REVISTĂ CULTURALĂ APĂRIȚIE LUNARĂ SUB EGIDA CENACLULUI ”CAFENEAUA LITERARĂ CETATEA BĂNIEI” - CRAIOVA Craiova, Palatul Jean Mihail - Muzeul de Artă
ISSN 2501-0530 (print) ISSN-L 2501-0530
ANUL I
NR. 2 FEBRUARIE 2016
Director fondator: DANIELA TIGER
MEMBRI DE ONOARE:
Director fondator:
Daniela Tiger Colectivul redacţional: Liliana Hinoveanu Marilena Tiugan Cristina-Mihaela Barbu Gabriela-Georgeta Ciucă Daniel Vişan-Dimitriu Augustin Jianu *
Colaboratori: Ioana Antonache — România Luca Cipolla — Italia Adrian Grauenfels – Israel Adrian Ilie — Spania Laurențiu Iordaconiu — Canada și UAE Mihai Pastiea — România Helene Pflitsch — Germania Viorel Ploeșteanu — Irlanda Emanuel Pope — UK Ben Todică — Australia
Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici Conf.Univ.Dr. Daniel Cristea-Enache Prof.Univ.Dr. Ștefan Vlăduțescu Prof.Univ. Dr. Nicu Vintilă Ilorian Păunoiu Spiridon Popescu Adrian Frățilă Cristian George Brebenel Pr. Tudorică Mihalache SUMAR ”Iubirea cheamă iubire” - Daniela Tiger - pag. 1; Marin Sorescu și vocația clasicizării - Ovidiu Ghidirmic
- pag. 2; Ideea mișcării în arta adevărului la Brâncuși
*
Poșta redacției: cafeneauabaniei@yahoo.com *
Concepția grafică și copertă: Daniela Tiger *
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor revine autorilor.
© Reproducerea materialelor publicate și a elementelor grafice este permisă numai cu acordul scris al editorului.
Editura: VITAL PREVENT EDIT
Drăgotești—Dolj—România
vitalpreventedit@yahoo.com
ISSN 2501-0530 (print) ISSN-L 2501-0530
Vintilă Nicu-Sigibida - pag. 3; Marin Sorescu a trecut puntea spre universalitate - Viorica Ioviță - pag. 5; Colivia cu aripi. Neînțelegerea celor din urmă Marilena Tiugan; 3 momente lichide - Adrian Grauenfels - pag. 7; Scaun. În față de oglindă - Marius Iorga - pag. 8; Somnul unui faun - Emanuel Pope; Echilibru - Lucian Ioniță - pag. 10; Mă învăluie cu brațele sale prelungi. Umbra pe care gândurile tale - Liliana Hinoveanu; Tăcerea iubirii. Pâlpâirea licuricilor Eleodor Dinu- pag. 11; De dragul tău au înnebunit bujorii Longin Popescu; Sonetul unei clipe. Zbor de flutur Daniel Vișan - Dimitriu - pag. 12; Încă mai vin, încă mai plec. Ziua de luni Augustin Jianu; Zori de zi. Cofee story - Ion Țoanță - pag. 13; Mircea Suchici - Poezia unui violoncel Marilena Tiugan - pag. 14; Întruparea. Coloana Infinitului Nicolae Vălureanu-Sârbu; Nebunul - Luca Cipolla - pag. 15; O clipă - Blanca del Valle; Lecție de viață - Ana Jimenez Herrero - pag. 16; Pasărea Spin. Azi nu suntem decât noi și e de-ajuns - Daniela Tiger; Du-mă la fântâna cu ciutură - Dorina Stoica - pag. 17; Revista ”Cafeneaua Băniei” la primul număr Petre Prioteasa - pag. 18; Muzeul de Artă din Craiova, casa operelor brâncușiene - pag.19; Debut literar: Flori Cristea - pag. 20.
Privind lucrările prezentate în această expoziţie a artistei plastice Aurora Speranţa, repertoriul de forme-semne te îndeamnă la meditaţie, limbajele plastice folosite au ca trăsături definitorii existenţa unui număr de semne, cu regulile lor de combinare şi transmitere, încărcate de semnificaţii. Aurora Speranţa este unul dintre cei mai harnici pictori. Fiecare expoziţie a Aurorei este, în ansamblu, un ciclu bine susţinut ideatic şi cu mijloace de expresie adecvate. Viziunea Aurorei Speranţa, în postură de creatoare, nu este o simplă reacţie senzorială în faţa aspectelor naturii. Este o contemplare ordonată, în care imaginea, analizată în elementele ei definitorii, este redată expresiv, simplificată prin ceea ce îi este caracteristic şi refăcută într -un plan ideal dat. Din aceeaşi concepţie de valorificare a picturii, prin elaborări succesive ale materialismului cules direct din natură, rezultă şi colorismul special al colegei noastre. Culoarea opulentă şi concentrată, sub penelul său, capătă o nuanţă primară, care-i sporeşte calitatea, strecurând discreţie şi în tonurile cele mai tari. Lucrările expuse sunt realizate cu sinceritate, ele răspund nevoilor spirituale ale artistei, aşteptărilor, năzuinţelor şi viselor sale şi ale noastre, părtaşi la dialogul pe care fiecare îl realizăm cu lucrările din expoziţie. În tandem artistic cu mama sa, Gabriela Boangiu aduce pe simeze aspecte din tihna satului universal, în culori şi în formule artistice care ne fac să căutăm în lada cu amintiri a copilăriei noastre.
”
”
”Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.” Brâncuși s-a ținut de cuvânt, iubirea a fost pentru marele creator laitmotivul după care s-a condus prin meandrele vieții. Iubirea brâncușiană s-a materializat prin capodoperele sale, care străbat spre noi cu infinite mesaje de o mare forță și sensibilitate. Fiecare dintre operele sale constituie o tainică poezie, încununând o poveste, o mare poveste de iubire. Atingi ”Coloana Infinitului”, simți tot universul, care, cuminte, se scurge în tine, vibrând pe undele unor inepuizabile energii binefăcătoare, sub cerul de un senin ireal. ”Masa Tăcerii” îți prezintă un întreg complex meditativ, alături de profetica cifră ”doisprezece”. Natura, parcă, a încremenit. În timp ce, solemn, pașii te poartă agale pe ”Aleea Scaunelor”, inevitabil, la ”Poarta Sărutului”, gândurile se contopesc cu actul creator. Se simte emoție, te copleșesc toate aceste simboluri ale vieții, te transpui în bucățile vii de piatră. Realizezi, în cele din urmă, că ești important, ești parte a Creatorului. Se înfăptuiește ”Marea Comuniune”. ”Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important.” – Constantin Brâncuși Te întreb, acum, pe tine, Brâncuși, tu cel care ai reinventat sculptura, ești om sau zeu?
