Revista Itaca nr.27 iulie, august, septembrie 2019 - Anul VII

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VII / nr. 27 iulie, august, septembrie 2019

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Secretar de redacție: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Anca Mizumschi (SUA) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Dorina Șișu (Irlanda) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Anca Mizumschi (SUA)

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Dorina Șișu (Irlanda) Em Sava (Canada) – poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) - proză Coperta I și ilustrația revistei: Nicolae Golici (SUA) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24 EK24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VII Nr. 27 iulie, august, septembrie 2019

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

4

sumar

Editorial: Anca Mizumschi (SUA)

Pag. 5

Adrian Grauenfels (Israel) – Articol

Pag. 7

Adela Rachi (SUA) – Poezie

Pag. 11

English corner: Valery Oisteanu (SUA) - Poezie

Pag. 15

Em Sava (Canada) – Proză

Pag. 19

File de jurnal: Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada) – Jurnal

Pag. 22

Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie

Pag. 23

Ștefan Doru Dăncuș (Anglia) – Poezie

Pag. 25

Dan Dănilă (Germania) - Poezie

Pag. 30

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Teatru

Pag. 35

Nicoleta Beraru (Belgia) – Proză

Pag. 43

Dumitru Ichim (Canada) – Poezie

Pag. 47

Mariana Zavati Gardner (Anglia) - Poezie

Pag. 51

Irish poet guest: Mark Granier (Irlanda)

Pag. 53

Dorian Stoilescu (Australia) - Proză

Pag. 59

Emanuel Stoica (Suedia) – Proză

Pag. 60

Monica Tonea (Belgia) – Proză

Pag. 65

Monica Ioana Gugura (Anglia) – Poezie

Pag. 68

Angela Nache Mamier (Franța) - Poezie

Pag. 69

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 70

Elena Malec (SUA) - Proză

Pag. 73

Marian Stan (Anglia) – Poezie

Pag. 80

Nicolae Pavel (Israel) – Poezie

Pag. 81

File de jurnal: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Jurnal

Pag. 85

Prezentare autor: Dorina-Brândușa Landén (Suedia) – sculptorul Nicolae Golici

Pag. 89

Sandra Ionescu (Belgia) - Proză

Pag. 91

Leonard I. Voicu (Canada) – Proză

Pag. 94

Cristian Săileanu (Spania) – Proză

Pag. 96

Dan Șerb (Irlanda) – Poezie

Pag. 101

Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie

Pag. 102

Dan C. David (SUA) - Poezie

Pag. 103

Theia Presadă (Irlanda) – Poezie

Pag. 104

Dorian Stoilescu (Australia) - Poezie

Pag. 105

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 109

Concurs Peregrinări ediția a XII-a, Dublin, 2019

Pag. 110

Biblioteca Diaspora

Pag. 111

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

5

editorial de Anca Mizumschi

Pentru că Anca Mizumschi (SUA)

Am trăit, bănuiesc ca marea majoritate a celor care citesc această revistă sau scriu în ea, o parte din viața mea într-o dictatură; apoi, în perioada care a urmat dictaturii și pe care mi-o amintesc ca pe o confuzie uriașă, cu tensiuni semnificative între poli contradictorii și valori inversate, apoi, de puțin timp, trăiesc într-o veche democrație. În toți anii de până acum, ani care s-au transformat în decenii, am căutat valoarea, valoarea la modul obiectiv, recunoscută de toată lumea sau, ceea ce percepeam eu ca valoare, ce aducea vieții mele valoare. În acest mod, am descoperit că, pentru mine, valoarea este întotdeauna însoțită de adevăr. Poate nu întotdeauna de bunătate, poate nu întotdeauna de generozitate, dar întotdeauna de adevăr. Pur și simplu nu pot accepta ideea că valoarea se poate impune prin minciună. Cred în posibilitatea compromisului, atunci când este vorba de diplomație socială sau politică, atunci când trebuie să aduci la masa negocierilor partide, doctrine sociale sau interese naționale; dar nu cred în compromis atunci când este vorba de artă.

Compromisul în artă este lipsit de miză, pentru că, în esența ei, arta este lipsită de miză. La întrebarea "De ce mă iubeșți?" răspunsul ar trebui să fie: “Pentru că”. Doar atât. Nu pentru că ai calități, sau trăsături pe care le percep eu ca fiind calități, nu pentru că există o mulțime de alte contexte, ci doar pentru că. Simplu, necondiționat, adevărat, asta simt pentru tine. Simplu, necondiționat, adevărat ar trebui să fie și răspunsul la întrebarea de ce creez?

Este adevărat că, în anumite cazuri, nesemnificative procentual, actul de creație este urmat de recunoaștere materială sau de prestigiu național și internațional, dar acest fapt ar trebui să fie o consecință a gestului de a scrie și nu obiectivul lui. Marea majoritate a celor care se nasc cu un talent se pierd în valurile vieții. Îți trebuie forță, determinare și noroc să reușești în artă, pentru că zeița Fortuna - nelipsită de lângă muze - e deseori capricioasă.

Nu am cunoscut niciodată un scriitor laureat al premiului Nobel, dar dacă la modul ideal aș întâlni vreunul l-aș întreba doar cum s-a modificat relația lui cu scrisul după un asemenea premiu. Și tot întro lume ideală, mi-aș dori ca, cei mai talentați și mai puternici dintre scriitori să îmi răspundă: nu s-a schimbat nimic. Am același pat în care dorm, aceeași masă la care scriu, aceleași foi și bucuria de a scrie e neschimbată.

Cred că cele mai grele momente ale trăitului meu în societatea românească au fost cele în care toată credința mea în supraviețuirea valorii a fost călcată în picioare, în foarte multe domenii încă este. Călcată în picioare de cruzime, de indiferență, de ignoranță, de agresiune, de abrutizare și uneori dintr-o libertate tare prost înțeleasă. M-am revoltat, am ieșit în stradă, am fost la Universitate, la Piața Victoriei… Eu și o mare parte dintre prietenii mei am încercat să schimbăm ceva în societatea românească. Am încercat. Dar, dincolo de dorința de a schimba o societate și a considera că nu ai reușit - cazul meu - cred că cele mai mari răni mi le-au produs absența meritocrației în lumea literaturii. După atâta vreme de poezie proletcultistă, de omagii ceaușiste, de falimente editoriale postnouăzeciste, în lumea literară românească inversarea valorilor s-a adâncit. S-a mărit, s-a dilat, a devenit malignă, atât de malignă încât s-a ajuns ca până și oameni cu valoare literară incontestabilă să aibă nevoie de alianțe, găști, trafic de influență pentru a supraviețui; încă un an de expunere publică, și încă un an, într-o supraviețuire iluzorie, pentru că, de fapt, totul se reduce la o uriașă cursă de orgolii a scriitorilor între ei. Nu știu dacă în alte țări, alte literaturi și alte continente, promovarea non-valorii este atât de “normală” ca la noi, dar atunci când am plecat în lumea mare, am plecat cu speranța că Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

6

editorial de Anca Mizumschi voi întâlni mai multă meritocrație. Poate nu ca fenomen generalizat, dar măcar puțin mai multă. Nu s-a întâmplat asta.

Poate aici anti-meritocrația este mult mai subtilă și mai voalată, dar există. Natura umană este aceeași, oamenii își doresc aceleași lucruri, sunt motivați de aceleași dorințe și folosesc aceleași căi de a le împlini.

De aceea, acum cred că singurul lucrul prin care te poți raporta la ideea de valoare este prin tine, nu prin sisteme sociale sau profesionale. În special în cazul artei. Dincolo de ierarhii și etichete, premii și conferințe publice, rămâne arta ca act intelectual, ca mod de a-ți păstra echilibrul interior și sănătatea mentală, ca o parte definitivă a ființei tale. Și asta nu poate veni din afară. Doar tu îți poți dărui bucuria de a compune, scrie, picta, dansa. Tu, ție, pe viață. Pentru că.

Nicolae Golici Crossroad

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

7

articol

Alejandra Pizarnik: Poeme postume * Adrian Grauenfels (Israel)

Flora Alejandra Pizarnik (1936-1972) s-a născut din părinți evrei ruși într-un district de imigranți din Buenos Aires. În timpul scurtei sale vieți, petrecut mai ales între Buenos Aires și Paris, Pizarnik a produs o operă uimitor de puternică, care include poezie, nuvele, tablouri, desene, traduceri, eseuri și dramă. Încă de la o vârstă fragedă, a descoperit o profundă

afinitate cu poeții care, așa cum avea să scrie mai târziu, au exemplificat afirmația lui Hölderlin conform căreia „poezia este un joc periculos”, sacrificând totul pentru a „anula distanța pe care societatea o impune între poezie și viață”. A fost atrasă în special de „suferința lui Baudelaire, de sinuciderea lui Nerval, de tăcerea prematură a lui Rimbaud, prezența misterioasă și trecătoare a lui Lautréamont” și, poate cel mai important, de „intensitatea inegalabilă” a „suferinței fizice și morale” a lui Antonin Artaud. („Cuvântul întrupat”, 1965).

Ca și Artaud, Pizarnik a înțeles poezia ca pe o obligație absolută, ea nu oferă concesii, forjânduși termenii și necesitând ca viața să fie trăită în întregime în slujba ei. „Ca orice act profund subversiv”, a scris ea, „poezia evită totul, decât propria sa libertate și propriul său adevăr.” În poezia lui Pizarnik, acest simț radical al „libertății” și al „adevărului” apare printr-o implicare totală cu temele ei centrale: tăcerea, înstrăinarea, copilăria și - cel mai proeminent - moartea. Dragostea unei fete orfane pentru micuța ei păpușă albastră pompează gazul morții prin inima avatarului ei. Grădina mitului uitat este un cuțit care taie carnea. Un mormânt își deschide brațele în zori în fuziunea mării și cerului. Fiecare cuvânt intim rostit alimentează golul pe care îl arde, pentru a se elibera. Poezia lui Pizarnik există la marginea subțire între cruzimea intolerabilă și dezolantă și o tandrețe umană la fel de intolerabilă. Citez din eseul istoric despre „Contesa sângeroasă”, spune Erzebet Bathory: „libertatea absolută a omului este oribilă”. Dintr-un interviu cu Martha Isabel Moia: meseria poetului este „a vindeca rana fundamentală”, „a salva urâciunea mizeriei umane prin întruchiparea Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

8

articol de Adrian Grauenfels ei." Oferim, traduse, câteva poezii din manuscrisul lăsat poetei Perla Rotzait în 1971, cu câteva luni înainte de moartea prematură a artistei, și fragmente din volumul “Orele Galopante”.

Despre tăcere - totul se întâmplă în limbile pe care eu nu le cunosc - Simt durerea lumii ca într-o limbă străină - Se joacă scenă "înstrăinare" (Michaux) ...Cineva a omorât ceva...

I Păpușica asta albastră este cadoul meu lumii.

O orfană în grădina udă de la ploaie, unde păsări liliachii ciugulesc din liliacul mov iar o pasăre trandafirie ciugulește trandafiri. mi-e teamă de lupul cenușiu care pândește în ploaie.

Orice vezi, ți se poate poate lua, este indescriptibil.

Cuvintele țintuiesc toate ușile. Îmi aduc aminte de hoinăreală printre sicamori...

Dar drama este inevitabilă - gazele inundă inima păpușii mele.

Am trăit imposibilul, sunt distrusă de imposibil.

Ah... ce banale sunt impulsurile mele diabolice ținute în frâu de vechi tandrețuri.

II Nimeni nu pictează în verde Totul este portocaliu Dacă eu sunt ceva ...cruzime sunt.

Culorile izbesc cerul tăcut ca niște fiare putrezite. Apoi cineva încearcă a scrie un poem fără forme, culori, luciditate (ia-ți valea Alejandra, tu sperii copiii...)

III Poemul este spațiul și toate cicatricile lui.

Eu nu sunt ca păpușa asta albastră care suge din laptele păsărilor.

Am amintirea vocii tale în dimineața fatală, reflectată de un răsărit de soare în ochii țestoaselor.

Lumina, simțul meu se stinge, amintindu-mi de vocea ta la vederea amestecului verde-celest, mariajul dintre mare și cer.

Iar eu sunt gata de moarte.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

9

articol de Adrian Grauenfels Fără titlu - 1 Ea vrea să vorbească, eu știu de ce. Ea crede că iubirea a murit - chiar dacă tot ce e lipsit de iubire o dezgustă.

Dragostea ei o face inocentă, despre ce ar vorbi?

Stăpână a castelului, degetele sale cântă în oglinzi de pronume.

Cu fiecare cuvânt scris îmi amintesc de golul care mă face să scriu ceea ce nu aș putea, dacă te-aș lăsa să intri.

Stau lângă poezie. Mă duce la margine, departe de casele celor vii. Și când voi dispărea în sfârșit - unde voi fi eu?

Nimeni nu mă înțelege. Orice aș fi, te aștept, vânez noaptea poemului.

Visez la trupul tău, pe când modelez și remodelez trupul poemului ca și cum ar fi spart. Și nimeni nu mă înțelege. Știu că viața și iubirea trebuie să se schimbe.

Astfel de afirmații provin de la masca pe care o port peste animalul care sunt, sugerează cu durere o rudenie între cuvinte și umbre. Și de aici capăt această stare de teroare care neagă umanitatea.

1969 Noaptea și poemul Dacă îți vei afla adevărata voce, adu-o în țară mortului. E multă bunătate în cenușă. Teroare în neidentificare. O fetiță pierdută în ruinele unei case, fortăreața poemelor mele.

Scriu cu răutatea oarbă a copiilor care atacă o nebună, ca pe un corb, cu pietre. Nu, nu scriu: Am deschis o breșă în amurg, astfel încât morții să poată trimite prin ea mesaje.

Ce muncă e scrisul? A te ghida prin lumina reflectată de o oglindă, în întuneric. Să-mi imaginez un loc cunoscut numai de mine. A cânta în depărtare, a auzi ciripitul păsărilor pictate pe pomii de Crăciun. Goliciunea mea te-a scăldat în lumină. Ai împins corpul meu pentru a alunga marele îngheț negru al nopții. Cuvintele mele cer liniștea din pustiu. Unele dintre ele au mâini cu care îmi strâng inima, în momentul în care au fost scrise. Unele cuvinte au soarta unui liliac în furtună. Altele sunt ca morții prețioși - prefer totuși cuvintele în schimbul păpușii unei fetițe triste.

1969 Fără titlu - 2 Chiar dacă m-ar vedea plângând și m-ar strânge la piept, nu aș reînvia. Adevărat, aș putea să mă uit în ochii ei, precum Van Gogh a văzut soarele și l-a pus în floarea-soarelui „Viiața” poate fi scrisă cu doi de „i”?

Păpușile sunt atât de crude. Și de ce nu ar trebui să fie, când oamenii și fiarele și chiar pietrele sunt crude? În poem sunt expuse păpuși și alte creaturi ale nopții.

Poem, asta e noaptea. Te-ai întâlnit cu noaptea?

Trandafirii sunt roșii în mâinile ei flămânde, fioroase.

Numesc tăcerea, noapte. Noaptea iese din moarte. Noaptea iese din viață. Absența cuiva trăiește noaptea.

Apoi, dimineața, am strigat: Noaptea mea, draga mea, micuța mea, plină de răufăcători.

Dragostea mea, numește-mă Sasha. Recunosc piesa, ca pe o tragedie interioară.

Totul este un interior.

1970

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

10

articol de Adrian Grauenfels Fără Antecedente cisterne în memorie râuri în memorie piscine în memorie întotdeauna apa în memorie vânt în memorie șoptind în memorie

Mort sau viu m-am strecurat boxând și urlând într-o limbă...

Ceea ce scrie Pizarnik în "Orele Galopante" este problema coșmarurilor sale: lupta cu identitatea ei (iudaismul ei, precum și homosexualitatea ei niciodată exprimată), lipsa de încredere în sine, singurătate și abandon, depresia ei, sumbra ei melancolie. Există ceva obsedant, dureros de familiar despre aceste teme și, în același timp, obscur și ciudat. Aceasta nu este o citire pentru cei cu inima slabă, subliniază criticul Anna Blasiak despre temele poeziei lui Pizarnik, scrisă în franceză. Iată câteva exemple:

Toată noaptea ascult pașii cuiva care vine la mine. Toată noaptea desenez în ochii mei, forma ochilor tăi.

Toată noaptea îți înot apele, înecându-mă, ochii mei, devin ochii tăi. Toată noaptea vorbesc cu vocea ta și îmi povestesc tăcerile tale. Toată noaptea plouă peste mine, ploaia mâinilor tale de apă care mă îneacă. ** „Uneori suferim de prea multă realitate în spațiul unei singure nopți. Ne dezbrăcăm și suntem îngroziți.

Suntem conștienți că oglinda sună ca un ceas, oglinda din care se va revărsa strigătul tău. ca o jupuire a ta. ** „Vorbesc despre o descoperire: m-am simțit pe mine în sex, sex în mine. Vorbesc de a îngropa frica zilnică pentru a goni frica de o singură clipă. Abisul absenței. Dar cine va spune: nu plângeți noaptea? Pentru că și nebunia este o minciună.

Ca noaptea. Ca moartea.”

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

11

poezie

Adela Rachi (SUA)

un singur anotimp dacă privești atent bulevardele și autostrăzile în mișcare nu mai înțelegi de unde a început totul faci un semn în locul în care ai stat și-ai privit. te îndepărtezi aerul lovește cu putere într-un piept sănătos lăsându-i urme adânci un câmp brăzdat de-a latul un singur anotimp nu-ți fie teamă va rămâne locul acela în care ai stat și-ai privit în casa în care a copilărit n-a avut niciodată un ceas de perete ferestrele dădeau direct înspre stadionul New York Giants apoi omul cu patru inimi ne-a mai povestit câte ceva despre munca lui de detectiv FBI nu e ca în filme (ne-a spus el dezamăgit) și-n tot timpul ăsta nu s-a uitat nici măcar o singură dată la mâini m-am uitat eu și pot spune că mâinile lui arătau altfel decât ale noastre cu toții stăteam la aceeași masă înghițeam în același ritm. nici afară vremea nu dădea mari semne în fața ta râsul prietenului lui mă scotea din sărite avea capul în formă de ceainic mi-a trecut brusc pofta de spaghetele din farfurie de salata verde de cele două mandarine roșiatice. (detaliile sunt mai enervante decât o masă de prânz delicioasă servită cu tacâmuri din plastic)

un om trist o mărturisește chiar el la ce-ar ajuta să-i mai pui întrebări he simply cannot let go of his past. intră într-o încăpere ticsită cu zeci de mese goale îl vezi cum nu se poate hotărî la care din ele să nu se așeze

în fața ta stă celălalt

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

12

poezie de Adela Rachi Sertare era destul de plăcut pentru un început de noiembrie “aerul căldicel. ca ieșit din roțile unei mașini” comparație făcută de-un poet de la noi

a sorbit-o. era apă sfântă (zicea el) iar cei care l-au crezut erau foarte supărați pe ceilalți care nu l-au crezut

într-o altă țară (mai mică) cineva a dezgropat un profet nu știu de ce l-a dezgropat nu știu de ce era profet i-a sărutat craniul și-a băut de-acolo cu pumnul apă cu mocirlă

va veni o vreme când ne vom urî între noi pentru mult mai puțin nu vom mai dori să ieșim din coșmar. acolo unde odată mama ținea ciocolata neagră sertarele sună a gol

caleidoscop james dean a murit într-un accident la volanul unui porsche lângă cholame california drumul sub roțile mașinii - o pârtie neagră trecem pe sub gâturile subțiri ale macaralelor care ne păzesc orașul în weekend suntem liberi. am scăpat din camera de gândit

numai copiii și bătrânii îți vor răspunde dacă-i intrebi cât de departe e departele fără să încerce să schimbe subiectul aici a fost odată un lac. încă există. aici în loc de nisip au fost pietre mari ca niște oase de dinozauri învelite în ceață aici muntele drept păstrăvul iute și apa adâncă

dimineața te trezești brusc știi cine ești dar nu mai știi unde aici a fost odată un drum cu multe direcții. o oază de verdeață. iubirea. un caleidoscop. sticla colorată lumina și mătasea fină încă există

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

13

poezie de Adela Rachi coral ne ascundem de ploaie într-o sală ticsită cu reviste și cărți individul din fața mea poartă un papion decolorat cu laptopul pe genunchi scrie apoi zâmbește cuiva prezent în ecran. lângă el un alt individ citește o carte voluminoasă fără titlu ori nume o asistentă medicală soarbe din când în când dintr-o cafea starbucks cu privirea pierdută în colțuri de pereți de printre rafturi apare o fată împinge un cărucior plin de cărți pe pielea ei tatuată se deschide o pădure. păsări mari își întind ghearele înspre gâtul ei un șarpe coral șerpuiește printre picioarele omului cu papion își îndreaptă ochii acoperiți de solzi înspre noi niciodată n-au greșit ținta

ziduri cineva îmi adulmecă frica. pământul amar cerul amar nu se mai pot despărți. viața seamănă tot mai mult cu un spațiu IKEA mă odihnesc pe o canapea ce nu-mi aparține. îmi prepar o cafea iluzorie. îndrept o ramă din sticlă agățată într-un cui arămiu. trag perdelele grele peisajul e-un alt zid.

durerea - o vulpe șireată blănița ei am s-o vând pe un somn adânc.

chihlimbar nu te grăbi. neantul așteaptă și va ataca. ai venit din întuneric și te îndrepți înspre el totul a fost deja imaginat de altcineva. visele trebuiau să rămână unice atașate de oasele tale.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

14

poezie de Adela Rachi nu-ți mai aparțin. cineva ți le ia și le pune deoparte extracții fără durere inele din chihlimbar luate seara de pe degete. încremenit în tine faci semne micuțe în formă de litere de parcă un cutremur ți-ar zgâlțâi patul de parcă prietenii cu care-ți împarți sărbătorile nu dau doi bani pe tine de parcă ești ignorat înadins să înțelegi odată și pentru totdeauna tristețea e ușa dintre camerele casei tale mereu întredeschisă. pentru tine ziua crește în timp ce pășești întinde-te aici și așteaptă-ți trecutul în cenușa lui nu caută nimeni

you've died a hundred times ai venit aici să plângi de parcă viața s-ar putea plânge fața ta seamănă cu o statuie singură în stradă. trecătorii caută emoția pură. piața e invadată de oameni. plouă. adorm în picioare you've died a hundred times. lumina nu mai e la fel o purifici fiindcă nu poți s-o zdrobești ca pe-un muc de țigară dintre toate clopotele orașului numai unul se roagă dintre toate apele curgătoare numai una se agață de podul acesta în formă de brațe nu va mai fi un alt sfârșit l-ai trăit cu fiecare scrisoare scrisă și apoi distrusă repetă după mine: din frumusețe am venit, acolo mă voi întoarce

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

15

english corner

Valery Oisteanu (SUA)

In the Blink of a Third Eye The next stop is Tokyo station A robotic female voice declares The doors will open on the other side Stay away from the doors Stay behind the yellow blocks Please change here for another station The doors will open The doors have opened Arriving at Takemitzu station This is a restricted area Transfer to Yukio Mishima line Wearing your “Japants” shorts Don’t forget to stop at Kazuho Ohno Shrine Remember water is the self Disconto 5%, seniors free Watch out for curves Beware, the train sways now The train is bound for glory Service has been discontinued Last stop Purgatory temple Please talk calmly as not to make trouble for other people Please bring the garbage from your meal here Eat drink leave no trace Take off your shoes, slippers provided No shoes please, no photos please Bath times, women only Let’s mind our manners and take pleasant baths There is no system to reserve a washing space Please use the bathtub with mutual concession Please do not engage in behavior that people cannot watch Don’t abandon the toilet paper you used The reason it is dirty and stinking Please cooperate with toilet paper Using up for global environmental protection In this zone of conformity D.T. Suzuki is sad and lonely When the wasabi arises In your mind, in your body There you are in oneness The door will not open On that wonderful space-time continuum

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

16

english corner – Valery Oisteanu 15 days to post-human Walking with a smartphone and a charger The smartphone has a twin: a smarter i-phone It pays the bills it opens turn-styles in subways It beeps you for boarding a plane All this with a Japanese chip in my phone Television in your bathtub showing cartoons Three air-filter/humidifier/ionizer on hand Every place has a washing machine Bathrooms equipped with space dryer Bullet-trains ramble by my window A lonely wending machine waits to be used Then tricks you by delivering the wrong idom The sado-masochism of robots is in the air Restaurants woo customers with wifi Free charge for phones, laptops and tablets People are hot spots and portable Wifi The ear-buds rule for 12 hours a day No signs of erotic human interaction Robotic blue suited clones walk among us Geting their ramen at a vending machine Beer automatic, cappuccino & coke machines Just que, pay and que again &… wait You are one of us… “post human”

Freaks and geeks in Tokyo Blond hair and punk/pop and goth On the streets in coffee joints Second hand shops in the second basement Fashionistas with long French fries Black stylish face-masks “closeted child syndrome” Pigeons fly furiously overhead Balthus school girls frozen in time Moving at the speed of late arrivals Talking to “non-talking Japanese” Gravitating to Starbuck’s free Wi-Fi Two smart phones each, oxygenated brains Blond boys, blue hair girls With leather outfits, high heels, handcuffs Anarchical fashion in a country of clones Red bull blank generation raids Subway trains bound for glory Restricted purgatory stations The discontinued train sways A clever endeavor, however The doors remain closed forever

Nicolae Golici Miracle

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

17

english corner – Valery Oisteanu Trains to end of time One after the other the lights Of the passing cars streaks by The bullet-trains pass each other Opposite direction to and from mount fuji Streaking each other freshly unfreshly In long white green-ish window-lights One long day/night in Kanazawa At the shores of the Sea of Japan Artwork in museum a fake book cover They ‘re selling more than any book Robots making love to a girl Cats thousands of porcelain cats It hurts to think, it hurt to sleep Trains of my insomnia run through On the road to Kyoto of my soul To Takayama onsen of the pleasure To the shrines of zendada loneliness Slow trains noisy full of clones The life of a country on fast tracks Some diesel some electric all Converging to the west coast Whaling and radiation contamination Leaving parallel scars across my dream Nicolae Golici Growing Up

Underground Tokyo Long geometrical snakes red, purple and green A map of subway stations with strange twisting signs My struggle through the underworld of trains and exits Resigning to feeling lost in tunnels & escalators First is the machine spewing my unlimited card On the other side of traffic, on the wrong side In the wrong direction, on the wrong platform A labyrinth where foreigners always get lost Like a gondola at night in the canals of Venice Or scrambling on foot through Rome’s catacombs But if you can pronounce the names correctly The train will run faster than your intentions Cue up, ready for the door, gearing for a certain exit Precisely on time a train arrives hallucinatory As the glass screens open before the door Train car doors open in front of a yellow line Do I cut in line? do I step in back of a cue?

A woman’s robotic voice in japanglish No one looks up, all focused on phone screens Swaying and rolling around the curves in unison As if all their molecules were united anatomically Last stop the famous Meiji Jingu Shrine All patrons leave, all visitors depart, google-mapped Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

18

english corner – Valery Oisteanu Later back in our seats, sun setting, all tired Falling asleep, Japan serene voiceover dream Connecting to the virtual reality world One weird name station at a time Finally exiting the maze, inside my hotel The experience of Dante’s Purgatory Lost unlimited subway card In a stranger’s hands now Exiting or entering the labyrinth?

Who Stole My Shoes?

Woke up in the morning Got the missing shoes blues Someone vamoosed with my shoes From Takayama to Kanazawa Too much obsession with footwear No shoes in the house No shoes in the temple No shoes in the library Sneakers are for the subways Doro for straw mats My slippers got a yen for my zen One shoe is just old The other one blue, quite new Waraji, Myori-geta, Masa geta The throngs of toes of strangers Lined up in front of a gate Stuck in boxes in plastic bags Slip into uncomfortable slippers Off with your daily dirt But who stole my shoes?

Shuffling along till the door of Chocolate foot massage This shoe is being used as a coffin Stay in your shoe, in queue In Zori straw slippers They are waiting for you Tengu-geta devil’s footwear Okobe-geta for geishas Where are the waragis?

My magic slippers are gone Barefoot in the morning Nicolae Golici Growing Up II

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

19

proză

Parfum de gutui Em Sava (Canada) - Bunicăăă, nu mai vorbi așa tare! M-am mâțâit eu, trăgând-o de rochie, rotindu-mi jenată ochii în stânga și-n dreapta, să fiu sigură că nu mă vede cineva cunoscut.

- No! La vreme ț-a fi rușine cu mine, mi-a răspuns la fel de tare, cu o voce slobodă, care se izbea de toți pereții autogării, mare cât o catedrală și plină stup de oameni.

- Ai grijă să nu-ți honioșești vigănuța, continuă, rușinându-mă și mai tare.

Eram îmbrăcată cu o rochiță albă, cu floricele albastre, dintr-un material brodat, purtam niște pantofi de lac vișinii, eram știrbă și aveam un breton mult prea scurt, retezat fără milă de mama, cu două degete bune deasupra sprâncenelor, să fie sigură că nu îmi intră părul în ochi cât stau la bunici.

Spânzuram cu importanță o gentuță roz cu floricele mov aplicate și mă țineam de rochia bunicii să nu mă pierd, că mâinile ei erau ocupate de două plase mari, de rafie.

Venise la Cluj, dis de dimineață, cu singurul autobuz care pornea din Sava de pe Botău în creierii nopții, la ora patru, și se întorcea spre seară, să ducă și să aducă puținii navetiști care lucrau la oraș.

Aveam vreo patru ani și începusem să mă simt domnișoară, iar bunica îmi strica imaginea cu vocea ei la fel de liberă aici, ca și acasă, în ogradă sau pe hotar.

Se așeză pe un colț de bancă acoperită cu mușama neagră.

- Hai! Stai în fotoliu până vine cursa, îmi zise și râsul îi sună dulce-lipicios ca la o fetiță. Își depărtă picioarele să mă așez, ca de obicei, în „fotoliu”, adică în pliul format de rochie și șorț, și să mă sprijin cu mâinile de genunchii ei. Eram obosită și-mi era somn, așa că m-am cuibărit ascultătoare, căscând ochii și gura, când autobuzul mare trase la peron, pufnind zgomotos și metalic ca un balaur proaspăt îmblânzit. Într-un târziu, șoferul a deschis ușa, iar oamenii s-au urcat, fără grabă, salutându-l, și găsindu-și locurile. Până dincolo de Apahida șoseaua era asfaltată, așa că autobuzul mesteca lin, până da cu botul în drumul pietruit, de unde te hurduca haotic. Mie îmi plăcea cum mă saltă ca pe o minge și trece nervos pe lângă case și păduri și dealuri. Uitam de oboseală, râzând știrb, când, câte o groapă mai îndrăzneață, părea că vrea să-l rupă în două.

Oamenii povesteau între ei, obișnuiți, fără să le pese că aproape cădeau de pe locuri. Unii, care lucraseră din greu peste zi, dormeau cu gurile căscate și cu degetele încleștate prin somn de barele de la scaunele din față.

Când ajungeam în dealul Savei, mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare, să văd pe geam casele satului înșirate cuminți, ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea la pândă.

Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat.

Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.

Bunicul, însoțit de Rimbor, ne aștepta pe Botău și luă greutățile din mâinile bunicii: - Ați venit, Ană? O întreba cu vocea aceea dragă și caldă, cu care-mi spunea în fiecare seară povești și mă învăța rugăciuni. Apoi se întorcea către mine și mă stârnea la vorbă. Asculta serios ce-i spuneam, se mira și mă aproba, dar avea muguri de râs în privirea lui albastră. Blând și bun era bunicul Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

20

proză de Em Sava și-l iubeam de nu mai puteam. Nu-mi venea să cred ce ziceau mătușile, că, pe când erau ele copii, bunicul le pedepsea și le punea în genunchi.

Rimbor dădea din coadă și mă adulmeca, fericit și el că mă vede. De la punte nu mai aveam răbdare și o luam la fugă pe rât, să ajung mai iute în ogradă, să văd ce s-a mai întâmplat în lipsa mea și să mă dau pe hinta atârnată de bunicu’ de-o creangă groasă a pomnițerului ce acoperea ca o umbrelă întreaga ogradă. Era așa de mare că se întindea până la poiată, iar crengile lui cred că ajungeau în cer.

Bunicii veneau fără grabă, povestind și zâmbind, bucuroși că-s amândoi și, chiar dacă nu eram atentă la vorbele lor, mă adia dulceața vocilor care se împleteau la fel de strașnic ca și lanțul din care era făcut huțuțul.

Bunica se apuca să facă de cină și mă chema să o ajut. Cu Rimbor după mine, mă duceam în grădinuță să-i aduc petrinjei. Pe el îl lăsam la portiță, să nu rupă straturile și să nu se încâlcească în roșii ori în ardei. În ogradă, parfumul cald de struguri și de prune coapte era tulburat de aromele ce veneau din cohie.

Bunica amesteca iute în laboș. Făcea tocană albă. Și mămăligă în ceaun. Eu ședeam pe scăunelul făcut de bunicu’ și îi povesteam, iar Rimbor stătea lângă mine, adulmecând mirosul ce-l zăpăcea de poftă. Două mâțe se jucau fără frică lângă el, știind, dintr-o lungă conviețuire că, deși mare, roșcovanul era moale ca o perină, speriind doar străinii ce ar fi îndrăznit să pună piciorul în ograda noastră.

Când era gata mâncarea, bunica mă trimitea să-l chem pe bunicul. El mulgea vacile și-mi dădea să beau lapte direct din șuștar. Râdea și-mi zicea să nu spun la nimeni, dar bunica mă prindea, că aveam mustăți și eu, ca mâțele.

Ne așezam la masă și mie-mi punea în farfurie inima, sufletul și bătuca găinii. Dădeam toate oasele lui Rimbor. Îmi era mai drag decât mâțele, că era prietenul meu și venea peste tot cu mine. Pe ulița bunicii nu prea erau copii cu care să mă joc. Doar Cristina lui cecea Ion, dar ea era fată mare.

Bunica împăca la sfârșit pe toată lumea, hrănind frățește și câinele și mâțele, făcându-se că nu știe de porția primită de la mine de blănos. Seara se lăsa dumnezeiește la Sava și adormeam în brațele bunicii, auzind ca prin vis vocea caldă a bunicului: - Te-ai învelit bine, Ană? Ai grijă să nu răcești.

Mirosea a gutui și-a icoane, iar eu dormeam somn fără vise.

My best friend – Em Sava (Canada) V-am spus cât de mult îmi place prietena mea? Mult. Jur că suntem suflete pereche și, dacă n-ar citi aici și ochi care tre’ să ne creadă îngerași, aș povesti din ce-am făcut amândouă. Nu! Nu vă gândiți la prostii! Adică no', ce să zic? Nu prostii, prostii. Prostii... phui! Cum să zic ca să pricepeți?

Ne-am cunoscut în clasa a noua. Eu (firește că eu, doar nu ea) am întârziat la clasă în prima zi de școală și, când am intrat, am văzut un singur loc liber. Lângă ea. În prima bancă!

Ce faci când intri într-o clasă cu oameni așezați pe scaune, toți cu ochii pe tine, bașca dirigu'? M-am strecurat iute și lipit urgent de scaunul cu pricina.

La prima vedere nu ne potriveam. Adică ea unguroaică, eu româncă. Ea mai scunduță, eu mai năltuță, ea cu matematica, eu iremediabil spânzurată de literele din alfabet. Dar buuune amândouă!

Subțirele și vesele și ea cică slabă. Io n-o vedeam slabă, că era ca mine. Dar tanti Kati mereu zicea că tre’ să ia vitamine să se îngrașe, tre’ să vorbim cu ea românește, că nu vorbește bine, că la-la-la și trala-la. Toate propozițiile lui tanti începeau cu „trebuie”. Acu', nouă pe-o ureche ne intrau și pe cealaltă ne ieșeau, dar datorită ei și de dragul ei am îndrăgit neamul unguresc și, când am aflat marele secret al bunicii, că tatăl ei, adică străbunicul meu, a fost ungur, adică și eu am sânge unguresc, am fost tare bucuroasă.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

21

proză de Em Sava Mie-mi plac oamenii și, cu toată sinceritatea zic că orice neam e, omu-i om. Că, dacă nu-i om, nu-ți place nici de-ți crește-n bătătură. Și nu mi se trage judecata asta de când locuiesc în babilonia culturală a Canadei, ci de când mă știu.

Nu-mi mai amintesc cum ne-am apropiat, care au fost primii pași una spre cealaltă, dar nebune am fost! Iar timpul ăsta mult, care a trecut din clasa a noua de liceu, nu a schimbat prea tare lucrurile atunci când ne întâlnim, în ciuda faptului că acum suntem amândouă niște... doamne.

Prietena mea e genul acela pentru care orice problemă are rezolvare. Că oamenii se împart în două: unii au o soluție pentru orice problemă, în timp ce alții au o problemă pentru fiecare soluție.

Ei bine, ea mi-a făcut un soi de educație, pentru că, la vremea în care ne-am cunoscut, ei nu prea-i stăteau bine ochii în cap, pe când eu purtam două codițe, care țâșneau dese, una în stânga, cealaltă în dreapta. Bleah! Știu. Citeam ca apucata. Mă consideram neînțeleasă și, deși râdeam ca o capră și eram veselă tare, toate jurnalele mele începeau invariabil cu „Sunt tristă!”. Adică asta era părerea mea despre mine. Ea, care își băga, firește, nasul în jurnal, deși scrierea respectivă era extrem de personală și foarte extra ultra secretă și începea cu un soi de amenințare că, dacă ajunge cineva, accidental, să citească, să dispară iute, că no', e al meu și doar al meu și doar un mârșav și un fără suflet și un fără scrupule și fără multe... nu mai știu ce ziceam eu acolo, ar putea intra cu bocancii (sic!) în suflețelul meu delicat. Prietena mea sărea pasajul și citea netulburată, apoi se lega de mine și-mi spunea că-s enervantă cu „sunt tristă” al meu, când noi behăiam amândouă de, la un moment dat, o doamnă vânzătoare ne-a dat afară din magazin, pe motiv că tulburăm liniștea clienților, care nu se puteau concentra din cauza hohotelor noastre deloc discrete și elegante.

Ideea e că purtam codițe. Nu mă interesau băieții. Pe bune! Știam că atunci când un el mă va săruta, indiferent că-mi va plăcea sau nu, primul gest pe care musai-musai trebuia să-l fac era să-i dau o palmă. Nu că eram violentă, că nu eram, dar aveam eu o imagine mai așaaaa, mai de epocă, cumva...

Mă simțeam născută în secolul greșit.

Eu nu eram cool. Clar nu eram. Ea era. Cu vino-ncoa, cu o turmă de băieți nătăfleți care o curtau.

Eu... cam tută. Cum eram ocupată să nu îmi placă băieții și să-l aștept pe ăla pe care, firește, eu îl voi plăcea foarte tare. Și el mă va plăcea foarte tare, dar va trebui să mă pupe, să încaseze palma și apoi... nu aveam idee ce va urma după, că era prea faină faza cu țoc și poc. Când câte un băiețandru se lega de mine și-mi spunea dulcegării, mă umfla râsul. Nu. Nu era ăla cu țoc și poc. Când i-am spus și ei teoria mea că eu sunt defectășinupotiubișisnăscutăînsecolgreșitînpluseusunttristăextremdetristă firește că a umflat-o râsul. Cine? Tuuuu??? Mi-a desfăcut cozile mele dragi și mi-a zis că-s de copil mic și că-mi stă mai bine cu păru-n vânt, dar nu am apucat să fiu prea mult fecioară despletită, că neam dus în tabără la Padiș, am luat amândouă păduchi și am fost obligate să ne tundem scurt. Și așa sa terminat cu codițele și am devenit amândouă cool.

Eu am suferit, ca o veritabilă Drama Queen, super ofensată, iar ea a râs de faza cu păduchii, (de fapt cu ouăle, că nu ne-au găsit și animale) ca o năstrușnică ce era. No', în colectivitățile de copii se mai întâmpla și asta. Cel puțin pe vremea mea. Acum bănuiesc că nu. Dar noi am avut de toate. Până și păduchi.

Nicolae Golici Knot II

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

22

file de jurnal

Între pământ și cer Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada) De la etajul 37 al unui hotel din centrul Montréalez, mă bucur de o vedere minunată a fluviului ce străbate orașul și spală malurile insulelor și țărmurilor pe care le găsește în cale.

