarea aromată de noapte de vară mi-a vegheat lipsa de vise, că n-am avut timp de ele. Nu am auzit nici măcar pendulul mare și vechi, care, de la parterul casei, anunța grav și sonor trecerea timpului.

Am coborât să mâncăm, deși, spune tu, la ce mic dejun mă puteam aștepta? În afară de Daniel și de cei cazați prin camere, nu mai era nimeni în casă. Deci, totuși, or fi fost niște fantome de serviciu, responsabile cu mâncarea și curățenia… În sufrageria casei, aranjate ispititor, ne așteptau boluri cu diferite fructe proaspete, cereale, lapte și iaurturi, un platou cu brânzeturi franțuzești, pateuri de casă, mai multe sortimente (care se combinau cu un fel de dulceață specială de pin), șase borcane cu miere de albine (prima dată când am gustat miere cu mentă), multe feluri de pâine, abia aduse de la brutăria din apropiere, croasanți și banana bread atunci făcute, sucuri de fructe stoarse în dimineața aceea, trei dulcețuri de casă, atât de bune că am cerut rețeta, unt și multe altele. De asemenea, Daniel pregătea ouă și clătite pentru cine dorea. Și fiecare am dorit.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

48

proză de Em Sava A fost un mic dejun copios, delicios și… organic. În plus, nu ne venea să mai plecăm. Eram așezați la masa mare din sufragerie. Trei familii de vârste diferite, unii din Germania, unii din Quebec și noi din Toronto, respectiv România. Poveștile se amestecau cu aroma de cafea bună și cu zâmbetul lui Daniel care stătea în ușa bucătăriei. Cine știe câte generații făcuseră înaintea noastră același ritual al dragostei de om, fiind pentru câteva minute parte din familie cu niște perfect necunoscuți? „Casa are o energie pozitivă”, ne-a spus Daniel atunci când, la obișnuitul „How are you?” de dimineață, m-am trezit spunându-i că am dormit fantastic de bine. „E construită din lemn și piatră”.

Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Alegi casa în care trăiești, o simți sau nu o simți a ta. Dar cu siguranță ai o chimie nu doar cu oamenii, ci și cu obiectele. Casa asta era o cloșcă ocrotitoare pentru musafirii ce-i călcau pragul. Lemnul curat, piatra puternică, miezul pădurii, se arcuiau solid peste poveștile pașilor care trecuseră pe-acolo.

Am plecat cu o mulțime de informații, cu noi prieteni și cu o bucurie fantastică. Printre punctele bifate ca extraordinare în vacanța mea, se număra și casa lui Daniel. Nici nu știu cum să definesc această experiență. A fost ca și cum aș fi locuit într-un muzeu, ori m-aș fi întors în timp, într-un timp mai bun, mai curat, nealterat de civilizație. Aveam o inimă mare și doar o mică, foarte mică nemulțumire: la venerabila ei vârstă, de trei sute de ani, n-ar fi fost cinstit să aibă casa asta măcar un pui de stafie?

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Aurora Borealis" ( Northern Lights) Acrilic pe pânză 80 x 80 cm Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

49

notă de lectură

Volumul „Pași” notă de lectură de

Mona Rusinescu (Franța) Am intrat în lumea Pașilor cu multă curiozitate și nerăbdare. Aveam o idee despre drumul pe care îl voi parcurge, cel puțin așa credeam. Dar, pagină cu pagină, pas cu pas, am realizat că o carte se trăiește atunci când o citești întreagă. Nici un fragment nu îți poate reda cu adevărat atmosfera reală.

Em Sava și Axel ne oferă o poveste de dragoste. O poveste de viață. Un drum al autocunoașterii și al curajului, conturat de o iubire neașteptată și surprinzătoare.

Pași… a fost descrisă în nenumărate rânduri, ca o carte scrisă la patru mâini. Doi autori, două stiluri diferite, construind împreună și separat cele două personaje: Nicole și Alex. Vreau să vă povestesc ceva, pentru a mă face mai bine înțeleasă. Pe vremea când studiam pianul, îmi doream nespus să ajung să cânt împreună cu profesoara mea. Era un adevărat privilegiu să fii tu, cel ales pentru a susține un concert la patru mâini. Aveai nevoie de talent, disciplină și un simț aparte al partiturii. Nu am avut această șansă. Nu în concert. Nu am fost așa de bună.

De ce v-am povestit toate acestea? Deoarece vreau să vă rog să vă imaginați că ascultați opera voastră preferată, cântată la pian de doi pianiști talentați. Vreau să vă rog să vedeți fiecare notă de pe portativ, să urmăriți mâinile celor doi cum ating claviatura, cum se iau la întrecere și se completează în cea mai frumoasă mângâiere, fără să se atingă. Faceți, vă rog, acest exercițiu de imaginație, lăsațivă legănați de acorduri, solfegii, note atinse exact atunci când trebuie, trăiți muzica!

Ați făcut-o? Dacă da, atunci ați înțeles ce sentiment vă va oferi cartea Pași.

Cei doi autori se completează firesc și, urmărind aceeași partitură, fiecare își creionează povestea.

Ai senzația că au puterea de a ieși din pagină pentru a te îmbrățișa cu cuvintele lor. Că îi cunoști deo viață. Am trăit iubirea celor doi eroi, o iubire contemporană și veche de când lumea. Am zâmbit, am anticipat, am sperat. Un stil lejer, neîncărcat și plin de emoție.

Pas cu pas, am ajuns la sfârșit sau mai bine spus, la început. Începutul unei noi vieți, pentru amândoi. Autorii au hotărât să ofere un final deschis. Așadar, am ales să mi-l scriu pe al meu: Nicole și Alex își continuă iubirea, construindu-și o viață împreună, recunoscând zi de zi fericirea și bucurându-se de ea…

Vă recomand, cu toată inima cartea Pași. Dovada clară că talentele există și că o poveste de dragoste este nemuritoare.

P.S. A citit-o și mami. Părerea ei: Da, uneori viața nu e cum te aștepți și încep și eu să învăț că uneori e bine să ai curaj să trăiești. Frumos! Nu mi-aș fi dat seama că sunt doi autori, s-au completat atât de firesc.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Indieni III 80 x 30 cm Colaj ( foto, hârtie, pastel, acrylic)

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

50

poezie

Narcis Spânu (Irlanda)

vineri weekendul începe atunci vineri seara în care te sau ne îmbrățișăm cum ceara ne topeam ne fericeam și uitam să ne mai oprim din amorul etern sublim am crezut că mâna mea făcea parte din tine așa credeam atunci dar în gând cotrobăiam tu mereu citeai sau reciteai eu mă gândeam neîncetat la tine dar tu-ntristai eram regii florilor intrasem în altă dimensiune pe note hărfuite de-o întreagă simfonie acel parfum morbid în viața mea nu mai exista a apărut o altă stea mulțumită lui dumnezeu a-ncercat să mă fure de trei ori moartea arivista și ce simțurile nu-și revin în fire chiar dacă e greu mai trebuie să îndeplinesc în viața mea o listă să fug să mă scutur de praful egoismului meu și mă ajută scrisul și poezia acuarelistă mi-e inima albastră nu numai sângele-i albastru și ochii și oceanul safirul eternul firmament așa-mi doresc nespus

adunam lacrimile norilor mediteraneește intram în imersiune ai făcut ce-ai făcut ai făcut ce ai vrut din mine am strigat destul de mut să văd flacăra în tine și am ajuns din nou la început când tundeam copacii de zborul lor frunzele politehnicii dătătoare de armonie mi se părea că ești cineva ocrotitor și la fel într-o sfântă ceremonie valsam în câmp pe un covor multicolor

să scriu ca un sihastru de parcă ne-am afla într-un continuu amuzament un pic să ne mai lumineze acel celebru astru luna lui nichita fiind parfum medicament cel mai blând luceafăr așezat pe un pilastru sau teiul mihăian cu cel mai frumos coronament

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

51

poezie

Mariana Cornea (Italia)

Un loc vântos ca o stridie Pe lespezile de piatră pătrundea în fiecare crăpătură răsufla din greu Pe lespezile de piatră un foc care nu-și găsea cărbunele răsufla din greu de aproape oameni cu capetele lungi aprindeau lumânări lipsite de glorie O suprafață netedă trimitea ilustrații cu păsări de frică și singurătate un loc vântos ca o stridie rostogolită devenise o măreață glumă Cu doi nasturi pe spate un biet proscris nevrotic și bolnav de gută ar fi putut să fie lumina sufocată de deasupra lui și-o stingere în sine ca un imn ce se născuse se lățise vertical de unde-și reluase trupul la naiba ar mai fi un ochi curbat și-o limbă pustie și roșie nu putea răspunde mai ales cu brațul stâng crezuse că peste margini ar fi strâns pricina din care provenea Chipuri din pereți oglinzi crăpate suspect, frivolități pe ele cu șoareci grăbiți prin preajmă vreun telefon sunând; și un asfalt umed se ridică din gura unui copil.

Chipuri din pereți, fugi, distanțe, exerciții, provocări despărțiseră ca-n niște ape repezi de munte, o curgere sangvină; ochi mimând un soare roșu și moale.

Chipuri din pereți, o, decideri bolnave, înfrângeri fire înalte de fum;

fel de fel de scânduri găsite-n spațiile goale și cabluri ruginite.

Chipuri din pereți, numai o dungă roșu-violet va întinde bine umbrele; pentru că îngerii visează aceste lucruri mari altfel de ce li se zbat pleoapele pe acest mare mers al unei cărni? dețineți tainele și marginile de sub cuvinte în aceeași clădire din aceleași constrângeri cum aerul care va să vinăChipuri din pereți!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

52

eseu

Émile Boutroux – filozoful idealist –

Vavila Popovici (SUA) „Omul de știință este un filozof sărac.” – Einstein Idealismul este o orientare fundamentală în filozofie, care se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportul între spirit și materie sub aspectul primordialității. Idealiștii consideră astfel, ca fiind primordial spiritul, materia fiind factorul secund, dependent de spirit. De fapt, „întreg universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată.

Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Facere și în Apocalipsă” – ne aduce la cunoștință Pr. I. V. Istrati, în lucrarea sa, „Particula lui Dumnezeu și teoria unificată a universului”.

Pentru idealiști, tot ce există se datorează spiritului. Lumea noastră este o lume a oamenilor idealiști și a altora – pragmatici. Întrebarea ar fi: Care duce la succes, idealismul sau pragmatismul?

Cred că echilibrul este necesar, alcătuit din cele două categorii. Idealiștii au nevoie de oamenii pragmatici, care să-i trezească din visele lor îndelungate sau nejustificate, după cum și pragmaticii au nevoie de idealiști pentru a le înfrumuseța viața și a-i feri de ignorarea moralei. Sau, putem spune că ideal ar fi ca fiecare dintre noi să aibă echilibrul său interior, între raționalitate și ideație.

Visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba. „Îmblânzește-mă!”, îl ruga vulpea pe copil, în frumoasa poveste a lui Antoine de Saint Exupéry – „Micul Prinț”.

A visa cu ochii deschiși și a munci enorm pentru acel vis, a te instrui continuu, a-ți folosi energia pentru materializarea visului, este un proces ideal. Așa au fost denumiți acei visători, sufletiști – idealiști!

Prin integrarea socială a indivizilor într-o colectivitate, se întâmplă ca de multe ori să fie respinse elitele idealiste și să fie încurajată mediocritatea. Marxismul dorea chiar egalarea oamenilor, eliminarea elitelor. Omul nou, dorit de comuniști, era omul fără idealuri proprii, doar cu cele colective, de turmă... Cu regret, constat că un vânt al încercatului comunism mai adie peste multe părți ale pământului. În dicționarul de teologie ortodoxă, sufletul este substanța care face omul ființă liberă, personală și nemuritoare. „Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul?”

