Itaca nr. 5 (ianuarie, februarie, martie 2014)

ITACA Revistă de cultură

a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II / nr. 5 ianuarie, februarie, martie 2014

2

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

E-mail:

ITACA Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Bogdan Nicolae Groza (Irlanda) Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Maria Chibacu (Irlanda) Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com

Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Editor: Editura ”Transilvania” E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License.

Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde.

Persoane de contact:

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Tiparul executat la Editura PIM, Iași

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

3

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

4

Sumar Editorial – Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Constanțiu Mara (Suedia) – Eseu Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Traian Vasilcău (Moldova) - Poezie Dan David (SUA) – Proză Irish poet guest: Nessa O’Mahony (Irlanda, Dublin) Dorina Șișu (Irlanda) – Proză Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Eugen Cojocaru (Germania) – Teatru Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Lansare de carte Cristache Gheorghiu (Grecia) – Eseu Cristache Gheorghiu (Grecia) – Eseu English corner: Valery Oișteanu (SUA) Dumitru Ichim (Canada) Evidențiații Centrului de excelență: Dorina Șișu (Irlanda) – Interviu Nuța Istrate Gângan (SUA) – Poezie Florian Zapra (Irlanda) – Articol Bogdan Nicolae Groza (Irlanda) – Poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) - Proză Elisabeta Boțan (Spania) – Traduceri Gabriela Căluțiu Sonenberg (Spania) – Eseu En écrivant français: Angela Mamier Nache (Franța) Pavel Nedelcu (Italia) - Proză Portret de autor, schițat de Viorel Ploeșteanu Elena Malec (SUA) – Poezie Ioan Lilă (Franţa) - Poezie L’umanita in gondole: Vasile Hatos (Italia) Ioan Silvan (Spania) – Proză Larisa Caudron (Belgia) – Poezie Nina Vasile (Spania) – Cronică de carte Anca Elena Balan (Italia) - Poezie Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Eugen Cojocaru (Germania) – Proză Centrul de excelență – Cronică la spectacolul “Din suflet pentru mama” Parteneri Galeria autorilor

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

Pag. 5 Pag. 6 Pag. 7 Pag. 10 Pag. 11 Pag. 16 Pag. 17 Pag. 20 Pag. 22 Pag. 24 Pag. 25 Pag. 26 Pag. 28 Pag. 29 Pag. 31 Pag. 32 Pag. 35 Pag. 37 Pag. 39 Pag. 41 Pag. 44 Pag. 46 Pag. 48 Pag. 51 Pag. 58 Pag. 59 Pag. 61 Pag. 62 Pag. 64 Pag. 67 Pag. 68 Pag. 71 Pag. 73 Pag. 75 Pag. 83 Pag. 84 Pag. 85

5 Editorial

Să fii stăpânul timpului Viorel Ploeșteanu (Irlanda) “Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță.” – Marin Sorescu Omul, prin prisma limitelor în care se complace, judecă timpul în raport cu evenimentele trăite de alții sau de el însuși, de cele mai multe ori situându-se în poziția de martor-spectator al timpului, chiar și atunci când întâmplările îl vizează în mod direct. Fatalitatea, destinul ori soarta sunt acceptate cu o neînțeleasă comodă ușurință, ba mai și mulțumindu-i divinității că ni le-a dat, scuzându-ne astfel renunțarea. Da, chiar și cei mai bătăioși dintre noi, chitiți să facem pe dracu-n patru ori ghem, numai să ajungem cineva, tot niște dezertori suntem. Dezertori ai timpului. Energiile noastre sunt direcționate greșit, cu ticăloasă și calculată intenție, de către hoții de timp și de vieți. Fiind în mijlocul nebuniei galopante și artificiale care a cuprins omenirea, nu înseamnă că ne trăim intens viețile, ci mai degrabă că suntem frunze prinse întrun vârtej de apă sau de vânt. Nu știm de unde suntem smulși, nici încotro suntem duși. Ne mulțumim să trăim intens amețeala provocată de caruselul alb, numind-o extaz. Uităm că, spre deosebire de frunze, avem mâini și picioare, să dăm din ele, să ne opunem. Uităm că avem dinți să mușcăm și unghii să zgâriem. Avem chiar gură să urlăm. Și, mai presus de toate, uităm că aceste unelte de care dispunem sunt coordonate de un organ cu putere de discernământ, care poate să spună nu, să se opună și chiar să aleagă o altă cale. O cale în care timpul nu este programat ca o cursă contracronometru spre obținerea unor avantaje străine naturii umane. Toate aceste “minuni”, toată această comoditate tehnologică, ne îndepărtează de propriul timp. De aceea zilele, lunile, chiar anii, trec atât de rapid, fără a lăsa, măcar în mințile noastre, amintiri în care să ne refugiem cu plăcere în rarele clipe de răgaz sau de epuizare.

Sigur că este dificil să spui care ar fi timpul tău real, cel pe care ar trebui sau ai vrea să-l trăiești.

Pentru asta este nevoie de un adânc proces de conștiință, la care să participe toate vârstele tale anterioare, tu, cel care ai devenit, vârstele pe care speri să le străbați și, lucrul cel mai important, să raportezi toate acestea la natură. La universul în care există totul. Chiar și neînsemnata ta viață, pentru că timpul nicio clipă nu se raportează la oameni. Asta numai orgoliul nostru exacerbat poate s-o creadă, ca ființe care nu fac altceva decât să caute mijloace de a-și depăși condiția, neînțelegând-o deloc pe cea reală.

Numai întorcându-te la natură poți asculta timpul, îl poți înțelege și chiar simți, iar dacă, fie și pentru o clipă, reușești, încă viu, să te abandonezi universului, devenind una cu el, atunci da, poți spune că ești stăpânul timpului tău.

“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” – Nichita Stănescu Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

6

Eseu

De ce Icar?

Constanțiu Mara (Suedia) Am folosit de mai multe ori acest subiect în pictură și sculptură. Încă nu cred că atât de clar pe cât aș fi dorit.

Pentru mine Icar este în egală măsură simbolul îndrăznelii și al fanteziei; a-ți asuma riscul posibilității de fericire; a îndrăzni pentru fericire, îndrăzneală care nu este altceva decât a-ți urma vocația; fericire și frumusețe, fără speculații de ordin practic; poate un salt în imposibil.

Pentru artiști, fiecare operă în parte, ca și opera în totalitatea ei, poate fi un mereu repetat Icar, fiindcă orice ieșire din convențiile comodității artistice sau practiciste este un zbor de Icar. Orice act de cultură într-un mediu anticultural este un zbor de Icar. Un zbor al chemării spre autenticitate, înfruntând în egală măsură necunoscutul, prudența, frica. Și orice cădere, în aceste condiții, are noblețea îndrăznelii pecetluită în mit. A cuteza în necunoscut este o ambiție nobilă a omului.

Icar nu este un învins, el este un sublim visător. Cadrul mitologic nu este important. Mișcarea sufletească de tip Icar se petrece la nivelul întâmplărilor celor mai mărunte. Semnificația mitului este profundă, umană, nobilă și esențială. Importantă este aspirația, nu rezultatul exterior. Icar a pus piatra de temelie a nesfârșitei construcții numită fantezie.

Iată de ce Icar nu este pentru mine un învins, ci un simbol victorios; o victorie dragă visătorilor, o depășire a cotidianului, a cotidianului înțeles ca obișnuință, ca teroare a mizeriei.

Dimensiunea profundă a mitului, morala mitului, nu este Icar – Neascultătorul, care-și merită soarta, ci Icar – Temerarul, care-și depășește condiția, de aceea, sub umbra căderii, nu-i văd chipul altfel decât pentru totdeauna iluminat de soare, de soarele chemării sale.

Ca și în mod necesar, artiștii sunt din tagma Icarilor, spre disperarea celorlalți, care totuși reușesc apoi să se bucure, unii chiar să profite materialicește de semnele cu care acești nesăbuiți Icari își marchează traiectoria: operele de artă.

Les etees de temps jadis, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

7

Marele Dragon Am mai văzut Dragoni, dar acesta era cel adevărat: venea dintr-o constelație. Pe măsură ce se apropia, flăcările se grupau distinct, formând capul, spinarea cu lungi plete de foc, ghearele, coada. Și, bineînțeles, ochii fioroși luceau în toate nuanțele, de la galben la roșu, după cum fluturau flăcările.

Era un Dragon complet. Ca orice Dragon, înainte de a vorbi scotea panglici de foc pe gură și aburi de diverse culori pe nas. S-a oprit cam la înălțimea unui deal, deși nu era niciun deal acolo, doar câmpie și în depărtare munți. Îl priveam liniștit. ─ Aaa-u-ah (flacără). Nu ți-e frică? ─ Trebuie să recunosc, nu.

Vi-u-vih (aburi de toate culorile, care deveneau norișori și, depărtându-se, sfârșeau într-o scurtă explozie de scântei; asta continuu și în toate părțile, nu așa liniar, cum ne obligă scrierea cursivă). ─ Nu ți-e frică, zici? ─ Nu, fiindcă printre flăcări am surprins în ochii dumneavoastră punctele precise ale inteligenței (m-am simțit dator să motivez, pentru a nu lăsa impresia că sunt un încăpățânat care spune doar nu). ─ (Aa-u-ah) + (Vi-u-vih) Nici vorbă! Ce meserie ai? U-ah... (uneori mai scotea flăcări și după ce vorbea). ─ Meserie? Nu prea am meserie, am doar pasiuni și asta mă ține foarte ocupat. Sunt pictor și puțin poet. Dumneavoastră veți înțelege, nici Dragon nu-i o... ─ Puțin?! (izbucni Dragonul) Pasiune și puțin?! (Aa-u-ah!). Dacă-i posibil așa ceva? Vorbești prostii... (uah). Și ce faci aici?

Asta puteam să întreb eu, doar el venise aici, dar nu avea rost să mă formalizez. ─ Vă contemplu. Mai mult ca pictor, știți, cuvintele... ─ Ei, bravo! (Vi-uh de culoare albastră). ─ Desigur, Dragon este o stare complexă, nu-i doar o meserie... ─ Au fost și Dragoni care s-au dezis de cer. S-au făcut balauri (Vi-u-ah roșu-portocaliu). ─ E o diferență de culoare? ─ De unde! Ei nu mai au constelații. ─ Constelațiile sunt frumoase. Frumusețea se cere contemplată. Contemplarea este o înțelegere directă a armoniei sau un loc al armoniei. Cred că de aici avem cuvântul templu sau poate invers (am improvizat puțin, timp în care el își lingea labele, dar izbucni din nou, din toate încheieturile). ─ A!!! Ești din cei care fac teorii. Poate ești aliat cu balaurii ascunși pe aici și care vor să-și refacă loc între stele. Poate trimiți și tu zgomote și mașinării în spațiu (acum ieșeau limbi de foc și din urechi și se îndreptau peste tot, după cum rotea capul, ca pentru a-mi da de înțeles că e vorba de totalitatea spațiului, nu de distanța dintre mine și el). ─ O, nu, nu! Cânt rar și nu trimit nimic în spațiu. Cânt doar pentru mine, apoi contemplarea... (scântei, flăcări, aburi, toate deodată, scadat și exploziv). ─ Hm, hm! M-am înecat puțin. Cred că am venit prea aproape de pământ. Toată mizeria asta sonoră intră pe urechi și se oprește în gât. ─ Și la dumneavoastră? ─ Uneori e greu să și respiri (flăcări plate). ─ Pardon?

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

8 ─ Tot mai adesea nu mai putem vorbi între noi, cu Dragonii din alte galaxii, cum numiți voi locurile noastre de vacanță. Chiar mie mi s-a întâmplat, așa inteligent cum mă găsești, să înghit în somn doi sateliți plini de antene și câțiva meteoriți. Nici nu aveam pe cine să pedepsesc. De mic mi s-a spus să nu dorm cu gura deschisă. ─ Ca la noi? Eu credeam... ─ Mi-au făcut un rău teribil vrând să-i scot tușind. Cât p-aci să se răsucească spirala galaxiei. ─ Vreți să spuneți sensul rotației. Suprafețele helicoidale continui sunt... ─ Să lăsăm asta. (Vu-u-h, a-uh). Ce fac balaurii? ─ Balaurii nu-mi plac deloc. Nu pot fi contemplați. Îmi permiteți să vă întreb, cum au ajuns la noi? I-ați trimis dumneavoastră? ─ Nu i-am trimis noi. Au spus că vor numai să vă viziteze. ─ După cum se povestește, nu prea aveau aerul de vizitatori. Mâncau tot ce le ieșea în cale, apoi s-au retras spre miezul pământului și, când se ceartă, erup vulcanii. ─ Și nu au revenit la timp la locul lor. Nici până acum nu-i refăcut echilibrul, oricât am încercat noi, Dragonii constelați, să umplem locul cu asteroizi, meteoriți și praf cosmic. S-au descentrat orbitele și acum balaurii vor să ia locurile noastre. Asta-i. Dar câți mai sunt? ─ La drept vorbind, nu știu. Nu am văzut nici unul așa cum vă văd pe dumneavoastră. ─ Mi-am imaginat. S-au disimulat în proaste obiceiuri și în democrație. ─ Adevărat, democrația face foarte mult zgomot. O agitație plină de zgomote, dar balaurii nu se văd. Fac și războaie și tot nu se văd. ─ Mai ales la alegeri, care tot timpul au loc undeva. Ați pierdut ocazia să fiți naturali și acum, cu balauri cu tot, ziceți că sunteți democrați. Unii se fac zmei. Și mai spuneți că noi, Dragonii, nu am evoluat, că am rămas așa cum vă imaginați voi că suntem, privind niște oase înghețate. A-uuu-uahuah! ─ Mie, personal, nu mi se pare că ar fi vreo legătură între dumneavoastră, dinozauri și mamuți.

Nici măcar în felul de hrană. Ei mâncau iarbă, dumneavoastră, cu atâtea flăcări... Poate așa, mă scuzați, la dumneavoastră se mănâncă iarbă prăjită? (pentru câteva clipe în ochii lui nu mai vibrau reflexe, toate pletele, coama și coada doar pâlpâiau. Stupoare!) ─ Ha-ha-ha! (se porni un râs cosmic, scânteietor, din Dragonii tuturor galaxiilor, ceea ce înseamnă că ei ascultau, și am devenit preocupat). ─ Am spus ceva jignitor? Îmi cer scuze, dar, la drept vorbind, știm foarte puțin despre voi. Ce faceți acolo în depărtări, numărați stele? Rotiți galaxii? Vă gândiți la soarta lumii?

Râsul s-a potolit și-mi spuse fără înflăcărare: ─ Asta-i! Sunteți bolnavi de curiozitate. Voi puneți de-a valma curiozitatea, dorințele, ambițiile, le numiți sete de cunoaștere și apoi, după ce aflați, vă purtați ca și cum nu ați ști nimic. ─ Și? ─ Și umpleți universul cu întrebările, cu neliniștile, cu zgomotele, cu limitele voastre (aici se pot înșira la întâmplare toate defectele speciei, ca într-o ceartă de mahala, inclusiv lăudăroșenia) în numele cunoașterii. (Marele Dragon vibra ca o auroră boreală). ─ Ce am putea face? Să mâncăm iarbă și să tăcem? Scuzați, poate am fost obraznic! Dar, dacă îmi permiteți să vă întreb, dacă tot stăm de vorbă, văd la dumneavoastră flăcări, aburi, scântei, dar cum se face că nu-i deloc fum? Știți, la noi...

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

9 (pâl-pâl-pâlpâire) ─ Hm! Acesta-i secretul nostru. Avem altfel de foc. ─ Și al nostru? ─ Nu știu cum va sfârși. Cred că-i foc de balauri. ─ Credeți că tot tărăboiul ăsta pe care-l fac oamenii pe pământ este un fel de teamă? ─ Ce fel de teamă? (apar flăcărui întrebătoare chiar între urechile ciulite). De ce să vă fie teamă? ─ Știu eu? Dacă în tăcerea lumii încep toți dragonii, chiar și cei inteligenți, să vorbească nestingheriți, cu vocile lor de flăcări inter-astrale? Dacă încep să caute balaurii pe care noi nu am reușit să-i răpunem? Sau să-i neutralizăm? Sau măcar să-i vedem? ─ Aa-u-ah! Vi-u-vih! Av-u-a! (o sferă imploziv-expansivă cu raza incalculabilă și scântei în toate direcțiile). ─ Ce frumos! Ce frumos! Oare au văzut toți?

Apoi cerul și pământul au fost cuprinse de un foc alb, fără fum. Totul era atât de luminos încât ziua părea întunecată. S-ar zice, un foc purificator, dacă ar fi să credem în inteligența din ochii Dragonului.

Waves of stone, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

10

Poezie Traian Vasilcău (Moldova) Bolnav că România nu-i întreagă!

Pentru Alexandra Can Eu sunt din tatăn fiu bolnav pe viață, Durerea mea nimeni nu mi-o dezleagă Și-așa mă trec din noapte-n dimineață, Bolnav că România nu-i întreagă!

Tăiată în felii ca pe o pită, Ce-o dumică străini din lumea largă, O plâng etern sub zarea nesfârșită, Bolnav că România nu-i întreagă!

Am încercat cu doftorii destule,

M-am fost reînviat pe-apusa-mi targă, Dar tot rămân vegheat de noi patrule, Bolnav că România nu-i întreagă!

Ajuns bătrân, o știu: mi-i vindecarea Numai într-o Unire, cea mai dragă!

Fără de care rudă-s cu Uitarea, Bolnav că România nu-i întreagă!

Fără de care mi-s pământ cu rană, Lacrima semănându-l ca să-l spargă, Din el răsară tata și-a mea mamă, Bolnavi că România nu-i întreagă! Și-n trei atunci să suspinăm în Domnul Și-mbrățișați să ne-ngropăm în neagră Tăcerea Neamului nuntit cu somnul, Uitând că România nu-i întreagă!

Arta iertării Sub cerul unde liniștea m-așteaptă Cu crini în mâini, spre care n-am mai mers, Ce mare e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

M-am fost crezut oracolul stihiei Și împăratul clipei, mai ales, Și-adesea avocatul Veșniciei Și-abia acum, târziu, am înțeles Că toatele-s în van de nu-i durerea Primordialul schit, spre care-n zori Cuvântul meu a-ncendiat tăcerea Și-a-ngenuncheat în fața unei flori, Care e Ea, a lumii mele soartă, O sfântă-n amintirea de neșters.

Ce taină e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Ce unică-i femeia, cea creată Din vraja Adevărului Suprem, Fără de care-s piatră răsturnată Peste-al lui Christ mormânt, să mă tot tem Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă Prin care aș fugi de prealumesc S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată Și-atunci pe loc să simt că-nmuguresc Și crengile cu fructe se îndreaptă Spre îngerii văzduhului ales.

Ce nobilă-i femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Un dangăt nesfârșit în spovedire, O turlă de sublim sub prima stea, Ce poate fi-ntregită mânăstire Doar cu altarul care este Ea!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

11

Proză

Scutul Dan David (SUA) - Spencer, poezia dumitale mi se pare extrem de interesantă. Are o construcţie curioasă, ciudată. Nu doar în conţinut, dar în special în formă. Este asemănătoare unui vârtej care se formează într-un vas plin cu lichid când acesta se scurge printr-un orificiu practicat la partea de jos. Ori ca imaginea unei galaxii spirale care se prăbuşeşte în centrul său înfometat de materie şi de lumină. Acolo este de fapt cheia întregii lucrări, care mi se dezvăluie în ultimele câteva versuri, de obicei foarte reuşite. După ce termin de citit un poem de-al dumitale se face parcă vid, întuneric, în jur şi am nevoie de câteva momente să mă dezmeticesc.

Spencer Knight nu este un poet profesionist. Profesia sa este arheologia, în care de fapt străluceşte. Profesor la Institutul de Arheologie din „University of California din Los Angeles”, egiptolog renumit, m-a surprins plăcut participând la cursul meu de „creative writing” . ”Ei, mofturi de savant la a doua tinereţe sau la prima bătrâneţe, mai bine zis”, mi-am zis.

Spencer are în jur de cincizeci şi cinci de ani. E un tip calm, aşezat, cu mersul puţin legănat, nesigur. Poate şi din cauza înălţimii sale. Are peste doi metri.

- Cum te strecori prin mormintele înguste ale faraonilor, profesore? l-am întrebat într-o zi, după ce ne-am cunoscut mai bine.

Minte ordonată, în care se năştea mereu o gândire originală, surprinzătoare pentru cei din jur, Spencer mă uimea cu abilitatea sa de a creea construcţii ideatice şi verbale de o frumuseţe aparte.

- Ei, în poezie este mai uşor decât în arheologie! mi-a afirmat la sfârşitul unui seminar în care analizam împreună cu grupul de studenţi un poem de-al arheologului.

Nu i-am acordat atenţie imediat. Mi s-a părut a fi o afirmaţie formală, oarecum gratuită, cu care, chiar dacă nu aveam argumentele pe care el le-ar fi putut avea, nu eram de acord.

Peste vreo două săptămâni, nu uitasem încă afirmaţia lui care mă intrigase, l-am rugat să mi-o argumenteze.

- Dacă ai răbdare profesore, ne adresam astfel unul altuia mai mult din obişnuinţă sau din convenţie socială într-o universitate celebră, decât ca o adresare de reverenţă între doi necunoscuţi, o să-ţi răspund printr-o poveste adevărată care are în ea şi răspunsul la întrebarea sau îndoiala ta.

- Desigur, te ascult.

- În primăvara trecută, prin mai, lucram la amenajarea unei noi expoziţii în muzeul din campus, Fowler Museum, îl ştii. Tematica se referea la semnificaţia sistemelor de înscrisuri, de texte, de semne, în arta africană de-a lungul timpului. Un subiect extrem de generos. Am lucrat mult timp în Egipt şi am devenit expert în descifrarea textelor hieroglifice aflate în mormintele antice din deşertul egiptean. Acordam aşadar asistenţă de specialitate muzeului în amenajarea noii expoziţii. Una dintre piesele centrale ale noii expoziţii era un splendid capac interior de sarcofag egiptean din perioada celei de-a douăzeci şi una dinastii faraonice. Confecţionat din lemn, avea o vechime de circa trei mii de ani. Perfect întreţinută, piesa viu colorată şi lăcuită era în întregime acoperită cu texte religioase, imnuri adresate zeilor, fragmente din textele unor filozofi antici. Desigur, piesei i s-a rezervat poziţia centrală în galeriile labirintice ale expoziţiei.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

12 Piesa era protejată într-o carcasă din plexiglas, prin pereţii căreia se putea vedea perfect.

Carcasa dispunea şi de un sistem special de iluminare, prin expunere indirectă la sursele luminoase.

De la mai multe surse de lumină amplasate în exteriorul casetei, lumina era preluată prin nişte fibre din sticlă specială şi condusă în spaţiul care trebuia iluminat. Căldura care de obicei se degajă din sursele luminoase directe, nu se transmitea prin fibrele optice şi lumina ajungea în spaţiul special protejat, aproape rece. În acest fel se asigura protecţia obiectului, de altfel foarte sensibil la efectele căldurii şi luminii.

Ascultam interesat expunerea studentului meu, dar nu reuşeam să desluşesc legătura dintre povestea sa şi afirmaţia ciudată despre deosebirea dintre poezie şi arheologie.

- Da, şi?

- Stai să vezi! Când am introdus firele din sticlă optică prin otificiile carcasei din plexiglas, carcasa a crăpat cu un pocnet scurt, semănând cu un icnet înfundat. Fibrele subţiri nu puteau creea o tensiune mecanică în pereţii relativ groşi din plexiglas, care să fie în stare să provoce spargerea sa.

- O fi fost poate tensionată anterior, de la confecţionare şi s-o fi crăpat la primul efort, chiar mic, aplicat asupra ei.

- Crezi? Dar atunci, a doua carcasă, care a fost imediat confecţionată, de ce s-a spart la fel? Şi nu era o piesă mică, subţirică, fragilă. Era o cutie mare de peste doi metri şi jumătate lungime, un metru înălţime şi tot aşa, un metru lăţime, aşezată orizontal pe masa pe care era întins capacul sarcofagului, pe care îl acoperea.

Nu am răspuns.

- Bun, s-a confecţionat o a treia carcasă. Am continuat operaţiunile cu multă speranţă. Erau deja în întârziere cu expoziţia. S-a instalat carcasa, s-au introdus conductoarele luminoase, s-au pregătit sursele de lumină. La prima alimentare cu energie capacul sarcofagului se vedea impecabil în carcasa sa de protecţie din plastic. Am răsuflat uşuraţi. După nici treizeci de secunde, becurile celor patru surse au crăpat concomitent şi obiectul s-a scufundat din nou în penumbra în care era înainte şi în care se părea că preferă să rămână. S-au înlocuit becurile. S-au ars din nou. La fel şi a treia oară. A patra oară totul a funcţionat normal şi becurile nu s-au mai ars în cele şase luni cât a funcţionat expoziţia. Ţi se pare, desigur, întâmplătoare această serie de evenimente, nu?

- Drept să-ţi spun, da. Se mai întâmplă evenimente care ni se par ciudate dar care în fond sunt doar joc al întâmplării, coincidenţe statistice, în realitate nesemnificative.

- Da? Atunci cum îţi explici că iluminaţia aceea se stingea în momentul în care o anumită persoană se apropia de carcasă? De data aceasta nu se mai ardeau becurile, dar lumina lor nu mai circula prin fibrele optice spre interiorul carcasei. Deveneau opace, oarbe, parcă.

- Ei, acest fapt mi se pare ciudat, într-adevăr.

- Cum se îndepărta persoana respectivă de carcasă, lumina revenea. Nicio altă persoană dintre miile de vizitatori ai expoziţiei nu reuşea să stingă iluminarea capacului de sarcofag. Totul a durat mai mult de o lună. După un timp, la apropierea persoanei respective de carcasă, lumina se diminua puţin, dar nu dispărea complet. După alte două săptămâni efectul nu s-a mai manifestat. Totul a revenit la normal.

- Dar cine era persoana?

- Unul dintre asistenţii muzeului. Bietul Dr. Benille Priyanka, din Ceylon, un specialist în arheologie, în special în arheologia Evului Mediu din ţara sa îndepărtată. Se distinsese şi susţinuse o teză de succes prin studiile sale asupra unor inscripţii vechi de peste o mie de ani pe un perete stâncos în jungla insulei Sri Lanka. Era un om obişnuit, un ceylonez de vreo patruzeci şi cinci de ani.

Din motive pe care niciodată nu mi le-am putut explica, prezenţa acestui individ inducea în sistemul respectiv de iluminare manifestările neobişnuite pe care ţi le-am prezentat. La fel de neobişnuită a fost şi dispariţia treptată a acestei influenţe.

- Da, foarte interesant.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

13 - Vezi, aceste manifestări stranii, rare ce-i drept, m-au determinat să fac afirmaţia care te-a intrigat.

De-a lungul carierei mele de arheolog, în special în vechile morminte din Egipt, fie ele ale faraonilor din piramide, dar şi în altele, m-am confruntat cu cazuri ciudate. Despre şi mai multe am auzit vorbindu-se, doar. Sunt mai mult decât celebre cazurile descoperitorilor de morminte antice, asupra cărora s-au abătut ulterior întâmplări tragice, chiar moartea.

Cineva care s-a ocupat de acest aspect, luând în consideraţie şi siturile arheologice ale Americii Centrale sau Americii de Sud, civilizaţiile predecesorilor Inca, Maya sau Azteci, cum ar fi de exemplu civilizaţia Moche, a concluzionat că peste cincisprezece la sută dintre persoanele implicate în astfel de activităţi au sfârşit-o prost, marea majoritate dintre ei decedând în condiţii stranii. Boli incurabile, dispariţii misterioase, moarte în incendii sau inundaţii neaşteptate, intoxicaţii, prăbuşiri suspecte de la mari înălţimi, sinucideri inexplicabile şi câte altele. Forţe ascunse, vectori subtili, îi împing pe cei condamnaţi de instanţe pe care nu le cunoaştem, spre situaţii tragice, din care cel mai adesea nu mai pot ieşi, mor sau dispar în mod misterios, pentru totdeauna.

