Itaca nr 7

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

2

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

E-mail: Persoane de contact: ISSN Itaca (Baia Mare): Editor: E-mail:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Alex Ivanov (Franța) Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Editura ”Transilvania” mihai_ganea10@yahoo.com

Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License.

Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde.

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Tiparul executat la Editura PIM, Iași

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

3

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

Anul II Nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

4

Sumar

Editorial: – Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Articol Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Dorina Brândușa Landen (Suedia) – Cronică Poeții lumii – Pablo Neruda: Mario Castro Navarrete (Suedia) Mihók Tamás (Ungaria) – Proză Dan Ciupureanu (Franța) – Poezie Alex Ivanov (Franța) – Gând autobiografic Emanuel Pope (Anglia) – Proză Luminița Adela Rachi (SUA) – Poezie Poeții lumii – Laura Garavaglia: Mario Castro Navarrete (Suedia) Evidențiații Centrului de excelență: Dorina Șișu (Irlanda) – Răzvan Stoica Lucia Dărămuș (Anglia) – Poezie Traduceri: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Teatru: Adrian Grauenfels (Israel) Irish poet guest: Leeanne Quinn (Irlanda, Dublin) Poeții lumii – Nicanor Parra: Mario Castro Navarrete (Suedia) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) - Articol L’umanita in gondole: Rodi Vinau (Italia) Anca Elena Balan (Italia) - Poezie Dorina Șișu (Irlanda) - Proză Raul Sebastian Baz (Germania) - Poezie Traduceri: Elisabeta Boțan (Spania) Pavel Nedelcu (Italia) - Proză Nuța Istrate Gangan (Italia) - Poezie Traian Vasilcău (Moldova) - Poezie Ioan Silvan (Spania) – Proză Vavila Popovici (SUA) – Poezie Maria Roibu (Olanda) – Poezie Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Dan David (SUA) – Poezie Dezdemona Lăcrămioara Stan (Irlanda) – Poezie Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) - Articol Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Radmila Popovici (Moldova) – Poezie Viorel Ploeșteanu (Irlanda) - Proză Dorina Șișu (Irlanda) – Poem în proză Invitație de colaborare la revista Itaca Galeria autorilor

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 7 11 15 17 19 22 24 25 29 30 32 36 37 39 43 44 46 49 50 51 53 54 56 59 60 61 64 65 66 67 68 69 71 73 76 77 78 79

5

Editorial

Românul călător Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Rară viețuitoare ar fi românul de nu s-ar întâlni așa de des prin lume. Ne regăsim pe la porțile muzeelor vestite sau prin cotloanele metropolelor occidentale, mereu nonșalanți. Mișunăm dezinvolți de parcă am vrea să ne contazicem istoria de popor milenar, bine ancorat în teritoriul generos al meleagurilor dacice. Transpare indubitabil dorința noastră arzătoare de a ne lepăda de plicticosul destin sedentar. Ei bine, și ce dacă? În fond nu ne-mpiedică nimeni să testăm pe propria noastră piele mobilitatea popoarelor migratoare care adesea ne-au bătut - la ușă - căutându-ne pricină și enervândune la intervale regulate.

Dar nu tot românul călător enervează. Ba din contră, în general face eforturi și chiar reușește să nu atragă atenția deloc. Modestia e totuși o virtute, după cum bine am învățat pe la școli. Nealiniem frumos, în rând cu lumea, căscând discret ochii și luând aminte la tot ce putem învăța. Unii sunt modești, alții băgăreți. Nu toți ne comportăm la fel, dar avem aceeași esență la bază, trăsătură care nu jignește pe nimeni: curiozitatea înnăscută. În concluzie, suntem, fără-ndoială, un popor dinamic, vădit interesat de lumea înconjurătoare.

Curat dinamic, mai ales de un sfert de secol încoace, de când parcă ne-au crescut aripi, nemaiîmpiedicându-ne de sârma cu ghimpi atunci când ne opintim peste gard!

Sunt aceleași aripi care ne aduc cu precizie de ceas înapoi acasă, invariabil, de preferință o dată pe an, vara, în concediu. Așa ne mai tragem sufletul oleacă după atâta survolare. Iar acasă, ei bine, aici se mai întâmplă câteodată să și batem la ochi, că deh, oameni suntem.

Vara e anotimpul repatrierilor noastre sezoniere, scurte și concentrate. Pe strada pe care am copilărit - în sfârșit asfaltată! - se claxonează reciproc sașii ardeleni din mașinile cu matriculă müncheneză, cu ungurii de la Pecs. Mărinimoși, acordă prioritate de dreapta unui fost coleg de școală generală, venit într-o minifurgonetă cu număr de Valencia. Seara, băieții și fetele se adună pe terasa pizzeriei și schimbă impresii cu cei de pe strada din dos: Peti de la Viena, Tibi din Texas și Jolt de la Reghin. Când trec strada, Laura (din Franța) și Adi (din Canada), râd cu poftă de un banc cu italieni, povestit de Marcela (de pe strada Râului), care amestecă accentul ardelenesc cu dialectul de Napoli.

Doar Nonna, care se apropie de vârsta de o sută de ani, oftează fără chef de glume, îngrijorată inutil de viitorul urbei noastre natale, populate cu din ce în ce mai puțin tineret.

N-are rost să exagerăm angoasa Nonnei. Nici emigrarea nu mai e ce-a fost și cu atât mai puțin a devenit un fenomen de care să ne fie frică. După cum îi spune numele, vecina străbunică nu e nici ea pui de dac; este fiica unui harnic italian, venit între cele două Războaie Mondiale să muncească în Transilvania la fabrica de cherestea, înființată de industriașul Feltrinelli.

M-am obișnuit să privesc zburătăcirea noastră voioasă prin lume nu ca pe un fenomen trist, al înstrăinării forțate de împrejurări, după cum insinuează pervers televiziunile de scandal, ci mai degrabă ca pe un act firesc de respirație, gest reflex de împrospătare a aerului din plămânii națiunii.

De când am citit despre bărzoiul care se întoarce la cuibul său din Croația în fiecare primăvară, venind taman din Africa, am priceput în fine că nu pe distanțe, ci pe fidelitate trebuie să pun accentul.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

6 Editorial - Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Fidel cuibului, precum pasărea care se-ntoarce la soața cu aripa ruptă, ce nu-l poate însoți peste mări și țări, la fel și românul nu se dezice de iarba verde de acasă, dar nici de dorul său de ducă și nici de chemarea irezistibilă a depărtărilor. Este un călător, da, dar poate nu neapărat și un migrator înnăscut.

Câtă vreme se-ntorc la intervale periodice din țările calde, păsările migratoare inspiră stabilitate și optimism. N-am auzit poet care să le înjure pentru obrăznicia cu care spală putina-n grabă, toamnă de toamnă, și nu știu pe nimeni care să le fi reproșat vreodată oportunismul, pentru că se duc la căldurică în loc să rămână pe loc, să-nfrunte iarna groaznică.

Mă-ndoiesc că barza menționată, după ce zboară anual 13.500 de kilometri până la cuibul ei european, își pune problema diferențierii între domiciliul ei fix și cel flotant. Probabil că se consideră norocoasă că are două adrese alternative. Să nu uităm că, dacă ar vrea, ar putea rămâne în adăpost călduros tot anul, fără să se obosească să înfrunte drumul lung către nord. De ce n-o face, rămâne la mintea ei de... pasăre rară.

La fel de comod cuibărită în Europa ca și în Africa, pe barză o trage ața spre locul nașterii și spre familie, fiindcă numai una are, aceea care nu-i cere sacrificii inutile și, generoasă, îi acordă șansa de a fi liberă, știind instinctiv că va reveni la vatră mereu și că, oriunde s-ar afla, se gândește la ai ei. ¿Como va la criatura?- stă scris pe ușa veterinarului din localitatea mea de reședință spaniolă, iar eu, de câte ori citesc întrebarea asta, nu mă pot opri să nu mă-ntreb la care dintre creaturi face aluzie: la cea domestică sau la cea bipedă, care sălășluiește în fiecare dintre noi? Despre câini se spune că ar fi fideli, că le-ar plăcea să călătorească și că se acomodează ușor în locuri străine, cu condiția să-și aibă ”mini-haita” bipedă la-ndemână. Despre pisici, în schimb, se spune că se atașează de casă, chiar mai mult decât de oameni, preferând să rămână pe loc. Unii dintre noi sunt ca pisicile, în timp ce alții au mai degrabă talent de câini (asta dacă facem abstracție de berze și de alt păsăret), iar alții se simt bine peste tot. Ca peștele... în apă. Deși, dacă mă gândesc bine, mulți pești au obiceiul de a înnota an de an spre izvoarele din amonte, luptând împotriva curentului. Dar ajunge cu analogiile zoologice!

Un medic din Germania - altă reședință de tranziție! - îmi comunică afabil rezultatul analizelor mele de sânge și-mi vine brusc să-l corectez, pentru că scrie eritrocite cu ”y” și colesterol cu ”ch”. El nu știe că sângele românesc se silabisește altfel?

Dar dacă nu suntem chiar așa de diferiți cum credem? Pe baza unei simulări pe calculator, niște geneticieni au dedus că întreaga populație a Europei descinde din doar trei bărbați, poate chiar din unul singur, care se pare că ar fi trăit în mileniul al treilea înainte de Christos. În decursul a doar 300 de ani, genele lui s-au răspândit cu o viteză înspăimântătoare. Ce probă de mobilitate spațială incredibilă pentru o perioadă istorică în care cuvântul ”emigrant” încă nici nu se inventase! ”Șe ti doari, băi băiatule?” – îmi povestește tata că-i întreba odinioară pe elevi, la Sibiu, un medic moldovean. Erau și pe atunci mișcări de trupe, amestecuri de oameni, deplasări și migrații. ”Bârta, don´ doctor” – îi răspundea, mințind, un plod oltean, nimerit departe de vatră, la Școala Normală. Chinuit mai mult de singurătate decât de indigestia provocată de consumul exagerat de corcodușe, piticul era conștient de contradicția din sufletul său. Pendulând între dorul de casă și dorința de a depăși strâmtoarea satului natal, copilul opta pentru acea nevinovată indispoziție fizică, deturnându-și astfel atenția de la durerile mai adânci.

Privit prin prisma ”metaforei zoomorfe”, indecis, undeva între pene, solzi, puf sau blană, emigrantul e o combinație trăznită. Deși are aripi imaginare, care-l duc prin lume, seamănă mai degrabă cu o moară de vânt modernă. Expus curenților din toate părțile, își are picioarele solid, bine înfipte în pământ. Numai așa poate gusta aerul înălțimilor.

Branșat trifazic pe proprietăți canino-felino-păsărești, românul călător se comportă ca o elice eoliană, căutându-și menirea prin zbaterea aripii neastâmpărate. Dar bateriile și le încarcă în mereu același loc: la priza cu împământare, în vatră.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

7

Articol

Dumitru Ichim la 70 de ani. Apostol al Poeziei Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Este Dumitru Ichim mai întâi poet sau mai degrabă teolog? Într-un interviu acordat Flaviei Topan, dumnealui spunea: ”Să nu uităm că teologul și poetul sunt colegi, stau în aceeași bancă și amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt.” Este frumos spus, iar pentru domnia sa ar putea fi suficient, ajungând la aceasta în urma, probabil, unor îndelungate frământări lăuntrice, însă pentru noi, cititorii de poezie și iubitori de oameni, lucrurile nu pot fi atât de simple, mai cu seamă când încărcătura filosofică a poeziei depășește chiar și imaginile cu valoare de simbol biblic din poezia ichimiană.

Să nu intrăm, însă, pe un domeniu care ne depășește întrutotul, cum este cel al criticii literare, și să ne rezumăm la semnalarea unui eveniment important din viața unuia dintre cei mai de seamă colaboratori ai revistei Itaca, poetul Dumitru Ichim, care pe 14 august 2014 a împlinit vârsta de 70 de ani. Poezia domniei sale bucură sufletele cititorilor noștri încă de la numărul de debut, petrecut în luna martie 2013, iar pe cele ale iubitorilor de poezie încă din 1973, anul când a debutat în volum, așa cum veți vedea în prezentarea ce va urma. Într-o lume literară atât de aglomerată, poezia cu adevărat valoroasă și profundă iese cu greu în luminile rampei, mai cu seamă când subiectele nu caută să șocheze, iar autorul nu are structura unui monden care să iubească mai mult șoul decât valoarea scrierilor sale.

Așadar, este Dumitru Ichim poet, teolog sau filosof? Eu cred că este toate acestea la un loc și, mai presus de toate, un Om care iubește Cuvântul și a găsit cea mai potrivită cale să-l ofere oamenilor: Poezia.

Vom face o prezentare autorului Dumitru Ichim, spicuind din ceea ce au scris alții despre domnia sa, invitându-vă să vă bucurați de poezia care vă este oferită așa cum vă este oferită fiecare dimineață, firesc.

La mulți ani, omului-poet Dumitru Ichim!

Născut în comuna Dărmănești, județul Bacău, în ajun de Sântă Mărie Mare, pe 14 august 1944, influențat poate și de ocupația tatălui său, aceea de cântăreț bisericesc, poate de propria-i chemare sufletească, va urma calea educației în domeniul religiei. Astfel, după terminarea celor opt clase elementare, urmate în satul natal, se va înscrie la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamț, pe care îl va absolvi în 1964. Își va obține licența la Institutul Teologic Universitar din București în anul 1969.

Urmează cursuri doctorale sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie, între 1968-1970, continuate la universitățile din Evanston și Chicago, ambele în Statele Unite ale Americii, obținând titlul de doctor în anul 1973.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

8

Articol – Dumitru Ichim la 70 de ani Din anul 1974 își începe activitatea de păstor al sufletelor, fiind hirotonit preot în orașul Kitchener (Ontario), Canada, unde se va implica desăvârșit în viața culturală și spirituală a comunității românești, alături de soția dumnealui, Florica Bațu Ichim, fiind inițiatorii Centrului cultural românesc de acolo și ctitori ai bisericii românești. (sursa Aurel Sasu, în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada) Debutul poetic în volum se petrece în anul 1970, De unde începe omul, apărut la București, fiind urmat de o serie de apariții editoriale care, suntem convinși, nu se vor opri aici.

Sub umbra Sfinxului, 1975, în colaborare cu Petru Rezuș, Kitchener, Ontario, Canada, epistolar.

Valea nisipului de aur, 1977, haiku, Kitchener, Ontario, Canada Urmele, 1977, haiku, Kitchener, Ontario, Canada Constantin Brâncoveanu, poem istoric, 1981, Kitchener, Ontario, Canada Melcul, scene în versuri, 1981, Kitchener, Ontario, Canada Vinerea Mare, 1981 Agape, 1982, în colaborare cu Nicolae Novac și Florica Bațu, Kitchener, Ontario, Canada Biserică și religie la români, 1985, în colaborare cu Horia Stamatu, Hamilton, Canada Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier, 1987, tanka, Munchen, Germania Aparițiile Maicii Domnului la Medjugorje, 1989, Kitchener, Ontario, Canada Fântâna luminii, 1993, haiku, Ed. Apollo, București Pasărea cu șapte aripi, 1993, tanka, Ed. Apollo, București Poem imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca, 2003 Floarea fântânilor pierdute, Vancouver, Canada, 2003 Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012 Apa morților, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013 Grădina Reginei Izvana, Ed. Cuvântul, Chișinău, 2014 Șarpele de aramă – sacerdoriu liric, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2014 Traduceri: Nelogoditele tăceri / Heshtet e pafejuara, Ed. Rozafa, Prishtine, 2013, traducător Baki Ymeri Ideograma sufletului meu / The ideogram of my soul, Ed. Gracious Light, New York, 2013, traducător Muguraș Maria Petrescu Timp alb / Den vita tiden, Ed. Hans Erik Foslag, Skarblacka, Suedia, 2013, traducător Dorina Brândușa Landen Revista Agenda românească de pe continentul Nord-American declară anul 2013 “Anul literar Dumitru Ichim”.

Revista Albanezul, din București, îl declară pe Dumitru Ichim „Omul anului 2013”.

Iată câteva fragmente din ceea ce au scris alți oameni de litere despre creația lui Dumitru Ichim: “Volumul de debut De unde începe omul (1970), anunța un poet bântuit de neliniști existențiale și de blagiene suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii.

Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de sine în veșnica esență a omului ca templu (Sfântul Duh). Un trup fizic locuit de altul (“Și sunt doi care se luptă, / Eu cu eu, mine cu mine”) și ambele revelate în trupul Cuvântului (mirele sau crinul cosmic).

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

9

Articol – Dumitru Ichim la 70 de ani Exilul n-a alterat cu nimic această viziune de aspirații teandrice. Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub semnul nostalgiei sacrului.”

Aurel Sasu în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada „Poetul Dumitru Ichim demonstrează că a mai rămas loc pentru poezia mare a iubirii într-o „cântare a cântărilor”. Aici se împletesc dragostea divină, iubirea femeii şi a creaţiei. Poezia se întoarce mereu spre adevărul ei, al vieţii. E o necesitate spirituală ca omul să nu piară prin cultura sufocată de uniformizarea şi devalorizarea produsă de societatea post-industrială. În noaptea creaţiei, cerul, de unde vine iubirea divină, trece prin cântecul poetului, creaţia, şi prin livadă, contingentul vieţii: „Azi noapte cerul,/pe când dormeai,/a fost trecut cu iezii/prin cântecul meu reavăn/şi al livezii,/iar slovele de buze nelumite/în pojghiţi rare/ţeseau ceapraz de aur/la urme de copite/până-n cărări lactee.” Slovele „nelumite”prind viață, astfel fiinţează creaţia, care se umple de sacralitate. Încărcătura sacră de rezonanţă creştină se păstrează nealterat în spaţiu poetic, în spaţiul revelaţiei, o teofanie.

Purtat de principii ferme, plin de curaj într-un domeniu sensibil al artei, poetul „se trădează” liric şi mistic. Iubirea rămâne marele semn al vieţii într-o carte de referinţă din peisajul de azi al literaturii noastre.”

Constantin Teodorescu, în cronica Poemele prospețimii sufletești la volumul Grădina reginei Izvana – poeme de dragoste „Cuvântul la Dumitru Ichim este contemplat, analizat, șlefuit până la atingerea perfecțiunii fizice a statuilor ovoidale ale lui Constantin Brancuși, înnobilat cu diverse categorii gramaticale (adverbul devine substantivizat prin acordarea articolului hotărât ,,prea devremele chemării’’ sau conferirea adverbelor cu noțiuni de profunzime ,,când era târziu în glas’’ – Disprețuiri de număr, sau chiar exprimări oarecum neobișnuite pentru limba română ,,Între codri de nu știu’’ – Căutare usianică), schimbat chiar uneori voit, diferitele lui fațete semantice, pe care le dobândește în acest proces de creație lirică ducând la nebănuite și nenumărate valențe filosofice și interpretative.”

Muguraș Maria Petrescu, în Dumitru Ichim – Cuvântul din ungherul tainic “Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat.”

Octavian Mihalcea, în cronica Peceți luminoase “...nici o suferinţă nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuită de moartea soţiei îi naşte seria de „poeme pentru Flory” (Nu ştiu dacă mai era cer, Floare morţii, Aniversarea punţii albe, Am uitat să te întreb, Epicleză ş. a.), însă această durere „se stinge” uşor şi lăcrimarea se şterge ortodox în lumina credinţei. Dumitru Ichim nu se „ceartă” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei soţii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul şi Moartea, şi nici nu şi-o închipuie tânjind după vreo amintire pământească, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti.”

Dumitru Velea, în Dumitru Ichim, sau despre reamintirea graiului uitat “Dar iată, aflăm că "pe ascuns / plânse însuşi Dumnezeu" - imagine care rămâne prin paradoxul ei. Asta, de-ar fi să ne referim la “pustiul” acestei lumi: “Am fost până la soare, / bătându-i în poartă, / dar nu era acasă”. De fapt, poezia lui Dumitru Ichim e o răsturnare de canoane, e un tumult în care Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

10

Articol – Dumitru Ichim la 70 de ani limba română se refractă, din nenumăratele faţete ale prismei. Se primeneşte, se schimbă la faţă (“Dămi rănile Tale că tare mi-e frig”), arondată de multitudinea de sintagme care iau cu asalt fiinţa poetului - transferul de durată (şi imperceptibil) de la "chip la asemănare", către un apex desăvârşit. Versul liber, departe de constrângerile formale, îngăduie limpezimi în apele sensului, defrişându-se şi tulburându-se acele mâluri în care cresc neapărat rădăcinile crinilor. Şarpele de aramă e "jocul secund" barbilian, e "mântuitul azur", e Timpul care, "în curata răcoare", se reflectă pe sine, în alchimia dureroasă a Creaţiei, e iluzia dintre Răsărit şi Amurg, e vreascul care se face măr înflorit, sub puterea de nestăvilit a metaforei. Totul este metaforă, este sens şi harismă care se transferă până în lumina materializată a Cuvântului. În Şarpele de aramă.”

Nazaria Buga, în cronica … "pe unde-a umblat Dumnezeu", creşte un Înger “Hotarele țării nu sunt numai niște borne, și acelea destul de înghesuite și ruinate geografic, adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit și adevăr. Atâta timp cât mă rog românește, sunt “înțărat” nu numai liric, ci deplin, sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simțire românească.”

Dumitru Ichim, în interviul acordat Flaviei Topan

Alex Ivanov – Pasărea zmeu

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

11

Poezie

Dumitru Ichim (Canada)

Inchipuiri de cântec iberic Por que perdiste tu primera serenidad?

Vicente Huidobro ...cum se căutau buzele noastre... ...cu iad, cu lumină, pe prag de-ntuneric...

Cum de-a aflat albastrul de noi, cu pescărușii lui rostogolindu-ne valul pe tărâmul de flăcări iberic? ''Mi-e frică, mi-ai spus.

Aproape în șoapte pâlpâirea.

Mi-e spaimă de noapte.

Are gustul sărat, sau ciudat de amar ca oftat după lacrima zării, ca suspinele mării.

Mi-e spaimă de mine, nici nu știu cum să zic, mi-e frică de-a frunzelor vină gustând din ce nu-s.''

cu iad, cu păcat, cu lumină… Ți-am răspuns: ''Nu-i nimic!

Voi izvodi în cer puzderii de topaze, opale, rubine, singurătăți înflorind, genunii adâncul spre tine apriluri spre crud îngânând.'' ...și m-am trezit vorbind de unul singur ca valul, doar eu cu migdalul, iar el ca mine-așteptând să guste din alb, să soarbă din vină, din întuneric. ...cum se căutau buzele noastre, cu iad, cu păcat, cu lumină, cu flăcări țâșnite pe ram...

Era pe când te-așteptam cu-nchipuiri de cântec iberic.

...cum se căutau buzele noastre,

Alex Ivanov – Cântec zburat Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

12

Poezie de Dumitru Ichim

Mă cheamă, cine mă cheamă?

Credeam că glasul luminii e mult mai subțire, mai fin decât părerea de rău când își atinge noaptea și pinii din depărtări de pelin.

Așa credeam...

Dar oare n-am crezut și-n buzele ce mi-au băut cocorii?

Glasul luminii, spusul, nespusul...

Nu cumva și cândva

prin altul se ruga cu apusul Roata Morii?

Taci de tăcând în tăcând!

Roata Morii se roagă de faptă, de gând, de spus, de nespus...''

În fața luminii nu poți să fii decât umbră.

Mi-a luat-o de mână, îmbobocindu-i păreri de opale: ''Putem să trecem prin Țara Umbrelor tale până unde pinii le sorb de vlagă ca norii?''

Dar unde le sunt luminile? ''Unde le...? ...undele, undele...

Glasul luminii acum semăna aproape leit cu cântec de leagăn, de ghindă, dar mai mult de apus.

Lumino, de somn, sau oglindă?

Sau amândouă, pe rând undelor undele?

Unde...lor...? Unde...le...?

Cariul din icoană În odaia bunicii, sub două aripi de năframă, era icoana Floriilor. Împăratul păsărilor și al copiilor intra în Cetate pe sub florile crescute-n arnici, cu lacrima bunicii udate.

Zburdam înaintea Lui strigând osana.

Iisus ne zâmbea de pe mânză certând limba fariseilor și otrava din rânză: ''Dacă ei vor tăcea, adevăr zic vouă măcelarilor, bolohanii în locul lor vor striga.'' *** Din odaia bunicii icoana ei deasupra patului am pus.

Veche ca o vedenie, abia mai năzărești pe Iisus, dar undeva se mai aude destul de clar glasul Lui muștruluind pe cărturari înainte de Marea Denie.

Sub norul boielii de bariu și-a făcut chilie de schivnic un cariu. În legea lui se roagă.

Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l știe în singurătate.

Candele sub icoană șoptesc ca spuza vetrelor: Spune-i să ne repete cuvintele, nu pe deplin învățate, din aramaica pietrelor, că fariseii din nou îl pândesc.

Nu cumva să-l audă cum se roagă și inima chetroasă a lor cuvânt de trădat să-nțeleagă, o părere de stea înlumind candela cariului îi bate în geam și-n vopsea cu încă-o lumină, mai crudă ca raza lucindă pe brici: Pst! Roagă-te și mai încet, frate vitreg al meu, licurici!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

13

Poezie de Dumitru Ichim

Casa luminii de pe țărmul mării

Ce-adânci sunt codrii ghindei ce mi-i ceri!

