Climate literare, nr 76-77 by Hopernicus

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

76-77

Director fondator: Ion Iancu Vale

Anul 7 martie-aprilie 2014

Director editor: Gheorghe-Valerică Cimpoca

Revist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\ Fondat\: mai 2007

Redacţia revistei Climate literare urează tuturor colaboratorilor şi cititorilor sărbători pascale pline de pace şi linişte, alături de urarea PAŞTE FERICIT!

CUPRINS: *** Al. Florin Ţene Melania Cuc Mircea Cotârţă Dorel Schor Dan Puric Georgeta Blendea Zamfir George Toma Veseliu Cezar Ivănescu Roni Căciularu Dan Caragea Gabriel Popescu Scarlat Angelica Gheorghe Valerică Cimpoca Ion Iancu Vale Eugeniu Nistor George Tei Elena Buică Paşcu Balaci *** Gheorghe Palel Florentin Smarandache George Roca Claudia Voiculescu Doina Iovănel-Spineanu Propus de A.S. George Petrovai Veronica Ivanov Constantin Popa Propus de D.G.

Poezii pascale Critica literară şi de artă impune opinia minorităţii Capricii de primăvară (poem) Născută din propria fiinţă Capra & Puntea (Ziceri) Scrisoarea lui Dan Purci către CNA Mult premiata Aneta Timplaru Horghidan, în Italia Sublima armonie sau infinitul substanţei umane... Poeme Umoristul Dorel Schor şi virtuţile păcatului său Pielea şi semnele Hiperion, între euforia recitării şi spiritul vremurilor Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturor În căutarea Adevărului. Întâlnirea cu destinul. Ca un strigăt, Tăcerea (poeme) Între discurs şi discursivitate Poemele trunchiului de tei (poeme) E primăvară, e primăvară... Sonetele de la Muntele Athos (poeme) Lupta cu fusele orare (poeme) Ozunca Aforisme de viaţă Opera literară a scriitoarei Aura Christi... Poeme Între apusul şi răsăritul vieţii Puterea creatoare a artistului... Toţi oamenii trăiesc, dar numai unii dintre ei există Păstrarea tradiţiilor româneşti în Cipru Existenţialismul transcedent O scrisoare ce nu s-a pierdut

3 4 5 6 7 8 9 10 13 14 16 18 19 20 21 22 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 36 37 39

CONTURI PENTRU DEPUNERI DESCHISE LA BANCA TRANSILVANIA TÂRGOVIŞTE RO 54 BTRL 01601201U02393XX - pentru depuneri în LEI RO 04 BTRL EURCRT00U0239301 - pentru depuneri în EURO (SWIFT: BTRLRO22) Adresa redacţiei principale: Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B, ap. 23, Târgovişte, România Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122 E-mail: ioniancuvale@yahoo.com Web site: http://climate.literare.ro Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti); Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, Portugalia, Republica Moldova, Serbia, Spania, S.U.A., Ucraina.

Redactor-şef: Ion Iancu Vale

Fondatori:

Colegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Emil Stănescu, Florea Turiac, Lucian Constantin

Ion Iancu Vale Mircea Cotârţă Sebastian Drăgan

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Mihai Ardeleanu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu, Luca Cipolla, George Coandă, Mircea Constantinescu, Florian Copcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, George Filip, Eugen Florea, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Alexandru Manafu Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, Octavian Mihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vârlan Neamţu, Emil Persa, George Petrovai, Vavila Popovici, Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Victor Sterom, Al. Florin Ţene, Ioan Ţepelea , Baki Ymeri, Raqel Weizman.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Tehnoredactare: Florin-Lucian Dragoş n 0730 863 602 n dragosflorinlucian@gmail.com n Secretariat: Reta Sofronie Iancu Revistă editată de Societatea Cultural-Istorică „ARM” Târgovişte n ISSN 1843-035X

FIE CA MIRACOLUL CRISTIC SĂ SE POGOARE BENEFIC ASUPRA CELOR CARE NE-AU AJUTAT FINANCIAR, PENTRU A REUŞI SĂ SĂVÂRŞIM APARIŢIA ACESTUI NUMĂR PASCAL AL REVISTEI NOASTRE. 2

nr. 76 n martie 2014

La Paşti George Coşbuc Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare Şi sălciile-n albă floareE pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi în vale Şi doi de se-ntalnesc în cale Îşi zic: Hristos a Înviat! Si râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mana.

De Paşti Tudor Arghezi La toate lucarnele şi balcoanele Au scos din cer îngerii icoanele Şi-au aprins pe scări Candele şi lumânări. Oraşele de sus, în sărbătoare, Au întins velniţe şi covoare, Şi ard în potire Mireasma subţire. Şi din toate ferestrele odată, Mii şi sute de mii, Heruvimii fac cu mâna bucălată La somnoroşii copii.

Îngerul şi mironosiţele Alexe Mateevici Pe cine-l caut'acuma'n gradină Cu vasele de mir umplute? De lacrimi inima li-i plină... Zoreşte ziua nouă. Îi răcoare, Dar cerul se înseninează În ciripituri cântătoare. De ce Îl caută aicea pe Hristos ? De ce-a venit aicea ca să-l plângă? Pe piatr'un înger luminos... El şade-n haine albe, strălucite... Vestind cereasca bucurie

nr. 76 n martie 2014

P O E Z I I

PASCALE Mironosiţelor scârbite: „Hristos a Înviat! şi nu vă mai mâhniţi Şi nu-l mai plângeţi ca pe un mort Căutându-l între cei muriţi!” A iadului putere-i biruită, Zadarnică îi răutatea: De-acuma lumea-i izbăvită. Întunecimea în lumină piere, Mărirea ei i s-a surpat Şi fug vrăjmaşii de durere. Grăbiţi-vă cu veşti de veselie Şi spuneţi veştile-n Sion: „Hristos e viu şi'n veci învie!” Dorm florile. Grădina moartă tace, Iar primprejur-albastre umbre, Nisip, zori aurii - şi pace.

Christos a Înviat Alexandru Vlahuţă Și-au tremurat stăpânii lumii La glasul blândului profet Și-un dușman au văzut în fiul Dulgherului din Nazareth! El n-a venit să răzvrătească Nu vrea pieirea nimănui; Desculț, pe jos, colindă lumea Şi mulți hulesc în urma lui. Şi mulți cu pietre îl alungă Şi râd de el ca de-un smintit: Iisus zâmbește tuturoraAtotputernic şi smerit! El orbilor le dă lumină, Și muților le dă cuvânt,

Pe cei infirmi îi întărește, Pe morți îi scoală din mormânt. Și tuturor deopotrivă Împarte darul lui cerescȘi celor care cred într-însul, Și celor ce-l batjocoresc. Urască-l cei fără de lege... Ce-i pasă lui de ura lor? El a venit s-aducă pacea Şi înfrățirea tuturor. Din toată lumea asupriții În jurul lui s-au grămădit Şi-n vijeliile de patimi La glasul lui au amuțit: „Fiți blânzi cu cei ce vă insultă, Iertați pe cei ce vă lovesc, Iubiți pe cei ce-n contra voastră Cu vrăjmășie se pornesc”... Cât bine, câtă fericire, Şi câtă dragoste-ai adus! Şi oamenii drept răsplătire Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus. Au râs și te-au scuipat în faţă Din spini cunună ţi-au făcut, Şi în deșarta lor trufie Stăpâni desupra-ţi s-au crezut... Aduceți piatra cea mai mare Mormântul să-i acoperiți Chemați sutașii cei mai ageri, Şi străji de noapte rânduiți... S-au veselit necredincioșii C-au pus luminii stăvilar, Dar ea s-a întărit în focul Durerilor de la Calvar, Şi valurile-i neoprite Peste pământ se împânzesc, Ducând dreptate şi iubire Şi pace-n neamul omenesc. Voi toți, ce-ați plâns în întuneric Şi nimeni nu v-a mângâiat, Din lunga voastră-ngenunchere Sculați... Christos a Înviat!

Nu l-au cunoscut Nicolae Iorga Oricât de sfânt era Iisus Şi cât de lămurit prin lut Vedeai pe cel venit de sus Şi ai săi nu l-au cunoscut. A trebuit ca trupul său De mucenic să-l bată-n cuie Ca să se-arate Dumnezeu Şi ca la ceruri să se suie.

Critica literară şi de artă impune opinia minorităţii Al. Florin Ţene intensităţii cu care Iisus s-a instalat Cu două milenii în urmă Iisus, cel care a clădit un „imperiu” de-o structură neaşteptată spunea „Eu am venit să iau, nu să dau”. Acest episod este interesant cu cât , deşi are loc o recunoaştere fără probleme pe plan religios, mai bine spus în planul eficacităţii acţiunii eschatologice a profeţilor, instituţiile „ideologice” moştenitoare sunt o mărturie elocventă a ceea ce înseamnă mal entedu-ul istoric: cine mai poate preciza numărul victimelor şi imensa cantitate de suferinţă ce împovărează ideologiile religioaseca ca un adevărat deşeu? Episodul istoric cu Iisus este doar unul dintre exemplele arhetipale ale valorii în sine a persoanei (devenită unidimensională, fiind măsu- rată pe o scală dată de eficacitatea eschatologică) şi recunoaşterea autorităţii, biunivoce, corespondentei absolutei valori. În lumea lăsată moştenire profaneităţii, avem de-a face cu relativităţi, conflicte de putere, false ierarhizări şi confuzii căci valoarea e măsurată într-un limbaj formalizat. În acest context autoritatea devine efectivă când înceteazăa mai fi persoana cu manifestare imperativă şi voinţă proprie, devenind un loc unde se scurg, ca într-o agoră sau prea-vizitat templu, actele şi voinţa proprie a oamenilor. Oamenii sărmani, cohortele de bolnavi, păcătoşi şi disperaţi ce au însoţit scurta trecere a lui Hristos prin această lume nu au putut nimic să-i ofere Profetului. Dacă întrebi cerşetorul din faţa bisericii cu siguranţă va spune că el nu are nimic de dat, ci de luat, adică, paradoxal va repeta fără să vrea chiar cuvintele lui Hristos, care a spus: „Eu am venit să iau, nu să dau”. Înainte de a dezbate această temă, putem sublinia că misterul

în istoria omenirii drept cea mai puternică autoritate, obser- văm că înţelegerea ei greşită de către instanţele laice, drept voinţă proprie, aflată la originea dramaticei confuzii, ţine de incapacitatea subsumării acţiunilor omului unei vocaţii sacrificial. Ce a înţeles Iisus să ia oamenilor, încât prin acest act al transferului să soluţioneze conflictele existenţiale ce aduseseră specia umană în prag de dezastru? Este: faptele, actele noastre reprobabile. Mutaţiile „psihismului colectiv “ ale conceptului au început chiar atunci, cu încercarea poporului evreu de a-l încorona ca rege pe Hristos, continuând şi acum prin separarea puterii politice de cea religioasă (vezi: „daţi Ceza- rului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu” a deschis drumul către un armistiţiu istoric impus de Iisus pentru a lăsa răgaz ideilor sale în lume). Deci, Profetul „ia” toate actele şi faptele şi prin aceasta devine puternic. Noi trebuie să putem renunţa la orgoliul de a acţiona „în nume propriu”, să renunţăm la putere, adicălupta ce ne transfigurează înfăţişarea, personalitatea - şi să-i recunoaştem Profetului calitatea de instanţă superioară. Odată cu renunţarea are loc şi recunoaşterea- un transfer de voinţă dinspre individualitate spre generalitate. Însuşi Hristos acţionează „în numele” Tatălui, El nu are voinţă proprie, ceea ce ne cere şi nouă, o delegare succesivă de identităţi ale fiinţei individuale. În a- cest context, pot spune că, abia după ce ne dăm voinţa o ai; tot ce poate obţine omul, în afara iluziei, este ceea ce a rămas după ce a renunţat şi deci nu mai are, adică nimicul locuit însă de vechile dorinţe.

Autoritatea este deci cu atât mai puternică, cu cât este mai transferată, puterile sunt delegate în creştinism unor persoane având voinţă proprie, că ele nu mai contează ca fiinţe particulare, fiind doar simpli mesageri ai unei puteri sau unui mesaj. La fel s-a întâmplat în comunism autoritatea a fost transferată de Lenin lui Marx şi Engels, Stalin lui Lenin, Marx şi Engels, etc. Autoritatea ultimă este Cea care acţionează într-un mod de neînţeles, prin vacuitate, despre al cărei singur atribut ştim doar: „Eu sunt cel ce sunt”. Răspunsurile la criteriile care dau valoare în acest sistem este simplu: capacitatea subiectului de ritualitate. Nivelul prim al instituţiei autorităţii e recunoaşterea- acolo unde e vorba însă de sentinţa mulţimii, avem o experienţă empirică, mai degrabă negativă, chiar dacă democraţia a statuat în lipsă de altceva mai bun, aserţiunea, lipsită de altfel de esenţialitate, că majoritatea nu greşeşte. Dacă am şti că natura îşi trece regulile prin dreptul acestui tip de discurs, că în votul popular s-ar găsi o simetrie, aş zice că experienţa hristică a legiferat mai degrabă eroarea majorităţii, având în vedere eşecul istoric al votului care l-a condamnat pe Hristos. Împrejurare ce a fost pusă sub semnul unei arhetipalităţi defavorabile. Astfel, decizia colectivă, în afară de aceea că se iluzionează în himerice raporturi morale, sau că îşi obiectivează su-

nr. 76 n martie 2014

înnăscută, 4 biectivitatea odată trecută prin filtrul unei

tate se pare uriaş, de a impune prin felurite tertipuri opinia minorităţii. În acest context, critica s-a pus în situaţii contradictorii, ce o pot costa pierderea statutului, ne întrebăm care ar fi pierderea, de pildă faptul de a fi fost obligată să accepte că valoarea artistică e o dimensiune relativă stabilă (adică frumuseţea ar putea exista în afara ochiului). Discutabilă din punct de vedere filosofic, ipoteza poate fi sinucigaşă pentru critic, principiul fiind promovat tacit, înainte ca ştiinţa criticii să se fi constituit, înainte ca ea săşi fi definit criteriu de măsurare a valorii plastic în sine, în absolut… E ca şi cum ai face pregătiri tehnice pentru punerea la punct a unei simfonii pentru o sală absolut goală, sau să accepţi că, de pildă, primăvara îşi poate fi sieşi bucuria reînvierii, fără ca să defineşti cu claritate un subiect conştient (autoritatea care să vadă valoarea in-abstracto, să-i dea dimensiuni pe scala de ea trasată, în scopul pentru care expresia plastic există de faptacela de a susţine şi compensa maladivităţile spiritului, în sens hegelian). Tendinţa generală a criticului, chiar dacă din mândrie şi vanitate

nu o recunoaşte, este aceea că „valoarea” se naşte odată cu autorizarea lui. Scriitorul există doar ca persoană publică şi nu avem încă în manual autorul genial fără un volum. Chiar şi autorii cu o singură carte în deplină ascensiune postumă de tipul lui Mateiu Caragiale sunt de fapt consacraţi de-o exegeză ce le depăşeşte opera, adică mitul lor în ascensiune, sau cum a spus cineva: „Într-adevăr, a publicat mai multe cărţi decât a scris”. Dacă filosofia a adoptat o poziţie relativ clară pentru o perioadă istorică în problema reflectării materialităţii în spirit, critica de artă şi cea literară nici măcar nu şi-a delimitat obiectul sau formulat termenii problemei, nicidecum să răspundă la ea. Cu toate acestea critica recunoaşte sinceră, privind raportul valoare-autoritate, că este practicantă pătimaşă a unui empiriocriticism al valorilor,căci, nu-i aşa, făcându-le vizibile, formă mascată a publicităţii, le dă viaţă. Este un fel de a afirma că lumea creată de artă părăseşte scena odată ce ochiul şi pana Criticii nu o va fi privit-o şi nu ar fi scris despre ea!

Capricii de primăvară

cu trandafiri înfloriţi... Universul meu intră perfect Într-un plic mov şi mai parfumat Decât străina ce coboară din Orientul de Est. Nimic nu este imposibil În dimineaţa asta peste care soarele şi gunoierii Trag târşul de nuiele al unui nou început. De ce te iubesc?! Eu sunt ceea ce sunt, O scamă de poem Agăţată de haina ta, Veşnicie, Un punct şi o virgulă Pe foaia asta velină... Dincolo de turnu-mi de fildeş, Tremurând pe picioare prelungi Mama mânzului Rupe în dinţi cordonul de argint. Lumina a renăscut! Nechează de sub coaja de sare toţi caiii de mare

Şi... în planul opus, Merii pădureţi schiţează umbre chinezeşti pe pereţi. De ce te iubesc, himeră cu unghii fragile şi dinţii linchizi, Lostriţa înnotând prin ceruri?! Sunt numai vagabondul care De aseară poartă pălărie cu pamblică moale De catifea. Ş-apoi? Trece doar o iluzie prin burugul meu Cu şifonuri dalbe în ferestre-nguste Şi sevele sculptând statui în crengile de tei.

precare statistici nu are suportul ontic şi legic pe care şi-l asumă. Însăşi recunoaşterea social, cea care dă tonul prim al autorizării, este deci pusă sub semnul unei precarităţi originare. Gândindu-mă la uşurinţa cu care popoarele îşi omoară profeţii, sau îi combat şi îi pedepsesc pe cei care gândesc cu un „pas” înaintea vremurilor (vezi Galileo Galilei, Giordano Bruno; şi în ţara noastră au fost destui etc.), ca apoi după dispariţa lor pământeană, să le recunoască meritele, mă grăbesc să abordez această problemă în artă, să caut autorităţile care să legitimize, altfel decât recunoaşterea universal, cum ar fi valoarea intrisecă a operei de pildă, ceea ce presupune crearea unei ştiinţe noi a criticii, oarecum ruptă de principiile enumerate până acum, căci după cum se ştie, nu supunem încă o operă unul referendum popular ca să o declarăm de talie naţională. În ciuda faptului că numărul de exemplare vândute al unei cărţi rămâne un criteriu important, Critica a avut „curajul” aparent mărunt, fără să o roage nimeni, dar în reali-

Melania Cuc În pantofi cu toc cui, Neliniştea mea tropoteşte Pe caldarâmul pictat cu îngerii zăpezii de ieri. Alte păcate îngroaşă foaia ziarului În care am ambalat ghioceii şi amintirile. Din sticlă ieftină şi verde este şi secunda Pe sub care trec cu vioara lui Enescu la braţ. Deşi sunt afonă, cânt în gura mare geamparale, rock Şi toate serenadele

nr. 76 n martie 2014

Mâinile tale mă mângâie, Mă rup în două, în patru; în cruce Aşa, ca pe o prescură din grâul de anul trecut.

Mircea Cotârţă În septembrie 2007, în trecere prin Paris, cu ocazia lansării romanului său, “Al cincelea copil”, când a fost întrebată dacă crede că i se va acorda, până la urmă, Nobelul, Lessing a început să râdă. Pentru ea, Nobelul era o poveste veche. Numele său era menţionat pe lista de propuneri pentru acordarea premiului încă din 1976. La trei săptămâni, după ce împlinise 88 de ani, a fost anunţată că i se atribuise Nobelul pentru literatură. În acea zi de joi, 11 octombrie 2007, se întorcea acasă, după ce făcuse unele cumpărături, prin Londra, cu braţele pline de pachete. În faţa casei sale o aştep- tau ziariştii să-i dea vestea şi să-i ia un scurt interviu. După ce şi-a revenit din uimire a zâmbit ironic spunând: “Le-a luat ceva timp suedezilor până s-au hotărât!”. Era cea mai vârstnică laureată dintre toţi cei cărora li se acordase premiul, de la înfiinţarea acestuia, din 1901. De altfel, secretarul fundaţiei Nobel declarase cu o nuanţă de umor involuntar: “Lessing a fost subiectul discuţiilor noastre de foarte mult timp şi acum am considerat că era momentul potrivit să i-l acordăm. Pot spune că de când există premiul, a fost decizia cel mai mult gândită“. Membrii comisiei au declarat că au văzut în Lessing “povestitoarea epică a experienţei feminine

Născută din propria fiinţă Duminică, 17 noiembrie 2013, a murit Doris Lessing, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură. Avea 94 de ani.

care, cu scepticism, ardoare şi forţă vizionară, analizează o civilizaţie divizată“. Declaraţia era o descriere călduţă a unei luptătoare insolent de radicală ce se gândea să facă parte din grupul marilor scriitori care nu au câştigat Nobelul deoarece din punct de vedere politic nu au corespuns, deoarece, spunea ea, a corespunde din punct de vedere politic era “cea mai teribilă tiranie exercitată împotriva celor ce gândesc în ceea ce numim lumea liberă“. Pe numele său de fată, Doris May Tayler, sa născut în Persia, pe data de 22 octombrie 1919, într-o familie ce aparţinea clasei de mijloc. În 1924, părinţii săi au plecat în Rhodesia de Sud, actualul Zimbabwe, pe atunci insemnată colonie britanică. Lessing nu a aşteptat să devină adultă pentru a demonstra că este o rebelă. La vârsta de 13 ani se decide să părăsească şcoala deoarece, după cum a declarat în 2009, revistei “Times”, dacă ar fi conti-

nuat să continue, ar fi trebuit să se ducă la Universitatea din Cape Town, al doilea mare oraş din Africa de Sud, un loc pe care-l considera sinistru, pentru a studia istoria şi literatura. “N-aveam ce să fac acolo. Puteam să citesc şi să scriu, fără să mă îndrume cineva”, va spune ea. În ultima pagină a primului volum al autobiografiei sale, “Eu însumi”, din 1995, urmat, după cinci ani, de “Marşul în umbră“, Lessing scria, oprindu-se cu relatarea în anul 1962: “Mam născut din propria mea fiinţă. Cel puţin aşa cred. Nu vroiam să ştiu. Nu vroiam să fiu cu familia mea. Fugeam de ea. Am trântit uşa după mine. Asta a fost tot”. Doris Lessing s-a măritat pentru primada dată la vârsta de 19 ani. A avut doi copii. Apoi a divorţat, remăritânduse cu Gottfried Lessing, al cărui nume îl va păstra, semnând cu el toate scrierile sale. Din cea dea doua căsătorie a avut un băiat. Va divorţa din nou, spunând: “Căsăto-

ria este o condiţie care nu-mi convine”. Nu-i plăcea să i se vorbească de angajament politic, dar a fost mereu o luptătoare, o revoltată. În tinereţea sa africană a avut convingeri comuniste, dar evenimentele sângeroase din 1956, din Ungaria, au determinato să renunţe la ele. În 1981, va declara ziarului “Le Monde”: “M-am gândit foarte mult la ceea ce se-ntâmplase. Trăiam în Rhodesia de Sud, într-o societate de albi foarte reacţionară, foarte incultă, foarte provincială. La începutul conflictului a fost un puternic aflux de refugiaţi, de comunişti. Pentru prima dată întâlneam oameni care citiseră, care gândeau şi am adoptat punctul lor de vedere despre condiţia îngrozitoare a africanilor. Până atunci nu am întâlnit pe nimeni care să gândească diferit de cum gândeau albii din Rhodesia de Sud. Era, din partea mea, o reacţie destul de copilărească în favoarea unei lumi noi. Era începutul apariţiei unui mic partid comunist la Salisbury”. În cel de-al doilea volum al autobiografiei sale, unde reia relatarea cu evenimentele din 1949, revine asupra influenţei comunismului, la vremea respectivă, în rândul intelectualilor europeeni. Atunci, în 1949, părăseşte Africa pentru a se stabili în Anglia, la Londra, luând cu ea doar pe copilul născut din cea de- a doua căsătorie. Mai luase cu

nr. 76 n martie 2014

se consideră foarte deştept. * Fă-i ordine unui „dezordonat" şi n-o să mai găsească nimic. * Are norocul şi ghinionul să semene cu mine... * Unii înţeleg mesajul... Ceilalţi sunt fericiţi! (Mihai Batog Bujeniţa). * Nimic nu e mai perisabil decât trecutul.