Cunosc şi eu mai multe cazuri care s-au întâmplat cu persoane apropiate, colegi cu care am lucrat în câmpul arheologiei, dar uite, cu toate că eu însumi am participat ani îndelungaţi la numeroase acţiuni în zonele mormintelor antice, egiptene în special, nu am întâmpinat nicio dificultate deosebită.

Unele dintre lucrări le-am executat la morminte noi, descoperite chiar de echipele mele. Am fost ocolit totuşi de acţiunile şi efectele malefice ascunse în spatele acestor locuri misterioase. Dacă mă vei întreba de ce, cum îmi explic această imunitate personală, nu îţi voi putea da un răspuns mulţumitor. Desigur nu sunt singurul, dar cazurile asemănătoare sunt rare.

- Cred că doar întâmplarea se joacă aici. Soarta fiecăruia dintre noi este un joc al întâmplării, căruia nu i ne putem opune, nu îl putem nici măcar prevedea, cu atât mai puţin preveni. Îi spunem soartă şi până când vom fi în stare să descoperim legile care guvernează întâmplarea, căci şi întâmplarea are regulile ei, legile ei, nu putem face altceva decât să o acceptăm ca soartă, ca destin, ca predestinare, cum vrei să o numeşti.

- Nu pot fi de acord decât parţial cu dumneata. Experienţa mea de viaţă, cunoştinţele mele istorice, mă îndreptăţesc să am altă părere. Anume, este vorba despre o capacitate individuală a unora dintre noi de a ne opune forţelor malefice, fizice sau ascunse mai adânc în zona psihică a existenţei, chiar dincolo de aceasta, în domeniul ezoteric, supranatural.

- Ha, ha, mă faci să râd, profesore! Ca om de ştiinţă, nu te înţeleg cum recurgi la astfel de accepţiuni, bazate doar pe o intuiţie de rutină, fără nicio explicaţie raţională, ştiinţifică. Cădem în misticism, în obscurantism, dragul meu.

- Nu cred că ai dreptate. Voi continua, deci. Din adâncurile istoriei sunt cunoscuţi tămăduitorii, vracii, persoane de care nu se leagă nicio boală, nicio vrajă rea, niciun blestem. Iau contact direct cu bolnavii de boli incurabile, contagioase, dar lor nu li se întâmplă nimic. Sunt imuni, parcă. Unii dintre ei erau stăpâniţi de puternice convingeri religioase, alţii, nu. Purtau parcă un scut impenetrabil în jurul corpului lor, în jurul fiinţei lor, de fapt, care îi ferea de orice forţe sau influenţe malefice. Aminteşteţi de aşa numiţii „medici ai ciumei”, din Veneţia Evului Mediu. Molima ciumei decima locuitorii.

Mureau familii întregi, dispărea populaţia unor cartiere. Morgile şi crematoriile nu mai făceau faţă. În mijlocul acelor catastrofe, unele persoane nu erau atinse. Parcurgeau perioadele acelea tragice, dezastruoase, fără ca ele să aibă vreun efect asupra lor. Dispuneau de o protecţie, de un fel de imunitate, pe care nu o putem pune pe seama imunităţii pe care o cunoaştem astăzi, explicabilă, creată natural sau artificial, justificată prin abilitatea organismului de a-şi crea anticorpi pe baza unor vaccinări sau a unor îmbolnăviri anterioare.

Dar să-l luăm în consideraţie şi pe „marele norocos” al zilelor noastre. Tipul scapă cu viaţă dintr-un grav accident aviatic în care au murit aproape toţi pasagerii. Şi asta după ce cu doar o săptămână în urmă scăpase dintr-un incendiu în care s-au pierdut toţi ai familiei sale.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

14 - Profesore, expunerea dumitale extrem de laborioasă şi însoţită de exemplificari impresionante nu poate fundamenta o „teorie a scutului” ori a „imunităţii ezoterice”. Continui să cred că toate cazurile din categoria celor cu care vrei să-ţi argumentezi convingerile sunt doar întâmplări, accidente, abateri aleatorii de la o regulă fixă, dar menţinându-se în limitele erorilor statistice. Deci a regulilor întâmplării.

La un moment dat Spencer, o să-l chem pe nume, fiindcă din ziua aceea ne-am adresat reciproc pe numele mic, m-a privit cu condescendenţa unui preot iniţiat faţă de un profan oarecare, incapabil să se ridice la înălţimea tainelor pe care el le stăpâneşte.

- Ok, atunci te rog să mă mai asculţi puţin! De data aceasta este vorba despre mine. În tinereţe, abia îmi susţinusem teza de doctorat, lucram în Egipt, în deşert, cu o echipă mixtă de arheologi, condusă de profesorul Christopher Petersen, mentorul meu. Ajunsesem într-o zonă în care, după mai multe luni de eforturi, am dat peste un mormânt antic, necercetat anterior. În zona respectivă am întâlnit adesea morminte antice fabuloase, care fuseseră vizitate de persoane interesate doar de câştig.

Sarcofagele erau devalizate, au luat toate piesele confecţionate din metale nobile sau pietre preţioase şi au plecat apoi, adesea fără să mai acopere siturile respective sau să le închidă în vreun fel; le-au lăsat la discreţia efectelor distructive ale mediului exterior. În mormântul respectiv, care aparţinuse unei personalităţi a vremii, rudă apropiată a faraonului, aşa cum vom stabili până la urmă, am ajuns la sarcofagul principal care nu fusese atins înainte, se pare. Profesorul Petersen şi profesorul egiptean care îl însoţea în cercetări, au decis să-l deschidem, cu toate precauţiunile regulamentare. Sub capacul greu din gresie s-a zărit capacul interior al sarcofagului; o lucrare din lemn excepţională, bogat pictată şi cu texte hieroglifice pe întreaga suprafaţă. Sub acest capac interior se afla mumia, veche de peste 3500 de ani.

Ali Nasser, bătrânul asistent al profesorului egiptean, ne-a sugerat să aşteptăm o săptămână înainte de a ridica și capacul interior de pe faţa mumiei. Între timp, să descifrăm textul, să-l traducem, să-l memorăm şi să-l recităm de mai multe ori în faţa sarcofagului, ca pe un ceremonial de împăcare cu mumia care se odihnise acolo mai bine de treizeci de secole. Nu a fost ascultat.

Noaptea, Ali m-a luat cu el la mormânt. Am copiat în grabă, la lumina lanternelor, textul. Era un imn închinat Zeului Isis. L-am descifrat, l-am tradus şi l-am declamat amândoi în faţa sarcofagului, până dimineaţă. Capacul, extrem de bogat colorat, parcă emitea o flourescenţă ciudată în timp ce noi repetam textul ca un fel de incantaţie, aşa cum ceruse bătrânul Ali. Nu, eram sigur că nu era influenţa luminii Lunii. În noaptea respectivă Luna era în faza de lună nouă şi abia se observa pe cer, ca o paranteză subţire.

A doua zi era sărbătoare; nu s-a lucrat. M-am dus cu Ali din nou la mormânt şi am repetat ceremonialul din noaptea anterioară. Profesorul Petersen ne-a desconsiderat gestul, tratându-l ca pe un moft sau o superstiţie a unui localnic, la care el nu înţelegea de ce m-am raliat şi eu. În fine, am desfăcut capacul, s-a procedat la conservarea sa, apoi s-au preluat obiectele din jurul mumiei. Ultima operaţiune, şi cea mai complicată, a fost preluarea şi conservarea mumiei. Toate obiectele recuperate, inclusiv mumia, au fost transportate în aceeaşi zi la Cairo, la Muzeul Naţional al Egiptului, patronul tuturor acestor lucrări. În săptămâna următoare, profesorul Petersen s-a îmbolnăvit subit şi a murit fără ca cineva să-l poată ajuta în vreun fel. O febră ciudată s-a instalat în corpul său bătrân şi în trei zile l-a răpus.

Ochii lui manifestau o lumină, o strălucire hipnotică flourescentă, asemănătoare cu aceea pe care o primea capacul interior al sarcofagului în timpul incantaţiilor noastre cu imnul închinat Zeului Isis, pe care-l descifrasem pe capacul respectiv. În aceeaşi săptămână a decedat şi profesorul egiptean, Omar Habib. A alunecat de pe o grindă şi s-a lovit cu capul de capacul exterior, din gresie, al sarcofagului. A murit pe loc. Au fost de faţă mai mulţi martori. Unul dintre ei îl şi atenţionase pe profesor să fie atent, înainte ca acesta să alunece şi să cadă în cap în mormântul adânc. A fost un scandal monstruos şi o tristeţe profundă în cercurile noastre, ale arheologilor, în special printre egiptologi. În următoarele şase luni au mai murit încă trei Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

15 persoane dintre lucrătorii care ne-au ajutat la explorări. Toţi au suferit o intoxicaţie arsenică cu manifestări gastrice violente. Niciunul dintre ei nu a putu fi salvat. Dintre membrii echipei, care am atins sarcofagul, rămăsesem în viaţă doar Ali şi cu mine. Aşteptam cu îngrijorare. Ali nu avea nicio teamă. Să nu aveţi nicio teamă, domnule profesor, mă încuraja Ali. Sunteţi protejat. Aveţi un scut de nepătruns în jurul dumneavoastră. Eu îl pot şi vedea, uneori. Aţi respectat canonul faraonilor.

S-a oprit şi m-a privit întrebător, cu ochii aceia puţin ficşi, pe care i-i mai observasem în câteva rânduri în cursul discuţiilor noastre, mai ales când nu eram de aceeaşi părere.

- Şi acum, dacă vrei să mă mai asculţi câteva minute, îţi voi declama imnul închinat Zeilor Isis şi Osiris. L-am învăţat pe de rost şi nu cred că-l voi uita atata timp cât voi mai trăi.

- Da, te rog!

- Egypt, Theba, a 21-a dinastie. Textul lui Osiris.

O recitare din Osiris, primul dintre cei din Vest, Legiuitorul celor care pătrund în Lumea de Jos, Regele celor care locuiesc dincolo.

Ei îi voi dedica invocaţia oferindu-i pâine şi bere, tauri şi vulturi. Îi voi oferi în fiecare zi toate lucrurile din Ceruri, toate lucrurile celor două pământuri.

Egypt, Theba, a 21-a dinastie. Textul lui Isis.

O recitare din Isis, Marea Mamă a Zeilor, Fiica lui Re, Stăpâna Casei Vieţii, Mare Dregător, Stăpâna casei Milioanelor de Ani, Importantă şi Mare în protecţia Zeilor.

Fie ca ei să dea pâine stomacului şi răsuflare nasului lui Osiris.

Profesorul Spencer Knight a repetat invocaţia de trei ori, rar, cu pauze, de fiecare dată pe alt ton, într-o melodie guturală, ca un mormăit abia inteligibil. Am tăcut îndelung, împreună.

- Şi acum să-ţi spun cum a fost la muzeu. Pe capacul interior al sarcofagului expus în muzeu era inscripţionat, în aceleaşi vechi hieroglife, imnul închinat lui Isis. Chiar dacă acest capac de sarcofag era cu aproape un mileniu mai tânăr decât cel descoperit de noi în Egipt, textul era acelaşi.

Capacul de la muzeu acoperise mumia unei femei aparţinând ultimelor dinastii faraonice.

Parcă acum sesizasem şi eu o aură în jurul capului profesorului Knight.

Să fi fost „scutul” său, în spatele căruia îşi străbătuse viaţa de arheolog-egiptolog? Poate. Nu mai eram atât de convins acum de natura pur aleatorie a întâmplărilor pe care profesorul le-a petrecut.

Energies within the pace, Maria-Chibacu Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

16

Irish poet guest Nessa O’Mahony (Irlanda) Biography: Nessa O’Mahony was born in Dublin and lives there, working as a freelance teacher and writer.

She has published three books of poems – Bar Talk (Italics Press 1999), Trapping a Ghost (Bluechrome 2005), In Sight of Home: a verse novel (Salmon Poetry 2009). A fourth collection, Her Father’s Daughter, will be published by Salmon Poetry later in 2014. Her work has been translated into Basque, Arabic, Italian and Portuguese.

O’Mahony was awarded an Arts Council of Ireland literature bursary in 2004 and 2011, a Simba Gill Fellowship in 2005 and an artists’ bursary from South Dublin County Council in 2007.

She was Writer in Residence at the John Hume Institute for Global Irish Studies in University College Dublin in 2008-9. She has a doctorate in Creative Writing and teaches for the Open University and the Irish Writers Centre, among others.

Shortfall from the perfect After Helen O’Leary One step between earth and water; leaf-carpet parts, freeze-frame, a dog paddles to shore, shakes, shrugs off sooner than I can.

World is suddener 1 and all that.

Give me the certainty of margins; liminality certainly lacks.

1

‘World is suddener than we think it is’, from Louis MacNeice’s poem ‘Snow’.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

17 Proză

Biblia Dorina Șișu (Irlanda)

În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței. ─ Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci? ─ Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta! Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede. ─ A ars casa tușei Elvira, bre. ─ Care Elvira? ─ Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale. ─ Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era? Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte.

O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea. ─ Unde fugi așa, vecină? În zarva creată de strigătele țigăncii, vecina țații Ioana și-a scos capul în dreptul porții. ─ Uite, merg la Elvira și la Ticu. Cică le-a ars casa. ─ Haide, bre! Cum să le arză casa? Azi? ─ Pi, azi. Da’ când? Acu’ merg să văz. ─ Când te întorci, să dai pă la mine, să-mi zici ce și cum. ─ Oi da. Da’ cum dracu să arză casa? Cum? Mai au și o droaie de copchii. Când o vini Ticu de la muncă, vai de capu’ lor, săracii. Și iuțește pasul mai tare, de curiozitate, dar și de griji. Ticu era vărul ei cel mai de treabă. O mai ajuta cu coceni și la culesul viei.

Ajunsă în fața casei arse, intră fugind pe poartă. Erau vecini adunați și priveau peste gard rămășițele scoase din casă. Erau niște haine arse și deasupra, aruncată, o Biblie. Șușotelile vecinelor erau aceleași constatări repetate de fiecare în parte a mirare: Nu a ars Biblia. Uite că nu a ars Biblia! Ce minune Dumnezeiască, să nu ardă Biblia... ─ Elvirăăăă, unde ești, fă, Elvirăăăă?

Parcă devenise un tic nervos. Își tot trăgea basmaua neagră peste frunte, aproape că-i acoperea ochii. ─ Unde să hiu, țață? Unde? Uite ce nenorocire s-a așternut peste bietele noastre suflete! Nu eram destul de necăjiți? De ce mi-a dat Maica Domnului și asta? Asta-mi trebuia mie acuma? Asta, bre, țață Ioană? ─ Fă, Elviră, cum ți-a ars casa?

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

18 ─ Naiba știe, bre? A vinit după mine, că eram la cazanul de țuică, ăsta micu’, Florin, că arde casa. Până am ajuns aci, era gata. Ce să mai scoț din ea? Uite aci, că toate a ars. ─ Au ars, mamă, răspunse fata de zece ani a Elvirăi. ─ Ia și nu mă mai corecta tu pă mine! De-aia vă dau la școală? Ce dacă nu știu carte? Vă dau pă voi să mă corectați pă mine. Mișcă d-aci, să nu te văz! Vine el taică-tu acasă… ─ Copchiii unde erau, Elviră? ─ Pă maidan. Numa’ Florin, ăsta micu’, era acasă. L-am întrebat dacă a umblat cu chibritu’ în casă, da’ zice că nu. Io știu, bre? O hi lăsat televizoru’ să meargă și o hi făcut vrun scurt pă undeva.

Cu un băț luat de prin curtea Elvirăi, țața Ioana scormonea printre arsurile din casă. Atinge Biblia cu bățul și o lovește de două ori spunând mirată: ─ Biblia nu a ars, Elviră. ─ Nu a ars, bre. ─ Este o minune Dumnezeiască aci. Așa să știi tu de la mine. ─ Este o minune. Da, da. Da’ ce fac eu acuma? Vine Ticu de la serviciu și mă omoară. Țața Ioana se apleacă să ridice Biblia. Elvira strigă speriată. ─ Ce faci, bre? ─ Cum, ce fac? Iaca vreau să iau Biblia asta de aci. ─ Las-o acolo, să o vază și Ticu. ─ Cu ce rată vine? ─ Cu aia de 6. ─ Pi, lu’ Ticu numa de Biblia asta nu-i arde. Unde dormiți la noapte cu atâția copchii? ─ Cum, bre, unde? Uite, în bucătăria de vară. Am un pat acolo și-or dormi copchiii în el, iar eu cu Ticu pă jos. ─ Să trimiți la mine fata asta, să-i dau un preș. ─ Ce preș, bre? ─ Cum, ce preș? Țes toată ziua. Ce dracu să fac? Am preșuri noi, Elviră. Trimite fata la mine.

Măcar să dormiți pă un preș nou. ─ Bine că nu a ars bucătăria. Sărea naibii butelia și făcea explozie. ─ Elviră, ne-am înrăit, Elviră. Ăsta e semn de la Măicuța Domnului.

Lovește cu bățul Biblia. Repetă și se uită spre vecinii adunați la gard: ─ Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Suntem păcătoși și răi. Uitați-vă la Biblie! Focul nu a ajuns să arză cuvântu’ lu’ Dumnezeu.

Lumea dădea din cap afirmativ, numai un băiat blond și slab îngâna ca pentru sine ce spunea țața Ioana. ─ Așa este, așa este… Da, da… Suntem răi. Niște animale suntem.

Apoi zise tare, să-l audă tot satul: ─ Ce dreacu trăncăniți să vă aflați și voi în treabă? Cine rage, bre țață Ioană, ca să zici matale că suntem animale? Păi, ce bre, io rag? Vezi matale pă vreunu’ agățat aci dă gard, să ragă? Io unu’ nu mă simt animal. N-a ars Biblia că o fi fost pă undeva unde focu’ n-a ajuns. Ce dreacu, bre! Nimica nu știți. ─ Ptiu, piei drace! Măăăă, tu vorbești, măăăă, nedusule la biserică! Alde taică-tu te-aude, mă, ce vorbești? Doamne, iartă-mă! Păi, se poate, mă, Ioane? Așa se vorbește cu o muiere la necaz? Nu vezi ce-i pă biata Elviră?

Ion o îngâna continuu. Ceilalți oameni se uitau când la țața Ioana, când la Ion. Ion era unul dintre cei cinci băieți ai preotului din sat. Fiind cel mai mic dintre frații lui, era răsfățat de toți ai casei.

Lumea nu-l certa atunci când le spărgea geamurile ori rupea gâtul la vreo găină. Deși avea 17 ani, arăta de 30. Era nătâng și-i plăcea să contrazică tot ce se vorbea. ─ Ale dreacu dă babe urâte, ce vă mai dați voi cu presupusu’…

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

19 Și plecă Ion spre casa lui. Toată lumea adunată pe gardul Elvirăi se uită după el și se închină mai ceva ca la biserică. ─ Țață Ioană, io îți dau Biblia, că acuma ce să mai fac? Ce să mă fac, breeee, vai de păcatele mele! Vai, vai, vai de sufletul meu! Cu ce-oi fi greșit în fața cerului? Țața Ioana s-a aplecat și a ridicat Biblia. Cu palma dreaptă o ștergea de cenușă și o vântura spre ochii vecinilor. ─ Nu e atinsă de foc. Nu e, oameni buni! Mă duc acasă, Elviră. Am de urzit. ─ Mergi, bre, mergi! ─ Nu uita să trimiți fata după preș. ─ Nu uit, bre. Nu uit. Țața Ioana s-a întors pe prispa ei. Își puse Biblia în poală și privi lung cerul. Poate că în mintea ei roiau tot felul de gânduri legate de cele sfinte, pentru că-i mai scăpa câte un unul și-l rostea cu voce tare: suntem răi, Maica Domnului, suntem atât de răi, că nu mai încăpem în ceru’ tău.

Red roofs, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

20

Toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania) El mundo de Narciso No hay luz de estrella que pueda tocar su cielo.

Ni las luciérnagas no conocen sus jardines.

Si, por azar, vas a pasar por allí tienes que vestir de apariencias, sin apartarte del sendero del trasluz; No abrir los ojos.

—Cualquier tipo de destello es peligroso.— Cualquier movimiento tiene que ser pensado y sumiso a la gimnástica del ballet —de cualquier soplo puede surgir un vendaval— No hables –allí, sólo habla el fantasma del EcoY, si llegas a la fuente del mito, aléjate enseguida el juego de los espejismos es mortal.

Lumea lui Narcis Nu există lumină de stea care să-i atingă cerul.

Nici licuricii nu-i cunosc grădinile.

Dacă, întâmplător, treci pe acolo, trebuie să te îmbraci în aparențe, să nu te abați de la cărarea penumbrei.

Să nu deschizi ochii.

-Sclipirea de orice fel e primejdioasăOrice mișcare trebuie gândită și supusă gimnasticii baletului -orice boare poate isca o furtunăSă nu vorbești -acolo, doar fantasma lui Echo vorbeșteȘi, dacă ajungi la fântâna mitului, îndepărtează-te grabnic jocul mirajelor e mortal.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

21 La memoria de la desmemoria La memoria del tiempo roe los fósiles de las heridas.

Me he alimentado con la ceniza de viento hasta que he aprendido el esplendor de la muerte.

La vida ha vuelto conmigo después de enamorarme de la muerte.

Mis venas cobijan las lluvias de granito y sus relámpagos apagan mi sed.

He caminado en la oscuridad hasta que se hartó de mí y me vendió a la luz.

Memoria uitării Memoria timpului roade fosilele rănilor.

M-am hrănit cu cenușă de vânt până când am învățat splendoarea morții.

Viața s-a întors la mine după ce m-am îndrăgostit de moarte.

Venele mele adăpostesc ploile de granit și fulgerele lor îmi astâmpără setea.

Am umblat prin beznă până când i s-a făcut silă de mine și m-a vândut luminii.

Fish Fish El hombre-pez se me escapa siempre por los dedos.

El hombre-pez me mira sin parpadear y sin verme.

El hombre-pez se vuelve mudo y se pierde en las aguas del calendario.

Bărbatul-pește îmi scapă mereu printre degete.

Bărbatul-pește mă privește fără să clipească și fără să mă vadă.

Bărbatul-pește se întoarce mut și se pierde în apele calendarului.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

22

Teatru

Eugen Cojocaru (Germania)

„Trași la xerox” la Teatrul-Pub „În culise”

Acest spațiu nu e deschis de multă vreme, dar are, deja, un nume bun (www.inculise.ro) printre iubitorii de teatru „direct și proaspăt”: subsolul unei mari clădiri din Piața Națiunilor Unite/București oferă o atmosferă tipic relaxantă, de bun gust, singura disonanță fiind integrarea pereților de cărămidă și a conductelor „intestinale” în designul interior. Superb detaliu ce propulsează vizitatorii direct în „aparatul digestiv” și subteranele unei societăți în tranziție, în continuă mișcare, căutare, facere, făcătură…

Subversivitatea creată ne duce cu gândul la filme de referință ale incisiv-criticului Terry Gilliam.

Spectacolul din ianuarie 2014 a avut premiera în noiembrie și se poate afirma că actorii Afrodita Androne (secretara), Ovidiu Cuncea (regizorul) și actorul-regizor Dan Tudor (țăranul) au ajuns în scurt timp la un spectacol profund, subtil și „bine temperat/stăpânit”. Vasili Șușkin (1929-1974) știe despre ce vorbește în această piesă, ce ne prezintă un țăran sosit la celebrele Studiouri „Mosfilm” să se facă actor - el însuși născut într-o familie de țărani, și-a pierdut tatăl ucis de bolșevici, deoarece sa opus colectivizării. Până să devină un prolific și apreciat actor, scenarist și regizor, a lucrat în uzine sau colhozuri, cunoscând, astfel, direct viața reală în „paradisul comunist”. El face parte dintr-o generație de excelenți oameni de film, fiind, de exemplu, coleg la regie cu Andrei Tarkovsky, jucând chiar în filmul de diplomă al acestuia. A murit subit, destul de tânăr, la bordul unui vas, pe Volga, în timpul unor filmări. În adaptarea „Trași la xerox” regizorul Tudor Dan reușește un spectacol dinamic, plin de neprevăzut, cu numeroase scene comice de situație prin contrastul dintre așteptările „țăranului” șmecherit și pus pe căpătuială în capitală și regizorul „estetician pur-sânge” căutând cu disperare unul autentic.

Ovidiu Cuncea întrupează cu mult talent și dragoste de detaliu – asemenea colegilor săi – un regizor „îmbătat” și ultra-convins de „genialitatea” sa, pierzând orice raport cu realitatea. Câte paralele actuale ne inspiră! Actorul ne oferă câteva delicioase parade caricaturale, printre care amintim scena în care „răcnește” euforic-sentimental un cântec tematic patriotic. Lui Ovidiu Cuncea îi reușește cu măiestrie să intermedieze involuția personajului către un imbecil fan al noului parvenit adaptat timpurilor de tranziție.

O traiectorie inversă, în oglindă, ne oferă „țăranul” care încarnează „evoluția” de la natură/naturalețe la falsitatea bine însușită... Venit „cu ambâț” să devină mare actor și să câștige bani mulți, interpretat cu rafinamentul comic discret specific lui Dan Tudor, e neclintit în încăpățânarea și convingerile sale. La început pare curat și natural, exasperându-l pe regizor cu stângăciile sale, pe care le pierde destul de repede și, „bine orientat” de viclenia nativă a țăranului dezrădăcinat, își Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

23 impune treptat, dar sigur, părerile lui despre lume și film, transformându-l pe regizor într-un fervent și orb admirator!

Nici unul, nici celălalt nu înțeleg ceva din realitate ori arta filmului și, într-un climax bine stăpânit de regizor, se potențează reciproc într-o cascadă de situații comic-rizibile, pierzând în final ultimele trăsături naturale ce le mai aveau.

Deși Afrodita Androne are un rol de mai mică întindere, reușește cu brio să dea viață unui personaj pitoresc, o secretară sătulă de aerele șefului imatur și pretențiile branșei, îl tratează matern și din scurt, ca pe un copil lunatic ce este. Delicioase repetitivele scene în care ea vine la câte o „criză” de-a lui și-i vâră, fără să-l mai întrebe, un pumn de pilule în gură cu un pahar de apă. În contrast cu ceilalți doi „lunatici”, ea, din nou observăm ca la mulți alți mari autori, femeia e „pământeana” ce încearcă disperat să salveze natura din noi și din jurul nostru. Afrodita Androne este, așadar, sarea și piperul „rețetei” spectacolului și, în acest spirit, împlinește apoteotic finalul, când, sătulă de elucubrațiile bărbaților, ia o bară lungă de fier și aleargă mult timp după ei, spre satisfacția și în aplauzele entuziaste ale sălii pline.

După mai multe ieșiri la rampă, actorii se retrag și mai oferă un reușit „truc regizoral” de metafinal plurisens: pe un ecran se derulează în sens invers scenele piesei, ca o dovadă a lumii actuale „pe dos”, dorință de întoarcere la original și nefalsificat – gesturi ale unui arc à rebours rupt din infinitul unui Paradis pierdut.

Girl with bird, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

24

Poezie Dumitru Ichim (Canada)

Virgulă cuantică Era ceva, dar nu fu vis, parcă era și nu era,

sau amândouă și-altceva, (e greu cu gândul să te pui), că se făcea că sunt oprit, în cale, de-un cais certându-mă în floarea lui, chiar după-ntâiul meu sărut: ''Cum îndrăznești și-ai îndrăznit să umbli nenăscut?''