Căldura soarelui penetrează prin ferestrele imense, îmbrățișândumă. Eu stau la o măsuță rotundă, la marginea acestui perete panoramic ce îmi dă o deschidere largă asupra frumuseții. O degust lângă un pahar, bucurându-mă de razele de soare ce străbat printre nori, transformând astfel continuu peisajul. Mă simt pe culmea lumii noastre…

Aceasta imagine este probabil la fel de extraordinară ca aceea pe care Jacques Cartier a descoperit-o în prima parte a secolului XVI, când a ajuns pe acest continent. Minunându-se că muntele oferea această priveliște, a decis să îl numească “Muntele Regilor/Muntele Regal” sau "Mont Royal". Și astăzi lumea urcă la panorama Belvedere, să admire necuprinsul, limitat doar de linia orizontului. Se uită la zările îndepărtate, minunându-se de abundența frumuseții naturale.

De atunci încoace au fost plantate ici-colo biserici, care la momentul respectiv dominau peisajul, nu doar prin clopotnițele îndrăznețe, ci și prin dangătul clopotelor. Apoi, au sosit anglofonii aici, ce au adăugat frumusețea arhitecturii bisericilor anglicane... romano-catolicii au ridicat unele opulente, ca aceea a bazilicii catedralei "Marie-Reine-du-Monde", “Maria-Regina-Lumii” care se zărește și ea un pic de la fereastra panoramică a hotelului la care stau. Au apărut alte multe lăcașuri de cult, fiecare cu specificul lor, având în vedere că mai toate credințele și cultele lumii sunt prezente în acest oraș.

Acum însă, ele par "îngropate" în peisajul modern, aproape invizibile de unde mă uit eu, ascunse în umbra clădirilor înalte, strivite parcă de arhitectura modernă care le domină. Îți dai seama astfel de transferul de putere petrecut în timp. Acum centrul orașului e dominat de clădiri ale marii finanțe, ale corporațiilor, dar și ale unor clădiri de locuințe ce sfidează gravitația. Vezi mansions, case mari, în stil clasic, cu spații largi în jurul clădirii, fiind înlocuite de blocuri, uneori înghesuind două clădiri înalte pe spațiul unei case de altădată, care, în plus, avea detalii arhitecturale pe care nici nu ne gândim să le înlocuim sau măcar să le replicăm. Mai încolo, văd un alt lăcaș de cult, cu vitraliile înlocuite cu scânduri bătute în cuie, semn sigur că există un plan de redezvoltare, de înlocuire a vechii clădiri. În locul lor se nasc blocuri de locuințe, situate atât de aproape unul de altul, că poți vedea în farfuria celor din blocul vecin, pe masa lor din bucătărie. Astfel, noțiunea de spațiu privat se schimbă dramatic. În blocurile moderne, de multe ori, o persoană deține doar o cutiuță de chibrituri, o colivie pentru singuratici. În aceste clădiri proprietarii apartamentelor încearcă să-și cumpere o fereastră cât mai mare, iar felia de soare ce este îngăduită se plătește scump. Noile locuințe au de obicei o cameră de zi (cu fereastră), dar uneori dormitorul nu are lumină naturală. O astfel de locuință este prezentată drept "cool", are chiar un nume (“loft”), iar apartamentul se vinde cu pereții nefinisați, netencuiți, cum este acum la modă, ba uneori se vinde chiar cu conductele la vedere, iar tinerii se bat pe apartamentele cu pereții goi, ce rezonează când pășești prin camera goală! În lumea de azi locuințele de la etajele de sus sunt la mare preț. Cu cât mai sus, cu atât mai scumpe. De sus, de la înălțimea unui ochi de șoim, poți să te uiți la forfota orașului, la tot ce e aproape de pământ. Aici simți că ai dreptul la o rază de soare, dar sigur că ea poate fi tulburată de un proiect și mai îndrăzneț, care să ridice un bloc nou, încă și mai înalt, chiar lângă fereastra ta. În ziua de azi lumea se întrece pe verticală, alergând după o rază de soare, pe care altul ți-o poate smulge chiar din căminul tău, fără aviz sau drept de apel. Tu însă încerci să găsești un loc cât mai aproape de paradisul permis și, atâta vreme cât ești pe vârful lumii noastre, poți gândi chiar că din locul tău privilegiat, de acolo de sus, ești mai tare decât cei care țin aproape cu pământul. Mai mult, poți ține un ochi pe ceea ce se întâmplă de jur împrejur. De sus se vede și cum se rescrie zilnic raportul omenirii cu Dumnezeirea, cu fiecare lăcaș de cult demolat sau umbrit de mastodonții moderni. De sus vezi, de fapt, unde merg interesele zilei, însă atunci când clădirile iluminează feeric, sunt eclipsate stelele. Zgârie-norii noștri sunt atât de semeți și plini de ei, că previn chiar observarea minunii cerești, așa cum ne-o aducem aminte din copilărie, când cerul ne vrăjea cu misterele lui, și când “Cerul înstelat [era] deasupra noastră și legea morală în noi”…

Acum însă, așa cum privești dintr-o clădire de beton-armat și sticlă, te poți simți singur, chiar dacă ești în mijlocul unei aglomerații urbane de mare densitate. În plus, gândești că și alți semeni se pot simți la fel. Și ei, ca tine, suspendați între pământ și cer.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

23

poezie

Dorina Șișu (Irlanda)

huh, man ești prost să crezi că ești deștept într-o stradă pe care treci singur în fiecare dimineață sperând să fii domnul charles ăla de umblă doar în costum negru cu pantofi negri cu pălărie neagră într-o limuzină neagră ești la fel de prost să crezi că-l vei ajunge vreodată doar dacă găsești vreo perlă (dar nu perla lu’ steinbeck) să o vinzi în centrul orașului la un bijutier de firmă să-ți cumperi tot ce are domnul charles și-apoi dimineața când dai colțul la river house să dai bot în bot cu el ești prost să crezi că el te va saluta când va duce mâna în interiorul hainei lui negre nu va scoate decât pistolul să-ți tragă un glonț în mijlocul frunții pentru că după aia... huh, man, huh... arde al dracului de tare băutura asta de unde le scoți? de unde-ți vin ideile așa ca pe bandă că nu iei nici pauză să respiri azi ne dă paddy de băut și dracu’ știe ce e, dar în afară de whiskey nu-i dă mâna să dea așa că bea, man. huh, ești prost să crezi că paddy a uitat de unde a plecat. numa’ să iubești oricâtă matematică ai încerca dragostea adevărată e una singură nu o scazi, nu o multiplici, nu o compari și nici nu o ridici la pătrat în vreun radical sau paranteze () stai complicat într-o ecuație simplă picior peste picior privind fix la o amintire care se plimbă prin tine ca un ceas cu ticăit mecanic îți aduci aminte că trebuie să duci mașina la revizie câinele trage de tine să-l plimbi chiar în acel moment când îți aduci aminte că nu ai plătit chiria sună telefonul, bate la ușă, iar tu nu faci decât să-ți ordonezi hainele strânse de pe uscător în timp ce asculți Elton John - Sacrifice și-ți mai ștergi cu mâneca niște lacrimi scurse pe la colțul gurii repetând ca un prost: that's right, it’s right te sustragi elegant ca un golan în miezul nopții, ar spune mama și te oprești din mijlocul acestui balamuc plin de reguli strigând la duiumul lucrurilor care-au tăbărât pe tine: gata, bă, ajunge!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

24

poezie de Dorina Șișu să zicem să zicem că suntem calmi nu disperați că suntem iubitori nu exasperați să zicem că pe stradă nu e hărmălaie ci o muzică din liră cântată zeilor iar noi suntem atât de curați că o auzim întocmai să zicem că nu a murit nimeni de bătrânețe și nici de foame sau prin războaie să zicem că am uitat ce-am scris mai sus iar acum suntem doar niște nebuni cu zâmbetul larg deschis că ne deschidem brațele și cântăm ceva de genul tra la la tra la la că primim flori de la alții care au primit flori înaintea noastră și când obosim de-atâta zâmbit cântat pupat jucat iubit ne aplecăm și ridicăm o sticlă de tărie de pe trotuar o punem la gură și înghițim cu poftă până amorțește limba facem doi pași mai la dreapta ori mai la stânga ne ridicăm puțin pe vârful picioarelor și rupem un măr roșu dintr-un măr plin cu mere îl mâncăm până la cotor și-l aruncăm civilizat peste gardul înalt al primarului să zicem că ai terminat de citit toate rândurile de mai sus te dai jos din pat și rupi ziarul spargi televizorul îți bagi picioarele în apa mării după ce-ai condus cu zâmbetul pe buze după aia mergi să ridici banii câștigați la loteria națională îți cumperi o casă o pisică un câine aranjezi cele 4 dormitoare fixezi o masă și-o umbrelă în curtea din spate te lungești pe scaun și admiri pereții până când îți dai seama că nu ți-ai dat seama până acum cât de mult spațiu a rămas de umplut între gardul viu și locul de parcare fuga un om a căzut în genunchi apoi a plâns, s-a rugat, a înjurat, s-a iertat și-a mers mai departe un om a iubit apoi a urmat calea și-a mers ba în sus, ba în jos, până când a căzut într-o groapă și a tăcut un om a plâns apoi a negat, a recunoscut, s-a șters la ochi de pământ și-a orbit un om a încercat să uite apoi a rămas singur și a fugit atât de sus că nici pământul nu-l mai ajunge și-acum, în mijlocul alungărilor, sângele lui clocotește într-o tâmplă coaptă.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

25

poezie

Apocalipsa după Dăncuș Ștefan Doru Dăncuș (Anglia)

nu m-a crezut nimeni când am spus că încep, în sfârșit, să îmbătrânesc. prietenii mei – mereu alții – au râs erau obișnuiți cu fața mea cu trupul meu frumos credeau că eu nu îmbătrânesc precum ei, ci altfel că voi rămâne mereu la fel că niciodată nu voi fi ca ei. cu toții s-au obișnuit cu ideea că eu nu pot fi decât așa că nu voi fi bătrân și mai ales că nu voi muri, ci voi dispărea deodată pentru a apărea în altă parte a pământului. dar eu am băgat de seamă că îmbătrânesc. stăteam cu toții într-o primăvară și am simțit cum îmi cresc, printre celelalte, firele de păr alb. ele creșteau fără grabă ca-n Eclesiastul Bibliei. apăreau nepăsătoare ca și iarba care

nu se întreabă de ce înverzește. nu mă uitasem în oglindă de multă vreme, nu suportam porțile negre din ochi dar când totuși am făcut-o m-am văzut la fel de frumos și fără riduri. aveam doar cearcăne – morminte în care îmi îngrop diminețile – și același păr lung. dar alb. i-am zis îngerului: “acum și eu am părul alb; ce-i de făcut?” el m-a privit, la fel de frumos și la fel de cu părul alb: “ar trebui să ne luăm rămas bun unul de la altul”, a zis. m-am uitat cum dispărea liniștit din perimetrul ființei mele. și atunci, obosit, m-am așezat pe niște trepte și am plâns.

din ce în ce mai des, după aceea simțeam niște mâncărimi în interiorul trupului. câteodată chiar lângă inimă. am aflat, încet-încet, că globulele mele albe explodau ca supernovele iar globulele mele roșii făceau implozie. mă minunam, “poate ai leucemie”, au zis prietenii, iar eu m-am dus iute la pop mihai, apoi – neîncrezător – la radu negoescu, la institutul de sănătate publică. ei au zis că nu-i nimic, nu se vede nimic – dar nici n-au putut opri fenomenul. îl simțeam în degetele de la picioare mai ales seara când, înainte de-a adormi, îmi aminteam câte femei am mințit spunându-le că sunt om.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

26

poezie de Ștefan Doru Dăncuș “nu-i bine”, mi-am zis într-o amiază când am simțit că-mi crește al șaselea deget al celei de-a treia mâini. “nu-i bine”, m-am gândit în timp ce niște oameni celebri mă așteptau să lansez o carte. cum să apar în fața lor cu trei mâini și mai ales cu șase degete la aceea? mâna crescuse deja, mă gândeam că devin, pe zi ce trece – un monstru. m-am dus din nou la oglindă: eram la fel de frumos aveam părul la fel de alb

și femeile aveau aceleași sentimente când mă priveau pe furiș: să le dau și lor, printre zilele și nopțile ce treceau nestingherite un pic din sămânța aceea albă ce ar fi putut aduce pe pământ un copil frumos cu părul alb. îmi priveam, stupefiat, cearcănele. ce adânci erau! ca niște ghene de gunoi, ca niște gropi mari în care se înghesuiau toți morții în accidente de avion și toți civilii uciși în atentate de teroriști.

nu-mi plăcea cum arătam îmi era rușine să ies în lume să mă vadă toți cu un pix în loc de cel de-al șaselea deget al celei de-a treia mâini. cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam

scriind cu pixul acela poezii frumoase – una chiar mi-a plăcut: Ora lumii-ncepe să se sfarme Șirele spinărilor se frâng Când întreaga specie adoarme Și așteaptă Dumnezeu să plâng

Lângă mine doar aceste goale Trupuri de cuvinte înflorind Doar aceste pagini senzuale Care-așteaptă să încep să mint

Nu mai este timp și nici murdare Nu mai sunt aceste amintiri Acești pași au devenit cărare Printre nașteri, morți și despărțiri

Noaptea asta n-o să cadă stele Noaptea asta numai spaime cad Morții scriu cu degetele mele Drumul către moarte l-am uitat

Acum iarăși locuiesc în temple Iar așteaptă Dumnezeu să plâng Lângă câmpul ăsta de exemple Care-apar, trăiesc și-apoi se sting

Azi e ziua notelor de plată Nu mai am – deodată – întrebări Și-ntre Dumnezeu și mine – iată Au rămas așa puține scări

Între Dumnezeu și mine – iată A rămas o scară și ceva Și duhnind a țară disperată Nu mai am curaj să urc pe ea

mă uitam curios și chiar bucuros la cuvintele acelea: cum de se îmbinau așa, cum reușeau să-și dea, unul altuia, mâna? “ce frumoase sunt” șopteam printre taxele ce trebuiau obligatoriu plătite. mai devreme sau mai târziu. inexorabile. bătându-și joc de Eclesiast. la un moment dat însă au început să-mi îmbătrânească mâinile. se ofileau, ca degetele picioarelor numitei Emeșe Dora Pop din sighet, maramureș, românia, europa – în vârstă de zece ani. întâi le-au căzut degetele Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

27

poezie de Ștefan Doru Dăncuș dar oricum nu prea aveam nevoie de ele: aveam o mână în plus. apoi, ca un păr nespălat, au început să curgă după ele nervii, tendoanele, venele. chinuindu-se în alveolele lor – oasele se încăpățânau să le aparțină deși nu le mai acordam importanță. și dintr-o dată, în clipa când cea de-a treia mână triumfa, când nici un oscior nu mai pornea firesc dinspre capul meu – din spate mi-au apărut, timide, două aripi. prietenii mei și-au pus curând întrebarea: “de ce știe atâtea?” și imediat, fără a mi se lăsa răgazul răspunsului – am auzit: “de unde știe?” iar acei întrebători nu-mi erau cunoscuți. aveau halate albe și laboratoare sofisticate. în clădiri păzite cu arma se chinuiau să-mi extirpe cea de-a treia mână ca și cum le-ar fi aparținut lor, nu mie. întrebările au curs apoi zi și noapte dar nici una nu era corectă iar eu nu știam să răspund decât interogațiilor adevărate.

Gerul orb îmi cântă – viscolul mi-e fiu Tu nu ești prezentă la acest concert Dumnezeu mă știe – eu nu-L știu, nu-L știu Mă ning peste Dânsul și mă iert, mă iert

ei nu știau nimic despre adevăr așa că într-o zi am plecat de acolo. întristat, cumva. m-au căutat cu aparate precise și multe patrule au dispărut în formulele lor gen t=… în breșa creată de vremea vieții mele. întors Acasă, am băgat de seamă că mâna era tot acolo, la locul ei și-și vedea nestingherită de treabă: scria cuvinte și dintre toate, cel mai mult mi-au plăcut următoarele: Brațele-mi sunt vreascuri și le pun pe foc În sălbăticia ninsului primar Cu diplomație caut să mă rog Când n-ai mâini te-aude Dumnezeu mai clar E un vuiet clasic și din întâmplare Prin zăpada țării ca un înger trec Anul Nou al vieții în clepsidră moare Nici cu libertatea nu mă mai aleg E o noapte plată – e un foc pe munte Să te rogi zadarnic – să iubești la fel Să nu-ți găsești zona unde te-ai ascunde Spre a-ți fi de-a pururi unicul model am înțeles că trebuie să plec. să plec să-mi caut mâinile dinainte, cele cu care puteam ucide sau iubi. eram nesigur, mă codeam, îmi era bine Acasă, dar cea de-a treia mână a insistat:

după o vreme, citind asta Nu, Dumnezeu nu mai e în război cu diavolul, ci cu omul. În marea Lui bunătate se luptă cu specia omului, iar dracul, contrariat, așteaptă rezultatul. Bunul Dumnezeu se căznește să-l convingă pe om că interesele lui minore n-au nici un Dumnezeu. Posomorât, diavolul (rămas fără ocupație, șomaj!) n-are curajul să-I spună că orice lecție de morală este inutilă pentru o planetă de draci. Pentru o planetă de mausolee, că așa-i moda: cu cât sunt oamenii mai ai dracului, cu atât își construiesc, unii altora, cavouri mai impunătoare. “să te întorci” a mai scris cea de-a treia mână. “dar nu te grăbi, treci mai întâi pe la prietenii tăi ei au de trimis acolo scrisori și numai tu le poți duce, numai ție ți-au crescut aripi. desigur – a răspuns ea întrebării mele – treci și pe la giordano bruno. nu-l uita pe darwin, pe mendeleev, pe kepler și pe marx. de fapt, toți au locuințe la stradă te vor chema, te vor ospăta și-ți Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

28

poezie de Ștefan Doru Dăncuș vor da scrisorile. te așteaptă chiar și einstein care s-a temut că vei completa teoria lui cu semnul pe care el l-a șters din formulă. într-un fel, de aceea am apărut eu, cea de-a treia mână: pentru a-ți distrage atenția, pentru a-ți răpi timpul de-a pune în practică ecuația completă” a scris mâna. m-am gândit îndelung la ce să-mi folosesc viitoarele mâini și într-un moment în care eram binevoitor am aflat: SĂ DUC SCRISORILE ACELORA. am așteptat apoi, răbdător, ca doi oameni să se iubească total și în fracțiunea de secundă a pierderii simțurilor lor, am deschis și-am intrat neștiut de nimeni, în lume. bărbatul care a reușit să activeze atunci codul porții este, azi, un rebut social. nimic nu se schimbase între oameni doar că deveniseră mai șireți, mai performanți în a se apăra de ochii lui Dumnezeu. primul lucru pe care l-am observat au fost cele două mâini. cea de-a treia dispăruse, iar aripile mele nu mai puteau fi văzute cu ochiul liber. cu ce voi putea aduce scrisori? am țipat între niște structuri în care materia se coagulase. mi-a fost greu să ajung și dezamăgit mi-am plimbat ochii peste ruine. chiar și cei ce au permis să revin erau niște trupuri obosite, incapabile, nu mai aveau ochi pentru a mă recunoaște. m-am oprit dezorientat nu înțelegeam de ce am fost trimis printre dărâmături. în jurul meu, ce se mai putea nărui se prăbușea fără zgomot. eram nedumerit. și deodată, din spatele unui munte de construcții nereușite, a apărut îngerul. am zâmbit. am închis ochii și i-am spus:

mi s-a spus apoi că așa țipă copiii mici la naștere, dar eu treceam greu prin materia aceea chinuită, aflam brusc în ce zonă mă aflu și avalanșa de informații primite de la tot ce era în jurul meu crea o crustă groasă ce mă asfixia. cu un ultim efort am strâns fărâmele de lumină în palme – era toată zestrea ce-mi rămăsese. am aflat ulterior că am reușit, că nu oricine poate ajunge nevătămat la oameni, că unii dispar atrași de mirajul unor alte tentații. eu însă pornisem cu ideea că trebuie să duc niște scrisori, nu puteam înșela speranțele atâtor prieteni. am așteptat răbdător să fiu bătut, înfometat, închis în închisori, scuipat și batjocorit, iar când n-am mai putut – am făcut un pas alături de Drum și am creat doi copii. credeam că această înșelătorie mă va salva, că mă voi pierde în hățișul umanității și astfel mă voi furișa Acasă. atunci a apărut din nou cea de-a treia mână: imperativă, amenințătoare. cel de-al șaselea deget indica nordul. am lăsat totul baltă și am pornit într-acolo. “de data asta nu te mai las să pleci singur” “nu te orbește lumina?” a zis. “care lumină?” am zis, “nu vezi că aici numai noi luminăm?” el a privit cu uimire cauciucul întunericului: “te așteptam la sfârșit” a zis “cum de ai venit mai repede?” “era necesar” am șoptit și am căzut mai întâi în genunchi apoi pe față apoi pe spate

și dintr-o dată m-am trezit în altă parte a lumii, acolo unde am îngăimat primele cuvinte ale limbii mele materne: “Dar e insuportabil, nu știu dacă pot merge mai departe. Tu, când vii, întorci toate lucrurile invers, nu mai știu care mi-s averile, unde să depun munca mea de Adam neînțeles și munca ei de Evă supusă. Am secat, iartă-mă, dă-mi putere să Te pot apăra.” (Înainte de-a mă prăbuși, aud ușa casei deschizându-se și în următoarele secunde văd chipul îngrijorat al Gabriellei, protector aplecat deasupra mea. Ea poate alunga cu un simplu sărut o armată de forțe nocive și înșelătoare.) “unde ai fost?” am gemut Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

29

poezie de Ștefan Doru Dăncuș și vedeam doar lumina albă a părului ei. “am și eu părul alb?” am cerșit o aprobare. “nu, nu trebuie să știe nimeni cine ești”. am reluat invers traseul și când am ajuns în genunchi m-am văzut în ochii îngerului. “dar tu ești alb!” am strigat. “pentru că sunt mai mic decât tine” a zis, apoi mi-a tămăduit, cu apă, arsurile groaznice de pe trup.

când în sfârșit m-am trezit l-am întrebat pe îngerul Gabriella: “știi ce trebuie să fac?” “știu”, a zâmbit în timp ce adăuga apei fierte – cafea. “dă-mi o țigară”, am căscat după somn. “nu avem, noi nu fumăm”, a zis contrariată. “atunci dă-mi o țigară” am zis, iar ea a materializat, ascultătoare, pe masă, un pachet de culoare roșie.

“să nu minți, să nu furi, să nu ucizi…” am murmurat în prima dimineață a conștienței. “e prea târziu” am spus puțin mai tare. lângă mine dormea, dezgolit, îngerul și am văzut că era o femeie. în clipa aceea a deschis ochii și a surâs: “te iubesc, deși am părul alb”. și dintr-o dată n-am văzut decât culoarea albă, o culoare ce m-a învăluit în următoarele zile ca un bandaj și în care am dormit îndelung, sărbătorește iar pietrele ce cădeau în vreme și mai ales cercurile concentrice nou născute în arealul acela mă scuteau de spaima prezențelor. cuminte, îngerul m-a urmat în munți acolo unde totul a devenit limpede. am învățat amândoi, literă cu literă, anti-decalogul lumii acesteia. îngerul Gabriella a zis: “am datoria de-a te păzi de excese, nu pot face nimic altceva” se năștea, din nou, soarele, în dimineața aceea. i-am privit cu înțelepciune nașterea, apoi m-am întors cu fața spre îngerul ce-și acoperise ochii: “lumina ta e prea mare”

am umblat o vreme prin lume. am văzut durerea și revolta ei sângele și împreunările nefirești uciderea, minciuna și zeii falși rănile atomului de cernoziom, lacrimile păsărilor și tristețea pietrelor. am vindecat bolnavi și am adus bunăstare în familii sărace dar eram numai doi, nu puteam distribui speranța peste tot. am cerut ajutor și ni s-a dat. l-am folosit și pe acela însă hulpavă, omenirea voia minuni, ni se cereau evenimente potrivnice naturii noastre. i-am spus: “dacă nu plecăm, ne vor omorî”. a scâncit speriat “nu mai are Dumnezeu luptători simpli? trimite aici comandanți?” l-am strâns la piept, îmi era milă de bieții lui nervi oculari nu mă gândisem niciodată că vreun înger nu mi-ar putea suporta lumina. puțin mai târziu, când totul a luat sfârșit, am făcut dragoste. pe deasupra muntelui treceau tot felul de avioane. știind ceea ce îngerul nu putea afla singur, i-am povestit:

“Suntem goi. În acest moment, un avion trece pe deasupra noastră și doi pensionari din Anglia se uită cu binoclul la frumusețile naturale ale României. Ei văd aici, pe munte, un cuplu gol.”

Sunetele cuvintelor mele s-au materializat și imediat a trecut avionul care îi aducea pe soții Edwinson la București și care, întorși în Anglia, au spus că în niște munți din România trăiesc, încă, Adam și Eva. Jurnaliștii cărora le-au povestit ce văzuseră i-au ascultat cu bunăvoință, dar lipseau dovezile, iar sir Edwinson a dus filmul la developat. Nu s-a ales cu nimic, era alb complet. Soții Edwinson din Manchester sunt considerați acum niște bătrâni scrântiți. Uneori și ei cred în acest verdict favorabil dat de semenii lor.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

30

poem în proză

Jurnalul lui Ulise (prozopoeme) Capitolul unsprezece Dan Dănilă (Germania)

Nici nu se inventaseră hărțile când noi puneam degetul pe rană spunând: iată, de aici vom pleca, acum cât sângele este încă senin, până când se mai străvede siajul, câtă vreme mai domnește liniștea. Vom ajunge aici, sau poate aici, pe unde nu au fost încă oamenii, oricum merită să mori pentru arta secretă a tauromahiei din peșteră, a treptelor strălucind pe sub ape, pentru ultimele porturi cu făclii. Corabia noastră nu va avea nume, dar vântul se va semna pe vele cu sângele tuturor albatroșilor, noi nu vom uita nici un val, nici o nuanță de albastru dintr-o mie. Insulă dacă va fi, ne va fi îndeajuns, dar s-ar putea deschide înspre altă lume, doar știi, oricare țărmuri au forme vii, de oase.

Vom avea povești la întoarcere și poate o dezamăgire vitală, fără de care nici nu mai poți să trăiești, etalonul secret care face intrarea în cotidian. Simetria petalelor nu ne poate opri, culorile se diluează în ceața privirii. Pătrunzi în dimineață cu trupul încordat, ca un semeț matador care își prezintă profilul, iar cornul taurului îți atinge foarte ușor, ca o adiere, vesta brodată cu fir de aur, exact la înălțimea inimii. Doar o scurtă amânare. Supraviețuitorii încrezuți se cred niște aleși, privesc de sus în gropile proaspete, aproape fără prezent în artere, fără imaginație, adulmecă discret. Câteodată sângele se amestecă fără voie. De câte ori ai trecut pe lângă o moarte (definiția oricărei vârste perisabile) ca să realizezi că poți trece uneori cu ochii închiși printre oameni și lucruri, poți chiar alerga, ca urmărit de demoni, dacă rutina ți-e cea mai bună prietenă. Orgoliul nebun al însinguratului de a disprețui o păpădie ca aurul pur, țâșnind prin rana minusculă din asfalt. În fiecare dimineață, chiar înainte să deschid larg toate ferestrele, ceva foarte ușor și mătăsos mi se înfășoară în jurul încheieturilor – senzația unei mângâieri, un fel de materie neîncepută – care totuși se irosește odată cu ultimele umbre. Rămâne doar o căldură, certitudinea că nu eram foarte singur, deși nimeni, demult nu mă mai visează grăbit. Peste drum, blândul rebel înconjurat de obiecte inutile, nemeritatul destin al unui artist învecinat, bărbatul lunatic și mut de la mansardă, care cântă la viori fără corzi. Părul lui, o mare tristețe plutind după un geam. Strada, o veșnică despărțire de nimic, pulsul ei prăfuit, tot mai lent și ascuns – e momentul să pornesc înspre parc. Plutesc sau revăd în oglinda ruginie fiecare treaptă tocită, oricare pasaj, castanii, aleile, tot drumul înapoi. Un huruit vine tot mai aproape, ca un bătrân avion, mereu mai ușor, pipăindu-și atent urma rece de fum pe care nu mai vrea să se culce. Scrisoare ermetică sau emblemă a sufletului oprit în prag să cerceteze interiorul, inundații îndelung așteptate sau preziceri. Într-o lume scufundată de abia mai descifrezi desenele dăltuite în cremenea atlanților, umbra fiecăruia în trecere ei piezișă, regretul depărtărilor. Lovind conturul ca o insectă prinsă în abajurul lămpii, păcălită în fiecare seară. Doar un cuvânt conjurând anotimpul, ființa așteptată, stelele tale mereu aprinse, statornice. O ultimă țigară înainte de a plonja în carnea versului, marea necunoscută. Un ultim gest de năier trăgând plasele, dezbrăcarea lentă a iubitei, despletirea ei îngrijorată peste marginea beznei, cu multă gelozie, cu sentimentul despărțirii iminente. Este o cruzime aproape de neimaginat, gara în care toate încep și sfârșesc, frigul care scutură florile lui april, planetele rupte ca niște foi de hârtie. Sub lună am tot văzut ramuri alunecând încet peste tavan, pădurea mută a umbrelor, am mai privit argintul ei strecurat, luna tremurând ca o copilă la scaldă – alb în alb, iar peste cenușa stafiilor un fel de aură care ți se lipește de suflet. La ferestre văd femei îndrăgostite, privirile lor neadormite, toate somnambulele lunii. Speranțele țin ochii larg deschiși, se ridică pe vârfuri, tot mai ușoare. Toate drumurile duc spre tine acum, ca o trompetă sugrumată e Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

31

poem în proză de Dan Dănilă liniștea, ca un revolver descărcat în tăcere. Perdelele noi se deșiră spre zori, te-am iertat că ești prea curioasă: glonț de argint, încă mai zbori? Încotro alergați, nori călători, când o să evadeze luna din casă? Băuturile amare nu vindecă nimic, calvarul acoperă linia orizontului, lumina se decojește strat după strat. Eu umblu cu vina legată în lanțuri, tu mă dezbraci pentru dulcele bici. Ne vom semna și noi pe peretele camerei de hotel cu falangele arse, oceanul ni-e martor și este încă discret, vorbesc în somn și numai în rime, aveam un frate și nu mi-l amintesc, da, fugeam de labirintul cu păsări spre o plajă deja în descompunere. Descifrează-mi iar coastele bandajate, șiroind de urmele îngerilor subțiri, aburi, goluri, nopți obosite, sânge, rune din toate viețile celelalte. Eu îți voi descrie uitarea ca pe un scrum dinspre rug spre ultimul anotimp, dinspre poezie spre azimele arse, tu ai voie să taci, ai voie să taci. Avem libertatea uitării, iubirea inundă aleile din mierlă în mierlă, din copac în copac, se răsfrânge ca o flamură, se zbate lent, mărturisind. Aproape la unison respiră stelele, aproape e destrămarea aripilor fluturelui: doar visul unei flăcări îi ajunge, prea mult loc de întoarcere nu mai este. Culorile sunt melancoliile pietrei, străvechile ei melancolii – sub frescele de granit să dormi îmbătat de culori, hipnotizat de o flacără, prin meandrele viselor vâslind cu palmele goale ca un pictor amnezic care își uită mereu paleta la țărm. Să cazi nedureros cu fiecare pasăre, cu fiecare frunză cu toate cele, dar în oricare direcție mai sunt verticalele încă nevăzute ale reînălțării; oglinda inversă este o amintire a cerului întors în somn peste tine. În care peisaj ai dori să mai rămâi, mai aproape de tine ca o limită a blândeții, oriunde ai fi, chiar dincolo de aceste orizonturi care nu limitează nimic, chiar nimic, doar deschid câte o ușă uitată.

Nicolae Golici System of Growth I

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

32

poezie de Dan Dănilă Străinătate Sub aceste cupole am îmbătrânit, sub cerul liber mi-am ars tinerețea: nici loc fără de mistuiri, nici umbră nevinovată. Ce caut în altă limbă, cum se mai aude tăcerea străinului?

Doar am uitat prea multe cuvinte pentru altele noi, greu de folosit regretând elocința altor vârste, mi-e milă uneori de toate corzile tăcerilor nevindecate din laringe

o ladă de zestre plină cu molii.

Străzile înguste ca niște dialecte rare prin care te-ai putea întoarce acasă.

Pe corso mulți au tălmaci și hamali care le poartă bagajele lexicale înspre mereu alte locuințe. Lumea, un vechi hotel îmbâcsit din care te bucuri întotdeauna când pleci Să fi rămas în orașul din altă lume acum, în casa cu tei la poartă și odăi cu oglinzi așteptând să bată pendula care ordona zilele, nopțile, bucuriile copilăriei cu multe nopți înaintea Crăciunului.

Sub ferestrele deschise, viața, o așteptare a unei irepetabile minuni.

Dar ajunge să cobori într-o piață și babilonul reînvie, ești prins în vacarmul lui care te va trăda implacabil ca o femeie scoasă din lumea ei strâmtă, doar pentru

O zi obișnuită Mă gândesc la tiran și afară sună fanfara, pornesc radioul și iată ce aud la știri: imperiul milenar s-a prăbușit de foame, nicidecum de trădarea unor centumviri S-a stins un mare scriitor din lumea nouă cu capul sprijinit pe mașina de scris, dar să nu credeți că își scria testamentul ci un ultim roman, așteptat și promis Mă tot cert cu profesorul de filosofie, vecinul meu, șeful de scară ales:

bietul om nu mai pricepe absolut nimic, crede că salvarea va veni din progres Ieri am primit o scrisoare cam tristă de la un prieten de peste șapte mări, mă prevenea de mari explozii solare: oricum nu voi ieși, se pornesc defilări Astăzi voi sta în casă, și mâine, desigur fiindcă se anunță noi vijelii și furtuni, precis o să se audă plânsete și blesteme de vizavi, de la noua casă de nebuni…

Balcani Sufletul se făcea spărgător de gheață, punte subțire între zâmbet și grimasă, ca o colecție rară de măști japoneze pentru marele cenzor – învățai limbi moarte ca să mai poți glumi, scriai scrisori, apoi te prefăceai că plouă sau că vine marea ceață mistică, o nefericire palpabilă și greu de respirat pentru care nimeni nu poate fi condamnat Tomurile din biblioteci aveau un cifru secret pe care prea puțini îl mai cunoșteau, dar printre acele slove murdare alunecaseră și degetele unor deportați prin Siberiile unde crește iarba coșmarului

dar nu există cărți din același principiu Doar idoli din lemn, fără ochi, cu miros de fum și carne bătrână, de labirint nemilos al pierzaniei, de oameni ridați cu amintirile lor mai întinse decât aura somnului, mult mai mari decât sfera de eter: nu poți mitui timpul să te aștepte dar poți lega la ochi melancolia, lumina tremurătoare ca de tavernă, în orașul prăbușit din memorie ca apoi să o abandonezi și pe ea turmentat, strecurat afară pe furiș.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

33

poezie de Dan Dănilă Lăsare la vatră Ecouri searbede dinspre nord, chiar la ieșirea din colivia înfricoșată a unchiului veteran – un deceniu degerat și apoi pârjolit de soare, înghițind siliciu, steril și cristale din carierele stacojii de piatră Ca să înveți istoria pe de rost ajunge doar atât: în țara șerpilor nu mai putea să privească spre cer, haina era giulgiu, carnea tremur ascuns, mâinile, bulgări de pământ

care uitaseră pielea femeii – un tranșeu sinuos de pe linia frontului l-a condus îndelung spre acasă, acolo unde nu mai era nimeni doar cenușa dantelelor prăfuite, umbrele intrate în podea, numai lucruri moarte de mult care trebuiau lăsate în pacea lor Dureri ca niște fiare aproape îmblânzite de vidul acela fără nume pe care încă ne mai sprijinim.

Lectură Despre rădăcini ca repere inversate ale nomadului cel veșnic din sânge visându-și străbunul căzut în război cu gustul mâlos al neantului pe buze Dar n-a rămas cuminte într-un poem ci zăpezile i-au acoperit fotografia și trupul i-a zburat în șapte corbi fiindcă mereu visase să zboare

Iar dintre toate crengile limbajului parcă pe cea mai înflorită a ales-o pentru o legendă încă nescrisă Rememorând la ieșire labirintul ca o cârtiță albă bine dresată a scrijelit iute o rună în lut ca volută elegantă pentru meninge.

Pasager Tot ce uitam în somn se adăuga dimineților cu tinere stele, totul părea că se repetă la infinit, deci cu toată neliniștea mi-am luat rădăcinile și am pornit. Nu mai este altă ieșire decât pe apă când pământul își ascunde dinadins potecile.

Când ești veșnicul apatrid sau pasagerul clandestin de pe arcă (un loc foarte potrivit pentru a te reculege) visele par mai statornice decât piatra, decât zidul caselor părăsite.

Vedenii cu stoluri de păsări tinere migrând către un țărm necunoscut. Prietenii devin niște vagi siluete în noaptea dinspre babord, iubitele voci stinse de cornuri de ceață.

Fără o hartă prețioasă, fără un sac plin de ivoriu ești aruncat pe prima insulă pustie. Ce rugăciuni să spui pe muntele de guano, fără vineri și nici o altă zi mai aproape? Nici măcar un papagal care să te îngâne, robinson, robinson. Arhipelag al tristeții, lins de valuri, mușcat de taifun, nepământ al bipezilor, vechi cuib părăsit.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

34

poezie de Dan Dănilă

Râuri Am văzut Sena și m-am gândit la Celan, am privit spre mansarda lui Cioran, și mi-am amintit cum le șoptește râul Șteaza căsuțelor albe și vinete din Rășinari și nimeni nu poate traduce susurul acela.

Desigur, fiecare cu matca lui, însă ei, cu ochii lor au iubit uneori același râu.

Iar călăuzele stelelor erau peste toate, orbitele erau când șovăielnice, când aproape cristaline, sorbindu-le pașii, Nu numai pietrele caselor au rămas, și varul reflectă neînduplecata lumină. Însă pentru câtă vreme, nu se poate ști, orice casă e purtată cândva pe o apă, cum umbrele norilor sunt sorbite de lan.

Chiar și sufletul cel nemuritor către alte râuri are acum aplecare.

Exil Între coasta a treia și a patra – șine de tren curbate de ger – își caută drumul drept cordul, pumn strâns, vechi clopot de carne cu limba căzută. Patria, marsupiu cusut demult din care au fugit trădătorii, așteaptă altceva, articulat dar fără cuvinte – regrete sau măcar hărți ilizibile tatuate pe piept Nu există iertare, plâng pietrele stoarse dar pământul e un bulgăre ceva mai uscat decât ochiul orbului. Printre fanfare și câini de pripas strecurat, convalescent venetic cu lanț de aur, mereu fredonând imnul interzis și obscen al exilului Vorbesc cu gura închisă despre răscruci și labirinturi străbătute agale. Tot mai ușor de rugină, vindecat, dar bănuind că vraciul a uitat un cuțit, ceva străin în pântecul meu.

Nicolae Golici Natural System I

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

35

teatru

Emigranții

Viorel Ploeșteanu (Dublin, Irlanda) -

piesă de teatru în două acte și-un sfert, cu aproape trei personaje

-

continuare din numărul 26

Actul 2 Scena: la bar Barmanul, îmbrăcat în costum negru, cu papion, stă numai în spatele tejghelei, într-o margine a scenei.

Cei doi stau la o masă, lângă bar.

La începutul actului 2, barmanul, singur pe scenă, se uită într-o carte cu rețete de cocktail-uri și prepară ceva. Vrea să agite shaker-ul spectaculos, îl aruncă în aer, dar nu-l prinde.

Lichidul se împrăștie pe jos.

Atunci intră în scenă cei doi, târând după ei valizele.

EL: (trântind valiza lângă o masă) Pfui, ce căldură! Abia aștept să beau o bere neagră. Numai de-ar avea Guinness cârnățarii ăștia, care, după varza lor, ar fi în stare să bea orice e galben și ușor acidulat.

EA: Mie, să fiu sinceră, nu-mi place berea neagră.

EL: Ați băut Guinness?

EA: A, nu! Am băut la Bacău o bere neagră românească. Ce, nu-i tot aia?

EL: (pufnind în râs) Ha, mă faceți să râd! Pardon de impolitețe! Berea Guinness este orice altceva decât orice bere neagră de oriunde în lumea asta. V-o spune un cunoscător, care a vizitat de câteva ori fabrica Guinness din Dublin.

EA: Mă rog, mie tot nu-mi place!

