Itaca nr 6 by Hopernicus

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

E-mail: Persoane de contact: ISSN Itaca (Baia Mare): Editor: E-mail:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Bogdan Nicolae Groza (Irlanda) Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Iurie Brașoveanu (Italia) Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Editura ”Transilvania” mihai_ganea10@yahoo.com

Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License. Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde. Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Tiparul executat la Editura PIM, Iași

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II Nr. 6, aprilie, mai, iunie 2014

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Sumar

Editorial – Emanuel Pope (Anglia) Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Nuța Istrate Gângan (SUA) – Poezie Eugen Cojocaru (Germania) – Cronică Irish poet guest: Maeve O’Sullivan (Irlanda, Dublin) Dan David (SUA) – Proză En écrivant français: Angela Mamier Nache (Franța) Ioan Silvan (Spania) – Proză Dorina Brândușa Landen (Suedia) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Note de lector English corner: Attila F. Balazs (Slovacia) Pavel Nedelcu (Italia) - Eseu Adrian Grauenfels (Israel) - Poezie Al Francisc (Canada) - Proză Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Gabriela Căluțiu Sonenberg (Spania) – Proză Elisabeta Boțan (Spania) – Traduceri Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Traian Vasilcău (Moldova) - Poezie

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

Adrian Nick (Irlanda) – Teatru

Pag. 47

Nina Vasile (Spania) – Poezie Pag. Helene Pflitsch (Germania) – Cronică Pag. Anca Elena Balan (Italia) - Poezie Pag. Emanuel Stoica (Suedia) - Proză Pag. Attila F. Balazs (Slovacia) - Poezie Pag. English corner: Valery Oișteanu (SUA) Pag. Toreo literaria: Ligia Mihaela Ionescu (Spania) Pag. Viorel Ploeșteanu (Irlanda) - Proză Pag. Anca Lupu (Irlanda) – Cronică spectacol Pag. Evidențiații Centrului de excelență: Dorina Șișu (Irlanda) – Larisa Elena Bogdan Pag. Dorina Șișu (Irlanda) – Iurie Brașoveanu Pag. Concurs de poezie Peregrinări, ediția a IV-a, Dublin Pag. Galeria autorilor Pag.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

5 9 14 15 18 20 21 23 25 26 27 29 32 34 36 37 40 42 44 45 56 57 59 60 71 73 75 77 78 80 83 85 91

Editorial

Câinele lui Panait Istrati Emanuel Pope (Anglia) „Alei, Arăpilă, Alei! măi Buzilă! (din balada Chira Chiralina) Puţine mai sunt azi bucuriile românului reîntors acasă, iar printre acestea, cele prilejuite de schimbările survenite în urbea sa natală în timpul cât a lipsit nu ar trebui să fie decât dintre cele mai de seamă. Şi, dacă în asemenea împrejurări, când inima îţi vibrează din te miri ce şi blândeţea şi condescendenţa fac casă bună chiar şi cu spiritul critic, cizelat adesea poate cu un prea mare răsfăţ în anii de pribegie, atunci poţi fi încredinţat că nimic nu va întuneca pelerinajul sufletului tău aflat mereu în căutarea unor izvoare limpezi. Cam astea erau gândurile şi starea mea sufletească atunci când, într-o după-amiază de iarnă, cu o oarecare premeditare, recunosc, mi-am îndreptat paşii spre unul dintre puţinele locuri ce nu m-au dezamăgit niciodată: Grădina Publică. Situată nu departe de centrul oraşului, pe un mal înalt din apropierea Dunării şi împrejmuită pe două dintre laturile sale de cochete clădiri aparţinând odată armatorilor greci, această bijuterie unică prin atmosferă şi proporţiile sale oarecum miniaturale, a strălucit timp de două secole ca un adevarat pandantiv pe trupul de ţărână al Brăilei şi a fost alean inimii tuturor celor ce i-au cunoscut frumuseţea. (Grădina Publică, cum era odată) Printre aceştia numărându-se, desigur, şi cel căruia, în memoria europeană, i-a rămas pe deplin numele asociat cu leagănul încântării sale din copilărie: Panait Istrati. Şi, cum era şi firesc, din 1984, vechea casă a grădinarului din Grădina Publică, o delicată construcţie arhitecturală, adăposteşte sub acoperişul său colecţia muzeală închinată acestui vector de verticalitate umană, care a fost şi a rămas pentru multe conştiinţe scriitorul ce nu s-a sfiit să afirme cu tărie că „orice organizaţie nu foloseşte decât organizatorilor, nicidecum celor organizaţi.” Şi tot el nota: “Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic: numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează. Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi!” (Muzeul Panait Istrati) E lesne de intuit că, odată ajuns în mijlocul acestei adevărate grădini a unui posibil rai pe pământ, nu puteam să nu păşesc şi pe aleea străjuită de bustul pelerinului-vagabond Panait Istrati. Câţi dintre brăileni nu i-au închinat un gând pios trecând pe aici, prin umbra sa şi câţi nu s-au visat, ca şi domnia sa, prinţi-călători prin lume! Câte vieţi tot atâtea poveşti nespuse!

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

(Panait Istrati) Aleea are un farmec aparte şi datorită faptului că, în vecinătatea Muzeului Panait Istrati, într-un imobil construit în anul 1870, îşi trăieşte (sau mai bine spus, îşi trăia!) o existenţă minoră, dar scumpă inimii mele, şi una dintre secţiunile Muzeului Brăila. În această clădire funcţionaseră, pe rând, un restaurant extrem de curtat de protipendada brăileană în perioada interbelică, apoi, în timpul comunismului, restaurantul “Privighetoarea”, iar de prin anii ’80 Secţiunea de etnografie şi folclor. Găzduirea acesteia în incinta unui fost restaurant reprezenta pentru boema oraşului, atât sursa unor nevinovate anecdote, cât şi o mirabilă excepţie: era singura cârciumă transformată într-un lăcaş de cultură în toată istoria oraşului dunărean. Ambele clădiri, atât casa grădinarului, cât şi clădirea fostului restaurant interbelic, aflasem cu ceva ani în urmă, urmau a fi refăcute cu bani europeni şi, într-adevăr, acum arătau excepţional de bine. Şi ce bine şi ce lucru de laudă ar fi fost dacă lucrurile ar fi rămas doar aşa! (vechea terasă) Însă, nu! Cum viaţa în România, în mod sumbru, pare a întrece orice scenariu, oricât ar fi acesta de imaginativ şi, parcă, dorind să ne reamintească de vremelnicia oricărei excepţii în vecinătatea Dunării, Consiliul Judeţean Brăila am putea spune, în armonie chiar cu spiritul majorităţii cetăţenilor oraşului - a hotărât în 2013 ca destinaţia clădirii din strada Grădinii Publice, nr. 20A, să revină pe vechiul făgaş şi astfel în localul reamenajat să se înfiinţeze din nou o cârciumă, vezi Doamne, spre reînvierea vremurilor de altădată. Dar, în ciuda tonului reverenţios abordat de oficialii zilei, respectivele vremuri invocate nu s-au arătat prea interesate şi au hotărât să rămână aşa cum le ştiam: de altădată. Iar asta mai mult ca sigur dintr-o evidentă încăpăţânare “a lor şi numai a lor”, dar poate şi dintr-un excesiv bun simţ lesne de înţeles ieri dar nu şi azi. Şi cum Răului, de câte ori i se deschid porţile unei cetăţi, îi place a-şi însoţi fapta cu sarcasm şi ironie la adresa slăbiciunii naturii umane, cu acordul preşedintelui CJ Brăila Gheorghe Bunea Stancu şi al primarului Aurel Simionescu, noul concesionar al spaţiului ce găzduia Secţia de etnografie şi folclor nu a putut fi altcineva decât o persoană din anturajul foarte apropiat al celui ce ar fi trebuit să păzească atât liniştea clădirii, cât şi patrimoniul din incinta respectivă de zgomotul şi zarva unor eventuale haite de lupi: Directorul Direcţiei pentru Cultură din cadrul Primăriei Brăila, în persoana unei “distinse” doamne, probabil “victimă” a propriului său nume, predestinat parcă prin semantica sa poftelor distrugătoare. (noua terasă) În condiţiile în care Secţia de etnografie şi folclor a Muzeului Brăila a trecut în mod forţat într-un fel de ilegalitate, lucrând acum undeva prin beciurile Brăilei, nu ne mai rămâne spre împăcare şi mângâiere sufletească decât gândul că apocalipticii diriginţi ai culturii brăilene de azi nu au în custodie şi manuscrisul bardului de la Mirceşti. Altfel, cine ştie dacă nu ne-am fi trezit peste noapte văduviţi şi de balada Chira Chiralina, evidentă fiind de-acum râvna şi grija acestor neosteniţi salariaţi din banul public pentru tot ce-am moştenit mai frumos: Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

La Brăila-n vale Șepte bolozale Și șepte sandale Descarc la zamboale Și-ncarc la stamboale, Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii, Tot de grâu mărunt

Și de arnăut, Dar cine descarcă Și cine încarcă? Un arap bogat Negru și buzat Cu solzi mari pe cap, Ca solzii de crap; Și cu buze late,

Roșii și umflate, Și cu ochi holbați Și cu dinți smăltați. Dar pân' descărca Și pân' încărca, El ce mai făcea?

Şi dacă ar fi fost numai atât şi tot ar fi fost de ajuns ca zeii să părăsească Olimpul, dar nu, brăileanul s-a dovedit mereu a fi un bun gospodar şi, ca orice om hotărât a se îngriji de toate ale sale, noul proprietar de local şi-a adus aproape, cu sine, şi pe cel mai bun prieten al său. Un patruped. Să-l păzească... deşi gurile rele spun că, de fapt, l-a adus numai aşa de show off: un ditamai ciobănesc asiatic. (Nu mă-nţelegeţi greşit, şi eu am un câine şi-l iubesc, chiar dacă nu are 95 de kilograme.) Şi cum noul proprietar nu putea să-l cazeze direct pe terasa amenajată în jurul fostului muzeu, transformat peste noapte în restaurant, unde credeţi că i-a găsit sărmanului său prieten un locuşor de adăpost? Chiar perete în perete cu Muzeul Panait Istrati. Cu alte cuvinte, aveam să văd montată - de stupoare nici să nu mai vorbim! - lângă memoria “omului care nu aderă la nimic” ilustra cuşcă a unui câine. Nu cred că mai are vreo importanţă aici, nici aspectul juridic şi nici chiar cel estetic. A-ţi instala câinele lângă un muzeu - amintim că Muzeul Panait Istrati este singurul muzeu din Brăila care se bucură de o adevărată recunoaştere internaţională - în mijlocul unui parc municipal, şi asta după ce, prin tertipuri dubioase, ai acaparat spaţiul unui alt edificiu cultural, refăcut integral cu fonduri europene, nu poate fi decât o dovadă cumplită de cinism şi o impietate adusă cetăţii şi memoriei elitelor sale. Iată cum, animalul de care s-a temut cel mai mult scriitorul pelerin, ajuns azi pînă la treptele nemuriiri acestuia, reuşeşte a-l bântui şi dincolo de moarte. Şi nu vorbim aici de uriaşul patruped alb obligat să privească cu ochii miraţi necontenita perindare a mulţimii prin parc (oh, nu!), ci de dihania rapace din om. Aceea care chiar şi-n secolul XXI continuă să acţioneaze ca şi cum istoria ar începe cu ea în fiecare dimineaţă şi să se manifeste în societate ca un suprem animal într-o junglă cu fiare. Aceea care, dipreţuind morala şi pe toţi cei din jur, se felicită pentru fiecare “victorie” a sa. Aceea care noaptea îşi doarme bine somnul, în timp ce alţii primesc zorii încercănaţi încă de gândul şi de teama serii precedente. Dar tot ea este poate şi aceea care ne face, câteodată, pe mulţi dintre noi, să tresărim şi să avem sentimentul de culpabilitate colectivă. Avea, aşadar, dreptate bunul Panait Istrati când spunea “am oroare de animalul din om când se luptă în folosul lui.” Mie însă nu-mi mai rămâne decât o singură stare: “şi era aşa ca şi cum ruşinea mi-ar fi supravieţuit…” Oare unde s-o mai fi întâlnit?! Şi apoi, cum se poate, domnilor, să alăturăm “corbi cu turturele, şerpi cu floricele, urși cu căprioare şi nouri cu soare?” (Panait Istrati, în Grădina Publică) ultima noapte albă a muzeelor lumii se dedică Muzeului Panait Istrati din Brăila În noaptea asta am fost plecat şi pe drum am descoperit o nouă formă de singurătate mai nebună şi mai sinucigaşă decât cea a unui far maritim pe care l-am privegheat într-un amurg de toamnă ploioasă pe o coastă părăsită din county Kerry Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

după o sută de ani de solitudine la marginea mării bâtrânul far se pregătea să moară şi nu trebuia să fii un geniu să-nţelegi că un ochi de pradă îl pândea din slava cerului Ah, să fi fost un paramedic acolo, ca-n umbra unui mucenic aş fi sărutat nisipul de sub talpa picioarelor sale şi o supradoză de morfină ar fi curmat chinul bătrânului ostaş Cine nu are urechi să asculte mai bine să tacă, pentru tot atâtea ziduri există tot atâtea inimi! Ţie, noapte bogată, îţi datorez toate luxaţiile astea şi fracturile mele şi această dureroasă desprindere de şold de data asta chiar am căzut adânc în tine şi niciodată nu mi-a fost mai greu până şi figura cu mersul pe brânci pare a da semne de oboseală Când am plecat nimic nu anunţa o călătorie spre capătul nopţii şi lucrurilor dragi le-am spus să mă aştepte cuminţi lângă vatră asta bănuiesc că într-un fel anume a mai liniştit cumva spiritele altfel gândul şi inima mea de javră nu m-ar fi însoţit în noapte de suflet nici nu putea fi vorba, pe el demult nimic nu-l mai mişcă din casă. Nu vă fie teamă, le spuneam tovarăşilor mei de drum noaptea asta e aşa mai mult o metaforă a zilei pe calea aceasta nimeni nu s-a simţit în beznă sau singur vreodată veţi vedea, pregătiţi-vă! ceasul eroic îşi va bate monedă chiar aici sub chipurile voastre şi ca undele fine de apă ne vom revărsa cu toţii curând în marea pelerinilor lumii să-ntâmpinăm deci cu bucurie deplină Marile Sale Talazuri! Dar nu a fost aşa să fie, mama ei de viaţă nu a fost aşa să fie şi niciodată noaptea nu a fost mai întunecată şi în acelaşi timp mai albă pentru mine, şi cel mai tare mai tare chiar şi decât ecoul sălilor goale şi liniştea atâtor coridoare lipsite de oameni înspăimânta scâşnetul de dinţi şuierând la rădăcina cuvintelor etichetelor muzeale ca şi când un întreg popor s-ar fi târât în genunchi, în surdină, pe un drum din sticlă zdrobită şi asta mi-a amintit de farul acela cu raza lui de lumină ce obosise călătorind peste ape şi jenat ca niciodată din nou am simţit nevoia simplă de a-mi culca obrazul în culcuşul acela de pradă vânată unde coşmarul îşi are numele sale extrem de sonore şi unde îşi da duhul noaptea sălilor muzeale din lume Of! nu credeam că se poate şi mai singur decât singur pe lume stam strânşi unii în alţii şi fiind noapte ne priveam toţi trei ca într-o oglindă în singurătate inima mea de javră începuse a tremura ca varga întunericul parcă mai îmbătrânise un pic şi odată cu el, alături de noi... cu ochii uimiţi ieşiţi din orbite se stingea fără vise şi ultima noapte albă a muzeelor lumii. (din seria “Voinicul în piele de javră”)

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Proză

Bucurie stinsă Constanțiu Mara (Suedia)

Ziua înmormântării bunicului meu a fost o zi ploioasă. Am ajuns către seară şi de departe vedeam poarta îndoliată, poartă spre care mergeam în vacanţe cu bucurie. Copacii desfrunziţi făceau din marginea satului o depărtare de care mă apropiam cu sentimentul că nu voi ajunge. Dar iată-mă întâmpinat de mama, care mă duce spre odaia de la uliţă: „Hai să-l vezi pe moşu. Doamne, cât te-a aşteptat!” Oglinda din tindă este acoperită cu o năframă neagră. Prin ferestre vine lumina înserării, egală cu cea a lumânărilor, astfel că, împreună cu vorbitul în şoaptă al oamenilor de pe laviţe, aşterne pace. Lumina trece peste frunte şi obraz spre mâinile încrucişate. Fruntea blândă şi obrazul aspru, ca întotdeauna, doar că nu răspunde sărutului meu cu căldura privirii şi surâsul prevestitor de bucurii pregătite pentru noi. Bucurii simple, care doar în timp îşi dezvăluie taina lucrurilor esenţiale: să-l însoţim la vie, ori la holdă, să ne arate fructele bune, cum se face mustul, cum se întoarce fânul, cum ţii apă răcoroasă în ulcior şi tot ce-i amăgea speranţa că vom fi urmaşii lui, chiar aşa plecaţi pe la tot mai depărtate şcoli, pe tot mai depărtate drumuri. Lumina înviorează albastrul şi roşul broderiilor bogate ale gulerului cămăşii, a umărarilor largi şi a pumnarilor încheiaţi strâns, cu bumbi coloraţi, frumosul port al ineuanilor. Aceste culori, împreună cu albul pânzei de in şi laibărul negru cu rânduri de nasturi argintaţi, sunt florile de mire pe ultimul drum. Nu ştiam că moşu are o asemenea cămaşă, cum am văzut la sărbători în sat. Desigur, a stat în sertarul spre care bunica arăta spunându-ne: „Acolo-s hainele şi ştergurile noastre de îngropăciune”; acolo a stat cămaşa de sărbătoare pe care nu o mai purtase din tinereţe... Suntem toţi în aceeaşi odaie. Mai vin prieteni, vecini, neamuri. Vin la priveghi. Luminează doar lumânările şi lampa cu clopul alb, prinsă de grinda mare, grindă pe care moşu îşi ţinea foile de tutun, iar eu ascundeam mici economii pe care le prăpădeam în zi de târg. Ascult din nou întâmplări ştiute sau altele noi. Întâmplări cu unchiul Foia, fie iertat, de când au fost husari în Bătaia cea mare, de când s-au întors de la Hamburg, renunţând la exodul spre America: ”nu-i de nici o lume” i-a spus unchiul Foia, care cobora de pe un vapor venit de acolo, - „hai acasă!”; paguba în urma porcilor morţi de molimă, când ajunsese cu ei spre Constanţa; ceasul de buzunar luat de la un rus beat, în timp ce acela, sub ameninţare cu pistolul, îi zmulgea ceasul cu lanţ de argint... şi câte alte întâmplări, cum se povesteşte la priveghi... Fratele meu nu putuse veni. Poate ar fi povestit cum stăteam seara pe laviţă Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

dinaintea casei şi bunica îl striga pe moşu „hai şi bea un pahar de lapte, acuma l-am muls” la care el ne spunea zâmbind „ea aşa crede, că dacă beu lapte nu mă mai duc la căfană”... Femeia care tocmai a venit şi stă lângă uşă, o întreabă în şoaptă pe cea din apropiere dacă Eva, bunica, l-a jelit cum se cuvine, că ea n-a auzit: „Da’ cum să nu?! Doamne, că doară o cântat cu noi şi în Oastea Domnului, când am fost tânăre!” Da ce-ai făcut bătrânule?! Că or venit atâţia oameni! Or venit ortaci, vecini şi neamuri, Or venit şi de peste Criş, Or venit şi din uliţa ungurească, Or venit şi din capătul satului! Da ce-ai făcut bătrânule, Că ai strâns atâta lume Şi tu nu zici nimic?! La ce casă te duci Căştigat în mire?! Vai! Vai! Da ce-ai gândit oare bătrânule, Să strângi atâta omenime Şi tu să nu zici nimic?! Da spune, spune ceva, bătrânule! Se înserase când am auzit tânguirea bunicii. Glasul înalt şi limpede ajungea departe, ca în ziua în care au ars toate jirezile de paie şi grajdul vecinului, Duţu, şi ea lua la întâmplare lucruri din casă şi striga după ajutor: „Doamne, oare ce-o fi cu noi!” În acel timp moşu a strâns toate păturile şi ponevile din casă, le-a muiat în apă şi cu ele nestoarse, suit pe o scară lungă, a acoperit jirezile noastre. Au venit pompierii cu cai, vecinii, soldaţii din cazarmă. Când focul a fost stins, apa din fântână ajunsese la nămol... * Acum este ziua despărţirii. Ploaia măruntă pare că se va opri, e doar un abur care abia reuşeşte să devină picături. Poarta mare este larg deschisă. Coşciugul a fost adus în curte, spre poartă. Mai încolo este şopronul în care cândva se ţinea căruţa, acum este doar cuptorul de pâine. Pe faţa bunicului se aşează boarea umedă şi sărutul nostru pentru drumul fără întoarcere. Soarele nu reuşeşte să străbată perdeaua egală şi luminoasă întinsă peste cer. Dricul porneşte pe drumul noroios. Noi îl urmăm pe lângă case. Trecem de fântâna săpată, cândva, în tinereţea lui, când a făcut şi casa. Curând ajungem la drumul către deal. Peste şanţul de aici este un pod mai înalt. Caii se opintesc şi mi-e teamă să nu alunece cumva coşciugul. Dar iată că urcă şi roţile din spate, roţile mari. De sub acest pod au tras cu mitraliera ungurii în cele trei zile cât au ocupat satul. Noi am fost duşi de moşu în casa de jos şi puşi să stăm întinşi pe pături. El se uita pe fereastra mică şi ne spunea ce se mai întâmplă. După o vreme a venit în curte un soldat, s-a uitat în pod, apoi moşu l-a însoţit în grădină. Era destul de abătut, a împuns cu baioneta, obosit, jireada de paie, după cineva care s-ar fi ascuns acolo, apoi a plecat. Seara am dormit în paturile noastre. Grâul adunat pentru treieriş ardea Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

încă, lumina ca un rug la marginea satului dinspre deal. Dimineaţa a fost linişte. Cu băieţi mai mari adunam cartuşe netrase, scoteam praful de puşcă şi făceam „şerpi” arzători, până toboşarul satului a anunţat că toate „cartuşele găsite şi patroanele goale trebe duse la primărie”. A patra zi trupele lui Szalasi s-au retras şi încă din zori, când ne-am trezit, câmpul din faţa casei era plin de corturile armatei noastre; în curte erau două camioane; cu unul duceau mâncare pe front, spre dealul Mocrii. Trecut de pod şi ajuns în inima drumului, dricul întoarce la stânga, spre „oraş”, şi se opreşte. Preotul rosteşte evanghelia pentru răposaţi şi veşnica pomenire. La fel la oprirea din răscrucea cu uliţa morii. Poate este un ritual păstrat din antichitatea romană, după cum în Italia multe case de la colţul străzilor, au mici altare cu candela aprinsă. Trecem de casa Nişcăi, despre care se spunea că-i ludă. Când au venit ruşii ea s-a ascuns în podul casei, în sicriul pe care singură şi-l cumpărase. Când s-a ridicat era să o împuşte rusul, fie din sperietură, fie să se apere. Trecem pe lângă gardul şi stâlpii de cărămidă ai casei lui Sas Teodor, om scund, puternic şi gras, cu numele scris în strană la biserică, ceea ce nu ne-a împiedicat să-ncercăm să-i furăm perele din grădină... Pe această margine de drum am învăţat să duc sacii cu roaba la moară, înduplecându-mi fratele, mai mare, să mă lase şi pe mine... În partea cealaltă, spre Păhui, e cazanul de fiert răchie, unde duceam la sfârşitul verii prunele, loc bine ştiut de moşu... Urmăm mai departe, spre biserica noastră, pe care de Paşti o ocoleam cu lumânările aprinse. Acolo este răscrucea mare: drept înainte e podul de piatră peste Criş, drumul la Colonia Traian, unde tata a fost tânăr învăţător când a construit şcoala primară. Imediat după pod, ruinele cetăţii vechi, a minaretului din vremea turcilor şi castelul Rakoczy. Tot pe malul acela era fabrica de mobile, mutată demult la Pâncota, fabrică unde au muncit bunicii în tinereţe, după cum au muncit şi pe moşia Esterhazy, înainte de a-şi avea gospodăria lor. Moşu spunea că numai liberalii au ţinut ce au promis. De la el am auzit vorba „făgăduială neţinută, bucurie bolândă”. La stânga e drumul Aradului, prin faţa bisericii ungureşti şi a Gimnaziului Sava Brancovici. Aici veneam să vedem defilarea de 10 Mai, cu steaguri, ramuri de stejar, fanfară. Coloanele militare treceau pe lângă statuia de marmură a Soldatului, statuie aruncată apoi de „tovarăşii juşti” în Criş. Uneori se vede de pe pod, când apele sunt mici şi limpezi. La dreapta, pe lângă farmacie, e drumul Bocsigului, spre munţi. De la biserică pornim, în sunetul tânguit al clopotului, pe drumul Bocsigului, drum pietruit, astfel că putem merge în urma dricului, până la cimitirul din capătul satului. La biserică mă duceam cu bunica... Pe moşu nu l-am văzut niciodată acolo. Poate de când i-a murit unicul fecior, în fragedă tinereţe. Despre el se vorbea rareori şi în puţine vorbe, Dumnezeu săl odihnească! Era stinsa bucurie a bunicului. Casele devin mai rare şi mai mici, apoi cimitirul. Dintre crucile mormintelor se înalţă crucile mari, de lemn, pentru sfinţirea locului. Drumul continuă spre munţi. Nu departe este teribila Moară cu noroc... Pe braţe este dus coşciugul la groapa acum săpată. În depărtare e dealul albastru, locul care i-a fost drag. Îl auzeam: „Mâine mă duc la vie, plec de dimineaţă, până-n ziuă, să nu mă prindă căldura

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

pe drum. Cine vine cu mine să fie gata”. Ştia că vom sări într-un picior de bucurie, că vom fi în stare să nu dormim toată noaptea... Aproape de mormântul deschis este un brad şi o cruce cu fotografie: prietenul lui ucis în plină tinereţe de către cel care urma să-i fie tată-socru. Una din acele drame în care străfulgeră ecouri de legendă şi sunt mereu povestite ca de un martor ocular: „fata mea după tine n-o dau” şi cu o lovitură de sapă în frunte l-a omorât, în zori de zi, când cobora din pădure să întâlnească fata. „Acuma vor fi iară aproape”, o aud pe mama zicând. De la o vreme nu mai ploua, dar bruşii de pământ erau umezi. Prohodul, slujba odihnei de veci. Ne facem semnul crucii: să-i fie ţărâna uşoară, ţărâna pe care o aruncăm pe rând peste coşciugul coborât în groapă! Rămânem până la închiderea mormântului şi aşezarea cununilor. Spre casă mulţi se întorc la casele lor. Se va însera curând, dar pe laviţele de la porţi nu stă nimeni, cum se stă vara, aşteptând întoarcerea cirezilor de la păşune. Am fost învăţat să dau bineţe celor care şedeau în faţa caselor când treceam prin dreptul lor şi dacă mă-ntreabă cineva „ da’ tu a cui eşti?” să răspund „ nepotu’ lu’ Frunza”. Asta era porecla lui moşu în sat. O făceam cu mândrie. Poate aşa o fi fost mai bine să spun, numele tatălui fiind proscris cu vremurile „noi”. Îmi plăcea să dau bineţea: Bună seara! Bună să-ţi fie inima! Dar în înserarea asta nu stă nimeni pe laviţe şi-mi este inima grea... Aproape că nu-mi mai amintesc cum a fost împărţirea pomenii, în odaia în care moşu a închis ochii. Odaia în care ultima vorbă rostită de el a fost numele meu. * A doua zi plecăm la gară, tata, mama şi eu. Trenul de la Ineu la Arad, de când îl ştiu, a fost mereu plin. Chiar în timpul războiului şi mai ales după, când se adăugau vagoane de marfă - bou vagon - cum li se spunea. Urcarea în tren era o forfotă de asalt, cu strategii, strigăte şi disperări. Asta şi fiindcă întotdeauna bagajele obişnuite ale călătorilor erau însoţite de coşuri cu găini, saci de făină, damigene, sticle şi vorbărie veselă în aerul greu de fum de tutun şi miros de ceapă şi rachiu. Prima grijă a călătorilor între satele bogate ale locului se pare că este, odată aşezaţi în tren, să scoată pita, slana, ceapa şi cuţitul. Cu câte-o gură din sticle cu vin ori răchie se trece la cântec şi nu rareori la bătaie. Aşa-s oamenii la drum, mai slobozi. Nu a fost altfel nici de data aceasta. La Pâncota, pe lângă cei porniţi deja pe petrecere, urcă şi unul cu trompetă. Dacă la început, văzându-ne în doliu, erau mai reţinuţi, acuma, cu câte un gât de ţuică în plus, nu-şi mai domoleau nici cântarea, nici vorba. Prin geamul aburit, şters cu dosul palmei, se vedeau întinderi de mirişti, arate ori nu, toate la fel. Nu mai era acea rotire fascinantă a ogoarelor, fiecare de alt verde sau alt galben, după ceea ce semănase omul, rotire multicoloră sub cetăţile norilor albi, rotire care-mi fermecase copilăria. Acum, atât anotimpul cât mai ales colectivizarea, cu ruperea răzoarelor, a lăstărişurilor, tăierea sălciilor, a uniformizat totul. Probabil, fiind noi îmbrăcaţi în haine de oraş, nu eram cu totul pe placul lor, ne aruncau priviri piezişe. Bietul tata, nu-şi găsea locul, mai ales după ce trompetistul cânta tot mai tare. I-a rugat să fie mai potoliţi. Degeaba. Noi nu ştiam cum să-l liniştim, să-i alungăm gândul umilitor al neputinţei. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

“Ce-i şefule! Poate nu-ţi place ce cântăm!”, ne îmboldeau petrecăreţii. ”Suflă, mă!” şi trompetistul sufla Marşul Iancului, cântec mult timp interzis. ”Astăzi cu bucurie… Iancule maare! Iancule taare! Cu noi să fii!“ Cânta numai trompetistul, ceilalţi doar hăuleau pe alături. Cine ştie, deveniserăm, în capul lor ameţit, vinovaţi de colectivizare... A dat Domnul şi la Şiria au coborît. Trenul lăsă în urmă risipirea chefliilor, trecurăm pe lângă movila «La furci», unde au fost spânzuraţi oameni ai Iancului la ’48 şi încet tăcerea noastră încordată s-a desfăcut în linişte. O bucurie părea că se stinge atunci în sufletul meu. Dar de atâtea ori, din semne mărunte, culoarea unui fruct, un drum spre urma albastră a unui deal, sau chiar din necunoscut, creşte amintirea binefăcătoare a bunicului şi o bucurie stinsă luminează în tăcere.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Poezie

