MONICA MUREŞAN- 101 POEME by Hopernicus

MONICA MUREŞAN 101 POEME

Asociaţia Culturală IDEAL poartă denumirea celebrului poem al scriitorului ION VATAMANU şi are scopul de a promova valorile culturale şi spirituale româneşti din ţară şi din afara graniţelor, de a le integra cu Ţara, cu Europa şi cultura universală. Colecţia IDEAL cuprinde cei mai valoroşi autori români din domeniul literaturii, artelor plastice, muzicii, teatrului, cinematografiei, vieţii spirituale etc. În seria 101 POEME intră cele mai frumoase lucrări selectate de autor din toată creaţia sa. Editorul

ASOCIAŢIA CULTURALĂ *IDEAL* SOCIETATEA CULTURALĂ *APOLLON*

MONICA MUREŞAN 101 POEME

Editura BIODOVA Bucureşti 2012

Coperta: Alexandru MANOLACHE Selecţie de autor COLEGIUL DE REDACŢIE: Acad. Mihai CIMPOI, Acad. Nicolae DABIJA, Radu CÂRNECI Consilier editorial: Corin BIANU Coordonatori: Vasile CĂPĂŢÂNĂ, George CĂLIN Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUREŞAN Monica 101POEME / Monica MUREŞAN / - Bucureşti, Biodova - 2012 Copyright 2012 © Editura BIODOVA I.S.B.N. 978-606-8384-14-6 Bucureşti Mobil: 0723 44 2014; 021 77 20 777 E-mail: vasile.capatana@yahoo.com Chişinău 00373 22 212955 mob. 068730310 Tipărit la SRL Iutastan Mob: 069123939 E-mail: iurab@mail.ru

Nu ştiu nimic şi aştept sensurile cu nepriceperea dintâi a revelaţiei mă despart de mister ca de pubertate o singură dată pentru totdeauna dar tot nu arăt ca mine însămi...

Această antologie cuprinde o selecţie revizuită a poemelor publicate în volumele: Vama de ceaţă (1992), Trecere de pietoni (1996), Steaua de Murano (2000), Ochiul nopţii (2006), Femeie la poarta raiului de sticlă (2009), Poeme cu vedere la mare (2011), Povestea copacului Phoenix (2012)

Vama de ceaţă S-au deschis porţile zilei şi te pierzi în nefiinţa luminii ca într-un început ocrotitor departe de ce ai fost abia ieri treci prin vămile de lapte crud ale primelor gânduri ai pierdut o mângâiere ai căutat-o în uitare te-ai îndepărtat de tine ştiind că totul se întoarce în forma căldurii ţi-ai făcut culcuş dintr-o înserare aşteptând şi ai întinerit în fiecare zi regăsind chipul începutului. 7

Vino ! Vino, să-ţi arăt semnul marii nelinişti din care s-a rupt strigătul despre niciodată al cerului niciodată, niciodată nu te vei mai desprinde din trupul dragostei mele din spaima pe care o simte din iubire! Vino şi tu pe tărâmul neliniştii acolo se mai pot auzi trupurile tăvălindu-ni-se printre stele.

Vama de stele Ai aripi de vioară eu glas de nălucă eşti ceea ce coboară eu ceea ce urcă. Ai privire de fulger şi umbră eu sunt pornitule din înger eu din pământ. Treci vama de soare eu vama de stele eşti sevă călătoare eu jocul de iele...

Vânătoare de înţelesuri Fiecare dintre înţelesurile ştiute vânează ceva: privirea vânează înţelesul înaltului înaltul vânează înţelesul auzului auzul vânează înţelesul mirosului mirosul vânează înţelesul pipăitului pipăitul vânează înţelesurile noastre noi ne vânăm înţelesul înţelesul ne vânează simţurile simţurile vânează înţelesul privirii privirea vânează înţelesul înaltului.

Vânătoare de forme Fiecare dintre lucrurile înţelese vânează ceva: cerul vânează forma copacului copacul vânează forma păsării pasărea vânează formele întinderii întinderea vânează formele apropierii apropierea vânează formele noastre noi ne vânăm formele formele ne vânează cuvintele cuvintele vânează forma cerului cerul vânează forma copacului.

Clepsidra de apă Marea este clepsidră risipitoare şi odată cu trecerea apelor devine o măsură pe măsura lucrurilor ce se compun în măsuri de apă şi nisip atunci soarele devine o măsură a zilei şi floarea-soarelui vesteşte dimineaţa pe când în jur apele împrăştie sămânţă de culoare Şi odată cu trecerea risipei devii o măsură în măsura timpului ce se recompune din adâncuri lacome atunci luna îşi măsoară noaptea şi regina-nopţii vesteşte înserarea pe când împrejur apele adună culorile ca însuşire a risipei...

Târgul de cai Un cal rotat îşi călărea calul cumpărat nici unul nu se jena de ploaie pentru că primul era bucuros că a găsit un cal bun şi frumos celălalt era mulţumit că şi-a schimbat în sfârşit traseul. Nu ştiu de ce întârzie calul meu, îmi zise calul, l-am trimis să-mi cumpere un cal şi uite că plouă deşi nu mă deranjează că plouă dar aşa ni s-a zis că trebuie să spunem când începe să plouă: că a început să plouă, şi uite, iar întârzie calul... Cai, să repetăm refrenul...

Doină pentru Basarabia Floare albă de sulfină, cine-mpuşcă în grădină florile la rădăcină floare verde şi albastră cine-i pasărea măiastră de vânzare la fereastră trifoiaş bătut în cruce unde vântul mi te duce să ne cauţi la răscruce noaptea tristă arlechină vopsită fără de vină cu mult roş’ şi cu făină floare, floare întristată înflori-vei iar odată în culoarea ta furată ?

Rodul Zarzăr tandru înflorit floare pusă la rodit rod lăsat la răsărit răsad ales de nuntit cu mirozna coaptă a muşcată nunta rodului, rodul oului oul fructului, fructul albului fruct păsării zbor zborului pom rotitor roţii căuş zburător zborului semn roditor cu miroznă semeaţă a fâneaţă floare încă nerodită rod luminii răsplătită răsplată de rod vestită – pomu-i floare despletită cu miroznă acrişoară a lămâioară, zarzăr tandru înflorit.

Sărutul Mâinile tale au forma sărutului sărutul capătă forma cuvântului iar cuvântul poartă neplecată ocroteşte stâlpii răspunsului răspunsul dă contur întrebării cine suntem noi? întrebarea ia poarta răspunsului şi-i redă forma … sărutului.

Ecouri Ce vezi, ce vezi? Privirea cerului şi a mării. Ce auzi, ce auzi? Aud cum bate inima verde a iernii. Ce eşti, ce eşti? Tu de unde ştii? Am uitat, răspund. Ai ştiut! Răspunde.

Ultimul cuvânt Oare totdeauna ultimul cuvânt deschide ochii sunetelor, luminilor, miresmelor mirese dorite şi lunatece venite din ploaie? Ai rostit: plouă! şi pe ultima silabă s-au aşternut lacrimi din cuvântul semn ai continuat să vorbeşti din adâncimea tăcerii: era sigur că o să înceapă să plouă... Şi gândurile s-au trezit în îmbrăţişarea norilor. Atunci ai întrebat: şi de-acum cine mă va strânge la piept? Eu!, răspunse ploaia.

Trecere de pietoni Poeţii nu trebuie trecuţi strada lasă-i să se descurce pentru că altfel o să le vezi cărţile strivite pe trecerea de pietoni şi ei strigând: ia, gustă aceste ultime pagini ale trupului meu! Aşadar rupe florile şi calcă iarba, apleacă-te înafară în timpul mersului dar nu trece poeţii strada şi nu glumi cu liniştea ta...

Evenimentul zilei Femeia spală des frânghia de rufe apoi se spală pe sine de tentaţia frânghiei şi spală ecranul televizorului tăcând spre a nu-şi murdări vocea ea spală tot felul de lucruri gândind: - între timp iar se va murdări frânghia şi cleştii de lemn, şi ei se vor umple de praf astăzi nici ploaia nu mai curăţă... după ce plouă o să spăl iar ... dar mai ales frânghia de rufe.

Exerciţiu de răstignire Nu mai au aer urechile miturile nu le mai ating păgâne timpane scrâşnesc versuri albe în vidul tăcerii între mine şi mine se produce o coincidenţă abia evadat din ego visez la bucuria întoarcerii dar unde sunt sau de ce sunt şi de ce nu ne apropiem eu şi cu mine... * Iată stimaţi teleoameni era nouă primadona amiezii răstignirea parţial color a devenirii noastre într-un fenomen la ora exactă intraţi în dialog sentimental cu programul anunţat dar gândiţi-vă bine la kilometrii de peliculă alocaţi sărbătorilor de sponsorii noştri, Teleîngerii, aceşti Mecena ai erei noi...