(Matei 16, 26). În afară de faptul că se referă la avuțiile materiale ale omului, comparativ cu cele sufletești, întreb: nu poate fi interpretată ca o comparație între rațiune și sentiment, între cuceririle științei și neglijarea problemelor sufletești? Émile Boutroux a fost un eminent filozof francez al științei și religiei și un istoric al filozofiei, reprezentantul filosofiei antiraționaliste franceze dintre cele două Războaie Mondiale. A fost un ferm oponent al materialismului în știință, un filozof idealist care a reconciliat știința și religia prin limitarea gamei aplicării legilor fizice și chimice. A apărat ideea compatibilității Religiei cu știința, în vremea când interesul pentru știință și puterea științei creșteau simțitor. Filozofia lui Boutroux este, înainte de toate, o critică a științei. A admis aplicabilitatea legilor materialiste la lumea macroscopică, dar nu și la lumea micro-fizică care poate include un real tărâm al determinismului dincolo de cele mai bune experimente și observații în știință. S-a constatat că opera sa este umbrită de cea a lui Henri Bergson, despre care voi scrie altădată.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

53

eseu de Vavila Popovici Émile Boutroux s-a născut la 1845, lângă Paris, într-o familie de mici funcționari. Formațiunea sa intelectuală a fost cea pe care o aveau marii universitari francezi. Logicianul, filozoful francez idealist, Jules Lachelier, i-a fost profesor și, de fapt, cel care a influențat întreaga filozofie franceză din acea perioadă. Boutroux și-a completat studiile în Germania, luând contact semnificativ cu filozofia clasică germană. A adoptat o metodă istorică proprie, așa cum apare ea în studiile frumoase de mai târziu asupra lui Kant, Leibniz, Jakob Bȍhme, Descartes. A făcut traduceri utile pentru învățământul filozofiei din Franța și s-a ocupat intens de filozofia Grecilor. În Franța, după războiul de la 1870, a fost profesor de liceu și apoi universitar la Caen și Montpellier. Între timp, și-a trecut doctoratul cu teza sa celebră, „De la contingence des lois de la nature”.

A fost chemat conferențiar la Școala normală superioară din Paris, apoi profesor la Sorbona.

Academia Franceză l-a ales printre membrii săi. A fost ales și membru al mai multor universități și academii străine, astfel devenind una din figurile superioare ale învățământului țării sale și rămânând una din marile figuri ale filozofiei de la începutul secolului XX. Dar figura sa cea mai frumoasă a fost cea morală, care s-a impus atât în congresele internaționale de filozofie, cât și în problemele legate de destinul politic și intelectual al Franței, în timpul Primului Război Mondial. A murit, după victoria Franței, în 1921.

Cu Jules Lachelier și cu Émile Boutroux, filozofia franceză s-a eliberat de pozitivism. Și fiindcă am amintit de J. Bȍhme (1575-1624), filozof panteist german de profesiune cizmar, să amintim că acesta identifica pe Dumnezeu cu natura, Petre Țuțea spunând că, „sub un înveliș mistic, fantastic, filozofia sa cuprinde intuiția contradicției ca izvor al dezvoltării”. Într-un dicționar, germanul H. Schmidt explică „filozofia cizmarului și filozofului din Goerlitz”: „Dintr-o primă origine – eterna Unitate, liniște fără existență, liniște continuă și nimic nu este; se naște dintr-o voință la ceva divinitate, apoi în Dumnezeu e veșnica Natură, după aceea lumea din Dumnezeu, după aceasta ca ultimă creație, lumea pământească. În toate există în mod egal și binele și răul. Fără venin și răutate, n-ar fi nici o viață și nici o mobilitate. Fără contralovitură, nu e mișcare. Toate lucrurile sunt un da și un nu. Nu-ul este opus lui da sau adevărului, și astfel adevărul este un contrar”.

Interesant, zic, dar importantă este dimensiunea acestui „nu”, fiindcă, lăsat în voie, poate fi distrugătorul lui „da” – al binelui. De altfel, Petre Țuțea afirmă că interpretarea sintagmei creștine da și nu este alta, „Spiritul dialectic, critic sau convențional situează căutătorul care, când nu rătăcește, se mișcă comod și util, însă neveridic”. Cu alte cuvinte, „alternativa nu funcționează în creștinism, fiind străină spiritului său”. Émile Boutroux, în lucrarea sa, „De la contingence des lois de la nature” (1824) – la origine teză de doctorat în filozofie – critică știința într-un fel dialectic, filozofic. Ca urmare a criticii, știința trebuie să-și piardă pretenția de a domina o înțelegere filozofică a lucrurilor și ea trebuie să lase loc filozofiei metafizice, pentru ideea de libertate și de creație în structura însăși a lumii, pentru morală, pentru religie. Examinează mai întâi ideea de existență, aceasta nefiind absolut necesară. Pentru ca posibilul să devină ceva, să capete o existență, el are nevoie de o determinare. Experiența îți arată numai că ceva există, dar nu și că trebuie să existe. Existența apare când contingența (relația între fenomene, evenimente) este urmărită în zone tot mai concrete, în zonele existenței pe care o constatăm în experiență, fiindcă există ceva: lumea materiei, a vieții, a conștiinței. Legăturile necesare sunt exprimate de legea cauzalității; orice efect are o cauză care îl determină în mod necesar. Experiența ne arată însă că există legături, de fapt, necesare, regulate între fenomene și că fenomenele depind unele de altele. Înlănțuirea cauzală a tuturor fenomenelor lumii are la bază ideea legăturii necesare între ele. În știință, arată Boutroux, cauzele și efectele se disting greu, de aceea există aproximările.

Afirmă chiar că „legile științei sunt invenții ale spiritului nostru; măsurătorile științei nu sunt niciodată exacte”.

Abordează problema contingenței în antiteză cu necesitatea și face o critică strânsă a ideii de necesitate. Esențială este contingența, existența nu este necesitate, iar libertatea nu este negarea necesității. În filosofia franceză a contingenței, de la Boutroux la Bergson, contingența este identificată cu noutatea.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

54

eseu de Vavila Popovici Lumea este permanentă, dar este și varietate, creație nouă. Ce valoare are atunci știința? Nu este adevăr în afirmația că legile comandă fenomenele, ele doar presupun fenomenele. Legile științifice arată raporturi generale, dar ele lasă nedeterminate lucrurile asupra cărora se aplică: „În fond, legile științei sunt numai invenții ale spiritului nostru. Există necesitate, dar și o libertate în structura însăși a lumii”. Ideea îndrăzneață a lui Boutroux este că lucrurile nu sunt stabile în constituția lor. În fiecare zonă a experienței, ele pot varia. Și această variație permite grefarea pe un ordin inferior de fenomene a unui ordin relativ superior. Înseamnă aceasta că nu există o ordine fixă a lumii? Această ordine există, dar ea nu este ordinea unui mecanism – așa cum îl vede știința, ci este, poate, o ordine mai adâncă, a creației însăși din natură, a tendinței ei către creații superioare, o atracție către superior, o finalitate a lumii.

Lumea în sine este mai adâncă în ordinea ei finală, care implică și libertatea și creația în lucruri.

Boutroux vorbește de o rațiune mai adâncă decât rațiunea științifică. În morală, în religie el găsește o raționalitate proprie, care completează pe cea a științei.

Boutroux distinge mai multe lumi în univers, consideră lumea ca niște etaje suprapuse unele altora.

Sunt deasupra lumii necesități pure, a cantității fără calitate, care este identică neantului, lumea cauzelor, lumea noțiunilor, lumea matematică, lumea fizică, lumea vieții și lumea gândirii. Această ordine pleacă de la abstract până la regiunile tot mai bogate în conținut concret.

Legătura între formele superioare și cele inferioare nu prezintă o necesitate. Ele au un grad de independență unele față de altele, dar pot interveni una în dezvoltarea alteia.

Formula veche a chimistului Lavoisier, „Nimic nu se pierde, nimic nu se creează”, nu mai are o valoare absolută. Sunt două derogări de la această formulă: existența unei ierarhii de lumi ireductibile unele la altele, fără a fi co-eterne și posibilitatea unei perfecționări sau a unei decadențe. Este adevărat că în lumile inferioare legea ține un mare loc, ea substituindu-se aproape existenței; în lumile superioare, din contră, ființa face aproape ca legea să fie uitată. „Nu este admirabil că ființele își dau ajutor reciproc, ființele inferioare neexistând numai pentru ele însele, dar pentru a produce condițiunile de existență și perfecționare ale ființelor superioare?

Acestea, la rândul lor, ridicând existențele inferioare la un nivel pe care nu l-ar fi putut ajunge prin ele însele: nu este conform unei ordini ca fiecare ființă să aibă un scop de realizat și ca să fie o armonie între scopurile diferite ale diferitelor existențe?”, se întreabă Émile Boutroux.

Da, zic, atât timp cât existențele conștientizează scopul comun, în realizarea binelui acestei lumi, atât timp cât ele nu antagonizează.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Indieni” seria II Colaj (hârtie, acrilic, foto) 100 x 30 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

55

poezie

Dumitru Ichim (Canada)

O, ce bogat am fost...

O, io, io...

Ce bogat am fost în clasa a șaptea primară!

Ea stătea lângă fereastră, avea părul ca noaptea și ochii de viezure iaz înserând lângă moară, amărui spre pelin, breton, uniformă albastră.

Era cea mai frumoasă fată din clasa a șaptea...

Odată întorcându-se, spre ultima bancă, mi-a zâmbit, așa, din senin.

O, io, io...

Ce bogat am fost în clasa a șaptea!

Pentru prima poezie, da, pentru...

Am primit așa de mulți bani c-am cumpărat în trei volume pe Monte Cristo,

iar pentru noi, anume răsfăț de zile mari, la cofetăria din Centru, savarine și de două ori înghețată!

O, io, io...

Ce bogat am fost în clasa a șaptea!

*** Prin ce sertar îngălbenește fotografia mea de atunci ce i-am strecurat-o-n pupitru?

Aveam ochii mari ca de cerb speriat de cornul lunii curgând prin brădet și cât de mândru, pe poză cu creionul chimic i-am scris: Ichim Dumitru, elev în clasa-a șaptea și poet!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

56

scenetă

Ședința Emanuel Stoica (Suedia) - Scenetă inspirată de înregistrarea unei ședințe de consiliu local din România, descoperită pe YouTube – (deși pare incredibil, majoritatea replicilor sunt reale)

PERSONAJE: POVESTITORUL – cu monoclu, purtând frac OMUL LUMINII (FLORICEL DAN) - bărbat uscățiv cu privire rătăcită, purtând o șapcă roșie, modernă, având deasupra cozorocului o broșă sclipitoare în formă de pentagramă PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ – grizonat, purtând o cămașă albastră cu pătrățele și cravată roșie, șezând în capul mesei din sala de ședințe CONSILIER - cu ochelari, fără cravată, așezat în dreapta președintelui de ședință, păstrând o figură gravă, mimând preocuparea, tăcut pe tot parcursul scenetei SECRETAR - mustăcios, cu chelie și ochelari, tăcut, cu o privire în care se citește atenția pentru conținutul discuției, dar și amuzamentul, ironia ori disprețul, talonându-l pe OMUL LUMINII de-a lungul ședinței, verificându-și des telefonul mobil, pe care pare că îl folosește și ca reportofon Cameraman - purtând ecuson și tricou cu inscripția ”Căcâna TV”, urmărește pe rând personajele cu obiectivul camerei, din diverse unghiuri, apropiindu-se ori îndepărtându-se de acestea 13 CONSILIERI - șezând pe scaune în jurul mesei de consiliu și cărora li se distinge doar vârful creștetelor, în spatele unui paravan roșu, care li se ridică până la nivelul tâmplelor Scena este împărțită în două sectoare. În jumătatea din partea stângă vor apărea Povestitorul, Omul Luminii, Președintele de ședință, consilierul așezat lângă acesta și un secretar, care stă în picioare.

Pe un perete este scris mare, cu litere strălucitoare, în relief - ”Municipiul Liberția, Consiliul Local”. Jumătatea din partea dreaptă este acoperită parțial de un paravan roșu, la nivelul tâmplelor celorlalți participanți la ședință (așezați în jurul mesei de consiliu), astfel încât acestora din urmă li se văd doar creștetele. În timp ce cortina se ridică, Povestitorul - așezat pe o ladă de bere și fluierând – răsfoiește un volum cu coperți roșii. Celelalte personaje, încremenite în penumbră, în plan secund.