Avea și el pe ramuri, în neștire, îmbrățișări de lună plină, dar eu fiind îndrăgostit, la despărțire,

pierdut de mine însumi ca ecou pe mine m-am uitat c-ar trebui ca să mă nasc din nou și am plecat numai în cântec și-n lumină.

Era ceva, dar nu fu vis, șiret știam acum să-i înfloresc în limba lui, dar nu i-am zis.

de-adâncile, sfintele ape ale dorului!'' și-ar fi zis Dacă ziditorul de fântâni și-ar fi-nmânat tăblițele, ar fi descoperit tăblițele noastre să le citească literă cu literă, de lut doar luna în grai de cais. ar fi zâmbit la semnele de cod Pe-o țuică,-un colac, un dinar necunoscut și treizeci de bani, al primului nostru sărut. tăblițele descoperite de gropar ''Sunt atât de aproape au ajuns la muzeu.

Acum toată lumea știe că eu te iubesc de 7000 de ani de la întâiul sărut.

Lăsați-l să râdă, că are urechi, până la urechi lăsați-l să râdă, nu cumva sau cândva să audă.

Lăsați-l să râdă, că are limbă, Când l-au adus la judecată, că s-ar putea să simtă toți cei din teatru au început să disperarea și-apoi să-și urle râdă amarul. că Moartea însăși l-a-ntrebat: Când râzi, oare poți și cânta? de ce?

Feriți-l pe om de cântec și poeți.

Omul râde de frică, să nu urle, Când râzi oare poți săruta? omul râde de groază, să nu țipe, Feriți-l pe om de iubirea dintâi. omul râde de spaimă și de urât Nici dragoste nu poate să facă ca să nu afle că omul e om. râzând.

Lăsați-l să râdă, că are ochi, Feriți-l pe om de înfloritul că s-ar putea cândva ca să vadă. lunii.

Frumoaso, gustă-mi nițel din poemul cucutei și-ncearcă să râzi de ușoara izbândă.

Ziditorul de fântâni

Moartea lui Socrate Lui Florin Piersic

O, ziditorule de fântâni de ce n-ai ascuns în rugăciunile tale tăblițele noastre de lut?

De dragul tău, nu spune nu!, vor hăhăi pe burtă cu toții până-or să moară de râs, unul după altul, magnifica-ți turmă, dar cel care va râde până la urmă nu te uita la mine, acela vei fi tu.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

25

Lansare de carte Cristache Gheorghiu (Grecia) În urmă cu câteva săptămâni am participat la lansarea în Atena a cărţii „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantsakis, tradusă în limba română de Oana Ursache şi Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoţit pe Nikos Kazantsakis (autorul cărţii „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoţit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni s-a căsătorit cu Kazantsakis şi a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat. Scriitoare şi ea, Eleni are la activul ei mai multe cărţi, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. De ce acolo şi în limba spaniolă este o poveste mai puţin interesantă pentru noi. Cartea a fost tradusă şi publicată abia acum în limba română, graţie unor intelectuali brăileni, mândri de concetăţeanul lor. Ea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantsakis”, deoarece – teoretic - amândoi au suferit aceeaşi traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic. Receptarea realităţii a fost însă diferită de către cei doi.

La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor şi regizor de teatru, precum şi Victor Ivanovici, critic literar, prof. univ. la Salonic. Primul este şi director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în menţinerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el şi-a propus – şi a reuşit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-la-sută, a vorbit doar despre Kazantsakis, încercând să-i scuze unele afinităţi ideologice, cum ar fi înclinaţia spre comunism pe de o parte şi afinitatea faţă de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic şi mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantsakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui faţă de comunismul sovietic şi crimele lui a fost mai blândă în comparaţie cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin şi Stalin şi a fost cu atât mai dezamăgit.

Citisem cu câţiva ani în urmă „Spovedanie pentru învinşi” şi unele informaţii colaterale, aşa că eram oarecum edificat cu privire la aspectul politic al fenomenului. Cartea nu are valoare literară, ci doar documentară. Nu-mi era foarte clar aspectul literar al întregii opere a lui Panait Istrati, căruia însă nici nu-i acordam mari şanse: un autor ne-educat, cunoscător superficial al câtorva limbi străine (greacă, poate turcă, arabă), convins fiind eu că nici româna literară nu-i era tocmai la îndemână, fără a mai vorbi despre franceza în care a scris mai târziu. La ameninţarea că se va sinucide, dacă nu i se recunoaşte vocaţia literară şi de teamă să nu-l aibă pe conştiinţă, Romain Rolland l-a lansat. Era de presupus că înclinaţia politică spre stânga a francezului a avut şi ea un rol. Auspiciile nu-i erau deci tocmai favorabile lui Panait Istrati, pentru a-mi consuma timpul cu lectura scrierilor sale.

Dar, pentru că îmi place să fiu cât-de-cât documentat, am căutat pe Internet informaţiile strict necesare şi, dacă tot am participat la lansare şi am intrat în posesia cărţii lui Eleni Samios, am început s-o citesc. Oricum, era opinia unui străin despre un român, iar primul argument era însuşi faptul că acel străin s-a străduit să scrie despre românul nostru, şi încă după 10 ani din clipa în care nu-l mai văzuse. Cartea, aproape lipsită de valoare literară, este însă un document, prin autenticitatea informaţiilor. Întâmplările le cunoşteam în mare, chiar din cartea lui Panait. Mă interesa punctul de Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

26 vedere al autoarei, iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost nu aspectul politic, ci caracterizarea pe care io face eroului: un om bun, generos. Eticheta „povestitor oriental” a fost însă cea care m-a intrigat cel mai mult. Povestitor, poate! Uneori era poreclit „Gorki al româniei”. Dar de ce oriental? Victimă a curiozităţii, am căutat pe Internet şi am găsit „Chira Chiralina”. (De aici, din Grecia, nu am acces la cărţi româneşti.) Este tocmai cartea cu care l-a cucerit pe Romain Rolland. Este într-adevăr o cărţulie în genul poveştilor orientale, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaş în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari. Dacă prima parte a cărţii este mai puţin convingătoare, ei bine, către sfârşit ea ne deschide uşa către înţelegerea psihologiei autorului şi aprecierea calităţilor sale literare. Înainte de orice, el a fost un om bun şi consideră bunătatea ca fiind argumentul esenţial al existenţei. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcuto rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii”. Acesta este Panait Istrati, mi-am zis.

Dacă înainte de lansare entuziasmul meu nu era la cotele cele mai înalte, implicându-mă tot mai mult, a început să-mi crească interesul. Aşa se face că am încercat să merg mai departe. Am făcut însă greşeala să cred că vizionarea filmului „Ciulinii Bărăganului” va fi o variantă mai comodă decât lectura cărţii. Făcut în plină perioadă proletcultistă, filmul mi-a solicitat un efort de voinţă de care nu am fost capabil. L-am abandonat la jumătate, mai ales că îmi dădeam seama că ceea ce vedeam nu putea fi tema cărţii lui Panait Istrati. La vremea aceea însă, propaganda românească avea naivitatea să creadă că înclinaţia spre stânga politică a lui Panait era suficientă şi că „Spovedanie pentru învinşi” va rămâne în veci necunoscută cititorilor români. (Ce elegant cuvânt ‚naivitate', pentru minţile unor oameni . . . dar să nu jignim adjectivele.) După câteva zile, am reluat supliciul şi – înarmat cu o doză de voinţă proaspătă – am continuat să vizionez filmul. De data aceasta eram dispus să acord felicitări . . . nu realizatorilor filmului, ci tot mie, pentru perseverenţă. Un lucru era cert: filmul, produs al propagandei proletcultiste, împotriva unor calităţi cinematografice remarcabile, nu respectă mesajul cărţii.

Acum, am rămas în minte cu două caracteristici ale lui Panait Istrati, nu neapărat contradictorii, dar nici chiar independente. Pe de o parte, bunătatea nu are nimic revoluţionar în ea. Dimpotrivă! În cazul lui, ea poate fi interpretată ca efect al compătimirii celor săraci şi al dorinţei într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă şi pe unii politicieni? Naivitate?

Nu! Bunătate dusă dincolo de raţiune. Pe de altă parte însă, biografia lui ne indică un activist socialist puternic implicat, iar prietenia lui cu agenţi sovietici recunoscuţi (Christian Rakovsky, printre alţii) ne aminteşte de fruntaşii partidului comunist francez din aceeaşi perioadă (Maurice Thorez, Henri Barbusse etc), pe care i-a cunoscut de asemenea şi despre care ştim astăzi că au fost subvenţionaţi de către URSS. Valoarea literară a operei sale? Cu şase clase absolvite în opt ani, caracterizarea lui Nicolae Iorga pare mai aproape de adevăr: „exprimarea unui hamal din port”. În concluzie, dacă Nikos Kazantsakis a fost un oportunist care şi-a respectat jobul pentru care a fost plătit, Panait Istrati a fost un naiv care a crezut cu sinceritate în ceea ce i se spunea de către cei ce l-au manipulat şi a fost la fel de sincer dezamăgit când a constatat că realitatea este diferită.

Eseu - „Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte”.

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

27 epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „ianuarie 2014, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealişti, grecii au introdus şi elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident. Ura şi iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieţii! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică!

Principiul meu seamănă cu cel al lui Lavoisie-Lomonosov: nimic nu se pierde; totul se transformă. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

28

Eseu - Conştiinţa sinelui?

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conştiinţa sinelui. Multă vreme mam întrebat ce înseamnă asta şi încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică?

Animalele nu-şi dau seama că există?

Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viaţă, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferenţă cred că am dibuit: omul îşi pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă chiar decât cea a existenţei conştiinţei de sine.

S-au dat multe răspunsuri până acum.

Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranţa autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliţii soarelui, pe care deja îi cunoaştem şi ştim că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu şi admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, şi acolo cum au apărut?”.

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Nu-i de râs! Mămăliga e mai bună decât praful, sau ţărâna, în varianta românească. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi

dorească să devină zei, le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei. Această versiune pare puţin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire aşa cum o cunoaştem noi azi.

Desigur, noi cunoaştem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul şi toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”).

L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulţumit. Că n-a fost aşa cum şi-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluţie. N-a fost să fie aşa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să ştim ce ne-a fost hărăzit; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acţionat în urma informaţiei primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă şi, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparaţie cu variantele religioase, mai lineare.

Există, desigur, şi varianta evoluţionistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferenţe dintre umanitate şi animalitate, conştiinţa sinelui fiind una dintre găselniţi, dar ea nu stabileşte cu rigoare sensul evoluţiei.

Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulţi semeni de-ai noştri, dau nu doresc acum să aprofundez acest subiect şi, dacă că tot nu ştim ce ne aşteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observaţia lui Chamfort: „Smulgeţi aripile unui fluture şi va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

29

English corner

Valery Oișteanu (SUA)

Unfinished Polish Rhapsody in New York City

Jakov was dreaming about how the Gestapo rounded him and his brothers up and sent them to Treblinka-concentration camp. While being transported in the cattle car, Jacov somehow managed to escape by breaking the floor’s wooden planks, crawling through the hole and jumping out of the train when it slowed down, Jakov was now an escapee, alone, and nowhere in the countryside.

That night and the following day, Jakov hid deep in the forest, afraid to move, yet driven by hunger and thirst. He finally walked towards the closest farmhouse, observing the smoke rising above the trees. On the forest path he spotted two Polish men with an unruly cow. It was obvious that the cow was stolen because they acted furtively, did not talk too much and tried to avoid any human contact. Finally, he approached them and after words were exchanged they accepted that he could walk with them on the condition that he take the rope of the stolen cow. Their reasoning was that if they would meet a German patrol per chance, they could claim that actually it was Jakov “who stole the cow”.

Back at the Polish farmhouse, where the above-mentioned peasants were temporary hired hands, he finally got a drink. To his surprise he was given not drinking water, but home-brewed vodka. He had no place to go and was invited by the farm’s owner to sleep in the barn. Being very drunk he could not refuse. But he was afraid that when he would fall asleep the hired hands would steal his boots, his good jacket and the last 500 zlotys from his money belt. Fortunately no one disturbed him during the night, mainly because they were all very drunk. The old farmer liked him and in the morning asked him to stay and help, partly because the farmer had a young daughter who had her eye on Jakov. At this point in his dream, he tried to wake up but found he was in a deep sleep and couldn’t.

Again the hired hands took Jakov for a walk with the stolen cow, through the forest path to the market, where they tried in vain to sell the cow. At the market, no one dared to buy a “stolen cow”, as everyone guessed that the cow did not belong to those strangers. On the return walk, the Polish farm workers robbed him of his money and threatened to denounce him to the German police. Jakov walked back to the farm holding the cow, while the peasants kept a watch at a distance. At the farm he finally got a real meal of fresh bread and eggs, sunny side up. After his meal, the young daughter tried to make out with him in the barn. As the night was approaching, the frustrated hired hands decided to slaughter the cow because clearly no one would buy it alive. Jakov had to help kill the nervous animal. Being a city boy he was never involved in such an activity and was horrified by the amount of blood gushing onto his clothes. The meat was placed into burlap sacks that immediately became soaked in fresh blood. He then had to carry the meat back to the market to be sold. Blood everywhere, salty red stains, bloody red footsteps left on the trail. The business of selling the cow meat at the market did not proceed well. The hired hands got angrier and meaner. Somehow Jakov Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

30 convinced them to pay for a train tickets to take him back to Warsaw, where he promised that he had money and jewelry, enough to make them all happy. They traveled to Warsaw on the train with one of their wives and a small baby as a cover. When the German patrol walked through the train and demanded identification, Jacov pretended to carry for the small child and answered in Polish that he did not understand German. By a stroke of luck, the patrolman left him alone to attend to the baby.

Finally in Warsaw, Jakov with the colorful group of peasants in tow, walked to the home of one of Jakov’s lady friends who gave him some money and clothes to temporarily bribe the hired hands.

They were not entirely satisfied and soon afterwards he was picked up by the Gestapo, of course denounced by his nefarious acquaintances in exchange for cash reward, and Jakov was once again sent to the death camp.

In the death camp, Jakov was starving and had to find a way to get some extra food. One day, left behind by his usual work brigade, he organized an impromptu group of volunteer prisoners as a work detail, and sat assembled at attention by the camp’s gate with no official’s request. As soon as an officer needed some help Jakov ran to present his illegal band of workers. In many instances they were placed to clean the German soldiers’ barracks. In the sleeping quarters they found some leftover bread and unfinished tins of meat and even some unfinished beers. But the greatest prize was a newspaper with news from the front. Jacov combined the leftover beers into one bottle and traded the bottled beer with the chief of the office in charge with prisoner’s work distribution to get the choice assignments in the infamous underground airplane factory.

At the apocalyptic airplane factory he snuck into the commissary for workers, where a female cook was running the kitchen. He inquired if she needed help. His co-worker accompanied him and they began systematically to steal food coupons and meager leftovers. Later they were able to exchange the coupons for a loaf of bread. Unfortunately the work clothes had no pockets and it was impossible to hide anything in their striped shirts. He managed to stuff bread down his pants, but the commandant saw his bulging shirt from his balcony and sent his guard dog to fetch and retrieve the bread. After he was caught the commandant took pity on him and to his great surprise he was not punished.

Many years later he was summoned to testify at the trial of that same camp-commandant and he refused the invitation, thinking that after all, he had to testify in his favor, and he did! On the edge between mashed memory and desire he suddenly woke up. Jakov was not sure if it was a nightmare or being awake in a nightmare. Finally the outside world brought his senses to a Kafkaesque focus.

Jakov woke up in New York, a retired businessman, a painter, an art collector and a Holocaust survivor.

In his waking life, he had recently traveled back to Warsaw, Krakow and Lodz, to participate at a dedication of a monument to the victims of the Holocaust at their local train station. Dignitaries from all over the world had gathered with thousands of survivors to commemorate the dead and renew the commitment against anti-Semitism, While visiting Auschwitz’ tourist center, he tried to enter a bathroom and was sternly stopped by an attendant, who demanded payment in Zlotys (polish money). Jakov explained at length that he didn’t have any Zlotys on him and he was willing to pay in dollars, but the attendant bluntly did not relent. In desperation Jacov lost his cool and shouted in Polish: “This is crazy! I lost my entire family here, and I cannot even go to the bathroom?!”

Jakov was still puzzled why the pajama’s pants and the center of the bed were wet.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

31

English corner Dumitru Ichim (Canada) Traducere de Muguraș Maria Petrescu At the Customs “I am the citizen of the saddest twilight…”

“And what do you declare?”

“Old clothes to change my garb.”

“In the passport the picture is with closed eyes.”

“Right you are I was also dead while being in need of a deep silence.”

“And for the visa a round pressed flower?

Sir, please be serious, what do youu have to declare?”

“Nothing.

I am the citizen of the saddest twilight, and for the funeral carriage I thank you a lot!”

La vamă -

când aveam chef de-o liniște curată.

Sunt cetățeanul

-

o floare rotundă, presată?

Dom’le, te rog, fii serios, ce ai de spus?

celui mai trist amurg...

-

Și ce declari

că-aduci în valiză?

-

Haine vechi

-

să mă schimbe în port.

-

În pașaport

fotografia are ochii-nchiși.

-

Și pentru viză –

E-adevărat am fost și mort

Nimic.

Sunt cetățeanul celui mai trist apus, iar pentru dric vă mulțumesc frumos!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

32 Evidențiații Centrului de excelență în promovarea creativității românești “Itaca”- Dublin

Interviu cu pictorița Maria Liana Chibacu (Irlanda) Un artist în viziunea culorilor Se spune că pictura este ca o poezie tăcută, este o tăcere a minții, dar esențial este că ea cuprinde starea de a fi, și asta este cel mai important pentru sufletul unui pictor. Tablourile tale, Maria Liana Chibacu, pot fi ca un jurnal atât pentru tine, cât și pentru cel care îți admiră arta. Le vorbești oamenilor prin culori. Exprimi starea sufletului alegând lumina și întunericul; iată deci că prin cuvintele tale tăcute, culorile prind sensuri și vorbesc ochiului privitorului.

Dorina Șișu: De când pictează Maria Liana Chibacu?

Maria Liana Chibacu: Nu pot calcula în ani sau alte unități de măsură, dar știu că de la o vreme e parte din activitatea zilnică, simt chiar o criză de timp pentru că relația mea cu arta a cunoscut etape diferite de expimare.

D. Ș.: De unde ți-a venit dragostea pentru pictură?

M. L. C.: Cum a venit dragostea pentru pictură? Întotdeauna e ceva sau cineva, în cazul meu a fost draga mea profesoară de desen din liceu, așa se numeau pe atunci orele de artă, a cărei atenție m-a încurajat, chiar dacă pe atunci mijloacele erau teribil de modeste. Un caiet de desen și o cutie cu culori bazice… și acuarele de o calitate modestă.

D. Ș.: Ai simțit că joci prin pictură transparența unui lucru sau a unei stări?

M. L. C.: Transparența unui lucru generează o anumită stare ca un răspuns al oglinzii față de imaginea pe care este invitată să o reflecteze, cu distorsiuni sau interpretări, în funcție de stratul de argint cu care este poleită.

D. Ș.: Ai visat picturile înainte de a le concepe?

M. L. C.: Cele visate sunt și cele mai greu de desăvârșit, iar starea de vis e încă o stare a creatorului.

D. Ș.: Povestește-ne despre tehnica ta de lucru. Ce culori preferi?

M. L. C.: Dacă unii descoperă o anumită nuanță care definește lucrările mele, e pur întâmplător, îmi place să amestec, să murdăresc culorile, să le provoc la mișcare.

D. Ș.: Ce înseamnă Fineart America pentru tine?

M. L. C.: E doar o alegere penrtru promovarea în spațiul electronic, dar și un site care m-a primit cu generozitate și e ușor de accesat.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

33 D. Ș.: În Dublin știu că ești integrată într-un grup al pictorilor irlandezi. Ce ne poți povesti despre acest aspect?

M. L. C.: După prima mea expoziție am fost invitată să intru în această comunitate, unde am descoperit artiști amatori sau “titrați”, care împărtășesc cu entuziasm dragostea pentru pictură și peisajul irlandez, minunat prilej și pentru mine de a înțelege și îndrăgi această țară, a doua mea adresă de pe planetă.

D. Ș.: Ai participat la expoziții de pictură în Irlanda?

M. L. C.: Da, am avut una personală și două colective, începând cu anul 2012.

D. Ș.: Ce părere ai despre Manierism? Ce pictori din acest stil artistic între apogeul Renașterii și începuturile stilului baroc și ale Clasicismului ți-au plăcut?

M. L. C.: O perioadă în istoria artei, probabil și necesară, în care artiștii încearcă mișcări noi, contorsiuni în redarea trupului uman sau compoziții încărcate cu noi simboluri, tendințe care vor alunca spre baroc. Printre favoriți, Parmigianino, Tizzian și supremul El Greco.

D. Ș.: Cred că aduci foarte mult din Impresionism. Știu că multe dintre lucrările tale sunt realizate în mijlocul naturii. Mi-am adus aminte de Edouard Manet, care prin 1863, după ce a pictat Olympia, a provocat un scandal enorm pentru că a reprezentat-o pe zeița Venus în chip de curtezană.

Mișcările impresionismului l-au dus în aer liber să picteze faimoase peisaje.

M. L. C.: Da, plăcerea de a picta în natură a redescoperit-o la această vârstă matură, și datorită frumuseții înconjurătoare pe care o repovestesc în lucrările mele ispirate din peisajele românești sau irlandeze. Răgazul contemplației e intens și intim, ca lectura unei cărți bune care reține atenția și invită la reflectări marginale. E un proces în care pun multă energie și plăcere.

D. Ș.: Ce părere ai despre Arta naivă? Acest fenomen a apărut la sfârșitul secolului al XIXlea și a continuat în secolul XX. Știm că acești artiști sunt încadrati în diverse categorii, cum ar fi ”pictori populari”, ”primitive moderni”, ”artă instinctuală”.

M. L. C.: E o formă a artei pure, spontane, care e baza artei modern, în care, prin eliminarea “înfloriturilor”, mesajul e clar și intens, ca enunțurile unui copil care se miră în fața diversității lumii materile. Nu e ușor să-ți păstrezi candoarea și inocența specifică anilor fără vârstă.

D. Ș.: Ei bine, sunt multe mișcări artistice, dar ce preferă Maria Liana Chibacu? Ce o atrage în mod deosebit?

M. L. C.: Dincolo de admirația pentru maeștrii romantismului și impresionismului, sunt uluită de succesul pe care o generație nouă de pictori din orașul în care m-am format ca intelectual, ClujNapoca, cucerește simezele lumii. Se numește Școala de la Cluj și cuprinde deja câteva nume cunoscute în Europa și Statele Unite ale Americii, printre care Adrian Ghenie, Horia Damian, Victor Man, exponenți ai artei moderne contemporane, cu lucrări puternice. Urmăresc cu plăcere evoluțiile altor doi mari pictori din diaspora, Radu Maier și Nicolae Maniu, greii maeștri ai generației mele, care merită să fie mai bine cunoscuți de mai tinerii lor confrați.

D. Ș.: Ce planuri de viitor ai?

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

34 M. L. C.: Întoarcerea la matcă. Mă simt îndeajuns de întremată să fac față realităților românești care sunt și pe cale de devenire, să-mi continui aventura în lumea seducătoare a creației și să îmbătrânesc printre ai mei, într-o casă cu vederea spre lume.

D. Ș.: Care este tabloul tău preferat? Din opera ta.

M. L. C.: Nu pot să spun asta. Este poate mai mult ipostaza, bucuria pe care mi-a insuflat-o lucrând, la un moment dat, un portret de copil sau verdele de pe colină, trăirile astea sunt acolo undeva pe o pânză sau alta.

D. Ș.: Câteva cuvinte pentru cititorii revistei Itaca?

M. L. C.: Cititul e ca și privitul. Să vezi e să auzi ce-ți spun lucrurile din jur și să duci mai departe mesajul. E o conspirație a participării și o atitudine. Continuați să citiți, să priviți, să ascultați!

Păstrați-vă simțurile ascuțite și sufletul deschis, oriunde v-ați afla!

Foto: Dorina Șișu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

35 Poezie

Nuța Istrate Gangan (SUA)

nu-mi este frică de tine furiile tale au trecut şi altădată prin mine m-ai sfâşiat avid şi nesătul m-ai posedat fără milă fără respiraţie fără puterea a a merge mai departe de a mă întoarce înapoi blocată între da şi nu între a pleca şi a rămâne nu-mi este frică de tine în dicţionarul meu frica înseamnă supunere iar supunerea sclavie ştiu ce înseamnă strangularea pumnii scrijeliţi în lemnul aspru al uşilor închise pasul suspendat deasupra unei prăpăstii căptuşite cu neîncrederi ştii că nu sunt decât iubirea întruchipată în femeie nu-mi este frică de tine, dragostea mea... mi-e frică doar de mine în absenţa ta

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

36

polar vortex plouă rece sfârşit prelung și tu adaugi pe lista păcatelor mele starea aceasta suicidală şi romanţioasă care te bântuie de-un timp doar pentru că iubesc ploaia este vreme bună de crestat conştiinţe încărcate cu genunchii strânşi la gură cu tâmpla zvâcnită şi cu barbituricele strânse în pumn vreme de făcut amor scrâşnit cu ochii încleştaţi cu venele desfăcute glorios surâzi amar dai vina pe mine pentru nebunia planetei este polar vortex mai ascultă şi tu ştirile află că au apărut metode noi de sinucidere femeile tale şi-au petrecut conştiincioase aşteptările ciori înfipte în legendarul par ude îngheţate plictisite apoi şi-au luat zborul către ţinuturi mai calde pari mai bine înfipţi mai stabili (da domnule ştiu... n-au rezistat intemperiilor tale) ploaia aceasta nu-i bună chiar pentru oricine trebuie să ai la activ câteva atentate eşuate vene deschise amoros şi un upgrade pentru metodele de sinucidere

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

37

Articol

Florian Zapra (Irlanda)

Ceea ce, cu siguranță, unește trecutul de prezent, sunt scrierile.

Ele rămân, noi plecăm…

Am fost rugat să scriu despre teatru și film, dar, înainte de asta, am să vă spun câteva cuvinte despre mine, spre marea voastră dezamăgire.

M-am născut în Lunca Ilvei, județul Bistrița, locuiesc în Dublin de 13 ani, dar tot ardelean sunt, adică, vorbesc puțin și la subiect. Mai în glumă, mai în serios, este o vorbă care sună cam așa: “cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai fericit”. Eu merg pe principiul: “cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai… slab informat”, așa că, dragi cititori și devoratori de articole culturale, nu ezitati!

Am să las articolul pe seama cuvintelor și, cu mare grijă ca virgula încăpățânată să nu se așeze pe unde-i trece prin cap, iată câteva rânduri, care sper să vă aducă mai aproape de teatru și film.

Teatrul… o simplă scenă. O adunătură de scaune împielițate, lăsate să te poți așeza fără să știi dacă o să plângi sau o să râzi. Sau poate o să le faci pe amândouă, că asta ne dorim. Vrem nu vrem, suntem oameni și prin natura noastră vrem, pe când râdem mai bine să plângem, și pe când plângem mai bine, să râdem.

Teatrul, spre deosebire de film, are o istorie foarte veche, fiind considerat, la fel ca filmul, o formă de artă. Își are rădăcinile în Grecia Antică, în zilele noastre fiind considerat o formă de divertisment, folosit și sub alte forme, ajungând să fie jucat până pe scenele politice, la cel mai înalt nivel. Să fie asta o formă de artă? Foarte posibil, la cum își favorizează politicienii legile.

Teatrul poate însemna, fie artă, fie clădirea în care se desfășoară spectacolele de teatru. În sens figurat, teatrul reprezintă un loc în care se desfășoară o acțiune importantă.