Foto: Dana Oniga 1
Celor care l-am cunoscut îndeaproape,
accent, cum era și firesc, de altfel, pe modernitatea scriitorului. Marin Sorescu a fost considerat, pe drept cuvânt, principal exponent al modernismului românesc din perioada postbelică, cu precizarea că modernismul sorescian este un modernism autentic, substanțial, necontrafăcut, organic, situat la antipodul pseudomodernismului, superficial, facil, artificial și convențional, terenul cel mai prielnic prin care se strecoară, cel mai adesea, nonvalorile și impostura în literatură și artă. Modernismul sorescian nu are nimic comun cu mimetismul și cu alinierea obedientă față de mode, cu care neau obișnuit pseudomoderniștii. Exegeza postumă va fi obligată, însă, să pună, neapărat, accentul pe clasicismul scriitorului. Aspecte clasiciste puteau fi semnalate și în creația soresciană antumă, în unele volume de versuri: Fântâni în mare (1982), Apă vie, apă moartă (1987) și altele, în care poetul se întorcea la rigorile prozodiei clasice. Marin Sorescu este un modern care nu s-a rupt niciodată cu totul de tradiție, așa cum s-a întâmplat cu unii dintre colegii săi de generație. L-a salvat de la această eroare cultura sa clasică, armonioasă și solid articulată. Într-un studiu de referință, Marin Sorescu și clasicismul antic, din volumul Colocvii în Grădina Hesperidelor (2002), istoricul literar și profesorul universitar George Sorescu, fratele mai mare al scriitorului, ne dezvăluie pasiunea poetului modern și admirația sa pentru marile modele clasice ale Antichității. Fără o cultură clasică nu există un modern adevărat. Perspectiva clasicistă asupra lui Marin Sorescu este impusă de creația sa postumă, extrem de importantă pentru cunoașterea și înțelegerea scriitorului, cuprinsă în volumele Versuri inedite (Ed. ”Scrisul Românesc”, 2001, și Ed. ”Alma”, 2002), Încoronare (Fundația ”Marin Sorescu”, 2002), Parodii. Fabule. Epigrame (Ed. ”Scrisul Românesc”, 2003) și Proză Scurtă (Ed. ”Scrisul Românesc”, 2003). Cele mai multe dintre
moartea sa prematură ne-a părut absurdă și nedreaptă, iar imaginea omului ne stăruie vie în memorie, cu felul său de a fi cum nu se poate mai simplu și mai firesc, de o decență și o modestie, am spune, ancestrale, într-o lume alterată de subiectivism și de orgolii inflamate, cum este, din păcate, lumea noastră literară. Acest om profund și interiorizat, discret și delicat, parcimonios în expresie, care trăia într-un ocean de gânduri și ascundea o mare taină, cea a creației, mi s-a părut întotdeauna, în ciuda umorului său irezistibil, că era marcat de un sentiment tragic al existenței, așa cum ne dovedește și piesa sa Iona, una din capodoperele noastre postbelice. Marin Sorescu avea, fără îndoială, un daimon al său, sigiliul celor aleși. Originar din Bulzeștii Doljului – nu trebuie să-i uităm niciodată rădăcinile! –, Marin Sorescu a realizat, poate, cea mai fantastică și incredibilă aventură spirituală, cucerind universalitatea, devenind scriitorul român contemporan de cea mai mare notorietate, a cărui operă a fost tradusă și reprezentată pe toate meridianele lumii, încununată cu laurii unor numeroase premii internaționale, un scriitor proteic, polivalent, total, care s-a manifestat în toate genurile literare, de o frapantă și izbitoare, eclatantă originalitate, un spirit à rebours, care a bulversat toate canoanele, șabloanele și clișeele literare și care a clătinat toate convențiile și inerțiile literaturii. Tocmai de aceea, Marin Sorescu rămâne un scriitor greu de surprins într-o formulă. De aici provine și dificultatea oricărui demers critic asupra creației soresciene. Despre Marin Sorescu s-a scris o vastă bibliografie critică și o impresionantă publicistică literară. Puțini scriitori ai literaturii noastre s-au bucurat de atâtea comentarii în presa literară românească sau străină. După trecerea în eternitate a scriitorului, se pare că am intrat în alt moment al exegezei soresciene. Exegeza antumă a pus mai mult 2
aceste volume au apărut prin grija și devoțiunea lui George Sorescu. Din aceste volume aflăm că Marin Sorescu, experimentatorul îndrăzneț al versului liber, a început prin a scrie versuri clasice, că era un bun cunoscător al prozodiei antice și că avea un adevărat cult pentru modelul horațian al versificației, că subscria total la dezideratul clasicist al artei capabile să învingă timpul (”Exegi monumentum”). În aceste volume întâlnim un Marin Sorescu care, în prima tinerețe, a ucenicit la clasici. Înainte de a-și găsi drumul propriu și singular, în poezia românească, avem un Marin Sorescu care eminescianizează, coșbucianizează, macedonskianizează, topârceanizează, ș.a.m.d. Peste această etapă de început a creației soresciene nu se poate trece. Acest ”moloz de început”, cum îl numea, cu modestie, scriitorul, rămâne foarte semnificativ și ne dezvăluie o dialectică interioară a creației soresciene.
Opera lui Marin Sorescu ne apare, astăzi, ca o sinteză de clasicism și modernism. Între clasicism și modernism se instituie o relație dialectică. Modernii de astăzi devin clasicii de mâine. Aceasta este legea imprescriptibilă a creației. Modernii se clasicizează, în cele din urmă, în măsura în care au valoare și rezistă în timp. Numai modernii care nu au valoare nu se clasicizează niciodată. Marin Sorescu a avut vocația clasicizării și s-a clasicizat între timp. Vorbim, astăzi, despre Marin Sorescu, la numai un deceniu de la trecerea sa în eternitate, ca despre un clasic al literaturii noastre, ca despre unul dintre scriitorii fundamentali, cu valoare de reper în istoria literaturii române. Ținând cont de faptul că scriitorii, în genere, se exprimă cel mai bine prin miturile pe care le valorifică, putem spune că viața și opera lui Marin Sorescu pot fi puse sub semnul biblicului Iona! (Fragment din volumul Pro Domo)
Constantin Brâncuşi a fost un om
Datorită faptului că a realizat o sculptură non figurativă, preocupându-se în lucrările sale de contururi esenţiale, de idei devenite palpabile şi de o realitate universală, anti-abstractă, el a imprimat operelor sale ideea de mişcare în întreaga artă a adevărului ce a schimbat profund arta sculpturală, făcând ca viitorul să aibă alte percepţii cu privire la sculptură. Operele sale, deşi inerte, statice, lasă impresia că sunt într-un repaus relativ şi că, în orice moment, ele pleacă de pe loc, se rostogolesc, se deplasează şi, ceea ce este mai important, zboară spre cer, spre infinit, spre cosmosul care le cheamă, aspiră spre înălţimi, lăsând privitorul să se entuziasmeze şi să înţeleagă câtă filozofie încape într-o sculptură.
fenomenal care prin muncă şi perseverenţă, ca orice autodidact, a urcat pe culmile gloriei artistice. El a fost, deopotrivă, om de ştiinţă şi vrăjitor, deoarece a reconciliat dinamicul cu staticul, a făcut ideile să devină palpabile şi chintesenţele vizibile tuturor, extinzându-se în urmă peste mulţime şi academii, peste noţiunile de cultură, spre începutul tuturor lucrurilor. Constantin Brâncuşi a izbutit, de unul singur, să-şi asume ideea mişcării evitând realismul detaliilor, tinzând, mai degrabă, spre o realitate universală. Arta sa este arta adevărului, afirmaţie care nu se poate face întotdeauna când vorbim despre realism.
