Oamenii de lângă noi, autor C.P.Popescu

CONSTANTIN P. POPESCU

OAMENII DE LÂNGĂ NOI

2008

GENERALUL

1. Regizorul privea nemulţumit şi mâhnit decorul scenei pe care voia s-o filmeze, era toată echipa de filmare acolo, tăcută, aşteptând să înceapă. Dar regizorul nu era gata, simţea că lipseşte ceva, nu înţelegea prea bine ce anume, dar tinereţea lui nu-i permitea să vadă în toate detaliile lupta şi mai ales urmările pe care războiul din filmul lui ar fi trebuit să le arate.

Avea de toate, tranşeele săpate şi apoi umplute cu apă şi noroiul care trebuia să fie urât şi natural, avea figuranţii în uniformele murdărite de noroi şi pătate cu cerneala aceea roşie care părea cu adevărat sânge de toate felurile, adică şi proaspăt şi închegat, avea armele primite în custodie de la armată şi de la muzee, mai avea acele cadavre din material plastic şi în cele mai studiate poziţii cu putinţă, deopotrivă animale care fuseseră cândva cai şi oameni din care rămăseseră doar membre atârnând în mânecile unifomelor militare care nu conţineau acum nici un trup. Aveau desigur tot felul de detalii care trebuiau să închege imaginea de câmp de luptă după luptă, actorii principali, ei erau vii, li se făceau ultimele retuşuri ale machiajelor, dar ştiau cu toţii că nu va ieşi scena pentru că regizorul cel tânăr nu învăţase încă a-şi ascunde emoţiile şi ele se citeau clar pe faţa lui.

Urcară pe colina din apropiere ca să poată vedea mai bine, dar nemulţumirea nu dispăru, apoi tânărul regizor se aşeză în spatele aparatului de filmat, privi îndelung scena şi încercă să audă în minte sunetul potrivit cu lupta, la un loc acele împuşcături, vaiete şi urlete şi deasupra a toate muzica, desigur muzica, gravă şi sumbră, obsedantă, îşi imagină exploziile şi schijele sărind în toate părţile, chiar flăcările şi fumul, totul era aproape bine, dar nu aşa cum trebuia. Consilierul militar îi urmă paşii şi îi sugeră să se grăbească pentru că soldaţii erau obosiţi şi înfometaţi, iar frigul umed îi pătrunsese pe toţi. Dar el nu ştia cât de mult aşteptase regizorul zilele acestea de noiembrie, cu lumina lor gri-cenuşie şi ceaţa aşa de potrivită pentru scena lui.

2

- Nu merge, îi spuse consilierului, apoi ideea cea nouă îl surprinse cu simplitatea ei. Nu mai trăieşte, domnule, nici un veteran adevărat care a fost pe aici chiar în timpul războiului?

Consilierul privi chipul tânăr şi obosit al regizorului şi se gândi că tinerii ăştia s-au învăţat cam prea bine să comande, dar înţelegea că ar fi fost de folos un general bătrân. Ştia unul, poate singurul, dar astăzi era târziu şi frig, asta ar fi dăunat cu siguranţă fragilei sănătăţi a veteranului.

- Vom încerca, domnule, dar astăzi nu este cu putinţă.

Regizorul plecă privirea sub ochii reci ai consilierului şi se gândi că toate fuseseră pregătite iar în zadar. Dar nemulţumirea dinainte rămăsese la fel de puternică şi îşi spuse în sinea lui că numai privind scena prin ochii aceluia care luptase cu adevărat va înţelege ce lipsea. Se mai gândi că soldaţii şi ofiţerii războiului trecut ar fi fost cu toţii acum mai bătrâni cu mai mulţi ani decât avea el. Ştia că fusese înţeles de consilierul lui militar şi se hotărî să aştepte.

2. Trecuseră câteva zile de când discutaseră. Consilierul nu mai înceta să se minuneze de memoria generalului, care îl primise cu multă bucurie în pacea şi liniştea bătrâneţii lui. Nu mai participa în nici un fel la viaţa publică. Avea peste optzeci de ani, iar la parada zilei naţionale îl scoteau cu tot fastul în lumina reflectoarelor, la tot felul de recepţii şi alte acţiuni obositoare în care nu vedea decât că ei, bătrânii războiului, rămâneau an de an din ce în ce mai puţini. Se înstrăinase de toate şi trăia în trecut, chinuit uneori de coşmare care îi dădeau palpitaţii puternice la trezire, dar uneori visa şi cu ochii deschişi cum ar fi fost dacă nu pierdeau sau nu câştigau o anumită bătălie, atunci, în acele zile ale morţii trezite pentru a-şi lua prada bogată. Mai visa uneori şi un veac de lungă pace şi asta i se părea din cale afară de straniu, pentru că atunci cariera lui de care fusese aşa de mândru i se părea inutilă şi chiar se întreba uneori ce altă carieră ar fi putut alege.

Se vedea doctor faimos prin operaţiile de mare fineţe în chirurgie, sau profesor la vreo catedră universitară, poate chiar regizor ori actor, era doar un bărbat frumos şi plin de viaţă, nu? Dar nu se putea linişti cu visele lui de bătrân chinuit de 3

reumatisme, ştia că va trebui să dea cândva piept cu inamicul cel mai de temut care poate exista, adică chiar cu el însuşi, dar amâna cu bună ştiinţă acel moment în care va fi să fie întrebat pentru ce a dus mii de oameni la moarte, în numele cărei puteri el şi numai el decisese numărul zilelelor fiecăruia…

Toate acum i se păreau ciudat de clare şi simţea aproape atigerea somnului celui adânc şi veşnic, fără grabă şi ca o necesitate aproape, simţea răsunând în pieptul lui, odinioară atât de mândru (mai cu seamă în uniforma lui strălucitoare) şi ajuns acum uscat şi plăpând, simţea emoţia cea mare pe care o simţise atunci când văzuse prima oară un soldat murind foarte aproape de el. Îi murdărise faţa şi mâinile cu sângele amestecat cu cheaguri scuipate în agonie, cu noroiul acela lipicios pe care îl mai simţea uneori pe palme, parcă totul s-ar fi petrecut chiar atunci.

Era stranie această nouă şi neaşteptată percepţie a timpului în mintea lui, ştia că zilele sunt egale şi trec la fel, dar ar fi avut nevoie de un strop de acţiune care să-l facă a nu mai simţi prin acele crâmpeie de timp ciudat câte văduve şi orfani şi câtă distrugere adusese războiul. I se părea acum că nu fusese el acela, că altcineva fusese general, că onoarea era doar o vorbă goală şi că patriotismul lui se estompa încet, încet, odată cu zilele şi nopţile lui bătrâne. Înţelegea abia acum că moartea nu are patrie şi că durerile nu au cetăţenie ori grade. Atunci uneori plângea tăcut şi fără lacrimile care poate l-ar fi liniştit. Îl primi pe consilier cu o bucurie pe care şi-o pusese pe faţă ca pe o mască.

3. Consilierul era un om foarte închis în el însuşi, vorbea de obicei foarte puţin şi atunci spunea numai strictul necesar, astfel încât nu părea decât să-şi facă meseria şi atât. Lăsa în preajma lui o umbră ciudată de mister nedesluşit şi de aceea interlocutorii intrau în felul lui ciudat de a comunica, chiar evitându-l. Nu plăcea nimănui şi el ştia asta, dar avea o reputaţie de profesionist care avea probabil preţul ei.

Generalul, deşi părea vesel, nu scăpă din vedere aspectul rece al consilierului şi se gândi că arată ca un cioclu. Dar când auzi motivul vizitei din puţinele cuvinte 4

spuse de consilier deveni foarte vioi şi îşi îngădui chiar a glumi, fără a aduce însă pe faţa rece a celuilalt nici măcar o umbră de zâmbet. Consilierul ştia bine a citi feţele oamenilor şi înţelese masca purtată prea vizibil de general, dar nu arătă aceasta. Un aer rece îi pătrunse generalului prin făptură şi aproape că se temu de moarte, el, generalul uitat de toţi aproape învăţase asta acum, la bătrâneţe, însă acum avea ocazia să devină util măcar la realizarea filmului acestui tânăr regizor.

Consilierul îi spuse despre locul filmării şi generalul fu surprins să afle că era chiar locul unde avusese cu adevărat loc lupta la care luase parte cu mulţi ani în urmă, ba chiar că şi tânărul regizor îşi aşezase tabăra de filmare pe aceeaşi colină de pe care el comandase atacurile atent gândite şi pe care le condusese spre victorie. Era din nou emoţionat şi un elan parcă nou îl cuprinse. Stabiliră de comun acord detaliile pentru deplasarea la locul luptei filmate şi se despărţiră la fel de protocolar şi rece.

Ciudat om şi consilierul ăsta, se gândi generalul, parcă ar fi un prevestitor pentru ceva rău. Dar ceea ce avea să facă a doua zi, toate cele pe care le va spune, sfaturile, mai ales sfaturile pentru tinerii ăştia care cunoşteau războaiele doar din filme îl preocupară toată seara, astfel încât adormi liniştit.

4. “Nimic. Nimic. Nimic.” Asta era tot ce îi rămăsese după somnul nopţii, ca amintire ciudată a unui vis. Rămase gânditor în pat şi parcă în clipele acelea îşi revăzu toată viaţa cu alţi ochi, simţea că parcă altcineva îi vorbise, ceva sau cineva de care nu-şi putea aminti bine, clar, dar cuvântul acela repetat de trei ori trebuia să însemne ceva. Îşi aminti brusc de părinţii lui. De mama cea severă şi nu foarte afectuoasă cu el şi fraţii lui, i se păru chiar că semăna un pic cu acel consilier venit ieri, de tatăl lui, avocat celebru al celuilalt secol, sever şi impozant şi el ca şi mama. Simţi abia acum că era ceva lipsă între el şi părinţii lui şi înţelese cu o tristeţe adâncă un lucru simplu, anume acela că nu se simţise niciodată iubit de părinţi, iar atunci, în anii copilăriei, asta îl făcea inconştient să fie nervos şi violent uneori, era născut în zodia berbecului, tatăl lui îi spunea uneori “colţosul”, pentru că avea un limbaj dur 5

şi tăios asemenea unei săbii, iar ochii îi luceau răutăcios atunci, în furiile lui de copil. Priveau zâmbind părinţii la acest nărăvaş, dar erau mândri de el şi spuneau că va deveni sigur o persoană puternică şi asta îi mulţumea. Crescând, deveni un băiat frumos cu ochii albastru adânc, cu o piele albă şi un păr foarte negru, era ca un model pentru un pictor, care cuceri inimile fetelor cu multă uşurinţă, mai ales în uniformă. Impulsiv şi înflăcărat, nu se dădea înapoi de la nici o întrecere şi izbutea mai mereu să iasă învingător, la şcoala de ofiţeri i se simţea forţa în preajmă, mai ales că tinerii de acolo nu erau chiar toţi potriviţi pentru cariera armelor, mai erau încă timizi şi având nostalgia căminului din care plecaseră uneori din pricină că părinţii lor ţineau morţiş să îi vadă în uniforma frumoasă de locotenent. Îl mai simţeau uneori a fi foarte puternic chiar şi caii, îl evitau şi nechezau în preajma lui, dar el călărea cu o măiestrie rar întâlnită, îşi domina calul cu aşa mare putere că acesta devenea sclavul numai al capriciilor lui de scamator în şa, iar asta plăcea foarte ofiţerilor profesori. Da, simţise mereu pe cei mai slabi decât el, caii şi timizii, acei papă-lapte pe care îi lua în râs de câte ori putea.