Capra & Puntea ZICERI de Dorel Schor CAPRA * Ascuţit la minte şi îngust la minte au aceasi formă geometrică. * E mai uşor de vorbit de problemele celui de departe. * Dacă doreşti imposibilul, ai oarecare şansă să realizezi posibilul. * Ambalajul vinde marfa... O singură dată. * Îmi plac bărbaţii cu viitor şi femeile cu trecut (Oscar Wilde). * Când un geniu spune o prostie, la început toţi o laudă. * - Nu fi prost... - Uşor de zis! * „Să-mi moară mie două capre, dar să-i

4 easale,şi manuscrisele dar primul va

vedea lumina tiparului în 1950. Talentul său de popvestitoare a fost imediat remarcat. Vor urma 60 de cărţi din care aproape 30 vor fi traduse, aproape imediat, în franceză. Va scrie romane, poeme, texte de operă, autobiografii, piese de teatru. Cele două texte de operă vor fi adap- tate pentru ciclul de scrieri S.F., “Canopus in Argo”, în colaborare cu Philip Glass, cuprinzând cinci volume, din

PUNTEA

moară şi vecinului una!". * Care e pluralul pentru „micul dejun"? * Nimic nu e mai practic decât o teorie solidă (Gabriela Calutiu Sonnenberg). * Să nu crezi nimic din ce auzi şi doar jumătate din ceea ce vezi (sfat). * Uneori bancul e prost, alteori nu numai bancul. * Am schimbat nişte replici, dar acum regret. Ale mele erau mai bune! * Despre ce nu se poate vorbi, se şopteşte sau se urlă. * Nu-i bine să fi crezut mereu şi de toată lumea (Liviu Antonesei). * Grav este când prostul

* Adevărul nu poate fi împărţit egal. De aceea, fiecare are adevărul lui. * La şah e nevoie de nebuni... Şi la fotbal tot aşa! * Dublă personalitate înseamnă să ai măcar una valabilă. * Tetrapiloctomie - tăierea firului de păr în patru. * Dacă vrei să îndrepţi un intelectual, trebuie mai întâi să-l îndoi (Mao Tze Dun). * Dacă latră cum trebuie, nu contează cât de lungă e coadă. * La început a fost flămând, apoi a devenit lacom şi acum e hap-

1979 până în 1983. Din 1951 începe să scrie “Copiii violenţei”, considerat un formidabil roman în cinci volume, publicate între 19521969, având ca fundal Africa Australă, violentă şi sufocantă, descriind formarea ca om, în confruntarea cu existenţa, a Marthei Quest, adolescentă în ajunul izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial, măcinată de dorinţa sa de libertate şi acceptarea condiţiei sale de femeie. Deja se face simţită analiza lu-

cidă a scriitoarei, referitoare la viaţa femeilor. Dar, cu publicarea “Carnetului auriu”, Doris Lessing devine, fără să vrea, simbolul feminismului din anii ‘60 - ‘70. Personajul acestui roman este o scriitoare ce are un jurnal, scris în mai multe carnete: unul negru, consemnând munca sa literară, unul roşu, despre angajamentul său politic, unul albastru, despre căutarea sinelui prin intermediul psihanalizei, unul galben, pentru sentimentele

nr. 76 n martie 2014

sân... * Oare ce sfânt o fi murit azi, că nu scrie... (George Roca). * Dacă îţi place să auzi minciuni, o să te mintă toţi. * M-am făcut frate cu dracul, dar (încă) nu am trecut puntea. * La Londra s-a prăbuşit balconul unui teatru. O dovadă în plus că... cultura ucide. * Orgoliile mari îmbracă oamenii mici. * Nu-l cred nici când jură cu biblia în mână... De fapt, mai ales atunci! * Nu cunosc nimic mai exasperant decât hărnicia unui prost (Andrei Pleşu). * Adevărul are nevoie de cuvinte puţine. * Legile sunt jumătate pentru şmecheri şi jumătate pentru fraieri. * Mulţumesc de ajutor, mă încurc singur! * Încearcă să gândeşti, amice. Nu are cum să-ţi facă rău... * Cu cât creierul e mai neted e mai uşor de spălat. sale cele mai intime. În ceea ce priveşte carnetul auriu, acesta sintetiza pe toate celelalte, oferindule celor ce nu l-au citit bucuria de a descoperi ce conţine. Romanul va fi tradus în franceză în 1976, în acelaşi an primind premiul “Medicis” acordat unui scriitor francez. Din acel an, datorita francezilor, nefind singurul caz de scriitor străin, Lessing va cunoaşte gloria mondială.

Va urma

Dragă doamnă, Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoţie, nu din frică politică pentru funcţia importantă pe care o aveţi, ci din frică creştină că nici de data aceasta,probabil, n-o să mă înţelegeţi şi am să vă pierd pentru totdeauna.Şi atunci, totuşi, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creştină, vă rog să reţineţi, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din ţara asta, citind această scrisoare, se va lămuri.Ştiu că sunteţi foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost şi suntem “conduşi”, mai bine zis distruşi politic, economic, cultural şi, mai ales sufleteşte, vă rog să reţineţi ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o ţară întreagă, de o “şleahtă de securişti mafioţi”! Trebuie să recunosc acum, privind cu detaşare în timp, că termenul “mafiot”, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit. Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei şi, mai ales, legile ei nescrise dar respectate.Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, nişte suflete chinuite.Ştiu că aţi afirmat, cu o oarecare undă de mândrie “patriotică” că şi dumneavoastră faceţi parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiin-

Scrisoarea lui Dan Puric către CNA Postul B1 TV a fost amendat în şedinţa de joi a CNAului cu suma de 70000 de lei, din cauza a două emisiuni de-ale lui Robert Turcescu. Într-una dintre cele două ediţii amendate ale emisiunii „Sub semnul întrebării”, Dan Puric a spus că suntem conduşi de către un stat mafiotic. Actorul şi regizorul Dan Puric a decis să îi trimită o scrisoare deschisă Laurei Georgescu, Preşedintele Consilului Naţional al Audiovizualului, pentru a-şi justifica afirmaţiile făcute în interviu.

dcă nu mă aşteptam la o asemenea “solidaritate”! Şi totuşi, doamnă, lăsaţi-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susţineţi, cu care pesemne vreţi să vă confundaţi ideologic şi sufleteşte până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această ţară. Au asasinat cu sânge rece oameni şi, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat şi declarată astfel Revoluţie. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alţii, să-şi prăduiască fără de niciun scrupul, propria ţară, so vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-aţi întrebat vreodată? De ce v-aţi alăturat lor? Ce va determinat? Da, ştiu că şi ei vorbesc româneşte dar nu sunt români, sunt “mutanţi ideologici”. Nu v-aţi prins? Şi ruşii, şi bulgarii, şi ungurii şi toţi cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene. Cum să dai în propria ţară? Ce suflet îţi trebuie să faci asta? Vaţi gândit vreodată că

tinerii noştri, în aceşti ultimi ani, nu au avut şansa să înveţe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că ţăranul roman îşi bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără şi că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilaţi, deveniţi muribunzi , condamnaţi cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientaţi, descurajaţi, umiliţi şi cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-aţi gândit vreodată, doamnă? La bieţii oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe “plantaţiile occidentale”, lăsându-şi copiii la bunici şi la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovaţi, făcute din disperarea singurătăţii? Da, dragă doamnă, gândiţi-vă şi la singurătatea tragică a acestui popor! Mai înainte de a fi dimpreună şi deodată cu cei pe care îi apăraţi, şi cu mândrie vă prezentaţi că din rândurile lor

faceţi parte, mai bine aţi încerca să faceţi un pas către cei mulţi, care suferă în tăcere, încă.Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Şi mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, şi dumneavoastră vă ocupaţi de amenzi? Spuneţi-le încet, docil, poate chiar în şoaptă, băieţilor care vă înconjoară şi votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde ţara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaşte. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiţi-vă! Începeţi cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparenţă. Lăsaţi-i în pace, pe tinerii jurnalişti, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al ţării, există. Cât despre mine, uitaţi-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitaţi cele pe care vi leam spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creştin că, încă un om, se poate pierde. Cu aleasă consideraţie, Dan Puric”.

nr. 76 n martie 2014

Georgeta Blendea Zamfir Onoarea Academiei DacoRomâne, filiala Braşov, de a găzdui Lansarea Cărţii „În albastru” a poetei Aneta Timplaru Horghidan, învolburează inimile de plăcerea de a degusta învăluitor parfumul creaţiei ei aburind de talent relevant. Premiată în Italia cu Premiul Piemonte PoesiaDiplomă de Merit si la Florenţa cu Menţiune de Onoare, figurează şi în numeroase Antologii de Poezie Italiana(Habere Artem, I Poeti Contemporanei, Perche tu mi dici poeta, Il Federiciano, etc.) Dar Aneta Timplaru Horghidan simte dragostea de Ţara şi aduce în sânul Romănilor vol. „În albastru”, alcătuit din două părţi diametral opuse: poeme religioase si poezii lirice, care însă converg, în ideea lui Antonny Robbins din cartea „Puterea nemărgi- nită”, spre desăvâşirea omului prin iubire, admiraţia faţă de natură şi filozofia de viaţă. În prima parte a poemelor religioase, poeta descinde din Lumina lui Dumnezeu şi la fel ca Neale Donald Walscv în cartea „Conversaţii cu Dumnezeu” unde se spune: „ascultă cuvintele primului cântec pe care lauzi... sau şoapta râului, oceanului, vântului care-ti mângâie urechea-toate aceste instrumente sunt ale Mele...Îti voi vorbi dacă vrei să asculţi.” Aneta Timplaru Horghidan primeşte tainele Dumnezeirii prin canale astrale, aducându-ne în preajma susurului Divinită-

Mult premiata Aneta Timplaru Horghidan, în Italia ţii ca să ne mângâie fiinţa. Ortodoxia vine pe firul de aur al poeziei cu tainele bisericii, cu ritualurile sărbătorilor, ca de ex. în „Colind”: „iar fulgii devin stele şi îi urmez spre tine şi mă-ntâlnesc cu Magii ce vin să Ţi se-nchine.” În poezia „Iubesc” parcă ne-am afla în exerciţiile lui Brandon Bays, iar Poeta ne urcă în nava cosmică a talentului ei ca să ne impregnăm, noi toţi prietenii, cu iubire „pentru a dărui din pocalului binelui: scară spre cer!” Căutarea lui Dumnezeu se face ca şi în Psalmii lui Tudor Arghezi, dar învăluirea în taina sacră este misterioasă, relevată de parfumul versului: prin fulgii de nea Te-am căutat Doamne si-auzeam parcă cântec de Îngeri (Te-am căutat Doamne). Nici poetul George Bacovia nu rămâne nedescoperit în universul poetei, ea cuprinzând aria vastă a câmpului poetic în care au vibrat şi spiritele elevate ale lumii. Poezia „Treceam pe lângă cimitir” ne insinuează în filozofica gândire cu privire la universul vast al umanităţii, învâltorându-se mereu în enigmatica misterului de nedescifrat al vieţii: „Şi mă întreb cu glasul slab: câte dorinţe, câte vise, câte iubiri stau îngropate şi uitate în nesătulul cimitir.”

nr. 76 n martie 2014

În partea a doua a cărţii, temele preponderente ale poetei se înalţă piramide în deşertul cunoaşterii, pentru a ne releva iubirea, natura, filozofia de viată, astralul într-o boare de distilată armonie poetică. Limba italiană a învaţat-o singură ca sa transpună universul românesc în spaţiul italian unde a primit ecou vast creaţiei sale. Aneta Timplaru Horghidan este o poetă care cântă iubirea, sentiment pe care-l stratifică sublim pe trepte de simţire senzuală, dar îl înalţa şi-n astral, trecându-l prin filtrul unei filozofii subtile pe care şi-a însuşit-o din vastele cunoştinte: „iar Luna, răvăşita, da foc nopţii şi chipul meu în raze îl scălda” (Furtună de dragoste), în poezia „Ploaia”:

ascult universul ce cântă, lumina ce vine. Incendiul iubirii se suprapune pe fierbinţeala naturii învolburând sentimentele poetei la care focul trăirii dragostei înalţă spiritul ,,de la magmă la stea''. Pe firul argintiu strălucitor, ca de basm, se derulează trăirea, o aură de stea, un licăr de Lună în noaptea bleumarină a poetei care s-a dăruit semenilor, atenţionându-i de existenţa sublimului în artă. Are şansa să primească ca pe un braţ de flori aprecieri, oriunde şi de la oricine. Să ne bucurăm întreg şi mult că este printre noi, că e un bulgăr de aur românesc, strălucind în lume.

Sublima armonie sau infinitul substanţei umane de la Dante la Florea Turiac (3) George Toma Veseliu Nu cumva ştiinţa devine, în acest caz, un arbitru şi în acelaşi timp principalul actor al cunoaşterii? Dar Teologia ce rol mai joacă, dacă esteticul, filosoficul şi ştiinţificul devin antogonice? Speculaţia formalismului în interiorul logosului este materie care poate genera orice. În cazul de faţă, fără să confecţioneze un limbaj special, structuri adecvate unui alt mod de a gândi lumea, deşi, paralel cu lectura noastră, poetul continuă să adauge fiecărui cânt câte patru versuri, spre a săvârşi o nouă arhitectură „zicerii” poetice, el a turnat într-o uriaşă masă de reflecţii, într-un câmp destul de antagonic, doar atât cât să-şi permită neobositului creator „filosof-om de ştiinţă” şi, de ce nu, un „teolog” în devenire, o altă interpretare decât desemnată pe strictele domenii de specialitate unde, aşa cum formulam anterior, totul pare a fi fost spus de la o înălţime teoretică ameţitoare. Cui foloseşte însă această călătorie care dă impresia a nu se mai sfârşi vreodată? În această confruntare a sistemelor de cunoaştere prin „Rapsodia naturii”, Florea Turiac ne situează în spaţiul unui discurs cu vizibilă tentă religioasă. Există o calmitate a înţelepciunii,

un semn al senectuţii superioare: „Un ochi ce plângeamar în Infinitul/ Tărâm al lui Iisus, simte-alinarea” (Cântul VI, strofa 6). Iar viziunea unui macrocosmos, creaţie divină armonică, particularizată printr-o mecanică a percepţiei umane, limitate, fireşte, ni se relevă maiestuos într-o sintetică imagine a creaţiei: „Cum două fiare le uneşte nitul,/ Astfel uneşte şi uscatul marea/ De alt uscat şi stau ca împletite,/ Încât Pământul e un tot în toate,/ Înconjurat de stele poleite/ În mii de galaxii îngemănate!” (Cântul VI, strofa 6). Pe de altă parte, se pune întrebarea, dacă în cazul lui Florea Turiac, care operează cu instrumentele ştiinţei, operaţia o făcea însuşi Dante, la nivelul achiziţiilor vremii respective; tema lor comună, Sufletul, devine, prioritar, zona investigaţiei cunoaşterii complexităţii universului. Întrebarea retorică, prin natura ei specifică, duce inevitabil la locul comun unde-şi dau întâlnire voinţa de a fi, voinţa de a se exprima pe sine prin sine. E interesant, în acest travaliu comparativ, de urmărit cartea lui George Remete, „Fiinţă şi Creaţie”, unde, bunăoară, filosofia lui Martin Heidegger, socotit ca fiind cel mai autentic filosof teolog, ştiinţa este privită din cea mai luminoasă perspectivă ca instrument al cunoaşterii aşa

se şi explică de ce George Remete, un excelent analist filosofico-teologic, acordă lui Leibniz cuvenita importanţă. Ne oprim, deocamdată, asupra acestui aspect spre a defini, în fond, modul, ce-i drept, eclectic al lui Florea Turiac de a gândi lumea în interiorul ei, dar şi în ansamblu, pentru că el consideră Răul, categorie morală creştină, ca un factor nociv, aşa cum Dante considera în Infernul său împărăţia Răului drept moartea Sufletului şi Păcatul – domnia trupului, deci haosul, care din perspectiva estetică nu e altceva decât imaginea dezolantă a Urâtului. În acelaşi registru, Florea Turiac creează armonia cu replică suverană a Binelui. Antidot sau, cel puţin, soluţie care tinde să dea satisfacţie poetului disperat, căci, permanent, vădit moralizator demersul său e destul de constrângător şi, uneori, din perspectiva libertăţii comunicării, greu de acceptat; el îşi defineşte o estetică a Frumosului, a iubirii, alcătuind aievea un adevărat verset biblic: „Toţi pot urca uşor pe prima treaptă/ A scării, care duce spre-nălţare:/ Dacă au mintea pură şi-nţeleaptă/ Şi doar virtute în a lor purtare!/ Nici flacăra nu poate-a mai fi stinsă/ Şi stă aprinsă-n ei, ca faptă bună,/ Când toată frumuseţea e cuprinsă/ Doar în iubirea, ce iubiri adună!... (Cântul V, strofa 11).