Nuța Istrate Gangan (SUA)

îmi crești o salcie sub inimă

cuvânt rănit lângă cuvânt rănit

poate într-o zi mă voi naşte din nou din lutul pe care-l frămânţi astăzi cu furie din nefericirile tale aşezate meticulos între blocuri de piatră te lupţi cu tine însuţi cu oglinzile care zâmbesc sarcastic (ar trebui să inventăm un alt cuvânt pentru a defini singurătatea, nu-i aşa) zâmbești tandru inventezi dimineți desfășori asfințituri ziua mă umbrești în dorul tău aprig noaptea îmi crești o salcie sub inimă

nu ştim nimic altceva mai bine decât să rostogolim cuvintele premeditat criminali în serie pregătim lovitura cu nebunia ascuţită până la refuz reci calculaţi izbim cu sete şi furie ca şi cum doar cuvintele acestea care umblă neruşinate cu oasele la vedere cu dinţii strepeziţi cu vârfurile aripilor înmuiate în sânge ar fi vinovate de neputinţa de a vorbi noi doi cuvânt rănit lângă cuvânt rănit formăm the mastermind acela care distruge totul în cale doar cu puterea unui singur gând rostit

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Cronică

Eugen Cojocaru (Germania) Un Robespierre modern – cântăreț de jazz Cine s-ar fi gândit, și totuși... S-au scris mai multe romane bune în literatura română după 1989, dar prea puține de referință și mai rar cu tematica universală a Zeitgeist-ului actual. Cunoscutul romancier Bujor Nedelcovici - locuiește din 1987 la Paris - ne-a oferit, de curând, o carte majoră nu numai pentru literatura română: Jurnalul unui cântăreț de jazz Editura Allfa, București, 2013, lansată, în premieră, în noiembrie 2013, la Târgul de Carte „Gaudeamus”. Primele două cuvinte sunt simptomatice pentru eroul Pascal - aluzie patronimică la filosoful angoaselor Barocului, Blaise Pascal: „Sunt singur...”. Dacă genialul matematician și fizician s-a retras la 31 de ani la mănăstirea Port-Royal pentru a scrie celebrele antume „Scrieri provinciale” și postumele „Cugetări”, protagonistul lui Nedelcovici s-a ascuns, revoltat și intransigent, încă din liceu, într-o lume interioară a cărei frontieră e trasată de disprețul față de Zeitgeist-ul lumii contemporane bolnave și pervertite, iar centrul de echilibru devine o din ce în ce mai mare izolare în muzică. Mai precis, jazzul și toate formele sale „adiacente”: Duke Ellington, Benny Goodman, Petruciani, Woody Herman, Charlie Parker, Stan Getz, Benny Carter până la Nat King Cole, Donna Summer, Jim Morrison... Dezamăgirea și disperarea prezentului și viitorului sfârșesc totdeauna într-un nihilism schopenhauerian trecut mai întâi prin „detronatorul” nitzschean al lui Dumnezeu: „Nimeni nu semnează nimic și nimeni nu e autorul timpului pe care îl trăiesc. Nici chiar Dumnezeu...” (p. 10) Toată viața sa a luptat pentru a rămâne în viața asta: „...și iarăși gândul sinuciderii și al alienării au apărut în toată splendoarea lor. Înainte, când mă bărbieream și mă vedeam în oglindă, îmi spuneam: ’Să nu te sinucizi și să nu înnebunești’.” (141) Moștenitorul angoaselor existențiale ale Barocului este rudă bună și cu alți „intransigenți și neadaptați” cum ar fi Ladima Danton a lui Camil Petrescu, „oameni care văd Ideile” (adică Frumusețea, n. a.): „Ieri am scris două cuvinte: ‘tandrețe’ și ‘candoare’. Nu-i așa că sunt frumoase?!” (p. 13) Dar cât de rare sunt ele în lumea actuală și dintotdeauna: „Până unde poate să ajungă perversiunea ucigașă a oamenilor!” (p. 13) El însuși recunoaște că nu a vrut să fie așa: „Mi-ar fi plăcut să fiu altul și altfel decât sunt în fiecare zi!” (p. 15) Însă, cine a fost o dată „incoruptibilul și intransigentul” Robespierre - rămâne pentru totdeauna. „Când te-am cunoscut erai un om bizar, special, tăcut, introvertit, destul de singuratic pentru un jazz-man.” (p. 201), îl descrie Relli, când s-au reîntâlnit după mulți ani. Dar, un vechi prieten de liceu Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

îl știe cu totul altfel: „În realitate ești un trăsnit, nebun, un rebel, un revoltat, un provocator și chiar... un anarhist!” (p. 16) Deci, un „robespierre” care a greșit epoca... Văzând, după un timp, că nici muzica nu mai poate ține realitatea dureroasă dincolo de „frontiera Eului” construită artificial și nu-l poate salva de „monstruozitatea lumii”, încearcă să uite... Și tot amicul său, Beni, îi ține oglinda în față: „Acum vrei să joci rolul unui orb și ți-ai luat ochelari negri și baston alb.” (p. 16) Pentru că, la început, Pascal însuși nu-și dădea seama ce se petrece cu el, bănuind chiar că ar suferi de Alzheimer, când el defulează și refuleaază după toate regulile freudiene: „Văd... hidoșenia ce ne înconjoară, dar și frumusețea fragilă și plină de candoare ce vrea să reziste în fața acestui carnaval apocaliptic... aici, în jurul nostru, în fiecare zi.” (p. 17) Din ce în ce mai conștient, eroul se recunoaște: „Nu mai pot și nu mai vreau să văd ce se petrece în jurul meu... O lume urâtă și crudă din toate punctele de vedere.” (p. 16) Iată-ne într-un univers kafkian à rebours - pe dos: lumea e cea care s-a metamorfozat în „marele gândac scârbos”, iar el, Pascal, e cel ce luptă să-și păstreze „candoarea și frumusețea umană”! Ce șanse sunt într-un „Imperiu al cinsimului închinat Vițelului de aur...” (p. 26)?! Niciuna: „Aiureli! Prostii! Amurgul zeilor!” (p. 27) De aceea strategia sa: „Sunt un orb care nu vrea să vadă și...vede numai când frumusețea din fața ochilor merită să fie privită.” (p. 36) Însă, orice Cutie a Pandorei are un firav și ultim „locatar”: Speranța... Ce nu poate fi decât, așa cum ne atenționează cu o sintagmă atât de frumoasă Sfântul Augustin după Învățătura lui Iisus: „Dacă Iubire nu e - nimic nu e!” Ea se întrupează în acest profund și minunat de grav roman al lui Bujor Nedelcovici într-o... bineînțeles, femeie: Relli - marea dragoste din tinerețe a lui Pascal, pe care tot el - maladiv de-atunci în rejectarea întregii lumi înconjurătoare, ce aduce numai suferință (Schopenhauer) - a abandonat-o și „uitat-o”. Dar, ea nu... Îl regăsește, încă îl mai iubește cu aceeași forță de care numai femeile sunt capabile și „reia” timid, discret, dar tenace „povestea lor de dragoste”... Va reuși ea să-l schimbe, este Dragostea mai puternică decât „scârbosul uriaș gândac” - lumea ființelor așa-zis raționale!? Pascal e conștient că „prădătorii” își schimbă doar blana: „...lupii nu mai sunt de recunoscut, poartă cravată, se plimbă în limuzine elegante, frecventează bordeluri și păzesc turmele oilor imbecile.” (p. 66) - chiar în pagina cu numerologia simbolică a Diavolului! Toată viața a încercat să nu se mai gândească la această lume: „Tu ar trebui să cânți numai jazz... Și nimic altceva! Ar fi trebuit să rămâi în abstracția muzicii și să nu cobori pe pământ, în noroiul realității.” (p. 67) Majoritatea celorlalți se lasă desfigurați de ea în „mici gândaci oribili” kafkieni - până acum a scăpat, dar pericolul și presiunea sunt tot mai puternice... E greu să te sustragi legilor junglei inumane în care ești obligat să trăiești! Treptat, pe parcursul lecturii, ne dăm seama că ni se adresează varianta contemporană a secolului 21 a „Condiției umane” de André Malraux: „Și, totuși, dacă Beni are dreptate și nu pot reuși în viață decât dacă ești sigur pe tine, arogant și sfidător, cinic? - (adică, să devină el însuși „prădător” - n. C. E.) - Eu nu pot să respect această lege a junglei și de aceea am rămas singur la bătrânețe.” (p. 76) Ca orice ființă pe acest pământ, și Pascal primește „Ultima șansă”, cum se numește Cartea a doua - o încercare de „întoarcere din Infern” (exterior și interior). Însă nu Euridice trebuie salvată, de data aceasta e Orfeu însuși - talentatul cântăreț de jazz... Și pentru a exclude orice confuzie arogantă că noi, cititorii, nu suntem vizați, motto-ul redă un citat din Victor Hugo fără nici un echivoc: „Ah! Quand je vous parle de moi, je vous parle de vous. Comment ne le sentez-vous? Ah! Insensé qui crois

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

que je ne suis pas toi!” (Contemplations) / „Ah! Când vă vorbesc de mine, eu vorbesc de voi. Ah! Smintit e cel ce crede că eu nu sunt tu!” (traducere: C. E.) Iubirea redobândită pentru Relli și Olivier - fiul „uitat” și el! - îi redă încrederea și dorința de a relua și muzica: „Nu cumva trăiești o ‘mică re-naștere’ și o mare ‘re-înviere’ de care nu vrei să fii conștient?” (p. 124) Iar strategia e radicalizată - poate reușește: „Acum refuz să citesc ziarele, să mă uit la televizor, să aflu ce se petrece în lumea întreagă pentru simplul fapt că nu se întâmplă nimic, adică se repetă la nesfârșit același masacru de fiecare zi, de când suntem moștenitorii lui Cain, adică ai celui care și-a ucis fratele, pe Abel!” (p. 128) Însă, lumea înconjurătoare nu poate fi extirpată ca un nodul benign ori chiar malign. Realitatea se răzbună întotdeauna, iar atunci o face cu o mai mare forță diabolică: Ea „metastazează”! „Dar acum nu știu cum să scap din această încercuire și asaltul sufletului care îmi dau târcoale și mă încolăcesc ca un șarpe sufletul și mintea. Mă simt paralizat... Am vrut să-mi uit trecutul, amintirile, acum vrau să uit chiar de mine ca ființă vie... sau poate ceva a murit în mine de mult timp... Nu știu când și de ce am murit... fiind totuși în viață...” (p. 141) Parcă avem în față halucinantul tablou al lui Grünewald: „Ispitirea Sfântului Anton”! Îl poate, oare, salva strategia camusiană a „sisifului fericit” (p.147)?! Pascal încearcă și așa, alăturându-se fiului său și tinerilor protestatari din Paris ai mișcării Occupy și Indignados – cântă sublim pentru ei și e adulat... Sau „Regăsește o iubire abandonată din prea multă rigoare, dorința de a uita și de a mă detașa de toți și de toate.” (p. 162) Relli vine subit în vizită din țara îndepărtată unde se „refugiase” și iubirea lor „re-naște, re-învie” cu aceeași forță și prospețime... Pascal, însă, nu poate „uita” nici în plăcutele discuții cu ea: „Este mult Urât în care trăim!... Ducem o viață lipsită de sens și semnificație! Sensullipsei-de-sens! Totul în imanent, nimic în transcedent.” (p. 209) „O singură Salvare! Un zâmbet și... Muzica! Și poate pe tine... Să nu-l uit pe Olivier.” (p. 210) Sunt acestea îndeajuns?! Pierderea lui Bill, pisica lui dragă, din vina sa și plecarea - de fapt o amânată revenire definitivă lui Relli, căreia el nu a reușit să-i pronunțe speranța unui viitor împreună, îi cauzează o recidivă: „Tatăl dumneavoastră a suportat un șoc, un accident și poate aceasta este explicația...” (p. 256), îi spune doctorul lui Olivier, căutând o cauză pentru subitul cancer galopant. Menționez acum alt „furios” roman contemporan - „Supraviețuitorul” - al shooting-star-ului actual al literaturii americane, Chuk Palahniuk, care se completează remarcabil cu Bujor Nedelcovici: societatea actuală complet pervertită și sinuciderea „amânată” a proptagonistului și a „candizilor” care refuză „societatea cancerigenă” - doar că totul e prezentat din punctul de vedere al „manipulatorilor”. „În fiecare săptămână o întreb câți supraviețuitori mai sunt la nivel național... Ascultă-mă, vindecă-mă, salvează-mă, crede-mă. Nu e vina ei dacă o să-mi tai gâtul imediat ce o să iasă pe ușă. (p. 254) ...toate ideile tâmpite din lumea asta... au o logică perfectă, dar asta nu pentru că tu ai devenit mai deștept, ci pentru că partea inteligentă din creierul tău și-a luat liber. (p. 157) și „În curând o să avem cu toții aceleași gânduri în același timp. O să fim la unison. Sincronizați. Uniți. Egali. Exacți. Așa, ca furnicile. Ca insectele. Ca oile... Care e esența existenței?” (p. 112; Editura Polirom, Iași, 2009) „Intransigentul și incoruptibilul” Pascal robespierrian, ca alter-egoul său american, Tender Branson, nu poate fi fidel decât lui însuși, iar scriitorul Bujor Nedelcovici, fidel scriiturii sale, ne-a dăruit o operă remarcabilă prin dinamismul și forța cu care subjugă lectorul de la prima până la ultima pagină.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

18 Irish poet guest

Maeve O’Sullivan (Irlanda) Father’s Death Day a haiku sequence by Maeve O’Sullivan in the collection Initial Response (Alba Publishing, 2011)

father's death day after hours of phone calls soft November rain *** one sixth of his weight snug on my left shoulder *** a week since his death shaking the heavy duvet into its cover *** graduation night wiping the dirt from his grave off my good black boots *** after five weeks of condolences first Christmas card *** midnight arrives… ringing in the first fatherless year

Note: some of these haiku were first published in Blithe Spirit, the journal of the British Haiku Society Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Vocal Chords, The title poem of Maeve O’Sullivan’s 2014 collection (Alba Publishing) The Sligo train takes me to the singing place, the place where mines and quarries can be treacherous and the undertaker buys more than his fair share of drink; where the famine graveyard is a single field, the sun shining on its silent slope this afternoon as my friend refuses to play a flute lament. I am here to sing, and sing I do, in a classroom of women who have journeyed to this town to do the same. We learn twenty songs together from Beleek Rosie with the red jacket and the ready laugh. We sing about The Good Ship Kangaroo, The Bonny Bunch of Roses and the Verdant Braes of Skreen. We sing next door to the harpers and fiddlers, we drink tea with the box-players and the set-dancers, we nod to the bodhrán and whistle players. We sing. Our instruments are invisible. We carry them everywhere. They are our own, and only they can marry the words to the tunes. In Monica’s Bar we swap songs like beads, applause stringing this one to the next. We sing of emigration, of love charmed or doomed, of death and Napoleon. We can’t stop singing, except to listen to another song. We don’t want the singing to stop, but voices will not hold out forever without a break. The train home is silent. Note: This poem was first published in The Stinging Fly journal, 2004

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

20 Proză

Unchiul Dan David (SUA)

Era o vreme când oamenii onești erau majoritari pe Pământ. La deal către Alom vacile trag carul greu. Ducem crucea din piatră s-o punem hotar. Alături, împingând să le-ajute, unchiul meu; Falnic, tăcut ca un călugăr în Postul Mare. Abia întors din război, nu se mai satură privind împrejurul. Transpirat, inspiră adânc. Își trage pălăria pe ochi să se ferească de soare. Dar cum a fost la război, bade Gligor? Rău. Da’ mâncare avut-ați? Ba. Da’ noroaie și frig? Da. Da’ păduchi? Și. Da’ vreo faptă de vitejie, făcut-ai? Nu, numa’ m-am bătut. Da’ temutu-te-ai, bade? Temut. O frumoasă dimineață de mai. Soarele se ridică dinspre Borla, privindu-ne mut.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

En écrivant français

Angela Mamier Nache (Franța)

Séquence matinale

Secvenţă matinală

Des infos, des nouvelles diverses Percent les murs Mon corps bouge dans ce vide Qui me sépare du chuchotement Du sommeil Sur les lèvres des fils Le petit ouvre une œil somnolent Qui lit mieux que moi cette ouverture «c’est toi… te voila arrivée Prends-moi dans tes bras et mets-moi Dans ton lit» Je ne peux pas lui dire que je n’ai pas le temps Carresse-moi… pas comme àa… Mais comment… Caresse-moi fort… Je le caresse ainsi dans la somnolence De l’état dans lequel l’enfant M’est cher Et j’ai une faim soudaine Comme si j’avais le courage De l’accoucher encore une fois soumise De quelle couleur sont les étoiles Comme le soleil, dit-il Et les dents… comme la neige Quatre ans, mon fils et son âge Nourrissant de tartines de confiture ou De croissants L’heure de «prends-moi dans tes bras» Est passée Le matin nous aspire sur nos chemins Qui se séparent

buletine de ştiri, alte diverse curg prin pereţi, trupul mişcându-se-n vidul dintre mine şi susurul somnului pe buzele fiilor, cel mic deschide un ochi somnoros, cine citeşte mai bine ca mine această deschidere... eşti tu... ai venit... ia-mă-n braţe şi pune-mă-n patul tău... nu-i spun nu e timp mângâie-mă... nu aşa... dar cum... mângâie-mă tare... şi-l mângâi aşa-n somnolenţa stării cu care copilul ţi-e drag şi ţi-e foame ca şi cum l-ai mai naşte supusă o dată! nu-nchide ochii că rămân singur... ce culoare au stelele, ca soarele-mi spune dar dinţii...? sunt ca zăpada... patru ani, fiul meu, vârsta lui hrănind cu pâine cu gem sau cornuri căţeii orașului, ceasul trecuse de “ia-mă în braţe”, sorbindu-ne pe deplin diferit dimineaţa...

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Ton Dans un esprit tonique beaucoup de choses Peuvent s’arranger En feuilletant les livres ils nous donnent des Conseils Pour la gymnastiques, les antidéprésifs, des thés parfumés De lettres ouvertes à l’Ego Des questionnaires troubles et qui réveillent Ces alchimies discrètes dans le visage de l’espèce De la femme aux yeux tristes Le ciel gris, désertique, le mur en béton Avec les vers du doute affolants et vulgaires Le rideau synthétique scintille Dans les cuisines étroites Et vole à cette obscurité un bûcher Mouvementé Les fleurs des genoux ensanglantées Ont laissé des traces sur les planchers ahurissants De la mélancolie Je remplis serrurs rouillées rouilés des portes Avec des épices Quelqu’un doit s’attendre à de tels gestes Espoirs enchantés Les rêves - chats gourmands se frottent à mes portes

Déversent dans les chambres Le lait cru de l’attente Celui là aux mille visages Ton într-un spirit tonic multe se pot aranja răsfoind cărţile ne mai sfătuiesc cu gimnastici antidepresive ceaiuri rozalii câte-o scrisoare deschisă eului dându-i chestionare tulburând şi trezind alchimii discrete-n chipul speciei femeii cu ochii trişti cerul gri pustiit zidul armat şi gândacii-ndoielii înnebunitor de vulgari caldă sclipirea perdelei sintetice în bucătăriile strâmte fură-ntunericului un rug mişcător... florile de sânge-ale genunchilor au brăzdat podele ameţitoare melancoliei umplu broaştele ruginii ale uşilor cu mirodenii cineva să se-aştepte la asemenea gesturi încântate speranţe visele flămânde pisici se freacă de uşi varsă prin încăperi laptele crud al aşteptării cel cu o mie de feţe

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Proză

Ioan Silvan (Spania) Destin cenzurat (2) - Plec la spital! îi zise lui Damian, călcându-şi pe inimă. Vin cât se poate de repede. Vezi că o să închid poarta şi o să sting becurile în curte. Să nu-ţi faci urât de Robert, că, deşi a murit, fratele tău te iubeşte. - Du-te! murmură tânărul. Eu rămân să-i ţin lumânările aprinse. Până când te întorci tu, am să vorbesc cu el, o să-i mângâi tăcerea. Căpitanul plecă. Damian Racheru îşi aruncă privirea pe cadranul ceasului de perete, care ticăia leneş, aproape imperceptibil. Era ora douăsprezece şi jumătate şi dormitorul în care se afla alături de cadavrul fratelui său se transforma tot mai mult în cavou. Ecouri stranii îi pătrundeau în urechi, vedeniile din fumul de feştilă încinsă jucându-i în priviri ca mortuare fete morgane. Continuă să stea în genunchi, să se roage pentru învierea trupului tot mai ţeapăn, tot mai absent. Căpitanul întârzia să revină acasă şi înţelese că nici starea Lenorei Racheru nu era foarte bună. În ciuda deprimării care îl copleşise, simţi că îi este foarte sete. Genunchii începură să-l doară, ochii să-l usture, iar o stranie consolare cu gândul morţii fratelui său începu să se facă simţită. Se ridică şi se aşeză pe un taburet, rezemat de dulapul cu haine. Închise ochii. Lumânările ardeau cu vlagă teribilă, azvârlind în aer sunetul unor erupţii sonore. Privi iar către ceasul care, în liniştea abisală, nu înceta să facă: Clic! Clac! Clic! Clac! „Realitatea morţii ar trebui ucisă, nu oamenii! gândi. Uite cum ceasului nu îi pasă de nimic! El merge cât merge, iar când se opreşte... nu-l doare.” Închise ochii, îşi lăsă capul pe spate până când creştetul i se sprijini de unul din ornamentele zgrunţuroase ale uşii. „Doamne... dacă tu rămâi veşnic viu, eşti de invidiat! Pentru că moartea este atât de urâtă...” Stătu în această poziţie minute în şir, sufocat de obsesia neputinţei. - Pentru moarte trebuie să te pregăteşti straşnic! murmură. Realitatea e crudă, ea rupe, şi... rupe, şi.... O vibraţie ca un scuturat de friguri, urmată de un vârtej de tornadă, îi dezlipi picioarele de covor şi îl ridică în aer. Plutea printr-un cer diafan, imprecis, nu departe de patul fratelui său, dar nu putea ancora într-o lume concretă. Conştientiza totuşi că stă rezemat de uşa dulapului, că în faţa lui pocnesc lumânările arzând, că golul din încăpere creşte din cauza morţii. Că Robert Racheru nu mai există, că oasele i-au înţepenit din motive diabolice şi mai ales că liniştea aceea era infernul. „Ah, starea aceasta de ecou a liniştii! gândi. De ce mi-a fost dat s-o gust?” Un somn nătâng trăgea de el ca o fiară. Trebuia să-i reziste, avea o misiune precisă, supravegherea mortului de... Şi-l imagină pe criminal venind și furând cadavrul lui Robert, ca să şteargă urmele crimei. Şi-l imagină apoi dormind, mulţumit ori suferind de coşmaruri, în patul în care plănuise uciderea fratelui său. „Cine nu are suflet, e câine! gânguri. Sunt sigur că va veni cineva să ia mortul, să-l ascundă, să-l îngroape pe undeva. A şi venit. Îl şi văd în bucătărie rozând un picior de găină direct din tigaie.” La început se revoltă, apoi îl auzi pe căpitan, liniştindu-l: „Lasă-l să mănânce, el este viu, trebuie să înţelegi asta!” Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Lumânările se stinseră în câteva rânduri şi se reaprinseră de la o flacără imensă ce intră pe fereastră. Şi totuşi casa nu se încinse, nu luă foc. „De ce să ia foc, de ce să ia foc? îl întrebă cel ce mânca în bucătărie. Că aşa vrea ăla care doarme pe pat? Orice mort este mort şi gata!” Adormi. Afară porni vântul. În somn, porni vântul. Mortul stătea mai departe nemişcat pe pat. Ştia că nu trebuie să-l trezească, nu avea voie să o supere pe stăpâna neantului. „Morţii trebuie să îi faci uneori pe plac! gândi în somn. Altfel... nemulţumită, moartea atacă din nou!” Se trezi pentru câteva clipe şi deschise ochii. Contemplă împrejur. Lucrul de care se izbi, fu iar mortul. Stătu câteva momente treaz. - Să adormi numai ca să-şi poată şterge coşmarurile ghetele de creierii tăi? murmură. Nu e bine să rişti. Dacă stai treaz, cel puţin se mai sperie demonii nopţii de tine. Adormi iar, după ce nu-şi mai putu stăpâni amorţeala. Visă cu zeul orb din putreziciune, era gigantic. “N-am ciungi!” îl auzi pe acesta, scuzându-se. Trebuia să îl iau!” “Dar ce, ăsta e ciung? întrebă Damian derutat. N-ai văzut cum arăta? Voia să se căsătorească, să aibă copii! Şi costumul de mire stă agăţat pe lemnul încovoiat din dulap, cum îi spui tu ăstuia ciung?” “N-am avut de ales, nu eu l-am recomandat. Eu nu am cerut un nume, eu am cerut un mort, iar ei mi l-au dat pe al vostru.” “Aha!... ştiu, constată Damian Racheru. Zeii sunt mârşavi, au trădat. Fântânile secetă numai pe ploi. Asta era ideea, acum înţeleg.” Criminalul continua să mănânce în bucătărie. Era devreme. Mai trebuia să aştepte, mai trebuia să tacă. Auzi o uşă scârţâind sau cineva sări peste poartă. Nisipul din curte scrâşnea călcat în picioare. - Ai manifestări ciudate, Damiane. Visezi cu voce tare, vorbeşti singur! - Nu-mi pasă! se răsti fără să-şi deschidă ochii. Dacă şi aşa mortul e mort... - Ar fi bine să mergi în camera ta să te culci, rămân eu cu Robert. - Da’ ce, eu sunt militar, ori ce mă comanzi? Trebuie să execut ordinele tale? - Da’ ce... eu sunt? - Văd că eşti militar, comanzi cu tupeu. Tata m-a lăsat să am grijă de... - M-ai auzit când am sărit poarta? se pomeni întrebat şi îşi deschise ochii. Era locotenentul Velea. Căpitanul îl sunase şi îi ceruse să vină să stea cu el. - Tu eşti! se miră. Am sperat că o să vii, dar... Velea se apropie de patul mortului, îşi împreună palmele, îşi aplecă în jos capul. Damian Racheru se ridică brusc de pe scaun, dezamăgit că adormise. Picioarele amorţite de taburet îl dureau, lumânarea mai avea să ardă puţin. - Ai adormit! îi spuse Velea, după ce îşi termină rugăciunea. El izbucni în plâns. Locotenentul îl îmbrăţişă. - Nu fii disperat, Damian, se rezolvă... - L-au omorât! - Ştiu, nu fi disperat! Dar să ştii că ai adormit. - N-am adormit, te-am auzit când ai intrat în curte. - Şi de ce nu m-ai întâmpinat la uşă? - Ştiam că o să vii. Îmi imaginam că ai şi sosit, că vorbeşti cu mine. Îl conduse pe Damian în încăperea alăturată, îi ceru să se odihnească. Mortul rămase cu el. Închise uşa, se aşeză pe scaun. Lumânarea se stingea singură când ieşeau zorii. Noaptea trecuse. Căpitanul nu venise încă. La lumina zilei, trupul lui Robert Racheru arăta altfel. Era mai frumos, mai blând, mai... nici el nu ştia cum. Se ridică de pe taburet şi se apropie să-l vadă mai bine. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

25 Poezie

Dorina Brândușa Landen (Suedia)

Note biografice Se auzea vinul curgând prin struguri dintre nori lumina o jumătate de lună metalică ceasornicul mărunţea timpul. Numărându-şi tăcerile singură în noaptea aceea plângea mama. Eu nu mă născusem încă şi moartea înota lângă mine. Trupul nu mai încăpea în miezul întunericului grăbindu-mă să trăiesc să ajung la capătul drumului. Mă năşteam fără-ncetare fără o pată de sânge precum dimineaţa pe vârful unui clopot măcinând propriile mele celule deveneam sentiment dar în mine veghea îngerul curat şi luminos ca oglinda el nedefinitul neştiutul mă aservea trandafirului iar dâra de sânge a sfidării mele era însăşi mireasma. Mama mea mai tânără decât mine prin moarte m-a născut la cumpăna ceasului rău mi-a umplut gura cu laptele memoriei şi o tristeţe profundă zadarnică.