3
de artă, fiind de fapt o fixare contemplativă a gândului sau de o excitare a subconştientului ca orice deziderat filozofic pe care îl putem stăpâni. Numai aşa se poate sugera că întreaga sculptură modernă trebuie să pornească de la aceste ovoide abstracte, fireşte, nimeni, în afară de un geniu pe deplin integrat în arta sa, nu poate îndura exigenţele unui asemenea efort. Este dificil să fie redată prin cuvinte o idee, oricât de vagă, despre sculptura lui Brâncuşi, pe cât este de dificil s-o redai prin intermediul fotografiei, deoarece o operă de artă nu conţine în ea nicio idee separabilă de formă. Sculptorul, în cazul nostru Brâncuşi, este acel om care porneşte spre infinit şi lucrările sale de artă îi sunt urma pe care o lasă în lumea manifestă. Brâncuşi a pornit de la o formă ideală şi a ajuns la o exactitate matematică a proporţiilor, dar nu prin intermediul matematicii, el fiind un îndrăgostit de perfecţiune. Ca artist, a crezut la un moment sau altul, într-un elixir sau piatră filozofală produs de simpla perfecţiune a artei sale, de sublimarea alchimică a mediului, eliminarea accidentelor şi imperfecţiunilor cu precădere în sculptura formei, propunându-şi o explorare înnebunitor mai dificilă pentru a realiza toate formele într-una singură. Căutarea aerianului a zămislit pasărea sa care stă nesprijinită pe un postament redus, ceea ce ne face să gândim că forma ideală a lui Brâncuşi ar trebui să fie deopotrivă de interesantă din toate unghiurile, o combinaţie de proporţii care nu poate fi concepută drept frumoasă decât atunci când te aştepţi ca mişcarea ce este integrată în formă să o facă să erupă, să se deplaseze în spaţiu, aceasta fiind arta adevărată, arta adevărului la Brâncuşi. Și, în fapt, ideea de zbor se află în întreaga operă brâncușiană, însăși Coloana Infinitului ducând sufletele celor drepți spre lumina cerului divin. Pentru Brâncuși, zborul a însemnat extazul împlinirii. Pasărea Măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte.
Viziunea creatoare care a stat în spatele artei sale a fost extrem de intelectualizată, fiind expresia unor sfere de gândire care privesc arta şi filozofia, o gândire care este în cel mai înalt grad lucidă, complexă şi profundă. Brâncuşi a fost interpretat de unii drept un artist individualist, lipsit de subtilitate, ţărănos, dar opera sa este uluitoare. Întradevăr, el a stat departe de aşa zisa viaţă intelectuală, nu poseda acea cultură de spoială, în schimb ştia tot ce se poate şti despre artă şi problemele ei. Era infinit mai cultivat decât oamenii de litere, în alte privinţe, el putea întrece prin cunoştinţe orice doctor în litere. Asimilase întreaga istorie a culturii, devenise stăpân pe ea, o depăşise, apoi o respinsese, ca, până la urmă, să se întoarcă la ea, purificând-o şi reînnodând-o. Există în orice lucru, credea el, o măsură, un echilibru lăuntric, pe care artistul este chemat să-l descopere şi degajeze. Străin oricărei supralicitări, Brâncuşi datora unei credinţe adânci iradierea artei sale, armonioasa frumuseţe a formei lui, considerând că orice obiect îşi are adevărul lui propriu. Acest crez al său, adânc înrădăcinat din copilărie, când folclorul autentic marca în gândirea sa imagini fantasmagorice despre zei şi zâne care se deplasează în spaţiul aerian cu o libertate şi uşurinţă incredibile. De aceea Pasărea Măiastră şi Oul, sunt considerate opere geniale din punct de vedere al simplităţii lor, dar foarte încărcate de sâmbure filozofic, de echilibru geometric, de plasare în spaţiu, de ideea mişcării în ele prin ele. In cazul ovoidului, putem considera că Brâncuşi, încă, meditează asupra formei pure, liberă de orice gravitaţie terestră, formă tot atât de liberă în propria ei viaţă ca şi în concepţia geometrilor analitici; măsura succesului său în această experienţă (neterminată şi probabil interminabilă) este că, cel puţin din anumite unghiuri, ovoidul prinde viaţă şi pare gata să leviteze. Contemplarea formei sau a frumuseţii formei, mergând până la infinit, trebuie disociată de strălucirea orbitoare a materialului din care este confecţionată opera 4
În filozofia lui asupra vieții, separarea materiei de spirit și orice soi de dualitate rămâne o iluzie. Sufletul și lutul formează o unitate. Prin ovalul trupului Păsării Măiastre, el a separat și combinat două mișcări imperioase: una, deasupra ovalului și alta, dedesubt. Întrebarea care s-a pus, cum trebuie să balanseze formele pentru a da Păsării un sens al zborului, fără efort?
Brâncuși a găsit această soluție sculpturală, care a imprimat Măiastrei silueta spre zbor, printr-o levitație aparentă, nefiind sprijinită pe soclu în mod rigid ca alte sculpturi. Întreaga operă a lui Brâncuși are înglobată această idee a mișcării, chiar și în cea numită Cumințenia Pământului.