POVESTITORUL (ridicându-și privirea din carte și lăsând să-i cadă monoclul, se oprește din fluierat): - Să fie clar, nu fluier a pagubă. Și nici... Cui i-ar plăcea să-și vadă casa pustiită? Nu știam să fluier prea bine, când am descoperit că-mi potolește stresul. Din cauza migrenelor m-am apucat.

De la citit mi se trage, mi-a spus cineva care se pricepe. Cum să nu mă stresez? Nu mai văd bine. E greu să lași vechile năravuri dar nici nu poți să... În zilele noastre e mai bine să nu ai slăbiciuni.

Noroc că mi-am băgat mințile-n cap. Viața e altceva. Uite, o grămadă de oameni o duc bine fără bucoavne. Ochelari nu le trebuie, capul nu-i doare.

Eu? Mi-e totuna că m-am învechit. Nu vreau, totuși, să mă arate lumea cu degetul că am prins anii în care lumea se lăuda că și-a mai cumpărat o carte... Ce timpuri!

Bine, lasă că știu la ce se gândesc unii... Adică? Noooo, nu la noi. La noi, cu mici excepții, lucrurile merg strună. Are cine să se ocupe. Cei care iau decizii sunt niște artiști. A trebuit să treacă ceva timp până când mi-am dat seama. A fost o revelație.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

57

scenetă de Emanuel Stoica Înainte de toate, între politică și artă găsești asemănări care ar trebui să te pună pe gânduri. Uite, când vine vorba despre corpul uman, artiștii au obiceiul să trișeze. De ce să nu prelungească ei un membru, să adauge niște sâni, să accentueze o curbă? Obiceiuri de când lumea. Figurinele acelea care arată rotunjimile zeițelor din Paleolitic ori musculatura imposibilă a statuilor zeilor greci n-ar fi apărut altfel.

Nimic nu s-a schimbat. Idolii, iată, sunt bine-merci. Adonișii, Venus însăși - în mii de variante - se pogoară prin filme, se ițesc din reclame, din afișe, reviste, chiar din calendare deocheate. Poate că tocmai de-aia e bine.

La noi, ca peste tot. Cu mici excepții, lucrurile merg strună și, fără mici întâmplări care să alunge monotonia, poate că lumea din județul Căcâna Doi s-ar plictisi. Ehei, altădată...

Avem acum și multă conștiință cetățenească. Unii exagerează. Cârcotașii spun că ordinea de zi a ședinței de Consiliu Local din Liberția nu este, astăzi, doar o întâmplare. De ce să-ți bați capul cu așa ceva? Totul e la vedere. Iată, solemnitatea momentului este confirmată prin ținute corespunzătoare.

Costume, cravate și cămăși impecabil călcate acasă de soțiile politicienilor locali vor contribui alături de înțelepciunea aleșilor, împreună cu alte accesorii, la buna administrare a treburilor publice.

Neîndoielnic, în spatele bărbaților puternici stau femei puternice și viceversa. Câteva cocuri bine înălțate deasupra unor busturi încorsetate de taioare roșii, negre ori albastre, marchează egalitatea doamnelor cu bărbații în materia rezolvării afacerilor din viața cetății. Să lăsăm aceste persoane importante să vorbească. Au multe de spus și sunt nerăbdătoare... În timp ce Povestitorul se retrage în culise, reflectoarele scot celelalte personaje din penumbră.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Proiect de hotărâre privind aprobarea investiției “Statuie – Omul luminii” . Domnu` Stâlpoș, vă rog, susțineți-vă proiectul!

OMUL LUMINII (își scoate șapca, atenționând asistența în legătură cu steaua pe care o poartă în frunte): - Statuia va arăta așa, ca să știți.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ (defensiv, întorcându-se spre antevorbitor, fără a se ridica de pe scaun): - Vă rog!

CONSILIER: - Eu vreau să mă retrag, nu vreau să ascult.

OMUL LUMINII (amenințător): - Deci, domnu’ consilier, sunteți votat de cetățenii din municipiul Liberția, vă rog să rămâneți la ședință!

CONSILIER: - Hai, hai!

OMUL LUMINII: - Domnilor, știți că mi s-a oprit înregistrarea audio și video, aici, în ședința dumneavoastră...

ALT CONSILIER: - Nu vezi că se filmează?

OMUL LUMINII: - Am fost în audiență la domnul primar Andru Oică și i-am cerut să spună cine este persoana care a oprit înregistrarea audio-video în timp ce domnul Ion Ion, care este președintele de ședință, trebuie să asigure buna funcționare în Consiliul Local. Domnule Ion Ion! Vă rog, domnule președinte de ședință, să-i cereți domnului Ion Ion, consilier PSD, să răspundă în fața consilierilor cine a fost persoana care a oprit înregistrarea audio-video după ce dânsul mi-a dat dreptul de cuvânt.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ (iritat): - Dumneavoastră susțineți-vă punctul de vedere pe proiect...

OMUL LUMINII (vehement): - Deci, nu! Lăsați-mă să-mi spun părerea care o am!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Deci, e vorba de proiectul de hotărâre.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

58

scenetă de Emanuel Stoica OMUL LUMINII (și mai vehement): - Nu! Lăsați-mă să-mi spun...

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Nu. OMUL LUMINII (hotărât): - Ba da, am dreptul ăsta!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - La proiectul de hotărâre discutăm despre proiectul de hotărâre, dacă aveți ceva de spus. Dacă nu, votăm.

OMUL LUMINII: - Bun, deci, stați puțin... dar nu vreți ca să știe cetățenii cine e persoana care mi-a oprit înregistrarea audio-video, că, deci, Constituția României s-a încălcat!? Aveți un avocat aici, pe domnul Șova, aveți un avocat, pe domnul Gușat... Domnule, vă rog să susțineți lucrul ăsta, s-a încălcat Constituția României!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Riscați să rămâneți singur. Eu nu pot să-mi țin colegii aici.

OMUL LUMINII (amenințător, din nou): - O să rămână înregistrarea audio și o să fac plângere la Poliție că nu m-ați lăsat să-mi spun dreptul la cuvânt!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Spuneți pe proiect, pe hotărâre.

OMUL LUMINII: - Nu! Cred că am dreptul la lucrul ăsta. Dumneavoastră vă spuneți părerea, vreau și eu.

VOCE DE CONSILIER: - Să spui despre statuie, nu de aia...

OMUL LUMINII: - Aș vrea de la domnul Ion Ion să spună cine e persoana care a oprit înregistrarea audio și video.

Atât doream.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ (exasperat): - Vaaaaai!

OMUL LUMINII: - Deci nu vreți!?

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Ba da...

OMUL LUMINII: - Deci nu se poate!?

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Ba da, dar acum vorbim despre proiectul de hotărâre. La diverse, la urmă, discutăm și despre asta.

Nu suntem la diverse acum.

OMUL LUMINII: - Bun, am înțeles. Al doilea punct, domnul primar Andru Oică a declarat public că tinerii sub patruzeci de ani sunt proști...

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - La proiectul de hotărâre!

OMUL LUMINII: - Dar stați puțin!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Vă iau cuvântul, domnu’!

OMUL LUMINII: - Bine, hai, deci, vorbesc despre proiect. Vorbesc de proiect.

VOCE DE CONSILIER : Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

59

scenetă de Emanuel Stoica

-

- Domnu’ Dan, dumneata îți bați joc de noi? O să ieșim toți din sală, ce Dumnezeu! Susține proiectul de hotărâre, dacă-l ai.

OMUL LUMINII: - Bun, am să vorbesc despre proiect, ca să înțelegeți. Sfânta Treime să vă lumineze conștiințele la toți consilierii și să votați cu conștiința, nu cu inima, nici cu mintea. Să vă ilumineze și să vă echilibreze Sfânta Treime. Deci, eu lucrez cu Sfânta Treime. Ce vreau să spun eu? Deci, eu, de ce vreau eu Statuia Iluminării? Acea Statuie a Iluminării reprezintă Sfânta Treime. Ca să înțelegeți. Deci, reprezintă... e formată din fier, care reprezintă corpul fizic, e acoperită cu beton, care reprezintă sufletul și e acoperită cu calcar, care reprezintă spiritul. Ca să înțelegeți mai bine, uitați-vă la un ou de găină. E același. Deci, gălbenușul este...

VOCE DE CONSILIER (exasperat): - Vaaaai de mine!

ALT CONSILIER: - Lasă măi, lasă-l în pace!

VOCE DE CONSILIER (exasperat): - Domnu’ Floricel! Floricele!

OMUL LUMINII (continuă netulburat): - ... corpul fizic. Albușul este sufletul și coaja este spiritul. Ca să înțelegeți! D’aia vreau să fac lucrul ăsta.

ALT CONSILIER: - Floricele, Episcopia e peste drum, lasă-mă în pace, mă!

OMUL LUMINII (cu patos): - Lăsați-mă să explic și eu! Doar ați vorbit, da? Lăsați-mă să vorbesc și eu. Ca să înțelegeți că nu o fac pentru mine, o fac pentru cetățenii municipiului Liberția. Bun! De ce vreau eu Statuia Iluminării?

Că eu, poate, mâine o să plec de aicea. Vreau să las ceva în urma mea. Bun, ca să înțelegeți!

Cineva aplaudă anemic la masa consilierilor, reducând murmurele de nemulțumire OMUL LUMINII (cu vervă în crescendo): - Și, deci, de ce? Ca să înțelegeți de ce... Eu m-am luptat! Sunteți mulți dintre dumneavoastră, deci, și recunoașteți lucrul ăsta, că m-am luptat cu fostul primar...

VOCE TIMIDĂ DE CONSILIER: - Cu statuia!

OMUL LUMINII: - ... și aici, în ședință, i-am spus clar că apa nu-i potabilă. Și dumneavoastră, toți consilierii, de frică, nu i-ați spus nimic, chiar și viceprimarii.

VOCE BARITONALĂ DE CONSILIER: - Eu era să mă bat de vreo trei ori, băi, Floricele.

OMUL LUMINII: - Deci așa... Sunteți de acord, m-a chemat în birou la dânsul să mă înregistreze și i-am spus, domnu’ primar, eu știu că mă înregistrați, ca să mă înțelegeți.

ALT CONSILIER (cu jumătate de gură): Și nu vreau statuie, mă! Lasă-mă în pace!

OMUL LUMINII: - Stați puțin, ca să vă explic. Bun, deci, m-am luptat pentru apa din Liberția, da? În două mii zece, am demonstrat că apa nu-i potabilă.

CONSILIER: - Floricele, băi, dezbați proiectul?

OMUL LUMINII: -Vă rog să mă lăsați...

CONSILIER: - Vorbim despre statuie.

OMUL LUMINII: -Vă rog să mă lăsați!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

60

scenetă de Emanuel Stoica ALT CONSILIER: - Nu. De statuie! Auzi, ca să...

OMUL LUMINII: -Domnu’ baron, ca să mi se aprobe proiectul vreau ca să demonstrez lucrul ăsta, ce am făcut pentru Liberția, asta vreau.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Noi știm.

OMUL LUMINII: - Deci, în două mii zece, am demonstrat că apa nu e potabilă, în două mii doisprezece am demonstrat că apa nu e potabilă în municipiul Liberția. Acuma, pe douăzeci și patru februarie, am făcut cerere către Direcția de Sănătate să-mi comunice dacă apa e potabilă. Ei, Direcția de Sănătate Publică nu mi-a răspuns! A spus că trimite la Institutul de Sănătate Publică. Deci, ca să înțelegeți că m-am luptat!

M-am luptat pentru persoanele cu dizabilități, care aveau treizeci virgulă cinci lei și am cerut...

Rumoare în creștere OMUL LUMINII: - Domne’, am cerut președintelui Consiliului Județean, Sterilian Ciumpercă, i-am spus, domnule, interveniți la domnul Victor Ponta că nu e posibil ca o persoană să trăiască cu treizeci virgulă cinci lei, o persoană cu dizabilități. Asta am făcut, domnilor, ca să știți!

VOCE DE CONSILIER: - Bravo!

OMUL LUMINII: - M-am luptat pentru bugetari, care sunteți majoritatea bugetari aicea, ca să știți, ca să aplice Legea două sute optzeci și patru.