Exilul Viaţa mă izbeşte cu precizia glontelui cu cine să împart vinul cel vechi cu cine răsuflarea din urmă doar pământul fertil se hrăneşte cu sângele meu iată-mă cu nervii întinşi de la o singurătate la alta imensă rană de fluide zăpezi locuiesc în sămânţa clară a elementelor ca un captiv îmbrăţişând o frunză am eu mânia tăria trufia îngăduinţa călare pe calul meu negru neînşeuat să continui solitară călătoria prin negativul existenţei de-a lungul rugurilor aprinse genunchii mei nu vor sângera niciodată eu merg împotriva fluxului şi refluxului topesc cu inima mea stele de gheaţă şi las în urmă poduri ce-au ars am eu alcătuirea tandreţea îngăduinţa să iert trădările infatuările dualităţile să vă spăl mâinile cu lacrimile mele să-mi preschimb globulele albe în compacte ninsori să vă cedez de bunăvoie oceanul de sticlă al exilului meu autoimpus.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Note de lector

Cristache Gheorghiu (Grecia) Rosie Thomas, The Potter’s House, Arrow Books 2002

Nu ştiu dacă Rosie Thomas a cunoscut cu adevărat vreo insulă grecească. Presupun că a vizitat Atena, Acropole etc., dar asta nu înseamnă că i-a cunoscut pe greci. Din biografia succintă pe care i-am citit-o am aflat că a călătorit mult, a vizitat multe ţări, dar nu că ar fi stat suficient timp pe meleaguri greceşti, pentru a cunoaşte oamenii, cu obiceiurile, pasiunile, calităţile şi defectele lor. Cu toate acestea, unele aspecte caracteristice sunt foarte bine descrise. Ce-i drept, majoritatea eroilor cărţii sunt englezi sau au trăit o perioadă printre englezi. Este cazul unuia dintre eroii principali. Aşa se face că, doar pe alocuri, autoarea a trebuit - şi şi-a dorit - să descrie peisaje caracteristice sau să relateze caractere umane cum numai în Grecia se pot afla. În ceea ce mă priveşte, conştient că este un punct de vedere foarte personal, recunosc faptul că tocmai asemenea descrieri mi-au făcut plăcere, fiindcă au coincis cu opinia mea de observator al specificului grecesc după trei ani de vieţuire printre ei. Rosie Thomas nu este la prima şi nici la ultima carte. Are chiar multe altele la activ, poate chiar prea multe. Unii critici o consideră „storyteller” şi mi-ar părea rău să fie doar atât. „The Pottter’s House” este singura ei carte, pe care am citit-o, şi nu ştiu dacă pot generaliza opinia formată astfel asupra întregii ei opere. Aici, subiectul este tocmai cel care o dezavantajează: voit incitant el este aproape neverosimil. Adevărata valoare a cărţii constă în analizele psihologice ale personajelor feminine principale. Trama romanului, deşi forţată, creează momente de tensiune, care îi permite autoarei să descrie mecanismele intime, specifice personalităţii eroinelor, şi modul de judecată al fiecăreia, în funcţie de experienţa ei de viaţă. Mare parte din acţiune se petrece într-o casă ce a aparţinut cândva unui olar, de unde şi titlul cărţii. Această meserie a dispărut demult de pe aceste meleaguri, astfel că ea, ca şi locul de desfăşurare a acţiunii, nu mai au nici o relevanţă asupra subiectului. Dramatismul întâmplărilor, în urma cărora eroina principală ajunge pe o insulă grecească, îi determină pe localnici s-o trateze cu deosebită ospitalitate. După un timp, în care viaţa decurge aproape idilic, unele întâmplări mărunte ridică semne de întrebare de ambele părţi, creează incertitudini, suspiciuni. Deşi nici una dintre ele nu ar fi trebuit să le afecteze comportarea, orgoliile şi nesiguranţa le amplifică. De aici încolo, cartea merită să fie luată în seamă. Cu toate că entuziasmul meu era la cote scăzute atunci când am început să citesc cartea, pe parcurs, ea m-a cucerit nu prin subiect, ci tocmai prin calitatea scrierii.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

27 English corner

Attila F. Balazs (Slovacia)

European waiting room

Eurosală de aşteptare

world after closing time in a European waiting room clumsily folding the thick newspaper he is absorbed in reading the dome is above his head like the sphere of the hour-glass from which the letters trickle down slowly losing their meaning

o lume de după ora-nchiderii-ntr-o sală de aşteptare europeană despăturind stângaci gazeta voluminoasă se cufundă în lectură deasupra capului cupola - sfera clepsidrei din care pierzându-şi sensul literele se scurg domol

the digital clock doesn’t change only the hour-glass trickles down with a soft crackling noise a spaceship could make such a sound as it glides monotonously from one planet to the other

ora digitală nu-şi schimbă cifrele continuă să curgă doar clepsidra fâşâind neauzit aproape într-o navă cosmică pesemne se-aude un zgomot ca acesta glissando monoton de la o planetă la o alta

waking up from a nap I notice the crumpled newspaper lies on the bench the squat vacuum cleaner inhales the scattered letters in the dome like a demented dove struggles a distorted voice announcing something in a foreign tongue she is nowhere now

constat trezit din picoteală: gazeta şifonată pe banchetă aspiratorul rotofei linge literele răsfirate sub cupolă ca un porumbel înnebunit se zbate un glas distorsionat comunică ceva-ntr-un grai străin ea nu mai este nicăieri

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Newspaper on the bench the city is humming, as if it weren’t midnight a cavalcade of colours in the European waiting room awkwardly folding the thick newspaper the girl is absorbed in reading the dome above her head like the sphere of an hour-glass from which trickle down slowly mixing together the words the digital clock changes in orderly fashion the hour-glass trickles down crackling softly, serenely there might be such a humming in a spaceship a steady gliding from one planet to another I may have dozed off the crumpled newspaper on the bench the squat vacuum-cleaner murmurs impassively the words chase each other in the dome like playful birds they communicate something in a foreign tongue I pay attention perhaps I will see her too Gazetă pe bancă oraşul zumzăie de parcă nici n-ar fi miezul nopţii o cavalcadă de culori în eurosala de-aşteptare despăturind stângaci gazeta voluminoasă fata se cufundă în lectură deasupra capului cupola - precum sfera clepsidrei din care amestecându-se-ntre ele literele se scurg domol ora digitală îşi schimbă cifrele disciplinat clepsidra continuă să curgă fâşâind neauzit, senin

într-o navă cosmică pesemne se-aude un zgomot ca acesta glissando fără greş de la o planetă la o alta am picotit cumva? gazeta şifonată pe banchetă aspiratorul rotofei bâzâie placid se joacă sub cupolă cuvintele de-a prinsa ca nişte păsări jucăuşe comunică ceva-ntr-un grai străin devin atent poate-o văd şi pe ea

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Eseu

Pavel Nedelcu (Italia) Realitatea

Să analizăm realitatea așa cum e ea. Vreau să analizez realitatea reală și sunt sigur că nici nu poate fi vorba de pleonasm. De fapt, realitatea, așa cum ne-o imaginăm, este diferită de adevărata realitate, cea care există de la sine și pentru sine înainte de a fi definită de noi și pentru noi. O voi trata cu majusculă pe această Realitate, fiind ea cea primordială, cea pură, absolută, cea care se autodefinește și se autocuprinde, pentru a o distinge de cea relativă, cazuală, interpretativă, limitată de perspectiva individuală a fiecărui existent dotat cu rațiune. Pereții și Hiperuraniul lui Platon Dacă dorim să luăm în considerație un model deja ideat în trecut de un filosof cu incomensurabilă faimă, pentru a demonstra că nu pereții casei noastre ne-au format cugetul și discursul, ci doar s-au dovedit a fi utile capace ermetice, nepermițând conceptelor noastre să se vaporizeze în neant, vom scrie numele lui Platon, un filosof ai cărui pereți trebuie să fi avut capacități cu adevărat uimitoare. Astfel vom evita în mod elegant acuzația de a fi vorbit de pe pereți explicând faptul că, chiar și în cazul în care ar fi adevărat, nu ar fi oricum vorba despre pereții casei noastre, ci despre cei ai marelui grec, model filosofic intangibil și indiscutabil. Hiperuraniul lui Platon, sau lumea ideilor cu majusculă, unde prin Idei nu înțelegem cele care ne vin în minte într-un moment de extremă inspirație, ci entitățile absolute reproduse în fiecare obiect sau concept al realității înconjurătoare, ar trebui să ilustreze perfect, deși cu mici imperfecțiuni, Realitatea de care pomeneam. O primă imperfecțiune, în acest caz, este amplasarea acestor Idei întro dimensiune spirituală, un fel de rai al mult mai modernului creștinism. De fapt, Ideile, pentru a exista, nu au nevoie de o dimensiune imaginară plasată dincolo de cer, ele se află printre noi, în fiecare obiect, în fiecare concept al realității de perspectivă. O altă modificare pe care trebuie să o aducem Hiperuraniului platonic pentru ca asemănarea cu Realitatea să fie completă, constă în a postula că nu sufletul, înălțându-se la cer - cu aripi sau într-o trăsură înaripată - este capabil să contemple Ideile în Hiperuraniu, ci fiecare existent material dotat cu rațiune. Dat fiind însă faptul că tocmai am incendiat Hiperuraniul, mai complet este să postulăm următoarea expresie: fiecare existent dotat cu rațiune este capabil să contemple Ideile în realitatea de perspectivă. Pe lângă asta, niciun filosof cu barbă lungă și încâlcită nu poate să le scoată la iveală din cavitățile noastre cele mai profunde, dialogând cu noi îmbrăcat doar cu un maiou. Realitatea Ideilor și realitatea relativă Să definim, așadar, Realitatea. Ne lansăm într-o întreprindere paradoxală pentru că Realitatea nu poate fi definită decât în mod relativ. De fapt, Realitatea este ansamblul de Idei ce ne înconjoară, unde prin Idei înțelegem totalitatea entităților ce aparțin universului și care ni se prezintă într-o multitudine de forme și culori. Așadar fiecare obiect, de la o mină de creion la o macara, fiecare vietate, de la un purice la o balenă, fiecare element al naturii, de la o floare la un munte, al universului, de la un meteorit la o galaxie este în sine și pentru sine o Idee. Alături de aceste Idei care se pot vedea și atinge este fundamental să adăugăm și conceptele abstracte precum binele, frumosul sau adevărul. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Însă oricât am încerca să definim Ideile, fie în totalitatea lor fie urmărind criterii singulare, tot ceea ce vom reuși să determinăm este o realitate relativă care va varia în funcție de punctul de vedere al fiecărui existent dotat cu rațiune. Nimeni nu a reușit și nu va reuși vreodată să determine Realitatea primordială, pură, absolută și autosuficientă, nici chiar filosofii, nici chiar marele Platon. Putem intui, desigur, în acest mod și doar în acesta putem interpreta contemplarea Ideilor. Ne putem apropia, contemplând, de sensul Ideilor ce compun Realitatea, însă niciodată nu vom ajunge la un rezultat absolut, niciodată nu le vom putea teoretiza puritatea. Acest fapt duce la realitatea relativă sau, așa cum în mai multe rânduri am numit-o mai devreme: realitatea de perspectivă. Ce este, așadar, realitatea de perspectivă? Cu siguranță vi s-a întâmplat să vă aflați într-un anumit punct P împreună cu anumiți cunoscuți A, B, C și D, opinând pe marginea unui anumit eveniment X. Ei au susținut, pe rând, următoarele: A: X a fost cea mai bună petrecere la care am participat. B: X a fost într-adevăr o petrecere bună, dar s-au văzut și altele mai strălucite. C: X a fost o petrecere dezastruoasă, m-am simțit îngrozitor. D: Ce petrecere, dragilor? X a fost un banchet convivial și nimic mai mult. Se înțelege de aici că realitatea de perspectivă este, în mod evident, cea care ține de perspectiva fiecăruia dintre noi. Încercând să descrie evenimentul X cunoștințele noastre au elaborat păreri diferite. Contemplând așadar Ideea X fiecare i-a atribuit o proprie definiție. Însă niciunul dintre ei nu a putut să explice care a fost valoarea Ideii în sine și pentru sine, nu a putut să descrie esența ei sau puritatea existenței sale. Aceasta este realitatea relativă: înțelesul pe care fiecare existent dotat cu rațiune îl dă Realității Ideilor. Implicații Odată deprinse noțiunile filosofice, să ne concentrăm acum asupra implicațiilor. Am înțeles poate în acest moment de ce nu este posibil ca maioul lui Socrate să ne îmbrace interioritatea și să dezrădăcineze din solul nostru spiritual, Ideile. Pentru că nu sufletul nostru le-a contemplat într-o lume supranaturală, între o dezechilibrare și alta, ci noi înșine, cu propria noastră rațiune, cu propriul nostru mod de a le percepe și a le defini. Astfel că percepția fiecăruia dintre noi asupra Realității poate fi luată, ba chiar trebuie luată în considerare în aceeași măsură și cu aceeași cadență ca și percepția oricărui alt filosof. Realitatea de perspectivă a unuia dintre noi are aceeași valoare și același drept la subzistență ca și cea a celuilalt și a altuia încă. De aceea eu și voi, voi și cu mine, alcătuim un întreg. Suntem noi, voi și cu mine, cu adevărat! Niciun filosof nu este superior prin afirmațiile sale altor filosofi sau celor care preferă să nu declare că filosofează ori nu realizează asta. De fapt cu toții contemplăm Ideile, prin urmare cu toții filosofăm, și A și B și C și D, până la ultima literă a alfabetului. Concepte materiale, concepte abstracte, Dumnezeu Este fundamental, pentru a analiza realitatea - fie ea relativă sau absolută - așa cum ne-am propus de la început, să facem o distincție între două tipuri de concepte: cele materiale și cele abstracte. Dacă este posibil, însă, ca în legătură cu primele, indivizii să fie de acord în a formula definiții generale, precum pătratul sau cercul, mult mai problematice se dovedesc a fi, în schimb, următoarele. Abia prin aceste ultime concepte, cele abstracte, realitatea de perspectivă capătă un contur atât de proeminent încât se prezintă descompusă în miliarde de altoreliefuri. Contemplarea Ideii binelui, a frumosului sau a adevărului duce la diferite puncte de vedere - atâtea câte altoreliefuri - și deci, în mod implicit, la conflicte. Conceptele abstracte au caracteristica de a exista într-o dimensiune convențională de care toți suntem conștienți, însă a cărei materialitate nimeni nu o poate demonstra. Aceste concepte sunt ca Dumnezeu, toți știu ce este, însă fiecare are propriul mod de a îl înțelege. De fapt, Ideea de Dumnezeu este cea mai reprezentativă dintre Ideile abstracte. Știm noi, eu și voi, ce este Dumnezeu? Eu sunt ateu, unul dintre voi este creștin, altul islamic, al treilea budist, al patrulea aparține unui trib încă nedescoperit din inima Africii, altul este hinduist și așa mai departe. Apoi, dintre creștini, unul este catolic, altul ortodox, altul încă, protestant. Știe fiecare dintre noi ce este Dumnezeu? Răspunsul este Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

nu, nimeni nu poate înțelege esența de sine stătătoare a lui Dumnezeu, deși noi am fost cei care am creat această Idee, așa cum tot noi am creat Binele, Frumosul, Adevărul. Paradoxal însă - cineva ar putea obiecta - unii dintre noi îl reprezintă pe Dumnezeu, alții nu, pentru unii este singular, pentu alții plural, pentru alții încă, nu este deloc. Dumnezeul cui este cel mai bun? Dumnezeul cui este adevăratul Dumnezeu? Pentru a rezolva această dilemă trebuie doar să aplicăm conceptele filosofice mai sus expuse. Astfel vom înțelege că noi toți, voi și eu, am căzut într-o eroare. Cu toții am contemplat Ideea de Dumnezeu și am confundat-o cu dumnezeul minuscul, cel al realității de perspectivă, așa încât fiecare dintre noi susține acum cu tărie că Dumnezeul cel adevărat este al său și pentru asta este gata să jure. În realitate însă, niciunul dintre noi nu poate stabili care dintre aceștia este adevăratul Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nici măcar existența Ideii în sine nu o poate demonstra pentru că, dacă Ideile materiale nu se pot nega, ci doar contempla - neputându-se face abstacție de existența lor materială cele abstracte sunt create de existentul rațional dotat cu mai multă imaginație, însă pot fi negate în egală măsură și cu același drept ca atunci când au fost afirmate, de cel cu imaginație mai puțin dezvoltată sau de cel a cărui imaginație le concepe în mod diferit. Cu alte cuvinte Ideea abstractă de Dumnezeu, contemplată de mine, ateu, în absența sa totală și irevocabilă, în negația sa materială și spirituală, are același drept de subzistență ca și cea a creștinului de la masa mea ce, înainte să se înfrupte, se închină interpretării creștine, absolute și necontestabile, a Ideii de Dumnezeu. Care este adevărul? Nimeni nu poate ști. Care este Dumnezeul tuturor dumnezeilor? Este incert și relativ. Numai o minte închisă și superficială poate afirma că, în realitatea de perspectivă, dumnezeul rezultat în urma contemplării este cel adevărat. Nicio filosofie nu este absolută, însăși Ideea de Filosofie în sine și pentru sine, fiind o Idee abstractă, poate fi pusă oricând în dubiu existențial. O ultimă concluzie poate fi considerată interesantă prin excentricitatea sa, însă este, de fapt, o consecință logică a sistemului nostru de incertitudini. Ceea ce am dorit să analizăm la început a fost realitatea. Așa încât am spus despre realitate că este, de fapt, una relativă, o copie a rațiunii noastre, adică o contemplare personală a Ideii de Realitate. Așadar, fiecare dintre noi percepe Realitatea în mod diferit, însă nimeni nu poate înțelege ce este ea cu adevărat. Fiecare dintre noi percepe o realitate de perspectivă și iese în lume costumat, cu nod perfect la cravată, mândru de propria-i contemplare, ca și cum a sa ar avea dreptul să se ridice deasupra celorlalte contemplări. Este o mare eroare, cea pe care o comitem noi, voi și cu mine, costumați și mândri de perfecțiunea noastră. Pentru că, dacă Realitatea este o Idee la care nu vom ajunge niciodată, iar fiecare dintre noi poate cunoaște doar propria realitate, atunci și voi, și eu, noi toți împreună, suntem părți ale unei realități iluzorii. Fiecare dintre noi este închis în propria temniță, fiecare privește lumea prin propriul telescop. Fiecare dintre noi crede că este ceva sau cineva în lumea sa, pe când în lumea altuia este cineva sau ceva. Ori este cineva în lumea sa și nimeni în lumea unui altuia. Ceva în lumea sa și nimic în cea a altuia. Cineva în lumea sa și nimic în cea a altuia. În final, ceva în lumea sa și nimeni în cea a altuia. În lumea mea noi suntem Idei, în lumea voastră nu suntem decât oameni. Însă și lumea mea și lumea voastră, aparținând aceluiași tip de relativitate, au aceeași importanță și același drept la subzistență. Nimeni nu poate să perceapă esența lucrurilor, ori toți reușesc să o perceapă,a în afară de mine. De aceea întregul meu sistem filosofic este o iluzie pentru că a filosofa este, de asemenea, relativ, iar Ideile sunt concepte abstracte a căror existență poate fi pusă oricând sub dubiu existențial.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

Ce am zis eu, ce a zis ea - poem burghez femeia de serviciu: Rulez o fir de amintire ultima oară când atunci ai lăsat urme linii paralele de mine şi un dâră de bale strâng de pe jos că vine doamna mare lucru nu adun pentru tine de frică de un fel de doamne-doamne formă de ruşine rulez o fir de-amintire tu respect pentru eu când atunci razna şi tac tac tac tacă tac în capul tău nevasta nevăstuică poftită de tinerime tu respect pentru o copil poetă învaţă să scrie iar iar iar ţie iar iar iar iar ţie iar iar iar

domnul profesor: comparăm incomparabilul măsurăm cu ochiul galaxia viaţa e o formă de tristeţe tu eşti o formă de dragoste refuzată cânt ca o libelulă orizontul caut ca stea zenitul mă tulbură pantoful tău cu toc mă chinuie zâmbetul tău derutat mereu te caut în catedrale antice sub steag, sub perne, după gratiile închisorilor toate îmi vorbesc de parcul acela în care ne iubeam pe bănci proaspăt vopsite fără egal Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

ce a zis amanta: stagnare sub o piatră de moară din toate direcţiile, pământ o seară nouă, tristă la reanimare fără vizitatori fără năluci o seară nou tristă dă născare stagnare sub o mare piatră mov şi cu atâta ciudă în alcov am de citit harta inimii tale şi am găsit portocalii arabi despre care vorbeai fără încetare în zilele acelea zilele noastre mov şi aparatul de viaţă face cafea se aseamănă între ele toate nopţile lungi cu atâta voinţă cu atâta eroare înaintăm descompuşi spre carnare e seară la reanimare şi tu pipăi prelung de două ore a nemuririi oarecare stare..

ce am zis eu: Pentru masa de azi să mă trezeşti cu noaptea în cap, să pregătim momeala pentru peşti, de parcă n-aş putea să fac singur gogoloaie cu mămăligă rece, aromată cu miros de femeie, una aleasă din trecutul meu. De mă lăsai să-mi termin visul cu împletituri de răchită şi ornamente extrem de colorate, aveam ce-ţi povesti. Dar ai ţinut morţiş să-mi tragi pleoapele la înălţimea aşteptărilor tale, să mă amăgeşti că apa dulce ar fi o mare cu ochiuri largi, că trec pe acolo peşti de aur, în caleşti rotunde şi sori răsturnaţi. Îţi spun eu ce este viaţa: un loc arid, cu şerpi uscaţi, flori pe muchia morţii, iar pe drumeagul cu stuf, poeţi ca mine stau la pândă, adulmecând transhumanţa altora. Am aşezat la intrare, înşiraţi pe sfoară, peştii de ieri, n-am avut jar să-i coc, plutaşii făceau valuri pe fluviul ce se limpezeşte cu fiecare catarg deghizat în pescar. Îmi promiţi că rămâi cu mine, sprijinindu-te pe genunchii roşi de ape, doar cu privirea înceţoşată la vederea turiştilor americani? Eşti poate una dintre acelea, cu pălărie albă peste bretonul fixat într-o tenta cărămizie, de unde ştii tu că n-am la brâu un microfon pornit să imortalizeze poveşti ludice despre bărbaţi? Şterge masa, încalecă măgarul şi ascultă la mine: peştişorul de aur este fals. E atât de simplu, nici gând de dorinţe, nici vorbă de minuni, nici pe departe o plecare, rămâi cu mine, suntem sortiţi revenirilor în note joase, cei cu auzul fin nu pot auzi insulte, lângă noi orice îmbucătură ancestrală nu-i decât o cină romantică. Aşa să ştii. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

34 Proză

Al Francisc (Canada) Autobuzul nouă Mă născusem chiar în stația de autobuz numărul nouă. Adică nu chiar acolo. Stația fusese pusă cu o trăsătură de condei de consilierii urbei chiar în fața casei în care venisem pe lume ca la bal. Opririle și pornirile din stație, precum și șuieratul pistoanelor pneumatice, aveau să se prăvălească peste mine chiar și în clipele în care mă cocoțam pe singurătatea tronului din sala de baie, de unde lipsea hârtia igienică, fiindcă tuturor le era lene să pună un sul nou. Norocul meu avea să fie că mă obișnuisem repede cu această vânzoleală și pufnet veșnic și parcă începuse să-mi și placă. Ieșeam în stație și așteptam oprirea autobuzului, după care ușile se deschideau în două sau trei secunde, se închideau la loc, iar monstrul o pornea mârâind mai departe, fără să-i pese de picioarele mele goale și de urletele mamei. Călătorii deveniseră aproape invizibili. De multe ori urcam în mașină și mă plasam în apropierea mecanismelor care acționau ușile. Pe șoferi îi consideram un soi de frați mai mari și nu aveam voie sub nici un motiv să îi deranjez. În high school am dat un test și am fost întrebat care era cel mai important job pentru mine. „Șofer de autobuz”, aveam să răspund eu în deplină cunoștință de cauză, dar colegii, la auzul răspunsului meu, aveau să se țină cu mâinile de burtă de atâta râs. Iar eu să mă opresc în stația de călători și să le mai privesc încă o jumătate de oră. După care am intrat la Institutul Teologic. Începusem să am parte de o legătură cu cele cerești, care devenea din ce în ce mai puternică. Dar spre bucuria mea, autobuzele continuau să oprească și în fața casei mele. Părinții aveau să se despartă, fără ca eu să observ mare lucru. Între timp se redusese în chip simțitor numărul șoferilor de autobuz, mai ales pentru anotimpul cald, așa că făceau apel la populație să devină conducători auto în cadrul întreprinderii de transport local. M-am prezentat și eu la examen și am reușit relativ ușor. Devenisem șofer de autobuz pentru perioada de vară, adică în lunile de vacanță. În prima zi în care avea să îmi fie posibil, m-am și prezentat la garaj, loc unde o funcționară blondă și suplă, de care miam propus din primul moment să am grijă mai târziu, m-a dus la autobuzul meu. Al meu, înțelegeți? Am pătruns în interior ca într-un templu, după ce blonda îmi spusese că trebuia să fac ruta nouă, după care se despărți de mine cu un zîmbet larg. „Ne mai vedem noi”, i-am spus eu din urmă, puțin cam tare, fiindcă începuse să râdă ușor, fără să se mai întoarcă spre mine. Nu îmi venea să cred că puteam să mă așez pe scaunul șoferului și să mânuiesc volanul. De fapt, eu eram șoferul, vă mai amintiți? Adică acela care mânuiește pentru minute lungi butonul care comandă funcționarea ușilor. „Merge”, am exclamat eu după vreun sfert de oră. Nu peste mult timp, un funcționar cocoșat ca un semn de întrebare avea să îmi aducă foaia de parcurs pe ziua respectivă. M-am ridicat de pe scaun să mai urmăresc pentru o ultimă oară ușile. Trebuia să văd dacă funcționarea lor era sigură. Am comandat închiderea lor de la panou și am țâșnit afară. E drept că închiderea ușilor avea o întârziere de două secunde, dar poate tocmai întârzierea asta urma să fie motivul pentru care aveam să fiu prins între cele două uși, înainte de a fi pus piciorul pe asfalt. Era una bună, să fiu prins în propriul meu autobuz și nici nu începusem bine ziua de muncă. Zbaterile nu mi-au fost de nici un folos. Așa că am apelat la o rugăciune către Atotputernicul. Autobuzul avea un mecanism care deschidea automat ușile după zece secunde, în cazul în care acestea nu se închiseseră bine. Dar eu nu știam nimic de minunea asta, muream prost și alta nu. Mi-am început Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

serviciul și urma să trec pe lîngă casa mea de mai multe ori. Familia avea să stea în prag și să îmi facă veseli semn cu mâna de fiecare dată cînd treceam pe acolo. Trebuia să le iau câte un cadou. Către capătul cursei mai rămăsese pe scaun, în apropierea mea, doar un bătrânel care mă privea cu atenție. - Domnule, mă strigă el, da’ ce-i cu dunga aia neagră de pe spatele tricoului tău? Oh, era de la ușile autobuzului care mă prinseseră mai adineauri. - Am una la fel și în față, i-am răspuns eu, întorcându-mă către el. Avea ochii albaștri ca un lac de munte.

Locul suplimentar Urma un drum cu metroul. Unul din cele de care îmi plăcea să mă bucur în zilele în care mă duceam sau veneam de la birou. În vagon toată lumea tăcea și ar fi făcut-o la fel chiar dacă la doi metri s-ar fi comis o spargere, fiindcă așa cerea legea pământului. Evitau chiar și să se privească unii pe alții în ochi. La următoarea oprire urcă un bătrânel nesigur pe picioare, probabil din cauza vârstei înaintate, și văzu cum un tinerel cu haine lălâi și niște căști imense pe urechi ocupa cu rucsacul lui un loc suplimentar, în timp ce el se sfârșea pe picioare. - Poți să iei rucsacul de pe scaun, să mă pot așeza, te rog? Îî, făcu tinerelul care nici măcar nu se obosise să îi răspundă nițel mai inteligibil, după care îi aruncă un ,,boșorogule” care străbătu vagonul de la un capăt la altul, ultragiind toți călătorii. Se lăsase o liniște densă. Bătrânelul se uita deja către cealaltă parte a compartimentului, în timp ce bărbia începuse să îi tremure de emoție. Așa nu se mai putea. M-am ridicat în picioare cu toți cei treizeci de ani ai mei și m-am adresat tinerelului cu inel în urechea stîngă. - Hei, tu! - Îmi vorbești cumva mie, îmi răspunse el sfidător, ițindu-și cele două bobițe de aur din nas către înainte. - Oo, desigur! Mușchii îmi jucau deja sub tricou ca la sala de gimnastică după frămîntarea mai multor tone de fiare. Fii, te rog, amabil și dă-ți jos rucsacul de pe scaun, fiindcă domnul de lângă noi, i-am spus eu arătându-l pe cetățeanul în cauză cu degetul, mai are puțin și cade pe jos. Și trebuie să ia loc. - Cântă la altă masă, veneticule, îmi comunică malițios proaspătul meu interlocutor. M-am îndreptat către el, în vreme ce dumnealui se făcea mic și am apăsat butonul de alarmă care sună strident ca o trompetă uzată. - Da, vă rog, răspunse o voce profundă și feminină, ce problemă aveți acolo? Aveam să îi povestesc de tinerel și de locul suplimentar pe care îl ocupa cu bagajul lui, în timp ce domnul mai în vârstă fusese obligat să stea în picioare. - O echipă se află deja pe drum și are să vă aștepte în stația următoare, după care aparatul tăcu, de parcă ar fi fost o tobă spartă tocmai atunci. Juniorul îmi aruncă o privire asasină, se ridică, își luă bagajul și la prima stație o rupse la fugă fără să își mai ia la revedere. Lumea din vagon începu să vorbească ușurată. - Domnule, îmi vorbi o doamnă blondă între două vîrste, de ce nu ai apăsat banda galbenă de pericol, care nu scoate nici un sunet și te-ai folosit de butonul ăla gălăgios? - Voiam să îl umilesc pe tinerel în mod public. În așa fel încât lumea să vadă și să audă totul. O merităm cu toții. Între timp bătrînelul aproape că adormise pe scaun.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

36 Poezie

Dumitru Ichim (Canada)

Arhanghelul ni s-a părut o tufă de bujori Nu arăta deloc a fi arhanghel, din ăia păzitori. Așa cum moțăia pe scăunel părea mult mai degrabă o tufă-naripată de bujori, (așa oricine ar fi zis) și în Grădină am intrat, tiptil, pe lângă el și poarta s-a închis. Ce-a fost, în întregime oarea fost? Sau numai doar o parte dintr-un vis s-o fi-ntâmplat, că speriați apoi ne întrebarăm: Au nu cumva din vinul de lumină nepermis buzele noastre-au furat? ...n-auzi tu, inimile noastre? De unde-or fi-nvățat, atâtea răsărituri să ne doară când din ecoul lor mijește lăstărind luceafărul de seară? Și iar întreb, dar mă oprești. Pe buze degetul îmi pui, făcându-mi semn să tac.

Și tac, dar amândoi zâmbim: Să știi că l-am închis afară, cu sabie cu tot, pe heruvim! Nuanță de dor levantin La anul, poate fără noi, cireșul o să-nflorească din nou cum îngerul Fecioarei în genunchi. Cântecul grădinii ce-l știe numai ceara îți va ascunde în trunchi inel semănând scrisului meu. Va fi rotund ca un ecou din vioara ce-a suspinat prin somn pe umărul lui Dumnezeu. Dar tu-mi zâmbești făcându-mi cu ochiul șiret: ...și de va fi crai nou și un sărut ne-o cere în sonet rimă perfectă pentru ametist, spune-mi, atunci vei fi la fel de trist? Nu-l ascultați pe heraclit!

așa în frunza lui ne-a înfrunzit caisul, din Orionul urzitelor tăceri. ''Ca voi au fost și ei. Veneau din mâine cu mâinile cântec în cântec. Doar numai pentru-n timp au fost odihnă, somn, țărână, apoi toate cărările sevelor mele din ivăr au sărit, țâșnind de sub clempuș și clanță... Și iată-i din nou, mână în mână. Cântec în cântec aprilul sărută pe mai, de spaima de timp, în muguri se-ascund, dar o descalță și-ncearcă aripilor visul. Cu-o veșnicie mai înalt, printr-un sărut, mi-e soarele de ieri'', și repetând, ascuns zâmbi caisul: ''Nu-l ascultați pe Heraclit! Când ești îndrăgostit nimic nu curge, totul se înalță!''