Aceasta oare-o fi asemănarea?

Clepsidrei mele ispitire-ai fost, să-i torci și cer și marea până-Ți ajung la chip, dar m-am trezit că în clepsidră mă drămuiești cu bobul de nisip și numeri ce nu sunt spre număr.

Mă mai privești ca un părinte peste umăr să vezi de-i caligrafic ce-am scris tăriei din buruieni și din tămâi?

Au nu cumva Ți-e podul ridicat spre frumusețea-mi cea dintâi?

Te-nchipuiam prin cugetu-mi semeț și știrb și berc

că-i de ajuns să Te adun în cerc.

E oare bine ce-nțeleg că litera e alta la sucală, iar cercul cere trepte urcate în spirală?

Parcă Ți-aud dojana, la fel din zâmbet blând: ''Te-am vrut asemănare, nu aripă de curcă.

De vrei întreaga-mi mare, dezbracă-te de tot ce ești și urcă până în vârf fântânii de la far.

Casă luminii mărilor te-am vrut, iar chip și-asemănare în tot ce sunt îmbrățișare!

De-aceea ți-am dat buze.

La fiecare vorbă să pui pecete de suflare și sărut!''

Semn de carte unduind pe albul umăr nopții ecoul mătăsos, prelung .

Cum poate despleti un cântec firea vrăjitelor izvoare?...

Orice îmi spui mi-așa de drag ca să aud!

Orice. Și asta nu-nțeleg: Oare de ce albastrul vocii tale este atât de crud?

''...și ce gândești de rezolvare?''

Ieri îmi vorbeai de trigonometrie.

Te ascultam, răpit ca de-o poveste, asemuindu-te prințesei din codrul nibelung.

Priveam la părul negru

Unde eram, spre care rost, că tresărind te-am întrebat: ''Hai spune, spune,spune până la urmă cum a fost?''

Iar tu te-ai înroșit la față, când ochii mă trădară spunând ceva aparte umbra inelului nespus...

M-ai luat de mână și ne-am dus pân-ai trecut puțin și peste moarte...

Nu știu de ce mi-atât de drag s-ascult albastrul vocii tale de demult, când își topește toamna seninul în albastrul fără moarte și basmul îl întoarce înapoi până la frunza ce căzuse între noi am fost și noi poveste, dar pân' la semn de carte.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

14

Poezie de Dumitru Ichim

Se schimbă ora în Canada

Abia venit taifasul cu nevasta: “- Tu știi că țara asta parcă-i făcută pentru noi?

Când mustul e ca-mbrățișarea ta, iar basmul amăgește frunza-n fluturi, ei zic că-i timpul de schimbat, uitatele săruturi să-mi fie date înapoi, exact cu-o oră-ntreagă.

Ce zici de asta, dragă?''

“- Tu, hoțule din mărul necules!

Năravului, ca și pe vremuri, spre pârgă i-ai rămas.''

Apoi cu-o umbră de subînțeles, ispitei colorând vocala crudă, îngaimă-o șoaptă, dar o pierde-n spus: ''Chiar de-ai greșit, o fi ce-ai înțeles, dar cred că-i vorba (știu,eu?) despre ceas, că vom dormi cu toții cu încă-o oră-n plus.''

“- Taci, mai încet, copiii să n-audă!''

Alex Ivanov – Cântec sub ape

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

15 Cronică

Dumitru Ichim sau timpul divizat în cuvinte Dorina Brânduşa Landén (Suedia)

Poetul Dumitru Ichim a făcut propria sa lume accesibilă prin versuri care se dovedesc a fi cuprinzătoare şi personale, uneori, aproape un pic prea private. Notele personale cuprind o gamă lirică diversificată pe o largă arie, aşa încât fixarea în anumite categorii ar fi forţată. Angajările sunt pe planuri multiple: valorile religioase, morale, metafizica, toate acestea intră în câmpul de sensibilitate al poetului, dând naştere unei poezii complexe, aluzive, nu rareori criptică. Poezia sa este ca un copac uman ce creşte ramură după ramură în ceea ce este mai presus de toate o “istorie” emoţională; evenimente culese din experienţe de viață, moartea, dragostea, timpul care aproape că trece prin noi şi ne lasă singuri într-o mare confuzie în faţa lumii, a universului. “Cum să fi fost lumină/ ‘nainte de soare,/ ‘nainte de lună,/ ‘nainte de foc născător?/ De unde iscatul/ de undă-n nefiind,/ dar şi-n putinţă?/ Fără de aripi/ cum se rotea ameţitorul zbor?/ Cu cine să fi fost de-o fiinţă/ primordialul dor?/ (Fiat lux).

Pentru poet universul este o vastitate ce trebuie denumită explorând într-un limbaj oarecum solemn lumea fiinţelor, inima omului şi lucrurile. Nu îl găsim niciodată fixat în trecut, ci într-o permanentă încercare de a armoniza trecutul cu viitorul. “Când a fost ieri?/ Nu mai ştiu./ Ştiu doar că ieri/ a devenit o punte spre ostrovul din somn/ un ieri ducându-l pe ieri spre – un alt fel de ieri,/ un fel de culoare hipnotic nuanţând: ieri – da, ieri – accept, ieri – nucul de toamnă,/ ieri – totul din azi, ieri – totul din mâine,/ ieri – căluţul de lemn,/ soarele – azi apune tot în soarele – ieri.”(Lungă e noaptea polară…). În final, timpul, trecerea omului prin viaţă par a fi ceva la fel de simplu ca modul în care cuvintele vin la noi şi pleacă de la noi. ”Pretutindeni şoaptele albe, şoapte/ ce ning/ se aud – cling, cling/ când de alte şoapte se – ating.” (Ilustrată de Crăciun) Interesul meu se îndreaptă mai degrabă spre persoana din spatele versurilor, omul – scriitor, pe care îl vezi crescând pe măsură ce lecturezi poezia sa. Pagină după pagină cititorul se apropie de Dumitru Ichim – omul, care întruchipează o fiinţă din carne şi sânge prin cerneală şi scriere şi un timp divizat în cuvinte. “ – Ceaţa prin văi se ridică:/ Tată, mi-e noapte, Tată mi-e frică!/ - Nu se mai vede drumul acasă?/ - Lumina-i ruptă, inima roasă./ Punţile toate s-au frânt sub dorul/ de mine însumi, risipitorul./ Ceaţa din munte viclean coboară/ pe lângă moară, pe lângă moară…/ Nu în părere seaud cocorii?/ - Ba da, cu ceaţa te-nşală norii…/ - Unde eşti, Tată – nerisipit rămas/ cu mult mai aproape ca propriul meu glas?/ Doare tăcerea, dar eu tot te strig:/ De tine mi-e foame şi tare mi-e frig!/ (Fiul risipitor). În ordine şi fără ordine ne sunt prezentate dovezi ale unei vieţi care trece prin pasaje diferite cu viteze diferite şi câteodată aproape că se opreşte, face un popas şi atunci se transformă în poezie, de multe ori frumoasă şi grea. Unele poeme mai lungi îi permit poetului să-şi desfăşoare suflul – pe care nu-l pierde niciodată – ca într-o magie, cuvântul renaşte din cuvânt, propunând o viziune panoramică a lumii şi a existenţei sale în lume. ”Numai cuvintele şi cocorii/ mi-au mai rămas/ precum lui Iov doar bubele şi ciobul./ Cina e lungă/ de-a lungul psalmilor/ şi cocorii sunt tot mai frământaţi:/ ”Unul din voi mă va vinde…”/ Cocorul alb/ mi s-a oprit pe umăr:/ ”E vremea să mergem…”/ Cocorul negru Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

16 Cronică de Dorina Brândușa Landen

din stânga/ îmi ciuguleşte ceasul:/ acum-atunci, acum-atunci, acum-atunci…” (Numai cuvintele şi cocorii…).

Poezia lui Dumitru Ichim întruneşte în egală măsură frumuseţea, delicateţea şi o sensibilitate extremă. Versul său purificat aducând un omagiu vieţii şi omului care redescoperă bucuria de a trăi, de a crede, de a iubi. “Omul – măsură/ lucrurilor toate?/ întreb iscoditorul: “Crezi că asta se poate?”

(Măsura lunii).

Poemele sale sunt investigaţii în căutarea unei fericiri într-o lume în care limitarea firească a omului este moartea.

Prin versurile sale şi prin temele abordate poetul interoghează, uneori cu tristeţe, dar întotdeauna cu sensibilitate limitele condiţiei umane. “Că omul e umbra, îmi spui,/ dar eu îl întreb pe profet:/ Umbră a cui?” (Slovenire).

O preocupare a poetului pare a fi aceea de a trezi în cititorii săi credinta, de a o redobândi, de a-i da relief.

“Descalţă-te,/ se auzi din rug de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn - / a descălţării de grăunţ!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleaşi urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrăţişându-te desculţ!” (Rugul aprins).

Dumitru Ichim re-parcurge, iarăşi şi iarăşi, drumul făcut de copilul născut la 14 august 1944 în comuna Dărmăneşti, jud. Bacău, România, până la preotul şi poetul din Kitchener, Ontario, Canada, un drum ce semnifică un act de cunoaştere completă, un fel de naştere/ re-naştere mitică, în care simte tragismul vieţii, văzându-se aruncat totodată în lumină şi întuneric. Poetul îşi găseşte împlinirea în credinţă şi în dragoste prin soţia sa, poeta Florica Baţu Ichim, cu care poetul continuă să poarte un dialog liric care se întinde până dincolo de moarte. ”Flory, am uitat să te întreb/ cum se numeşte îngerul tău păzitor?/ Când erai mică te lua de mână/ să te treacă prăpastia dintre munţi/ până în braţele celuilalt pisc de munte/ prin nourii albi pe o punte.” (Am uitat să te întreb…).

Poezia lui Dumitru Ichim ne oferă armonii clare, sinceritatea profundă a emoţiilor primare, a sentimentelor omeneşti exprimate într-un stil puternic, dar flexibil, trăsături şi îmbinări care o fac valoroasă.

Alex Ivanov – Peisaj de nicăieri Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

17 Poeții lumii – Pablo Neruda

Pablo Neruda Mario Castro Navarrete (Suedia)

Pablo Neruda (12 iulie 1903 - 23 septembrie 1973) La 110 ani de la naștere și 41 de ani de la moartea sa, Neruda rămâne în conștiința iubitorilor de poezie. Aducem acest mic omagiu poetului chilian, pentru a-l face cunoscut noilor generații. Poezia nerudiană este un cântec de iubire și a naturii, dar și a realităților sociale, ce a luat contur în minunatul mediu natural și social din orașul său, Temuco (Chile), cu pădurile sale, lacuri, râuri și munți ce vor marca pentru totdeauna lumea poetică a sa, încununată cu Premiul Nobel pentru literatură, în anul 1971, fiind al treilea poet latino-american și al doilea poet chilian ce a obținut asemenea distincție.

FAREWELL 1 DESDE el fondo de ti, y arrodillado, un nińo triste, como yo, nos mira.

Por esa vida que arderá en sus venas tendrían que amarrarse nuestras vidas.

Por esas manos, hijas de tus manos, tendrían que matar las manos mías.

Por sus ojos abiertos en la tierra veré en los tuyos lágrimas un día.

2 YO NO lo quiero, Amada.

Para que nada nos amarre que no nos una nada.

Ni la palabra que aromó tu boca, ni lo que no dijeron las palabras.

Ni la fiesta de amor que no tuvimos, ni tus sollozos junto a la ventana.

3 (AMO el amor de los marineros que besan y se van.

Dejan una promesa.

No vuelven nunca más.

En cada puerto una mujer espera: los marineros besan y se van.

Una noche se acuestan con la muerte en el lecho del mar.

4 AMO el amor que se reparte en besos, lecho y pan.

Amor que puede ser eterno y puede ser fugaz.

Amor que quiere libertarse para volver a amar.

Amor divinizado que se acerca Amor divinizado que se va.)

5 YA NO se encantarán mis ojos en tus ojos, ya no se endulzará junto a ti mi dolor.

Pero hacia donde vaya llevaré tu mirada y hacia donde camines llevarás mi dolor.

Fui tuyo, fuiste mía. Qué más? Juntos hicimos un recodo en la ruta donde el amor pasó.

Fui tuyo, fuiste mía. Tu serás del que te ame, del que corte en tu huerto lo que he sembrado yo.

Yo me voy. Estoy triste: pero siempre estoy triste.

Vengo desde tus brazos. No sé hacia dónde voy. ...Desde tu corazón me dice adiós un nińo.

Y yo le digo adiós.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

18 Poeții lumii - Pablo Neruda

FAREWELL (Pablo Neruda)

1 DIN adâncul tău, și îngenunchiat, Un copil trist, ca mine, ne privește.

Prin acea viață ce va arde în venele sale ar trebui să se lege viețile noastre.

Prin acele mâini, fructul din mâinile tale, ar trebui să ucidă mâinile mele.

Prin ochii săi deschiși către lume voi vedea într-o bună zi în ochii tăi lacrimi.

4 IUBESC iubirea ce se împarte în săruturi, pat și pâine.

Iubirea ce poate fi eternă și poate fi trecătoare.

Iubirea ce vrea să se elibereze pentru a iubi iarăși.

Iubirea divinizată ce se apropie iubirea divinizată ce pleacă.

2 EU NU-I vreau, iubito.

Ca nimic să nu ne lege pentru ca nimic să nu ne unească.

Nici cuvântul care ți-a parfumat gura, nici ceea ce nu au spus cuvintele.

Nici macăr petrecerea de iubire neavută, nici plânsetul tău lângă fereastră.

5 DEJA NU se vor mai încânta ochii mei în ochii tăi, nu se va mai îndulci prin tine durerea mea.

Am fost al tău, ai fost a mea. Ce altceva? Împreună am făcut O cotitură pe drumul pe care iubirea a trecut.

Am fost al tău, ai fost a mea. Tu vei fi acela care te va iubi, acela ce va tăia din grădina ta ceea ce eu am însămânțat.

Eu plec. Sunt trist: Dar mai mereu sunt trist.

Vin din brațele tale. Nu știu încotro mă îndrept.

3 (ÎMI PLACE iubirea marinarilor ce sărută și pleacă.

Lasă o promisiune.

Nu se mai întorc niciodată. În fiecare port o femeie așteaptă: Marinarii sărută și pleacă). Într-o noapte se culcă cu moartea pe așternutul mării.

...Din inima ta îmi spune adio un copil. și eu îi spun adio.

Traducere de Mario Castro Navarrete

Alex Ivanov – Zâmbet murdar Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

19 Proză

Cascadă de mâl Mihók Tamás (Ungaria)

„S-au desfrunzit ere și în loc să apari – se lamentă vecinul meu, Tristan, după un eșec sentimental – mă biciuie umbra bibliotecii.

Asfaltul a năpârlit de petele de duzi. Toamna târzie e un detergent al cărărilor spre facultate și al cătunelor inimii. Carnea nu mai scapără decât în vis.”

Adormise și azi-noapte cu lecturile pe pântece, înconjurat de un confeti de fițuici cu idei transcrise. În lumea paralelă i se atinseră de piele lanțuri cu lacăte ce păstrau secretele cutiuțelor de sinestezie. Acestea erau uneltele noii ere a frumosului. Surprindeau un loc comun al subminării distanței, o pajiște a seducțiilor comune. Selectarea dispoziției și a pulsului erau cei doi parametri care te introduceau în imanența vibrandului căutat. Tristan convulsionă tot mai vehement, iar lacătul alunecă de pe genunchii lui în lateral fără a se lovi de vreun obiect.

Nu ateriză nicăieri. Era conceput astfel pentru a nu se deschide dintr-un accident. Această împrejurare îi oferi lui Tristan un sentiment al contingentului chinuit de culori și un ferăstrău.

Ferăstrăul tăia marginea băncilor din sala de clasă a unei școli de cartier. Barbara icni scurt, își aduse aminte că e la prima ei experiență didactică și, prin urmare, opuse zgomotului o palmă deschisă, întinsă spre regizorul suit în candelabru. Acesta se rușină numaidecât, trase obloanele, sărind afară din vis prin pâlnia de eșapament a clasei. Tânăra profesoară, îmbujorată și virginală, gemu din nou ca scăpată de inspecție. Era brunetă, vopsită parcă de greutatea plumburie a cunoștințelor vaste pe care și le asimilase la facultățile prestigioase din străinătate. Purta corola acestor cunoștințe la vedere ca pe-un fetiș supus dinadins slujbei de profesor. Tristan copia de pe tablă câteva cuvinte infinitezimale – căci domnișoara Barbara credea în coincidențe în timpul predării. Ea nu se sinchisea cu problematica greșelilor de relaționare, ea scria pe tablă precum și-ar conduce Loganul un taximetrist orb. Și siguranța elevilor se zguduia precum mașina cu pasagerul ghinionist. Tristan însă era altfel, crescut pe patru etaje la casa părintească, el știu să urce și să coboare în fiece situație, ca un ascensorambulanță. Ochii apoși îi sticleau de dragul complicității. Stătea în banca a patra, la perete, singur. N-ar fi descifrat nicio iotă din infirmitatea literelor zămislite de Barbara. Însă, de când a studiat firescul schimbării la culoare a semafoarelor, Tristan se încrede în monotonia hazardului. O monotonie dulce și hieratică precum un stup de albine. Pe foile lui îndoite unu pe trei din cauza dimensiunilor genții stătea acum scris un poem despre Gigo, un băiat antiigienic care purta o colecție întreagă de ace de gămălie în albia primprejurul unghiilor.

Versurile aminteau de absurditatea unei întâlniri dintre eul liric și Gigo. La o întrebare de logică, acesta din urmă îi zbieră lui Tristan că el nu visase noaptea niciodată. „Este cu putință așa ceva?” se miră Tristan vizibil prefăcut, atitudine omisă totuși de interlocutor. „Dă-mi pace, spuse Gigo, mie nu-mi place să învăț sau să port conversații stupide! N-ai un foc?” „Nu fumez.” veni răspunsul. „Parcă mă-ta fuma... și și tu la fel.” „In’ ți-i beamveul bleu?” schimbă subiectul Tristan, împrumutând din solfegiul limbajului mitocănesc. „Beamveul decapotabil? În garaj.” Tristan se amuză peste măsură de grotescul acestui răspuns, venit cu atâta har precum o piatră trimisă din praștia unui copil olog. În mintea lui se derulau imagini care mai de care, îmbibate în gustul penibilului. „Mașina ta se decapota singură, orice comandă îi dădeai.” replică lingându-se pe buze și stăpânindu-și efuziunea. „Și încă cum!” se adânci Gigo Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

20 Proză - Mihók Tamás

în fundul stupidității exuberanței, lipsit se simțul substraturilor. Tristan strânse mâna unsuroasă, de margarină ieftină, a lui Gigo și își continuă drumul, îmbogățit cu noua sa nedumerire: Gigo nu visează niciodată. Aceasta constitua și versul refren al poemului. Barbara dădea din cap de după catedră, mulțumită de realizarea elevului ei. Tristan urmări în acest scurt gest frenezia cu care erau scuturați cerceii Barbarei. Erau ca doi gândaci de pădure sălbatici și negri, cu spatele lucios și tare. Îi îngânau profesoarei treptat un sonet al sfârtecării.

Barbara nu mai rezistă bâzâitului. Începu să-și deseneze semne de diez pe fusta pe sub care genunchii ei se înfățișau ca doi surfiști pe v(o)aluri. Colegii lui Tristan tăceau ca subiecții unui panopticum. Barbara făcu câțiva pași adunați între rândurile de bănci, necesari pentru a ajunge în dreptul lui Tristan. Profesoara se zvârcoli în sânul coincidenței supreme: tăcerea. Se năpusti cu explicații elocvente, cu fața înspre ceilalți colegi și cu șoldul subțire orientat spre Tristan, asupra băiatului, apăsând cu patru degete lungi pieptul acestuia. Tânărul primi gestul bizar, sfidând secundarul. Își încordă pectoralul, privindu-și în continuare poemul, care căpătă parcă dintr-odată sens. Colegii se strâmbau uimiți. Domnișoara Barbara interpretă fenomenul altfel.

Schimbă zona dulcelui reazem, mutându-și degetele pe genunchiul stâng al celui sedus. Astfel crezu Barbara că va câștiga mai multă acustică. Lui Tristan îi jucau feste semnele ortografice.

Simți cum îi curgeau pe pantaloni, stigmatizându-l pe verticală. O apucă de mână pe domnișoara Barbara și o strecură pe geamul mansardei lui. Îi sărută ochii oblici și îi șopti: „Trebuie să avem grijă.

Bunica mea va veni azi în vizită. A revenit din state, e obeză... cât o șură.” Barbara chicoti, dilatându-ise pupilele ca două coincidențe elegante. Se prelinse goală pe cearșaf, gemând nume de flori.

Tristan se scăldă în trupul și părul ei ca într-o cascadă de mâl vâscos.

Alex Ivanov - Zbor

Spiriduș în paișpe Astăzi, în drum spre facultate, m-am refugiat din fața ploii în stația de autobuz. Mi-am așteptat paișpele. Îmi formasem un obicei de a mă furișa prin mulțime și de a mă opri lângă cel mai interesant pasager. Nu o dată am experimentat o tăcere în doi mai savuroasă decât o nuvelă de Vonnegut. Dar astăzi îmi era de-a dreptul imposibil să neglijez micuțul spiriduș cu geacă roșie și gluga trasă pe căpșor. Deși ploua, deși era liberă una dintre băncile stației amenajate, fetița mică, de nici 10 ani, citea o carte în picioare. Și, prin gestul ei, parcă umplea stația de eoni. M-am oprit lângă ea. „Asta nu se poate, nu se abate o clipă de la lectură”, mi-am zis. Aruncai o privire peste umăr pentru a mă lămuri, încă îmi păru imposibil ca o fetiță neînsoțită de nimeni, în timpul ei liber să aibă astfel de îndeletniciri. Pe ploaie.

După copertă îmi dădui seama din colecția cărei edituri face parte cartea. Apoi am citit cuvintele cheie „Mary Poppins”, „Travers”. Incredibil! Ce e afară e și înăuntru. Mă trecu un triunghi de termeni biologici: „biotop, biocenoză, simbioză”. Ce frumos! În piept mi se umfla un catharsis cât un dovleac. Era izbitor pentru mine să realizez că, după cercetări științifice îndelungate, spectacolul suprem m-a luat prin surprindere. Și-n astfel de momente, la prima dezmorțire a uimirii te întrebi: Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

21

Proză - Mihók Tamás „Cum să fiu și eu parte a sublimului? E oare de prisos să mă implic?” Mintea mea a început să caute după o soluție. Cum să fac să n-o deranjez de la inocența lecturii, să îi acord atenție ori o recompensă de înviorare? Autobuzul frână în fața noastră. Îmi scosei abonamentul pentru a-l valida. Am pierdut spiridușul pentru o clipă și simții cum mi se urcă sângele în obraji. Mi se ascuțiră ochii și porniră în căutarea ei. Am răsfoit aproape exasperat trupurile pasagerilor. Erau mulți. Habitaclul autobuzului se zgâlțâia. Pe un singur scaun nu stătea aparent nimeni. Nu îl vedeam însă în întregime de un domn în salopetă. M-am înclinat subit. Am zărit numaidecât două piciorușe într-un ușor balans. Urcase și ea în paișpe, vasăzică era și ea cu mine.

M-am liniștit cât să inspir de două ori, că iar îmi străfulgeră prin creier un flash amar de neputință. „Nu pot fi actantul preferat, am înțeles, dar nici măcar personaj episodic în aventura ta literară?” mă agitai întrebător. „Da, poate că un mic dar din partea mea te-ar coborî din starea de grație. Ai fi ca leii dresați de la circ, și asta nu-mi doresc defel! Ferice de tine că nu cunoști interesul, interesele...” Astfel încercai să mă conving că un semn de carte de la mine ar face mai mult rău, decât bine. „Cine sunt eu și cine e Mary Poppins! Și-apoi autobuzul se clatină atât de violent, că sigur nu aș izbuti să personalizez un semn de carte așa, pe loc.” Ar fi trebuit să rup o foaie, să o îndoi etcetera etcetera. Cu fiecare intersecție traversată mă simții din ce în ce mai depășit. O singură stație mă mai despărțea de facultate și de ruptura pe care, știind că se va produce, o voi regreta. Am tresărit convulsiv de pe brazda mea laică, pocită parcă de înghesuială și mă găsii imediat în dreptul spiridușului isteț. Îmi aruncă de sub pleoape două mărgele negre îmbibate în poveste, cât să constate că nu sunt domnul controlor. Mai erau vreo 30 de secunde până la destinație și da, am găsit formula! „Spiriduș isteț, ai grijă de tine!” urma să-i spun. Dar când să-mi îngân vorbele îndesate în gât, îmi sună telefonul din buzunarul paltonului, care se afla la înălțimea căpșorului fetiței. Atunci m-am dezmeticit cu adevărat, ca după un duș rece... „Ce melodie vulgară am ca sonerie... Ce insuportabil de exactă este viața... Ce insuportabil de exacte sunt zilele... Cât de puțin durează o nostalgie... Și cât de inutilă e”.

— Alo? Da, acum ajung. Tu ești acolo?