“Nimic. Nimic. Nimic.” Oare ce va fi însemnând asta?…

Apoi îşi mai aminti de orgoliul care îl călăuzea în preajma femeilor, altă pradă uşoară pe care o aduna ca un colecţionar de izbânzi. Era sălbatic şi asta le plăcea enorm femeilor. Au fost apoi şi luptele lui personale duse împotriva rivalilor pe scara ierarhiei lor militare, lupte care cereau multă agerime a minţii şi mult spirit de observaţie asupra caracterelor, dar izbândise şi aici. Ani buni trecură cu exerciţii militare deosebit de grele, apoi instrui şi el cadeţi şi tineri aspiranţi, cu o duritate de care el de altfel nu avusese parte. Îi plăcea mai cu seamă să îi împartă în detaşamente separate şi să îi pună să lupte unii împotriva altora, asta îl amuza teribil şi înţelesese atunci cât de multă nevoie are fiinţa umană de a fi condusă, cât de puţini erau cei cu voinţă proprie şi cu libertate interioară, aceia care cu adevărat puteau alege şi care i se păreau lui a fi cei mai tari. Pe ei îi vroia, lor trebuia să le vâre în creier, adânc, cât mai adânc cu putinţă, spiritul regulamentului strict şi disciplina cea ascultată orbeşte. Orbeşte, ăsta era cuvântul, anume parcă voind a arăta orbirea pe care tocmai el, maestrul lor militar, prin puterea lui, trebuia să le-o 6

producă. Toată viaţa lui şi-o dedicase instruirii, deşi avusese o lungă întrerupere în anii războiului. Dar războiul acela a fost şi războiul lui, al desăvârşirii lui ca militar, acolo cunoscuse adevărata glorie, iar anii de după război au fost dulci ca mierea prin laurii pe care îi culese. O continuă petrecere şi relatări ale luptelor care prin repovestire şi retrăire deveneau de fiecare dată mai bogate în detalii, uneori chiar închipuite, nimeni nu îşi dădea seama de asta, cu cât treceau anii, cu atât gloria creştea, astfel că ajunse general mare, cu o uniformă frumoasă şi distinsă pe trupul lui atletic, cu pieptul plin de decoraţii care de care mai aurite şi strălucitoare.

“Nimic. Nimic. Nimic”.

Din nou, încă în pat, îşi aminti cuvântul acesta întreit rămas de după vis, nedesluşit. Se ridică din pat, halatul şi cafeaua îl aşteptau, dar el era încă gânditor, privi îndelung pe fereastră şi văzu copacii goi şi frunzele toamnei în bruma nopţii, cenuşii şi umede, reci şi asemănându-se cu descompunerea aşa cum şi-a imaginat-o mereu.

Berbecul în toamnă, se gândi, în alt timp al soarelui său primăvăratic, opus cu exact o jumătate de an, parcă al morţii naturii renăscute primăvara trecută. Iar între ele vara cea roditoare şi caldă, la fel cu viaţa mea, se mai gândi. Forţa de atunci este slăbiciunea de acum, aşa simţi. Hrana mea nu a fost soarele, ci vieţile altora, iar drogul meu a fost puterea asupra lor în orice chip. Aşa…

Efectul înviorător al cafelei se făcu simţit şi gândurile i se risipiră. Ce importanţă mai aveau toate astea acum? Urma o zi mai agitată, pentru acel tânăr regizor şi acel film al războiului pe care numai el, generalul, îl stăpânise.

5. Maşina parcă în faţa vilei generalului exact la ora opt, din ea coborâră consilierul şi tânărul regizor, urcară scările, sus, pe palier îi aştepta generalul. Era încă impunător şi îmbrăcase uniforma lui de gală, se străduia şi aproape reuşea să îşi ţină umerii drepţi, în acea poziţie mândră studiată de atâtea ori în oglindă, piciorul drept puţin înainte şi lucitoarele lui cizme, apoi privirea lui de sus asupra celor doi urcând.

7

Pare aproape ridicol, se gândi regizorul cel tânăr, dar o atracţie fascinantă îl ducea cu nerăbdare către acest ultim general în viaţă care trăise războiul în chiar locul lui de filmare. Generalul simţi pe acest tânăr la început ca fiind slab, dar apoi i se păru că se înşeală, avea ceva deosebit puştiul cu cincizeci de ani mai tânăr.

Aproape două generaţii, se gândi generalul în timp ce ei urcau scara, dacă s-o fi schimbat cu adevărat ceva? Se nelinişti puţin, dar zărind admiraţia stăpânită din ochii albaştri ai tânărului îşi redobândi siguranţa. Le ură bun venit solemn şi milităreşte, apoi intrară în cabinetul lui de studiu, acolo, pe terenul lui strategic de discuţie.

- Filmul meu trebuie să fie un război viu, domnule general, spuse tânărul, aşa cum sigur a fost şi războiul dumneavoastră în anii aceia.

Generalul îl privi surprins.

- Nu ştii ce spui, tinere, răspunse, războiul este întotdeauna mort.

Ascultându-se vorbind, generalul înţelese acea frază citită undeva cum că adevărul îl afli întâi spunându-l altuia şi aproape se simţi iritat de ceea ce spusese.

- Hai să mergem acolo, spuse grăbit, îndreptându-se spre uşă cu paşi mari.

6. Automobilul trecu iute prin centrul oraşului pe care generalul îl cunoştea ca fiind casa lui de-o viaţă. Fusese bombardat crunt în anii de război, el îl apărase aşa cum apărase toată ţara, învinsese, dar reconstrucţia cea îndelungată care a urmat nu-l interesase nicidecum.

Autostrada pe care intraseră urca pe o pantă lină, iar mersul regulat al motorului şi tăcerea dintre cei trei îl moleşiră pe general. Se simţea o încordare pe care generalul ar fi dorit să şi-o explice, dar tocmai cauza ei nu o pricepea, era fie consilierul ăsta ca de ceară şi semănând cu un cioclu, fie tânărul regizor, un puşti nebun care îşi dorea un război viu, auzi la el, război viu ! O somnolenţă pe care nu şi-o cunoştea îl cuprinse, deşi

tocmai în clipele de tensiune mintea lui era

sclipitoare ca briciul, însă acum simţea cu claritate doar că este bătrân.

Ajunseră în locul de filmare. Coborând, recunoscu relieful, poziţia câmpiei dintre dealuri, dar la marginea autostrăzii inima începu să-i bată nebuneşte. Se opri 8

respirând rar, sprijinindu-se de parapet, se vedea că îi este puţin rău şi se opriră şi ceilalţi.

Aici, acum, ei mă vor pune să joc rolul trăit cândva de mine, se gândi, ar vrea să vadă totul prin ochii mei de atunci, dar ştiu acum şi eu - şi ştiu şi ei - că ochii mei astăzi văd altfel. Se simţi iar stăpânit de emoţia visului neamintit de dimineaţă.

“Nimic. Nimic. Nimic.”

Mai înaintară câteva zeci de metri în tăcere, încet, consilierul ar fi vrut să-l ajute ţinându-l de braţ, dar îl îndepărtă nervos şi asta îl obosi mai mult decât s-ar fi aşteptat. Simţi în aer miros de explozii şi emoţia îi crescu. Privi, oprindu-se, acel loc decorat cu propriile lui amintiri, era departe de realitate şi înţelese dintr-o dată că acest război era mort pentru că lipseau morţii, da, morţii şi mai ales Moartea.

Războiul lui fusese viu, da, avea dreptate puştiul. Aici totul era iluzie.

- Nimic nu merge în filmul dumitale, tinere, nu-i aşa?, îl întrebă pe tânăr.

Regizorul cel tânăr nu înţelese întrebarea, deşi simţise de mult că era ceva în neregulă pe platoul lui, cu toată străduinţa tuturor de a nu neglija nici un detaliu.

Privi tăcut chipul generalului, aşteptând o lămurire, dar se trezi uimit de paloarea de pe chipul bătrânului.

Parcă ar sta să moară, se gândi neliniştit.

Generalul privi în gol înaintea lui, ştia că emoţia asta îi va fi fatală, era o chestiune de secunde, apoi ştiu sigur ceea ce nu era în regulă acolo, dar o gheară dureroasă îi strânse inima şi căzu moale în braţele tânărului. Ochii cei albastruînchis ai generalului rămaseră cu privirea fixată în ochii cei albaştri ai tânărului.

Ce am făcut, Doamne…?

A fost ultimul lui gând.

7. Generalul a fost desigur înmormântat cu onorurile militare cuvenite.

Filmul tânărului regizor a avut desigur un succes răsunător.

Consilierul militar îşi continuă desigur cariera lui de profesionist.

Pe câmpul acela de luptă se amestecă desigur laolaltă oase şi morţi din material plastic.

9

La locul luptei şi al filmărilor a fost desigur înălţat vreun monument.

“Nimic. Nimic. Nimic.”

TRECERE ...solo de chitară electrică...

1. Se priveau de câteva zile de departe, fiecare de pe un alt trotuar al străzii murdare. De-o parte bătrânul cel negru şi cu părul alb, îmbrăcat gros şi sărăcăcios, iar de pe celălalt trotuar tânărul mulatru de vreo 13-14 ani. Tânărul avea în mâini o chitară ponosită, dar electrică, alimentată de o baterie de maşină şi cu

un

amplificator care uneori suna foarte bine, dar asta se întâmpla rar şi băiatul era cel mai trist din pricina asta, nu din cauza sărăciei, a mizeriei şi a celorlalte. Simţea privirea bătrânului aţintită asupra lui ore întregi, în timpul acesta în cutia lui mai zornăia câte o monedă, bătrânul aduna şi el poate mai multe monede doar tăcând.

Cânta aşa cum ştia de la prietenul lui din anii când încă era la casa părinţilor săi, chiar la aceeaşi chitară pe care primul lui învăţător şi prieten i-o dăruise la despărţire, după fuga de acasă. Era o mare tristeţe în vocea lui, ştia asta şi cuvintele nu se legau totdeauna, dar trecătorii întorceau capetele, apoi chiar unii se întorceau pentru a-i arunca bănuţii cei mici în cutie. Vedea în privirile lor că simt, asta chiar dacă erau negri săraci ca el, ori albi cu haine scumpe, ba chiar şi chinezi cu ochii aceia stranii, ca de copii miraţi într-una.

Acum era rece, lada de gunoi cu focul ei fumega aproape stinsă, era pătruns de umezeală şi ploaia care cădea cu stropi rari îi ascunse lacrimile, privi cutia cu exact 2 dolari 50, banii hranei şi pentru coarda sol care se uzase prea mult. Începu să-şi 10

strângă sculele în pachetul zilnicei lui vieţi, plin de amărăciunea tânără a anilor lui.