EL: Mă rog și eu, dar mie îmi place și, de când am cunoscut-o pe Guinness, nu am trădat-o cu alta!

EA: Vai, domnule, dar ce pasional sunteți!

EL: Da’ păi cum! Odată ce-am cunoscut perfecțiunea, mă țin de ea. Hai, luăm câte una?

EA: Pardon, v-am spus că nu obișnuiesc! Poate o băutură fină, un coniac...

EL: Și o cafeluță?

EA: Și, deși fără țigară...

EL: Fac cinste. (dă să plece, dar se întoarce brusc) Fiți cu ochii pe valize! E plin de români prin Frankfurt.

Bărbatul merge la bar, unde stă 2-3 minute de vorbă cu barmanul (neinteligibil), gesticulând larg, de parcă s-ar certa, și, în cele din urmă, se întoarce cu o tavă pe care are o bere blondă, un coniac și două cafele.

EL: (trântind tava pe masă) Ce v-am spus eu? Cârnățari! Cică, dacă vreau Guinness, să mă duc în Irlanda, auzi! Ce neobrăzat! Nu, că-i fac complain!

EA: Ce-i faceți?

EL: Reclamație, aia îi fac. Și l-am întrebat: dar pentru coniac, să mă duc în Franța? Zice: A, nu!

Coniacul este o băutură internațională. Avem.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

36

teatru de Viorel Ploeșteanu Ea: Asta cam așa e. Coniacul e peste tot. Și la Bacău avem. Am băut eu o dată coniac franțuzesc.

La o recepție.

EL: (mirat) Recepție? La Bacău?

EA: De ce nu? Venise în vizită un fost amic din copilărie, care făcuse avere prin America, și a dat o masă la cel mai răsărit restaurant din Bacău, la care a chemat toate oficialitățile, foștii profesori și câțiva prieteni. A vrut numai să se dea mare.

EL: La apă mică.

EA: Ce apă mică?

EL: Așa se spune. Te dai mare în fața unora mai mici sau mai slabi decât tine și nici de cine știe ce încercare nefiind vorba.

EA: Eu nu mă dau mare, domnule. Ia vedeți!

EL: Sigur că nu de dumneavoastră zic. De prietenul ăla.

EA: Dar să știți că, chiar avea bani. Zece mii a costat masa.

EL: A costat, da, da… Am auzit eu de unii care au făcut credite prin Occident să se dea mari două săptămâni prin satele de unde plecaseră.

EA: Păi, și la ce le-a folosit?

EL: Sigur că la nimic. Se-ntorc în țările lor de adopție și, trei ani de zile, plâng cu sughițuri plătind creditul ăla, iar restul banilor îl beau. De supărare. Beau și plâng. Beau.

EA: (pierdută) Laaabiș!

EL: Ce-i cu Labiș?

EA: El mânca și plângea.

EL: Tot în străinătate?

EA: Ei, nu! Pe câmp.

EL: Mă rog!

EA: (pentru sine) Credinciosule!

EL: Și știți ce mă mai enervează la românii plecați “afară”?

EA: Ce? EL: Stați, că vă spun, dar nu mai luăm o bere? Adică, un coniac?

EA: Mai e timp?

EL: O-ho! O oră și jumătate.

EA: Luăm, dar numai cu cafea.

El pleacă la bar, bombănind, se ceartă iarăși cu barmanul 2-3 minute și se întoarce cu tava, pe care o trântește pe masă, de data asta cu un pahar de bere neagră.

EA: Vai, au primit Guinness!

EL: Au primit pe dracu’! E nemțească. Zicea individul de la bar că e cea mai bună bere neagră din lume. N-am scăpat până nu mi-a dat.

EA: O fi.

EL: Ce să fie?

EA: Cea mai bună bere neagră.

EL: (dă să se enerveze, dar se abține) Poa’ să fie. Nu mă interesează. Nu v-am spus că Guinness e altceva? Mă rog!

EA: (se strâmbă ironic) Și, ce ziceați că vă mai enervează?

EL: Ăsta, cu berea lui neagră.

EA: Lăsați! Vorbeați despre românii plecați.

EL: Aa, da! Cei care nu-și învață copiii românește.

EA: N-am întâlnit.

EL: Poate în Spania, unde toți merg pentru numai câțiva ani și abia așteaptă să se întoarcă în România, dar, la noi, în Irlanda, mai mult de jumătate au venit să rămână.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

37

teatru de Viorel Ploeșteanu EA: Și ce, credeți că în Spania nu vor să rămână? Ba bine că nu! Mulți și-au cumpărat case acolo.

Am prieteni în Italia care, la fel, și-au cumpărat case. Mulți s-au și căsătorit cu italieni sau italience, dar să nu-și învețe copiii să vorbească românește n-am auzit.

EL: Vă spun eu că sunt o grămadă. Generația următoare va uita cu totul.

EA: Ăsta-i mare păcat, dacă-i așa. Obiceiurile le-am cam pierdut. Portul popular, la fel. Marile personalități ni le denigrăm. Limba ne mai rămăsese, dar văd că, din an în an, e tot mai prost vorbită. N-am întâlnit alt neam care să-și renege cu atâta nonșalanță cultura.

EL: Mare adevăr ați spus, dar să știți că, am urmărit atent, există grupuri, asociații, care se străduiesc să păstreze obiceiurile și cultura noastră. Asta cam peste tot se întâmplă, pe unde sunt comunități mai mari de români.

EA: Așa e, dar să știți că nu prea se-ngesuie lumea dacă nu e mâncare, băutură și muzică de petrecere.

EL: E bine, totuși, că măcar se strâng laolaltă.

EA: E bine și nu e bine. Uite, pe noi ne-a apropiat o carte, deci cultura!

EL: Corect, dar tot la bere am ajuns.

EA: Ei, la noi e altceva. Să mai treacă timpul, să mai vorbim...

EL: Că bine ziceți! Nu mai luăm un rând?

EA: Cred că e suficient. Apoi, se-apropie și timpul. Cât să mai fie?

EL: Mai puțin de-o oră. Ar mai fi timp.

Din difuzoare se aude un alt anunț. Din motive tehnice, toate zborurile vor fi decalate cu două ore. Ne cerem scuze! Fiecare călător beneficiază, pe baza biletului de călătorie, de un voucher de 10 euro.

EA: Ce mai zice, domnule?

EL: Nu-i a bună. Toate zborurile sunt întârziate cu două ore.

EA: Vai, dar nu o să mai am cu ce să ajung la Bacău!

EL: Asta ar fi cea mai mică problemă. Mă tem că trebuie să fie ceva grav.

EA: Iar începi, domnule, cu prăpăstiile dumitale?

EL: Prăpăstii, neprăpăstii, mie așa ceva nu mi s-a mai întâmplat.

EA: Ba mie da. O dată chiar s-a anulat zborul.

EL: Poate la Bacău.

EA: La Bacău, da. Și ce treabă are? Tot un zbor era.

EL: Tot, dar cu o companie românească. Low cost.

EA: Și ce? Se mai întâmplă.

EL: La alții nu prea.

EA: Uite cum denigrezi și dumneata!

EL: Asta nu-i denigrare. E realitate.

EA: Realitate, îhî!

EL: Vorba e că ni s-a lungit timpul de așteptare.

EA: Și urechile. De foame. Cred că va trebui să mai bem ceva, dar, de data asta, vă rog să-mi permiteți să plătesc eu!

EL: Vai, dar se poate, stimată duduie Minodora! Plătesc eu. Sunt un gentleman.

EA: O-ți fi dumneavoastră un gentleman, dar eu, în niciun caz, nu sunt o duduie. Vă rog!

EL: Îmi cer scuze, stimată doamnă! M-a luat valul.

EA: V-o fi luat, că doar trăiți pe o insulă, dar aici suntem pe teren neutru, în Germania, așa că plătim nemțește.

EL: Nemțește, să trăiți! (și face salutul hitlerist) EA: (speriată) Domnule, vă rog să vă controlați! Cum puteți să faceți un asemenea gest? Vă arestează.

EL: (jenat) Ei, ca o glumă, dudu... Mă scuzați! Doamnă.

EA: Dar ce-ți închipui dumneata, că nemții sunt un popor de naziști? Au făcut și ei o greșeală...

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

38

teatru de Viorel Ploeșteanu EL: Mare.

EA: Mare, mare, dar nu putem să-i condamnăm la nesfârșit că au greșit o dată în istorie.

EL: De două ori.

EA: Mă rog! Dar acum sunt alte timpuri. Suntem cu toții o mare familie europeană.

EL: Și Germania e Tata și Mama. Oricum, dacă mai continuăm așa, o să fim o mare familie mondială, cu toți emigranții ăștia aduși de prin Asia și Africa.

EA: Asta-i bună! Iar vă legați de emigranți.

EL: Eu nu m-aș lega de nimeni, dar prea se leagă ei de tot ce avem noi mai important: cultură, religie, fetele și nevestele noastre, cultură, religie...

EA: Să fim serioși! Sunt cazuri izolate. Mai bine să ne ocupăm de cafeluța aia!

EL: Și coniecelul?

EA: Și, că m-am enervat!

EL: Dați-mi biletul!

EA: Cum așa? Dar de ce?

EL: Face Frau Merkel cinste.

Pleacă bombănind către bar: plătim nemțește, auzi!

Se întoarce după câteva minute, binedispus, cu două pahare de coniac și două cafele pe tavă, pe care o așază tacticos pe masă.

EA: (mirată) Gata cu berica?

EL: Ei, numai proștii nu-și schimbă părerile. Și obiceiurile.

EA: Tot de la Țuțea?

EL: Nu, de la mine.

Scoate din buzunar, teatral, o țigară electronică, pe care i-o oferă doamnei.

EA: (mirată) Ce-i asta? Un pix?

EL: O țigară electronică. V-o ofer, să aveți la cafea.

EA: Dar nu am fumat niciodată așa ceva. Eu sunt mai... clasică. Și-apoi, avem voie aici? Și de unde o aveți? Parcă ziceați că nu fumați!

EL: Doamnă, m-ați năucit. Aveți voie și nu. Nu fumez. Nici măcar din astea. Mi-a dat-o barmanul. Știți că e tot român?

EA: Ce vorbiți? I-auzi, domnule! Și nu părea.

Doamna se uită către bar, iar barmanul îi zâmbește. Îi face și ea, timid, cu mâna.

EA: Pare cam efeminat.

EL: Așa-i? Și mie mi s-a părut, dar nu v-am mai zis, că iar mă criticați, că am ceva și cu ăștia.

EA: Și, aveți?

EL: N-am, doamnă, nimic! Ce să am? Să fie sănătoși!

EA: Păi, să fie, dar la ei acasă, nu să mă agreseze pe mine, în public, cu extravaganțele lor!

EL: Hopa! Ia uite cum s-a dus pe apa Sâmbetei toleranța de mai-nainte!

EA: Cu anumite chestiuni e bine să nu fii prea tolerant.

EL: Dar cu altele da.

EA: Depinde de situație.

EL: (meditând câteva clipe) Doamnă, să mă scuzați, dar aici cred că este o chestiune extrem de personală!

EA: (fâstâcindu-se) Este. Oarecum. (dă coniacul peste cap și trântește paharul pe masă) Este chiar prea personală, fir-ar mama lui a dracului! (plângând) M-a lăsat, domnule. Fostul meu bărbat m-a lăsat pentru unul din ăștia. Și m-a făcut de râs în tot satul. De-aia am și plecat în Spania. De rușine.

EL: Ei, lăsați, doamnă! Nu mai plângeți! Rușinea e a lui.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

39

teatru de Viorel Ploeșteanu EA: Ba este și a mea, că nu am simțit nimic și am trăit cu toate astea lângă mine. Și cât l-am iubit! Încă din liceu. I l-am furat unei colege. Cam băiețoasă, dacă mă gândesc mai bine, că prea juca fotbal cu băieții. Mă rog! Până la banchetul de final, ni l-am furat una alteia de câteva ori. Dar la bal a dansat numai cu mine. A fost cea mai frumoasă seară din viața mea. Uite că m-am și emoționat!

Aproape că-mi dau lacrimile. Nu mai luăm și noi un coniecel?

EL: Luăm, cum nu. Acușica mă duc la prietenul nostru. (pentru sine: tot nemțește, desigur!) (întârzie la bar, unde discută aprins și vesel cu barmanul. Bea și un coniac acolo. Se întoarce cu două cafele și două pahare de coniac pe tavă) EL: Mare figură barmanul ăsta. Mi-a dat și un coniac din partea casei.

EA: I-auzi! Data viitoare mă duc eu.

EL: Ce rost ar avea? Pentru dumneata oricum e din partea casei. (începe să chicotească) EA: Domnule, dar te-ai cam cherchelit!

EL: Nicidecum, madam! Poate numai puțin. Puțintel. O fi de la berea asta nemțească. Păi, la Dublin...

EA: La noi, în Irlanda. Da, știu.

EL: Întocmai. La noi, la Dublin, beam și zece, unșpepe... unșpepepe...

EA: Ce pepe, domnule?

EL: (foarte rar) Unșpe pe seară. Asta ziceam. Și Guinness, nu chestia asta nemțească. Și mergeam din pub în pub, că așa e în Irlanda.

EA: La noi în...

EL: Chiar așa! La noi în Irlanda.

EA: Poate că vă mai trezea și ploaia. Între puburi, zic, că acolo plouă, nu glumă!

EL: Ei, plouă! Ca la... Unde ziceam că plouă mult în România?

EA: La Soveja.

EL: Exact! Ca la Soveja. (și începe să cânte. Tărăgănat) “Nu ne temem noi de ploaie Dar nu ne temem noi de ploaie, Nici de lup și nici de oaie!”

EA: Ei, da, viteji, ce să zic! Și de ce, mă rog, nici de lup și nici de oaie?

EL: De-aia!

EA: Ei, bravos! Halal răspuns, ce să zic!

EL: Pentru că lup... pentru că daci... pentru că oaie... pentru că Irlanda... și pentru că... de-aia! (începe iar să cânte) “Nu ne temem nici de moarte Dar nu ne temem nici de moarte Noi aici și ea departe.”

EA: Dar văd că te pricepi să cânți!

EL: Păi, cum nu! Eu iubesc muzica. Și muzica mă iubește pe mine.

EA: Da, da! Se vede. Mai ales folclorul.

EL: Să știți că eu am un mare respect pentru tradiții și pentru folclor. Nu ca ăștia care le pute tot ce e așa, mai popular.

EA: Cărora le pute.

EL: Le cam pute, da. Dar mie nu. Eu îi știu pe toți ăștia mari care cântă populară. Pe Dolănescu, pe nea Benone, pe Marioara Ciobănașu...

EA: Pe cine, domnule?

EL: Pe Marioara Ciobănașu. Ce, n-o știi? E a mai mare cântăreață de populare.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

40

teatru de Viorel Ploeșteanu EA: Fugi, domnule, că nu există!

EL: Cum să nu existe, madam? N-ai cultură muzicală populară, s-avem pardon!

EA: Cum să nu am, domnule? Am, dar de Marioara asta Ciobănașu n-am auzit.

EL: Imposibil. Toată lumea o știe. Cântă melodia aia cu Ilie Ciocârlie.

EA: (hohotind de râs) Domnule, ești fantastic!

EL: Păi, dar!

EA: Lie, frate, nu Ilie!

EL: Lie, Ilie, ce contează? Poate e un dimini... diminuni... Ptiu, că nu-mi iese!

EA: Diminutiv. Dar să știi că nu e. E Lie, pur și simplu.

EL: O fi, dar Ciocârlie sigur e numele de familie, că n-are cum. De-aia i-a și pus numele mic Ilie, să rimeze cu Ciocârlie.

EA: Nu, că nu ne mai înțelegem. Nu pricepi că nu e vorba de niciun Ilie și nici de ciocârlie, ca nume de om? Este despre pasărea ciocârlie.

EL: Păi da, că pe unii îi cheamă Lupu, Ursu sau mai știu eu ce animal, iar pe alții Prepeliță, Rață sau alte nume de păsărici. Pe Ilie ăsta îl chema Ciocârlie, asta e clar.

EA: Clar, cum nu. Cu asta m-am lămurit. Mai ai și alte talente?

EL: Să dansez... nu știu. Dar mișcările, în teorie, le cunosc. Numai că nu-mi prea iese. Nu mascultă picioarele, dar spiritul meu plutește odată cu muzica. Dumneavoastră dansați?

EA: Acum?

EL: Nu, că n-avem muzică. Așa, în general.

EA: În general... dansam. N-am mai făcut-o de când m-am despărțit de... nemernicul ăla de bărbatămeu.

EL: Ei, lasă! Nu mai lua totul în tragic și dumneata! Așa a fost să fie. Dar viața, ascultă-mă pe mine, nu trebuie lăsată să curgă așa, ca apa de la robinet, ci ca apa unui pârâu de munte, care întâlnește fel de fel de lucruri în cale. Peisaje, pietre, copaci, chiar și oameni. Ea se încarcă de toate astea și, după o călătorie lungă și fantastică, se împlinește într-o mare. O mare plină de povești, pe care Neptun, sau Poseidon, dacă vrei, le adună în cărți imense, pe care le păstrează într-o bibliotecă uriașă, păzită de o caracatiță bătrână și gigantică, aproape cât Casa Poporului. Câte povești minunate sunt în Biblioteca Oceanică! Și dumneata ți-ai închis viața și stai și îți plângi de milă! Hai, că m-ai supărat! Gata, m-am decis! Îți refac viața.

EA: Ce să faci, domnule?

EL: Nu să fac. Să refac. (pentru el: Că de făcut... e deja varză!) Te salvez.

EA: Fugi, frate, de-aici! Cine ți-a spus că vreau să fiu salvată?

EL: Nu e nevoie. Te cunosc de suficient timp și îmi dau seama că ai nevoie de cineva să te salveze.

Iată-mă!

EA: Oh, cum apare el, cavalerul rătăcitor, călare pe un cal alb, de fapt, pe o valiză albă, să salveze, cu forța, prințesa neajutorată! Vezi-ți, domnule, de Irlanda dumitale! Mie, să fiu sinceră, nici nu-mi place ploaia.

EL: Nu face nimic. Vin eu în Spania.

EA: Ah, Don Quijote bătrân ce-mi ești! Te-a depășit timpul, iar morile de vânt sunt de mult eoliene, pentru care, tu și Rosinanta ta, sunteți biete furnici.

EL: Deci nu vrei să fii salvată?

EA: Nu, în niciun caz în Spania.

EL: (devenind atent) La București?

EA: Nici. Nu îmi plac locurile aglomerate. Îmi place viața liniștită, molcomă. Să predau franceza unor copii inocenți, dintr-un cătun retras, unde timpul nu se grăbește...

EL: Să știi că, la noi în sud, oamenii sunt cam repeziți!

EA: Dar cine a zis ceva de sud? La noi, în Moldova, mă gândesc eu, că acolo mă cheamă dorul în fiecare clipă. La școala din sat mă gândesc eu cu jind. Acolo aș preda cu plăcere și chiar aș face mici compromisuri, numai să pot preda permanent, că în Spania nu fac altceva decât să am grijă, într-o suburbie a Madridului, de copiii românilor, într-o casă transformată în grădiniță.

EL: Păi, nu ziceai că ești profesoară de franceză?

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

41

teatru de Viorel Ploeșteanu EA: Ei, ziceam. Le mai predau și franceza la copii, dar o fac mai mult pentru mine.

EL: Știi, de fapt, nici eu nu lucrez la birou, în publicitate. Distribui materiale publicitare, dar să știi că e o muncă cinstită!

EA: Și nici o mie pe săptămână nu iei?

EL: Nici pe departe! Atât numai cât să trăiesc.

EA: Aia e, domnule! Ne rupem de locurile dragi, de lumea căreia îi aparținem, umblând după cai verzi pe pereți!

EL: Așa e, dar și în țară e greu.

EA: O fi, dar măcar e acasă. Acum ce faci, te codești? Hai, vii cu mine la Moldova să mă salvezi, ori mă lași nesalvată? Îmi refaci viața? Eu am strâns câteva mii, casă avem, oi mai avea și tu ceva, iei și partea de la frate-tău și ne salvăm reciproc. Vii? EL: Minodora, dragostea mea, vin! Ca un Făt-Frumos vin pe geamantanul meu alb... Pardon, pe calul meu înaripat, să te salvez din temnița Zmeului Occidental și să te duc acasă, în țara noastră dragă, s-o salvăm și pe ea. Salvăm pe toată lumea.

EA: Cavalerul meu viteaz! Vladul meu curajos. Haidem acasă! (cei doi ies din scenă, ținându-se de mână. Barmanul vine în centrul scenei) Finalul Barmanul: Drumuri, drumuri, drumuri…

Pe pământ, pe cer, pe apă Cât ar fi lumea de mare Tot e mică să ne-ncapă.

Rătăcim în căutarea Căror vieți și căror fapte?

Prea ni-i dragă bunăstarea Și uităm că suntem șoapte Ale vântului prin frunze, Ale ploii reci pe tabla Casei altor oameni. Gâze -n jocul Baba-Oarba.

Ca o ploaie ni se trece Viața ce ne-o vrem măreață, Iar noi rătăcim prin lume Înșirând păreri pe ață.

Irosim în goană anii Căutând un ce, un cine!

Nu ești mai uman cu banii Ce sporesc mușcând din tine.

Tot ce-agonisești în juru-ți Are prețul mult prea mare.

Să nu crezi că, dacă zboară, Nu-i mai trebuie picioare!

Nicolae Golici It's All About Symmetry

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

42

teatru de Viorel Ploeșteanu Prea suntem legați de glodul Care ne-a făcut să fim Și prea strâns ne ține nodul De o cruce-n țintirim.

E frumoasă rătăcirea, Dar, când crezi că nu-ți mai pasă, Din senin ți-ntorci privirea Către ce-ai lăsat acasă.

E un dor ce nu te lasă Și tu zici că trece. Mâine Ai să uiți din nou de-acasă, Dar el latră ca un câine Ce-i legat la tine-n suflet Cu un lanț cu multe zale.

Când ți-e noapte, ca un urlet, Îți înfige-n carne jale. Și atunci se stinge focul Ce-ai crezut că te va duce Unde-i sacul cu norocul Și e frig, iar frigu-aduce Dor de casă și de tine Cel care ai fost copil Și atunci un gând îți vine Să te-ntorci, în zbor… tiptil…

Oricum, numai să nu treacă Înc-o zi în depărtare.

Te inundă și te seacă Gândul bun, ca o chemare.

Câtă pace îi aduce Inimii acum vioaie Care spre acasă duce Dor, bătaie cu bătaie.

Rătăciți, de vă e soarta, Însă, oricât de frumoasă, Rătăcirea vă va duce Într-o bună zi acasă.

Sfârșit. Cade cortina.

Nicolae Golici Nature Motherboard

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

43

proză

Viața nu-i scăldată-n lapte dulce Nicoleta Beraru (Belgia)

Țigara se sfârșea singură, sprijinită de buza unei scrumiere de ceramică, ce luase culoarea scrumului. Fumul se ridica liniștit spre tavan, ca un gând lin ce-și urmează nestingherit drumul. Pe măsuța joasă din lemn de stejar, o cană de cafea, cu zațul uscat pe fund, lenevea părăsită lângă scrumieră. Un saxofon răgușit umplea tăcerea voluptuoasă a livingului cu tânguielile de jazz ale lui Charlie Parker. După-amiaza de august târziu, cu culoare de miere de mană, filtra o lumină prăfuită prin perdeaua fină de nylon. Cadrul ferestrei lăsa să se vadă crengile unui cireș, al căror verde umbrea camera. Câteva viespi zădărau un măr stricat, căzut pe jos. Ca într-un teatru mut, se izbeau unele în altele viespile, asmuțite de carnea siropoasă a fructului!

Voința i se vlăguise, moleșeala puse stăpânire pe ea, iar lista de cumpărături pe care încerca s-o încropească abia înainta. Lidia privea parchetul ceruit din casa cu cerdac de la poalele muntelui, casa moștenită de ai ei de la bunici – fie-le țărâna ușoara și să-i ierte Dumnezeu! – cu o privire stinsă. Apă minerală, o sticlă de ulei, o pâine… O luă de la capăt de câteva ori, fără a putea să treacă de pâine.

Parcă se termină lumea la pâine!, își zise, prinzându-și deznădăjduită capul cu plete blonde între mâini.

Zilele de concediu erau pe sfârșite. Sperase ca în casa aceasta răcoroasă, pe care mai că stătea să cadă muntele, pe care părinții ei o renovaseră, transformând-o în casă de vacanță, în casa asta care cândva răsunase de râsetele lor, ale familiei Diciu, de glasurile vioaie și lipsite de griji ale copiilor, de glasul ei – fetiță veselă și prietenoasă, de doinele bunicii Marița, femeie frumoasă și vrednică odinioară, acum odihnindu-se la umbra răcoroasă a dudului din țintirimul satului de munte lângă Petruț al ei, în casa asta, Lidia sperase să-și regăsească liniștea. Venise aici vlăguită, după un an de muncă acerbă ce o pusese la pământ. Cu cearcăne întinzându-i-se nonșalant ca două bălticele brune și vâscoase sub ochii lipsiți de strălucire, stoarsă ca un burete de energie și de putere. Pusese pe picioare un proiect greu în întreprinderea în care lucra. Muncise cu atâta dăruire, cu atâta angajament! Și ultima secundă o investise în munca aceea titanică! Se voise importantă, devenise importantă. Șeful nu se putea lipsi de ea. Ar fi trebuit să fie fericită, fiindcă asta căutase – glorie și, mai presus de toate, aprecierea șefului ei. E drept că, ceea ce realizase nu era de trecut cu vederea, dar, în naivitatea ei, crezuse că va avea parte de admirația colegilor, de respectul lor, de bucuria prietenilor alături de ea.

Vrusese, bineînțeles, să pună umărul la prosperitatea și evoluția întreprinderii, să facă lucruri împietrite de zeci de ani să se miște. Și uite că reușise! Da, ea, femeia aceasta sprintenă la minte și înfiptă, realizase lucruri mărețe! Lucruri pe care nici inginerul Șerban nu le putuse urni, ea le făcuse să avanseze - cu greu, cramponându-se de neîncredere, cinism și persiflare. Mai ales din partea colegilor. Dar și colegele o priviseră cu ironie subtilă! Nu-i scăpaseră glumele și cuvintele periate dinadins: «Hai, șefa, care e următorul pas?» Pfff, această validare prea evidentă!

De prețuirea directorului nu ducea lipsă. Recunoscători îi erau toți superiorii, însă, dacă ea visase la o lume sclipitoare, în care să apară ca în lumina reflectoarelor unui show de cabaret, iată că realitatea reușise să o descumpănească. Amăgitor fusese gândul că își va cuceri prietenii cu succesul ei. Prietenii – cei mai buni – îi rămăseseră aproape, însă nu pentru că făcuse ea gaură-n cer cu realizările ei. Cristina, prietena ei din copilărie și fostă colegă de bancă în cei opt ani de școală, până la liceu, abia reținea vreun detaliu din măreața sa realizare. Nu că nu o interesa, dar prietenia lor, zicea ea, nu putea fi mai puternică datorită unui succes profesional, ci era acolo în sufletele lor, clădită din Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

44

proză de Nicoleta Beraru bucurii mici, din jocuri, din întâmplări fără importanță, din biscuiți și gume de mestecat împărțite, din ajutor, din primul ciclu de care s-au temut împreună și pe care și l-au împărtășit în secret, din râsete inocente, din iubiri și plânsete adolescentine, din necazuri împărțite pe din două, din bondari legați de picioare și puși să zboare. Ce se țesuse între ele stătea deasupra succesului sau insuccesului - ca într-o familie. Nu oferă părinții mai multă afecțiune copilului bolnav? Cristina e Cristina, reflectă Lidia.

Se pierdu în gânduri, urmărind traiectoria succesului a cărui victimă devenise. Se simțea bolnavă.

Nopțile nedormite în care contabiliza eforul depus și răsplata primită la schimb, ochii batjocoritori care o urmăreau până și-n somn – auzi, cică și-a reușit cariera pentru că s-a culcat cu șeful mare! zilele pustii - de parcă intraseră în pământ deodată toți bunii ei prieteni, toți apropiații, colegii gândurile încărcate de izbânda profesională și ce ar fi trebuit ea să-i aducă, o reduseseră la o creatură fără emoții, trăind printre agonii. Unde era victoria sclipicioasă la care visase? De ce se căsca hăul acesta în ea, când, de fapt, ar fi trebuit să fie toată o divă radiind de fericire?

Așa... și lapte, adăugă ea pe listă. Și deodată își aduse aminte de cuvintele lui tataie Petruț, căruia i se dusese buhul de înțelept ce fusese! Și acum sătenii din Vicov care-l cunoscuseră, când o vedeau trecând pe ulițele satului își dădeau coate și-și șușoteau: Asta-i nepoata lu’ Petruț. O vezi pe ochi cât e de deșteaptă. Ca bunic’-su, să-l ierte și să-l odihnească Dumnezeu! ...că viața nu-i scăldată-n lapte dulce, îi zisese tataie Petruț odată mamei sale, Cornelia. Așa-i venise lui atunci să-i zică, când i se plângea Cornelia, amărâtă cum era, după divorț. Ce le povestea mamă-sa părinților ei nu-și mai amintea Lidia acum, însă vorbele astea îi rămaseră de atunci înfipten minte și nu le mai uita. Mda, viața nu-i scăldată-n lapte dulce, repetă Lidia, părând că trece pe lângă idee ca pe lângă un șlagăr fredonat în delir. De fapt, cu ochii pe lista ce nu mai reușea s-o termine, încerca să sfredelească cu mintea înțelesul vorbelor acelea. Dar în loc să poată pricepe ce e cu viața și cu laptele dulce, ca o obsesie, biroul și holurile întreprinderii îi veneau în minte ca niște lungi și întortocheate culoare ale unei galerii întunecoase. Asta vedea ea în locul pomilor umbroși din livadă, când privirea îi aluneca prin geam. Asta și chipuri zeflemitoare, dulcegării și politețuri poleite de ipocrizie, râsetele bărbaților pe la spatele ei, invidia din ochii colegelor. Și-și amintea că avusese parte doar ici-colo de câte un om care s-o trateze în chip firesc, așa cum făcuse Loredana, o colegă a cărei existență nu o interesase niciodată, pe care abia de o băgase în seamă înainte de a deveni ea vedetă. Știa și ea că așa era de când lumea și pământul, că succesul mai mult te izolează decât îți aduce oameni buni în viață. Că vorbăria de lemn din ședințe, aplauzele și zâmbetele aprobatoare și politicoase, erau menite să rămână acolo, în sălile acelea luxoase. Cum le trecea pragul spre lumea largă, Lidia simțea singurătatea în toate fibrele ființei ei. Iar acum se părea că izolarea, singurătatea se cuibăriseră pentru totdeauna, obsesiv, în ea. Din vreme-n vreme, acestea ieșeau ca niște strigoi în lume și-și înfigeau unghiile încovoiate ale mâinilor uscate și descărnate în sărbezimea vieții, în goana după titluri și poziții, ca apoi să se întoarcă înapoi în ea și s-o devoreze pe dinăuntru până la epuizare.

De când n-am sunat-o pe Cristina?, se întrebă Lidia. Își aduse aminte că ultima dată când vorbiseră, Cristina o invitase la masa de Crăciun. O refuzase din cauza unei agende, bineînțeles, prea încărcate. De anul trecut, își dădu singură răspunsul și o ciudă negândită împotriva ei însăși puse deodată stăpânire pe ea. Cristina – cât era ea de bună! Fetița cuminte și ordonată de altădată se strămutase acum într-un trup adult de femeie, la fel de cuminte și de înțeleaptă. Viața Cristinei o invidiase dintotdeauna. Și asta i-o spusese nu o singură dată. Îi spusese de multe ori că-i e dragă familia ei, că cei doi băieți frumoși, pe care-i făcuse cu Tudor, îi erau dragi ca propriii ei copii. De altfel, pe Victoraș ea îl și botezase. Toate acestea i le spunea râzând Cristinei, ca și cum cuvintele ei erau doar pretins invidioase. Ea era o femeie de acțiune, o carieristă. Cristina nu avea de ce-și face griji. De bărbați Lidia nu dusese niciodată lipsă. Sărise din bărbat în bărbat ca de pe o trambulină pe alta și apoi pe alta și tot așa. În cele din urmă se plictisise. La treizeci și ceva de ani, fără a fi bătrână, se simțea obosită: de bărbați, de întâlniri, de aventuri. Odată fusese ispitită să facă sex cu o femeie.

Se simțise bine în patul alteia – doar era o femeie destupată la minte, știa să prindă momentul și să-l savureze fără a-și face reproșuri – însă genul acesta de amor nu era tocmai pe gustul ei. Deși trecea de femeie modernă, în materie de sex rămânea o clasică: tot bărbatul reușea să o satisfacă mai bine.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

45

proză de Nicoleta Beraru În fine, toate revistele sexy, toate discuțiile cu colegele de aceeași teapă cu ea nu reușiseră să o convingă în această privință.

Lapte... viața nu-i scăldată în lapte dulce. Și de ce n-ar fi, mă rog? Apartamentul proprietate personală în care locuia, deși nu era foarte mare, era cochet mobilat, după ultimele tendințe în materie de modă. Job-ul pe care-l avea îi asigura o viață mai mult decât confortabilă. Și-atunci de ce casa Cristinei, brăduțul ei de Crăciun îi lăsau gura apa? De ce casa aceea cu colinde, în care se lăfăiau pofticioase sarmale și tochitură de porc, cozonac, vin fiert cu scorțișoară, inundând-o în gând cu izurile lor, o bântuiau ca o nălucă iubită? Cristina nu călătorea ca ea în toată lumea. Era profesoară, iar plimbările pe care le făcea cu Tudor și copiii nu depășeau granițele țării. Cu toate acestea, nu o auzise niciodată dorindu-și mai mult. Nici elegantă ca ea nu era. Nu avea nici genți Gucci, nici pantofi Prada. Dar era mereu proaspătă, frumoasă, îngrijită și mulțumită. Și cu cât ai, cu atât ai vrea să ai mai multe și mai scumpe!, gândi mai departe Lidia. Și-atunci de ce o râcâia pe ea invidia? Situațiile nu se puteau compara. Eu sunt o femeie modernă!, își repeta neostenit Lidia. Nu era de-ajuns? Nu avea ea traiul pe care și-l dorise și pe care îl râvneau multe dintre colegele și prietenele ei? Nu era ea râvnită de mulți bărbați? Poate și Tudor se gândise mai pe la începuturile căsniciei lui la ea, dar el era bărbatul Cristinei și chiar așa de departe nici chiar ea nu putea merge. Ce gând ticălos! Parcă m-a părăsit Dumnezeu! Care Dumnezeu? Și oare cine pe cine a părăsit? Își aduse aminte de icoanele pe care bunică-sa le avea în fiecare odaie. Se uită în jur, pe pereți: erau la locurile lor, proaspete și răcoroase ca mirosul de busuioc și mentă din copilărie, doar că ea nici nu le băgase în seamă. De rugat nu se mai ruga de mult. Trăia într-o realitate de carton, într-un perpetuu zbucium foiletonistic în care astrologia, ezoteria, credințele în zodii, amestecurile de tot felul, părerile tuturor despre toate ocupau cel mai de fală loc. Nu era ea martor neputincios la felul în care tot felul de vraci neșcoliți își dădeau cu părerea despre sănătatea publică? Nu își înghițea ea strigătele de furie când tot nea Tilică îmbrăca costum de domn și-și punea ochelari de sticlă, de telectual, ca să propovăduiască sfânta integritate, în timp ce dosarele penale așteptau prăfuite să le vină rândul – un rând care dura ani buni, zeci de ani – la judecată? O epocă a susului în jos, medită Lidia pierdută complet în gânduri, cu lista de cumpărături pe genunchi. Nici preoții nu mai sunt ceau fost, își zise amintindu-și de preotul bătrân al satului, Constantin. O mai fi trăind? Când vorbea parcă-i ieșeau porumbei albi din gură. Toată suflarea satului amuțea emoționată de blândețea și înțelepciunea sa duhovnicească. „Dumnezeu e în noi. Nu trebuie să-l căutăm în scrieri fără cusur.”

L-o fi citit pe Hesse, reflectă femeia fără voie. Acum câțiva ani, încercase din nou să se apropie de credința ortodoxă, de care se îndepărtase – nu mai regăsea în biserică frumusețea și curățenia gândului și a trăirilor spirituale de altădată, deprinse de la mamaie Marița și tataie Petruț. Ieși din biserica la care se hotărâse să se ducă mânată de dorința de a-și deretica odăile sufletului și de dorul vremurilor cu miros de crini și vorbe blajine și chibzuite în toiul predicii. Sufletul îi plânse neputincios când mintea refuză să accepte mesajul abraziv al unui popă tânăr și autoritar, care denunța lăcomia și îmbuibarea. Se uită atunci în jurul său: biserica era plină ochi de femei și bărbați cu capetele acoperite, plecate, îndoiți de griji, reduși de nevoi, fără putere de apărare, lăsați în voia sorții de un stat insensibil la nevoile lor, prea cuminți și supuși, neștiutori, mânați de un popă îndestulat, rumen în obraji, pocnind de sănătate și tărie, care spunea pe dinafară niște texte la care sufletul nu-i vibra, în timp ce mintea îi zburda la prânzul copios cu care-l aștepta coana preoteasă și la ultimele zile de vacanță petrecute pe malul mării. Se uită foarte atent la popă. Recunoscu în el pe acela ce venise cu aghiasmă, înainte de Crăciun, pentru a vesti Nașterea Domnului. Era seară și ea tocmai picase de la muncă. Nuși pregătise bani potriviți, așa cum văzuse că făcea mamă-sa de fiecare dată când le venea preotul cu Ajunul sau cu Boboteaza. Când îi întinse o sumă modică, acesta se uită cruciș la ea și o luă la întrebări ascuțite dacă a plătit taxele pentru biserică. Un ton și o privire ce nu puteau pica nimănui bine și pe care nu reușise să le digere nici până acum. Mare-i grădina lui Dumnezeu! Dar ce minte și la mine: cum aș putea să-l pun pe popa ăla frumos în aceeași balanță cu preotul nostru Constantin? Fără să vrea își făcu o cruce ca atunci când mamaie-sa o ducea duminica la biserica din sat, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochiță, să facă cinste Domnului. Mirosul de crini în dimineți proaspete de duminică Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

46

proză de Nicoleta Beraru îi inundă inima. O cuprinse o stare de tare bine și o prospețime neașteptată îi scăldă mintea. Sufletul începu a-i tresălta la atingerea unei senzații vechi, cunoscute, puhave și binefăcătoare.

Aruncă scrumiera cu chiștoacele de țigară înnegrite, își puse un alt CD cu muzică baroc și rămase așa, cu ochii închiși, topindu-se în sublim, în tihna zilei de august pe sfârșite. Duhoarea ambiției, a dorinței de succes, dispărea ușor-ușor și o lăsa netedă și neîntinată. Se făcu un gol îngăduitor în ea și zbârnâiala gălăgioasă, impertinența zilelor foiletoniste începu a se subția, lăsând loc unei lumini blajine din ce in ce mai puțin firave. Chipul Cristinei, al tataiei Petruț, al bătrânului preot Constantin, cu păr alb și figură de apostol, începură a-i umple golul acela. Că viața nu-i scăldată-n lapte dulce înțelegea ea acum bine. Dar nici cu gustul acela greu, amar, cu mirosul pestilențial de fățărnicie și nerușinare, cu hărmălaia nonsensului și cu nerozia ajunsă piatră de temelie a obștii nu se mai putea împăca. Își termină lista de cumpărături, ieși în sat primenită și senină pe dinăuntru și-și puse apoi încă alte treburi în ordine. După acestea hotărî că a venit momentul să o sune pe Cristina. Un alt chip al înțelepciunii este și aducerea aminte a prieteniei, îl auzi din alte vremuri pe tataie Petruț. Când se întoarse acasă, i se păru ca Maica Domnului îi zâmbește din icoană. Și-atunci Lidia gândi: Mai este încă loc pentru Dumnezeire.

Nicolae Golici Crossroad III

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

47

poezie

Dumitru Ichim (Kitchener, Canada)

Chiar piatra ta de idol știu s-o scapăr

Ninlil, eu cred că am visat.

Era ca un a fost ce din neunde suie.

Te coborâseși din statuie și ai venit la scaldă. Și se făcea că-s râul Eufrat, că fără de lăută, cu fiecare undă de smaraldă cântam cum din tristeți ne răsărea luceafărul Nibiru.