Din 450 î.Hr., s-au construit teatre cu locuri pentru public, pe bănci de piatră, cum era cel de la Epidarus. Romanii au adăugat o scenă mai adecvată, care asigura un decor de fundal. În fața acestuia, la fel ca în teatrele moderne, se afla o scenă ridicată deasupra orchestrei.

Două mii de ani mai târziu, la Londra s-a interzis jucarea pieselor de teatru, în anul 1572, ca o măsură împotriva ciumei, iar în 1575 au expulzat, în mod official, toți actorii din oras.

Tot la Londra, teatrul Globe s-a deschis în mai 1599. Structura sa circulară a fost construită din lemn și aproape 3000 de oameni aveau locuri în balcoane sau în picioare, în jurul scenei în aer liber, într-o zonă cunoscută ca fosă. William Shakespeare a scris exclusiv pentru propria lui companie de teatru și multe dintre piesele sale s-au jucat la Globe. Nu numai că a scris piesele, dar el a și jucat în unele dintre acestea. Intrarea costa de la un penny până la 2 penny, la balcon. În 1778 s-a inaugurat teatrul Scala din Milano, unul dintre cele mai faimoase teatre din lume, la care, în urmă cu doar zece ani, la lucrările de renovare s-au cheltuit 61 milioane euro.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

38 De la băncile de piatră, până la lucrări de renovare de 61 milioane; de la scrierile lui Sofocle, până la cele ale lui Eugen Ionescu și William Shakespeare, nu pare să fie decât o aruncătură de băț, în timp, iar ceea ce, cu siguranță, unește trecutul de present, sunt scrierile. Ele rămân, noi plecăm…

Filmul… Lăsați filmul să ne povestească! Așa îmi imaginez eu fiecare introducere a unei pelicule, de fiecare dată când mă așez pe scaunul cinematografului sau de fiecare dată când vizionez un film, fie el chiar și de scurtmetraj.

“Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, când n-au mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă în viața ca-n filme.” (Ecaterina Oproiu, critic de film) Prima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul fraților Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris. La început, multă vreme filmul a fost socotit ca un amuzament de bâlci și tratat cu dispreț de oamenii serioși, iar apoi a fost subiect de discuție pe tema:” să fie filmul o artă, sau să fie o industrie?” Din cauza sumelor care se cheltuiesc pentru realizarea unui film, s-a ajuns la concluzia că este o industrie, care la momentul de față produce peste 10 000 de filme annual. Spre exemplu, anul acesta, la unul dintre cele mai mari festivaluri de film din America, Sundance, s-au înscris 12 000 de filme, din care s-au selectat 121, și doar 20 dintre acestea au fost alese spre distributie. Cu siguranță o să apară și la cinematografele din apropierea dumneavoastră în decurs de un an. La SXSW, un alt festival din America, din 6 482 înscrise, au fost selectate 115.

Filmele cu bugetele cele mai mari se fac la Hollywood, de ordinul sutelor de milioane, dar se fac filme, chiar foarte bune, și cu bani puțini, de ordinul câtorva milioane, sute de mii, zeci de mii sau chiar mii. Spre exemplu, un film realizat în urmă cu câțiva ani în Irlanda a participat la un număr foarte mare de festivaluri de film, fiind apoi preluat și distribuit în Marea Britanie și Irlanda. Filmul a avut un buget de 1 000 de euro. Este vorba de lungmetrajul Charlie Casanova, un film de Terry McMahon.

Deci, se poate și cu puțin. Buget mare nu înseamnă film bun, iar cu cât bugetul este mai mic, cu atât mai mult filmul respectiv poate fi văzut sub formă de artă!

Eu zic să lăsăm arta să ne povestească filmul…

Dublin International Short Film and Music Festival În 2013, festivalul a fost la cea de-a doua ediție. Anul trecut s-au înscris un număr de 567 de scurtmetraje, din care s-au selectat 106.

Festivalul a ținut trei zile, timp în care am avut formații de muzică, petreceri de deschidere și închidere a festivalului.

Premiile au fost 6 la număr: Cel mai bun fim internațional de scurtmetraj, Cel mai bun film irlandez de scurt metraj, Cel mai bun director, Cel mai bun actor, Cea mai bună actriță și Cea mai bună coloană sonoră.

Juriul festivalului a fost format din Hope Brown și George Piștereanu. Au participat cineaști din Germania, Olanda, Anglia, România, Polonia și Albania.

Pentru anul 2014 așteptăm un număr și mai mare de înscrieri și, bineînțeles, o să încercăm să avem o mai bună organizare, dar și mai multe premii, în comparație cu anul trecut.

Festivalul e deschis pentru înscrieri de pe 1 februarie, iar ultima zi de înscrieri este pe 10 august.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

39 Poezie

Bogdan Nicolae Groza (Irlanda)

Limbaj mut Corupte, cuvintele mele au prins mucegai distrugându-se unul câte unul pe altarul vorbirii.

Eu, bâlbâindu-mă uneori, n-am mai putut să le curăţ de impurităţi şi-au murit neînţelese...

Acum, unicul limbaj pe care-l folosesc e cel mut! Şi vorbesc prin gesturi, prin ochi, prin senzaţii, aşteptând ca alte şi alte cuvinte să se nască din trăirile mele.

surâd candid apusurilor într-un verde reflexiv copacii îmi zâmbesc eliptic de fiecare dată când îi salut pe limba lor îşi apleacă frunzele până la fruntea mea sărutându-mi tâmplele visătoare şi îmi şoptesc prin mugurii încă nenăscuţi, - dar renăscuţi în fiecare zi cât de romantic e să ai simţiri de copac... şi ca într-o hologramă convexă, mă văd indentificându-mă cu spiritul lor; îmi cresc crengi în toate direcţiile, unele multicolore, altele albe, îmbibate cu extract violet de genţiană frunzele-mi sunt imponderabile bătăi de inimă uneori dansează în văzduh, un vals nebun cu vântul, Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

40 alteori îşi cântă amorurile la fiecare zburătăcire tandră a porumbeilor. cu clorofila muiată-n tuşul timpului surâd candid apusurilor ce-şi răsfiră cărămiziile plete peste anotimpuri

poezie vânătă la ochiul drept poezia coboară în stradă, nu mai suportă singurătatea bleagă din turnu-i de ivoriu… vrea să se amestece în mulţime, printre muritorii de rând, să cunoască pe propria-i piele delicată cum e cu postmodernismul… şi cu versurile visătoare o ia ca nebuna pe străzi insalubre şi pline de gropi ciocnindu-se de jumătăţi de oameni, şi jumătăţi de umbre… gata de harţă aceştia o înjură "tu-ţi gura mă-tii de aeriană" "uită-te pe unde umblii toanto, că te plesnesc de nu te vezi…!"... alte umbre, hidoase, apelpisite, îi arată vulgar degetul mijlociu, şuierând ameninţător printre dinţi: "fraiero, îţi dau un cap în gură de nu-ţi mai trebuie plimbare toată viaţa" chiar şi cucoanele se răstesc la ea înciudate că s-a scumpit iar viața alte umbre, însă, cu sufletul înglodat în griji cotidiene,

mărunte, trec pe lângă poezie cu indiferenţă, mulţumindu-se doar să o privească răutăcios…. lângă o biserică un rrom balcâz şi plin de bube, duhnind a transpiraţie pestilenţială îi cere câțiva lei pentru băutură poezia se caută în buzunare, găseşte doar o monedă de 50 bani pe care i-o înmânează, apoi, surâzătoare fără a sta pe gânduri cerșetorul îî aruncă moneda în faţă ocărând-o nervos. au înnebunit oamenii, îşi spune, mâhnită, poezia vânătă la ochiul drept, în timp ce se îndrepta spre casă... greu mai e de trăit în postmodernismul ăsta... şi se încuie în turnu-i ca într-o fortăreaţă hotărâtă să nu mai iasă în lume, decenii întregi, de teamă să nu i se spargă capul şi să nu fie jefuită de bruma de versuri naive pe care le deţine.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

41 Proză

Satul nebunilor Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Până în dimineața aia de primăvară, prima duminică mai uscată și călduroasă din 2014, satul lor era cunoscut după numele ce i se dăduse și care stătea scris pe pancarte de tablă la marginile lui.

Bucuroși, oamenii ieșiseră pe la porți și se dezmorțeau la soare, ca muștele, după ce descântaseră toată iarna vinul de buturugă lângă sobe sau, mare parte dintre ei, lângă caloriferele din tablă încinse la maxim.

Veselia lor avea un aer artificial, pentru că nu chemarea pământului, care se cerea lucrat și însămânțat, îi scosese din case, de asta se ocupau cele două asociații agricole la care toți își dăduseră pogoanele pe care le aveau, ci dorința de a mai cutreiera ulițele satului, să vadă cum o mai duc semenii lor.

Ușor-ușor, au început să se strângă toți la răspântia din centru, unde turla bisericii sclipea în soare, ca o fată mare, făcându-le cu ochiul.

Ca orice mică așezare rurală, și aceasta avea în centrul ei cele mai însemnate așezăminte de interes public, adică biserica, primăria, școala și cârciuma. Aia veche, de-o pomeniseră din copilărie, că altminteri mai existau vreo șapte în sat.

Oamenii se împărțeau aici în două categorii, după zona în care locuiau. Erau cei din deal și cei de pe vale. Este adevărat că demarcarea nu se făcea foarte clar, iar cei care aveau casele pe panta ce urca în deal nu aveau o apartenență sigură și erau numiți ori “dinspre deal” ori ”dinspre vale”, după cum le era mai aproape.

La începuturi toată lumea locuia pe vale, însă prin anii ’70 fuseseră inundații teribile, care stricaseră multe case, iar cei care aveau cu ce își ridicaseră altele pe deal. Cei care nu, le reparaseră pe cele vechi cum putuseră și își continuaseră viața în același loc. Așa ajunseseră cei din deal să fie considerați bogătani.

Cum oamenii sunt de toate felurile, și aici erau unii cu mintea mai slabă sau rătăcită. Pe deal era unul de-i ziceau Uimitu-Zăpăcitu, care fusese un copil isteț la școală, dar nu se știe din ce sperietură își pierduse mințile și nu se putea concentra prea mult asupra unei idei. Rămăsese cu uimirea copilărească în fața lucrurilor noi, pe care și-o exprima cu un deja consacrat “Ia te uită!”, și pentru că uita aproape instantaneu ceea ce vedea, se mira necontenit de același lucru și îi făcuse pe oameni să adauge lângă porecla de Uimitu și pe aceea de Zăpăcitu.

Cei de pe vale îl aveau pe Ionică Mintemică, om în toată puterea, numai că, creierul lui nu mai asimilase prea mult de la vârsta de 4-5 ani. Ionică era vessel tot timpul, dar se înveselea și mai tare când cineva i se adresa direct, chiar dacă o făcea numai să râdă de el sau să-l jignească. Un singur lucru îl enerva și îl făcea violent în limbaj. Dacă cineva era arțăgos și țipa, asta îl irita la culme și începea să-l drăcuie pe respectivul, adăugând înjurăturii și diferite nume de animale.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

42 În prima dimineață de primăvară din 2014, aproape tot satul se strânsese la răspântie, femeile și câțiva bărbați mai în vârstă intrând în biserică, iar ceilalți umplând vatra satului cu sporovăiala lor veselă. Nici cei doi nebuni nu lipseau de la această întâlnire pusă la cale de natura însăși.

Celui din deal, aflat cam în dreptul școlii, nu-i mai tăcea gura: - Ia te uită, ce de lume! Ia te uită, ce de soare! Ia te uită, o căruță! Ia te uită, ce de lume!

O ținea așa întruna, fără să-i pese de cei care râdeau de uimirea lui.

Ionică se aciuase, din obișnuință, în fața bisericii, unde știa că primește câte ceva de pomană. Își întinsese gura până la urechi, dezvelindu-și dinții galbeni și mari într-un zâmbet născut în adâncul ființei lui și dăruit cu naturalețe întregii comunități.

Către prânz s-a deschis și cârciuma, iar oamenii se așezaseră pe la mesele scoase afară până aproape în șosea. În entuziasmul general, câțiva n-au avut de treabă și le-au oferit câte o țuică celor doi necăjiți ai satului, sporind astfel distracția tuturor.

Uimitu-Zăpăcitu lua o gură de țuică și apoi se mira în gura mare: - Ia te uită, ce mai țuică! Ia te uită, e de dude!

Oamenii se prăpădeau de râs și-i umpleau întruna paharul.

Ionică Mintemică bea și parcă zâmbetul i se împietrea pe față și undeva în mintea lui întunecată se frământa o idee care nu-i dădea pace. Ar fi vrut să poată spune și el vorbe frumoase ca UimituZăpăcitu, care să-i înveselească pe cei care-i dădeau să bea. Găsi momentul potrivit când pe drum trecu un om care trăgea o capră de lanț. Până când să-și potrivească el cuvintele îl și auzi pe Uimitu: - Ia te uită, ce mai capră!

Furios că scăpase ocazia, se repezi la Uimit: - Ia te uită, ce mai prost!

Oamenii amuțiră o clipă, dar un vecin de pe vale de-al lui Ionică izbucni într-un râs zgomotos, care-i antrenă și pe ceilalți.

Uimitu și-a revenit din surpriză și, când râsul s-a mai potolit, a dat și el replica: - Ia te uită, cel mai prost!

De-acum sătenii se împărțiră în două cete, ca la fotbal, iar cei din deal îl încurajau pe nebunul lor, în timp ce vălenii îl îmboldeau pe Ionică Mintemică, pentru că avea nevoie de mai multă susținere să lege și el două vorbe.

- Ia te uită, ce de dinți și ce de galbeni! se mira nebunul din deal.

Cei de pe vale îl îndemnau pe-al lor să răspundă, însă până să deschidă el gura îl și auzeau pe celălalt: - Ia te uită, un Ionică! Cel mai prost!

Nebunul nu mai putea de bucurie văzând cum ai lui îl băteau încântați pe umeri și îi mai dădeau de băut. Celălalt se încrâncena mai tare, căznindu-se să zică și el ceva. În cele din urmă, înghiontit întruna de vecini, se enervă și urlă cu ochii ieșiți din orbite: - Ia te uită (îl copia și el pe nebunul mai isteț), fir-ai al dracului, Uimitule, de câine care ești tu!

- Ia te uită, un nebun! se miră celălalt.

- Ba, ia te uită tu, fir-ai al dracu de gâscan, că tu ești un nebun!

Oamenii păreau să fi înnebunit și ei. Țipau la nebuni, concurând în locul lor și, până la urmă, ajunseseră să-i ignore pe aceștia, adresându-și direct insultele, încât, așa cum era de așteptat, s-au luat la bătaie, cei din deal cu cei de pe vale, miza fiind să stabilească al cui nebun este mai bun.

Uimitu-Zăpăcitu și Ionică Mintemică, oameni pașnici din fire, se trăseseră mai la o parte și, din umbra clopotniței, se uitau la încăierarea ce cuprinsese aproape tot satul.

Popa, care fusese anunțat de cele ce se petreceau în sat, ieși grăbit din biserică, gândind să-i potolească pe oameni, când dădu cu ochii de cei doi nebuni care provocaseră, fără voia lor, întregul scandal.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

43 - Ia te uită, un popă!

- Ce te miri așa, prostule, ce n-ai mai văzut popă până acum? Voi, nebunilor, ați învrăjbit satul.

Huo, nebunilor!

- Fir-ai al dracului, tu, țapule! Ce ne dai cu “Huo!”? Huo, tu, țapule!

Bătrânul învățător al satului stătea la una dintre mesele cârciumii și se minuna de consătenii săi; se minuna de cei doi nebuni care stăteau pe margine, ca doi spectatori cuminți ce asistă la un spectacol de circ; se minuna și de preotul care se vârâse între combatanți să-i despartă și sfârșise luându-se la bătaie cu ambele cete, fără să facă diferența între oile Domnului; se minuna de femeile ce ieșiseră din biserică și-și făceau cruci mari, sperând că așa își vor potoli bărbații.

- Să vă mai aduc o țuică, domn învățător?

- Adu, cârciumarule, dar vezi să n-o mai îndoiești cu apă, că uite ce fac oamenii de la ea?

- Se poate, domn învățător! Păi, matale nu știi că la mine e cea mai bună apă din tot satul?

De-atunci nebunii satului nu au mai fost luați în seamă, însă rivalitatea a rămas între cei din deal și cei de pe vale, iar oamenii din localitățile din jur aproape că nu mai foloseau numele satului și vorbeau despre el ca despre “Satul nebunilor”.

Back for dinner, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

44

Traduceri

Traduceri de Elisabeta Boțan (Spania) Jesús García Moreno s-a născut în Valdeganda, provincia Albacete. De foarte tânăr s-a mutat cu părinții la Barcelona, unde, alternând munca cu studiile de noapte, a început facultatea de Filologie, pe care o abandonează pentru Istorie Generală și Geografie, obținând licența. Scrie în reviste locale, colaborează cu reviste de teatru și în producția de filme de format redus.

Chiar dacă majoritatea scrierilor sale sunt în limba spaniolă, scrie și în limba catalană. Și-a dezvoltat opera, într-o ambianță intimă și personală, bazată pe experiența proprie, urmărind scânteia marilor maeștri ai poeziei, mai ales a celor din secolul XX, a căror lumină i-a fost început și îndrumare pentru dezvoltarea evoluției poetice. În 1997 se mută la Madrid, unde locuiește în prezent. E redactorul șef al revistelor Pulso Digital și Revista Machadiana și, de asemenea, e director la Editorial Machadiana.

CĂRȚI PUBLICATE:”Foc în glas” (Madrid, 2011),”Cuvinte goale” (Madrid, 2012) și ”Între cuvinte” (Madrid, 2013) Unde e lumina?

—Azi zorii s-au ivit devreme.

Deodată totul s-a luminat.

Culorile aurorei, inundă colțurile odăii.

O rază luminează chipul Imaculatei care atârnă la căpătâi.

Trebuie doar să mă ridic peste aerul dens al respirațiilor pentru a o vedea de aproape.

Cu Soarele ăsta, și în clopotniță bate la cinci!

M-am micșorat, sigur…

Acolo în stânga dulapul de haine...

La dreapta, lipit de ușă, scrinul...

Unde am pus deșteptătorul?

Tic-tacul sună departe… În bucătărie?

Nu, nu. E aici pe noptieră pe stampa lui San Roque, ca întotdeauna…

Cum mai sâcâie azi lumina, nu pot nici să deschid ochii.

Manolo, Manolo, ridică-te și coboară jaluzeaua…

Ce rece e partea ta de pat!

Deja bate la cinci dimineța...

Unde e lumina?

Manolo… Manolo!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

45

Monolog Nu te ascunde sub pat.

Acum nu mai e un loc sigur.

Spune-i lui Paco să se gândească la copii și să nu mai uite pe balcon.

Trebuie să existe un mâine!

Nu se poate ca toate speranțele noastre să se sfârșească când agenții legii vor sparge ușa, domnul acesta la costum ne va da hârtiile, ca să ne alunge din casă.

Chiar dacă așa va fi ne vom duce la munte, dar aici nu plânge nimeni!

Nu e vina noastră, Paco, Am plătit când te-au dat afară de la muncă, Continuăm să plătim cu șomajul.

Acum aproape se luminează Acum aproape se luminează.

Cântă cocoșul, afonic, întretăiat, dar conștiincios.

Cerul se luminează deja după munți...

Aici așa le zicem, chiar dacă au nume. ...După munți, în Levante Un câine matutin latră la o Lună în declin, palidă, aproape absentă.

Deodată se ivesc umbrele, turnuri, cupole și acoperișuri se decupează în piețe și străzi.

Un bătrân matinal își domolește mersul șovăitor și, întorcându-se, se uită la Soare, cu mâna streașină la ochi.

Mirosul lemnului ars, aroma pâinii calde urcă pe coastă, în contrasens, inundând vestibule și holuri.

Cu primele raze se deschid luminii

Cu truda și răbdând de foame.

Dar azi nu plânge nimeni!

Autoritățile și băncile ne pedepsesc că suntem săraci, fără să fi furat și fără să fi omorât pe nimeni.

Ne-am înșelat gândind că eram de aici, Dar săracii nu aparținem nici unui loc...

Paco, ridică-ți privirea, uită-te în ochii polițiștilor!

Spune-le că nu-i faci rău acestui domn în costum care se ascunde după ei.

Copii, luați pachetele astea și priviți înainte!

Tot ce vedeți e al vostru... că mama voastră vă spune: vom lupta pentru asta.

niște obloane, acolo, o jaluzea, aici.

Din poarta care închide împrejmuirile, iese, o căruță în spatele catârului, huruind, căruțașul, așezat pe capra căruței, se zgâlțâie.

O femeie, cu cantă în mână, intră în grajd la vaci.

Clopotul mic, din ceasul clopotniței bate ora.

Preotul deschide biserica în timp ce salută trei credincioase care așteaptă spovedania înainte de prima slujbă.

Rândunelele ciripesc, În timp ce răzuiesc bălțile și se încarcă cu lut pentru a termina cuibul sub oricare streașină.

Fumul din hornuri face aerul cenușiu în această zi de primăvară. În fund, natura își exală suflarea ca un fum de mirodenii ce fecundează peisajul.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

46

Eseu

Neam molipsit Gabriela Căluțiu Sonenberg (Spania) Ce mai scrii? - mă-ntreabă colegii de breaslă, și pe mine deja mă trec sudori. Nu pentru că n-aș scrie sau n-aș avea inspirație har Domnului, de scris este, mai mult decât putem duce noi - ci pentru că mă tem că poate le zic superficial, prea puțin sau prea mult, mi-e teamă că aș putea să bat apa-n piuă. E un paradox, dar pe măsură ce observi că lumea te citește cu din ce în ce mai multă plăcere, înclini nu să te bucuri, ci să te îngrijorezi. Dar dacă ai devenit populist, ieftin, fără profunzime? Tu chiar scrii ce nu mai poți ține în tine sau pui pe hârtie ce simți că vine de la ceilalți, convertindu-te în difuzor?

Există emisiuni TV pentru bărbați, romane pentru femei, artă pentru mase și așa mai departe. În fond de ce n-ar exista atunci și literatură pentru diaspora? Și dacă da, ar fi bine sau ar fi rău? Near aduna sau ne-ar dezbina; ne-ar diferenția sau ne-ar apropia?

Noi, ”expats”-ii, cum zic englezii - un cuvânt care sună cam dur pentru urechea noastră latină, căci are un subton pedepsitor, cu conotații de izgonire din rai - suntem avantajați. Suntem norocoși, așadar, pentru că, emigrând, nu ne-am simplificat neapărat trăirea, dar în mod cert ne-am simplificat viața de zi cu zi, făcând loc și pentru altceva. Ne supunem unui program ordonat, sistematic, după practicile vestului, o modalitate de viețuire nu tocmai doldora de fantezie, dar care vădește și avantaje. ”În occident ne este mai la îndemână afirmarea inspirației artistice, ca urmare a realizărilor în plan personal, odată cu stabilirea în străinătate. Climatul aici este propice creației, nu mai este restrictiv”, spune o distinsă doamnă pictor și inginer. Dreptate are, chiar dacă teoretic ar fi cu atât mai lăudabil efortul unui scriitor autohton, care scrie bine, în ciuda împrejurărilor vitrege.

Prin condițiile externe propice se explică așadar hărnicia și spiritul prolific al unora dintre noi, nu prin favoruri și intervenții-bonus acordate grație statutului nostru exotic, de diasporezi. Pur și simplu avem mai mult timp și resurse pentru a ne ocupa de autopromovare; de aceea suntem și așa vioi și bine reprezentați, arhiprezenți, ar zice unii.

N-are dreptate poeta care deunăzi îl apostrofa pe un editor de revistă, pe motiv că, pasămite, acela ar prelua materialele unora doar pentru că sunt plecați din țară. Instituția artistului afirmat în străinătate după ce n-a fost remarcat în țară, la vremea sa, există de când lumea. Încă din vremuri biblice se știa că nu poți deveni profet în țara ta. Sedentarismul patriotic, spațial nu e neapărat o condamnare la non-valoare, dar poate fi o piedică în calea împlinirii. Deși, dacă îi opui o sprinteneală a spiritului, făcând abstracție de locul în care trăiești, poți la fel de bine să te remarci din orice cotlon al planetei, mai ales în lumea intrenauților. Ori de sprinteneală, noi românii n-am dus lipsă niciodată, e un truism general acceptat. Doar felul răutăcios în care ne-o tălmăcesc unii ne dă uneori de furcă, ei interpretând-o drept lipsă de seriozitate.

Revin la întrebarea sfredelitoare despre ce mai scriu și constat că mă incomodeză, agresivă ca interogatoriul eroului din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, perplex în fața zelosului anchetator, carel somează: ”Zi și mie două idei filozofice!”. Două, nu una! M-am întrebat dintotdeauna de ce. Poate că asta ține de spiritul prevăzător al meseriei de torționar, adică și-o fi spus el că e bine să ai mereu o rezervă la îndemână, ceva la care să poți apela în cazul în care varianta întâi nu funcționează. Ca un backup de zile negre. În fond, acumularea cantitativă n-a dăunat nimănui, până acum.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

47 Oare noi, cei din ”exil”, când scriem pe românește, în ciuda faptului că trăim în diferite limbi, facem inconștient o socoteală similară, gândind că nu se știe niciodată? Poate subconștientul ne dictează să păstrăm ceva opțiuni, pentru cazul în care ”boala” de a nu mai fi români ni se urcă la cap și om vrea cândva să ne lepădăm de ea. Teama că poate, totuși nu ne iese perfect mișcarea cu schimbarea totală după calapod occidental și vrem s-avem un leac la-ndemână. Pe de altă parte însă, e totul bine așa, aici, suntem suportați, pe mai multe planuri, inclusiv pe cel originar. Om fi și noi contagioși de pe acum? Ia să ne mai consultăm și cu alții. Întrebăm, scriem.

Putem spune deci că suntem un neam molipsit, pentru că ne place să privim peste gard și să-i imităm pe alții. E aproape notorie calitatea românilor de a se adapta - calitate zic, nu defect, cum insinuează alții, comparând cu mămăliga. Ne molipsim cu plăcere de cele care ne plac, dar cele care nu ne sunt pe plac trebuie asumate și ele. Lucruri pe care, chiar dacă nu le adoptăm cu trup și suflet, ci poate doar cu jumătate din fiecare, detalii de care poate nici măcar nu suntem conștienți, neștiind la o adică cum să le punem nume, totuși le avem de metabolizat. Pentru astfel de ambiguități neclare, când nu știm exact dacă ne place că ne-am îmbolnăvit de eficiență, spirit comercial sau mania de a avea mereu dreptate, am inventat antidotul fără rețetă al creației. E o potecă pe care nu trebuie să pui nume și să explici în cuvinte lucrurile care nu se pot exprima în idei: epifanie, dar fără conținut religios.

Ce facem noi aici, când scriem, pictăm, sculptăm, compunem, dansăm, construim sau gătim în străinătate? Evadăm? Sau dimpotrivă, ne aliniem cu ale noastre, armonizând prin neconcordanță perfectă, ca toți ceilalți? Indianul stabilit la Londra își pregătește mâncarea după rețete ayurvedice, evreul de la New York face afaceri cu bani, peruanul din Spania cântă la nai, noi românii creăm deale noastre. E singurul mod de a ne afirma valorile inedite, în afară de lucrurile pe care le facem la fel cu toți ceilalți, necarantinați. Nimic în comun cu lașitățile cotidiene minore, obligatorii de peste tot, aiurea în lume, nu numai în patria natală!

Poteca asta de nevinovată evadare din eul nostru cu contur mișcător - la propriu și la figurat nu are nicio latură ipocrită. E contribuția noastră la starea de sănătate mentală și sentimentală a planetei. Ne-am molipsit de însănătoșire.