''Cu-o floare mai înalt mi-e soarele de ieri'',

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

37 Proză

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) - Lanzarote ˗ cerere în călătorie

Subsemnata Lanzarote, de profesie insulă, aparţinând familiei Canarelor, cu domiciliul stabil între platformele continentale africană şi americană, respectiv domiciliu flotant în Oceanul Atlantic, pe strada care duce dinspre Europa spre America, la kilometrul 150 vest de coasta Africii, de naţionalitate spaniolă, declar pe propria răspundere următoarele: Sunt cea mai vârstnică insulă canară, şi în acelaşi timp cea mai tânără. Imposibil? Ba bine că nu! Bătrână sunt pentru că, împreună cu sora mea, Fuerteventura am crescut pe-un fundament vechi de douăzeci de milioane de ani, nu aşa de fraged ca mezinele Gran Canaria, cu cele 10-15 de milionuţe sau Tenerifa şi Gomera, cu doar 7-10 milioane acolo. Ca să nu mai vorbim de pifanele La Palma şi El Hierro, cu zgârcitele lor 0,75 – 2 milioane. Jună sunt fără pereche, pentru că, dintre toate suratele am învelişul cel mai proaspăt. Un sfert din crusta mea grunjoasă s-a format nu demult, între 1730 şi 1736, iar o părticică mică de ”pieliţă” cu trei protuberanţe fistichii, pe o porţiune de 14 kilometri, mi-a crescut între iulie şi octombrie 1824. Sunt, deci, adolescentă, în plin puseu de creştere şi promit să mă fac mai mare. Dar ştiţi cum e cu fenomenele astea naturale, nu se prea ştie exact ce, cum şi când îţi vine rândul. Ca orice adolescent care se respectă, am chichiţe şi capricii, mă zbucium şi-mi place să-mi dau fumuri când mă stârneşte careva. În mine clocotește un vulcan. Mă-nfierbânt repede, ba chiar scuip dacă nu mi-e bine. Aşa că, aveţi grijă pe unde păşiţi, să nu mă nimeriţi cumva pe bombeu. Zona mea sensibilă, cu forme care-au tăiat respiraţia multor aventurieri, se cheamă Timanfaya, sau pur şi simplu Muntele de Foc. Gurile rele zic că aşa ceva numai pe lună şi pe Marte s-a mai văzut! Ce mai, sunt de-o frumuseţe extraterestră! Am pe Timanfaya o minune de ten în tonuri bronzate de maro, ocru, roşu aprins şi chiar negru lucios. Am carnea pietroasă, ca de ţărăncuţă la seceriş şi sunt fierbinte ca arşiţa verii. Pe unele porţiuni e bine să nu mă atingeţi, fiindcă s-ar putea să vă-nghit. Prin alte locuri sunt mai potolită, dar să nu vă pună Satana să săpaţi mai departe de doi metri în adânc, decât dacă vreţi să vă prăjiţi vreun pui la frigare sau să vă preparaţi o papară rapidă. Cu Ucigă-l-Toaca sunt oricum în relaţii bune, că mi-a năşit un Scaraoţchi mititel, cu-o furcăn mâini, care-şi bagă coada prin toate pliantele turistice şi se izmeneşte-ntruna că vezi-Doamne cinei ca el, mascota mea! Momentan mă prefac că sunt cuminte şi zău că merită să treceţi pe la mine, dar grăbiţi-vă, cât încă nu scot flăcări pe nări. Ce? Nu vă vine să credeţi? Ori vi se pare că-mi dau aere de mare divă? Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Vă spun eu cum e cu aerele şi vă fac eu vânt de nu vă vedeţi! Vânturi încolo şi-ncoace, ale mele sunt aşa de vestite încât vine lumea special la mine, să facă aerosol. Noroc cu ele, că altfel cine ştie ce emanaţii mi-ar fi parfumat aura, la câte fierberi am în mine. Am tocmit Passatul, aşa-l cheamă şi-mi vine-n fiecare zi. O fi el aerian, dar punctual de mamămamă, poţi să-ţi pui ceasul după el! Se înfiinţează regulat, fără fiţe, nu-ntârzie niciodată. Asta-i cam înfurie pe unii turişti. Pasămite le ţiuie urechile de-atâta aer ozonat, dar habar n-au ei că vântul ăsta e motivul pentru care la mine e veşnic primăvară, nici prea cald, nici prea frig. Briza asta bine temperată îmi vine plocon taman de la suratele Azore şi-mi aduce umezeală adunată de pe Atlanticul dintre noi. Că veni vorba de umezeală, aici chiar că am o problemă. Vă spun un secret: n-am pic de apă dulce, nici cât să adăpi o furnică. Dar cui îi pasă? Totul e să ştii cum să mă iei. Pietrişul meu mărunt şi poros, nimic altceva decât lavă solidificată, măcinată mărunt, sau, dacă vreţi, piatră ponce, ca aceea pe care o folosim pentru călcâie, adună în alveolele sale toată umezeala aerului răcoros de noapte şi-o ţine în el până vine căldura zilei. Cu greu se descurcă picăturile să iasă de acolo, evaporându-se încet şi hrănind viţa de vie din soiul parfumat al Malvasíei, care creşte aici. Aşa de bun e vinuleţul meu, încât n-apucă să părăsească locul în care s-a născut; se ”evaporă” pur şi simplu în gâtlejurile localnicilor şi ale turiştilor cu dare de mână, fiindcă vinul costă exact atât cât şi merită: mult. Dar cum să nu dai bucuros, când ştii că bei practic din sudoarea zeilor, roua dimineţii, ca zânele şi făpturile din poveste? Aşa de stranii şi de fascinante sunt căuşurile în care se cultivă pe corpul meu contorsionat, presărat cu pietriş complet arid viţa de vie, încât până şi la New York i-au dedicat o expoziţie întreagă cu fotografii, care mai de care mai frumoase. Iar cu artele frumoase sunt oricum prietenă la cataramă, de când l-am adăpat la sânul meu pe César Manrique, artistul care m-a adorat cel puţin la fel de mult cât l-am iubit şi eu. Sunt eu frumoasă de la natură, cu toate faţetele mele dure şi contradictorii, dar podoabele multicolore şi bijuteriile arhitectonice pe care mi le-a făcut Manrique cadou, mi-au îndulcit coapsele şi le-au ”tradus” şi mocofanilor neştiutori farmecul meu aparte. Ca să-nţeleagă tot neamul, că eu nu sunt oricine. Nu ştiu dacă fără César Manrique al meu, care s-a pus de-a curmezişul peste tot în lume ca să deschidă ochii asupra nurilor mei, aş fi avut vreodată şansa să mă prezint aşa de mândră peste tot. Până la urmă i-au dat Cezarului dreptate şi UNESCO m-a declarat în 1993, cu tot cu gene şi sprâncene, de la un capăt la altul, rezervă a Biosferei. Aşa ceva de anvergură e mare raritate! Dar zău că e pe meritate, pentru că nicăieri altundeva nu se vede cu ochiul liber cum apare viaţa pe pământ ca la mine. În paşi mititei-mititei, plecând de la un strat fierbinte de lavă, arid şi practic aseptic, fără influenţă din afară, încep să răsară făpturi plăpânde şi celule care se divid. Bacteriile descompun roca dură, apar licheni şi alte vietăţi ciudate, ba chiar şi nişte crabi minusculi, care numai în străfundurile pământului, unde nici lumină nu este, mai vieţuiesc. Nu degeaba se spune că eu aş fi laboratorul lumii în aer liber! Aşa mică şi ciudată cum sunt, sunt un întreg continent, în miniatură, se-nţelege. Unii zic că mă aseamăn cu Africa, pe care-o ştiu prea bine, că-mi trimite nisip fin, din Sahara, de la o aruncătură de băţ. Caravane cu cămile am şi eu şi sunt sigură că unii dintre vizitatori vin la mine să se simtă ca sub piramide, unde n-au curajul să meargă, să nu-i facă ostateci rebelii de peacolo. Eu însă prefer să rămân ospitalieră şi paşnică; cu Africa am doar nisipul în comun, praf în ochi.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Nu am şi nu am avut niciodată ambiţii de supremaţie între surorile mele canare mai mari, mai înalte, mai verzi sau mai bogate, dar îmi râde inima când ştiu că din toată Spania, cu enclave şi insule cu tot, doar arhipelagul Chinijo, format din mine şi din suratele mele mititele de la nord ˗ La Graciosa, Alegranza şi Montaña Clara ˗ suntem prima Rezervaţie Maritimă spaniolă. Inima mea are cotloane ascunse. Ascunde tuneluri lungi, de kilometri şi peşteri tenebroase, săpate de lava incandescentă, care mi-a curs prin vene înainte de a se revărsa în mare. Sângele meu clocotitor a format labirinturi întortocheate, prin care locuitorii s-au ascuns de vrăjmaşi, iar piraţii şiau pitit comorile. Milenii la rând, n-am schimbat o vorbă cu vecinele mele, deşi în zile senine se văd bine, chiar foarte bine. Nici navigaţia pe mare nu m-a interesat. S-a speriat Columb când a trecut pentru întâia oară pe aici şi... nu l-a ovaţionat nimeni. Noi, Canarele, suntem mai reţinute din fire, sau cel puţin aşa eram pe-atunci. La aşa natură vrăjmaşă, aşa locuitori prevăzători. Nici eu nu ştiu de unde mi-au venit primii oameni, cu pielea albă, care s-au aşezat în clanuri de dimensiuni mici prin ţinuturile mele neprimitoare. Domneşte o pace de-a dreptul ancestrală prin sătucurile lor minuscule, toate cu case albe, fără etaj, cu uşile şi ferestrele vopsite în verde. Mare noroc am avut cu Manrique al meu, care i-a convins pe toţi ai noştri să nu construiască nici blocuri, nici vile de lux, ca pe insulele vecine, unde se practică turismul de masă. La mine te simţi ca la bunica la ţară. La răstimpuri, m-am amuzat îngropându-le satele sub râuri de lavă mistuitoare, dar au venit mereu alţii, care le-au luat locul, reluând jocul de-a prinselea. Pe mulţi i-am trecut prin foc şi pară, dar pas de te opune îndărătniciei lor ciudate! Unii şuşotesc că aş fi îngropat şi legendara Atlantidă sub „efectele mele pirotehnice”, dar asta va trebui să-mi dovedească ei mai întâi! Una peste alta, am înghiţit destule până acum. În clipa asta am 140.000 de mii de ”fani permanenţi”, fără să pomenesc cele 1,5 milioane de turişti, care vin să mă vadă în fiecare an. Vor şti ei de ce! Abia-mi mai trag sufletul departe de ei, prin locuri prin care nu se ajunge cu maşina, cum sunt romanticele plaje Papagayo, unde te simţi ca Robinson Crusoe. Dar preferatele mele sunt cele cu nisip negru ca tăciunele, prin care sclipesc pietricelele semipreţioase de olivină, pe care oricine poate să le adune de pe jos. Aş mai avea o mie de argumente de pus în balanţă, dar mă opresc, să nu pară că mă dau mai... alungită decât sunt. N-am paraziţi, nici plante otrăvitoare, nici animale de pradă şi dacă veniţi să verificaţi la faţa locului, promit că voi fi bună şi iubitoare, câtă vreme mă veţi trata cu acelaşi sentiment. Iar dacă va fi să vă loviţi din greşeală, voi fi alături la bine şi la rău, căci am un leac miraculos, cu aloe vera care creşte pe aici, numai bun de pus pe rană. Și în lipsă de accidentări, ostoieşte şi dorul, ca suvenir cosmetic la bagaj, până ne revedem. Prin prezenta vă rog să-mi înregistraţi cererea în călătorie, pe care o parafez şi datez acum şi aici şi-n vecii vecilor. Mă angajez să rămân fidelă şi atrăgătoare până la capătul zilelor mele, să dăruiesc căldură şi adăpost sufletelor-pereche, care la sânul meu îşi vor căuta alinarea, care-mi vor respecta liniştea şi nu-mi vor tulbura freamătul interior. Credinţă veşnică tuturor pretendenţilor mei! Declar Atlanticul și plaja soț și soție și las cuplul să se sărute în casa mea de piatră.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

40 Traduceri

Elisabeta Boțan (Spania) Amando García Nuño s-a născut în anul 1955, în Segovia. Licențiat în Periodism la Facultatea de Științe și Informatică. A colaborat cu Radio Nacional de España, Cadena de Ondas Populares Españolas și diverse reviste. Are o veritabilă colecție, care conține mai mult de o sută de premii literare, pentru poezie și proză scurtă. A publicat două cărți cu poezii, o carte cu proză scurtă, iar mare parte din scrierile sale s-au publicat în antologii. În blogul său”Parece que vuelvo tarde”, se pot citi cele mai noi scrieri ale sale. Apariție

Levitație, sau nu

Cum aș putea cere, fără a te stânjeni, să mi te înfățișezi din nou, îmbrățișând amintirea care se așează lângă mine pe înserate? Cum să-ți cer, încă o iluzie fără a deschide rana, o altă minciună săpată în peștera uitării?

Prietenii îmi spun, cu pudoare, că uneori la revărsatul zorilor m-au văzut levitând la o palmă și jumătate de realitate. Nu îi ascult, asta ar mai lipsi, ca acum în secolul douăzeci și unu din coastele mele, să îmi ridice altare ca unui idealist. În plus, bănuiesc că e vinul sau vreo nechibzuință care mă îndeamnă să cred că e posibilă despuierea vieții. (Și mai ales să mă excite.)

Genom comun "Există în mine un gol atroce, o indiferență care îmi face rău”(Camus) Viața era simplă, pe atunci. Împărțeam lumea între buni și răi, bogați și săraci, indieni și americani. Totul se potrivea, iar călăii își întindeau conștiința să se zvânte pe funia spânzuratului. Îmbătrânirea a presupus niveluri înalte de glucoză în sânge, vreo cicatrice, și mai ales, Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

intuirea că în lada unde ni se destrăma istoria, Robin Hood era un sicar ce își încasa meschinătatea la negru. Partea cea mai proastă a timpului era spoiala ce îngropa polițe, să vadă praful înecând această beție rugoasă de baricade, genomul comun al imposturii. Îmbătrânirea a însemnat a ghici, chiar dacă era prea târziu, ranchiuna ce se ascunde în ignoranță. Să știi că în cufărul jocurilor nu mai rămâneau indieni, nici cowboy, numai soldăței cu inimă de plumb și gestul golului în privire.

A cumpăra în ultimul ceas În piețe, la căderea serii, se instalează nostalgia între tarabe, exită loturi de zâmbete la reducere, biban-de-mare cu ochi oxidați... Cineva mătură despuieri în liniște depozitând în neștire un timp fugar între închideri. Din când în

când, pulsul vieții intră îmbrățișând o femeie cu grabă în privire... Pentru acest bărbat, care poate sunt eu sau chiar dumneata, dacă te luminezi pe dinăuntru, poate că ziua mai poate avea remediu. Poate hazardul susură pe înnoptate pentru cei care pândim speranțele sub rumegușul liniștit... Sau ne plimbăm, în timp ce mezelurile dorm în pace, somnuri ponosite, acum fără preț de vânzare, pe tarabele uitării. (Din volumul ”A cumpăra în ultimul ceas”. Premiul special al juriului S Fdo, Henares 2012) Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania)

Más allá de la falsedad Lejanías enredadas en tus brazos de niebla y falsos murmullos ahogan el día en el mar. El vuelo de las gaviotas alumbra los ecos para despertar el cielo que duerme sobre la línea del horizonte. Tu rostro destrozado por tus propias palabras.

Dincolo de falsitate În brațele tale de ceață, depărtări încâlcite și false murmurări îneacă ziua în mare. Zborul pescărușilor naște ecouri ca să trezească cerul care doarme pe linia orizontului. Chipul tău distrus de propriile tale cuvinte.

Poema Poem Mi cielo recoge los destellos de la vida para amasarlos con la noche de los sueños. Mis venas les dan cobijo en el río donde se bañan las metáforas en la espera de tus ojos que hacen florecer las palabras.

Cerul meu adună scânteierile vieții ca să le frământe cu noaptea viselor. Venele mele le dau adăpost în râul în care se scaldă metaforele în așteptarea ochilor tăi care fac cuvintele să înflorească.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Lepidóptero Has besado el temblor de mis pétalos; y te perdiste en la caótica danza del viento. El espejismo quebrantado en la soledad de la lejanía.

Lepidopter Mi-ai sărutat fiorul petalelor; apoi te-ai pierdut în dansul haotic al vântului. Mirajul spart în singurătatea depărtării. *

Rotura

Ruptură

Se han deshilado las cortinas de lluvia con su bordado de trasluces del cielo

S-au destrămat perdelele ploii cu broderia lor de oglindiri de cer

La ventana oscura acaricia su lamento petrificado

Fereastra întunecată își mângâie jelitul împietrit

Y tú, tú recoges en la halda las huellas de tus pasos

Timpul își macină toate înfloririle Iar tu, tu îți aduni urmele pașilor în poală

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Proză

Elvira Popazu-Seffer (Israel) Loteria viselor

Sunt cam 200 de metri de mers până la chioşcul de la care îmi cumpăr biletul de loterie. Fac drumul acesta de opt ori pe săptămână, adică, patru pentru tragerea de marţi şi patru pentru cea de sâmbătă. Aproximativ un kilometru şi jumătate. Ceea ce-mi oferă timp suficient să-mi fac planuri legate de câştigul pe care îl voi avea la tragere. La ducere, planurile sunt mai modeste, pentru că nu ştiu încă suma pusă în joc. La întoarcere însă, planurile devin mai concrete deoarece am am aflat pe cât mă pot baza. Acum o săptămână, trebuie să recunosc, cei 200 de metri nu mi-au ajuns pentru a-mi pune în ordine planurile mele vis-a-vis de cele 14.000.000 pe care urma să le încasez după tragere. Luând în calcul că s-ar putea să mai fie un câştigător, deoarece asta se mai întâmplă din când în când, mi-am zis că trebuie să fiu raţională și să-mi fac vise doar pentru jumătate din sumă. La urma urmei, nici 7.000.000 nu sunt de ici, de colo, dacă stai să te gândeşti la cât câştigă pe lună un angajat cu salariu mediu pe economie. Dar acum, să văd ce voi face cu banii mei. În primul rând, se înţelege, un apartament mare cu o terasă şi mai mare pe care să încapă toate florile pe care mi le doresc. Apoi... încă nu ştiu. E destul de obositor să tot socoteşti ce poţi face cu atâta bănet. Nu înţeleg cum se descurcă miliardarii. Până la urmă, nu este deloc uşor să ai grija atâtor bani pe cap. A doua zi, fac din nou drumul pentru ca să iau numerele câştigătoare. La întoarcere am tot timpul să-mi revăd, să calculez şi să recalculez visele mele. Abia aştept să intru în casă şi să descopăr că numerele câştigătoare vor fi, bineînţeles, numerele mele. ...Nu mă aşteptam. Este a nu ştiu câta tragere la care nu se câştigă marele premiu, ba nici al doilea. De multe ori mă gândesc, nu ştiu cum se făcea că pe vremea când tragerea la sorţi nu era computerizată, rar se întâmpla să nu iasă marele premiu la fiecare tragere. Oare care să fie explicaţia? E adevărat că milioanele necâştigate stau în bancă şi se înmulţesc. Asta te cam pune pe gânduri. Mă rog, treaba fiecăruia. Dacă are îndoieli de felul acesta, vreau să zic. În fond, nu mai juca. Nu te obligă nimeni. Uşor de spus! Dar cum aş putea să renunț la circa un kilometru şi jumătate de vise săptămânale, la apartamentul şi la terasa mea cu flori, la călătoriile pe care atât de mult mi le doresc?! Nu mi-ar fi uşor. Atunci, accept că visele se plătesc şi gata. Că de când e lumea lume, visătorii îşi plătesc la greu visele. Știu, există şi excepții. Dar asta doar pentru a confirma regula. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Poezie

Traian Vasilcău (Moldova) Cîntec senin Am început să gândesc lucrurile, Le-am oferit cadou câte-un nume De pasăre Şi-am început să gândesc în locul lor, Eu, Negânditul de nimeni Copac. Ştiu: încă nu e ora să-mi fac loc În amintiri, Abia de-mi fac prin amăgiri o cale, Fii amintirea norului ce mai pot fi, zic lunii, Eu, Negânditul de nimeni Cuvânt. Laudă morţii nopţii, laudă, laudă, Ciudat, miresmele crinilor mă sărută pe frunte Şi plâng, Înzăpezit de esenţe, Dând ciorilor numele voastre Senine, Eu, Negânditul de nimeni Pământ. Apartenenţa la cer Glasul meu s-a lepădat de cântecul tău, Trupul tău e un ulcior Scăpat din mâinile soarelui, Părul tău e o salcie Care-şi visează lacul Din privirile mele încărunţite De tine. Din ele azi recazi Şi tot nu aflu cerul Cel care te conţine. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

* * * (3) Cineva a-mpuşcat sufletul liniştii Şi-l priveşte mirat, cum atârnă de ramul Roditoarelor strigăte Ca un leş sfâşiat. Cineva se-ntreabă mereu De ce se-mbolnăvesc de mine Stelele pe care le-am privit, Precum se-ndrăgostesc de tine, Tristeţe natală, Lucrurile pe care le-ai părăsit. Sunt pierdut. Nu pot trăi în continuare Fără sufletul liniştii, Drag mie cu adevărat. Merg spre iad abătut Şi-mi pare Că de-atâta uitare Chiar Dumnezeu Pe gânduri a căzut. * * * (6) Spun cerul când încerc să cânt, Oraşele vâslesc prin mări de somn şi ceaţă, Uită-te, lasă-te braţelor mele De cântece grele în vânt. Cuvintele toate ca nişte mere răscoapte Îmi cad, rând pe rând, la picioare. Cerul de-apus prea-plin abia mai poate Să-şi cumpere din târg o boare. De aer boare, ce l-ar ajuta Să se refugieze într-o stea. * * * (2) E-un turn cu păsări trupul meu Şi ochii le sunt cerul, Prin care zboară-n Dumnezeu Să-şi caute misterul. Suflete dornice de bolţi, Baţi într-a nopţii poartă

Şi fugi cu visul tău, că poţi, Din tine ca din soartă. În ospeţie mergi, ah, da, La Dumnezeu, se ştie, Cu păsări albe sub manta Şi-n ochi cu veşnicie.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Teatru

Adrian Nick (Irlanda) O Noapte de Decemvre Tragedie a absurdului

- Bine ai venit, Cititorule! Te-am surprins, nu-i aşa? Poate că o să te mire la început această formulă de adresare directă, însă eu, autorul acestei opere, îţi sugerez să participi, împreună cu mine, la un mic experiment, cel puţin la fel de interesant ca şi noutatea lui. Încearcă să ieşi din clasica abordare a unei cărţi, din simpla răsfoire a unor pagini, şi să faci un exerciţiu de imaginaţie, care te va purta, pe parcursul următoarelor minute, într-o altă stare de existenţă. Vei fi, pentru o vreme, un călător prin imaginaţia unei alte persoane, vei împărţi cu ea aceleaşi viziuni, vei auzi aceleaşi sunete şi vei simţi aceleaşi emoţii simultan. Două inimi care vor bate în acelaşi ritm. Două sufluri unite întro singură respiraţie. Dar pentru a realiza acest lucru, am nevoie ca tu, dragă cititorule, să îţi modifici pentru o clipă felul tău de a privi lucrurile. Din acest moment nu mai eşti un cititor, ci un călător, iar cuvintele scrise din faţa ta nu mai sunt litere, ci sunetul vorbelor mele, care te vor ghida prin imaginaţia mea. Stăm unul în faţa celuilalt. Am aceeaşi înălţime cu tine. Ochii mei au aceeaşi culoare cu ai tăi. Suntem asemănători, dar totuşi atât de diferiţi! În această lume tu eşti invitatul, iar eu sunt gazda. Aşa că îţi urez încă o dată: - Bine ai venit, Călătorule! De data aceasta nu te-am mai surprins. Dacă priveşti în jurul nostru, deocamdată nu poţi vedea nimic. Este un imens negru, un vid, care ne înconjoară pe amândoi, deoarece nu am apucat să creăm încă nimic de jur împrejur. Interesant, nu? Stăm amândoi, în picioare, ca pe o platformă neagră, fără nici un decor, sub un spot de lumină caldă. Două personaje într-o lume care încă nu a fost materializată. Nu mă întreba de unde vine lumina… Chiar nu ştiu şi nici nu contează. Contează doar că este, că noi suntem sub ea şi că ne pregătim să pornim împreună. Unde? Oriunde… Eşti gata? Dacă da, atunci fă câţiva paşi alături de mine! În jurul nostru, totul se schimbă dintr-o dată. Intrăm în cea mai fastuoasă sală de teatru pe care ai văzut-o vreodată sau pe care ţi-ai imaginat-o vreodată. Este superbă, într-adevăr, şi ştiu acest lucru, deoarece întotdeauna ţi-ai dorit să ajungi aici măcar o dată în viață. De aici, de jos, cupola pare un imens cer pictat cu cele mai frumoase imagini realizate vreodată. Balcoanele, de jur împrejur, par să aştepte pe cele mai importante personalităţi ale momentului. Ornamentele aurite şi scaunele, din cel mai fin material, dezvăluie eleganţa desăvârşită a gustului pentru frumos. Să coborâm împreună spre primele rânduri. Tălpile ni se afundă în covorul roşu, a cărui grosime absoarbe zgomotul paşilor Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

noştri. Nimic nu pare să tulbure această linişte solemnă. Liniştea dinaintea unei reprezentaţii de excepţie. Ne aşezăm în primul rând, pe locurile de onoare. Le merităm, pentru că astăzi, totul este pus în scenă doar pentru noi. Ca pentru nişte adevărate V.I.P.-uri. În faţa noastră, cortina grea din atlas vişiniu se mişcă uşor, semn că în spatele ei au loc ultimele preparative. Mai e nevoie de ceva? Să vedem… Bine-nţeles că da! Lipseşte o orchestră. De ce orchestră, par să mă întrebe ochii tăi, mai ales acum, când există atâtea surse şi modalităţi de redare a sunetului demne de secolul XXI?! Pentru că o orchestră îţi dă sentimentul de real, de apartenenţă. Virtuozitatea instrumentiştilor, pe care o poţi vedea cu proprii ochi şi pe care o poţi auzi în timp real, te face părtaş la efortul lor de a încărca atmosfera cu prezenţă. Te leagă cu fire invizibile de existenţa sălii, de materialitatea ei. Valoarea unei orchestre o dă însăşi prezenţa ei în sală. Aduce un plus de valoare la reprezentaţia de pe scenă. Crezi totuşi că suntem prea singuri în sală? Că acordurilor de încălzire, pe care le fac membrii orchestrei, le lipseşte ceva? Da? Nici o problem. În această lume noi suntem creatorii şi locuitorii ei, în acelaşi timp. Priveşte în spatele tău! Da, poţi să zâmbeşti. Sala devine dintr-o dată... arhiplină. Balcoanele şi lojile gem de o mare de oameni. O mulţime diversă, o paletă întreagă de toalete elegante, parfumuri fine şi discuţii elevate, rumoarea şi sentimentul de nerăbdare pe care ţi-l dă aceasta, ne învăluie pe amândoi dintr-o dată. Devenim parte a unui întreg care, de-a lungul secolelor, a ridicat talentul uman pe cele mai înalte culmi ale gloriei sau l-a coborât în cele mai adânci puţuri ale derizoriului, şi anume: Marele Public. Şi pentru ca tabloul de ansamblu să fie perfect, noi suntem îmbrăcaţi în veşminte albe, elegante, culoarea care le însumează pe toate, aşa cum fiecare dintre noi însumăm trecutul rasei noastre. Suntem şi realizatori şi actori pe marea scenă a vieţii umane. Primul gong. Rumoarea sălii scade în intensitate, fiecare se îndreaptă alene către locul lui, ca într-un dans ai cărui paşi sunt deja arhicunoscuţi. Al doilea gong. Orchestra grăbeşte ultimele acorduri, ultimele fragmente mai dificile, ultimele pasaje, care vor ţine loc de ambianţă pe tot parcursul piesei. Al treilea gong. Zgomotul coboară uşor, odată cu încetarea treptată a repetiţiilor. Mulţimea se foieşte în căutarea celei mai bune poziţii, iar luminile puternice încep, încetul cu încetul, să devină din ce în ce mai slabe, până la stingerea lor. Aproape totul reintră în liniştea şi nemişcarea iniţială. În semiobscuritatea sălii, ne privim ca, parcă, pentru ultima dată, înainte să ne îndreptăm atenţia către scena slab luminată. Cortina grea se dă într-o parte. Un vals delicat şi cunoscut însoţeşte ropotul de aplauze şi ovaţii. În faţa noastră se deschide un peisaj de iarnă… Ninge liniştit peste o staţie oarecare a unui metrou citadin. Este seară târziu, iar ninsoarea acoperă ultimele bucăţi de trotuar ale unui oraş ce se pregăteşte de sărbătoare. Becurile ornamentale care completează iluminatul stradal, fac spectaculoase jocuri de lumini cu fulgii mari, ce dansează ameţitor, până la pământ. Pe prima treaptă a scărilor ce duc la metrou, o tânără femeie încearcă să acopere de ninsoarea insistentă o mică fiinţă delicată, un căpşor rozaliu, care abia se mai vede printre faldurile unui scutec ponosit. Un trenci subţire, lung şi umed pe alocuri, abia reuşeşte să-i acopere femeii corpul său tânăr. Se aşază cu copilul la subsuoară, continuând să-l acopere cu gulerul trenciului. Copilul începe să scâncească la atingerea unor fulgi de zăpadă, care i se topesc pe faţă. - Nu, nu mai plânge, comoara mea! Te rog! Nu mai pot, sunt sfârşită. Haide, linişteşte-te, scumpa mea! Uite, ne aşezăm un pic aici să ne odihnim, după care o să mergem mai departe, nu ştiu unde, dar undeva unde o să fie mai cald, găsim noi unde… Hai, nu plânge, te rog! Ştiu că ţi-e foame, şi mie Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