Alex Ivanov – Decor pentru un cuib de duminică

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

22

Poezie

Dan Ciupureanu (Franța)

Dispariția alexandrei Într-o dimineață alexandra s-a trezit fără o mână s-a uitat în oglindă dar mâna era acolo a mișcat din degetul arătător și a ridicat-o fericită că nu s-a întâmplat nimic s-a dus să-și facă o cafea alexandra și-a dat seama că nu ajunge la masă pentru că nu mai avea picioare s-a întors spre oglindă însă picioarele erau acolo alexandra încercând să bea din cafea a scăpat-o pe jos și iar s-a întors să se privească în oglindă uitându-se mai atentă și-a dat seama că dispăruse alexandra s-a întristat și a trecut prin pereți până a găsit un fotoliu pe care să se aștepte.

Aș bea ceva Soarele îmi arde pleoapele mă doare fața miroase a cramă mă scarpin în cap ceva cleios îmi împiedică degetele să ajungă la scalp deschid ochii sunt orbit de lumina albă ce treptat se închide văd un pom cu crengile rupte un amic de-al meu atârnă cu mațele scoase mă ridic în fund aș bea ceva nu-mi mai simt picioarele în jurul meu o mare de sânge oameni decapitați bucăți de carne împrăștiate pe mese chelnerița atârnă spânzurată de bar pe pieptul ei este scris cu cuțitul să treci pe la farmacie să iei paracetamol iulia.

Alex Ivanov – Actorii din salonul 156

Te vei îmbolnăvi pentru mirosuri. Imaginea ți se va micșora. Vei avea impresia că ții capul drept când nu te vei uita decât în jos. Îți vor tremura cuvintele până nu te vei mai auzi. Te vei închide în baie și vei aștepta ca o organizație ascunsă care îți va vrea răul, să vină să te ia pentru gândurile tale demascatoare. Să nu te vinzi. Să nu le îngădui nimic. Ceea ce știi trebuie să rămână ascuns până trece răul. Să le zici că nu simți nimic. Să le zici că nu știi nimic despre locul nostru secret din parc. Nici despre mirosuri.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

23 Poezie – Dan Ciupureanu

Manuscrisele lui sandu Sandu este un scriitor foarte bun de câțiva ani stă în cămăruța lui plină de colaje când nu se uită la prezentatoarele tv scrie sandu abia așteaptă ca să moară editorii și redactorii ziarelor să-i publice toate manuscrisele citindu-l tinerele amatoare de poezie să ofteze.

Sora Cristina a fost alungată cu pietre din mânăstirea de maici. Aceasta a fost surprinsă în timp ce citea poeziile lui Sandu, sub plapumă.

Într-un vis Odată roxana a rămas să se mai joace întrun vis celelalte vise se uitau obosite pe fereastră la ea cum încerca să smulgă niște flori cu părul visul în care părinții ei nu sunt adevărați făcuse pariu cu visul în care este un fluture pierdut pe-o câmpie că nu reușește roxana trăgea și se ridica de la pământ până s-a plictisit lăsându-și părul șaten să plutească printre vapoare.

Alex Ivanov – Femeia din lemn

Tu ești eu Alexandra spărgea cu degetele de la picioare niște vise care se formaseră în cadă ca niște baloane se lăsase la fund și dispăruse într-o lume subacvatică unde erau mii de alexandre care spărgeau balonașe una dintre ele a întrebat-o pe alexandra tu ești eu și eu sunt tu dar nu ai părul ca mine și ca celelalte eu o altă alexandra a zis adică eu alexandra mirată și-a lăsat părul să crească apoi a întrebat-o pe una din alexandre cu cine semăn i-a răspuns semeni cu alexandra celelalte au răspuns în cor ba cu mine alexandrele s-au amestecat printre balonașe cum te numești a întrebat o broască una din alexandre a răspuns nu mai știu că m-am amestecat la care celelalte au început să ciripească ba eu m-am amestecat tu ești eu și eu sunt o broască.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

24

Gând autobiografic

Alex Ivanov (Franța)

“mergi mereu după şoaptele luminii”, spunea marele meu profesor de desen, arhitectul Adrian Corbu. şi lumina şoptea mereu, laviu, cerneală, ulei şi urme de creion. tinereţea mea a fost aproape toată în cărbune şi tuş. studiu la planşetă, iubiri mici, rătăciri de vară pe valea Someşului Mare, furtul de mere, fascinaţia icoanelor de la mânăstirea Nicula şi trasul de clopote duminica la o biserică medievală din lemn, undeva foarte aproape de oraşul Gherla. cineva spunea că atunci timpul trecea mai greu şi toate lucrurile aveau rânduiala lor! nu ştiu poate, dar pentru mine timpul a trecut şi trece la fel de repede şi atunci şi acum…! cărţi, studiu şi mereu cerul îmbâcsit de praful drumurilor de ţară şi de fumul locomotivei cu aburi, care într-o zi m-a adus cu un tren în oraşul pe care aveam să-l iubesc o vreme. aici era frumos şi printre toate cărţile şi desenele mele găseai mereu dorinţe şi speranţe legate cu sfoară, ca borcanele în care dormitau gogoşari de iarnă din pivniţa unde aveam un atelier îmbâcsit. am fost şi student mediocru la academia de artă de pe un maidan vecin cu casa unde stăteam cu chirie. n-am făcut mare brânză acolo, aşa cum se spune. tot în interiorul meu am învăţat cel mai mult.

Alex Ivanov – Studiu inutil

nici azi nu ştiu dacă sunt un artist important. ştiu doar că trebuie să merg mereu după şoaptele luminii... am scris, am pictat, apoi am desenat, iar am scris, apoi iar am pictat şi tot aşa până când am constatat că devenisem frumos şi cam bătrân. era momentul ca un alt tren să mă ducă în lume. şi în lume e frumos! am tot umblat de colo-colo cu expoziţii şi cu gândurile mele bune. desenez, pictez, construiesc cu grijă cărţi şi uneori mai plâng în ruseşte, asta ca să nu înţeleagă toată lumea... aici în sudul Franţei nimănui nu-i pasă de iernile ruseşti. ce ciudat! mai vin şi acasă, fiindcă aşa trebuie. în rest, mai nimic cu viaţa mea! vând iluzii pe pânză în ulei, desene şi când am vreme construiesc cu grijă cărţi.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

25 Proză

Insula lui Circe Emanuel Pope (Anglia)

Bărbatul privi printre coloanele casei marea. Sub un cer senin valuri nesfârșite spălau ultimele urme de pași ale nimfelor de pe plajă. Știa. Fusese o altă noapte de neîntrerupte dansuri la poalele templului învecinat cu marea. Refuzase să mai participe. În schimb avusese parte de o noapte încărcată de coșmaruri și neorânduiala de-acum a așternuturilor patului, după trezire, spulbera orice îndoială privind chinul nopții precedente. Observă pe țărm, nu departe de Grota Mirelui, un grup de ființe mici jucându-se în jurul unor stânci izolate, cu trup puternic de piatră ieșind din volbura apelor. Își aminti de Itaca și de jocurile copilăriei sale. Oare ce-o fi făcând Telemachus? Oare să-l fi uitat deja sau joaca încă îi mai e umbrită de dispariția tatălui? Cât să fi trecut de când l-a văzut ultima oară? Zece ani, un ceas, două?! dar ce importanță are - gândi omul - timpul pe această insulă nu risipea nisipul nici măcar al unei singure clepsidre. Cu greu reuși bărbatul să se desprindă din împresurarea unor astfel de gânduri și, mâhnit, păși cu umerii aplecați pe sub bolta casei, intrând în coridorul de marmură neagră străjuit de lei liberi. Aceștia nu schițară nici un gest de nervozitate și primiră mâna omului trecând prin coama fiecaruia dintre ei, ca pe mâna unui stăpân.

Deja îl învățaseră și, docili, îi urmăriră mersul până ce bărbatul ajunse în dreptul ogivei ce deschidea spațiul de acces spre una din cele șapte curți interioare. Aici el alese o cărare îndelung meșteșugită din mozaic, deasupra căreia se ridica statura unui smochin bătrân. Omul salută copacul ca pe un prieten... fructele acestuia îi aminteau mereu cu plăcere de bogăția și rodul propriului său pământ deacasă. Dar, spre deosebire de alte dimineți, azi nu își îngăduia repausul unui taifas... lucruri extrem de importante îl mânau spre clădirea din fața sa. Ajuns în dreptul imenselor uși din lemn de cedru, bărbatul le împinse hotărât printr-un gest larg cu ambele mâini.

- Ești aici? se adresă el imediat și privi cercetătător prin semi-întunericul sălii, în căutarea parcă a unui răspuns.

Lucrurile însă erau așa cum le lăsase cu o noapte în urmă: tăcute și respirând același aer rece, suveran, de dincolo de timp. Repetă întrebarea. Nici de data asta nu primi vreun răspuns. Dar asta nu dovedea nimic, îi cunoștea obiceiul. Femeia nu ar fi răspuns niciodată unei întrebări directe și acesta era încă un mod el ei prin care își etala sorgintea sa nepământeană.

Omul coborî treptele mari din piatră ce duceau spre centrul încăperii și, trădând o oarecare nerăbdare a gesturilor, aruncă câțiva butuci grei de stejar în spațiul de ardere al unui șemineu ce domina prin construcția sa peretele vestic. “Arzi!” i se adresă el focului și acesta imediat începu să ridice flăcări mari, plimbând în chip grotesc de-a lungul zidurilor silueta bărbatului.

“1...8!”, rosti apoi bărbatul și focul, sub imperiul noii porunci, își micșoră intensitatea, flăcările arzând acum cu o lumină egal distribuită pe toată lungimea spațiului generos al vetrei. Din când în când, scăpate de sub tirania focului, mici fuioare de fum se ridicau libere spre cupola înaltă de sticlă a sălii prin care se putea zări un cer de smoală.

“9...8!” mai adăugă omul și arderea focului se intensifică din nou, iar pe zidurile sălii începură a dansa acum, haotic, imagini însoțite de sunete stranii. După un timp mișcarea acestora deveni lentă și bărbatul putea să observe cu ușurință detalii și chiar să citească inscriptiile ce i se perindau prin fața ochilor. Păreau scrise în toate vorbirile pământului. Privi chipul unei femei și îi pronunță numele cu voce tare: “Marie Curie”, apoi un alt cuvânt “radium”. La fel procedă și cu alte imagini și nume.

“Zola”, “Dreyfus”, “Gustav Mahler”. Zăbovi, însă, asupra unei imagini înfățisând, într-un décor predominant albastru, siluetele galbene ale unui trib necunoscut, după care citi cu atenție, într-o altă imagine asociată cumva primei, textul unui pergament. Reveni la imaginea tribului și își plimbă chiar degetele prin desenul proiectat, meditând îndelung asupra fiecărui detaliu. Târziu îi ordonă focului să Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

26 Proză – Emanuel Pope

oprească imaginile și, apropiindu-se de o masă aflată nu departe de vatră, despături un fel de papirus și cu un penel din trestie subțire, pe care din timp în timp îl înmuia în conținutul roșu al unui vas de argint, începu să scrie: “Domnule Fontainas, În numărul din ianuarie al revistei “Mercure de France”, dvs. aveți două articole interesante , “Rembrandt” și “The Vollard Galery”. În ultimul menționați și despre mine. În ciuda faptului că nu vă plac, încercați să faceți un studiu onest al artei mele sau mai precis a muncii unui pictor care nu are nici un efect emoțional asupra dvs. Un fenomen rar printre critici.

Mereu am gândit că este de datoria unui pictor de-a nu răspunde criticilor, chiar și celor mai ostile - în special celor ostile; nici celor flatante, de asemeni, deoarece de regulă acestea sunt dictate de prietenii.

De data aceasta, fără să mă îndepărtez de la obicieiurile mele, am simțit o irezistibilă dorință de-a vă scrie, un capriciu dacă doriți și – ca toți oamenii emoționali – nu sunt deloc bun a mă stăpâni.

Oricum, aceasta este o scrisoare personală și nu un răspuns real, ci mai curând o discuție despre artă așa cu marchează și evocă și articolul dvs.

Noi, pictorii, care suntem condamnați la săracie, acceptăm dificultățile materiale ale unei astfel de vieți fără să ne plângem, dar suferim nespus când acestea devin un obstacol în fața muncii noastre. Cât timp nu pierdem cautându-ne pâinea zilnică! Cele mai indecente munci, ateliere improprii și încă o mie de alte obstacole. Toate acestea crează dependențe, urmate de nesiguranță, furie, violență. Aceste lucruri nu vă preocupă deloc și le-am menționat numai pentru a ne convinge amândoi că ați avut un motiv întemeiat să scoateți în evidență numeroase defecte, violența, tonalități monotone, culori nepotrivite etc. Da, toate probabil că există, există desigur. Uneori sunt intenționate. Nu sunt aceste repetiții de tonalități, aceste monotone armonii de culori (în sens muzical) similare cântecelor orientale cântate în voci ascuțite în acompaniament de note ce pulsează și care astfel le intensifică și mai mult prin constrast? Beethoven le-a folosit în mod frecvent (așa cum înțeleg eu) în “Sonata Pathetique”, de exemplu. Delacroix, de asemenea, prin repetarea armoniei de maro și insensibil violet, sumbră alcătuire sugerând tragedia. Dvs. adesea mergeți la Louvre - cu cele ce v-am spus în minte, uitați-vă mai atent la “Cimabue”.

Gândiți-vă și la rolul pe care îl are muzica în culoare astăzi, în pictura modernă. Culoarea, a cărei vibrație ca și în muzică, este capabilă să prezinte tot ce este universal evident, dar în același timp și ce este mai greu de surprins în natură: forța interioară a acesteia.

Aici, lângă atelierul meu, într-o liniște desăvârșită și printre mirosuri ale naturii ce intoxică, visez la armonii violente. O plăcere motivată de o ciudată stranietate divină, pe care o contemplu în infinit. O aromă a bucuriei trecute pe care o inspir în prezent. Figuri animale, ca niște statui de rigide, cu un anumit aer solemn și religios în felul în care se prezintă, în strania lor imobilitate. În ochi cu acest vis - periculoasă dezvăluire a unei fantomatice enigme.

Noaptea e aici. A adormit totul. Ochii mei se închid pentru a vedea departe și a înțelege visul care vibrează în fața mea în spațiul infinit; și experimentez astfel o languroasă senzație produsă de procesiunea mortuară a speranțelor mele. În fața unor picturi anumite, pe care eu le consider neimportante, dvs. exclamați: “dacă Gauguin ar fi mereu așa!” Dar eu nu vreau să fiu așa mereu! “Într-un registru mare pe care îl prezintă Gauguin, nu este nimic care să explice semnificația alegoriei." Dar sunt: visul meu este intangibil, nu comprimă nicio alegorie; așa cum Mallarme spunea: “Este un poem muzical, nu are nevoie de libret”. În mod similar esența unei lucrări, nesubstanțială și dincolo de sfera atingerilor noastre, constă precis în “ceea ce nu este exprimat; în curgerea implicațiilor provenind de la linii fără culoare și vorbe; nefiind o structură material”.

Privind una dintre picturile mele din Tahiti, Mallarme de asemenea a spus: “Este uimitor cum reușeste să exprime atât de mult mister într-o manieră atât de briliantă.”

Dar să ne întoarcem la pictură: idolul este acolo nu ca un simbol literar, ci simplu, doar ca o statuie, încă poate mai puțin ca o statuie decât ca un animal și totuși încă mai puțin chiar și ca animal - combinând visul meu înaintea studioului meu cu toată natura din jur, dominând sufletul nostru Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

27 Proză – Emanuel Pope

primitiv, nedezvăluita noastră consolare a suferinței atingând limita în care ele toate devin vagi și incomprehensibile înaintea misterului originii noastre și al viitorului.

Toate acestea cântă cu tristețe în sufletul meu și în estetica mea când pictez și visez în același timp, fără a avea nicio tangență cu vreo alegorie din minte, cel puțin atât cât îmi pot da seama – probabil din cauza lipsei mele de educație literară.

Trezit în fața picturii mele odată terminată, m-am întrebat: De unde venim? Cine suntem?

Unde mergem? Un gând ce nu are nimic de-acum cu pictura în sine, întrebări adresate mai curând pereților care înconjoară pictura decât acesteia. Nu e un titlu, ci mai degrabă e o semnătură.

Observați așadar că, deși înțeleg foarte bine semnificația cuvintelor - abstracte sau concrete - nu sunt deloc raportat la ele când pictez. Am încercat să interpretez viziunea mea într-un decor… fără să recurg la înțelesuri literare și cu toată simplitatea pe care mi-o permite acest mediu: grea sarcină! Ați putea spune că am eșuat, dar nu îmi reproșati că am încercat și nici nu mă sfătuiți sămi schimb ținta și să mi-o fixez pe alte idei deja acceptate, consacrate. Puvis de Chavannes este exemplul perfect. Desigur, Puvis mă copleșește cu talentul și experiența sa, care mie îmi lipsesc; îl admir la fel ca dumneavoastră, dacă nu și mai mult, dar pentru motive total diferite (și nu fiți deranjat de această nouă neînțelegere!). Fiecare dintre noi aparține unui anumit timp.

Guvernul are dreptate să nu îmi acorde dreptul de-a executa anumite lucrări publice pentru că acestea nu ar putea ieși pe gustul majorității, iar mie mi-ar fi imposibil să accept oricum, din moment ce, odată ce accept, nu aș mai avea ca alternativă decât minciuna și trădarea credinței mele.

La expoziția de la Durand-Ruel’s (1893) un tânăr care nu-mi înțelegea picturile l-a rugat pe Degas să i le explice. Zâmbind acesta i-a recitat o fabulă din La Fontaine. “Vezi tu, Gauguin este ca lupul slab fără zgardă - așa e el, preferă libertatea și moartea prin înfometare decât sclavia și abundența.”

După 15 ani de luptă și străduințe, începem acum a ne elibera de influența Academiei, de toate confuziile formulelor sale, fără respectarea cărora nimeni nu ar putea spera la onoare sau bani: desen, compoziție coloristică, imitație realistă a naturii și așa mai departe. Nu mai departe decât ieri, un matematician (Charles Henry) a încercat să demonstreze de ce nu trebuie să folosim lumini și culori schimbătoare.

Acum pericolul a trecut. Da, suntem liberi! Dar încă întrezăresc un alt pericol scânteind la orizont și aș vrea despre asta să discut cu dumneavoastră. Această lungă și plictisitoare scrisoare, de fapt a fost scrisă cu acest motiv. Critica de azi, când este serioasă și inteligentă, plină de bune intenții, tinde să impună asupra noastră o metodă de gândire și de visare care ne-ar aduce o nouă limitare. Preocupată de caracterul ei în sine, în câmpul specificității ei (literatură), ea pierde din vedere ceea ce ne preocupă pe noi pictorii: pictura. Și dacă e adevărat acest fapt, atunci îmi permit să fiu destul de impertinent și să-l citez pe Mallarme: “Criticul e o persoană care se îndeletnicește cu ceva care nu-l privește.” În memoria sa, vă rog să-mi permiteți să vă ofer această schiță în creion, puțin învechită de-acum - o vagă reamintire a iubitului și frumosului său chip, radiind chiar și aici în desen, printre umbre. Nu e un cadou, ci mai curând o invocare a indulgenței de care are atâta nevoie naivitatea și violența mea.”* Când termină, simți o ușoară adiere în jurul mâinii în care ținea penelul și o bănui citind.

- Ai terminat? i se adresa el, pe un ton încrezător.

Niciun răspuns. În liniștea de mormânt a sălii se auzea doar zgomotul lemnelor arzând. Așteptă, dar nu putea suporta să aștepte prea mult: - Te-am întrebat cevaaa! se răsti bărbatul, lovind violent cu mâna aerul de deasupra textului.

- O, micul și dragul meu Gauguin, ai rămas același vultur și toți anii aceștia petrecuți lângă mine se pare că nu te-au schimbat cu nimic! Bănuiesc că ești tare mândru de tine? Of, eroul meu civilizator! mai adăugă sarcastic. … “Eroullll meuuu civilizatoorrrr!” se auzi ironic și vocea tăcută până atunci a Focului.

Ecoul ironiei nu se stinsese încă în inima omului, când în jurul său începu a prinde contur, mai întâi un braț de un alb neobișnuit, acoperit aproape în întregime de o sumedenie de brățări de aur, Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

28 Proză – Emanuel Pope

apoi umerii, iar mai apoi, în câteva clipe, întreaga siluetă - ivită ca din aburi de ceață - a unei femei blonde, deosebit de frumoasă și depășind ca statură cu mult înălțimea bărbatului. Trupul îi era înveșmântat cochet într-un sari de culoarea smaraldului.

Bărbatul primi rece prezența femeii lângă trupul său și se mulțumi a o observa mimând privirea unui străin. Ochii zeiței scăpărară însă luciri de abis și brusc el simți cum o sete teribilă începe a-i obosi gândurile. Ca și când l-ar fi intuit, femeia întinse brațele și dintr-o nișă invizibilă a aerului din jur, luă două cupe mari de argint și declamă: - “Să bem în cinstea Artei Veșnice!” Încet, încet dinspre trupul femeii, persistența unui parfum odată iubit și uitat începu a-i învălui bărbatului memoria. “Penelopa”, mai gândi el pentru o clipă, dar gândul i se risipi ca pulberea deșertului printre alte mii și mii de gânduri.

Goli cu poftă conținutul. Simți cum vinul îi alerga în voie prin întreg corpul și se-nveseli. Zeița râse sonor și, ca din greșeală, îi atinse umerii încă puternici. Sala dispăru și luă înfățișarea unei case coloniale franceze cu ferestrele dinspre terasă orientate spre plaja cu palmieri și nisip auriu din apropierea unui sat de pescari. Soarele ardea zdrobitor și totul constrasta puternic cu tenul închis al femeii și cu părul ei lung de culoarea abanosului. Pășiră, legănându-se, îmbrățișați în afara casei și se-ndreptară, coborând colina ca-n joacă, spre locul unde marea cânta. Ajuns pe plajă, bărbatul mugi ca un animal și cuprinse trupul femeii, prefăcându-se a mușca din el, cum obișnuiesc leii în savană să muște din carnea crudă a gazelelor. Începea lungul ritual al iubirii.

Cât să fi durat? O oră, două, o viață? cine poată să spună?! pe insula aceea nimic nu părea a măsura corect timpul. Când s-au ridicat, marea era de culoarea vinului și continua să cânte la picioarele lor. Dinspre satul de pescari zgomotele zilei încetaseră. Bărbatul îi oferi brațul și femeia i-l strânse drăgăstos lângă trupul ei cât timp urcară înapoi colina spre casă.

- Hai, povestește-mi, despre Loli! Te rog! îl invită ea pe drum. Spune-mi cum arăta și cum vați întâlnit. În ce an era?

Bărbatul se opri cu un aer meditativ din mers, zâmbind unui gând interior. Urmă apoi cu o oarecare timiditate: - “Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în şosete.

Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale.

Dar, în braţele mele, era întotdeauna Lolita.”** OMUL își continuă povestea și pe terasa casei. Femeia nu părea însă să-l mai asculte, ci doar chicotea din ce în ce mai des fără rost, iar când nu-și plimba mâna micuță prin zulufii aurii îl mușca răutăcioasă de lobul urechii stângi, acuzându-l că a devenit prea serios și că îi este imposibil să trăiască o viață alături de un morocănos. sfârșit fără final * Paul Gauguin (1848 - 1903) Scrisoare către Fontainas trimisă din Tahiti, în martie 1899, ca răspuns la articolul de critică publicat de Andre Fontainas privind pictura lui Gauguin “De unde venim? Cine suntem? Unde ne îndreptăm?”.

Fontainas reclamă în articolul respectiv că “abstracțiile nu pot fi comunicate prin imagini concrete decât dacă în mintea artistului acestea au prins deja în prealabil conturul unor naturale alegorii și abia după aceea acestea vor putea prinde viață”.

Originalul scrisorii a fost publicat în “Lettres de Paul Gauguin a Andre Fontainas”, Paris, 1921.

Traducerea liberă de față - după un text în limba engleză și nu după originalul francez - este prima traducere în limba română a acestei scrisori… din câte a putut afla până acum traducătorul. ** fragment de început al romanului “Lolita”, scris de Vladimir Nabokov și publicat pentru prima oară în Franța anului 1955.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

29

Poezie

Luminița Adela Rachi (SUA) Iei lumina frumos o întinzi pe palmă cum untul pe-o felie de pâine şi-o lipeşti direct pe ochii tăi. mai departe, iei imaginea omului cel mai iubit (şi-a tururor oamenilor, deopotrivă) o învârţi, o suceşti, o potriveşti până stă fix pe lumină apoi îi laşi pe toţi să se mişte pe retină după intenţia creatorului lor şi al tău, în egală măsură brusc, le faci semn amintirilor să intre prezentului îi dai click să continue de undea rămas cu câteva clipe în urmă nimeni şi nimic

nu te va mai putea răni vreodată acum sunt toţi în lumină înţelegi? şi nu în ultimul rând îi faci cu ochiul Morţii şi-i spui că poate să vină.