– 80 – MOTTO:”Am zărit lumină pe pământ/ Şi m-am născut şi eu/Să văd ce mai faceţi:/ Sănătoşi?Voinici?/Cum o mai duceţi cu fericirea?” (Am văzut lumină)
Pentru fiecare CARTE
pictorul?” Marin Sorescu a dat un răspuns pilduitor: ”Toţi îmi sunt antipatici, pentru că mă pun la muncă. E o activitate care degenerează în muncă. Mă împac mai bine cu poetul, care e cel mai îngăduitor cu mine. Pasiunea pentru poezie o am din familie, apoi lectura şi primirea entuziastă pe care mi-au făcut-o profesorii de română au contat foarte mult.” A revenit în acelaşi Colegiu, într-o zi geroasă de 27 februarie 1996, invitat de profesori de seamă din Craiova şi din întreaga ţară, de studenţi, actori şi elevi să îi omagieze cei 80 de ani de existenţă. Nemuritoare clipe ale întîlnirii cu eternitatea! Acolo, printre cărţile Bibliotecii Strajan s-au plămădit proiecte fără nicio presimţire că va fi ultima întâlnire cu scriitorul... Peste câteva luni (în 10 decembrie 1996) se va ridica pe o SCARĂ LA CER. Fire iscoditoare, fulgerată de întrebări şi nelinişti a scris, a tradus, a desenat, traversând Timpul cu o operă premiată în lume şi în ţară, tradusă în peste 50 de limbi. A găsit ”Pluta” pe care să meargă cu
scrisă, Marin Sorescu este “pedepsit“ să se întoarcă ACASĂ din Universalitate, mereu mai mâhnit de ceea ce vede aici, dar şi mai mirat că NUMELE lui mai sclipeşte încă, printre boabele uitării. Ne ţinem şi azi după el, câteva clipe, dintr-un februarie 2016 amintindu-ne că l-am cunoscut demult. Trecea mereu cu capul în ”nori” spre revista ”Ramuri” sau spre Editura ”Scrisul Românesc” din Craiova, cu umerii aplecaţi de greul creaţiei, cu privirea scormonind pământul ”după boabele durerii”, grăbindu-se să îşi împlinească datoriile. Cândva, în 20 noiembrie 1976, s-a oprit puţin şi la C.N. ”CAROL I” din Craiova, spre a se întâlni cu elevii cărora le-a vorbit despre rolul important pe care l–au avut profesorii de română în viaţa sa. Despre literatură şi durerile creaţiei. În 1993, ne-a binecuvântat cu prefaţa revistei ”Un altar cu singurătăţi”. A fost de bun augur. La întrebarea unui reporter: ”Pe cine preferaţi: poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, 5
”Descântoteca” sau cu ”Norii”, ”Liliecii”, citindu-şi versurile în peste 40 de universităţi, unde s-au întâlnit, fericit, prin afinităţi selective, marile spirite universale. Recunoaşterea meritelor sale se poate măsura şi în titlurile ori premiile primite, compensând poate amărăciunile pricinuite de unii confraţi. Astfel, a fost primit membru al Academiei din Napoli, al Academiei Europene din Veneţia, membru corespondent al Academiei ”Mallarmé” din Paris, şi din 1991 membru al Academiei Române, care îl recomandă pentru a candida la premiul Nobel pentru literatură. A scris pe cutremure, ca un eretic consecvent şi creator. În 1971 a primit Medalia de aur pentru poezie decernată de oraşul Napoli, în 1978 la Florenţa Premiul internaţional ”Le muse” oferit de Academia delle Muse, în 1983 premiul mondial de poezie ”Fernando Riello” la Madrid şi în 1991 premiul ”Herder” la Viena. La toate acestea se adaugă şi 6 premii ale Uniunii Scriitorilor Români, cât şi două premii ale Academiei Române. A scris mult şi bine pentru fiecare om, cititor, rudă sau prieten. ”Aşa că nici nu mai ştiu acum unde se află cutare vers. /Şi în caz că mă calcă hoţii/ Oricât de mult m-ar schingiui/ Tot nu pot spune mai multe decât/ Că ele sunt la loc sigur/ În ţara asta”. Chiar dacă a călătorit începând cu 1966 până la sfărşitul vieţii în multe ţări din Europa, SUA, Mexic, unde a participat la numeroase congrese şi festivaluri internaţionale, s-a întors mereu acasă construindu-şi opera. A SCRIS ROMÂNEŞTE, într-o vreme când se observa un soi de ruşine de a vorbi româneşte, de a scrie româneşte. ”Am avut o păsărească, grecească, apoi bonjuristă, rusească şi în fine englezească. Avem datoria de a atrage atenţia că limba română vomită toate aceste formule, care nu arată o stare de cultură, ci una de servilism” (Convorbire cu Eugen Simion, ianuarie 1996). Demnit atea cu care ap ăra el scrisul, spiritualitatea românească, transpar mereu. ”Nu pricep de ce nu l-am dat noi pe Shakespeare, geniul tutelar al tuturor literaturilor şi al timpurilor, când avem, vă jur, aceeaşi cantitate de sânge vărsat, de
capete tăiate, de eroi. Caraghioslâcul, bâlciul, panarama au venit după aia, la început a fost drama”. Dar cititorii şi criticii literari pot răspunde acestei nedumeriri: îl avem pe ”Vărul lui Shakespeare”. El este şi ”Iona” şi ”Paracliserul” şi teatrul istoric (adică ”Răceala” şi ”A treia ţeapă”), poetul, romancierul, eseistul. El este o efigie pe cât de românescă, pe atât de universală. Îl reîntâlnim cu orice prilej pe brazda versului, pe parcela dialogului dramatic, pe hectarul romanului, pe prundişul criticii, ”pe hotarele de desţelenit ale traducerii” (cum ar zice Fănuş Băileşteanu). Şi asta pentru că l-am recitit noi din generaţiile care l-au mai citit, dar este util să-l citească şi cei aflaţi pe băncile şcolii sau în amfiteatre, făcând un gest de reverenţă faţă de literatura română, intrată pe uşa din faţă în literatura universală şi pe PUNTEA LUI MARIN SORESCU. ”Scrisul nu este obligaţie, după cum nici cititul nu este nici el o obligaţie. Poezia (opera) se naşte dintr-o bucurie a comunicării, este o descărcare de energie şi o cărare pe scurt între mintea şi inima mea. Mă scurtcircuitez încontinuu cu o plăcere de fachir. Mărturisesc, cuiele pe care stau întins îmi intră în carne şi mă dor. Sunt un fachir începător. Sper ca acest dublu aspect al bucuriei şi al durerii să se poată observa la lectură, şi dacă se poate, molipsitoare să fie doar bucuria” (Postfaţa la ”Traversarea”, 1994). Un astfel de sentiment ne-a lăsat scriitorul si cu puţin timp înainte de a ieşi de pe scena muritorilor, scriind o dedicaţie pe ultima lui PUNTE ”tuturor celor care suferă”, cu avertismentul de consolare: ”Mă întorc cu faţa/Spre perete/Şi le spun prietenilor/ Îndureraţi: /Mă întorc repede”/. Genială imagine a propriei posterităţi! Se întoarce şi azi, 29 februarie 2016, bucurându-ne dureros! Ar fi împlinit 80 de ani, dacă nu ar fi plecat de 20 de ani singur în universalitate. Poate azi, insomniind vorbeşte cu prietenii lui, cu cititorii, cu toţi cei care lau cunoscut. Îl aşteptăm cu toate capodoperele sale pentru a ne bucura sufletul!