Privi pe celălalt trotuar, ca şi cum ar fi dorit să-l salute pe negrul tăcut cu care se obişnuise, dar bătrânul plecase. Deasupra locului unde stătea de câteva zile negrul cel bătrân era o fereastră mare, mereu întunecată, o cunoştea bine pentru că atunci când cânta o fixa intens şi nu înţelegea de ce nu e niciodată lumină. Acum însă, la lăsarea serii, fereastra avea o lumină aprinsă în spatele perdelelor şi băiatul se bucură. Intră la barul din colţ, îl cunoşteau bine cei de acolo şi le cânta şi lor cu bucurie, dar îl luau uneori şi peste picior, mai cu seamă dacă era sâmbătă şi erau cu chef. Mâncă singur la masă o plăcintă caldă care îi aminti de casă. Îşi strânse maxilarele ca să nu plângă acolo, apoi plăti şi îşi cumpără ţigări şi fumă mult, până îl ustură gâtul şi se enervă pentru că ştia că a doua zi va tuşi iar.

Dimineaţa zilei următoare era senină, el dormise bine şi visase mult, hainele se uscaseră, aşa că sub soarele blând care abia se strecura printre acele clădiri înalte până la cer îşi ocupă locul ştiut aproape bucuros. Aşeză boxa cu difuzoare, apoi bateria, amplificatorul şi cablurile, porni gălăgioasa maşinărie de cântat cu o microfonie care îi sugeră parcă atmosfera marilor concerte, râse, dădu chitara mai departe de boxă şi degetele lui prinseră viaţă pe corzi, libere să dezmierde draga lui chitară cu o energie pe care n-o mai simţise până atunci, se lăsă purtat de ceea ce ştia că are în cap şi inimă. Gândurile lui erau la Dylan, acel liber spirit pe care îl admirase mereu, dar se gândea la celebritatea aceluia şi la şansa care lui nu îi ieşise în cale, acea cale a lui era o stradă murdară de periferie săracă, dar nu era trist, ştia că are acelaşi feeling, cum se spunea, era tot om şi îşi luase sarcina lui în serios de copil, ştia că va cânta, cu orice preţ, simţise asta în blues-urile oraşului lui natal şi la radio, apoi prin revistele cele vechi pe care la citea cu sete. Mai târziu au fost câţiva trecători ca el, nişte puşti întâlniţi pe drumul fugii lui de acasă, dar aceia voiau doar să imite şi să facă bani mulţi şi se despărţiră fără a se înţelege.

De atunci cânta singur şi îi reuşea. Dacă nu voi putea scrie, atunci voi cânta, nu ştia carte şi aşa îşi spusese, iar gândul ăsta îl simţise în mintea lui ca şi cum i-ar fi fost dăruit de ceva sau de cineva de mai sus. O.K. Vocea lui mergea strună şi reuşi nişte chestii frumoase care acum îl bucurau nespus. Se adunară chiar şi câţiva 11

trecători, îl priveau drept în ochi şi se mişcau în ritm, el privea fereastra de pe cealaltă parte a străzii şi îi trecu prin cap că acolo se aprinsese totuşi aseară o lumină, îi era greu să simtă acele priviri asupra lui, închise ochii şi mâinile lui vrăjite dansau pe coarda cea nouă, sol, da, solo de chitară, strident şi electric, era ca un extaz, aproape îi era teamă că-l vor alunga sau aresta pentru gălăgie, foarte bine, s-o facă, va scăpa el cumva, era o ţară liberă. Acum doar cânta şi atât, liber şi fericit. Şi-ar fi dorit să aibă păr mai lung şi haine de scenă, colorate viu, aşa cum se simţea el, era frumos însă şi aşa. Poate că totuşi, cândva, visul…

Deschise ochii, era ceva ciudat, nou, lângă el simţise în ureche o altă voce şi o altă chitară alături, era o magie deosebită în cel care îl însoţea astfel, privi surprins bătrânul cel negru care îşi dezvăluia un talent formidabil alături de el, îl completa aşa cum nu crezuse că e cu putinţă, negrul bătrân îi zâmbea din ochi şi cânta cu el împreună. Se adunase lume, priveau şi băteau din palme legănându-se, le plăcea, privi cutia lui în care acum erau dolari de hârtie, chiar mulţi, dar încă nu credea şi înţelegea doar că exista un Dumnezeu al chitariştilor electrici şi care parcă îi stătea alături.

Domoli un pic ritmul, se retrăgea voit pentru a-l lăsa singur pe acest negru bătrân şi cu păr alb, acela simţi şi-l privi negând din cap, dar el lăsase chitara jos şi privea uimit. Bătrânul plutea, într-o tehnică uimitoare, avea o chitară bună, un Gibson adevărat şi scump. El, nu. Privi în jos, la pantofii lui, apoi privi fereastra ştiută, apoi chitara lui şi staţia aia nenorocită la care moşul ăsta ca un vrăjitor îşi cuplase chitara lui pe neştiute, aşa, ca un hoţ. De ce ?

Bătrânul îşi încheie solo-ul şi ecoul staţiei se stinse în fluierăturile celor de faţă care aplaudau. Fusese perfect, bătrânul lăsă chitara lui jos, se apropie de băiat şi-l întrebă cum îl cheamă, dar băiatul era furios.

Nimeni, îi răspunse, dar bătrânul îl prinse de braţ şi îi mulţumi. Pe neaşteptate, îl simţea foarte aproape şi foarte puternic pe acest negru care totuşi cânta colosal şi parcă nu era nici prea grozav îmbrăcat şi nici chiar aşa de bătrân. Ar fi putut fi celegru şi bogat, se gândi băiatul, dar totuşi stă şi cerşeşete nici măcar la fel ca mine, care totuşi cânt. Privi chipul întunecat dar blând de alături şi auzi întrebarea 12

lui: încă o dată ? Da, fie, încă o dată, dar începe tu şi eu te voi dubla, zise tânărul, iar bătrânul căută parcă ceva în memorie şi începu lent, ca un vis, un blues adevărat şi cristalin, ceilalţi tăceau, apoi el prinse ritmul, normal, de parcă l-ar fi ştiut de-o viaţă. Era bine, bătrânul avea o voce groasă şi caldă, cu intonaţii din piept, dar uneori îl lăsa suflul şi tocmai asta era frumos, era viu şi firesc. Făcu partea de solo cu privirea bătrânului în ochi, simţea că degetele îl ustură, dar urmau calea celuilalt fără măcar a-şi privi de aproape mâinile, simţea că ştie să cânte şi un val de căldură necunoscut până atunci îi umplu inima. Da, asta era, bătrânul îl găsise şi poate chiar aşa trebuia să fie, poate chiar aici, acum şi astfel începea calea lui…

O să te cheme Joe, dacă până acum te-ai numit Nimeni, da, Joe C., zise bătrânul după ce terminară şi îşi strângea sculele în cutia lor. Privitorii erau supăraţi, dar se risipiră. Să mai veniţi pe aici, o să vă aşteptăm, le ziceau. Cântaseră o jumătate bună de zi cu soare şi adunaseră vreo 500 de dolari. Bateria de maşină se descărcase de tot, dar îşi putea cumpăra una nouă.

Fusese astăzi întâia lui cunoaştere după întâia lui plecare.

2. Aşezat în patul de spital, întins, dar cu capul puţin ridicat, zări ca prin vis pe fereastră un stol de păsări. Ameţeala era chiar plăcută şi în starea asta de visare înţelese că îi puseseră în perfuzie un drog împotriva durerilor care îl purta în alt fel prin lume şi prin realitatea lui înconjurătoare. Ştia că îl duruse atât de tare şi asta chiar în timpul ultimului concert, căzuse şi nu-şi mai amintea apoi decât nişte sunete îndepărtate, zgomote care-i duruseră şi urechile şi creierul, nişte siluete albe şi neclare şi apoi liniştea aceea ca un somn adânc şi întuneric. Era viu, asta ştia, dar mai ştia şi că ficatul lui, acel organ care îi bătea asemenea inimii, uneori chiar perfect sincron cu ea, era terminat. Simţea că se va sfârşi curând, ştia că timpul arderii lui se termina. Mai ştia, asta pentru că îi spusese Cristina, că ficatul era singurul organ în directă legătură cu zeii şi cu ochii, iar asta o ştia sigur pentru că îl durea lumina reflectoarelor la fiecare concert şi de aceea cântase mai mereu cu ochii închişi, lui îi plăcea mult lumina Soarelui şi simţise mereu cum astrul acela îl încarcă de energii pline de bucuria vieţii. Apoi înţelegea la fel de bine 13

lumina frumoasă şi pâlpâindă a focurilor, seara, acea flacără o avea şi el în chiar ficatul lui, acum asta i se părea minunat, se simţi chiar bucuros ca un nou Prometeu, de aceea îşi spuse că fusese totuşi norocos în anii vieţii acesteia care se apropia de sfârşit. Simţea împlinire.

Drogul ăsta care-i luase toate durerile avea ceva nou, nu era alcoolul atât de cunoscut, nici iarba aceea, era totuşi ceva puternic. Tehnica, chimiile lor, poate chiar mai ştiau câte ceva, sau poate că abia acum îi fusese îngăduit să nu-şi mai simtă durerile. Tehnica, da, tehnica era bună, nu-i plăcuse niciodată, dar ştia că fără acei oameni din preajmă nu ar fi putut rămâne înregistrări, nici sunetul chitarei lui nu ar fi putut fi transformat cum voia el, chiar cu acele chestii tehnice pe care nu voia să le mai cunoască după ce în anii tinereţii lui sărace cântase cu o baterie de maşină şi alte scule ieftine. Îi erau dragi oamenii aceia, cei puţini, prieteni înţelegători deopotrivă ai sufletului lui neliniştit mereu, dar şi al tuturor minunăţiilor electronice. Îi plăcuse liniştea desăvârşită, nefirească, aproape nenaturală a studiourilor, acolo unde el simţea că trebuie să se audă aşa cum se va fi auzit primul sunet pe lume. Acolo îi înregistraseră cele mai bune piese, ştia asta şi ştiau şi prietenii cei tehnici. E bine că a fost aşa, se gândea ca prin vis, atunci când voi pleca ei mă vor păstra poate în amintirea lor. Iar eu voi reveni la ei, acolo…

Acum i se părea că prin vis este deasupra pământului şi că în faţa ochilor lui e o mare lumină, aşa cum văzuse de atâtea ori la apusul Soarelui în apele oceanului, dar acum lumina parcă îl chema blând, iar el venea spre acea imensă mare aşa de ireal colorată şi simţea că aduce cu el, în mâna lui dreaptă şi în mâna lui stângă, toate cântecele lui, erau multe, multe şi frumoase, ştia asta pentru că le trăise până şi cu ficatul lui care acum se liniştea, ştia că asta era ceea ce putuse el face şi aduce acum acolo, sus, împăcat cu lumina aceea clară. Da, îşi urmase steaua, avusese har, trăise din plin, chiar dacă îl mai luase uneori apa alcoolului ori iarba cea ameţitoare şi dătătoare de armonii nepământene. Nu erau ale lui, el doar le primise de sus şi le urmase aici, acasă, pentru oameni. Pentru toţi cei rătăcitori şi căutători, ca el.