Repede şi apa s-a înscris pe listă repede repede luau cuvântul stropii pe creştetul meu eu repede repede fuga la masa de scris cuvintele repede

de-o vreme încoace toate lucrurile, oamenii şi pietrele îmi vorbesc pe limba şi în viteza lor (nici nu mai pomenesc de lună că ea a avut ce-a avut cu mine de când mă ştiu) azi-dimineaţă

repede se-nghesuiau fără răbdarea de a-şi căuta metaforele (cuvintele acelea pereche trecute prin şcoala zborului) iar dumneavoastră, repede repede să le uitaţi.

Trec anii cu anotimpurile lor cu tot amintirile cum nişte domnişoare singure la o petrecere se-nvârt pe-o muzică absurdă aşteptând puţină atenţie. mă uit în urmă m-am jucat de-a copilăria apoi de-a iubirea jocul preferat cu aceasta din urmă era de-a vaţi ascunselea

să vină odată să mă caute! dar nu mai venea rămâneam pitită în ascunzătoarea mea (semănând cu o carte) apoi m-a găsit m-a scos afară, m-a zgâlţâit bine de nu mai era loc de glumit fără să înţeleg eu prea multe (femeie cu mâinile ocupate). acum mă joc şi cu moartea nu pot ieşi din cercul ăsta

poţi tu? tu, care-mi vorbeşti de iubire ca despre o călătorie pe mare ţine minte, eu încă am mâinile ocupate dar totuşi aş cere timp pentru o cafea cu tine pe-o străduţă în Montmartre şi-apoi înapoi la jocul meu preferat aşteaptă-mă, moarte.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

30 Poeții lumii – Laura Garavaglia

Laura Garavaglia Mario Castro Navarrete (Suedia)

Laura Garavaglia s-a născut la 2 septembrie 1956 la Milano și, de mulți ani, trăiește la Como. A absovit facultatea de litere în anul 1980 la Universitatea de stat din Milano. A predat litere și geografie economică la diverse institute superioare din Milano și Como. A colaborat în reviste și ziare din italia, precum”Il giornale”, ”Il corriere di Como”, ”L’Ordine”. De asemenea, s-a distins ca o mare promotoare de cultură, fiind organizatoare de festivaluri poetice, precum ”Parolario”, ”Associazione Culturale La Casa della Poesia di Como” (unde este fondatoare și actuală președintă). A primit numeroase premii pentru activitatea poetică.

Laura este membră PEN Club Italia, Liceo Poetico de Benidorm, printre altele. A publicat diverse volume de poezii, Frammenti di vita (Fragmente de viață), 2009; Farfalle e pietre (Fluturi și pietre), 2010; Simmetria del gueriglio (Simetria miezului de nucă) 2012, să le numim pe cele mai recente.

Vă prezint cu această ocazie câteva poezii din volumul Correnti ascensoriale (Curenți în ascensiune), ce urmează să fie publicat în româmă și spaniolă.

Autoritratto

Autoportret

Ogni mattina, tra capelli e schiuma, mi sciolgo un po’ di più sul fondo della vasca.

I ricordi fratture scomposte i passi lenti sull’asfalto.

În fiecare dimineaţă, printre păr și spumă, Mă topesc câte un pic mai mult pe fundul căzii.

Amintirile descompuse și fracturate Pașii încet pe asfalt.

Il filo

Firul

Il filo teso nero collane di conchiglie figlie strappate all’onda.

La foglia, metronomo del vento.

Il pesce morto, l’occhio velato Il filo nero teso si è spezzato.

Firul întins negru Coloane de mărgele de scoici Fiice furate de valuri.

Frunza, măsura Vântului.

Peștele mort, ochiul învăluit Firul negru întins s-a rupt.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

31

Poeții lumii - Laura Garavaglia

Il collo del fringuello

Gâtul cintezei

Il collo del fringuello si è spezzato contro il vetro.

Segno opaco di morte che non ho pulito.

Gâtul cintezei s-a făcut bucăți contra geamului.

Semn opac al morții pe care nu l-am curățat.

La fretta del vecchio

Graba bătrânului

E’ tardi ormai, ma devo ancora sistematizzare l’esistenza mettere ordine, rispettare la sequenza.

L’abitudine adesso è prigione protegge dall’incognita del dopo incerto quando l’aria s’affina.

Este deja târziu, dar încă mai trebuie să-mi aranjez existența să fac ordine, să respect secvențele.

Obișnuința acum este întemnițare protejează de necunoașterea a celei din urmă neclară când aerul se limpezește.

E poi, ogni tanto,

Și apoi, uneori,

bere un bicchiere di vino intuire il destino nei fondi di caffè non sapendo chi resta, chi parte.

Del corpo più di ogni altra cosa amo la bocca che si nutre del mondo e scolpisce parole.

a bea un pahar cu vin a intui destinul într-o ceașcă de cafea fără să știm cine rămâne și cine pleacă.

Mai mult decât orice din trupul meu iubesc gura ce se hrănește din lume și modelează cuvinte.

Alex Ivanov – Peisaj de unică folosință Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

32

Evidențiații Centrului de Excelență – Interviu cu Răzvan Stoica

Interviu cu Răzvan Stoica realizat de Dorina Șișu (Irlanda)

Cine este Răzvan Stoica, mă veţi întreba. Ei bine, el este primul român câştigător al renumitului concurs EURORADIO New Talent şi desigur şi a altor concursuri internaţionale despre care ne va povesti curând, prin amabilitatea sa, chiar Răzvan. El concertează pe scene celebre din întreaga lume, să amintesc numai ”Royal Concertgebouw” din Amsterdam sau ”Théatre des Champs Élysées” din Paris. Dar hai să vedem ce ne povesteşte marele nostru violinist, Răzvan Stoica!

Doria: Bună, Răzvan! Bucuroşi de oaspeţi! Vreau să povesteşti puţin despre tine. Să admitem că tot ceea ce ştiu este că ai o vioară Stradivarius din 1729, pe care ai câştigat-o la o competiţie la Salzburg, cu 170 de contracandidaţi, şi că o ”foloseşti” într-un mod excepţional, vrăjind cu magie urechile ascultătorilor, pentru că, altfel cum pot explica succesul fantastic pe care-l ai?!

Răzvan: M-am născut în România, în iunie 1986, într-o familie de muzicieni de renume.

A te naşte într-o familie unde muzica este pasiune şi mod de viaţă, cu siguranţă îţi modelează esenţial destinul profesional. Eu am avut privilegiul de a fi înconjurat de muzică de la începutul vieţii mele – tatăl meu fiind flautist, iar sora mea pianistă. Îmi amintesc că aveam doar 4 ani când am văzut la televizor un concert cu marele violonist Jascha Heifetz. Am fost atât de fascinat şi cucerit, încât i-am cerut tatălui meu să îmi cumpere o vioară. Şi, de Crăciun, printre daruri, a fost şi o vioară. Primele lecţii de muzică le-am primit, asemenea surorii mele, de la tatăl meu, el fiind cel care ne-a oferit necondiţionat îndrumare şi sprijin de-a lungul traseului nostru muzical.

Reprezentaţiile noastre au atras atenţia atât a presei, cât şi a publicului.

Cu doar câţiva ani înainte de a câştiga Concursul New Talent, am primit premiul I în diverse concursuri internaţionale, cum ar fi: “Strad prize” în Salzburg (Austria), fiindu-mi astfel oferită o vioară Antonius Stradivarius, datând din 1729, Concursul Perosi (Ţorţona), competiţiile olimpice pentru vioară (România) şi Concursul pentru duete de la Bolzano (Italia).

Am evoluat, atât ca solist invitat, cât şi în recitaluri în cadrul “Duo Stoica”, în Amsterdam “Royal Concertgebouw”, Paris “Theatre des Champs Elysees”, Brescia “Teatro San Barnaba”, Genova “Teatro Carlo Felice, Palacio de Festivales (Santander) etc. În anul 1996, împreună cu sora mea, pianista Andreea Stoica, am format duetul de succes “Duo Stoica”.

Dintre înregistrări menţionez: înregistrarea foarte apreciată de către critici “Cele 24 de Capricii” de Niccolo Paganini şi “Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră Op. 21” a lui Edouard Lalo, împreună cu orchestra Academiei Beethoven din Cracovia.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

33 Evidențiații Centrului de Excelență – Interviu cu Răzvan Stoica

În 2012 am semnat cu casa de înregistrări olandeză, Aliud. Primul disc scos sub acest contract, “Capriccioso”, a fost unul de succes, ieşind pe piaţă în septembrie 2012 şi fiind vândut în întreaga lume. Urmare a succesului impresionant, ce s-a vândut în întreaga lume, “Capriccioso”, în 2014 “Duo Stoica” va scoate un nou album.

Putem fi văzuţi frecvent, atât eu ca solist, împreună cu orchestra pe care o conduc şi o dirijez “Kamerata Stradivarius” (orchestra pe care am înfiinţat-o în urmă cu doi ani şi de care sunt foarte mândru), cât şi împreună cu sora mea, pianista Andreea Stoica în duetul “Duo Stoica”, în concerte în “The Gewandhaus” Leipzig, “Het Concertgebouw” Amsterdam, “Berlin Konzerthaus” şi “The Musikverein” Viena.

Duo Stoica la 24 November 2013, Biserica Lutherană Sf. Maria "Serate Muzicale în Biserica Lutherana" - un proiect Lanto Arte

Pentru mai multe detalii vă invit să vizionaţi site-ul meu oficial: www.razvanstoica.com cât şi site-ul orchestrei pe care o conduc şi o dirijez: www.kameratastradivarius.com Doria: Când ai plecat din ţară şi din ce motiv? Ştiu că întrebarea e pe buzele tuturor românilor, de aceea îndrăznesc. Înainte de asta ar trebui să ne povesteşti de studiile pe care sunt sigură că le-ai făcut în domeniul muzicii. Care sunt acestea?

Răzvan: Am fost admis la Liceul de Muzică “George Enescu” din Bucureşti, România. După absolvire mi-am continuat studiile la Conservatorul Regal din Amsterdam (Olanda), studiind sub Ilya Grubert.

Dorina: Ştiu că alături de sora ta, Andreea Stoica, aţi format în Olanda, în urmă cu doi ani parcă, o orchestră de cameră ”Het Kamerata Stradivarius”. Ce planuri ai cu această orchestră?

Răzvan: Este adevărat, aşa cum amintesc de fiecare dată, sunt mândru că împreună cu sora mea am reuşit să formăm “Het Kamerata Stradivarius”, orchestra pe care o conduc şi o dirijez. Evident, ca orice director artistic, îmi doresc ca “Het Kamerata Stradivarius” să evolueze cam pe toate scenele mari din Europa şi, de ce nu, pe alte continente. Împreună cu orchestra am evoluat deja pe scena de la Concertgebouw! Încă de la debutul nostru pe scena europeană ne-am bucurat de atenţia criticilor şi a publicului, primind recenzii elogioase. Una dintre dorinţele mele cele mai mari este să aduc această orchestră pe scena de concerte a României. Este destul de dificil momentan, lipsindu-ne fondurile necesare susţinerii acestui proiect. Însă am convingerea că, în timp, vom găsi resurse pentru ca acest proiect cultural să continue, iar orchestra va fi o prezenţă foarte bine primită de publicul meloman din România.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

34 Evidențiații Centrului de Excelență – Interviu cu Răzvan Stoica

Doria: Văd că-ţi place să fii la înălţime nu doar cu vioara, ci şi cu “aripile”. Cum ai reuşit să ai timp pentru pilotarea avioanelor? Cinste ţie, Răzvan şi felicitări pentru licenţa obţinută!

Răzvan: Vă mulţumesc! Îmi place să pilotez avioane. De mic copil am fost fascinat de zbor. În urmă cu 3 ani mi-am luat licenţa de pilotat (P.P.L) avioane ultra uşoare. Este o senzaţie extraordinară să poţi zbura şi sunt bucuros că o pot face.

Atunci când ai o pasiune, o urmezi şi te dedici. Pilotajul face parte, pe lângă vioară, din pasiunile mele, aşa că nu a fost foarte greu să-mi găsesc timp pentru a obţine licenţa de pilotaj şi timp pentru a pilota.

Doria: Ce înseamnă pentru tine, artistul, sala de concerte?

Răzvan: Aşa cum am mai spus, înainte de toate trebuie să te naşti cu această pasiune pentru muzică, talentul vine din tine. Mai departe trebuie să ştii să-ţi valorifici talentul cu care te naşti, iar asta se face prin ambiţie, perseverență, studiu şi dorinţa de a-ţi depăşi practic propriile limite, dorinţa arzătoare de a simţi că publicul îţi răspunde. Perfecţiune nu există, şi abia când conştientizezi că ambiţia şi ceea ce simţi pentru şi prin muzică nu are limite, abia atunci începi să trăieşti prin muzică. A trăi prin şi pentru muzică înseamnă, practic, „a fi complet”. A fi un artist complet înseamnă să conştientizezi pasiunea ce arde în tine, să o valorifici prin ambiţie şi perseverenţă, iar talentul tău să nu cunoască limite.

Este cel mai frumos mod de viaţă în opinia mea. A oferi bucurie, viaţă, fericire şi a avea onoarea să primeşti, poate înzecit, toate aceste lucruri din partea publicului, nu cred că are comparaţie cu nimic în lume. Este cu siguranţă un mod de a trăi prin şi pentru muzică, prin şi pentru public.

Doria: Poţi vorbi de sacrificii în lumea artistului în care sângele-i şopteşte numele viorii?

Răzvan: Greutăţi sunt în viaţă, indiferent de natura meseriei pe care o practici şi dacă ştii să le percepi într-un mod constructive, orice aşa-zisă „greutate” o poţi transforma într-o „treaptă” de ascensiune în calea destinului, învingând-o şi ridicându-te mereu. Sacrificiile apar doar din ambiţie şi perseverenţă în opinia mea. Nici măcar nu poţi spune „sacrificiu” atunci când, de fapt, la mijloc este o pasiune fără limite!

Foto: Andreea Stoica și Răzvan Stoica

Doria: Pentru ce trăieşti tu, Răzvan? În viziunea artistului există viaţă fericită fără muzică?

Răzvan: Nu. Pentru orice artist adevărat viaţa înseamnă muzică şi invers!

Dăruieşti şi primeşti înzecit de la public!

Doria: Toţi iubitorii de muzică clasică din străinătate te cunosc şi te iubesc. Cum ai reuşit asta, Răzvan? Ai fost în New York, la Carnegie Hall? Ştiu că ai fost invitat acolo.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

35 Evidențiații Centrului de Excelență – Interviu cu Răzvan Stoica

Răzvan: Publicul din străinătate este mult mai deschis către sala de concerte şi către cultura muzicală clasică. Desigur este şi foarte selectiv. Am fost plăcut, apreciat şi publicul din străinate aşteaptă de fiecare dată reprezentaţiile noastre fie solo, «Duo Stoica» sau «Het Kamerata Stradivarius»! Am fost împreună cu sora mea la Carnegie Hall, New York, acum trei ani şi sunt invitat din nou anul acesta în noiembrie.

Doria: Îţi mulţumesc, Răzvan, pentru amabilitatea de a sta la taifas cu mine! Să ai succes pe marile scene internaţionale unde vei concerta! În final te rog să oferi un gând de viaţă, de speranţă, tuturor cititorilor revistei Itaca.

Răzvan: Şi eu vă mulţumesc! Sper ca prin această revistă să existe o mai mare deschidere spre cultură şi, bineînţeles, spre sala de concerte. Într-un secol al vitezei este nevoie să revenim la valorile noastre culturale. Felicit revista ITACA pentru această iniţiativă!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

36 Poezie

Lucia Dărămuș (Anglia) Carmena Numele meu este Carmena Huagita Octando Mariho Santala am părul lung pe care-l pot lega cu șapte bărbați de trupul meu ca portocala ciocolatie trupul meu miroase a cafea zdrențuită pe nisipul Saharei în mijlocul verii numele meu este Carmena Huagita Octando Mariho Santala muzica numelui meu este cântată de dinții a șapte bărbați minune șapte a lumii opt număr sacru!

Carmena Huagita Octando Mariho Santala Carmena Huagita Octando Mariho Santala el mi-a cântat Marcelo Hubito de Anunzzio Oh, oh, tu, zeiță a mării dumnezeu care se revarsă spre buzele mele printre pastile dizolvate de lorazepam

Oh, Carmena Huagita Octando Mariho Santala muzica cântă printre sfârcurile consolidate de imodium Lorenzo Acritho Massurdo mi-a spus am împrumutat pentru o perioadă capul Sfinxului tu ai dinți de mioară, dinți și coapse de animal sălbatic oh, tu, zeiță, mamă a lui Pean cu ochi de cerb lovit și mi-am întins oasele Carmena Huagita Octando Mariho Santala pe patul spitalului de psihiatrie și am visat, visat, visat....

Cât un copil de mic E lumina ce-n gura mea adoarme de apele energetic limfatice luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat puteți gusta din trupul meu nears de patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare Ce Dumnezeu, cât un copil de mic Ce mic înnoată în apele energetic – limfatice veniți, luați, mâncați! Trupul meu este de pâine caldă. nu-l pot atinge decât pruncii apoi adorm visând la… visul de Ent-Fernung Am avut un tată spune primul peşte-copil înota în Ent-Fernung Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung Am avut un tată spune al doilea peşte – copil înota în esti gar einai esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai am avut un tată spune al treilea peşte-copil înota în “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a” nu-l vedea nimeni afară de ființa peşte-copil tatăl meu, le-am replicat celor trei peşte-copil tatăl meu împrăştie unde de lumină în lume pe oriunde mă duc îmi adulmecă paşii îmi numără lacrimile din jurnal

Ce anume este Ent-Fernung, Ent-Fernung, EntFernung ce logos să-nsemne esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai dar “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”? al meu tată —– e lumina ce-n gura mea adoarme de apele energetic-limfatice luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat puteți gusta din trupul meu nears de patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare Ce Dumnezeu cât un copil de mic Tatăl meu e vânător vânează energiile mele neuronale prin pereți descentrați de vecini tatăl meu vrea să arate că “et pondus, et colorem, et alias omnes eiusmodi qualitates que in materia corpora sentiuntur, ex ea tolli posse, ipsa integra remanente: unde sequitur, a nulla ex illis eius naturam dependere” sirenele nu ajung în copacul cu azalee!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

37

Traduceri

Germain Droogenbrodt Traducere în limba română de Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

POEZII DIN VOLUMUL ”ÎN CURGEREA TIMPULUI” AUTOR: GERMAIN DROOGENBROODT

Ce altceva caută cuvântul?

Ce altceva caută cuvântul în străfundul ființei dacă nu insondabilul care totuși există?

Ca apa râului ce mâinii îi scapă dar în ulcior își știe limita forma i-o păstrează trecător e tot ce-i însuflețit veșnic dăinuiesc doar pietrele de râu ̶ inscripții de piatră în curgerea timpului. nenumit cel fără nume în cripta ființei intersecție în cosmos explozie de lumină în ochiul orb neconceput rătăcești prin labirintul gândurilor mele.

asemeni sisifului este omul în zadar rostogolind spre înalturi piatra care-i conferă înțelesul.

și răcorește precum uneori poemul. prin fierbintea amiază își scrie râul urma de apă umăr la umăr pietrele ̶ semne prevestitoare întoarse și cumpănite lăsate sau rostogolite spre sensuri mai profunde.

când buza de cuvinte-mi sângerează pentru Paul Celan Vântul înghețat trage cadranul încovoaie către umbră acele tăios în asfințitul roșu țipăt de pasăre.

ce e mai mult Totul este mai puțin decât, ce este, totul e mai mult Paul Celan Ce coțofana nopții cu ciocul ei negru a scris nu se repetă în zori gura lunii se-nchide ̶ înghițită căi aeriene se-ntretaie și șterg urmele în retină nasc culori și forme lentă revelare a vizibilului care e mai mult decât ce este. vară indiană Limpede proaspătă și dulce apă Petrarca Pe limbă doar setea nu de înțelepciune nici de iluminare ci de apă limpede proaspătă și dulce.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

38

Traduceri în limba română de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Gabriela Căluțiu Sonnenberg acvila Corbii zboară în stoluri acvila zboară solitar.

Luchino Visconti Atât de aproape de cer zboară acvila singur ca un poet răbdător așteptând sosirea cuvântului până când pana, în sfârșit, zgârie câteva linii îndoindu-se încă

de rostul de zădărnicia spunerii prin cuvinte. poezie lui Rudolf van de Perre Scrisul e cântărire de cuvinte dibuite cu lampa graiului este facerea auzită a liniștii ulei în curgerea timpului.

petrarca

ceața albă

Fără-ncetare râul își mângâie albia.

Oare și pietrele simt ce limpede, proaspătă și dulce e apa pârâului de munte?

învăluie fruntea verde a muntelui urcă și devine nor ̶ o punte diafană între cer și pământ.

zi ploioasă

întrebare

Depuneri de aer ore apatice, oarbe văduvite de cuvinte clarificante efemer curcubeul ̶ doar pentru o clipă ̶ reunește clar și obscur.

E acesta - așa palpabil – încă vântul sau e a nopții răcoare cu suflul ei înghețat?

Nimic nici măcar amintirea n-aduce consolare sau adăpost de ploaie de timpul

dor O ceață albă se-acumulează sfârâie căldura ca surcele uscate liniștea - întoarsă spre interior vorbește din nou propria-mi limbă.

invizibilă ochiului umbra ce ades mijește în inscrutabilul neant asemeni stâncii din râu ce pare neschimbată dar imperceptibil se mișcă se-ntrevede numai prin ochiul timpului.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

ce cu degete nodurose bate-n geamuri și prin faliile prezentului insistă atâta pătrunzând. nu se ciobește oglinda speranței câtă vreme pulsează vena își află calea prin labirint sângele nu-și inversează sensul curgeri

39

Teatru

Mini Cabaret - fragmente – Adrian Grauenfels (Israel)

2 Actori, Narator, Muzică de fond și acompaniament la Cello Introducere Scena goală - (Se aud sirene de vapor, zgomot de pescăruşi în crescendo.

Zgomote de plaje, valuri… apoi fade out). Pauză, intră naratorul… se uită la muzician, care moţăie într-un colţ. O pendulă bate ora 5.

Naratorul: Pendula bate 5 nu ştiu de-i vară în opinci sau bate un mistral fierbinte a aducere aminte privesc oglinda aburită arăt tot eu, că printr-o sită şi nucile se ruginesc şi cărţile din pod se rumenesc

pe graiul nostru românesc atâta spun stai! (scoate din buzunar un săpun) oare trecutul de-om spăla rămânem noi? suntem tot noi sau poate-altcineva?

în linişte: Apar cei doi actori şi cei doi dansatori... se salută cu plecăciuni, fac multe manevre şi pirutete de gen mecanic până îşi găsesc locul pe scenă, separaţi de o oarecare distanţă.

ACTORUL Uneori aştepţi intrarea în cabaretul vieţii între 10 şi 100 de ani cu răbdarea infinitului adolescent inima se formează în pleistocen mintea apare ceva mai târziu după câteva iubiri şi decese abcese la dinţi, unele chiar pe faţa pe care o bărbiereşti fără să fie nevoie sora ta pune ruj şi dansează strâmb cu pantofii mamei toc

într-o zi te cheamă un formular la armată capeţi o armă plină de ură şi prin vizorul ei priveşti în jur, direcţiile sunt mirate păsările, florile, visul, somnul, au dispărut totul are gust amar miroase a catran, urină şi sudoare îţi repeţi zilnic rolul minor notezi: sunt victima 67, anonimă, uitată..

Regizorul: (jucat de narator) Domnilor, călătoria în timp este o minciună (strigă tunător, făcând gesturi de lehamite): intraţi în scenă, derbedeilor! publicul aşteaptă.

Naratorul:

(ton declamativ, egal, inflexibil) (Dansatorii joacă prin pantomimă textul)

când fumez o havană fumul desenează un convoi de umbre pe pereţi la poarta oraşului călătorii aşteaptă intrarea reglementară aşezaţi pe geamantane de lemn Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

40

Teatru de Adrian Grauenfels legate cu sfoara eternă a nomazilor care imediat după naştere caută o patrie disponibilă un cuib al comodului unde să-şi facă puii ca tot omul indiferent de trib sau de culoarea naşterii sale

iresponsabile acum sau peste 1000 de ani îşi va bea ceaiul liniştit şi va căuta perechea dispusă biologic la reproducere

în rest… totul se repetă arheologic, deontologic, prologic, analogic… dansatorii se hlizesc, flirtează şi se gudură între ei, apoi devin duşmani şi se bat în paralel cu textul (Voci: Cei doi actori, voci alternate): Libertatea în Colivie ACTORUL (apare cu o pasăre de carton în mână): sunt livraţi în ziarul cel mai extremist pătrunjelul miroase a trădare ridichile rânjesc cerând mită iar lămâile - ce formă perfectă de grenadă au...