Rumoarea crește din nou OMUL LUMINII: - Vă rog să mă lăsați! Nu-mi închideți! Dom’ președinte, fac plângere penală împotriva dumneavoastră!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ (indicând ceva scris pe o hârtie): - Ia uitați aici...

OMUL LUMINII: - Nu! PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Eu am dreptul să-ți iau cuvântul.

OMUL LUMINII: - Aveți dreptul să-mi luați?

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Păi ați vorbit, am înțeles.

OMUL LUMINII: - Nu! Nu aveți niciun drept. Lăsați-mă să vă explic!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Păi am înțeles. Ce mai vrei să mai spui?

OMUL LUMINII: - Nu! Aș vrea să mai spun că m-am luptat pentru salariile bugetarilor.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Așa...

OMUL LUMINII: - Din Legea două sute patruzeci și opt, în care am cerut... Că primul ministru, Victor Ponta, se laudă degeaba că a crescut salariile bugetarilor. Nu a crescut, domnilor! A introdus sporul de vechime în salariu. Și-a bătut joc de dumneavoastră!

CONSILIER: - Jos Ponta!

ALT CONSILIER: Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

61

scenetă de Emanuel Stoica - Gata, măi, Dane, nu înțelegi?

OMUL LUMINII: - Deci, asta m-am zbătut, ca să știți, pentru asta ies în față.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Mai aveți ceva să mai spuneți?

OMUL LUMINII: - Astea-s motivele!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Deci, stimați colegi, eu cred că pledoaria pe care a făcut-o domnul Dan Floricel servește și pentru a doua hotărâre de Consiliu. Dânsul și-a spus meritele pe care le are și ce a luptat pentru comunitate și noi o să decidem dacă dânsul poate să primească și titlul de cetățean de onoare al municipiului Liberția. Nu cred că mai trebuie să mai spună și altceva. Sunteți de acord?

Exclamații și murmure aprobatoare UN CONSILIER: - Domnu’ președinte, ar fi ideal dacă domnul Dan ar fi pus lângă Prea Sfinția sa!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Da, după care, domnul Teculescu spune că ar dori să mai discute ceva la diverse și vă roagă să nu plecați.

Rumoarea și agitația cuprind încăperea OMUL LUMINII (cu mâinile împreunate în rugăciune, fixându-i cu privirea pe consilierii locali, rostește de mai multe ori mantra ”OM - MANI - PADME - HUM”.)

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: -Bun! Vă propun la vot investiția cu statuia, la proiectul de hotărâre privind aprobarea investiției Statuie - Omul Luminii.

OMUL LUMINII (în postură de rugăciune): - Aum! Aum! Aum! PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Cine este pentru?

Urmărind votul, OMUL LUMINII are o grimasă și înclină din cap dezamăgit.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Cine se abține? Este împotrivă cineva?

VOCE FEMININĂ: -Hapciuuu! Aaaoleuuu!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Un vot împotrivă, n-a fost niciun vot pentru, restul - abțineri. Da? UN CONSILIER: - Două voturi nu s-au exprimat.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Care voturi nu s-au exprimat?

- Nu, nu. Păi suntem cincisprezece. Sunt paisprezece abțineri și unul împotrivă.

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Deci, proiectul de hotărâre nu a fost adoptat.

Următorul punct de pe ordinea de zi, proiectul de hotărâre privind acordarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Liberția, domnului Dan Floricel. De asemenea, toate referatele au fost negative, și al Comisiei și al Direcției de Cultură. Votul fiind secret, vă rog să vă exprimați votul și să trecem mai departe, după ce numărăm.

Secretarul tăcut aduce din culise o cratiță purtând eticheta ”URNĂ DE VOT”. Consilierii (având ochii acoperiți cu măști negre de tip Zorro) se ridică din spatele paravanului roșu și depun în urna improvizată bilețele roz. În rumoarea generală, în timp ce se votează, OMUL LUMINII vorbește fără să ceară cuvântul:

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

62

scenetă de Emanuel Stoica - Dragii mei, v-am spus, eu am luptat. Dar trebuie să știți că eu, Dan Floricel, sunt maestrul curajului, maestrul puterii, al păcii și stabilității. De aceea, doresc ca toți consilierii, toate consilierele, toți oamenii, toate energiile... ăăăăă... doresc să fiți foarte curajoși și foarte curajoase...

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ: - Domnu’ Floricel! Alo! OMUL LUMINII (fără a mai ține seama de atenționări): - Întrucât au apărut pe Internet fotografii cu mine în costum de baie - ceea ce n-ar fi ilegal, însă eu, ca maestru, nu pot să apar public așa dezbrăcat, cu toate că pe Internet apar femei și bărbați în costum de baie - să știți că, cineva care vrea să-mi facă rău, a postat fotografia cu mine în slip. Cred că am clarificat situația.

CONSILIER: - Gata, măi! S-a terminat!

OMUL LUMINII (netulburat): - De mai multă vreme, nu s-a luat în calcul ce am cerut eu. Eu am cerut ca să fie montată o statuie în Piața Victoriei din București, cu chipul meu, Dan Floricel, statuia păcii și a luminii, și una în Piața Revoluției din Liberția. Acest lucru trebuia să-l facă puterea, ca să știți.

O femeie consilier intervine anunțând rezultatul la microfonul președintelui de ședință: - După numărarea voturilor este următorul rezultat... Deci, procedând la... pentru cetățean de onoare al municipiului Liberția domnului Dan Floricel, am constatat că voturi pentru - trei, voturi împotrivă - treisprezece și... un vot nul. Vă mulțumesc.

UN CONSILIER: -Fraudă!

PREȘEDINTELE DE ȘEDINȚĂ (în mijlocul gălăgiei generale): - Vă mulțumesc! Deci, am constatat că proiectul de hotărâre nu a fost adoptat.

OMUL LUMINII (în timp ce cade cortina): - Să se consemneze în procesul verbal. Destinul meu e mult mai mare. Ce știți voi?

- Sfârșit -

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Platou imaginar” Acrilic pe pânză, 100 x 80 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

63

poezie

Dan David (SUA) Frânturi Ții minte când am venit prima oară?

Ai rămas înțepenită în ușă; abia am avut loc să trec.

Ai dat să mă îmbrățișezi, și mi-ai călcat fularul lung, din greșeală, m-am împiedicat, era gata, gata, să-ți cad la picioare. Țin minte cum, mai apoi, mă așteptai seara pe terasă cu o carte.

Din grădinița cât un decor, trandafirii îţi ascundeau faţa cu umbre roz.

De ce îţi ștergeai lacrimile pe furiș? Știam doar cât ne-a mai rămas împreună, știam ziua şi ora când urma să cobor.

Aveai mereu un zâmbet ca o zi bună; ce va fi fost în sufletul tău de actor?

Mi-am luat jucăriile, gândurile, geamantanul din scânduri și am plecat.

Acum ziua și noaptea revăd fotografiile cu tine, aşezate în fişiere pe ani, pe locuri, pe sezoane, în memoria din gânduri, din scrum. Îţi fac semne, tâmp, cu mâna tremurândă, de dincolo, prin ecranul impenetrabil.

Aştept, într-o zi, să mă cauţi; Până atunci îţi zâmbesc, din an în an mai bătrân.

Orologiu stricat În memoria lui Teofil Nelu Peter Într-o noapte din iarna aceea urâtă, Doamne, cum ai putut aţipi? corbul a coborât îmbrăcat în mantaua sorţii, a smuls cu ghearele-i desfrânate viaţa unuia dintre puţinii îngeri rămași pe pământ.

L-am cunoscut pe Teo Peter: Cei care cântăm, aburiţi, romanţe, mamele obosite, aplecate peste leagănul adormit, ciobanii cu doine sub gubele albe, și ţâpuritorii de la celălalt capăt de ţară.

În spatele norilor mai surzi decât moartea, la Cluj, luceafărul de ziuă dădea să apară.

Clopotul de cetină al munţilor a tăcut, liniştea a coborât peste noi grea, ca durerea din ochii unui copil mut. În noaptea aceea, undeva la capătul Pământului, cu gândul departe, cu gândul demult, în faţa unui orologiu stricat, un om bătrân a plâns cu puţinele lacrimi

ce i-au mai rămas de vărsat.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

64

proză

Plimbare de noapte Constanțiu Mara (Suedia)

Lucişor, şoricelul cel isteţ, după ce a citit atent anunţul de la intrare, care spunea explicit că aici nu se mănâncă, doar se citeşte, a intrat în bibliotecă. În sala de lectură, vă veţi mira, la o masă cu lampă cu abajur verde, aprinsă, stătea Marele Roşcovan (motanul, pentru cine nu ştie). El nu citea, el scria.

Fiind cunoştinţe vechi, cu învoiala că se ceartă doar la caşcaval, Lucişor se urcă pe masă şi privi peste peniţa stiloului cu care scria Roşcovanul. Pe o foaie întreagă, albă, sub titlul „Plimbare de noapte” scria, între două liniuţe – poem -. Un chicotit abia stăpânit îl lăsă totuşi să spună: nu ştiam că sunteţi boem!

- Ce ştii tu, Chiţule? (aşa îl alinta motanul pe Lucişor, care la rându-i îi spunea Roşcovane, când nimeni nu era de faţă, păstrând întotdeauna pluralul de politeţe). Ce ştii tu, scriu o poezie.

- Sunt şi eu? Lucişor rimează cu uşor (îndrăzni, mijind ochii).

- Şi Chiţ cu chibiţ. Ha-ha! Zise roşcovanul ca să-l pună la locul lui pe Chiţ. Habar n-ai! Va fi un acrostih!

- De ce acru? Mai bine dulce...

- Intuieşti tu ceva, un acrostih dulce. Primul vers începe cu M, al doilea cu I, al treilea cu A, următorul U...

- MIAU, zise Lucişor. Asta aud tot timpul, şi în somn.

- Mai trebuiesc patru versuri.

- Miau-miau! se grăbi Chiţ să recite, cu un pas înainte, cu o lăbuţă în şold şi alta întinsă în faţă (la al doilea miau), cum văzuse el odată din cuşca suflerului. Capul dat pe spate, să prindă privirea Roşcovanului, care, oricum ar fi stat, era mai înalt.

Dar înainte ca Lucişor să fi rostit încă o dată această invenţie declamatorie, Marele Roşcovan se întinse melancolic pe burtă şi nu-i dădu nici o atenţie.

- Nu ştii nimic, te repezi, te fandoseşti... Primele litere din versuri, citite de sus în jos, dau un nume. La şcoala voastră probabil nu se ştie aşa ceva, mai mormăi, ca pentru el, şi scoţând ritmic ghearele labei întinse scandă: M-am – dus - pe - a-co-pe-riş- ...

- Când? întrerupse Chiţ şi regretă imediat.

- Ai uitat titlul? Noaptea, bineînţeles, spuse motanul cu un oftat respirator...

- Nu ar fi mai clar pentru toată lumea să spuneţi: „M-am dus noaptea pe acoperiş”...?

- Asta cu noaptea ar fi mai bine cum zici. Problema este acel M-am dus... care sugerează că am fost cândva, odată, ori eu am fost şi merg de atâtea ori, de atâtea ori...

Aşa că pun prezentul! Asta-i!

Merg noaptea pe acoperiş Iau creasta lungă pe furiş Am grijă să nu fiu văzut Unde ştiu că şi Ea a trecut.

Luna este martor mare.

I-am ieşit în cale ca din întâmplare Nu ştiu însă dacă Ea a priceput: A hotărît destinul să ne-ntâlnim de la început!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

65

proză de Constanțiu Mara - Ce frumos! Ce frumos! chiţăi Lucişor, cum te-ai întâlnit dumneavoastră cu luna pe acoperiş!

- Cu proştii nu ar trebui să vorbesc, dar am nevoie de ei. Chiţişor, ia citeşte tu, de sus în jos, primele litere.

- M I A U L I N A. Miaulina, vai ce frumos, acum am înţeles, ea este ea, nu luna.

Roşcovanul se burzului un pic şi-i zise: -Asta nu spui nimănui! Acum iei frumos acest bileţel şi, fără să te vadă cineva, îl duci domnişoarei Miaulina.