și voi aprinde-n trupul tău, minune, vârtejul nopții până-n os să ardă, peste genune.

M-ai întrebat, că nefiind văzduh, așa precum albastrul cu-ntreaga-i fire-n ochiul tău e-ascuns, cum aș putea să te iubesc? Și ți-am răspuns: ''Regină, cu Eufratul și cu lutul!

Au cine știe graiul de lumină mai bine ca sărutul, înveșnicirea lui când ți-o rostesc?

Voi da întreaga-mi înflorire de migdal pe palmele crăpate de arșițe și-alinturi de olar, spre-a modela pe roată văzduhul tău de fată, și Regină și ulcior! În lutul ars, vrâstat cu somn de curcubeu, lin, o să-ți torn în loc de vin sufletul meu, întreg și fără împrumut, ca să te fac nemuritoare cum e lumina care s-a născut la începutul lumii din sărut.''

Auzi cum cântă sturzul din amar?

Câți spini oare mai cere trandafiru'?

Argilei mele dacă-i ești văzduh eu îți voi fi diseară luceafărul Nibiru

Am să te-nvăț, lăută albă, cum piatra ta de idol știu s-o scapăr, sorbindu-te fără de strune, cântec pur.

Au nu ți-s eu altarul din Nippur, văzduhului ne-ngăduita coardă, lăută albă-n brațe de luceafăr!

Auzi cum cântă sturzul din amar?

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

48

poezie de Dumitru Ichim În templul și bordeiul lor...

Pe tot ce-s sigur, și n-am ispititor al îndoielii să-mi închidă cartea, pe tot ce-s sigur, și în ogradă și în vatră, e toată bogăția-mi de nedelc, de melc, umbra vieții mele - moartea.

Pe-a ta, ți-a dăltuit-o-n piatră netotul, crezând că focul vinului etern cu izul din lumină, poți să-l măsori de-a sfoara și de-a cotul.

Lor, lasă-le Regină, prin cețuri de tămâi, doar închinarea de obor, încremenirea coapsei și-a sânilor ce-au tresărit sub daltă, că li-i de-ajuns statuia din Nippur, din templul și bordeiul lor.

Lumina mea, cu-o veșnicie mai înaltă, în brațe și-n stihira mea rămâi, duh de rubin neîntinat de raza ce-nvechește cu târziul.

Mai vie decât viul, ca jarul din a inimii cățuie, tu nu auzi adânc și depărtare pe țărmul vorbei frământând albastrul miilor de ani,

dar fără cheie-n aceeași întrebare?

Au te prefaci că nu ai ști că dorul tău și-a pârguit luminile, când îi sărut cireșile amare, că lumea iar e-n început, ce doar prin noi și-l suie cu flăcările nopții de april?

Ninlil, livada mea ce o adună stupul, grădină cântătoare de frumseți, când mângâi părul tău și trupul, precum lumina adâncile-i tristeți, ia moartea mea, ofrandă ce nu are preț, că alta n-am.

De tu mi-o bei ca pe-un ulcior, fără de moarte, dar cu tine-n brațe, cum aș putea să spun că-s muritor?

Stihira mea, cântat de mirodenii, ia-mi moartea!

Poate-o fi bună de ceva.

Sărută-mă, numai cu-n sfert din veșnicia ta, că brațele-mi de restul, n-ai nici o grijă, flămânde se vor descurca.

Chiar dacă beznei...

Chiar dacă beznei îi dă vedenia luminii, cărbune n-are iasca, nici amintiri de jar. Îmbrățișarea jertfă îi din frumusețea cea dintâi, că numai foc se-aduce pe altar, nu iască.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

49

poezie de Dumitru Ichim Tu, noapte-n despletiri, ce bine înțelegi că-n graiul pământean, cât ai deprins din omenească, în brațe dacă te cuprind înseamnă că răsăritul tău ți-l împrumută mărul, să înflorească tristețile din cântec de olar, cu noaptea lor pelină.

Tăciune nu-i sub iască, nici amintiri de jar.

Regină, de veșnicia-mi dai, o să ți-o-nvăț cum să zvâcnească-n crud,

din mugure și hăț, lumina și sărutul.

Nu-i trandafir să nu-ți cunoască ghimpul.

Tristețea n-are ascunziș, că locul ei e numa-n ochi și-n sfeșnic.

Când moartea-ai învățat-o cum s-o arzi, abia atunci începi purcesul către veșnic.

Izvod la orice floare sunt flacăra și lutul descoperind sărutul...

(Finalul tăbliței e foarte deteriorat.

Numai aceste semne s-au putut descifra.)

........................................................așa ............................................................ de ce..................................................... ............................................................. ...........................Ninlil......................... ............................................................... .....................................................sărutat ...................................crai-nou pe Eufrat ................................................................

Inscripție în cuneiforme pe ulcior Când vinu-ți cer, din neam domnesc și vechi, de ce-o fi oare tristă roua purtată la urechi, când a cârcel de aur o povestesc cerceii?

Când cer, eu cerșetoru-ți, vinul, ca oaza din deșerturi și din puste, de ce agatei vecinând rubinul, ce ispitirea de grumaz au vrut să-ți guste, li se aud numai suspinul, pândind spre sânii tăi, în jos, cu fiecare ochi din colier?

Le-auzi doar șoapta oglindită, mac ce-i răsfrânt în fluturi.

Au soarelui afierosirea-n grai nepământean nu tu i-ai spus: Cât fire-ai tu să fii de soare, de n-ai ajuns iubirii să-i răsari ești tot apus și în apusul tău te scuturi.

Cum oare vinul să nu-l cer?

Spre cine-i gâlgâitul din ulcică? Întredeschiderea de buze atât e de aproape să-mi soarbă lutul!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

50

poezie de Dumitru Ichim Sărutul nu se aude, dar ele parc-ar vrea să-mi zică un nu știu ce, un nu știu cum, da-n flacără-s atât de crude, ca vișinele ude, dar mai departe să nu zic, c-aud plăpândul alb de-a stihul cum tresaltă luminile-ți sub borangic...

Au nu tu soarelui i-ai spus, Ninlilul meu, Ninlil, când de la mâna ta îl înțepau cu străluciri, în neastâmpăr de copil, inelul și brățările, au nu tu soarelui i-ai spus: Cât fire-ai tu să fii de soare, de nu știi tâlc de-mbrățișare -

iubirea cuprinzându-și mările, iar din sărut - nespusul, au nu degeaba ți se-ngăduie apusul?

Cum oare vinul să nu-ți cer?

Atunci de roșul tău cum aș putea ca altfel să ți-l beau și să ți-l cânt, Regină?

Au nu tu soarelui i-ai spus afierosirea greu de dus: Cât fire-ai tu să fii de soare, de n-ai gustat din fructul de pământ, nu știi cum vinul se preschimbă în lumină, cea fără de-nserare, când buzele apun fără apus!

Cum poate focul...

Cum poate focul rărunchii lui să și-i devore și diamantele să și le-mproaște în risipă?

Regină, chiar cenușă, tăcere pe ilău, m-aș zvârcoli în ea până ce cântec m-oi toarce în aripă să-mbrățișez din nou văzduhul tău.

Numa-nflorirea ta de zarzăr rar îmi face stihul mult mai crud decât petalele pe care le-am atins cu degetele-mi aspre de olar ne-ngăduitului, că încă-n dorul meu le mai aud.

Numa-nflorirea ta din moarte-mi face cuib al rândunicii...

Văzduh al meu, cum îți îmbraci ca mugurii lumina?

Chemare-o fi, dar și vârtej cu toată strălucirea fricii.

Numa-nfloritul tău și-al gurii, din moarte-mi face cuib al rândunicii, cum aurul e amintirea tristeților eternului oprit în zgură.

A grânelor împărăteasă și văzduh, pământul meu te fură de strălucirea ce a fost a fricii c-o moarte nu mi-ar fi de-ajuns, chiar de-aș zbura-o zeci de ori, doar numai pe-un sărut.

Căci te iubesc ca scrisul vieții din ispita humii, văzduhul ți-l respir doar cu văzduhul de la-nceputul lumii și până la feștil ...

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

51

poezie

Mariana Zavati Gardner (Anglia)

Juanita plutește în pampa húmeda surprinsă-n singurătate înghițită de-un vânt oarecare cu Martiño, Javier și Francisco maree în inima ei de acum atomi ai unor clipe apuse satul nașterii ei fără vise satul ei rănit de albastru, atomi în frigul din noapte Juan, bărbatul ei tânăr a iubit-o atunci și acolo

Juanita plutește să-i afle pe cei dinainte cu Martiño, Javier și Francisco femeie la mijloc de ani satul nașterii ei cu măceși unde s-a luat cu Juan atunci cu bărbatul ei tânăr au dănțuit tangoul în piață – printre tufe de măceși în transă, apoi în milongas o lume nebună dănțuia-n derivă

cu Martiño, Javier și Francisco atunci - iar acum nostalgie și picioare umflate dureri, resemnare, încălțări de-o măsură nepotrivită îi zumzăiesc multe vise uitate cu Martiño, Javier și Francisco prin minte, inima ruptă abandonată-n satul nașterii ei zece mii de oameni se-adună la Sfintele Florii și la Paște

se-adună trunchiuri de cactuși se-nșiruiesc pe stânci curcubeu bolovani se cațără-n ceruri. o zi de târg printre oameni țărani și țărănci vând carpete din lână țesute în casă. câini mici și mari zac în praf loviți de adâncimea albastră Juanita intră în biserica veche adâncă și rece acoperișul din lemn zid din chirpici dalb pensulat Femeia care s-a luat cu Juan se oprește-nainte de-un drum cu Martiño, Javier și Francisco călătoria

spre-un sat liniar unde vulpi și puma au fost otrăvite în luptă cu estancias mii de oi, fincas, ranches oi la grătar asados lână și peso, peso și lână în fiecare an, la Sfintele Sărbători zece mii de pelerini cu Martiño, Javier și Francisco urcă pe Muntele Curcubeu la icoana Madonnei și coboară-n lumini

Nicolae Golici Labyrinth II Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

52

poezie de Mariana Zavati Gardner cu Martiño, Javier și Francisco în minte, plutește spre case și câini. simte praful în nările păroase. străbate câmpuri înguste fără oameni, cu cirezi de vaci indiferente sub albastrul de smalț căldura îi biciuie fața greblată de ani alunecă cu Martiño, Javier și Francisco privește la țărână alunecă ridică privirea măsoară distanța. plânge turcoazul, învelită în praf și aduceri aminte cu Martiño, Javier și Francisco la prima casă, în ograda din mijloc bea la fântână - câinii-și fac siesta

bărbatul cel tânăr iese din casă un alt Martiño-i oferă o cană cu apă și-o bucată de mămăligă înecată-n brânză de oaie. "mâncați, aveți de urcat” șoptește bărbatul cel tânăr să fie-un alt Javier sau poate Francisco? în echipament de echitație. "îmi caut bărbatul." – dar care dintre ei? răspunde femeia la mijloc de ani întinzându-și picioarele în ograda din mijloc, la marginea fântânii, stă tolănită o tânără mireasă și două domnișoare de onoare, parfumate-n oțet de mere, toate trei măsoară femeia la mijloc de ani

briza rece se-nvârte printre case încărcate cu flori și crenguțe. bărbatul cel tânăr cu fluier și broșă să fie Martiño, Javier și Francisco bate poteca înspre fântână. "cântă-ne de suflet!" strigă cocoțate pe zidul interior de la fântână tânăra mireasă și cele două domnișoare de onoare, soarbe cu lăcomie bărbatul cel tânăr

din flaut de suflet o doină despre-o femeie la mijloc de ani ce-și caută bărbatul cel tânăr pe poteci chinuite care să fie?

Martiño, Javier ori Francisco sau poate Juan? ea-și caută bărbatul cel tânăr cu fluier și broșă -

pe dealuri, voci uitate, sunete ecou din fluier cu înțelesuri nocturne, simte ca Magellan în 1520 întâlnire cu „patagoni” ograda-i pare familiară, câinii la fel – unde-s Martiño, Javier și Francisco? trei domnișoare stau tolănite, o tânără mireasă și două domnișoare de onoare, toate trei parfumate-n oțet de mere în mini-jupe, măsoară vechea carcasă femeia la mijloc de ani o vânează vânturi dinspre Ushuaia „înapoi, cu atâția ani mai-nainte", șoptește bărbatul cel tânăr cu fluier și broșă un gaucho uitat în timp

„vanitas vanitatum et omnia vanitas!", strigă mireasa, cu șosete și coș de răchită „este invers cu indigo" o întrerup domnișoarele de onoare, în rochii purpurii fluierul se luptă cu inima Juanitei cu mulți ani mai în urmă – Martiño, Javier și Francisco sau Juan? "îmi caut bărbatul cel tânăr!!" „te așteptăm din anii trecuți", răspund domnișoarele de onoare cu o singură voce. „unde-s Martiño, Javier, Francisco?” „în spatele bisericii, biserica veche!" șoptiră femeile ca una în briză –

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

53

Irish poet guest

Mark Granier (Irlanda)

My bio is as follows: Mark Granier lives in Bray, County Wicklow, on the East coast of Ireland. His fifth collection, Ghostlight: New & Selected Poems, was published by Salmon Poetry in 2017. Awards include The Vincent Buckley Poetry Prize and two Patrick and Katherine Kavanagh Fellowships.

The five poems are from my 2017 collection, Ghostlight: New & Selected Poems.

Hairpin Afterwards, I kept finding them lining the corners of cleared-out drawers.

I picked one up. It was blacker and glossier than I remember.

Filings, a storm of magnetised particles, unmagnetised, drift off like leaves.

Total eclipse: you can see the corona’s wild, ungovernable curls.

Notes On Dogs & Cats Tree = wall Tree = staircase The tail is ever hopeful: metronome, propeller of delight.

The tail is a seismograph, warning, whipcrack of furious silence.

No matter how small, a dog has bulk and is earthed.

No matter how large, a cat treads one millimetre above the ground.

A dog is proof against intruders, wind in the chimney, ghosts.

A cat is partly an interloper, partly its own ghost.

A dog abandons itself to the chase; if it runs fast enough it will sprout wings.

A cat’s wings are folded into the crouch, the stalk, the pounce.

A cat delicately sniffs the air, a leaf, a grass-blade…

A dog delicately sniffs the air, a leaf, a grass-blade… before being yanked, Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

54

Irish poet guest – Mark Granier snorting, to the centre of the earth.

A dog on its back = the ultimate submission.

A cat on its back = maybe.

Prufrock’s predicament: He is a dog. She isn’t.

In the wake of the dog: opportunistic campfires, tossed bones, tradings of scent, the slow, painstaking deciphering of the human face.

In the wake of the cat: settlements, palaces, a niche for a household god.

A dog fills a space.

A cat opens one.

Boy He was a real boy, with a high, bony forehead and hair I’d have called mousy if I’d known the word; pleading eyes, blue-grey skin that never looked warm: stalk-necked, a fledgling shivering in the icy spotlight where words die. * Once, at my bus stop, he approached me shyly and offered me a Dinky ‘if you’ll be my friend.’

As soon as I took it I saw I must give it back before catching my bus home where I knew I was loved. * One day, he wasn’t there, along with that airless distance I could have bridged with a look.

I can’t remember when I felt his absence, or came awake to how lonely it is.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

55

Irish poet guest – Mark Granier Lightbox (Newgrange) Everyone should have one dark hub for the dull day’s orbit: stoneshouldered wings where you bury the bones of belief, and the redfaced sun, to gain entrance, turns a skeleton key.

The World On a warm summer evening I pulled in to watch The World, a 644 foot yacht docked opposite the East Link toll.

Certainly something to behold, its blockbuster title up in lights, mounted near the funnel, windows sacramentally purple, decks girdled in white neon: self conscious as a poem or stretch limo, nestling in its own fragmented reflections, movie-ripples.

Other cars pulled in. A young couple paused to wave and a boy in a Death Hammer t-shirt raised his hands crabwise to take a snap.

Framed in a lower-deck window, a handful of slim silhouettes regarded us. One pointed.

Their voices did not carry.

Ships in the night, ship in a bottle –– soon they’d be departing, heading back to the top of their horizon’s wall, doing, perhaps, what the online brochure suggests: ‘During the day you indulge in a Balinese massage, sip a cup of coffee in a neighbourhood café, or head to the marina for a kayak ride on the open sea.

The same sea that will inspire new ideas as you look over a business plan in your study.’

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

56

Irish poet guest – Mark Granier

Mark Granier (Irlanda) Traducere în limba română de

Simone Sav Biografia mea este după cum urmează: Mark Granier locuiește în Bray, județul Wicklow, pe coasta de est a Irlandei. Cea de-a cincea colecție, Lumina de scenă: Poezii noi și alese, a fost publicată de editura Salmon Poetry în 2017.

Printre premii se numără Premiul de Poezie Vincent Buckley și două premii Katherine Kavanagh.

Cele cinci poezii sunt din colecția din 2017: Lumina de scenă: Poezii noi și alese Agrafa de păr După, le-am tot găsit căptușind colțurile sertarelor golite.

Am ridicat una. Era mai neagră și mai lucioasă decât îmi aduc aminte.

Umpluturi, o furtună de particule magnetizate, Nemagnetizate, se îndepărtează ca frunzele.

Eclipsă totală: poți vedea buclele sălbatice, nedisciplinate ale coroanei.

Note despre câini și pisici Copac = zid Copac = scară Coada este veșnic plină de speranță: metronom, elice de încântare.

Coada este un seismograf, avertizare, plesnitură de bici de tăcere furioasă.

Cât o fi de mic, un câine are masă și e bine înfipt în pământ.

Cât o fi de mare, o pisică pășește un milimetru deasupra solului.

Un câine e pază împotriva intrușilor, vântului în șemineu, fantomelor.

O pisică este în parte negustor clandestin, în parte propria sa fantomă.

Un câine se dedică vânatului: dacă aleargă suficient de rapid va prinde aripi.

Aripile unei pisici sunt strânse în ghemuire, pândă, salt.

O pisică adulmecă delicat aerul, o frunză, un fir de iarbă…

Un câine adulmecă delicat aerul, o frunză, un fir de iarbă… înainte să fie smucit, Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

57

Irish poet guest – Mark Granier horcăind, în centrul pământului.

Un câine pe spate = supunerea deplină.

O pisică pe spate = poate.

Soarta lui Prufrock: El este câine. Ea nu. În urma unui câine: focuri de tabără oportuniste, oase aruncate, adulmecări de mirosuri, descifrarea înceată, anevoioasă a feței umane. În urma unei pisici: așezări, palate, un ungher pentru un zeu al casei.

Un câine umple un spațiu.

O pisică deschide unul.

Băiat El era un băiat adevărat cu o frunte înaltă, osoasă și păr pe care l-aș fi numit gri închis dacă aș fi știut cuvântul; ochi care imploră, piele albastră-gri care nu arăta caldă niciodată: gât de pețiol, un pui de pasăre tremurând în reflectorul înghețat unde mor cuvintele. * Odată, la stația mea de autobuz, S-a apropiat de mine timid și mi-a oferit o bomboană ”dacă vei fi prietenul meu.”

Imediat ce am luat-o am văzut că trebuie să o dau înapoi înainte să prind autobuzul acasă unde știam că sunt iubit. * Într-o zi nu era acolo, cu tot cu acea distanță fără aer pe care aș fi putut-o traversa dintr-o privire.

Nu-mi aduc aminte când am simțit

Nicolae Golici Continuos Proliferation I

că lipsește, sau când mi-am dat seama cât e de singur.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

58

Irish poet guest – Mark Granier Cutia de lumină (Newgrange) Fiecare ar trebui să aibă un ungher întunecat pentru orbita zilei opace: aripi cu umeri de piatră unde îngropi oasele credinței, iar soarele roșu la față, ca să intre, rotește o cheie schelet universală.

Lumea Într-o zi caldă de vară am parcat să privesc Lumea un yacht de 644 de picioare oprit de cealaltă parte a barierei East Link.

Cu adevărat ceva vrednic de privit, cu numele bombastic puternic luminat, urcat aproape de coș, geamurile mov sacru, punțile împodobite de neon alb: conștient de sine ca o poezie sau ca o limuzină lungă, cuibărit în propriile oglindiri fragmentate, dungi pe film.

Alte mașini au parcat. Un cuplu tânăr s-a oprit să salute iar un copil într-un tricou Death Hammer și-a ridicat mâinile ca un crab să facă o poză. Încadrate într-o fereastră pe o punte joasă, o mână de siluete subțiri ne-au privit. Una a arătat cu degetul.

Vocile lor nu s-au făcut auzite.

Vapoare în noapte, nave într-o sticlă - în curând vor pleca, îndreptându-se înapoi spre culmea zidului orizontului lor, poate făcând ce sugerează broșura de pe internet: ”În timpul zilei te răsfeți cu un masaj din Bali, sorbi o ceașcă de cafea într-o cafenea din vecinătate sau te îndrepți spre port pentru o ieșire cu kayak-ul în largul mării.

Aceeași mare care va inspira noi idei în timp ce te uiți peste planul de afaceri în biroul tău.”

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

59

proză

Fără contracte Dorian Stoilescu (Australia) Dispozitivul ăsta pare un fel de monitor cu periferice ciudate, nemaivăzute. Este în camera unde dorm și nu este conectat la nimic, cel puțin așa pare. Nu știu cine l-a adus, dar realizez că toate perifericele îi intră în mine. De fiecare dată când deschid ochii, sunt inundat de o lumină roșie, aproape solidă. Ce poate fi? Simt cum mi se spune cumva din străfunduri, despre atitudinea de a sta în compania acestei lumini, că ceva nu e sănătos, că ar trebui să mă feresc, puncte, puncte. La început sfaturile astea mi s-au părut ridicole, ca babele invidioase care se simțeau rău și în loc să-și vadă în ochi boala acuzau mereu câte-un deochi. Însă dispozitivul a început să se miște, să-și schimbe dimensiunile și să își transforme modul de interacțiune. Prima dată s-a transformat într-o stradă cu multe clădiri corporatiste, cu un personal extrem de amabil care vindea croaziere, care îmi promitea orice, care părea că vrea să mă ducă pe oriunde doresc. Chiar așa, oriunde? Cât costă? Nimic! Vor să merg cu ele și-atât.

Apoi fațetele dispozitivului s-au subțiat și erau similare stelelor de pe bolta cerească. Dar ceva nu era în regulă cu mișcările astea. Îmi aduceam aminte de lentoarea mișcării stelelor de când eram adolescent și stăteam extaziat cu orele uitându-mă la ele. Stelele astea erau mult mai rapide. Mereu se mișcau suficient de repede cât să nu mă plictisesc. De ce să se plieze după dorința mea? Aș vrea să fiu întrucâtva idealist și să spun că tuturor li se cuvine asta. De ce nu, stelele sunt în jurul pământului, asta nu s-a spus demult? Iar omul e stăpânul pământului. Sau aș vrea să fiu mai megaloman și să spun că așa ar trebui să mi se întâmple mie, că e firesc ce mi se întâmplă, că totul trebuie să se învârtă după mine. Dar stelele astea voiau doar să mă uit la ele și să nu mai fac altceva.

Până la urmă renunț la ele, întrucât constat că binevoiesc să mă sufoce cu mișcările lor perfecte.

Apoi pixelii dispozitivului se dilată și se divizează straniu, combinându-se în moduri fractalice, totdeauna impredictibile. Ofensator de originale, care prind extrem de multe contururi neverosimile ce mă rănesc prin revelațiile care le aduc la fiecare pas. E un antrenament al minții pentru învățatul complexității sau o doar o frustrare perpetuă? Ba chiar noi forme de viață par să se desprindă ce devin vietăți care mă vizitează în timpul somnului. Dar ciudățeniile astea nu mai au formele curbilinii cum sunt cele din natură. Pentru că sunt digitale sau cel puțin așa par, sunt mult mai pătrățoase. Par niște mini-macarale care ajung în orice loc și știu să ia orice obiect, oricât de mare sau de mic, de apropiat sau de îndepărtat. Și parcă excavează tot din interiorul acestor obiecte, iar lucrurile astea nu vor mai fi de acum încolo ce-au fost, vor fi o existență iluzorie, ignorată de ceilalți.

Vor rămâne doar deșeuri peste tot. Brațele mini-macaralelor se mișcă întruna și vor să fiu asemenea lor. Vor să înlocuiască gândurile mele cu ale lor. Desigur, sunt mult mai evoluate. Neîndoielnic, ele știu asta, dar acum mi-e neclar ce vor de la mine. Acum, în sfârșit, vorbesc cu ele. Mai degrabă ele vorbesc cu mine. Vor să se substituie minții mele, vor să devină mintea mea. Simplu, ele vor să renunț la judecata mea, cum spun ele, cea veche, și să declar dispozitivul ăsta drept minte universală, unica minte a universului. Fără alternative, pentru că ar fi o trădare. Mereu simt o lumină roșie, rece, lovindu-mi spatele. Semnează contractul ăsta! Acum! Noi îți vom da acces la mintea universală pentru a gândi tot ce a fost și ce va fi! Dar trebuie să scapi de mintea ta cea veche!

Probabil că singurul lucru cert rămâne că trebuie să renunț la mintea mea. Șandramaua de gânduri va fi suptă de macaralele alea precum au fost vidate orice obiecte de dinainte și nu va mai fi niciodată ce a fost. Nu va fi nici măcar cât un cartof putrezit.

Mă trezesc, îmi șterg fruntea, îmi beau cafeaua în mod mecanic și mă sui în mașină. Trebuie să ajung iute în centrul Toronto-ului. Mă așteaptă o nouă zi de slujbă și o mulțime de locuri de vizitat cu multe mitinguri. Fără contracte!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

60

proză

Interviu cu o știucă (titlu provizoriu)

Emanuel Stoica (Stockholm, Suedia) (fragment de romanul în lucru) - continuare din nr. 26 - Intră în sală Onorabilul Amerigo Van der Svart! Cine nu e gata, îl iau cu lopata, urlă din toți bojocii un aprod, scoțându-mă violent din preocupările vagi ale spiritului.

Ne ridicăm. Sforăim protocolar când judecătorul se apropie de jilț. Răspunde conform regulamentului, însă cu un sforăit formal, plictisit. Poate că doar mi s-a părut. Poate că e răcit. Sper că asta nu-i va afecta bunăvoința.

Tangoul trebuie să înceapă cu inculpații în poziție de drepți. Asta e regula, trebuie s-o respectăm.

Fie, încuviințez, ca și cum aș avea de ales. Aș sta și-n cap, doar să scap mai repede de aici.

La doi pași de Frank, un ins ne ține hangul. ”Din oficiu”, clarifică Ukulele muțește, citindu-mi mirarea. Surpriza îmi pare de rău augur. Mai cu seamă felul în care arată nu-mi inspiră încredere.

Omagiu adus figurii lunguiețe căreia soarta i-a lipit în bătaie de joc un nas de curcan, fruntea i se întinde până la ceafă. A avut o noapte albă, îl dau de gol niște cearcăne cât paharul. De sub roba avocățească i se ițește nodul unei cravate roșii cu picățele albastre. E prima dată când sunt judecat, iar libertatea mea se află în mâinile unuia lustruit ca un șofer de autobuz!

Aproape că-mi doresc să se termine rău întreaga tărășenie după ce, căutând o explicație, primesc unul dintre cele mai ironice zâmbete pe care le produce Frank. Pentru un dezastru complet, la câțiva pași, vocea procurorului - tunând și fulgerând împotriva noastră - e a unei cunoștințe, cioclul care mia făcut vraiște ziua de ieri. Nu-mi dau silința să pricep ce spune, mâna lui mi-a atras atenția. Joacă între degete, ostentativ, un pix geamăn cu cel de dorul căruia îmi plângea la ușă deunăzi. Își face numărul argumentând cu voce ridicată, în timp ce, printre gene, îmi aruncă lame de cuțit. Ce privilegiu! Doar eu cunosc adevăratul motiv al zelului care-l stăpânește. Nu mă sperii, nu e atât de grozav cum vrea să pară.

Mai am ceva de pierdut? O mișcare discretă, în semn de salut din partea umilului meu creion, îi ia piuitul. Mai întâi, pretinde că nu înțelege. Așa cum bănuiam, e slab. Doar câteva clipe și, îndrăgostit de propriul orgoliu, face ochii cât cepele, țipă, tușește, își drege vocea. E răgazul de care am nevoie.

Fac semn pe furiș în direcția avocatului.

- Cum ne apără amărâtul ăsta?

- I-am explicat eu, mârâie Frank.

- Ce? - I-am povestit...

Senzația de gheață pe care mi-o dă auzul atâtor bâlbe de care-mi atârnă libertatea ar putea să mă viziteze din creștet până-n tălpi într-o singură clipă. Dar nu, în aer plutește ceva care îmi prelungește trăirea neplăcută până la limita suportabilului. Nervii gata să-mi plesnească mă obligă să apelez la singurul remediu pe care-l cunosc, accept faptul că evenimentele se nasc și mor în mintea mea altfel decât în restul lumii. Înainte să înțeleg mai bine ce se petrece, cheliosul are cuvântul. Face un pas în față. E sigur pe el.

Poate că l-am subestimat. Se concentrează privindu-și palmele. Încruntat, ridică brațele spre tavan.

Invocă un zeu al avocaților, îmi trece prin minte anticipând că urmează să se dezlănțuie. Număr secundele, mi se pare că nu sunt singurul care face asta. Toată suflarea e pregătită să i se ploconească. Știe că a devenit centrul atenției. Gestionează tensiunea egoist, nu-i pasă că spectacolul pune la încercare calmul privitorilor. Vrea să arate cât e de concentrat. Reușește ca nimeni altul. Picături de Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

61

proză de Emanuel Stoica sudoare i se preling pe frunte, pe obraji, i se înnoadă sub bărbie. De acolo, dacă au noroc, îi fac popas pe gulerul cămășii. Celelalte înnobilează dușumeaua locului în care se înfăptuiește dreptatea.

Tocmai a pus stăpânire pe întreaga încăpere. Când nimeni nu mai așteaptă vreo surpriză, figura îi e cotropită de grimase, ochii i se umezesc, strănută! Cum naiba să strănuți în postura asta? El poate.

De bună seamă, neobișnuita performanță are un preț. Desfrânat, fără să dea de veste posesorului, nasul îi zămislește o zeamă băloasă, a cărei ițire din nări își sărbătorește victoria croind o potecă tot mai subțire, sclipicioasă, ca un drum de melci. Gălbui-tulbure, o broboană din lichidul acela i se prelinge peste buza de sus biruind-o alene și pe cealaltă, pentru a-și face vâscos și dulce sălaș în obscenitatea gropii din bărbia bărbatului.

Aflată pesemne undeva în sferele elevate ale raționamentului juridic, conștiința omului nostru refuză să bage în seamă epopeea care i se petrece sub nas. Lucrurile rămân neschimbate și după ce dă semne că a revenit cu picioarele pe pământ. Are alte priorități. Mâinile i se prăbușesc bălăngănind, oftează, scâncește, suspină, sforăie și izbucnește fonfăit: - Onorată instanță, e simplu, nu suntem vinovați. Am zis.

- Ați terminat deja pledoaria?

- E o sinteză. Argumentele ei sunt foarte numeroase. Fără îndoială, veți concluziona că suntem nevinovați.

- Ar trebui să vă credem pe cuvânt, nu-i așa?

- Excelentă idee, insistă avocatul încruntând sprâncenele lui Amerigo Van der Svart.

Dacă n-aș fi sigur că acest coșmar va mai continua o vreme, în ciuda faptului că l-am anticipat, mi-aș face un cadou. Amân mulțumirile în fața oglinzii. Sigur, nu regret noaptea nedormită pentru a calcula toate posibilitățile. Uneori e bine să fii puțin paranoic. Le-am pregătit o surpriză. Fără grabă, scot din geantă câteva lucruri folositoare. Frank mă privește cu gura căscată. Avocatului i-au ieșit ochii din cap. Judecătorul se ridică în picioare. Asistența murmură. Un vlăjgan se repede spre mine.

Mă înșfacă de ceafă și de mâna dreaptă. Mi-o răsucește la spate. Calm, cu stânga îmi așez pe creștet un coif de hârtie de ziar pe care, încă de ieri, am avut grijă să scriu ”ABRACADABRA”. Cu litere roșii. Majuscule. Rumoarea se transformă în dezordine.

Firul de levănțică - pe care l-am furat furișându-mă noaptea la tufa din fața casei unui vecin - prins acum cu o agrafă la rever, se asortează de minune cu șosetele mele albastre. Nu-mi vede nimeni șosetele, e suficient să cunosc eu acest detaliu care îmi satisface aspirațiile estetice. Execut un sforăit elegant înainte de a striga din toate puterile: - Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru!

- Amin!, se prăbușește ciocanul Onorabilului Van der Svart, de parcă ar tăia lemne.

Vlăjganul care m-a înhățat poartă uniformă, e polițist. Mă culcă la pământ, răsucindu-mi și cealaltă mână. Sunt încătușat.

- Eliberează inculpatul!, răzbate vocea judecătorului prin hărmălaia din sală.

Respir ușurat. Citesc părere de rău în ochii copoiului. Pentru că mă dezleagă, nu pentru că ar simți vreun regret față de mine.

-Verificați-i șosetele!

Haidamacul mă smucește satisfăcut.

- Nu e necesară folosirea forței, scâncesc.

- Descălțarea!, șuieră bruta.

- Nu e nevoie. Are sau nu?, insistă judecătorul.

- Are. - Culoarea?

- Sunt albastre, onorată instanță.

- Din acest moment, ești apărătorul cauzei. Dată fiind împrejurarea, tot ce spui poate fi folosit în beneficiul inculpatului Ukulele și, desigur, împotriva ta. Procedura aceasta de exercitare a dreptului la apărare a fost semnalată foarte rar în practica judiciară. E prima oară când văd pe cineva reușind să o execute în întregime, fără cusur. Credeam că doar teoreticienii mai au habar de existența ei.

- Onorată instanță, încercam să vorbesc și în apărarea mea...

- E o chestiune de nuanță. Dorește-ți să fie adevărul juridic în favoarea ta.

- Cu ce să încep? N-am mai făcut niciodată așa ceva.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

62

proză de Emanuel Stoica - Să se consemneze: Inculpatul spune că n-a mai făcut niciodată așa ceva.

- Stați puțin, doar n-o să... Vă informam că nu am experiență de avocat.

- Mai devreme te-am anunțat, tot ce spui...

- Vă rog să mă scuzați. N-am mai fost acuzat niciodată.

- Se consemnează: N-am mai fost acuzat. Inculpatul cere clemență, dictează judecătorul, spre disperarea mea. Așadar, îți recunoști vinovăția, revine inchizitorial.

- Nu e despre vinovăție! Situația a fost înfățișată greșit. Atât eu cât și Frank Ukulele suntem autorii unui demers jurnalistic.

- Era nevoie să răpiți un cetățean de onoare pentru asta?, intervine procurorul.

- N-am răpit pe nimeni, domnule! Cetățeanul știucă a venit de bună voie, mi-a fost musafir. A acceptat o invitație, transportul i-a fost înlesnit de către Frank Ukulele...

- Inculpatul Frank Ukulele, mă provoacă cioclul din nou.

- Suntem colegi de breaslă. Eu nu l-am învinovățit de nimic.

- Colegi de infracțiune... Presupunând că scenariul pe care îl propui e adevărat, cum ați ajuns la concluzia că cetățeanul știucă a acceptat invitația voastră?

- În același fel în care ați ajuns și dumneavoastră la concluzia că a acceptat să fie cetățean de onoare. Frank Ukulele i s-a adresat, propunându-i un interviu. Am fi construit premisele unei comunicări mai bune, socializând la mine acasă. Nu a existat vreun refuz al cetățeanului știucă în privința vreuneia dintre propuneri. E simplu.

Judecătorul își revine primul din liniștea care s-a prăvălit peste sală. Ceea ce-i dictează grefierului îmi dă o stare de neliniște. Nu vrea să înregistreze tot ce declar. Am vrut să facem un interviu și cetățeanul știucă a acceptat. Asta e tot ce a reținut. Doar atât?

Pare că, totuși, am și un dram de noroc. Ocazia să răstorn lucrurile în favoarea noastră nu se lasă așteptată. Vor să știe mai multe despre colaborarea cu Ukulele și despre subiectul investigat. Folosesc aproape tot ce am la îndemână. În timp ce vorbesc, sentimentul că mi-a scăpat de sub control un amănunt esențial nu-mi dă pace. Încă nu-mi dau seama despre ce e vorba... Tot înainte!

Ocolind numele lui Aristotel N’Keke nu pomenesc nici despre Jules Polenta, dar le spun că niște savanți au identificat mesaje în mișcările peștilor oceanici. Bazaconia Press a fost interesată de subiect, m-a trimis să aflu mai multe. Investigațiile mele s-au intersectat cu cele ale lui Frank Ukulele, proprietarul Ukulele News. Am început să lucrăm împreună. Ideea interviului cu un pește s-a născut pe parcursul acestei colaborări.

- Care erau acele mesaje?, intervine procurorul.

- A fost descifrat unul singur, până acum.

- Despre ce e vorba?, se aprinde și judecătorul.

- Pentru pietre, omul este o secundă dintr-un anotimp. Asta s-a putut citi în mișcările bancurilor de pești, onorată instanță.

- Încearcă să-și bată joc de noi! Minte ca să-și scape pielea, mă mitraliază procurorul.

- Am spus doar adevărul!

- Minte!

- Ba nu!

- Ba da!

- Nu puteți dovedi că mint!

- Pot! - Argumentați, domnule!, îl îndeamnă Amerigo van der Svart.

- Reaua credință și minciuna inculpaților sunt evidente. Și-au motivat acțiunile cu speculații științifice în care era vorba despre peștii oceanici. Dar, atenție, l-au răpit pe cetățeanul știucă, un pește de apă dulce! Aceștia sunt niște infractori deosebit de periculoși, onorată instanță! Încremenesc. În timp ce procurorul rânjește satisfăcut, mi se pare că aud aplauze. Zâmbetul lui Frank s-a transformat într-o grimasă, mă privește speriat...

- Dar e tot un pește, gânguresc.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

63

proză de Emanuel Stoica - Liniște!, tună judecătorul. Infracțiunea a fost dovedită fără putință de tăgadă. Pericolul social al faptei cere o aplicare fermă a legii. Veți ispăși câte cinci ani de închisoare, fără posibilitate de eliberare condiționată.

- Onorată instanță, pedeapsa nu e aplicabilă!, țip înainte ca ciocanul judecătorului să se prăbușească peste destinele noastre.

- Cum așa?

- Nici eu, nici Frank Ukulele, nu suntem aici.

- Eu văd că sunteți.

- Nu suntem, onorată instanță, vi se pare.

- Vrei să spui că ești o nălucire de-a mea? Că nu a trebuit să-mi amân concediul pentru a judeca acest caz în regim de urgență? Oare doar îmi imaginez că nu pot sărbători ziua de naștere a fiicei mele din cauză că răpitorii unui pește care mai e și cetățean de onoare, trebuie să răspundă în fața legii?

- Doamne ferește, domnule judecător! Departe de mine, orice intenție nepoliticoasă. Apropo de aniversare, felicitări, să vă trăiască fata, să fie fericită, să aveți bucurii! La mulți ani!

- Mulțumesc.

- Și concediu plăcut, în continuare.

- Nu cumva ești ironic?

- Nicidecum. Regret neplăcerile pe care vi le-a creat situația aceasta. Atât eu cât și domnul Frank Ukulele suntem inocenți în raport cu problemele expuse de Onorabilitatea Voastră. De fapt, vreau să invoc în apărarea noastră și dreptul la liberă circulație, spun cu cea mai afectată voce, adăugând un sforăit pe care mă străduiesc să-l execut apelând la cel mai profund înțeles pe care mintea mea îl atribuie noțiunii de solemnitate.

- Nu văd nicio legătură cu situația în care sunteți implicați.

- Cum să vă spun?... Noi am călătorit în timp. Alaltăieri eram în 43 iulie. Legea penală nu este aplicabilă în situația noastră.

- Îți bați joc de mine?

- Nici nu-mi trece prin minte așa ceva, domnule judecător!

- Argumentează! Îți atrag atenția, dacă găsesc că la mijloc e vreo glumă proastă, vă alegeți cu o agravare a pedepsei. Ba chiar și cu una suplimentară, pentru sfidarea instanței.

Vocea îmi dispare. Înghit apa din paharul avocatului. Nu te uita urât la mine, incompetentule, din cauza ta am ajuns aici! Oare cât timp trece până când reușesc să rostesc primele cuvinte? Nu mai am nimic de pierdut.