Fiecare în colivia lui închide portiţa de frica agresiunii verbale cea fizică nu mă sperie poate vulcanii, cutremurul, tsunamiurile mă pot deplasa spre roşul vid

noroc că-s ieftine le storc cu maliţie în ceai sunt cel mai puternic în colivia mea imaginară doar bomba atomică ar deranja tabietul meu zilnic ei, şi? viaţa va continua pe google nestingerită.

colivia mea este între blocuri terne murdăria a devenit o virtute calomnia este politica folosită la piaţa democratică îmi cumpăr cartofi

(Aruncă pasărea) Scena Eclipsei (lumina scade cu narația și apoi se reaprinde mai puternic) ACTRIȚA: prin geamul murdar al curiozităţii noastre undeva cineva e vesel dar în altă precisă parte cineva e trist cineva e mâncat de remuşcări îşi aduce aminte de plimbarea prin păduri necunoscute de doamna de peste podul de lemn avea o pălărie sub o ploaie de vară un curcubeu aurit al speranţelor netrăite curând soarele anunţă aloo, sunt aici! încet, păsările revin în umbra zilei iar pictorul îşi capătă treptat înapoi lumina...

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

41 Teatru de Adrian Grauenfels ACTORUL: Deşi dadaismul s-a terminat expresionismul s-a exprimat futurismul a rămas în urmă suprematismul a devenit supermanie şi poeţii spidermani eu spun "aha" la orice gară

fluier la femeile cu şosete albe şi stau sub felinar să le văd mai bine

îmi dau seama că de fapt nu am nici un prieten schimbăm mesaje anodine prin compania de telefoane urc şi cobor cât mi se permite mândră de traficul gândesc cu lobul parieto-temporal critic executat de porumbeii poştali (în acest timp dansatorii imită păsări în zbor, apoi mersul unui tren cu aburi) + sound în acord aş putea să cobor din mers, vezi bine dar ştiu că nu o să observi lipsa mea nici după trecerea controlorului...

ACTRIȚA: Mă uit cum se face artă nu în patul conjugal în care am intrat ca nişte păsări mari cu ciocuri despicate ci într-un pluralism dezmeticit, compact şi ilegal după norme higienice vezi, tu ai ochi mari şi o gură care cere săruturi el, el este un zeu înţelept cu sandale aurite ea, ea... o mamă cu sâni de marmură de Vezuviu Noi la un loc o seminţie o forţă cosmică plină de vlagă

folosim verbe pudră şi rimel coasta lui Adam gândul şi delirul dar nu ne vom îmbrăţişa niciodată nu vom sta întinşi în careta trasă de sclavi nubieni ce ne rămâne? poezia! speranţa, zâmbetul ştrengar, apa limpede fruntea brăzdată de fulgere, râsul de copil.

(SOUND: Se aud sunete de joacă, fanfare, fetițe cântând, claxoane, sirene, zgomotul marelui oraş…)

ACTORUL: Tu ai fumat o havană îţi aminteşti ritualul decapitării, aprinsul ei cu infinită grijă? apoi... primul fum care te duce mai departe de Cuba mai departe de orizontul plat eşti pe o navă fără căpitan, plutind între statui scufundate oare Spinoza, Kant, Descartes fumau? gândeau ei privind în gol spre stelele aprinse? îmi cade scrumul pe covor

e persan sau armean? din lână sau din mătase? câte întrebări generează un rotocol de fum circular care respectă legile gravitației oriunde în lume gravitația e la fel de năstruşnică cineva a avut multă imaginaţie să lege tutunul, fumul, cercul de restul universului mâine voi bea o cafea oare va fi neagră, arabică? amară?

Cafeaaaaaaaaaaaaaaa…

(Dansatorii mimează şi repetă de câteva ori turnatul cafelei în ceşcuţe, băutul ei şi fumatul extrovertit al unor havane imaginare)

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

42

Teatru de Adrian Grauenfels

Urc… Pământul a devenit un punct Deci, pe acest punct trăiesc furnici şi zei Nu mai văd scara Nici Iacob nu o vede păsările se ciocnesc de mine şi cad unde cad? în abis deci există ceva aici gravitaţie nu iubire nu

ACTORUL: (lumină albastră, intensă de cer de vară) aer nu lumină puţină, trecută prin fumurile din Canaan gânduri! asta e, zice Iacob, fiul lui Itzhak urmaşii lui Abraham cei dintâi unde sunt ei acum? într-un punct într-un vid golit de viciul numit viaţă

DUET (recitat în paralel de actori) Când s-a stins motorul avionului, dorul meu a urlat ca leul în savană şi nu aveam nimic în jur, nici dumnezeu, nici vreo adresă… pierdute erau oraşul cu grădini, parcul tinereţii,visul de copil.

ACTORUL: (Pe un ecran video apare discursul unui dictator) Caut păsări negre ace subţiri subţiri şi înţepătoare în timp ce tu împrăştii în aer fulgi de aur fructele imaginaţiei tale aprinse

ce mult îţi place să devorezi să te micşorezi să te împrăştii să aduni franjurii ceţii ca perlele palmierului ce crește în pântecul tău

ca luciul unui cello chiar tremurul ecranului în spatele lui strălucitor se pierde şi dispare… amintirile te duc la pierzanie (imaginea video se transformă și apoi dispare într-un noise incoerent)

Alex Ivanov – Muza Siberiană Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

43

Irish poet guest

Leeanne Quinn (Irlanda)

Leeanne Quinn was born in Drogheda. She studied at University College Dublin, University College Cork, and holds a PhD from Trinity College Dublin. Her poems have been anthologised in The Forward Book of Poetry 2013 (forthcoming), Airborne: Poetry from Ireland (2012) and The Bee-Loud Glade: A Living Anthology of Irish Poetry (2011). Her work has been published in a variety of magazines and journals including The Irish Times, The Stinging Fly, and The SHOp and broadcast on RTÉ Radio One. Her debut collection, Before You, was published in 2012, a poem from which was highly commended in the Forward Prize for Poetry 2013. She lives in Dublin and is currently working towards her second collection. - See more at: http://www.dedaluspress.com/sp/directory/details/leeanne-quinn#sthash.XRPTJTQA.dpuf Walk We were walking; it was still dark, what we could see of the gravel path was circled by the light of our torch.

On either side corn crops swayed, giving the impression we were not alone. We were trying to beat the heat of the day, though it felt like we were fleeing another town, where we’d set down only to get up again, after we had healed what was blistered or worn, the parts of ourselves that carried us to wherever it was we were going. With the sun still far from rising there was no distance to be measured, no horizon to be claimed, just the steady crunch of our boots and the light before our feet, one soundless step ahead.

Where We Seem To Be Photographing the moon, arms outstretched, phones aligned to the light, we lean like plants towards a darker sun, but we are not here to capture anything resembling beauty, we are done with that for now, done with the sea you see before us, its surface surfacing under the moon, as it does and will.

It cannot carry us where we want to go. We have moved beyond its tides and charm, out here on the edge of this shore we have moved beyond where we seem to be.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

44 Poeții lumii

Mario Castro Navarrete (Suedia) Nicanor Parra, 100 de ani de viață și poezie.

S-a născut la 5 septembrie 1914, la San Fabián de Alico, Chillán, Chile.

Tatăl său, profesor, poet; mama sa, țesătoare. Fratele cunoscutei compozitoare și interprete, Violeta Parra. A studiat matematică și fizică și a fost profesor la aceste două discipline.

A fost co-fondator al revistei Revista Nouă. În anul 1943 călătorește în Statele Unite cu o bursă, la Universitatea din Brown. În 1948 este numit Director interimar la Facultatea de Inginerie a Universității din Chile. În 1949 pleacă în Anglia cu o bursă a Consiliului Britanic. Călătorește în mai multe tări, Statele Unite, Uniunea Sovietică, China Populară, Cuba, Peru, Panama, Mexic etc.

La început, opera sa este evocativă și sentimentală, apoi va adopta o linie pe care el însuși o numește ”Antipoezie”. Scrie în 1955 Poem și antipoeme. În anul 1969 este laureat cu Premiul național de literatură.

Dintre operele importante putem aminti Predici și dojeneli ale lui hristos de Elqui. În anul 1991 primește Premiul Internațional Juan Rulfo, iar în 2011 Nicanor Parra este laureat cu Premiul Cervantes, considerat premiul cel mai important al literelor hispanice, acordat de Ministerul Culturii din Spania, dotat cu 125.000 de Euro, care recunoaște în figura unui scriitor ansamblul operei sale, care să fi contribuit la îmbogățirea moștenirii literare hispanice.

Nicanor Parra este supraviețuitorul celui mai vestit grup al poeților chilieni contemporani, alături de Pablo Neruda, Gabriela Mistral, Vicente Huidobro, Gonzalo Rojas. Parra a avut o influență uriașă în mișcarea poetică mondială și a prozei, printre care și a cunoscutului prozator Roberto Bolaño.

La mulți ani! ¡Feliz cumpleaños Don Nicanor!

LA POESÍA TERMINÓ CONMIGO

POEZIA A TERMINAT CU MINE

Yo no digo que ponga fin a nada No me hago ilusiones al respecto Yo quería seguir poetizando Pero se terminó la inspiración.

La poesía se ha portado bien Yo me he portado horriblemente mal.

Eu nu spun că am pus capăt la nimic Nu îmi fac iluzii în această privință Eu voiam să scriu poezie în continuare Dar mi s-a terminat inspirația.

Poezia s-a purtat frumos Eu m-am purtat groaznic de urât.

Qué gano con decir Yo me he portado bien La poesía se ha portado mal Cuando saben que yo soy el culpable. ¡Está bien que me pase por imbécil!

Ce câștig spunând Eu m-am purtat frumos Poezia s-a purtat urât Când știți cu toții că eu sunt vinovatul.

E bine să mi se întîmple, am fost un imbecil!

Poezia s-a purtat frumos Eu m-am purtat groaznic de urât Poezia a terminat cu mine.

La poesía se ha portado bien Yo me he portado horriblemente mal La poesía terminó conmigo.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

45

Poeții lumii - Nicanor Parra ÚLTIMO BRINDIS

ULTIMUL TOAST

Lo queramos o no Sólo tenemos tres alternativas: El ayer, el presente y el mañana.

Vrem sau nu vrem Avem doar trei alternative: Trecut, prezent și viitor.

Y ni siquiera tres Porque como dice el filósofo El ayer es ayer Nos pertenece sólo en el recuerdo: A la rosa que ya se deshojó No se le puede sacar otro pétalo.

și nici măcar trei Căci precum spunea filozoful Ieri este ieri Ne aparține doar în amintire: Trandafirului care deja s-a ofilit Nu i se mai poate scoate o altă petală.

Las cartas por jugar Son solamente dos: El presente y el día de mañana.

Cărțile în joc Sunt doar două Prezentul și ziua de mâine.

Y ni siquiera dos Porque es un hecho bien establecido Que el presente no existe Sino en la medida en que se hace pasado Y ya pasó..., como la juventud.

Și nici măcar două Fiindcă este un fapt bine stabilit Că prezentul nu există Ci doar în măsura în care devine trecut Ce deja a trecut...

Ca tinerețea.

En resumidas cuentas Sólo nos va quedando el mañana: Yo levanto mi copa Por ese día que no llega nunca Pero que es lo único De lo que realmente disponemos.

Deci într-un cuvânt Ne mai rămâne doar ziua de mâine: Ridic paharul meu Pentru acea zi ce nu mai vine Și totuși este singurul lucru De care într-adevăr dispunem.

TRES POESÍAS

TREI POEZII

1 Ya no me queda nada por decir Todo lo que tenía que decir Ha sido dicho no sé cuántas veces.

1 Deja nu-mi mai rămâne nimic de spus Tot ceea ce trebuia să spun A mai fost spus nu știu pentru a câta oară.

2 He preguntado no sé cuántas veces pero nadie contesta mis preguntas.

Es absolutamente necesario Que el abismo responda de una vez Porque ya va quedando poco tiempo.

2 Am întrebat nu mai știu de câte ori Dar nimeni nu-mi răspunde la întrebările mele.

Este absolut necesar Ca prăpastia să răspundă odată Întrucât mai avem foarte puțin timp.

3 Sólo una cosa es clara: Que la carne se llena de gusanos.

3 Un singur lucru ne este limpede: Căci carnea se umple de viermi.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

46

Articol

Ithaca Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Pluralul Itacăi? Ităci, Itace? Dar dacă se scrie cu ”h” la mijloc?

Se poate conjuga în mai multe limbi? Ciudat. Îmi răsar în minte amintiri nebuloase, versuri învățate la școală: ”În lume nu-s mai multe Românii,/ ci una doar, și-aceea ne e vatră”. Au un autor cu nume predestinat stării mele de ușoară confuzie: Victor Tulbure. Sunt de acord cu poetul Vatrei Fericirii, patria e una, e leagăn. La fel ca și Itaca, patria nativilor itachezi.

Dar pentru câte un Ulisse care s-a îndepărtat de țară, câutându-și în lumea largă norocul, Itaca e acolo unde și-a clădit el cuibul. Valabilă e așadar și reciproca: cine-și face vatră într-un loc în care se poate legăna cu gândul la fericire, poate să-l declare patrie, botezându-l cu numele generic al celei de Odisseu căutate: Itaca.

Așa s-a întâmplat cu fondatorii revistei Itaca din Dublin, care ne promovează pe noi, românii de pretudindeni, dar și cu Fundația Ithaca din Altea, creată de un poet belgian entuziast, pornit să traducă și să răspândească în lume poezia bună, de oriunde ar veni ea.

Nu doar memoria îmi este tulburată, ci și sufletul, în timp ce pornesc în vizită spre Fundația Ithaca, cu sediul ei de pe malul Mediteranei, aceeași Mare Nostrum pe care a navigat cândva și Ulisse. Întemeietorul fundației, personalitate culturală de prim rang, despre care apar adesea articole prin presa locală, a prins de veste că avem și noi o surioară mai mică la Dublin și zor nevoie mare să afle mai multe despre ea.

Dar dacă mă întreabă ceva ce nu știu? Ce mă fac dacă mă testează la amintiri homerice despre Odiseu? N-am mai citit Legendele Olimpului de pe când mergeam la școală! Ce bine că drumul e lung și întortocheat! Îmi lasă timp să mă gândesc la toate și parcă mai prind curaj.

Casa poetului e situată pe o muchie de deal, ca un cuib de acvilă, maiestuos dominând împrejurimile. Culmea, din poeziile pe care i le-am citit s-a nimerit ca tocmai Acvila să-mi placă cel mai mult!

Strada îngustă, doar cât un lat de mașină, nu-mi lasă drum de-ntors; e ca un drum predestinat, destinic. La capătul ei, poarta din fier forjat, curtea generos dimensionată, grădina cu insule verzi, care amintesc de parcurile japoneze, sculpturi și creații plastice, plasate prin colțuri discrete, întrerup firul gândurilor lumești, invitând la reflecție și adăstare. Spațiu aerisit, baie de lumină, liniște absolută; pe scurt: altă lume!

Cuplul soț-soție mă întâmpină cu brațele deschise, cu zâmbet plăcut și cuvinte calde. Mă simt ca acasă, ajunsă la liman, după un drum cu emoții. Aici e, care va să zică, insula poetului, lăcaș de odihnă pentru spiritul rătăcitor! Nu-i nevoie de multe cuvinte pentru a înțelege că e un loc în care te poți lepăda de grijile trecătoare și de teama de a nu greși cumva. Ca de obicei, mesajele simple, oneste, directe, se transmit cel mai bine din ochi, fără nevoia de a apela la vorbe ticluite. Și asta întro casă de poet! Cine-ar fi crezut?!

Cu toate astea, cum e de așteptat de la un liric cu trup și suflet, cuvintele sunt protagonistele întâlnirii. Însoțite de gesturile binevoitoare ale poetului, ele mă ghidează blând dintr-o încăpere în alta, ca printr-un vis pe care parcă l-am mai trăit cândva, presărat cu piese de artă, mobilier din esențe de lemn rar, sculptat cu migală, adus personal din îndepărtate colțuri ale lumii sau tablouri cu dedicații de la artiști-prieteni cu nume și renume. O baie de frumos, din toate punctele de vedere. Senzația de spațiu binecuvântat se întețește. Într-un cuvânt: frumosul e aici le el acasă.

Flamandul Germain Droogebroodt are un nume greu de reținut, dar analogia prenumelui cu germana - limba comună în care ne vorbim - îmi înlesnește memorarea. Numele de familie se traduce cu ”pâne uscată” și n-are nimic în comun cu stilul suculent, plin de vervă și entuziasm, caracteristic Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

47 Articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

purtătorului său. Am fi putut alege și franceza, spaniola, engleza sau italiana pe post de teren de întâlnire, dar limbajul nonverbal, esența fluidului emoțional, imposibil de canalizat, își găsește făgaș de curgere fără a ține seama de încorsetările gramaticii. Ca-n volumul său cel mai recent de poezii, cu titlul În curgerea timpului, albia empatiei e doar un contur de dorință.

Poetul Droogenbroodt iubește deopotrivă slova scrisă și cea frumos rostită. Binecuvântat cu o voce catifelată, cu intonații (în-) cântătoare, nu ezită să-i împartă melodicitatea cu auditoriul său numeros, care se adună la răstimpuri să-l asculte de-a lungul seratelor culturale pe care le organizează cu mult har, îmbinând muzica, poezia și artele plastice. La o astfel de adunare ne-am cunoscut și noi, în acordurile de chitară clasică ale unui profesor de muzică valencian, din vastul său cerc de prieteniartiști.

Nu-i de mirare că Germain Droogenbroodt s-a stabilit în Altea, fiindcă localitatea are un renume care acționează ca un magnet pentru artiști; e un fel de Balcic spaniol, pe care mulți l-au ales ca loc de inspirație și atelier de lucru. Cu străzile sale strâmte, în pantă, flancate de căsuțe mici, albe, construite parcă aleatoriu una în cârca celeilalte, Altea lasă impresia unui stup plin de viață, pulsând de energia pozitivă a locuitorilor săi sprinteni, mereu activi.

Germain i-a redat o parte din strălucirea începutului de secol trecut, creând festivalul Costa Poetica, care încet-încet a intrat în conștiința localnicilor, individualizând împrejurimile Alteei în peisajul general al Costei Blanca. Cum să nu te simți inspirat aici, unde până și cel mai apreciat gastronom al Spaniei, originar din Galiția, dar cu patrie nouă Costa Blanca, galardonat cu nu mai puțin de trei stele, spune: ”scopul meu nu este să-mi alimentez oaspeții, ci să le facilitez o experiență culinară unică. Comparat cu literatura, creațiile mele nu sunt proză, ci poezie culinară”? Am citat din Quique Dacosta, nume care se traduce prin ”De-pe-coastă”, altul predestinat.

Agenda de activități a Fundației Ithaca se citește ca un program disciplinat, bine gândit și pus la punct de neobositul ei promotor. Diversitatea și abundența vorbesc de la sine, culminând cu manifestările în aer liber organizate în fiecare dumincă a lunilor iulie și august. Vin prieteni din toate colțurile Europei, mulți cu abonament permanent, să asculte acordurile interpreților prestigioși și versurile poeților aleși pe sprânceană. Greu de crezut că același Germain călătorește ades, participând la felurite festivaluri lirice, din Nicaraugua până în India, din China până în... România. Da, da, a fost în România și va mai veni, pentru că țara l-a fermecat. Chiar în această toamnă i se va decerna în România Premiul pentru poezie și traducere de poezie al Academiei Mihai Eminescu.

Poetul vorbește înflăcărat despre tărâmuri românești de poveste și insistă să-l cred, spunând că n-o face doar să-mi facă mie o plăcere. Cum să nu-i dau dreptate când descopăr în biblioteca sa volume de poezie românească, unele cu dedicații de la autori, cărți cu colțurile uzate, semn că nu sunt acolo doar pe post de decor: Eminescu, dar și Sorescu și Dinescu (pe ultimii doi i-a cunoscut personal)! Favoritul său numărul unu, pe deasupra tuturor celorlalți, indiferent de națiune, este însă și rămâne pe veci unul, tot un român, Paul Celan.

Nu ne iubește din lipsă de altceva. Har Domnului, biblioteca e plină de cărți și amintiri din toate țările, de la poeți din lumea largă. În India, de pildă, a fost prezent de nu mai puțin decât de 50 de ori! A fost tradus deja în 26 de țări, iar pasiunea pentru poezia bună l-a motivat să traducă și el la rândul său numeroși lirici cu renume mondial, pe care îi publică ritmic la editura pe care a înființat-o special în acest scop, editura POINT (de la POesie INTernationale).

Așa de vast e evantaiul preocupărilor sale, încât nu mă pot împiedica să nu-l întreb cum face de adună sub un singur acoperiș sensibilitatea artistică și spiritul întreprinzător, două direcții aparent contrarii. Râde și îndreaptă o privire fericită către soția sa, care ne zâmbește înapoi cu subînțeles.

Germain e-n stare să lipsească săptâmâni în șir, izolat de lume în câte o colibă de eremit din Himalaya, pentru a reveni apoi cu elan însutit, luând la rând festivalurile lirice de pe mai multe continente, consecutiv.

Nu e ușor să ții pasul cu vivacele stil de viață al celor doi, dar au marele noroc că sunt amândoi îndrăgostiți-lulea de aceleași lucruri: arta de toate tipurile și, mai ales, Opera. Se pornesc deodată să elogieze acustica și ambianța deosebit de bună a recent construitei Opere moderne din Valencia, iar eu mă simt copleșită. Cuplul conchide, de comun acord, că din toate sălile de spectacol pe care le-au vizitat până acum, ”a noastră”, Regina Sofia, este cea mai bună. Ce noroc să locuim aici, la o Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

48 Articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

aruncătură de băț de Valencia! Cum eu încă n-am fost s-o văd, înghit în sec și-mi propun în sinea mea să fac negreșit, cu proxima ocazie, o incursiune pe acolo. Am uitat să spun, dar perechea aceasta de intelectuali emană armonie și putere de convingere irezistibilă.

De pe terasa casei lor vechi de peste 100 de ani, cu tavane din bârne încovoiate de vreme, o reședință cu caracter, care parcă vrea să-ți vorbească, peisajul panoramic asupra mării îmi taie pur și simplu respirația. Ce nevoie să mai am de tablouri, când adevărata frescă a naturii îmi taie respirația!

Nu știu cum a trecut o după-amiază întreagă. Mă despart de Germain Droogenbroodt ca de un prieten pe care-l știu de-o veșnicie. Nu uită să mă roage să transmit colegilor de Itacă din Dublin gânduri de simpatie și urări de bine, reușită literară și speranță într-o posibilă întâlnire cu schimb de poezii bune în ambele direcții. De ce nu? Lumea-i mică. În lume ne e doar o singură Itaca!

Pe drumul de întoarcere mă însoțește starea de reverie. Așa de tare m-am îmbibat cu sentiment poetic, încât ratez ieșirea de pe autostradă și continui să rulez, cufundată-n gânduri, de-a lungul țărmului spectaculos.

Ajunsă acasă, deschid volumele de poezie pe care mi le-a dat pe post de merinde de suflet și citesc versurile care-mi mai confirmă încă o dată ce mare privilegiu mi-a fost dat să trăiesc. Am întâlnit un om care reușește ceva atât de rar și atât de prețios ce proza mea de reporter cuminte doar vag poate să descrie. Poetul Germain Droogenbroodt are darul de A găsi echilibrul fragil dintre liniște și cuvânt dintre drum și rătăcire dintre nespus și spus a traversa prăpastia adâncă dintre pană și hârtie.

(A versifica, poezie de Germain Droogenbroodt)

Alex Ivanov – Ilustrație la poem nescris Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

49 L’umanita in gondole

Rodi Vinau (Italia)

Sulla riva del mio cuore

La ţărmul inimii

Uno spreco di foglie e di colore invade il cielo del mio pianeta.

O risipă de frunze şi culoare invadează cerul planetei.

Piangono i giorni sul bordo d’argento, occhi inumiditi dalla rugiada nelle mattinate terrestri sorridono malinconici all'orizzonte.

Sogni, pensieri, il tempo del silenzio fluisce sottile fra gli attimi, il vento sfiorando appena la tastiera di un pianoforte stonato nel suono delle foglie cadenti.

Plâng zilele pe geana de argint, ochii umeziți de rouă în dimineţile pământeşti, surâd melancolic către orizont.

Vise, gânduri, timpul tăcerii curge subţire printre clipe, vântul abia atinge clapele unui pian dezacordat în sunetul frunzelor ce cad una câte una.

Striscio la corteccia dell'albero che mi separa dal mondo, sento sotto le dita le asperità di una secca ferita, che mi circonda con i rami tristi, con insanguinate e pallide foglie.

La minaccia di un tempo traditore, inesorabile, nel mio corpo, lascia la traccia dei suoi passi sulla sabbia stesa, sulla riva del mio cuore .

Zgârâi scoarţa copacului care mă separă de restul lumii, sub degete simt asprimea unei răni uscate, care mă înconjoară cu ramuri triste, cu însângerate şi palide frunze.

Ameninţarea timpului trădător, inexorabil, în trupul meu, lasă urma paşilor pe nisipul întins, la ţărmul inimii

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

50

Poezie

Anca Elena Balan (Italia)

Amintire M-ai învățat să aleg ziua...

Lasă noaptea în urmă, găurește stelele de pe cer și înmormântează-le, Ascunde-te în lumină, tu, femeie, Stai în soare și respiră canicula, nu vezi, Răsar eu în zorii fiecărei zile, mi-ai urlat! Și în plămânii care gâfâie a răcoare te-am găsit, Fior al lacrimilor sărate! În ochii roșii de praful uscat de deșert te-am legat, Liber ca cerul, dar mereu deasupra mea!

Iar în noaptea asta să lăsăm luminile deschise!

Să tragem acoperișul peste becuri!