Florea Turiac Aşadar, se impune de la sine concluzia că ne aflăm în mijlocul unui demers cu vizibilă tentă religioasă: motive, teme fundamentale ale gândirii teologice domină întreaga carte. Cântul VII, spre exemplificare, în strofa 13, descoperim, fără nicio dificultate un pseudopsalm, unde discursul capătă accente ale unei invocaţii psalmodice recurente: „Te rog, Atotcârmuitor de viaţă,/ Când sunt plecat pe firile luminii,/ Dă-mi doar răbdare şi te rog dezgheaţă/ Cu suflul Tău, tot harul meu din spinii/ Ce-l ţin încătuşat spre obosire,/ Să prindă aripi şi din nou să zboare/ Înspre necunoscut şi blânda-mi fire,/ Să mângâie pe cel ce vina-l doare!...” De unde pleacă şi din ce determinări succesive ajunge poetul la astfel de stări paradoxale? Un lucru este cert, el se lasă, cu bunăştiinţă, în voia spiritului jucăuş, căzând în capcana unor vechi probleme controversate, unde conştiinţa este un produs al acestui proces de devenire, iar limba nu-i altceva decât filonul ideilor ce cresc unele din altele, de multe ori, susţinute covârşitor de o pârghie omniprezentă a intelectului, alteori de ciudate alternanţe ale trăirilor sufleteşti care acoperă întreaga imagine ca-ntr-un clop uriaş, unde presiunea şi tempe-

nr. 76 n martie 2014

cugetului par 4 ratura anulate: „...Cum

simte omul şarpele otravei,/ Când îl slăbeşte şi îl soarbe-n vlagă,/ De ar putea, acum spre slava slavei,/ El s-ar târî pe brânci o viaţă-ntreagă/ Cu răni în tălpi de ţărnă arzătoare,/ Căci tot mai dureroasă-i jupuirea/ De har când peste har îţi dau cu sare/ Să îţi ucidă toată împlinirea...” (Cântul VIII, strofa 13). Străbătând crizele poetului formulate, destul de violent, vedem aidoma un Don Quijote bătându-se cu morile de vânt, asta pentru că nu par a fi susţinute şi nici n-ar fi corect, de „argumente” figurative, evidente, el dă falsa impresie că întregul poem şi-a propus ca temă, printr-un nesfârşit comentariu incandescent, să ardă asperităţile care strică armonia unui sistem creat de divinitate. Rupând strofa alcătuită din cele 8 versuri endecasilabice în două catrene care sunt, practic, părţi distincte ideatic, observăm maniera tehnică a poetului de a-şi alcătui o structură lirică în două registre complementare, uneori întârziind irumperea fenomenului în toată splendoarea ei. Primul „catren” se arată, uneori, banal, dar e, de fapt, locul acumulării, iluminării ideii, într-o imagine revelatoare: „Doar orbul, când adâncă-i e orbirea,/ Bastonul alb spre ceruri îl ridică –/ Alături stându-i glasul şi simţirea/ El, de-ntuneric n-are nicio frică...” (Cântul L, strofa 1). Pentru criticul obişnuit cu un anume tip de scriitură, „Rapsodia naturii” e o problemă. Cu siguranţă că nu-i va întoarce senioral spatele, ascunzând adevărul că nu-i ies, cu forcepsul uneori, propriile-i idei din text spre a se pune pe sine în valoare nu pe autor care

devine, în atare situaţii, obiect secund. E, într-adevăr, extrem de dificil de citit acest uriaş poem care cere revenirea la alt timp de lectură, o lectură specială, cu o dilatare a momentelor trăirii şi, la drept vorbind, „Rapsodia naturii” conţine în structura lui un nesfârşit comentariu al Existenţei, a existenţei estetico-morale unde scriitura constituie coloana vertebrală a „epicului” în care ideile se află într-o acerbă confruntare. Poetul reia, poetul disecă, poetul găseşte alte planuri restructurând totul până la saţietate, căci el filosofează, argumentează zone asertorice, într-o totală uitare de sine. Structural, Florea Turiac este un romantic al vremurilor moderne, plutind pe un ocean infinit într-o corabie pe care nimeni şi nimic nu i-o poate scufunda. El este împăcat cu Sinele, un Sine mereu reglat, punând acul busolei pe direcţia corectă, deoarece îngerii trimişi de Creator îl au în pază când el poartă uscatul vânturat de ape, în palmă. În ce priveşte scriitura, cu satisfacţia efortului făcut unei astfel de lecturi, întâlnim, la tot pasul, elementele unei voluptăţi ca vector al contemplaţiei, a trecerii esenţei în ipostaze complementare, fiindcă o dialectică hegeliană, greu de înlăturat, dă versurilor o frumuseţe pe care lectorul nu o poate neglija: „Când ţi-am privit întâia oară chipul,/ Credeam că a plonjat dumnezeirea,/ Căci prea era perfect tot prototipul/ Supremei frumuseţi slăvind iubirea/ Şi dacă înc-o dată, am petrece/ Acele clipe prea fermecătoare,/ Simţi-vom cum esenţa noastră trece/ Din unu-n celălalt ca o splendoare!...”

nr. 76 n martie 2014

(Cântul IX, strofa 2). Hrăniţi din noua evanghelie a iubirii, sfinţii părinţi ortodocşi explică esenţa timpului, a spaţiului prin dimensiunea şi puritatea actului iubirii şi a raporturilor sinelui cu aproapele. Acest „celălalt” al poemului este dovada clară a înţelegerii superioare a postulatului formulat de preotul filosof teolog George Remete care identifică fiinţa cu credinţa. La Florea Turiac tocmai această tensiune a iubirii dau timpului, spaţiului, aproapelui şi sinelui materialitate spiritualizată. Neîndoielnic lucru că orice creator se aşterne pe sine în lumina orbitoare a cuvintelor pe fila albă, dar mai relevant ni se pare când el însuşi ţine să-şi facă portretul: „...Poetul e fiinţa nezărită/ Când prototipu-i e ascuns în muză”, în plus, el mai este încă omul care vede „ce nu văzuse/ Până să guste-a versului licoare,/ Că-n lumea lui iubireaadânc pătrunse/ Să îi descuie starea din zăvoare!” (Cântul IX, strofa 8), ca, mai la vale, spre ştiinţa nevolnicilor, poetul îşi sublimează cu ostentaţie propria-i complexitate de gândire: „Cu sinea lui ce-n sine-i adâncime;/ Când gândurile-au poarta descuiată,/ Îl poartă pasul numai spre-nainte,/ Căci vrerea lui acum e-asociată/ Cu-o galaxie plină de cuvinte!...” (Cântul IX, strofa 9). Că e poetul „neuronilor”, într-un fel anume, „contemporan” cu Dante Alighieri, el însuşi face proba într-o impetuoasă invocaţie retorică: „Dă Doamne,-atâta minte şi putere,/ Cât cinstea să cuprindă-orice fiinţă,/ Să curgă bunătatea prin artere,/ Prin sânge, doar dorinţa de ştiinţă!/ De-avem acum o panoramă nouă/ E

că doar Dante-a fost acel ce-n sine/ A colindat să ne descrie nouă/ Adâncurile Căilor Divine!...” (Cântul IX, strofa 10). Dante, aşa cum bine observa poetul Florea Turiac, a căutat în sine „adâncurile Căilor Divine”, evident cu alte mijloace artistice, dar având, prin speranţa biruinţei cunoaşterii divine, capacitatea parcurgerii treptelor înţelegerii materiei şi sufletului ca unitate indisolubilă. Cât îl priveşte pe Florea Turiac, câştigul lui constă tocmai în această modalitate de abordare a unui vast spaţiu de probleme existenţiale, comentariul transformându-se într-un exerciţiu al existenţei prezente. Poetul vine în prezentul iminent cu problemele insolubile ale trecutului, astfel, prin această punere în scenă, totul prinde viaţă, mişcarea e ca un aparat de zbor, care are trepte de viteze nenumărate şi însuşiri neobişnuite, dar care scoate, când şi când, o dâră străvezie de fum. Altfel spus, stringenţa unui didacticism, moralizator ne transferă într-un creuzet cu miros accentuat de smirnă, un discurs biblic versificat având ca obiect al meditaţiei neclintitul, sfârşitul, prototipul etern, concepte devenite preţioase, dar nu şi obositoare prin persistenţa lor prezentă cantr-un ritual, ca-ntr-o rugăciune unde repetarea mecanică rămâne golită de conţinut: „Iar omului, ce este neclintitul,/ Atunci când înspre rău ceva senclină/ Fără să ştie cum va fi sfârşitul,/ I-apare Intervenţia Divină (subl. n.)/ Şi face luminos să-i fie chipul,/ Mereu ca o eternă primăvară,/ Care şi-a pus în el tot prototipul/ Spre a rămâne-o fiinţă legendară.” (Cântul

4 11

strofa 13). 4 IX;Poemul „Rapso-

dia naturii” e o „summa teologia” (spre a-l parafraza pe filosoful teolog, contemporanul lui Dante, Toma din Aqvino) unde multe din perceptele biblice sunt asimilate şi folosite cu inteligenţă şi-ntrun mod bine inspirat. Altele, însă, devin simple elemente de teorie greu de acceptat, argumente inutile, salvate, din fericire, pe ici pe colo, de subtile speculaţii ale gândirii figurative. Iată câteva exemple unde poetul distinge, învederează şi conchide de sus, aidoma unui creator suprem menit să sancţioneze abaterile dacă lectorul nu va percepe corect ideea întoarcerii Eului spre Sinele embrionar: „Doar bobul pe pământ căzut nu moare,/ Căci moartea lui dă rod şi bogăţie/Pentru la anul – starea-n altă stare/ O trece, ca apoi tot bob să fie./ Aşa sentâmplă cu fiinţa vie/ Când are loc suprema fecundare:/Din Embrionul care-a fost să fie/ Un Nou Născut se bucură sub Soare!...” (Cântul IX, strofa 15). Dacă se impune cumva să insinuăm ideile noastre unui lector care-şi face timp să răsfoiască această carte de certă valoare, nu tot acelaşi lucru poate să-l facă a fi permisibil cu textul prefaţei. Care este, în fond, ideea ce coordonează întregul demers ideatic al poemului? Nimic mai simplu: Existenţa, Divinitatea, Eul creator şi, bineînţeles, o „istorie” închisă a devenirii umanităţii. Argument: poetul face o îndelungă incursiune în societate, având grijă să situeze Eul social, filosofic, biologic, etic. Raţiunea demersului: cercetarea cu prioritate ştiinţifică, celelalte fiind doar instrumente complementare, o altă „scolastică” decât cea dantescă, dar ambele sin-

teze ale ştiinţelor, ale artelor, ale religiei, ale filosofiei. Nina Façon, spre a răspunde cumva la întrebarea dacă Dante, creatorul cert al limbii literare italiene, este şi filosof, trece în revistă multitudinea problemelor existenţiale: faptul că Dante, urmându-l pe Aristotel, spune că „sufletul este un act al corpului şi este, ca atare, cauza (cagione) acestuia; apoi raţiunea act al sufletului: creaţia este închipuită, neplatonică ca înfăptuire în trepte; principiul (cauza intrinsecă = Dumnezeu în plan cosmologic – Dumnezeu = cauza Universului = cu principiile lui” (vezi „Studii despre Dante”, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 188-189). Aceste probleme sunt oare luate în considerare de Florea Turiac în „Rapsodia naturii”. Cu prisosinţă. Fără morgă academică. Dificultatea constă într-o dispunere sistematică a lor. Dar, până la urma urmei, ce rost ar avea asemenea eforturi de separare a apelor? Viitorul exeget al operei poetului va ţine sau nu va ţine cont, în ansamblul operei poetului de consecinţele folosirii lor. O legitimă întrebare pe care ne-o punem reluând lectura poemului „Rapsodia naturii” este dacă poemul poate fi considerat un lung proces de unificare a Eului cu Divinitatea? Răspunsul ni-l oferă chiar poetul prin virtuozitate, prin înălţimea exprimării ideii poetice alternând-o cu cugetarea înaltă care dă discursului un suflu înnoitor, nobil, ca fericit vector a funcţiei cognitive dând strălucire introspecţiei Eului proiectat în lumea condiţionată a existenţei: „Simt biciul credincios pleznindu-mi faţa,/ Căci sunt atâtea lucruri presupuse,/ C-abia mai pot să intru dimineaţa/ În Cercu-

rile Stării Suprapuse/ Şi mă trudesc în fiece secundă/ Salunec iar spre-o altă recidivă/ În lumea apei mele,-a cărei undă/ Mă spală pentru-o nouă perspectivă.” (Cântul VIII, strofa 7). Aşadar, care este, în concepţia poetului, Condiţia umană? Precaritatea sau armonia Eului cu Creatorul? Conştientizarea, printr-o totală dezamăgire, a unităţii superioare şi imposibilitatea de atingere a unei trepte a devenirii creaţiei. Redescoperirea individului neputincios, revoltat, potolit temporar doar de şi prin descoperirea limitelor cunoaşterii, relevarea conştientă într-o trăire specială, a Păcatului ca termen absolut al Existenţei, prin Credinţă. Şi totul pare a se întoarce la Istorie, la o fiinţă vie cu trecut, prezent şi viitor, iar înţelegerea umană se loveşte la Florea Turiac tocmai de incidenţa acestei imagini cu ideea pură de continuitate, devenire, de aceea el meditează romantic pe „ruine”, fiindcă spectacolul decepţionant al Istoriei oferă o nesfârşită schimbare, anulând nevoia absolută a omului de stabilitate: „...Voi, care sunteţi lumii Embrionul,/ Dar o lăsaţi legată în pripoane/ Şi-i arătaţi drept pace scorpionul,/ Sunteţi mai reci ca fierul din betoane!/ Îngheboşate de-ale lor probleme,/ Popoarele ce-aleg ca sărbătoare/ Un nou sistem din vechile sisteme,/ Simt cum le-nghit nisipuri mişcătoare!” (Cântul IX, strofa 11). Istoria măcinând totul, fărâmiţând orice încercare de a-şi depăşi condiţia existenţială. Trimiterile lui Florea Turiac la sistemele estetice, la acele structuri estetice libere, cu caracter vădit istoric, învederează pe deplin observaţiile pertinente ale lui Adrian Ma-

rino privind procesul „devenirii”, acea conştiinţă a lucrării Creatorului, a Istoriei şi chiar a Istoriei literare, oglindă a lumii virtuale creată de omuldumnezeu. De acolo rezidă ideea că sistemele au „viaţa” lor. Căci, de ce nu, trebuie să admitem, în cele din urmă, că orice sistem structural îmbătrâneşte şi se uzează. Preocupat de degradarea stării umane, Florea Turiac conclude în spirit biblic, reamintind permanenţa tentaţiei: „...Dar ce-am făcut noi astăzi cu ardoare,/ Mergând pe căi, ce des sunt folosite?/ Neam încurcat plăcerea în splendoare/ Muşcând nervoşi păcate obosite!/ Măcar de le-am simţi mai tare gustul,/ Acum, când noi am şi trecut la faptă,/ Căci, mult prea dulce, gura are mustul/ De rouă, de pe buza cea necoaptă!” (Cântul IX, strofa 1). Distanţa de la prototipul care slăveşte „suprema frumuseţe” până la omul social, pe care îl crezi statuie se include întrun crochiu unde amărăciunea unei existenţe minore dă chipul social al omului robit de timpuri nefaste. Într-o stampă de virtuoasă contemplaţie filosofică, poetul introspectează sufletul, acest complex de însuşiri ale fiinţei apelând, în ultimă instanţă la intervenţia Creatorului: „Împovărat de gândurile sale,/ Frecându-şi pieptu-aprinde o ţigară,/ Tuşeşte des şi scuipă numai bale –/ Şi azi a fost tot cerşetor prin gară,/ Să facă rost măcar de-un colţ de pâine,/ Să nu se mai târască prin gunoaie –/ Fie ce-o fi în ziua cea de mâine/ Prin rugăciuni pe Domnul vrea să-nmoaie!...” (Cântul IX, strofa 4).

Va urma

nr. 76 n martie 2014

chin mai nou se primeneşte !

PROFEŢUIREA Doina (din frunză)

! numai unul dintre voi a născocit chinul care pe Hristos l-a omenit şi pe cruce nu-l mai lasă să-şi ia locul, şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul !

! voi ce mă priviţi la faţă îndrăgiţi-mi faţa mea, mai îngăduiţi-mi faţa fiindcă mult va sângera, mai îngăduiţi-mi faţa fiindcă mult va sângera ! ! şi în mânuri şi-n picioare cuie îmi vor împlânta, mai îngăduiţi-mi mâna şi-n ţărână talpa mea, mai îngăduiţi-mi mâna şi-n ţărână talpa mea ! ! vă iubesc dar lângă mine nimănui n-am spus să stea, mai îngăduiţi-mi locul cât măsoară umbra mea, mai îngăduiţi-mi locul cât măsoară umbra mea ! ! bate vânt în pomul care lemn de cruce îmi va da, mai îngăduie-l, săcure, cât îi tremură frunza, mai îngăduie-l, săcure, cât îi tremură frunza !

RĂSTIGNIREA Doina (Passiflora incarnata) ! voi ce l-aţi urcat pe cruce pe Hristos, un bărbat atît de tînăr şi frumos, lăudaţi-l mult în muzici şi-n poeme, că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme, că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme !

SĂVÂRŞIREA Rosarium (pietate)

TRIPTIC Poeme de Cezar Ivănescu Îngemănat din Poemele Poetului Trubadur al Morţii: Cezar Ivănescu! oate întru Spiritul Paştelui Nostru Creştin-Ortodox! Sunt reproduse din Opera Sa sublimă heruvin–transcedentală şi monumen- tală: întru împlinirea a 6 ani de la moartea sa, petrecută în Joia Mare a anului den Creaţia Domnului: 2008. Selecţiile şi supratitlurile aparţin poetului Romulus-Gandy R. Georgescu carele, dimpreună cu scriitorii: Mircea Drăgănescu, Ioan Vişan şi revoluţionarul Titi Ionescu au adăstat la Căpătâiul Său, pe ultimul drum pământean, din partea Târgoviştei Literare! - anume în Cimitirul Eternitatea din Iaşi, lângă mormântul marelui pictor-sculptor şi prieten pe viaţă: Sabin Bălaşa! Întru Cetirea-Vecinică iubită lui Eminescu: Sic Tranzit Gloria Mundi! (G-R. RG.)

! roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus, nimeni în oraş nu ştie de ce-a fost luat şi dus, roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus ! roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus ! ! roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus, vina lui e-atît de mare că măcar nu s-a mai spus, roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus, roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus ! ! roagă-te-n genunchi, Marie, pentru pruncul tău Iisus, roagă-te-n tăcere mare cît vecinii nu te-au spus, că te rogi mereu, Marie, pentru pruncul tău Iisus, că te rogi mereu, Marie, pentru pruncul tău Iisus ! Pagină realizată de Romulus Gandy R. Georgescu

! voi, flămînzii, şi voi, răii, şi voi toţi, neam de tîrfe nesătule şi de hoţi, bucuros Hristos scuipatul vi-l primeşte şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte şi numai de dragul vostru, cu un

nr. 76 n martie 2014

Roni Căciularu „Şi virtutea are păcatele ei, precum şi păcatul are virtuţile sale!”. Aşa spune Dorel Schor, întruna din renumitele sale „ziceri”. De fapt, el se şi ocupă, adesea, prin scrierile sale, de păcatele virtuţii. (Şi nu numai!...). Eu îmi voi permite aici să insist doar un pic pe partea a doua a acesui dicton original şi bogat în înţelesuri. Anume, de „păcatul [care] are [şi el] virtuţile sale”. Când spunea scriitorul umorist, care este Dorel Schor, că un aforisme, de fapt, un întreg roman, scris întro propoziţiune sau două, avea, mai ales în ce-l priveşte, destulă dreptate! El scrie scurt şi cuprinzător. Dar cine are cap, poate înţelege cu mult mai mult decât se vede... Desigur, Păcatul are atâtea valenţe de euforie şi delicii, ca şi atâtea - de abjecţie şi ticăloşie, încât e foarte greu să ne definim termenii, spre a ne înţelege cât mai bine. Dar nu cred că e prea multă nevoie de clarificări, căci fiecare dintre noi păcătuim. Aş spune chiar că suntem meşteri iscusiţi. Numai că păcătuim într-un fel sau altul. Unii într-un fel, alţii – în altul. Aşa şi Dorel Schor. Are el, nu spun nu, destule păcate, pe care le face dezinvolt şi, cred, inconştient, dar păcatul său cel mai mare, în deplină cunoştinţă de cauză şi de neiertat, este acela că scrie şi literatură. Şi încă de bună calitate. E umorist. Se ocupă deci, adesea, de

Umoristul Dorel Schor şi virtuţile păcatului său „virtuţile” păcatelor adevărate ale altora. Drama începe de la faptul că aceşti „alţii” suntem chiar noi. Îl citim pe Dorel Schor, zâmbim intern şi ne bucurăm de umorul său aparent delicat, fin, rafinat, însă percutant, năstruşnic, exact şi cameleonic, adesea, aparent cotidian, diurn, dar şi peren. Să recunoaştem, drama nu este a lui D.S. E a noastră, pentrucă mereu credem că e vorba de alţii, fără să sesizăm că uneori râdem de noi! Deci, marele păcat al acestui scriitor este faptul că scrie parşiv de bine. Ne duce cu zăhărelul, ne artă cu degetul în alte direcţii decât acelea unde suntem noi, cititorii săi, dar trage cu coada ochiului, să vadă dacă „ne-am prins”, dacă înţelegem înţelesul inteligent şi deductiv. De altfel, el are o dispută continuă cu proştii şi prostia, cu tabu-urile devenite automatisme şi frâne în înţelegerea adevărului, cu îngâmfarea, cu societatea şi guvernul, cu lumea vivace şi nebună, cu viaţa mizerabilă şi în declin, cu lucrurile la mintea cocoşului, rămase doar la înţelegerea acestuia... Greu de cuprins toate virtuţile păcatului, aşa

cum o face – ca nimeni altul – Dorel Schor! Trebuie să-i citiţi – îmi permit să spun – opera: 14 cărţi scrise şi publicate (ştiu că mai are şi altele, în sertar!), ca să aveţi o privire mai cuprinzătoare. Puteţi face acest exerciţiu (nouă cărţi tipărite, vreo cinci alcătuite pe internet, cu o frumoasă aparenţă electronică)! Şi nu veţi regreta deloc!, căci e un lucru deosebit de agreabil. Dar parcă vorbeam despre vituţile păcatului de a scrie ale lui Dorel Schor. Sunt multe aceste virtuţi, şi-ţi trebuie subtilitate, inteligenţă şi bun gust, ca şi un anumit grad de cultură, ca să le sesizezi şi să le apreciezi aşa cum se cuvine. Căci D.S. scrie pentru toţi, zâmbesc cei mai mulţi, înţelege cine poate. Ăstai el - amabil şi blajin, ca o mănuşă catifelată, dar care ascunde o mână de oţel, ce are grijă să nu-ţi strângă prea tare mâna, dacă i-ai întins-o. Numai că scriitorul acesta special, filozof şi umorist, nu prea dă mâna cu oricine... Dorel Schor presară sclipiri din umorul său subţire şi în „zicerile” cu care ne-a obişnuit săptămânal, prin rubrica sa din revista „Magazin expres”, dar şi prin nume-