-Am înţeles, dar aş avea şi eu o sugestie, să fie puţin mai dramatico-eroic, cum este felul dumneavoastră.

-Aud?!

-Am câteva rime foarte bune: Acoperiş umed şi abrupt Cu colţul rupt... Ştiţi, aici s-ar potrivi, ceva... periculos...

Marele Roşcovan scoase ghearele tuturor labelor, semn că s-a trezit din melancolie şi mârâi: -Marş, că-ţi rup coada!

(Aproape regreta slăbiciunea avută). Asta mai lipsea, duioşie cu rozătorul lăudăros, chit că suntem prieteni.

Lucişor luă biletul frumos îndoit şi porni. Nu avea cum să-l ascundă, nici nu voia să-l ascundă, fiind mândru de misiunea primită. Părea, aşa cu foaia albă pe sus, o barcă gri cu pânza ridicată, plutind peste lichenii din streşini şi apoi peste pietrişul din curte.

Bineînţeles, toţi şoriceii, cunoscuţi şi necunoscuţi, s-au luat după el, să nu scape un asemenea eveniment: Lucişor ducând un mesaj semnat de Marele Roşcovan, ale cărui iniţiale se vedeau într-un colţ, MR. Au chemat şi pe fotograful Leone (se numea aşa din cauza zodiei în care se născuse) care avea ultimul tip de aparat clandestin.

Când au ajuns la terasa din lemn, unde domnişoara Miaulina se întindea la soare peste o revistă şi se prefăcea că dezleagă cuvinte încrucişate, Lucişor aşteptă să se aşeze toţi însoţitorii de-a lungul marginii, ca la marginea unei scene. Aşa, înşiraţi la umbră, le străluceau ochii de curiozitate, ca un şir de mici diamante şi abia atunci înaintă şi, cu reverenţa învăţată încă de la grădiniţă, întinse Miaulinei biletul, fără să-l deschidă: Discreţia e apanajul bunei educaţii, şi oricum cunoştea conţinutul.

A doua zi, în buletinul „ŞOAREC”, pe prima pagină, se putea vedea Lucişor şi monograma MR, mărită într-un cerc roşu cu o trimitere la textul de la pagina 4, cea mai citită. Iată ştirea: „Lucişor, simpaticul şi curajosul nostru amic a dus ieri după amiază, coborând pe acoperişul umed, abrupt şi rupt, un mesaj domnişoarei Miaulina din partea lui MR (iniţiale identice cu ale Marelui Roşcovan). Mâine vom publica mesajul în Suplimentul Literar.”

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) “Amintiri din copilărie” Acrilic și cărbune/pastel pe pânză) 30 x 30 cm

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

66

poezie

Mariana Zavati Gardner (Anglia) Îți amintești?

O sută de ani…

(1918-2018) Cum se petrece întunericul pe ce-a fost câmpul de grâu Stâng, drept, stâng, drept Sunt obosit Cum se petrece întunericul Stâng, drept, stâng, drept Ich bin müde Cum se petrece întunericul Stâng, drept, stâng, drept Je suis fatigué Cum se petrece întunericul Revin de la linia frontului Îți amintești? cum viṣinul îṣi scutură petalele Stâng, drept, stâng, drept Gloanțe rebele străbat aerul sfârtecat de hiperită Îți amintești?

Pomul de Crăciun soția, un vis prăfuit copiii, umbre în ceaţă O cucuvea bate în aer se pliază peste bulgării din mocirla saturată de creier proaspăt de membre răsucite de uniforme ciudate de la bătălia de noaptea trecută Eternitatea atârnă mândră deasupra sârmei ghimpate Stâng, drept, stâng, drept Bombe fluieră în depărtare și cad alene în țara nimănui Je suis fatigué îngână femeia nebună Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) cum recoltează cartofi Autoportret, schiță înecată-n noroi persistent Colaj, (fotoprinter, pastel, acrilic) Îți amintești? cum vișinul își flutură aripile cum se scufundă în noroiul eternității Stâng, drept, stâng, drept Sunt obosit Ich bin müde Je suis fatigué Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

67

english corner

Dean Prodan (SUA)

Past, present and future The past is gone forever, is irreversible For all of us, alive or passed away, We love to cite it as quite plausible, Without cataclysms on our rough roadway.

It is the lofty page of our novel story, Is invisible, behind the foggy clouds, A simple memory of our days of glory, A lifeless body, wrapped in white linen shrouds.

The present is a gift from Our Father's heaven, Holly and purified by process of catharsis, We proudly call it our fulfilled sweven, Honor and praise it in a divine synopsis.

We read, we hear and we see the present Of our life, described as outpost, For a short moment we feel its sacred scent, Then all melts down rapidly, in abyss getting lost.

And now the trafficker of hope is coming, The shiny future with a crown of stars, Surprising us retouching, the precious lively painting Found dusty in the attic, with multitude of scars.

You are the architect drawing a bright tomorrow Making a better future for all humanity, Forget about failure, forget about sorrow, Start building a white castle for all eternity!

Trecut, prezent și viitor Trecutu-i un proces ireversibil (Și fiecare dintre noi avem trecut), Ne place să-l cotăm ca plauzibil Și fără cataclisme pe drumul străbătut.

Citesc, aud și văd realitatea Prezentului, pe rol de avanpost, Pentru o clipă îi simț sacralitatea Pe scurta cale dintre "va fi" și "a fost"

El este un citat rupt dintr-o epopee, E invizibil, de neguri estompat, Bătut de ploi, de calde alizee, De vremi acoperit, sub brazdă îngropat.

Dar vine traficantul de speranțe (Cum futuriștii l-au catalogat) În timp ce retușăm false nuanțe Pictate-ntr-un tablou improvizat.

Primesc prezentul ca pe un dar ceresc Purificat pe drumuri de catharsis, În fața lui umil eu mă smeresc Și-l venerez într-un divin sinopsis.

Ești astăzi arhitectul propriului destin, Clădește-un viitor pentru umanitate!

Elimină iluzii și tot ce-i clandestin, Zidește-ți un castel pentru eternitate!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

68

proză

Curioasa lume a nasurilor George Kun (Canada) Sunt un înotător. Îmi place să înot pe distanțe lungi și să intru într-un ritm stabil, relaxant, în care efortul se disipează într-o transă de stimulare mentală. Gândurile încep să se reverse liber, liniștit, generos și adesea ies la suprafață ca idei noi ce plutesc în memorie. Înotul îmi creează o senzație și plăcere hedonistică, care mă ajută să sfidez oboseala, asemănător cu ceea ce experimentează pasionații alergători de cursă lungă.

Trăiesc în Toronto, Canada, unde înotul se practică cel mai adesea în bazine publice acoperite, saturate din plin cu clor dezinfectant, atât pentru sănătatea publică, cât și, presupun, pentru propășirea industriei chimice. Cel puțin din acest motiv, omul are nevoie de un costum de baie de calitate, rezistent, precum și de o pereche de ochelari de înot, tot de calitate, și, nu mai puṭin important, bine potriviți pe față.

Nu departe de bazinul favorit din cartierul meu, am găsit din întâmplare un excelent butic, specializat în echipament și articole sportive de înot de performanță. Nu-mi aduc aminte exact de când am început să mă aprovizionez de acolo, dar, probabil, de cel puțin douăzeci de ani. Proprietara magazinului este o chinezoaică de vârstă medie, o femeie măruntă și foarte prietenoasă cu clienții, gata oricând să vândă ceva cu preṭ redus sau pe bani peșin, fără alte taxe.

Nici stilul ei de a face comerț și nici înfățișarea nu mi s-au părut schimbate de-a lungul timpului și m-am așteptat deci, din nou, la o primire prietenoasă și un tratament bun.

Când am intrat în magazin, am auzit deasupra capului clinchetul familiar al clopoțeilor argintii de “bun-venit” și am zărit-o pe Joyce așezată confortabil în fotoliul ei de la tejghea, zgâinduse la mine.

I-am zis "Hello!", dar Joyce a continuat să mă privească. “Mă mai ții minte?”, am întrebat-o. “Da ,George, îmi amintesc bine de tine, deși n-ai mai călcat în prăvălia mea de doi ani.” M-am simțit ușor stânjenit, dar i-am replicat repede: “Știi, Joyce, lucrurile ce le cumpăr de la tine sunt de calitate atât de bună încât n-a fost nevoie să le înlocuiesc de doi ani.” Ea a continuat să mă privească cu un zâmbet șăgalnic și m-a întrebat: “De ce ai nevoie astăzi, George?” M-am liniștit când am văzut că subiectul s-a schimbat spre afaceri și am continuat: “Am nevoie de chiloṭi de baie marca Speedo și de ochelari de calitate pentru înot.” Ea s-a ridicat încet din scaunul ei și, în timp ce se îndrepta spre raftul cu articole de înot, mi-a aruncat o privire, m-a măsurat din ochi și a întrebat: “George, tot măsura 42?”

Eu m-am înroșit de furie, atât din cauza impertinenței unei astfel de întrebări obraznice și jignitoare, cât, mai ales, la groaza gândului că această măsură ar putea fi reală și adevărată, așa că am răspuns: “Joyce, nu-mi amintesc să fi avut nevoie sau să fi cerut vreodată măsura 42, dar astăzi dă-mi un 38 și am să-l cumpăr indiferent dacă mi se potrivește sau nu !” Știam, de fapt, că măsura mea era 36-38.

Mi-a înmânat atunci două perechi de Speedos, ambele de mărimea 38, și o pereche de ochelari marca TYR, în cutia lor originală, elegantă. S-a nimerit să fie marca mea favorită, cu o punte nazală semirigidă, care se potrivea perfect figurii mele, de fiecare dată. Am fost atât de bucuros, că aproape am îmbrățișat-o și i-am spus: “Chiar pe aceștia îi căutam, cum ai știut?” ”Păi, zice ea, știu că acest stil de ochelari sunt pentru tipi ca tine.”

Am fost cu adevărat surprins și am continuat: “Ce înțelegi prin tipi ca mine?” Joyce și-a lămurit remarca adăugând: “Ei bine, ochelarii aceștia sunt pentru tipi cu nasul înalt.” Am încercat repede să diger înțelesul spuselor ei, dar fără mare șansă, așa că am insistat: “Ce vrei să spui prin nas înalt?”

Joyce mi-a aruncat o privire ușor condescendentă, ca și cum ar sugera că nu sunt destul de iute la minte și a adăugat cu emfază: “Vreau să spun UN NAS MARE, care e foarte proeminent.” Am fost

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

69

proză de George Kun puțin șocat, nu atât de realismul sau percepția ei despre nasul meu, cât de felul în care și-a exprimat verbal această opinie.

M-am hotărât să dau conversaṭiei o întorsătură hazlie, cu puțin contra-atac, așa că, la rândul meu, am întrebat-o: “Joyce, vrei să spui că eu am un nas mare, foarte proeminent?” Dându-și seama de impolitețe, ea totuși a continuat jocul și răspunse chicotind: “Ce pot să mai zic ? Uită-te la nasul meu!” Am privit-o, am studiat-o enervant de îndelung și, în final, am concluzionat cu aroganță și cu siguranṭa de sine a unui expert: “Joyce, acum văd și înțeleg ce ai vrut să zici, dar să-ți spun drept, pe faṭa mea nu s-a așezat nimeni.”

Contrar așteptărilor mele de a fi invitat să părăsesc imediat incinta magazinului, rezultatul a fost mult mai plăcut. Ditirambii nazali s-au transformat într-un râs sănătos, zgomotos, aproape convulsiv și în deplin abandon. Joyce era din nou așezată în fotoliul de la tejghea, mult prea mare pentru trupul ei firav, iar capul ei aplecat pe spate, aproape că-i ascundea gura deschisă până la urechi, populată cu dințișori de șoricel și ochii mijiți ca două tăieturi. Mi-am imaginat că asta ar fi putut să-i fi fost distracția majoră a zilei, poate a săptămânii, dar am mai sesizat și o nuanță de răzbunare, din motive încă neclare. Până la urmă, ea s-a oprit, a răsuflat adânc și a spus: “Nu cunosc multe despre tine, George, dar știu din experiență că oamenii ridiculizează în mod natural sau chiar își bat joc de trăsăturile sau obiceiurile celor diferiți de ei prin rasă sau cultură.” După o pauză a adăugat că, în societățile civilizate, aceste diferențe nu împiedică oamenii de a conviețui pașnic, dar trebuie să fii conștient de felul cum cineva poate fi văzut de alții. “Poate e adevărat”, am spus, “dar am observat adesea că deosebirile rasiale sunt interesante și pot deveni obiect de invidie în ambele direcții.” I-am zis în continuare: “Ce părere ai, de exemplu, de operații de pleoape pentru “mărirea” și “rotunjirea” ochilor?”