Revolta melcilor Blând melcii ating iarba. Mă bouresc în ploaie, îţi ating uşor coarna zodiei coada mea e maiestuoasă, e făcută din oameni care mă privesc şi eu îi îndur fiecare ne pierdem semnificaţia în uitare. Îmi curăţ crucea de praf şi mă bouresc. Blând melcii ating iarba. * Codobelcii au urechea deja otrăvită: orice mişcare îi loveşte apoi rănile se transformă în urme simetrice în echilibru. Melcii au fost condamnaţi înainte de Socrate la o singură alunecare. Dar dacă s-ar revolta melcii, dacă ar creşte? Imaginaţi-vă uriaşele cochilii cu turele tremurânde... şi-atunci, cum să mai striveşti sub talpă un tanc viu, şi cum să mai câştigi... oricum, melcii rămân mici din prudenţă, ei nu ţin lumea la distanţă din timiditate.

Exerciţii de personalitate La capătul trupului începe zona mea de personalitate aceasta atinge uneori noi limite în fond şi copacii au corole distincte ce, un plop seamănă cu plopii? Personalitatea nu alege trunchiul probabil că precum păsările nu recunoaşte decât extremele când trece prin mine un tăiş de topor mă preschimb în victimă a mea şi-n călău atunci ascund cuvinte le lipesc de cerul gurii ele se bucură de adăpostul strigătului şi îşi caută umbra între pietrele ce se înmulţesc în sângele meu înăuntru se face răcoare numai cuvintele devin fierbinţi apoi mă caută ideile dar eu le rămân străină pentru că vreau să le explic prin gesturi urmează gesturile şi ele mă caută dar eu le fur desenul pentru că vreau să le explic prin culoarea lor şi culorile... şi ele mă caută dar eu le înghit cu sete pentru că vreau să explic

eu trebuie să explic în permanenţă şi să-mi depăşesc limitele numai astfel reuşesc să mă îndepărtez de adevăr ca de o boală ori o dragoste ce nu te lasă nici să trăieşti nici să mori şi prin această explicativă îndepărtare îmi poluez creierul cu sângele nevinovat al unui nou exerciţiu… * Nu pot să dorm din cauza degetului degetul meu mă arată cu degetul şi nu-i place compania mea şi nu-i plac nici mâinile mele iar lor, mâinilor, nu le plac degetele mele – vor altele şi tuturor laolaltă degetul le arată cu degetul în intersecţia acestui joc neprevăzut. * Am pus inima în coşul pieptului peste coşul pieptului o bluză pe buze un zâmbet pe zâmbet lipstick peste lipstick s-a pus praful şi zâmbetul a crăpat fâşii din el au căzut în anchiorul bluzei şi acolo în coşul înnegrit al pieptului inima aşteaptă să bată...

Furtuna Ne întâlniserăm sub acoperişul metalic al chioşcului metalic parcul însuşi era împrejmuit de zgomotele metalice ale fulgerului ideile ni se eliberaseră sub primele semne de furtună verbe reci zăceau înjunghiate în amurgul acela cu gust de metal coclit ne priveam cu îngrijorare umbrele saşii şi orice nouă apariţie de tunete declanşa legi noi ale gesturilor o foame de ceva o aşteptare nervoasă. În spectacolul revoluţiei de zgomote gravitai întârziat în jurul mesei rotunde arhipline de trupuri şi pahare încălzite vorbindu-mi din ochi complice şi conjunctival : Ştii, păsărilor nu le este lene dacă stau... Clipeai miop pe când vorbeai indiferent despre altceva celorlalţi. Cineva încercă să declame ceva ce nimeni nu auzea printre tunete. Ai scos un vraf de hârtii din geanta diplomat singura legătură dintre hârtii şi noi rămăsese un cifru neştiut...

Seara se sparse brusc ca un pahar plin căzând de undeva de sus cupa luminii se risipi generoasă peste frunzele de metal forjat peste servieta diplomat rămasă deschisă peste părul tău răvăşit. Eşti o pasăre fără pereche ? te-am întrebat pe când te roteai. De ce ţipi la mine? te-am auzit în gând... mi-a fost teamă să te ating în realitate! Ţi-am întors spatele pentru a-ţi răspunde: mai stăm ?!

Zidul Când îmi voi descoperi mâinile am să le pălmuiesc dar pentru aceasta trebuie mai întâi să fac o mare descoperire. Îmi aduc aminte: într-o viaţă anterioară am pălmuit un dinozaur şi el de durere m-a strivit de zidul istoriei, subţire ca stratul actual de ozon poate că aşa am devenit noi oamenii pentru o scurtă perioadă marea descoperire a dinozaurilor urmând ca ulterior să se dărâme peretele istoric al uitării – de fapt zidul ce desparte geologia de religie trezindu-ne dintr-o dată prizonieri în mentalitate ca şi dinozaurii dar dinozaurii nu au dispărut, noi suntem ei, urmaşii lor în declin deveniţi la altă scară a timpului, din manierism, simpli martori ai propriei dispariţii o unică şi simplă conjugare. Invitaţi la judecata de apoi ne vom descoperi vechi prieteni, privind cu încântare strălucitoarele fosile elegante şi preţioase ca pe ultima victorie a ştiinţei

dar pentru aceasta trebuie mai întâi să o descoperim, Judecata apoi ne vom învinui de dispariţie vom protesta împotriva propriei dispariţii cu sentimentul dreptăţii ofensat fosilizate martori şi prizonieri în mentalitatea de apoi dar pentru aceasta trebuie mai întâi să ne redescoperim şi pentru aceasta trebuie mai întîi să dispărem în gaura neagră din zidul de ozon…

Eliberarea din cifre Trei oameni mulţi, trei oameni muţi se furişează în telefon, în ochi, în ureche: - Aici e numele călăului, nu vreţi să cumpăraţi şobolani de Europa? - Aici numele victimei. Încă nu! Trei oameni mulţi, trei oameni muţi se furişează în ora prânzului şi eu îngrăşat artificial cu iubire divină devin înger de Dudeşti. - Aici e glasul călăului... - Rupe crucea degetelor! - Eşti nebună, duduie, uită că ai visat! - Aici e glasul victimei: nebun eşti tu şi oricum nu am bani... - Aici e glasul ce asmute câinii. Protestăm: acum ai să faci ce vrem noi şi noi vrem să taci! Şi să plăteşti în linişte! - Reveniţi, vă rog, eu sunt robotul meu!

Totul e un risc Am găsit cuţite magice pentru curăţarea de pagube se întâmplă că pe unul singur scrie: nu garantăm operaţiunea, folosiţi îndreptarul de pete şi simboluri altfel totul e un risc, cuţitul magic este necesar dar nu tăiaţi pâinea, că nu ştie, şi mai ales nu-l lăsaţi singur pentru că el o să vă taie noaptea şi luna, plopii şi cărările şi iubirile, chiar marea se lasă uneori străpunsă... Acest cuţit nu e bun la toate şi mai ales nu-i cereţi să taie, nu ştie... Aşa, poate când este binedispus mai curăţă câte un suflet de carton singur, câte un simbol înălţător de metal ruginit sau poate câte un obraz dat cu prea mult roşu... Folosiţi îndreptarul altfel totul e un risc: riscaţi să vă tăiaţi între voi, să vă sfârtecaţi numai spre a fi el de vină, şi să ispăşească el păcatele voastre, cum tot mai des se întâmplă...

Un magazin cu uşa chiar pe chei Un magazin cu uşa chiar pe chei Şi eu intrând fără un gologan Pe rafturi, patru câini şi câţiva lei Şi-un rătăcit ciorchine de mărgean. Nimic nu-mi place şi nici nu-mi doresc Aici mă alungase-o ploaie scurtă Dar brusc simţit-am că încremenesc Privind la calul roz culcat pe burtă. Părea că o furtună l-a trântit Acolo-n magazinul din Burano Ca să iradieze-un asfinţit Pe când Azzuro cântă Celentano. Şi pe sub stropii grei de ploaie rară Eu, undeva, pe cheiul din Burano, Văzui fantoma calului afară: Pe bolta frunţii – Steaua de Murano. Pe când miniaturile-n vitrină Onor dădeau spre rasa cabalină.

Eclipsa Miez de zi şi miez de noapte copt în jar de chihlimbar reci topaze printre şoapte vreo trei raze-n buzunar şi-apoi fie ce o fi înapoi într-altă zi ne-o primi sidefie şi pe noi de-om sclipi stele vii miez de noapte-n miez de zi ............................... de metal, scapără luna pumnal.