Roni Căciularu roase publicaţii româneşti de pe toate meridianele globului. Pentru cei care încă nu-i cunosc scrierile, spre delectare şi cunoaştere, iată câteva exemple, extrase din recentul său volum „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău”, editat la Iaşi: „Dacă eram şi modest, aş fi fost perfect!”; „Umorul nu se livrează cu instrucţiuni de folosire”; „Adevărul este ca uleiul de măsline... Cam scump!”; „Când doi se fac reciproc idioţi, nu-i contrazice”; „Soţia e jumătatea mea, eu sunt jumătatea ei. Şi uite-aşa am ajuns un sfert”; „Nu vorbi prostii fără să ştii. Intâi informează-te!”; „Suntem în mâinile lui, dar măcar să şi le spele...”. Şi tot astfel de ziceri întâlnim şi în volumul apărut recent, la Madrid, cu titlul „El trahe de Adan”, adică, în româneşte, „Costumul lui Adam”. De fapt, eu cred că zicerile lui D.S. sunt apropate mai mult de filozofie şi literatură, artistul înnobilându-le şi cu şfichiuri humoristice, nu de puţine ori, dândule astfel un plus de strălucire şi atracţiozitate. Dar, dacă vrem să ştim cu adevă-

nr. 76 n martie 2014

unde autorul 4 rat nostru „păcătu-

ieşe” din plin, printr-un umor de rară calitate, jubilând şi mai mult, şi bucurându-ne clipa lecturii, atunci e bine să ne îndreptăm spre acel teritoriu de aur (insuficient subliniat de critica literară!), adică proza sa scurtă. ( Mă refer, mai ales, la recentul volum: „Toate spectacolele sunt unice”, apărut la Bucureşti). Aici, în astfel de cărţi, stai la o cafea cu un scriitor de a cărui valoare eşti convins de la primele rânduri. Naraţiune scurtă şi artistic gradată, descrieri nuanţate, ironia, satira, gluma – bine amplasate, poanta din final dezvăluind acelaşi zâmbet interior, care este de mult mai bună calitate, decât hohotul gâlgâitor-zgomotos şi vulgar, pe care niciodată nu-l vei întâlni la Dorel Schor. El ne oferă un zâmbet ştrengar (cum bine îl definea cineva) în spatele căruia se află o deosebită profunzime a gândirii, un alambic ce rafinează fructele mâniei, transformându-le în zâmbet şi glumă, atent şi degajat exprimate. Şi asta - spre a nu deranja sau lovi, spre a nu insulta pe cineva anume. Dorel Schor e corziv fără ca să-l simţi, el arzând adesea cea ce nu trebuie să fie. De fapt, asta e medicină spirituală modernă, cu mijloace care vor să excludă durerea! D. S. există, deci, prin proza lui, acum, dar mai ales în timpul care urmează. Miniaturile sale umoristice

sunt unice, iar volumele amintite sunt o încântare pentru orice cititor inteligent şi dotat cu ceea ce nu toţi au: simţul umorului. Schiţe precum „Musaca de vinete”, „Mă trezesc la cinci”, „Norocosule!”, „Datoria de onoare”, „Fenomene inexplicabile”, Despre artă şi cultură”, „Hamlet”, „Mirosul bancnotelor” şi atâtea altele, sunt piese cu umor adevărat, de cel mai bun gust, de viaţă trăită, de înţelepciune şi univers atât de specific lui Dorel Schor, atât de asemănător cu cel al fiecăruia dintre noi şi totuşi aparte. Cu dreptate scrie despre D.S. preşedintele Academiei Libere „Păstorel”, de la Iaşi, strălucitul scriitor Mihai Batog – Bujeniţă: „Farmecul intelectual, subţire şi umorul fin al scrierilor lui Dorel Schor oferă acea satisfacţie lăuntrică, acel zâmbet interior, efect al descoperirii frumosului în deplinul său înţeles, a feţelor, de regulă, nevăzute ale cuvântului şi, mai ales, al adevărului lor, chiar dacă acesta nu este chiar

nr. 76 n martie 2014

foarte comod pentru păcatele noastre cele de toate zilele. Citind, vom deveni noi înşine mai înţelepţi, sau poate chiar mai buni. Cu siguranţă însă şi mult mai atenţi cu noi înşine. Ceea ce chiar este foarte necesar.”... Au mai scris despre umorul lui Dorel Schor: Aurel Baranga, Mircea Iorgulescu, Valentin Silvestru, Sebastian Costin, I.Schechter, Iosef Petran, Rodica Grindea, Lucian Valea, Sergiu Levin, M. R. Iacoban, Andrei Bacalu, Ion Cristofor, Valentin Silvestru, Liviu Antonesei, George Roca, ca şi Juan Ramirez, Hector Martinez Sans, Diego Vadillo Lopez, Manuel Alonso de Castra, Barbara Rodriguez şi mulţi alţii. Al. Mirodan l-a numit „un scriitor umoristic de excepţie”. În ansamblu, D.S. este acuzat pentru virtuţile păcatului său, arătându-se clar că stilul său este elegant, umorul e sănătos şi... cumsecade, râsul său e adesea binevoitor şi reconfortant, ironia este simpatică, iar soluţiile sunt imprevizibile, câteodată

chiar şocante. Unii îl văd versatil şi inteligent, alţii – constructor de situaţii şi analist de caractere. Şi, atenţie, aici nu sunt trecute toate virtuţile păcatului esenţial al lui Dorel Schor! Iată de ce, printre altele, mai adaug şi faptul că umoristul nostru este, în ascuns, un dezgustat de racilele lumii, dar el le priveşte cu superioritate, concesiv, amuzându-se şi spunându-şi trist: „Aş fugi de mine însumi, dar unde să fug?”... Umoristul păcătos ne arată nostimada lumii şi, la el, într-adevăr, toate spectacolele sunt unice! De altfel, umorul său este cunoscut în Anglia, Canada, Statele Unite, Germania, Spania, România, Belgia, Australia... Şi, evident, în Israel. Afirmasem, mai de mult, în scris, că, în cazul lui Dorel Schor, avem de a face cu un talent de excepţie, care apreciază esenţa. Menţin. Şi, dacă esenţele tari, aşa cum spunea, mi se pare, Napoleon, se păstrează în sticluţe mici, atunci umorul lui Dorel Schor se manifestă în scrieri scurte. Esenţe!

COLABORATORII REVISTEI CLIMATE LITERARE UREAZĂ DOMNULUI PROF. DR. GHEORGHE VALERICĂ CIMPOCA, CU OCAZIA ZILEI SALE DE NAŞTERE - 14 APRILIE UN CĂLDUROS ŞI SINCER LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE, LINIŞTE SUFLETEASCĂ ŞI TOT BINELE DIN LUME.

Dan Caragea Când vorbim despre nud, ceea ce ne apare cel mai des în minte este imaginea pielii, singurul organ care se poate revela Celuilalt. Schimbarea petrecută de-a lungul anilor, alterarea texturii, apariţia ridurilor, a cutelor, a vergeturilor, a mărcilor diverselor mutilări, o înscriu în istorie, pentru că pielea are propria-i cronologie, motiv pentru care artele plastice şi fotografia au pus într-o lumină specială nenumăratele ei reprezentaţii. Este de prisos să insistăm asupra faptul că pielea este cea care conferă corpului frumuseţea şi senzualitatea deplină, modelele tinere fiind mai totdeauna preferate în distribuţia spectacolelor de nuduri. Când un artist îşi alege ca model o puberă sau o fragedă adolescentă, dincolo de fantasmele legate de mitul virginei sau de pulsiunile pedofile, observăm, cu precădere, fascinaţia pentru pielea perfectă, înainte chiar ca forma sânilor sau a coapselor să capete deplina împlinire şi pregnanţă. Mai mult, acest vestmânt natural al trupului, purtat în spectacole private sau cu public, este şi singura realitate a corpului pe care o putem percepe şi poseda cu adevărat. Este semnificativ timpul şi atenţia pe care femeile o acordă astăzi îngrijirii pieli. Petrec ore nesfârşite în saloanele de frumuseţe, combinând

Pielea şi semnele adesea băile cu tratamentele rezervate odinioară doar doamnelor de viţă nobilă. Înfrumuseţarea este un act democratic şi relativ accesibil, preocupând nu doar femeile, ci, mai de curând, şi pe bărbaţi. Scopul tratamentelor şi al relaxării este menţinerea „plasticităţii”, a supleţei şi sănătăţii pielii. Mitul frumuseţii eterne se spulberă însă odată cu apariţia ridurilor, a celulitei, a pielii cu aspect de coajă de portocală şi a mărcilor chirurgicale. Aşadar, pielea trebuie să-şi conserve pentru o cât mai lungă perioadă frumuseţea, adică textura catifelată, aspectul curat şi lucios, elasticitatea perfectă, nuanţele calde care pot varia cu anotimpurile, mai deschise sau mai bronzate, după gust. O cerinţă la modă provine din oroarea de pilozităţi şi poate merge până la epilarea completă a trunchiului şi membrelor, făcând ca oamenii să sufere un regres, nu doar vizual, un fel de întoarcere simulată în prepubertate. Părul pubian este îndepărtat cu grijă, iar dacă se mai lasă câte o dungă „estetică”, aceasta devine urma care evocă, în limbajul destăinuit Celui-

lalt. Nu încape îndoială că pielea este percepută sincretic, iar artele şi fotografia trebuie să-i transmită privitorului sugestii intime. Dincolo de ceea ce vedem pe scenele vieţii sau ale artei, pielea miroase, are gust, scoate sunete şi deşteaptă dorinţa de a o atinge. Bucuria mângâierii este cea mai frecventă manifestare a plăcerii sexuale. Cum relaţia între doi parteneri ţine de chimismul pielii, de alchimia atingerii, este de la sine înţeles că satisfacerea dorinţei depinde, în bună măsură, de tot ceea ce pielea îi comunică Celuilalt. De aici şi importanţa ritualurilor de întreţinere, purificare şi sporire a senzualităţii de care pomeneam mai sus. În artele plastice şi în fotografie, redarea texturii şi a nuanţelor pielii constituie o dificultate sporită pentru artist în captarea frumuseţii şi erotismului modelului. Istoria artei ne oferă un lung discurs pe această temă. Paleta cromatică s-a schimbat şi ea în raport cu moda şi cu gustul dominant, căci pielea participă la identitatea socială a persoanei. Există o piele aristocra-

tică şi una plebee, o piele tânără şi o altă bătrână, o piele feminină şi o alta masculină, toate acestea într-o gamă enormă de varietăţi. Într-un tablou întitulat Cupidon îndoindu-şi arcul, c. 1533-1534, Parmigianino înfăţişează un adolescent ce-şi întoarce capul ca şi cum ar fi conştient de tulburarea sexuală pe care o provocă în muritori. Este un amestec bine surprins, de îndrăzneală şi de obrăznicie, în acea expresie care pare a se înfrunta cu o alta, cea a spectatorului concupiscent. Obrajii zeului sunt îmbujoraţi, iar fundul este tratat cu roşeaţa sugestivă a sângelui care curge cu repeziciune prin vine. Şi mai ghiduş, un alt amoraş, trimis să deştepte sexualitatea, încercă să supună, chinuind, o fetiţă. Aripile de înger sunt aici convenţie pură. Ce se întâmplă azi cu corpul îmbătrânit, al cărui vestmânt poartă nenumăra-

nr. 76 n martie 2014

mărci ale de4 tele crepitudinii ce

echivalează cu o moarte anunţată? Unii artişti încearcă se denunţe drama legată de unicitatea frumuseţii trupului tânăr, considerând-o o prejudecată psihosocială alienantă. La urma urmei, dacă ne putem simţi atraşi de femei sau bărbaţi mai în vârstă, al căror corp nu poate camufla mărcile timpului, înseamnă că esteticul nu este, fantasmatic vorbind, atât de strict circumscris temporal. În altă ordine de idei, apar destul de des expunerile de corpuri aparţinând altor rase, incluse probabil în stereotipiile frumuseţii universale. Oricum ar fi, pielea negresei, mulatrei, arăboaicei, ţigăncii, indiencei, japonezei etc. sunt mai curând integrări fantasmatice în globalizarea dorinţelor, decât un discurs politic împotriva discriminării. Nu încape îndoială că oamenii fantazează azi, ca şi ieri, cu imaginea corpurilor care aparţin altor culturi, în care văd chiar un spor de sexualitate, tot aşa cum fantazează cu vedetele ale căror exchibiţii sunt aproape întotdeauna provocatoare. Dar pielea nu este doar un organ venerat în sine, ea este, deopotrivă, suport al diverselor însemnări, este pergamentul pe care se pot aşeza litere sau semne simbolice. De ani buni, arta tatuajului cunoaşte o înflorire fără precedent,

dar şi o activare a raporturilor cu artele zise primitive. Tatuajele scapă, cel mai ades, decodificării subtile, fiind înscrisuri prin care încercăm să-i comunicăm un mesaj Celuilalt, chiar dacă ornamentica rămâne fără o înţelegere raţională, suscitând doar emoţionalul şi manifestările inconştientului. În ciuda tuturor mutilărilor pentru redobândirea frumuseţii, cicatricile evocă rana simbolică care separă tinereţea de bătrâneţe, adevărul de minciună, naturalul de artificial. Mai mult decât în alte împrejurări, pielea va aduce la suprafaţă textul vinovăţiei originare, al păcatului pentru care omul a fost izgonit din rai. Acesta este şi motivul pentru care cicatricile, ca şi ridurile, înscrise pe pergamentul flasc, ne vorbesc, prin permanenţa şi evidenţă lor, despre cădere şi moarte. Secole de-a rândul, pielea a trebuit să fie ascunsă, pentru că revela, simbolic, păcatul, dar şi ruşinea diferenţei sexuale a fiinţei umane simţită în faţa Creatorului. Până şi degetele de la picioare trebuiau, cu câteva secole în urmă, ascunse, mai ales în familiile aristocratice. Şi astăzi apare uneori un sentiment de stânjenire atunci când bluza ne iese din pantaloni când ne aplecăm sau când coapsele arată mai mult decât trebuie să se vadă sub fustă. Dezvelirea brusă,

nr. 76 n martie 2014

accidentală, provocă râsete, chicoteli, o stare de agitaţie în public. Este jenant să ţi se vadă chiloţii, deşi nu este jenant să apari cu sânii goi pe plajă. De aceea, aceste jocuri ale dezvăluirii pielii pot fi transformate de artist în afrodiziace, pot incita şi excita spectatorul mai mult decât expunerea complet nudă. Care să fie secretul? Frumuseţea şi seducţia trebuie să gliseze abil peste psihologia îndrăznelii şi a pudorii, a obscenităţii şi ruşinii de a dezvălui pielea secretă, semn că mitul ascunderii face parte din strategia abilă şi voluntară a cuceririi Celuilalt. La fel şi tatuajul care, în locuri intime şi doar în dragoste arătate, conferă pielii nevăzute ceva din sacralitatea originară a goliciunii edenice. Să abordăm acum problema machiajului şi a măştii. Freud spunea că omul are două feţe: una individuală şi o alta construită social. Jung, mergea mai departe, aducând în vocabularul de bază al psihanalizei, termenul latinesc „persona”, adică, deopotrivă, personaj şi mască, precum şi ideea rolurilor pe care le jucăm în viaţă, mereu în regia Celuilalt. În Portret şi psihologie, făceam distincţia între „chipul exterior”, fizionomic şi psihosocial, şi cel „interior”, intim, al trăirilor, care poartă indiciile existenţei sufletului şi spiritului, separând astfel reprezentaţia (jocul rolurilor şi măşti-

lor pe scena vieţii şi artei) de reprezentare (simbolizarea vieţii intime). În bună parte, ambiguitatea istorică a femeii, între o Marie Neprihănită şi o Marie Magdalenă, pare a fi responsabilă de proliferarea diverselor măşti şi schimbări la faţa, dar şi de dublul repertoriu de stereotipii, toate creaţii ale segregării masculine. Este motivul profund, credem, pentru care femeile îşi alterează subtil imaginea identitară. Deseori, după o decepţie amoroasă, sau dintr-o motivaţie inconştientă, femeile îşi vopsesc sau tund părul, schimbă machiajul, oja, ceea ce mă duce cu gândul la nevoia de a „şterge” din memorie chipul exterior consumat prin arborarea unei fizionomii noi. Se presupune că cel puţin trăirile şi stările sunt fenomene ciclice şi ciclotimice. Mai mult decât în oricare altă epocă, femeile contemporane, de foarte tinere, sunt atrase de a reprezenta această identitate multiplă, drept pentru care, instinctiv, chipul şi corpul trebuie mereu preschimbate. Nu natura femeii este cea care se schimbă, ci aparenţa, felul cum aceasta înţelege să-şi joacă rolurile pe scena omniprezentă a vieţii. Bărbatul nu mai este doar regizorul unic al spectacolelor, căci s-a obişnuit să urce pe scenă, machiat şi costumat, efeminându-se şi declamând tuturor acelaşi poem de amor.

Gabriel Popescu Într-o intervenţie trecută prezentam cultul lui Eminescu ca un reper istoric al imaginarului colectiv, definitoriu, alături de creştinism pentru spiritualitatea românescă. O analiză a lui în funcţie de vremuri sau modele culturale ar fi desigur interesantă dar nu îşi are locul aici şi acum. În locul ei înserăm câteva evoluţii pentru aducerea la zi a ceea ce se întâmplă cu poezia lui Eminescu şi mai ales cu receptarea ei. Înainte de orice trebuie să observăm o diminuare generalizată a numărului de cititori. Poezia însăşi nu mai seamănă cu cea din sec. 19, iar recitalurile poeţilor decent sponsorizate amintesc de antichitatea târzie când autorii, anonimi în mare parte, îşi scandau in agora propriile versificări. În media scrisă tirajele plachetelor rareori depăşesc câteva sute de exemplare. Între ele poeziile eminesciene lipsesc aprope cu desăvârşire. Audio-vizualul cu excepţia celor două comemorări anuale a exclus definitiv genul liric din programele sale. În fine, tinerii încă citesc Eminescu, nu ştiu dacă cu aplecare şi emoţie sau dacă programa şcolară - nu-i aşa - trebuie parcursă. Cu toate acestea, din anul 2014 avem în sfârşit o zi a culturii, asociată naşterii poetului.

Hiperion între euforia recitării şi spiritul vremurilor Cu toate acestea, nu chiar demult, o revistă de cultură a încercat o analiză lucidă pentru demitizarea cultului soldată din nefericire cu radicalizări emoţionale în dauna unor binevenite polemici de idei. Cu toate acestea, primăria din Botoşani a câştigat în justiţie revendicarea lacului cu nuferi şi a pădurii de argint. În fine, nu demult Academia a încheiat litografierea tuturor manuscriselor poetului. O realizare istorică umbrită însă de unele comentarii suspicioase despre costul exagerat al acţiunii. În alt registru acum, mi s-a întâmplat ca în autobuz fiind să ascult Luceafărul de la o tânăra a cărei privire stinsă tresărea numai la vederea recompensei. Sau altă întâmplare, nepoţelul meu Alexandru de un pic peste 4 ani, îmi recită poemul vădit marcat de muzicalitatea versurilor dar puţin interesat de conţinut. Presupunerea că aceste incantaţii în alte contexte şi cu alte personaje ar putea avea cazuistica ei mi-a reactualizat un mai vechi interes pentru bogăţia de sensuri a poemului şi inţelegerea lor în relaţie cu viaţa poetului şi nostal-

giile lui arhetipale. În acelaşi timp, orizontul filozofic al poemului ca şi deschiderea spre universal nu pot fi cuprinse fără cunoaşterea romantismului. Curentul începe în Franţa odată cu „bataille d'Hernani” ce trimite clasicismul în istoria literaturii. Noii reprezentanţi ai curentului, aşa numiţii poeţi blestemaţi Villon, Baudelaire, Pöe sunt inadaptaţi, tenebroşi, buni prieteni cu absintul şi viciile de tot felul. Deşi nu au filozofie proprie vor influenţa şi paşoptiştii noştrii învăţându-i cum se leagă la gât cravata şi bonjurismul. În Germania, noua mişcare „Sturm und drang” are o filozofie proprie. După ce Nietzsche scrie că Dumnezeu e mort, Faustul lui Goethe pactizează cu Lucifer pentru nemurire şi cunoaştere. Tot acum Schopenhauer vorbeşte despre iraţionalitatea manifestă în neant şi abis. Dacă acesta din urmă este scrutat prea insistent te ademeneşte – ca pe Nietszche la sacrificiul suprem în timp ce alămurile wagneriene dezlănţuite în Amurgul zeilor anunţă o nouă stare de spirit plină de zbucium şi nefericire. Singurul antidot izbăvi-

tor se conturează a fi creaţia geniului. Eminescu se maturizează în această atmosferă perfect compatibilă cu firea şi idealurile lui. În creaţia lui reprezentativă, poemul Luceafărul suprapune peste valorile arhetipale: FătFrumos, Cosânzeana centrate pe armonie şi nostalgia originilor, cultul geniului pustiit şi contemplativ. De aici provine drama lui de a nu fi fost aşa cum ar fi vrut deşi a trăit liber în sensul de a fi făcut ceea ce a vrut. Dacă ne detaşăm de beţia recitalurilor, în Luceafăr putem surprinde un conţinut manifest. Hiperion renunţă la nemurire pentru Cătălina. Ea însă se lasă prea uşor sedusă de un pământean senzual şi mediocru. În consecinţă, Luceafărul se retrage în abisul glacial al sferelor intangibile. Contextul acestui prim nivel al lecturii este marcat de ambivalenţa afectivă a Veronicăi Micle. Într-una dintre scrisori îi spune poetului că faţă de el luceafăr nemuritor şi rece preferă un soare cald de care este îndră-

nr. 76 n martie 2014

Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturor sau Haz de la necaz de Angelica Scarlat MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI

DIVORŢ AMABIL

Şoim al Patriei ţi-am fost Şi te pup cu mult elan, Că mi-ai dat arìpi şi-un rost … Ca să zbor peste Ocean!

Să divorţăm civilizat Că doar niciunul nu-i mai breaz: Tu nu mă suferi când sunt beat, Eu nu te sufăr când sunt treaz!

PARADOX ROMÂNESC

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Când românii sunt pe-afară Se topesc din dor de ţară, Iar ’năuntru se usucă: Se topesc din dor de ducă!

Ţara noastră, de-o cutreieri, Nu-i nici mare, nu-i nici mică, Dar conţine-atâţia greieri Că de-a dreptul te furnică!

TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Se-aşteaptă de la tineret Să schimbe ţara-n mod concret, Iar tineretul, ca urmări, O schimbă, dar pe alte ţări.