6
peste melancolia aripilor căzute ca nişte braţe inerte pe nota cea din urmă printre gratii pătrunde frigul rană deschisă în ochii canarului înăbuşit în aerul sterilizat
o simplă neînţelegere şi bârnele încep să putrezească oraşul să se scufunde
coliviei îi cresc aripi mari de vultur într-un ţipăt de triumf uitând că a râvnit să iubească pasărea
totul pare o plută în derivă poate acesta-i lucrul cel mai probabil farsa merge mai departe mereu sub privirile celor din urmă
deasupra se aud foşnitoare aripile lui Icar din care curg picături de sânge şi carnaţia păsării ostatice prinde culoare de ceară topită în zorii roşietici ai unui loc străin
ce minune ar fi în ochii romantici vanitoşi ce sunt când moarte nu este şi fiii încearcă să-şi recreeze taţii ultima consecinţă să fie cea mai fericită confiniu între viaţă şi viaţă
am zărit umbre îmbrăţişate în zori din fumuri îşi trăgeau seva vântul le spulberă consistenţa se agăţau de orice rază de lumină cu care se scaldă cerul în iarbă
sub ropote de ploaie ne căutam trupurile zgribuliţi şi flămânzi cerşeam zmeură ca doi îndrăgostiţi împărţind clipele nostalgiei una ţie ultima mie
7
Prozatorul Marius Iorga a văzut lumina zilei în data de 31.03.1964 în Târgu-Cărbunești, județul Gorj. De profesie inginer, absolvind Facultatea de Mecanică, Timișoara, își croiește un destin propriu și în literatură. Din 1988 este membru al cenaclului ”Columna”, Târgu Jiu, membru fondator și vicepreședinte al Fundației Culturale ”Columna” din 1997. În februarie 2015, este ales președinte al cenaclului ”Columna”. Scriitorul Marius Iorga, printr-o activitate literară susținută, prin promovarea tinerelor talente face un scop din viața sa. A publicat numeroase articole și două volume: ”Pre-texte”, proză scurtă, Editura EUBEEA, Timișoara, 1999 și ”Dublă spovedanie”, roman, Editura EUBEEA, Timișoara, 2004.
(dintr-o scenă a lumii) Se dedică domnului Aurel Antonie, care m-a acuzat că iau prea în serios proza
O zi, numai o zi a fost suficientă
bustul îl umple întotdeauna de scârbă. – Femeia, exclama, nu fără puțină invidie, mereu e-n stare să-și desfacă picioarele pentru a-și atinge scopul! Cu toate acestea, Recitatoarea reușea câteodată să-i satisfacă necesitatea sa cea mai intimă - aceea a Poeziei. În astfel de momente uita orice ranchiună și-o asculta debitându-și refulările cu ritmul și rima unei balade populare. Îi făcea bine muzicalitatea din vorbele ei. Îi părea un posibil fir roșu pentru încercarea sa de a-și integra ființa in universal. Numai că, atunci când a apărut Neînțelesul, raporturile dintre ei s-au modificat simțitor. Nu l-a auzit de la-nceput, nici nu l-a văzut venind; pur și simplu s-a pomenit cu el alături, gata-gata să-l răstoarne. I-a înțeles cu foarte mare greutate perorația despre inviolabilitatea spatelui privit ca prag de sprint. Era ceva deosebit de academic. Doar Recitatoarea l-a flituit, trimițându-l la plimbare:
Omului-ladă să-și reveleze poziția față de toți cei din jur. Și toate s-au întâmplat numai din vina Omului-râmă. Acesta, Omul-râmă, tocmai descoperise că târârea este o formă ontologică a singurei modalități de-a exprima dezacordul cu lumea, privită pe orizontală. Evident, un eufemism. Ceea ce era important, era faptul că într-o atare situație, Omul-râmă a ținut să-i precizeze Omului-ladă că orizontul lui e mărginit. – Domnule, a sta continuu, zi și noapte, între aceiași pereți de carton ce-ți ajung până la genunchi înseamnă a vedea lumea de Ia înălțimea genunchiului broaștei. Să se fi supărat pe unul care-și strică în continuu hainele în coate și-n genunchi?! Îi era imposibil, așa că l-a trimis să se târască în altă parte. De toată această tevatură a profitat Recitatoarea, femeia aceea blondă ce-și ascundea sânii plini de lapte într-o spirală voit și ostentativ colorată în verde. Și asta nu pentru că ar fi avut cine știe ce teorie demnă de comercializat, însă felul ei de-a-și expune
8
– Ne-am săturat de anamnezele dumitale, cuconule, vezi de-amestecă literele la altă masă! Hai, du-te! De-aici a început scandalul. Numai că, atunci când invectivele atinseseră paroxismul - adică făceau trimiteri directe la originea ancestrală a omului (după Darwin) Neînțelesul și-a întins mâinile în față și-a glăsuit altfel decât până-n clipa aceea: – Am nevoie de un scaun! Să te ții hohote! Omul-râmă, care probabil simțise ceva vibrații prin sol, sentorsese pe spate și-și agita picioarele. Recitatoarei îi ieșise un sân afară, ca un dos de maimuță, iar Omul-ladă se bătea cu palmele peste coapse. Discuțiile și hohotele au durat mult, cam două săptămâni, timp în care au fost nevoiți să-l hrănească pe Neînțeles, acesta considerându-se musafirul celor trei. Norocul lor că nu era mofturos și primea cu îngăduință terciul ce i-l puneau în față. În ziua-n care a cerut a doua oară un scaun doar Omul-râmă l-a auzit. Ceilalți nu erau atenți sau analizau acordul între subiect și predicat într-o poezie găsită aruncată lângă un coș de gunoi. Văzându-l atât de abătut de faptul că nu i se îndeplinește dorința, Omul-râmă s-a târât cu greutate până la expoziția de mobilă din centrul orașului și a închiriat de acolo un Ludovic XIV. Entuziasmat, Neînțelesul nu știa cum să-și exprime recunoștința pentru fapta lui bună. A vrut să-i dea chiar și bani, dar Omulrâmă i-a refuzat cu mândrie. În cele din urmă, Neînțelesul s-a așezat pe scaun, după un ritual complicat ce-a
cuprins și mirosirea spătarului scaunului, și a înțepenit într-o poziție destul de caraghioasă cu bustul aplecat până atingea genunchii cu pieptul. A stat așa câteva minute, poate o oră, apoi a întins mâinile și, apucând cu o deosebită delicatețe vârfurile șiretului de la pantoful piciorului stâng, a tras de ele. Paradoxal, șiretul s-a desfăcut, Neînțelesul continuând să stea aplecat, și-a scos pantoful din picior. Omul-râmă, Omul-ladă și Recitatoarea rămăseseră mască. Așa ceva nu mai văzuseră. Recitatoarea a schițat chiar gestul de a-și prinde nasul cu două degete, dar a considerat că este nepoliticos și a renunțat, gândindu-se că, oricum, nu erau singurii ciorapi pe care-i mirosea în existența ei. Omul-ladă era numai urechi. Presimțea un eveniment epocal pentru omenire, putea jura că este martorul unei revelații și hotărâse să-l slujească pe Neînțeles până la moarte dacă acesta i-ar cere-o. Dar Neînțelesul, fără să le mai dea atenție, întoarse pantoful cu talpa în sus, îl scutură bine până auzi un pocnet și pe jos se rostogoli o pietricică de mărimea unei perle sintetice. În acel moment respiră ușurat, iar în continuare, lucrurile se petrecură cu o repeziciune uimitoare. Se-ncălță, înnodă șireturile într-o fundă dublă, se ridică în picioare, spuse Mulțumesc și plecă. După el rămase liniște și pace. Cei trei nici nu se priveau unul pe celălalt. Fiecare se simțea păcălit și arunca vina pe cel din dreapta lui. Omul-ladă încheie întâmplarea cu o vorbă de duh: – Nu râvni, mulțumește-te cu ce ai!