Stampă ardeleană Pe la dealu’ dracului pe calea Feleacului de din josu’ viilor doamnelor câmpiilor şi mai sus şi mai presus drumul drumului m-a dus şi de-a curmeziş m-a pus ici în cotul zilelor la culesul filelor în popasu’ vântului m-am supus pământului şi aşa, consecutivă steaua-mi arde în arhivă!

Ploaia Plouă, e ceaţă prin ceaţa de viaţă Astăzi întoarce spre ieri a sa faţă Plouă domol şi în ton mereu surd Ude sunt mâinile cerului scund. Plouă nervos şi plouă-n zadar Pâlpâie becul în ştirb felinar Umbre de ceară pe zid se topesc O apă e lumea şi plouă câinesc. Apă-i pe stânga de inima mea Apă e ploaia ce plânge şi ea Nu se mai ştie de ce navigăm în şuvoi Sau poate că ploaia începe în noi…

Carul cu fân Rapsodii pe arcuş de vioară Văpăi aurite-n descântec Recital dintr-o noapte de vară Poemul ploii din cântec. Stranii păduri de cleştar Leagănă pale de vânt Vers adormind solitar Sub geana grea de pământ. Sunt iar un copil, în Ardeal Începe-n fâneaţă cositul Şi-n spaţiul cu son ireal Descopăr în vis infinitul. Adorm sus, în carul cu fân Luceşte câmpia de stele. Buna mă strânge, fierbinte, la sân Şi-mi prinde în păr albăstrele. … Dar în concertul de nicăieri Dispare câmpia înspre apus Unde s-au dus verile de ieri Şi carul cu fân, unde s-a dus? Când îmbătat de-a viorii licoare Adorm sub sfere de răcoare…

Se-aprinde lampa cerului Se-aprinde lampa cerului pe seară Se plimbă-arcuşul iernii pe-o vioară Lucesc pe boltă stele, parcă-s clipsuri, Înşir pe firul salbei şir de visuri. Şi mă trezesc de primăvară plină Aprins e rugul zilei ce-o să vină Dar undeva, pe cheiul zis Tronchetto, Zăresc doar umbra unui vaporetto...

Ochiul nopţii Se deschide poarta visului intri alergi înnebunit un cal în spume speriat de ceva ce numai el ştie picioarele parcă nu ating pământul sau ceea ce ar trebui să fie pământ ori picioare (acolo sensurile nu sunt aceleaşi) ajungi în sfârşit în dreptul epavei din larg strigând, gesticulând: nerecunoscătoare, trădătoare! ţi-ai schimbat iar culoarea ochilor şi tot drapajul s-a năruit dintr-o mişcare o zi întreagă ţi-am aranjat întinderea limpidă, val după val cută de cută ţi-am netezit cu ochii, dulce trecere în tăceri line transcendere şi accedere în azimut plasma ta de mare schimbătoare – muiere veşnic agitată te-am înnobilat ipotenuză între catetele picioarelor mele cu tălpi rătăcite şi călcâie aspre de pelerin, o singură noapte–a fost de-ajuns să mă abandonezi înmurgit prosternat în adoraţie pe cer!

Am să bat mătănii aici, în unghiul orizontului meu întristat până când catetele mi se vor întregi cu latura ta nerecunoscătoare de Ipotenuză până ce triunghiul nostru va reveni în isoscela-i egalizare vino, curgi, linişteşte-ţi ajungerea trecerea în unghiul nostru lin ! ... Nu te-am trezit: ţi-ai venit în fire zâmbind enigmatic, copilăreşte: „am visat că marea e somnambulă ?!” te-am acoperit cu corpul meu: erai un sloi de gheaţă (marea ţine rece, doar îţi spusesem) iar picioarele mele te-au primit în unghiul rămas cald.

Dragoste târzie Vine câteodată o dragoste târzie ce te sufocă, te strânge ca un costum rămas mic iar tu încă te minţi că mai poţi slăbi şi o să-ţi vină haina bine din nou. E ca şi cum poţi reprograma un vis ce ţi-a plăcut... câteodată se mai întâmplă şi minuni şi atunci dai de un croitor ce se pricepe la suflete.

Tandreţea umbrei Nu-i aşa că singurătatea predispune a dor nu-i aşa că atunci apare o umbră de sine stătătoare şi-n locul tău – al cui alter-ego, oare ? Ceva alotropic creşte, o alură transparentă îţi îngenunchează în lipsă taina, rugăciunea ... şi nu-i aşa că uneori devii bolnav şi nu ştii că de fapt cerşeşti doar sunetul unei mângâieri? Ceva din tandreţea târzie a bătrâneţii reaminteşte că ai mai fi putut fi de multe ori copil.

Stare de echilibru Dacă ar fi să mă întrebi cum văd eu întâlnirea noastră la ţărmul acestui timp ţi-aş propune să nu vorbim. La ce bun să cădem pradă unor incidenţe străine de gândul primordial? Şi apoi nu vorbim pentru că nu vrem să rănim cuvintele. Oricum le recunoaştem şi-i deajuns. Am ucide ceea ce este mai puternic în noi: legarea noastră în fire de tăcere sub jurământ pe lună de teamă că se pot surpa malurile gândurilor. Nimic, răspund şi nimic - răspunzi, dar e atât echilibru în această luminoasă trecere când fug scoicile spre adâncuri şi-i marea iar fosforescentă de stele.

Oglinzi în apă Adesea în oglinzile apei apare o persoană stranie necunoscută te cuprinde familiar în braţe cu dorul de nestăpânit al revederii cuiva drag şi-n depărtarea de argint a imaginii respingi precaut şi circumspect o rece atingere de îngeri numai dorul persistă cât o durată de abur. Nu mai am ce să spun de mult tăcerea argintie acoperă zidurile celor patru zări, nu am ce să-ţi dau mi-am ucis cuvintele să le disting mai bine umbrele şi le număr accentele în plus dar nu-i aşa că orice cuvânt ucis devine mai dens? Ai văzut şi tu!

Ubicuitate Nu ştiu nimic şi aştept sensurile cu nepriceperea dintâi a revelaţiei mă despart de mister ca de pubertate o singură dată pentru totdeauna dar tot nu arăt ca mine însămi... şi mă aştept tot aşa cum aştepţi marea dragoste pensia ori vacanţa mă ascund în postul singurătăţii iar tăcerea din mine mă iartă.

Umbre Iar trece umbra unui pescăruş peste trupul meu şi-n urmă ceva din toată alcătuirea asta de amintiri ca nişte resturi aduse la ţărm fantome de cuvinte umbra sinelui evadată din sine dorinţe înglodate pe jumătate în vis se îneacă-n nisip iar umbra aceea de pasăre hămesită şi hoaţă se hrăneşte din mine se suprapune pe urma nisipului... o las să devoreze cadavrul nopţii şters de flux îmi iese prin trup strigătul de aproape se aude o voce: uite ce pescăruş, ai zice că-i o cruce! ... De unde să ştie ?!

O privire trecută Se naşte în pietre nelinişte mută e spaima de umbra orelor reci de noi legi ale lunii şi cât o zbatere de gând strângi din ochi a fluture, aripă ori frunză se simte în zare o spaimă şi marea ne fură umbra fierbinte de undeva pândeşte cu ochi de tigru un val uriaş urma străvezie a lunii preschimbă în piatră vântul fugărind un punct nu te mai cheamă niciun mal nu te mai recunoaşte niciun pas încrezătoare rătăceşte prin adâncuri o privire trecută.

* ... Un labirint creşte ilicit în penumbră stele uituce rătăcesc atinse de boala nopţii unghiurile drepte îşi cer iertare pereţilor înşelători luna cernită clipeşte pentru ultima oară 45

şi se preface în lacrimă. E semn că începe eclipsa timpului atunci din frigul clipei o pasăre ciudată te strigă pe nume şi trezeşte lumini în privire E prea târziu: începe să cadă peste noi sămânţâ de stele corabia lunii se pierde la orizont şi labirintul se acoperă cu nisip pe locul său un cuvânt luceşte subţire în scoici sfărâmate cele mai periculoase sunt zilele care încep timid şi sucesc minţile timpului atunci totul se preschimbă în umbră ai soare în vine dar sângele tău ia culoare de clipă...

Vocile Se luminează dar niciodată nu mă laşi să mă satur de tine, Noapte, spune-mi de ce ? Iubitule-de-zi, ce dinţi ascuţiţi au cuvintele tale şi ce poftă nemăsurată – privirea ceasta atrasă de culoarea uitării ! Parcă eşti marea de care nu mă satur niciodată (poate pentru că uit ?!) ... iar tu – pescăruşul veşnic flămând (poate pentru că uită?!)