Les etees de temps jading 2, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

48 En écrivant français Angela Mamier Nache (Franța) Série noire ou grise Il fourre son nez, achète du fenouil le magnétique marié a un salaire, quelconque cabot s’oubliant de soi-même au rythme avec lequel tant de payes font semblant de le soutenir sur les sentiments (légendes) pousse le fenouil contemporain autres calmes verdures sans opposition la mariée a aussi un salaire et une smala et une cantine (pas rêvée ça va de soi) elle touille dans les gamelles, jongle avec la vaisselle, les oignons dorés, le livre de cuisine toujours avenant combien de ses chapitres ne réveillent pas d’ élans naifs à la révolte!)

Il s’ensuit, tour à tour, et toujours prostrée Le nettoyage du plancher et de la profondeur de l’âme Où brillent de plus en plus rarement Les cathédrales (que diable, ridicules?!)

De la mélancolie … série noire ou grise vâră nasul cumpără mărar magneticul mire-n salar, un fitecine ogarul uitând și de sine-n ritmul cu care atâtea chenzine se fac a-l susţine peste sentimente (legende) creşte mărarul contemporan altă liniştite verdeţuri fără împotrivire are şi mireasa salar, familie şi-o cuhnie (nevisată -se ştie-) mestecă-n oale, jonglând văsăria, cepele rumene, cartea bucatelor pururi zglobie (câte capitole nu trezesc elanuri naive la răzvrătire!) mai urmează la rând, tot în amorţire frecatul podelei şi-al adâncului firii unde sclipesc rar, tot mai rar catedralele (ce naiba, ridicole?!) ale melancoliei...

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

49

Au dessus de tout L’échec, possible capitulation De ce que nous n’avons pas réussi à être En nous épiant impuissants Dans le silence des miroirs La dimension de la gène se mesure dans les bleus De la chanson sans adresse D’où vient le grand élan Du saut auquel sont pendus Les joies de l’univers Le répit, court répit N’est qu’un sauvetage temporaire Qui suspend quelque part à mi-chemin Le goût amer de la défaite Avons-nous tout fait pour être décorés Voila la première bonne pensée Après le déluge Quand au dessus de la larme qui respire Les yeux se retrouvent bienheureux Dans le corps du présent

mai presus (Vatra oct.1979) eșecul posibilă capitulare de la ceea ce n-am reușit să fim urmărindu-ne neputincioși în tăcerea oglinzilor măsura rușinii se numără-n vânătăile cântului fără adresă de unde oare atâta putere în saltul de care atârnă bucuriile lumii ragazul, scurtul răgaz nu e decât o salvare vremelnică spânzurând undeva la mijloc gustul amar al înfrângerii am facut oare totul ca să fim decorați iată primul gând bun după orice potop când mai presus de lacrima care respiră ochii se-ntorc fericiți în trupul prezentului…

Pâles étoiles de tablier de moins en moins d’étoiles dans cet air profond combien de méandres jusqu’à la vie écumante tout ce qui se range dans l’armoires, sur les tables n’est pas très différent Différence de quelques herbes De couleur de l’éternuement Dans des pluies de sucre et de sel Quand les combinaisons demandent un changement Je pourrais dire te voila réveillée La faim monte doucement du ventre Mes vérités se laissent avaler Tout autant que pendues Des jours brodés dans le Crystal du légume Les bouillons chauds apaisent la soif Des drogues comestibles flottent Dans un fossé impassible de sauce Si timide je nage Dans la lumière de la terrible prière Que soit un jour dimanche au nom De ces pâles étoiles de tablier Mon épaule (sûûûûr et certain) Vous berce Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

50 Ces bouches ne s’ouvrent que Pour se remplir Ma voix quelle drôle de patine Naguère je croyais qu’elle me portait Je cueille des herbes aromates Signe que je vais bousculer les choses Dans lesquelles je vais mélanger des étoiles Je secoue la fleur de la patience Dans une eau pâle Idée fixe d’amoureuse Amour transformé en mascotte Un des deux s’étouffe La table de la cuisine sauve avec du mal La réputation d’un lieu de vie sûr Le fleuve des mots est avalé par la terre Le brouillard est l’âme d’une langue humaine Ou le mannequin d’une paix empoisonnée palide stele de şorţ tot mai puţine aripi ce aer adânc câte meandre până la viaţa-nspumată tot ce se-aşează-n dulapuri, pe mese nu diferă demult diferenţă de câteva ierburi de culoare-a strănutului în ploi de zahăr şi sare când combinaţiile cer vreo schimbare aş putea spune: iată-mă trează foamea suie încet de la brâu adevărurile mele se lasă-nghiţite e totuna cu a fi spânzurate zile brodate-n cristalul legumei supele dulci astâmpără setea comestibile droguri plutesc într-un sos impasibil de sos ce timidă înot în lumina rugii teribile sa fie o dată duminică-n numele

acestor palide stele de şorţ umărul meu (siguuur şi singur) vă leagănă gurile-acestea nu se deschid decât să se umple vocea mea ce patină ciudată cândva chiar credeam că mă poartă culeg ierburi mirositoare semn că-s pusă pe fapte mari în care cu stele s-amestec scutur floarea răbdării într-o palidă apă idee fixă de-ndrăgostită iubire transformată-n mascotă unul din doi se sufocă masa abia-şi mai salvează reputaţia unui loc de-ntâlnire compact râul cuvintelor furat de pământ ceaţa e sufletul unei limbi omeneşti ori manechinul unei păci otrăvite

Matrix, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

51 Proză

Fotbal, nu filosofie Pavel Nedelcu (Italia)

În curtea școlii se juca mult fotbal. Ca posedați de diavol, când cineva aducea o minge la școală vedeam negru în fața ochilor. Are sfera aceea săltăreață capacitatea de a te transforma precum o fetișcană frumoasă sau un lucru la care ții în mod deosebit și ți-este imposibil să îl obții. Când deodată cineva îți oferă posibilitatea de a-l atinge, de a-l poseda fie și pentru câteva clipe, îți sticlesc ochii de fericire, inima saltă de bucurie ca o minge, uite, o minge!

Terenul era josnic, trasat prost și denivelat, semăna cu pământul tasat cu maiul la repezeală între ochiurile unei temelii. Vegetația nu avea timp să îl acopere, deoarece primul fir de iarbă răsărea gata ucis sub tălpile noastre crude. Totuși verdele voia să împânzească acel teren, din ambiție, pentru a ne arăta că nu suntem mai puternici decât natura, indiferent cât de mulți am fi. Așa că reușise să se infiltreze în acele locuri în care nu se juca de obicei, adică pe laterale, năpădind terenul, trei sau patru metri de-a lungul tușei de margine, până aproape de colțuri. Îmi plăcea să mă gândesc la asta, la cum împânzește vegetația locurile mai puțin străbătute de pe teren, cum natura scoate la iveală istoria pură, evidentă și de necontestat. Fiecare colț de teren are istoria lui, aici, unde e o denivelare, a călcat un jucător mai robust, acolo unde bara e îndoită, mingea aproape că s-a spart sub puterea șutului, acolo unde o scândură e sărită, cineva s-a sprijinit în cădere sau o altă minge șutată a mușcat cu ciudă din lemnul înnegrit.

Aici, în acest colț de teren ras de vegetație și puțin mai înalt, a fost trântit Tică, Tică fără frică, un băiețandru ce mi-a vorbit urât, deși era mai mic decât mine, contribuind la eliberarea instinctelor pe care natura le ascunsese în interiorul meu cu atâta grijă, ca și în restul animalelor inteligente. Natura oferă rele și bune laolaltă, însă nu te instruiește niciodată cum să le categorisești. Pentru asta ai nevoie de viață, iar eu mă aflam abia la începutul ei. La fel și Tică. Însă de la Tică nu mă așteptam la mai multe. Natura îi dăruise minte să gândească, conștiință să prevină înainte de fiecare acțiune, înainte de fiecare cuvânt rostit și, cu toate acestea, el continua să-i ignore darurile, lăsându-se pradă gurii nechibzuite, vorbelor aruncate cu ciudă în stânga și în dreapta.

Singurul de la care îmi doresc să fi avut o minte mai chibzuită eram eu, însă, cum am spus, aveam nevoie de viață să îmi ordonez darurile naturii, să le categorisesc în baza a diverse acțiuni și să evaluez cu atenție consecințele reacțiilor mele.

Cu Tică jucam fotbal într-o zi pe terenul școlii. Eram în echipe diferite. Rămăseserăm pe teren după ore, așteptând ca directorul să ne alunge, așa cum îi era obiceiul, și să ne confiște mingea. Nu era mingea mea, așa că nu îmi făceam probleme pentru asta. Pesemne că cine o adusese nu știa cum e directorul. Un băiat din clasele mai mici, presupun. Pe ei îi păcăleau cei mari să aducă mingi la școală, oferindu-le un loc în echipă, de importanța unui loc în Parlament. Era lege ca, cine aducea mingea să joace, indiferent cât de plăpând era, cu cei mai mari, având chiar dreptul de a mai alege câțiva din grupul său de prieteni și de a stabili echipele. Cu alte cuvinte vlăjgani de clasa a opta jucau fotbal cu băieței de clasa a cincea. Mereu se lovea câte unul, mereu își lua vreunul câte o minge mai Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

52 tare în spate sau peste cap, pentru că, așa cum am spus, când se juca fotbal parcă diavolul însuși ar fi intrat în posesia noastră.

Tică făcea parte din grupul parlamentarilor abia sosiți, ce gravitau în jurul celui cu mingea. Se simțea sigur pe el, ba chiar siguranța aceasta îl făcea să-și exprime toată ciuda pe care nu am habar de ce o nutrea, din senin, față de mine. Există persoane mereu încruntate cărora nu trebuie să le adresezi fraze prea lungi, limitate în gândire, cioplite din topor. Ei bine, așa era Tică. Ba mai mult, se simțea atât de superior, încât la doisprezece ani intra în conflict cu cei de șaisprezece, adresându-le injurii ce le reconstruiau arborele genealogic. Dacă intrai în raza sa de înciudare, calitățile-i de istoric ieșeau cu repeziciune la iveală, astfel încât ai fi fost mereu surprins să afli de cine știe ce strămoș îndepărtat, de a cărui existență încă nu știuseși până atunci.

- Melc ghebos, ce-i cu tine? Lasă mingea, melc ghebos!

Așa mă alinta Tică. Cine știe unde auzise! Aveam câțiva colegi în clasă renumiți pentru creativitatea lor. Îți scorneau porecle sau nume satirice, care mai de care mai fistichii, care să îți amintească și să îți evidențieze defectele fizice sau comportamentale. Apoi te strigau după poreclă prin școală sau o foloseau, chiar dacă nu avea legătură cu discuția, atunci când nu erau de acord cu părerile tale, ca o deviză a incapabilității lor de a-și susține ideile în mod logic sau de a avea, oricum, o idee: - Ar trebui să cumpărăm cretă sau să nu mai mâzgălim pe băncile astea noi, spuneai tu.

- Dar ce te bagi tu în seamă, mă, Nedelcu melcu’? ți se răspundea.

- Păi, sunt șeful clasei, Maria. Mi-a zis directorul să vă atrag atenția. Dacă vom continua să mâzgălim pe bănci, nu ne va mai da cretă și va trebui să ne-o cumpărăm singuri.

- Ce vrei mă, ghebos prost, te dai deștept? Cine ești tu să-mi zici mie ce să fac?

Mă alinta frumos Maria, mă alinta frumos și Tică. Nu obiectam, aș fi putut scorni la rândul meu porecle și nume fistichii, mai ales că îmi decoperisem de curând verva poetică, însă nu voiam să mio banalizez cu asta. Precum nici spiritul lui Hegel nu se încarnează în fiece realitate, geniul meu poetic era selectiv. Nu se încarna în realități întâmplătoare. Apoi, tot ce aș mai fi putut scrie când mi-ar fi venit ar fi fost Maria tălălâia ori Tică fără frică. Păi, și marile poezii ale neamului? Aveam planuri pentru verva mea. Se va fi răzbunat ea mai târziu pentru aceste impertinențe.

Avea și Tică poreclă. Îl strigau șchiopul, din pricina maică-sii, care suferea de un handicap.

Mergea cu laba piciorului drept rotită înspre interior, având acest picior mai scurt decât celălalt, ceea ce făcea ca șoldul să i se comporte în mod ciudat, rămânând ferm și incomplet flexat la jumătatea fiecărui pas. Se legăna în mers ca un pinguin. Cu toate astea, femeie credincioasă, ca și când Dumnezeu ar fi fost rezolvarea tuturor problemelor din casa ei, toți cei patru copii, toți băieți, fiind mai puțin atrași de carte și având o predilecție pentru golănie, precum tatăl pentru alcool. Avea în sat faima de a nu se comporta întocmai ca o mamă dulce și iubitoare, fiind recunoscută ca izvor nesecat de injurii. Era atrasă de sport și chiar practica aruncarea șlapului sau a ciubotei, o ramură a aruncării discului, probă olimpică de mare precizie. Câteodată însă, nimerea pe vreunul din feciori, iar ei se supărau și fugeau de ea, de parcă ar fi vrut să îi nimerească, neînțelegându-i pasiunea. Însă nu puteam să îi spun șchiop lui Tică, nu mă lăsa inima. Niciodată nu mi-a făcut plăcere să râd de oamenii cu probleme, fiecare poate avea probleme la un moment dat, iar cine râde când nu le are de un altul care le întâmpină, ar trebui să râdă mai târziu de el însuși, atunci când se va lovi de ele la rândul său, să se scuipe, să își pună piedică, să își dea palme după ceafă și tot tacâmul. Apoi mai era un obstacol.

Cum fiecare dintre noi are propriul mod de a interpreta realitatea și cum în acei ani matura în mine inaderența la opinia generală, nu consideram că dragul de Tică ar trebui judecat după mersul poticnit al maică-sii. Alți desagi, alți posmagi. Uram încă de atunci categorisirea prin generalizare. Într-adevăr, e destul de comod să distribui, de o parte și de alta, categorii în aparență diametral opuse, să definești acele două sau trei categorii în baza a două-trei criterii generale, chiar și cu riscul de a Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

53 denota superficialitate. Însă e de ajuns să întâlnești o singură persoană care nu se ghidează după principiul creștin ”crede și nu cerceta”, pentru ca întregul tău edificiu enciclopedic să se năruie.

Profunzimea detaliilor, o știm cu toții, ne poartă la definiții mai complexe și mai complete decât dualismele simpliste creștini-păgâni, romani-greci, sau Europa-America.

Acum însă, lăsând la o parte prostiile, să trecem la fotbal! Am zăbovit prea mult cu digresiunile filosofico-psihologice, pe când Tică fără frică tot fără frică intra la minge și dribla întreg terenul începând cu el însuși. Din păcate, nepreafiind talentat în ale sportului cu piciorul și văzând că echipa adversă, din al cărui lot făceam parte, se desprinde considerabil la scor, începu să se lamenteze, în primul rând în conștiința sa, iar mai apoi de fiecare dintre coechipierii ce îi permiteau și, în final, de adversari. Numai că nu se lamenta nici măcar la primul nivel în liniște, ci, cu voce tare, umbla pe teren cu o privire înciudată zicând: - Prostul de mine, Doamne, că prost mai sunt! I-am lăsat să treacă, varză-i apărarea. În timp ce noi ne bucuram de gol în propriul careu, Tică termina de dat vina pe el însuși, mutândo pe coechipieri: - Că proști mai sunteți, proștilor, i-ați lăsat să ajungă la poartă, și tu, Bărarule, de ce mai stai în poartă, dacă oricum nu aperi nimic? În final, o ultimă picătură de disperare și nervozitate era aruncată în direcția echipei mele: - Și voi ce vă bucurați, mă, proștilor, mari jucători sunteți voi, ați dat gol, e-te sâc, ce să zic!

Majoritatea nu-l băgau în seamă, alții îl repezeau cu vorba, alții încă se justificau în fața lui. Era unul dintre jucătorii de doisprezece ani, mai mic într-adevăr, însă nu mai puțin copil decât vlăjganii de șaisprezece. Fiecare bărbat devine copil când e vorba de fotbal. Toți s-ar comporta asemenea lui Tică, dacă echipa națională ar rata calificarea; întâi și-ar renega originile, apoi ar da vina pe jucători și, în final, pe antrenor. Apoi ar realiza că echipa adversă se demonstrase prea bună pentru a putea fi învinsă și tocmai de asta ar lansa blesteme asupra ei, s-ar bucura când ar ieși din turneu, fiind convinși că echipa lor ar fi ajuns mult mai departe, dacă s-ar fi calificat. S-ar considera, așadar, mai merituoși, așa cum Tică era de părere că echipa sa merita victoria, chiar dacă erau, în fond, după dânsul, o adunătură de proști.

Cum nu aveam antrenor, iar faulturile nu erau niciodată recunoscute, ne certam mereu pe tema asta. Principiul era să ne etalăm bărbăția, nu să jucăm ca balerinele. Acest principiu era mai puternic decât orice cartonaș, pentru că punea presiune pe cel care cerea fault în gura mare și căruia i se putea replica în orice moment: - Ce, mă, jucăm ca fetițele? A fost umăr la umăr, vezi-ți de treabă!

A fi asociat cu fetițele arunca asupra bărbatului în devenire o plasă ce îi limita încrederea tocmai în propria bărbăție, de care, între atâția semi-masculi, ar fi trebuit să dea dovadă. Astfel că jucătorul ciocnit tăcea, dacă nu îi rămâneau semne în urma ciocnirii și, chiar dacă îl durea, scrâșnea din dinți, continuând lupta ca un adevărat erou. Numai că nu de eroism e nevoie să dai dovadă în fotbal, el fiind conceput, în principiu, pentru a te relaxa. Din păcate, însă, competitivitatea ne înrăiește, ne face să ne pierdem mințile și să reacționăm impulsiv. Mai ales când sensul jocului este considerat câștigul, iar valoarea sa, victoria.

Nemaisuportând să piardă și cum mocnea în el dorința de a câștiga, dacă nu jocul atunci măcar notorietate, Tică fără frică începu să mă insulte în mod constant. De fiecare dată când mingea era în posesia mea, nici măcar nu mai încerca să mi-o ia, participând la joc așa cum ar fi fost logic, ci îmi striga de la distanță să o las, întrebându-mă ce e cu mine și strigându-mi că sunt un melc ghebos.

Asta cu ghebul era parțial adevărată, aveam coloana ceva mai aplecată în partea ei superioară.

Nu aveam, efectiv, un gheb format acolo, ci doar o coloană ceva mai curbată, din pricina unei poziții necorespunzătoare adoptată de mic atunci când lecturam. Îmi spuseseră cu toții să nu mai stau cu ochii în carte, ci să o țin la o anumită distanță de corp și să încerc să-mi mențin spatele drept, însă nu reușeam să îmi amintesc asta în timpul lecturii, atunci când eram prins în vâltoarea acțiunii. Cine mai prestează atenție la poziția corpului atunci când citește Twain ori Simenon? Apoi, acea poziție erectus Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

54 nu era destul de comodă și simțeam mai mare disconfort dacă mă chinuiam să stau astfel decât dacă mi-aș fi abandonat corpul în orice alt mod care să nu presupună o atenție sporită la o rigiditate forțată.

Degeaba și-a bătut gura mama, tot nu a reușit să mă salveze de încovoială. Îmi spunea că-mi va lega o scândură de-a lungul umerilor, care să mă ajute să mi-i mențin drepți, însă nu a făcut-o niciodată, fiind probabil conștientă de ridiculitatea estetică a metodei.

- Lasă mingea, ghebos prost! Ce-i cu tine?

Iar ceilalți râdeau. Mare om, mare caracter Tică ăsta. Apoi începu să mormăie ceva despre mama. Or ceva despre mama era inadmisibil a fi mormăit, iar ceilalți, din echipa mea și a lui, continuau să râdă. În momentul acela m-am simțit umilit. Tot meciul l-am ignorat cât putusem, însă dumnealui nu mi-a răspuns cu același tratament, ba chiar cu cel invers proporțional. Întotdeauna fusesem obișnuit a nu răspunde, învățătură înțeleaptă a tatei, pe care, însă, caracterul neîngăduitor, pedant nu mă lăsa să o aplic. Apoi, nu suportam, și încă nu m-am schimbat, ca oricine să facă orice aluzie malițioasă la adresa mamei. Mama pentru mine reprezenta, și încă reprezintă, cea mai prețioasă femeie de pe pământ, cea căruia oricare fiu ar trebui să îi sărute picioarele, chiar mai mult decât tatălui său, fiindcă numai ea suportă durere fizică și trece peste ea cu atâta dragoste pentru a ne aduce pe lume așa, malițioși, cu caracterele noastre diferite, cu ambițiile și incertitudinile noastre. Mama era, și încă mai este, zeița ateismului meu. Mama încarnează dragostea absolută. Nici o altă dragoste, nici chiar cea între iubiți, nu este comparabilă cu cea pe care o mamă o are pentru fiii săi. Nu toți iubiții sunt dispuși să suporte durere fizică sau chiar moarte pentru jumătățile lor, o mamă, însă, o va face mereu, negreșit, pentru fiii săi.

Așa încât, asta nu i-am iertat-o lui Tică. Ar fi putut să continue la nesfârșit cu vorbe batjocoritoare la adresa mea, aș fi reușit să mă abțin, în ciuda râsetelor celorlalți, în ciuda mâniei pe care o simțeam în interior, însă unicul zeu valid, unica ființă cu adevărat importantă, căreia îi dăruiam viața și fiecare părticică a trupului meu, mama, nu puteam să las să fie întinată.

M-am repezit cu pași mari și mâinile legănate hotărât pe lângă corp la beregata adversarului.

Acesta stătea imobil, cu un rânjet absurd în colțul gurii și ochi plini de încredere și ură. Acel surâs sfidător mi-a dat puteri de semizeu, așa încât l-am ridicat apucându-l cu toate cele zece degete de gât.

Cântărea precum odinioară Lichan, aducătorul cămășii lui Nessus, în mâinile lui Hercule. L-am trântit de pământ, ce-i drept cu moderație, însă a căzut destul de rău pe o mână. Ceilalți fotbaliști înghețaseră.

- Mă, tu mă înjuri pe mine de mamă? i-am strigat. Între timp, ciudatul rânjet îi dispăruse, fiind surprins de intensitatea reacției mele. Probabil nu se aștepta să îl doară. Cel mult aș fi putut să-l iau de tricou și să îl zgâlțâi puțin, probabil așa se gândea.

Peste durerea pe care sunt sigur că nu o simțea la nivelul la care lăsa să se înțeleagă, orgoliul rănit era cel care durea mai mult. Mereu e orgoliul. Cu toate că i se umpluseră ochii de lacrimi, se ridică, la fel de înciudat ca și mai devreme, poate mai înciudat și o luă hotărât la sănătoasa, uitându-se mereu în urmă și amenințându-mă în repeziciunea pașilor.

- Lasă că te spun eu lui Roșcatu’! Lasă că vezi tu, ghebosule, prostule! Eu am avut mâna asta ruptă.

Apoi alte considerații repezite, redundante, însă de mare efect asupra strămoșilor mei, răniți sau decedați. Cred că se referea la cei răniți în al doilea război, pe care eu, însă, nu avusesem ocazia să îi cunosc. Nici pe cei decedați nu-i cunoscusem. Cine este credincios înțelege, probabil, necesitatea ca ei să mai fie pomeniți din când în când, iar Tică avea această tendință spre credință, insuflată de mama sa. Acum ar fi putut spune orice, eram încă prea orbit de propria furie pentru a discerne, a-l înțelege, a-i răspunde. Totuși, plângea, iar asta mă făcea să mă simt învingător. Să plângă era semnul înfrângerii, nu cel al părerii de rău. Dacă și-ar fi cerut iertare, cu siguranță ar fi stârnit în mine pietate, mi-aș fi cerut scuze, la rândul meu, pentru reacția necontrolată, însă cu cât mai mult provocăm, cu cât Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

55 mai dură ne este reacția, cu atât mai puternică este resimțită, de partea cealaltă, dorința unei revanșe.

Principiul de acțiune și reacțiune al lui Newton. Nu facem decât să creăm un război de fiecare dată când acționăm sau reacționăm în mod ofensiv, de fiecare dată când jignim, lovim, rănim.

Cine era totuși Roșcatu’? Colegilor mei li se făcuse pielea de găină când îi auziseră numele. O fi fost vreun gâdea al satului, vreun haiduc, vreun Zorro. Cu siguranță avea părul roșu ori se înroșea des de furie la față. M-au sfătuit să o iau la sănătoasa, fiindcă nu era chip să stai în calea Roșcatului, pentru că te-ar fi desființat. Ei, prostii, le-am zis eu! Mă bazam pe faptul că acest domn e cu siguranță mai mare decât mine, iar oamenii mari au totuși un plus de conștiință. Nu realizam naivitatatea conceptului, în condițiile în care oamenii mari pornesc cele mai mari războaie. Lasă că nu mă linșează el! Nu credeam că Roșcatu’ ăsta, oricine ar fi fost, ar fi băgat în seamă un copil plângăcios, indiferent de gradul de rudenie sau prietenie dintre ei, pentru că s-a lovit la fotbal. În același timp nu voiam să mă îndrept înspre casă înainte ca el să vină să facă dreptate, pentru că, în caz contrar, casa mea nu ar fi constituit un refugiu, ci un spațiu în care mi-aș fi expus, pe lângă mine însumi, toți membrii familiei.

Tatăl meu nefiind acasă, nu voiam să o sperii pe mama, în eventualitatea în care acest Roșcatu’ miar fi bătut în poartă. Mai bine să vină el la școală, pe cal, trimițând buzduganul înainte, cale de trei zile și trei nopți, precum zmeii din poveste, să-mi facă ce mi-o face și să se rezolve totul atunci. În timp ce continuam aparent liniștit să joc fotbal, înăuntrul meu conștiința fierbea. Peste toate, ceilalți nu făceau decât să contribuie la această teamă și să o amplifice. Mă priveau ca pe un condamnat la ghilotină, ca pe un eretic ce urma a fi ars pe rug. Exista în mine teama de a fi lovit, teama de conflict. Teama este ceea ce te face slab, însă deseori e necesară pentru a conștientiza un risc la care te expui. Mai ales când ai de a face cu persoane care nu vor să se autolimiteze și se desfășoară necontrolat în dauna ta. Este important ca, de teamă, să răspunzi negativ provocării. Dacă niciunul dintre noi nu s-ar teme de nimic, lumea întreagă ar fi o anarhie, fiecare s-ar revolta împotriva celorlalți. De teamă că ne vom petrece restul vieții în închisoare, nu comitem delicte, de teamă că vom fi bătuți măr sau chiar uciși, nu ne implicăm în conflicte gratuite, care nu ne aduc avantaje. Dacă lași teama la o parte și îți expui în mod sălbatic instinctele, te poți considera în afara societății, în afara vieții, înainte chiar de a fi pedepsit ori exilat. Niciodată riscurile nu sunt nule, chiar și atunci când disprețuiești un copil de zece ani, fiind tu însuți matur, nu poți niciodată fi sigur că nu e fiul ministrului sau al șefului înteprinderii care te salariază.

Exact asta mi se întâmplase. Nu reușisem să răspund negativ provocării, iar acum așteptam să fiu pedepsit. Și teama de reacțiune, contrar celei simțite în timpul acțiunii, este fioroasă. Fioroasă, pentru că îți provoacă fiori pe șina spinării și te face să-ți simți greu fiecare pas.

- Osânditul de tine! plângea fiecare os al meu.

Când fatidica partidă s-a încheiat, mai trecuse cam jumătate de ceas. Nu voiam să mă grăbesc, pentru a-i da timp lui Tică să se organizeze. Nici nu voiam să mă sustrag și chiar mă gândisem la câteva replici prin care să îmi justific gestul. Cu toate acestea, nu eram sigur că voi fi ascultat. Mai cu seamă, mă așteptam ca un cioban cu părul roșcat să îmi sară mișelește în spate și, fără să spună nimic, să mă lovească cu o bâtă. Sau nu, mă aștepta într-un loc vulnerabil, probabil cunoștea locurile pe care le frecventam și avea spioni care să îl sune când m-ar fi văzut și astfel să mă prindă cu toții pe neașteptate. Sau ar fi venit împreună cu tatăl lui Tică, cel bețiv, după ce au avut parte de o cinstire, să îmi bată în poartă și să o sperie pe mama. Ah, sau nu, avea un frate Tică, da, cum putusem să uit?