Românul nostru, plin de zel, Se-ntoarce astăzi spre Apus: Mai bine Varză de Bruxelles Decât Salată a la Russe!

4 gostită. În fine, în sub-

text, ca şi altor hiperioni (Hölderlin, Keats) nici Luceafărului nu-i ajunge spaţiul terestru. Călinescu observă la el preferinţa liturgică şi vorbirea incantatorie ce ar exprima fidel Eu-l zbuciumat ce se acceptă pe sine refuzând orice compromis. Cultul geniului a fost remarcat şi în grilă psihanalitică ca un posibil antidot al sentimentului de inferioritate. Această îndepărtare de lume ar favoriza efectul narcisic al iubirii de

sine şi gândirea onirică. Pentru încheiere vom spune că aceste note ar putea deschide o discuţie cu privire la extensia în universal a creaţiei eminesciene. Despre acest lucru se vorbeşte uneori în complexul unei culturi mici căreia limbajul şi mai ales dificultatea traducerii i-ar îngreuna accesul la universalitate şi asta tocmai când vorbim de Eminescu. Nu trebuie uitat că romantismul a rămas demult în istoria culturii, iar recursul la Universal

nr. 76 n martie 2014

SFAT PĂRINTESC De-ai să-nveţi, copile, carte, Ai s-ajungi şi tu departe Şi-o să ai atunci de toate… În Canada sau în State!

NE PLEACĂ DOCTORII Ne pleacă doctorii din ţară Iar statul are ca pretenţii Sa ia, urgent, cu ei, afară, Şi bolile şi pacienţii!…

IARBA VERDE DE ACASĂ Iarba verde de acasă Oare ţi-o mai da fiori Când alergi cu limba scoasă După nişte… verzişori?

în exegeza poetului ar viza o întoarcere în timp. Modernitatea impune alte repere pentru valorile romantice târzii. Astfel, geniul universal rămâne un concept fără acoperire nici măcar în artă unde modelele şi modelele se schimbă peste noapte - şi nici în ştiinţă unde toate teoriile geniale rămân aşa până la proba contrarie. Iubirea nu prea mai este nici senzuală şi nici imposibilă, ea se duce spre erotism şi abandon moral. Trăim astăzi întro lume desacralizată nu

atât de filozofie sau curente artistice cât prin demers ştiinţific riguros ce nu mai poate fi exprimat cu mijloacele liricii. Cu toate acestea pentru cultura noastră, universalul este ancorat în continuitatea tradiţiei şi a miturilor, lucru ce a făcut posibil şi cultul pentru Eminescu. La continuarea lui participăm şi noi care ne exprimăm în scris şi dumneavoastră care ne citiţi dar şi revista care ne publică.

prof. dr. Gheorghe Valeric\ Cimpoca

O mare parte din fiinţa noastră locuieşte în alte lumi, dar noi nu ştim. Noi credem că trăim doar pe Pământ. Noi locuim foarte puţin pe Pământ şi foarte mult în nevăzut. Este limpede că suntem într-o reţea de conexiuni cosmice. Cei vechi ziceau că există o legătură concretă între noi şi puterea supremă. Acea legătură se numeşte vestitor (în greceşte anghelos) care ascultă de rugăciunile noastre. Ştim doar că legătura dintre noi şi lumea nevăzută (potenţială) se numeşte înger, dacă suntem puri şi dacă avem vitalitate, şi se numeşte demon dacă suntem inpuri. Dacă îmbunătăţim raporturile cu lumea nevăzută ne putem întâlni cu destinul. Mintea dezvăluie că trupul nostru este locul în care cosmosul devine om. Este locul în care îngerul devine înger, Increatul devine creatul. Atâta ştim despre destinaţia acţiunii noastre. Mintea purificată de agitaţie, de trebuinţe, de frică, de iluzii, este gata să primească vestea, este ,,mintea revelaţiei,,. Adevărul îl auzim dacă credem în El. Se apropie întâlnirea cu destinul nostru. Cel mai mare dar

În căutarea Adevărului.

Întânirea cu destinul (11) pe care l-am primit noi oamenii este liberul arbitru (LA)! Avem posibilitatea de a alege ce să facem/ce să nu facem, când si cum să facem, etc... Exista însă şi reversul medaliei: suntem responsabili şi suportam consecinţele alegerilor noastre. Conştient sau inconştient, prin ceea ce facem închidem sau deschidem drumuri/optiuni în viitorul nostru. Chiar dacă pare crud, chiar dacă ne convine sau nu ne convine destinul pe care-l avem, important e că putem să-l schimbăm. Nu vom schimba înalţimea sau culoarea ochilor, de multe ori va trebui să facem lucruri care ne displac sau pe care logic şi rational nu le-am face. Contează însă să-ţi iei viaţa în mâini, conştient, şi cu eforturi să-ţi urmezi destinul, iar unde se poate să-l modelezi, urmandu-ţi unul sau mai multe vise.... nu vei greşi! M-am născut în a şasea Lună însângerată din ultimii 2000 de ani, de la venirea lui Hristos pe pamânt, pe 14 aprilie 1949. Acum de ziua mea, în noaptea dintre 14 şi 15 aprilie 2014 a fost şi cea de-a opta Lună insângerată dintr-o serie de 4 până în 2015. Este vorba despre momente pe marginea cărora se fac foarte multe speculatii

generatoare în general de frică şi panică. Însă e necesar să înţelegem că, înainte de a ne uita la influenta la nivel colectiv, de grup, de naţiune şi chiar planetar, e esential să privim şi să intelegem influentele la nivel individual. Şi ca la orice Lună plină e timpul culesului de roade, deci fiecare va culege ce a semanat. Mutandu-ne atenţia în afară, dorind sa stim “ce va fi”, eventual concentrandune asupra unor posibile evenimente dramatice, nu facem decât să fugim din propriul laborator de conştientizare şi schimbare, singurul în care putem opera cu adevarat transformările necesare. De altfel, acesta este unul dintre mesajele pe care le desprind din contextul astral actual, şi anume: “cine sunt eu, cu ce şi cu cine ma identific, care este contributia mea în realitatea prezentă, la nivel restrâns şi chiar la nivelul intregii lumi. Aplicând principiul berbecului, adică ,,eu,, fată în faţă cu principiul Balanţei ,, eu şi ceilalţi,, m-a ajutat să conştientizez în primul rând care este poziţia noastră în relaţiile pe care le-am creat în întreaga viaţă. Ce credinte avem, ce alegeri am facut, ce compromisuri. La cât din cine suntem cu adevarat am renuntat, în

numele unui confort, de cele mai mult ori iluzoriu, în relatii. Acum cel mai indicat e sa privim în “sus”, adică să îmbrăţişăm un nou nivel de înţelegere şi conştientizare, să ne deschidem catre noi idei, noi abordari şi chiar noi relaţii. E de menţionat faptul că acest moment astrologic arată că nu ne putem baza pe raţiune şi logică. Totul pare să se desfasoare dincolo de orice logică, de aceea suntem provocaţi să privim totul dintro perspectivă mai înaltă şi mai cuprinzătoare, să ne uităm la marele tablou şi la Creatie ca un Tot. Încercând să găsim explicaţii logice, motive, sau argumente pro şi contra pentru o alegere, ne încâlcim în propriile temeri şi limite. Ori acum exact asta este provocarea: să depăşim limite, să facem încă un pas în afara propriilor (pre)judecati, convingeri, teorii, tipare, clişee. Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El. Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.” (Va urma).

nr. 76 n martie 2014

Poeme din volumul în curs de apariţie

Ca un strigăt,TĂCEREA de Ion Iancu Vale PATOLOGIE DE PRIMĂVARĂ în fiecare primăvară îl bântuie o boală ciudată şi rară nu poate deloc să doarmă şi umblă cu mâinile făcute paravan ca într-un gest de apărare asta din cauză că feluriţi fluturi îşi depun ouăle sub pleoapele lui el nemaiputând de acum să închidă ochii de teamă să nu strivească fragilele crisalide în care se coace zborul

NĂUCA VARĂ, CÂINE TURBAT a venit vara în câmpie fecioarele sechestrează soarele în anafoarele ochilor minciunile lor vestimentare fac flăcăii să calce în străchini când vântul mai scapă din câte-o crâşmă ce închide peste program cireşii îşi muşcă buzele de ciudă sângerând în palmele copiilor fluieră craterele noaptea pe lună iar în crânguri boncăluiesc cerbi cu coarne de mătase a venit vara în câmpie muşcată în cer parcă de un câine turbat căci aleargă desculţă pe mirişte şi o înjură bărbaţii de grijanie

nr. 76 n martie 2014

furioşi că femeile întârzie pe la porţi se simte peste tot miros de puşcă încărcată cu iarbă de dragoste şi sminteală iar poetul mai stinge o ţigară în cutia de conserve

SPERANŢĂ PENTRU VIAŢA PĂDURII şi totuşi să sperăm că pădurile nu vor muri, chiar dacă le mai devoră în veri secetoase solare incendii şi smoguri de iad le seacă vigoarea iar omul le transformă în munţi de hârtie pentru atât de necititele manifeste pacifiste; sau în sicrie menite celor morţi de glonţ, de cancer sau de foame şi totuşi să sperăm că pădurile nu vor muri chiar dacă se fabrică din ce în ce mai multe topoare.

NECESARA SOSIRE vin de departe iubito cu sufletul plăpând şi trupul flămând dintr-un univers abia născut încă sosesc unde am rătăcit fără busolă şi hartă negăsindu-te la nici o poartă neaflându-te în nici o soartă

o, au trecut atâţia ani nelumină de când nu te mai ştiu tâmplă firavă de cer albăstriu de aceea vreau acum tot o gură să fiu palmele mele să aibe gură umerii mei gură să poarte călcâiele mele gură să fie să nu obosesc devorându-te vin de departe iubito dintr-un univers abia născut încă sosesc sunt mulţi ani nelumină de când obsedantă te port ca pe moarte în gând

DECIZIE voi pleca în carul meu de foc într-o noapte albastră spre Tiahuanaco unde voi măcina dorul la morile soarelui prefăcându-l în pulbere stelară cu care îmi voi tămădui rănile nesomnului mai apoi înger damnat voi smulge din chimirul lui Zamolxe flori de sângele voinicului şi le voi dărui fecioarelor aztece bucurându-l pe Quetzoalcoatl

Eugeniu Nistor Să constatăm, de la bun început, că întregul conţinut al volumului Temeliile Turnului Babel. O perspectivă integratoare asupra discursului politic, de Daniela Gîfu, este poziţionat, prin intenţie, în orizontul interdisciplinarităţii, acolo unde efortul şi spiritul de sinteză al autoarei se ambiţionează să înalţe scheletul unei construcţii teoretice noi, utilizând noţiuni, concepte şi cunoştinţe din varii domenii ale umanului, precum: politică, sociologie, filosofie, psihologie, retorică, teoria comunicării, semiotică, lingvistică etc. Este o abordare modernă a fenomenului comunicării, alăturând şi reunind, într-o nouă alcătuire, forme, strategii, tehnici ale discursivităţii afirmate de-a lungul istoriei, începând de la anticii greci şi până în contemporaneitate, când se impun şcolile şi modelele americane de comunicare, precum Şcoala de la Palo Alto, şi noile invenţii pe linia retoricii europene, în cadrul Şcolii de la Bruxelles şi a Grupului μ. Abordând problematica discursului contemporan, autoarea constată că totul este discurs şi discursivitate, începând de la viaţa publică firească, obişnuită, până la expunerile epistemologice savante: „ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic; arta – un discurs figurat şi patetic; filosofia – o analiză a discursului”. Iar la „nivelul simţului comun, marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea spun (sau aud) şi neglijează aproape total forma în care spun

Între discurs şi discursivitate

(sau înţeleg)”. Aceste forme de comunicare derivate sunt explicate şi raportate la situaţia de comunicare ideală, la care se referă filosoful german Jügen Habermas (unul dintre ultimii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, a neokantienilor) care, într-adevăr, în cele două volume ale lucrării sale Teoria acţiunii comunicative (din 1981), demonstrează adâncul dezechilibru comunicaţional tocmai prin această discrepanţă uşor sesizabilă dintre proiecţia ideală sau modelul utopic şi comunicarea plină de constrângeri, axată pe inegalitate şi valori negative, întâlnită permanent în sfera publică. Tot în această secţiune sunt recapitulate, ca şi coloratură ideatică, câteva forme de translare discursivă, made secolul XX, când cultura veacului abandonează într-un con de umbră filosofia (de fapt, aici avem tendinţa postmodernă) şi se reorientează către semiotică şi lingvistică, autoarea referindu-se la teoria semnelor, a lui Fer-

dinand de Saussure, şi la logica limbajului, impusă de Ludwig Wittgenstein, arătând că toate acestea îşi au o noimă indubitabilă în spaţiul public: aceea de a-i conferi omului politic legitimitate, autoritate şi prestigiu. Aşadar, vorbim de o construcţie cu determinaţii sociale evidente şi imediate, căci, susţine Daniela Gîfu, „viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a place şi a convinge, a stârni pasiuni şi adeziuni, a determina la acţiune...” O salbă întreagă de forme ale limbajului politic sunt descrise cu precizia specialistului în comunicare (precum: cele hortative – de identificat în vuietul campaniilor electorale, în apelurile de susţinere lansate către publicul larg ş.a.; cele juridice – cuprinse în prevederi constituţionale, legi etc.; cele administrative –

specifice documentelor din această categorie, reglementărilor etc.; şi cele de negociere – din cadrul diverselor convenţii, alianţe şi înţelegeri conjuncturale etc.). În finalul primei părţi a lucrării avem o serie de exemplificări ale discursului politic, contând şi ca aplicaţii la cadrul electoral (atât de variat şi de confuz la noi), evidenţiate fie ca prezenţe active în paginile presei scrise (ca editoriale, cronici, informări cu iz politic, portrete sau prezentări mediatice), fie ca sloganuri sau figuri de stil, acestea din urmă provenind din aria recuzitei retorice (ca figuri de cuvinte, de sens, de construcţie, de gândire ş.a.). Partea a doua a lucrării plusează prin încercarea de reliefare a formelor şi strategiilor discursive în sfera publică, autoarea recunoscând un fenomen care nu mai poate fi negat de nimeni, astăzi, în ceea ce priveşte prezenţa lui pe scena politică autohtonă, şi anume: americanizarea completă sub aspectul comunicării politice şi tendinţa tot mai mare de creştere a vizibilităţii politicului, care a devenit o practică publică, când ar trebui de fapt să fie invers, conform opiniei autoarei, adică „o practică subordonată spaţiului public”. Din seria strategiilor bazate pe demonstraţie şi argumentare, sunt invocate modelele de convingere specific Retoricii lui Aristotel şi noilor retorici, acestea din urmă descoperite de Chaïm Perelman şi de asistenta sa, Lucie Olbrecths-Tyteca (fiind vorba de apariţia volumului Noua retorică. Tratatul de argu-

nr. 76 n martie 2014

Paris, 4 mentare, 1958), Daniela Gîfu

enumerând trei tipuri de modalităţi logice, şi anume: pozitive (cu accentul pe raţiune şi încredere), negative (ca atacul pe terenul adversarului, atacul făţiş, atacul indirect, identificarea şi lovirea părţilor slabe ale adversarului, revenirea şi trecerea la contraatac) şi neutre (ca linguşirea, flatarea publicului etc.) O altă garnitură deargumente sunt cele bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate şi pe diverse analogii (de persoane, de situaţii etc.) Prezenţa sofismelor, a propoziţiilor cu conţinut aporetic, însoţite de exemplificările corespunzătoare, este tratată cu toată seriozitatea, autoarea analizând aici un şir complet de paralogisme, şir pe care aş îndrăzni să-l denumesc al „decalogului negativ”, precum: sofismele de confruntare sau argumentul forţei, sofismele de roluri, cele referitoare la reprezentarea punctelor de vedere, sofismele de apărare, cele ale premiselor, sofismele acordurilor, cele ale punctelor de plecare, sofismele falsei autorităţi, cele de logică, de închidere şi, în sfârşit, sofismele de limbaj – toate fiind determinări negative, derutante, în contextul tensionat al confruntărilor publice. Partea a treia a lucrării este una strict tehnicistă, axată pe alcătuirea discursului, autoarea revenind la vechile învăţături ale oratoriei antice, adică la moştenirea lăsată omenirii de către Aristotel, Cicero şi Quintilian – care au o schemă de lucru extrem de suplă şi de funcţională, cu vârful de atac în intro-

ducere (exordiu, propoziţiune, expoziţiune şi diviziune), continuând cu tractarea peroraţia (cuprinzând o recapitulare a faptelor, o prezentare patetică a acestora şi concluzia). Modificările intervenite în structura discursului politic contemporan subliniază tocmai latura pragmatică a evoluţiei şi necesitatea acestuia de a fi cât mai persuasiv; ca şi la antici, menirea lui este de a face din mesajul politic o modalitate de manifestare acţională a puterii, parcurgând întreaga „rută” de confruntare şi convingere a publicului, cu o energie bine repartizată în cei „trei timpi” de acţiune sau în trei „faze”, cum le numeşte autoarea cărţii, prima fiind cea descriptivă, a doua cea evolutivă şi ultima, cea prescriptivă. În partea a patra a lucrării avem un desfăşurător al principalelor mijloace de informare în zona politică, printr-o detaliată explicare a modului de acţiune al mecanismelor lor asupra sensibilităţii umane - socialul fiind privit dintr-o perspectivă psihologică, când sunt abordate modalităţi şi tehnici diversioniste, ca: zvonul şi bârfa, discreditarea persoanei, dezinformarea etc. Dar suntem avertizaţi că totul devine mult mai periculos, ca acţiune a discursivităţii, când evenimentele se derulează sub umbrela psihosociologică, iar modalităţile de confruntare politică „evoluează” în negativ, dinspre zona gri către zone tot mai înnegurate, scena publică cunoscând aspecte manipulatorii tot mai evidente: sondaje de opinie false, fardarea imaginii unor politicieni etc.

nr. 76 n martie 2014

Partea a cincea a lucrării este consacrată integral analizei de conţinut politic, lucru realizat prin punerea în aplicare a unor metode sută la sută americane, a contribuţiilor remarcabile datorate unor pionieri ai domeniului, cum au fost Harold D. Lasswell şi Paul F. Lazarsfeld, care şi-au început cercetările în vremea războiului, în cadrul Biroului de Cercetare a Radioului (1937), din cadrul Universităţii Princeton, mai întâi, continuate apoi în Biroul pentru Cercetare Socială Aplicată (din 1939), din cadrul Universităţii Columbia. Biroul respective fusese creat în urma stării de panică, semănate în rândurile a peste un milion de americani, prin difuzarea la postul de radio CBS, în ziua de 30 octombrie 1938 (de Hallowen), a dramei radiofonice Războiul lumilor, o adaptare a romanului SF al scriitorului H. G. Wells, care descria o invazie a marţieni- lor pe pământ, în urma căreia mulţi oameni speriaţi şiau abandonat locuinţele şi oraşele de baştină, crezând că invazia extraterestră se întâmplă în timp real. Deşi nu sunt expuse explicit, regăsim în această secţiune elemente de fond ale unor concepte „tari” de influenţare a publicului, precum: efectul bandwagon, conform căruia (în interpretarea lui Lazarsfeld) votanţii îşi doresc mereu să fie de partea câştigătorului; teoria spirala tăcerii (formulată de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann), constând, în esenţă, din următoarea atitudine: indivizii care împărtăşesc punctul de

vedere dominant (susţinut şi de mass-media) nu au reţineri în exprimare, în timp ce indivizii care au păreri diferite şi sunt în minoritate păstrează tăcerea de teama de a nu fi dispreţuiţi şi sancţionaţi de semenii lor din prima categorie; şi teoria glonţului magic (legată de numele lui Lasswell), care postulează că, întrucât manifestările umane sunt ghidate de instincte identice şi de medii sociale izolate, rezultă că toţi indivizii parcurg evenimentele în acelaşi fel şi le interpretează asemănător. În sfârşit, analiza riguroasă a demersului de adoptare a Codului Muncii-2011, prin analiza cantitativă a datelor din presa scrisă, dar şi prin întrepătrunderea lor calitativă, printr-o reprezentare grafică rezultată în urma utilizării unei tehnologii inedite DAT (Discourse Analysis Tool) implementate la prestigioasa Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a condus-o pe autoarea acestei cercetări la o rezoluţie finală: de modul cum sunt vehiculate mijloacele discursive şi de manierele şi tehnicile în care aceste mijloace acţionează în sfera publică depind, în mare măsură, rezultatele finale, acestea având posibilitatea de a modifica intenţii, atitudini, opinii şi chiar sentimente! În întregul ei, în ciuda unei structuri cam stufoase, cartea Danielei Gîfu nu deraiază de la tema abordată, oferind o mare diversitate de informaţii, unele inedite chiar şi cunoscătorilor, din domeniul încă atât de puţin cercetat – al comunicării şi relaţionării în spaţiul public!

RONDELUL CRUCIFICĂRII

Pierzându-ne înspre înaltul Ce l-am privit, l-am semănat

Vi s-a părut că n-am murit de-ajuns Că n-am murit cum voi vreţi să se moară Şi aţi lovit în inima-mi de ceară dar eu în ochii voştri

Şi mergem fără de ştiinţă Pe drumul fără de întors Când viaţa fumegă sub geruri Iar nemuririi nu i-am tors O clipă, aprinzând ideea,

Poeme de George Tei

Inelele trunchiului de TEI m-am ascuns 'Naintea voastră alergam spre vară La ţărmul mării încă n-am ajuns Vi s-a părut că n-am murit de-ajuns Că n-am murit cum voi vreţi să se moară Şi azi mă urmăriţi ca pe-un răspuns Ce nu îl veţi afla decât spre seară; Rănindu-vă-ntre voi o să mă doară. De dragul vostru eu mă las străpuns Vi s-a părut că n-am murit de-ajuns? ...