Ofranda De câteva zile un cuvânt a învăţat să vorbească: mă cheamă Metafor, a zis şi am venit la tine să te cunosc te auzeam de departe… de sus, luna plină sclipea ca o scoică sidefie şi grasă fredonând: cuvintele trezesc amiaza începutului siesta sinelui cu sine apus şi răsărit… Ne-am închinat cuviincios în faţa mării şi a lunii apoi l-am dus pe Metafor îndărăt în valuri, ofrandă.

Castele de nisip ... Am cules noi cuvinte pentru povestea noastră iar tu le-ai înşirat de dimineaţă pe ţărm la uscat: Pentru noi Încă din moartea Astei vieţi Şi veşnicie scria în acest ciudat autograf apărut pe nisip. Acum ai pus deoparte conca tibetană şi construieşti castele pentru cuvinte nescrise, necitite încă, neînfruptate cu gânduri şi neghiftuite cu mai multe înţelesuri ele nu vorbesc dar ştiu să cânte o, dacă nu le-ar fi răscolit marea din adâncuri, s-ar fi făcut perle, măcar unele !

Aripile ... Cerul e albastru tu nu ai aripi albastru e pescăruşul tu nu auzi noaptea e o târfă pleacă odată cu zorile te trădează nu crezi noaptea e mincinoasă te amăgeşte că eşti doar tu se dezbracă se întinde lascivă pe dunga ce demarcă benzile de circulaţie nu o vezi stă în cap mâinile ei fierbinţi te sugrumă noaptea te intoxică te otrăveşte cu praful halucinogen al stelelor tu nu ştii noaptea e o experienţă liminară iar tu nu ai aripi noaptea. Şi la ce ţi-ar trebui, frunză?!

Femeie la poarta raiului de sticlă ... Merg aproape de mine departe de mine. Cineva m-a condamnat la viaţa asta şi o duc mai bine de când am dreptul la o singură sinucidere în cazul în care accept şi că am dreptul la o singură viaţă, nici a celui din dreapta, nici a celui din stânga. Accept acest manej deşi aud că unii au mai multe vieţi şi nu e vina mea dacă asta pare a fi o aluzie... ... aşa că merg departe de mine cu ce mi s-a dat şi mă simt ca acasă în această viaţă în doi de care aproape uiţi după ce te obişnuieşti.

*** .... Când începi să trăieşti ai impresia că ai mai trăit o dată totul dar când uiţi, ce te faci, şi atunci ai impresia că ai mai uitat o dată, totul?

Te loveşti. Dai ţipând într-un chip îndurerat. Apoi fulgeră. Bucuria ţăşneşte ca sângele. Şi auzi: - Doamne, ce mă iubesc eu! Pleci acasă pe patru cărări că atâtea găseşti, ajungi, dar ea, marea iubire, adică, nu mai locuieşte cu tine. A luat-o pesemne tunetul şi huleşti: - Doamne, ce m-ai supărat! O lumină orbitoare alunecă rece peste tine şi iar auzi: - Doamne, cât se moare în zilele noastre!

*** Încă o aud învăţându-mă: - Bărbatul meu e bolnav de viaţă, eu – de moarte, dumneata - de timp. Unii oameni ne rup mărgelele. Eu de atunci nu mai ştiu să mănânc. Aici ne dau Timp prin ace. Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep aici 52

şi-ţi dau câteva picături din Timpul meu. Dar o să devii paralelă! ... şi mai am bucurii şi amintiri, ia-le, că eu nu ştiu cum se folosesc, şi vise ce nu-mi mai aparţin n-am răbdare, oricum nu ştiu ce să fac cu ele. - Dacă devii paralelă, la ce mai trebuie?! am ţipat. - Le dai mai departe, ca orice şirag de mărgele rupte, pe care nu le mai porţi...

*** ....Priveam cum înghesuită în capodul pe care ar fi trebuit să-l schimbi de mult priveşti idiot sau cum spun unii, timid, imaginea ta oblică, răsturnată cântând: - Suntem o carte de joc... Ne ironizăm reciproc trăgând alte şi alte bucăţi de carton uite cât de mult semeni cu mine, abia acum, că te-am întors cu faţa în sus, am putut să văd! Uite cât de mult. Odată, de sărbători, îmi terminasem apele, văile, munţii, nici bani ascunşi de mine însămi

nu mai descoperisem în vreun colţ secret al memoriei. Dar era ziua lui şi atunci în lipsă de idealuri şi inspiraţie m-am dus la magazin şi m-am rugat să mă ambaleze frumos la pachet, în femeie! Am sunat la uşă. M-a luat în braţe şoptindu-mi că sunt cel mai frumos cadou pe care i l-a făcut viaţa. Pe când mă topeam am mai apucat însă să-i urez: La Mulţi Ani, Moartea mea!

*** ... Întorc ultima carte: de o parte şi de alta a liniei, oblic, două chipuri de inimă roşie încep ultimul joc: - Am flori şi peşti din care cresc cuvinte. Cuvintele au viitor, florile şi peştii – nu. Mai am muguri şi aripi cu şnur de care să mă agăţ. Când evadez nu mă vede nimeni, sunt expertă: contemplu viitorul dintr-un ochi de peşte. 54

*** ... Am luat ouă. Am luat vopsele turceşti de la Butik. Am luat cu împrumut coşul de răchită al Danielei. Ulei şi oţet aveam în casă. Am respectat instrucţiunile de pe ambalaj dar culorile n-au ieşit pe niciun ou deşi le-am tot vopsit cale de treizecişinouă de zile. În acest timp le-am ţinut în coşul de răchită şi am plâns sperând să se întâmple o minune... A patruzecea zi eram datoare în tot cartierul: Mulţi s-au oferit să-mi dea sfaturi şi vopsele ouă şi mănuşi de cauciuc sare şi ulei dar inutil. Ouăle tot nu se colorau. Le-am pus în coşul Danielei. De abia îl mai puteam urni din loc, era ca o piatră de hotar şi eu - gata să renunţ. 55

Atunci m-am înţepat în toartă şi ele–au început să se coloreze. Prietenii mi-au spus: Felicitări şi mulţmiri, ideea cu ouăle a fost bună, ce ziceai că ţi-e frică de culori? Acum mă întreb la cine mai am vreo datorie vine a cincizecea zi şi încă nu am înapoiat coşul. Mă uit la el: acum zece zile am pus înăuntru un bilet de mulţumire. Îl recitesc. Cuvintele se colorează de la sine urmează alte cuvinte pe care nu le-am scris eu dar se colorează singure, ele ne cunosc mai bine decât noi şi aşteaptă să fie descoperite ... se colorează şi eu întind tuturor coşul plin de cuvinte noi şi vii: - Ia te uită, de unde le-aţi luat?! - De aici, de la noi!

*** ... Dacă îţi priveşti chipul ţinând oglinda în lumină ca pe ouă, ai să observi în straturile ei acea forţă ascunsă a ridurilor de parcă un fir nevăzut îţi dă dreptul de a nu fi bancnotă falsă ci fiinţă vie întipărită. Vorbeşti cu tine: mă privesc în oglindă văd mai bine cu dioptriile ei. Din cauza clipei a trebuit să-mi dau întregul timp la argintat – nu mai înţeleg imaginile de mult! Firul de argint al ridurilor s-a înnegrit...

*** Adeseori uit să schimb apa zilelor. Când visul trage cortina grea a nopţii aripile tăiate cresc prudent pe dinăuntru. Tot acolo şi zbor. Într-o dimineaţă am uitat să mă trezesc iar paşii celorlalţi au întârziat se zice că atunci am înviat deşi eu ştiu bine că nu... De la o vreme plouă şi apar umbre în alb.

Poem cu vedere la mare zâmbind în clepsidră Zâmbind în clepsidra întredeschisă o scoică-i inseminată cu nisip. Al patrulea ochi de apă stă aşteptând ca fereastra cu vedere la mare.

Poem ardelenesc Nu pot să mai scriu de când aud cuvintele unui poem despre prietena mea sora mea de lacrimi. Asta îmi aduce aminte de bunica şi de vorbele ei spuse pe ardeleneşte. Niciodată nu le înţelegeam. Când le-am înţeles nu mai aveam cui răspunde. Ea îmi zicea ţâpă chiar aşa făceam începând să strig că nu vezi că ţip ?!! Nu îmi făcea observaţii, zâmbea să ţâp ceva eu repetam: ţip ţip ţip până oboseam amândouă nepricepându-ne. Cu vremea ne-am înţeles din priviri dar eu tot mai strigam de câte ori mă privea şi ea tot mai zâmbea că a înţeles. Acum aud cum ţipă cuvintele cărţii ce o am înfiptă în retină ele au vârfuri ascuţite şi scot ţipete, se înfig în ochi şi-mi sfâşie carnea sufletului ce sângerează cu un sânge necunoscut nevăzut antipatic

al cărui sens numai bunica l-ar putea numi cu un cuvânt de-al ei. Iar dacă ar face-o eu l-aş primi zâmbind. Aceste cuvinte m-au străpuns şi le sunt ţintă vie. Aceste cuvinte nu mă lasă să scriu ori să dorm dar, Doamne! au acelaşi gust cu cele de pe vremea bunicii sunt cuvinte ale durerii care zâmbeşte înţelegătoare. Nu le înţelegi, nu le vezi, şi chiar dacă le simţi nu le poţi descrie, au autonomia lor intraductibilă Şi o aud pe mama-bătrână cum vine iar tiptil şi–mi şopteşte sfătos: ţâpă-le, aruncă-le !...