Anton. Da, Anton era cu doar un an mai mic decât mine, ar fi putut să vină să mă caute cu oaste mare la școală în timpul pauzelor. Însă era mai bine să tratezi cu Anton, era mai inteligent, parcă. Îmi aminteam că se putea discuta cu el, în ciuda comportamentului ce nu îl distingea de grupul din care făcea parte și alături de care mergea pe holul Școlii Generale țanțoș, cu pieptul în față, cu mâinile în buzunare și cu un rânjet sigur sub mustăți. Avea însă o oarecare teamă, perceptibilă pe chipul său. O oarecare teamă de conflict îl ținea la distanță. Doar amenința, întărâtând pe alții la acțiune. Similar unui protest, atunci când din grupul de protestatari răsună o voce care dă semnalul de atac, toți ceilalți Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

56 repetă după acea voce și se reped în atac, pe când grăitorul rămâne întâi pe loc, iar apoi, când nimeni nu observă, o ia la sănătoasa. Așa era Anton, un instigator.

Ieșisem pe poarta din spate a școlii și o luasem singur spre casă, pe drumul pietruit. Nimeni nu venise cu mine, de teamă să nu cadă la mijloc în cazul în care m-ar fi ajuns Roșcatu’. Mergeam extrem de încet, în așteptarea lui. Sulițele soarelui nu erau atât de ascuțite, însă destul de luminoase pentru o după-amiază de toamnă. Din când în când o căruță mă ajungea din spate și atunci înghețam, inima începea să-mi bată la gândul că poate e călăul meu, însă se dovedeau a fi doar căruțe ticsite cu porumb, care se întorceau acasă de pe câmp.

Până când auzii una ce venea cu mare viteză. Goana cailor făcea pietrele să sară în lături, copitele lor loveau pământul sub trupuri chinuite de bice, făcând pietre să devină pietricele. M-am întors să văd minunea și, într-adevăr, zmeul meu venea cu o falcă-n cer și una în pământ, cu o căruță ticsită de băieți tineri, printre care Tică, în coșul căruței, plâns, alături de Anton. M-am oprit, cu privirea în pământ, încercând să par cât mai spășit. Ajuns în dreptul meu, îl recunoscui. Roșcatu’ era fratele unei sătence, la domiciliul căreia muncise tatăl meu. Prinsese un ciubuc, să acopere cu gresie câțiva metri pătrați. Ba chiar îl ajutasem într-o zi, însă nu dădusem ochii cu Roșcatu’. Era plecat în străinătate atunci, așa spunea ea. Totuși, el știa cine îi pusese gresie surorii sale, știa de tatăl meu și că eu sunt fiul său. Se coborî val-vâtrej din căruță, doar el, cu biciul în mână. Veni spre mine cu o față turbată. Avea ochii mici și nici un fir de păr roșu. Era făcut potrivit și de statură medie. Aveam dubii în privința poreclei.

- Tu ești ăla care s-a luat de Tică? mă întrebă.

Dădui din cap în semn afirmativ.

- Tu știi că el a avut mâna ruptă în locul ăla?

Scuturai capul de data aceasta pe direcția perpendiculară primului răspuns. Adică îmi sugera să-l fi lovit în altă parte?

- Ce treabă ai avut cu el?

Ce să răspund? Nici o treabă, ce treabă să am?

- M-a înjurat de mamă...

El se făcu că nu pricepe sau nu aude.

- Vrei să-ți frec un bici pe spinare?

Ridică biciul cu jumătatea superioară deasupra capului. Mirosea a cal, a urină de cal mai exact, așa încât mă gândisem că nu vreau neapărat. Să-mi ce... unde? Ah, înțelesesem într-un sfârșit.

Problema era că schimbase traiectoria discursului. Mă așteptasem la un alt răspuns. Și tonul i se făcuse mai sentențios.

- Nu, răspunsei hotărât, însă fără să-l privesc, nu vreau!

El lăsă biciul și mă prinse de tricou. Îmi mototolea tricoul în pumn, murdărindu-l. Îi simțeam sângele în goana sa din vene, vapori de ură se dispersau în puținul spațiu ce ne separa, împroșcândumi fața, precum lapilii unui vulcan.

- Crezi că mi-e frică de taică-tu? Vezi că știu unde stai! Vin peste tine în casă, ai înțeles?

Să vină, desigur, odată intrat în curtea mea era supus legii, iar faptul că știa unde locuiesc nu era de speriat, toți știau unde locuiesc ceilalți săteni. Eu însumi știam unde locuiește el.

- Bă! mă zgâlțâi, nu te mai iei de Tică, ai înțeles?

Aș fi vrut să-i răspund cu aceeași monedă. Aș fi vrut, precum îmi imaginam uneori când închideam ochii, să lupt asemenea tipilor duri din filme. Să cunosc arte marțiale și să nu mă poată atinge nici el, nici mucoșii din căruță, din mijlocul cărora Tică se holba la mine cu un rânjet de satisfacție. Să le blochez orice lovitură până s-ar istovi pe rând fiecare, iar apoi să le potrivesc câte un bobârnac sănătos în mijlocul frunții, iar ei să cadă precum Goliat. În acel moment îmi venea să-l iau de gât pe Roșcatu’ ăla și să-l strâng până la sufocare, să-l pocnesc peste față, să-l arunc sub copitele Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

57 cailor, să-l izbesc de stâlpul de telegraf până îi iese sângele pe nas și pe urechi, să-l arunc peste vreun gard, iar de partea cealaltă un dulău să-i facă felul, rupându-i carnea și lăsându-l fără brațe, să-i smulg părul cleios și să fac din el bici, apoi să-l înham la căruță și să-l flagelez, iar el să sângereze și să se teamă și să mă implore.

Primul impuls era să mă las pradă impulsului, însă conștiința îmi era întemnițată de realitate.

- Nu mă mai iau, gata, bâiguii.

- Bine, îmi răspunse, parcă mai slăbind strânsoarea, am să văd. Dacă nu, vin peste tine. Știu unde stai. Nu mi-e frică de taică-tu, ai înțeles?

Desigur că nu înțelesesem. Se presupunea să accept jignirile lui Tică, precum un sclav în Roma Antică, să-i înghit mârșăviile cu zâmbetul pe buze, în timp ce toți ceilalți clienți ar fi stat la coadă în spatele său pentru a mă insulta, doar pentru că s-ar fi pus și ei, la rândul lor, sub protecția patronului Roșcatu’ Aristocratu’? De ce războaiele? Independența Americii? Drepturile omului?

- Am înțeles! răspunsei clar și răspicat. Îmi dădu drumul, își ridică biciul, îmi mai aruncă o privire scrutătoare, se aruncă în coșul putrezit al căruței și zori caii. Aceștia începură agale să se pună în mișcare, tresărind însă imediat sub loviturile de bici și alergând din ce în ce mai repede, cu ochi speriați, ce priveau în spate să observe cravașa. Nici ei nu se puteau elibera. Hățurile țineau locul conștiinței. Spiritul libertății le mocnea molcom în sânge.

Mă pusei în mișcare odată cu ei și, pentru zece secunde, avu loc între mine și Tică ultimul schimb de priviri malițioase.

Irish coast, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

58 Portret de autor, schițat de Viorel Ploeșteanu

Astăzi, Pavel Nedelcu (Italia)

Este o reală bucurie să urmărești evoluția unui tânăr scriitor încă de la primii pași făcuți în spațiul public al rețelelor literare, în lumea atât de vie și tumultoasă, ca o metropolă extrem de aglomerată, la început oarecum fără un orizont bine definit, însă marcați de o impetuozitate specifică vârstei, îndeosebi când acest curaj de a sparge tipare și a rupe bariere este susținut nu numai de chemarea lăuntrică, ci și de o solidă bază a lecturilor, atât de impropriu și vag denumită astăzi, obligatorii.

Deși activ încă de la vârsta de 15 ani în lumea literară a internetului, eu i-am cunoscut scrierile abia în 2010, când avea deja 17 ani, pe site-ul Cititor de proză, unde mi-am exprimat încântarea pentru un text pe care îl postase (era ceva din domeniul SF-ului), dar și rezerva față de stilul voit șocant, pe care îl împrumutase de la anumiți confrați, căutători de notorietate cu orice chip. În timpul ce-a urmat, Pavel Nedelcu a continuat să crească în lumea literară, devenind coautor în antologia Declin, apărută în 2010 la Sibiu, precum și în antologiile revistei Singur, proză și poezie, coordonate de către scriitorul Ștefan Doru Dăncuș, apărute în 2011 la Târgoviște. În anul 2013, alături de Aurora Luchian, publică un volum de pamflet în versuri, Unde zboară porcul, apărut la editura Stef din Iași.

La revista Itaca a început colaborarea odată cu apariția numărului 4 (octombrie, noiembrie, decembrie 2013), când a impresionat colegiul redacțional, dar și pe cititorii revistei, ulterior, cu proza Datko, în care și-a demonstrat realele calități de prozator și, aș putea spune, chiar de scenarist, pentru că povestea imaginată de el ar putea constitui lejer fundamentul unui film de scutmetraj. În acest număr al revistei, Pavel Nedelcu a schimbat registrul cu care ne obișnuise (un alt argument în favoarea capacității scriitoricești de a acoperi domenii diferite cu aceeași lejeritate și putere de pătrundere), prezentându-ne o proză auto-biografică, Fotbal, nu filosofie, însă detașânduse cu eleganță de propria persoană, scoțând în evidență evenimentele și percepția acestora de către autorul devenit, iată, matur și cu limpezime, am putea spune, hârșită în ale literaturii. Desigur, aceasta este o imagine de ansamblu a scrierii lui Pavel Nedelcu, pentru că, la o analiză mai aprofundată, tinerețea sa îl dă de gol, ceea ce nu este neapărat un lucru rău la un autor.

Actualmente își definitivează studiile în Italia, acolo unde, de câțiva ani, s-a stabilit împreună cu mama sa.

Nu dorim prin aceasta să facem judecăți de valoare (aici numai criticii literari sunt în măsură să se pronunțe), ci dorim să facem un portret de autor, așa cum se numește și rubrica revistei, a unuia dintre colaboratorii noștri, pentru că îi prețuim efortul literar și avem încredere în viitorul lui.

Succese glorioase îți dorim, dragă Pavel!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

59

Poezie Elena Malec (SUA) descântec în făurar sub cojoacă spulberat de promoroacă de ninsori îmboldit pe sub sori de-un dor de soare pe la subțiori năzărit de cer după ninsoare lacrimi de ger cu ce spuzeală, crăpi pe dată gălbeneală crăpi o dată, colț pufos, crăpi de două ori atârni în jos cu o urgie pe-un prapur de nor de flori o mie ramului cocor de mâțișori. ferecat desferecat Plesni-i-ar ochii de iarnă cu șapte cojoace

aluniș cu zgaibe mici chiciurite zgribulite

cu înfrigurare cu înflăcărare mușcă o babă cu dinți galbeni de soare din februarie vreo două zile cu zambile se parfumează apoi oftează - Uf, mă coc în cojoc și mai scutură O poveste de iarnă de Shakespeare din cojoace ursuză suflă de pe buză Iarna pe uliță - Nu las copiii să se joace, îngână, hapsână azvârlind un papuc după Coșbuc,

apucată de-o streche pe Steinbeck îl ia de ureche și-l aruncă cu Iarna nemulțumirii noastre cu tot când zăpada e de-un cot, se pune pe fapte săltând de pe spate cojoace vreo șapte peste sate acum vlăguită și gârbovită de straie vădană rămâne stană, Niobă cu brațe inerte vrajbă de zile incerte viscolite cu superbe verbe proverbe turmă-ncremenită și înzăpezită pe-o mustață de munte

îi apar în frunte sori și nori și fuioare albe roșioare când mână spartă astă babă Martă irumpe vreo nouă zile cu îngheț și cu zambile și trece din sloi în albie de ploi bat-o vântul cu ninsoare cu spuză de soare când pielea-i de piatră zbicită plesnește îmbobocită eu leg o ață cu alb și roș pentru babă și pentru moș.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

60

descântec de întors soarele

ieși soare de sub zăvoare de nori de sub zări din depărtări de peste mări la revărsat de zori și bate-n crengi uscate de ploi spălate de ninsori cernite cu frig iubite țepene și reci rămase teci până or plesni cu muguri zbanghi

așa cum întorc eu ulcica asta de pământ și ulcica să întoarcă ceața ceața să mistuie gheața și promoroaca să topească cojoaca zăpezilor și să întoarcă soarele cintezilor văii cu ponoare să-i dea dogoare să-nmoaie răcoarea să umple zarea.

vino tu cearcăn prin mesteacăn și luminează ține-mă trează cu țipăt verde cu frunzulițe cu gărgărițe și zvon de vânt

Evening pink, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

61

Poezie Despre gravitație Ioan Lilă (Franța) Legea care coordonează gravitaţie este Ordinea – alt termen mai apropiat de realitate nu avem. Planeta noastră, Terra, se roteşte în jurul soarelui. Sistemul nostru solar se roteşte în jurul unui reper din mijlocul galaxiei Calea Lactee, iar toate galaxiile se rotesc în jurul unui centru din Univers. Ar fi haos dacă acest punct esenţial n-ar exista. Astfel, teoria bing-bang-ului nu-şi mai are nici o justificare, pentru că, ce ordine interioară ar putea să genereze în spaţiu o explozie haotică?

Timpul cuprinde, la modul absolut, totul în interiorul lui infinit: spaţiul şi materia.

Gîndirea noastră tridimensională nu poate descifra realitatea asta ireală. Avem nevoie de o a patra dimensiune: transcendentul! Dumnezeu, dacă vreţi, care, fiind nemuritor, se confundă cu timpul de care vorbeam mai sus.

Restul teoriilor nu-şi mai au rostul în povestea noastră, iar particula aia, gravitronul, este doar o bănuială teoretică ce nu lămureşte nimic!

Teoria noastră sună aşa: Corpurile se atrag şi se resping cu aceeaşi intensitate în acelaşi timp, rămînînd astfel pe traiectoriile lor.

Nici meteoriţii nu circulă de capul lor prin Univers, ca în filmele de la Holywood, ci se rotesc şi ei pe nişte orbite bine definite de Ordinea dezordonată a Universului!

Cînd cerul s-a luminat prima dată Cînd cerul s-a luminat prima dată Am crezut că s-a despicat în două ca un pepene copt Cerul acela care mirosea a fân Proaspăt cosit Tu te-ai speriat şi ai fugit Şi te-ai adăpostit la pieptul meu Îţi era frig, tremuram şi eu de emoţie Şi deodată a stat ploaia Cerul s-a limpezit Şi tu, udă şi înspăimîntată, ai fugit, Cînd a stat ploaia dintr-o dată Mai ţii minte? Ţi-ai mai amintit?

Ploaia mirosea a zăpadă.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

62

L’umanita in gondole

Vasile Hatos (Italia)

Devi imparare Devi imparare a partire per una strada Ascendente Che porta verso pace e tranquillità Verso tramonti di luci colorate Là è un mondo a sé Cammino fra torrenti di lacrime Amare Una lacrima mi cade e mi pare che abbia Quella tenerezza dei sogni galattici Cammino come una deità, Come un santo tra gli astri Mi è difficile guardare al mondo di domani Che lentamente tramonta per me...

Să înveţi Să înveţi ca să porneşti pe un drum ascendent, Un drum care duce spre pace şi linişte, Spre apusuri de lumini colorate, Acolo e-o lume aparte.

Păşesc prin torente de lacrimi amare, O lacrimă-mi pică şi-mi pare că are Acea duioşie de visuri galacte, Păşesc ca un zeu, ca un sfânt printre astre.

Mi-e greu să privesc la lumea de mâine, O lume ce-n viaţa mea apune.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

63

Il sentire Qualche volta sento il fruscio delle foglie che m’innonda l’idea e corro dopo luci colorate arrivate dalla via lattea, corro dopo un sogno ed il sogno vive in me, sento il soffio dell’idea che sorge dall’altro da sé, mi fermo e ascolto la voce della natura una voce che viene dal profondo, e poi cammino lentamente dentro un universo parallelo del pensiero che viene attraverso le onde e ascolto in silenzio la voce della mia anima, mi ferma un fiore con il suo profumo fine, ed un’aquila che vola lentamente sul cielo sereno la sento vicina all’anima, perché tutto ha radici profonde nel pensiero, perché tutto è idea apparsa sulle corde dell’essere.

Simţirea Simt foşnetul frunzelor ce-mi inundă fruntea Şi alerg după lumini colorate venite din vreo Cale Lactee Alerg după vis şi visul trăieşte în mine Simt ecoul ideii venit din necunoscut Mă opresc la glasul din adânc

al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu Mă opreşte o floare cu mirosul ei fin Şi-un vultur ce zboară alene, pe cerul senin Îl simt aproape de sufletul meu Îmi pare că totu-i idee că totul sunt eu…

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

64 Proză

Destin cenzurat Ioan Silvan (Spania) fragment De cum închise ochii, începu să plutească. Materia amorfă a incertitudinii în care se scufunda îl împingea, tot mai mult, în nesiguranţă. Spasmele oboselii îi zguduiră de câteva ori trupul.

Adormi. “Da! gândi în somn. În largul cerului există o fereastră deschisă, pentru ochii mei indecişi.

Cum voi privi prin ea, dacă dincolo nu se află decât două faruri aprinse?” Farurile se stinseră când se întoarse pe o parte. De câte ori începea să adoarmă, obosit, în privirile lui se stingeau două faruri albe, minuscule. Îşi strânse pleoapele, să nu le faciliteze reaprinderea, şi brusc se trezi în stradă. În urma lui, pe şosea, aluneca un automobil. Nu-şi roti privirea să vadă dacă nu cumva există riscul de-a fi accidentat. Totuşi, tresări. Cineva aruncă pe trotuarul betonat grosolan, o cască metalică. Semn că se terminase războiul. El nu percepea această realitate. Dormea agitat. Simţea că prin curţi, oamenii mai bâjbâie încă după lucrurile necesare, peste noapte, în casă. Trebuia să doarmă cu orice preţ, să-şi readune forţele, ca să poată continua, a doua zi, misiunea, din pricina căreia şefii lui dormeau liniştiţi.

Ar fi vrut să mai păstreze un timp controlul asupra realităţii, să-şi înlăture teama de inconştient, dar nu reuşi. Ireversibilul timpului îşi trecu peste el mantia neagră, asemeni unei grape, amestecându-l în ţărâna moale a supunerii. Se pierdu în neant, în fumul translucid al nimicului. În vis, se ridică în picioare, văzu pe câmpie cirezile păscând. Căscă. Îşi înnodă cravata la gât, îşi umezi obrajii cu apă din pârâu, se şterse la ochi cu prosopul. Lenora se internase în spitalul unei staţiuni balneoclimaterice, un fel de mânăstire modernizată, iar doctorul care o întâmpina în uşa cabinetului său, insuficient conturat, îi spunea lui că la orele patru noaptea va veni un călugăr tânăr, bărbos, să o spovedească. Îl şi vedea pe călugăr îmbrăcat într-o scurtă neagră din piele, în pantaloni de asemenea negri, cu o etichetă metalică, ovală, strălucitoare, exagerat de mare, cusută pe buzunarul drept al acestora. „Ce să-i fac? îl întrebă pe doctor prin semne. O fi el, dar cum e călugăr…” „Ăsta e! strigă din depărtare doctoral, făcând gesturi disperate cu braţul. Sari pe el! Ce mai stai?

Vrei să intre peste tine în casă?” Anunţarea pericolului că tânărul bărbos ar putea intra peste el în odaia, fără gratii, în care dormea, că i-ar putea frânge beregata în somn, îl înspăimântă, mai ales că Lenora intrase între timp în cabinetul de consultaţii şi de acolo îi cerea să se descurce singur, până la terminarea concediului ei de două săptămâni. „De ce chiar acum şi de ce tocmai două săptămâni? o întrebă Racheru revoltat. Nu-i acolo medicul? E acolo, adineauri am vorbit cu el. El mi-a spus că trebuie să vină călugărul, şi mă rog… ce treabă am eu cu un călugăr care le spovedeşte lor pacienţii?”

“Nu măi!… ţipă în şoaptă Lenora, de la mare depărtare, prinzându-şi cu ambele mâini capul în palme. Ăsta nu-i popa de la mănăstire, ăsta-i călugărul pe care-l aştepţi tu! Trebuie să te ţii după el, să-l

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

65 arestezi.” „Asta mi-ar mai trebui, bolborosi ofiţerul în somn, să mă apuc să-l arestez pe preasfinţitul.

Nu înţeleg ce aveţi cu el, te-au dus la spitalul de nebuni, sau… ce?” Ştia că va trebui să-l urmărească pe călugărul bărbos, îmbrăcat în blugi negri, dar a doua zi, după ce se va fi odihnit, pentru că el era, într-adevăr, sârbul plecat din Senta cu o seară înainte, deghizat în călugăr. Îl şi vedea aşteptând rezemat de peretele din faţă al restaurantului, în dreptul pieţei sau, poate, în faţa spitalului în care tocmai se internase Lenora şi acceptă că trebuie să-l ţină sub observaţie, până când soţia sa va ieşi din ospiciu, să-l aibă la mână.

Coborî scările betonate, sări peste o balustradă metalică, scurtând drumul, se strecură printre boscheţi, se apropie de zidul restaurantului. „Ăsta o fi! murmură pentru sine. Dacă zic ei… deşi mie mi se pare că ăsta e un preot musulman, e drept că îmbrăcat în blugi… te prinzi greu de figură.”

Turbanul negru al omului ce aştepta fără teamă, pe marginea străzii, rezemat de perete, îi scăpă neobservat la început, întunericul dens de afară îl împiedica să vadă chiar totul. Ştia că îl va recunoaşte uşor pe sârb, oriunde îl va vedea din acel moment, după talia largă şi pieptul umflat, după buclele neorânduite ce-i curgeau din mijlocul creştetului într-o parte şi-n cealaltă pe umerii laţi, dar mai ales după blugii cu eticheta mare, metalică, cât un ou de gâscă. „Acum e prea târziu să mă iau după el, îi spuse medicului care îi făcea în continuare semne, cel în dizgraţia căruia preotul musulman sau contrabandistul celebru, ori omul pe care îl aştepta el, căzuse. Voi ajunge într-un loc bine luminat, toţi au să mă privească de pe terasele înalte şi-mi vor reproşa că sunt un om dur. Până şi călugării mânăstirii, în care lucrezi tu, se vor revolta împotriva mea, ei nu au de unde şti adevărul.”

Ar fi putut începe acţiunea de urmărire chiar în acel moment, era în legalitate, avea acoperire în funcţia pe care o deţinea. Deduse însă că omului vinovat de trafic de credinţă, peste frontierele celor două ţări, i se vor aduce şi alte acuzaţii, că acesta ar fi în legătură cu unul care a furat viermele de mătase, în cochilia unui baston de argint sau de lemn, că tocmai el putea fi acel om. „Şi atunci… lucrurile se schimbă,” gândi Racheru mirându-se că de nicăieri, de pe terasele înalte, nu-l urmărea nicio privire răutăcioasă, nici un gest agresiv. Sârbul, cu barba lui neorânduită, cu pletele în vânt, ajunse între timp pe arena unui teren de sport, amenajat pentru elevii şcolilor din apropiere şi din vârful cetăţii, celălalt, doctorul, care o avea în îngrijire pe Lenora, continua să strige. Îl vedea pe călugăr îndreptându-se spre dealul pietros, destul de aproape de acolo peste văile adânci, prăpăstioase, aproape că ar fi putut să-l someze. Sârbul înţelese să nu mai privească înapoi. Privirile insului în alb, ale doctorului care se pusese din cine ştie ce motive împotriva sa, trebuiau evitate. Lenora era în afara oricărui pericol acolo, se internase la cerere, cum se obişnuia în ultimul timp, să se trateze preventiv, de bolile posibile, (ar fi putut părăsi oricând staţiunea, iar dacă medicul ar fi încercat să o împiedice, l-ar fi putut reclama la şef). „Aici e o altă chestiune, îşi spuse Racheru, urmărindu-l din umbră pe străin. Misiunea asta îi obsedează pe toţi, ea trebuie finalizată. Un raport care să încarce de activitate hârtiile subalternilor mei, trebuie scris.”

Se aşeză la masă. Formulă câteva titluri. Din oglinda goală ieşi tipul înalt şi brunet care îi ţinea locul când pleca în concediu. „Tu aici?” întrebă. „Eu!…” „Aici?” „Aici!”

Prima impresie fu că visează, dar în final se convinse că era el, tipul pe care îl urmărise din dosul gardului viu de pelin, tânărul bărbos şi simpatic, transfigurat succesiv în doctor, un fel de vraci Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

66 străin, arab, ori grec, ori evreu, pe urmă în preot, în contrabandist, în locotenent. „Eu… aici! continuă subalternul cu trupul confuz, înalt, exagerat de înalt pentru alura lui reală, apropiindu-se de căpitan ca o forţă oarbă, de nepotolit, capabilă să-l strivească sub tălpile mari. Eu, aici! continuă apropiinduse încet, cu paşi apăsaţi, nu-i putea ghici înălţimea, percepea numai lungimea picioarelor lui privite de jos, vertical, spre întunericul de deasupra, acoperite de pantalonii întunecaţi. Da, eu aici, domnule ofiţer, aţi văzut? Învinşii devin învingători printr-o singură rotire a discului cu muchii tăioase din creierul tău.” Străinul musulman, ori călugărul ortodox, murmura într-una, înaintând cu paşi greoi, înghesuindu-l pe căpitan într-un colţ al patului în care dormea. „Stai aşa! ţipă ofiţerul apărându-şi faţa cu braţul întins. Dumneata cine eşti?” Înţelese că trebuie să fie politicos cu străinul, exagerat de politicos, că pericolul este iminent. „Hm! se miră celălalt, sec. Nu mă mai recunoşti. M-ai urmărit până acum din întunericul acestei odăi, ca să nu te văd, pentru ca să te retragi în final în birou, să scrii despre mine că exist. Sunt sârbul pe care îl cauţi, am intrat în odaie să-ţi frâng capul sau să-ţi propun o afacere onestă, rentabilă pentru amândoi. Lasă să-mi meargă bine de data asta şi-am să te răsplătesc.” Îi propunea desigur o şpagă, o mită, încercând să-i cumpere tăcerea. Racheru nu-i răspunse, continua să stea cu braţul stâng încovoiat în dreptul ochilor, ca şi când s-ar fi apărat de lilieci, ori de vulturi, atât cât se putea apăra, retrăgându-se cât putu de mult înapoi, peste stiva de lenjerii mototolite. Ştia că nu-şi va ţine promisiunea, chiar dacă îi va promite sârbului că nu o să-l aresteze. Arestarea lui era ţelul întregului serviciu. Cum ar fi putut renunţa la asta? „Bine!… Fie!… murmură într-un târziu.

Dacă tu zici că nu iese nimic rău…”

Uriaşul din faţa lui se întoarse cu spatele, tocmai când era pe punctul de a-l înşfăca cu degetele imense de gât, dar nu se îndepărtă. “Acum să-mi dau jos masca, îi spuse. Vezi, sunt sârbul, mă arăt în adevărata mea înfăţişare, să ştii pe cine să aperi.” Îşi trase de pe faţă pielea cu barbă neagră, confuză, întunericul se dizolvă, chipul lui alb, luminos se arătă senin, ca al unui înger pribeag. “Parcă erai preot la început, dacă nu mă înşel, replică Racheru, respirând uşurat. Acum ce eşti? Turbanul tău m-a indus în eroare, altfel nici nu m-aş fi luat după tine, te-aş fi lăsat să colinzi pata asta de lumină în voie”.