14

“Să nu te opreşti niciodată din căutat, cu nici un preţ, da, pentru nimic în lume, din căutat şi din cântat, niciodată, orice ar fi.”

Erau cuvintele adevăratului lui prieten, bătrân şi negru şi cu părul alb, acela care-l culesese de pe străzi. Simţea cuvintele acelea scrise cu blândeţe în auzul lui de parcă ar fi fost rostite acum, se gândi că poate chiar bătrânul i le rostea din nou, acum ştia că îl aşteaptă în lumină.

De totdeauna, mai ales de când cânta singur, ştia că toate cântecele ajung undeva, nu ştia nici el bine unde, dar chiar dacă nici o ureche ori nici o inimă omenească nu le auzeau, el ştia că ajung acolo asemenea unor păsări libere, zburând, sus de tot.

Simţea că se apropie de cunoaşterea a treia, când plecarea era şi ea tot a treia, se gândi zâmbind prin vis că trei este o cifră magică, aşa cum îi spusese lui Cristina.

3. Negrul cel bătrân şi cu păr alb îl luase acasă, locuia la fereastra pe care o zărise luminând cu o seară înainte şi chiar se gândi la asta ca la un semn bun. Şi bun se vede a fi fost, pentru că bătrânul îl învăţă asemenea unui maestru blând de scrimă tot duelul cel nobil şi elegant şi liber pe corzile Gibson-lui lui, care stătea un pic ciudat în mâinile băiatului, dar apoi crescu şi se obişnui. Uneori cântau serile pe stradă, acum cartierul îi cunoştea bine, banii le ajungeau şi chiar începură să călătorească, îşi schimbară hainele, erau mulţumiţi şi el îşi cumpără cizme din piele şi o haină roşie şi una albastră, croite ciudat, ca din alt timp, dar lui îi plăceau unduirile luminii pe acea ţesătură lucioasă şi asta îl inspira, bătrânul se bucura şi râdea cu glasul lui răguşit, nu mai putea cânta cu el şi tuşea, apoi şi frigul anilor şi alcoolul… Dar bătrânul prindea viaţă atunci când îi arăta un acord nou şi când el, puştiul străzilor sărace şi cel neştiutor de scriere, îl învăţa şi-l repeta ore întregi cu căştile pe urechi. Şi chiar îşi depăşea învăţătorul, dar acela era fericit.

Bătrânul îl duse în primul studio de înregistrări, mic şi murdar, dar unde moşul fu primit cu un pic de neîncredere, le spuse că puştiul nu ştie decât să cânte, apoi el cântă şi văzu deodată ochii acelor tehnicieni şi ascultători cum rămân întâi uimiţi, 15

apoi fermecaţi şi mai apoi, spre bucuria lui, transfiguraţi. La anii lui tineri asta era cea mai mare bucurie şi atunci ştiu cu adevărat că avea drumul deschis, că bătrânul acesta bun îi fusese dăruit de sus, la fel cu cântecele, la fel cu lacrimile copilăriei după bătăile tatălui şi întâia plecare, fuga de acasă… Se întâmpla aşa, să fie ascultat de oameni potriviţi în chiar momentul potrivit. Apărură înregistrări şi se difuzară şi la radio. Apoi ieşi pe scenă, prima oară alături de numele mari ale blues-ului, cu un cântec sau două doar ale lui, neauzite încă, dar îi lăsă în umbră şi lumea era în extaz când cânta singur. Reuşi. Dar simţea că este doar începutul altui timp în viaţa lui, mai depindea încă de lecţiile maestrului, deşi simţea că deja ştie.

Atunci când bătrânul se stinse a plâns aşa cum nu plânsese niciodată, asta pentru că iubise totul în legea lui, de mult şi fără chiar să ştie, iar tocmai acea lege a dragostei i-l adusese pe bătrân şi apoi i-l luă. Se apucă de băut şi chiar atunci i se făcu rău, apoi plecă neştiut de nimeni după ce îl ingropă pe bătrânul singur, cu o ceremonie scumpă. După acei ani îi rămase doar chitara şi ştiinţa ei. Scriseră ceva cu litere de-o şchioapă într-un ziar, dar pe el nu-l interesau vânătorile de subiecte ale ziarelor, dorea să se afunde în lume, necunoscut şi singur, dar simţea că nu va trăi mult timp aşa. Îl chema scena şi acei oameni simpli, milioanele de suflete chinuite de sclavia muncii pentru cei bogaţi, era parcă dator să aducă un fel de eliberare măcar aşa cum ştia şi simţea el. Pentru ei.

Umblând singur prin ţara cea mare, hoinar pe autostrăzile lungi, simţi amintirea tatălui său ori de câte ori îl depăşea câte un camion greu, se gândea că ar putea fi tatăl lui chiar, atunci cânta în gura mare acoperit de zgomotul greu al motoarelor, cu chitara lui nepreţuită în spate şi se elibera. Întâlni mii de oameni cărora le cântă. Îl bătură poliţiştii pentru că se nimerise a cânta la un miting sindical şi oamenii îl iubiră. Apoi rămase iar singur şi banii i se terminară. Hainele i se uzaseră şi uneori simţea că miroase. Bău mult şi i se părea că se scufundă. Apoi, într-un bar uitat de lume se auzi la radio şi rămase ca trăznit. El era ? Chiar el, Joe C. ?… Da, poate, pentru că deodată i se făcu dor de bătrân şi plânse în paharul lui de la masa aceea.

Barmanul şi ceilalţi îl priviră ciudat, făcând semne cu mâna deasupra capului, dar el se ridică, luă chitara şi cântă. Se făcu linişte şi atunci îl recunoscură, el cânta 16

liber şi se simţea bine din nou, apoi ceilalţi aplaudară şi îi cerură să le mai cânte, el cântă toată noaptea şi îi dădură să mănânce bine spre ziuă, barul se umpluse şi încă mai doreau să-l asculte. Dar el obosise şi-l lăsară să doarmă din greu. Însă barmanul nu se lăsă şi dădu un telefon la postul de radio care-l pusese în undă. Că se întâmplase ca prezentatorul acela să îndemne ascultătorii să afle ce mai era cu Joe C., cântăreţul abia descoperit şi dispărut asemenea unei comete, că se întâmplase ca barmanul să audă asta şi să înţeleagă, astea poate au fost trimise de sufletul bun al bătrânului care nu-l putea părăsi, mai ales acum, la greu.

Aşa că la trezire, cu cafeaua în faţă, discuta foarte deschis şi curajos cu trimişii postului de radio şi ai casei de discuri. Se simţea trezit dintr-o lungă noapte, plină de dureri şi ştia că tocmai durerile îl vor duce mai departe. Le învinsese. Începea pentru el cea de-a doua cunoaştere după cea de-a doua plecare.

4. Atunci se dezlănţuise. Nu mai cunoştea decât inspiraţie după inspiraţie, era ca un curent straniu şi parcă nepământean, i se alăturară nişte băieţi ca el la bas, tobe şi la clape. Bătrânul, asemenea unui înger magic şi nevăzut, îi ocrotea şi ei plecară în lungul şi în latul ţării celei mari şi stadioanele se umpleau de oamenii dornici de libertatea adusă de el şi cei ai lui, de cuvintele lui de bun rămas, “love and peace to you all”. Creştea şi se simţea mai viu ca oricând, iar în pauzele de pe drum îi veneau de sus idei noi, învăluite de fumul acela ciudat al ierbii pe care o fumau cu toţii. Banii se strângeau foşnind în buzunarele lor şi îşi amintea de zilele cele grele şi atunci dădeau cu toţii daruri în toate părţile şi fără să aleagă. Ştiau că la concertele lui nu veneau bogaţii. Cânta uneori gratis, contabilii înebuneau, dar îi lăsau în pace, aveau doar doza lor de nebunie nepericuloasă, deşi poliţişti cu motociclete, căşti şi bastoane şi ochelari de soare le asigurau ordinea. Dar era bine şi ştia că este pe drumul lui, ales de mult.

O cunoscuse atunci pe Cristina, care la un concert stătea în extaz în primul rând, aproape o putea atinge, dar ea nu se mişca şi îl privea cu nişte ochi mari, negri şi catifelaţi pe care sigur îi ştia de undeva şi nu îşi amintea de unde, îl tulbură 17

chestia asta tot concertul acela şi ea simţise atunci cum el cânta doar pentru acei ochi, inspirat şi detaşat şi plutind în focul arderii lui asemenea unui nepământean.

S-au cunoscut şi s-au iubit de îndată. Simţeau cu toţii că se va întâmpla o pauză sau altceva.

Iar ea îl luă în vacanţă la Paris şi acolo, deşi îşi aranjă un concert aşa cum visase o viaţă, în inima Europei, pe care i se părea că o cunoaşte în acelaşi fel ciudat cum o cunoştea de mult pe Cristina, acolo îl învăţă de alţi cântăreţi, diferiţi aproape total de el, dar având acelaşi har al inimilor nestăpânite şi neliniştite.

Ascultă uimit pe Brel şi pe Piaf, apoi chiar pe Callas şi operele lui Verdi. Cristina nu îl lăsa liniştit, urmară Paganini şi mai târziu, între nişte repetiţii în sala cea mare, îl lăsă o seară şi apoi o noapte întreagă cu tot ce compusese Mozart. Auzi, ce chestie, el, Joe C., cel fost cândva un înciudat Nimeni, el şi Mozart ! Dar îi plăcea nespus de mult totul şi îi simţea iarăşi ochii Cristinei, acum înţelegea rostul, ochii aceia erau la fel cu ai bătrânului, aceeaşi căldură tainică îi învăluia, de parcă ar fi fost cu adevărat trimişi din alte lumi pe pământ. Mai primi apoi o instruire ciudată în tot felul de doctrine indiene pe care şi el le simţea apropiate de parcă le-ar fi cunoscut de când se ştia. Şi încet-încet, între concertele din Europa, în orele de linişte şi tăcere cu Cristina, simţea viaţa cea adevărată, împlinită în toate fibrele fiinţei sale. Au fost aceştia anii lui cei mai frumoşi.

Anii celei de-a doua plecări şi ai celei de-a doua cunoaşteri.

5. Ar fi putut să rămână la casa tatălui său şi să devină un cuminte şi modest şofer de camion. Ar fi putut să înveţe, silitor şi conştiincios, să ajungă avocat, profesor, mai ştii, chiar preşedintele Statelor Unite. Ar fi putut de asemenea să rămână cerşetor pe străzile murdare, să se îmbolnăvească şi să piară în mizerie.

Dar nu, el alesese asta de când se ştia, nimic altceva decât asta. Cu preţul ficatului lui făcut acum ţăndări, cu preţul lacrimilor de durere şi de fericire, ştiuse.