îmi e, dar acum nu avem ce face… Haide, uite… îţi cântă mama un cântecel să adormi şi să uiţi de mâncare! Şi, legănând copilul, începe să fredoneze un cântecel, încetişor, la urechea fetiţei, iar zăpada se aşterne alene pe silueta ei ghemuită. În timp ce tânăra mamă îi cântă copilului ei, din partea cealaltă a scenei ne captează atenţia sosirea a două noi personaje, cel puţin neobişnuite. Sunt doi bărbaţi eleganţi, trecuţi binişor de a doua tinereţe, îmbrăcaţi în două costume din stofă albă, impecabile. Amândoi au în mâini bastoane de aceeaşi culoare, părând cam pe dinafară faţă de noile tendinţe ale modei cotidiene. Unul dintre ei, vizibil mai bătrân decât celălalt, îi povestește ceva cu voce caldă companionului său. Gesturile sale sunt calme şi blânde. Celălalt este un pic mai efervescent, dar se simte din comportamentul său respectul pe care îl are faţă de primul personaj. Pierduţi în conversaţia lor, se apropie de o trecere pentru pietoni, trecere ce îi separă, cu câţiva metri, de intrarea la metrou. Bărbatul mai tânăr dă să traverseze străduţa, însă celălalt, cu o mână fermă, îl trage uşor, înapoi pe trotuar. - Petre, ai grijă, te rog! Dar nu termină bine de vorbit şi un claxon strident se făcu auzit, în timp ce o maşină trecu în trombă prin faţa lor. - Băi, nu vezi că trec eu? Unde te uiţi, boşorog împuţit? Vrei să mori? îi aruncă şoferul nervos, care opri câteva secunde, să-l apostrofeze, înainte de a demara în aceeaşi viteză în care şi venise. - Mulţumesc, Doamne! şi Petre strânse uşor mâna de pe umărul său. Nu o să pot niciodată să înţeleg unde s-or grăbi oamenii ăştia, când nimic nu e pe lume suficient de important! - Da, Petre, ai dreptate. Încep să mă gândesc din ce în ce mai serios şi să-mi pun problema dacă nu ar fi timpul pentru un nou potop, să se mai cureţe un pic şi generaţia asta de atâtea păcate… - Nu cred, Doamne, că ar mai avea acelaşi efect ca data trecută. Acum i-ai lăsat prea mult timp, şi au devenit atât de inventivi, încât sunt în stare să-şi facă habitate sub apă şi să-ţi dea cu tifla şi de acolo. - Hm, interesant! Haide, Petre, că întârziem la întâlnire şi nu am vrea să se întâmple aşa ceva, nu? iar Dumnezeu îi aruncă un zâmbet plin de subînţelesuri. Între timp, cei doi ajunseră în dreptul tinerei femei, ce continua să stea nemişcată, aplecată peste fetiţa ei nou-născută. Zăpada deja le acoperise pe amândouă cu un strat subţire de un alb curat. - A propos de întâlnire, Doamne… Uită-te la fata asta sărmană şi la fetiţa ei! Chiar nu poţi să faci ceva pentru ele? Să le dai o altă soartă, o altă şansă, acolo ceva… Să le schimbi destinul? - Petre, Petre… şi D-zeu, clătinând din cap, îi spuse în continuare, nici până acum nu ai învăţat că fiecărui om îi este dat să trăiască ce i-a fost scris dinainte? - Haide, Prea-bunule! Te rog eu, măcar de data asta! Mi se rupe sufletul să le văd aşa pe amândouă. - Bine, Petre, dar ţine minte de la mine vorbele astea: Destinul oamenilor nu poate fi schimbat, fără să existe şi consecinţe. Orice acţiune are o reacţiune de aceeaşi intensitate. Gândeşte-te bine cemi ceri! - Da, Doamne! Te rog! - Fie! şi zicând acestea se întoarse cu faţa spre staţia de metrou, care se umplu pe dată de oameni, ce ieşeau grăbiţi, fiecare să ajungă mai repede la treburile lor, că de, era Ajunul Crăciunului. Când mulţimea se risipi care încotro, tânăra fată se trezi şi îşi ridică uşor capul acoperit de o băsmăluţă, care abia îi ţinea sub ea părul des şi cârlionţat, de un roşu aprins. Cu o mişcare obosită îşi scutură zăpada de pe creştet şi o verifică pe cea mică. Aceasta dormea liniştită la pieptul ei, ferită de Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

frigul de afară. O privire scurtă a femeii peste capul fetiţei, şi îi fu de ajuns să zărească, aproape de ea, pe urmele lăsate în zăpada din faţa ei, o geantă neagră, destul de voluminoasă, fără alte însemne. - Doamne, Dumnezeule! Ce-i asta?! Cine o fi pierdut geanta asta? A cui o fi? şi ridicându-se uşor, încercă să o ia de jos şi s-o dea la o parte din mijlocul drumului. Geanta, deşi părea voluminoasă, nu era deloc grea. Acest fapt o făcu pe tânăra mămică să se întrebe ce o fi în ea. „Haine, îşi zise cu voce tare… sau poate mâncare… nu, nu… e prea uşoară să fie mâncare… ia să văd, poate găsesc înăuntru vreun act, ceva, să o dau înapoi cui a pierdut-o…” Şi desfăcând fermoarul la unul din capetele genţii, rămase mută de uimire, când scoase din interiorul ei un teanc de bancnote de bancă, legate frumos cu o banderolă de hârtie. Cu mâna tremurândă, se uită repede în stânga şi în dreapta, de jur împrejur, poate îl vede pe cel sau cea care a putut să piardă aşa ceva. - Doamne, ce de bani! N-am văzut în viaţa mea atâţia bani. Cine i-o fi pierdut?! Trebuie neapărat să găsesc persoana care i-a scăpat din mână. Dar înainte de asta, mă duc până la farmacie să iau nişte lapte pentru fetiţa mea, nu cred că o să se supere respectivul sau respectiva, dacă o să iau şi eu câţiva bănuţi pentru ea. Şi ţinându-şi copilul cu o mână şi cu cealaltă geanta, se îndreptă alene spre ieşirea din scenă. Luminile se sting pentru o clipă, ca mai apoi să se aprindă iar, lăsând să se vadă un interior de farmacie, modern şi bine utilat, cu o farmacistă, grasă şi machiată strident, aflată în spatele tejghelei. Ea serveşte un client îmbrăcat cam ţipător, ce învârte pe un deget cheile de la o maşină de lux. - Văd că aţi cam scumpit penicilina, dragă duduie. În ritmul ăsta, o să mă obligaţi să le pun pe fete să-şi plătească singure medicamentele sau să majorez tarifele… şi râzând cu subînţeles către farmacistă… Mă înţelegeţi, nu? - Da, da… Vă înţeleg, dar astea sunt vremurile. S-au scumpit toate. Trebuie să trăim şi noi, şi voi, şi toată lumea. Asta este… Uşa de la intrare o întrerupse cu un clinchet sonor, iar în farmacie intră o femeie tânără cu un copil în braţe şi cu o geantă neagră pe umăr. Salută timid, se apropie de tejghea şi se aşează respectuoasă la rând. Farmacista îi aruncă o privire de negustor de cai şi o întrebă răstit: - Ce vrei? De ce ai nevoie? - Fiţi amabilă, doamnă, aş dori şi eu nişte lapte pentru fetiţa mea. Dacă se poate din acela condensat, că e mai hrănitor. Farmacista îi spune o sumă de bani, iar femeia începe să se chinuie să deschidă, cu o singură mână, fermoarul genţii. Îl deschide şi apucă un teanc de bani, din care scoate cu dinţii o bancnotă, pe care o întinde timid farmacistei. Aceasta se uită tăios la ea, examinează atent bancnota, după care se duce la depozit, să ia laptele. Străinul ţipător îmbrăcat începe să se apropie cu interes şi s-o studieze pe tânără din cap până în picioare. Dar se depărtează repede de ea, întrucât în farmacie îşi face apariţia un poliţist comunitar, burtos şi neîngrijit, cu uniformă, ce încă mai păstrează pe ea urmele ultimei cine din seara aceasta. - ‘Nă seara! E cineva aici? Unde eşti, cotoroanţo, că mă doare burta de nu mai pot? Hai să-mi dai ceva, că iar cred că am băgat în mine ca spartu’! Vrăjitoareo, unde eşti, fi-ţi-ar chica a dracului! - Vin acum, dom’ inspector! Ho, că nu crăpi! Ce e? Iar ai venit să-ţi dau de burdihan? - Taci, hahaleră ce eşti! Nu mai scuipa venin… Şi mai repede, că mă grăbesc…

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- Stai aşa, ai răbdare s-o servesc p-asta! şi întinzându-i cutia cu lapte condensat tinerei femei, o întreabă: Auzi, fătuco, da’ de unde ai tu teancul ăsta de bani? Ia dă să văd ce ai în geantă! şi cu o mişcare rapidă pentru o femeie de greutatea ei, se aplecă peste tejghea şi îi deschide mai mult fermoarul genţii. Ce au văzut acolo, îi încremeni pe toţi preţ de câteva secunde. - De unde ai atâţia bani, fată? De unde i-ai furat? Zi tot, nenorocito! De la cine i-ai furat? Poliţia, poliţia! Să vină Poliţia! Ştiu eu jigodiile astea! Săptămâna trecută m-au călcat doi pensionari, m-au legat şi mi-au furat toate medicamentele din farmacie. Poliţia! - Stai, fă, nu mai zbiera aşa, se înfoaie poliţistul, că sunt aici! Lasă că o iau eu! Ia zi-mi, vagaboando, pe cine ai înjunghiat de i-ai luat banii! Hai, zi repede! Ia dă-i încoa’ la mine şi hai la secţie, că dăm noi de cap la afacerea asta! - Stai aşa, dom’ şef, ce secţie visezi? se bagă în scandal şi bărbatul cu haine ţipătoare. Ce ai cu fata mea? Și cu o mişcare protectoare le luă, pe tânără şi pe fetiţă, sub braţul lui. Eu am trimis-o să ia lapte la borac… şi în urechea tinerei mămici: „Zi ca mine şi te scap!” - Ce?!! E una din „fetele” tale? Şi cu banii ăia, ce e cu ei? - Sunt banii mei, dom’ şef, încasările pe toată luna de la „fete”. Hai, nu te ambala, ia de aici un teanc din ăsta… uite şi pentru doamna farmacistă unul… şi toată lumea sper că e mulţumită, da? Neam înţeles? şi către fată: Hai, păpuşă, să mergem, că avem treabă multă în seara asta! Ai programare cu clienţi şi nu e bine să-i laşi să te aştepte. Pe când iese din farmacie cu fata şi cu copilul ei în braţe, luminile se sting din nou, pentru ca să se aprindă mai apoi, în scurte flashuri, iar în fiecare flash o secvenţă din viaţa tinerei femei de după acest incident. La început ni se arată cum o ia proxenetul şi cum o transformă dintr-o tânără inocentă, într-o prostituată de lux, cum îi ia fetiţa şi o dă la un orfelinat, cum începe să o vândă pe bani din ce în ce mai puţini, până când, ajunsă la disperare, începe să se drogheze şi totul în scurt timp până la supradoză, când o vedem lângă un zid, moartă, cu acul în venă. Tot în aceste flashuri o vedem şi pe fiica ei, ce ajunge pe mâinile aceluiaşi proxenet, mai bătrân, dar şi mai bogat, care o duce şi pe ea pe acelaşi drum, până la o supradoză de pastile. Lumina se aprinde din nou în sală, iar în faţa noastră este aceeaşi scenă ca la început. Staţia de metrou, fata cu bebeluşul dormind, ninse, pe ultima treaptă a scărilor, cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albe privind către cele două sărmane. - Ia zi-mi, Petre, crezi că a fost mai bine aşa? - Nu a fost, Doamne! Ştiu, ai dreptate ca întotdeauna, dar te rog eu, mai dă-le o şansă! Nu ştiu cum… nu să le dai bani… nu ştiu, uite… poate… dacă le-ai da pe cineva care să aibă grijă de ele, să le iubească, să le ocrotească, poate că nu vor mai avea parte de o soartă atât de crudă… - Bine, Petre! Atunci, aşa să fie, după cum îţi este dorinţa! Iar în clipa următoare, trecu pe lângă cei doi bărbaţi un tânăr grăbit să intre la metrou, pentru a putea prinde ultima cursă din seara aceea. La vederea femeii aşezate pe trepte se opreşte şi, îngrijorat, o zgâlţâie uşor de umăr. - Domnişoară… doamnă, vă simţiţi bine? Aveţi nevoie de ajutor? Să vă ajut cu ceva? Femeia ridică faţa spre el şi, cu ochii înceţoşaţi, îi zice cu un glas sfârşit: - Lasă-ne, domnule, în pace, că suntem amărâte! Nu ne mai brusca şi dumneata! iar fetiţa începu să scâncească uşor în braţele ei.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- Aoleu! Ce-i ăsta, un copil? Doamne fereşte! Doamnă, ce căutaţi aici la ora asta şi pe vremea asta cu copilul aşa mic? - Lăsaţi-ne, vă rugăm! Eu… nu mai pot… sunt sfârşită… nu mai am lapte… nu mai am ce să-i iau la fetiţă… - Lapte? Lapte ai zis? Dar am eu lapte la mine. Uite! Am fost şi am luat nişte lapte pentru căţelul meu. Și, cu gesturi delicate, scoase o sticlă mică de lapte din buzunarul paltonului. Uite, mai am şi nişte baloane pentru Crăciun! Stai aşa, că fac un biberon pentru fetiţă, să-i dăm un pic de lapte. Improvizăm noi ceva, ce naiba, nu vă pot lăsa să muriţi de foame! Da’ ştii ceva, ia haideţi amândouă cu mine, să mergem la căldură, să mâncăm toţi, că şi aşa sunt singur de Ajun, nu am pe nimeni, decât pe câine, iar el… ei bine, el o să fie foarte bucuros de oaspeţi. Şi, luându-le uşor pe amândouă în braţe, coborî cu ele la metrou. Lumina se stinge odată cu dispariţia lor pe scări şi revin flashurile scurte cu momente din viaţa tinerei femei, după ce a fost salvată. Vedem cum tânărul o aduce în casa lui, cum stau cu toţii la masă şi cum ea surâde pentru prima dată, îi vedem mai apoi pe toţi cum se plimbă în parc, veseli şi lipsiţi acum de griji şi mai vedem cum el îi oferă ei un inel de logodnă. Ea acceptă cu lacrimi de fericire în ochi şi îl auzim pe el cum spune: „Atunci hai să mergem să sărbătorim evenimentul la cel mai bun restaurant din oraş!” Îi vedem cum iau o masă romantică şi cât de mult iubesc amândoi fetiţa şi cât de mult se iubesc între ei. Flashurile se opresc, iar lumina revine pe scenă, unde cei trei ies dintr-un restaurant, ea, elegant îmbrăcată, cu fetiţa, frumos înfăşată, în braţe, el ţinându-le pe amândouă sub braţ. Se vede că sunt fericiţi, iar fetiţa gângureşte în scutece. Drumul către casă virează către un gang, pustiu la acea oră din noapte. Înainte să intre în gang, ea îl opreşte uşor: - Dragule, ajută-mă un pic, te rog! Trebuie să îmi trag fermoarul de la cizmă, că mi s-a desfăcut. O ţii tu puţin pe asta mică? Mulţumesc, iubitule! În timp ce ea se sprijină de zidul gangului şi îşi trage fermoarul de la cizmă, din întuneric apare o siluetă cu un pistol în mână. Un tânăr agitat, cu ticuri nervoase şi cu ochii injectaţi, cu un păr lung, neîngrijit, se repede spre ei. - Banii, banii… repede… repede, sau o încasaţi! Ea ţipă scurt şi se lipeşte de zid. El, cu copila în braţe, întinde o mână, împăciuitor către agresor. - Stai aşa! Linişteşte-te, nu ne face nimic! Îţi dăm tot ce vrei. Uite, bag mâna în buzunar şi scot portofelul! Stai calm! Îţi dau tot ce ai nevoie… - Hai, haide, repede, repede! Aşa, aşa, banii… Ce faci cu mâna în buzunar? Eşti gabor? Ai pistol? Nu! Nu mai fac pârnaie! Nu mă mai prindeţi viu încă o dată! şi ţintind spre pieptul bărbatului trage două focuri. De la recul, pistolul îi scapă din mână, iar hoţul, înspăimântat, fuge urlând de spaimă şi dispare în noapte. Bărbatul se lasă să cadă încet de-a lungul zidului şi îşi priveşte mâna însângerată, pe care a scoso de la piept. Femeia, încă în stare de şoc, se apropie de el. Un ţipăt de groază iese din pieptul ei, atunci când vede cum sângele lui începe să curgă încetişor pe lângă zid. Plângând, întinde mâinile către fetiţă, iar el i-o dă în braţe cu ultima suflare. Ea strânge copilul la piept, însă o pată de sânge apare pe scutec şi se măreşte din ce în ce mai mult. Tânăra mamă înţelege de ce copilul nu dă nici un semn de viaţă şi, disperată, se uită în jurul ei după ajutor. Privirile îi cad pe pistolul abandonat pe jos. Îl ia, se aude o împuşcătură, iar luminile se sting din nou. - Ce mai ai de zis şi acum, Petre? O fi fost mai bine? Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- Nu, Doamne, nu a fost. Mare este înţelepciunea Ta! Însă tot sunt de părere că, poate, nu este totul pierdut. Uite, Doamne, hai să mai încercăm o dată! Dă-i un bărbat puternic, cu situaţie, care să nu poată să fie omorât ca un câine pe stradă. Un om cu stare şi cu poziţie, care să-i ofere tot ce-şi doreşte şi poate chiar mai mult. - Sfinte Petre, nici chiar acum nu mă crezi, când îţi spun că destinul omului nu poate fi schimbat, decât cu consecinţe, iar de cele mai multe ori, consecinţele sunt mai grave decât dacă nu ai fi intervenit în mersul normal al lucrurilor… Dar fie, să se facă şi de data asta ceea ce-ţi doreşti! - Mulţumesc, Doamne, şi iartă-mă dacă mă mai îndoiesc, câteodată, de adevărul spuselor Tale! Nici nu termină bine de spus acestea şi pe lângă ei trece un individ, extrem de elegant îmbrăcat, rotofei şi cu inele groase, din aur, pe degete, protejat de la mică distanţă de un bodyguard, ce semăna mai degrabă a gorilă, decât a om. Pe când treceau amândoi prin faţa staţiei, cu intenţia să ajungă la bulevard, bărbatul elegant nu putu să nu observe piciorul dezvelit al sărmanei tinere, ce ieşea de sub trenciul acoperit aproape total de fulgii grei de zăpadă. - Şefu’, să chem limuzina? îl întreabă malacul, chinuindu-se să-şi vâre în ureche o cască audio, mult prea mică pentru pavilioanele sale. - Ia stai aşa! Dar ce văd eu aici? Hopa! Ia uite ce puicuţă avem noi aici! Cheamă limuzina şi spune-i să mă aştepte, vreau să văd despre ce e vorba cu păpuşa. Şi, cu gâtul întins spre piciorul descoperit, el se apropie de tânăra mămică şi îi pune mâna pe umăr. - Hei, mititico, n-auzi? Uită-te aici, sus, la mine! Aşa. Ce faci aici? Ce-i cu tine aşa frumuşică şi singurică? Oho, ai şi copil! O fetiţă, se pare. Păi, de când îmi doresc să am şi eu aşa ceva? Ce? Să te las în pace? Nici să nu te gândeşti! Pare cam înfometată, micuţa. Hai mai bine cu mine, să îi dau la fată să mănânce şi poate s-o găsi şi pentru tine ceva! Hai, lasă, gândeşte-te la fetiţă! Iar către bodyguard: Micule, ia-le în braţe, şi hai cu ele la maşină! Lumina se stinge din nou, treptat, pe măsură ce personajele ies din scenă, îndreptându-se către o limuzină parcată spre stradă. Când vedem din nou scena, de data asta decorul este diferit. Un interior de apartament de lux, canapele scumpe, tablouri valoroase pe pereţi, opulenţă şi strălucire peste tot. Tânăra femeie se aranjează în faţa unei magnifice oglinzi veneţiene, fredonând în surdină un cântec de adormit copii. Rochia lungă, de seară, este perfect asortată cu bijuteriile scumpe pe care le poartă. Machiajul pe care şi-l face este deosebit şi lasă să se vadă calitatea lui, precum se văd şi parfumurile scumpe de pe noptieră. La mică distanţă de ea se află un leagăn gen baldachin, acoperit cu pânze de mătase şi gabardină, încrustat cu diverse basoreliefuri şi gravuri în lemn de abanos. În el, înfăşată în scutece delicate de mătase roz, o fetiţă sănătoasă, toată numai zâmbet, dă din mânuţe şi din picioruşe. Uşa de la intrare se deschide cu zgomot, iar un munte de om îşi face apariţia, acoperit până peste vârful capului de pachete şi pacheţele, pungi şi punguţe, bibelouri, cutii, flori şi diverse obiecte de artizanat. În urma lui, un bărbat corpolent cu tendinţe de obezitate, îmbrăcat într-o cămaşă de mătase neagră, asudată puternic la spate, care, deşi nu are nici un fel de bagaj, geme de oboseală şi se lasă să eşueze pe un fotoliu din lemn masiv aurit, asemenea unui caşalot rănit. - Hai, Micule, mai repejor, mai repejor! Hai, că n-am toată ziua la dispoziţie s-o pierd după tine! Ce te-ai oprit în mijlocul casei? Nu mai sta ca prostovanul şi aşează alea pe undeva! Iar după ce

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

termini, du-te şi adă şi restul, că mai sunt destule la maşină! Hai, n-ai terminat deja? Ai plecat, că nu te văd ieşind? Hai, repejor, repejor! - Gata, şefu’, am zburat! şi zicând acestea, goriloiul lasă totul la pământ şi decolează spre uşa rămasă deschisă. Bărbatul din fotoliu scoate o batistă de mătase din buzunar, se şterge la fruntea îmbrobonată de sudoare, o stoarce pe parchetul scump din bambus, după care o pune la loc. Se întoarce spre tânăra femeie, care se machiază în continuare, de parcă aceasta nici nu a observat că a intrat în casă. - Hei, Piţi! Ce faci? Te pregăteşti pentru diseară? Ce-i cu rochia aia lungă pe tine? Cu mine nu mergi tu aşa. Vreau să se vadă că am gagică frumoasă cu craci şi ţâţe, nu una la care să n-ai la ce să te uiţi. Du-te la pachete şi vezi că în cutia aia maro găseşti ce o să porţi diseară la dineu! Femeia se ridică încet şi, ca în transă, se îndreaptă către maldărul de pachete. Ridică o cutie maronie, o desface şi scoate din ea o rochiţă aurie, sclipitoare cu paiete. - Eu nu port aşa ceva! Abia îmi acoperă fundul, ca să nu mai zic de altceva… - Ce vorbeşti, păsărică? De când faci tu ce vrei în casa asta? Ba o s-o porţi şi basta! Nu stau eu la discuţii cu tine. Dormi în patul meu? Stai pe banii mei? Îţi dau eu să mănânci şi să bei şi ţie şi lu’ fita? Cât timp staţi în casa mea, faci ce-ţi spun eu, dacă nu… şi cu un gest dispreţuitor, îi arătă uşa masivă din metal. De unde v-am luat, acolo puteţi să vă întoarceţi! - Foarte bine, asta nu e viaţă! Îmi iau fata şi plec. Mai bine dorm din nou pe străzi, decât în pat cu un porc. - Ce ai zis, nemernico? şi bărbatul se ridică din fotoliu roşu la faţă ca racul. Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu un senator al ţării? Cu omul care te-a ridicat din mizerie şi te-a făcut doamnă? şi spunând acestea se apropie de leagăn şi luă fetiţa în braţe, continuând… Cu cel care a îmbrăcat-o pe fi-ta în cele mai scumpe scutece şi i-a dat să mănânce cele mai bune delicatese pentru copii! Şi pentru ce? mai spuse zgâlţâind copila cu brutalitate, până când aceasta începu să plângă. Să-mi vorbeşti mie în felul ăsta, iar asta să zbiere în aşa hal? Ia-ţi javra asta mică şi să dispăreţi amândouă din casa mea! Acum! şi zicând acestea aruncă fetiţa spre maică-sa. Însă nu o aruncă bine, iar micuţa ateriză pe noptiera plină cu sticluţe şi tot felul de cutii, spărgând în cădere şi oglinda veneţiană. Camera se umplu pe dată de ţipete, cioburi şi praf de farduri. Cu un strigăt disperat, tânăra sări la bărbat să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi. Acesta o văzu şi încercă să se dea înapoi, însă o elegantă şi foarte scumpă măsuţă din Cristal de Bohemia îl opri. Cuprinsă de disperare, femeia îşi luă avânt şi dădu să-şi înfigă unghiile în faţa lui, dar pentru că era mult mai mică de înălţime, nu reuşi decât să i le înfigă în pieptul mare şi flasc. Bărbatul nu putu opri şocul impactului şi se prăbuşi, împreună cu tânăra femeie, peste masa de cristal. Căderea i-a fost fatală, pentru că unul din cioburile sparte i se înfipse în ceafă, şi muri pe loc. Femeia se dezmetici după câteva secunde, se ridică de pe corpul lipsit de viaţă şi se duce împleticindu-se la mica făptură de lângă noptieră. Ajunsă acolo, o duse la piept şi realiză că inevitabilul se produsese deja. Cu ochii în lacrimi, îşi mai sărută fetiţa pentru ultima dată, după care se aplecă după un ciob din oglinda veneţiană. Luminile se sting treptat, cu jale parcă, iar câte un oftat profund se aude în sală, ici, colo, în jurul nostru. Reflectoarele se aprind din nou şi ne trezim în faţa aceluiaşi tablou de început: o ieşire de metrou citadin, o tânără cu fetiţa în braţe, amândouă adormite pe o treaptă şi acoperite de zăpada ninsă. Lângă ele, doi bărbaţi în vârstă, îmbrăcaţi în costume elegante din stofă albă, impecabile şi cu bastoane în mâini. - Ei, ce mai zici şi de data asta, Petre? întreabă cel mai în vârstă. Crezi că le-ar fi fost mai bine? Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- Nu, Doamne! Ai avut dreptate. Nu e bine să schimbi destinul omului, indiferent de soarta sa. Acum îmi dau seama mult mai clar ce ai vrut să-mi arăţi. Destinul este implacabil. Încearcă să schimbi ceva din el, iar el va reacţiona la modificarea suportată. Dar, Doamne, noi nu mai aveam cumva şi o altă întâlnire în seara aceasta? - Că bine zici, Petre! Să mergem, aşadar. Oricum, mai e puţin şi începe Ajunul Crăciunului. Iar cei doi se întorc şi apucă pe drumul pe care au venit, discutând în continuare între ei. O siluetă neagră, cu capă şi glugă întunecate, se desprinde din umbra lăsată de treptele staţiei de metrou. Se îndreaptă încet şi fără zgomot către tânăra femeie, ce continuă să-şi ţină la piept copila ninsă ca şi ea. Le ridică cu uşurinţă în braţe pe amândouă şi se grăbeşte să-i ajungă pe cei doi din urmă. Aceştia vorbesc în continuare, îndepărtându-se uşor. Când ajunge în spatele lor, silueta acoperită lasă femeia din braţe, o aşază în picioare şi îi ia acesteia de pe umeri şi de pe cap trenciul ponosit şi basmaua, după care se face nevăzută. Femeia ni se arată într-o superbă rochie de un alb pur, cu fetiţa înfăşată într-un scutec imaculat, şi, răsfirându-şi pe spate un superb păr blond şi lung până în talie, se apropie de cei doi. Aceştia se opresc pentru o secundă, o invită cu blândeţe să vină între ei, şi, împreună, cu râset şi voie bună ies din scenă, în timp ce o voce plină de paraziţi, se face auzită de undeva, de departe: - Cod 24… repet… cod 24… trimiteţi de urgenţă o ambulanţă la intrarea de la metrou… da, o mamă şi un copil… staţi un pic… spuneţi-le celor de la ambulanţă că nu mai e cazul să se grăbească… Terminat!