Poemul amintirii În fiecare zi îmi număr rănile unor amintiri încă necicatrizate. În fiecare noapte amintirile frumos cicatrizate se preschimbă în răni.

Poem în labirint Labirintul nu a fost creat să te rătăceşti prin el, ci pentru a exersa posibile rătăciri fiind pregătit de orice. În schimb, viaţa e un labirint neaşteptat care nu numai că te ia prin surprindere, dar îţi zideşte şi uşa prin care ai intrat. Din labirintul vieţii ieşi pe altă uşă decât cea pe care intraseşi.

Poemul despărţirii Pe tata l-am văzut ultima oară cum ţinea în podul palmei ultimul tren deraiat de pe linia vieţii. Privirile noastre s-au îmbrăţişat pe acel peron al despărţirii. Pedant ca întotdeauna era îmbrăcat într-un costum scump, sobru şi elegant. Aşa a spus şi preotul desfăcându-i pumnii strânşi.

Lait-motiv un timp rugător mă preface în sora mea cea bună un timp temător mă poartă cu străina mea oră de mână un timp doritor mă aruncă în geamăna mea soartă nebună

Ecoul din lacrimă Cu vremea orice sentiment se prăfuieşte sub pulberea fină a timpului din noi din risipire de timp omenesc prin răspântiile cerului devenim praf de aur împrăştiat în galaxia durerii dar fără noi timpul nu ar avea măsură şi limite ecou de lacrimă suntem măsura timpului şi fragilă bucurie pământului...

Poemul limită Poemul continuu te învaţă că în toate există o limită. În schimb, poemul limită ne avertizează că abia dincolo de punctul-limită începe unicitatea. Presupunând că reuşeşti să nu devii prizonierul poemului continuu şi ajungi dincolo de limită, ai acel vis pe care-l visezi mereu şi mereu numai şi numai tu: viaţa. Unii spun că de fapt viaţa este un poem unic. În ceea ce priveşte unicitatea vieţii tale, există încă perturbări sau defecţiuni tehnice la întoarcerea din vis. Mai puţin la plecare.

Poemul revelat Trăim circular, iubim triunghiular, murim dreptunghiular. Vorbim paralel, înţelegem perpendicular. Ne mirăm ascendent. Urâm descendent iar indiferenţa ne aplatizează. Înţelegem întrerupt şi uităm continuu.

Poemul nume în Cartea Recordurilor Umberto Eco este un poem nume. Umberto Eco este un record mai ceva decât numele din Cartea Recordurilor. De curând Umberto Eco a devenit Duce al Insulei de Ieri. Astfel a devenit el în mod record duce al unui Poem.

Poem cu drepturi unui cutremur ?! la replică să refuzi dreptul ar fi …Cum ar fi să refuzi dreptul la replică unui cutremur?!

Poem cu poet Poetul în goana luminii poetul în cotloanele cerului cântând poetul în leagănul gândului umbre îl desenează şi umbrele lui albe îl rescriu el caută peste tot umbra sa albită de timp.

Poem paranormal Al treilea ochi îi păzeşte pe ceilalţi doi de aceea stă închis, pândind nevăzut când stângul şi dreptul îl ajută pe om să-şi vadă un vis împlinit, cel piramidal vede mai departe în locul lor dacă devine vizibil nu e nimic rău doar că nu mai vede. Înseamnă că dorm toţi trei furaţi de vis. Sigur că ulterior vinovat va fi numai omul.

Poem la margine de punct În Elemente Euclid afirmă că Punctul este cel care nu are părţi. Trebuie, totuşi, să aibă margine. La marginea unui punct poţi găsi orice.

Poem cu simbol Se spune că Poarta Cerului e bătută în perle. În India şi Filipine perla este piatră naţională. Când tu o priveşti admirând-o simbolic îmi doresc să am tot nisipul din lume. Apoi, când din ochii lumii cad lacrimi ce se transformă în cristale de sare, mai rămâne să aflu cum pot evada din scoica lunii.

Poem sec Mă priveşti... ochiul tău, albie tot mai seacă, vine mă sărută şi pleacă. Tăcerea nu vorbeşte – îneacă.

Poem cu umbre Ţi-am spălat pantalonii şi aştept de o săptămână să ţi se usuce bine amintirea pe frânghie. Presimt că mă vei pedepsi de la depărtare să-ţi adulmec aroma rămasă în aburul de ambră. E un experiment? - uite cum dispari în formele umbrei… Ţi-am spălat toate lucrurile din memoria zilei şi le-am călcat apoi am spălat toate nopţile şi de-acum depinde numai de tine să te acomodezi cu noua aromă de Cocolino am spălat şi toate cuvintele rămase prin buzunare prin minte ca după furtuna ce-ţi poartă numele, tu miroşi iar frumos a copil încruntat, ca după ultima ceartă arăţi cu siguranţă drept ca apretul de rufe. Dar să ai şi tu mai multă grijă, apa-i tot mai scumpă.

Poem naiv … este continuu şi iubeşte fără să gândească fără a clipi sau a sta pe gânduri. Ca aerul, soarele, apa ce iubesc şi nu cer nimic. De aceea el nu încetează niciodată ca dragostea ce nu ştie muri ea doar se naşte, când o meriţi şi apoi te continuă ca dragostea neîncetată, neobosită renaşte un fel de privire ce nu priveşte cu ochii, ea priveşte cu inima, sărută cu mâinile şi când doarme doarme ca pasărea stând în picioare. Ca dragostea ce-i un naiv poem continuu.

Poem Zen Fă o reverenţă şi contemplă să auzi liniştea interioară şi înăuntru ei să auzi auzul să vezi văzul apoi clipa ciocnindu-se de pereţii transparenţi ai liniştii Zazen – spaţiu fără pereţi, timp fără măsură în plecăciune limita opusă întregită cu noi ritmuri de tăcere.

Poem de seară Ora de cobalt a somnului bate larg, rotund: Cioc-cioc, cioc-cioc! lovitura şi-a făcut culcuş între pereţii liniştii. Visele se mângâie lumina ce înoată în întuneric e adâncă parcă-i o rădăcină în închinăciune. Întrevezi printre sunetele trezite urme de paşi. Adormi spre a-i trezi.

Poemul veşniciei Doamne, m-am lovit de clipă şi înalturile au devenit adânci m-a atins o stea şi adâncurile au devenit înalte m-am spălat cu timp şi mi-am câştigat ultima secundă m-am închinat şi am întrezărit împărăţia veşniciei în veşnicie noaptea are margini alunecoase tremurătoare şi uite seamănă cu privirea auzul şi celelalte de dincolo… Şi atunci, într-o lume subtilă în pragul sau la poarta nebuniei ori a visului într-o ipostază a non-verosimilului ori numai a realităţii egoul meu, într-o saturaţie de E-uri şi euri acceptă şi ceea ce nevăzând aud, simt, cred deşi încă mă visez începând să pierd încercând să câştig soarta mea geamănă.

Poem în oglindă Ajung să mă îndrept Îndreaptă-te să ajungi Sunt un mic poem Poemule, eşti mic Mă lovesc de clipă Clipa te loveşte Pândesc o reverberaţie Reverberaţia e o pândă Plec Pleacă Nu te mai vreau Mai vrei Zi-mi să stau Stai să-ţi zic Te pup Pupă-te…

Eclipsă parţială Mă omora cu nopţi şi ziua adunam numai nopţile acelea când a încetat am înţeles că mă omora cu zile şi am început să le scad rând pe rând din fiecare noapte am scăzut câte o zi când am terminat erau câteva în plus le renumăr punându-le pereche noapte-zi, noapte-zi, ziuă-noapte şi totuşi rămân pe dinafară un apus un răsărit pe care nu ştiu unde să le adaug de unde să le scad reîncep a număra nopţi apusuri zile şi răsărituri şi parcă dinadins ele se multiplică în miez de zi şi miez de noapte

apar zile şi nopţi incomplete în întreaga tablă de materii eterice atunci socot numai ce s-a văzut, adun spaţii albe pe locuri negre ore, minute, secunde ce nici nu trec nici nu dispar şi mă întreb pe mine unde m-am trecut, eu unde sunt, în ce-am scăzut, în ce-am adăugat?