Visul lui, îngăduit parcă de sus, căpătase contur şi forme reale doar pentru el. De fapt, pentru cei cărora acum simţea că le fusese dăruit şi pentru care se simţea liniştit şi împlinit.

18

Îi plăcuse John Lennon şi cântecul acela al lui, “Imagine”. Ştia că acela fusese ucis pentru că vorbise aşa. Ştia că şi lui i se livraseră cele mai tari şi noi droguri pentru a fi “ajutat” să se stingă, de aceea nu putuse să tacă, pentru că adevărul lui, luminos ca Soarele zilei trebuia să fie rostit şi-l rostise şi fusese auzit.

Chimia, da, chimia aceasta care acum îl adormise şi-i luase durerile. Şi chimia cealaltă… Şi tehnica, da, tehnica aceasta pe care o folosise împreună cu prietenii lui neştiuţi, care-l ajutaseră sub numele de tehnicieni… Şi cealaltă tehnică…

Privi mâinile lui, cea dreaptă şi cea stângă, degetele deformate şi lungi, cu bătăturile întărite de la corzile metalice, de la coarda sol, da, îşi aminti acea coardă sol cumpărată din cei 2,50 dolari şi care-l adusese la el pe prietenul cel bătrân, negru şi cu părul alb, îşi aminti toate astea cu lacrimi în ochi, se simţea ca un om de 40 de ani fără ficat, cu focul încă nestins. Bine că îl anesteziaseră, merita măcar asta după ce trezise cu chitara lui ceva nou şi bun într-o Americă stăpânită de ceva rău, da, “love and peace to you all…”

Trei garoafe roşii îi atârnau între degetele mâinilor puse liniştit pe piept, abia acum le zări, ştia că e cifra magică a Cristinei, trei… Trei plecări şi trei cunoaşteri, draga Cristina, vede probabil că am murit, dar ea nu ştie că nu murim niciodată...

Sau ştie ?…

Pentru George C.

A MERITA UN COPAC

De când era îndrăgostită, Olivia nu reuşea să mai facă nimic la fel cu ceilalţi.

Era parcă absorbită într-o lume ciudată, care nu lăsa loc decât preocupărilor şi gândurilor în care principalul era el. La serviciul ei de la Grădina Botanică avea 19

norocul să nu fie prea ocupată şi astfel nu o vedeau colegii cum parcă pluteşte prin serele cele înalte şi pline de plante exotice, nici cum se aşeza adesea sub stejarul cel mai bătrân din grădină şi răsfoia un manual oarecare. Nu înţelegea nici ea prea mult, ştia că e călăuzită de nişte forţe pe care le simţea a fi dumnezeieşti şi care îi depăşeau experienţele de până atunci, nefericite şi trecătoare. Se lăsa purtată astfel şi el, băiatul iubit în taină, coleg al ei, parcă simţea.

De vânzare Quercus robur de cincizeci de ani, perfectă stare, transport ieftin, preţ bun. Tel... Anunţul îi răsărise sub privire din paginile revistei de botanică. Ce curios, se gândi, cine oare poate vinde un stejar de cincizeci de ani, în perfectă stare? Ştia cât de maiestuos este un asemenea stejar, cât de dificil putea fi de transportat şi cu toate astea cineva îl vindea, aşa, ca pe o proprietate privată oarecare. Cine o fi oare “stăpânul” acestui copac? Va suna de îndată la telefonul din anunţ, nimeni până acum nu o iritase aşa, iar în această stare se simţi un pic mai utilă serviciului ei. Se gândise că numai grădina botanică ori casa regală îşi puteau permite că cumpere un Quercus robur bătrân de cincizeci de ani, un stejar englezesc în perfectă stare şi la un preţ bun. Va vorbi cu şeful ei, desigur, anunţul apăruse în numărul revistei din luna trecută.

Vom încerca, da, spuse şeful, dar până atunci sună la telefonul din ziar şi fii foarte atentă la preţ, iar transportul…

Olivia se gândea la el. Nu auzise ce îi spusese şeful, dar ceva care o proteja parcă o făcu să ridice receptorul şi să formeze numărul exact când şeful, după o scurtă pauză, îşi îndreptă privirile spre ea. Formă numărul şi aşteptă, ascultând sunetul de apel de două ori, apoi de alte câteva ori. Se gândea să închidă când auzi răspunsul celuilalt. Era o voce slabă. Se simţea respiraţia gurii prea lipite de microfon şi în felul acesta Oliviei i se păru ciudat de apropiată. Dialogară despre anunţ şi află adresa, era în zona de case bogate a oraşului, notă adresa şi stabiliră o întâlnire a doua zi. Pe notiţa cu adresa, cu numărul de telefon alături, şeful scrise cu scris mărunt: atenţie la preţ şi transport! Cu un semn de exclamare care arăta atenţia în mod deosebit. Atenţia Oliviei era însă la vocea care încă îi vibra în auz

20

cu un timbru schimbat din cauza telefonului, dar din vibraţiile căreia se simţea ceva de care abia acum luase şi ea cunoştinţă. Era dragostea.

Trebuie să fie bătrân, dacă o fi el proprietarul.

Dacă stejarul avea cincizeci de ani, atunci cineva ştia când fusese plantat, adică pe la 1920. Olivia căuta strada şi numărul de la volanul micii ei maşini şi se mai gândi că un asemenea copac trebuie să fie vizibil cu siguranţă de departe. Se apropia, vilele se răreau, deveneau din ce în ce mai luxoase şi paşnice în luxul lor, aveau din ce în ce mai mult teren de jur împrejur. Ei, cei bogaţi. Se trezi că are deodată în faţă coroana mare şi rotundă a stejarului căutat, de parcă ar fi atras-o acolo chiar el, ivit pe neaşteptate după o cotitură la stânga. Avea un trunchi drept, puternic şi viguros, iar la poalele lui, în umbra coroanei frumoase, era o bancă din lemn înconjurată de un covor minunat de frunze galbene căzute din ramurile de sus. Era frumos şi poetic tot tabloul. Olivia se opri, coborî din maşină şi înaintă cu paşi rari. O fascinaţie netrăită până atunci îi mira mintea. Privi, cu ochii larg deschişi, sub coroana imensă de frunze, faţada casei care avea o fereastră mare în dreptul copacului. Zări prin transparenţa geamului două imagini, reflexia puţin întunecată a stejarului şi mai înapoi o siluetă aşteptând dincolo de fereastră.

Aşezate una peste alta pe oglinda geamului, cele două se contopeau ca pe un ecran.

Sună. La câteva clipe după aceea uşa se deschise şi apăru un bătrân slab şi un pic adus de spate, în halat de mătase şi cu o pipă fumegând în mâna stângă. Avea ochi albaştri şi părul blond şi rar, puţin albit, îi cădea frumos peste fruntea luminoasă. O privi pe Olivia lung şi pătrunzător de parcă ar fi înţeles că fata aceea iubea. Ochii i se luminară, ca și cum ar fi recunoscut o soră de departe sau o cunoştinţă veche. O întrebă cum o cheamă şi o invită înăuntru.

-Da, îţi simt întrebările, domnişoară, şi am să-ţi spun povestea stejarului. Am dat acest anunţ în revista de botanică şi cu numele latinesc al copacului ştiind că va fi citit doar de cei pricepuţi, cunoscătorii arborilor. Altfel aş fi riscat ca acest sfânt copac să fie cumpărat de cine ştie ce bogătaş orgolios, ori aş vrea ca măcar d-ta să înţelegi că ştiu foarte bine că nici un copac sau alt bun al naturii nu poate fi deţinut 21

ori vândut ca proprietate de nimeni, oricât de bogat ar putea fi cineva. Bătrânul tăcu o clipă, apoi spuse: -Sunt, după cum bine vezi, bătrân şi am mare nevoie de bani pentru tratamentul bolii mele, casa asta, frumoasă aşa cum este, e plină de ipoteci şi de datorii. Iar stejarul mă va ierta că îl vând, pentru că are puteri magice de înţelegere. Îi voi schimba doar locul, nu şi viaţa, de aceea am să răspund astfel şi la întrebarea d-tale nerostită cu privire la preţ. Vezi, mai am foarte puţin timp, zilele-mi sunt numărate şi apoi mă voi scrie şi pe mine în fibrele acestui copac. Spun şi pe mine pentru că acolo, în trunchiul lui, mai este cineva. Da, copacul acesta are scrişi cei cincizeci de ani în care eu şi soţia mea l-am îngrijit, pentru că l-am plantat aici, unde este şi azi, chiar în ziua nunţii noastre. Au fost toţi prietenii de faţă, era un obicei frumos pe vremea aceea. Pe cămin, acolo sus, sunt fotografiile de atunci, galbene de timp, ca frunzele stejarului. Ne vezi pe mine şi pe soţia mea în hainele de nuntă, cu prietenii şi rudele, toate feţele vesele şi zâmbind, iar în faţă acel mic pui de stejar?

E clipa în care a început numărătoarea celor cincizeci de ani. Timpul nostru şi al lui, altfel şi totuşi…

Bătrânul tăcu din nou.

-Ne-a ocrotit el, copacul, ne-a inspirat pe mine şi pe soţia mea, adevărat suflet pereche pe lumea asta. Era actriţă şi teatrul a făcut-o celebră. Eu scriam şi am cunoscut deopotrivă ani de sărăcie, când nu ne aveam decât unul pe celălalt şi câte o bucată uscată de pâine, dar şi înflorirea succeselor noastre, chiar odată cu creşterea crengilor lui viguroase, ale stejarului vreau să spun. Ştia el, ca nimeni altul, să ne aducă înapoi din acele locuri personale ale noastre, pe mine din camera cu maşina de scris, pe ea din salonul ei cu oglinzi, mereu încuiat atunci, unde ea îşi creea, îşi învăţa şi repeta rolurile. Știa, zic, să scuture crengile lui frunzoase ca şi cum ne-ar fi chemat să îi fim alături pe banca aceea, obosiţi, dar nespus de fericiţi de oboseala aceea. Iar în anii când plecam de acasă în turnee şi călătorii, nu o dată s-a întâmplat să simţim chemarea lui, îi era dor de noi aşa cum poate doar unui fiu îi e dor de părinţi. Ne-am întrerupt toate cele urgente şi am revenit la el, cu bucurie şi cu dor. N-am avut copii, asta e trist, copiii noştri au fost teatrul şi piesele şi toată 22

bucuria pe care o aduceam pe feţele spectatorilor, ca o parte a bucuriei copacului crescând.

Frunzișul stejarului se scutură în adierea blajină a vântului, ca un semn că tot ce povestea bătrânului văduv ar fi adevărat. Pe cerul senin treceau nori subțiri și albi călăuziți de vânturi înalte. Din coroana bogată se făceau simțite zbaterile unor păsări adăpostite. Oliviei i s-ar fi părut cu neputință un stejar fără păsări.

-Soţia mea a trecut în veşnicie acum câteva luni. Am renunţat a mai scrie, nu aş fi avut ce să mai spun. Şi poate că după o viaţă împlinită alături unul de celălalt, a trebuit să trăiesc acest gol imens de după… Dar vezi, totdeauna ajutoarele vin de unde nici nu te aştepţi. Stejarul meu a început a grăi cu vocea şoptită a soţiei mele.