Să ne separe ceea ce odată ne lega!

Confesiune Îmi lipsea căldura, Să îmi alunece pe piele razele, Să se prelingă la încheieturi și Să se ascundă sub suflet.

Patul tău, coborât în formă de covată, În mijloc, îl iubisem, Mă culcușisem acolo cu o mie de probleme De atâtea ori și mă ridicasem ușoară, Fiindcă problemele nu mi le mai aminteam. Îmi fusese dor, de mi se secase inima Și nu știam de ce, Nu îmi înțelegeam bătăile strangulate, amorțite!

Credeam că uitasem și Nu voiam să mă întorc!

Mi-ați lipsit voi, ca o mie de fețe Oglindite din mine însămi Și nu știam, credeam că nu vă vreau, Când mă adap din voi Ca seceta din nori, Cu speranță, nu cu ploi.

Reproș Tună și apa se ascunde în norii De sub tine, în vise Va coborî peste noi.

Ridică-te grăbit, Aprinde-ți țigara din buzunar, Deschide-ți sticla de obiceiuri tâmpite și dă-o peste cap, nu vezi că plouă cu părți din tine?

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

51

Proză

Profesorul și Celan Dorina Șișu (Irlanda) Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parcul din fața facultății. Stătea ore în șir pe bancă, citind cărți. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”.

Tot așa îi spuneam și eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam împreună la taifas ore întregi.

Profesore, ce faci azi? Ce citești?

Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe. A, Poe! Îmi place și mie.

Cum să nu-ți placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spună că nu-i place Poe? Nu avem de unde să știm, Profesore. Gustul omului e…

Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar Allan Poe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreau să-i cunosc. Sunt niște paraziți. Infecți.

Nu te necăji, Profesore!

Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum ”Un vis în miez de vis”. O cunoști!

Cum să nu! ”Primeşte-acest sărut! Şi-acum, la despărţire…” ”…Să fie cunoscut Că vis şi amăgire Fu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit Profesorul. Bravo, o știi! Cum ți-a fost viața la facultate azi?

Mulțumesc de întrebare, dar, la fel ca ieri. De altfel, ca în toate zilele, un calvar. Parcă din ce în ce haosul prinde aripi și picioare. Și-apoi ochii tind să privească mai des în pământ, ca și cum ar vrea să intre în el. Este cumplit, Profesore, este cumplit!

Am scos din rucsac două sandvișuri. Unul pentru mine și unul pentru el. Mereu eram pregătit cu mâncare și pentru Profesor. Trăiește în canal din prima zi în care a părăsit facultatea, adică de cinci ani. Nu se plângea de frig ori de foame, ci doar atunci când rămânea fără cărți. Citea continuu, cu o sete pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc.

Mulțumesc, Celane!

Cu plăcere, Profesore!

L-a desfăcut încet, privind pierdut undeva departe. După prima mușcătură mă întreabă: Și ia zi-mi, pe la facultate ce mai este?

Ce să fie? Cum știți. Nimic nou.

Te înșeli, băiete. În fiecare zi este ceva nou, pentru că și ziua respectivă este nouă. Dar noi suntem naivi și vrem zile colorate, așa după cum ne este starea.

Aveți dreptate! Studenții nu mai sunt cum erau, iar la Consiliul Academic se discută asta. Zic ei că nivelul scăzut vine din liceu și că, de fapt, noi la facultate conservăm prostia, fără să luăm măsuri încă de la admitere.

Celane, asta e poveste veche. Nu vezi că nimeni nu mișcă un deget? Așa-i în țara asta, mulți comentatori, dar practic, de muncit doar țăranul pe câmp mai muncește, dacă or mai fi țăranii așa cum îi știu eu, de nu s-or fi schimbat și ei. Cine știe! E o luptă scârboasă, Celane. Eu de lupta asta am fugit. Lupta după ciolan. Atunci când m-am văzut în hora celor cu bale la gură, m-am retras. Ei, și? M-au socotit nedemn. Aproape că m-au făcut nebun. Nu-mi pasă. Sunt niște proști.

Cred că și eu sunt prost, Profesore. Am rămas printre ei.

Se șterge la gură cu mâneca, bea o gură de apă, apoi mă privește fără să clipească.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

52 Proză de Dorina Șișu

Măi, băiete, nu ești prost. De fapt ești, dar nu din vina ta, ci a sistemului. Și eu sunt prost că nu fac nimic. Mă încadrez lejer printre cei care nu mișcă un deget. Prefer să nu mai vorbim despre asta, că și-așa nu schimbăm noi lumea. Cine îți prepară sandvișurile, soția?

Nu mai am soție, Profesore. Eu am di…

Ai divorțat, știu. Iartă-mă, Celane! Unele lucruri le uit ușor, dar mi le reamintesc în același timp când îți adresez întrebarea!

A, nu e nimic. V-a fost student.

Cine?

Fosta mea soție! Do e numele ei.

O, da, mi-o amintesc. Era o fată timidă. Ai divorțat de ea? De ce?

De prost.

Celane, toți divorțăm de ceva. Toată viața divorțăm de lucruri, oameni, chiar și de ziua care apune, că, vezi tu, ziua de ieri nu mai vine niciodată înapoi. Ești prost, spui? Ești naiv. De la o vreme așa-i spun eu prostiei: naivitate. Parcă e mai dulce. Nu-i așa?

Nu-mi este rușine să-mi recunosc greșeala. Acum îi duc lipsa. Vă mai aduceți aminte când îi cumpărați tablourile? Apoi le donați la orfelinat. Mereu m-am întrebat de ce faceți asta. De ce îi cumpărați picturile?

Acum e rândul meu să-ți mărturisesc: le cumpăram din milă. Muncea mult la facultate, apoi seara stătea până târziu pe străzi, încercând să-și vândă tablourile. Îngheța de frig, biata fată, era vânătă la ochi, iar eu eram să trec pasiv pe lângă ea? Îmi era milă. Vezi, acum eu sunt un prost!

Ba nu, vă contrazic aici. Erați un…

Nu eram nimic. Nu mă compara cu nimeni, Celane. Ce știi tu? Nimic! Nici eu nu știu nimic și nimeni nu poate să-mi întoarcă vorba atunci când spun despre mine un lucru. Ține minte asta!

Auzi?

Da, Profesore. Îmi cer scuze!

S-a dat puțin deoparte să-și aprindă o țigară.

Mai aveți țigări? Să vă aduc mâine?

Adu-mi.

Am să vin după ore.

Să vii, Celane, după ore! Aici mă găsești. Auzi, mai adu și-o carte de critică. Știi tu a cui.

Da, Profesore! Vă salut!

Da, Celane! Salut!

Uneori mă speria. Devenea rigid și parcă se biciuia singur. S-a oprit din viață în urmă cu cinci ani.

Era ca un copil, încercând să asimileze cât mai mult, de parcă cineva stătea ascuns și pregătit să-l asculte. Am învățat mult de la Profesor. Am învățat să prind în mine ceea ce exteriorul îți pregătește, mai ales loviturile. Atunci când simt că mă pierd, chipul lui îmi revine clar în minte, auzindu-i glasul: ”Celane, să nu-ți fie frică de lume! Să te iei în considerare pe tine ca fiind totul. Să accepți ce ți se întâmplă și să-i bei veninul vieții, că deasupra o să rămână spuma minții tale.”

După moartea lui am devenit un trist, urât de mulți. Începusem să mă comport ca David. A avut dreptate în multe privințe, de aceea aveam obiceiul de al cita la diverse ședințe din universitate.

Eram la un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, dar evitau discuțiile cu mine. Aveam oricum același sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai mult pentru mine. Scriam cu setea pe care profesorul David o avea citind cărțile. După prima carte editată, niciun coleg nu mi-a mai vorbit.

După o vreme am donat cărțile la biblioteca unui sat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-am dat unor oameni sărmani cu nouă copii. Sus, la cota două mii, era o cabană arsă. M-am mutat acolo, fără să uit jos discuțiile cu Profesorul. Nu contează cum a fost viața mea până astăzi, însă cărțile pe care le-am scris vor rămâne în amintirea celui care m-a învățat că sunt nou în fiecare zi și prost la fiecare suflare.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

53

Poezie

Raul Sebastian Baz (Germania) Băieţi pe drum Aerul acela al dimineţii, şi colţul de pâine cu care fugeam la-ntâlnirea din drum, cu băieţii ca să mergem la şcoală-mpreună...

Mirosea a pădure de munte păsări cântau zgribulite, iar şapca îmi cădea şmechereşte pe frunte ah, fericire amestecată cu rouă...

Pe sub guler se strecura aerul rece la spate-mi fluturau pulpanele hainei cât de încet părea timpul că trece... alergam, muşcând din colţul de pâine.

Dar ştiu că-ntr-o zi va fi ca-nainte: şapca pe cap din nou mi-o voi potrivi nu voi rosti niciun fel de cuvinte spre şcoală fluierând şi desculţ voi porni.

De-atunci a trecut mulţime de vreme dimineaţa mă duc la serviciu cu maşina băieţii nu vin pe sub geam, să mă cheme şi colţuri fierbinţi nu mai are pâinea.

Pe drum, în răcoarea dimineţii, muşcând din colţuri de pâine arămii mă vor aştepta, ca pe vremuri, băieţii şi tot mai mici ne vom face, şi mai copii.

Mirarea scatiului Aş putea să-ţi recomand un fa ori un si totuşi, mă gândesc că pentru vârsta şi problemele tale mai degrabă este potrivit un re bemol.

Caută un ciob colorat prin care o copilă a privit emoţionată eclipsa de soare, pune-l într-un cuib de scatiu şi aşteaptă.

Descoperindu-l, pasărea va scoate un lung fluierat de mirare şi tu să ştii că acela este adevăratul bemol al lui re.

Potriveşte-ţi vocea cu el şi începe! Ţine-l cât poţi, până eşti gata să-ţi pierzi respiraţia. Atunci trage puternic aer în piept şi ia-o de la-nceput.

Nu te opri, ţine bemolul să sune o zi, două, trei, o lună, o viaţă, până în clipa în care, fără să ştii ce se petrece, mirarea scatiului de la sine va-ncepe să cânte în inima ta.

Nevoia de zeiţă Vreau o zeiţă doar pentru mine ce e aşa greu de înţeles?

Vreau să o veneraţi cum se cuvine, să-i aduceţi ofrande, să fiţi temători când intraţi în templele ei.

Vreau să-i rostiţi întotdeauna numele în şoaptă şi de îndată să fiţi daţi pe mâinile călăului, dacă veţi cuteza metafore neizbutite să compuneţi despre lungimea pasului ei de eternă copilă atunci când trece, înmiresmată, prin câmpurile cu violete.

Vreau o zeiţă, am dreptul acesta, şi vă spun: fiţi atenţi, nu râdeţi de mine, nu mai daţi din mână a lehamite şi nu vă mai şoptiţi unul altuia "lăsaţi-l, e nebun".

Căci ziua în care ea o să apară se-apropie. Şi-atunci, nesăbuiţilor, o să vedeţi că eu, umilul, pe care-l arătaţi acum cu degetul, la rândul meu sunt unul dintre zei un zeu neiertător, a cărui faţă n-o puteţi vedea decât în strălucirea oglindită a zeiţei.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

54

Traduceri Elisabeta Boțan (Spania)

Zhivka Balthadzieva 1947, Sofia, Bulgaria Poetă, traducătoare de literatură, scenaristă. Publică articole de investigație și eseuri. Autoare bilingvă, scrie în bulgară și spaniolă. Membră a Asociației de Scriitori și Traducători Bulgari.

DOCTORA CUM LAUDE în Filologie Slavă și Lingvistică Indo-europeană la Universitatea Complutense Madrid, Spania.

Licențiată în Filologie Bulgară, a doua specialitate: Limba și Literatura Rusă, la Universitatea Kliment Óhridski, Sofia, Bulgaria. Profesoară la Departamentul de Filologie Romanică, Filologia Slavă și Lingvistică Generală, Colaboratoare INTE Madrid, Reporter la Radio Național din Bulgaria etc.

Poemele sale sunt traduse în aproape douăzeci de limbi, colaborând cu ziare și reviste din mai multe țări.

Dintre cărțile sale amintim: Fuga de real, Soare, Ovidiu privește Dunărea etc.

Dintre scriitorii bulgari, a căror operă a tradus-o în limba spaniolă, amintim: Hristo Botev, Blaga Dimitrova, Nikolay Kanchev etc.

Orfeu Mi-o înapoiază pe Euridice dar nu voi mai putea să-i văd umbra.

Mi-o înapoiază pe Euridice însă fără memoria iubirii ce coboară în infern.

Mi-o înapoiază pe Euridice însă fără drumul dus-întors unde? și cui?

Cum să mă găsesc?

Veghe Singurătate vegheată, asistată de mulțimi, care îmi uzurpă dreptul de a decide propriile mele ne-lupte.

Sunt lira pe care o smulg cu dinți și unghii bacantele?

Fără amintiri nu văd lumina de care mi-au vorbit zeii Tartarului și razele – farmece ale scrisului.

Mi-o înapoiază pe Euridice. dar în ce parte mă urmăresc pașii ei?

Perpetuu Incertitudine. Necunoscute.

Nici o mantră din cer pentru a le tămădui.

Antecedentele lovesc. Și post-viitorul.

Primăvara teii înfloresc pe strada mea îndepărtată. Mișcă aerul.

Mii și mii de nano-mecanisme zburătoare ce anesteziază haosul și insomnia. Aromă de timpuri de nanoarchaeum primordiale

Am coborât în adâncul meu și m-au alungat.

Fără umbră.

Fără privire.

Până și sângele meu arde în rana Altuia.

Nu sufăr deloc. Și cânt.

Pentru că nu simt.

Străini În fața ordinii existente. Și după iubire.

Tremur și primitive, timpuri fără grabă și fără durere.

Reminiscențe? Premoniție?

Mai tăcută ca niciodată lumina. Iar eu nu mai am întrebări.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

55 Traduceri de Elisabeta Boțan Poem Câte voci sunt necesare ca să nu înțelegi lumea?

Câte voci inflamate?

Câte corzi vocale rupte?

Câte cuvinte prefabricate?

Ca să nu înțelegi.

Rămâi preplex sau indolent. ieși din odaia de zi.

Ieși.

Poem Am în venele mele un cuvânt de iarnă, un coagul ce avansează și avansează. Un absorbant de lumină, o lamină de aur negru nano-structurată, și absoarbe toată lumina. Un cuvânt lipsit de dragoste, un cuvânt autist. Lovește zidurile cu fruntea însângerată.

Se agită. Se agită. Ceea ce a fost imaginat și obloanele albastre ale amintirii se topesc în durerea lui. Doar șarpele continuă să fie o rază ce deschide focul, galben și imediat, pe prag.

Alex Ivanov – Nopți în dantelă albă Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

56 Proză

À rebours Pavel Nedelcu (Italia)

Cele patru tânguitoare abia terminaseră de hlizit. Stăteau la un pahar de vin (un pahar de unică folosință, alb, din plastic) în fața intrării în biserică, intrare pe unde abia reușise să se strecoare, fiind prea strâmtă pentru volumul său, preotul. Aveau încă un rând de pahare în mâna stângă, tot din plastic, pline ochi de colivă, ce țineau pe centru, asemenea unei grădini în care stau neclintite flori multicolore, bomboane de culori vesele. Se bucurau cu adevărat că le reușise spectacolul, se tânguiseră într-un mod nemaipomenit. Amazonul nu avusese niciodată un debit mai mare. Ieșise din matcă în mod deloc surprinzător, iar clipocirea cascadelor sale repezi pătase stofe negre, cernoziomuri perfecte pentru cultivarea unor cactuși foarte ascuțiți.

- Să fie într-un ceas bun! Noi treaba, desigur, ne-am făcut-o.

- Să fie, să fie! Odihnească-o Domnul cu drepții!

- Să-i fie țărâna ușoară!

- Hai, noroc! Sănătate nouă!

Preotul trecu pe lângă ele. Voia să intre în biserică încărcat de pomană. Ușa însă era prea strâmtă pentru un asemenea volum, așa încât se strecura mereu pe lateral, ca un șoarece, lovindu-și pântecul sfințit de oblonul fix. Depozitase într-un lighean roșu din plastic pâine, colaci, diferite prăjituri, toate făcute în casă de gospodinele satului, un platou de colivă cu o cruce mare pe mijloc, făcută din pătrățele de ciocolată și o sticlă de vin.

- Nu beți vin în fața bisericii, păcătoaselor! Ieșiți în drum dacă vă arde de băut!

- Să ne ierți, părinte, dar beam în cinstea răposatei, răspunse bomboana roz.

Preotul abia se vedea de după crucile de piatră. Pierdut printre ele părea un Tezeu cu burtă, urmărind firul de cărare printre cripte. Când îl întâlni pe Minotaur, acesta îi înmână un lighean roșu, ce părea a cântări destul de mult. Dascălul venise cu el încărcat, străbătând cimitirul, tocmai de la masa lungă de praznic, cea întinsă în spatele bisericii, așa încât să nu se vadă dinspre stradă ospățul.

De la acea masă se ridicaseră ultimele, tânguitoarele. Luaseră de pe ea ce mai apucaseră, patru pahare de colivă și o sticlă de vin din care fiecare își turnase, după vrere și putință, în câte un pahar alb, de plastic.

- Hai să ne umezim și noi gâturile, da mai încolo, să nu ne vadă popa, spuse bomboana verde!

Era liniște. Totuși, la intervale de timp diferite, cu o perseverență asurzitoare, lingurile răsunau pe fundul castroanelor, apucând bine de zeamă cu ajutorul cavităților lor reci. Ciorba caldă de găină mângâia cu propriul zarzavat gâtlejurile întristaților. Bucuroși erau însă câțiva oropsiți, ce în fiecare zi se puteau găsi în fața bisericii sau în orice caz, în curte, umblând fantomatic prin cimitir cu sacoșe murdare, de cârpă, ticsite de pomană dumnezeiască. Nea’ Fănel cu capul chel, spre exemplu, se înfrupta cu poftă din felul doi, fasolea fiartă foarte bine la foc mic, în apă de fântână. Pletele sale năclăioase i se perindau pe deasupra farfuriei, scuturând în ea sare. Festinul implicase și câteva slăbănoage patrupede ale căror blană căzuse de la atâta scărpinat și care înălțau de sub masă capetele puricoase înspre fețele indiferente ale comesenilor.

- Cheamă-l și pe nea’ Fănel la masă, Ioană, spuse bomboana albă, de-a casei, cunoștință de familie!

- Care nea’ Fănel?

- Nea’ Fănel cu capul chel, nu-l știi? De o viață se învârte pe aici, prin jurul bisericii. N-are săracul nici ce mânca. Cu oameni de ăștia trebuie să-ți faci pomană, până la urmă.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

57 Proză de Pavel Nedelcu

Îngerul a strigat, preotul a sfințit, mâna sa ridicată în semivăzduh comanda alinierea. Toți s-au ridicat la unison și au prezentat arm’ pentru onor, iar după ce au terminat de atins burțile și umerii cu sfânta treime a degetelor, preotul le-a dat locul repaus. În timp ce ei se așezau, Ioana venea dintre cruci, cu nea’ Fănel pe urmă. Nu au lăsat-o să mănânce. Preotul, în primul rând, i-a spus: - Fă cruce, măi, fată, înainte să mănânci!

Plângeau tânguitoarele mai mult ca oricând, toți urmăreau cum sicriul se lasă la fund ușor, ușor, ca un lift la parter, ca viața în om. Tremurul brațelor groparilor și a dascălului dădeau nesiguranță celor ce priveau și toți se așteptau ca dintr-un moment în altul lemnul înjghebat și lăcuit să se desfacă sub o zdruncinătură. Însă totul a decurs bine, Agripina nu s-a întors pe o parte, ci a rămas așa, întinsă pe spate cum era, cu mâinile împreunate ca într-o rugă. Pământul, flămând, înghițea corpul cu poftă, mestecându-l atent, să nu se înece cu oasele, între fălcile sale fertile. Acum tânguitoarele își puteau sfâșia hainele și smulge părul, se puteau arunca peste grămada de pământ, puteau să-și descopere pieptul, să scurme cu ghearele, să își arate durerea. Bomboana galbenă striga: - Un’ te duci tu, Agripină? Ce ai făcut să te ieie Dumnezeu așa tânără? Cu ce ai greșit, Agripină?

Pentru care păcate ai plătit? De ce mă lași aici, singură și neputincioasă?

Oricât ar fi vrut să se abțină, Ioana nu reușea. Plânsetele tânguitoarelor nu o puteau lăsa idiferentă. Urmărea cortegiul cu o privire pierdută. În spatele ei o coadă neagră cotea după corpul Agripinei, ca aceea a unui câine vesel care se agită în dreapta și în stânga când este mângâiat. Fiecare dintre smocurile de păr ale acestei cozi se unduiau lent, în adierea vântului matinal.

- De ce te-ai dus, Agripină? întrebau tânguitoarele retoric, prelung, cu glas sfârșit.

De ce s-a dus până la urmă? se întreba și Ioana. La patruzeci de ani, nu își îngropaseră încă părinții, pe niciunul dintre ei. A făcut infarct, era bolnavă. Moartea este nedreaptă și lovește fără să respecte riguroasele criterii umane. Moartea, unica certitudine a vieții. Omul, iată, nu este niciodată sigur de existența sa. Viața omului este o viață pentru moarte, a fi pentru a trece în neființă în mod imprevizibil. Fiecare dintre noi să-și trăiască fiecare zi ca și cum ar fi ultima, să trăiască proiectat în viitorul iminent. Oare soră-sa așa trăise? se întreba Ioana. Spera să fi trăit astfel. Agripina trăia doar pentru băiatul său. Nici nu se mai căsătorise de la divorț, devenise total scârbită de masculinitate. Iar băiatul era acum de negăsit. Cine știe cât de tare se speriase când o găsise pe Agripina lată în mijlocul casei, rece, fără respir. Cine știe unde please! Telefonul îi era închis de câteva zile. Așteptaseră cu îngropatul, în speranța că va apărea, însă frumoasa Agripina începuse să miroasă urât, iar preotul mai avea, desigur, și alte treburi.

Ioana organizase totul, imediat se strânseseră banii. Au dat părinții toată pensia, fiindcă se nimerise să le vină chiar atunci. Fratele, Ionuț, a trimis și el din Germania, spunându-i la telefon: - Ocupă-te tu, Ioană! Eu nu pot să plec de la muncă.

S-au cam spălat pe mâini cu toții, în vasca lui Pilat, după ce Pilat a murit pe neașteptate. În casa Agripinei din satul Romanești, o liniște desăvârșită. Neobișnuit pentru diminețile din timpul săptămânii. Nero ar fi trebuit să se trezească deja, să se ocupe de animale. Ar fi trebuit să se audă coarba fântânii scârțâind la fiecare rotire, găleata de tablă izbindu-se de pereții rotunzi ai puțului, vaca mugind, cocoșii... Nero nu se trezise. O fi bolnav, se gândi Agripina. Jos din pat și într-un suflet la el în cameră. Cine știe ce i s-o fi întâmplat, se gândea. Se împiedică de prag și își dete peste cap un deget, cel mic, a cărui unghie trimise imediat semnale de durere sistemului nervos. Fără să se oprească, însă, străbătu holul, strânse din dinți și puse mâna pe clanță, fără să mai bată la ușa lui Nero.

Nimeni pe pat, nimeni pe cele două fotolii roase, nimeni pe scaunul din fața mesei. Pe birou un plic alb de mărimea unei cărămizi, semnat cu un marker roșu: Nero. Agripina se așeză pe scaun și îl deschise, nu mai simțea nici durerea provocată de unghia ruptă. Presimțea fapta, însă se străduia să nu creadă. Și totuși biletul îi confirmă bănuiala. În litere mari, de tipar, recunoscu scrisul lui Nero: ”MAMĂ, M-AM SĂTURAT DE SATUL ĂSTA TÂMP, DE SĂRĂCIE. AM PLECAT CU TICU ÎN ITALIA, LA MUNCĂ. VREAU SĂ STRÂNG NIŞTE BANI SĂ FAC FACULTATE. AM DE GÂND SĂ STAU UN AN-DOI. AM SĂ TE SUN CÂND AM SĂ POT. AI GRIJĂ DE TINE!” Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

58 Proză de Pavel Nedelcu

Agripina se ridică aproape involuntary, vrând să o ia pe urmele băiatului. Simțea o dorință nebună de a se uita de-a lungul drumului, de a merge pe jos până la stația de autobuz. Deşi era probabil imposibil, şi-l imagina pe Nero încă ezitant, pe marginea drumului, cu capul între palme, plângânduși în pumni. Ori râzând, cu un rucsac în spate, cu bunătate în zâmbet, mulțumit pentru că îi jucase o festă nemaipomenită.

Abia ce se ridică, însă simți cum mușchii picioarelor nu o mai ajută. Corpul încerca să se opună paraliziei, însă cu cât mai mult încerca asta cu atât mai puternică devenea o durere ce se răspândea, din piept, în întreg organismul. Agripina simțea că se sufocă, în timp ce inima o înțepa cu putere.