Poem în dungi albe Întotdeauna un poem în dungi albe are avantajul că poate să tacă să nu apară decât la momentul potrivit când vom fi pregătiţi să ascultăm dungile vă daţi seama desigur că ele sunt cu mult mai singure decât orice altceva şi vă rog nu mai spuneţi: mi-e perfect perpendicular!

Poemul ciclop Acest poem are un singur ochi pur şi simplu pentru că nu are nevoie decât de el de fapt nici acela nu i-ar trebui dar îl acceptă mai mult pentru noi cuvintele lui nu au nevoie de ochi să vadă cuvintele sunt ochi, ochii noştri, noi vedem prin cuvinte.

Povestea copacului Phoenix A fost odată un copac orfan apărut nu se ştie cum şi de ce n-avea fraţi nici surori nici un singur fir de iarbă să-i fie alături nu avea nici măcar vreun rost să apară într-o margine a gropii de gunoi creşteau la fel de repede şi el şi groapa iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat primind în schimb o rază de lumină verdele ei timid clipea rar în căldura amiezii dar strălucea în fiecare dimineaţă nu i-am reproşat nimic poemului atât i-am zis: de-acum vezi că în fiecare zi trebuie să-l mângâi el e un copac orfan şi puiandru nici nu ştii când se veştejeşte, adu-i o floare desenează-i o pajişte şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea a ta şi a mea şi a muzelor împreună îi putem făuri o grădină de cuvinte aşteaptă şi ai să vezi cum creşte un copac minune !

* Aceasta este povestea unui copac şi a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii drama noastră sunt Tăietorii de copaci din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni dar plămădiţi din alt soi de pământ aura lor e veşnic cenuşie dar eu îi văd şi pot povesti totul chiar dacă mulţi nu vor crede unii îşi fac un hobby din a reteza copacii şi a fura cerul. Aşa sparg hoţii de cenuşă casa Tatălui Ceresc în nopţile când cerul şi-a zăvorât poarta albastră. Acum veţi înţelege de ce spun că aceasta este drama Planetei… * Cu timpul fiecare copac îşi are păsările pe care le merită după cum şi noi fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea... un muritor are nevoie de timp pentru a înţelege prin ce trece e ca şi cum nu prinzi bine programul vieţii tale cu orice fel de aparat ai nevoie de o antenă bună sau de o răbdare bine antrenată să ţină loc de antenă pentru aparat îţi trebuie bani 87

pentru antenă – credinţă oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă. Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui de prioritate nimic nu este imposibil conectat la alarma divină trupul simte primul această calitativă schimbare în evoluţie ceva din tine doare dând un semnal de fapt este locul în care te-a atins El ajungi în sfârşit să contabilizezi singur şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură bucurii sau regrete rogi chipul din icoană să fie mai generos cu timpul şi cu toate celelalte. Recunoşti în cele din urmă: suntem încă formele embrionare ale unui Univers perfectibil în care am fost uitaţi nemântuiţi şi fără putinţă de desăvârşire şi încă nu pricepem rostul pentru care e voia Lui să ne doară îl certăm că ne-a părăsit cu inimă prea uşoară nu desluşim de ce vrea durerea aceea din noi să doară cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi durerea şi-i dăm lui chinurile zicând că nu-s ale noastre gata oricând să primim în schimb darul lui de a nu simţi durerea

dar vai ce plăcută-i senzaţia că deşi încă prizonierii nepriceperii despre noi nu suntem singuri şi plini de un optimism incurabil continuăm să ne dorim aceste tranzacţii riscante. * Câtă încredere trebuie să ai în pământul ăsta care se cutremură se îneacă se pârjoleşte şi când nu face nimic din toate astea te fulgeră te doboară te acoperă grosolan cu pietre tot mai mari şi bulgări tot mai mici fără să-i pese ce fals şi totuşi ce puternic pământul ăsta orb mut şi surd crăpat şi însetat să fie el indiferent pentru că nici noi nu-l iubim nu-l respectăm şi când îl dorim de fapt vrem să-l posedăm şi atât? altfel de ce ne e dat să-l călcăm în picioare şi de unde această frică să nu-ţi fugă pământul de sub picioare dar ce altceva să calci, apa cerul focul... unii se pare că au făcut-o nu degeaba se spune crede şi nu cerceta tu însă ce altceva ai avea mai important de făcut decât acel prim pas de cuceritor 89

pentru ca apoi să nu te mai opreşti cu toate că ştii foarte bine noi nu iubim bucata noastră de pământ ci paşii ce-l calcă, paşii noştri tot ce-i al nostru aparenţa că ne-am marcat teritoriul ce-l avem de străbătut de la început şi până la sfârşit crezându-ne tot mai atotputernici... câtă încredere trebuie să ai ?! * Soarele mă privea cu ostentaţie îndreptase toate razele împotrivă-mi şi mă scana bucată cu bucată vântul se dădea de ceasul morţii nu-i ajungeau patru răspântii îmi clănţăneau dinţii auzindu-l cum spune că-mi acordă o atenţie amicală degeaba întrebam: ce-am făcut ? am călcat iarba recunosc am mai şi smuls-o de nervi ce-am avut dar numai câteodată am aruncat gunoaie le-am împrăştiat am poluat apa da dar unii au mai lăsat să cadă şi o bombă-două nu înţeleg de ce să fim condamnaţi cu toţii la grămadă ?!

într-o astfel de dimineaţă ursuză de iarnă e bine să dai dovadă de prudenţă aş zice să te culci la loc aşteptând să vezi ce aduc următoarele ceasuri sigur dacă te pierzi cu firea poţi uita lesne că tu eşti stăpânul universului, posesor de noroc divin sau şi mai bine fă cum spune preotul: trebuie să ne înălţăm minţile! desigur spre a domoli odată şi odată natura asta îndărătnică. * Se spune că există o clipă mare cât viaţa întreagă apare în taina primei raze ce sfâşie un voal de ceaţă sub cerul scund al dimineţii doar atât înţelegi: că poate să ajungă şi până la tine acea lumină bogată de făptură divină retrăind-o rar şi doar când vocea nelumească te învaţă să iubeşti la fel e cu luna - te veghează blânda ei rază până adormi strângînd-o în braţe şi îţi e de ajuns la ce bun orice definiţii ea nu şi-a întors niciodată faţa de la noi.

* Un timp cu margini tocite surâde strâmb ore ciobite îmi pătrund carnea de gheaţă în urmă rămâne deschisă o rană albă morenele de-acum au secat urc scările zilelor albe pe fiecare treaptă recunosc cicatricea zilelor negre nu mă învăţ încă minte că le port chiar dacă nu se văd probabil o lumină din interior mi le arată cum se înmulţesc înnoite şi deja zgâriate de marginea cu zimţii tociţi a clipei se dezgheaţă timpul ș i apoi se contractă în locul iernii a venit primăvara iar teii miros a îngeri. * Cresc odată cu gândurile ce mă cresc şi mă urcă - dar când eu nu voi mai fi ele nici nu dispar nici nu rămân singure se au pe sine pentru totdeauna dacă nu îmbătrînesc şi nu se văd este pentru că realitatea nu se vede pe sine, mi-am zis, dar dacă sufletul e singur ca pomul şi am fi copaci 92

am avea atâtea suflete câte păsări cântă în noi ? logic aşa ar trebui deşi nu ştim nici măcar dacă nu-i prea cald dar dacă sufletul e singur ca omul oare şi pasărea şi copacul au suflet la fel de sensibil? Unii spun că sufletul vine din stele iar luna în astrologie reprezintă sufletul atunci există eclipse de suflet… logic aşa ar trebui să se spună dar oare totul e logic într-o realitate care nu se vede pe sine ? * Cresc odată cu gândurile ce mă cresc sunt un copac de gânduri atrase de ultima lor frontieră un copac cu toate ramurile gândurilor înălţate către spaţiul imaginar unde ele m-aruncă privesc cerul ce urcă până la celălalt cer al gândului şi mai departe străbate până în pânzele albe de acolo mi se spune: când nu vei mai fi gândurile tot urcă - mi-e teamă să-ntreb ce se întâmplă cu sufletul rămas singur fără omul său de sprijin în atâta spaţiu nestrăbătut de gândire ori cântec oare dacă am fi copaci am avea noi 93

atâtea suflete câte păsări cântă şi cine ştie dacă în gaura neagră din stratul de ozon nu-i prea frig… dar dacă şi pasăre şi om şi copac şi frunză şi iarbă şi spaţiu şi timp au un suflet comun şi nimic nu are sfârşit între pânzele albe ? Cresc privind spre cer cum copacul cu gânduri mă creşte şi în spaţiu mă urcă iar timpul înapoi din el mă aruncă în acel space near to the final frontier. * Un strat de tăcere un prag de pământ Un strat de tăcere un prag de foc Un strat de tăcere un prag de apă Un strat de tăcere un prag de cer E mult doar până treci de toate vămile tăcerii… * Între imaginaţie şi realitate adevăr şi închipuire dar într-o lume relativă ce e cu adevărat bine şi ce e rău unde e graniţa dintre ele?