SCULPTURĂ mă aflu într-o stâncă din ea cioplesc doi meşteri primul - zilei arată trupul meu, al doilea - la inimă îmi umblă şi-n vultur mă preface nu trebuie decât să mă înalţ ...

SPIRALĂ Ne trecem, unul câte unul, Mai târşâit, mai legănat,

O rătăcire de apus; Şi ninge liniştea fecundă Că-n mângâiere nu s-a pus Arsura ce ne-ar stinge vina De-a fi consideraţi atei Şi trecem către Eminescu Printre inelele de tei ... Şi ne privim - nu ne cunoaştem, Înaintăm şi nu ne vrem; Din umbră lunecă sintagma Că viaţa nu e roz, ci crem ... Ne reîntoarcem şi ne pierdem, Ne regăsim şi nu ne ştim; O mână lunecă spre alta Doar într-un colţ de ţintirim ...

NUMAI PENTRU DRAGOSTE ... noapte fulgerată de privirile tale sub care ia foc o inimă ... şi colţul acesta e prea aproape de lume..., dar ziua îngenunchează numai pentru dragoste! ...

CINE ŞTIE? ... Pentru idei ajung pân' la secundă! Azi mă închin şi mă întorc în seară; Un teritoriu viu stă să mă doară, Lăsând melancolia mai rotundă

Aş pune punct, dar sunt în plină vară! Revin, plecând pe viscolita undă; O rază îmi arată cât de scundă Mă simt în faţa Lui... Dar, gândul zboară ... Am să-mi asum neliniştile toate. Nesomnului i-aş pune iar un dinte; E tot mai greu să-ncerc a mă socoate Stăpâna poeziei mele sfinte. Cobor genunchiul... Cine ştie?..., poate Un nou trecut mă duce înainte ...

AR FI BANAL ... ... să cad în genunchi, urmele paşilor să le ţintuiesc lumina nu curge decât reflectată ca o zbatere a peştilor într-un lac secat lampadarele copacilor se vor aprinde-n fiecare seară de-atâtea-mbrăţişări şi-atunci... de ce să te grăbeşti când şi speranţa se plăteşte? ...

nr. 76 n martie 2014

Elena Buică E iarăşi primăvară şi iarăşi mă bucur ca la prima întâlnire cu iubirea din adolescenţă cu acest tulburător anotimp Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât mai multe se adună, se încarcă cu semnificaţii strânse din trăiri de neuitat din frumoase primăveri traite „acasă” şi ne simtim răscoliţi de dorul primăverilor vieţii noastre. Le retrăim împletindu-le cu amintirile de care nu ne putem desprinde. Începând de prin martie, chiar dacă este zăpadă afară, în noi simţim chemarea primăverii care poartă în ea atâtea răscolitoare amintiri odată cu Ziua Mărţişorului, ziua Femeii, Zilele Babei, sărbători şi tradiţii aduse cu noi de pe meleagurile copilăriei, cinstindu-le aici, aproape ca „acasă”. Şi aici, ca şi “acasă”, ne pregătim timp de 12 săptămâni în post şi rugăciuni ca să întâmpinăm cea mai mare sărbătoare a creştinilor, ziua Învierii. Paştele, sărbătoare nu întâmplător asezată în anotimpul primăverii, al reînnoirii naturii, este şansa noastră de a spera la un veşnic început. Se strecoară ca prin vis gânduri şi înfiorări, fără să ştim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile şi ştevia abia răsărite pe lângă gardul din fundul grădinii, parcă simţim iarăşi mireazma văzduhului răspândită de horbota florilor din curtea părintească, mirosul de curăţenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podeţele, parcă vedem curtea plină de mişcare, de zumzet de albine, de cotcodăcitul păsărilor, de mângâierea blândă a razelor calduţe de primăvară timpurie care se revarsă deasupra casei. Ne stau în faţă parcă aievea chipul celor dragi din acele vre-

E primăvară, e primăvară... muri. Nu putem uita nimic din toate pregătirile ce se fac pentru ziua Invierii, această mare Taina a lui Dumnezeu. Nu putem desprinde din noi imaginea oamenilor care păşesc cu smerenie spre denii cînd asupra satului se răsfrânge dangătul clopotelor bisericii, nici Prohodul cântat cu sfinţenie în suflet în Vinerea Mare, cea mai spiritualizată dintre denii. Şi aici, în îndepărtata Canadă, ca şi „acasă”, Imnul Învierii, „Hristos a Înviat din morţi”, acel măreţ triumf al vieţii, trezeşte în noi aceleaşi sentimente care nu se pot compara cu nimic altceva, cu nicio altă emoţie omenească. Pune stăpânire pe noi o stare sufletească unică şi incomparabilă. Sărbătoarea Învierii ne strecoară picuri de sfinţenie, fiindcă niciodată Iisus Hristos nu a fost mai aproape de noi ca în această noapte. El, care este Lumină din Lumină şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ne cheamă în noaptea Învierii să luăm Lumină din mâna preotului, Lumina care a fost prima creaţie a Dumnezeului nostru. Trăim un moment emoţionat, deosebit când Sfânta Taină a Învierii se săvârşeşte anunţată de îndemnul preotului: „Veniţi de luaţi lumină!” Cu bucurie, oamenii îşi dau lumină unii altora, drept mărturie personală a Dumnezeului adevărat, Lumină pe care o păstează şi în suflet şi pleacă acasă mai întăriţi în credinţă, în nădejdea de mai bine şi cu mai multă dragoste pentru aproapele lor. Miracolul Invierii readuce echilibru şi armonia creştinilor. Morţii nu sunt uitaţi nici ei, fiindcă sărbă-

nr. 76 n martie 2014

toarea Învierii este sărbatoarea întregii creaţii, şi a celor vii, şi a celor morţi. Pentru mine sunt răscolitoare imaginile din satul meu natal, Ţigăneşti din judetul Teleorman, locul de unde am sorbit viaţa şi de unde am plecat simţind şi trăind viaţa ca oamenii de acolo. Îmi stăruie viu în minte tabloul femeilor care se întorc de la biserică cu coşul în care au pus cel mai frumos ştergar şi bunătăţile interzise în timpul postului aduse pentru sfinţit, apoi, spre ziuă când se duc la cimitir. Acolo aprind lumânări, tămâiază mormintele şi îşi jelesc morţii cum se cuvine, cu glas răsunător, acoperind satul, povestindu-le printre lacrimi ultimile evenimente petrecute în viaţa lor, căci pentru oamenii satelor, graniţa dintre viaţă şi moarte nu este chiar un abis. Acasă nimeni nu se atinge de bucate până nu dau mai întâi pomana pentru cinstirea morţilor. Începe forfota între vecine cu strachinile cu bunătăţi, ouă roşii, cozonac, pască, vin roşu păstrat anume din via lor din vara trecută şi lumânarea arzând pentru sufletul celor duşi fără întoarcere. Răsună văzduhul de “Hristos a înviat! Adevarat a înviat!” pe care îl rostesc până în ziua Înalţării. După-amiezile răsună satul de cântecul horelor, de bucuria hainelor noi dupa tradiţie, de veselia oamenilor şi a copiilor care nu-şi mai găsesc astâmpărul. Dar inima noastră în care păstrăm comorile amintirilor a făcut loc şi pentru bucuriile momentului prezent pe care îl trăim aşa cum se cuvine, căci viaţa noastră nu-i o repetiţie în care să ne pregătim

mai bine pentru cea adevarată. Asta este singura, cea pe care o trăim acum şi trebuie să ştim să o gustăm şi să ne bucurăm de cele ce putem împlini şi atinge prin efortul nostru. De ce să nu ne bucurăm de miracolul reîn- vierii naturii aducător de bucurii şi speranţe de viaţă în orice colţ de lume ne-am afla? Şi Canada are ce să ofere, chiar dacă primăvara poposeşte aici cu puţină întârziere. Nici aici nu rămâne nimeni surd la chemările pline de viaţă ale primăverii. Te trezeşti că freamătă inima incărcată de emoţii, de frumos şi de bunătate pe care doreşti să le dăruieşti, numai să fie cineva care să aibă nevoie de darul tău. Spaţiile largi încărcate de verdeaţă duduie de energii care pot pune aripi chiar şi seniorilor de vârsta mea. Nu rămâne nimeni surd la chemările pline de viaţă ale primăverii. Florile sunt la fel de frumoase ca peste tot în lume şi pomii înfloresc parcă anume să ne îmbrăţişeze cu ramurile lor, păsărelele cu guşuliţa lor cântă oda bucuriei de viaţă la fel ca suratele lor înaripate răspândite peste tot unde pământul freamătă de viaţă, iar sărbătoarea Invierii Domnului Iisus Hristos, la fel ne picură stropi de mir în suflet. Bucuria Învierii rămâne oriunde ne-am afla, cel mai răsunător ecou al primăverii.

Istmuri: Athos, spre est, Sitonia, Casandra… Istmuri: Athos, spre est, Sitonia, Casandra: trei degete cu care să-ţi faci cruce În Marea Ortodoxă ce străluce Şi-mprăştie în toată lumea ambra. Unde-i a apei cea mai dulce meandra Văd un vapor de linie ce-aduce Viespar turistic, inşi cu minţi năuce: Cinicul, Sfântul, Iuda sau Buleandra. Măslini sălbatici, fagi şi alunişuri Şi-n vârfuri numai jnepenii de piatră I-aşteaptă-n Munte printre povârnişuri. Numai aici, cred, diavolii nu latră… Ce dure-s pantele spre cer: suişuri Spre al credinţei foc nestins în vatră…

În vremi păgâne pe această limbă…

Sonetele de la Muntele Athos de Paşcu Balaci Căci singur te împărtăşeşti din Ceruri Şi doar în istm cu Domnul poţi să fii…

Muntele Tabor s-a mutat la Greci… Muntele Tabor s-a mutat la Greci: În şase august când e mare Hram, Pe vârful atonit, eşti fruct în ram Al pomului din Rai unde petreci!

În vremi păgâne pe această limbă Îngustă de pământ ce-nfruntă marea, ΄nălţând spre cer splendidă-nfăţişarea, Păzit de o zeiţă, şarpe, nimfă

Tu nu mai afli aici nici inimi seci Şi-ncet dispar durere şi alean, Că suntem toţi din al lui Hristos Neam, Iar spre Lumină ni se-ntind poteci…

Ce-ofrandele bogate îi tot plimbă, Era-o statuie ce stârnea - admirarea Şi-Olimpului din nord i-era ardoarea Părea că-n lume nimeni n-o mai schimbă:

Schimbarea Lui la faţă se zăreşte Doar de călugării cei scumpi la vorbă. În toţi emoţia profundă creşte

Măreţu’ Apollo - al frumuseţii zeu… Dar când pe istm, modest a debarcat Măicuţa ce-a născut pe Dumnezeu,

Cum se măreşte pâinea dintr-o ciorbă. Din înălţimi, El tuturor vesteşte Cuvântul magic care ne absolvă…

Îndată-acea statuie a strigat: „Nu pot răbda puterea ta, mi-e greu!…” Şi-n hău s-a prăbuşit ca fulgerat…

Douămiitreizeci de metri are… Douămiitreizeci de metri are Muntele Sfânt ce poartă-n frunte Mica basilică ce stă să-nfrunte Furtuna greacă, oricât ar fi de mare, Iar vârful este-a Feţei Lui Schimbare, Dar cât de greu ajungi la El prin munte Spre îngerii cu pletele cărunte Ce au în rugăciune a doua stare! Arzi ca-n arşiţă, tremuri ca în geruri, Semn că aici călduţ nu poţi să fii; Aici dezgropi în tine mari misteruri De nu le spui nici la ai tăi copii,

Catârii sunt numiţi aici mulari… Catârii sunt numiţi aici mulari Şi-s singurii ortaci pentru monahi, Greci, Ruşi, Români, Bulgari şi Vlahi. Ei duc spre mânăstiri, cu paşii rari, Varză, fasole, morcovi şi mărar Şi-aşa, cum în Egipt sărmani felahi, ΄nălţat-au pentru-ai lor maharajahi Vestite piramide de cleştar, Tot astfel, truditorii de pe Munte Cioplescu-şi trupul ca pe-o piatră vie, În piramide ortodoxe - spre Cer punte, Iar noaptea sunt în starea de trezvie: Durează istorii frunte lângă frunte; Prin ei, Iisus contemporan, învie!

În Sfântul Munte, chiar la ora unu… În Sfântul Munte, chiar la ora unu, Pentru sihaştri sună deşteptarea; Se fac canoanele, se roagă marea Şi-n Scaraoţchi trage-se cu tunul… La ora două-a plănuit Preabunul Să-nceapă-n mânăstiri cutremurarea: În schituri şi prin peşteri ea, lucrarea Utreniei să spele ca săpunul… Iar de la patru, Sfânta Liturghie Se-ntinde ca un foc peste păduri, Pinii nu ard, Hristos e-n lemnărie: Culege roua laudei din guri Şi mai ridică altă stăreţie Pentru bărbaţii aspri, buni şi puri…

Banca de moaşte ce dobânzi aduce… Banca de moaşte ce dobânzi aduce Spre-a ne plăti din timp păcate grele? Al sfinţilor sipet cu oase-stele Aşteaptă-n Athos şi spre raiuri duce. Iviru, Vatopedu, strânse-n Cruce, Cu Lavra, Dionisiu-n cercevele Alungă ale Morţii cucuvele Şi ne întoarnă minţile uituce Spre tot ce-am neglijat întreaga viaţă, Prinşi în deşertăciuni şi-apostazii, A dreaptei Sfânt Ioan e-o dimineaţă Care ne-aşează pururea-ntre vii… Să crezi fierbinte-n Domnul, cin΄ te-nvaţă? Doar Sfântul Munte, mustul lui din vii.

nr. 76 n martie 2014

Lupta cu fusele orare

Viorel Vintilă San Francisco, SUA

IERI, AZI, MÂINE Viorel VINTILĂ Aziul meu este ieriul tău ieriul tău este aziul meu aziul meu este mâinele tău mâinele meu este ieriul tău aşa e când stăm la poli opuşi nu ne putem bucura de acelaşi ieri, azi sau mâine! Pământul bată-l vina el e de vină nu putea să fie plat şi s-avem... şi eu şi tu acelaşi ieri, azi şi mâine?

MAŞINA TIMPULUI Miqhael M. Khesapeake Odinioară fusei ceasornicar, şi curios era de ce nu pot face acelaşi lucru şi cu timpul... Pot să fac ceasul să meargă încolo, ori încoace... Iată-mi întrebarea, perfectarea: De ce a fi mai degrabă, decât a nu fi în timp, întors de către ceas? Oare ceasul îmi întorcea timpul, timpul meu, timpul tău, al lui, al nostru? Sau, oare timpul îmi întorcea ceasul? Asta-i întrebarea – îs precum un copil care merge pe o

nr. 76 n martie 2014

Miqhael M. Khesapeake Ploieşti, România minge mare, întrebarea mea i-acum şi aievea: oare sunt eu care mă merg pe minge, sau mingea mă face să merg pe ea? Asta-i întrebarea şi secretul: şi acel ceasornicar ce-ar putea vedea asta, va putea vedea şi turtirea plată a universului, curiosul caz al cursului timpului, şi ar putea face ce-am avut eu în minte: spaţiul cel plat cu cele două laturi, păstrez acest univers între două degete. Ce chestie ciudată mai e şi călătoria în timp, străinilor, creată printr-un aparat atât de simplu gândirilor, precum un ceas ce merge păşind, o subţirime fină, pe mingitatea aia a gândirii noastre! Aziul meu nu e aziul tău, ci-i un altul, nici măcar ieriul, sau mâinele... Mâinele meu nu-i mâinele tău, însă ieriul nostru e de asemenea un mâine. Nici mâinele nu e ieriul tău... Fiin’că-i precum o minge totul, ca şi Pământul ce se-nvârte la fel, în jurul sufletului meu, în tunel... Însă universul cel plat e chiar plat, şi turtirea lui plată nu-i turtirea ceea a voastră, ci turtirea cea plată reprezintă toate turtirile cele plate, când vei avea acest ceas...

George Roca Sydney, Australia Iată cum funcţionează, prietene! „Mergându-ţi ceasul bine-mersi şi perfect, înseamnă că-i stricat!" Iată cuvântul cel uimitor, precum unul călător, al Pălărierului Nebun, pe viitor...

COGITO ERGO SUM George ROCA Azi mi-a dat fusul orar de lucru punându-mă pe gânduri. Iar mă munceşte întrebarea de ce tu trăieşti în trecut şi la mine e azi!? Adică în America e ieri Şi la noi în Australia e mâinele tău! Mâinele tău… Dar mâinele tău e aziul meu, ieriul tău pentru mine… Doamne, ciudate mai sunt regulile universului… Oare cum o fi la capatul Căii Lactee? Poate tot mâine, sau acolo se trăieşte în ieri, alaltăieri, anul trecut sau în devans cu mii de ani… Cine ştie. Sau poate în avans! De ce sa imi mai bat capul Când la mine mai e înca azi… şi cogito Ergo sum!

Gheorghe Palel

Mutilată, pasărea nu a mai putut însoţi stolul consoartelor migratoare. Mult timp a zăcut în ţărâna de pe care nu-şi mai putea lua zborul. La început Iştvan, nici nu se pricepea ce să facă. Dar n-a stat prea mult pe gânduri. A ridicat-o şi a adăpostit-o la căldură, învelind-o în haina lui îmblănită. A adus-o la el acasă. Panicaţi şi înduioşaţi de starea în care se afla nevinovata vietate, toţi membrii familiei au început, care mai de care, cu câte o umbră de speranţă, grabnice acţiuni de ajutor. Voica i-a spălat grijulie, cu apă călduţă, albul frumoaselor pene, descleindu-le de noroiul, în care barza se zbătuse. Mai întâi cu o pipetă, pe urmă cu o ţevuşcă de trestie, i-au dat apă şi ceea ce au crezut ei că i-ar putea face bine. Întrebat, medicul veterinar, cu ce ar putea-o hrăni, acesta şi-a exprimat mai întâi îndoiala că barza, deshidratată şi subnutrită, are vreo şansă de a-şi reveni. Mai cu seamă că are ciocul ars! - Daţi-i apă, cât mai des şi încercaţi cu făină de peşte, a recomandat el. De la crescătoria de păsări, au procurat făină de peşte şi au început să o hrănească, întocmai cum a zis veterinarul, cu terci din făina aceea. S-au străduit aşa, mai bine de o săptămână, dar semne de vindecare nu se iveau. „ Pacienta” respira greu. Nu-şi revenea din starea de apatie şi somnolenţă, având aripile amorţite. Natura însă este puternică, uneori imprevizibilă, alte ori generoasă. Minunea s-a întâmplat, când nimeni nu se mai aştepta. Într-o dimineaţă, pasărea, care nici nu mai voia să mănânce, dând semne că nu mai vrea să trăiască şia revenit! Toţi ai casei se aflau în jurul ei, când cu un efort scurt s-a ridicat pe picioarele înalte, i-a privit cu ochişorii ca nişte mărgele şi a început să umble curioasă, investigând. Bucuria ocrotitorilor a fost amplificată de o ridicare din aripi, încercare pe care nu o mai făcuse. - Ne arată că vrea să plece, a murmurat Iştvan. Dar fără noi nu are cum să se descurce. Ca şi cum ar

OZUNCA (2) O ficţiune bizuită pe câţiva „sâmburi de adevăr” MOTO: „Lovită zburătoarea căzu jos pe pământ Cu-n ţipăt nerostit îşi ia din nou avânt, Dar aripa ciuntită nu mai ascultă-ndemnul Plăpându-i trup recade, însângerând însemnul.” ( Din pomul „zburătorii” de Ion Iancu Vale) fi vrut să-l aprobe, barza s-a dus liniştită lângă sobă, privindu-l fix pe Iştvan. Părea că îi spune: - Voi pleca doar atunci când îmi vor reveni puterile. Poate nici atunci. Bucuroşi ai casei i-au pus numele Ozunca. Au continuat să o îngrijească, să o cureţe, să-i dea mâncare şi apă. De pisică nu mai trebuia păzită; pisica se obişnuise cu prezenţa berzei iar acesteia nu numai că nu-i era teamă, părea chiar a-i căuta compania. La fel ca pisica din casă, pasărea se integrase în familie. Chiar manifesta pentru mezin o adevărată atracţie. Când vedea trestia, ştia că urmează să fie hrănită şi se apropia de micuţul Şandor, arătând că preferă să o hrănească el. Timpul s-a mai încălzit. Au venit zile senine şi ceva mai călduroase. Ozunca a fost scoasă în curte cu orătănii. Nu putea să zboare şi nu era pericol că ar trece peste gardul înalt. O evadare pentru ea, ar fi fost sinucidere. Ozunca nici nu arăta că ar avea chef de plecare. Se plimba ca o adevărată stăpână printre găini, raţe, bibilici şi gâşte. Acestea din urmă o sâsâiau ameninţătoare, dar Ozunca le privea fără teamă, iar gâştele se lăsau păgubaşe de a o mai ameninţa. Altă dată un cocoş împintenat, pe care era căzută o ploaie de culori, sa înfoiat războinic spre Ozunca, dar când barza i-a ieşit, cu paşi mari, în întâmpinare, galinaceului i-a pierit vitejia şi a fugit înspăimântat în cotlonul cel mai îndepărtat, gândinduse , poate, „ Doamne, că tare mai e înaltă!” Se pare că asta a cotcodăcit.