Neabătută, Joyce a replicat: “Am o prietenă care a făcut o asemenea operație, dar, după câte știu, nu există în nicio rasă cerere sau interes pentru operații de mărirea nasului!”

“Ok, Joyce, poate că ar trebui să convenim că un nas mare este considerat universal urât și este peste tot de nedorit, așa că hai să ne oprim aici.” Ea a continuat să râdă, așa că, înainte de a schimba subiectul, am întrebat-o: “Spune-mi, Joyce, este adevărat că voi chinezii îi numiṭi pe albi Diavoli cu Nasuri Mari?” Ea mă privi și, după o scurtă pauză, îmi răspunse: “Nu-i chiar așa. Este o neînțelegere bazată pe o traducere proastă. Noi avem în chineză același cuvânt pentru Diavoli și Străini. Ceea ce avem noi în vedere în cazul ăsta, sunt străinii.” Am răsuflat ușurat la gândul că un străin ar putea să nu fie considerat un Diavol.

Joyce încă părea șovăitoare, întrucât nu lămurise pe deplin aspectele delicate ale armoniei interrasiale, așa că a reluat conversația: “Vezi, George, când mi-am făcut studiile la Vancouver am surprins un grup de studenți, de fapt colegi de-ai mei spunând, ce treabă are pe aici această micuṭă ‘Chink’ (un peiorativ pentru chinezi)?

M-am îndreptat spre ei și le-am spus: Știți ce fac aici? Ceea ce faceți și voi. Studiez. Aveți vreo problemă cu chestia asta?” Joyce a rămas serioasă pentru un timp și apoi a încheiat: “Astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nu multe s-au schimbat de atunci, afară de faptul că acum majoritatea studenților sunt asiatici și dacă ar dori, ar putea pune aceeași întrebare străinilor cu "Nasul Mare.” Fără îndoială, savura acest aspect nou și se simțea răzbunată.

Am avut sentimente mixte despre pericolul iminent de a deschide cutia Pandorei. Analiza implicațiilor complexe ale interacțiunilor rasiale bazate pe reprezentare procentuală în orice societate nu duce la nimic bun, așa că m-am oprit acolo pe această temă.

Brusc, mi-am adus aminte că, de fapt, motivul pentru care venisem la magazin a fost să cumpăr ceva articole pentru înot și, în mod politicos, dar ferm, am adoptat expresia facială și postura unei persoane care trebuie să plece neîntârziat. Joyce mi-a înmânat costumul de baie și ochelarii împreună cu factura care reflecta tratamentul preferențial pentru anumiți clienți ca mine și poate și o mică recompensă, pentru că s-a distrat așa de bine pe socoteala mea. Oricum știam că nasul meu va fi prezent la apel din nou, în viitor. În drum spre bazinul de înot, gândurile mi-au fost invadate agresiv de o armată de nasuri, forṭânduse cu bocancii în băltoacele neuronilor, trezind amintiri latente și stropindu-le la vedere în ochii minții. Ca prin minune, un film cu nasuri a început să se deruleze și am devenit propriul meu spectator.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

70

proză de George Kun Mi-am reamintit atunci că, cel mai mare poet român din secolul al XIX-lea, Mihai Eminescu, în celebra sa "Scrisoare a III-a”, ca adevărat patriot, și-a exprimat sentimentele de ură și dispreṭ împotriva a tot felul de străini ce conduceau România, rupți de popor și urmărind doar propria lor îmbogățire. Unii dintre acești conducători erau greci din Fanar, cartier al Constantinopolului, alții erau bulgari, necinstiți și corupți până în măduva oaselor. Talentul poetic al lui Eminescu a surprins și a revelat trăsătura fizică a “nasului subțire” sau a “cefei groase”, asociate în context cu urâṭenie vădită și implicit cu un caracter josnic, demn de dispreṭ, în versurile din Scrisoarea a III-a: "Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire, Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire" Expresia românească “să dai nas cuiva” este bine cunoscută. În procesul de eliberare a României de sub jugul fascist, populația civilă română a suferit nenumărate abuzuri și din partea eliberatorilor ruși, care, la timpul lor, erau considerați o forṭă militară și politică pozitivă. Totuși, expresia “dacă dai nas lui Ivan, ți se suie pe divan” nu s-a folosit degeaba și reflectă multe experiențe amare.

Prin contrast, înlăturarea nasului este de asemenea un concept interesant prin cruzimea și semnificația lui politică. În timpul jugului otoman, domnitorii români plăteau biruri grele la turci pentru a-și păstra autonomia și alte privilegii. Neplata acestor biruri a rezultat adesea în pedeapsa prin “mazilire”, de facto, tăierea nasului, o umilire fizică și socială pe viaṭă. Până în zilele de astăzi, expresia “a fost mazilit” e înțeleasă de toți ca un act de retrogradare.

Toate caricaturile antisemite, în special în timpul Germaniei naziste, înfățișau pe evrei cu nasuri coroiate, supradimensionate, în intenția de a-i reprezenta urâṭi și respingători și a întări efectul propagandei antisemite.

Prezentări asemănătoare pot fi văzute în schiṭe și gravuri medievale, mai ales despre cămătari evrei, un exemplu clasic fiind Shylock, cămătarul evreu din piesa lui Shakespeare, "Neguṭătorul din Veneṭia". În caricaturi antisemite contemporane din țări arabe și din orientul apropiat, din nou, evreii sunt caricaturizaṭi cu nasuri exagerate și coroiate, deși uneori e dificil să se distingă dacă victima ridiculizată e evreu sau arab.

Un nas mic și cârn, în special la femei, este considerat după anumite standarde ca fiind "sexy".

Dimpotrivă, o persoană cu un nas cârn pronunțat crează adesea o asociație porcină, cu stereotipul de lăcomie, șiretenie, nu prea demn de încredere.

Un "nas roman" clasic este, în general, asociat cu distincția și noblețea, meritată sau nu.

Un bărbat cu un nas disproporționat de mic va fi depunctat pentru lipsa de masculinitate.

Nasul turtit (dacă nu e o trăsătură rasială, cum ar fi nasul unui luptător sau boxer) e în general asociat cu brutalitatea sau primitivismul în percepṭia folclorică europeană.

NASUL, oricât de frumos sau urât, devine complet neimportant în comparație cu ce iese din el.

Vizibilitatea unei “decorații” stufoase de păr nazal, poate cauza probleme serioase pe plan social.

Industria cosmetică a reacționat prompt inventând mașina de tuns părul din nas și orice bărbat civilizat are un asemenea aparat în baie.

Sunetele emise prin nas, ca în “nazalizarea” specifică limbii franceze, sunt considerate ca având o distincție și eleganṭă în pronunṭarea corectă. Lipsa acestui antrenament nazal distinge în mod nefavorabil vorbitorii străini de limbă franceză.

Inelele purtate pe și prin nas, dau în anumite subculturi, un statut cosmetic sau social special.

Eschimoșii trăind în frigul crâncen al zonelor arctice nu au luxul de a-și expune aproape nimic la aer, spre deosebire de populația din clima temperată. Cu o mică excepție: nasul! Expresia supremă a afecțiunii reciproce dintre doi eschimoși se face și prin frecarea nasurilor unul de celălalt.

Când vrei să-ți bați joc de cineva, sau să-ți arăți nemulțumirea ori dispreṭul față de cineva, faci gestul de “nas lung”, cu palmele deschise și aliniate cu propriul nas. Deși acest gest e în general pueril, totuși e destul de universal.

Când ceva “nu miroase a bine” metaforic, tot nasul e acela care detectează simbolic situația nedorită. Similar, mai în toate culturile circulă sub diferite variante expresia “are un nas special pentru…”, descriind un al “șaselea simṭ” sau intuiṭie pentru sesizarea unor situații speciale.

Când curioziatea ta personală nu este bine văzută de cineva, ești invitat “să nu-ți bagi nasul unde nuți fierbe oala”. Tot așa, în cultura maghiară, când este de nedorit ca o persoană să fie informată de Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

71

proză de George Kun anumite lucruri care n-o privesc, expresia folosită (în traducere) este că “nu trebuie să se afișeze totul pe nasul respectivului”. În cultura populară rusă, când cineva este înșelat sau nedreptățit, precum și când unul refuză arbitrar să-ți dea ceea ce ți se cuvine pe drept, ceea ce primești este descris peiorativ drept “ai primit o sulă în nas”. Deși această expresie este extrem de vulgară, totuși e destul de răspândită. În mod clar, "nasul" își bagă nasul, mai peste tot. Dacă nu ne știm "lungul nasului", ne putem aștepta la neplăceri, iar dacă nu ne plac problemele, "strâmbăm din nas", sau chiar "ne luăm nasul la purtare".

Cunoaștem cu toṭii oameni cu care nu vrem să ne întâlnim "nas în nas". Câṭi dintre noi putem spune că n-am fost niciodată "duși de nas"? Când cineva ne spune că o persoană atrăgătoare "nu e de nasul nostru", ne vine să scoatem "flăcări pe nas". Cine n-a trecut prin situaṭii în care i "s-a trântit ușa în nas"? Am cunoscut cu toṭii persoane îngâmfate, cărora nu le ajungeam "cu prăjina la nas".

Sărmanul Pinocchio a fost crunt pedepsit de creatorul său prin creșterea și lungirea nasului, când minṭea. Nu suntem oare binecuvântați noi, oamenii, că așa ceva se întâmplă numai în povești? Câinii își freacă uneori nasurile frontal, ca semn de confirmare al unei noi prietenii. Aceleași nasuri se bagă apoi în partea dorsală pentru o acceptare mai “pro-fundă” a prieteniei.

Instinctul uman primar, asociat cu o furie spontană, ne îndeamnă să lovim pe cineva cu pumnul în nas.

Consecințele legale ale unui astfel de act ne forțează să executăm această lovitură numai mintal, dar nasul rămâne victima preferată a acestei agresiuni. În lumea creației artistice și a fanteziei cinematografice, cum o vedem de exemplu în extraordinarul film Avatar, creatorii grafici ai extratereștrilor au ales nasul ca elementul facial cel mai distinctiv. Deși ochii sunt deosebiți, aproape felini și corpurile inuman de frumoase și armonioase, cred că nasurile rămân în memorie ca unice. În încheiere, merită de menṭionat povestea adevărată a unui nas adevărat a unei prietene adevărate. În anii mei de liceu, poate că vârsta cea mai necruṭătoare prin cruzimea competiṭiei pentru “statut”, bazată pe atribute fizice și modă, am avut o colegă deosebit de inteligentă și capabilă. Dumnezeu însă a “blestemat-o” cu un nas care, prin mărimea și forma lui, sfida complet standardele nemiloase impuse de subcultura de liceu, astfel că, acceptarea estetică a unui astfel de nas și implicit și a purtătorului, nu a fost posibilă.

Din nefericire, fata era descalificată total de la evaluare pe orice alte criterii. Fața acestei tinere era ṭinta umilirii atât în forme crude și primitive, cât și, uneori, în forme mai subtile, destul însă s-o ducă la disperare și mai târziu la o depresie vizibilă, cu consecinṭe grave.

Apoi, într-o bună zi, Dora a dispărut din oraș. A reapărut un an mai târziu, o persoană schimbată, cu un nas nou. Un nas frumos, atrăgător, gata de aprobare pentru “poliṭia nazală” și, în plus, cu un “vino-încoa”. În acea vreme, chirurgia estetică în Romania era stigmatizată în sine, chiar mai mult decât persoana care ar fi necesitat-o. Mama ei a avut inspiraṭia, înțelepciunea și inițiativa de a acționa, iar viitorul fiicei a fost salvat. Dora a avut un succes profesional deosebit, a întemeiat o familie fericită și trăiește și astăzi mulțumită, mândră și necomplexată și, în mod cert, în necunoștinṭă de cauză că cineva, cândva va scrie despre viaṭa ei. Astfel, povestea Dorei, "miroase a succes".