“Te-ai înşelat! ripostă străinul. Identitatea mea se schimbă cu fiecare zi care trece peste tine. Eu sunt preotul musulman şi doctorul Lenorei şi subalternul tău. Dacă nu mă deghizam în subaltern, nu mă primeai în odaie, nu puteam bate palma. Ştiu cum gândeşti, tot timpul ţii cu ei, cu cei care te asmut împotriva mea. Sunt subconştientul tău! În afara mea gândeşti ca ei, acţionezi fără milă, dar dacă nu te vei schimba, cătuşele unei raţiuni morbide au să te îngenuncheze. Trebuie să ai în vedere acest pericol.”

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

67

Poezie

Larisa Caudron (Belgia) Vrajă Flori de venin presar de pe vânturi: mireasa crucii tale vreau să fiu Cu brazii trăsniți și mucede smârcuri, descânt pe rana buzei, în pustiu...

Copaci păroși, tentaculare umbre invoc, îngenunchind pe dinți de cal.

Vărs în cazane cântece lugubre și chem tridentele la mal.

Credințe proscrise de popi vanitoși mă cheamă în noapte spre hăuri.

Sticlesc din pământ de sânge apoși, ochi de guzgan de prin găuri.

Din carcere de inimi dospite de vreri, catrane de slove iți scriu.

Mi-e gândul martir de-adormite dureri: mireasa crucii tale vreau să fiu…

Ploaie și dans Și ploaia apune... pe râuri de răni se mișcă în ritmuri păgâne. trec păsări bolnave topite de ani, cu chipuri de sfinte bătrâne.

Acum furtunesc spre înalt frunze boțite și slabe; călăi cu securi și dinți de cobalt se-nghesuie-n dansuri arabe.

Din munți se strecoară un negru tam-tam și-n văi coboară să ude, pe guri de fântâni nefirescul balsam din zeama poamelor crude.

Bărbații schilozi și pruncii demenți de gheare strâns se ajută. și-i glodul sătul de pași decadenți, în hora panicii, mută.

Iar ploaia se-amuză râzând în culori de tot și toți deopotrivă... dansează cadână, dansează și mori, zvârlugă nebună-n derivă...

Fausta Fausta – cianură a chipului frumos treci maiestuos prin mine, cioplind ferestre oarbe.

Asasinezi lumina, înoți sub cruste albe și urci în trepte pale piosul păcătos.

Sepia somnului te cheamă clepsidră smulsă timpului din sori

Fatală artă de-a ști secretul-teamă vândută idol tribului de-orori, Negustorești cu mine cenușa din cântări.

Iubești urând din fire, urând ca să iubești... blestem candid femeie – mefistofelici clești Să afli-n care vrajă și-n care nemurire tu, rămânând aceeași, cu el te contopești....

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

68 Cronică de carte

Nina Vasile (Spania) O carte din România pentru români din diaspora Literatura română din Spania încă nu are o prezenţă remarcabilă nici pentru publicul român şi nici pentru cel spaniol, scriitorii bilingvi sunt încă la început de drum într-un cvasianonimat din care e greu de spus când şi cum se va ieşi. Motivele pentru care e aşa fac obiectul unei analize pe care nu mi-o propun acum. Totuşi, între cei câţiva poeţi români care pot fi număraţi pe degete aici, Gelu Vlaşin este unul dintre cei mai cunoscuţi. Aşa cum îl ştiu eu, el reprezintă foarte probabil, chiar dacă mai mult forţat de situaţia socială ca poet emigrant, genul de compromis pe care intelectualul român a trebuit să şi-l asume din când în când pentru a continua teribila muncă de a face vizibil un fenomen intercultural în care două ţări, latine dar nu asemănătoare, se întâlnesc acolo unde „îşi recomandă” una alteia reprezentanţi. Spun asta pentru că un poet român de azi din afara României, în general este silit să-şi amâne proiectele poetice pentru zile mai bune: Spania actuală nu este Franţa anilor `20 de la începutul secolului XX, Madridul nu este Parisul de atunci, iar viaţa literară din acest spaţiu cultural iberic nici pe departe nu oferă efervescenţa avangardistă cu deschidere universală către importul de valori integrate social (nici literare, nici ştiinţifice), după cum nici emigranţii – recunoaştem – nu sunt aici pe motive culturale, iar contextul care sprijină (forţat de anumite reguli ale Comunităţii Europene) reuniunile între românii de aici, este prin axcelenţă social, prin cultură înţelegându-se mai întâi tradiţii, obiceiuri, probleme de supravieţuire sau se limitează la eforturile României de a face faţă datoriei de a fi prezentă la evenimente precum târgurile de carte sau aniversările naţionale.

Desigur, nu atât criza economică sau lipsa unor valori româneşti de vârf face dificilă o viaţă literară sau interferenţa reală între culturi în ceea ce au mai actual, ci mentalitatea generală prezentă aici. În fine, poate o chestiune de contratimp.

Gelu Vlaşin a continuat să publice în România şi în limba română şi după ce a venit în Spania, fapt ce îngreunează receptivitatea critică spaniolă şi desigur (o ştie prea bine el însuşi), amână o prezenţă reală ca poet aici, aşa încât îl vedem ocupându-se efectiv de promovarea literaturii române între... români, strecurând cu strategii personale între proiectele FEDROM (Federaţia asociaţiilor româneşti din Spania), câte o „poveste” unde se reunesc români care au volume de poezie aici (unii în spaniolă), sau aduce cărţi publicate în România pentru cei de aici.

Aşa încât, o carte precum „douăzecişişapte” prezentată la începutul acestui an, este un exemplu timid dar necesar de promovare nu atât a lui ca poet cât a unor scriitori şi artişti români; tradusă, ar putea oferi o idee publicului spaniol despre literatura română, chiar dacă nu e vorba despre o ediţie critică; trebuie spus că nu există până acum în spaniolă o antologie actualizată referitoare la poezia românească actuală, ci doar un număr infim de poeţi traduşi dar încă invizibili la scară largă.

E adevărat, aşa cum mărturiseşte Gelu, „douăzecişişapte” a fost scrisă în „perioada lucrativă” din România, în anul 2000, când, sub direcţia lui Ioan Es. Pop, la Ziarul Financiar, avea o rubrică la pagina de cultură: „Portretul săptămânii”. În realitate, şi în română, aşa cum este acum, îşi are rostul ei bun, pentru că, cel puţin în ce priveşte literatura, e vorba de scriitori cunoscuţi şi valoraţi în primul rând în cercurile literaţilor sau cunoscuţi ca personalităţi cu funcţii publice în cultură, cum e cazul lui Nicolae Manolescu. Cum literaţii români din Spania, în general sunt în formare, o astfel de carte ce nu îşi propune să fie una de critică, ci de anecdotică savuroasă sau inedită, de scormonire în ungherele intime ale personalităţilor, se desfăşoară către cititorul român de o manieră persuasivă, oferindu-i Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

69 aspecte de viaţă care nu apar, nu ar fi putut să apară, în nicio carte gândită ca atare din start. Marca unui stil jurnalistic se face simţită şi devine - prin accident - o interesantă propunere stilistică literară: una în care scriitura narativă foloseşte instrumentele tehnice publicistice: concentrare şi esenţializare a conţinutului, limitare a paginilor la un maxim de 5 (în carte) şi probabil un număr bineştiut de către ziaristul de ocazie (cariera jurnalistică nu a fost continuată după etapa de la Ziarul Financiar), detalii impactante, intime, cumva de „domeniul paparazzi”. Desigur că, din puntul meu de vedere, rezultatul merită atenţie: nefiind o absolută noutate, totuşi, cumva readuce în prezent o sămânţă a tehnicii folosite de către avangardiştii de la începutul secolului XX, între ei Geo Bogza. Desigur, dacă nu se vulgarizează conţinutul, se datorează exact faptului că autorul portretelor este poet: „Am încercat să descopăr OMUL, explorând memoria copilăriei, aducând în prim-plan acele întâmplări care, într-un fel sau altul, i-au marcat existenţa, dar care sunt mai puţin cunoscute de publicul larg”, spune Gelu Vlaşin în introducerea cărţii, ceea ce şi confirmă cât se poate de corect.

Acum, între cei 27 de artişti, 11 sunt poeţi, 3 prozatori (Vasile Andru, Nicolae Breban, Iolanda Malamen), un dramaturg (Iosif Naghiu), 3 critici (Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Marin Mincu), 2 pictori (Vasile Anghelache, Marcel Bunea), un ceramist (Ionel Cojocariu), un sculptor (Ioan Bolborea), un grafician (Mircia Dumitrescu), un istoric (Gheorghe Bulgăr), doi muzicieni (Pedro Negrescu, Anca Parghel), un filosof (Mihai Şora). Iar eu adaug, fie şi cu titlu de portret implicit: pictorul Mureşan Vasile Murivale, care participă la realizarea copertei, precum şi a paginilor de portrete grafice; nu pot să trec cu vederea că, deşi reproduse alb-negru în interiorul cărţii, păstrează forţa de expresivitate şi identificare prin trăsături esenţializate (nu întâmplător folosesc termenul).

Cred că autorul merita invitat şi lucrările aduse într-o expoziţie la Madrid. Dar aceasta este o altă poveste.

Indiferent cât de cunoscute sau necunoscute sunt numele de mai sus, am dorit să le scriu în ideea trimiterii sau măcar rememorării, unei imagini, fie şi aproximative, a unor personalităţi româneşti ce pot, fără îndoială, să fie cunoscute în afară. Spun „aproximative” pentru că, desigur, lista este, prin forţa împrejurărilor, inevitabil mică. Ultimul portret ar fi „Gelu Vlaşin”, nume care s-ar adăuga firesc la posibila traducere în spaniolă (valabilă aici şi pentru cititorul român). Poeţii sunt din generaţii diferite şi nu pot să nu-i enumăr ca atare: Constantin Abăluţă, Constanţa Buzea, Traian T. Coşovei, Aurelian Titu Dumitreescu, Nora Iuga, Cezar Ivănescu, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu şi cei foarte tineri: Rita Chirian şi Constantin Virgil Bănescu (ultimul, un caz aparte de sinucidere, din păcate nu singurul, în viaţa culturală românească din ultimii ani). Cum mare parte din ei îmi sunt cunoscuţi, trebuie să spun că am fost surprinsă uneori de acele mici detalii care relatau nu picanterii (savuros da, nu şi picant, modul de descriere al celor 27), ci scoteau la lumină fragilitate, acolo unde nu credeam, forţă, acolo unde nu părea, sensibilitate, acolo unde imaginam rigiditate.

Peste toate, umbra unui război peste care unii dintre cei mai în vârstă au trecut; ca şi amintirea unui comunism pe care l-au trăit toţi, însă cu incredibile accente, care nu cred că ar fi apărut ca atare în scrierile literare ale aceloraşi autori, şi nicidecum în istoria oficială. Aşa încât, spre surprinderea multora, acest mic experiment literar al lui Gelu arată şi ca un inedit document pentru cine caută o istorie dincolo de datele ştiiţifice. Desigur, există aspecte tehnice ale cărţii „douăzecişişapte” care într-o viitoare ediţie pot fi reaşezate, regândite; mă refer la o necesară marcare a datelor de naştere ale celor 27, de asemenea, în unele cazuri, deja ar fi şi date ale intrării în nefiinţă ale autorilor (Marin Mincu, Traian T. Coşovei, Constantin Virgil Bănescu - după cunoştinţele mele de până acum); şi cred că este necesară numirea colaborării graficianului Murivale în pagina de gardă, ca şi în descrierea bibliografică a cărţii (amănunte care revin însă procesului de tipărire şi nu ţin de atenţia obligatorie a autorului). De altfel, Gelu Vlaşin, consecvent esenţializării, reuşeşte să expună pentru fiecare portret, un titlu cu valoare de extract, perfect reprezentativ. De data asta ar fi prea mult să le enumăr pe toate, aşa că selectez: „Stigmatul genialităţii” corespunde fără îndoială prozatorului Nicolae Breban, „Enciclopedia umană” lui Gh. Bulgăr, iar pentru cine îi cunoaşte: „Suferinţă şi traumă” (Cezar Ivănescu), „Libertate şi nonconformism” (Angela Marinescu), „Conspiraţia tăcerii” (Mihai Şora). Nu Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

70 pot să nu observ că unii dintre cei prezenţi în lista celor 27 au o înclinaţie... para-literară, în sensul unui accent mistic în care destinul artistic este afinitar unei căutări de un ordin nu prin excelenţă livresc, ceea ce, în alte investigaţii, pe de o parte, unii ar spune că în cultura română există o căutare, să zicem metafizică, dacă nu de-a dreptul spirituală, nu neapărat ortodoxă, mai mult sau mai puţin declarată dar „subterană”, ce nu a fost suficient explorată, iar pe de alta, că Gelu însuşi are sensibilitate în direcţia asta, uneori vizibilă în poezia lui, pe care, deşi îmi propusesem să o discut aici, cred, totuși, că nu va fi în această prezentare.

Un portret aparte îl are în „douăzecişişapte” atât de tânărul pe atunci Constantin Virgil Bănescu. E singurul caz în care nu apar cuvintele corespunzătoare unei confesiuni ce respectă detalii de viaţă personale, nu se poate identifica decât încercarea singulară a unei critici (a lui Gelu) ce ar semnifica descrierea unei „Estetici tridimensionale” (a lui C. Virgil Bănescu, cel numit Bobiţă). Pare că de data asta portretul se face indirect, dar această excepţie e o întâmplare fericită: un tânăr care avea deja o „estetică” în timp ce îşi cânta şi recita poezia în cenacluri sau între amici, într-o manieră cum rar se poate vedea, nu putea fi decât un poet precoce, unul dintre acei poeţi speciali, care rămân neuitaţi în memoria celor care l-au cunoscut şi care, deşi în afara grupărilor la modă în anii 2000, a reuşit să atragă atenţia, să rămână un semn clar trasat cu locul precis în poezia românească din ultimii ani. Aşa cum o poetă ca Angela Marinescu şi Ioan Es. Pop sunt două dintre reperele şi mărcile a două filoane din generaţii poetice diferite, cu stiluri diferite, care au influenţat deja o parte din poeţii foarte tineri care au urmat în ultimii ani. În fine, altceva peste care nu se poate trece, sunt citatele din finalurile portretelor: sunt bine alese şi, desigur, îşi pot atinge scopul de a stârni interesul pentru autorii portretizaţi, aşa încât avem un mic eşantion de creaţie literară sau, în cazul artiştilor plastici, parte directă din confesiunea pentru realizarea cărţii. Cum în prezentarea din cadrul FEDROM l-am rugat pe Gelu să citească poemele a trei dintre cei 27, mi-ar plăcea acum ca măcar unul dintre ele să reapară.

Iată: „O să-mi iau o femeie./nu de alta. Dar prea mi s-au înmulţit substitutele de sensibilitate) // O să mă spăl ca într-un vechi ritual de abluţiune, / pregătindu-mi încet corpul, chiar trupul, / curăţând cu grijă toate porţiunile nelinse. / O să mă limpezesc apoi de atingerile mele/ şi o să mă opresc. / ( auzi? auzi? auzi! auzi!) // O să mă aşez şi o să-mi pregătesc femeia: // cu pielea şi carnea de pe piept o să-i astup urechile / ( aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe piept) // cu piele şi carnea de pe umeri o să-i acopăr ochii // aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe umeri) // cu pielea şi carnea mâinilor o să-i înfund gura / ( aşa că-mi smulg pielea şi carnea mâinilor) // Dar aburul ăsta cu miros de mamă... / ( aburul ăsta cu miros de mama) // Degeaba toate grămezile de carne şi piele smulsă: / aburul ăsta cu miros de mamă / îţi aminteşte / că, din momentul în care miroşi mirosul mamei tale, / lumea femeilor ţi se închide” ( Constantin Virgil Bănescu – „Câinele, femeia şi ocheada”, Editura Timpul, Iaşi, 2000).

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

71 Poezie

Anca Elena Balan (Italia) Separați Aș putea să îmi lungesc respirația cu o secundă și să îți dăruiesc ție aerul din plămâni, așa tu ai avea mai mult din mine alergând prin venele roșii de viață adorată, dar tot nu ai fi mai vital decât acum! Și aș putea să fur culorile de pe paleta Demiurgului, să îți desenez din nou contururile și visele, tot nu ai fi mai frumos decât te văd acum ochii mei!

Da, aș putea să te îmbrățișez strâns, strâns, Până când corpul tău s-ar contopi cu al meu, Același sânge, Aceeași inimă, Aceiași plămâni, și tot nu te-aș simți mai al meu decât acum, când alegi și nu mă ții de mână!

Milostenie Pământul era bun, îmi aduna ploile și le transforma în semințe pentru gândurile lui.

Era un potop peste brazdele uscate, Uscate de secetă, în plin diluviu, Mai uscate decât vara, când ploaia Se oprea. În palma mea bulgărele de pământ se transforma, Întrându-mi în piele, Săpându-mi în carne, Cernându-se prin oase și alergând, alergând în mine, plin de larvele ploilor mele, semințe atacate de omizi, mâncate pe jumătate, care aduceau seceta peste pământul cel bun.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

72 Dimineață Am deschis fereastra să primesc lumea, Să o respir a primăvară.

Vino, soare și vânt și frig și ceață, Îngrămădiți-vă în plămânii mei, Să vă expir prin mine, În mine, În afara mea!

Veniți, oameni și câini ce urlați a pierdut, Rătăciți-vă printre canapele Ca să vă prind din urmă să vă îngrămădesc prin ochi, Să vă lăcrimez prin mine, În mine, În afara mea!

Voi închide fereastra. Nu fiindcă sunt plină de voi, Ci fiindcă, un pic câte un pic, Mâine voi inspira ce am expirat Și mă voi grăi pe mine însămi prin mine, În mine, În afara mea!

That spring, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

73 Proză Trifoiul filozof Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Pregătisem un ghiveci pentru a aşeza în el un lăstar de muşcată, care, după ce-l ţinusem într-un pahar cu apă, avea deacum „mustăţi“, ceea ce însemna că i-a venit vremea să-i ofer ghiveciul lui.

De când mă ştiu, de la mama de acasă, prăseam flori în felul acesta. Lăstarul, pe care aveam să-l plantez acum, îl obţinusem după multe rugăminţi de la femeia de serviciu, care se ocupa şi de florile instituţiei. Muşcata, al cărui lăstar reuşisem să-l obţin, era de o rară frumuseţe şi avea o culoare de un roşu care-ţi tăia respiraţia. Aşa că abia aşteptam să-i ofer lăstarului înmustăcit propriul lui spaţiu. După socoteala mea, bazată pe experienţă, în două trei luni urma să înflorescă.

Mi-am cumpărat ghiveciul, mi-am cumpărat şi pământul de flori şi abia aşteptam să instalez micuţa plantă în noua ei locuinţă.

Numai că, în dimineaţa în care urma să fac operaţia respectivă, ghiveciul meu avea deja un locatar, și anume, exact în centrul lui, al ghiveciului, de parcă l-ar fi măsurat, răsărise un trifoi. Nu văzusem niciodată, nicăieri, un singur fir de trifoi! De obicei, acesta creşte în mici aglomerări, oricum, mai multe fire în acelaşi loc.

Bineînţeles, instalarea firului de muşcată urma să-l îndepărteze din acel spaţiu în care firicelul apăruse nedorit de nimeni. Pământul acela avea altă destinaţie.

Dar, n-am putut! Era atât de viu, încât nu puteai să-i refuzi dreptul de a trăi acolo unde şi-a ales. În fond, beneficia de dreptul primului venit. În primul rând, apăruse exact în mijloc. În al doilea rând, foarte important, impunea respect. Ghiveciul meu stătea acolo, pregătit de vreo 3-4 zile. Când o fi avut firicelul ăsta timp să răsară şi să crească?! Avea, deja, mai mult de un centimetru. Şi m-am gândit atunci: „nu poate fi uşor să răsari şi să creşti într-un spaţiu necunoscut, un spaţiu pe care singur l-ai găsit sau poate l-ai ales…“ Aşa că nu l-am smuls!

Am cumpărat un alt ghiveci şi un alt pământ pentru muşcata mea. Iar el, trifoiul, a rămas singur, stăpân pe tot pământul din ghiveci. Şi bineînţeles, îşi primea zilnic porţia de apă, ca toate celelalte flori din balconul meu. Şi treceau zilele, iar firicelul meu creştea. N-a depăşit însă niciodată înălţimea de trei centimetri.

Mă obişnuisem cu prezenţa lui printre celelalte fiinţe vegetale din balconul meu. Dar, foarte curios, nimic nu mai răsărea lângă el. Îmi făcea impresia că el nu acceptă pe nimeni, că vrea să fie singur.

Singur? De ce? Poate că meditează şi are nevoie de singurătate. Poate e un trifoi filozof, am decis eu.

Oricum, simţeam pentru acest firicel de viaţă vegetală respect. În fiecare dimineaţă, când intram în balcon, îl salutam cu un „bună dimineaţa, filozofule!“ Îmi făcea plăcere să cred că el primeşte bucuros salutul meu. De fapt, se născuse în mine o afecţiune pentru această fiinţă fragilă şi simţeam nevoia să-l ocrotesc, nu numai dându-i porţia de apă, ci şi dăruindu-i o atenţie de natură umană, adică o vorbă bună.

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

74 Când îmi beam cafeaua pe balcon şi treceam în revistă toată „averea“ mea vegetală…, după ce făceam complimente florilor mele, complimente ce nu erau de complezenţă, mă opream, bineînţeles, la firul meu filozof de trifoi, ce devenise preferatul meu. Îl întrebam din când în când, în gând sau cu voce tare, cred că pentru el era totuna: – Tot singur, tot singur? Şi mă întrebam uneori în sinea mea: „oare ce mi-ar răspunde, dacă ar putea, această plăpândă vietate?!“ Poate mi-ar spune că el ar vrea, dar nimeni nu e dornic să-i stea în preajmă. Sau poate: „nuţi face griji, mă simt foarte bine singur“.

A durat vreme bună acestă legătură „sentimentală“. Eu îi atribuiam însuşiri de filozof, de temerar… El, nu ştiu câtă atenţie îmi dădea. Cert este faptul că nu ne ignoram, cel puţin aşa simţeam. Într-o după-amiază, privindu-l ca de obicei, am observat că una dintre cele trei gingaşe frunzuliţe dădea semne de oboseală.

– Dragul meu filozof, i-am spus eu, sper că nu vei pleca fără o vorbă de rămas bun… Neam stimat reciproc şi-am simţit că-ţi făceau bine complimentele mele, deşi tu făceai pe mutul!

Au fost ultimele vorbe pe care i le-am spus. A doua zi de dimineaţă, când am intrat in balcon să ud florile, el plecase. Trupuşorul lui plăpând, cu cele trei frunzuliţe la capăt, era culcat la pământ.

Părăsise ghiveciul pe care îl acaparase şi-l stăpânise cu demnitate timp de câteva săptămâni.

A lăsat în urma lui un ghiveci gol şi-o amintire duioasă în sufletul meu.

Surching for the grange, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

75 Proză

Scrisoare de la stră…bunicu…

Eugen Cojocaru (Germania)

La noi, în Transmontana, mi se adresează bunicul, este o datină din moşi-strămoşi: când primul născut e băiat şi-s speranţe s-ajungă om mare, trebuie să sădească un nuc în grădina casei, să-i fie de bun augur.

- Când, acum? răspund mirat şi impresionat.

- Da, acum. Totul este pregătit. Noi te aşteptăm... Ce bine că s-a nimerit aşa cu venirea ta ori o fi mână divină - ritualul trebuie să aibă loc numai dumineca.

- Să mergem, atunci, le spun bucuros, însă mă încrunt imediat. Unde sunt mama şi tata?! De ce n-au venit?

- Ar risca prea mult... Şi prin ei, ar da, cu siguranţă, de tine! Sunt permanent urmăriţi...

- Bunicule, au păţit ceva?! Sunt bine-sănătoşi?

- Nu te teme, Bulişor. Sunt în siguranţă. Au avut ceva necazuri până a doua zi după dispariţia ta, dar tot cu Nicolae, şeful ei, au avut noroc. Au declarat că nu ştiu nimic, n-au nici o vină, ca şi preacomicăria ta... Tu ai dispărut, pur şi simplu, dintr-o dată! Sunt în afara oricărui pericol, asta-i important! Iar aici, de n-aţi fi fost vecini cu el şi familia sa, aţi fi încurcat-o rău de tot. Hai, să nu ne mai gândim! Totul e bine când se termină cu bine.

- Tu crezi că s-a terminat cu răul, bunicule!?

- Ei te îmbrăţişează cu drag şi-ţi doresc tot binele din lume! Le e mult dor de tine, zice el evitând răspunsul, iar întrebarea mea era doar retorică.

- Bunule Nelson, arată-ne, aşadar, ce trebuie să facem...

- Coca, tu du-te şi le adă pe femei din bucătărie. Voi, haideţi în grădină, unde am pregătit, disde-dimineaţă, totul.

Mergem în spatele casei, unde ne-aşteaptă un pomişor de vreun metru jumătate, o sapă, o greblă, o stropitoare, un bidon mic de var cu o pensulă mare, sfoară şi un par de vreo doi metri. Toate noi-nouţe.

- Tu trebuie să duci nucul, mă îndeamnă bunu’ Nelson.

Pornim la deal, unde are o grădină imensă: fâneţe mănoase, pomi fructiferi cu ramuri încărcate, cartofi ca strugurii de mulţi, viţă de vie cu boabe cât... cartofii! Ei, hai că-i prea de tot și nu suntem la Telejurnal... Ultima e scornicită. E un deal întreg ce-i aparţine lui şi familiei sale de multe generaţii. Vârful se înalţă la câteva sute de metri în faţa noastră. După câtva timp, se văd ridicânduse din ce în ce mai mult, spre Nord, culmile Carpaţilor: un zid uriaş ce se înalţă sprijinind, parcă, cerul...

- Bunicule, cât de departe sunt munţii de-aici?

- Păi, să tot fie vreo... o sută de km.

- Dar cum se văd aşa bine?!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

76 - Se întâmplă foarte rar... Doar când vremea e frumoasă şi aerul foarte curat, după o ploaie bună de noapte!

- Aşa mult!? S-ar spune că-s aproape, chiar aici lângă noi!

Mergem veseli printre pomii mândri pe iarba proaspăt cosită... În dreapta, se vede mai departe via frumos rânduită.

Când ajungem sus, e amiază. Soarele ne priveşte netulburat direct în creştete, astfel că trupurile noastre nu mai pierdeau nici o urmă de umbră!

Bunu’ Nelson îmi întinde sapa: După vechile şi adevăratele datini - ţine pomul în mâna dreaptă şi lasă-te pe genunchiul stâng, îmi porunceşte.

Suntem pe locul cel mai înalt. Îngenunchez instinctiv cu privirea la crestele ce erau, în fapt, mult mai aproape de ochii noştri... Se formează un cerc în jurul meu.

Bunicul îngână, cu privirea spre cer şi palmele împreunate, emoţionat, o rugăciune, un fel de descântec de demult... E sigur, stăpân pe sine. O limbă ciudată, dar cunoscută auzului, totuşi... Pare ceva latină cu franceză. Când termină, Ion Luca îmi şopteşte: E franceza veche. El a învăţat-o de la tatăl lui şi tatăl de la tată-său şi tăt aşa... până nu se ştie când...

Când e gata, preia pomul şi-mi face semn să încep...

- Cât de adâncă trebuie să fie? îl descos.

- Cam de un metru. Vezi ce rădăcini frumoase şi mari are...