Pornesc de la Frank. Improvizez pe spinarea lui. E comerciant și beneficiază de prevederile legii care permite oricărui întreprinzător să-și decreteze o zi de viitor în afaceri, ceea ce s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, dacă activitatea pentru care suntem aici s-a petrecut în viitor, fapta nu poate fi pedepsită, deocamdată ea nu există.

Procurorului îi sare țandăra. Argumentează cu fermitate, e nervos, s-a înroșit. Are dreptate. Există dovezile materiale ale faptei, chiar dacă ea se află în viitor din punct de vedere legal. Proba ilegalității e materială, nu poate fi contrazisă. Nu există argumente convingătoare că în viitor percepția socială și prevederile legii față de atitudinea făptuitorilor vor fi altele, nici că efectele faptelor nu rămân aceleași.

- Aceasta este doar o presupunere, sar cu gura. A avut acuzatorul curiozitatea să afle și opinia cetățeanului știucă despre situația aceasta? Nu. Dacă dorește, cetățeanul știucă va depune mărturie împotriva noastră. Până când presupusei părți vătămate i se va accepta exercitarea dreptului la liberă exprimare, nu poate fi vorba nici măcar de suspiciune în ceea ce ne privește. Altfel, vom asista chiar la obstrucționarea drepturilor unui cetățean de onoare în numele căruia se exercită acțiuni presupunând forța de coerciție a justiției, situație cu care ar putea să nu fie de acord.

De asemenea, nu se poate ști dacă până în data de 43 iulie, evaluarea nu va fi alta. Numai atunci, în acel context, se va putea stabili dacă există pericol social. Dar dacă nu există? Dacă fapta nu va mai fi incriminată? Dacă dimpotrivă, așa cum susținem, e vorba despre exercitarea unui drept la informare și, în plus, în interesul societății? Cum să fim condamnați pentru o faptă din viitor? Se deschide o poartă periculoasă. Oricine va putea fi acuzat de orice, fără să fi făcut nimic, în lipsa prezumării unui viitor lipsit de vinovăție.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

64

proză de Emanuel Stoica Atât eu cât și domnul Ukulele ne aflăm în viitor, în acest moment. Ar fi trebuit nici măcar să nu ne băgați în seamă, din perspectiva legii. Nu suntem aici, concluzionez gesticulând cu arătătorul spre dușumea.

Frank nu-și mai poate ascunde admirația: - Trebuia să te faci politician.

- Trebuia să mă fac că nu te cunosc, din prima secundă în care ne-am întâlnit la Pisicile Savante. ........................................................................................................................................................

- Va urma -

Nicolae Golici Crossroad II

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

65

proză

Eric -fragmentMonica Tonea (Belgia)

Câteodată apar în șirul nesfârșit de zile momente neconforme cu platitudinile în care se pierd oamenii de obicei. Secvențele smulse din monotonie – cât să avertizeze cu ecou surd că oricând poate apărea ceva destabilizator pe traseul pe care ne angajăm de cele mai multe ori din pură inerție – se cristalizează și se detașează de altele, mai neșlefuite. Cu o forță aparte, ca meteoriți în cădere, întâmplările se îndreaptă vertiginos înspre noi, fără să se abată din traiectorie. Vin și ne tulbură liniștea instalată din motive cu totul greșite, doar pentru că de multe ori nu avem curajul să ne desprindem din lentoarea acaparatoare care ne modifică mersul linear. Își exercită presiunea asupra noastră anunțându-și prezența de la distanță, dar oricât de pregătiți am fi, nu suntem capabili să le modificăm traiectul. Rămânem țintuiți în loc. Cu toate astea, se înfiripă o speranță. Poate impactul nu va fi devastator. Poate ieșim întregi și din asta. În mod absurd, ne concentrăm mai mult pe ceea ce urmează, decât să dăm importanța cuvenită momentului zero. Și, de cele mai multe ori, calculele făcute sunt greșite și nu estimăm cum trebuie probabilitatea impactului.

Dintr-o oarecare influență providențială, ne evită în ultima secundă. Trec razant pe lângă noi cât să ne zgâlțâie, să ne devieze pașii. Dar ce mai contează, ne considerăm privilegiații sorții! Ba chiar, odată trecut șocul inițial, păstrăm aproape de suflet senzația că, ceva nemaiauzit, nemaiîntâlnit, ceva extraordinar, a venit cu forță peste noi, iar coliziunea a fost, dacă nu nimicitoare, măcar concretizată într-un semnal de alarmă. În sfârșit, ne-a trezit. Ne-a ancorat în realitate. Au dat un sens nou lucrurilor.

Mda. Asta, cu precădere, mi s-a întâmplat și mie.

M-am intersectat cu bătrânul enigmatic într-o miercuri dimineață de mai. Nefiind superstițios, nu am pus faptul pe seama datei de 13 din calendar. Putea foarte bine fi orice alt număr trecut acolo. Am atribuit, ce-i drept, un caracter abscons episodului, dar asta s-a întâmplat de abia după ce a dispărut.

Cât l-am avut sub ochi, mi s-a părut așa strașnică apariția că n-am putut înregistra gândurile. Însă atât am răsucit ideea în minte după ce s-a îndepărtat, încât mesajul desprins a luat proporții și am dat repede un iz fantezist întâmplării.

Da, asta am făcut, am idealizat un episod banal și l-am numit destin. Desigur, schimbul scurt de replici, de fapt nici nu-mi mai amintesc clar dacă am apucat să spun și eu ceva, a fost destul de bulversant. Iar prin puterile conferite mai apoi, a sfârșit prin a-mi dicta traiectul ulterior.

Ziua debutase plat, cu atât mai mult mi-a clătinat credința acel crescendo năucitor. Nu neg, m-a dezechilibrat înștiințarea bizară, adusă la cunoștință de către personajul inedit. Dar n-am avut timp de reacție prelungit. Bătrânul cu alură excentrică și dispus să-mi comunice criptic o viziune a cărei greutate am resimțit-o clipe după, mi-a părut îngrijorat, dar senin. I-am studiat pe fugă trăsăturile adânci, marca ridurilor cumulate la colțurile ochilor sfredelitori, începutul de barbă grizonată, armonia generală, și am fost convins că era doar o apariție. Nedumerit, mi-am răsucit privirea în stânga și-n dreapta, căutând niște certitudini dincolo de omul din față. Speram să fie presărate împrejur, că la mine nu le găsisem. Mi-am zis în cele din urmă să-l confrunt, să-i cer lămuriri. Eram așa intrigat, ce vrea de la mine? De unde mă știe? Cine-i? Dar când m-am întors, bătrânul era deja departe. Am rămas descumpănit. Ce-a fost asta? Am încercat să memorez mesajul cât nu-și pierdea din prospețime. Pentru o secundă, semnificații noi, dezrobite de ambiguități, au planat în atmosfera matinală. Încă nu înțelesesem că prea multe elemente necorespunzătoare îmi alcătuiau prezentul și că trebuia să schimb măcar ceva pentru înainta.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

66

proză de Monica Tonea M-a remontat freamătul creat de natura mult prea înviorată, când m-am dezmeticit. Dar forfota aia, a unei abundente primăveri, când viața se agață de orice să reziste, nu știu de ce, mi-a părut stânjenitoare. Ce resimțeam eu era aflat în inegalitate față de acea veselie instaurată. Instinctiv, am mai cercetat o dată împrejurimile, sperând că existase totuși un martor la fenomenul de mai devreme.

Dar nu mai era nimeni pe alee.

Mi-am cântărit nesigur opțiunile, de parcă era necesar să o fac atunci, pe loc, și am alungat repede ideea că trăisem o experiență izolată, care probabil nu se va mai repeta vreodată. Ce naiba, doar nu aveam nevoie de asta! Și-n locul sentimentului ăluia de nemărginire care mă făcuse nesperat să cred pentru o clipă că sunt special, s-a strecurat gândul către Sasha. Sasha. Oare bătrânul se gândise și la ea? Cu siguranță, trebuia să știe că eu, fără Sasha... Ce? Nu știam încă articula. Dar n-avea sens oricum.

Indecis, m-am apropiat de intrarea blocului, construit în perioada interbelică, ca mai toate clădirile din jur, de altfel, și am început să urc, timp în care am construit mental un dialog imaginar cu ea. De fiecare dată îmi răspundea alt fel și mă dezorienta.

Până la urmă m-am repezit în dormitor și am rămas o vreme în prag, observând-o cum se răsucește în pat, cuprinsă de o agitație străină mie. Probabil făcea parte dintr-un vis care-mi era inaccesibil.

Avântul mi s-a mai domolit și chiar am uitat de ce mă grăbisem. Era, este ceva extraordinar să o privesc pe Sasha când doarme. Nu sunt o fire înclinată spre contemplație, dar mereu mă duce cu gândul la Cântarea Cântărilor și senzația de extaz resimțită sub revelația supremei și ultimei trăiri, o senzualitate a simțurilor toate, în care probabil se rătăcise și Solomon când o privise dormind pe Sulamita.

Am oftat și cred că asta a făcut-o să devină semi-conștientă de prezența mea. Pe de o parte mă temeam că, dacă nu verbalizam ceea ce experimentasem cu bătrânul, momentul ăla închegat s-ar disipa ca o nălucă, pe de alta, regretam impulsul de a o trezi îndată. Dar cred că începusem să cred că, dacă amânam, nu mai puteam sintetiza emoția indusă. Încă ancorată în lumea ei fantastică din vis, Sasha a mormăit ceva neînțeles, ceea ce-mi sugera că era nemulțumită. Și-a ridicat pleoapele, gata să mă fixeze înciudată, probabil hotărâtă să mă mustre, dar cred că figura mea imbecilă a făcut-o să devină mai alertă și să tacă. S-a înălțat într-un cot și m-a studiat intrigată, tot cu ochii cârpiți de somn, și trăgea de ea să rămână trează, ceea ce mi-ar fi părut chiar comic dacă nu rămăsese pe fond o doză prea mare de seriozitate. O vreme nu m-a mai băgat în seamă, și-a arcuit corpul și s-a întins, de parcă voia să atingă tavanul. Am zâmbit, nu m-am mai putut abține. Fie ce-o fi. Încă ceva de care nu mă puteam lipsi.

A căscat sacadat, în căutare de oxigen și s-a încruntat înspre surâsul meu. Tu râzi și mie mi-e somn. ”De ce nu vii în pat?”, mi-a făcut semn și a dat pătura deoparte, revenind la o stare mai bună. Dar tot n-a avut răbdare să-i răspund și a început să se foiască, spre exasperarea mea, și nu s-a oprit până când nu și-a găsit locul. Ridicată în capul oaselor și sprijinită de capul patului, parcă îi era mai bine.

Dar nu s-a oprit aici. S-a întors, și-a modificat consistența pernelor de sub omoplați și de abia apoi sa înfundat în moliciunea lor cu un murmur de satisfacție. ”Așa, acum pot să te ascult, pribeagule”, mi-a aruncat ea mucalită. Am privit-o cu duioșie. Cuibărită între pernele uriașe, avea un aer fragil, așa cum era mică și pierdută în imensitatea patului.

Cum să-i spun? Am dat să rostesc ceva, dar, în așteptarea dinainte, gândurile mi se împrăștiaseră.

Iar privirea ei, deodată trează, mă fâstâcise și parcă-mi și transferase o parte din agitația ei. Nici nu mi-am dat seama că băteam camera în lung și-n lat până când nu m-a interpelat Sasha. ”Ce-i?”, a întins ea o mână să mă cheme lângă ea. Dar în loc să mă duc înspre ea, m-am trântit pe sofa, la distanță considerabilă. Și-a dus mâna la ochi, ”Ești în contrejour, my babe. Nu te văd bine așa înconjurat de lumină.” Cu un salt, am ajuns lângă pat și m-am așezat pe margine.

Nu m-am grăbit. Dintr-odată mi se părea că am tot timpul din lume să-i împărtășesc experiența mea. I-am luat mâna într-ale mele și am întors-o pe toate părțile, ca și cum o vedeam pentru prima oară. I-am studiat pielea străvezie, care lăsa să se întrevadă firișoarele subțiri ale venelor și pentru o vreme chiar mi s-a părut că era un lucru extrem de important să constat asta. Zvâcneau din când în când, sub încordare. Cu siguranță găsise comportamentul meu cel puțin ciudat. Dar mi-a făcut pe plac și și-a lăsat mâna moale în palma mea.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

67

proză de Monica Tonea Și o vreme am stat așa. ”Eric”, s-a aplecat înspre mine când și-a pierdut răbdarea, ”ai pățit ceva?” ”Dimpotrivă. Adică, nu.

Da, mi-am dres eu glasul, indecis. Acum, afară. Un bătrân. Mi-a zis simplu, fără ocolișuri, că am soarele în ochi. Ție pot să-ți spun fără să am impresia că mă judeci.” De abia terminasem și mi-am dat seama de ridicol. Cum trebuia să sune! Bătrâni ezoterici, soare în ochi, poezie și misticism, pe bune?! Evident, vocea-mi sunase falsă, greoaie, împiedicată. Nici eu nu credeam ce spun.

Ciudat a fost că, totuși, destăinuirea mă eliberase până la un punct. Adică, spuse așa, sacadat, pusesem lucrurile în perspectivă. Eram și eu spectator la ceea ce relatam. Nu știu de ce, în același timp, am avut brusc și sentimentul că făcusem o eroare ireparabilă comunicându-i pățania. Iar senzația că eram captiv în propria-mi poveste m-a încurcat definitiv. Relatarea în sine desprinsese întâmplarea din sfera mistică pe care i-o atribuisem acolo, în fața blocului, și nu mai părea decât o experiență comună care nu merita să fie amintită. Prima tendință a fost să bat în retragere. Era evident, odată rostite cuvintele, mirajul se destrămase. Toate acele veleități absconse zămislite în minte, cât timp urcasem scările, fuseseră în zadar. Se dezmembraseră în mod absurd. Verbalizând momentul incredibil petrecut mai devreme am reușit să diminuez grandoarea surprinsă sub frunzișul jucăuș, a cărui umbră căzuse pentru o clipă oblic peste asfaltul încă răcoros. Sau doar mi se păruse?

Mă așteptam să fiu ridiculizat, are ea felul ei de a glumi și de a lua oamenii peste picior când sunt evazivi, în special când are impresia că e nevoie de puțină ironie. Cu mine nu-i niciodată sarcastică, doar că are naturalețea aia să găsească comicul în orice situație.

Fix acum tăcea cu obstinație și se adumbrise. ”Uneori avem nevoie de confirmări”, a făcut Sasha, oarecum absorbită de propria-i neliniște, instaurată subit, spre marea mea mirare. O cohortă de idei înlănțuite și iscate necontrolat îi dansau în minte, se vedea pe figura ei, nu obosită, ci contrariată și pătrunsă de un soi de groază. O secundă mam temut că știa de coexistența celor două lumi ale mele. Adică, cu siguranță știa, dar cred că le plasase undeva la limita unei informații asimilate și nu le mai dezbătuse în minte.

M-am întins lângă ea și m-a lăsat să îmi sprijin capul de șoldul ei. Mâna străvezie m-a mângâiat absent pe tâmplă. Eu am râs. Ea m-a făcut nebun. Așa suntem noi, neconvenționali. Poate de aia iubirea dăduse năvală în urmă cu trei ani, nu ținusem niciunul cont de convenții.

Nicolae Golici One Person Show 1980 Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

68

poezie

Monica Ioana Gugura (Anglia, UK) Despre îngeri 1.

Sufletele se adunară în cercul nopții Cu lună pe frunza uriașă, a presimțire.

Urma să fie părăsit satul Din pricina îngerilor moi crescuți în fumul De budoar. Plantele scriau cu cerneală verde Un ultim poem în aripile caselor. Știau Că nu vor primi pașaport Pentru marea călătorie: a golirii de sine.

Vor rămâne aici. Să vorbească zidurilor Până la topirea lor în cer sau mare. Îngerul

Șaman pierduse oastea La tropice, în fumul de ardei iute, în norul Purtând La gât o amuletă din ființa Dulce, a rechinilor de stâncă. Îngrijorate Sufletele își țeseau ultima pânză Pe fundul fioros de cald al apelor, pentru Un pic de nemurire în schimbul Exilului.

2.

S-a sfărâmat în globuri de gheață încet Înspre linia de orizont mercurian: Sforțându-se-n toiagul de păpădii să arunce Lumina: Peste spinarea unui bivol urieșesc munte negru Cu O stea fulgerată în frunte: noapte de vară.

Big Ben.

Pradă febrilă de cerb Cu zece ochi împunși de Citadela crudă.

Ora fixă te cere prins În fluctuația petalelor pe care vântul Le așază în fragilitatea liniei Orizontului. Eternitatea e un sunet Neasemuit, pentru fiecare înger.

3.

E un loc sub soare pentru toți Greierașii cu flaut fermecat...

Trăia în încăperea Blindată de aripi așezate în straturi De îngeri la altitudini diverse.

Vești din cetate treceau pe sub pragul Fără arpegii, în ciuda Zidului de apărare ridicat de fluctuații Pe o linie de orizont.

Era al Muzelor: Navigatoare în ape cu pești netezi ca Rotundul de piatră, lipsit de apărare.

L-au curățat de solzi Îngerii Cu o lamă de cuțit Pe care îl purta la cingătoarea norului De suflet.

4.

Apăru Pe o patină ascuțită de timp trăit Care alunecă Între scrinul cu amintiri și

Prieteni aleși: gândesc asemenea stejarilor. Îi desparte o pădure cugetătoare între două povestiri scurte.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

69

poèmes trilingues

Angela Nache Mamier (Franța)

1. Poèmes trilingues Au revoir a los padres Estatuas atónitas en el andén En la estación ahumada Como disminuidos, Entre risa y llanto Avergonzados y rígidos Con miradas vaciadas de cielos, De sangre.

Un jefe de estación apático Anuncia la salida En el aire eléctrico,

Las rodillas vacilantes Llevan las maletas pesadas, Tórridas de la vida.

Listo, El tren arrancó, Los viajeros doblados, Desconcertados, Dormitan tan frágiles Escondidos entre sus alas Fantasmagóricas.

«Vous pouvez arracher l’homme du pays, mais vous ne pouvez pas arracher le pays du cœur de l’homme» (J. DOS PASSOS) Au revoir les parents A Aurel Sasu et Berta Dudas Statues hébétées sur le quai Dans la gare enfumée, Comme rétrécies – Entre rires et larmes!

Gênés et rigides, Des regards vides de cieux Et de sang.

Un chef de gare apathique Siffle le départ Dans l’air électrique.

Les genoux hésitants Portent les valises lourdes Et torrides de la vie.

Ca y est, Le train est parti!

Les voyageurs pliés en deux, L’air embarrassé, S’endorment, si fragiles, Cachés dans leurs ailes Fantasmagoriques

Au revoir la părinți (1987 – Pe drumul exilului) Statui buimace pe peron În gara afumată, Ca micșorați Între râs și plâns Jenați și țepeni Cu priviri golite de ceruri, De sânge.

Un șef de gară apatic Sună plecarea În aerul electric, Genunchii ezitanți Poartă valizele grele, Toride ale vieții.

Gata,

Trenul a pornit, Călătorii curbați în două, Tulburați, Ațipesc atât de fragili Ascunși în aripile lor Fantasmagorice.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

70

eseu

Ieșirea din peșteră Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA) Lăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat, / ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat… / Și numai apoi, trezindu-se, / cu ochii mari, plini de vise și speranțe, / vă vor crede zei păzitori, și vă vor dărui dragostea lor. / Numai atunci! / Lăsați fecioarele săși termine visele!

Conform Dicționarului limbii române, libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.

Mulți confundă cele două noțiuni, neînțelegând că omul, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.

Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.

Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

Am scris și am publicat cândva un eseu în care aminteam despre Platon, filosof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, despre unul dintre dialogurile sale – Mitul peșterii, despre imaginea alegorică folosită, o imagine a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Mesajul filosofic din mitul peșterii își are rădăcinile în realitățile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, iată, rămâne valabil acest mesaj. Printr-o alegorie se face aluzie la mediocritatea și limitarea ființei umane, sugerând că există și posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate. Dar „degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim, în general, greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. El va putea fi orbit de strălucirea ei, nu va putea să distingă lucrurile adevărate. Va avea nevoie de obișnuință și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Este nevoie de o obișnuință progresivă și înțelegere. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Intervine deci rațiunea, percepțiile asupra lumii exterioare se așază într-o ordine. Bunul simț este acela care le așază, ordonează haosul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai curajoși, mai luminoși, mai altruiști, unii se Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

71

eseu de Vavila Popovici vor întoarce în peșteră doar pentru a-i convinge și pe ceilalți să-i urmeze. Această îndrăzneală va presupune un mare risc, deși Platon este convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalți, deoarece cunoașterea este sursa fericirii umane și niciun om nu ar renunța la fericirea sa, odată ce a găsit-o. Și în acest moment al scrierii mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă cu cei rămași în peșteră? Sau ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi ținuți în peșteră cu forța și între timp vor prinde gustul noii atmosfere a peșterii? Conducătorii să nu le permită ieșirea din „noua peșteră”, o peșteră cu un trai „modern”, un adevărat infern, în care și ei conducătorii să aibă acces!? Acomodarea cu lumina descoperită înseamnă că nu s-a făcut și mulți, primitivi, orbiți de adevărata lumină au rămas să bâjbâie prin întunericul moștenit cu ură, violență, minciună, desfrâu, crimă... Se pare că așa s-a întâmplat! Ieșirea lor din peșteră nu s-a produs!

Mai târziu am găsit două comentarii la acel eseu: „Superbă deconspirare a «peșterii actuale».” „Am stat prea mult în peșteră și nu mai recunoaștem omul adevărat. Alegem umbre palide care își doresc o democrație la fel de anemică, bolnavă, asemenea lor.”

Revin la Platon care pornea de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”.

Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spunea el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos și de aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

Oamenii cu adevărat înțelepți, corecți, trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor, incompetenților, a celor setoși de putere pentru a o folosi la îmbogățirea personală și satisfacerea plăcerilor personale imorale, aducând, în acest mod, prejudicii societății. Și înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, persoane care pot pătrunde esența legilor fundamentale ale societății, care se comportă moral în viață, dar pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător sau unui simplu cetățean, având însă acea sete de putere, caractere perfide, ticăloase.

Spun aceasta fiindcă și incompetența determină acte de ticăloșie. Și pentru a elimina incompetența este nevoie de alegerea unor oameni instruiți și educați în ocuparea funcțiilor în stat. Statul fiind alcătuit din oameni, el este asemeni oamenilor, și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, într-un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral, oamenii pot avea încredere unul în celălalt.

Un mare scriitor exprima: „În imaginea prezentă a lumii, libertatea e înțeleasă ca libertinaj, pe când adevărata libertate stă doar în depășirea propriului eu și a propriei voințe, astfel încât, la sfârșit, să ajungi la starea morală care îți permite să-ți fii stăpân adevărat întotdeauna și în fiecare clipă. Iar libertinajul dorințelor nu duce decât la înrobirea ta”.

S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Dar, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: „Întâi morala și apoi democrația!”, morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății! Morala înseamnă filtrul conștiinței, cel al inimii și al gândului, respectiv cel al sentimentului și al rațiunii, însămânțate de Divinitate prin bunul simț al omului – cântar al binelui și răului și numai apoi cel al legilor făcute de oameni pentru oameni, legi bune/drepte făcute în interesul societății și care trebuie cu strictețe respectate. Numai atunci oamenii vor dobândi liniștea vieții lor, a unei vieți atât de scurte și atât de prețioase.

Realitatea ne arată că trecerea de la sistemul comunist spre unul democratic a determinat, pe lângă o multitudine de efecte economice, sociale și politice, o creștere rapidă a numărului de mijloace media, prin intermediul cărora publicul a aflat într-un timp foarte scurt elemente despre criminalitate și modalitățile de manifestare ale acestui fenomen. Astfel, societatea românească a aflat despre existența și consecințele traficului și consumului de droguri, traficul de ființe umane, numărul real și Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

72

eseu de Vavila Popovici din ce în ce mai mare de violuri și omucideri, noțiuni care, în trecut, reprezentau un subiect tabu, ținut sub control de către autorități și departe de populație. Astfel, criminalitatea a afectat profund o societate nepregătită să-i facă față, dar și conducători cărora nu le păsa în ce direcție evolua societatea.

Ce s-a întâmplat cu societatea noastră, cu lumea în care trăim? Cum de au fost aleși la conducere oameni lipsiți de moralitate, implantați și susținuți de o mare parte a oamenilor încadrați într-un partid care a deviat de la principiile morale, oameni care s-au dedat libertinajului, formelor lui cele mai diverse, totul cuprins în sfera corupției, în folosul propriu al unor indivizi, în satisfacerea dorințelor lor perverse, neținând seama de durerea pe care au provocat-o poporului, oamenilor simpli și curați ai acestui popor? Rolul statului este acela de a asigura cetățenilor săi dezvoltarea personalității umane, adică garantarea demnității și a libertății ca valori supreme. Recunoașterea eșecului statului este un pas bun, promițător, înseamnă că s-a dovedit adevărul că românii sunt descoperiți, neapărați, că statul nu poate asigura cetățenilor protecție. Și printre primele victime au căzut copiii pentru care părinții au făcut și fac tot ce le este în putință să-i apere, iar statul le întoarce spatele, lăsându-i pe mâna infractorilor. Nu mai există comunicare între instituții, nu mai există decât foarte puțini oameni competenți să apere drepturile și bunăstarea poporului..

Da, domnilor guvernanți, corupția pe care ați condamnat-o și ați redus lupta împotriva ei cât ați putut, este cea care cuprinde o seamă de infracțiuni. Criminalitatea a atins cote alarmante, având forme de manifestare diferite: „tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni de corupție sau asimilate; spălarea banilor; abuzul în serviciu; bancruta frauduloasă; evaziunea fiscală; traficul de droguri; traficul de persoane ș.a.” Minciuna, haosul, neîncrederea au prins roade.

Ieșirea din „peșteră” se va putea face numai la lumina adevărului și a dreptății!

Nicolae Golici Germinal Velocity

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

73

proză

Taxi!

Elena Malec (SUA) Havana Decembrie 2010. În sfârșit în Cuba, eu pentru prima oară, soțul meu după peste 50 de ani de la expatriere. Avem totul aranjat în ceea ce privește excursii, dar Havana o explorăm pe cont propriu.

Suntem cazați la hotel Sevilla. În inima orașului, la colțul străzii, e Muzeul de Belle Arte, pe care lam vizitat deja. Azi ne plimbăm prin Havana, la pas, absorbind viața străzii. Ajungem la hotelul Inglaterra, care are o cafenea vestită, Le Louvre. Servim cafele, povestim, ascult din amintirile soțului. Plătim, plecăm, dăm colțul străzii, ne oprim să discutăm ceva, nu mai știu dacă în spaniolă sau în engleză, tot ce pot spune sigur este că un bărbat matur, plimbându-se cu mâinile la spate în susul și în josul străzii, ne oprește, suntem joviali, vorbim în spaniolă, el ne spune că se vede că venim din State, unde lumea e grasă, se uită la mine, îmi face examenul medical pe loc și se oferă să mă ajute cu medicamente pe care toți americanii le caută când vin în Cuba. Suntem mai degrabă amuzați, discuția e în toi, facem câțiva pași, povestind, ajungem din nou în dreptul cafenelei Le Louvre și convenim să luăm o cafea împreună. Eu, care am băut deja un cafe cortado, cer un suc de portocale.

Pepe se prezintă ca medic militar, care a luptat în munți cu Fidel și Che Guevara, apoi în Vietnam unde a fost și rănit; acum, la cei 75 de ani, e director de spital în Havana, are funcții încă în partid, fiind și membru în Marea Adunare Națională. Ne spune că are o fată balerină în Baletul Național, un fiu pilot de avion cu compania națională Cubana de Aviacion. De familie bună, dintr-un cartier burghez din Havana, Miramar, unde sunt cele mai scumpe și elitiste proprietăți din oraș, locuiește pînă azi în casa părintească. Pe timpul lui Batista era student la medicină când, facultățile fiind închise, s-a văzut doar cu alternativa să se alăture lui Fidel și să lupte împreună cu alți tineri dornici de o schimbare politică.

Depănând amintiri de dinainte și de după Revoluție, cei doi bărbați par a se înțelege de minune.

Nici nu mai știu unde voiam să mergem acum o oră. Suntem din nou la cafenea, eu sorbind sucul de portocale, antrenată de poveștile și amintirile lor, ne comportăm ca prieteni de-o viață. El plătește consumația, soțul meu vrea să-i dea banii, refuză și plecăm agale pe Paseo del Prado toți trei, nu înainte de a-mi cere permisiunea să mă sărute pe obraz, vorbim de Fidel, de Revoluție, se oprește în drum și zice: - Știți ceva, astăzi după-amiază e antena deschisă, o emisiune de actualitatea politică în Cuba. Vă invit la masa rotundă, suntem deschiși, uite vin și vă iau cu mașina de la hotel și mergem direct la televiziune, vine și Fidel.

Noi abia să nu credem cum Fidel mai e în viața publică, ca înainte. Suntem în 2010 și Cuba e condusă de fratele lui, Raul Castro, din 2006, de când Fidel s-a retras din politică. Ideea să apar la televiziune în Havana mă intrigă și sperie un pic, dar gustul aventurii e un sentiment mai puternic.

Cum a promis, Pepe propune să mergem la clinica unde e medic și director să ne dea medicamentele miracol anti colesterol. Vrem să oprim un taxi pentru turiști, adică unul care percepe tariful în peso convertible, el se opune și cheamă un taxi pentru cubanezi, mai ieftin, urcăm în mașina care abia se mai ține, el dă adresa șoferului, discuția ca și până acum cu vervă mare, ajungem în final la spital, el plătește taxiul, deși noi protestăm ca și la cafenea, intrăm, lumea îl salută respectuos, unii doctori și ei, alții nu-l bagă în seamă, preambulăm pe coridoare și Pepe ne roagă să asteptăm într-un hol. După un timp, se întoarce cu medicamentele, pe care nu știu dacă le voi lua, nu-mi place să fiu luată repede de nimeni, întreaga poveste mă amuză și jenează în același timp, dar suntem aici, medicina cubaneză e dintre cele mai bune în lume, soțul meu nu are vreo obiecție și când Pepe ne anunță că va costa 90 Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

74

proză de Elena Malec de pesos convertibile, asta fiind 90 de dolari, nu putem refuza. Luăm medicamentul, ne luăm rămas bun de la Pepe și convenim să ne vedem la ora 5 în holul hotelului Sevilla.

Revenim la hotel într-un alt taxi doar ca să descopăr după ce ajungem că nu am poșeta ce o țin mereu de gât cu pașaportul și adresa hotelului la care stăm. Nu îmi dau seama în care dintre cele două taxiuri am luat-o de la gât, informăm recepția hotelului, mergem la restaurant, mâncăm, mergem în cameră, discuții aprinse, o întreagă tevatură să te prezinți la autorițăți într-o țară și timp când nu sunt relații diplomatice, intrasem în Cuba venind din Mexic, nu Sua, cu o excursie pusă la punct de o agenție de voiaj canadiană. Sună telefonul, e Lourdes, persoana care lucrează la Universitate și a descoperit cele două verișoare din Havana pierdute în copilărie de soțul meu. Aranjăm să ne întâlnim în holul hotelului, nu ne cunoaștem decât din corespondența email. Coborâm în lobby, soțul meu cu două copii ale ultimei lui cărți, Tehnocapitalismul, una pentru Lourdes, a doua pentru Pepe. Așteptăm câteva minute până apare profesoara universitară, o cubaneză bine făcută, plăcută, vivace, cu care ne îmbrățișăm și sărutăm de parcă nu ne-am fi văzut demult. Ea e amica unui alt profesor universitar, acum la pensie, din Canada, prieten și colaborator al soțului meu. Îi povestim de pașaport, de Pepe, rămâne înmărmurită când aude numele lui, îl cunoaște toată insula, are o emisiune medicală la televiziunea națională, se arată sceptică în ce privește întâlnirea la hotel cu el, așa cum a promis.

Vorbim de cum a descoperit ea rudele soțului meu, o întreagă poveste, eu stau ca pe ace. Fără pașaport aș putea rămâne indefinit la Havana, nu pot alunga preocuparea și de-acum nu mai am chef de nimic, apoi ideea să apar la televiziune e și mai de speriat. Conversația alunecă pe lângă mine, cineva de la recepție vine către noi și anunță că ne caută un bărbat. Soțul meu se ridică de pe canapele, bănuim că e Pepe, dar vedem un tânăr simplu care așteaptă în hol. Soțul meu gesticulează, îl îmbrățișează, Lourdes, ghicește prima ce se întâmplă: - Ți-a adus pașaportul, zice. E șoferul de taxi.

Am impresia că visez, văd într-adevăr gentuța mea în mâinile lui, se trag amândoi mai la o parte, sunt mută de uimire.

După câteva minute aflăm că este primul șofer, cel oprit de Pepe în taxiul cubanez, zice că a găsit pe bancă gentuța cu pașaportul și cartea de vizită a hotelului. Soțul meu i-a dat firește o recompensă, încă nu m-am dezmeticit, Lourdes pare mândră și mă îndeamnă zâmbitoare să mă animez un pic. E trecut de 5 și jumătate, Pepe nu a apărut, mă simt ușurată, nu știu dacă eram pregătită pentru o masă rotundă la televiziune în Havana. Îmi strâng poșețica la piept, stabilim o vizită la Lourdes acasă în zilele următoare, ea pare foarte bucuroasă pentru mine și regăsirea pașaportului, ne spune că era sigură că se va găsi. E 6 după-amiaza, emisiunea a început deja, ne despărțim ceremonios de Lourdes, suntem amețiți după o zi plină de neprevăzut, toți se comportă de parcă ar fi știut că nu se poate pierde ceva în Cuba socialistă fără a fi găsit. Acum suntem și noi convinși de asta.

Siem Reap Octombrie 2012. Suntem în fosta Indochină. După o săptămănă la Saigon, am zburat la Phnom Penh, am vizitat capitala Cambogiei vreo 3-4 zile și acum suntem după o oră de avion la hotelul La Residence d'Ankor în Siem Reap, de unde se pot face excursii la Complexul de temple Ankor. Soțul meu se îngrijorează de o diaree, care pare să nu-l părăsească așa ușor. Suntem la un hotel de 5 stele, ne așteptăm să aibă un doctor, așa cum sunt hotelurile scumpe din India. În țara cu cele mai multe boli tropicale alegerea unui hotel bun este prima condiție de a te îngriji de sănătate. Mergem la serviciul relații și întrebăm dacă au medic în hotel, explicăm situația, dar spre surprinderea noastră aflăm că nu au. Ni se propune un taxi pentru a merge la farmacia din oraș unde au medic farmacist.

Acceptăm și la ușa hotelului, ne întâmpină un tuk tuk. E un mijloc de transport regional cu o motoretă și o cabină acoperită cu o prelată și două locuri. Cu alte cuvinte o ricșă motorizată. Cel puțin eu nu sunt deloc încântată, dar nu avem de ales, e aproape noapte, întuneric, pornim în necunoscut pe niște drumuri fără felinare, mă simt neprotejată, umezeala tropicală e caldă și apăsătoare. Intrăm pe un drum unde încep să apară lumini de la diverse chioșcuri și prăvălii, vedem lume, animație, sunt mese afară în strada, europeni aventurieri la un pahar, râzând și povestind, localnici, mergem așa o vreme, prăvăliile se înmulțesc, luminile și ele, oprim în sfârșit, se pare că am ajuns. Ni se face semn că aceasta e farmacia, coborâm din tuk tuk, intrăm și deodată ne aflăm într-o farmacie luminată ca ziua, cu rafturile și articolele din orice farmacie europeană sau americană, cu un farmacist în halat alb. E tânăr, Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

75

proză de Elena Malec e chinez, vorbește perfect englezește cu accent britanic. Ne ascultă atent, apoi ia din raft o sticluță, explică ceva, ne spune prețul, plătim și plecăm. Afară ne amintim că suntem undeva în noapte în Cambogia, găsim omul care ne așteaptă lângă tuk tuk, urcăm și pornim spre hotelul nostru, în zăpușala străzii.

Santiago de Cuba Decembrie 2012. Iarăși în Cuba să petrecem sărbătorile cu verișoarele și familia soțului meu. Pe aici a trecut uraganul Sandy cu puțin timp înaintea noastră, cel mai distrugător uragan din câte s-au văzut în Atlantic, afectând insula, dar și Jamaica, Bahamas, Statele Unite. E a treia vizită în Cuba, avem în program Camaguey și Santiago de Cuba, orașul care a fost cel mai afectat de uraganul necruțător. Rudele ne previn să amânăm pentru altă dată vizita la Santiago, spunând că ce au văzut la televizor e prăpăd. Totuși ne pregătim de drum, zburăm cu un avion de marcă sovietică, Antonov-24 din anii 60 până la Camaguey, vizităm orașul colonial pentru câteva zile, ne urcăm din nou în avión, de data asta spre sudul insulei, la Santiago de Cuba. Orașul datează de pe la 1500. Este primul oraș colonial semnificativ și prima capitală a Cubei, azi al doilea oraș-port al insulei ca economie, populație, importanță geografică. Ni s-a spus că uraganul a făcut ravagii și pagube imense orașului, ne așteptăm la un spectacol apocaliptic, în schimb orașul e impecabil, stăm la hotelul colonial Casa Granda, în piața catedralei unde din zorii zilei se instalează o orchestră locală de muzicanți de son și trova, orașul a dat nume, azi celebre, în muzica cubaneză tradițională: Compay Segundo, Ibrahim Ferrer, Eliades Ochoa. Tot ce putem observa mai ciudat sunt pomii ciuntiți parcă, crengi retezate cu fierăstrăul, la tot pasul tunsoarea arborilor centenari e bătătoare la ochi. Vizavi de catedrală, ce are una din cupole fără o parte din acoperiș, ca după uragan, e cea mai veche locuință a insulei, Casa Diego Velazquez, azi muzeu colonial, cu mobile excelent conservate și obiecte originale de la 1600 încoace. O vizităm pe îndelete, apoi ieșim în piață unde căutăm un taxi să mergem în explorarea orașului. Vedem o mașină de epocă, americană, din cele cum numai în Cuba mai găsești, ne amuzăm la gândul să închiriem una, dar nici urmă de șofer. Ne învârtim în jurul mașinii, un Oldsmobile decapotabil, turcoaz, parcat în stația de taxi, așteptăm ceva vreme, apoi ne pierdem răbdarea și pornim în josul străzii. La colț un șir de coco taxi, e altă curiozitate a Cubei, fabricată în India, cu o motocicletă și două locuri, în formă de nucă de cocos, galbenă, cu trei roți. Întrebăm dacă ne poate duce în cartierul Vista Alegre, undeva la capătul orașului și firește cât ne costă. Băiatul e zâmbitor, amabil, se recomandă Reynaldo, mă roagă să-i fac o poză, bucuros că are clienți în orașul devastat de Sandy. Ne urcăm în nuca de cocos ce ne amintește călătoria în tuk tuk din Siem Reap, ar fi fost mai confortabil într-un taxi de epocă, dar n-a fost să fie, mă pregătesc să filmez orașul, străzile, clădirile coloniale. Traversăm Santiago de Cuba în coco taxi și ajungem în Reparto Vista Alegre, cea mai spectaculoasă colecție de stiluri arhitectonice ale vilelor și micilor case palat din oraș. Cartierul a luat ființă pe la 1900, la început cu case și lume simplă, apoi cu proprietăți ale burghezilor și bogătașilor din Santiago, imitând arhitectura europeană, californiană, adaugând de-a lungul anilor ‘20, ‘30 și până în ‘50 peste 3000 de case, 36 de edificii publice, stiluri de la neoclasic, la neorenascentist, eclectic, art deco, mudejar, neogotic. Reședințele celor mai importante personaje ale orașului și insulei pot fi găsite aici și ne oprim la fiecare pas, fiecare colț de stradă să filmez vilele impunătoare cu vedere la ocean. Odată cu urbanizarea acestei părți a orașului, în primul deceniu al secolului XX, s-a introdus și tramvaiul din care azi a rămas doar o amintire, șinele. Eleganța și frumusețea acestui cartier, curățenia, lumina, panorama maritimă, ne captivează și intrăm în coco taxi pe avenida Manduley unde sunt câteva centre artistice importante ca Maison, muzeul muzicii, casa ceramicii, palatul pionierilor.