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Indieni II 110 x 34 cm Colaj (foto, hartie, pastel)

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

72

L’umanita in gondole

Luca Cipolla (Italia)

Desenul Il disegno Una doccia fredda di elementi mi pervade e quanto sono sporco ora sino a che il fuoco pulirà quelle stigmate, un folle che vagola sperso - barcolla e beve latte di cavalla; all'una i fuochi s'acquietarono ed io ne accettai il principio, rischiarato da Deneb lontana, qui solo la pece mi tratteneva e di terra ero sostanza, lustrandomi le scarpe e cadendo in basso... stanco ed ammalato alla faccia vostra, via prima i soldi e poi le caramelle, difendo sogni di carrozzelle da spiccare il volo e farlo in silenzio, tu sei la grafite ed io l'alloro...

Un duș rece al elementelor mă pătrunde și cât de murdar sunt acum până ce focul va șterge acele stigmate, un nebun care umblă hai-hui – se clatină și bea lapte de iapă; la unu noaptea focurile se liniștiră și eu acceptai principiul, luminat de Deneb depărtată, aici doar smoala mă reține și de pământ eram substanță, lustruindu-mi pantofii și decăzând... obosit și bolnav în fața voastră, afară mai întâi banii și apoi bomboanele, apăr vise de trăsuri ca să-mi iau zborul și s-o fac în liniște, tu ești grafitul și eu laurul...

Frammento

Fragment

Terra di nessuno sorpresa a catturare nastri colorati eccole piume sfilaccianti nell'aere eterna suscettibile, è solo eterica istanza e frammento lasciato tra i ciottoli dello spaziotempo... e sì che da lì trasmettono la cura.

Țară a nimănui surprinsă capturând benzi colorate iată-le pene care se destramă în aerul veșnic susceptibil, numai este o eterică instanță și fragment lăsat printre pietricelele spațiu-timpului... și evident că de acolo transmit leacul.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

73

traduceri

Venom after Ioan Luca Caragiale Translated by

Cristian Săileanu (Spania)

Private Țipa Gheorghe stood before us and stared at us with his round, dark eyes, punctured by two needle points of light. He seemed a ghost, an illusion: a dried up, tired body lost in the last extremity of shabbiness of what used to be his uniform. His tar-dark face had been branded by winds, frost and despondency. His spent voice groaned with a tinge of fierce grit and of hatred which had pent up within him. The entire splendor of spring, that throbbed around us with its perfume of flowers, the trembling of the leaves and its golden light, glided over him as if over a stone statue: Țipa’s eye had turned inside and towards the past, to the crushing pain he felt inside.

He had just dropped into our trenches and dens from far away, as we were facing the unseen enemy line on an exceptionally quiet and uneventful day. The gentleness of that April day filled our souls with a vapor of nostalgia and hazy longings.

During this briefest of respites from our tortured hours, this phantom soldier, arrived from the occupied territories, seemed a harbinger of reproach and of brutal memories.

“As soon as I got through their lines, across the Danube marshes, I came straight down here. I can say without much fear of being mistaken, major, that I’m coming from the nether world.”

“Are you one of those who were taken prisoners last fall?”

“I am, indeed, major. I was taken on the Argeş River. And ever since then I’ve had neither peace nor rest.”

We watched each other in silence. The eyes of the soldiers whose families had been left behind were full of tears. Like the thrust of a knife in my heart, the memory of our agonizing retreat, the gray swirl of despair and death, twisted inside me.

“As I hope to go to heaven, major,” the private started speaking darkly, “we fought day and night on the Argeş. We had no relief, we had no support, we had no food. We fought wave after wave of infidels, and it was one bayonet charge after the other. We’d come to an understanding amongst us, that we’d fight until death finds us. Our entire regiment, to the last man, died on that blessed spot, our officers first. They took me and a few others. I dropped my gun and I threw myself down to the ground, panting. I was so tired the world was blurred in front of my eyes.

“I don’t know how long I lay like that. All I know is that the cannons thundered away without stopping. After a while, they came and took me. It was nasty weather, a cold autumn rain was falling.

We first walked along a highway; then we were herded into a shack. Their officers were waiting for us there. I figured them to be Bulgarians.

One of them looks me in the eyes and says in Romanian, “What regiment are you from?”

I tell him. It was written on my cap anyway.

“Where are your brigade and division commanders?”

“How could I know that? I’ve got no earthly idea.”

“Tell the truth, private. You know what’s in store for you, if you don’t. We’ll take you outside to the wall of the shack and shoot you.”

“So shoot me,” I say. “I don’t know how things work out with armies and such. I’m a simple private. I did what I was ordered to do, that’s all I know. God’s will be done from now on.”

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

74

traducere de Cristian Săileanu “They asked me one thing, then the other. I had no knowledge of anything. I was so tired and so hungry I figured I’d be better off with a bullet through my heart.

“When they realized that I was plain simple-minded, they left me alone. Some of their soldiers, some bearded fellows, took me back amongst our men.

“They herded us like sheep, and my head was swimming with hunger. I bent down and drank the rain water gathered in the gutter at the side of the road. They shouted at me when I couldn’t walk any more, they pierced my flesh with their bayonets, and they prodded me with the butt of their rifles. I walked and groaned inside me, stewing with anger: I felt that my soul was in shackles. And I peered only underneath my cap at the bearded men who were herding us.

“By God’s wish, we finally stopped to take a rest. From a distance they threw to us, in the mud, a chunk of dry bread. Good, I said to myself. I’m a prisoner, so I need to put up with all this. I gnawed at the chunk of bread like a dog, and looked around me. We’d stopped in a large village, and the houses were burning, and the women were crying and tearing their hair off. Their soldiers went from house to house and took whatever they liked… The women came out of their houses and begged them with outstretched hands. The soldiers laughed, exchanged loud jokes, winked at each other, and dragged the women away by the elbows… I see one of our men who stood up to them and tried to save his woman. They knocked him to the ground and crushed him under their boots. So this is how a soldier behaves in a foreign country, I thought: he robs, he rapes, he kills. Who can stop him? And I kept staring, major, and I couldn’t stop thinking of my village, of my possessions, and I swallowed my venom. I gnashed my teeth and clenched my jaws until I felt the bones in my head crunch.

“We were herded on then we stopped again. And everywhere I looked I saw nothing but foreign soldiers, more numerous than the leaves of the trees in the forest, columns upon columns of troops, and cannons upon cannons. And the country was stripped of its last possessions, major. And my heart was black and bitter, like tar. One thought gnawed at me, and hardened into a purpose, and I watched for an opportunity to slip to one side, amidst all the comings and goings. I only lived for that thought, and decided that should they catch me and kill me, it’d be all the same to me.

“And it so happened, major, that, as our long line of prisoners was advancing on and off, it was the will of Providence that we should be passing through some well-known places to me, not far from where my village lay.

“I understood then that this was a sign from God, and that I should summon up my courage and take action. I closed my eyes and swore an oath to myself.

“And it came to pass that a few nights later we were passing through the Merişor Woods. There’s a meadow there called the Ram’s Meadow with hiding places, gulches, and caves that I knew like the back of my hand. And when we reached the meadow, right next to the spring, the darkness of the sky began to mingle with that of the forest. I stepped away from the convoy, I hid behind a beech tree, and I slunk off like a ghost down a ravine.

“Others followed my example. The shots started to ring out. The guards began chasing after the escaping prisoners. I followed the path of the beasts of the forest, and, through the darkness, I headed towards my village, the way a deer would head to the spring.

“I reached my village, major, around midnight.

“Right at the entrance to the village I saw columns of munitions; the horses were munching oats from feed bags. I could make out the guards through the blackness of the night.

“I cut straight through villagers’ gardens. I crossed gutters, I went through thickets and thorn bushes. It was just like during my days of youth, when I followed the path of love. Only now I didn’t have a heart in my chest, major, but a ball of thorns.

“I finally got to my house, where I stopped, out of breath.

“It was God’s wish that it be so: I understand it now. When my eyes got accustomed to the darkness of the night, I saw a shadow near the corner of the house, and I heard a child’s whimper. I came closer and I reached out. A body started, a stifled voice let out a cry. I knew the voice. It was my woman’s.

She was leaning against the house, with the kids clinging to her like leeches.

“Don’t shout, Maria! It’s me!”

“Alas! Is that you, husband?” she whispered, and stood up trembling from head to foot.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

75

traducere de Cristian Săileanu “What is it? Why are you staying outside with the kids, in the cold and damp of the night?”

“What else, foreign soldiers in our house... They slaughtered our pig, they went through our flour….”

“And have they kicked you out, and they’re now sleeping in our bed?”

All of a sudden, she leaned her head onto my chest, and moaned as if she’d been knifed.

“Kill me, Gheorghe.”

“Why? What is it?”

“Just kill me and feed me to the dogs.”

“What is it, woman?”

“Oh, don’t ask me, just take my life,” is all she could say.

“That’s when I understood – for we had gotten married out of love and the days we’d spent together had all been sunny. I shuddered and cast her away from me. She fell face down into the dust and remained there, kneeling in front of me.

The children had begun to wail at the sound of my voice.

“Is that you, father?”

“They recognized me, and they wanted me to take them in my arms. I swallowed my tears and did not answer them.

“A snake was writhing inside me, but I felt a strength of mind and a decision like as if it was the last day of my life.

“I tiptoed to the window and I peered inside the house. A large fire was burning in the hearth and it shed light on those strangers’ faces. I counted six soldiers. They were sitting on chairs, their belts off, their tunics unbuttoned. One of them, the sleeves of his shirt rolled up, was frying half of a pig.

“They’re frying our pig,” the woman whispered from the shades, behind my shoulder.

I pushed her aside with my elbow.

“You keep quiet.”

They were making merry inside the house.

“They’ve brought wine from the tavern, a bucketful.”

I asked over my shoulder.

“Where’re their guns? I don’t see them inside the house.”

“They’ve left them in the anteroom, with all their other belongings.”

“What did I do next? I can’t even remember very clearly. I slowly pried open the anteroom door.

My woman sneaked inside and handed me, one by one, the guns. I leaned them against the wall, outside. I took a leather belt, I tied up the door, and I blocked it. I turned to my woman and told her, “Leave the kids now. Run and fetch me some hay from the barn.”

“She ran back and forth, each time fetching as much hay as she could grab in her arms. She dropped the hay at my feet and ran back for more, panting the while. I piled it up against the door and under the eaves of the house. My youngest baby was laughing at this game that he thought we were playing.

The older ones were waiting quietly in the dark.

“When I finished, I set fire to the house on all four sides. I pulled the guns away from the wall. I tried the first one to see if it’s loaded.

“My woman was trembling like a reed, as if only now she understood what I was about to do. I told her, “Woman, take your children and go away into the world. If that is God’s wish, we’ll see each other again.”

She stood there, wavering.

“Go!” I raised my voice to her.

“She pulled back into the night, frightened by the anger in my voice. They left. I could hear their sobs fading away in the night.

I remained without moving in the thistle bushes nearby until the reed roof caught fire. The men inside the house now heard it, and they rushed to the door then raced to the windows peering outside with their hair standing on end. When I raised the gun and took the first shot, a great peace fell over Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

76

traducere de Cristian Săileanu me. I reloaded the gun. I bent down and picked up another gun. I shot though the window again. The light of the fire exposed them. The bullets found them wherever they tried to hide.

“The house was burning like a match. When their buddies ran to help, there was no movement amongst the flames of the house. The beams and the pillars were collapsing, sending up swarms of stars through the night sky. The last cartridge belts left in the anteroom were exploding, starting up blue flames, like ghosts’ arms flailing around.

“I pulled back through the bushes. I got away and I was gone. That was all.

“I roamed day after day, week after week, like a dog – hungry and frozen with cold. I sometimes stopped over on the edge of a village, at the house of some forest ranger. Alone, the thought of my parents’ house that had gone up in flames, at the woman and the children scattered into the world preyed on my mind; and the deathly venom was dripping in my heart.