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Poezie

Nina Vasile (Spania)

- din volumul Poeme de putere, Ed. Vinea, București, 2011-

acest fel de trăire pe care-l înveţi aici ochiul găseşte vederea aşteptată a lucrurilor mişcătoare sunt avide de iubirea şi frica trupurilor omeneşti când te resorbi în ele îţi uiţi numele ce ai de făcut e ameninţător nesigur în rândul prietenilor un rând de mobile vechi te ţine captiv în ceva ce nu mai e

mintea din colţul camerei are viaţa ei şi o ştii ca şi ticăitul mort al ceasului invizibil pândit în copilărie oboseala e o iluzie şi tu un act de decizie de care nu mai eşti în stare

poţi să ieşi din mijlocul zilei umerii aduşi părul meu alb golul evident al pântecelui după naşterea Albertei ochii mei stinşi umblând după cele ce schimbă cele pe care nu le uit când scriu şi ies din mijlocul zilei: nimeni nu apare între oamenii străini când se izbesc pe stradă fără ca ei să simtă când îi privesc din cameră nu se salută în nici un fel între ei deşi acesta e lucrul cel mai firesc am văzut sclipind pentru mine în brazii din faţa ferestrei ghemul concentrat al luminii o zi două trei… ca şi trifoii venind la vederea unui gând ce lumina iarba patru petale cinci petale patru petale cinci petale arată-mi tu pe cel care ştie ce înseamnă acestea şi eu îmi voi găsi atunci seamănul Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

57 Cronică

Helene Pflitsch (Germania)

Elena Cesar von Sachse și „Cămașa purpurie” a Talentului

Elena Cesar von Sachse este deja un nume în literatura pentru copii. Debutează în 2003 cu volumul de povestiri, sugestiv intitulat Ţara Fericirii, editat de Fundaţia Desire din Cluj-Napoca, volum cu care obține premiul special al juriului la Festivalul Liviu Rebreanu din Bistriţa, ediția 2005. Copilul din sufletul acestui OM MARE, născut pe plaiurile arădene într-o zi călduroasă de iulie 1947, are însă multe de dăruit, şi în 2006 se prezintă la Festivalul Prichindel din Nürnberg, unde obţine mai multe premii cu muzică pentru copii și prezintă cărţile Legendele Nürnbergului şi Rotofel, cărți editate de editura Anamarol, Bucureşti. Editura Dacia publică, în 2008, În ţara poveştilor străbune, carte ce se bucură de un real succes în rândul micilor cititori. În 2009, Şugubeaţă îşi spune povestea în Antologia Cartea mea fermecată, volum editat de Irina Petraş la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca. Editura Anamarol, Bucureşti prezintă cărţile de poveşti Drăcuşorul alb şi Hannes, iar în 2011 reeditează În Ţara Poveştilor Străbune, poveştile Morcovel şi Morcoveaţă şi Gâsca Uriaşă. Dragonul Roşu şi Fantezie de iarnă editate de Editura Ecou Transilvan sunt prezentate la Târgul de carte de la Cluj Napoca din primăvara lui 2013, copiii îndrăgostindu-se de aceste cărți de la prima vedere. Înconjurată de copii, Elena Cesar von Sachse dă impresia că le aparține în totalitate, că este predestinată să scrie povești pentru ei și că nu e deloc întâmplător că cei dragi ai ei au numit-o dintotdeauna Pușa. Doar că numele ei se regăsește și în două antologii, Antologia prozei scurte transilvane actuale editată de scriitorul Ovidiu Pecican în trei volume, apărută la Editura Limes din Cluj Napoca şi în Antologia Scripta Manes, editată de Anamarol, Bucureşti, 2013, unde este prezentă cu proză scurtă. Așa cum spunea într-una din scrierile sale scriitorul elvețian Jakob Bosshart „Oamenii cu fantezie nu se plictisesc niciodată”, Elena Cesar von Sachse se numără printre cei ce nu se plictisesc și nu ne lasă nici pe noi să cădem în moleșeală. Acum ne surprinde cu o nouă apariție editorială, de data aceasta, un roman de fantezie Cămașa Purpurie. Cămașa Purpurie, un roman de sabie și magie, îl are ca personaj principal pe Mortes, prins în conflicte tăioase între eroi neînfricați și vrăjitori, spirite și alte creaturi ale întunericului, care te duce cu gândul la vechile basme românești. Romanul este structurat pe două părți. În prima dintre ele, facem cunoștință cu Mortes, „un tânăr cu ochi iscoditori” care trăiește împreună cu bunicul său într-o căsuță mică de la marginea pădurii și Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

care își dorește cu ardoare să se realizeze în viață, să ajungă mai mult decât un biet vânător care să își ducă zilele de pe o zi pe alta. Fără să își cunoască adevărata proveniență, nu are de unde să știe că dorința lui fierbinte de a-și depăși actuala condiție este exploatată de forțele întunericului care îl aleg datorită curajului și îndârjirii de care dă dovadă pentru a rupe o vrajă făcută cu multă vreme în urmă. Condus de propriile năzuințe, ajutat de curajul său, de spiriduși și alte forțe necunoscute, Mortes se trezește în mijlocul unui conflict dintre nobilii regatului și regele lor. De partea binelui și al dreptății se face remarcat și își câștigă locul binemeritat printre nobili, care se adeverește că îi aparține și prin naștere, tatăl lui fiind un înstărit și viteaz nobil, înșelat și omorât în final de fratele regelui său. Și cum era de așteptat, Mortes își întâlnește și iubirea vieții sale, în prezența frumoasei Helene. În ce-a de-a două parte a cărții îl regăsim pe Mortes, de data aceasta un nobil aflat la vârsta maturității, însurat cu aleasa inimii și alături de cele două fiice Maria și Ana, care îi umplu sufletul de fericire. S-ar părea că povestea lui, trecută prin foc și sabie în tinerețe, nu ar mai putea să ne surprindă, Mortes ajungând acolo unde și-a dorit, ba mai mult, a reușit să își răzbune tatăl și să facă ordine în teritoriile prădate de bande lacome. Doar că, forțele răului nu și-au isprăvit misiunile, pătrund în fiica mai mică, Ana, intervenind așa în viața liniștită a lui Mortes pe care Destinul îl îmbrăcase în Cămașa purpurie. Din nou ne trezim în mijlocul unui conflict alături de ființele umane, spiriduși și vrăjitoare, magii și alte forțe necunoscute. Cartea Elenei Cesar von Sachse te ține cu sufletul la gură, fiecare pagină punându-ți noi și noi semne de întrebare pe care ai vrea să le descoperi cât mai repede, dar care te conduc pe piste necunoscute, deznodământul fiind de cele mai multe ori neprevizibil, în jocul deschis întrând noi și noi elemente care măresc suspansul și fac greu accesibil răspunsul. Personajele pe care Elena Cesar von Sachse le crează în cartea sa sunt atent conturate, ele poartă dialoguri vii, antrenante, întărindu-le sau scoțând în evidență caracteristicile cu care autorul vrea să le prezinte. De remarcat sunt descrierile amănunţite ale locurilor unde se petrec acțiunile, făcându-te pe tine, cititorul, să le vizualizezi, să te transpui acolo, auzind șuieratul sulițelor sau spadelor și simțind căldura focului sau mirosul bucatelor îmbelșugate care nu lipsesc de la ospețele întinse. Categoric Cămașa purpurie este un roman ce poate fii citit cu aceeași ușurință și plăcere atât de copii cât și de adulți, și pentru că, nu e așa, imaginația este nemărginită, Elena Cesar von Sachse pune doar un punct relativ ultimei ei fraze, lăsându-te pe tine să găsești adevăratul sfârșit al poveștii. Am convingerea că vor fi tot atâtea sfârșituri câți cititori sunt, toate putând fii la fel de interesante. O felicit din suflet pentru acest roman pe scriitoarea Elena Cesar von Sachse, care se pare, a fost îmbrăcată la naștere cu Cămașa purpurie a talentului și pentru că deja lucrează la o altă carte, am convingerea că ne va surprinde din nou în mod plăcut și nu-mi rămâne decât să o aștept cu nerăbdare. Dar până atunci vă recomand cu căldură, vouă și copiilor voștri, Cămașa purpurie, convinsă că nu veți rămâne dezamăgiți. Wiehl, Germania, mai 2014

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

59 Poezie

Anca Elena Balan (Italia)

Blestematul ceas Veneai mereu la ora perfectă. Îmi simțeai sufletul obosit, Purtat de curenții ascendenți sau descendenți, mereu rănit Și îl abandonai să își odihnească pliurile întunecate, Te făceai văzut când nu mai erau lacrimi de picurat, se ascunseseră toate. Veneai mereu, îmi spuneam, tu, nevăzut de urechile zilei, neauzit de șoapte, Îmi dăruiai un crâmpei din buzunarele tale de minute, pe noptieră lasate, Veneai mereu, mă consolam. Nu mai contau rănile care, deja cicatrici, Mă ardeau, de teamă că nu ai să mai vii, de mă iei de aici, Din disperarea frumoasă a clipei când te zăream, dulcea pornire sinucigașă A sărutului de bun găsit, amara îmbrățișare gingașă... Dar rămâneam mereu statuie, o mare de sânge înăuntru, să nu îmi vezi nebunia, Nu mergeai niciodată dincolo de pragul patului, te oprea mândria Sau nepăsarea, mă străpungea gândul ca un glonte în tâmpla ființei, Forța îmi șiroia nestăvilită pe față, pe mâini, se scurgea pe picioare, răspundea dorinței De a pleca și a fugi și a plânge acolo, cu tine de mână, nepăsătoare Că nu te voi mai vedea într-o altă epocă viitoare. Veneai mereu la ora perfectă și tare îmi doream să nu mai fi venit.

Declarație Ne jucăm zilele cu rândul. Tu, lung și blând, cald și dulce, dai cu zarul, poate poate va fi un perpetuu luni, mereu început, mereu speranță și flăcări. Eu, redusă la visare, îmi zbat zarurile în gând iar și iar și vreau să fie duminică, da, îmi strig aprinsă, cu un pas mereu înaintea ta și cu șase după, mereu prima și ultima, cerc de timp să îl port brățară când închid ochii. Totuși eu pierd, am știut de când te-am văzut atingând numerele cu genele, fiindcă tu ești zilele mele, legănat în surâsuri, mângâiat de clinchetul orelor ce nu îmi mai aparțin.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

60 Proză

Emanuel Stoica (Suedia) Cercuri vicioase (titlu provizoriu) -fragment-

Tâmplarul îşi petrecuse toată ziua acolo sus, călare pe hăizaş. Mâna stângă i se încleştase pe un ciocan. Puterea celeilalte palme i se înfipsese într-o teslă. Încremenise aşa de pe la jumătatea zilei. Fierăstrăul îi alunecase la mijlocul acoperişului. Ca şi când s-ar fi încăierat, tot aici, împrăştiate care-ncotro, alte unelte aşteptau pe trambulina aceea a drumului dintre cer şi pământ. Gândurile omului care le folosise erau departe, iar trupul lui gârbovit nu reuşea să ascundă povara minţii. În liniştea aceea nici nu auzi paşii care se apropiau. - Cum merge treaba? Ţi-au căzut umerii la brâu, îl făcu să tresară vocea Doctorului. - Totul e bine, cum am plănuit. Mai sunt câteva măsurători care nu-mi plac. Tot ce era important s-a rezolvat astăzi. - Aha… Înseamnă că totul e bine. M-am oprit să-ţi spun că aprind focul. Astăzi gătesc la fel pentru toată lumea, adăugă intrusul, trântind o legătură de lemne adusă tocmai de la celălalt capăt al insulei. Poate că reuşeşti să termini lucrul până la cină. - Desigur, mormăi cu mai multe înţelesuri călăreţul clădirii, abandonând tesla. Îşi ascunse repede privirea sub streaşina unei palme. Bine că nu putea nimeni să-i citească gândurile! Dis-de-dimineaţă, simţise în ceafă înţepăturile unor ochi curioşi. Dăduse de înţeles că va fi ocupat. Întrebări cu miile îl istoviseră, de atunci. Obosise, de parcă ar fi construit singur, de jos până sus, toată şandramaua. Fuga de răspunsuri îi furase puterea. Între el şi meşteşugul căruia-i purta numele se căscase o prăpastie. Tâmplarul îşi uitase meseria. Nimeni nu trebuia să afle asta. Şi nici nu va afla. Mai ales, despre secretul devenirii lui, nu putea să discute cu nimeni. Sub pavăza degetelor, ochii bărbatului alunecară mai mult decât spre nimicul din zare, spre urmele rănilor pe care palmele i le păstrau. În singurătate, adesea, îşi privea mâinile îndelung, cu recunoştinţă. Bătăturile şi durerile - martori de care avea nevoie. Îl încurajau, chiar dacă nu trecuse mult timp de când reparase acoperişul. Da, îl reparase bine. Dar, numai printr-un miracol. Minunea nu s-ar fi petrecut dacă omul care tocmai îi tulburase gândurile nu ar fi gătit, în ziua aceea, doar pentru el. Pentru a mia oară, întoarse timpul… Dimineaţa, fratele cel mare le spusese că vrea să meargă singur la pescuit. Ceilalţi îl aşteptaseră, cuminţi. Ştiau, era singurul căruia oceanul îi făcea acel dar pe care, mai apoi, îl oferea fără să ceară nimic în schimb. Taina aceasta o lăsaseră povară doar pe umerii lui. Era mai bine aşa. Se fereau de lucrurile aducătoare de suferinţă. Trebuie să fi avut dreptate. Altminteri, le-ar fi vorbit despre toate acestea.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Dacă Doctorul nu îi va da vestea nici de data asta, mai bine l-ar ruga să… cu toate că nimeni nu ar fi îndrăznit aşa ceva. Aşa gândise în ziua aceea în care, ca să-i înzecească teama, timpul se ascunsese pe undeva prin scorbura vreunui copac, să tragă un pui de somn. Aşteptând, începuse să-şi numere firele din barbă. Să-l privească pe Armurier meşterind săgeţi ori mângâind cu o piatră fierul uneltelor aducătoare de moarte i se părea plictisitor. Nu mai avea chef nici să urmărească jocul acela ciudat, cu pătrăţele, în care Matematicianul ieşea mereu învingător din confruntarea cu Chiorul. În celălalt colţ, Olarul deşira de pe o sfoară ciuperci uscate, aşezându-le cu grijă într-o amforă. Pot să te ajut? încercase să fie de folos. Nu căuta în cel mai bun loc. Dintre formele acelea fantastice, plămădite din lut, îl întâmpinase un mârâit. Numai el le înţelege menirea, îşi zise, împăcându-se cu singurătatea. Lipit de un perete, se strădui să aţipească. Socotise că soarele ar trebui să fie în vârful cerului când ochii i se deschiseră sub tirania unei scuturături zdravene. Nu se dezmeticise. Zăpăcit, primi unul dintre blidele Olarului. Uşor, să nu verşi apa! Voinţa de la capătul mâinii care-i zdruncinase visarea poruncise; venise fratele cel mare. Câţiva stropi în cârdăşie cu un clipocit rece îi ascuţiră simţurile. Cum, asta e tot? Mirarea-i şoptită, la vederea celor trei peşti pe care-i primise în grijă, nu se auzise. Îşi regretase vorbele, chiar în secunda aceea. Numărase apoi dungile aurii care traversau vietăţile acelea, de la cap, până la cozile bifurcate. Opt paralele aurii, pe fiecare parte. Fiinţe mici, colorate, cât palma. Se zbătuseră. Lama îi dezbrăcase de solzi. I se păruse că din ochi le ţâşnea un fel de mirare. Viaţa se aşezase acolo cu o încredere tâmpă, cu încăpăţânare, ca şi cum nu i-ar fi păsat de puţinătatea, tot mai strigătoare la cer, a firescului locuirii ei în acele trupuri reci. Vârful cuţitului le spărsese burţile; un pocnet scurt. Ascuţişul îi despicase calculat, cu grijă, scobindu-le fără milă măruntaiele. Rar, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva important, căscau gura, aşa, fără rost. Dacă ar fi avut glas, s-ar fi auzit ţipete? Nu putea să afle. Lucrurile de trebuinţă pentru gătit aşteptau. Apropiete, îl îndemnase Doctorul. Vocea i se îmblânzise, ca şi cum ar fi ştiut că îi e teamă. Cui nu i-ar fi fost? Vezi, pentru că e aşa de mic, trebuie crestat bine. Dacă facem asta, nu vei avea nici probleme cu oasele, îl liniştise. Gustul va fi mult mai bun, adăugase în timp ce, neobosit, cuţitul pătrundea în primul peşte. Fierul nu se milostivea de zbaterile fiinţei în trupul căreia muşca repede, ca şi cum ar fi vrut să-l mărunţească. Mâna Doctorului oprea agerimea tăişului exact acolo unde era nevoie. Trupul condamnatului trebuia să rămână întreg. Nu te grăbi, auzise mai târziu, alături de un zâmbet înţelegător. Mâncarea se apărase. Lăcomia îi amorţise simţurile. Mai degrabă decât degetele şi gura arse îl speriaseră ochii morţi ai peştilor. Hotărâse, tocmai de aceea, să scape de ei începând de la cap. Îi înghiţise cu totul. Dorinţa de a mărturisi că nu e sătul i se păruse aproape înfrântă când neliniştea îl copleşi. Mai întâi, apăruse vuietul. Fără veste, zeci, sute de voci dăduseră năvală peste el. Nu suntem singuri, îi venise un gând. Pe chipurile celorlalţi văzuse pace. Aţi auzit şi voi, întrebase aproape ruşinat. Stânca pe care vieţuiau nu mai cunoscuse, până atunci, atâtea glasuri. Fără a aştepta răspuns, conştiinţa îi ţâşnise alături de toate simţurile, aruncându-se într-un ocean de cunoaştere. Se desfătase o vreme cu bucuriile infinitului, cu tainele culorilor, liniilor drepte, ale unghiurilor şi ale curbelor. Apoi, deodată, coşmar! Singur, plutind pe ape, în barca înconjurată de monştrii colcăind, fremătând de nerăbdare să-l înghită. L-ar fi înghiţit, dacă nu ar fi prididit să astupe spărturile din luntre. Încercarea îl istovise. Fălcile acelea aruncând răgete, dornice să-l sfărâme, aşteptau prea aproape.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Tocmai bătuse ultimul cui în lemnul care se scufunda când, pe neaşteptate, oceanul se dovedi a fi departe, iar el, pe acoperişul acesta blestemat. Ziua aceea devenise cea mai importantă din viaţa lui. Între puţinele înghiţituri de care mai fusese în stare, la cină, i se păruse că simte câteva priviri recunoscătoare. Răsplata cea mare a venit abia a doua zi. Toţi îi spuneau Tâmplarul. Avea să afle că vegheaseră asupra lui, aproape trei zile. Atât a durat visul acela în timpul căruia nu înţelegea cum lucrase. Nu, nu putea să-şi piardă numele. Mai bine ar muri. Da, spaima că va fi nevoie din nou de cunoaşterea lui era mare. O nouă călătorie în acea lume l-ar fi ucis. Dar nimeni nu trebuia să afle asta. Poate că nici nu va fi nevoie, dacă… Urcase aşadar, din nou, pe baracă. Trebuia să verifice, să mai bată un cui-două. Doar el era Tâmplarul! De acolo de sus, aflase că privirea lui putea să cuprindă lucruri greu de pătruns pentru minte. Uscaţi de briza oceanului, ochii uitau să-i mai clipească, înghiţind imaginea petecului de pământ pe care vieţuiau. Singurele fiinţe care nu-şi înţelegeau rostul aici erau cei şase oameni, el şi fraţii. Dacă vreunul dintre ei ar fi ştiut ce înseamnă un bumerang, le-ar fi spus că insula are forma unui bumerang. Hotărâse că e mai bine să tacă. Cum să ştii ce este un bumerang fără să poţi explica de unde ai cunoştinţă despre el? De data asta, era sigur că are dreptate. Lucrurile ar putea sta altfel dacă ar trăi într-o lume diferită, nu pe o insulă ai cărei locuitori nu au amintiri… Cina e gata, auzi o voce de sub acoperiş. Coborî fără grabă, cu ciocanul şi tesla bălăngănindu-ise la brâu. Se strădui zadarnic să-şi limpezească gândurile, în timp ce-şi spăla mâinile. Poate că nu o să te simţi prea bine dacă mănânci aşezat pe unelte, îl mustră acelaşi glas căruia se ferise să-i caute numele. Tresări. Pentru o clipă, îşi închipuise că ceilalţi i-ar fi putut citi gândurile. Nu. În privirile lor nu era nimic care să-l neliniştească. Dezlegând sfoara în care-şi agăţase sculele, Tâmplarul se aşeză tăcut la masă. Nu trebuia să mai facă vreun efort. Era sigur, toţi ştiau că îşi făcuse treaba cu pricepere. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Întunericul încă mai îndrepta păreri de rău spre puii pe care şi-i abandonase prin vizuina vreunei sălbăticiuni, când ţipătul unui pescăruş spintecă zorii. Ciocul păsării înainta prin ceaţă spre o siluetă zdrenţăroasă, în paşii căreia se cuibărise frica. Preţ de o bătaie de aripi, privirea animalului măsură acea arătare a cărei fiecare mişcare părea a fi ultima. Picioarele omului primiră următorul sunet pornit din gâtlejul zburătoarei ca pe o lovitură de topor. Bărbatul se prăbuşi, blestemând oceanul şi negura în pântecele căreia fusese înghiţit orizontul. Cârpa care îi înfăşura creştetul acoperindu-i jumătate din chip primi un miros dulce, de sânge. Se ridică, ameţit, în genunchi. Palmele i se priviră una pe cealaltă. Degetele - rânjind cu chipuri murdare, neruşinate, roşii - nişte martori nebuni a căror curiozitate fusese satisfăcută. Nu simţea durere. Apucă un bolovan, căutând cu dorinţă de răzbunare vinovatul. Nu mai era nimeni acolo. Ceaţa îi înăbuşi urletul, înghiţind piatra ca şi cum n-ar fi fost. Indiferenţa acelui nimic poruncindu-i ascultare născu în el spaime înghiţindu-se una pe cealaltă, crescând, strivindu-l. Într-o ultimă secundă, săpând un tranşeu, mintea-i chinuită se dezlegă de realitate: Trebuie să găsesc ceva astăzi! Nu se poate altfel, trebuie! La! La! La! La! La! Laaaa!!! Bla, bla, bla! Eu sunt nimeni! Dar voi? Nu ştiţi! De ce nu ştiţi? Fir-aţi ai naibii, cu pescăruşii voştri, cu tot! Să-mi spuneţi cine sunteţi şi ce se întâmplă! Altfel, vă ia mama dracului, auziţi? Martor la propriul delir, îşi asculta uimit vocea. Rătăcirea i se opri într-o nouă prăbuşire. Căută zadarnic să se ridice. Sfârşit, adormi. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Chiorul nu era singurul care pipăia cu privirea colţurile stâncii, în fiecare zi. Aşteptase răsăritul acolo. Cum, care răsărit? Da, întrebi cu îndreptăţire. Răsăritul acela pe care doar puteai să ţi-l imaginezi. Pâcla nu se mai ridicase de multă vreme. Nu mai număra nimeni zilele de când nu se mai ridicase pâcla. De ce le-ar fi numărat cineva? Singurele zile importante sunt cele care au mai rămas până la următoarea Lună plină, le spusese Doctorul. Iar acest peşte gustos se numeşte „Sarpa salpa”, continuase. Aproape întotdeauna, la cină, îşi destăinuia gândurile de peste zi. Cuvintele i se întâlniseră mereu cu realitatea. Cine să le pună la îndoială? Despre seara aceea nu mai vorbea nimeni. Dacă Matematicianul nu şi-ar fi dat drumul la vorbă, poate că lucrurile ar fi stat altfel… - Peştele acela e o plătică de mare. Tocmai ne-ai anunţat, calm şi cu vorbe meşteşugite, că suntem condamnaţi la moarte. Noroc că unii dintre noi pricep mai repede. Nu eşti singurul care a înţeles ce se petrece. Trebuie să-ţi spun, eu nu pot să mai accept, fără să-mi pun întrebări, tot ce spui. Apoi, cred că trebuie să fim mai atenţi cu peştele tău. Ne datorezi nişte explicaţii. - Bine, dar ai mâncat şi tu! Dacă vrei să-i spui plătică, aşa să fie. Eu cred că numele lui e „Sarpa salpa”. - Crezi ce doreşti. Problema e alta. Calculele m-au ajutat să înţeleg că multe coincidenţe nu sunt întâmplătoare. Chiar şi prima dată când i-ai cerut Chiorului să povestească, am fost sigur că nu e o simplă coincidenţă. Nu a fost în stare de nimic altceva înainte să găteşti pentru el. Deodată, se hrăneşte cu plătica ta şi vorbeşte despre lucruri pe care niciunul dintre noi nu şi le putea imagina, dar care ni se par fireşti! Cum e posibil? Nimeni nu ştie, nimeni nu întreabă. Pasiunea ta pentru pescuit apare brusc, aproape de mijlocul fiecărui ciclu lunar. Sigur, pentru un timp, ai crezut că nu şi-a dat nimeni seama ce se întâmplă… - Termină cu prostiile! Vorbeşti ca şi cum cineva ar ascunde ceva. Cred, la fel ca şi tine, că Luna plină are o legătură cu viaţa noastră. - Vrei să spui că are legătură cu moartea noastră… - Nu-ţi dai seama că ai o problemă? Zici că ai înţeles ce se petrece, dar nu explici de ce ai tăcut. Deodată, vorbeşti ca şi cum am fi uitat că despre lucrul acesta nu a spus nimeni, nimic, înaintea mea. Parcă ai vrea cu orice preţ să-mi găseşti o vină. Avem de a face cu ceva care, acum, scapă înţelegerii noastre. Nu ştii cât mi-am dorit să mai fi văzut cineva aceleaşi lucruri. Ar fi fost o prostie să vorbesc fără dovezi. Mai întâi, trebuia să înţeleg. Într-o zi, mi-a fost clar că, la fiecare Lună plină, unul dintre noi pleacă… Când am descoperit darul Chiorului, grozăvia s-a oprit. Întrebarea ar fi, cum ne salvează faptul că-i ascultăm poveştile? Poate că nici nu avem nevoie să ştim. Am câştigat timp să înţelegem! Uite, de atunci nu a mai murit nimeni! Cuvintele păreau să nu ajungă la urechile bărbatului căruia tocmai i se rostise numele. Fără o vorbă, acesta scoase un picior din întunericul pogorât dincolo de pragul pe care se aşezase. Îndreptă un ochi tulbure spre cei din încăpere. Poate nu e doar o nălucire, jumătate din mine se află în altă lume, îşi spuse. Focul tăcuse şi el, îngânat de umbre încremenite. Speriat, mucegaiul zidurilor îşi dosise mirosul… Tăcerea Chiorului ascundea o cunoaştere vinovată. Pentru el, ziua se anunţase neobişnuită, de la început. Crezuse mai întâi că e victima propriilor obsesii. Obişnuitele căutări fără răspuns, pe malul oceanului, îi fuseseră întrerupte de întâlnirea cu Matematicianul. Drumurile li se mai întâlniseră astfel. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

De astă dată însă, bărbosul cu ochi de pescăruş îi mărturisise că vrea să răstoarne lumea cu susul în jos. - Ştiu că în seara asta vei povesti din nou, începuse timid, deşi între ei se legase un început de prietenie. Înţeleg de ce, deşi nu te-ai plâns niciodată, ai vrea să nu mai faci asta. Spui lucruri, de multe ori, peste înţelegerea ta şi a noastră. Doctorul speră că nu ne punem prea multe întrebări, ascultândute. Se minte singur. Tu ai puterea de a călători în lumi despre care nu am fi aflat niciodată, în alt fel. Nici eu nu cred în poveştile despre naşterea noastră din apele Mamei celei Mari şi Sărate. Nu le-ai crezut nici tu, din prima clipă în care ai păşit dincolo; vezi o realitate diferită. Mă tem că o să-ţi ucizi mintea şi trupul hrănindu-te cu peştele acela ciudat… - Şi spui asta acum, când mi-am găsit rostul? Eu cred că e bine să-mi urmez soarta, să-mi folosesc darul. - Soarta!? Sigur că e foarte important ceea ce ai făcut. Asta nu trebuie să te orbească. Dacă te vei distruge, poveştile tale nu vor mai putea salva pe nimeni. Odată cu ultimul dintre noi care le va fi ascultat, vor muri şi ele. - Nu m-am gândit la… Vezi bine că nu se poate altfel. Dacă m-aş opri, pentru primul dintre noi care îşi va pierde viaţa, voi fi vinovat. Nu cred că înţelegi cum e să fii în locul meu. Înainte era mai simplu pentru mine şi, poate, pentru noi toţi. - Spune-le acelaşi lucru celor care au murit fără să afle că ascultându-ţi poveştile ar fi fost salvaţi! Poate îi va ajuta la ceva să ştie că pentru ei a fost mai simplu… Poate că tocmai de la ideea că totul e mai simplu decât credem, trebuie să pornim. - Ce vrei să spui? - Cred că am găsit răspunsul, soluţia. - Bine, dar de ce vorbeşti doar cu mine despre un lucru atât de important? - Trebuie să pot dovedi ceea ce spun şi am nevoie de ajutorul tău. Eşti singurul care poate păstra cunoaşterea aceasta fără niciun risc. Dacă greşesc, probabilitatea că pentru mine ziua de mâine nu va mai exista este foarte mare. - Nu înţeleg. Să ştii că nu te ajut să faci ceva lipsit de judecată. - Poţi să-mi aminteşti când am spus ceva lipsit de raţiune? - În clipa asta, nu pot să înţeleg ce fel de raţiune stă în spatele vorbelor tale. Desigur, sunt mai prost decât tine. - Ei, frate, nu eşti prost, dar, uneori, mi se pare că faci pe deşteptul. Nici nu ştiu dacă asta trebuie să mă bucure ori să mă întristeze. Oricum, să nu uiţi că până acum nu m-ai învins la şah. Chiar aşa, poţi să-mi spui cum mi-a venit în minte ideea unui joc atât de complicat, fără să fac niciun efort? Nu te obosi, ştii că nu ai o explicaţie care să te mulţumească. - Nu sunt sigur că pot să ştiu de unde vine cunoaşterea. Singurul lucru dovedit e legătura ei misterioasă cu acei peşti pe care mi-i aduce Doctorul. Poate că sunt păstrătorii ei. Nu pot pune la îndoială faptul că atunci când îi mănânc obţin acea cunoaştere pe care o povestesc. Cred că are legătură cu apa oceanului care dă viaţă şi acestor animale. Acolo, undeva, se află această cunoaştere. - Prostii! Încetează să te agăţi de ideile altora! Dacă ar fi aşa cum ai spus, acei peşti ar fi mai inteligenţi decât tine. Chiar şi pescăruşii ar avea mai multă cunoaştere, peştii sunt hrana lor zilnică. - Vorbeşti de parcă ai şti ce e în mintea unui pescăruş. - Bineînţeles că nu ştiu ce e în mintea păsărilor. Ştiu sigur altceva, faptul că ai o informaţie nu înseamnă că o şi înţelegi. Gândeşte-te puţin la asta! Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- E adevărat că nu înţeleg toate lucrurile pe care le povestesc. Ciudat, ele mi se par atât de fireşti încât îmi dau sentimentul unei înţelegeri. Trebuie să recunoşti că şi pentru tine se face mai multă lumină, de fiecare dată când auzi lucruri noi din lumile acelea, orice ar fi ele. - Mi se pare prea greu să-ţi explic cum se face lumină pentru mine. Mă ajută calculele. Ele îmi arată că ni se întâmplă ceva cu totul diferit de ceea ce credeam la început. Totuşi, îmi scapă înţelegerea unor amănunte pentru care mi s-a părut că găsesc răspunsuri în povestirile tale. Ştii, am găsit răspunsuri privind atent şi la tot ce fac ceilalţi fraţi. În oalele Olarului am găsit o poveste, în armele Armurierului alta, în meşteşugul Tâmplarului, aşijderea. Am găsit matematică, întrebări şi răspunsuri noi, în tot ce fac ei. Problema a apărut atunci când mi-am dat seama că, dacă e vorba despre Doctor şi despre tine, nu pot să calculez aproape nimic. Nu găsesc repere matematice pentru ceea ce faceţi. Mă tulbură faptul că totuşi, fără unele detalii care par a nu intra în relaţie cu cifrele, mi-ar fi fost imposibil să fac anumite calcule. - Poate că ceea ce cauţi nu se află acolo unde cauţi. Poate că există în jurul nostru un echilibru pe care ar trebui să nu-l tulburi… - Îţi este teamă. Accepţi cu uşurinţă că viaţa ta este mai îngrădită decât a unui peşte, să zicem? Eu sunt speriat mai mult de faptul că nu înţelegem cine suntem. - Încă nu mi-ai spus ce vrei de la mine. - Vreau să spui o poveste adevărată. - Ţi-ai pierdut minţile? Ştii foarte bine că nu e nimic de povestit. Nu se întâmplă nimic! Nu e posibil! - Vom face să se întâmple ceva. La început, vom şti doar noi doi. Ceilalţi vor avea această cunoaştere după ce le vei povesti. Pentru prima ta poveste adevărată nu va mai fi nevoie să înghiţi drogul Doctorului. Eu sunt pregătit. În noaptea asta nu te voi asculta povestind şi, vei vedea, nu mi se va întâmpla nimic. Te aştept, după cină, la poalele stâncii pescăruşilor. Ai nevoie de timp cât să aprinzi un foc, să ajungi acolo. Îmi va lua câteva clipe să îţi spun alte câteva lucruri importante. Te întorci, la fel de repede. Nimeni nu va afla. - Trebuie să mă gândesc în linişte la tot ce mi-ai spus. - Nu uita, voi fi acolo. Totul e calculat, ai timp. Vei putea ajunge fără probleme la baracă, înainte să te stăpânească alte lumi. Urmele unor paşi apăsaţi începuseră să depună mărturie pe nisip, despărţindu-i. Se încăpăţânase în acea secundă să nu privească în ochi vocea care, strigând în chip ciudat, aproape veselă, îl bătuse pe umăr: Nu mi-a plăcut niciodată faptul că ceilalţi ţi-au spus Chiorul! Eu ştiu că tu ai alt nume, ştiu care e numele tău! Ştiu cine eşti! Discuţia îl năucise. Cum mai poate vorbi şi despre uitare, se întrebase, de vreme ce fiecare dintre noi întoarce secundele unei zile pe toate feţele, de mii de ori? Iar clipele, una câte una, arată că e greu să speri mai mult decât să afli ceva nou despre tine, analizând detalii care ar putea justifica sentimentul unui sens al existenţei. Cum ar putea să existe o lume mai bună decât aceasta în care oamenii îşi încep existenţa maturi dar fără amintiri? Gândul că astfel ar putea începe prima poveste adevărată veni la fel de neaşteptat, dându-i fiori. Dar dacă celelalte poveşti sunt şi ele adevărate? Încremenise aici, pentru restul zilei. Din amorţeala aceea îl smulse un simţ necunoscut până atunci. Pe măsură ce gândurile celorlalţi se străduiau să pară dovezi, aerul mirosea tot mai mult a frică, iar vocea primului dintre fraţi se întunecase… Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