Reynaldo pare că are o viață înainte, ne așteptă calm și ne bucurăm de o minunată dimineață însorită de decembrie într-un Santiago răvășit doar cu puțin timp în urmă de cumplitul uragan, de a cărui trecere numai locuitorii vorbesc, urmele au dispărut definitiv și sistemul și-a arătat cu prisosință eficiența în caz de urgență și dezastru.

Seward 2013 Alaska. Seward este un orașel în peninsula Kenai, port cu una dintre cele mai dezvoltate industrii pescărești, dar și turistice. Clima e subpolară, suntem în august și e răcoare. Peste o lună se va instala iarna aici. Vizităm acvariul reputat în lume, orașelul, prăvăliile cu blănuri, suveniruri, descoperim restaurantele, dar cel mai nostim e faptul că din vorbă în vorbă cu vânzătorii afli că toată Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

76

proză de Elena Malec lumea vine din California. La fel în Anchorage, oraș în care toți șoferii de taxi, în general tineri, se recomandă californieni. Febra aurului s-a stins demult în Alaska, dar turismul nu ar fi posibil fără mână de lucru din afara statului. În ziua plecării din Seward comandăm un taxi să ne ducă la gară, sosește un Ford Explorer cu o șoferiță blondă, atletică, de vârstă mijlocie, care ne încarcă bagajele aproape fără efort vizibil și se urcă la volanul bolidului nou nouț, care mie îmi produce teamă doar privindu-l, darămite să mai și conduc așa ceva. Ca orice dialog în America și acesta începe cu ”De unde sunteți?”. Aflăm că ea este de relativ puțin timp în Seward, vine dintr-un alt oraș din Alaska, mai temperat, dar s-a mutat aici prin căsătorie. Ne spune că nu i-a fost ușor să se adapteze climei inclemente, iernilor cufundate în beznă, nu din lipsă de electricitate, ci doar pentru faptul că lumina zilei durează câteva ore, iarna. Ne-a povestit despre încălzirea caselor, care se face cu un tip de ulei, uneori cu gaze la bucătărie, combustibil ca lemn sau cărbune fiind folosit mai ales în afara orașelor, dar în general destul de costisitor, ceea ce face ca prețurile pentru turiști să fie considerabil ridicate și importul de alimente o problemă reală. Ascultăm și ne amintim de toți vânzătorii de prin magazine în Anchorage care spuneau că sunt din sudul Californiei, e greu să-ți dai seama ce te-ar determina să lași California și stabilești în Alaska, fugind poate de lege, fugind de familie, responsabilități, o slujbă sigură, aventura, uitarea iubirii imposibile, răspunsul rămâne în ceața care se lasă peste orașul rece, ajungem la gară, unde cel mai frumos tren din Statele Unite ne va purta spre Parcul National Denali.

Istanbul Mai 2015. Turcia, în drum spre insulele grecești, aeroportul Ataturk în Istanbul. Drumul peste ocean cu compania de zbor, Turkish Airlines a fost minunat, în clasa confort plus, o categorie ce oferă spațiu, mâncare bună, la un preț convenabil. Trecem cu bine de vamă, control pașapoarte, am ajuns în strada plină de taxiuri galbene, nici nu ne-am dezmeticit bine când un turc mărunțel, trecut de prima tinerețe, ne înșfacă bagajele încărcându-le în goană într-o Dacia Logan, nici ea prea arătoasă sau încăpătoare. Abia în mașină când indicăm destinația aflăm că șoferul vorbește doar turcește, ar fi trebuit să știm asta, suntem la a treia sau a patra vizită la Istanbul. Pornim, drumul până în Sultanahmet, destinația noastră, e lung, mașina e pierdută în trafic, autostrada pare că e depășită în capacitate de avalanșa de vehicule mari și mici. Soțul meu e nervos, practic nu avansăm deloc, se face noapte, eu caut în vocabularul meu turcesc prea sărac ceva cuvinte, dar nu găsesc, șoferul e și el tensionat, vorbește repede, gesticulează, aud repetând, bairam, bairam, știu că e sărbătoare dar nu prea pricep ce fel, suntem în ultima zi din aprilie, e joi seara, a doua zi e vineri, zi liberă la musulmani și sfântă, dar nu o numesc bairam. De-acum soțul meu își iese din fire și nici măcar nu mai i se adresează în engleză, ci în spaniolă, îi reproșează că a luat-o pe cel mai complicat și lung drum, șoferul se apără, repetând bairam, bairam, ne arată plăcile cu numele șoselei implicând că e șoseaua bună, avalanșa de mașini când stă împietrită parcă, când face mici progrese de un metru, doi, trei. Ajungem după mai bine de o oră la Eminonu, de acum știu drumul, mă bucur că nu mai avem mult, dar străzile și mari și mici sunt ticsite de vehicule, se aud claxoane în noapte, tensiunea din mașina noastră e de nesuportat, intrăm pe străduțe în care abia dacă încape mașina, de altfel destul de mică, un model ieftin. Șoferul pare să se fi încurcat în bezna străzii și oprește să întrebe cum ajunge la hotelul nostru, nici noi nu știm, nu am mai stat niciodată acolo, cu greu, dibuie drumul după câteva minute bune, soțul meu care a vociferat tot acest timp în două limbi, iese din taxi gesticulând, ajungem la recepție, acolo se pornește o discuție în trei, ba în turcă, ba în engleză, aflu în final ce e cu bairamul, a doua zi e vineri și 1 mai, sărbătoare care va ține în Turcia 3 zile, toți ies din oraș undeva la aer și iarbă verde.

Soțul meu se plînge de șofer, de cele două ceasuri petrecute în trafic, aflăm că mai devreme a sosit o doamnă care a fost prinsă trei ceasuri în trafic, ne tocmim la plata taxiului pentru o călătorie care ia în mod normal 45 de minute. Sunt la hotel, recepționerul e calm, prietenos, sosesc două oranjade, ne așezăm pe canapele, îmi amintesc istorioare spuse de turiști americani, care au fost luați de taxiuri, duși la baruri unde au plătit consumația șoferilor, li s-au adus femei, bagajele încuiate în taxiuri, mașini fără taximetru, șoferi agresivi, nu știu ce să cred, nu ni s-a mai întâmplat așa ceva în Turcia, iubim țara asta, oamenii, Istanbulul, am nimerit desigur la un ceas nepotrivit. Urăsc hărțuielile de tipul ăsta, dar și asta face parte din viață, din călătorie.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

77

proză de Elena Malec Madrid Octombrie 2015. Suntem în capitala Spaniei pentru a serba o aniversare a vreo 23-24 de ani de când ne-am cunoscut aici și căsătorit în California. Vremea e foarte frumoasă, străbatem bulevardele, parcurile orașului, vrem să ajungem la muzeul Sorolla. Opresc primul taxi care apare, urcăm, dăm adresa muzeului. Șoferul este un domn stilat, bine îmbrăcat, vorbește elegant, se bucură auzind că mergem la muzeul Sorolla; ne dăm seama că suntem într-un Mercedes, domnul de la volan este proprietarul mașinii, se numește Pablo și ne spune că sunt mai mulți prieteni, toți cu Mercedes care au format o asociație de taxi particulare lucrează prin rotație trasmițându-și clienți după caz, te pot duce la orice destinație în Madrid sau în afara lui. Ajungem la muzeul Sorolla, Pablo ne spune că ne așteaptă să ne ducă la hotel după vizită, suntem de acord, intrăm, vizităm pe îndelete, fac poze, video și revenim la mașină. Pablo se bucură de încântarea noastră și conchide: - E un muzeu foarte bun.

Cerem o carte de vizită și eu întreb pe soț dacă nu e rea ideea de a folosi serviciile lui Pablo pentru a ne duce duminică la Alcalá de Henares. Serbăm aniversarea casătoriei și vrem să vizităm orașul lui Cervantes, să petrecem o zi la Alcalá, în amintirea unei alte toamne în care abia ne cunoșteam și vizitam împreună universitatea din oraș. Cădem de acord cu toții asupra orei, prețului, ajungem la Residencia de Estudiantes, unde suntem cazați, edificiu istoric, unde se reuneau poeți și artiști de renume ai Spaniei, Juan Ramón Jiménez, Rafael Alberti, Federico García Lorca, pictorul Salvador Dalí, cineastul Luis Buñuel. Residencia de Estudiantes e azi edificiu guvernamental ce găzduiește literați, academicieni, oameni de știință din Spania și străinătate. Ne despărțim de Pablo, plătim, urmează să ne revedem dumincă dimineață la Residencia. Se face duminică, Pablo se prezintă la ora stabilită, pornim spre Alcalá pe o vreme minunată cu mult soare și culorile toamnei. Trecem prin diferite cartiere ale Madridului, Pablo ne povestește amintiri din copilăria lui, într-un loc sau altul, vorbim diverse, ajungem la destinație. Pablo ne întreabă cât timp vrem să rămânem în oraș, stabilim o oră spre după amiază când să vină după noi. Întrebăm dacă vrea să plătim călătoria pe loc, ne spune că plata se poate face la sfârșitul zilei. Ne despărțim la poarta orașului, unde ne vom reîntâlni mai târziu. Mergem la muzeul de artă, la casa natală a lui Cervantes, descoperim că orașul are aer de sărbătoare, amenajat cu tot ce trebuie pentru un târg de duminică. Aflăm că de fapt, e o zi importantă, ziua botezului lui Cervantes, 9 octombrie, dar și ziua când noi ne-am casătorit cu vreo 23 de ani și mai bine. Lumea îmbrăcată în straie medievale, frigări și mese în aer liber, cărți, ceramică, bijuterii, obiecte de artă, artizanii făcând demonstrații pentru public, aparate foto, video, telefoane mobile imortalizând verva unuia dintre cele mai mari târguri medievale din Europa, săptămâna Cervantes, târg anual la care vin turiști din Spania și din străinătate. Suntem încântați să-l întâlnim pe Don Quijote și Sancho pe străzi, cu o Rosinanta mult mai arătoasă decât cea din poveste, într-o paradă după care cu mic cu mare, toți alergăm, unii cu bățul și mobilul după ocazia unui selfie cu actorii, acum personaje ilustre. Se face vremea mesei, alegem o grădină restaurant unde ne serbăm aniversarea cu ceva tipic spaniol, apoi colindăm tarabele după suveniruri, ne oprim la o cafea și înghețată, saltimbanci și păpușari la tot pasul, o surpriză, un cadou această zi la care nu ne-am așteptat. Se face ora de plecare, mergem la locul stabilit cu Pablo și așteptăm mașina. Nu după mult, vedem Mercedesul intrând pe străduța medievală. E o după-amiază minunată, revenim în capitală, la Residencia după o discuție agreabilă pe drum. Avem amândoi câte o carte de vizită de la Pablo, plătim, ne luăm rămas bun, promitem să ne revedem cu alte ocazii.

Zurich Noiembrie 2015. În Elveția pentru o zi, spre a schimba avioane în drum spre California. Era o vreme când zburam spre Europa numai cu Swiss Air, la Zurich și de la aeroport luam trenul spre oraș, e direct chiar din aéroport, face legătura cu centrul, e economic și civilizat. Azi însă, după o noapte la hotel, chemăm un taxi. Se prezintă un domn simpatic, cu aer burghez, foarte amabil, care mă întreabă pe un ton jovial dacă sunt născută în zodia Leului. Îi confirm și-l întreb după ce a ghicit, îmi spune că celor din zodia Leului le place să călătorească în taxi, au gusturi extravagante și le place să trăiască pe picior mare. Râd și trebuie să-i dau din nou dreptate. Discuția care începuse în engleză se mută acum în franceză, vorbim de zodii, se recomandă ”Taur” și dintr-odată înțeleg situația, e vorba de o atracție puternică între cei din zodia Leului și Taurului, se confesează că prietena lui este Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

78

proză de Elena Malec ”Leoiacă”. Întreb de ce nu se căsătoresc, ce vîrstă are ea, lui îi dau vreo 40 de ani. Ne spune că ea nu poate renunța la mama ei, pe care o adoră și vrea să o aibă mereu aproape. Că mama ei este născută în zodia Gemeni, între ele este o legătură foarte puternică și el e undeva pe planul doi. Totuși, se confesează, nu se pot nici despărți, au făcut-o de multe ori, doar pentru a o lua de la capăt, e ceva irezistibil în relația lor. Am ajuns la aeroport. Plătim, ne despărțim cu o strângere de mână, o cordialitate în care am împărtășit crâmpeie de viață, încă vie, rămâne în urmă. Mă gândesc la căsătorii mai mult sau mai puțin celebre între Leu și Taur și nimic nu-mi vine în minte. Pasiuni, da.

Irvine Iulie 2016, sudul Californiei. Irvine este a doua casă și domiciliu stabil după Bucureștiul natal.

Locuim în cartierul universitarilor, vizavi de campusul Universității. Sunt proprietăți exclusiv pentru cei care sunt profesori aici și familiile lor. Orașul s-a dezvoltat și crescut pe lângă universitatea, azi una dintre cele mai bune din rețeaua de universități publice ale Californiei. Nu se poate face un pas fără mașină, județul Orange este destul de mare, Irvine unul dintre orășele, la o oră cu mașina de Los Angeles. Transportul public într-un stat și o țară care se bizuie mai ales pe mașina personală, e rareori folosit de locuitori în sudul Californiei, unde până și imigranții ilegali au permis de conducere, de multe ori cumpărat la negru. Nu conduc mașina. Avem un Saab de prin anii ‘80 în perfectă stare, îl folosim la piață și la unele escapade la plajă. La vizitele medicale la o clinică în afara orașului, deci pe highway, nu putem luam mașina noastră cum nu are aer condiționat și nici nu e în stare de o călătorie așa lungă, la vârsta ei. De curând, am renunțat și la închiriat o mașină, cum și vârsta și traficul ne descurajează. Deci aveam nevoie de transport la medic, în zonă sunt servicii care asigura mașini cu șoferi, costă ceva, dar te așteaptă și aduce înapoi până la scară. Un taxi ar fi mult mai scump.

Dar este tot un serviciu de taxi, atât că are mașini speciale în caz că ești handicapat fizic. Nu e cazul meu. Nu cu mult în urmă am găsit și agenția de transport și șoferul ideal, pe José, care ne-a dus pe amândoi, deci pacient și însoțitor, ne-a așteptat și adus acasă dintr-un orășel lângă L.A. unde are cabinet medicul meu. José e de profesie preot catolic, dar nu are post de profesor așa cum aspiră pe la vreun colegiu din sudul Californiei. Bănuim că e din Mexic, ne confirmă că acolo au emigrat bunicii lui veniți din Italia cu două generații în urmă. Lucrează acum pentru logodnica lui, Mercedes care e latină și are această agenție de transport. Soțul meu îl învață cum să facă un resumé convingător, pe unde să trimită și ce se să aștepte de la un interviu de la colegii. José nu mai e așa tânăr. A făcut seminarul la Roma, știe latina și schimbăm fraze, citate, îi spun că am vrut să fac studii clasice și devin profesoară de latină. Vorbim în spaniolă, el nu are accent mexican și nu cântă cuvintele când vorbește. Ajungem acasă, plătim călătoria. După nici 10 minute ne sună și întreabă dacă îl mai poate deranja cu un telefon pe soțul meu în legătură cu resumeul. Îi spun că poate suna oricând și vom încerca să-l ajutăm cu mare plăcere. Trec cîteva luni, avem treabă la Los Angeles și ne amintim de José. Sunăm, întrebăm dacă a găsit ceva, ne spune că nu e chip să afle un post orice fel ar fi el, mai bun sau mai prost plătit, deci e încă la firma prietenei lui. Stabilim să ne ducă cu mașina la L.A. și să ne aducă tot el acasă, facem socoteala după kilometraj și cădeam de acord asupra prețului. În ziua cu pricina pornim la drum de dimineață, pe highway aleargă mașini în toate direcțiile, suntem prinși în trafic, o mare de mașini care nu se mișcă, ne imaginăm că e ceva undeva pe traseu, José este extrem de calm și conduce cu mare atenție, dar bănuim că în fața noastră trebuie să fie un accident, ceva. Întâlnirea nostră la L.A. e la 10, avem suficient timp, dar ne bucurăm că nu am plecat cu o mașină închiriată sau altfel, cum de acum avem încredere în serviciile lui José. În final se mai descongestionează șoseaua, pornim din nou, trecem pe lângă locul accidentului unde sunt mai multe mașini ale poliției și mașina distrusă este bună de dus la cimitir. Sunt și ambulanțe la fața locului, sună sirene peste tot, trecem speriați că am fi putut fi noi antrenați în accident. În mașină se face liniște, fiecare se gândește la tragedia atât de aproape de noi. În depărtare se văd zgârie-norii orașului prin perdeaua de smog. Intrăm pe Wilshire Boulevard, suntem aproape de destinație, e devreme și vorbim să bem o cafea împreună la un Starbucks din apropiere. Soțul meu se așază la rând în cafeneaua modestă din colțul străzii. Eu și José ne instalăm la o masă afară, discutând diverse. Îl întreb dacă a vizitat Italia în afară de Roma, unde a studiat seminarul. Începem să vorbim despre țara pe care o iubesc cel mai mult ca destinație turistică, oameni, cultură, tradiție europeană. Ne oprim în Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

79

proză de Elena Malec conversație la orașele vizitate și cădeam de acord că Florența este locul cu cea mai multă artă și arhitectură devenite celebre. Vorbim de catedrale, de Leon Battista Alberti și Renaștere pretudindeni prezente în arhitectura orașului. Îmi amintesc de cartea citită în adolescență în traducere românească, cea mai importantă și prima lucrare a lui Alberti, ”Despre pictură” scrisă de marele artist pe la 1400 și ceva. Nici nu mai contează cafeaua Mocha ce a sosit odată cu soțul meu, suntem în Florența pe vremea lui Alberti și îi vorbesc lui José de minunata catedrală proiectată de el, cea cu o perfecțiune geometrică, caut în memorie numele, cer ajutor soțului, lui José, încercăm câteva variante, nu e cea bună, continuăm să sorbim cafelele și discutăm acum în trei despre Italia, soțul are o diplomă de arhitectură de la prima Universitate absolvită în Florida. Deodată sar de pe scaun și izbucnesc: - Santa Maria Novella, mi-am amintit acum și cu toții o vedem în fața ochilor. Vorbim de capelele unde se odihnesc nume ilustre ale nobililor orașului.

Dimineața noastră devine artistică într-un oraș poluat, plin cu grafitti ca L.A. unde la intrarea în bănci și edificii ultra moderne zac oamenii străzii în zdrențe mirositoare.

Mergem la întâlnirea noastră, revenim după un ceas la mașină pentru a ne întoarce pe highway, acasă la Irvine.

După o călătorie în care José ne-a vorbit de bunicii paterni, de viața familiei în Mexic, de limba pe care o cunoaște destul de puțin, limba bunicilor, ajungem cu bine și ne despărțim cu o strângere călduroasă de mână.

Trec iar două luni, sunăm numărul de mobil al lui José pentru vizita mea la medic, aflăm că nu mai lucrează ca șofer. Sosește altcineva, nu ne răspunde dacă José și-a găsit postul căutat, s-a despărțit de logodnică sau ce e cu el. Noul șofer e anglo american, nu vorbește deloc, conduce ceva mai nervos ca José, ne duce și aduce cu o precizie de robot uman. Ce s-a întâmplat cu José nu vom afla, dar încă o dată California și America se dovedesc a fi campioane mondiale în ce privește durata slujbelor sau ceea ce se mai numește mobilitate ocupațională. Mă gândesc la faptul că și Oscar, noul șofer, e atent, curat, punctual, dar nu e... José.

Nicolae Golici Continuos Proliferation

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

80

poezie

Marian Stan (Anglia)

Mi-aș dori să-l știu că zboară Doar un colț mocnit de soare mai plutea în fundul zării când am luat la pas nisipul lipăind prin spuma mării.

Simțeam degetele tatei cum mă mângâiau pe spate; presimțeam c-avea să-mi spună două vorbe-ntunecate.

„Voi pleca-ntr-o zi de-acasă”, mi-a șoptit, stând în genunchi, și-am simțit adânc durerea, străpungându-mă-n rărunchi.

De mi-ar fi vorbit pe ziuă, chiar sub soarele de-amiază, l-aș fi luat cumva în glumă; aș fi fost cu mintea trează.

Dar cum să primesc eu vestea sub un cer însângerat și-auzind cum valuri sute bat în mal, neîncetat.

Va pleca-ntr-o zi de-acasă?

Unde? Cum? De ce? Și când?

L-am privit în ochii negri – el m-a mângâiat oftând. „Un’ te duci?” „Mă duc în lume!” și știam că lumea-i mare fără să privesc vaporul ce plutea în depărtare.

Mi-aș dori să-l știu că zboară că, atunci când a plecat, era slab, nebărbierit, și mergea cam cocoșat.

Aș fi vrut să-mi spună sincer ce-am făcut, ce pot schimba... „De ești supărat pe mama, voi vorbi chiar eu cu ea...”

Mi-a făcut ușor cu mâna și-așteptam din clipă-n-clipă ca de sub cămașa strâmtă să-i zvâcnească o aripă.

M-a îmbrățișat cu totul și m-a strâns lipit de piept: „Vreau să zbor”, mi-a spus în șoaptă, „iar când merg, vreau să merg drept.”

În zadar... S-a dus cu totul. îl mai văd din când în când, dar de mers nici drept nu merge și nici nu prea-l văd zburând.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

81

poezie

Nicolae Pavel (Israel)

Bogați în planete albastre Precum o scenă goală în care ochii se lovesc de întuneric Bezmetice păsări de pradă sfâșie cerul acesta solemn și prea trist Totul a fost o minciună răsărită pe buzele reci de paiață Mâini ce-au trișat pentru o biată planetă albastră Nu, doamna mea, jocul nu s-a sfârșit încă, Chiar dacă sufletul tău mai plutește și-acum peste sală...

Miroseam a tutun și țigări când veneam puțin mai înalt decât timpul celorlalți și nu-mi amintesc altceva decât iarba caldă de deasupra noastră și în jur flacăra moale a florii strivite...

Eram tot timpul în camere sparte prin care ne strigam alergând, ca-ntr-un ușor, amețitor mister și mai aveam cu noi... ce mai aveam?

Tu aveai picioare albe și lungi, iar eu nimic altceva decât fluxul și refluxul izbindu-mă-n piept.

Iar după aceea...

După aceea era partitura încurcată pe care o cântam singur printre flori cu capete de seară și te așteptam în colivia mea de sticlă de unde privesc zilnic trenurile care nu opresc nicăieri. În rest îmi învăț cuvintele să meargă și îmi împodobesc pereții de sticlă cu fel de fel de sentimente inutile.

Fac focul, ud florile, ascult muzică și mă prefac că dorm. Din când în când mă vizitează pasărea albă cu care

tăifăsuiesc pe îndelete, privindu-ne ochi în ochi.

Apoi, când rămân singur, mă gândesc că aș fi pasăre și că ar fi de-ajuns să întind aripile... Femeia care va veni la noapte are coapsele verzi și va mirosi când a femeie, când a iarbă... Și vin la mine, de departe sau poate de dincolo, ciudate sunete albe și îmi șuieră frunzele oaselor de spaimă sau poate de altceva. Dacă te-aș striga atunci aerul s-ar preface-n țărână și parcă ne doare această trecere din nimic în etern. Uite, se pare că prin noi curge deja sângele alb al destinului și nu încerca să te acoperi. e târziu, e târziu să pui stavilă sunetelor ce vin de departe, sau poate...

Intră, te rog, simte-te în sufletul meu ca acasă. Nu, nu încerca să faci inventarul la tot ce am îngrămădit în el de-atâta amar și amar de vreme... Știu, seamănă într-adevăr cu un pod în care stau adunate tot felul de vechituri ce nu aparțin nimănui,

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

82

poezie de Nicolae Pavel sau cu un port în care trag, la întâmplare, toate corăbiile stricate, dar te așteaptă de mult.

Cafeaua s-a uscat și-n ea mai poți ghici doar trecutul cu toate păcatele lui. Îndrăznește, nu-ți șterge picioarele – poartă cu ele nostalgia drumului pe care l-am fi putut străbate împreună.

Păsările înnebuniseră. Îți amintești?

Ca niște pietre calde înnebuniseră și zvâcneau din noi sângerii și dureroase, când spre ferestrele închise, când spre noi, căci ne plăcea să fugim pe pământ...

Tu ai văzut case îmbătrânind, putrede frunze rănindu-ți sângele și ți-ai lipit mâinile de zidul acela.

Erai ca o cerșetoare alergând de la o margine la alta, întrebând, strigând – Și nimeni nu mă zărise, nimeni nu te iubise printre lacrimile bătrâne ale timpului acela prăbușit...

Ca o nebună alergai de la o margine la cealaltă – îți putrezea glasul lângă zăbrelele gardului și mureai încet, așteptându-mă. Peste tine crescuseră ierburi și păsări se cuibăriseră în palmele tale flămânde. Doar auzul neîndrăznind să moară așteptându-mă...

Tu ai văzut case îmbătrânind, putrede frunze rănindu-ți sângele și eu veneam purtând drumuri pe umeri și era prea târziu, prea devreme...

Din tine nu mai rămăsese decât o privire ce nu îndrăznea să mă cheme...

Răsucește-mi țigara... Mă doare mirosul tău și e pace. Ar trebui să ne strângem în brațe, dar atât de mult am așteptat această clipă, încât nu aș vrea decât să dormim...

Alături, iarna ca o femeie care așteaptă, noi, mai presus de cuvânt, păsările mai înalte decât înaltul... Și binecuvântează, această zăpadă ce ne cade la picioare...

Ar fi atâtea de spus... Atâtea lucruri s-au adunat de când pământul și-a pierdut echilibrul... Dar mai bine tăcerea.

Păsări albe ne umble prin suflet. Privește!

Ies oamenii de prin adăposturi, căutându-ne.

Simți? Dragostea-și poartă tăcerea când noaptea începe să fie concretă Știu, lângă genunchii tăi sunt un hoț de minciuni și de petice...

Simți, dragostea arde.

Lângă ochii tăi sunt aproape de cer și când te chem să fugim te ascunzi lângă steaua polară.

Simți, dragostea își leagănă dorul când noaptea începe să moară...

Să-mi scot costumul alb căci s-au topit amurgurile de pluș și va ploua curând.

Dormi – prin părul tău cresc aripi de somn degetele mele uitate-a colind Ți-aș mai spune povești.

Pleoapele nopții se-nchid visător mirosind a molid.

Somnul tău străjuit de pasărea noapte Umbra pământului acoperind ultime șoapte Și eu paznic de drum în căutarea mărului de aur Adună-mi amintirile într-o batistă, sunt mai bătrân decât somnul pământului sau mai amar. Să zicem că aș putea să trec pe lângă tine fără să mă cunoști. Din toate războaiele lumii mai păstrez o cămașă cu gulerul murdar și cu o singură mânecă.

Primește-mă deci în casa ta pe care am distrus-o din întâmplare, în patul tău, peste care s-a dărâmat cerul, dar care mai miroase a piersici bătute...

Tu ești iubita mea dintre o luptă și alta și nimeni nu te știe, nimeni nu te întreabă dacă din cireșele ce le păstrai pentru ceilalți, ai mai oprit câteva pentru mine. Ține palma întinsă. Așa. Privește-mă Ca o aripă de țambal mă simt și bătrân...

De sute de ani adun pentru tine înțelepciune și rădăcini. Se zice că părul meu e un nai și ochii mei sunt două roți de argint. Dă-mi palma.

Cealaltă. Uite, aici e norocul.

L-am strâns în chingi de spinarea pământului și se-nvârte, se-nvârte...

Câteodată cad peste noi stele din leagănul oilor și murim. Aici, în palmă, laolaltă cu păsările.

Spune-mi, cine mână vântul prin părul meu și ce cântec se-aude,

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

83

poezie de Nicolae Pavel căci se-aude un cântec mai vechi decât urletul lupilor... Sau vorbește-mi de taina îngropată sub acest cântec și lasă-mă să înfrunzesc pe umerii tăi O, nebunește de libere îmi sunt mâinile, două și goale Mâinile mele – două și goale – și ochii trădați de nesupunerea albă, ochii mei trădați de neputința de a cerși foșnet de lumină... Mâinile mele două și goale – și ochii și gura, ca o peșteră unde înfloresc cuvintele, ca o fântână adormită pe sânii femeilor, Mâinile mele, două și goale și ochii și gura și gândul slobod și limpede precum strigătul arcuit între o pasăre și cealaltă și muzica aceea dinăuntru – bezmetică muzică ce mă străbate... Orb flaut între degete oarbe, însetate de lumină și mâinile mele două și goale și...

Păsările înnebuniseră, îți amintești?

Ca niște pietre calde înnebuniseră și zvâcneau din noi sângerii și dureroase.

Când spre ferestrele închise, când spre noi.

Căci ne plăcea să fugim pe pământ Iluzorie, supusă stea de zăpadă Întindem mâinile, nelăsând-o să cadă...

Dor rotitor, amăgire de-o clipă, hei, hei, florile dalbe, somn răvășit, bântuit, dăruit păsării oarbe...

Strada înțesată de daruri, În noi o zbatere continuă, ardere zdrențuită, pândită, Cutii de carton ce închid jucării aurite, poleite – Cuvintele nasc gânduri șovăitor rostite Decembrie izvorul crud din beteală, haine de gală stropite de vin și miros amețitor de ambră...

Femeile vor trage la sorți ultimul dans pășind pe sârma întinsă într-un veșnic și nesigur balans Nu te mira – amețitoarea larmă a brațelor mele pe umerii tăi, tavanul apropiindu-se, balansul turnat, încet, zbatere cu zbatere... aripile descătușate ale timpului, goana aceea nebună, nisipul șubred sub picioare,

cerul despletit, ochii copacilor sticlind, sau răsuflarea mea iscodindu-ți tainic auzul, atâtea amintiri prăvălite în câteva clipe imagini răsturnate, amestecate – ultima încercare de a ucide de a te ucide sub greutatea de sentiment a miracolului și nu te teme, de liniște, imensa liniște care coboară peste noi, izbăvindu-ne...

Adaugă pentru fiecare gând o planetă în propriul tău sistem de alarmă, în lupta cu timpul învinge cel care moare bogat în planete – așa am citit într-o poveste de iarnă, în seara aceea când dragostea noastră învăța să meargă. Apoi, obosiți, cuvintele purtau în gură taina pământului Zic obosiți am început să încărunțim – mai întâi mâinile, după aceea picioarele, bătăile inimii și abia la urmă – oh, da la urmă – preajma acelui gând ce ar fi putut să ne dea pentru eternitate, aceeași planetă albastră Câte secunde mi-au fost date spre a deveni copac, ori înțelept? Îmi așez ochii de o parte și de alta – aici Dumnezeu și bătaia tatei, acolo hainele și iubirea pentru tine și totul îmi flutură pe dinainte ca un ziar prost întocmit în care știrile apar în chenar negru, iar decesele în pagina de umor. Nu, doamna mea, întrebarea trebuie să sune altfel – câte secunde mi-au fost furate de am rămas tot om.

Gândește-te cum te-ai fi odihnit la umbra mea, sau cu câtă înțelepciune ți-aș fi primit fiecare gest adulter... Și îmi pun toate lucrurile la loc și ochii în găurile lor de dinainte, privindu-ți doamnă, surâsul trufaș, manevrat cu ușurința fermoarului de la cizmulițele tale de cauciuc...

Mai rotesc copacul din mine cu încă un ceas. E poate amiază sau cine știe ce anotimp din alte vârste rămas...

De partea aceasta a străzii nu e nimeni, de partea cealaltă sunt doar eu.

De voi rămâne gol cândva, într-o noapte să mă aștepți lângă steaua aceea din constelația Păsării oarbe. Atâta liniște viețuiește în mine încât se revarsă peste buzele-mi arse... De-o vei culege vei pluti peste case și vei domni peste împărăția mea de carton, ca un rege nebun de aduceri aminte...

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

84

poezie de Nicolae Pavel Tu care-mi spui – Fără mine timpul îmbătrânește!

Eu ar fi trebuit să îmblânzesc veacurile adunate în trupul tău ca într-o catedrală, Și simt atâția șerpi deasupra mângâierilor, atâția lupi. Nu, nu sunt de vină pentru păsările ce-ți năpădesc ochii, până mai ieri închiși, nu sunt vinovat nici măcar pentru această zăpadă. Altcândva îmi mângâiai rănile căpătate în cele câteva sute de războaie. Peste ele risipeai iarbă...

Regina se plimba gândindu-se la cel ce va veni și eu urlam pe dedesubtul rănilor. Acum rătăcesc pe undeva între o cetate și alta în speranța că voi găsi pe cineva să-mi fure armele și calul. În ce an ne aflăm? În ce secol? Doar somnul pietrelor mai naște fântâni. Luna coboară în zid și tu treci, netezindu-ți pașii ca pe niște uitate poteci. Acum, când apele se rup de țărm și când lucrurile se adună în același sac de voiaj, amestecate într-o dezordine plăcută, cu miros de cafea, acum zic, trec pe lângă tine și simt cum te desfaci bucată cu bucată, sentiment cu sentiment, alternând de la măreția unei întinderi de mână la goliciunea unei priviri strecurate pe lângă plecarea mea, acum când iubirea noastră e ca o stradă înmănușată și când ne pierdem în inutile – rămas bunuri – să-mi scrii, să nu crezi că... – toate cu un suav parfum de praf de iarbă, ei bine, acum e timpul să ne spunem pe nume, după ce o viață întreagă ne-am ferit de cuvinte înșelate, de politețuri sterile, să ne spunem deci, pe numele noastre și să recunoaștem că totul a fost minunat, alb și puțin desuet, că nu am sperat în zadar așteptând clipa când ne vom despărți, iubindu-ne...

Păsările înnebuniseră, îți amintești?

Ca niște pietre calde înnebuniseră și zvâcneau din noi sângerii și dureroase, când spre ferestrele închise, când înspre noi căci ne plăcea să fugim pe pământ. Și simt, uneori, o neliniște atârnând de brațele mele – Ci primește-mă, străine, arde-mă, adună-mă, risipindu-mi cenușa peste sufletul tău. – Și pașii îmi sunt tot mai grei, nebunii mei pași. – Grăbește-te îmi mai spune, nu zăbovi – nu vezi

că se apropie timpul acela transparent și viclean?

Dar privește-mi aripile îmi spui – sunt atât de strălucitoare... aș mai putea zbura! E-atâta liniște în jur... Și totuși cine îmi vorbea? Și aș spune – până aici mi-a ajuns hrana, pe care, aproape plecând mi-o pusese mama în traistă. Aburește iarna în mine precum pâinea caldă, ce-o mai simt, încă mângâindu-mi buricele degetelor și nu-mi rămâne altceva decât să trag corabia la malul acesta înveșmântat de sălcii.

Poate ai să mă întrebi ce-o să fac mai departe, cum am s-o duc? Și-am să-ți răspund că o să îmi așez pe mal, mai întâi visele, apoi necazurile, minciuna, răbdarea și celelalte lucruri cu care am plecat la drum, Mai încolo o să pun bocancii, cuvintele, cuțitul de vânătoare, dorințele, tutunul, câteva poezii, chibriturile, vocea mamei, hainele, dragostea pentru tine și pentru ceilalți, actul de naștere, ceasul, numele și prenumele și gol am să pășesc apa, ce-o aud, parcă, îmbătrânind de atâta uimire...

Acum ne putem odihni. Iarna, târziu și păsările își ascund sunetele în locuri de taină. Noi n-avem nimic de ascuns.

Poate doar ceea ce nu vrem să uităm – umilința, răutatea și, de ce nu, seara când veneam mirosind a tutun și țigări, puțin mai înalt decât timpul celorlalți Și nu-mi amintesc decât iarba caldă de deasupra noastră. Eram tot timpul în camere sparte, prin care ne strigam alergând, ca-ntr-un ușor, amețitor mister.

Păsările înnebuniseră, îți amintești?

Ca niște pietre calde înnebuniseră și zvâcneau din noi sângerii și dureroase...

Decembrie izvorând crud din beteală... Și mai rotesc copacul din mine cu încă un ceas E poate amiază sau cine știe ce anotimp din alte vârste rămas. Și pașii îmi sunt tot mai grei, nebunii mei pași. Grăbește-te nu zăbovi, nu vezi că se-apropie timpul acela transparent și viclean. Și ce albaștri suntem pe dinăuntru?

Parcă un cer izvorăște din noi înspre noi și ne întindem unul altuia sâmburi de pace Numai de nu ne-am topi de atâta tăcere...

Privește, cineva șterge urmele pașilor noștri, Oare de unde venim, unde ne ducem?

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

85

file de jurnal de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Toamnă în Bahamas Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania) O zi proastă la pescuit e mai bună decât o zi bună la serviciu. cugetare bahameză Insulele Bahamas nu sunt degeaba la plural. Arhipelagul compus din peste 700 de insule este atât de vast, încât nici până astăzi nu l-a vizitat nimeni în totalitate. De altfel, doar o parte din el este locuită, unele petece de pământ fiind atât de mici, încât cu greu pot cuprinde o casă și o curte. Cu toate acestea, ele se pot cumpăra cu începere de la sume de câteva sute de mii de dolari; în sus prețurile nu au limită…

Imposibil de trecut cu vederea este prezența americană în mai toate aspectele vieții. Începând cu accentul localnicilor, continuând cu preferințele lor culinare - în special pentru grătare - și terminând cu incredibila lor rezistență la... frig, totul pare a fi o copie în mic a SUA. Da, da: FRIG! - am scris bine! Explicația acestei ciudățenii este mania nord-americanilor de a lăsa să funcționeze permanent instalațiile de aer condiționat. Europenilor, mai puțin obișnuiți cu asta, literalmente le îngheață sângele în vine. Așa că, mai în glumă mai în serios, umblă vorba „Welcome to the Bahamas! Here you will be chilled!”.

Ghizii care prezintă obiectivele turistice încep aproape fiecare frază cu prețul lucrului la care se referă, lăsând impresia că mai totul se poate cumpăra. În paranteză fie spus, spiritul de economie specific continentului „Old-Europe” nu este așa bine văzut prin Caraibe. De exemplu, bateriile de duș din hotelurile bahameze au doar două poziții: „deschis” sau „închis”, fără reglaje fine.

Eu una, nu arareori am comis greșeala de a mă adresa localnicilor cu apelativul „americani”, fapt care mi-a atras critici, pe motiv că „numai cineva care vine de așa departe poate să facă o asemenea confuzie”.

Dacă temperaturile din spațiile închise sunt problematice pentru turiștii sensibili, cele de afară sunt, în schimb, foarte plăcute, oscilând între 25 și 30 de grade Celsius. Apa mării are, în general, 28 de grade și se prezintă mai tot timpul într-o feerică nuanță de turcoaz, lăsând impresia că ar încadra un paradis artificial, de carte poștală. Când se întâmplă să mai cadă câte o ploaie, apa din cer vine așa de caldă, încât nimeni se simte nevoia să deschidă o umbrelă.

La intervale de o oră, cursele aeriene leagă capitala Nassau de continentul american, căci Miami e la o aruncătură de băț. Zgomotul elicelor avioanelor destul de uzate, de tip ATR, amintește de zborurile interne ale Taromului, de pe vremuri. Din Europa există o singură companie aeriană care operează zboruri directe pe insulele Bahamas, evident cea engleză, rămășiță de pe vremea când insulele erau colonie britanică. Pista de aterizare ar fi oricum prea scurtă pentru avioanele capabile să traverseze oceanul.

Lăsând la o parte dezarmanta naivitate a funcționarilor de la graniță, care chestionează vizitatorii dacă sunt cumva membri în vreo organizație teroristă, alt amănunt amuzant pentru neavizați este detaliul insolit legat de motivația călătoriei. Se pot bifa rubrici precum „nuntă” sau “lună de miere”.

Cortegii întregi de invitați îmbrăcați elegant se plimbă printre turiștii întinși la plajă, îmbrăcați în costume sumare. Aproape pe bandă rulantă se oficiază cununii prin foișoarele dantelate, împodobite cu panglici și fundițe roz, special amenajate lângă câte o fântână arteziană, ochi în ochi cu oceanul nemărginit. Miri emoționați se țin mână, înconjurați de copii maro, ca din ciocolată, îmbrăcați în hăinuțe albe ca neaua.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

86

file de jurnal de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Am surprins conversația dintre două vânzătoare, care admirau combinația tenului unor miri, speculând că sigur se vor naște copii drăgălași, mirele fiind negru ca tăciunele, iar mireasa un fel de metisă măslinie. Fără urmă de ironie sau rasism! Și da, am văzut multe fete pe Bahamas care duceau cu gândul la nimfele din povești, gingașe și răpitoare, ca niște prințese de abanos.