“After a while God sent me this thought, to go to Moldova, where I’d heard that our army was stationed. I walked east all winter, from cave to cave, like the beast of the forest, hiding from the enemy.

“Many a times I was close to death, but now I see that I’ve gotten away and I’ve arrived. All I need now is a pair of boots and a rifle. Place me in the ranks, for I’ve taken an oath in my heart. From now on I’ll fight them until I fall head first in the dust.

Private Ţipa Gheorghe fell silent and remained glaring darkly towards the sunset, where the enemy line was. On that tranquil day an eerie golden silence was floating over it.

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Schiță Peisaj din Madeira Cărbune, acuarele pe hârtie

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

77

poezie

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

între cer și pământ mușca noaptea din mine ca o cățea mușca nebuna și eu n-aveam nimic nimic să-i dau nimic să-i iau să tacă să meargă pe burtă să răbdăm mușcătura nopții adânci ca o fântână întinsă ca o tigaie imensă de paella vegetariană că atâta avem în buzunare și o dăm pe mofturi și de-ai dracului mușcăm și noi din noapte din lună și din toți cei care încă mai visează și nu țin drumul drept gata făcut o iau ei de nebuni pe arătură o iau ei încrezători prin păduri virgine mă rog încă necrescute și habar nu au între ce fiare trăiesc între ce hiene care mușcă mai ales noaptea deși viața e toată o noapte doar s-o mai aprinde o dată în venele noastre amintirea unui neam mândru fără teamă și fără prihană care întindea întunericul pe pâine din două mișcări scurte a treia făcând să scapere între măsele toate constelațiile cunoscute în timp ce cățelele sfioase așteaptă firimituri și un șut între coaste suspinând un schelălăit mascat nicidecum să-și arate colții că între cer și pământ nu-i loc de mai mult de-un om

ca o râmă ca un om uns cu toate alifiile ca unul dintre noi învățați cu întunericul cu frigul și răbdatul învățați pe dracu’ dresați

o frică o nevăzută și neștiută de care n-ai cum să te ascunzi să te ferești așa că las-o dracului de bere și dă cep butoiului străvechi

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

78

poezie de Viorel Ploeșteanu desena ireal am numărat frunzele unui copac era dimineață superstițios de mic voiam să-mi dea fără soț și îmi dădea mereu cu tine cine le-o fi aranjat atât de măiestru că umbra lor pe pământ desena ireal chipul tău deși eu încă nu te întâlnisem iar soarele se chinuia încă să răsară ca o cârtiță dintr-un mușuroi corcodușe cu neliniște plăcută cu tremur în sângele meu alergător de viteză prin venele prea strâmte căutându-te în fiecare femeie frumoasă ca un vis curată ca o speranță și ce dulce tristețe atunci când nu te găseam și timpul se dilata dintr-odată pierzându-mă în el rătăcindu-mă dar mereu reluam căutarea fără să aștept împlinirea durerii ca în copilărie când goleam pomii sălbatici de corcodușe mult prea devreme

Lavinia Roxana Kapactzis (Norvegia) Întâmplare din Universul Cosmic 100 x 60 cm, Acrilic pe pânză

cum porumbeii țin am stins bățul de chibrit într-o baltă de ploaie căzută zile în șir de sub aripi de porumbei rătăciți între gând și privire între mine și tu n-a rămas decât fumul de la o țigară subțire am pornit șchiopătând să te-aduc acasă și să te țin aproape așa cum porumbeii țin sub aripă ploaia până când se crapă de ziuă

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

79

articol de Viorel Ploeșteanu

Eveniment cultural de excepție la Dublin Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Mândria de a fi român: Regina Maria, ambasador irezistibil al istoriei și artei populare românești Am avut bucuria să fim prezenți la acest eveniment de toamnă devreme și blândă, bucurii care ni se întâmplă de câteva ori pe an, prin grija și strădania aceleiași Organizații a Comunității Românilor din Irlanda. Sigur că în Dublin mai sunt și alte spectacole muzicale, pentru gusturile marii majorități a românilor stabiliți sau numai în trecere pe aceste meleaguri și, cu riscul de a deranja iarăși o parte dintre membrii comunității care mai accesează și paginile noastre, evenimentele cu adevărat culturale se întâmplă numai cu implicarea RCI (Romanian Community of Ireland). Asta e realitatea, chiar dacă uneori, așa cum ironic s-a mai constatat, au aerul de manifestare de cămin cultural, și, din păcate, nu văd altă organizație care să se implice cu aceeași seriozitate și simț de răspundere în astfel de activități.

De această dată ni s-a oferit o expoziție de fotografie care să ilustreze importanța promovării identității naționale de către Regina Maria, atât pe continentul nostru cât și în America.

Foto: Nicolae Pepene, prezentând un album unui vizitator Acest proiect cultural este inițiat și realizat de către domnul Nicolae Pepene, director al Muzeului Județean de Istorie Brașov, care a obținut finanțare din partea Ministerului Culturii și Identității Naționale, în cadrul Centenarului, însă, cum lucrurile sunt cu greu duse până la capăt, a fost nevoie de un partener în Irlanda pentru a se putea găsi un spațiu unde să se desfășoare evenimentul, promovare și sprijin logistic, iar acest lucru s-a întâmplat nu cu ajutorul vreunei instituții a statului, ci cu implicarea unei organizații non profit, totul spre bucuria și mulțumirea sufletească a românilor din Irlanda cu drag și dor de România. Dar nu numai, pentru că evenimentul s-a suprapus cu Noaptea culturii irlandeze și a fost inclus în programul acesteia, fiind vizitat de către un număr important de irlandezi și turiști străini aflați în Irlanda.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

80

articol de Viorel Ploeșteanu După cum, desigur, știți, Regina Maria a susținut tinerimea creatoare din România timpurilor sale și chiar a pictat și scris povești pentru copii. Aceste basme au apărut și pe continentul american, în limba engleză, cu ilustrații ale unui artist american, care s-au bucurat de un real succes în epocă. Dintr-un exemplar în limba română am asistat la o lectură a doamnei Irina Margareta Nistor, vocea inconfundabilă a adolescenței multora dintre noi, amatori de filme străine vizionate în nopți albe, la grămadă, în apartamente camuflate în fum de țigară.

Foto: Irina Margareta Nistor, citind publicului o poveste din cartea Reginei Maria O altă atracție a evenimentului a fost un război de țesut, realizat în anul 1897, la care două țărănci autentice, două doamne în vârstă, îmbrăcate în minunate costume naționale, au făcut o demonstrație de țesut. Una dintre doamne, în vârstă de 82 de ani, este chiar mama domnului Nicolae Pepene, inițiatorul acestui proiect. În timpul unei pauze de țigară și un pahar cu vin roșu, am asistat la apariția doamnei Maria Pepene, în impunătorul și autenticul costum național, care ieșise din sala expoziției și pornea cu pași hotărâți pe malul râului Liffey, așa cum ne-a declarat solemn, “să mai aduc niște românași de-ai noștri”. După numai câțiva pași atrăgea privirile admirative ale unui irlandez care conducea o trăsură trasă de cai.

Foto: Nicolae Pepene, lângă istoria războiului de țesut Pentru cei mici, dar nu numai, s-au organizat ateliere de creație, încondeiat de ouă, încrustare în lemn sau pictură pe sticlă.

Copiile după litografii și cărți poștale din epocă, material de studiu pentru cei mici, ne-au arătat cum era promovat în toate colțurile țării portul popular, prin intermediul familiei regale.

Domnul Nicolae Pepene, cel care ne-a făcut și prezentarea expoziției, nereușind deloc să ascundă pasiunea pentru domeniul în care activează, descrie acest eveniment astfel: „Este un demers cultural care își propune să promoveze peste hotare frumuseţea şi bogăţia tradiţiilor și a artei populare românești, plecând de la mândria și pasiunea cu care Regina Maria a promovat aceste valori autentice, atât prin activitatea sa politică, cât și prin opera culturală.

Ambasadorul nostru irezistibil pentru opinia publică din Occidentul Europei și America de Nord în perioada interbelică, Regina Maria devine în proiectul nostru sursă de inspirație pentru promovarea istoriei și artei populare românești și motiv de mândrie pentru comunitățile românești din Dublin, Washington și Montreal.”

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

81

Regulament Concurs Peregrinări, ediția a XI-a Concurs Peregrinări, ediția a XI-a, poezie și proză scurtă, organizat de Itaca Organization Dublin

Sunt două secțiuni separate ale aceluiași concurs.

1. Perioada de trimitere a poeziilor/prozelor pentru concurs: 1 octombrie – 15 noiembrie 2. Jurizare: 16 – 30 noiembrie. Juriul este format din redactorii revistei Itaca: Dorina Șișu (Irlanda), Gabriela Căluțiu Sonenberg (Spania), Dorina Brândușa Landen (Suedia), Monica Tonea (Belgia), Emanuel Pope (Anglia), Viorel Ploeșteanu (Irlanda) 3. Anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 4. Poeziile se trimit numai pe adresa concursulperegrinaripoezie@gmail.com Textele de proză se trimit numai pe adresa concursulperegrinariproza@gmail.com 5. Fiecare participant va trimite poezia/proza în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți!

6. Se trimite o singură poezie, în limba română, într-un document word de maximum 2 pagini A4, fără imagini, cu diacritice, font Times New Roman, mărimea literei 12 sau/și o singură proză scurtă de minimum 2 pagini, maximum 5 pagini A4, în aceleași condiții.

7. Fiecare participant se va înscrie o singură dată în concurs (la una sau ambele secțiuni), atașând la e-mail numele real și complet, o fotografie jpg și localitatea de reședință.

8. Poezia/proza trimisă la concurs nu trebuie să mai fi fost publicată anterior, nici măcar pe blogul personal sau pe site-uri de literatură.

9. Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune.

10. Pot participa la concurs scriitori de limbă română, indiferent de naționalitate și oriunde s-ar afla pe această planetă.

11. Poeziile/prozele intrate în concurs vor fi postate pe site-ul www.itaca.ie sub anonimat, primind un număr de ordine, în funcție de înscrierea lor (separat pentru fiecare secțiune).

12. Participanții sunt rugați să nu-și promoveze creația cu numărul respectiv pe propriile pagini de internet, în pofida faptului că nu va exista și un vot al publicului.

13. Jurizarea se va face în două etape. În prima, între 16 și 28 noiembrie, fiecare membru al juriului va nota 10 poezii/proze, pe care le consideră ca fiind cele mai bune, cu valori de la 1 la 10, fără a repeta vreo notă. După această primă evaluare, cele mai bine situate 10 poezii/proze vor intra în faza finală, între 29 și 30 noiembrie, iar fiecare membru al juriului va nota numai locurile I, II și III, acordându-le 5, 3 respectiv 1 punct. Astfel se vor stabili cei trei câștigători.

14. Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual.

15. După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărei poezii/proze.

16. Câștigătorii vor primi primi diplome în format electronic, iar poeziile/textele câștigătoare vor fi publicate în numărul din decembrie al revistei Itaca.

17. Vă vom ține la curent cu evoluția concursului pe site-ul http://www.itaca.ie/ și pe pagina de facebook https://www.facebook.com/sufletromanescdublin?ref=hl Succes și inspirație tuturor participanților!

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

82

Regulament Distincțiile

revistei Itaca pentru literatură – diaspora, Cartea anului 2018

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora Cartea anului 2018 Organizator Itaca Organization Dublin

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”, „Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României.

Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu-Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen – Suedia, Monica Tonea - Belgia, Emanuel Pope – Anglia, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda.

Condiții de participare: Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o înscrie în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2018, în limba română, la orice editură din țară sau străinătate.

Nu pot participa volumele apărute la edituri online.

Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie și/sau unul de eseuri etc.

Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință.

Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2018 (data poștei, pentru volumele tipărite), câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2019.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia.

Distincțiile câștigătorilor: Câștigătorii vor primi diplome (format on-line) care să ateste acest fapt, precum și publicarea unui fragment în revista Itaca.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

83

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), online. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 5-8 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste.

Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com

REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018

84

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării

www.itaca.ie

Itaca Anul VI / nr. 23, iulie, august, septembrie 2018