E oglindă înaintea mea. Iată ce fac:
se mișcă în jos și lateral, ca întotdeauna când nu le las să rupă o floare. E oglindă sub mine. Iată ce fac: maplec până ating sticla cu genunchii și umărul și spun: ai sprijinit destul, e timpul să înveți nașterea timpului. Iar umărul drept și cel stâng tremură. E oglindă în dreapta mea. Iată ce fac: îmi oglindesc inima și spun: continuă, pe tine nu pot să te învăț altceva.
îmi oglindesc piciorul și spun: ai mers destul, de-acum o să te învăț iubirea de sine. Iar piciorul mi se așază liniștit pe podea. E oglindă deasupra mea. Iată ce fac: îmi ridic mâinile drept în sus, cu palmele către cer, și spun: destul ați mângâiat, de-acum o să vă învăț respectul față de privire. Iar degetele
9
E oglindă în stânga mea. Iată ce fac: îmi prind capul cu mâinile și-l pun acolo unde s-ar putea spune că avem regretul, apoi zic: destul te-ai zbătut să afli taina, e vremea să renunțăm la ideea de vis și să începi nașterea spațiului. Iar capul, respirând greoi, clipește și murmură o rugăciune.
E oglindă în mine. Iată ce fac: merg în mâini și gândesc cu picioarele, căutând să mă oglindesc corect în această ciudată bucată de sticlă cu sute de fețe, să iasă un om întreg la trup, și zic: trăit ai fost de viață, de-acum vreau să te învăț viețuirea, ca să-i înveți pe alții cum să se oglindească pe sine.
Mamă, tu ești uleiul Din candelă Care îmi luminează drumurile ascuțite ale nopții. De când ai plecat Noaptea s-a coborât în genunchii mei fragezi Și mă doare timpul De la tine am învățat Să zbor fără aripi Tu ești o săptămână verde Înflorită în straturile mele Cu tine nu naufragiez niciodată Fiindcă drumul trăiește în noi. 10
dintre azur și somnul pietrelor, șubred, portativ pe care prăpastia scrie note muzicale încărcate cu amarul prăbușirii. Glasul ecourilor interpretative, cum o procesiune de alb care imită tristețea zăpezilor transhumante pe serpentinele morții.
11
îmi vestește popas la capătul călătoriei prin proximitatea morții. Prea mi-am chinuit plămânii să scuture aerul de cenușa existenței. M-am ales cu limitele dimineților grăbindu-mă să contorizez oxigenul nears în felinarul nopților.
Azi,
Acum eu ce fac? Cum o să mă justific față de preotesele lui Zamolxe care mă așteptau ca să mă închine - jertfă lui Deceneu? Acum eu mă transform în regat, unde tu trebuie să fii regina, să poruncești. Lupul meu alb îți va sta de-a dreapta, pavăză la orgoliile muritorilor visați a zei. E timpul tău, să strălucești și să-nfiori, să fii orgolioasă, să-ți dăruiești frumusețea minotaurului, să fii ispititoare, fierbinte. Mi-e dor de tine, vreau să mă ții în brațe strâns, să mă reînveți să respir... Pasărea măiastră mă vrea la ea, dar tu să nu o lași să mă ia de lângă tine. Imi promiți că o să mă ții lângă tine? Aș vrea să te prefaci că mă iubești, să mă minți că te-ai plimba cu mine desculță în crâng, aș vrea să te sperie o nevăstuică, să-mi sari în brațe și să te răspândești în mine ca o apă. Tu te-ai pierdut din curgerea lumii ca o săgeată fără ţintă și ai intrat în sufletul meu pe poarta cea mare cu sania trasă de lipițani albi, struniți în buestru, legănată de atamanul Kulik venit tocmai de la Lvov. De dragul tău au înnebunit bujorii. Noi ne vom contopi în taina bolții, păziți de eunuci...
te-ai transformat în versul meu frumos, tăcând peste rostirea mea și nu știu dacă liniștea din tine este superba revoltă a orgoliului adolescentei ce-ai fost odată, sau așteptare imperială scrâșnită printre dinți. Tu m-ai creat odată cu trecerea atâtor ani sperând că într-o zi chiar voi veni de aiurea și tu chiar vei tremura de atâta iubire câtă se va revărsa asupra ta. Tu mi-ai dăruit piatra arsă a versului binecuvântat de Tais pentru getodaca din tine. Mi-aduc aminte de clipa de întâlnire, când m-ai întors din drum. M-ai găsit visând și cu bucuria că voi pleca spre întinderile albe, vorbind fără noimă, înșirând cuvinte înțelese doar de mine și de lupul alb, care mă aștepta să mă însoțească și să mă apere de Iele și de Bendis.
12
13
–
Pasiune
şi
iubire
În aparițiile sale, artistul încearcă să transmită publicului meloman și celui în formare mesaje trecute prin filtrul propriu. Compozitorul Mircea Suchici, înzestrat cu un auz intern deosebit, se axează în creațiile sale pe poezie. Aşa au apărut nenumărate compoziţii în urma unor bogate lecturi, căutând mereu cele mai bune acorduri, până la perfecţiune, punând în lumină valoarea unei poezii, a unui tablou și poezia unor oameni, totul într-o interferenţă perfectă. Cu o iubire greu de egalat faţă de violoncel, compozitorul, dirijorul, instrumentistul Mircea Suchici realizează o descriere la care ne-ar fi greu să mai adăugăm ceva: ”Violoncelul e pădurea adusă în oraş, în mijlocul oraşului, pe scenă. E freamătul întregii păduri, cu arborii cei mai vechi, cu arbori seculari, care sunt corzile grave, până la florile acelea, pe care să le apropiem de sunetele viorii. Violoncelul are sunetul grav al contrabasului, are sunetul mediu al violei, are sunetul acut al violinei. Este un instrument care are şi o literatură deosebită, care place la toată lumea. Toţi marii compozitori au pus teme principale pe violoncel”.
necondiţionată
pentru muzică, pentru muzica clasică, în special, acestea sunt doar două calităţi dintre cele pe care le putem asocia numelui Mircea Suchici, calităţi pe care artistul işi propune să le împărtăşească publicului şi să le ducă mai departe prin fiica sa, Andreea. Un artist are nevoie de publicul său la fel de mult cum publicul are nevoie de un artist. Cu pasiune şi perseverenţă, talent şi dăruire, Mircea Suchici insistă ca publicul său să participe la diverse manifestări artistice, pentru a trăi un tip de emoţie pe care nu o întâlneşti decât în sala de concert, într-o galerie de artă, acolo unde este posibil să se stabilească un dialog direct între public şi artist. Ca membru al cenaclului Cafeneaua Literară Cetatea Băniei, violoncelistul Mircea Suchici a întâlnit poezia la ea acasă. În lupta pentru un limbaj nou, aşa cum se desfăşoară şi în domeniul literaturii, la fel şi în muzică se încearcă o simplificare, uneori până la concret, până la ”moleculă”, însă, după părerea artistului, nu pare a fi metoda cea mai bună pentru înţelegerea mai uşoară a muzicii clasice. Melodia, cea născută din talent, este cea care uneşte oamenii.