Mă apuc de treabă şi sap, sap... Nimeni nu zice o vorbă. E greu! Dar, încet-încet, mă cuprinde o senzaţie de fericire, de împlinire şi încredere... Simt, deodată, o forţă imensă, supranaturală! Nu ştiu cât a durat... Sunt pe jumătate înauntru, când... Dau de ceva tare! Încerc să sap în stânga, dau în dreapta... Acelaşi sunet metalic. Se apleacă toţi uimiţi spre mine...

- Ce-o fi asta, bunicule?! Ce să fac?

- Dă cu grijă peste tot pământul la o parte, să vedem ce este şi cât de mare poate fi! Încordarea şi emoţiile ne captivează din ce în ce mai intens...

- Să te ajutăm, îmi propune Ion Luca.

- Nu, mulţumesc, naşule. Oricum, trebuie să împlinesc singur ceea ce am început.

Treptat, sub privirile electrizate şi curioase ale familiei, reuşesc să eliberez o ladă veche, în bronz şi argint, de un metru şi ceva pe jumătate. E foarte grea - poate suta de kg! Reuşesc, solid bine la cei şase anişori ai mei, să o ridic cu o uşurinţă la care, nici eu însumi, nu mă aştepam.

Am ieşit din groapă să ştergem de ţărână capacul frumos împodobit - eu, Bunicul şi Ion Luca - şi observăm cu mirare un ciudat blazon: o mască ce râde, cu două săbii încrucişate; jos, în stânga, o carte mare, deschisă, pe care scrie ceva, iar în dreapta ei o... butelcă de... vin!

Pentru că scrie IN VINO VERITAS! Reuşim să descifrăm scrisul de pe filele desfăcute: HIC BULITUR! Totul e înconjurat cu o cunună mare de frunze de măslin şi... viţă de vie.

Coca intervine glumeţ, cum i-e felul: Ia te uită, nepoate! Ai primit un pachet de la poştă... Tu eşti pe adresă: HIC BULIŞOR! Doar că l-au îngopat aici, să nu afle nimeni de el şi unde te găseşti...

Râdem, deşi încordarea creşte cu fiecare clipă...

- Astea sunt legile conspiraţiei, ne lămureşte doct Ion Luca. Surâdem cu subînţeles.

- Destul cu glumele, ne opreşte Bunicul Nelson. Se pare că aşa a voit Cel de Sus! Hai să ducem iniţierea noastră la bun sfârşit, apoi vom vedea ce-i înăuntru. Brusc, îmi amintesc cum mi-a povestit el pe când eram mic de tot, cred, de vreo două-trei luni, de nişte lucruri ce mi s-au părut ireale peatunci, fanteziste, din poveşti... Dar acum văd o legătură directă!

- Despre o ladă mare, o comoară foarte importantă şi valoroasă, ce ar fi îngropată undeva, în grădina din spatele casei! Pământul acesta fusese cumpărat de stră-stră...-bunicul meu, chiar în anul Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

77 când se refugiase din Transmontana, de prigoana sălbatică a cotropitorilor gliei noastre străbune deacolo... Era prin 1790.

Tatăl meu ştia, cu siguranţă, toate aste amănunte şi ar fi trebuit să mi le fi transmis mai departe şi mie cu limbă de moarte, aşa cum cere datina... Însă, în Primul Război Mondial, după părăsirea neaşteptată a neutralităţii de către ţara noastră, a fost mobilizat subit într-o noapte şi l-au luat la mobilizarea generală...

De-atunci nu l-am mai văzut! A căzut ca un erou pentru apărarea şi eliberarea pământului strămoşesc. Am primit, nu de mult, vestea că Jurnalul lui de război ar fi la fostul său comandant de pluton, un mare poet de-al nostru, care-i interzis acum de bolşevici...

El ne-a scris că ne va vizita cu prima ocazie, când va avea voie să părăsească domiciliul forţat din capitală. Vom afla, aşadar, mai multe mai târziu... Hai, Bulitur! Vreau să zic, Bulişor...

Las lada pe marginea gropii şi se face, din nou, un cerc în jurul meu. Iau nucul cel tânăr, îi fixez rădăcinile în mijlocul adânciturii de pământ, în timp ce ceilalţi îl susţin cu mâna dreaptă de, încă, fragilul, mlădiosul trunchi. Răstorn glia la locul ei. După ce sunt gata, bunu’ mă învaţă ce trebuie făcut spre a fi protejat mereu, să poată creşte falnic şi puternic: bat ţăruşul de sprijin lângă tulpină, îi leg împreună să nu-l abată vântul ori să-l rupă vreun animal, îi dau apă îndestulătoare, îl spoiesc cu var să nu-l roadă iepurii... Şi câinii!

- Să vii în fiecare zi, să-l îngrijeşti şi să-i oferi apă de e secetă! Amu’ păstrăm un moment de reculegere, ne atrage el atenţia.

- Doamne-ajută! încheie el în liniştea pioasă. Împreună cu Traian, chiuie o dată zdravăn şi lung, după care vin toţi să mă îmbrăţişeze şi sămi ureze noroc şi fericire.

- Ia să vedem ce ne-au trimis străbunii noştri! îi îndemn eu nerăbdător. Sunt impesionat şi bulversat de aceste extraordinare întâmplări, al căror sens profund se refuză, încă, să mi se dezvăluiască în întregime.

Bunicul studiază cu atenţie lada de argint, încercând de mai multe ori să-i ridice capacul, fără succces.

- Ciudat, nu există un mâner, vreun mijloc de-a o deschide! Nici lacăt, zăvor, nimic! exclamă el.

Coca şi unchiul Ion Luca cercetează şi ei migăloşi, confirmând după mai multe încercări: Nimic! Misterios...

Fără să spun un cuvânt, mă îndrept spre ea, prind pur şi simplu de-a dreapta şi de-a stânga şi... Culmea!

Capacul se ridică uşor, de parcă nici n-ar fi fost închis vreodată... Nu observ, dar ceilalţi mă privesc ca hipnotizaţi! Eu mă uit, aşadar, fermecat la lucrurile cu totul deosebite, aşezate pe o pânză de catifea de un albastru tulburător de frumos şi proaspăt... Întreaga familie se strânge în jurul meu şi al tezaurului - acum e clar ce se află acolo: aplecaţi ori îngenuncheaţi, ca în jurul unor sfinte, admirăm vechi şi importante relicve...

O splendidă spadă din oţel de Toldeo, cu mânerul generos împodobit cu pietre preţioase, pe lamă tot emblema de afară, de pe capac: masca ce râde! Vedem o Carte groasă, cu coperţi de aur filigranat încastrat într-o piele groasă, un sul gros cu un sigiliu în ceară roşu-granat cu acelaşi blazon.

Rămânem, nu se ştie cât timp, înmărmuriţi şi gânditori...

Primul care se trezeşte e Ion Luca: Dacă vrem să ştim mai multe, eu zic să deschidem pergamentul... Ceva îmi spune că-i o scrisoare adresată nouă, celor cărora le era destinată dintru început.

Bunicul face din cap un semn aprobator, iar unchiul mi se adresează: Bulişor, dă-mi-l, te rog!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

78 Respir adânc, îl ridic şi i-l ofer... Îl ia cu atenţie, îl studiază întorcându-l pe toate părţile: Se pare că e bine păstrat.

Desface cu grijă sigiliul şi deschide, concentrat la maximum, mesajul...

- E scris în franceza veche din secolul XVI! Bănuiam eu. Cred că l-aş putea citi... Copil fiind, am învăţat-o cu mama, citind cărţi vechi, în original.

Ne strângem profund impresionaţi în jurul lui şi aşteptăm cu răsuflarea tăiată...

Dragul meu fiu, Şi preacinstiţi joviali petrecăreţi ai vieţii, ce sper să cetiţi aste rânduri!

Ai încredere în mesagerul acestei epistole ca în mine însumi. El îţi va preda un cufăr preţios de argint, cu lucrurile ce mi-au fost cele mai scumpe luminei zilei: înăuntru se găseşte o spadă pe al cărui mâner vei citi „Durandal” - pe ambele tăişuri vei descoperi încrustat „Montjoie”! Strigătul cel vechi de luptă pentru libertate şi glorie.

Acum ştii: e chiar sabia contelui Roland, pe care am primit-o de la prinţ, mecena şi protectorul meu. Mai bine nu-i menţionez numele, spre a nu te pune pe tine, prietenul şi ceilalţi din partida noastră în pericol.

Cavalerul „Sans peur ni reproche” a căzut vitejeşte, cum ştii, la Ronceveux, pe 15 August 778. E aceeaşi sabie cu care a fost investit cavaler de luminatul Carol cel Mare, măreţul întemeietor al universalei noastre culturi şi patrii. Pe ea a jurat să lupte pentru el, pentru onoare, femei şi copii, aşa cum era bunul obicei pe atunci. Şi de va fi fost să cadă în luptă, va fi cu faţa la duşmani! Lumea povesteşte că ar fi fost spada lui Hector, da’ tu ştii ce părere am eu despre născocelile astea livreşti. E, de fapt, o pradă de război, luată de la un mare prinţ, fiul regelui sarazin de Marsiliu.

Masca ce o vezi a aparţinut unui menestrel faimos şi iubit din secolul al XII-lea, Moquelin, fiul unei renumite familii de comedieni de-a lungul mai multor veacuri. Era masca sa preferată când îşi interpreta comédiile sale, când cânta poemele vestite de pe vremurile acelea, acompaniindu-se la vielă, mai ales, în celebra stradă Rambuteau, la Paris.

Nu cred că are rost să mai subliniez simbolurile şi valoarea inestimabile ale acestor lucruri...

Fie ca tu şi urmaşii tăi să fiţi demni de ele!

Iartă-mă că nu am reuşit să mă ocup de tine aşa cum mi-am dorit! Dar ai avut o copilărie fără griji, nu ca mine, care de mic am fost trimis de-acasă la mânăstirea Beaumette, lângă Chinon, şi deatunci tot mereu mai mult printre străini m-am vânturat.

Tu ai avut casa şi familia ta, însă mă doare sufletul că n-am fost mai mult timp împreună.

Acesta e preţul plătit pentru renumele meu de doctor capabil (Nu de orice, dragul meu fiu!) şi om de lume, al râsului, jovialităţii şi umorului dezlănţuit, ce-mi aduc atâtea invitaţii şi bani de la puternicii zilei (da’ şi reversul medaliei: multă invidie şi ură!), marii seniori ai istoriei, pe care nu-i puteam refuza fără a periclita situaţia voastră financiară, deci viitorul şi chiar integritatea familiei noastre... Într-un fel, trebuia să-ţi asigur ţie, iubitei tale mame şi soţiei mele dragi, fraţilor tăi, o viaţă fără lipsuri şi, pe cât posibil, fără necazuri şi griji.

Tu eşti cel mai mare între ei, de aceea îţi încredinţez binele şi soarta lor în mâinile tale. De aş fi rămas eu numai cu voi, nu mi-ar fi reuşit! Asta-i deseori plata ce-o dăm tribut succesului nostru...

Poate fi şi mai rău, preţul să fie sănătatea ori, mai rău, viaţa, dar eu am fost, se pare, iubit de Cel de Sus! Îţi aminteşi, desigur, cum ţi-am povestit că, la 14 ani, a trebuit să plec şi mai departe de casa părintească, la mânăstirea franciscană Fontenay-le-Conte, unde - mulţumesc, Cerului! - l-am găsit mentor şi prieten pe bunul Amy. Cu el am descoperit şi studiat atâtea comori nepreţuite şi neştiute, uitate ori crezute pierdute, ale geniilor trecute ale umanităţii... Să-ţi dau, iubite fiu, doar cel mai Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

79 important exemplu: într-o mânăstire celebră din Italia am descoperit împreună manuscrisul unei faimoase Cărţi, pierdută crezută de multă vreme şi despre care nu se mai ştia nimic - e vorba nici mai mult, nici mai puţin de celebrul studiu „Despre Râs” al măreţului Aristoteles!

Am suferit mult în viaţa-mi destul de lungă, dar am fost şi fericit... Voi, familia mea, sunteţi o parte din bucuriile sufletului meu aici, pe Pământ. A ştiut Marele Spirit de ce-mi rezervă El să cunosc aşa devreme lupta şi vâltorile capricioase ale vieţii: astfel m-am născut a doua oară - întru cultură şi menirea mea, sper că înţelegi ce vreau să spun. Am avut ocazia să citesc, să studiez tot ce era important până la noi, condiţie fără de care, nu uita, nu se poate revoluţiona cea veche într-o nouă lume!

La Cenaclul din Fontennay l-am cunoscut pe avocatul André Tiraqueau, rămânând buni prieteni toată viaţa... Unul din oamenii săi de încredere e cel din faţa ta, acum. Sfătuieşte-te cu el de ce ai voi să faci tu, află că e ca şi cu mine însumi - şi vei fi în siguranţă. El aşteaptă câteva rânduri de la tine, pentru a-mi confirma că ai primit totul în bună rânduială.

Tu-mi cunoşti părerea despre clerul nostru şi cei de la putere cu viciile multe ce le ascund, de la cel mai mic până la hăi mai mari, cu şiretenie. De aceea am fost, ştii bine, adesea în crâncene conflicte cu ei, găsindu-mi liniştea şi siguranţa, atât cât erau posibile, la prinţul meu hughenot, ce luptă şi el pentru înnoirea instituţiilor clericale şi de stat, demodate şi reacţionare.

Vei câştiga înţelepciunea să-nţelegi că astea-s patimile şi bolile oricărui stat ce ajunge la oarece bunăstare!

Cu aiastă ocazie şi de aceea te atenţionez cu toată grija şi dragostea părintească: pregăteşte-te şi fereşte-te, că vin vremuri cumplite pentru noi, cei doritori de schimbare în bine!

De nu voi mai fi, nu te întrista bunule şi iubite fiu, aista-i mersul vieţii cele pământeşti, dar în ceruri ne aşteaptă lucruri minunate, de le-am meritat aicea, în Lumea Lutului. Ia legătura, aşadar, cu prietenul nostru Tiraqueau sau cu trimisul din faţa ta - ei ştiu să te sfătuiască spre salvarea ta, dimpreună cu familia noastră, de va fi nevoie.

Deşi e atâta suferinţă pe lumea aiasta, nu avem voie să uităm niciodată că suntem... oameni!

Nu întâmplător Pegasus, simbolul ecvestru al artelor frumoase, s-a născut din sângele crudei şi monstruoasei Meduze, ucisă de Perseu... „Plângând şi ţipând suntem la naştere sortiţi / Râzând cu demnitate viaţa o-nsoţiţi!”, am citit cu Amy în Tractatul lui Aristoteles... Şi aceasta mi-a fost Iluminarea! Şi câte alte minunate şi profunde gânduri am mai găsit noi împreună aici...

Tu ştii, fiu drag, că am riscat atât de mult să public traducerea şi tot nu mi-a reuşit! Celor de la putere, când abuzează de ea - şi prea ades o fac! - nu le va plăcea niciodată Râsul! Cum să permită ei una ca asta, nu!? „Cerul a dăruit omului trei calităţi (şi ocupaţii), care să contrapondereze duritatea, tristeţea şi duşmăniile vieţii, a luptei cu cei de la putere şi pentru supravieţuire: Speranţa, Petrecerile cu mâncare şi băutură bună şi... Râsul! “Prieteni iubiţi ai mei, ne destăinuie marele filosof la pagina doi, ca să nu rămână nimeni fără prieteni, fără ajutor şi înfrăţire - de care fiecare are oroare - mi-a plăcut dintotdeauna a fi jovial şi a face lumea să râdă, pentru că, aşa să ştiţi voi toţi, ATUNCI CÂND RÂZI – TOATĂ LUMEA RÂDE ÎMPREUNĂ CU TINE! Plângi şi vei vedea că în curând singur vei rămâne! Nu uita, aşadar, surâsul, chiar în cele mai grele situaţii. Aminteşte bucuria şi omenia celor la ananghie în momentele grele...

Nu uita: chiar de se întâmplă lucruri ciudate, pe care nu le înţelegi, ele ascund un tâlc, adeseori, adânc! Cum să-ţi dau un exemplu... Iată! Şi de vezi cumva o vacă ce-aleargă trăgând un om legat de coadă, nu te mira prea tare şi ajutăl: îmbărbătează-l, zi-i o glumă să uite suferinţa, durerea şi batjocura!

Poate voi reuşi, odată, să editez astă magistrală şi neştiută operă a maestrului filosofilor, Aristoteles, pentru umanitate... Am crunta bănuială că a fost ascunsă cu, nu bună, ci rea ştiinţă de potentaţii politici la putere! La stăreţia unde am găsit manuscrisul prima dată - unde era, în realitate, Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

80 ascuns! - s-au întâmplat fapte groaznice, culminând cu incendierea bibliotecii inestimabile şi a unei mari părţi a aşezării... Ca să vezi de ce sunt în stare monştrii ce ajung la putere - nu se dau înapoi de la nimic!

Alte volume inestimabile distruse atunci sunt o mare pierdere pentru posteritate, iar acum, văzând cum merge istoria ca racul, speranţele devin tot mai străvezii...

Ceea ce-mi doresc din tot sufletul, e atât de inofensiv şi binefăcător: întâi i-aş face pe oameni să râdă, în continuare să iubească, prin aceasta să gândească şi, astfel, să bine-trăiască!

Dar şi cu râsul aista să ai multă atenţie - nu oricum şi nu cu orice preţ! Acelaşi Părinte al Filosofiei ne învaţă la pagina 35: „Râsul să fie ca puful de păpădie... Să mângâie, dar să nu doară! Să gâdile, dar să nu zgârie! Să atingă, dar să nu rănească! şi-ncheie geniala sa filosofare asupra Râsului cu vorbele: Râd, deci sunt liber! Sunt liber - aşadar exist!”

Râsul şi cugetarea sunt marile noastre proprietăţi ce ne deosebesc de animale, însă detaşândune de restul ontologic, obiecte şi fiinţe, nu trebuie să uităm că relaţiile noastre cu ele şi între noi trebuie să fie de... Iubire!”

Fiul meu cel preţuit şi drag, să râzi, dar să nu iei niciodată în râs, să ironizezi, dar să nu batjocoreşti niciodată! Nu uita că “silenele” mele sunt cele mai bune leacuri de a răspândi binele şi voia bună unui popor, întregii omeniri, iar nu alambicatele şi preţioasele savantlâcuri ironice la modă, ori privirile şi părerile maliţios-răutăcioase şi înfumurate ale unei grupări ce se crede a fi elita...

Adevărata elită înseamnă, într-adevăr, mult mai mult: cea mai celebră, mai eficientă şi mai democratică a fost secolu’ clasic elin! Ei trebuie să ne rămână mereu modele de urmat - puterea şi cultura unite în cultură şi scopuri nobile: Binele, Frumosul şi Adevărul!

Să nu oferi totul mură-n-gură! Pentru că măduva cea bună, gustoasă şi hrănitoare - ce singura dă roade! - în osul mai tare şi mai mare-i ascunsă... Numai cine reuşeşte să-l roadă ca s-ajungă la ea, numai acela este demn să devină un dulău puternic şi înţelept, cum ne luminează Platon cu Sfântul Gallen.

Eu mai păstrez câteva „ciolane-silene” cu măduvă hrănitoare, pe care sper să le tipăresc cândva... Ţi-am povestit de secretele mele, cărţulii de care ştie toată lumea: „Vrednicia prohabului” şi „Despre fasole şi slănină”!

Trebuie să-i iei pe oameni aşa cum sunt ei în realitate, cu bunele şi cu relele lor, mânjiţi atât cu idealuri, cât şi cu noroaiele pământului şi-ale firii cele slabe a omului - cum suntem noi toţi, fiecare dintre noi...

Că altfel nu-i vom îmbunătăţi, nu vom progresa pe drumul spinos al umanităţii! De traducerea Tractatului „Despre Râs” ţi-am menţionat, deja. Îţi mai dăruiesc o Carte foarte importantă, ultima pe care am scris-o şi, cred, cea mai reuşită din toate, chiar mai mult decât „Gargantua şi Pantagruel”: „Marele Hronic Boulontgerin”. În ea am reuşit să pantagruelizez la cote estetice neatinse încă de nimeni! O am în două exemplare-manuscris, aşa că-mi pot reţine una spre delectarea ochilor mei slăbiţi şi a prietenilor ce mă înconjoară aici...

Vezi, sub frumoasa catifea albastră se află o ascunzătoare tainică... Cufărul are un fund dublu, care-i ticsit cu ludovici de aur... Fereşte-te de puterea lor, dar pune-i la lucru în folosu’ tău!

Luptă, dragul meu, aşa cum am făcut-o şi eu pentru libertatea de a gândi şi a râde, dar ai grijă şi aminteşte-le şi altora: exagerările râsului, ca şi ale spiritului, nasc monştri!

Adevăru-i totdeauna la mijloc, cum o ştiau atât de bine maeştrii noştri, în dublu înţeles: cu mult înaintea noastră - vechii greci!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

81 Te îmbrăţişez cu iubire părintească Şi dor, dorindu-ţi numai bine şi, Din când în când - că nu-i Posibil prea mult - fericire.

Al tău părinte, FranÇois R.

14 Iulie 1553 Suntem uluiţi de importanţa descoperirii pe care o făcusem împreună: pentru cultură, istorie, dar şi pentru familia noastră... Deoarece e de bănuit că avem o legătură, poate chiar de rudenie, cu acest fiu al celebrului său tată, care, prin cine ştie ce împrejurări, a ajuns şi-a trăit în Transmontana, el şi descendenţii lui.

Rămânem tăcuţi, scufundaţi în gânduri îndepărtate şi înălţătoare până când bunu’ Nelson, clarvăzător ca întotdeauna, ne trezeşte din visări: - Haidaţi să mergem cu cufărul în casă... De ne găseşte cineva cu el, ne putem lua cu toţii adio de la viaţă, ştiţi foarte bine! Ce s-ar bucura borşevicii cu slugile lor trădătoare să ne-mpuşte, de urgenţă, ca spioni ai celorlalţi, ai Franţei chipurile... Şi, atunci, cine ştie ce s-ar alege de aste lucruri şi mai ales gânduri atât de preţioase!?

Eu iau repede lada pe umeri şi-o pornesc, însă el mă opreşte: - Ştiu, Bulişor, că poţi s-o duci, însă eşti prea vizibil cu ea, aşa în creştetul capului... Şi singur nu ajungi departe, chiar de eşti puternic ca strămoşii tăi, Gargantua şi Pantagruel, că acum ştim de unde ni te tragi tu cu creşterea şi mintea ta ca-n poveştile celea vechi...

Fără noi, toţi ceilalţi, nu vei reuşi. Tu rămâi aici cu Mariana, voi, ceilalţi, haidaţi cu mine, că au mai rămas, de aseară, de adus multe „cufere” de struguri... Aducem câte doi una, astfel că nu mai iese în evidenţă cea de la... Bulitur, glumeşte el. Şi de ne vede cineva, nu mai face vreo diferenţă!

Tocmai pornesc să traverseze câmpul de cartorfi ce-i despărţea de şiragurile bogate de viţăde-vie... Când auzim un strigăt disperat ce se apropie cu o viteză uluitoare! Ni se face frică şi înmărmurim... Venea parcă dinspre uliţă, din faţa casei noastre, apoi un trosnet puternic...

S-o fi rupt gardul?! Apoi urcă spre noi... Aşteptăm! Din ce în ce mai aproape... Nu vedem de ultimii pomi ai livezii. Deodată zărim fugind nebuneşte direct spre grupul nostru... Nu ne vine să credem vederilor noastre!

Vaca Măriei! După ce iese dintre ultimii copaci, observăm, legat de coada ei cu o funie de un picior... Ion! Lat întins pe pământ şi târât cu furie de biata vacă înspăimântată, de parcă l-ar fi întâlnit pe Ucigă-l Toaca! Era şi-n pielea goală... Ion! - Ce s-o-ntâmplat, Ioaaneee?! ţipă Coca de departe.

- Mă, Traiane, tu crezi că de astea-i arde lui acum - să ne povestească?

Trebuie să-l salvăm cumva..., ne pune la punct Bunicu’.

Ajunge aproape de noi...

- Fusei cu Anuţa lu’ Bâlbâitu prin tufişuri, strigă el gâfâind rău de tot ca din viteza trenului, şam legat vaca, să nu plece, pe când noi... Şi s-o spărieeee...! mai apucă el, totuşi, să ne povestească, că tare-i place...

- Întoarce-te pe spate, aşa te poţi dezlega mai bine! mai strigă Bunu’ Nelson. Îl zărim cum, cu un efort imens, încearcă înaintea câmpului cu cartofi - dar nu reuşeşte...

Viteza, nodul, vaca erau prea tari pentru el!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

82 Când vede că nici aşa nu reuşeşte, Coca îi strigă: Întoarce-te, mă, pe spate, că ne scoţi toţi cartofii şi nu-s copţi încă!

Se pare că nu l-a auzit, e prea departe, deja... ori e terminat de efort.

Rămân singur cu Mariana până când se-ntorc cu lăzile de struguri. Am spune noi ceva, dar ce ar mai fi de adăugat!? Ne luăm spontan după umeri şi rămânem aşa, pierduţi în gânduri şi emoţii indescriptibile, până se întorc...

Eu iau cu unchiu’ Ion Luca „cufărul” cu pricina, peste care Bunicul aruncase catrinţa bunicii, peste care tronează acum cei mai mari şi mai frumoşi ciorchini... Paraschiva şi Coca, bunica şi Mariana, iar el una singur.

Coborâm tăcuţi, scrutând temător şi prudenţi orizontul împrejur... La jumătatea drumului ne trezeşte Coca: - Săptămâna ce vine nu mai avem aşa mult de lucrat la scos cartofii! Îl privim ca aduşi la realitate dintr-un vis din O mie şi una de nopţi... Apoi la câmp! Râdem încet, mai tare, din ce în ce mai tare, cu hohote...

Ne eliberăm de toată încordarea şi teama ce începuseră să ne cuprindă...

Fragment din romanul Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor – Ed. Clusium, Cluj, 2000.

In the shade, Maria Chibacu

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

83 Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” - Dublin Spectacol românesc la Dublin - “Din suflet pentru mama”, ediția a II-a În Irlanda se organizează cel puțin o dată pe lună câte un spectacol exclusiv pentru români, cu interpreți și din Irlanda, dar, mai cu seamă aduși din România. În această primăvară oferta de spectacole a fost mai mult decât generoasă, publicul amator având de ales între cel organizat de către Comunitatea românilor din Irlanda și alte câteva organizate de persoane particulare. Noi, aici, ne vom referi la acela căruia i-am fost parteneri în mediatizare și conceperea textelor programului de prezentare a artiștilor, “Din suflet pentru mama”.

În data de 9 martie 2014, a avut loc la Dublin un nou spectacol românesc, organizat de către Cristina Marinescu, interpretă de muzică populară și coordonatoare a Grupului Vocal Trăistuța, copii care și de această dată au încântat publicul cu prestația lor artistică, dar și cu portul popular, care li se potrivește atât de bine.

Invitat special a fost Petruța Küpper, interpretă de nai stabilită în Germania, unde este foarte apreciată pentru talentul său artistic, talent care a fost șlefuit de maestrul naiului, recunoscut internațional, Gheorghe Zamfir.

Un moment deosebit a avut Aleka, interpretă de jazz, româncă stabilită în Irlanda, care a fost acompaniată de saxofonistul georgian, Lasha Sakvarelidze.

Din România a venit un talentat rapsod popular, Daniel Rosalim, care, alături de Cristina Marinescu, a făcut să crească adrenalina în participanții la acest spectacol.

Felicitări Cristinei Marinescu pentru organizare și interpreților pentru spectacolul oferit!

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

84

Parteneri

ﾃ始semne culturale http://insemneculturale.ning.com/

http://casa-gandului.ning.com/

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

85 Galeria autorilor

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014

86

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/

Itaca Anul II Nr. 5, ianuarie, februarie, martie 2014