Am crezut că sunt halucinaţiile mele, ale depresiei, dar nu era aşa. Seara, pe banca aceea, la umbra cea stranie a Lunii pline pe frunzele lui, am înregistrat cu un aparat de la colegul sunetist din teatru toate şoaptele ei. Le voi lăsa şi pe ele, casetele, celor de la grădina botanică sau prietenilor din teatru, puţini, acum, după cincizeci de ani. Dacă vei dori, le poţi asculta. Îi arătă Oliviei raftul bibliotecii unde casetele erau așezate la rând.

-Astăzi este bine că pot vorbi cu d-ta. Sunt împăcat şi trebuie să-ţi mai spun că de câtva timp stejarul tace, oricâte eforturi am făcut eu de a-l asculta. Înţeleg din tăcerea lui că trebuie să plec şi eu în lumea de eter a vieţii în care se duc toate…

Pentru a reveni, desigur, nimic nu moare, ci doar se transformă în altceva. Un stejar, de pildă. Ca o iluzie, dar în care rămâne doar dragostea pe care o citesc şi în inima d-tale, domnişoară botanist… Păstreaz-o, este Totul. Acum vino cu mine şi am să-ţi arăt ceva.

Au ieşit afară, era ora amiezii şi lumina era clară şi senină aşa cum numai în sfârşitul lui septembrie poate fi. Bătrânul se sprijini de braţul fetei. Pasul lui era rar și uşor ca al unui balerin. Oliviei i se păru că nu are greutate. Se apropiară de copacul falnic, aproape de tot de scoarţa lui. Degetele lungi ale bătrânului îi arătară, fără să atingă, o formă ciudată. Era aceea a unui chip de femeie apărut acolo ca şi cum ar fi fost sculptat. Mâna lui trecea uşor, la mică depărtare de acel chip, pe care parcă îl mângâia în închipuirea lui.

23

-Vezi?, întrebă, cu privirea aţintită pe chipul fetei care privea fascinată.

-Da, văd…, răspunse şi în clipa aceea Olivia chiar văzu.

Se despărţiră.

Copacul a fost dus cu toată frumuseţea lui la Grădina Botanică. I s-a dat un loc special şi o etichetă frumoasă alături de ceilalţi copaci bătrâni. Nici n-a costat mult, zicea bucuros şeful Oliviei. Botaniştii făcură tot ce le stătea în putinţă, îl îngrijiră cu sârg şi simţeau cu toţii forţa lui aproape magică. Se adaptă noului loc surprinzător de bine şi după un an arăta splendid. Vizitatorii îi făceau fotografii, copiii îşi dădeau capetele pe spate de-a binelea ca să-l vadă în toată măreţia lui, încasările grădinii crescură. Copacul îmbogăţea totul în jurul lui, dar îşi amintea şi el, aşa cum poate un Quercus robur să-şi amintească, de cei doi tineri îmbrăcaţi într-un mod ciudat pentru el, dar frumos, el cu un costum alb şi ea cu o rochie lungă şi albă. Cum râdeau fericiţi cu toţii atunci şi cât de tânăr se simțea şi el. Era mai multă lumină atunci sau aşa i se părea lui. Câtă bucurie a simţit mereu când îi ţinea pe cei doi în banca de sub frunzişul lui, cum le vorbea şi le şoptea când ei erau trişti așa cum numai oamenii pot fi. Cum le simţea dragostea şi cum ştia atunci că ei ar fi dorit ca şi el să le fie asemenea, adică om. Dar lui îi dăduseră un nume ciudat, ei, oamenii: Quercus robur…

După ce stejarul a fost mutat, la fereastra bătrânului se făcu o lumină mare în locul coroanei stejarului. Se obişnuise peste vreme cu umbra aceea blândă. Acum lumina parcă prea mare îi obosea ochii şi abia reuşea să o reducă puţin cu o perdea subţire. Nu era necăjit, ştia că stejarul lor atât de drag era pe mâini bune şi alături de fraţii lui, stejarii. Avea să se stingă el, anii lui de om erau altfel decât anii copacului, dar se simţea uneori mai singur. Atunci privirea lui desena pe perdeaua subţire coroana copacului, aşa cum o primise în dar în suflet şi ea era acolo, vie, ca o fremătare pe care o simţea în crengile acum departe şi totuşi atât de aproape. Da, avea să se strecoare tiptil-tiptil, neştiut, în lumina mare care îi inunda fereastra în acest octombrie. Va trece şi el în starea de chip pe un copac drag. Acest copac, pe

24

care-l simţea a fi un mesager din alte lumi, aici, pe pământ. Alături de alt chip drag. Împreună.

În faţa ferestrei a rămas o groapă mare, goală, pe care cei de la serviciul transporturi au umplut-o cu frunze uscate de Quercus robur.

SCENE

1. “Da, da, aici e totuşi ceva…”, îşi spunea Teo nedumerit şi, aşa cum făcea întotdeauna când era nedumerit, se scărpină încet şi gânditor prin barba lui căruntă.

Asta se vede că îl liniştea sau îl lămurea, acum mai ales, când îşi privea parcă pentru prima dată tablourile din expoziţie, din prima lui expoziţie, aici, în chiar centrul oraşului. Îl lăsaseră să expună deşi nu-l cunoşteau bine, dar îi uimise prin ceea ce lucrase ani buni, singur în cămăruţa lui, neştiut, asta pentru că Teo era doar un gunoier şi nu se putea mândri sau ruşina cu asta, dar simţea că munca asta de curăţenie a oraşului, destul de curat de altfel, îi lăsa timp de visare şi de cum pleca din serviciu, curat şi îmbrăcat îngrijit, se simţea renăscut parcă pentru cealaltă viaţă a lui, aceea de pictor. Îi plăcuseră culorile pure şi curate, neamestecate pentru obţinerea de nuanţe noi, asta el n-o ştia, ci doar aceia din şcoli. Dar simţea şi ştia din inima lui care culori se pot alătura şi care nu, cât trebuie deschis ori închis un albastru sau un roşu.

Iar în lumina asfinţitului, în camera lui, culorile parcă

deveneau vii şi Teo devenea vesel şi mulţumit, îşi simţea visul aproape realizat. Şi era realizat cu fiecare pânză, mică sau mare, pe care pensulele aşezaseră mânuite de el acele culori frumoase, iar acum, în plina sală a expoziţiei, le vedea pentru prima dată împreună, alăturate după cum îl lăsaseră cei de acolo, se gândise mult şi

25

le tot mutase una lângă alta de mai multe ori până le simţise că stau numai aşa cum le voia el.

“Aici este ceva, da, da…”, asta se simţea şi abia acum înţelegea cât de mult iubise culorile şi cu câtă migală îşi trăise timpul celeilalte vieţi, timpul lui liber, alcătuind în ani de zile ceea ce acum abia vedea pe de-a-ntregul. Ochii îi străluciră şi era fericit, mâinile nu-i mai scărpinau barba, ci se deschiseră cu palmele în sus, aşa…

“Doamne, iată tot ceea ce eu am făcut şi simt că mi-a fost dat să înfăptuiesc asta călăuzit doar de dragoste, de aceea eu mi-aş dori tare mult să simtă cu toţii dragostea asta atunci când vor veni să le vadă. Doar asta, Doamne al culorilor…”

Aşa gândi, parcă se ruşină un pic, dar era mulţumit. Înţelegea că toate întâmplările din ultimele zile fuseseră necesare ca să ajungă în acest loc şi chiar munca lui fusese o unealtă parcă anume folosită pentru a-l aduce la casa acelui profesor de pictură căruia îi făcuse curăţenie. Că vorbise probabil cu multă pasiune de ceea ce făcea el acasă şi acel profesor îi văzuse lucrările, era de fapt prima persoană în afară de el însuşi, acum înţelegea uimirea şi recomandarea către sala de expoziţii, biletul acela îi lăsase toate uşile deschise şi iată-l acum aici, singur înaintea deschiderii.

Sala avea o faţadă mare din sticlă, dar acoperită acum cu perdele. O privea aşa cum priveşti o cortină de teatru înainte de începerea unui spectacol, doar că de data asta simţea că el este în scenă. Nu simţea decât o bucurie blândă şi înţelese că gândul lui fusese ascultat. Perdeaua cea mare era luminată din afară de razele soarelui care asfinţea şi el se gândi la lumina de dincolo care va lumina mâine tot peretele unde îşi avea expuse tablourile, cât de curate erau culorile Teo ştia bine, pentru că în acea lumină le pictase.

Mâine, mâine, mâine… Aşteptase de fapt toată viaţa ziua de mâine, fără a şti decât să strângă gunoaiele oraşului şi să înveţe singur să picteze, iar oraşul îl primea acum ca pe alt Teo, acela care trăia cu adevărat. Nu fusese niciodată singur, avea căţeii lui de la marginea oraşului care îl primeau dimineaţa şi pe care îi hrănea şi culorile de după-amiaza, odihna lui. Şi cine ştia oare mai bine decât el cât de 26

multe culori pot fi găsite chiar şi în peisajul care putea părea dezolant al grămezilor de gunoaie ale oraşului, chiar dacă erau doar ambalaje şi alte resturi de după „marele consum”, cum îi plăcea lui să spună ? Înţelesese prin meseria lui că frumuseţea este peste tot şi că ea te odihneşte, cum zicea un proverb chinezesc citit într-un almanah.

Mâine, mâine, mâine… Se aşeză în fotoliul de lângă măsuţa cea joasă şi se gândi că ziua de mâine poate veni. Va fi specială, ştia asta.

2. Dormi pe fotoliu şi se trezi amorţit şi urmărit de un vis din care nu-şi mai amintea decât un continuu pastel de culori care se amestecau. Se descarcă obsesiile, îşi spuse zâmbind. Bău o cafea tare şi fumă. Era foarte devreme şi simţea că lumina Soarelui nu se aşezase încă. Se duse la vitrina galeriei şi trase perdeaua cea mare. Spectacolul poate începe, sunt aici de aseară şi trebuie ca şi Soarele dimineţii să intre la spectacol, că doar el e creatorul tuturor culorilor, se gândi. Se întristă însă când înţelese că lumina soarelui va ajunge acolo abia după prânz. Nu-i nimic, e tot lumină şi acum, e lumina dimineţii zilei care ieri a fost mâinele de acum. Nu, ceva e ciudat aici, mâinele zilei de azi va veni mâine… Nu contează, pe mine mă cheamă tot Teo. Se aşeză din nou şi privi prin vitrină din interior, era ciudat şi asta, i se părea că strada asta mare, pe care o cunoştea aşa de bine de când o tot curăţa zilnic, i se părea ea însăşi un alt fel de expoziţie. E expoziţia exterioară zilnică, e prea dimineaţă şi ei încă n-au coborât la spectacol, se gândi. Văzu apoi apărând de la colţ maşina de curăţenie pe care o privi emoţionat, era liber şi în concediu şi chestia asta cu expoziţia rămăsese neştiută pentru colegii lui, mai ales oameni simpli şi cu instincte parcă uneori prea sănătoase, dar alături de care îşi câştiga şi el existenţa. Simţea în dimineaţa asta că îi sunt dragi cu toţii, aşa cum erau ei, erau ei înşişi, vii, mai puternici ori mai slabi, aşa cum Dumnezeul culorilor lui îi făcuse pe lumea asta. Ar fi vrut să-i salute, dar maşina trecu liniştită şi nu luă nimic murdar de pe jos.