- De unde ştiu să gândesc aşa? Nu ştiu! Nici tu nu poţi să explici cum ai dobândit cunoaştere să te joci cu numerele, să faci calcule complicate. Asta nu te face vinovat de nimic. Constatările tale mi se par foarte valoroase.Trebuie să-ţi mulţumim pentru ele. - Nu înţeleg de ce vorbeşti, mereu, în numele tuturor. Cine eşti tu, Doctore? De ce, primul chip pe care ni-l amintim fiecare dintre noi eşti tu? Cum se face că ai reuşit să te trezeşti primul şi să ne scoţi din ape, singur, pe toţi? Chiar trebuie să luăm în serios bazaconia aceea care ne spune că ne-am născut din ocean? - Mama Noastră Cea Sărată, iartă-i vorbele păcătoase! Corul de patru voci, căruia îi ţinuse isonul, nu aduse nicio şovăială în răspunsul Doctorului. - Ai fi putut, chiar tu, să fii primul. S-a întâmplat să fiu eu. Nu a fost voinţa mea şi nu am cerut nimic, nimănui, pentru asta. - Explică-mi, te rog, de ce nu ştim nimic despre copilăria noastră? Pentru toate animalele, după împerecherea părinţilor, viaţa începe cu naşterea, trec prin copilărie, abia apoi ajung mature. Cum se face că niciunul dintre noi nu are amintiri din tinereţe? Unde ne sunt părinţii? - Frate, dar noi nu suntem animale! - Sigur, numai că mama ta cea sărată a uitat să-ţi ia şi instinctul de înmulţire. Din cauza asta, e greu să observi că tufele în care te ascunzi uneori nu au toate frunzişul la fel de des… Privirile ameninţătoare nu-l mai speriau. - Vă dau o veste şi mai proastă. Vom avea Lună plină, de două ori, în această lună. Aşa mi-au arătat calculele. Tot datorită calculelor mele, nu datorită mamei voastre celei sărate, în condiţiile în care niciunul dintre noi nu are amintiri mai vechi de un an, am ajuns la concluzia că aşa ceva se întâmplă doar o singură dată, la fiecare doi ani şi jumătate. De unde ştiu eu ce înseamnă toate acestea? V-aţi întrebat şi voi cum se face că înţelegeţi unităţile de timp despre care vorbesc, dar calculele mele sunt imposibile pentru minţile voastre? Tot ceea ce cunoaştem ne obligă, într-un fel tiranic şi cu argumente contradictorii, să credem că suntem centrul universului. Niciunul dintre noi nu vorbeşte despre asta, dar întrebările pe care ni le punem duc la altă concluzie. - Calmează-te! Sigur, toţi ne punem întrebări. E bine să accepţi că avem nevoie de reperele de la care am pornit să înţelegem lumea, atât cât ne-a fost îngăduit să facem asta. Trebuie să pornim de undeva. Avem lucrul cel mai important. Faptul că Mama Noastră Cea Sărată, fie-i apele binecuvântate, ne-a dat viaţă, este primul lucru de care putem fi siguri. Nu credem pentru că aşa presupunem. Ne amintim, precum ştii. Fiecare dintre noi e dovadă şi martor, în acelaşi timp. Acestea sunt fapte! - Indubitabil! Amin! Aleluia! sări cu gura şi Armurierul, aruncând aşchii cu un cuţitaş. Aproape nebăgat în seamă până în clipa aceea, bărbatul din prag făcu un gest către întunericul de afară. - Unde vrei să pleci? Nu mai e mult timp şi… - Doar nu crezi că o să mă piş pe mine, în timp ce tu asculţi poveşti! - Nu te îndepărta prea mult, îl sfătui Doctorul. - Chiar nu îţi este ruşine să insişti cu sminteala asta? Nu ştiu unde vrei să ajungi. Priveşte cum începem să gândim, îi aduse Matematicianul cu picioarele pe pământ. Mă tem că, dacă o ţii tot aşa, într-o zi vei spune că avem şi un tată, iar acela eşti tu, pe lângă Mama Cea Sărată… Nu mai avem

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

minţile atât de tulburi încât să înghiţim presupuneri născute din frica de necunoscut ori, poate, din dorinţa cuiva de a ne controla cu ele. - Eşti bolnav. Mâine o să te simţi mai bine. Fireşte, suntem neliniştiţi, vine Luna plină… - Părerile tale sunt bolnave. Nu vrei să ieşim din cercul acesta. - Care cerc? Ceea ce ni se întâmplă nu are cum să fie legat de voinţa mea. Aminteşte-ţi, tot ce am făcut până acum a fost să ajut, la fel cum fiecare dintre noi şi-a folosit darul, când a fost nevoie. De multe ori, asta ne-a salvat. - Îmi amintesc tot. Pe măsură ce trece timpul, amintirile încep să fie tot mai numeroase. Fiecare le priveşte tot mai diferit, altfel decât ai vrea tu. Poate că asta te sperie, deşi nu văd ce motive ai avea. Poţi fi sigur însă că, dacă ele există, le voi afla. - Te rog, află lucruri noi, dar încearcă să-ţi păstrezi sănătatea, simţul realităţii. Avem nevoie de tine cu mintea întreagă. - Realitatea are o problem, însă nu în ceea ce mă priveşte. Dacă după tot ce am spus vrei să cred că sunt nebun, e clar că tu eşti problema. Eşti conştient, asta nu va mai dura mult. Mereu se va gândi cineva că nu ştim cine a construit baraca în care ne adăpostim şi niciunul dintre noi nu-şi aminteşte să fi făcut asta. Ne vom întreba, tot mai des, prin ce minune vorbim, iar unii dintre noi avem talente ciudate, din prima noastră zi de existenţă. Discuţia a luat mereu direcţia pe care, mereu, tu ai stabilito, până acum. Ei bine, nu ne mai putem preface că întrebările nu există. Chiar dacă ceilalţi fraţi tac, niciunul nu mai poate pretinde că nu se îndoieşte de explicaţiile tale despre lume. - Sunt explicaţiile NOASTRE, de până acum! Nu le-am găsit singur, nu-mi aparţin doar mie. Noi toţi avem dorinţa de a şti mai mult! - Atunci, va fi lesne de înţeles faptul că am hotărât să nu ascult poveştile Chiorului, împreună cu voi, în noaptea asta. Fără să aştepte un răspuns, scurt, răsucindu-se pe călcâie, Matematicianul se pierdu în noapte. În urma lui aerul îngheţă, însă tremurul bărbilor celor rămaşi mărturisea înţelegerea a ceea ce se petrecuse. - Se întoarce? îndrăzni Armurierul să spargă liniştea. - Nu cred, găsi Olarul de cuviinţă să-şi spună părerea, în timp ce Tâmplarul părea că amuţise. - E bine să-l aşteptăm, oricum, se strădui Doctorul să-i liniştească. Mai întâi, la stânca pescăruşilor se făcură auziţi nişte paşi grăbiţi. Aşteptarea Chiorului nu fusese lungă. Umbra Matematicianului se desprinse din întuneric aproape şoptind: - Îţi mulţumesc pentru că ai venit! Priveşte şi ascultă, nu e nevoie să faci nimic altceva. La lumina focului pe care-l aprinse în fugă, desenă pe nisip un cerc larg înăuntrul căruia se aflau amândoi. Apropiindu-se de flăcări, făcu apoi să apară un cerc mai mic, în mijlocul primului: - Acesta este doar pentru mine. Nu trebuie să te îngrijorezi, totul are un rost. La plecare, te rog să ştergi cercul în care te afli acum. Nu va mai fi nevoie de el. Tu vei putea, oricând, să faci alte cercuri, oricâte doreşti. În cercurile tale se întâmplă ce vrei tu. Trebuie să ştii, de fiecare dată când traversăm o limită, chiar şi limita unui cerc desenat pe nisip, ascunzişurile minţii cred că e vorba de un nou început şi pot să lase în urmă totul, supunându-se uitării. De aceea, regula cea mai importantă care vrei să supravieţuiască în toate lumile tale trebuie aşezată bine, în fiecare dintre ele, de la început. Un singur cerc nu putem noi să desenăm, acela în care nu se moare niciodată. Dar putem să desenăm un cerc în Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

care suntem în siguranţă pentru o vreme. Iată, în cercul meu nu se moare când e Lună plină. Dincolo de el, la fel ca şi până acum, regulile lumii în care trăim ar face să fiu în pericol, în seara asta, dacă nu te-aş asculta povestind. Să zicem că acolo e cercul altcuiva… Ştiu, gândeşti că tot ce îţi spun pare o nebunie. Nu e aşa. Sunt sigur, te-ai întrebat cum ajung la tine poveştile pe care le spui. Chiar ele mau ajutat să plănuiesc ceea ce fac acum. Ceea ce vezi, nu e magia despre am auzit în poveştile tale. E o legătură construită între mintea mea cea trează şi mintea mea ascunsă. Acolo stau lucruri extrem de puternice care ies la lumină în situaţii speciale. Peştii pe care-i mănânci înainte de a povesti declanşează acest mecanism pe care tu încă nu îl controlezi. O legătură conştientă cu mintea mea cea ascunsă nu e atât de greu de construit. E mai dificil de păstrat. Pentru asta, mă ajut de lucruri cărora le atribui valori. În cele din urmă, tot un fel de matematică. Acum ştii lucrul cel mai important, iar prima ta poveste adevărată a început. Fugi la baracă, eşti aşteptat! Făcând să dispară cercul în care se aflase, bărbatul care privea lumea cu un singur ochi îşi stăpâni mirarea. Trecuse doar o clipă, iar cel care-i vorbise, acum scormonind în nisip, părea că uitase de el. Imaginea îl urmărise până la uşa bătrânei clădiri în care aşteptarea fraţilor mirosea a spaimă. Fusese ultimul lui gând, înainte să fie luat în stăpânire de celelalte lumi, preţ de aproape trei zile. Primul lucru pe care, trezindu-se, simţi nevoia să-l facă, se dovedi a fi tot drumul spre locul acela. Urmele focului rămăseseră neatinse. Trei peşti, înfipţi în băţul cu care Matematicianul desenase pe nisip, îngreţoşau aerul. Pe jumătate dezgropate, în apropiere, două vase de lut. Aventurându-se dincolo de hotarul a ceea ce puteai ghici că fusese un cerc, mărturiile muribunde ale unor paşi se îndreptau spre ocean… Iluzia unei veşnicii se aşezase între Chior şi zilele acelea. Timpul încercase zadarnic să-l vindece. Credinţa că e condamnat să retrăiască spaimele amintirilor repetându-se, la nesfârşit, se dovedise mai puternică. La fel ca acum, adesea, uscat de putere, lipsit de voinţă, se prăbuşea căutând alinare în somn. Răsăritul acela pe care doar puteai să ţi-l imaginezi se consumase ascuns de simţurile muritorului, lăsându-l prăvălit, la cheremul unor viziuni înfricoşătoare. La hotarul dintre lumi, chipul lucrurilor cunoscute căpătase feţe monstruoase. Fuga se dovedise zadarnică. Amestecate cu amintiri, fantasmele negre care îl aduseseră în pragul nebuniei găsiseră de cuviinţă să-l pedepsească pentru îndrăzneala de a le fi alungat cu gândul. Nu trecuse mult până când, înghiţit de un monstru lichid, îşi pierduse nădejdea că va scăpa. Nălucirea se sparse, lăsând loc lumii în care frigul îl pălmui fără milă. Un val se repezise asupra lui. Fluxul îl găsise pe mal, ghemuit, în poziţia fetusului. Realitatea i se înfăţişă sub chipul unei uneltiri pusă la cale de apa, algele şi nisipul care îi batjocoriseră gura. Scuipă, încercând să se elibereze, fără folos. Purtă spre casă şi greaţa aceea pe care stomacul gol se străduia zadarnic să i-o satisfacă. Urmări o imaginară şi inutilă revanşă până când, rămas fără salivă, la capătul drumului, îşi simţi limba umflată. Apă, reuşi să ceară deschizând uşa. Înainte de a primi un răspuns, nişte mâini vânjoase îl înhăţară, aşezându-l la masă. Din potopul de întrebări, mai ajunse la el doar mustrarea Armurierului: -Te-am căutat până la celălalt capăt al lumii. Ai uitat ce zi e astăzi? - Aţi căutat prea departe. - Nu putem să te mai lăsăm singur. Doar nu o să te pierdem din cauză că nu eşti atent... Treci lângă foc să te încălzeşti, porunci Doctorul. Cred că îţi este foame, îi auzi, la scurtă vreme, vocea îmblânzită.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Vremurile când aştepta cu nerăbdare să descopere ceva nou, gătit de el, erau departe. Gândul că devenise fără să-şi dea seama slujitorul unei rânduieli înfricoşătoare, îl urmărea de o vreme. În această horă infernală, jucată de morţi, trebuia să facă primul pas. Ultima cină? Cui i-ar mai fi păsat? Dintr-o dată, apăsarea privirilor iscoditoare, aşteptându-l să-şi înceapă povestea, îi păru tot mai greu de suportat. Era pe cale să-şi facă auzite gândurile când, fără veste, zeci, sute de glasuri dădură năvală peste el. Nu suntem singuri, îi trecu prin minte. Lumile lui ciudate îl dezlegară într-o clipă de povară. Acel dincolo fără nume porni să se dezvăluie, din nou, prin vocea care îşi găsise liniştea: O relativă fericire domnea înainte să fi fost ridicată problema libertăţii de a te scărpina cu fierăstrăul. Ar fi greşit să ne imaginăm că omenirea era obsedată de acest aspect. Nici măcar nu ştia foarte bine ce este acela un fierăstrău… Fără veste, oprindu-se din povestit, bărbatul privi spre fereastra printre gratiile căreia pătrunseră câţiva stropi de ploaie. O linişte mucegăită, rece, ca un şarpe, se strecură în oasele tuturor. Simţi un bocanc plesnindu-l în moalele capului. Nu i se păru important să înţeleagă din ce direcţie venise lovitura. „Am pentru tine ceva special. După! Dă-i drumul, nu te mai împiedica!” Vocea Doctorului era singura care i se părea interesantă în vacarmul cu care îl împresurau ameninţările celorlalţi nefericiţi. Pipăi, din obişnuinţă, petecul de sub partea dreaptă a frunţii. Întrebări inutile găsiseră un tunel secret prin care i se strecurau în minte, chinuindu-l. De ce mai sunt şi gratii, dacă tot nu poate nimeni pleca de pe această stâncă blestemată? Eliberarea veni tot pe furiş, fără voia lui, obligându-i mintea să uite. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cuvintele începură să-i pâlpâie din nou în culorile altei lumi: Pământul încă nu se dezmeticise bine, ieşind de sub ape. Chiar şi aşa, lumea lui începuse să-şi trăiască bucuriile, în locul celor care nu avuseseră norocul să se nască. Optimiştii credeau că până la Paradis mai este doar un pas pe care fiecare poate să-l facă. Într-un fel, aveau dreptate. Încă nu se ajunsese la definiţii. Din acest motiv, poate, lucrurile se bucurau de libertatea de a putea fi orice. Ori, de a nu fi. În pădurea de pini, undeva în mijlocul Continentului, apăreau din nimic, aşa, peste noapte, tot felul de lucruri noi pe care nu le mai văzuse nimeni înainte-vreme. Dispăreau, la fel de repede, dacă nu le găsea cineva vreun folos. Acesta era chipul universului în care îşi găsise loc şi o maimuţică de pluş. O maimuţică de pluş obişnuită, fără nimic ieşit din comun, la prima vedere. Avea, totuşi, un obicei special. Se scărpina cu fierăstrăul. Da, se scărpina cu fierăstău metalic, un fel de joagăr, din acelea pe care unii le mângâie cu arcuşul ca să scoată nişte sunete pe care le socotesc muzică. Fierăstrăul maimuţicii de pluş avea însă alt rost. Era flexibil şi se îndoia uşor, ca un arc, până când se făcea cerc, fără să se rupă. Maimuţica îl apuca de amândouă capetele şi, cu mişcări uniforme, ca şi când tocmai ar fi făcut un duş, iar apoi s-ar fi şters cu un prosop, plimba partea lată a oţelului peste pluşul care-i alcătuia fiinţa. Dinţii fierăstrăului nu muşcau din firele delicate. Erau îndoiţi de-o parte şi de alta a lamei, ca la orice fierăstrău. Vârfurile lor fuseseră cu iscusinţă meşterite. Fuseseră meşterite cu o asemenea iscusinţă încât parcă aceasta ar fi fost menirea unui fierăstrău, scărpinatul unei maimuţici de pluş. Putem să ştim noi, până la urmă, că acesta nu este chiar rostul unui fierăstrău? Întrebarea şi-o pusese un anonim, un ciudat care vorbea rar şi umbla desculţ prin sat, de dimineaţa până seara, golind fântânile pe vreme de secetă, pentru o coajă de pâine primită de la zarzavagii. Nebunul aţipise la umbra copacului în care stătea maimuţica. Vorbele îi ieşiseră din gură în locul blestemelor pe care le arunca mereu atunci când, pândindu-l, copiii îi tulburau somnul, aprinzându-i frunze uscate Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

sub tălpi. Prichindeii chicotiră, crezând că s-au pricopsit şi de data asta cu vorbe noi care vor încreţi frunţile celor mari. Nu erau departe de adevăr. A fost destul ca întrebarea să fie purtată prin sat de vocile micilor derbedei. Poate că nici nu s-ar fi făcut atâta zarvă. Până atunci, nu se gândise nimeni prea mult la maimuţica de pluş. Parcă la vrăbiile care ciripesc prin copaci se gândeşte cineva? Nici vorbă! Dar dacă într-o zi s-ar opri din cântat… Cu maimuţica de pluş nici măcar atât nu se întâmplase. O vedeau ţopăind de pe o creangă pe alta, jucându-se prin copacii preferaţi şi, uneori, scărpinându-se cu fierăstrăul. Aşa fusese mereu, de ce s-ar fi schimbat ceva, dădeau unii din mână a plictiseală când mai amintea despre chestiunea în cauză vreun guraliv. Asta, pentru o vreme. Discuţiile deveniseră tot mai dese. Nu-şi mai aminteşte nimeni cu exactitate ziua când s-a adunat o ceată de înţelepţi, vrând să clarifice care trebuie să fie menirea uneltei scărpinătoare. Una dintre opinii subliniase faptul că joagărele au o inutilitate evidentă, determinată tocmai de prezenţa celor două mânere care ar face trimitere la o mişcare de dute-vino, lipsită de pragmatism. Ciclicitatea aceasta are în ea ceva subversiv, presupune un parteneriat pervers. Chiar dacă nu acţionează două voinţe la cele două capete ale fierăstrăului, atunci când se scarpină cineva, de exemplu, de ce ar trebui să ştie stânga ce face dreapta ori viceversa? Se discuta doar pe la colţuri, dar propunerea ca o interdicţie a scărpinatului cu fierăstrăul să fie reglementată prin lege, mai ales pentru maimuţicile de pluş, încolţise de multă vreme în cercurile elitelor intelectuale. O chestiune mai puţin discutată însă, nicăieri nu mai fusese văzută o altă maimuţică de pluş cu astfel de năravuri. O perspectivă logică a forţat lucrurile mai departe. Trebuia să se ia în discuţie atât problema scărpinatului cât şi a libertăţii de a întreprinde o astfel de activitate, înainte de a stabili cum poate ea fi pusă în practică. De ce, în cele din urmă, să se interzică doar maimuţicii acest lucru? La fel, de ce să se spună “nu” libertăţii de a te scărpina cu fierăstrăul?

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

71 Poezie

Attila F. Balazs (Slovacia) La braţul celui Făr’ de Chip

O inspiraţie înainte de-a vorbi eternă încercare căutarea textului pierdut tăcere şi mereu tăcere liniştea de dinainte şi de după explozie limbajul trupului limbajul trupurilor aşa comunicăm nopţile pe patul de cuie al insomniei te bântuie lucrurile nerostite bâiguite strigate ţipate se întrerupe filmul: gura ţi-e pe jumătate deschisă clipa când inspiri înainte de a

scoate-o vorbă şi filmul conteneşte Cum ai putea-nţelege încercarea sufletului deznădăjduită de a trece ca un braconier carnea îmbibată de sudoarea pierzaniei în eternitate din fraza infinită a Domnului extragi ca dintr-u ghioc comoara albă cuvântul unic sortit ţie ___ uită: nu căuta-n adâncul albului strălucitor firul de nisip iar sufletu-ţi asemeni unei fete gata de orice trece prin gaura neagră-n pas de dans la braţul celui Făr’ de Chip

Bunul samaritean moleşiţi tăcuţi descurajaţi sumbri palizi paralizaţi apatici deprimaţi sângerânzi atrofiaţi păduchioşi greoi melancolici osteniţi chinuiţi plictisiţi neîndemânatici leşinaţi schilozi iată oamenii pe lângă care am trecut zăceau pluteau în derivă se zvârcoleau se târau ameţeau asudau cu privirile aţintite spre cărare aşteptau pe cineva compasiunea mila neliniştea ruşinea puteam să fiu şi eu

anxietatea empatia amărăciunea creşteau în mine mergeam agale cu ecoul scâncetelor vaietelor ţipetelor în ureche ştiu odată ajuns la capătul drumului va exploda în mine un vai, un vaiet, când am să-mi dau deodată seama: bunul samaritean

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Antecedente

Eu, până să mă fi pierdut definitiv printre propriile-mi măşti împlinindu-mi magnificul destin „acest cap de plastic din a cărui gură cât o şură atârnă-nsângerată limba-ca-o-bandă perforată cu inscripţia: devorează-te pe tine însuţi!” am visat nemurirea: am înfulecat pământ cu lăcomie cu tot ce era pe el: copaci mâncam cu rădăcină şi păsări sălbatice şi stânci aride peşti cu solzi stufăriş băltit nori răzleţi cai cu coama în vânt tufe de măceş cununi de ceaţă am mâncat şi-am băut pe săturatelea nu mi-a ajuns nici pe-o măsea făcându-mi-se poftă am îmbucat şi cosmosul apoi frecându-mi burta am tras o râgâială sănătoasă amuşinând o nouă pradă nemaigăsind altceva m-am înghiţit pe mine şi atunci febril am început să mă caut pentru că am simţit că SUNT în şcolile din sate cu uluci văruite şi din oraşe cu ziduri de piatră printre băieţi stângaci şi fete visătoare în banca din spate meditam despre raţiune şi prostie dragoste şi egoism şi încă de pe-atunci mi-am spus că pentru fiecare mântuirea-i salvarea personală m-am adâncit tot mai mult în căutarea esenţei lucrurilor voiam să aflu ce anume înjoseşte omul sau îl face mai presus de alţii

ce-l ajută sau îl împiedică să se realizeze deţinerea puterii de ce ucide orice sentiment uman de ce se confundă interesul societăţii cu interesul economic care-i greutatea ce-ncovoaie şira spinării spre inima pământului de ce molipseşte făcându-te să te mănânce-n palmă molima banului îngurgitam cornuri pe coridoare şi pe străzi mirosind a benzină cadranul bolţii de apă de deasupra mea indica ponderea-neponderea vieţii pe bancheta din spate a automobilelor viteza mă lovea în plex strângând din dinţi încercam să drămuiesc nimicul zornăiam ca mărunţişul din buzunar şi mă încurcam în hăţişurile vieţii numai escale erau toate astea staţiile de destinaţie cu stâlpi coloraţi şi pasaje aglomerate îmi făceau cu mâna de departe de pildă eu puteam să cred cu tărie că la anul voi îmbrăca un palton călduros dar gerul tot în gulerul hainei ponosite îmi sugruma grumazul şi mă mâna spre cafenele unde cu cafele slabe ne-ncălzeam şi fierbinţi polemici lăsând la o parte poemele scrise cu pană de struţ acest soi de texte sofisticate numai cu burta plină pot fi mestecate –

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

73 English corner

Valery Oișteanu (SUA) Missing Manuscript: “Messiah” by Bruno Schulz Bruno Schulz was the “Kafka of Polish literature” and the “Egon Schile of masochistic expressionistic drawings” before the War in Poland. For readers familiar with his books: "The Street of Crocodiles" and "Sanatorium Under the Sign of the Hourglass" (published in Poland in 1930's and finally translated fifty years later here) Schulz still remains a mystery. The Comet, a novella, appeared in the leading literary weekly. These two books, drawings and novella are the sum of his artistic output. Bruno Schulz is a surreal character, a martyr and an idol. He was small, sickly, with a thin angular body and a pale triangular face. He taught art at a secondary school for boys in Drohobycz in South Eastern Poland, where he spent most of his life. His real world was populated with rare species of birds such as Egyptian griffins hatched by his father in the attic, elusive love affairs and suffocating family. His surreal world was: live tailor’s dummies, a father that turns into a crab with six legs, and wallpaper with flower designs that arrange themselves into a fossilized imprint of a trilobite. His fiction is a reflection of his strange psychological profile surviving an overprotective mother and the presence of a sadistic maid. “His entire life was overshadowed by his intuition of imminent danger.” Although his first book brought him a prize from the Polish Academy of Letters, his second book, “Sanatorium” failed to win the annual prize, and his letters reveal frequent bouts of depression, each one lasting for ever longer periods. With all of his successes, although the school gave him the title of Professor, he received no raise in salary, and after a premature death of his brother and his father, he found himself sole supporter of his family, his widowed sister, her son and an aged cousin. When the War broke out in September ’39, Schulz could still teach, and was able to write, but this type of writing was too introspective to be palatable in the harsh climate of war. He reverted to painting, and was earning his modest keep as an artist. In the Jewish ghetto on a "black Thursday" in November ’42, while Schulz was bringing home a loaf of bread, he was shot and killed by an SS officer who had a grudge against another Nazi officer for whom Schulz was painting murals in his villa. His drawings often depicted naked women in a horse-drawn carriage followed by submissive men, a kneeling tailor in front of a semi-nude female customer called “Fitting at the Tailor” (1930) portrait of his father flying through the air and many submissive, crawling man licking the female boots. But most of his art works and some of his writings were destroyed or lost during the War. One of the literary works is a novel called "Messiah" from which only several pages were rescued, and the rest is probably in the archives of the KGB or the Gestapo. It is still missing. Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Fragments of some of the paintings that Schulz was forced to create under the Nazis (a mural depicting fairytales) were rediscovered in the Ukraine, and with the consent of some local authorities, were cut out of the walls on which they were painted and taken in secret to the Yad Vashem, the Holocaust Memorial in Israel. That provoked an international ruckus between Israel, Poland and the Ukraine, all three claiming the ownership of the work. The art of Bruno Schulz is an example of how the anachronism of yesterday, an become the avantgarde of tomorrow, parenthetically one should mention that his sado-masochistic drawings were outselling Egon Schielle’s in Vienna’s galleries. Recently, in New York a tribute to Bruno Schulz gathered many of the survivors at the Center for Jewish History at the night that marked 60 years of his murder by the Nazis. Several books, including The Book of Idolatry and “Drohobycz, Drohobycz” by Henryk Grynberg (Bruno Schulz’ student) were presented with readings by authors and actors. Also an animated film-picture biography called Street of Crocodiles, by the Quay Brothers was shown, and a documentary by Benjamin Geissler, called Finding Pictures, revolving around the discovery of Schulz murals in his Galician hometown. The film details a German filmmakers’ quest to locate the long-hidden murals. Geissler’s success in finding the mural in early 2001 attracted the attention of officials in Israel, Ukraine and Poland, all claiming the ownership. Upon their discovery, these murals became the subject of an international dispute, and in his monograph-book, “Regions of Great Heresy: Bruno Schulz a Biographical Portrait” by Jerzy Ficowski (translated by Theodosia Robertson) recollects the story of his former student, Emil Gorski. “He painted un-Aryan features on the wall in fantastic fairytale scenery. Their similarity to the emaciated and tortured faces that Schulz had captured from the ghetto in his memory was extraordinary.”