14
Nimeni nu mai stă la masa tăcerii, bunicii sunt plecaţi după piatră până în miezul munţilor înalţi unde vor să cioplească porţi prin care să treacă nepoţii viitorului. Până la sosirea lor la cină râul se pregăteşte de învierea sculptorului, din sub brazda numelui său ideile devin păsări în zbor deasupra de coloane nesfârşite. Ele luminează-n măduva cerului de unde duhul sfânt coboară se întrupează în suflete de piatră ce nu mai mor.
Cine caută în sferele atinse de înalt găseşte prin ere, datina şi oasele nemuririi la porţile de piatră dintre nopţi.
Fulgeră-n inimă iernile lunii, se sting ochiuri de stele; nimicul îl şterge... Coloana infinitului, virtute a ideii de sprijin împleteşte suflete. Visează şi păsările înălţându-şi aripile prin siluete de metal, în zbor, împreună cerul străpung.
Ca pe un sâmbure de măr Qual seme di mela disgiunto dalla polpa, viso d'aquila tersicorèo è il folle, acqua pura, vive nella sua stanza anni addietro, pigramente ucciso da ricordi assassini.
15
detaşat din pulpă, chip de vultur al Terpsihorei e nebunul, apă curată, locuieşte în odaia lui cu ani în urmă, leneş omorât de amintiri ucigaşe.
Me gustaria vivir En el mar de la alegria, Y sonar al aire libre Sin que nadie me lo impida.
Mi-ar plăcea să trăiesc Într-o mare de fericire Și visând liber Fără nici-o interdicție.
Hoy sone por un instante Que tu me partenecias, Por un instante vivi De la dicha y la alegria
Azi am visat pentru o clipă Că tu mă iubeai, Pentru un moment am trăit Fericirea și bucuria.
Tan solo duro !un instante! De ser mas , no se que haria Pues solo por un instante Yo rebosaba de dicha.
Numai atât a fost... o clipă Dacă era mai mult, nu știu ce făceam Deoarece numai pentru puțin Eu am fost fericită.
Trebuie să învăț de la tine cu înțelepciune,calmă și în tihnă. Arată-mi lucruri pe care eu nu le doresc mâini obișnuite cu munca grea, inimă pentru o singură dragoste, gândul unei drepte mângâieri, durerea blândă a trupului, și suflet drept și visător. Învață-mă să merg pe urmele tale obosită fiind de atâta viață fără ca cerul să audă plângerea ta. Înainte de revenirea vântului care ar aduce mai multă durere, arată-mi de la viață ce să învăț pentru ca tu să te liniștești.
Necesito aprender de ti, sabiduría tranquila y sosegada. Enseñame cosas que no quiero, manos de duro trabajo, corazon de un solo amor, pensamiento de recta caricia con piel de suave dolor y alma justa y soñadora . Enseñame a seguir tu huella cansada de tanta vida sin que el cielo oiga tu queja. Antes que vuelva el viento y nos traiga mas pesares, enseñame de la vida que yo aprenderé para que tu descanses.
16
17
”
”
În urmă cu un an și jumătate, mereu
cultură și, cu toții, s-au bucurat de un spectacol inedit, încărcat emoțional de luările de cuvânt ale celor mai competenți și mai curajoși. S-a vorbit, în general și în detaliu, despre greutățile întâmpinate azi de cei care-și mai sacrifică timpul cu creațiile artistice de orice formă (poezie, proză, epigramă, pictură, muzică strămoșească sau clasică etc.), de sacrificiile făcute de cei care mai îndrăznesc să scoată o revistă de cultură și literatură. Daniela Tiger a expus momentele esențiale ale acestui act, i-a menționat pe cei din colectivul de redacție, pe colaboratori, le-a mulțumit autorilor publicați în acest prim număr, apoi a dat cuvântul celor din sală și… n-au fost puțini cei care au vorbit! S-au arătat încântați de ținuta revistei, i-au urat ani mulți de apariție, să țină sus ștacheta calității și să pătrundă cât mai adânc în cercurile sociale și de cultură din țară și străinătate. Revista are valoare, calitatea este la mare preț, colaborările sunt dintre cele mai diverse, iar autorii reprezintă voci recunoscute. Încântarea a fost deplină prin prezența celor doi artiști: compozitorul Mircea Suchici, la violoncel, și Cornel Popescu, la caval. Cum primului născut, cu cazne mari și sacrificii pe măsură, i se spune ”Bun venit!”, la fel primim și noi revista ”Cafeneaua Băniei”, urându-i ani mulți de apariție, să țină sus ținuta artistică spre a-și bucura cititorii și a face cunoscute lumii creațiile membrilor și colaboratorilor. La mulți ani, ”Cafeneaua Băniei”!
tânăra în spirit și voință Daniela Tiger, lansa pe Facebook, cu mare curaj, o provocare: ”Mi-am dorit de mult timp să înființez un cenaclu literar, dar nu virtual, ci cât se poate de real. Aș vrea să realizăm întâlniri ca acelea de la Cafeneaua ”Capșa” din București sau de la Hotelul ”Binder” din Iași, într-un loc public, intim, cu o mare încărcătură de suflet. Gândul meu s-a împlinit, am locul potrivit pentru întâlnirile noastre, un loc cu atmosferă și aromă de cafea orientală, aici, în Craiova. Sunt bineveniți toți iubitorii de cultură, în general, dar de literatură, în mod special!” Spirit întreprinzător, Daniela Tiger s-a gândit să editeze o revistă a cenaclului. Și-a ales câțiva sufletiști și a început munca, deloc ușoară! Iar, ca o încununare a eforturilor numai de ei știute, pe data de 4 februarie 2016 a avut loc lansarea primului număr al revistei ”CAFENEAUA BĂNIEI”, revistă culturală, cu apariție lunară, integral color, sub egida cenaclului ”Cafeneaua literară Cetatea Băniei” din Craiova. Ținând în mână revista, răsfoind-o, rămâi surprins de minuțiozitatea fiecărui detaliu care formează întregul: editarea grafică de excepție, conținutul ei divers, profunzimea gândurilor autorilor care publică și, nu în ultimul rând, numele cunoscute în țară și peste hotare ale personalităților care fac cinste paginilor revistei. Sala Bibliotecii Județene ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova a fost plină ochi de curioși, entuziaști, autori-provocatori ai evenimentului, membri ai cenaclului, poeți, scriitori, invitați sosiți de la cenaclurile din Râmnicu-Vâlcea ori Târgu-Jiu, oameni de
18
românești, începând de la lucrări de artă sacră până la marii pictori ai secolului XX. Avem lucrări ale primilor pictori laici din Țările Române, axați, preponderent, pe realizarea de portrete, opere reprezentative ale lui Aman, Grigorescu, Luchian, Tonitza, Iser, Petrașcu, Pallady, Stoenescu și Țuculescu. Și, bineînțeles, la capitolul sculptură, câteva lucrări importante ale lui Brâncuși... LH: Craiova este locul unde Brâncuși mărturisea că s-a născut a doua oară, aici continuându-şi pregătirea artistică. Importante creaţii ale ilustrului sculptor sunt expuse în Cabinetul care îi poartă numele. Care sunt acestea şi ce loc ocupă ele în moştenirea culturală lăsată de Brâncuşi meleagurilor de unde a plecat? LT: În acest sens, merită menționat faptul că prima expunere a lui Brâncuși la Craiova se leagă de momentul primei deschideri a Palatului pentru public. Mai precis, în 1943, în cadrul evenimentului numit ”Săptămâna Olteniei” – manifestare organizată sub patronajul Casei Regale, după modelul expozițiilor universale și care aducea la cunoștința publicului realizările cele mai reprezentative pentru zona Olteniei, de la produse agricole și industriale, până la obiecte de artă – au fost expuse trei lucrări ale lui Brâncuși (Capul de copil, Orgoliu și Sărutul). Ele fac parte, de altfel, din colecția muzeului. Lor li s-a adăugat în expunerea Galeriei de artă națională și Torsul. Cabinetul Brâncuși există ca atare începând cu 1964, deținând în plus pe Vitellius. În 1976 a intrat în patrimoniul muzeului Domnișoara Pogany. Sunt prezente aici, atât opere din perioada în care sculptorul nu rupsese legătura cu tradiția, cât și lucrări cărora Brâncuși le datorează statutul său incontestabil de pionier al sculpturii moderne.