Complexele hoteliere de dimensiuni hiperbolice, cu mii de camere și cu cazinou andosat, domină arhitectura locurilor, pentru că Bahamas are faima de destinație alternativă vestitului Las Vegas, capitala mondială a jocurilor de noroc. Cu greu m-am obișnuit cu reclama „Vrei să vezi cum e când ești iubit pentru banii tăi? Satisfă-ți curiozitatea și joacă la noi în Cazino!” Încă mă mai întreb cum o arăta omul care își dorește așa ceva…

Neobișnuit pentru turiștii din Europa este orarul de funcționare neîntreruptă a cazinourilor, din nou un fenomen comun în America de Nord. Până și pentru cei neexperimentați, jocurile de noroc se transformă rapid în rutină, „banii de plastic” venind practic la pachet „all inclusive” cu micul dejun.

Tentaculele tentației sunt atotprezente.

Capitala Nassau este un oraș mic, dar cu un farmec provincial exotic. Axa principală e formată de strada cu magazine, în care se vând bijuterii și diamante sau smaragde columbiene, multe chiar la gramaj sau la bucată. Prețurile de dumping - adică de la câteva sute de Euro în sus - atrag mai ales turiștii de pe vasele de croazieră, care ancorează în portul Nassau în fiecare zi.

Totuși, motivația de bază a concediilor bahameze rămâne odihna, nu cumpărăturile. Excursiile pe insulele pustii, anume lăsate în voia sorții pentru a trezi nostalgii tip „Robinson Crusoe”, dețin capul de afiș. Vaporașele duc vizitatorii pe bariera de corali, cotată ca fiind a treia ca mărime din lume.

Acolo se poate zbengui în voie oricine, printre pești exotici și formațiuni naturale protejate cu o strictețe demnă de tot respectul, sub amenințarea unor amenzi de-a dreptul uriașe, de ordinul miilor de dolari. În apropierea lor, pe platforme de lemn special amenajate, sunt așternute mese foarte bogate.

Copanele de pui și salatele de ananas cu papaya se servesc împreună cu condimente extrem de usturătoare. Până și sosul calificat drept „medium” ne-a dat foc gurilor, pișcându-ne până-n urechi!

Mâncarea vine acompaniată de acordurile chitarelor și tamburinelor, abil ciupite și lovite de demni urmași ai lui Harry Belafonte.

Bahamezii sunt veseli și muzicali, săltăreți când se întâlnesc în drumurile lor, improvizând pași de dans pe muzica de la radio sau cântându-și singuri. Odată m-au luat și pe mine de mână, că tot treceam pe acolo…

Femeile care servesc prin restaurante valsează pur și simplu printre mese, în ciuda pantofilor ultraeleganți, cu tocuri-cui foarte înalte, pentru care am băgat de seamă că au o mare slăbiciune. Șoldurile lor, adesea voluptoase, se mișcă uimitor de lesne. Bacșișul nu e obligatoriu, dar se acceptă cu grație… În condițiile ospețelor abundente, cei care doresc să nu-și schimbe măsura hainelor sunt invitați să uzeze de numeroasele săli de gimnastică, băi turcești, saune finlandeze, biciclete din dotarea hotelului, teren de golf și de... antrenorul de tenis, care e musai să-și fi făcut ucenicia în „State”.

Printre neregulile care într-adevăr nu sunt de trecut cu vederea se numără lipsa flagrantă a măsurii timpului. Asemănător Spaniei, unde există o mentalitate a amânării sub pretextul eternului „mañana”, și în Bahamas lipsa de punctualitate e privită tot ca delict cavaleresc. Aici însă se practică și devansarea, lucru extrem de incomod. Am avut parte de autobuze care au plecat din stație înainte de ora programată!

Aromele și culorile insulelor îmbată toate simțurile. Nuanțele stridente ale cocktailurilor din fructe exotice (Banana Mama – portocaliu, Pina Colada – alb lăptos, Goombay Smash – roșu ș.a.) își dau rând cu mirosurile apetisante, care creează dependență. La distileria de rom Bacardi poți să te îmbeți doar de la mirosul plin de eter de prin halale cu butoaie stivuite până-n tavan! Până și săpunurile din camerele de hotel emană arome citrice și mentolate. De-ți vine să muști din ele, nu alta! Suveniruri îndrăgite sunt lumânările artizanale, cu ceară parfumată turnată în scoici, mirosind a pepene proaspăt sau a mango și vanilie.

Tot pe Bahamas se poate înota în mijlocul delfinilor în semilibertate. Delfinul cu care am făcut eu cunoștință se numea Andy, avea douăzeci de ani și cântărea 300 de kilograme. În ciuda gabaritului Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

87

file de jurnal de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg său considerabil se mișca prin apă precaut, protejându-ne, dar și bucurându-se de atingerea cu bipezii de noi, humanoizi stângaci, în fond tot mamifere. Nu știu de ce până astăzi cred că el ne-a făcut o favoare, nu noi lui...

Monumentalul complex Atlantis, un oraș complet scufundat, pare ieșit din cărțile lui Jules Verne.

Costumele sofisticate de scafandri, ușile subterane masive, tunelurile subacvatice, semnele hieroglife indescifrabile de pe zidurile căzute parțial, formulele complicate și hărțile întinse pe mese din piatră masivă, lasă impresia că un presupus căpitan Nemo ar fi ieșit doar pentru o clipă din cabina care încă îi mai respiră prezența. În mijlocul lagunei, pe post de acvariu izolat în ocean – cine-o fi aici „exponatul” și cine „vizitatorul”? - înconjurat pe trei laturi de pereți din sticlă groasă, se află un restaurant cu mesele despărțite de vânzoleala din apă doar printr-un geam. Locurile de lângă „ecran” sunt cele mai râvnite.

Logodnicii care vor să-și surprindă iubitele, rezervă o masă decorată romantic, cu lumânare aprinsă, ca pentru îndrăgostiți. Uneori, ca din întâmplare, unul dintre scafandrii ocupați cu dereticarea bazinului lipește de geam o pancartă pe care scrie „will you marry me?” („vrei să te căsătorești cu mine?”). Vă amintiți de scopul vizitei, nu?

Capitala arhipelagului are caracter caleidoscopic, pendulând între modern și clasic, în condițiile în care în Lumea Nouă „vechiul” are cu totul altă semnificație decât pe bătrâna Europă. Clădirile în stil colonial britanic, cu coloane și balcoane, după modelul Casei Albe, zugrăvite în culori pastelate, sunt foarte bine întreținute. Printre ele se ițesc barăci încropite din scânduri și bucăți de tablă, așezate prin curți dotate cu câte un ciot de copac pe post de scaun sau cu o caroserie de mașină ruginită, abandonată în mijlocul unui vraf de pungi de plastic și de conserve goale. Lipsa de sezon cu adevărat rece face posibilă existența unei mulțimi de locuințe precare, făcute parcă anume pentru a adăsta la taifas.

Cele mai impunătoare construcții sunt bisericile și vilele predicatorilor. Ultimii nu sunt prea agreați printre băștinași, pentru că încasează taxe substanțiale la nunți, botezuri și înmormântări.

Surprinzătoare este și opulența din Sandy Bay, un golf cu ieșire la mare, în care fiecare vilă are locul ei de “parcare” la apă pentru iahtul din dotare. Există și o „one million lane” (șosea de milioane), pe care fiecare vilă costă cel puțin un milion de dolari. Acolo casa prim-ministrului era mult mai modestă decât cea a vecinului, evident un predicator.

La întrebarea care din preoți e mai bogat – cel catolic sau cel protestant? – ghidul ne-a lămurit că la ei predicatorii nu sunt legați de un rit special, ci pur și simplu își aleg profesia dacă „simt chemare” pentru a predica legile morale și supremația lui Iisus.

Prin microbuzele care leagă toate colțurile insulei între ele, pe lângă fraza „vă mulțumesc că nu mâncați, nu beți și nu fumați în mașina mea” se pot citi și mesaje religioase. Frecvente sunt: „Domnul le vede pe toate”, „fă numai bine și vei culege bine” sau pur și simplu „Jesus is Lord”. Biletul de călătorie costă un dolar, indiferent de distanță, și se plătește la coborâre, direct la șofer. Datorită acestei proceduri simple este foarte ușor să se integreze oricine dorește să cunoască mai îndeaproape viața localnicilor. Țara fiind sigură, delicvența e neglijabilă, iar turiștii nu au de ce să se teamă.

Muzeul de artă locală, un loc pe care mai nimeni dintre turiști nu-l frecventează și care nici printre băștinași nu prea are trecere e plin cu trăsnăi cu iz aborigen. Aproape de capitală este situată și casa memorială a regretatului Bob Marley, cel care a preferat Bahamas în locul țării sale natale, Jamaica, cea scuturată de violențe și plină de droguri. În muzeul adoratului carnaval „Juncanoo”, vizitatorii sunt tratați cu interes, probabil pentru că prea puțini se rătăcesc pe acolo, deși intrarea este liberă, fiindcă toți știu că spectacolul străzii e mult mai palpitant. De exemplu, de Anul Nou, întreg orașul dansează pe ritmuri sacadate, ca-n transă, până-n zori de ziuă.

Carnavalul se serbează de două ori pe an. Alaiuri de mascați vibrează atunci frenetic în ritmurile unei muzici asurzitoare. Mișcările zbuciumate și măștile multicolore, decorate cu pene lungi și cu cioburi de oglindă, aduc de departe cu coroana pe care o poartă pe cap căpeteniile de trib de prin filmele cu indieni. Și fețele le sunt pictate asemănător. Ritmul tamburinelor și instrumentele de suflat transpun publicul într-o euforie generalizată.

Despre micile detalii moștenite de pe vremea în care Bahamas era colonie britanică – precum expresiile demodate care încep cu „Thou”, un fel de „Dumneavoastră” de pe vremea lui Shakespeare, Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

88

file de jurnal de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg sau uniforma de guvernantă cu șorț și guler scrobit, pe care o poartă femeile de serviciu prin hoteluri și uniformele de școală ale copiilor, cu fuste plisate și cu cravate ca ale noastre din vremea „șoimismului” și pionieratului patriotic – ar mai fi multe de spus. Rămâne poate pentru altă dată.

Totuși, în ciuda atavismelor, Bahamas e mult prea aproape de „lumea largă” pentru a se putea vorbi despre o „izolare” la modul serios.

Important pentru noi, cei veniți de departe, este că gustăm din nou amintirile, odată reveniți acasă.

Aprigul gem de ardei iute, adus ca suvenir la borcan, la fel ca lumânarea care umple aerul cu arome de mango, căpșuni și pepene proaspăt ne transpun în alte locuri și ne consolează pentru tot ce n-am apucat să explorăm îndeajuns. Nu degeaba se crede că misterele nedezlegate te fac să revii...

Nicolae Golici Moara de Apa

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

89

prezentare autor

Dorina Brândușa Landén (Suedia) Nicolae Golici ”Dacă sculpturile mele din lemn anterioare erau inspirate de sisteme mecanice și uneori ele arătau ca piulițe și șuruburi și reflectau conceptul meu despre natură ca un sistem guvernat de legi mecanice, cu timpul opiniile mele s-au schimbat și am început să văd Natura funcționând ca un computer gigantic. Am început să devin curios cum sunt stocate informațiile în natură. Ce face ca o sămânță să crească într-un copac? Este totul ghidat de un sistem digital organic? Am pus aceste întrebări în lucrările mele de artă care integrează literalmente circuite digitale în buștenii de lemn. Am lăsat forma naturală lemnoasă a bușteanului aproape neatinsă și am inserat o serie de circuite integrate: informațiile ne sunt inaccesibile, dar știm că ele există. Am intitulat această serie ”Nature’s Motherboard.” (Nicolae Golici) Nicolae Golici, Nature’s Motherboard I” (2011) Între anul 1979, când Nicolae Golici a absolvit Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din București, secția de sculptură, clasa profesorului Paul Vasilescu, și anul 1987, când emigrează, împreună cu soția sa, artista Ana Golici, în SUA, la New York, sculptorul a avut o activitate foarte bogată pe scena de artă românească, participând la numeroase expoziții de grup, simpozioane de sculptură, având aici prima sa expozitie personală și obținând Bursa de Atelier pentru sculptură Frederick Stork (1980-1982). În SUA, Nicolae Golici continuă să se afirme ca sculptor, câștigând încă trei burse: în 1990 “Artist Space”, “SOS New York Found” în 1993, “Elizabeth Found for Arts” în 1994 și, ulterior, premiul “Elizabeth Found for Arts” pentru studioul de artă. Mulți ani sculptorul a împărțit atelierul cu soția sa, Ana Golici, și a participat la toate evenimentele anuale de studio deschis din New York.

Nicolae Golici este și membru al Grupului celor 14 sculptori din Galeria de Sculptură din New York. În decursul anilor, Nicolae Golici are numeroase expoziții personale, atât la nivel național cât și internațional: 14 Sculptors Gallery, New York, Institutul Cultural Român, NY, New York Hall of Science, NY, Hurlbutt Gallery, Greenwich, CT, Interchurch Center, New York, NY, Cold Spring Harbour Laboratory, NY, Fort Tilden, NY, Mills Pond House, Smithtown, NY, Colegiul Comunitar Nassau, Garden City, NY, Galeria A35, București, România, Galeria Amfora, Bacău, România. De asemenea, participă la expoziții de grup: Muzeul Satului, București, România, Muzeul de Artă Craiova, România, Muzeul de Artă din Sofia, Bulgaria, Universitatea Adelphi, NY, Academia Națională, NY, Galeria de Artă a Universității Lehigh, Betleem, PA, Colegiul St. Thomas Aquinas, Sparkill, NY, Rupert Ravens Contemporary, Newark, New York, Unison Arts, New Paltz, NY, Galeria Vox Populi, Philadelphia, PA, Fulton-Ferry State Park, Brooklyn, NY, Rockland Center for the Arte, West Nyack, NY, Hudson Valley Center for Contemporary Art, Peekskill, NY, Hammond Art Museum, NY, Wilderstein Historic Site, NY. Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

90

prezentare autor de Dorina Brândușa Landén Prin câștigarea Bursei de Atelier Frederick Stork, Nicolae Golici folosește gratuit un studio de sculptură din București, ceea ce îi dă sculptorului posibilitatea de a continua să lucreze și să experimenteze în lucrările sale cu diferite materiale ca lut, ipsos, bronz, rășină, lemn și piatră, dar și libertatea de a se adânci în munca abstractă. Influențat de scrierile lui Matila Ghyka, începe să identifice abstractul cu ordinea ascunsă în natură. Studiază minerale, oase și sistemul de creștere a arborilor. Lemnul și piatra devin materialele sale favorite, pentru rezistența pe care acestea i-o opun și conexiunea dintre procesul său de lucru de îndepărtare, strat după strat, din materialul operei și cercetare, descoperire. Aceste materiale naturale i-au dat forma organică de la care să înceapă cioplirea până la găsirea structurilor geometrice pe care și le imagina ascunse în interior, lăsând părți din forma originală, amorfă, neatinse, scoțând astfel la iveală structura ordonată ascunsă în piatră.

Sculpturile în lemn sunt inspirate din studiile pe care sculptorul le-a făcut asupra dinamicii creșterii copacilor, observând urmele de pe scoarța acestora ca o expresie vizuală a luptei pentru supraviețuire și împlinire, modul în care tensiunile dintre forțele interioare de creștere și forțele exterioare de mediu au dus la crearea de noduri și conexări și au provocat modificări în direcțiile de creștere. Formele organice abstracte descoperite prin sculptare au fost inițial închise ermetic în lemn. “Păreau noduri sau labirinturi: aceasta a fost reacția mea la viață într-o societate controlată. Viața era ca un nod strâns, un labirint cu nicio cale de ieșire! Destul de curios, oficialii comuniști considerau arta abstractă inofensivă politic. Prin urmare, mesajul meu de lipsă de speranță și disperare a trecut neobservat, chiar și atunci când am arătat multe dintre lucrările de nod în prima mea expoziție personală.

Am simțit că nodurile erau prea mici și nu au avut un impact puternic. Am început să fac desene uriașe de noduri, dar la acea dimensiune formele au început să se deschidă pentru a dezvălui mai mult din modul în care acestea au fost conectate. Ele erau încă labirinturi, dar cu o perspectivă. În continuare, am vrut să le construiesc în realitate, dar în România îmi lipseau materialele.” (Nicolae Golici) În 1987, la emigrarea în SUA, Nicolae Golici, deși este obligat să își cumpere propriile lucrări prin Uniunea Artistilor Plastici, reușește să ducă cu el multe dintre creațiile sale, inclusiv desenele uriașe cu noduri/labirinturi, și începe să caute aici o modalitate de a construi formele imense pe care le desenase în România.

Revoluția românească din 1989, cu sacrificiile umane din timpul acesteia, îl impresionează profund pe Nicolae Golici și, de asemenea, îl șochează modul american de prezentare a evenimentelor tragice în mass-media, amestecând imaginile dramatice cu publicitatea de bunuri de larg consum. Aceste sentimente și impresii duc la crearea instalației “Inner Forces”, prezentată la Mils Pond House, St James, New York în 1993, instalație despre care Helen A. Harrison scrie în New York Times: “Nicolae Golici, emigrant român care trăiește în New York din 1987, se bazează pe circumstanțe personale și politice pentru a găsi analogii între baza creșterii naturale și structura societății. În “Inner Forces”, structuri răsucite de grinzi din lemn sunt așezate pe un covor din ziare. Pe fondul dezordinii generale de articole vom găsi multe referiri la nedreptate și violență, dar, de asemenea, la victorii în lupta pentru pace și democrație. Valorile și obiectivele noastre, presupune artistul, sunt la fel de deformate ca formele din lemn, dar sunt apte să fie reformate.” (Helen A. Harisson, “Personal Icons: Exploring Space, “Art Review, New York Times, 1993).

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

91

proză

Mihaela Sandra Ionescu (Belgia) Mihaela intră în sală împreună cu tatăl ei. Venise la secția de poliție să își schimbe cartea de identitate, a cărei valabilitate îi expira. La coadă erau câteva persoane, nu mai mult de cinci. Într-o parte a sălii se aflau o masă și câteva scaune.

Stai puțin jos, tată! spuse Mihaela. Până mă lămuresc eu ce am de făcut.

Tatăl ei respira cam greu și se vedea că era obosit de la efortul pe care îl depusese. Probabil că avea peste șaptezeci de ani. Fusese obligat să meargă o bucată de drum prin arșița de afară și apoi să urce un etaj pe scări. Era luna iulie. Așa că se așeză. Nu arăta prea bine. Era un bătrân îmbrăcat prost, cu haine dintr-o altă epocă. Purta niște pantaloni deschiși la culoare, de o nuanță nedefinită, și o cămașă cu mânecă scurtă, pe care și-o deschisese la toți nasturii. De sub cămașă se ivea un maieu alb din bumbac. Bătrânul se ștergea întruna pe frunte cu o batistă.

Mihaela se învârti puțin prin jur, se apropie de peretele pe care erau afișate tot felul de informații pe un panou, dar nu avu răbdare să le citească. Se îndreptă către paznicul de la ușă și întrebă de unde poate lua un formular. Paznicul îi spuse să ceară la ghișeu. Mihaela se învârti iar prin sală până să se decidă să intre în față. Când în sfârșit o făcu, obținu rapid formularul și se așeză lângă tatăl ei.

Tată, trebuie să completez formularul ăsta și apoi să văd de ce acte am nevoie. Cred că trebuie să fac niște cópii, spuse Mihaela cu voce tare, fără să își dea seama că o auzea toată lumea din sală, care era cât o sufragerie de apartament.

Da, tată, fă ce e nevoie, o încurajă bătrânul, care se ștergea în continuu cu batista.

Mihaela completă încet cererea, fiind atentă să nu greșească ceva.

Gata, tată! Dacă o mai fi ceva, ne mai spune și doamna. Acum trebuie să văd dacă trebuie să fac cópii.

Da, vă trebuie cópii după toate actele, intră în vorbă o gravidă, care își lăsase loc la rând și se așezase pe unul din scaune.

Sunteți sigură? întrebă Mihaela.

Da, da, vă trebuie, vă spun sigur. Uitați că scrie și acolo, insistă gravida și îi arătă către una din hârtiile de pe panou, care detalia lista cu toate documentele necesare obținerii unui nou buletin.

Nu cred că ai nevoie de cópii, interveni tatăl Mihaelei. Au spus ăștia la televizor că se ocupă ei de tot de acum încolo.

Ha, ha, începu să râdă un domn de la coadă. Dumneavoastră credeți tot ce spun ăștia la televizor?

Păi dacă așa au spus, am crezut, se scuză bătrânul.

Lasă, tată, nu te mai băga! Hai mai bine să citim ce scrie aici, interveni Mihaela, care se ridică să vadă mai bine lista cu documentele. Certificat de naștere, original și copie. Ah, uite, trebuie să merg să fac o copie după certificat! Să vedem în continuare. Certificat de căsătorie. N-am. Certificat de naștere copii. N-am. Certificat de divorț. N-am. Certificat de deces soț. N-am. Acte de proprietate.

N-am. Eu n-am nimic, așa că e mai simplu. Nu mai trebuie să fac alte fotocopii, concluzionă Mihaela aproape chicotind.

Vorbea cu o veselie de copil, care și-a terminat temele mai repede și putea merge la joacă. Nu se potrivea deloc cu femeia care citea cu voce tare lista cu documente. Probabil că avea peste patruzeci de ani, era mică de statură, cu părul lung, șaten. Purta o pălărie roz pe cap, pe care nu și-o dăduse jos când intrase în clădire. Pălăria i se asorta cu bluza. În rest, avea pantaloni negri și teniși în picioare.

Gravida se uita la ea cu compătimire în ochi. Cum adică nu avea nimic? se gândi ea.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

92

proză de Sandra Ionescu Bun, deci trebuie să mă duc să fac o copie după certificatul de naștere, spuse Mihaela, cu aceeași voce tare.

Vedeți că vă trebuie copie și după actul de proprietate! o atenționă gravida.

Sunteți sigură? Mă duc să întreb, răspunse Mihaela.

După ce se convinse că avea nevoie într-adevăr și de așa ceva, îl anunță pe tatăl ei că pleacă la copiator și ieși din sală. Bătrânul, care se mai liniștise între timp, intră în vorbă cu gravida.

Am venit și eu cu ea, că am înțeles că trebuie să se prezinte și proprietarul.

Da, spuse gravida, și pe căldura asta...

Văd că așteptați un copil. Să vă trăiască și să fie sănătos! Nu știu ce să mă fac cu fata asta a mea, nu înțelege că o să rămână singură, începu să se vaiete bătrânul. Maică-sa a murit de mult. Și eu i-am tot spus că trebuie să își găsească și ea un bărbat, să își facă o familie, să aibă un copil. Și ea că nu, că trebuie să aibă grijă de mine. Acum nu mai e nici așa de tânără, cine o mai ia? se întreba mai mult retoric bătrânul.

Dar câți ani are? îl chestionă gravida.

Păi, merge pe patruzeci și unu, răspunse bătrânul.

Gravida se pregătea să comenteze situația Mihaelei, care părea cam sumbră și din punctul ei de vedere. Cine o mai lua la vârsta asta? Și nici nu era cine știe ce frumusețe. Dar Mihaela se întoarse victorioasă cu hârtiile în mână și își făcu simțită prezența în sală.

Gata, tată, spuse iar cu voce tare. Am tot ce îmi trebuie, acum să vedem cum merge coada asta!

Mihaela se așeză să aștepte. În fața ei erau patru persoane. Ei, hai, că nu sunt chiar așa multe! se gândi ea. *** După două ore petrecute la secția de poliție, Mihaela reuși să depună actele pentru noul buletin și plecară spre casă. Se făcuse deja ora douăsprezece și afară erau peste treizeci de grade. Mihaela îl târî pe tatăl ei până în stația de autobuz. Acesta se simțea din ce în ce mai rău și de abia mergea. Când ajunseră în stație, respira cu greu. Noroc că autobuzul nu întârzie prea mult și porniră către casă. În autobuz nu era niciun loc liber, dar o doamnă pe la cincizeci de ani se ridică și îi făcu loc bătrânului.

Așa, tată, stai jos! îl îndemnă Mihaela. Bine că am rezolvat. Doamna spunea că în trei săptămâni e gata, completă ea.

Tatăl ei nu mai putea scoate niciun cuvânt. Căldura și efortul îl sleiseră de puteri. Când ajunseră în stația unde trebuiau să coboare, Mihaela îl ținu bine și îl ajută. Bătrânul abia mai reușea să se țină pe picioare, dar Mihaela nu părea să realizeze acest lucru. Îl luă de braț și, în loc să îl ducă acasă, intră în Mega Image-ul de la parterul blocului. Bătrânul încercă să se împotrivească, dar nu reuși să pronunțe nimic.

Haide, tată, că trebuie să cumpărăm pâine! Intrăm repede și ieșim imediat. Nu mai vreau să mai ies din casă. Dacă tot mi-am luat liber azi, vreau să mă odihnesc puțin!

Bătrânul înainta cu greu, iar Mihaela trebuia să îi susțină greutatea. Cu toate astea, mergea înainte să facă ce și-a propus. Era încăpățânată de felul ei. Îl puse să o aștepte în dreptul caselor și intră. Între timp, paznicul, care îl recunoscuse pe tatăl Mihaelei, observă că acesta nu se simțea prea bine. Îl întrebă dacă avea nevoie de ceva, dar bătrânul nu mai avea forță să răspundă. Atunci se duse să îi aducă un scaun. Până să se întoarcă, tatăl Mihaelei căzu din picioare, prelingându-se pe lângă peretele magazinului.

Doamna Elena, doamna Elena, începu să strige paznicul către una din casierițe, cea mai în vârstă. Chemați-o repede pe fata domnului din magazin. Se simte rău, uite, a căzut din picioare!

Doamna Elena tocmai dădea rest unui client. Îi întinse repede banii și bonul și veni către bătrân. Între timp strigă după Mihaela. Bătrânul respira cu greu și nu părea să mai înțeleagă ce se întâmplă.

Doamna Elena puse mâna pe o sticlă cu apă și îl stropi pe față. Câțiva clienți rămăseseră la coadă uimiți, neștiind ce să facă.

Mihaela veni în fugă, lăsă repede coșul jos din mână și începu să strige la tatăl ei. Văzând că acesta nu răspunde, începu să îl zgâlțâie cu putere. Doamna Elena o trimise pe cealaltă casieriță să aducă Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

93

proză de Sandra Ionescu niște zahăr din magazin și încercă să îi pună puțin pe limbă. În timpul ăsta, Mihaela urla disperată la bătrânul care nu o mai auzea.

Văzând situația, doamna Elena îl instrui pe paznic să sune la 112 și o puse pe cealaltă casieriță să își reia locul la una dintre casele de marcat și să se ocupe de clienții care stăteau la coadă. Încercă în continuare să îl facă pe bătrân să înghită zahăr și îl stropea cu apă pe față. Mihaela stătea în genunchi în fața lui și se oprise din urlat. Paznicul chemă ambulanța, dar doamna Elena, o femeie trecută prin viață, realiză gravitatea situației. O întrebă pe Mihaela dacă bătrânul lua vreun medicament, dacă putea să îi dea ceva. Mihaela nu știa ce să răspundă, se uita la doamna Elena ca și cum aceasta ar fi vorbit o limbă pe care nu o înțelegea.

Bătrânul aproape că nu mai respira, dar doamna Elena știa ce avea de făcut. O lăsă pe Mihaela lângă tatăl său și fugi până în biroul din spate. Cât ai clipi, se întoarse cu o lumânare și un chibrit.

Bătrânul muri cu lumânarea aprinsă, până să sosească ambulanța. *** Mihaela își aranja niște hârtii pe birou. Lucra ca secretară. Unul dintre directorii firmei, care avea obiceiul să rămână mai târziu la lucru, se apropie de ea.

Haide, Mihaela, trebuie să închid! E ora opt!

Ah, e așa de târziu? se prefăcu Mihaela că nu știa cât era ceasul.

Nu vrei și tu să te duci acasă? o întrebă directorul, care de multe ori în ultima vreme era nevoit să o scoată din firmă, pentru că numai el avea cheie de la birouri.

Acasă? răspunse Mihaela ca și cum ar fi pronunțat un cuvânt pe care nu îl cunoștea. Ce să fac acasă? Acasă nu e nimeni, spuse Mihaela cu regret în glas. Și aici e cineva? întrebă directorul.

Ați fost dumneavoastră până acum! răspunse Mihaela.

Nicolae Golici Entrelacs

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

94

proză

Singur (fragment)

Leonard I. Voicu (Canada) - Te grăbești? se interesă Radu, privindu-l pe Lucian cu o oarecare frică, disimulată sub un aer de indiferență.

- Nu! Da’ care-i treaba?

- Cât timp ai?

- Am destul! Câteva ore. Ajunge?

- Oh, da! Bine c-ai adus vorba, ți-am spus că am avut un transplant?

- Da, dar n-ai intrat în detalii, iar eu nu te-am întrebat. Dacă tu consideri că vrei să-mi spui ceva, te ascult!

- Parcă mi s-a făcut foame. Hai să luăm o supă! Au aici o cremă de ciuperci cu broccoli foarte bună, zise Radu ridicându-se de pe scaun.

- OK! acceptă Lucian, înțelegând că prietenul său dorește să câștige ceva timp înainte de a ajunge la subiectul principal al întâlnirii lor.

- E rândul meu să plătesc!

Radu, era mândru să arate că nu-i place să rămână dator, că se descurcă bine din punct de vedere financiar. Realitatea era cu totul alta și Lucian o știa prea bine. Din politețe, mimă acceptarea care se subînțelegea, menajând astfel, orgoliul amicului său.

Lucian era un bărbat ce se apropia de 60 de ani, mult mai rotofei și deja albit, vorbea rar și puțin, preferând să asculte, să zâmbească binevoitor și să lase impresia că este interesat de subiectul discuțiilor, cu toate că, trecut prin ciur și prin dârmon, cu o mare experiență de viață în care văzuse și auzise tot felul de întâmplări, era de cele mai multe ori plictisit de repetarea acelorași situații povestite de Radu, care, în fond, nu-l afectau direct, menținându-i impresia, ca oricărei persoane neimplicate direct în conflictul despre care se vorbește, că armonia se poate obține relativ ușor și se poate găsi o soluție la orice dezacord. Pentru el, cele mai nesemnificative și chiar total lipsite de importanță, rămânând subiectele legate de situația politică. Întorcându-se zâmbind, Radu aduse două mici castroane cu supă aburindă, așezate pe o tavă de plastic. Nu lipseau nici tacâmurile, două chifle ambalate în celofan și șervețele. Nici nu se așeză bine, că și schimbă subiectul: - Ți-am spus cum tata n-a dorit să aibă copii niciodată?

- Nu! Într-unul dintre puținele momente de intimitate, mama mi-a povestit. Ascultă! ‚,- Nu ți-am spus că nu vreau să știu nimic? Nici nu vreau să aud!

- Măi, omule, dar cu cine vrei să vorbesc?

- Du-te la popă! Roagă-te la icoane! Dar să nu vii la mine cu așa ceva. De o mie de ori ți-am spus că nu vreau copil. Ce n-ai înțeles?

- Dar n-am ce face! Am rămas gravidă!

- Avortează! Dă-l afară! Du-te la babe! La doctori. La cine-oi ști.

- Și dacă îl las?

- Atunci... rămâi cu el. Eu am plecat!

- Ești nebun? Mă lași singură? E copilul tău!

- Da, și?

- Nu-ți pasă?

- Nu! - De ce?

- Uite d-aia! Nu e treaba ta!

- Explică-mi și mie, să înțeleg!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

95

proză de Leonard I. Voicu - Nu e nimic de înțeles. Nu vreau copii și gata. Clar?

- Nu! - N-are nimic!

- Măi omu’ lui Dumnezeu, fă-mă să înțeleg! Ne-am iubit, l-am făcut din dragoste, că nu te-a forțat nimeni. Și acum?

- Mă, tu ai auzit ce-am spus? Nu vreau copii! N-am vrut și n-am să vreau ni-cio-da-tă.

- De ce?

- Tu mă căpiezi!

- Da’ zi-mi și mie să înțeleg ceva!

- Băi, nevastă, tu ești proastă? Ori ce-ai? Nu-mi cunoști situația?

- Ba da, dar nu m-am gândit. Dacă tu ai fost un copil abandonat, nu înseamnă că nu poți fi un tată bun.

- Tu nu știi nimic! Nu știi ce-am tras eu. N-ai cum. Parcă vorbesc la pereți.

- Tocmai, uită! Și hai să o luăm de la capăt, pe drumul cel bun.

- Nu vreau să știu nimic! Nu înțelegi?

- Atunci deschide bine urechile, că nu voi repeta de două ori: Nu avortez! Orice-ar fi. Tu faci ce vrei, dar copilul e al meu! Poți să zici ce-ți place. Cum tu te încăpățânezi și o ții pe-a ta, așa fac și eu.

N-avem ce să mai discutăm!’’

Pe timpul povestirii acestui episod, o confesiune grea de făcut, Radu devenise din ce în ce mai agitat, fața îi devenise stacojie și gesticula nervos. Fruntea i se umpluse de broboane de sudoare.

Deodată se opri brusc, tulburat, întrebându-se dacă a făcut bine să destăinuie aceste detalii intime din viața familiei sale. Lucian ghici frica amicului său. Era momentul să-i dea de înțeles că nu-i sunt indiferente greutățile prin care a trecut și să arate rolul său de confident compătimitor și de încredere, de bun prieten.

- Și tatăl tău ce-a făcut?

Radu ezită câteva clipe. În cele din urmă, dorința de a lăsa să iasă afară tot necazul învinse suspiciunea.

- Ce să facă? A stat cu mama o perioadă, continuă bucuros totuși că cineva este dornic să-i asculte relatarea necazurilor personale, acțiune prin care avea impresia că își ușurează suferința. După nașterea mea certurile între ei s-au întețit. Nu l-am înțeles niciodată, dorea să fie fericit, dar se gândea numai la el. De ceilalți nu-i păsa. Era un egoist! Cu el nu se putea discuta. O ținea numai pe-a lui, iar eu îi eram ca sarea în ochi. Când am împlinit 5 ani, mergeam încă la grădiniță, într-o zi, în drum spre casă, mama mi-a spus: ‚,Diseară mâncăm singuri, numai noi doi. Taică-tu a plecat, adică... ne-a părăsit. De ce mamă? De ce-a plecat?’’ am întrebat cu naivitatea unui copil, ce nu poate înțelege comportamentul atipic al unui adult, care se consideră normal. ‚,Nu mai vrea să ne vadă. Vrea sa fie... singur.’’

Ochii lui Radu se înroșiră și deveniră umezi, iar buzele îi tremurau ușor. Încercă să-și înghită amarul, oftă și continuă: - Cred că era prima dată când luam aminte la acest cuvânt, singur, și undeva în sufletul meu, a încolțit un gând. Am înțeles, că și eu, în esență, voi fi la fel. Această convingere și frica, nu m-au mai părăsit niciodată, au devenit o realitate interioară care m-a însoțit de-a lungul vieții și a prins rădăcini puternice, mai ales când eram la orfelinat.

- Oh, dar știm bine că nu suntem ‚,singuri’’ niciodată. Uite! Acum, sunt cu tine! încercă Lucian să reducă gravitatea situației descrise și să arate că este pregătit să-și asume rolul de prieten. Oricând vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine. Te asigur!

Lucian încercă să pară cât mai convingător, dar vorbele sale păreau stereotipe și sunau fals. La drept vorbind și el știa că, cele afirmate, cu toate bunele sale intenții, sunt doar parțial realizabile.

- Merci! Ești drăguț, dar tu ai familie, n-ai timp de mine.

- Adevărat, dar putem sta de vorbă ori de câte ori dorești. Ori aproape, că am și eu treburile mele, și pentru că nu dorea să devină subiectul discuției, Lucian continuă: Zici că ai fost la orfelinat. Cum a fost acolo?

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

96

proză

Un grec mititel și foarte încăpățânat Cristian Săileanu (Spania) – Poate că nu, a spus proprietarul de restaurant în șoaptă. Poate că nu-i singurul meu fiu, a arătat el cu bărbia spre un tânăr cu o față adormită, care stătea la câțiva metri depărtare de noi, fumând. Poate că băiatul ăsta de-l vedeți aci nu e singurul meu copil.

– Ce vrei să spui? l-a întrebat Sophia, ridicând din sprâncene și țintindu-l curioasă din ochi. După douăzeci de ani petrecuți ca ziaristă, Sophia miroase o povestire interesantă de la o poștă. Nu știi cu siguranță dacă mai ai și alți copii?

Proprietarul restaurantului era un om mititel, trecut de vârsta medie, deși nu ai fi putut să-l consideri bătrân încă. Avea picioarele în ics și ochi care mijeau și era îmbrăcat cu niște dangarezi gricenușii, cu două măsuri mai mari decât el, și cu o cămașă în carouri cu mâneci lungi, care îi treceau de încheieturi.

Restaurantul lui era singurul fără nici un client, cu excepția americanului și a soției sale, în vreme ce la celelalte patru, cinci bombe din jur toate scaunele erau ocupate, dădeau pe dinafară de tineri, bărbați și femei, studenți la universitățile din apropiere.

Strada Prosalendou este îngustă de felul ei, iar seara, când toate cele cinci, șase restaurante își scot mesele și le înghesuie, aproape una peste alta, de-a lungul zidurilor, se reduce la o potecă. Clienții tuturor restaurantelor stau aproape călare unul peste altul, spate în spate și spătar lipit de alt spătar, și aud, vrând-nevrând, conversațiile vecinilor și ăsta era motivul pentru care proprietarul restaurantului le făcea mărturisirile în șoaptă.

Cei doi clienți americani, Sophia și bătrânul cu barbă foarte albă, se așezaseră la una dintre mesele grecului cel mititel mai mult dintr-un sentiment de milă și ceruseră o carafă de vin rosé. Grecul cel mititel le-a spus că nu avea vin rosé, dar i-a asigurat că vinul lui alb era cel mai bun de pe insulă.

– Puteți să beți și un butoi din vinul ăsta și vă dau în scris că mâine dimineață n-o să aveți nicio durere de cap, a ridicat el mâna dreaptă în aer, ca pentru a depune un jurământ solemn.

- Mă rog, dă-ne ce ne-oi da! a ridicat Sophia din umeri a neputință. Grecii fac vin de cinci mii de ani și tot prost îl fac. Mi-e dor de vinul Californian, i-a spus ea bătrânului cu barba foarte albă.

Era o femeie subțire și zveltă, nu-și arăta vârsta, și-și ținea părul ridicat într-un coc tineresc în creștetul capului, lucru care o făcea să pară încă și mai tânără. Bărbatul care ședea în fața ei avea o barbă albă, care fusese decolorată și mai mult de către soarele brutal al verii corfiote, o barbă care tear fi putut face să crezi că este filosof, dacă nu ar fi fost vegheată de niște sprâncene și un nas pline de cicatrice, toate arse de soare. Purta un costum de bumbac alb, imaculat, dar mototolit, o cămașă tot albă, de poplin, și sandale din piele împletită. Arăta a latifundiar argentinian, sau a patriarh al unei religii încă neinventate.

Fiul proprietarului de restaurant continua să fumeze, împungând cu degetul mare într-un telefon mobil. Își ridica din când în când privirea și rămânea cu ea pironită, într-o somnolentă contemplare a feselor câte unei fete care stătea cu spatele la el, pe câte un scaun din jur.

- Cum merge restaurantul? a deschis Sophia un subiect care niciodată nu dădea greș și grecul cel mititel a reacționat imediat, făcând o mutră scârbită, și dându-și capul pe spate cu o mișcare tipic grecească de a nega. S-a așezat, neinvitat, călare pe un scaun la masa americanilor.

– Guvernul ăsta de bandiți ne strânge de gât, ne sufocă cu taxele lor. Și nu mi-ar părea rău să plătesc taxe, dar toți banii se duc la escrocii din Atena sau, și mai rău, la cea mai mare escroacă din Europa, în Germania, la mâța aia moartă de Merkel. Știați că toți hoții din guvernul grec și-au votat câte o mașină de lux, una pe cap de escroc din guvern? Acum, în plină criză!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

97

proză de Cristian Săileanu – Vorbești englezește foarte bine, a observat bătrânul cu barba albă. Alături de Sophia părea mult mai bătrân, aproape ca tatăl ei, până când citeai semnele coabitării.