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Toreo literaria

Ligia Mihaela Ionescu (Spania)

Hojas de diario (Carta para ti)

11 del noviembre de 2013 Beberé tu amor de la primera parte de la copa, el amor quemado por el sol dentro de nustros seres, fusionándose en silencios, pensamientos, lejanía y en el beso amistoso. Disfruto de que existes, de que pasas profundamente por mí con tus pensamientos, de que estoy en ellos a veces, como el agua, como el cielo turbulento y libre en nuestros sueños. ¿Cuando tendremos tiempo para hablar, para aniquilar unas horas de las que pasan cargadas de tantas otras cosas necesarias a nuestras vidas? ¿Cuando podré regalarte mi corazón no dolorido, tranquilo y tan fluyente de modo que llene tu corazón con el resto del amor de la copa, pasado por fuego y agua, con sol y lluvia así como un río mágico que fluye por nuestras venas? Como podria sentirte venir desde la eternidad, encima de todo lo que es humano, usual en nosotros? A cualquiera posible herida le sigue un alivio, un pensamiento fiel al amor. Volveremos a abrazarnos mas allá de todos esos momentos doloridos en los cuales no nos podemos sonreír. Volveré a ser y a decirte en mi pensamiento que te amo hasta que nuestro amor creciere y volveremos a vivirlo, lo haremos divino.

6 del marzo de 2014 Estaré en tus brazos y aniquilaré la tristeza con una sonrisa compartida, luminosa como una cúpula del amor que queda. Estaré allí contigo. Estaras aquí conmigo. Seremos, pasaremos por el mismo pensamiento, las mismas palabras y el mismo anhelo. El dolor cesará, el amor será, flores crecerán en nuestros abrazos: flores salvajes, flores de seda, flores no me olvides, flores del amor azul que pisan suavemente por nuestra pasión, un tiempo de sueño juntos después de un tiempo con cuerpos y almas cumplidos, felices. Tú quedas en aquel tiempo y no eres sólo un sueño. Tú no naces y no vuelves a nacer dolorosamente de mi ansia de ti. Tú eres el hombre que toco de veras con estas palabras, el que sabe cumplirme un sueño-poema quedado vivo en mi corazón.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

File de jurnal (Scrisoare pentru tine) 11 noiembrie 2013 Voi bea iubirea ta din prima parte a cupei, iubirea arsă de soarele dinlăuntrul ființelor noastre contopindu-se-n tăceri, gânduri, depărtare și sărutul prietenesc. Mă bucur că esti, că treci adânc prin mine cu gândul, că sunt prin gândurile tale uneori, ca apa, ca și cerul tulburat și netulburat de visele noastre. Când oare vom avea timp să vorbim, să spulberăm câteva ore din cele care trec încărcate de atâtea alte lucruri necesare vieților noastre? Când voi putea să-ți dăruiesc inima mea nedureroasă, cuminte și atât de curgătoare încât să-ți umplu inima cu restul iubirii din cupă, trecută prin foc și prin apă, cu soare și ploaie ca un râu fermecat care curge prin vinele noastre? Cum oare pot să te simt venind din eternitate peste tot ce este omenesc, obișnuit în noi? Oricărei posibile răni îi urmează o alinare, un gând fidel iubirii. O să ne îmbrățișăm peste toate aceste clipe dureroase în care nu ne putem surâde. Am să fiu și-am să-ți spun în gând că te iubesc, până ce iubirea ne va crește și-o vom trăi, o vom face divină.

6 martie 2014 Am să stau în brațele tale și-am să spulber tristețea cu un zâmbet împărtășit luminos ca o cupolă a iubirii care rămâne. Voi fi acolo cu tine. Vei fi aici cu mine. Vom fi, vom trece prin același gând, aceleași cuvinte și același dor. Durerea se va micșora, dragostea va fi, vor răsări flori în îmbrățișările noastre, flori sălbatice, flori ca mătasea, flori de nu mă uita, flori ale iubirii albastre care pășește încet prin pasiunea noastră, un timp de vis împreună după un timp cu trupuri și suflete împlinite. Tu rămâi în timpul acela și nu ești doar vis. Tu nu te naști și renaști dureros din dorul meu de tine, tu ești bărbatul pe care îl ating cu adevărat prin aceste cuvinte, cel care știe să-mi împlinească un vis-poem rămas viu în inima mea.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

77 Proză

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Unde M-am hotărât s-o pornesc înapoi. Drumul mă ducea numai prin nopți și uneori întâlneam trăsuri cu cheflii, care nu auzeau altceva din noapte decât muzicile țiganilor îngrămădiți în trăsura din urmă, gonindu-i ca niște ogari spre zorii ce nu voiau să se lase ajunși. Printre privirile încețoșate nu recunoșteam niciuna, numai uneori, privindu-i pe ei, mi se încețoșa și mie privirea. Continuam să merg, întâlnind alte drumuri, care duceau adânc în alte nopți și întâlneam mereu oameni pe care nu-i cunoșteam, deși e foarte posibil să-i mai fi văzut, că doar pe aici trecusem înainte. După un colț, am întâlnit un dric tras de cai, dar rudele și prietenii mergeau în urmă-le tăcuți și indiferenți, de parcă ar fi fost actori plătiți. Am întrebat de ce-și îngroapă mortul noaptea și au tăcut. O fi fost cimitirul departe. Numai caii loveau piatra cubică în ritmuri pe care nu le înțelegea nimeni. Caii știu întotdeauna unde merg. Eu am continuat să mă afund în noapte. La umbra unui felinar, în care se zbătea captivă o libelulă ce-și legase de aripi doi licurici, două prostituate își refuzau clienții politicos, spunându-le că ele sunt culegătoare de polen căzut din aripi de îngeri și nu au voie să atingă muritori. Pe mine m-au refuzat pentru că nu aveam ac la cravată, deși aș fi vrut doar să știu cum le cheamă. Pe o stradă erau păsări negre, ce zburau numai în sus, ca o ploaie inversă, alimentând noaptea cu negreala lor. Străzi. Nopți. Case pustii. Oameni fără chip, doar cu pălării înalte care se loveau de streșini. Nam întâlnit pe nicio stradă copii. N-am întâlnit pe nicăieri casa mea. Nici lumina spre care plecasem. Curând am ieșit într-un câmp. De aici drumul meu putea fi oricare. Departe, în câmp, am întâlnit o fântână adâncă, iar din adâncul ei răsăreau zorii.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

78 Cronică spectacol - RCI

Anca Lupu (Președinte la Comunitatea Românilor din Irlanda)

“Junii Sibiului” au zguduit Dublinul cu jocul și cântecul tradițional românesc “O seară de povestit nepoților”, “cel mai frumos spectacol organizat vreodată în comunitatea românească din Irlanda”, “o seară în care am uitat că suntem în Irlanda, departe de țară și de neamuri; o seară care ne-a umplut sufletele de bucurie..” – așa au descris românii din Irlanda spectacolul extraordinar oferit de Junii Sibiului la sărbătorirea celor 70 de ani de activitate. Ansamblul profesionist “Cindrelul Junii Sibiului” a concertat în Dublin, Irlanda, pe 17 mai 2014, alături de Nicolae Furdui Iancu, alți 7 soliști vocali, artiști din toate zonele României, laureați ai multor festivaluri naționale și internaționale de folclor, cât și formația de instrumentiști aducând în fața publicului numeros cântece folclorice românești. Spectacolul a fost prezentat de fermecătoarea Iuliana Tudor, gazda cunoscutei emisiuni “O dată-n viață”, într-un spațiu de marcă în Dublin, teatrul Helix, din incinta Dublin City University, sala care găzduiește spectacole de renume precum “Vocea Irlandei”. De asemenea, cei 50 de dansatori, cântăreți, instrumentiști au avut ocazia să întâlnească trupa de dansuri irlandeze Irish Dance Company cu care au dansat pe aceeași scenă. Printre spectatori s-au aflat E.S. D-na. Manuela Breazu, Ambasadorul României în Irlanda, reprezentanți ai Ambasadei cât și ai Consulatului Român, Ambasadorul Greciei în Irlanda, preoții din comunitatea românească din Irlanda, echipele de fotbal românești, reprezentanți ai firmelor românești alături de mulți irlandezi, spanioli, lituanieni și moldoveni. Spectacolul a fost găzduit de cea mai cunoscută organizație românească din Irlanda, Romanian Community of Ireland, organizație cu peste 15 ani de activitate, în parteneriat cu “De la Romani pentru Romani”, susținuți de Consiliul Județean Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Sibiu și ansamblul folcloric profesionist “Cindrelul - Junii Sibiului”. Cu ocazia specială a aniversarii celor 70 de ani de la înființarea acestui ansamblu, directoarea ansamblului, doamna Silvia Macrea, a avut inițiativa unui turneu în afara României. După primul spectacol extraordinar susținut cu această ocazie la Viena, ansamblul folcloric profesionist Cindrelul - Junii Sibiului a răspuns pozitiv invitației românilor din Irlanda. Consiliul județean Sibiu a îmbrățișat această idee și a fost de acord să acorde suportul necesar pentru realizarea acestui proiect de amploare. “Mulțumesc românilor din Dublin pentru o seară magică! Cel mai mare spectacol văzut vreodată de comunitatea română din Irlanda! Am întâlnit oameni frumoși cu care România se poate mândri! Oameni care au cântat și au dansat românește cu șiroaie de lacrimi pe față, ținându-și copiii de 4 luni, 3 ani sau 10 ani la piept și revărsându-și dorul de acasă așa cum n-am văzut niciodată!” a declarat Iuliana Tudor pe contul personal de Facebook, în urma spectacolului din 17 Mai. “În 20 și ceva de ani de muzică nu am trăit o așa emoție ca la acest spectacol! Nu mai era mult și plecam cu orchestra prin sală. Cinste românilor din Dublin!” transmite unul din membrii orchestrei profesioniste “Cindrelul - Junii Sibiului”. O seară extraordinară, un spectacol magnific, o atmosferă incendiară - cei peste 1000 de spectatori au dansat și cântat împreună cu artiștii prezenți timp de aproape 4 ore, ropotele aplauzelor răsunând cu fiecare cântec și dans în cadrul evenimentului care a adunat cel mai mare număr de artiști și cel mai bogat repertoriu prezentat până acum în cadrul diasporei române din Irlanda - Insula de Smarald.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

80 Prezentare - Larisa Elena Bogdan

Dorina Șișu (Irlanda) Larisa Elena Bogdan – un moment al muzicii în insula notelor verzi Voltaire "înțepăturile unor musculițe nu pot stăvili fuga unui armăsar aprig". Larisa Elena Bogdan este un om care s-a educat prin muzică încă de la o vârstă fragedă. La 11 ani a început să studieze pianul la Liceul de Artă Victor Brauner din Piatra Neamț. Moștenind înclinația muzicală a tatălui, acesta fiind chitarist (chitară bass), Larisa își făcea visuri și spre chitară, dar opoziția tatălui și-a spus cuvântul înscriind-o la clasa de violoncel și ne mărturisește:” Sinceră să fiu, nu visam vreodată că voi ajunge să cânt, sau să studiez vreun instrument, deoarece în clasele primare uram orele de muzică!” Vom vedea, din amintirile Larisei, cum a început viața alături de violoncel: ”Aflată în clasa de violoncel, eram oarecum uimită de felul în care arăta, iar din câte îmi amintesc, domnul profesor Dan Costea mă întrebase câte corzi are violoncelul, iar eu îi spusesem că are 6! Reacția? Cu umorul lui ciudat, mi-a spus: "Domnișoară, aici nu ești în clasa de chitară! Are 4"! Momentul ăsta nu îl pot uita! În primul an de violoncel nu făcusem mare lucru, după părerea mea. Simțeam că nu mă motivează nimic și nu mă atrage deloc. Probabil vârsta era de vină. Ei bine, pe la sfârșitul anului școlar, m-am înscris la un concurs, unde am luat premiul I, însă nu asta a fost important pentru mine, ci reacția profesorilor din juriu și a oamenilor care fuseseră acolo. Toți m-au încurajat și mi-au spus să nu mă las de acest instrument, pentru că este facut pentru mine și ar fi păcat să pierd această ocazie. Din acea clipă totul s-a schimbat pentru mine. Am început să iubesc violoncelul și să cânt cu drag.” Trăiește prin ea sentimente triste, dar și fericire. Muzica o face să ”… urlu de durere sau de fericire, pentru că nu am curaj să strig singură…” Frumoase și adânci sentimente vin din uimirea unui om care și-a dat seama ce dorește înfăptuindu-și visele pe acorduri de note muzicale. Știe să adune în ea cu voioșie, dar și cu răbdare, sinceritatea, munca și mai ales frumusețea unei vieți alese pe o insulă verde. Larisa Elena Bogdan ne mărturisește ce înseamnă muzica pentru ea: ”Pentru mine se aplică legea: muzica înseamnă viață! Eu aproape tot timpul ascult muzică, nu am un gen preferat. Zilnic ascult muzică după dispoziția mea. Ne naștem pe ritmuri de bucurie, trăim o viață pe diferite ritmuri și, la final, murim pe ritmuri de tristețe. Muzica face parte din viața noastră. De la început până la final anumite ritmuri ne influențează starea de spirit sau ne induc anumite stări, de la tristețe, nostalgie, dor, sau durere până la Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

bucurie.” ”Muzica exprimă caracterul unui om și starea lui de spirit. Muzica mă face să simt că trăiesc și să simt că vreau mai mult de la viață. Dacă ar fi să o personific, aș putea spune că muzica este singura persoană care este alături de mine, fie că sunt fericită, fie că sunt tristă, deprimată, melancolică sau furiosă.” ”Din punctul meu de vedere, muzica e o reflectare a sinelui. Din acest motiv, starea de spirit a individului influențează, în mod patentat, muzica pe care o ascultă, aceasta diferind de la stare la stare. În cazul meu, are un puternic efect calmant, relaxant și inspirator. Bineînteles că imi poate servi o paletă variată de evenimente prin versuri, linie melodică, tonalităti folosite și desigur interpret.” Un mod de a învăța și chiar, de ce nu, de a prinde din înțelepciunea vieții, a fost participarea la concursuri. Larisa a participat la concursuri muzicale, atât naționale cât și internaționale. ”…nimic în viață nu este corect, însă toate se întâmplă cu un motiv, și spun asta pentru că la majoritatea concursurilor unde mergeam, premiile de locul I le castigau doar cei care aveau mai multe cunoștinte în juriu (nu în toate cazurile). Ei bine, aici pot spune că pot rămâne cu capul sus și mereu am fost mândră de mine, pentru că eu niciodată nu am fost la vreun concurs sau olimpiadă acompaniată de profesorul meu, pentru a vorbi el cu cei din juriu pentru mine.” Larisa a ajuns în Irlanda după terminarea clasei a IX-a. După terminarea liceului a fost admisă la o facultate de Jazz, după cum ne spune chiar ea. A fost greu să se acomodeze cu alt gen de muzică, alte teorii și modalități de predare. Era singura violoncelistă din toată facultatea, iar asta îi dădea un sentiment de frică. ”… mi-a luat mult timp pentru a întelege acest gen de muzică. Jazz-ul, pentru că, să-l poti cânta, trebuie ascultat foarte mult, pe când la classică nu e așa... După 2 ani am înțeles că nu este exact tocmai ceea ce îmi doresc și am renunțat. Nu am putut continua, pentru că la vremea respectiva nu întelegeam acest gen și nici nu îl simțeam foarte tare, iar violoncelul este un instrument classic și mereu mă simteam complexată. Un alt lucru care nu mi-a plăcut și m-a făcut să renunt, este faptul că toate recitalurile pe care le aveam erau prin pub-uri, baruri, locuri de acest gen, care nu prea îmi plac. Nu m-am născut pe scenă, nu vreau să par cu "nasul pe sus", însă am simtit că locul meu nu este acolo și nu îmi face plăcere să cânt în astfel de locuri. Gălăgia, aglomerația, mă oboseau și îmi dădeau o stare negativă. Atunci când mă aflu într-o orchestră, într-un loc linistit, mă simt într-o altă lume, mult mai frumoasă!” Larisa se înscrie la o facultate cu jumătate de normă, unde norocul îi surâde, având un profesor de violoncel. Imediat au urmat și examenele, care au ajutat-o să intre în orchestra facultății de muzică. Să o lăsăm pe Larisa să ne povestească cum a început perioada concursurilor în Irlanda și care este părerea ei față de ceea ce a rămas în România.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

”Pot spune că în cinci ani de Irlanda, am participat doar la două concursuri, iar de olimpiade, nici vorbă! Pe când în Romania, în 4 ani de zile, am participat la cel putin 10. Mergând la cele două concursuri în Irlanda, evident, se fac și la ei diferențe. Spre exemplu, la primul meu concurs, m-am trezit cântând singură, fără acompanist! Motivul? Au fost multe... Luasem premiul II! Fiind într-o țară străină, eu spun că a fost destul de bine! Ceea ce vreau să punctez este faptul că ei nu au competiția în sânge. Pur și simplu sunt foarte relaxati și se mulțumesc cu orice. La noi este exact opusul. Făcând parte din orchestra lor, am avut ocazia de a cânta în locuri foarte bine văzute, în care nu credeam că voi ajunge să cânt prea curând, iar ca dirijor, am avut parte de unul dintre cei mai buni dirijori din Irlanda.” Calitățile ei nu se opresc aici. Aflăm cu bucurie că mai are o pasiune: saxofonul. ”Mereu am avut o pasiune pentru saxofon, sau mai bine zis, de când am început să studiez Jazz. Am o slăbiciune foarte mare pentru acest instrument și da, visul meu era să ajung să cânt și eu la saxofon, pentru că a ajuns să fie la fel de important ca violoncelul pentru mine. Evident, violoncelul rămâne prima mea dragoste, dar pentru fiecare instrument în parte simt diferit... În ianuarie 2014, părinții mei mi-au cumpărat un saxofon. Pot să spun că eu știam notele pe el, dinainte să-l primesc, atât de mult îmi place! Mi-a fost putin greu cu suflul, însă până la urmă am învățat, zic. Nu am un profesor, totul am învățat singură, cu ajutorul cărților, internetului.” Larisa predă ore particulare de pian și violoncel. Ambiția ei, amestecată cu o finețe aparte asupra percepției lumii înconjurătoare, dar mai ales a lucrurilor frumoase, o ajută și o plasează printre personajele de înaltă ținută artistică în comunitatea irlandeză. Gândurile și constatările ei o ajută, desigur ca pe orice alt arist bun, la descătușarea interiorului către lume. Larisa a intrat pe o ușă de culoare deschisă, împărtășind tuturor calitățile ei. Lumea în care a intrat, lumea acestei insule verzi, o va binecuvânta după fiecare spectacol. Înainte de a ne lua rămas-bun de la prietena noastră, să-i ”ascultăm gândurile” și să o aplaudăm pentru ambiție și curaj. ”…revin la ceea ce spuneam mai sus despre "umorul ciudat" al profesorului meu, sau mai bine spus, al profesorilor de violoncel, în general și nu numai. Marea majoritate pe care i-am întâlnit, m-au cam speriat puțin cândva. De ce? Felul lor de-a explica și de-a vedea lucrurile a fost unul aparte, mai special, mai diferit, pe care eu nu îl puteam întelege sau aprecia la momentul respectiv și îi credeam nebuni. Având o discutie cu cineva zilele trecute, am ajuns la concluzia că artistii nu sunt nebuni și nici săriti de pe fix, ci au un neuron în plus. Au acel neuron pe care multă lume îl consideră puțin deplasat și nu multă lume îl poate "digera". La vârsta de 21 de ani, am ajuns la vorbele profesorilor mei, iar acum mă pun în pielea lor și toate lucrurile făcute de ei împreună cu mine am ajuns să le fac și eu, să le spun și eu și să le gândesc fără să vreau, însă de multe ori, când spun ceva sau sunt la ore cu elevii mei, încep să fac lucrurile pe care le făceau profesorii mei cu mine. Probabil am devenit asa pentru că mi-au fost profesori și cu timpul s-a transmis asta, însă eu, sau nu numai eu, consider că avem un lucru aparte, nu tocmai înțeles de toată lumea. Un artist lipsit de idei e ca un cerșetor. Se tot târăște, sterp, cerșind de-a lungul orelor. Artistul este un fel de somnambul care trebuie să urmărească propria cale, fără interferenţe sau control sau orice altă activitate conştientă. Este un visător care consimte să viseze la lumea reală.” Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

83 Prezentare – Iurie Brașoveanu- pictor

Iurie Brașoveanu – pictorul care se apropie de Dumnezeu prin culori.

Iurie Brașoveanu s-a născut la 7 noiembrie 1962, în satul Copăceni, raionul Sîngerei (județul Bălți) din Republica Moldova. A studiat la Chișinău, la Școala Republicană de Arte Plastice ”I. E. Repin” (A.Plămădeală) - (1977-1981) și la Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” - (1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din Sîngerei. În prezent trăiește la Torino. Din 1975 până în prezent are peste 250 de publicări cu lucrări grafice și poezie, în ziarele și revistele raionale, republicane și internaționale. Laureat al Concursului republican de desene pentru copii ”Patria mea'' din 1975. Semnează cartea proprie de versuri ”Mai sus de umbra durerii'' în 1997, editura ”Ruxanda” din Chișinău. Ilustrează 15 cărți cu tematică religioasă, publicate de poeți și scriitori din Moldova, România, Italia și Armenia. Îndrăgostit de opera marelui Eminescu, din 1990 pâna în anul 2000, își expune lucrările în Expoziții personale la Biblioteca centralraională din Sîngerei cu genericul ,,Eminescu - Luceafărul poeziei românești''. Din 2001, aflându-se în Franța și Italia, s-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Restaurează și pictează icoanele a cinci biserici și două mânăstiri din Moldova și Italia. Este autorul a 12 icoane realizate în versiune proprie (stil bizantin), expuse în bisericile din Italia și în publicații de specialitate italiene. Participă la expoziții în Spania, Moldova, Franța și Italia. I se acordă diplomă la Concursul Internațional de Artă Plastică ”N. N. Tonitza” - ediția a IV-a, anul 2000, de către Asociațiunea Transilvană pentru Despărțământul Astra ”M. Kogălniceanu'' Iași, pentru dăruire Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

și competență, iar în anul 2007 Diploma oferită de ” EURO-MOLDOVA ART” pentru aportul adus la dezvoltarea culturii naționale. Este laureat al săptămânalului ”Literatură și Artă” în 2008 (Pentru Arte). În 2013 este decorat de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove cu medalia jubiliară ”EPARHIA CHIȘINĂULUI 200 DE ANI”, în semn de recunoștință pentru activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova. Prima publicare cu un articol despre viața școlii și natură a avut loc în 1974-1975 în Ziarul republican ,,Tânărul Leninist”, iar prima lucrare de pictură a fost publicată în anul 1975 în Revista ,,Scânteea Leninistă'', când a participat la concursul republican ”Patria mea.'' În anul 2001 pleacă în Italia. Aici a restaurat multe tablouri și mobilă veche, a pictat portrete la comandă, a făcut diferite munci pentru existență. În Italia a lucrat la Mânăstirea ,,Sfânta Maria'' dintr-o suburbie a orașului Torino, a pictat întreg iconostasul, de la prima până la ultima icoană, în Biserica ,,SAN MASSIMO'' din Torino, biserică creștin-ortodoxă sub ocrotirea patriahatului din Moscova.

Iurie Brașoveanu la Torino, 11 mai 2014, la expoziția colectivă "Con Gesù nel cuore"

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

85 Concursul Peregrinări, ediția a IV-a, poezie

Organizat de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin, parte a proiectului “Cititor de proză – Republica artelor” Din juriu au făcut parte: Felix Nicolau (România) Attila F. Balazs (Slovacia) Florin Iaru (România) Dorina Șișu (Irlanda) Adrian Suciu (România) Gelu Vlașin (Spania) Ion Potolea (România) Premii acordate: Locul I: diplomă tipărită, un exemplar din revista Itaca, nr 6 (aprilie, mai, iunie 2014), Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Șișu, volum apărut în Colecția Cititor de proză, la editura Transilvania, Baia Mare, 2010. Locul II: diplomă tipărită, un exemplar din revista Itaca, nr 6 (aprilie, mai, iunie 2014), George Călinescu-- Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediție facsimil; Editura SEMNE București, 2003. Este o reproducere, inclusiv coperta, a primei ediții apărute la Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941. Premiu oferit de către dl. Ion Potolea, membru al juriului. Locul III: diplomă tipărită, un exemplar din revista Itaca, nr 6 (aprilie, mai, iunie 2014), o monedă irlandeză de 1 penny, din anul 1914 Câștigătorii concursului ”Peregrinări” ediția a IV-a, poezie, Dublin, 2014 sunt: LOCUL I: Florentina Crâsta (București, România) cu poezia Bucharest is the new Babylon LOCUL II: Andrei Zbîrnea (București, România) cu poezia pisica albastră LOCUL III: Alina Claudia Năuiu (București, România) cu poezia Lumea ca un poem

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Gânduri de la juriu: Gelu Vlașin: “Există oameni care sfințesc locul, există concursuri care aduc în prim plan autorii de valoare. Am acceptat fără ezitare să fac parte din juriul pentru acest concurs, atât pentru faptul că eram la curent cu edițiile anterioare, cât și pentru faptul că am apreciat întotdeauna activitatea deosebită pe care o desfășoară dl. Viorel Ploeșteanu, inimosul coordonator, nu numai al acestui eveniment, ci și al altor nenumărate evenimente literare pe care le promovează înafara granițelor țării, promovând în acest fel imaginea României și a românilor de pretutindeni. Am citit foarte multe poezii trimise pentru acest concurs (peste 200) și am fost plăcut suprins în a descoperi cel puțin câteva deosebite. Aștept cu nerăbdare să aflu și numele câștigătorilor. Felicitări și succes în continuare!”

Adrian Suciu: “Îi felicit pe toți cei care au participat, pentru că au preocupări în domeniul ăsta și pentru că au curajul să expună ceea ce creează și am un singur mare regret: acela că orice competiție în domeniul poeziei e cumva nedreaptă. În concurs au fost înscrise mult mai mult de 3 poezii bune, cîte conține clasamentul final.”

Ion Potolea: “Adresez organizatorilor mulțumiri pentru onoarea ce mi-au făcut-o invitându-mă la jurizare! Sunt fericit să pot oferi o carte mare, la propriu și la figurat, unui premiat. Precizez că pe carte voi aplica o pagină la intrare cu însemnele Centrului (reproducerea diplomei) și câteva cuvinte din partea mea. Vă doresc noi realizări!”

Felix Nicolau: “Le urez succes câștigătorilor și multe lecturi bune în continuare! Felicit organizatorii concursului Peregrinări pentru deschiderea oferită debutanților români din toată lumea!”

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Locul I Florentina Crâsta (București) Bucharest is the new Babylon

nimic nu se compară cu mirosul de mâl și de carne putredă ce adie dinspre dâmbovița cu straturile de jeg de pe clădirile vechi acoperite de graffiti ”este să nu ne mișcăm acum cel mai înțelept pas de făcut”, scrie la victoriei sau ”primește-l pe isus în tine”, pe undeva pe lângă panic nimic nu se compară cu bărbosul care trage cu poftă dintr-un joint și te spargi odată cu el sau cu pocnetul sec al dinților de asfalt când un copil se împiedică de bordură mai intens chiar decât atunci când un necunoscut îți pune fulgerător mâna pe cur în tramvai și apoi dispare și-i vezi doar umărul gecii rupte tu simți doar o zvâcnire în burtă un orgasm scurt ca o scrâșnire de roți sau când te balansezi odată cu taximetristul nebun care face slalom printre alți taximetriști nebuni și tramvaie așa cum a văzut el în need for speed mici buline de sudoare îți apar pe frunte și pe brațe cu o groază spre tristețe&resemnare ca atunci când îți fumezi ultima țigară din pachet firește, n-ai bani de altul nimic nu se compară cu umerii trandafirii ai fetelor cu buclele și mătăsurile travestiților cu ceața fumului de narghilea plutind pe străduțele de la Curtea Veche cu inconfundabilul fieeeeer veeeechi, fieeeer veeeechi luăăăăăm când vezi la un colț o ceată de pirande agitându-și fustele croncănind ceva în graiul lor și ți se dilată urechile fiindcă ai vrea să înțelegi ce spun să nu uităm serile când ți se pierd umerii în fumul bodegilor Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

cobori trepte pline de urină și vomă simțind Noul Infern după primele zece beri încă îți pasă parcă cine e gagica ce roiește în jurul tău sau cine dracu e ăla care te trage la budă agitând o punguță cu praf alb dar după te amesteci, trupurile se strâng unul în altul într-un malaxor uriaș devenind unul singur, o hidră cu sute de capete dimineața uscăciunea străzilor e parcă uscăciunea din gura ta și-n urmă, la periferii urlă câinii comunitari îți freci palmele de-un zid să simți la dracu ceva că trăiești, că nu s-a scurs încă tot sângele din tine și sângele-ți pulsează-n urechi simți praful Bucureștiului o fină și permanentă peliculă ca praful colorat de pe aripile fluturilor iubești toate astea mai mult decât pe mă-ta sau colecția de opere complete Dostoievski pentru că asta e viața adevărată realitatea brută care te penetrează prin toate orificiile te revendică te seduce și apoi te fute-n gură.

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Locul II Andrei Zbîrnea (București)

pisica albastră

albastrul de metil se scurge pe covorul mătuşii emily - atinge podeaua - se joacă - (e) jocul băieţelului de opt ani cu ursuleţul de pluş - & ca un aerostat străpunge pereţii de jos în sus de jos în sus de jos în sus de jos în sus - până la vecinul de deasupra mătuşa emily va vinde apartamentul (din trafalgar square) unor emigranţi saudiţi afiliaţi al-qaida în noaptea asta zăpada părăseşte corpul - cartierele mărginaşe cu o viteză ameţitoare pisica albastră se scurge pe covorul mătuşii emily & toarce de sus în jos de sus în jos de sus în jos de sus în jos

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Locul III Alina Claudia Năuiu (București)

Lumea ca un poem

e ultima zi de primăvară merg, cutreier străzile mă agăț de barele de tramvai ca și cum m-aș agăța de gleznele subțiri ale celei mai intense trăiri încerc să scriu dar cuvintele fug de mine. alunec sub picioarele pământului – azi sunt un vultur c-o gheară de lumină în spatele geamului lumea îmi pare un loc alb negru din afara mea o poză la minut retușată lumea e un poem, fără-ndoială. Totul e scris semnat ștanțat unii vor spune - cu siguranță - mai are câteva urme de stângăcie inerente oricărui început doar ea știe - e bătrână, nu are un baston pe care să se sprijine, o masă la care să stea, să disece urmele nesomnului cum obișnuia să facă cu poetul bătrân care-i mângâia picioarele în tinerețe blândă, se așează pe pat, potrivește cutele cearceafurilor, își spune că ar putea fi unul dintre acestea și oricum nu ar avea nicio importanță închide ochii. până și lumea se gândește la viață Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

91 Galeria autorilor

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/

Itaca Anul II / nr. 6 aprilie, mai, iunie 2014