Liliana Hinoveanu: Printre locurile de vizitat în Craiova, Muzeul de Artă ocupă un loc special. Nu puteam să nu aducem în paginile revistei Cafeneaua Băniei povestea acestei importante instituţii de cultură, care ne încarcă sufleteşte ori de câte ori îi călcăm pragul. Clădirea sa, monument istoric, este cunoscută sub numele de Palatul Jean Mihail. Care este istoria sa, doamnă muzeograf Laura Tiparu? Laura Tiparu: Palatul, ca locuință particulară a unuia dintre cei mai bogați oameni ai Regatului, a apărut în peisajul citadin în primul deceniu al secolului XX, pe fondul unei înnoiri urbanistice fără precedent. În acea perioadă, multe persoane influențe își construiau, în centrul Craiovei, case pe măsura poziției lor sociale, apelând la cei mai mari arhitecți ai momentului. Palatul Mihail a fost proiectat de Paul Gottereau, arhitectul Casei Regale. Abia din 1954 devine sediul Muzeului de Artă, odată cu decizia de înființare a unei colecții de artă în oraș. A fost mutată aici o mare parte a pinacotecii ”Alexandru și Aristia Aman”, iar ei i s-au adăugat opere de artă din colecțiile unor familii boierești craiovene precum Romanescu, Mihail, Glogoveanu, Cornetti, din donațiile unor colecționari importanți: Jianu, Mirea, Iliescu, Maria Țuculescu, achiziții ale muzeului și transferuri de la MNAR. LH: Patrimoniul Muzeului de Artă este bogat în lucrări valoroase din creaţia românească şi străină. Puteţi să menţionaţi câteva dintre colecţiile muzeului ? LT: Un patrimoniu cu adevărat valoros, mai ales în ceea ce privește lucrările de artă românească, pictură și sculptură, dar și grafică și obiecte. Colecția de bază constituie un periplu revelator prin istoria picturii 19
După redeschiderea muzeului, în 2015, în expunere, a intrat și Ecorșeul, obiect de studiu, al cărui model, realizat de Brâncuși în 1902, este o capodoperă în domeniu. Dacă ne referim la prima categorie, în care intră Vittelius, Cap de copil și Orgoliu, acestea sunt opere ce foloseau un limbaj artistic cunoscut contemporanilor. De altfel, ultimele două sunt execuții de factură genială, echivalente
ca valoare cu cele ale titanilor curentului romantic: Medardo Rosso și Rodin. Toate acestea, însă, reprezintă, la scara întregului, preistoria lui Brâncuși. Î n co nt inuar e , Cabinetul devine ilustrativ pentru istoria lui Brâncuși. Lucrările de aici (Sărutul, Torsul și Domnișoara Pogany) reprezintă forma în care revoluția estetică pe care o propunea Brâncuși a intrat în conștiința lumii. Spun asta, pentru că revelația absolutei noutăți a operei sale s-a petrecut la Armory Show, NY, în 1913 – unde sculptorul a participat cu cinci lucrări, dintre care trei erau variante ale lucrărilor pe care Muzeul le expune în Cabinetul Brâncuși.
Flori Cristea
ne mărturisește că s-a născut în judeţul Teleorman, în comuna Dobroteşti, la 16 februarie 1965. Scrie relativ de putin timp, dar a făcut-o pentru sufletul său. Doar cei apropiaţi i-au cunoscut scrierile. Deşi de profesie asistent medical la Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, este o fire romantică, cu dragoste de poezie.
M-apropii cu sfială de masa lui şi tac. El, din priviri, mă întrebă ce-aş vrea. Scoțând cu mâna tremurată, de sub haină, I-am pus pe masă toată-averea mea.
– Atât am strâns, am zis, plecând privirea. Atâta am putut agonisi. Dau totul pe o clipă de iubire, Dau totul. Tot! Pe urmă pot muri.
Abia şoptit i-am spus: cumpăr iubire... A-ncremenit cu mâna pe abac. Părea că gândul şi-a trimis departe. Să plec? Să stau? Nici nu ştiu ce să fac.
O lacrimă-i se scurse pe sub gene, Iar el şi-o şterse pe furiş cu palma. Fiindcă ştia ce-o să primesc, pesemne, Şi în privirea lui se stinse toamna.
S-a scuturat. Părea că-şi vine-n fire. Şi-abia zâmbind, cu milă m-a privit. – Ce vrei, copilă, tu? Cumperi iubire? Iar mâna mea pe bani a-ncremenit.
– Ia-ţi banii înapoi, acum, şi pleacă! Iubirea nu se vinde-n iarmaroc. Tu singură vei şti când vei găsi-o, De ţi-o doresti atât, şi ai noroc.
Şi am plecat. Azi bat din poartă-n poartă. Pot da la schimb un strop de nemurire. Şi vă întreb, acum, pe fiecare, Poate ştiţi voi cine vinde iubire. 20
REVISTĂ CULTURALĂ APĂRIȚIE LUNARĂ SUB EGIDA CENACLULUI ”CAFENEAUA LITERARĂ CETATEA BĂNIEI” - CRAIOVA Craiova, Palatul Jean Mihail - Muzeul de Artă
ISSN 2501-0530 (print) ISSN-L 2501-0530
ANUL I
NR. 2 FEBRUARIE 2016
Director fondator: DANIELA TIGER