Ultimul lucru pe care îl văzu fu scrisoarea, pusă înapoi în plic, pe care o scăpase din mână. Prinsă în curentul format de uşa deschisă a camerei ea fu aruncată în întunericul de sub pat. Ochii Agripinei urmăriră acea scrisoare până când dispăru. Cristalinul își mări pentru ultima dată volumul. Nici un alt mușchi nu mai răspundea ordinelor date de creier. Greutatea corpului răsună surd la contactul cu podeaua. Ultimul zgomot produs de corpul Agripinei fu cel al dinților ce, la contactul cu podeaua, clănțăniră sec, la fel ca o ghilotină.

Nero se ridică din pat și se mai gândi o dată. Trei noaptea și el trebuia să o facă. Trebuia neapărat să o facă, pentru că nu mai rezista, se simțea înconjurat de un zid înalt de piatră. În vârful acestuia se aflau cioburi ascuțite de sticlă. Îl sufoca propria condiție, simțea că infinitul este de cealaltă parte și că trebuie doar să sară, călcând pe cioburi, acel zid. De partea cealaltă era adevărata viață, mirosul ploii care atinge pământul, orizontul nemărginit și necunoscut. Se săturase de fân, grădină, grajd, vite.

Voia doar să plece, să plece o dată pentru totdeauna din acel sat anonim și să nu se uite decât înainte, urmărind acel orizont, propulsat înspre el ca o privire prin lentila unui binoclu.

Mâna îi tremura pe foaia dictando, însă simțea nevoia să scrie. Ar fi preferat să nu o facă, să plece pur și simplu, fără nici o explicație, însă nu o putea lăsa pe mama sa într-o negură totală. Se gândea la cât de mult reprezintă el pentru ea, la câtă grijă îi purtase, mai ales de la moartea tatălui său.

A nu ști nici măcar în ce direcție a luat-o ar fi putut crea în mintea ei grijulie o multitudine de scenarii greșite, care mai de care înțesate cu pericole. Ar fi chinuit-o închipuirile și nu și-ar mai fi găsit liniștea.

Trebuia să o asigure că e în toate mințile și că a ales, nu a avut curajul să o înfrunte, temându-se și de o posibilă răzgândire cauzată de cine știe câte râuri de lacrimi și rugăminți, însă a ales, pentru el, cu inima deschisă, să se piardă în imensitatea orizontului.

Alex Ivanov - Prinț fără poveste

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

59 Poezie

Nuța Istrate Gangan (SUA)

alchimistul întunericul acesta vine ca un tâlhar îmi strangulează ultimul ţipăt mă strânge în braţe precum un bărbat nedorit care miroase mult prea mult a coniac şi tutun are ochi sticloşi mâini aspre atingerea lui răscoleşte şi doare dar știu că niciodată n-am fost atinsă așa împotriviri inutile mă învăluie avid provocat de gustul sângelui crud pleoapele grele acoperă ultima fantă de lumină îl las să mă dezbrace de piele să-mi desprindă oasele să mă întoarcă pe dos să-mi descătușeze ultimele păcate uitate în colţul acela întunecat din inima mea

iluzie

flash

mi-ar fi fost mult mai simplu dacă ai fi fost bărbat aş fi ştiut unde să te caut cum să te recunosc şi mai ales cum să te consum dar nu eşti decât o iluzie cu ochi frumoși o idee abstractă

iubirea mea nu va fi niciodată măsurată în numărul de te-iubescuri pe care ţi le-aş şopti atunci când îmi desfaci sângele în frânturi de lumină atunci când mă treci prin arsura trăirilor tale

un drog necunoscut care mi s-a injectat în venă

ci în numărul de dureri pe care vreau să le împart cu tine

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

60

Poezie

Traian Vasilcău (Moldova)

O nouă opțiune Mierlă căruntă, viața mea târzie Parcă nici n-a venit, c-a și trecut Din ziua când doamna Pneumonie Nu-mi mai dă aer nici pentru-un sărut. Și-atuncea zarea ce-mi cunoaște muma Am s-o sărut cu sufletul de-acuma.

Aripi ca amintire Eu am zburat mereu, mai mult în vise, Un zbor de care sunt bolnav și-acum, Când, pasăre rănită, ies la drum Să-mi spăl privirea-n albele narcise.

Eu înc-aș fi zburat de-ar fi fost zile, De n-ar fi fost doar nopți sub stea miloasă.

Dar când mă vei sădi în Ieri, copile, Aripile să mi le iei acasă.

Geamăt de sclav Răscumpără-acest sclav, Sfinte Părint Alex Ivanov – Pachetul cu scrumbie afumată

Cu Darul Crucii Tale în amurg.

Să-aud în mine turlele cum curg Și mânăstirile fără cuvinte.

Răscumpără-acest sclav, beat de sclavie, Trezește-l cu agheasma unui gând.

Să-aud din mine beznele plecând Și-n locul lor să ningă veșnicie, De care să mă-mbăt de-acum ‘nainte, Glorificându-Ți bolțile, Părinte!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

61 Proză

Destin cenzurat (3) Ioan Silvan (Spania)

Panica era generală. Preşedintele Tribunalului se întreba dacă să publice sau nu ştirea în presă. Racheru, extenuat de percheziţiile făcute în Checheci, vorbise în Adunarea Cadrelor de cu o zi înainte. Ceruse amânarea începerii judecăţii, dar cei de la Justiţie refuzaseră propunerea lui. În timpul procesului sala era plină. Dinăuntru duhnea un miros rău, despre care femeile de serviciu credeau că va intra şi-n pereţi. Aproape cinci sute de ţigani se adunaseră acolo să huiduie, să înjure.

Contrabandistul era în stal. În faţa lui, un rând de gardieni înarmaţi aşteptau epuizaţi de căldură.

Preşedintele completului de judecată nu mai sosea.

- Să fie linişte! porunci cineva. Corul mahalagiilor nu încetă. Au fost pornite ventilatoarele.

Trecuseră trei ore. În sfârşit, bătrânul puternic apăru în odăjdii întunecate. Lumea începuse să fluiere.

- Linişte! urlă preşedintele Completului de Judecată, în difuzorul cât un geamantan şi vocea păru să vină de nicăieri. Linişte! se auzi din nou.

Gelu Necunoscutul îşi ţinea capul aplecat spre pardoseala de tuci. Ochii lui de bivol se ridicaseră în câteva rânduri şi mulţimea din sală începuse să-l aclameze: - Ge-lu! Ge-lu! „Datorită mie sunteţi voi bogaţi, gândi în momentul acela ţiganul. Am fost, totuşi, cinstit.”

Exista o regulă unanim generalizată în rândul lor, să primească fiecare cuvântul celuilalt, să-şi dea propriul cuvânt. „Asta se întâmplă mai rar într-o comunitate ca a lor”, dedusese cândva Racheru. Şi totuşi nu era o absurditate.

Racheru sta în biroul procurorului-şef, aşteptând să fie chemat. Dezbaterile au început în cele din urmă.

- N-o să iasă nimic astăzi din procesul ăsta, trăncăni amical procurorul-şef. L-am şi rugat pe preşedinte să fie scurt, să dea o amânare. Să te rezumi şi dumneata Racherule la prezentarea cazului, să nu ceri acuzarea. Vom programa o nouă şedinţă pentru joi după-amiaza, cu uşile închise. Este periculos atâta puhoi mediocru în spatele tău.

- În douăzeci şi unu de locuri din Checheci am găsit bijuterii ascunse, explică ofiţerul. Peste treisprezece kilograme. Gardurile împrejmuite cu cordoane delimitatoare pentru a-i proteja pe săpători au fost asaltate în prima zi. Am fost nevoiţi să trecem la arestări. Am văzut atâtea rochii ridicate în cap, încât am crezut că suntem la Moulin Rouge.

Procurorul-şef se rezemă de biroul său, cu mâinile încrucişate. Un surâs, intenţionând să înlocuiască hazul ce s-ar fi cuvenit în acel moment, i se scurse totuşi de pe buze, într-o prelingere fină, nedesluşită.

Gustul profesiei era atunci amar. În sala de procese au fost aprinse hârtii. Parchetul începuse să ardă. Ţiganii păreau să fi înnebunit cu totul.

- Evacuaţi sala! urlă preşedintele în câteva rânduri. Evacuaţi sala!

O linişte deplină se lăsa din necunoscut prin putoarea igrasioasă, mucedă, a aerului îmbâcsit. Atunci bătrânul judecător vorbi calm.

- La cel mai mic semn de ofensă din partea dumneavoastră, vă dau afară!

Unul se ridică din primul rând şi începu să urle cerând eliberarea lui Gelu. Intenţionat, pentru a stârni vacarmul. Spre marea lui surpriză, nimeni nu-şi dădu concursul, de parcă ar fi fost înţeleşi, iar vocea lui se ridică stridentă, singulară, deasupra tuturor.

- No, taci moo! sări ţiganca lui tânără şi-l plesni peste faţă. Nu vezi că nu mai strigă nimeni?

El se năpusti asupra ei cu palmele şi cu pumnii. Toţi crezură că va ieşi un mare scandal. Paradoxal însă, ţigănimea tăcu şi, după ce se făcu linişte, judecătorul continuă.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

62 Proză de Ioan Silvan

- Dau curs dezbaterii, spuse el. Domnule procuror, aveţi cuvântul.

Cineva prezentă cazul. Avocatul apărării se ridică şi ceru o amânare.

- Deocamdată nu! îi răspunse preşedintele. Aveţi cuvântul!

Acesta se aplecă la urechea procuroprului miliţiei şi şuşoti ceva. Procurorul miliţiei îşi prezentă şi el punctul de vedere, cerând şi el amânarea procesului.

- Nu sunt de acord! se încăpăţână preşedintele Completului de Judecată. Dacă nu vreţi să vă pledaţi cauza, cer revocarea dumneavoastră, pentru termenul următor.

Arestatul, fără a avea drept la cuvânt, ceru şi el amânarea dezbaterii pentru o dată viitoare. Ţiganii se ridicară în picioare urlând: - Să vină reprezentantul SEIC-ului! Să vină căpitanul Racheru! El ştie adevărul, el l-a arestat pe Necunoscut!

Pe o uşă laterală, căpitanul Racheru intră şi se opri în faţa pupitrului masiv din lemn vechi, lustruit.

Nu avea asupra lui nici un dosar, nici o hârtie.

- Cer amânarea dezbaterii! anunţă şi el în urma celor stabilite cu procurorul-şef. Cercetările noastre nu sunt încă definitivate, se scuză şi ieşi pe altă uşă.

- Aşadar, domnilor avocaţi, domnilor procurori, se cârtiţă bătrânul, se cere amânarea procesului.

Cum motivele cererilor de amânare nu sunt întemeiate, Completul de Judecată este obligat să dispună... continuarea dezbaterilor.

- Huo! huo! Huo! începu sala să huiduie într-un cor unanim. Amânaţi procesul! Gelu nevinovat!

Amânaţi procesul!

Florenţa lui Capră, sora Martei, cea care îi împrumutase cei cinci sute de mii de lei lui Simion Peşteleu, să cumpere vila doctorilor Behn, sta în primele rânduri. În spatele ei, Capră, înalt, cu faţa arsă, cu buzele groase, cu bascul tras pe cap până la încheietura urechilor, privea cu ochi sticloşi spre omul vărgat, cu capul ras proaspăt.

- Ţi-am fost cel mai de încredere!... murmură Capră ca pentru sine, suflecându-şi mânecile cămăşii roşii, murdare.

- Arză-te para focului să te arză! se întoarse Florenţa spre el, blestemându-l. M-ai lăsat să-i dau banii sărăntocului de cumnatu-meu. Acum de unde mi-i mai dă înapoi, dacă l-au arestat pe Gelu?

Capră nu-i răspunse. Autoritatea femeii îl intimidă şi cu toate că ea fusese cea care stabilise dacă îi dă sau nu banii cu împrumut lui Simion Peşteleu, tot el căzu vinovat.

- N-auzi acum, bată-te-ar Dumnezeu să te bată de porc jigărit? îl apostrofă iar femeia grasă, cu picioare negre, murdare. M-ai lăsat să dau banii la sărăntoc, acuma rămânem fără jumătate de milion de lei!

- Întoarce-te în faţă! o îmboldi bărbatul. Nu vezi că nu-i de vorbit treburi de astea aici? În sală se făcu o zarvă de târg.

- Nu-i lăsăm să-l condamne! îi şopti unul Martei Peşteleu. Spune mai departe!

- Nu-i lăsăm să-l condamne! spuse şi Marta Peşteleu, oprită alături de Simion Peşteleu, la capătul sălii. Strigăm!

- Nu-l lăsăm condamnat, continuă şi Simion Peşteleu către alţii. Strigăm!

Toţi îşi propuseră să strige, să ţipe, să blocheze şedinţa de judecată. Înţeleseră că odată ce va fi smuls dintre ei omul de încredere al traficanţilor de bijuterii, o sărăcie fatală, dezastruoasă, identică cu fosta lor sărăcie, va bântui întreaga mahala. De aceea ţipau, huiduiau.

Preşedintele încăpăţânat al Completului de Judecată fu chemat în cele din urmă, de preşedintele tribunalului în biroul său. Avocaţii se retrăseseră pe rând, unul câte unul, procurorii la fel. Completul dispăru şi el pe neobservate din spatele mesei lui de lucru. În stal rămăsese Gelu Necunoscutul, păzit strajnic de trei poliţişti. Cordonul gardienilor înarmaţi, continua să transpire mai departe în faţa boxei acuzaţilor.

- Ce fac ăştia? întrebă un civil elegant apărut, ca din senin, printre ţigani în sală.

- Nu ştiu! fu răspunsul primit.

- Voi ce faceţi?

- Nu ştim!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

63 Proză de Ioan Silvan

Toţi aşteptau într-o forfotă vulcanică, cu gâturile întinse spre masa Completului de Judecată la care nu mai era nimeni.

- Nimeni nu ştie ce aşteaptă ăştia? întrebă iar civilul. Chiar nimeni?

Ce aşteptau totuşi? Trei subofiţeri cu armele la piept stăteau în jurul omului încătuşat. Îl transportaseră zilele trecute în cartier la săpături. Angelica lui deplasare cu trupul legănat, printre gardurile zdrenţuite, stârniseră o ură generală împotriva organelor de drept. Copiii se adunaseră în jurul anchetatorilor, strigând cu o nevinovăţie provocatoare: “Ge-lu! Ge-lu!” Cine îi învăţase? Să-i fi învăţat părintele lor spiritual, bulibaşa Petru Tabără, omul cu barbă sură, care venise şi el la proces şi care sta acum într-un scaun oficial în dreptul “altarului? O mare performanţă reuşise această etnie, în timpul înaintării prin anevoioasa ei istorie. Respectarea bătrânului bărbos, din a cărui bunătate sufletească, trebuiau toţi să se inspire.

Civilul elegant încercă să mai străbată o dată prin mirosul greu, unsuros, al sălii. Alţi civili apărură în sală.

- Nu începe odată? întrebau unii.

- Ne mai ţin ăştia mult să aşteptăm? se zbăteau alţii să afle. În scurt timp sala începu să se umple de civili eleganţi cu multe întrebări. Toţi păreau să fi căzut acolo de nicăieri. Toţi, lipsiţi de o identitate precisă, puneau întrebări. Cine sunt ăştia? Cine sunt ăia?... De ce nu începe odată procesul?... Şi aşa, în scurt timp sala se umplu de civili eleganţi.

Forfota scăzu. Prezenţa lor dumnezeiască schimbă ambianţa. Ventilatoarele continuau să şuiere rătăcitor. Mulţimea începu să iasă afară. Numai mirosul acela, nici de oameni, nici de animale, rămânea acolo sfidător şi greu. Din faţa boxei acuzaţilor câţiva gardieni dispărură. O mişcare fluidă de valuri se înspuma pretutindeni. Civilii eleganţi rupeau rândurile. Nimeni nu mai ştia cine întreabă şi cine răspunde. Gelu Necunoscutul dispăru şi el. Ţiganii obosiţi de aşteptare îl scăpară din ochi. Din loc în loc se mai auzeau aclamaţii. În stradă se încinse un dans ţigănesc. Uitaseră de Necunoscut. Cei mai mulţi aduseseră cu ei sticle de băutură şi se îmbătaseră. Alţii trimiteau acum să le aducă băutură sau dormeau pe coridoarele tribunalului. O parte dintre ei rămăseseră încă atenţi la evenimentele din sală, dar nu le înţelegeau. Ce era cu atâţia civili printre ei? Cine i-o fi trimis? De ce par atât de naivi?

Toate acestea erau pentru ei lucruri greu de înţeles. Ţigănci tinere şi bătrâne băuseră în rând cu bărbaţii şi începuseră să plescăie din degete, să salte pe vârfurile picioarelor, nebunatic. Unii dăgăneau din gură în stilul vocii lor ţigăneşti, scoţând sunete scurte şi groase: “Dâgî dâg! Dâgî dâg! Dâgî-dâgî-d!“ Cei mai mulţi însă, dansau bătând cu palmele aerul, aplecându-se spre pământ, apoi încorcându-se cu faţa spre cer, cântând în romantica lor limbă: „Observ că marea mângâiere, Dacă există, stă în bere!”

Sala se golise în întregime şi aerul începuse să circule mai uşor. Doar Petru Tabără sta singur în scaunul lui din dreptul pupitrului de lemn, răsucindu-şi mustaţa cu degetele mâinii sale drepte. Florenţa Capră rămase şi ea în sală şi începu să adune sticle.

Alex Ivanov – Iubire în vid

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

64 Poezie

Vavila Popovici (SUA) Temnițe amare Istoria mahalalelor se repetă!

Pretutindeni – temniţe-amare!

Copii flămânzi se duc şi vin de la şcoală.

Abandonaţi de părinţi - se sinucid, alţii preferă traiu-n canale…

Temniţe amare!

Mame înfometate, în disperare aruncă pruncii hrăniți la sân, bărbaţii lipsiţi de credinţă, beţivi, brutali, drogaţi, criminali, ajung… în temniţe-amare.

Condiţia lui „A fi”?

Respiraţia, lăcomia, erosul, sângele.

Lumea clădită de noi! În grădina Edenului omul a încălcat legământul. În care grădină ne aflăm, Doamne?

Ce ne-a făcut să uităm poruncile tale?

Istoria mahalalelor se repetă! Şi anii mei, anii tăi, anii copiilor noştri se duc…

Mi-e teamă A început să-mi fie teamă de bătrânețe mai mult ca de moarte!

Mi-e teamă de foame, de frig, de lipsa de dragoste.

Mi-e teamă că ne vor sui în copaci și vom cădea răniți de crengile lor neprimitoare.

Mai mult ca de moarte mi-e teamă de bătrânețea cerută Domnului cândva…

Mai mult ca de moarte mi-e teamă de bătrânețea mea!

Alex Ivanov – Cover 3

Viață de șobolan Șobolanii se-agită, aleargă, sar, râd, odată cu lăsatul serii și al nopții (fiindcă noaptea totul se vede mai estompat), pun la cale să digere pe cei mici.

Ziua trăiesc satisfăcuți printre gunoaiele lumii, fiindcă se simt bine, sunt în elementul lor…

Acolo întâlnesc alți șobolani, carnivori, omnivori…

Au mirosul dezvoltat, miros de la distanță, pentru bani mirosul li s-a dezvoltat mai abitir. Șobolanii zilelor noastre se laudă că luptă

pentru dispariția dinozaurilor (precum dinozaurii de ieri, din cauza șobolanilor ar fi dispărut), dar este suficient să-i atingă cu biciul cozii și din calea lor - fug.

Dinozaurii au dominat milioane de ani lumea cum să dispară acum? Șobolanii sunt trufași!

Dacă-i lovește cineva-n amorul propriu, îl dau în judecată și-i rod mii de dolari.

Mirosul banului învățat, dezvoltat!

Ce bine e să duci viață de șobolan, să lași și dinozaurii să trăiască!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

65 Poezie

Maria Roibu (Olanda)

Incurabil În timp ce pe noptiera mea stau aruncate două perfuzii cu cerneală silabele fiecărui ceas își înfig unghiile în vena străvezie a unei lumi tăcute... ah cuvântul ăsta nesfârșit este precum veninul pentru care nu s-a inventat niciun antidot.

Efectul plumbului Cuando el lector sabedor abastece de insectos el jardín del poema, la realidad misma deja de existir afuera.

Pere Besso Atâtea ape își piaptănă valurile în ochii unui pescăruș tăcut…

Atâtea zboruri își frâng degetele plânse pe umărul unui albastru întins…

Oare cuvintele poetului se pierd într-un alb infinit, acea margine inexistentă a unui abis împușcat?

“Nicidecum» aș spune eu, că în tâmpla semnului de întrebare rămâne imaginea veșnică a găurii glonțului orb.”

Caligrafie în pieptul meu Duc în palme povești nescrise ale pietrelor azvârlite în pieptul meu… dețin formula soarelui ce luminează până în abisul grotei din care iese o lume înverșunată, am puterea păsărilor ce-și cântă zborul și priceperea stropilor de ploaie desenați pe asfaltul unui bulevard din inima ta,

dețin și nebunia de a bea o cupă cu venin ca apoi să mă ridic pentru a-mi continua drumul, precum râul către marea lui, și toate astea pentru că tu mă înfășori în cea mai mare certitudine: aceea că lumea nu s-a sfârșit și că ai puterea de a o schimba.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

66 Proză

Clipa de bucurie Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Norocul este o noţiune pe care fiecare o vrem cât mai concretizată în viaţa noastră. Fiecare însă, are preferinţele lui în materie.

Astăzi, pentru mine, noroc a însemnat faptul că am avut câteva minute de vizionare pe micul ecran a unor imagini de care n-ai vrea să te mai desprinzi, n-ai vrea să se mai termine.

Am să încerc să le redau cât mai fidel, deşi mă îndoiesc de reuşită. Încerc.

Văd imaginea unor piscuri muntoase, înzăpezite. Natură nepoluată, cred.

Totul este o linişte albă, dezlănţuită. Mă trece un fior de bine. Respir cu nesaţ aerul pe care îl simt atât de curat. Fac efortul de a păstra în memorie această imaculare pentru a putea-o regăsi în momentele mele mai tensionate. Dar, în secunda următoare, scap efortul de sub control, când în cadru dă năvală o ceată de căprioare cu pui. Imaginea îmi taie respiraţia. Înţeleg repede că părinţii şi-au adus copiii în acel loc pentru o lecţie de balet. Părinţii sunt profesori, iar creaţia lor coregrafică este de înaltă clasă. Dansau după o muzică a naturii numai de ei auzită. Intenţia de a reda în cuvinte graţia care a umplut ecranul ar fi o încercare trufaşă.

Nu am cuvinte.

Aici doar muzica s-ar putea exprima. Doar muzica, cea mai grea şi mai impalpabilă dintre arte, este cea care le poate exprima pe toate. În această amplă desfăşurare de graţie şi armonie substanţa vitală este bucuria. În cele câteva minute, cât au durat aceste imagini, relaţia mea cu restul lumii a fost întreruptă. Toată fiinţa mi se concentrase în a asimila cele văzute. Şi, când ecranul m-a readus brusc la realitate, mi-am dat seama cămi curgeau din abundenţă lacrimi. Mi se mai întâmplase să plâng de bucurie, sau de drag, numai că de data asta descoperisem ceva.

Descoperisem că există un secret al bucuriei pe care noi oamenii nu-l cunoaştem. Sau nu-l mai cunoaştem! Poate l-am avut cândva. Dar pe măsură ce am evoluat...

Mă gândesc acum la căprioarele mele. Şi înţeleg că ele erau conştiente de pericolul iminent de a fi devorate de lupii flămânzi ai pădurii.

Dar, se bucurau de clipă. Se bucurau de acel feeric şi imaculat spaţiu atât de prielnic desfăşurării graţiei.

Găsiseră timpul şi locul de bucurie. Şi se bucurau!

Mesajul transmis de aceste imagini nu poate fi decât unul singur: clipa de bucurie trebuie trăită cu orice preţ!

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

67

Poezie

Dan David (SUA)

Cetină E vară acum.

Au început să cadă acele brazilor.

Le calc dimineața pe alei.

Parcă aș alerga pe un covor de fân.

Decăderea e jalnică!

Sunt palide.

Nu mai au demnitatea verdelui.

Nu mai au în inimă mirosul cetinei noi. În curând vor înfunda canalizările orașului.

Vor ajunge noroi.

În iarnă am fost la Cabana cu Dor. Îți doreai zăpadă, voiai aer curat.

Te-ai ascuns în pădure.

Alex Ivanov – Iarnă posibilă

Înfofolită în mantaua albă, erai ca un mic urs polar.

Scuturai crengile să-ți ningă zăpada pe buze.

Erai umbra îngerului plutind într-un nor.

Am râs amândoi.

Nu mai văzusem de mult un chip fericit.

E vară acum.

Au început să cadă acele brazilor.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

68 Poezie

Dezdemona Lăcrămioara Stan (Irlanda)

Singurătate în doi Sentimentul trudit al singurătății în doi, își varsă sudoarea în izvorul tulbure al lacrimii palide de atâta încercare.

Glasul neputinței se aude surd, zbătându-se tainic în coșul pieptului slab.

Singurătate în doi.