27

“Ia te uită ce curat a devenit locul ăsta… Sau poate sunt obosiţi de munca nopţii…”

Va aştepta cu emoţie vizitele lor, ale celor pricepuţi, experţii şi ziariştii, negustorii şi fotografii, ştia că vor veni cu toţii atraşi de expoziţia acestui gunoier care se credea a fi pictor.

3. Băiatul mergea cu capul plecat şi era absorbit de gânduri. Îl certaseră părinţii pentru că nu se prea ţinea de şcoală, de parcă ei ar fi ştiut ce simţea el acolo, la şcoală. Nu ştiau ei, nici nu le putea vorbi, asta era doar treaba lui, cum îl speriau şi îl batjocoreau cei mari, cum îi luau mărunţişul pentru gustarea lui, asta ameninţându-l cu ţigările lor fumegând în gurile rânjite şi privindu-l cu ură de sus, în timp ce el îi privea speriat mai de jos, că avea doar opt ani… Nu ştiau părinţii spaima pe care o simţea că va fi scos în faţa clasei cu lecţia nescrisă pentru că de ieri se tot visa plimbându-se de mână cu Ramona… Nu ştiau şi nici nu trebuiau să ştie, dar acum era hotărât să se răzbune şi să nu mai meargă la şcoală, va hoinări pe străzi şi va fuma şi el pe ascuns, va privi afişele şi reclamele, liber şi plin de ciudă şi va face el un plan de răzbunare. Da, sigur îl va face, îşi spuse şi lovi furios cu piciorul o cutie goală de Coca-Cola care se rostogoli cu zgomot în faţa lui, rotinduse mult timp. Din cauza şutului, şireturile i se desfăcură.

Ce tare sunt, o să vedeţi voi… Nici curăţenie nu mai fac ăştia…

Plecase de acasă devreme, fără să mănânce nimic şi acum i se făcu foame, dar era mai bine să-i fie foame decât să fi ascultat încă o dată morala mamei şi a tatălui pe post de mic dejun. Avea nevoie de timp ca să urzească planul răzbunării lui, dar bine i-ar fi prins un corn cu ciocolată… Ajunse în centru şi oraşul era tot pustiu, mergea legănându-se pe trotuar şi privea vitrinele, era iar liber şi ochii lui zăriră dincolo de un geam mare ceva frumos colorat. Ce-o fi acolo, înăuntru ? Se apropie şi văzu culorile mai bine, nu era prea clar, dar zări deodată imaginea lui cu ghiozdanul în spate şi cu şireturile desfăcute şi înţelese că era chiar el, iar dincolo de geamul cel gros şi mare un alt chip cu o mică barbă albă care-l privea cu ochii lui albaştri şi miraţi.

28

Era ciudat cum se simţea de atras de locul acela şi vru să plece, dar se pomeni că intră pe uşa de sticlă. E o expoziţie cu picturi şi acela e pictorul, îşi spuse şi se opri şovăitor, dar apoi privi culorile şi de îndată se simţi foarte liniştit. Uită de toate într-o clipă şi inima începu să îi bată nebuneşte de parcă s-ar fi temut de ceva, la fel îi bătea şi când apăreau cei răi, dar acum era parcă altfel. Pictorul se apropie încet şi îl întrebă dacă îi plac tablourile.

Ddda, zise şi îi fu ciudă că se bâlbâia. Dar pictorul nu îl mai privea şi se îndreptă spre fotoliul lui, luă un pliant de pe masă şi i-l aduse. Îl luă, privi hârtia aceea cu fotografii color şi o simţi strâns în mâna lui, o puse în ghiozdan cu nişte gesturi complicate, cu ochii în ochii pictorului, îl atrăgea ceva şi nu ştia ce, era ceva nou ca o emoţie nemaicunoscută.

Uită-te la toate, e timp destul până vor veni, iar băiatul merse încet de la un tablou la altul şi pe măsură ce privea inima i se calma şi se simţi la sfârşit bucuros fără să ştie de ce, se dădu câţiva paşi înapoi şi îmbrăţişă cu privirea tot acel perete cu picturi şi cu ramele lor, stătu un pic locului şi apoi fugi pe uşa cea mare de sticlă, voios, se apropie pe afară şi îi scoase pictorului limba şi se strâmbă, era la adăpost pentru că sticla era groasă, dar pictorul râdea şi izbucni şi el în râs.

Pe urmă uită de toate planurile lui nefăcute de răzbunare.

4. Se certaseră. Mai cu seamă pentru că el nu înţelegea cum cheltuia ea banii, cum se ducea câte o leafă întreagă pentru că ea trebuia să fie frumoasă ca să-i placă tocmai lui, el era rece şi raţional şi uneori ei i se părea chiar cu adevărat că el ştie totul şi atunci se simţea zăpăcită şi ar fi vrut să-i arate şi ea ce ştie şi mai ales ce simte.

Se certaseră rău de tot, de aceea acum plecase să cumpere lucruri scumpe, va cumpăra tot ce nu avusese încă şi va fi cea mai frumoasă din bloc, din cartier, din oraş şi din ţară, da, va fi chiar Miss World şi nu o va mai interesa el, vor da năvală bărbaţii bogaţi, nu ca el… O să-i arate ea lui, deşi era tristă şi ştia că tristeţea o făcea urâtă, i se umeziră ochii de ciudă şi se uită în jur, dar era prea devreme şi strada era pustie. Mai bine, n-avea cine s-o vadă. Acum tocmai se hotărâse că nu-l 29

va mai iubi niciodată, orice ar face el, cu buchetele lui de trandafiri şi serile lui romantice la restaurant… Dar era plăcut, sigur, mai plăcut decât să umble singură pe străzi pustii. Văzu o sală mare de expoziţie în care nu era nimeni, deşi uşa cea mare de sticlă groasă era deschisă. Se privi în vitrina cea mare, era desigur frumoasă şi ea ştia asta, făcu chiar o figură de dans, dar cu toate astea tristeţea era tot acolo.

Se certaseră, da, se certaseră rău de tot şi ea acum va intra aici şi îşi va cumpăra doar pentru ea cel mai scump tablou, aşa ca să-i facă lui în necaz. Intră hotărâtă, merse drept spre fotoliul de unde pictorul Teo o privea calm cu ochii lui albaştri şi îl întrebă care este cel mai scump tablou, cu o figură de fetiţă supărată în privirile căreia pictorul Teo citi totuşi o durere mult mai adâncă. O privea şi vedea în acei ochi frumoşi tristeţea sfâşietoare pe care o au uneori doar ochii acelor câini pe care gunoierii îi hrănesc la margini de oraş, în locurile unde se aruncă gunoaiele. O sfătui blând să privească toate tablourile mai întâi, iar ea se simţi dintr-o dată ca adormită şi merse încet de-a lungul peretelui cu tablouri şi merse şi merse de parcă ar fi plutit şi de parcă nu se mai sfârşeau culorile acelea curate care îi vindecau toate durerile şi care o făceau într-un chip nedesluşit să simtă ceea ce simţise cu ani în urmă, atunci, în acel februarie pe care-l simţea copleşitor de aproape acum…

Acele cunoscute bătăi ale inimii…

Privi mirată în ochii acelui pictor ori vrăjitor sau ce o mai fi fost el cu adevărat şi fără să spună nimic se îndreptă spre uşa de sticlă. Se opri, se gândi şi se întoarse.

Acum, plecând de acolo, îl iubea, totuşi… Îi cumpără lui un tablou mic, pe care nu-l putea lua decât la sfârşitul expoziţiei. Şi nici nu costase mult.

5. Îşi aranjă cravata în vitrina aceea mare de sticlă groasă. Arăta impecabil şi ştia că nu trebuie cu nici un chip să arate colegilor de birou urmele scandalului de aseară. Îşi zâmbi, dar trebui să se străduiască din greu, pentru că nu-i ieşea, dar izbuti. Ce bine că plecase ea înainte şi acum nu era mai nimeni pe stradă, ce ar fi spus trecătorii, cunoscuţii poate, dacă l-ar fi văzut cum se străduieşte să-şi compună zâmbetul ăsta care semăna la început cu un mic rânjet. O să-ţi arăt eu ţie, 30

femeie risipitoare, am să-ţi blochez toate conturile şi am să te las cu o singură toaletă şi aceea ieftină. Adio mese romantice - şi scumpe ! - la restaurant, iar trandafirii nu vor mai fi decât la second hand, mai ofiliţi un pic, asta numai de aşazisele noastre aniversări, auzi, aniversări, da, sigur, ale scandalurilor şi scenelor…

Nu se mai gândi la asta pentru că simţea că i s-ar fi terminat acel zâmbet prefabricat aşa de greu. Şi poate chiar va trebui şi tu să munceşti un pic, la fel cu alte atâtea mii de femei…

Vitrina aceea era deosebită pentru că nu etala nici o marfă şi asta îl miră. Cum, nici o marfă ? Privi înăuntru cu mâna apropiată de geam, erau doar nişte amărâte de tablouri, da, acum îşi amintea că era acolo sala de expoziţii a oraşului şi cum îi citiseră colegii de birou ceva despre o expoziţie nouă a unui necunoscut foarte talentat. Iată marfa, îşi zise, cine ştie cât va valora peste… ani. Am să intru şi am să-mi fac mie cadou un tablou mic, nu mare, că poate e scump. Pentru scandalul de aseară, femeie…

Intră şi întâlni mai întâi privirea albastră a pictorului Teo. Ce faţă de gunoier are pictorul ăsta, se gândi, dar e ceva acolo, aici… Privi fără să salute în jur, zări masa cea mică şi pliantele de hârtie colorată, fotoliul şi peretele de tablouri, se răsuci şi văzu înapoia lui sticla cea mare a vitrinei în care tocmai îşi regizase zâmbetul, asta era, nu mai zâmbea acum şi se simţi ca şi cum ar fi pierdut ceva, de asta se întorsese înapoi fără să facă un pas, blocat de privirea cea senină aţintită mut asupra lui.

Se simţi jenat, era ceva special acolo şi nu putea explica de ce se simţea aşa.

Pictorul Teo, ţinându-i privirea în a lui, făcu un gest larg cu mâna dreaptă asupra peretelui cu tablouri, ca şi cum l-ar fi invitat să privească, iar bărbatul privi şi îşi pierdu de tot propria lui greutate şi propriul lui zâmbet făcut înainte, iar în inimă îi pătrunse o bătaie nouă acum, dar totuşi cunoscută bine dintr-o anumită lună a lui februarie şi privi şi privi şi privi îmbătat de acele culori şi de propria lui bătaie de inimă recunoscută şi nu se mai îndură să se desprindă de peretele cu tablouri.