Berzei i se dădea la timp mâncare. Nici apă nu putea să bea singură. Reflexele de a ciuguli câte ceva, ca orice pasăre, erau absolut inutile. Încet, încet, aceste reflexe se atrofiau. Seara o aduceau înăuntru. Avea locul ei, lângă sobă, chiar când focul nu era făcut. Dormea liniştită, stând într-un picior. Pe Iştvan îl urmărea gândul că s-ar mai putea face mai mult pentru a o ajuta pe Ozunca să-şi revină la o stare cât mai apropiată de normalitate. Să-şi recapete independenţa. Să se poată hrăni singură, să poată iarăşi să zboare. A întrebat-o pe Voica: - Oare ce ar trebui făcut? Cu cine să vorbesc, să ne ajute? - M-am gândit şi eu, a răspuns femeia. Cred că tot cu veterinarul, trebuie vorbit. - Lui i-am spus de la început şi mi-a zis că în cazul acesta, nu se poate face nimic. Oricât am îngrijio tot moare. - Întrebarea moarte n-are. Ia întreabă-l dacă nu cunoaşte pe altcineva, dintre ai lui, de prin Bucureşti, Cluj, sau Braşov. - Braşovul ar fi cel mai aproape. Nu? - Ai dreptate... Încearcă şi vezi... În curând Iştvan s-a înfiinţat la medicul veterinar. Deşi ocupat, până peste cap, acesta şi-a făcut timp să asculte toate amănuntele. După mai multe întrebări, privind starea de sănătate şi comportamentul păsării, a dat telefon la Braşov, unde cunoştea un ornitolog. A primit sfatul că trebuie un consult de specialişti. După ce a terminat convorbirea, veterinarul a notat ceva pe un petic de hârtie. I l-a dat lui Iştvan. - Uite, dă telefon la numă-

VII

nr. 76 n martie 2014

Aforisme de viaţă Florentin Smarandache n Am o lume întreagă în capul meu… Mişună ideile ca viermii… n Ştiinţa este infinită. Întotdeauna se va putea găsi ceva nou. n Realizările mari se nasc din idei mici. n Nu mai există cinste în lume, ci doar interese. n Fiecare se revoltă împotriva dictaturii altora, dar vrea să impună dictatura sa! n În societatea modernă trebuie să te adaptezi la

inadaptabil, altfel eşti strivit. n Le faci bine oamenilor, şi-ţi răspund cu rău. n Să ai puterea să râzi când ţi se întâmplă cel mai mare necaz. n Pretenţii mari, posibilităţi mici. n Fiecare pentru el, şi toţi împotriva tuturor! n Acceptă răul. Gândeştete că putea să fie şi mai rău... n Cât călătoreşti, ştii că trăieşti. n În fiecare zi să întreprinzi ceva nou. n Astăzi, mai mult un efort psihic decât fizic să călătoreşti. n Când bei, intri din realitate în virtualitate. Când călătoreşti, intri din virtualitate(a hărţilor) în

acesta-n Braşov. Spune-le 4 rul ălora care-i baiul. Servus! Să

auzim de bine. Iştvan nu s-a mulţumit să dea telefon. S-a îmbrăcat de oraş şi s-a dus în urbea de la poalele Tâmpei. „Oare nu m-or lua în râs? Se gândea. Dar acei oameni, nici vorbă de a-l lua peste picior. L-au ascultat cu seriozitate şi interes. - Cum a supravieţuit, domnule, dacă zici că are ciocul ars? Cum s-a putut hrăni? - Am îngrijit-o şi noi, aşa cum ne-am priceput, cum ne-a învăţat Dumnezeu, şi cum ne-a sfătuit domnul doctor veterinar al nost. Acu-i sănătoasă, da singură nu poate să mănânce şi nici să bea apă. Of, şi nu poate să zboare! Tare aş vrea să o puteţi ajuta, săraca de ea. - Bine, vom vedea ce se poate face, a spus unul dintre specialişti. - Mulţam, din tot sufletul. - Stai că deocamdată nu ne putem pronunţa. Poţi aduce pasărea aici? - Mi-e mai greu, a zis Iştvan. E mare, e beteagă, s-ar putea să se sperie. Ar fi fain să aveţi dumnea-

nr. 76 n martie 2014

realitate. n De fiecare dată când mă uit la acelaşi tablou, văd ceva diferit în el. n Întotdeauna mai târziu va fi prea târziu. n Sunt atât de singur, că n-am nici cu cine mă certa. n Nici aşa nu-i aşa. n Faci cum vrei, dar să nu-ţi alegi. n Oamenii nu ştiu să aprecieze ceea ce au; li se pare că e mai bun ceea ce n-au. n Ca bătrâni ne aşteaptă Lopaciov şi Gropaciov cu medicamentul Cimitirol. n Când înveţi trăieşti intens. n Pasiunea te menţine tânăr. n Mereu ai câte ceva de văzut, şi deseori în locuri

voastră bunăvoinţa de a veni la Ozunca. Peste câteva zile, din maşina oprită la poartă au coborât trei domni. Cei cu care Iştvan stătuse de vorbă la Braşov. Unul mai în vârstă, ceilalţi doi foarte tineri. Tineri şi cordiali! La intrarea specialiştilor în casă, pisica s-a ascuns sub laviţă, iar Ozunca şi-a manifestat îndată ostilitatea, retrăgându-se şi întorcând coada spre noii veniţi. Oameni străini! A privit cu duşmănie voliera adusă de aceia, ca şi cum ar fi ştiut că pentru ea a fost adusă. După ce au studiat-o atent, s-au declarat lămuriţi. Specialistul cel în vârstă s-a adresat tinerilor însoţitori: - Mda... Avem de-a face, domnilor colegi, cu un excepţional exemplar adult, în vârstă de trei-patru ani, o ciconia-ciconia obişnuită, din ordinul ciconiformelor. - E clar, domnule profesor a zis unul dintre tinerii biologi. O vom recondiţiona, întocmai cum se cuvine şi cum a fost înainte de a i se fi ars ciocul. Iştvan şi Voica, urmăreau cu sufletul la gură discuţia.

VIII

în care nici nu te aştepţi. n Aş vrea să călătoresc la infinit! n Ceea ce-i sigur în lumea asta, este nesiguranţa. n Trebuie mai întâi să-ţi placă ţie de tine. n Când eşti prea bun, lumea te ia de prost... n Voi manifesta prin faţa dictaturii cu o poezie în vârf de băţ.

Iştvan a îndrăznit: Rogu-vă frumos să şedeţi. Dacă tot v-aţi ostenit până la noi, ca să o tămăduiţi pe Ozunca, noi aşa am numit-o, vrem să vedeţi că aţi nimerit într-o casă de oameni gospodari. Luaţi loc. Specialiştii n-au făcut mofturi, cu vai, dar nu vă deranjaţi” şi s-au aşezat împrejurul mesei pe care Voica a pus îndată o faţă de masă albă, păhăruţe, o sticlă cu palincă aurie, brânză de burduf, ceapă roşie şi o dolofană pâine cu cartofi scoasă de curând din cuptor. Specialiştii, voluntari în protecţia păsărilor şi animalelor, nu erau îngâmfaţi. Cei tineri făceau voluntariat şi la Salvamont. Se vedea că toţi au primit cu bună cuviinţă şi plăcere ospitalitatea casei. După ce au băut câte un păhărel de palincă, dând noroc cu primitoarele gazde, profesorul a spus: - Muţam fain. Palinca nu ne mai este de trebuinţă. Am o rugăminte: Cu noi este şoferul. Poate n-ar trebui, pe ninsoarea asta, să îl lăsăm să aştepte prea mult în maşină...

Va urma

George Roca prezintă:

Opera literară a scriitoarei Aura Christi accesibilă în format digital LibrariaPentruToti.ro şi editura Ideea Europeană lansează Colecţia Seria de autor Aura Christi în format digital, ce cuprinde poemele, romanele, jurnalul de scriitor, eseurile şi textele polemice cunoscute publicului, precum şi texte inedite (grupajul de poeme inedite Lecţia lui Porfiri Petrovici şi alte poeme, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Coasta lui Apollo ş.a.), reunite în cincisprezece volume. Aura Christi „Colocvială, fără stridenţe de nici un fel, poezia Aurei Christi atinge corzile grave ale meditaţiei profunde, instrumentând imnic şi memorabil angoasa existenţială, care impulsionează fiecare poem.” (Cezar Ivănescu) „Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.” (Nicolae Balotă) „Aura Christi este cea care posedă cel mai profund sensul tragicului. Discursul său liric, de o forţă verbală şi imaginativă excepţionale, nu evită pathosul, mai puţin în textele alese aici, făcând astfel o excepţie de la regula generală remarcată de generaţia optzeci. Exilul individului şi cel al spiritului se suprapun”. (Sorin Alexandrescu)

„Dostoievski – Nietzsche este un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust. Şi autorul său, romanticul în haină clasică, prinţ între prinţii vremii sale, care a profetizat pentru întâia oară unitatea culturală a Europei.” (Nicolae Breban) „A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoarea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cu pu-

tinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (...) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (...) Altă «descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.” (Ştefania Mincu)

„Lirica Aurei Christi sa format şi s-a modelat iute, ferm, cu o îndrăzneală şi o gravitate rară a tonului, mai ales în jurul poeziei de meditaţie postromantică, de la Rilke la Ţvetaieva, de la Blaga la Nichita Stănescu. Necăzând pradă ispitelor culturale şi mondene post-decembriste, între care aşa-zisul post-modernism românesc, ce afişa cu o anume suficienţă refuzul valorilor clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneori barbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic şi dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o li-

nr. 76 n martie 2014

a meditaţiei grave, adânci, 4 rică exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos şi muzical aproape, într-o subtilă rezonanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud şi Baudelaire, la Rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Ţvetaieva şi Nichita Stănescu.” (Nicolae Breban) „Ţineam în mâini o Biblie a supraomului – un concept dificil, criptic, de care m-am apropiat mai târziu. Atunci însă, Doamne, cu ce ardoare visa adolescenta întârziată şi stângace, de o sensibilitate catastrofică, care eram, viaţa lui Nietzsche! Desigur că nu cunoşteam, în acea iarnă-primăvară moscovită, viaţa eremitului de la Silvaplana. Mai târziu, am devenit mai atentă, după cum am mai scris undeva, cu visele mele, mai ales după ce acestea se împlinesc. E adevărat că şi acum, la cei 4647 de ani, visez acea frază apoftegmatică, scrisă de Nietzsche: «A trăi înseamnă pentru noi a preschimba permanent în lumină şi flacără tot ceea ce suntem, precum şi tot ce ne atinge, nici nu putem altfel». Am transcris-o pe coperta interioară a unei ediţii de buzunar a Noului Testament cu Psalmii. Cred că această frază s-ar potrivi vieţii mele, care, de altfel, este o viaţă obişnuită, o viaţă de om al cărţii. Aş spune o viaţă monotonă, dacă ea, această viaţă, văzută de prinţul Mîşkin ca fiind enormă, nu mi-ar oferi, zi de zi, atâtea daruri, pe care nu sunt sigură, nici pe departe, că le merit. Dacă cumva simt că încep să mă schimb, e suficient să recitesc viaţa vreunui sfânt, pentru a reveni la convingerea că nu suntem decât umbre palide a ceea ce visăm să fim. Poate că nu suntem decât visul altcuiva.” (Aura Christi) Aura Christi, poet, romancier, eseist. S-a născut la Chişinău, la 12 ianuarie 1967. Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A, Bulgaria, Albania, Coreea.

nr. 76 n martie 2014

Poeme de Claudia Voiculescu Ţesătorul ţesea ca-ntr-un vis... Un ţesător o pânză ţesea Cu poemele mele Din cer străin cădea câte-o stea Pe cuvinte rebele... Ţesătorul ţesea ca-ntr-un vis La cea pânză celebră; Era tăcut în el şi închis Şi cuprins de o febră... El ştia că n-are scăpare Şi tot ţesea întruna Model din tainice tipare Din poema stăpâna... Un ţesător o pânză ţesea Chiar din visele mele... Ah, din ceruri îngerul cădea Pe gânduri infidele...

Aş vrea, prin timp, să-l bucur pe Michele... De mi-ar ieşi vreodată de sub pană Acel sonet ce-ar lumina-ntre stele, Aş vrea, prin timp, să-l bucur pe Michele - Sonetul său mi-a fost zeiască hrană -

Învăluită-n fald de catifele, M-aş închina umil ca la icoană Sonetului în forma-i artizană Şi drept blazon l-aş pune la castele Ca diamantul arătând splendoare Din fiece unghi de flacără vie Sub zodii tânjind la neuitare... Iar eu, prizonier fără scăpare Din lanţul lui de aur, pe vecie, Fericit să fiu şi-n alinare...

După plecare Arama unui clopot va mai suna în gol, După plecarea mea Şi-n urmă, stingher, gândul meu va mai da ocol Să caute o stea... Mai apoi se va face tăcere, tăcere Şi mult întuneric Şi frunzele vor tremura în adiere-n Decorul feeric... Poate-ntr-o zi mă va mai căuta cineva Care mă uitase Aducându-şi amintecă-i spusesem cândva De-un drum de mătase...

Doina Iovănel-Spineanu „Călătoria este destinaţia...” – spunea cineva. Dacă nu înţelegem bine acest lucru, destinaţia va fi din ce în ce mai îndepărtată... şi, uneori, inaccesibilă. Transpunând acest mic panseu în titlul cărţii de faţă, vom vedea cât de bine, de real, de profund, a marcat el destinul eroinei principale – Maria; „călătoria” sa existenţială a fost un periplu incredibil între ceea ce trebuia să fie, în mod obişnuit, „punctul terminus”, sfârşitul (adică „apusul”), şi, ceea ce înseamnă începutul, naşterea, „răsăritul”. Inversarea „polilor”, a extremităţilor destinului său, este, de fapt, simbolul acestui roman al scriitoarei Mariana Cenea, înclinată, cu predilecţie, spre găsirea nuanţelor, „tuşelor” de simbol, ale vieţii. Psiholog fiind, doamna Cenea caută mereu resorturile spirituale interioare ascunse ale oricărei acţiuni, ale oricărui destin – concluzia fiind că rolul psihicului, în oricare acţiune umană, este definitoriu! Fiecare gest, fiecare opţiune, fiecare implicare faptică a omului, are, implicit, un ecou, o motivare, o iniţiere, dar şi o reverberare în psihicul său. Călătoria existenţială a Mariei este de la apusul înspre răsăritul vieţii, fiindcă ea, sau mai bine zis, sufletul ei moare la început, ca să renască, precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă, spre sfârşitul cărţii

Între apusul şi răsăritul vieţii (dar nu şi al propriei vieţi, ce-şi deschide abia acum „aripile” ). Aşadar, finalul naraţiunii presupune începutul adevărat al existenţei eroinei principale, a destinului unei femei fericite, împlinită în dragoste mai ales, dar şi în profesia nu tocmai uşoară. Maria, ca şi toate celelalte personaje feminine din romanele doamnei Cenea, are un destin şocant, trăit la extreme, când „bolovănos” la maxim, când străluminat de meteorice sclipiri de fericire şi împlinire ideală, a sufletului însetatat să iasă, în cele din urmă, cu totul, la lumină. Femeile-eroine ale celor cinci romane scrise de doamna Mariana Cenea, se zbat vultureşte, cu disperare şi forţă incredibilă, să se desprindă din mocirla sumbră a vieţii, pentru a-şi câştiga şi recâştiga dreptul la un statut nobil, curat şi frumos, al vieţii. Cititorul este profund impresionat de această luptă, aproape supraomenească, a eroinelor, şi devine partinic destinului lor, aşa încât, la sfârşitul cărţii, după ce a parcurs acest periplu dramatic (şi adesea tragic) se simte epuizat parcă, dar într-un mod fericit, ca şi când ar fi câştigat şi el o bătălie, în acelaşi timp cu cea închisă în spaţiul virtual al

cărţii. Mie, cel puţin, eroinele din naraţiunile doamnei Cenea mi-au devenit prietene, tocmai prin această implicare efectivă şi afectivă, în ceea ce au trăit ele. Maria, asemeni altor eroine, este o femeie cu puternice trăiri sufleteşti, cu o forţă interioară incredibilă, în ciuda fragilităţii fizice – fragilitate ce se consolidează, se fortifică în chiar lupta inegală ca forţe, pe care trebuie s-o ducă. Se accentuează această idee, a fragilităţii fizice, toate eroinele-luptătoare fiind la fel – serafice, zvelte, un fel de „îngeri” căzuţi, care trebuie să se ridice prin trudă sissifică, din hăurile în care au fost aruncaţi, să-şi cureţe aripile şi să înveţe iarăşi să zboare. Eu nu voi povesti aici acţiunea cărţii, nici nu voi încerca o prezentare a personajelor, a caracterelor. Acest lucru trebuie să şi-l asume cititorul, pentru care a trudit scriitorul. Eu voi puncta doar câteva repere simbolistice, voi pătrunde un pic în „psihicul” acestei cărţi, mă voi opri la câteva „răscruci”, ale drumului naraţiunii. Chiar începutul acţiunii, prima frază de fapt, atrage atenţia asupra unui lucru de importanţă definitorie pentru evenimentelor ce vor

urma, marchează parcă „drumul”, atenţionândul pe cititorul-drumeţ că trebuie să fie foarte atent, foarte implicat în ceea ce parcurge... fiindcă primul pas îl va face în „întunericul-beznă” al acestei lumi, începută cu apusul, şi nu cu răsăritul, aşa cum ar trebui. „...Era întuneric beznă...” şi „...era totuşi o linişte ciudată...” – iată două repere abstracte, am spune, ale unui spaţiu-naraţiune, ale unui spaţiu-destin, în care Maria va fi, de foarte multe ori, şi victimă şi învingător; ea va fi durerea însăşi, în formele sale cele mai atroce, va fi „chiriaşa iadului”, apoi va fi şi propriul său „Dumnezeu”, salvânduse în ultima clipă, „in extremis”, de la un sfârşit nedrept şi înălţându-se, regăsindu-se, recuperându-se, prin atingerea „cerului”, a spaţiului curat, neîntinat din destinul său. Tânăra Maria, eroina noastră, nu numai că are de învins, de trecut, în viaţa prezentă, obstacole incredibil de grele pentru o femeie, dar mai trebuie să-şi poarte mereu, să-şi târâie

nr. 76 n martie 2014

Puterea creatoare a artistului:

Mitropolitul Ilarion Alfeiev Propus de A.S. Artistul, compozitorul, scriitorul şi reprezentantul oricărei profesii creatoare poate, prin măiestria sa artistică, să-L slăvească pe Făcător. Dacă puterea creatoare este închinată lui Dumnezeu, dacă persoana creatoare îşi pune străduinţa întru slujirea oamenilor, dacă propovăduieşte idealuri spirituale înalte, atunci lucrarea lui poate să fie după sine 4 trudnic, (la fel ca Magda-

lena din „Roşu transfrontalier”), o viaţă anterioară plină de „bube, mucegaiuri şi noroi”, ce se cere lecuită, purificată mereu, perpetuu. Efortul ei psihic, sufletesc, este, deci, mai mare decât cel fizic (deşi nici acesta nu este de neglijat) pentru că amintirile groaznice, ale copilariei, se suprapun pe viaţa prezentă, terifiantă, şi ea, de cele mai multe ori. Este incredibil cât de mult au de îndurat, de dus, de învins, aceste femei! Şi în Maria, şi în Magdalena – eroina din „Roşu transfrontalier”, au rămas răni prea vii, sângerânde, nevindecate, din timpul unei copilării „mutilate”. În Maria, trăiesc „tarele” vieţii de orfelinat, amintirile groteşti, ale copilului de câţiva anişori, care

şi-a trăit „maturitatea şi bătrâneţea”, atunci când altele de vârsta ei se jucau cu păpuşile şi se bucurau de poveştile cu Moş Crăciun. Părăsiţi prea devreme şi fără voie de nişte părinţi iubitori, dar care au sfârşit „prin grija” regimului „de tristă amintire”, Maria şi fratele său mai mare, Rareş, ajung să-şi trăiască cei mai frumoşi ani, adică ai copilăriei şi adolescenţei, într-unul din orfelinatele mizere ale României „Epocii de aur”. Cei doi fraţi, separaţi până la urmă, nu se vor mai vedea ani şi ani de zile. Fiecare îşi va urma destinul propriu, mai mult sau mai puţin anevoios; de aceea, revederea lor, către sfârşitul naraţiunii este, cu atât mai mult, impresionată. Oricum, Maria va fi cea care trebuie să ducă cea mai grea cruce. Încercă-

nr. 76 n martie 2014

spre mântuirea lui şi spre cea a mii de oameni din jurul lui. Dacă însă ţelul puterii creatoare este de a afirma eul cuiva, dacă procesul creator este stapânit de intenţii egoiste sau mercantile, daca artistul, prin arta sa, răspândeşte valori anti-spirituale, împotriva lui Dumnezeu sau împotriva oamenilor, atunci lucrarea sa poate fi distrugătoare atât pentru el, cât şi pentru cei din jurul lui.

rile de abuzare de către unul din angajaţii orfelinatului, un beţiv grotesc, ce siluise multe fetiţe nevinovate, distrugându-le destinul pentru totdeauna, o va marca pe Maria profund. Şi e uimitor totuşi cum ea reuşeşete să învingă această „hidră” cu zeci de capete, ce încearcă, fiecare în parte, să o înghită amintirea tragică a unei copilării frustrate de orice bucurie, încărcată de imagini teribile... de fapt, o copilărie furată! Ea ajunge să-şi descopere, să-şi desprimăvăreze, să-şi declanşeze toate resorturile pozitive, ale sufletului, minţii şi trupului; ea luptă, se ridică, îşi învinge suferinţa şi tragismul propriei vieţi, învinge amintirile dureroase ale destinului atât de nedrept uneori cu cei care merită mai mult. Dotată

cu capacităţi intelectuale de excepţie, ea se îndreaptă spre o carieră de psiholog militar şi ajunge să participe la o misiune secretă, extrem de riscantă, în America (unde vrea să-şi continue şi studiile). Acolo îl va cunoaşte şi pe viitorul său soţ, Jack, un bărbat extraordinar, care o va împlini ca femeie, printro dragoste devotată, plină de grijă şi afecţiune, aşa cum şi-ar dori orice reprezentantă a sexului frumos. Maria este un fel de Cenuşăreasă modernă, care-şi trăieşte calvarul în prima parte a vieţii, pentru a cunoaşte extazul în a doua parte a acestei vieţi; şi, mai departe, până la sfârşitul ce nu se doreşte sfârşit... ci un veşnic, un inefabil şi ideal început! De fapt, mereu... şi mereu, un alt Răsărit!