Pasăre cu aripi arse de arșița nevorbirii prinsă în lațul nevăzut al propriilor noastre gânduri, lasă-mă să te învăț să zbori din peștera întunecată a sufletelor celor doi spre năzuința-n culorile curcubeului, să-ți scutur cu un zâmbet greutatea lipsei de noi și poate... să renaști din fiecare aripă un alt Eu şi un alt Tu, care să se-mpletească, fiecare, într-o altă constelație, sub un alt cer de dorințe.

Timpuri noi De puţin timp respir... aer "de altă naţionalitate", privesc din mine, scrutând viitorul cu ochi a mirare căutând răspuns la "de ce-uri" ce strigă mut, însă cu gura mare, ascult atentă, lămuriri care parcă vor să-mi deschidă o uşă, o fereastră, s-aprindă un far... dar, în cele din urmă, urechea trădează, filtrează cuvinte, rămânând pe final, doar "mergi înainte, e singurul drum...!"

Păşesc timid cu îndrăzneala paşilor, parcă şi ei străini, pe trotuarul vieţii-ncercând să nu cad în vârtejul din stradă, ce pare că-nghite tot ce ezită să dea înainte, şi... la final, încerc să respir cu nesaţ aer "de altă naţionalitate", ascultând "limba turnului Babel", simţind româneşte, păşind cu speranţa că inima-mi va rămâne translator de minte, busolă de viaţă şi sursă de hrană la fiece pas.

Alex Ivanov – Șarpele care a înghițit o carte

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

69 Articol

România în vigoare Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Dacă un observator imparțial s-ar teleporta ca prin minune în România anului curent și ar arunca o privire dezinteresată asupra stării națiunii, ar constata cu oarecare surpriză că țara nu mai corespunde clișeelor străvechi. Nu mai înotăm în masa amorfă de trecători indiferenți și apatici, nu mai avem oameni dispuși să rabde în tăcere, nu mai auzim la știri veșnicele lamentări pe marginea destinului nostru tragic, de popor situat la marginea dinspre prăpastie a Europei. Să se fi adeverit în fine chemarea din refrenul repetat până la exasperare, ”Deșteaptă-te române”?

Sigur, nici salturi de bucurie nu facem, dar parcă ne uităm mai deschis, mai demn în ograda proprie și în cea a vecinilor, pândind șanse și căutând căi de ameliorare, încercând câte ceva prin propriile puteri și nemaiașteptând să vină soluția de la alții. Din ce în ce mai des, lumea de pe stradă zâmbește, perechile se țin de mână, familiile își educă copiii să se poarte civilizat, se merge în concediu la tratament, la munte sau la mare, se fac iarăși abonamente la ziare și reviste, apar timide încercări de sortare a deșeurilor revalorificabile etc.

Stagnează audiența emisiunilor cu gargaragii, scade ratingul producțiilor mass-media de duzină și al liderilor de opinie gălăgioși, găunoși, inculți. Nu se mai pornește de la prezumția că tot ce vine din afară e bun.

Nici derivata ei, că tot ce e de la noi ar fi lucru slab, nu mai este întru totul valabilă. Imitațiile ieftine după modele capitaliste umplu galantarele, prăfuindu-se. Crește, în schimb, simpatia pentru valorile naționale perene, cum sunt festivalurile folclorice, rețetele și remediile naturale, din bătrâni, agricultura ecologică. Apar personaje literare relaxate, ne amuzăm distanțat pe seama caraghioșilor noștri (genial personajul ”maimuța carpatină”!) sau ai celor din afară (haioase sunt comentariile personajului ”iepurele mizantrop”).

Pe scene și pe ecrane se impune cererea de spectacole cu substrat optimist, inclusiv al celor cu tentă naiveducativă. Apar lideri informali, numai buni de modele de urmat, cum sunt sportivii de succes sau actorii pasionali, care însuflețesc, apelând la mândria națională. E drept, uneori ne calcă apăsat pe pedala răbdării noastre blajine, generalizându-ne exagerat calitățile, dar oare nu e mai bine așa decât invers?

Nu ne mai izbim la tot pasul de oameni cu expresii faciale împietrite și, la cealaltă extremă, nu mai suntem agresați fonic, cu decibeli mulți, de înjurăturile suculente, emanate de vreun strident, care ține cu tot dinadinsul să se facă remarcat. Nu ni se mai revelează la tot pasul acea surdă răvășire proprie poporului condamnat la veșnica tranziție. A dispărut aproape complet șarmanta șovăială a națiunii tinere (să nu uităm că ne-am coagulat abia la începutul secolului trecut și am fost îndelung striviți în pisălogul comuniștilor, ce cu mândrie ne degradau la starea imprecisă de ”societate în curs de dezvoltare”).

Nu doar atât, dar dacă mă uit la istoria recentă, alt argument vorbește pentru impulsul tineresc: democrația noastră împlinește douăzeci și cinci de ani. Ce vârstă! Era vârsta democrației spaniole, atunci când am făcut eu cunoștință cu ea, la un sfert de secol după ce se eliberase de sub bocancul militar al dictatorului Franco! Cât de firească mi se părea pe atunci atitudinea ibericilor, verticală, total diferită de bălbâielile demagogice din România anilor nouăzeci!

Era evident că mai aveam mult de mers până să-i ajungem din urmă, mai exact un sfert de secol. Pe care lam avut. De ce să nu admit că și ”tweenie România” are dreptul acum la un pic de lejeritate comodă, la fel ca ”tweenie Spania”, care își asuma nu demult moștenirea asupririi, nemaiîncovoindu-se însă sub ea?

Ce vreau eu să subliniez este că se iese din inerție, se pune puțin stavilă risipei grandomane. Chiar dacă ne mișcăm, din păcate, destul de brownian, măcar suntem vigilenți și ageri, iar legile încep să se ia în serios, intrând în vigoare. În facultăți, dar și în politică, sunt și examene care se iau pe merit; bandiți superbogați, care se credeau imuni, sunt condamnați și execută pedepse adevărate. România însăși e în plină Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

70 Articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg vigoare, țara câștigă, încet dar sigur, un tonus mai sănătos, mai viguros. Oamenii muncesc; o rată a șomajului de aproape 70 % în rândul tinerilor, cum avem în Spania, ar fi de neconceput.

Mă gândesc la vorba poetului Marin Sorescu, cel care a avut revelația lui ”cu mine se petrece ceva: o viață de om” și o văd cumva extrapolată la nivel macro, în plan național. Pe scurt, parafrazând: ”cu românii se întâmplă ceva, o viață de popor”! Mai bine zis, o vârstă de popor, una tânără, bineînțeles.

Trecuți fiind de pe acum cei șapte ani de acasă, completați cu educația de pe la școli, depășită perioada turbulentă a pubertății, clasăm și majoratul, obișnuindu-ne cu ideea că avem deja un rost în lume, locul ne este dat, iar planuri de viitor sunt destule. Democrația română e în faza în care, dacă ar fi om, ar avea deja carnet de conducere (mobilitate fizică garantată) și diplomă de absolvire (adică minte suficient de mobilată pentru mobilitatea mentală). Și-ar alege acum un rost, întemeind o familie, cum s-ar spune.

Acum în România se poartă autosiguranța decentă, nu obraznică, așa cum era la modă pe la începuturile democrației noastre pubertare. Să fi depășit oare situația umilului învățăcel, poziția copilului ignorat, până își dibuiește singur, pe pipăite, drumul? Oare am ajuns în fine la vârste mai coapte? Și dacă da, atunci oare plătim asta cu prețul renunțării la candoarea tinereții noastre naive, de popor vesel? Am fost absolviți de răspunderi serioase până acum. Ce urmează? În detrimentul spontaneității noastre savuroase, de popor latino-estic voios, își face din ce în ce mai mult loc suveranitatatea ușor blazată a tânărului de douăzeci și cinci de ani, care a depășit nisipurile mișcătoare ale vârstei majoratului, îndreptându-se spre vârste mai consolidate, cu pregătire temeinică dovedită prin diplomele de absolvire, eventual cu patalamale oficiale de la forul tutelar din Bruxelles.

Citeam deunăzi un articol de atitudine, în care autorul atrăgea atenția asupra moravurilor superficiale pe care le importăm din Occident. Brusc mi-am amintit remarca unei prietene nemțoaice, care aprecia comportamentul politicos al copiilor pe care ea i-a întâlnit în România. Cu mirare a exclamat: ”Aici copiii încă își mai respectă părinții și profesorii. Doamne ce reconfortant! Credeam că nu mai există așa ceva. Îmi amintește de propria mea copilărie!”

Cum adică ”încă”? – m-am alarmat eu. Adică e doar o chestiune de timp până când se vor transforma și ai noștri în tirani obraznici, ca aiurea prin lume?!

Ei bine, ne-am cam săturat să ni se spună că vizitele în țara noastră sunt ca niște călătorii înapoi în timp, într-o Europă dulceagă, de acum cinzeci de ani, dar poate că merită să facem o excepție în ce privește educația.

Eu nu subscriu tezei exaltate a ”poporului ales”, pe care unii o propagă printre conaționalii mai slabi de înger, dar poate totuși mai avem o șansă să ne salvăm așa cum suntem, cât timp exact astfel de rămășițe de modestie cuminte trezesc invidia altora. Sfidare capitalismului, de trei ori sfidare! ”Ce n-a văzut vestul”, s-avem și noi ceva cu care ne lăudăm! Țara nu se mai sufocă sub povara tineretului plictisit, chiulangiu. Sistemul de învățământ s-a reformat în asemenea măsură încât avem situații de-a dreptul absurde, când facultățile își dispută aceiași studenți, pentru că prea puțini liceeni trec bacalaureatul. Energiile nu se mai risipesc necontrolat, în toate direcțiile, ci par să se canalizeze spre un țel comun, chiar dacă nimeni nu știe încă exact în care anume. Românul-standard nu mai este așa de tipizat și transparent cum era în trecut. Să fi încetat oare de a fi individualiști, cum ne zugrăvea Constantin Rădulescu Motru la începutul secolului trecut, în pretențiosul său studiu intitulat ”Psihologia Poporului Român”?

Revin la exercițiul meu de imaginație din preambul: ce s-ar întâmpla dacă, printr-o minune, domnul Constantin Rădulescu Motru ar călători în timp, teleportându-se în România de astăzi?

Ar spune, bulversat: ”manifestările sufletești obișnuite ale românului încep să semene tot mai mult cu cele ale popoarelor culte apusene. Sufletul burghez câștigă teren, favorizând inițiativa privată și spiritul de risc, împiedicând din ce în ce mai mult subordonarea individului spiritului gregar, de turmă. Nerespectarea legilor începe să nu mai fie considerată ca un titlu de mărire și putere, dar rămâne valabilă, din păcate, caracteristica românilor de a se urni greu și de a renunța ușor.”

Iar eu aș adăuga: mentalitatea lui ”lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit” se înlocuiește cu ”ia să mă apuc eu primul, până nu-mi fură altul ideea”.

Dar o fărâmă de îndoială mă chinuie în continuare, fiindcă sunt și eu, totuși, din același aluat: sper că nu m-am păcălit.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

71 Toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania)

ontología Nos hemos cruzado, en la utopía; en una secuencia anacrónica.

Ibas vestido de niebla y humo, pisando prepotente sobre tu propio desierto arañando el espejo del horizonte hasta que sus aguas se apagaron.

Incognoscibles abismos me absorbieron la historia y el misterio.

ontologie Ne-am întâlnit, în utopie; pe o secvență anacronică.

Erai îmbrăcat în ceață și fum, pășeai atotputernic pe propriul tău pustiu scrijelind oglinda orizontului până când apele i s-au stins.

Se han roto todos los relojes de arena.

Incognoscibile abisuri mi-au absorbit taina și povestea.

Y me despierto vestida de caos.

S-au spart toate clepsidrele. Și mă trezesc îmbrăcată în haos.

amor de poetas

iubire de poeți

Lejos de los ojos del mundo locos nos amábamos explorando la geografía de la palabra y juntos hemos creado tantos universos que no los abarcaba la retorica.

Departe de ochii lumii, ne iubeam nebuni explorând geografia cuvântului și am creat împreună atâtea universuri că nu le mai cuprindea retorica.

Hasta que empezaste a venderme aquellas frustraciones de tus otras vidas.

Până când ai început să-mi vinzi acele frustrări din celelalte vieți ale tale.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

72 Toreo literaria

detrás de ti în urma ta un collar de ausencias un amor condenable y un horizonte en ruinas donde habita tu propia muerte

un colier de absențe o iubire inavuabilă și un orizont în ruine unde sălășluiește propria-ți moarte

canto El calor presagioso de la lluvia fluye bajo la piel.

Caricias afiligranadas, soplillos de viento al encuentro de los rayos, los pensamientos enredados bajo cerrojo del silencio.

Las profundidades se mueven, acordes de lira, los temblores.

Los cuerpos encendidos en asimiento, el baile de las llamas.

El montón ardiente de carne a la intemperie del placer.

Cielo o tierra, lo mismo, en un tiempo suspendido.

La lluvia de las profundidades soltó su cinta de colores... cânt Fierbințeala prevestitoare ploii alunecă pe sub piele.

Mângâieri filigranate, adieri de vânt în întâmpinarea fulgerelor, gândurile încâlcite sub zăvor de tăcere.

Adâncurile se urnesc, acorduri de liră, fiorii.

Trupurile aprinse în încleștare, dansul flăcărilor.

Grămada încinsă de carne la intemperia plăcerii.

Cer sau pământ, totuna, într-un timp suspendat.

Ploaia din adâncuri și-a desfăcut brâul de culori...

Alex Ivanov - Substituirea Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

73 Poezie

Radmila Popovici (Moldova)

din când în când o spânzurătoare din când în când o spânzurătoare mă ridică în podul meu e mereu ceaţă densă ca pe annapurna cel mai periculos munte tălpile o confundă cu al nouălea cer se cufundă în el cu tot cu glezne coapse pântec până la soarele plexului genunchi cu genunchi se joacă la nesfârşit de-a baba oarba naivii de ei nu ştiu să privească decât în aceeaşi

direcţie ca şi cum drumul lor e numai înainte niciodată în sus în jos înapoi un fel de comunism îngenuncheat mâna stângă are totdeauna secrete faţă de dreapta în podul meu totul se face pe ascuns degetele conspiră unele împotriva celorlalte deşi aparţin aceleiaşi mâini o mână taie pe alta coapsele au interese comune pe când gleznele

Alex Ivanov - Boschetarul Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

visează să zboare ca racheta saturn v uterul e numai un biet felinar de hârtie buricul se crede buricul pământului plăcerea se vinde pe zece dureri în văzul inimii bucuria minte fericirea se sufocă tentaţia înjunghie pe la spate abstinenţa face echilibristică doar moartea cochetează frumos cu viaţa din spânzurătoare

74

Poezie de Radmila Popovici

semper idem ţipă fluiditatea să fii miezul acela împietrit de-a binelea să aştepţi inundaţiile cu şobolani plutitori ca să poţi reintra în matcă nu mă descânta de deochi bunică nu voi ţine minte toate cele şase rânduri: „dacă e muiere să-i crape ţâţele să-i curgă laptele…” eu nu am dezlegare la blestem mă întind pe spate în

faţa catedralei am și uitat cum se respiră treptele unele pe altele ca să ajungă primele sus mă privesc norii ca mieii înainte de paşti zburdă a sânge de dimineaţă porumbeii îmi ciupesc visele uscate de pe retină se satură crucea desprinsă de cupolă desenează în aer cercuri fie-vă milă daţi-mi şi mie o firimitură un colţ de umbră n-am mai mâncat umbră de o sută şi opt ani

fie-vă milă trecătorii smulg fiecare din ce poate şi cât îl lasă inima se umple cu vârf cu bucăţi proaspete de umbră de degete de umbră de urechi de umeri chiar nu s-a sfârşit încă milostivenia lumii duc la ochi basmaua cusătura de pe ea mă zgârie

semper idem

martore gărzi pe vecie

să te înconjori cu pietre de moară cărate cu mâinile tale să te împrieteneşti cu ele să-ţi fie doamne de companie confidente martore gărzi pe vecie să le dai nume să dormi pe ele uneori să urmăriţi eclipsele să reinventaţi lumea să vă rugaţi pentru ea

să fiţi o familie de invidiat aleg gheaţa şi ea îmi joacă pe nervi pe malul mării egee cu picioarele înfipte în timp câtă ironie aleg furtuna imprevizibilitatea ei are paradoxal un suflet de fluture mă dezic de ele recunosc doar muntele athos

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

el nu minte nici în condițiile cele mai critice îşi respectă întotdeauna promisiunile odată şi odată zebrele îşi vor pierde echilibrul câinii de vânătoare mirosul iepurii frica gura ruga eu eul

75 Poezie de Radmila Popovici

ridic mâinile ridic mâinile trag aerul bubos în piept închid ochii strâns până îi simt ajunşi în genunchi abia atunci îngenunchez îmi sparg şoldurile cu o mişcare bruscă înşfac rinichii strig din răsputeri iaaaaaaamăăăăăăăăăăăăăăăăăăă numai astfel mă mai pot dărui până şi setea lumii uită de sine

literele devin din ce în ce mai irecognoscibile le citeşti cu şase rânduri de ochi le găseşti rostirile rosturile resturile să nu le arunci va veni un timp când n-o să ai nici o firimitură îmi chem copiii născuţi şi pe cei pierduţi fără urmă înapoi în burta mea e loc pentru toţi viii şi

morţii unde ar mai putea ei convieţui atât de armonios chem şi rătăciţii dintre lumi scriu un bine-aţi venit acasă cele două marii au mare grijă de orice gând ce va fi să se mişte de orice clipire sunt mama tuturor întâmplărilor neîntâmplate încă

vocile interioare pe firul de păr merg cu bârna din ochi în mâini pentru echilibru tâmpla stângă plină cu vârf de poeme tanka aruncă din când în când din greutate făcându-i în ciudă celeilalte

creierul vrea să asculte vocile interioare debusolându-mă

uitării fac salturi fără cădere prind undele în mănunchi inhalez focul proaspăt agonizez

hai frate nu te bosumfla doar împărţim aceeaşi foame şi sete

arsura mă aruncă în aer a înflorit magnolia

mai introvertite şi foarte zgârcite la zâmbet

vibrez deasupra

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

76 Proză

Fântâna dorințelor Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Sunt un emigrant ratat. Ratat și inadaptat. Un exemplar care contrazice cu toată ființa eticheta de ”descurcăreți” pusă conaționalilor săi. Sunt plecat de ani de zile din patria în care mam născut și, iată, nu am reușit să-mi fac niciun rost până acum, ba mai mult, sunt un vagabond care trăiește de azi pe mâine, cum dă Domnul. Ei, și cu Domnul ăsta am avut atâtea discuții și degeaba! Nu reușim să ne punem de acord și pace, așa că l-am cam lăsat să-și vadă de calea lui. De parcă eu aș fi prea preocupat de a mea! Este adevărat că îmi cam place să contemplu lucrurile și viața, în loc să mă preocup mai mult de cele practice, dar mi se pare că la 40 de ani firea nu prea o mai poți schimba.

Nu am fost tot timpul un vagabond, însă în ultima vreme cam ăsta e statutul meu. Noroc că nu am și grija altora. A mea îmi este prea destul. Ocazional găsesc de lucru pe la conaționali și chiar un adăpost stabil, dar asta nu durează prea mult. Bine că nu-s prea pretențios și nici vicii nu am. Uite, de fumat nu fumez și de băut numai când mi se oferă, dar cine să-ți ofere în ziua de azi, dacă nu-i oferi și tu altă dată? Iar eu nu-mi permit și nici prieteni nu am.

Oricum, sunt un tip fericit. Nu știu cum reușesc, ținând cont de totala lipsă de orizont, dar încă mai pot să mă bucur de soare, de copaci, de ploaie și chiar de oameni. Da, oamenii au momente uneori când sunt simpatici. E o bucurie să vezi când uită de griji și se desprind din programul la care sunt conectați zi de zi, clipă de clipă.

Acum, totuși, sunt într-un impas. A venit anotimpul rece și ploios, iar eu tot pe străzi bântui.

M-a mai prins și o răceală care mă ține de vreo două săptămâni, dar am cinci euro în monede, cu care m-aș putea descurca încă două zile, însă lipsa unui adăpost îmi taie tot elanul.

Rătăcind prin oraș, m-am așezat pe bordura unei fântâni arteziene. O știam, îi zicea Fântâna dorințelor, dar eu nu credeam în basme. Mai cu seamă turiștii aruncau mărunțiș în apa-i limpede și-și făceau fotografii cu ea pe fundal. Pe fundul apei erau o mulțime de monede. Aproape că nu se mai vedea piatra. Ce de oameni aruncă bani pe iluzii! Totuși, cine o strânge banii ăștia? Îmi imaginez că, din când în când, o face cineva.

Cum disperarea începea să pună stăpânire pe mine, m-am hotărât să sacrific o monedă de un euro și să încerc o dorință. M-am gândit că nu are sens să-mi doresc să devin bogat peste noapte sau să se îndrăgostească de mine vreo prințesă, așa că mi-am dorit, cu ochii închiși, evident, un lucru complex, dar realizabil, adică să am de lucru permanent, un adăpost sigur și să-mi permit trei mese pe zi. Am aruncat banul în apă cu o ușoară strângere de inimă, dar și cu o umbră de speranță. Un turist japonez (ce l-o fi apucat!) mi-a făcut o fotografie în momentul gestului. Am mai pierdut câteva clipe în preajma fântânii dătătoare de speranță și apoi mi-am văzut de drumul meu fără orizont.

După două zile iată-mă din nou lângă Fântâna dorințelor, fără un ban în buzunar și fără urmă de dorință împlinită. Priveam cu ură la apele mincinoase și dintr-o dată mi-a trăsnit prin cap să-mi iau înapoi moneda.

La urma urmei, fusesem înșelat.

Alex Ivanov – Omul cu pâine Abia ce ieșisem din apa rece, ținând în pumn banul de metal care trebuia să-mi astâmpere foamea, când am și fost înșfăcat de doi polițiști. Nici nu au vrut să audă că-mi luasem înapoi banul pe care, din naivitate, îl aruncasem pe apa sâmbetei cu două zile în urmă. Nu știu exact în baza căror legi mă judecaseră, că doar nu furasem banii cuiva anume, dar faptul este că m-au condamnat la trei luni de închisoare, unde aveam ocazia să prestez și anumite servicii, în schimbul unei oarecare sume de bani.

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

77 Poem în proză

de mă priveai Dorina Șișu (Irlanda) de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul, nimic nu nentrebam, iubirea mea, trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți ard și-acum pământul. acesta e un vis, iar zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă, un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă, să îl iubești deplin, fă dulce să devină al șarpelui venin, iar dacă dinspre sud furtuni vei auzi că vin, să pregătești paharul, pe masă gol să fie, în el se vor vărsa în noaptea fără lună, dureri și chin din oameni ce vântul ți le-aduce. paharul se va sparge în zorii dimineții când ochii-nchiși devreme pe el se vor deschide. e liniște și-mi pare că îmi vorbesc pereții. aud cum geme un păianjen care-a visat același vis cu mine. și tu te-ai întrebat ce este nemurirea? e infinit în prelungire, iubite, adu-ți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. ți-aduci aminte ziua când zeii ne-au unit? ah, ce durere cruntă și boală-mi fuse viața, dar vezi, o zi de primăvară, avea să ne aducă un anotimp întreg în calea rătăcirii! și-acum? îngeri și demoni vor să cânte din mâna zeilor povestea nunții noastre. exist. exiști. moartea ne-a murit. ce sorți ne joacă pe la tâmple? există porți în suflet oare? nu e păcat iubirea mea, să fie vis, iar zorii să-l omoare? un drum bătut chiar și-n furtună când în clepsidră visul meu rămâne un suspendat minut. virtutea mi-e hoinară. ah, de-aș putea să-ți fiu mereu ca prima oară! nu pot reface viitorul când nici măcar nu-mi știu. de voi avea în plus o zi sau două ce bine-ar fi, dar mi-aș dori măcar acum să-ți dau într-un minut o viață de iubire și-o zi de fericire. of, și de-aș putea la zei o oră-n plus să cer, să o petrec. o oră împreună înainte ca moartea în mâna ei să-mi ia ființa în năprasnica-i cărare. nici Prometeu închis de vulturi nu mai ridică piatra. atunci nici eu nu voi putea rămâne. îți dau aceste rânduri în dar. tu să le porți la piept acolo unde mâna mea se odihnea pe timpul nopții. acesta e un vis și zorii îl omoară, pământul nu mai arde, dar eu simt cum îți ard. hai și ridică, așa cum ai promis, coloana de bazalt din trupul meu ucis! a mai rămas un spațiu de uitat. privește-mi urmele cum se distrug, iubite, cum Dumnezeu ne iartă și plânsul ni-l preface în vin pelin. amărăciuni de dor și de iubire. hai și cuprinde-mi viața, mă respiră! eu fără tine nu prea știu să fiu. dorul meu de nemurire e să-mi fii. ascultă cum ne cântă viața și cum dansează-n aripi cu iubirea! ascultă cum respiră viața-n doi!

Alex Ivanov – poet fără inimă Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

78

Invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât on line cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești "Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există posibilitatea de a se comande revista la editură, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare.

Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 25 a lunii premergătoare apariției fiecărui număr. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: cleopatra@pimcopy.ro

REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

79

Galeria autorilor

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014

80

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/

Itaca Anul II / nr. 7 iulie, august, septembrie 2014