Dacă darul de a scrie vine de la El oare nu-i acest fapt o împuternicire şi nu are ea un scop? căci iată pentru a scrie jertfim lemnul copacilor chiar scriind să nu mai fie tăiaţi ! * Ştiu şi cunosc dinainte de a cunoaşte florile tainei: ochii şi auzul se deschid omul iubeşte cântă şi primeşte frumuseţea din jur ca hrană. Nefericirea noastră este că nu iubim şi nu înţelegem sufletul ci trupul nici nu ştim cine pe cine supără iar neîncrederea în trup se transmite sufletului încă necunoscut. Iar acolo ne aşteaptă cu nerăbdare un suflet frumos şi primitor pe care îl ştiam dinainte de a-l cunoaşte numai că nu-l recunoaştem. Câteodată iubim pe cineva din confuzie: crezându-l că ne seamănă crezând că e ca noi parte din noi. 95

Dar cum să iubeşti pe altul cu adevărat când nu te iubeşti pe tine însuţi? * Fragede şi nou-nouţe apar cuvintele primăvara după ce înţeleptul cuvânt al iernii îș i lepădă cojoacele din piele tăbăcită de clipe şi tăcere fragede uşor prostuţe se îndreaptă ele spre lună crezând-o Împărăteasa Lumilor celor văzute şi nevăzute un lujer de vocale pipăie semnele aspre gravate adânc în jurul ochilor ai gurii închipuindu-se a fi cuvinte deştepte şi mari dar din ele picură rouă nu sânge sau doar sânge de rouă şi acela nedestul şi încă nu s-a născut ecou de lumină în frunză abia se aprinde în noile cuvinte tămâia din mugurii de rugăciune pe când în arbori înfloreşte alb rug din arome amare şi nu se aude oftatul de roadă subţire 96

e-o nebunie natura asta chiar dacă în puţine cuvinte şi ediţie limitată. * Începe totdeauna cu un frison, o angină, o angoasă... devii alergic la întâmplări vuietul gândurilor te ia pe sus dai cu capul de un nor de praf: clepsidra nopţii se sparge acoperindu-te cu un strat impermeabil de corpi de origine incertă – fosforescent ca meduzele un fir de idee forează în materia fertilă a închipuirii căutând o alternativă o ieşire de serviciu aspiri la o viaţă deşurubată căreia nu i se potriveşte niciun nit nicio lipitură cu indolenţă dintr-un fitting se prelinge o lacrimă pentru care nu există bariere încă mai crezi că secunda aceasta legată cu dublu nod sub bărbie nu va avea puterea să inunde 97

ori poate că de milă se va umple de la sine şi precum o piatră aruncată peste umăr va pocni pe cine-apucă altminteri va urca mai departe lăsând în urmă acel pliu cutanat al clipei ce s-a crezut şi oră şi eternitate dar poate că ideea că există secunde ce scapă de sub control cum picătura dintr-un racord slăbit va stimula circulaţia prin vechile vase comunicante ale timpului probabil de aceea se spune că există o clipă cât o viaţă dar nu neapărat de graţie, e mai degrabă o formă rară de alergie la ultima suflare a timpului şi nu ai anticorpi…

ITINERAR BIOGRAFIC Monica Mureşan: n. Piteşti (24.12.1953). Studii: Liceul Aurel Vlaicu (1972), Facultatea de filologie-Bucureşti (1980). Activitate literară: Debut: 1968, poezie în revista “Aripi” a Liceului Aurel Vlaicu; 1980, proză S.F., Revista “Argeş”, Piteşti. Debut radiofonic: 1978, poezie. Debut TV: 1993, poezie/Viaţa Spirituală. Publică reportaje, interviuri, cronică plastică/ literară, eseuri, versuri şi proză în diferite ziare şi reviste literare: Magazin, Jertfa, Mesager, Luceafărul/Canada, Mioriţa noastră/S.U.A., Bună Ziua, Caţavencu, Opinia Publică, Placebo, Astra, Biserica de Lemn, Sud, Esteu, Poesis, Cafeneaua Literară, Revista Nouă, Poezia, Dor de dor, Citadela, Origini, Conexiuni/S.U.A., Agero-Stuttgart, Singur, Impact, Argeş, Climate Literare, Origini, Vatra Veche, Alternative/S.U.A., Viaţa de pretutindeni, Caligraf, PortalMăiastra etc., cât şi în massmedia de limbă albaneză cu eseu, poezie, cronică literară (traduse în lb. albaneză de Baki Ymeri): Zëri i ditës, Prishtina Post, Bota Sot, Zemra Shqiptare, Fieri, Dituria, Tribuna Shqiptare/Canada etc. Colaborări la TVRM, Cititor de proză/Faleze de nisip, Radio România Cultural, baricada.ro. Premii recent obţinute: 2011/Premiul special/eseu la a IV-a ediț ie a Festivalului Internaț ional de creaț ie literară ,,Titel Constantinescu”/Rm. Sărat; 2012/Menț iune-poezie la Festivalul Internaț ional de poezie si epigrame „Romeo ș i Julieta la Mizil” (2011/2012, ed. a V-a); 2012/Premiul I la Concursul Naț ional ,,Ion Creangă” de creaț ie literară/USR Poveș ti/Iaș i. Volume apărute: „Vama de ceaţă”, volum debut/versuri, Ed. Excelsior, Bucureşti, 1992 / ed. II – 1993; „Trecere de pietoni”, versuri şi „Moartea se numea Scumpi”, proză SF, Ed. Pygmalion, Piteşti, 1996; „Steaua de Murano”, versuri, rom.fr., Ed. V. Cârlova, Bucureşti, 2000, trad. Paula Romanescu; „Ochiul Nopţii”, poeme, Ed. Viaţa Arădeană, Arad, 2006/ ed.

II-2008; „Femeie la poarta raiului de sticlă”/ poem dramatizat, Ed. Nouă, Bucureşti, 2009; „Exerciţii de normalitate-Idei în dialog”, interviuri, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2009; „Kosova literară-Impresii de lectură”, rom.-albaneză, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010 trad. Baki Ymeri; „Poeme cu vedere la mare”, Ed. Antares, Galaţi, 2011; „Povestea copacului Phoenix”, poem, Ed. Amanda Edit, Bucureşti 2012. Antologii literare: „Arca îmblînzitorilor de fantasme, proză fantastică, Antologie 2000”, Ed. Euro Vida M.; „Întîlniri în cuvânt”, Ed. SSR, Bucureşti, 2002; „Cercuri pe apă”, Ed. M.I., Bucureşti, 2002; „Orpheon - între tradiţie şi modernitate”, Ed. Tipoexim, Bucureşti, 2002; Ed. Granada, Bucureşti: „Regina nopţii”, 2004; „Exotice”, 2005; „Ipostazele fantasticului contemporan”, 2006; „Armonii baroq”, 2007; „Antologie Dor de Dor”, 2007; „Miresele cuvântului”, Antologie a Revistei Albanezul / Shqiptari & UCAR, Bucureşti, 2009; Antologiile revistei SINGUR/Proză, Ed. Grinta, ClujNapoca, 2010; Antologiile revistei „Climate literare”: „Boema 33”, nr. 1-7/ 2009-2011; „Între Râmnice”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil”, Ed. LVS Crepuscul, 2012; „Meridiane Lirice”- Antologie universală a poeziei româneşti contemporane, Armonii culturale, 2012. Referinţe critice: - în volume: - istorii literare: Ion Rotaru, “O istorie a literaturii române”, vol. 5, Ed. Niculescu, 2000, p. 565 şi Ed. ne varietur din 2006; - “Dicţionar SF ”, Ed. Nemira/1999, pp.155-156, coordonator Mihai-Dan Pavelescu; - Florentin Popescu, “Scrijelind pe nisipurile Universului”, Ed. RawexComs, Bucureşti, 2010, p.56; - Romanian Biographic Institute, “Dicţionarul personalităţilor din România – Biografii contemporane”, ediţia 2011, p. 301; - Aureliu Goci, “Poeţi români la frontiera mileniilor”, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2012, pp. 94-97;

100

- Emil Lungeanu, “Gura lumii”, Ed. RawexComs, Bucureşti, 2012; colecţia „Opera Omnia”, Ed. Tipo Moldova, 2012. b) în periodice: V. Filimon, Victor Gh. Stan, Aureliu Goci, M. Grămescu, St. Vida Marinescu, Geo Călugăru, C-tin Stan, Victor Sterom, Al. F. Ţene, Victoria Milescu, Mihai Antonescu, Miron Ţic, George Irava, Dumitru Augustin Doman, Lucian Gruia, Claudia Voiculescu, Menuţ Maximinian, Melania Cuc, Neculai Tăicuţu, C. Miu, Horia Gârbea, Florin Costinescu, Florentin Popescu, Marius Chelaru, Corneliu Vlad, Victoria Stoian, Florin Grigoriu, Radu Cârneci.