– Păi, eu am fost marinar, a spus grecul cel mititel. Mi-am petrecut douăzeci de ani din viață pe mare, umblând ca zănatecul de colo-colo. Și din ăștia douăzeci, șapte am tras la mal, în Perth.

– Perth, Australia? s-a mirat și nu prea Sophia. Nu îi era de loc străin faptul că sărăcia îi împinsese pe greci de secole să-și lase țara și să umble bezmetici prin lume.

– Da, am avut o iubită acolo, a spus legănat grecul, cu privirea pierdută înspre amintiri. Stați așa, că mă duc să vă aduc niște mezedes, a sărit el de pe scaun și s-a repezit înspre bar, unde s-a pus pe treabă.

S-a întors cu un platou încărcat de pâine prăjită, măsline mici de Corfu, cubulețe de brânză feta, un morman mărișor de tzatziki, și o duzină de felii de salam pipărat local și l-a pus-o în fața Sophiei și a bătrânului cu barba foarte albă. S-a cocoțat din nou pe scaun și s-a aplecat înainte confidențial spre cei doi clienți.

– Ați fost vreodată în Paxos?

– Cum să nu? au zis entuziaști cei doi americani.

– O insulă mică, dar care face toți banii, a spus bătrânul cu barba foarte albă – Minunată insulă, a adăugat Sophia. Și au construit cu cap, toate casele din piatră. Ca să nu mai spun că, spre deosebire de Corfu, Paxos e o insulă imaculată.

– Deci vă place Paxos! Bravo! Perfect! Nu vreți să cumpărați casa mea din Paxos? i-a întrebat grecul cel mititel pe cei doi americani.

– Nuuu cred, a spus bătrânul cu barba foarte albă și a început să râdă la auzul unei astfel de propuneri venite așa, pe neașteptate. Avem destule proprietăți în clipa asta. De fapt, de la o vârstă încolo, proprietățile se dovedesc a fi doar sâcâieli, o bătaie de cap suplimentară.

– N-ar trebui să te grăbești cu vânzarea, a spus Sophia. Nu e un moment bun să vinzi. Prețul caselor în toată Europa a scăzut, iar de când a dat criza asta peste noi, oamenii nu au bani să cumpere case.

Nu vezi că nici o bancă din Grecia nu mai dă împrumuturi?

– Băncile… Ce nevoie aveți voi de bănci? Voi doi vă scăldați în bani, a înlăturat grecul cel mititel obiecțiile americanilor. Toți proprietarii de restaurante din jur spun că lăsați bacșișuri mari.

– Așa e obiceiul în America, a râs bătrânul cu barba foarte albă. Asta nu înseamnă că suntem bogați. Suntem doar doi americani generoși, a explicat el cu un zâmbet șoltic.

– Să vedeți ce casă am, a continuat neabătut proprietarul de restaurant. Făcută toată din piatră albă de Paxos, cu pereți uite-așa de groși și mai are și o verandă tot de piatră și, în mijlocul verandei, un piersic uriaș care o acoperă toată cu crengile. N-ați văzut de când sunteți un piersic așa de mare!

Ridici doar brațul, nici nu trebuie să te ridici de pe scaun, ridici brațul și rupi din el o piersică grasă, zemoasă, parfumată. Barba ta asta albă, a arătat el spre barba soțului Sophiei, ar fi plină de suc de piersică în fiecare dimineață. Un singur mic dejun dacă iei pe terasa casei mele și poți să mori liniștit.

Un mic dejun, atât!

– E aproape de apă? Are vedere la mare? a întrebat Sophia.

– Auzi întrebare! Dacă e aproape de apă. Păi, totul în Paxos e aproape de apă, i-a trimis la plimbare grecul cel mic, ridiculizând întrebarea și gesticulând cu mâinile spre cer. Paxos e o insulă foarte mică.

Casa mea stă în mijlocul unei livezi de măslini. E o casă așezată în mijlocul paradisului.

Fiul cel apatic se ridicase acum în picioare și rămăsese în drum, chiar în mijlocul îngustei cărări dintre șirurile de mese, zgâindu-se la traficul uman care venea din ambele părți. Se uita drept în ochii fetelor în vreme ce se apropiau de el, apoi se răsucea pe călcâie și se uita cu nerușinare la fundurile lor după ce trecuseră pe lângă el.

– Eu am deschis restaurantul pentru băiatul ăsta al meu, a spus grecul cel mititel, arătând cu capul peste umăr cu o privire uluită. Dar nu îi place meseria asta. E îndrăgostit doar de telefonul lui mobil.

I-m spus, dacă nu vrei să te însori, fă măcar un copil cu telefonul ăla.

– Părerea mea, a spus bătrânul cu barba foarte albă, e că să vinzi o casă nu e niciodată o idee prea bună. Vinzi prost, că asta e ușor, mai ales când ești grăbit, cheltuiești banii, că asta e și mai ușor, și rămâi și fără bani și fără casă.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

98

proză de Cristian Săileanu – Să vă mai aduc o carafă de vin? a sărit grecul ca ars de pe scaun, văzând că lichidul gălbui din carafa de pe masă scăzuse simțitor. V-am văzut eu, cu coada ochiului v-am văzut, la restaurantul Dinei acum câteva zile… Voi doi beți, nu vă-ncurcați.

- Are dreptate, i-a spus Sophia bătrânului cu barba foarte albă, când proprietarul restaurantului sa dus să mai aducă vin. Fiul nu prea se-ndeamnă la muncă. Stă doar cu ochii pe fundurile fetelor.

- Asta așa e. Pe de altă parte, trebuie să recunoști, a spus bătrânul cu barba foarte albă, că fetele care trec pe lângă noi opresc traficul. Hai să stăm strâmb și să judecăm drept! Dacă o fată de douăzeci de ani petrece ore întregi în fața unei oglinzi să iasă pe stradă pe jumătate goală, ar fi un semn de lipsă de respect dacă un mascul, mai ales unul tânăr, să nu se uite la protuberanțele ei.

- Ai și tu dreptate în felul tău. Hai noroc! i-a spus soția și a ridicat din nou paharul. În jurul lor aerul vuia de voci tinere, guturale, dar plăcute, educate, voci vibrând de hormonii tinereții, voci pline de pasiune, care nu fuseseră încă domesticite, cumințite, turtite de nemiloasa rutină a vieții de zi cu zi, vocile unor tineri care încă mai visau să cucerească lumea.

Trei instrumentiști au început să-și gâdile cu delicatețe, să-și provoace bouzouki-urile în restaurantul de alături. O tânără corpolentă, cu o voce tristă, melancolică, liturgică, li s-a alăturat și a început să cânte un cântec legănat despre cinci bărci care au părăsit țărmurile Greciei și nu s-au mai întors niciodată.

– Ia auzi ce dulce le zice Dina! a spus Sophia, și bătrânul cu barba foarte albă a aprobat din cap.

– Cum ai descrie sunetul unui bouzouki? s-a întrebat cu voce tare Sophia. Cuiva care viețuiește pe alt tărâm, vine din altă galaxie și n-a auzit niciodată un grec cântând la bouzouki? Cum i-ai spune că sună un bouzouki?

– Frenetic? a sugerat partenerul ei.

– Pizzicato? a întrebat Sophia. Staccato?

– Poate… într-o dungă, a spus bătrânul cu barba foarte albă, după oarecare gândire. Ca clopotele unei biserici când dau turcii? La marginea isteriei?

– Înverșunat? Care îți gâdilă celulele cenușii? Care te smulge din scaun? Care îți sfâșie inima?

– Trec în acest moment printr-un moment de inexplicabilă și extremă fericire, a mărturisit bătrânul cu barba foarte albă. Mi s-a făcut pielea de găină și îmi vibrează creierul. De plăcere.

– Nu cumva e efectul vinului? a vrut să se asigure Sophia.

- Nici o legătură cu vinul, a negat din cap bătrânul cu barba foarte albă. E tot ce ne înconjoară.

Dina și cântecul despre cele cinci barcazuri. Grecia și miracolul ei. Și nu vreau ca momentul ăsta să treacă.

– N-ar fi rău dacă te-ai hotărî să fii fericit mai des, a zis Sophia. Ce grozav ar fi dacă nu ai mai fi furios pe șoferii greci, dacă nu ți-ar mai ieși ochii din orbite când vine vorba de funcționarii guvernamentali și dacă nu ai vrea să îi strângi de gât pe toți politicienii de toate culorile. Parcă ce mare lucru avem nevoie să fim fericiți? Se poate ajunge ușor la fericire dacă pui de la tine un singur ingredient, adică dacă te lași dus de curent către fericire.

- Chiar crezi tu că, dacă mă las dus de apă, gata, ajung să apuc fericirea de-un picior? s-a îndoit bătrânul cu barba foarte albă. Zici tu că totul e să vreau să fiu fericit și gata, încep să sar într-un picior de fericire?

– Îți voi face o demonstrație, a spus Sophia. Cască bine ochii, că multe mai ai de învățat! Vezi paharul ăsta? a luat ea un pahar gol de pe masă și la întors cu gura în jos. Poți să-l umpli cu vin? a arătat ea spre carafa de vin din fața lor. Bătrânul cu barba foarte albă nu a răspuns. A așteptat doar ca Sophia să își termine expunerea. Acum îl voi întoarce cu gura în sus, a continuat Sophia. Vezi?

Același pahar, aceeași carafă, același vin, da? Și acum îl pot umple cu vin foarte bine și foarte repede.

La fel și cu fericirea. Trebuie să fii dispus, așezat într-o poziție favorabilă, pentru a primi fericirea.

– Hm… a rămas gânditor bătrânul cu barba foarte albă. Ia te uite, domnule, cu ce fată deșteaptă m-am adunat eu! Și ți-au venit ție ideile astea, așa, de una singură?

– Nu, a chicotit Sophia. Le-am citit undeva.

- Unde? a întrebat cu un aer nevinovat bătrânul cu barba foarte albă. Unde le-ai citit, să le citesc și eu.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

99

proză de Cristian Săileanu – Ha! Că tare proastă mă mai crezi dumneata pe mine, a zis Sophia. Ca să-ți spun eu ție secretele mele, rețetele mele literare. Și o lună mai târziu să le găsesc pe toate într-una dintre povestirile tale.

Când grecul cel mititel s-a întors, ducea în mână o nouă carafă de vin alb și o farfurie plină de castraveți parfumați și proaspeți, peste care așezase un morman de cârnați fripți.

– Am urgentă nevoie de o sută de mii de euro, și-a anunțat el clienții cu o voce care nu admitea nici o împotrivire. Este o chestiune de viață și de moarte.

– La ce-ți trebuie atâția bani? s-a uitat Sophia la el chiorâș.

– Chestia e că… Îl vedeți pe băiatul ăla de acolo? s-a încruntat el la cei doi americani. Ei bine, poate că nu e singurul meu copil.

- Adică, vrei să spui că nu ești sigur dacă mai ai și alți copii? a zis Sophia, cu aerul unui câine de vânătoare care a adulmecat un vânat.

– Cum vă spuneam mai devreme, am petrecut șapte ani cu o femeie în Perth. Ei, din ăștia șapte ani, doar primii doi au fost mai acătării. După aia, încet-încet, s-a dus totul de râpă… Ne certam ca chiorii zi de zi, nu-i plăcea nimic din ceea ce făceam, totul îi puțea. Mă cicălea de dimineață până noaptea. De supărare m-am apucat de băutură. Numai viață nu era aia. Nici pentru mine, dar nici pentru ea. Cum se spune în Australia, se terminase mierea din borcan și rămăsese numai fierea. Miam dat seama că era momentul să-mi fac bagajele. Dar am tot tergiversat, habar n-am de ce. Probabil de laș ce eram. Bun, mă întorc acasă de la muncă într-o zi și, ce credeți? Mi-o luase ea înainte. Își făcuse bagajele și o luase din loc. A dispărut ca măgaru-n ceață. Nu mi-a lăsat nici măcar o notă, numai sertare goale. De ce să mint, trist n-am fost, doar ușurat. Ducă-se învârtindu-se! În noaptea aia m-am întins în pat cu mâinile sub cap și mi-am adus aminte de Grecia cea minunată, de insula mea de vis, de casa mea de piatră și de piersicul meu plin de fructe zemoase. Ce dracu’ căutam eu în Australia? m-am întrebat eu. Știți cum se întreabă fiul risipitor: toate slugile din casa tatălui meu au destulă mâncare să-și umfle burta și eu mor de foame printre străini… E, așa m-am simțit și eu în noaptea aia.

- Ești credincios? a întrebat bătrânul cu barba foarte albă cu multă precauție.

– Nici vorbă, s-a scuturat grecul cel mititel, ca un câine ieșit din apă. Îmi stau în gât toți popii. Sunt lacomi și au niște inimi acre, iar eu, uite, vin și vă mărturisesc aici că mi-am pierdut de mult răbdarea cu lălăielile lor cum că Isus e Dumnezeu. Când mi-am dat seama că alții sunt poporul ales aveam vreo cincisprezece ani. Păi, dacă alții sunt aleșii, mi-am zis eu, noi, grecii, ce suntem, ne-aleșii, servitorii aleșilor, cetățenii de mâna a doua? Și nici n-am mai călcat prin biserică. Noi, grecii, făceam mult mai bine dacă rămâneam la vechea noastră religie. Am pomenit de fiul risipitor doar pentru că îmi place parabola aia. Îmi place Luca. Știați că este singurul grec din Biblie? Mă rog, să mă întorc la iubita mea din Perth. Chiar a doua zi m-am dus în port și m-am angajat bucătar pe un vas de croazieră. Eram convins că las în urmă pentru totdeauna viața mea din Perth, că se încheiase un ciclu, un capitol din viața mea. Dar uite că n-a fost să fie…

Grecul cel mititel a rămas cu ochii în gol, căzut într-o reverie profundă, și se părea că uitase de interlocutorii săi. L-a privit pe fiul său cu un dispreț nedisimulat.

– Grigori, i-a strigat cu o voce aspră după o vreme, adu-ne încă o carafă de vin și un pahar pentru mine.

– Ce vrei să spui, adică de ce nu a fost sfârșitul ciclului tău de viață în Australia? l-a trezit din visare Sophia. Ce s-a întâmplat? Te-ai întors în Australia?

– Nu, nici vorbă. La ce să mă mai întorc? Da’ uite că au trecut decenii și, acum un an, hodoronctronc, fratele meu a primit un telefon. Internațional, din Australia. Mă căuta o tânără. Douăzeci și cinci de ani, măritată, cu trei copii. Zicea că e fiica mea. Fratele meu e băiat isteț. Bineînțeles că nu ia dat nici o informație despre mine. A venit însă la mine în aceeași seară, ne-am așezat față în față la masă și ne-am făcut socoteala. Se potrivea. Probabil că iubita mea era gravidă când a șters putina.

– Ce spui, domnule, a spus Sophia și l-a privit cu ochii holbați.

– Ei, fi-r-ar să fie… a spus bătrânul cu barba foarte albă și s-a scărpinat în cap. Ce-o fi fost în capul ei?

– De unde era să visez eu așa ceva? a spus furios grecul cel mititel. E, acum cred că înțelegeți de ce am o nevoie urgentă de o sută de mii de euro.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

100

proză de Cristian Săileanu – Tot nu prea înțeleg, a spus derutat bătrânul cu barba foarte albă. Crezi că te caută să îți ceară bani?

– Adică, ce-ați vrea voi, să le bat la ușă după douăzeci și cinci de ani cu mâna goală? s-a încruntat grecul cel mititel la cei doi. Să le apar la ușă ca un cerșetor, fără un cadou pentru fata mea și pentru nepoții mei? Asta ați vrea voi?

– Nu, ferească Dumnezeu! Nu vrem noi așa ceva, a spus Sophia. Dar tare nu îmi vine să cred că fata ta se așteaptă să îi dai bani. Fac pariu pe ce vrei că vrea doar să-și cunoască tatăl, vrea ca nepoții să-și cunoască bunicul.

- Cum stă fata ta cu banii? a întrebat bătrânul cu barba foarte albă, încercând să înțeleagă mai bine situația. Ai vreo idee?

- Fratele meu e băiat dezghețat. E avocat. S-a interesat. Discret. Nu stă grozav cu banii.

– Nu are nicio importanță cum stă cu banii, nu s-a lăsat Sophia. Toată lumea știe că pe greci nu îi dau banii afară din casă. Tu nu ești Onassis. Te-ai gândit cumva că poate vrea doar să-și cunoască tatăl?

– Nu-mi pasă ce vrea ea, a scuturat din cap cu încăpățânare grecul. Am nevoie de o sută de mii de euro. Nu pot să le bat la ușă cu ce, cu trei jucării chinezești într-o pungă pentru nepoții mei? Trebuie să vând casa aia.

- Și dacă nu vinzi casa, ce ai de gând să faci? l-a întrebat Sophia, privindu-l cum privește un botanist o specie de cactus nemaiîntâlnită până atunci.

– Ce vreți să fac? Până una alta nu am altceva de făcut decât să mă ascund.

– Ești domnia ta prea tăcut, i-a spus Sophia bătrânului cu barba foarte albă când au plecat spre casă. Precis ticluiești ceva. Aud rotițele cum se-nvârt.

- Mă gândeam și eu, așa… și-a ferit privirea bătrânul cu barba foarte albă.

– Dacă nu mi te-aș cunoaște, a spus Sophia. Tăcerile astea ale tale, le cunosc eu. Urzești ceva.

Plănuiești tu ceva. Ajungem acasă și te repezi și scrii o istorie despre grecul cel mititel.

– Și mă rog de ce nu? a spus bătrânul și și-a ajustat haina albă. În ultima vreme am ajuns la concluzia că întreaga existență, de la un cap la altul, e doar un șir lung de povestiri, de nuvele. Cu foarte rare excepții, unde existența e mai complicată și poate fi prinsă doar într-un roman. Dar nu povestea de astă seară. Nu, asta e fără doar și poate tocmai bună de-o nuvelă. Și mă rog ce-ar fi rău dacă aș scrie o povestire despre un grec mititel?

– Cum de ce? Asta e o poveste care mi se potrivește mie ca o mănușă. Dă-mi cheile! a întins ea mâna către bătrânul cu barba foarte albă. Conduc eu. Scriu istoria grecului și încerc s-o vând bandiților de la New Yorker.

– Treaba ta, cin’ te oprește? Scrie tu povestea ta, iar eu o scriu pe-a mea. Să vedem care pe care.

– Tu nu vezi că n-ai mai vândut nici o povestire de nici nu mai știu când, a încercat din nou Sophia. Ăia de la New Yorker măcar plătesc binișor.

– Lumea nu mai citește în zilele noastre, a spus visător bătrânul cu barba foarte albă. Norocul meu că nu scriu pentru ei.

– Atunci pentru cine scrii? l-a întrebat Sophia.

– Scriu pentru mine și numai pentru mine, a zis bătrânul cu barba foarte albă. Scriu, pentru că dacă n-aș scrie aș exploda. Uite cheile. Condu tu. Nu sunt beat, dar e mai bine.

- Bineînțeles că nu ești beat, dar știm amândoi că nu mai vezi bine noaptea, l-a mângâiat Sophia cu dosul palmei pe barbă.

– Ce grec mic și încăpățânat! a mormăit bătrânul cu barba foarte albă. Mic și-al dracului.

– Mie nu mi s-a părut încăpățânat, a spus Sophia și a pornit mașina. Cred că era chinuit de remușcări și mai cred că e un om foarte mândru. Ca toți grecii. Capra moare de râie, dar moare cu coada-n sus.

– Treaba ta, a spus bătrânul cu barba foarte albă. Mie mi s-a părut încăpățânat ca un catâr. Da’ scrie tu povestirea ta și o scriu eu pe-a mea.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

101

poezie

Dan Șerb (Irlanda)

Fără pereche Suntem amintiri adeseori închipuite, risipite de vânt și vremelnicie; temeri ascund, între crengi de copac răzvrătit, cuiburi părăsite.

Suntem mări adânci și reci, fără maluri și scoici, fără valuri de regăsire, nelămurire între cer și acum.

Suntem goi, fără rușine sau demnitate, uitate sunt fețele șterse, umbre tăgăduite de lumină.

refugiați fără bagaj sau carte de identitate, pe jumătate noi, cealaltă jumătate pierdută în aeroporturi și gări.

Fără pereche, suntem pietre singuratice, clădite în zid tot mai înalt.

Aici e tot mai rece, iar dincolo tot mai greu de crezut.

Vino mai aproape, iubito, să pot vedea dincolo, să mă întorc la întreg, să mă acopăr cu zâmbet, să ajung la mal și să nu mai fiu uitat…

Suntem plecați,

Creștin Se zgribulesc amaruri printre garduri între vecini; aceleași apăsări de nebine într-o toamnă isterică.

La biserică se aude predica revenirii la obiceiuri vechi și sfinte; a mai murit un părinte îndurerat de dor și fără nepoți la groapă.

E apă

de ploaie vorbirea în piețe; se dau speranțe folosite din dughene murdare.

La plecare se salută cu o binecuvântare – încă se crede în Dumnezeu cu sfială; vis de veșnicii, și-mpreună simțire – așa e-un Creștin.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

102

poezie

Constanțiu Mara (Suedia) Un foc de umbre Nu dorm, tot întorc lopeți mari de timp, ca un pământ din care cresc amintiri, plante firave, rădăcini rupte, sentimentul că mereu am pierdut ceva esențial.

Noaptea foșnește ca un stejar uriaș, dimineața o vestește un foc de umbre.

din Paestum, scrisoare lui Ion Pilat cu pete de ambră tăcerea își pune pecețile.

Pe coloanele templului soarele numără orele Clipele-s lungi, stinse culorile, spre pragul nopții umbrele-și întind horele. în cer zeii aleg stele să scrie zodiile.

Sus pe fronton, în semn de bun rămas, „Carnet de pictor” Heraldica serii Un nor leu, alt nor vultur pe scut roșu

zimbrii pădurilor.

de cer aprins.

Jos, întunecați, frunte-n frunte, octombrie Ceața s-a ridicat încet, ca o cortină de teatru.

Actul toamnei se va juca în galben, oranj și violet.

Pe stradă

Trec în mers alert un cățel și o doamnă.

Alb cu pete negre este acel cățel,

Negru cu pete albe poartă dânsa un mantel.

Frumoși vor fi în parcul îmbrăcat de toamnă!

Februarie Ziua caldă va șterge desenul, cum ștergeam tabla pentru o altă lecție.

Cerul a înghețat violet și roșu învins.

Doar noaptea-l va salva de balaurul norilor. *** Ninsoarea de azi-noapte a desenat toți copacii, până și cele mai mici ramuri, par scrise cu creta pe tabla neagră.

*** „Încă o iarnă” îi spun cojocului meu, dar el nu răspunde.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

103

poezie

Dan C. David (Los Angeles, SUA) Absent la apelul de seară Strecurat printre frunze ofilite, gata să cadă, sufletul meu abia ajunge să te simtă, să te mai vadă, atât de bine stai camuflată în spatele draperiilor din fereastră. Între noi, dincolo de noi, ca un vid surdo-mut, ca o prelată, e lumea care nu ne vrea, oameni care nu suportă fericirea dacă ea nu lâncezește în noroiul inimilor lor.

Bufnița oarbă cu un X

deasupra fiecărei pleoape, cocoțată pe stâlpul porții, îmi șoptește complice: Urcă, omule, în lumină!

Ieși din bezna în care plutești!

Umbrele uitării te vor îngropa, iar la apelul de seară niciun înger nu își va mai aminti de numele tău.

Alte măști (Îngeri căzuți) Îngerii mi se păreau deasupra oricărei bănuieli de cădere-n păcat.

Grațioși, eterici, greu de atins; ce să vorbești cu asemenea ființe, ce să le întrebi, ce să le spui?

Ochii le erau limpezi cum e cerul, abia se remarcau într-o zi luminoasă.

Frunțile nu le erau încrețite, maxilarele nu le erau încleștate, răspândeau surâsuri candide; ghiocei ieșiți de sub zăpadă.

Măști frumoase! Într-o zi i-am surprins târguindu-se cu necuratul; vindeau rugăciunile noastre.

Nu se potriveau la preț. „Mai las și eu, mai dă și tu!”

Alte frunți, alți ochi, alte fețe,

alte măști.

Nu-i puteam recunoaște. „Bătrâne, ascultă colea: Stai naibii liniștit acasă, nu te mai băga unde nu te privește, că dai de belea!”

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

104

poezie

Theia Presadă (Irlanda) Steluțe toate nopțile mi-au devenit sfinte adâncite între ziduri de întuneric fantezist turnate în forma umbrelor lungi care se înalță somptuos se clatină diform îmi vorbesc și dacă verigile storului „haț!” ar prinde lumina atunci când se scutură mi-ar rămâne visele sonore, intact-conturate emană consistența genelor Flutur aș mai înălța un zmeu ziduri de întuneric pavate cu mușchi grimasele le-aș ascunde sub tempera alunecoasele ziduri de întuneric și forme în basmul cu și despre degetele doamnei dacă diminețile nu s-ar furișa paralel Flutur… printre stinghii „tiptil-tiptil”… cu și despre Tine! * zilele sunt zile asemeni tuturor nopților albe, grăbite să vină… grăbite să treacă cu unghii și gene false în geruri gătite unde toate sunt fum și fumul mă-neacă unde nesăbuința și toate galaxiile dorm albe, stivuite de mine… stivuite râzând

cumva să exprim că sunt și vor fi jefuite de praful cosmic rând pe rând, rând pe rând dar cui să-i mai pese nici mie nu-mi pasă de tenebra zilelor răzvrătită-ntre nopți unde gheara perplexă în mirări poleită își scutură genele false potopite de hoți

* Fix de la ora două și douăzeci și șase aștept să treacă următorul minut …și douăzeci și șapte mă găsește tot așa cu bărbia mângâiată de liniile destinului palmelor, degetelor, nesomnului împlinit problema fiecăruia cum își petrece luna Iunie, eu meditez în așteptarea altor secunde care să mă găsească la orizontală lipsită de suferința verticalității…

Excepțional!

O să îmi exprim pe de-a-ntregul scriitura până la finalul întrebării: „Numai Una! sunt eu, tihnită după visul profund al minutului cincizeci și șapte…”

Dintr-un alt an, același timp, aceeași dilemă climateric vorbindu-vă, mă consider Vrednică în gestionarea tulburărilor mele – sfidând factorii virulent-perturbatori care intervin să vorbesc despre biruință…

Iulie!

Excepțional! măcar să nu uităm variațiunile monotonului

și aceste… aceste flori care desăvârșesc Primăvara insomniilor mele din preajma orelor trei și ceva când nu mai scriu nimic despre mine Tac… Tac… sunt Epuizată… obiectele înconjurătoare mă privesc straniu dar mie ce-mi pasă? * Simplu… aureola poetului s-a contopit cu ceața aspră lăptoasă și densă în care mă zbat mă vaiet urlu atroce întreb ce e viața dinaintea de după urma ce ți-am aflat Simplu… întreb un tăiș scânteios nu-mi răspunde doar Tu mai ai îndrăzneala de tunet să împlânți tăcerea rarefiatelor unde ca mugetul sângelui în tropot de sunet Simplu… deduc și amplific acest rezult’ compilat natur învăluit în ciudat… deloc complicat

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

105

poezie

Dorian Stoilescu (Australia)

licuriciul din seif la început iradiai puritatea din luminișul familiei tale, dar în scurt timp te-ai schimbat... enervat, începeai să omori țânțarii cu cardurile de credit ce deveneau magice, fluturându-le rapid deasupra tejghelei, de ziceai că alungă spiritele rele. când îți vedeai foștii prieteni mai puțin norocoși încercai să scapi de ei și să te furișezi printr-o portiță îngustă într-o lume cu multe, multe zerouri. ți-ai dus sufletul în stradă, iar el a alergat, s-a bucurat și-a râs, închinându-se la somptuoasele bănci comerciale precum iuda. înmulțeai păcatele mai mult decât Iisus pâinile, copiii i-ai uitat pe scheme financiare, aranjamente, umblai cu lăcomia ca amantul gelos, atent, să nu scape: așa cum scoși la aer curat cei din Shanghai lăcrimează tu nu mai suportai semenii sinceri. ai prelungit o vorbă scurgându-se, scurtcircuit sub neoanele unui bar și-a rămas, incriminare într-o condamnare judecătorească sucită. atingeai virginele și se preschimbau în statui de aur. ți s-au îngrămădit munți de monezi pe-un talger și tu l-ai evaporat, lăsându-i pe toți în suspans, public pentru numere de iluzionism. orice ființă era clasificată, așezată în clasorul uriaș al lăcomiei iar lemnul însângerat al icoanei s-a transformat într-un seif. până și străzile se topeau în contul tău barbar, și-așa magicul avion al fraților Wright s-a transformat în supersonicul furtului public. dar cea mai mare insultă era când lumea te ignora căci te simțeai precum zidurile stadioanelor puțind a violențe, petarde, vome și urină. pe nevăzute, au venit momente dificile în viață când cântecele au început să aibă filtrul vieții îmbâcsit și sufletul cangrenă de buzunar. te-ai poticnit aidoma unei roabe pline ochi cu mortar uscat, și-acum zadarnic încerci să redevii licuriciul de la-început crengile luminișului au fost tăiate și puse la foc demult. ești zebră mâncată de hiene, copiii nu-și aduc aminte de tine acum când stai holbându-te fără lună în odăile inundate de zăbrele și pază.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

106

poezie de Dorian Stoilescu Turnul mereu se ridică un turn peste altul recent făcut părând un turn mult mai înalt după care altul îi crește în spinare și tot așa. totul se întâmplă fără oprire, mașini neobosite, cârtițe ale cerului, cu oameni lucrând, lilieci bătrâni ai peșterilor. în același timp cu înălțarea văd noi goluri înăuntrul pământului născându-se de la sine, de fiecare dată cu mult mai mari decât turnurile ce se ridică. dar lumea, probabil dormind în timp ce lucrează nu le vede sau cel puțin așa pare. se muncește întruna: iată fiece mașină zumzăind fiece clipă, duduind – avion în momentul final, izbindu-se de faleza stâncoasă. nu mai înțeleg nimic, în jur văd doar fețe perfecte trântind caracatițele timpului prin eronate standarde, prin legi, protocoale sumbre, tribunale decretând compatibil tot ce-i incompatibil. se lucrează harnic și consecvent doar la inconsecvență. apoi, oameni văd căzând, în secret, din turnurile astea, prin coridoarele murdare, asemenea ascensoarelor scurgându-se în centrul pământului.

– nu seamănă cu turnul Babel versiunea 2.0 le-am strigat – opriți-vă! unuia nu i-a plăcut și m-a luat prin surprindere: m-a azvârlit ca printr-un somn în călătoria spre centrul pământului.

Nicolae Golici Entrelacs I Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

107

english corner

Dorian Stoilescu (Australia) Depărtare noi nu mai încercam să vorbim unul cu celălalt – de aceea o livadă de portocali ieșise-n față rătăcindu-ne, dar noi ne plimbam încet, admirând-o... ziua nu mai puteam să ne uităm la fața celuilalt: astfel, întinzând brațele către portocali, culegeam poame savurându-le. când nu mai încercam să ne ținem de mână un rând de foarfeci ne-a răsărit în loc de unghii... și-așa altoiam liniștiți, crengile livezii.

dar noi nu mai încercam nici drumul la celălalt: o boală ciudată a început să iasă, iar pomii toți au început a se usca.

la sfârșit, ne-am dat brânci unul altuia: de aceea, tractoare cu corzi de metal ne crescură în spate smulgând, în resemnarea noastră deplină, copacii din rădăcină. acum, stând departe unul de celălalt, ne uităm, tăcuți, în pământul gol. separation we no longer attempted talking to each other: that's why an orchard of oranges raised in front of us, distracting us. but we were walking slowly around, admiring it. one day, we couldn’t look at the face of each other: therefore, stretching our arms to oranges, we were picking them, savouring. when we no longer tried to hold each other’s hands a row of scissors rose from us instead of nails... to quietly alter and graft the trees of the orchard.

yet we weren’t trying anymore to go to each other: then an eerie disease began to come out and all the trees began to dry out

in the end, we push each other away: that's when a tractor with metal strings grew on our backs pulling out in our full submission all the trees from their roots. now being far away from each other we are silently looking down at the empty earth.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

108

english corner Dorian Stoilescu colinele Sydney-ului digul înalt de oameni strigând din gigantica scoică oprea revărsarea pacificului peste țărm, cuiburi de cărămizi alb-roșii creșteau printre dune, iar semințele reinventau fiecare rafală de vânt.

luminile veneau tăcute, dar nu dinspre soare, ci din portocali ștergând amprentele locurilor, distanțelor, clepsidrelor arse, făcându-i pe toți să se simtă veseli, acasă mereu.

țâșnind spre întunecatele, argintiile poduri, orbecăind în orga surferilor, adulmecând, rechinii habotnici încercau uciderea rosturilor, dar își opreau cu părere de rău raidurile în plasele și falezele amețite de soare lângă telenovelele malurilor de pe diguri uitate de timp. ridicături stâncoase erau năpădite de albăstrele și praf, iedere urcau tenace arborii, ferigi cotropeau pământul asemenea vulpilor, păduri de eucalipți, pini și salcâmi se-adunau de pe plaje iar aerul uscat știa multe despre comunitate, bere și nemurire. locuitorii zăboveau mult prin baruri știind cele mai mari clișee mateship & love, că vor fi acolo pentru veșnicie, copleșit de un du-te-vino perpetuu & multiculturale bucate sydney-ul sărea fără grijă ca un cangur din noapte în noapte, săltând în festivaluri, roiuri de mașini și artificii sălbatice. the hills of Sydney the great swarm of people shouting from the giant shell out of the silver, dark bridges, silent, these lights stopped the Pacific waters at the hospitable shore, were not coming from the sun but from oranges, white-red brick nests were growing among the wiping fingerprints off places & distances, dunes seeping hourglasses, making everyone feel joyful and the seeds reinvented on each gust of wind. always at home. singing from the organ of surfers, sniffing, the bigoted sharks were trying to kill meanings and hearts but they got stopped on their raids in nets and sunburned cliffs next to the opera soap of shores on the banks of forgotten dams. rocky ridges were overwhelmed by cornflowers and dust, violets were climbing trees, ferns invaded the ground like foxes, eucalyptus, pine and acacia forests were gathering from the beaches and the dry air knew all about the community, beer and immortality. the inhabitants lingered in bars knowing the biggest clichés, mateship & love will always stay: overwhelmed by perpetual come and go and multicultural dishes kangaroo-like Sydney was driving from night to night into festivals, swarms of cars and wild fireworks.

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

109

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), online. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole

pe

teme

culturale,

recenzii

sau

5-8

poezii),

trimițându-le

pe

adresa

de

e-mail

revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Dragi colaboratori și cititori ai revistei, începând cu numărul următor, vă invităm să colaborați la noile noastre rubrici: Portret de scriitor: rubrica va ilustra diferite aspecte din viața și opera unui scriitor român din diaspora. Ea poate cuprinde atât scriitori români din diaspora a căror operă este mai puțin cunoscută, cât și exegeze din opera marilor scriitori români cu recunoaștere universală.

Traducerea lunii: rubrica aceasta cuprinde poezii ale scriitorilor străini, traduse în limba română. Traducerile trebuie însoțite de textul original, în limba din care s-a tradus și un CV al traducătorului.

Calendarul evenimentelor literare: rubrica poate cuprinde târguri de carte, lansări de carte, simpozioane pe tema literaturii române, conferințe și orice manifestări pe teme literare ale scriitorilor români din diaspora, indiferent dacă evenimentele sunt locale, regionale sau naționale. De asemenea, vom publica și anunțuri legate de activitatea catedrelor literare ale universităților din afară țării, care predau limba română și activitățile culturale ale studenților români din diaspora.

Așteptăm propunerile și textele dumneavoastră!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

110

Concurs Peregrinări, ediția a XII-a, Dublin, 2019 Regulament Peregrinări ediția a XII-a, 2019 Sunt două secțiuni separate ale aceluiași concurs, poezie și proză scurtă.

1. Perioada de trimitere a poeziilor/prozelor pentru concurs: 1 octombrie – 15 noiembrie 2. Jurizare: 16 – 30 noiembrie. Juriul este format din redactorii revistei Itaca, 4 pentru fiecare secțiune.

3. Anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 4. Poeziile se trimit numai pe adresa concursulperegrinaripoezie@gmail.com Textele de proză se trimit numai pe adresa concursulperegrinariproza@gmail.com 5. Fiecare participant va trimite poezia/proza în nume propriu și va primi un e -mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți!

6. Se trimite o singură poezie, în limba română, într-un document word de maximum 2 pagini A4, fără imagini, cu diacritice, font Times New Roman, mărimea literei 12 sau/și o singură proză scurtă de minimum 2 pagini, maximum 5 pagini A4, în aceleași condiții.

7. Fiecare participant se va înscrie o singură dată în concurs (la una sau ambele secțiuni), atașând la e-mail numele real, complet și localitatea de reședință.

8. Poezia/proza trimisă la concurs nu trebuie să mai fi fost publicată anterior, nici măcar pe blogul personal sau pe site-uri de literatură.

9. Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune.

10. Pot participa la concurs scriitori de limbă română, indiferent de naționalitate și oriunde sar afla pe această planetă.

11. Poeziile/prozele intrate în concurs vor fi postate pe site -ul www.concursperegrinari.simplesite.com sub anonimat, primind un număr de ordine, în funcție de înscrierea lor (separat pentru fiecare secțiune).

12. Participanții sunt rugați să nu-și promoveze creația cu numărul respectiv pe propriile pagini de internet, în pofida faptului că nu va exista și un vot al publicului.

13. Jurizarea se va face în două etape. În prima, între 16 și 28 noiembrie, fiecare membru al juriului va nota 10 poezii/proze, pe care le consideră ca fiind cele mai bune, cu valori de la 1 la 10, fără a repeta vreo notă. După această primă evaluare, cele mai bine situate 10 poezii/proze vor intra în faza finală, între 29 și 30 noiembrie, iar fiecare membru al juriului va nota numai locurile I, II și III, acordându-le 5, 3 respectiv 1 punct. Astfel se vor stabili cei trei câștigători.

14. Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public v otul juriului, luat individual.

15. După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărei poezii/proze.

16. Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului următor, după ce va fi tipăr ită revista Itaca.

17. Premiile concursului: • câștigătorilor fiecărei secțiuni li se vor acorda diplome, cărți și li se vor publica textele/poeziile câștigătoare în numărul din martie 2020 al revistei Itaca.

18. Vă vom ține la curent cu evoluția concursului pe site-ul www.concursperegrinari.simplesite.com ca și pe pagina de facebook https://www.facebook.com/sufletromanescdublin?ref=hl 19. Juriul la secțiunea proză • Ștefan Doru Dăncuș (Anglia) • Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) • Monica Tonea (Belgia) - Viorel Ploeșteanu (Irlanda) 20. Juriul la secțiunea poezie: • Dorina Șișu (Irlanda) • Dorina Brândușa Landen (Suedia) • Anca Mizumschi (SUA) - Emanuel Pope (Anglia) - Em Sava (Canada) Succes și inspirație tuturor participanților!

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

111

Biblioteca Diaspora Deschidem un nou proiect pentru scriitorii români din diaspora.

Un spațiu virtual unde se vor regăsi cărțile publicate de voi, care are rol atât de bibliotecă, dar și de librărie, astfel, cei care doresc să-și vândă cărțile vor putea fi contactați de către doritori, iar cei care doresc să le ofere spre lectură, o pot face trimițând link-uri aferente.

Acest site se va constitui, în timp, într-o adevărată bază de date pentru diaspora, pe care o poate folosi oricine, gratuit (scriitori, editori, critici literari, cititori).

Dacă vi se pare o idee bună, vă rog să trimiteți la această adresă bibliotecadiaspora@gmail.com datele necesare pentru a vă crea o pagină personală (numele, țara de reședință, adresa de email, site personal, o fotografie personală, coperțile (în jpg) cărților publicate până acum, precum și o listă a lor, cu toate datele tehnice, înregistrări video și link-uri către volumele în format electronic).

Puteți vizita site-ul aici: www.bibliotecadiaspora.com Menționăm că este în faza de început. Abia l-am inițiat.

Cu încredere și interes, bibliotecarul de serviciu PS - deocamdată avem un singur bibliotecar, așadar s-ar putea să ia ceva timp până când vom realiza paginile. Oricum, le vom face în ordinea primirii materialelor.

Această revistă a fost tipărită cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni www.mprp.gov.ro Conţinutul acestei reviste nu reprezintă poziţia oficială a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni

Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019

112

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării

www.itaca.ie Itaca Anul VII / nr. 27, iulie, august, septembrie 2019