Toţi oamenii trăiesc dar numai unii dintre ei există George Petrovai neclintită în Adevărul re-

Binomul acumulare materială - înstrăinare (alienare) Nu doar credinţa, ci şi ştiinţa prin descoperirile sale şi prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioşi slujitori ai ei chiar din rândul evoluţioniştilor pursânge, ne încredinţează că viaţa este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane şi că omul reprezintă pentru creaţionişti încoronarea întregii concepţii şi munci divine din cele şase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluţiei viului pentru înverşunaţii adversari ai creaţiei. Sigur, convergenţa opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului şi de uriaşele sale resurse de exprimare pe care le deţine (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului şi, după cum se prezintă, cu mult mai puţin de-atât din cea a inimii şi sufletului), nu exclude categorica divergenţă a pârghiilor întrebuinţate în argumentare: Credinţa

velat prin Cuvânt, împotriva cuvântului ştiinţei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoaşterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreţia şi desăvârşirea întregului prin punerea cap la cap a fragmentelor, aşa cum cum ulciorului spart nui este dat să fie refăcut vreodată din cioburi! Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuşi pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecăţii umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeaşi cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular. Îndeosebi atunci când evoluţionismul, o teorie îndrăzneaţă, dar cu fundamentele şubrede (a recunoscut acest lucru însuşi Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-şi elimine lacunele de structură, nereuşind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului ştiinţific dintre cărămizile edificiului darwinist.

În această situaţie precară şi jenantă pentru evoluţionism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri şi specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungeşte tainic şi în acelaşi timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7). Asta deoarece credinţa sinceră şi puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele şi nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entităţile viului pământesc şi ceresc. ...Căzut în păcat, adică exclus din ecuaţia eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea

largă a timpului din ce în ce mai rău şi mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare este nevoit săşi ducă trudnica sa viaţă de rob al propriului trup şi al propriilor sale pofte. Pentru că după absorbţia sa în imperiul efemerului, omul şi-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârşita unitate existenţială conferită de veşnicie şi nevinovăţie, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potriveşte ca o mănuşă cu noua lui condiţie de fiinţă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor şi în final morţii, un trup sortit dispariţiei prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă moliile şi rugina” (Matei 6/19), deşi acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici şi dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte. Şi astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuinţelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuinţele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuşi şi de ceilalţi semeni se tot adânceşte, până când devine principala cauză a nefericirii sale. Cu completarea

nr. 76 n martie 2014

tot în alienare 4 cătrebuie căutată

cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenţilor şi tinerilor, precum şi cauza atâtor oribile infracţiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinşi de ea caută să se trateze prin droguri şi alcool... Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincţia dintre viaţă şi existenţă. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate îşi apără cu ghearele şi cu dinţii viaţa din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum şi viaţa urmaşilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei. Fireşte că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanţi acei indivizi ale căror ambiţii hegemonice se bizuie pe însuşiri ce-i fac fie respectaţi din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea întro familie). Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate vieţuitoarele Pământului, prin inteligenţa sa încălzită la flacăra vie a iubirii, îşi poate urca viaţa până la cerul existenţei, pentru că numai el are conştiinţa morţii întru mântuire şi a vieţii ple-

nare prin disocirea clară dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre smerenie şi trufie.

Reumanizarea şi salvarea prin renunţare Este evident pentru oricine că lumea noastră, lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât din pricina sărăciei şi foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor militare, bolilor endemice şi cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi torenţiale), care se abat nimicitor şi din ce în ce mai des cam peste tot, cât mai ales din pricina gravei disoluţii morale la care s-a ajuns prin victoria materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului. Îmboldite de imperativele dezumanizante ale concurenţei şi profitului, toate societăţile zilelor noastre luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru actuala civilizaţie: a) Legea fundamentală a progresului social – rezultatul îndelung şlefuit al necontenitelor interacţiuni dintre ipocrizie, egoism şi cruzime; b) Legea celor trei „c”-uri: consum – como-

nr. 76 n martie 2014

ditate - confort; c) Legea celor patru „p”-uri: prostituţie – proxenetism – pedofilie – pederastie. Societatea românească postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noştri de mai an?), impostură şi trădare, pe scurt printr-un neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul membrilor ei – dezorientaţi, înşelaţi, înstrăinaţi şi nedoriţi în propria lor casă (ţară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)... Ce-i de făcut, acuma când tot mai mulţi oameni sunt încredinţaţi de rănile supărătoare ale planetei că actuala civilizaţie (o civilizaţie a veritabilei sinucideri prin risipa la care se dedă şi poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în frenezia viitoarelor cataclisme? Căci conduita morală a civilizaţiei noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăieşte-ţi clipa şi După noi, potopul... Oricât am suci-o şi învârti-o, nu există altă soluţie viabilă înafară de renunţarea omului la deprinderile şi comodităţile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de întoarcere pe traseul său existenţial în-

spre izvoarele curate ale simplităţii şi înţelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna cu reumanizarea de după eliberarea moralei şi conştiinţei din arestul materiei, pentru că numai astfel el face trecerea de la viaţă la existenţă şi tot numai astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate cunoaşte adevărata fericire. Doar câteva cuvinte despre actul deliberativ al renunţării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care cel în cauză azvârle deşartele zorzoane ale acestei lumi (bogăţie, putere, faimă) şi cu umilinţă se dedică meditaţiei şi rugăciunii în singurătatea unui colţişor sau al unei chilii mănăstireşti (avem nenumărate exemple de senzaţie în acest sens), ci este şi singura modalitate eficace prin care smeritul se înalţă, stabilind relaţii de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el şi cu ceilalţi semeni. Adică taman cei recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă” (Luca 18/21), precum şi ceea ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esenţial pentru condiţia umană – cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală din noi.

Veronica Ivanov Ceea ce ne leagă pe noi, românii, unii de alţii sunt tradiţiile. Primăvara este cea care ne reaminteşte că româncele poartă Mărţişor, că pe 8 martie sărbătorim Ziua Femeii, iar pe 9 martie în România se mănâncă Mucenici. Mamă, Martie, Mărţişor, Mucenici sunt cuvinte pe care le-am învăţat acasă... şi pe care le luăm cu noi, oriunde ne-am afla. Mama... chipul ei drag ne urmăreşte oricât de tineri sau de maturi am fi, este cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Noroc cu tehnica modernă, cu internetul, care face ca dorul să ne fie alinat, aproape instantaneu. Luna Martie a venit şi parcă de fiecare dată ne umple sufletul de culoare şi voie bună. Reîntinerim. Mărţişorul ne apropie pe unii de alţii, chiar prin simplu fapt că ne este oferit. Ziua femeii, 8 Martie aduce în prim – plan femeia, mama... cea care este unul din stâlpii societăţii. Ziua de 9 martie vine ca o încununare a acestor evenimente şi, cu siguranţă pe parcursul celor 9 zile dinainte (Babele) a reuşit să ne facă mai buni. Copiii noştri învaţă la Şcoala Românească din Cipru (Nicosia, Limassol, Larnaca, Dali, Pafos şi Paralimni) despre tradiţia purtării mărţişorului la români, dar şi cântece şi poezii dedicate mamei.

9 MARTIE:

Păstrarea tradiţiilor româneşti în Cipru La orele de limbă şi literatura română se predau ore întregi despre tradiţiile care ne leagă pe noi românii, chiar dacă suntem la 2000 de kilometri depărtare de casă. Astăzi, drag mi-a fost să văd cum româncele au mâncat atât mucenici moldoveneşti cât şi munteneşti (în zeamă), unii copii chiar pentru prima dată. Atmosferă a fost destinsă, agreabilă, s-au făcut multe cunoştinţe... dar eu aveam totuşi o apăsare pe suflet... moartea tragică a unui român, de numai 28 de ani cu o seară înainte, datorită excesului de viteză. Am reuşit să vorbesc astăzi cu prietena băiatului, care este în momentul de faţă la Spitalul General din Larnaca şi care a scăpat cu viaţă. Am întrebat-o unde se grăbeau atât de tare şi de ce nu au

oprit la controlul radar de pe autostrada Nicosia - Larnaca... sau măcar să micşoreze viteza. Mi-a spus că vroiau să meargă la mare... unde avea probabil să urmeze o declaraţie de dragoste. Nu face parte dintr-o tradiţie conducerea cu viteza excesivă şi fără centură de siguranţă şi aş vrea să atrag atenţia că este foarte important să respectăm regulile de circulaţie, care sunt spre binele nostru. Am prezentat pe scurt participanţilor la evenimentul organizat de Alianţa Românilor din Cipru, la Restaurantul Estiades din Nicosia (MARTIE, MĂRŢIŞOR, MUCENICI) povestea tragică a tânărului originar din Iaşi şi am iniţiat o chetă ad-hoc pentru ajutorarea repatrierii corpului neînsufleţit în România, strângând suma totală de 135 euro. Doamna Christina Christodoulou – Todea, preşedinta Alianţei şi Directoarea Şcolii Româneşti din Cipru a mulţumit doamnelor care au făcut cei mai gustoşi mucenici, Elena Pintiliescu şi Celina Leonidou. Evenimentul a fost un fel de 3 în 1, poate şi datorită crizei economice care a pus din ce în ce mai mult stăpânire pe Cipru. „Martie, Mărţişor, Mucenici!" a dorit să marcheze începutul primăverii, toate doamnele şi domnişoarele prezente primind tradiţionalul Mărţişor şi gustând din atracţia culinară a serii – MUCENICI. O primăvară cu sănătate şi tot ce vă doriţi, din partea alianţei românilor din Cipru!

nr. 76 n martie 2014

Constantin Popa Înainte de orice o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii. Scopul a ceea ce urmează este pe de o parte de a da un sens existenţei altul decât cel dat de religie, iar pe de altă parte de a combate nihilismul, adică lipsa oricărui sens. Filosofia, aşa cum a arătat Kant, nu are acelaşi demers pe care îl are ştiinţa pentru că în timp ce metoda ştiinţifică se bazează pe observaţie, pe propunerea unei ipoteze, şi a unui experiment care să valideze ipoteza, filosofia merge mai departe interpretând din alt unghi realizările ştiinţifice, pe de o parte, iar pe de alta stabilind limitele cunoaşterii atât empirice cât mai ales metafizice. În timp ce omul de ştiinţa afirmă (pe bună dreptate) că Dumnezeu nu poate fi cunoscut (însă faptul că nu poate fi cunoscut nu însemnă în mod obligatoriu inexistenţa lui Dumnezeu), filosoful (fără a avea pretenţia de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), poate şi trebuie să analizeze efectele existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi a omului în particular, chiar dacă o face intuitiv, fără a avea certitudinea palpabilului, a experimentării ştiinţifice, ci utilizând raţiunea şi logica, sau cum afirma Karl Jaspers ca ”realitate pentru libertate!”. În centrul filosofiei trebuie să fie Omul şi raportarea lui la realitate.

Existenţialismul transcendent (1)

Sartre afirmă că ”existenţa precede esenţa”, omul fiind aruncat în viaţă, venind din neant şi îndreptându-se înspre neant, viaţa neavând nici un scop, omul fiind nevoit să improvizeze continuu, să se proiecteze pe sine asupra vieţii. Deci, omul întâi există şi pe urmă îşi crează propria lui esenţă, contrar filosofiei de până la Sartre care afirma existenţa unei ”naturi umane” ,idee de bază în religie, care consideră că omul este o creatură căzută în păcat -prin Adam, şi care are nevoie de salvare, evident nu gratuit!. Ideea lui Sartre are o valoare etică inestimabilă din perspectiva libertăţii şi a responsabilităţii (Sartre numea existenţialismul său un umanism), pentru că dacă nu depindem de destin, soartă, Dumnezeu, atunci întreaga libertate şi responsabilitate asupra actelor proprii cade direct pe umerii noştri. Cu toate acestea, observăm că oamenii au anumite lucruri în comun,

nr. 76 n martie 2014

care depăşesc sfera culturală sau educaţională, cum ar fi finitudinea (ne naştem independent de voinţa noastră şi murim), dependenţa biologică (hrană, apă, aer, sexualitate, etc), o determinare genetică, şi de ce nu una socială, chiar dacă aceste determinări nu trebuie să fie utilizate ca şi ”scuze” în panorama libertăţii şi responsabilităţii, ci dimpotrivă fac ca sentimentul de angoasă în faţa vieţii şi a morţii să fie şi mai acut prin realizarea că avem o libertate îngrădită (spre exemplu am libertatea de a alege ce să mănânc, de a fi vegetarian sau nu, însă sub nici o formă nu am libertatea de a nu mânca deloc). Sartre porneşte însă de la premisa că omul există, fără să răspundă întrebării cum ajunge omul să existe. Faptul că nu eu am decis să mă nasc, şi mai presus de asta inevitabilitatea morţii mă obligă să mă întreb de ce m-am născut (pentru a muri!), sau care este scopul existenţei mele finite. Viaţa însăşi este un accident, fără nici o explicaţie, s-ar putea spune, şi existenţialismul ateu îndeamnă la a face faţă acestei realităţi crude. Însă întrebarea persistă, atunci când nu accept accidentul. Existenţa individuală este finită, având un în-

ceput prin naştere, însă se poate extrapola ideea finitudinii şi la nivel cosmologic? Este universul cunoscut infinit, sau a avut un început? Cel mai respectat model cosmologic în rândul comunităţii ştiinţifice -teoria Big Bang, bazându-se pe evidenţe suficient de clare (precum legea lui Hubble) arată că universul fizic este finit, a luat fiinţă şi se află în expansiune. Astfel, timpul şi spaţiul nu sunt eterne, ci au avut un început, fiind deci exclusiv caracteristici ale lumii materiale, chiar dacă Stephen Hawking în încercarea de unificare a teoriei relativităţii cu teoria cuantică aduce în discuţie ideea neprobată încă a spaţiului şi timpului finite dar fără limite, bazându-se pe timpul imaginar (mai mult sau mai puţin matematic..). Întrebarea care se ridică în asemenea situaţie este: ce a provocat Big Bangul, sau cum poate apărea Ceva din Nimic? Există două raportări posibile şi la fel de valide cel puţin atâta timp cât nu există o teorie ştiinţifică absolută, însă cu urmări diametral opuse. Pe de o parte ideea creaţiei spontane, întărind ipoteza accidentului, iar pe de alta a intervenţiei lui Dumnezeu (în sensul de ”mişcător nemişcat” aristotelian) în procesul de apariţie a universului şi vieţii. Îmbrăţişez a doua variantă pentru posibilitatea pe care o oferă de a găsi un sens al vieţii. Pe de altă parte în faţa morţii, în

4 37

mai 4 cea disperare

cruntă omul din cauza temerii în faţa necunoscutului apelează la divinitate, sau măcar la o idee a ceva superior care îi poate face suferinţa mai uşoară. Este un instinct de conservare. Problema care apare este că această ”speranţă” a fost monopolizată de către religie. Filosofia, chiar dacă se aventurează acolo unde ştiinţa nu o face, trebuie să stabilească un cadru al cunoaşterii, să stabilească limitele metafizicii. Faptul că putem intui că era necesară o fiinţă (sau Ceva..) infinită pentru ca universul material să ia naştere nu justifică Dumnezeul religiilor. Trecerea de la un Dumnezeu creator la Dumnezeu religiilor nu îşi are nici o dovadă nici în raţiune, nici în cunoaşterea empirică, ba din contră prin Big Bang s-au pus în mişcare legile fizicii, relaţia cauzăefect, fără coordonarea directă a unui creator biblic (creaţia în 7 zile), evoluţia biologică a lui Darwin fiind o dovadă elocventă în acest sens. Tot ce se poate observa în realitatea fizică (de la cosmologie la biologie, lanţ trofic, genetică, etc) este că totul funcţionează pe baza unor principii fizice clare, intervenţia divină (sau minunea) fiind absolut exclusă. Iar dacă prin absurd considerăm că divinitatea intervine, atunci sau o face arbitrar sau defectuos. Dacă considerăm că Dumnezeu

răspunde la rugăciune, atunci copii care mor de foame sau cei care strigă în disperare după ajutor nefiind auziţi de nimeni ar fi victimele unui Dumnezeu odios, care ar putea interveni însă din raţiuni meschine nu o face. Astfel că rugăciunea nu este nimic altceva decât un ”efect Placebo”, autoinducţie în faţa necunoscutului având la bază frica şi egoismul (pentru că ne afectează exagerat de puţin faptul că rugăciunile altora nu sunt ascultate, atâta timp cât ale Mele sunt ascultate, ba chiar găsim motive josnice, minţindu-ne ca noi merităm să fim ascultaţi). Faptul că există oameni care mor de foame sau se află în suferinţă, din punct de vedere moral ar trebui să ducă la boicotarea ideii de răspuns la rugăciune. Şi atunci e nevoie de separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte se află Dumnezeul creator, infinit, absolut, aflat în afara universului material şi al sferei de cunoaştere umane finite, deci limitate, pentru ca omului îi este imposibil să cunoască absolutul, iar pe de altă parte Dumnezeul religiilor, chiar Dumnezeul personal, care nu este altceva decât o creaţie a omului, o intrare nejustificată empiric şi raţional în metafizică, şi nu doar o intrare, ci construirea de castele de nisip pe tărâmul metafizicii. Orice încercare de personificare a Dumnezeului infinit îl reduce la finit. Calificativele de bun, iubitor,

drept sunt calificative umane, finite, care nu au relevanţă asupra infinitului, pentru ca nu putem concepe infinitul. Tocmai de aceea imaginea Dumnezeului biblic nu este una unitară, ci sa schimbat cu trecerea timpului (deci a evoluţiei gândirii umane- precum şi trecerea de la divinităţile htoniene la cele uraniene, spre exemplu), diferenţele dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi Isus Hristos fiind enorme, unul fiind cel mai mare criminal din istorie –cel din spatele unor genociduri precum potopul lui Noe sau Sodoma şi Gomora, sau cel care incita la războaiele pe care evreii le duceau în zonă pentru a cuceri Canaanul- ţara făgăduinţei; altul propovăduind iubirea, fraternitatea, lipsa egoismului. Unii ar putea spune că această evoluţie a gândirii umane este rodul tocmai al călăuzirii divine, al inspiraţiei, însă un asemenea argument este slab din cauză că nu poporul evreu era cultura dominantă care putea să impună schimbările în istorie, nici pe timpul Vechiului Testament, când mesopotamienii şi egiptenii erau culturile dominante, şi nici în vremea Noului Testament, când în timp ce evreii erau sub dominaţie romană, deci neavând nici un fel de influenţă în lume, culturile dominante erau cea grecească şi cea romană. Deci Dumnezeu a fost în spatele istoriei sau istoria l-a creat pe Dumne-

zeul religiilor? Nici ideile aparent pozitive şi de promovare a iubirii propuse de Isus nu scapă de critică, pentru ca luând ”textul de aur” al Bibliei: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” se observă caracterul partizan şi exclusivist al ”salvării divine”. Doar cei care cred şi adoptă dogma creştină se pot salva, ceilalţi (budişti, musulmani, atei, etc) pier. Mie nu mi se pare asta iubire! Creştinismul afirmă ca Dumnezeu într-adevăr nu poate fi cunoscut, tocmai de aceea a fost trimis Isus, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul lui. Problema morală care se ridică este de ce a fost trimis doar unei culturi, şi ea periferică, şi nu a fost trimis la nivel universal? (ca şi mai sus, creştinismul nu este universal nici acum, oricât s-a încercat asta- cruciadele sau colonialismul). Nu este mai logic ca Isus să fie considerat un model moral pe care istoria occidentală l-a promovat, precum alte modele ale altor culturi (Budha, Mahomed, Confucius, etc)? Plus că ideea ”fiului lui Dumnezeu” atrage cu sine discriminarea şi chiar ura faţă de alte culturi şi a altor valori, evident inferioare prin faptul că ei nu îl au şi nici nu îl acceptă pe ”unicul fiu al lui Dumnezeu”.

Va urma

nr. 76 n martie 2014

propus de D.G.

Scrisoare deschisă către Caragiale Stimate nene Iancule, Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule! Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în

O scrisoare ce nu s-a pierdut! DAN MIHĂESCU, umoristul care a scris texte memorabile pentru Toma Caragiu şi Tămara Buciuceanu Botez a lăsat o scrisoare de adio, înainte de a pleca dintre noi, anul acesta (25.01.2013). Spania. Visează căpşuni. S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!” Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş! Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă! Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

nr. 76 n martie 2014

Se face Capitală până la matale la Ploieşti, numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică. Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică. Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?... Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor gu-

Dan Mihăescu vernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice - „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă". Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum. Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic. În fruntea soţietăţii sau aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia! Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău! Un matze-fripte, coate-goale, Ce-i este dor de matale !...

Cﾄビﾅ｣i noi ﾃｮn biblioteca revistei Climate literare

nr. 76 n martie 2014