101

102

CUPRINS Vama de ceaţă / 7 Vino... / 8 Vama de stele / 9 Vânătoare de înţelesuri / 10 Vânătoare de forme / 11 Clepsidra de apă / 12 Târgul de cai / 13 Doină pentru Basarabia / 14 Rodul / 15 Sărutul / 16 Ecouri / 17 Ultimul cuvânt / 18 Trecere de pietoni / 19 Evenimentul zilei / 20 Exerciţiu de răstignire / 21 Revolta melcilor / 22 Exerciţii de personalitate / 23 Furtuna / 25 Zidul / 27 Eliberarea din cifre / 29 Totul e un risc / 30 Un magazin cu uşa chiar pe chei / 31 Eclipsa / 32 Stampă ardeleană / 33 Ploaia / 34 Carul cu fân / 35 Se-aprinde lampa cerului / 36 Ochiul nopţii / 37 Dragoste târzie / 39 Tandreţea umbrei / 40 Stare de echilibru / 41 Oglinzi în apă / 42 Ubicuitate / 43

103

Umbre / 44 O privire trecută / 45 Vocile / 47 Ofranda / 48 Castele de nisip / 49 Aripile / 50 Femeie la poarta raiului de sticlă / 51 Poem cu vedere la mare zâmbind în clepsidră / 59 Poem ardelenesc / 60 Poemul amintirii / 62 Poem în labirint / 63 Poemul despărţirii / 64 Lait-motiv / 65 Ecoul din lacrimă / 66 Poemul limită / 67 Poemul revelat / 68 Poemul nume în Cartea Recordurilor / 69 Poem cu drepturi / 70 Poem cu poet / 71 Poem paranormal / 72 Poem la margine de punct / 73 Poem cu symbol / 74 Poem sec / 75 Poem cu umbre / 76 Poem naiv / 77 Poem Zen / 78 Poem de seară / 79 Poemul veşniciei / 80 Poem în oglindă / 81 Eclipsă parţială / 82 Poem în dungi albe / 84 Poemul ciclop / 85 Povestea copacului Phoenix / 86 ITINERAR BIOGRAFIC / 99

104

În Colecţia IDEAL au apărut: a. 2009 1. ION VATAMANU (Chişinău) 2. GEORGE CĂLIN (Urziceni) 3. ARCADIE SUCEVEANU (Cernăuţi) 4. ANATOL CIOCANU (Chişinău) 5. VASILE CĂPĂŢÂNĂ (Chişinău) 6. NICOLAE DABIJA (Chişinău) 7. ION HADÂRCĂ (Chişinău) 8. NINA JOSU (Chişinău) 9. VALERIU MATEI (Chişinău) 10. LEONIDA LARI (Chişinău) 11. VICTORIA MILESCU (Brăila) 12. RENATA VEREJANU (Chişinău) a. 2010 13. 101 EPIGRAMIŞTI ROMÂNI 14. GRIGORE VIERU (Chişinău) 15. VLAD ZBÂRCIOG (Chişinău) 16. FLORIAN SAIOC (Tg. Jiu) 17. Colecţia IDEAL-2009 (Antologie) 18. ION ANDREIŢĂ (Bucureşti) 19. VASILE TĂRÂŢEANU (Cernăuţi) 20. LEO BUTNARU (Chişinău) 21. NICOLAI COSTENCO (Chişinău) 22. GHEORGHE VODĂ (Chişinău) 23. GALINA FURDUI (Chişinău) 24. VIOREL DINESCU (Galaţi) 25. ION VIERU (Chişinău) 26. ILIE ZEGREA (Cernăuţi) 27. EMIL LOTEANU (Chişinău) 28. MIHAIL ION CIUBOTARU 29. GEORGE COANDĂ (Târgovişte) 30. VICTOR VOINICESCU SOTSKI (Paris) 31. RADU GEORGE SERAFIM (Bucureşti) 32. Colecţia IDEAL-2010

105

a.2011 33. VITALIE TULNIC (Chişinău) 34. VICTOR LADANIUC (Chişinău) 35. GHEORGHE BOSSI DUMENEANU 36. FLORENTIN POPESCU (Bucureşti) 37. NICOLAE MĂTCAŞ (Chişinău) 38. ION PROCA (Chişinău) 39. ANDREI BURAC (Chişinău) 40. LIVIU DAMIAN (Chişinău) 41. VASILE LEVIŢCHI (Cernăuţi) 42. STELIANA GRAMA (Chişinău) 43. GHEORGHE REABŢOV (Chişinău) 44. NICOLAE GUŢU (Moscova) 45. ANATOL CODRU (Chişinău) 46. VASILE GROZA (Bucureşti) 47. VASILE NEDELESCU (Chişinău) 48. TUDOR PALLADI (Chişinău) 49. PAUL SÂRBU (Tulcea) 50. DANIEL CORBU (Iaşi) 51. LIDIA LAZU (Bucureşti) 52. ION LAZU (Bucureşti) 53. RADMILA POPOVICI-PARASCHIV (Chişinău) 54. IULIANA PALODA-POPESCU (Bucureşti) 55. GEORGE FILIP (Canada) 56. LIDIA CODREANCA (Chişinău) 57. CORIN BIANU (Târgovişte) 58. IULIAN FILIP (Chişinău) 59. Poeme creştine româneşti (Antologie) 60. EMIL LUNGEANU Dreptul la replică –Teatru – (Bucureşti) 61. CLAUDIA PARTOLE (Chişinău) 62. RADION CUCEREANU Lacrimile românilor basarabeni Vol.I, II, III –Trilogie- (Chişinău) 63. CLAUDIA SLUTU-GRAMA (Chişinău) 64. GRIGORE GRIGORE (Târgovişte) 65. LEONARD TUCHILATU (Chişinău) 66. NICOLAE PUIU ILIESCU 101 FABULE

106

(Urziceni) 67. PAULA ROMANESCU (Bucureşti) 68. VASILE TOMA (Chişinău) 69. GEORGE MIHALCEA (Bucureşti) a.2012 70. Colecţia IDEAL-2011 (Antologie) 71. NINA SLUTU-SOROCEANU (Chişinău) 72. IANOŞ ŢURCANU (Chişinău) 73. RAISA PLĂIEŞU (Chişinău) 74. ILIE GORJAN (Râmnicu-Vâlcea) 75. LIDIA UNGUREANU (Chişinău) 76. FELIX SIMA (Râmnicu-Vâlcea) 77.PUIU GHEORGHE RĂDUCAN(Râmnicu-Vâlcea) 78. OTILIA DEDIU (Bucureşti) 79. VASILE MORAR (Maramureş) 80.VASILE CĂPĂŢÂNĂ /Monografie/ (Chişinău) 81. MIRCEA LUTIC (Cernăuţi) 82. NICOLAE MĂTCAŞ 101 SONETE (Bucureşti) 83. SIMION GOCIU (Cernăuţi) 84. MIHAI MORĂRAŞ (Cernăuţi) 85. LIDIA GROSU (Chişinău) 86. GHEORGHE CIOCOI (Chişinău) 87. ALEXANDRU NEGRIŞ (Chişinău) 88. ELENA TAMAZLÂCARU (Chişinău) 89. VLADIMIR HALIPLI (Chişinău) 90. GEORGE DARAGIU (Bucureşti) 91. MARCELA BENEA (Chişinău) 92, ION GHEORGHIŢĂ (Chişinău) 93. ION CUZUIOC Epigrame alese (Chişinău) 94. TITUS ŞTIRBU (Chişinău) 95. DOINA DABIJA (Bucureşti) 96. ION GĂINĂ (Chişinău) 97. MARIA CHIRTOACĂ (Câmpulung Muscel) 98. DANIELA VOICULESCU (Piteşti) 99. VERGILIU DERGACI (Chişinău) 100. CONSTANTIN RUSNAC (Chişinău) 101. ALEXE RĂU (Chişinău)

107

102. ŞTEFAN DUMITRESCU (Tulcea) 103. MIHAI PREPELIŢĂ (Cernăuţi) 104. VIORELA CODREANU TIRON (Bârlad) 105. VICTOR GH. STAN (Bucureşti) 106. MONICA MUREŞAN (Bucureşti)

108