Minunate lucruri sunt aceste tablouri făcute de vrăjitorul ăsta de pictor cu mutră de 31

gunoier, se gândi, pentru asta…

Pentru dragostea asta merita să-i plătească

generos un preţ mare pe cel mai mare tablou, da, sigur, chiar asta va face, dar tocmai atunci pictorul Teo îl prinse de mâneca pardesiului scump, îi conduse privirea către cel mai mare tablou şi îi spuse că la terminarea expunerii îl va primi gratuit dacă va avea amabilitatea să îi lase o carte de vizită. Îl privi uluit şi dădu fără voia lui din cap. Scoase o carte de vizită cu gesturi mecanice şi i-o dădu pictorului care se înclină tăcut.

Aici e ceva, altceva, nu o marfă… Ieşi.

Era straniu, dar din vitrina de sticlă îl privea un zâmbet curat de copil care îi era totuşi cunoscut. Scoase telefonul mobil pentru a o suna şi a-i spune toată dragostea lui. Era prima lui dragoste şi mama fiului lor…

6. “Copilul, femeia şi mai apoi bărbatul… Primele personaje ale spectacolului lumii de afară, sau poate de dinăuntru… ? Regia… ? Piesa… ? Doamne, eu nu sunt decât un gunoier, dar simt astăzi că parcă mi-a fost îngăduit să curăţ nişte suflete…

Am reuşit oare ?…”

Soarele pătrundea clar prin sticla cea groasă fără perdeaua de aseară, iar pictorul Teo simţi deodată cum pe peretele cu tablouri strălucea cu adevărat Lumina.

SALT

Ei doi nu se numeau Bel şi Bela, aveau alte nume, dar prietenii lor tineri îi numeau aşa pentru că erau cu adevărat frumoşi. Se iubeau atunci cu toată puterea vârstelor lor, aveau cam douăzeci de ani fiecare, ea era educatoare pentru copii mici, preşcolari, iar el se muncea de zor să-şi găsească o meserie şi se îngrijea pe 32

vremea aceea de trupul lui atletic, înalt şi svelt, dar cam slăbănog. Asta conta mult pentru el, prietenii însă vedeau cum cei doi străluceau când erau împreună cu toţii şi simţeau o forţă ciudat de puternică unindu-i.

Era o vară frumoasă, erau liberi şi fiindcă ea nu ştia să înoate, el o ducea la ştrand, erau uneori doar ei doi, acolo ea se speria de apă, dar el o ajuta să iubească apa primordială, aşa o numea râzând, dar nu îndrăznea s-o sperie de-a binelea aruncând-o în ape mai adânci de un metru, iar el se aventura înotând frumos spre larg, iar ea atunci îl striga tare şi se simţea neauzită şi se mâhnea. El cumpără un colac de înot, îl umplu cu aer din plămânii lui şi o ajută să vină împreună în apa cea mare din mijlocul lacului, ea era fericită şi nu pricepea cum se poate pluti cu adevărat fără să ai pământul sub picioare, dar el atunci o îmbrăţişă acolo, în mijlocul apelor, o dezbrăcă de costumul ei de baie şi făcură dragoste aşa cum nu mai făcuseră vreodată. În apa aceea primordială, cu ochii în ochii ei, lui Bel i se păru că ea îl roagă să-i dăruiască ei şi numai ei un copil. Păstrează-mă aşa, îi şoptea ea, şi te voi păstra aşa... Apoi au ieşit din apă obosiţi şi fericiţi şi s-au întins la Soare goi, cu feţele îngropate în iarba verde, iar Bel îi cuprinse mijlocul cu un braţ. Au dormit câteva ore astfel, iar când s-au trezit le era cumplit de foame, fugiră să mănânce şi apoi, la duş, în oglindă, Bela văzu cum braţul lui lăsase o urmă albă pe pielea ei înroşită din jurul taliei, acolo nu arsese Soarele aşa de tare şi se bucură mult.

Pielea lor arsă de Soare s-a desprins cu trecerea timpului în fâşii subţiri, dar urma aceea a rămas pe trupul ei până toamna, târziu.

Bel îşi căută o slujbă pe care n-o găsi şi astfel ea se distanţă de el. Nu le ajungeau banii din salariul ei, iar prietenii care îi numeau Bel şi Bela se răriră din ce în ce în a-i ajuta. Bel se ducea la ştrand şi înota mult, prinse o plăcere nebună din aruncatul în apă, se chinuia să sară de pe cele mai înalte locuri, era o trambulină acolo, dar cam mică. Reuşea salturi frumoase, dar nu era nimeni să-l vadă, pentru că Bela se ducea la serviciu. Învăţă să facă săritura mai întâi în sus, cu 33

pieptul înainte şi cu braţele desfăcute de parcă ar fi dorit să cuprindă tot cerul şi Soarele astfel, dar acolo era prea jos, nu avea înălţimea necesară adevăratului salt, îl simţea în muşchii şi în toate fibrele fiinţei lui, dar încă nu găsise o trambulină suficient de înaltă.

Bela lucra şi timpul lor împreună se scurtă aşa.

Paznicul ştrandului îl cunoştea şi ori de câte ori venea acolo cu sacul lui pe umăr se milogea de el să-i dea un bănuţ pentru copilaşi, zicea, iar el se scotocea prin buzunare şi-i dădea omului puţin din ceea ce avea şi el. Dar într-o zi înţelese că omul acela cam tuciuriu, ţigan desigur, îl privea cu ochii lui negri până în adâncul sufletului, aşa cum nu observase vreodată şi înţelese că naţia asta împuţită, cum le zicea el, nu era chiar aşa de rea pe cât o credeau oamenii. Omul ăsta îşi vedea de slujba lui şi nici nu cerea mult, era destul că îl lăsa să intre acolo. Ochii cei negri privindu-l şi cerşind de fiecare dată un ban îi asemăna fără voia lui cu ochii ei în ziua aceea... Ciudat, îşi spuse, ai zice că n-au nimic în comun, dar amândoi îmi cer câte ceva, omul acesta e şmecher, ştie că dacă mă priveşte drept în ochi, ferestre, cum zic unii, ale sufletului, sigur e el că va găsi acolo ceva bun. Uite cum naţia asta nomadă ştie să obţină totdeauna ceva care îi lipseşte doar cu o privire mai atentă şi venită din istoria lor, nu, sigur naţia asta nu e împuţită, ci doar mai veche şi poate mai aleasă ... Pentru bănuţul acesta el mi-a dat o altă înţelegere... Binele cel mare îl avem înăscut în noi, răul este întotdeauna dobândit.

Dar ochii ei nu-l priviseră oare la fel?

Muşchii şi pielea i se făcuseră frumoase şi el era mai frumos, mai brozat, părul lui se decolorase de Soare şi era aproape blond, parcă şi ochii lui erau mai albaştri acum, iar Bela, furioasă, îi spuse într-o zi să se facă manechin la casa de modă pentru plajă, pentru că ea se simţea neliberă acolo, erau copiii care aveau nevoie de ea şi ea nu-i putea lăsa, iar el era prea ocupat de imaginea şi muşchii lui. Îi era ciudă că el era liber.

34

Şi pentru că nu primise în dar copilul, Bela se apucă să scrie o carte, o carte în care să se exprime pe ea. Va fi o carte în carte, ca un vis într-un vis, îşi spuse, tristă.

Bel fugi. Trist şi el pentru că nu avea bani, nu lucra, dar acum găsi trambulina potrivită, avea doisprezece metri înălţime şi sus de tot o platformă care îl fascinase.

Acolo, sus de tot, avusese ameţeli şi era cât pe ce să cadă, dar sări cu pieptul înainte, plin de aer ca un balon şi căzu bine în apă, cu curajul lui inconştient. Apoi urmă alt salt şi altul şi altul, se termina vara şi dunga de pe trupul ei era încă acolo, dar nu o mai putea vedea şi el. El vedea cerul mai aproape, apoi stropul acela de apă în căderea trupului lui i se părea uneori că este un mic curcubeu personal, doar al lui, păstra cu el în apă acea sclipire de lumină adevărată, încremenită doar pentru el. Aşa îşi simţea sufletul şi ştia că dacă ţi-ai atins odată sufletul nu mai poţi fi la fel ca înainte de a-l cunoaşte.

Apa îl făcea să simtă cum schimbând mediul, schimbăm lumea. Apa promordială, aşa ştia el dintotdeauna.

Pata aceea de pe trupul ei, deşi se ştersese aproape de tot, i se părea câteodată foarte rece. Cartea prindea contur, se închega şi scria uneori cu lacrimi în ochi şi i se împăienjeneau privirile. Schimbând starea, schimbăm lumea, se gândea ea atunci.

Ea scrie, ea lucrează, iar eu sar într-una, se gândea Bel, dar am s-o caut după angajarea la supermarket. Apa îi devenise o altă stare acum, asemenea saltului.

Dar venea iarna.

Inima omului trebuie oare să doară pentru a se descoperi? Sigur că da, i se părea ei că aude răspunsul şi atunci, descoperind cum îl iubise, se simţea gata să schimbe înfrângerea inimii ei în victorie. Gata cu sacrificiile, se gândi, voi culege laurii succesului.

35

Altfel de catedrală e supermarketul acum, îşi spunea Bel, angajat ca paznic acolo. Privea zilnic şi chiar noaptea, la orice oră, era deschisă non-stop catedrala asta, pe cei care veneau să se roage acolo cu limuzinele lor mari şi cu roţi care lui i se păreau a fi de tractor, lăsau şi ei acolo un obol foşnitor de bani sau un cont de cifre, apoi se chinuiau să înghesuie roadele rugăciunilor lor în port-bagajele cele mari, era o treabă grea asta, doamnele, smerite sau mai puţin smerite când soţul era mototol, mai mult asistau, aşa cum trebuie să fii la catedrală, după rugăciune. Aşa se gândea în lumea căreia îi aparţinea acum. Îi era teribil de dor de apă şi de salt, dar şi teribil de frig.

Frig le era şi celor care cerşeau sau uneori furau. Aceiaşi ochi negri, ca ai paznicului de la primul lor ştrand, priveau, cereau, şi primeau sau pedepseau furând. Doar de la bunii credincioşi ai acestei catedrale, nu ai alteia.

Pe urmă o duseră şi pe ea acolo unde trebuia să primească alt chip. Pe ultima copertă a cărţii ei trebuia să fie aplicată o fotografie a autoarei şi era un studio special de machiaj al editurii. Se spuseră păreri şi păreri acolo, stilistele şi fetele o priveau ca pe un obiect nou care trebuia preţuit, preţăluit, editura era cea mai mare şi ea mai primise şi un premiu.

Era succesul ei şi se gândi că oamenii aceia îşi fac doar munca lor.

Cartea ei era doar o carte în carte, un vis într-un vis.

Fotografia acelei femei radioase şi zâmbind larg nu era însă a ei. Ea se simţea încă a fi Bela. Criticul editurii o lăuda pe un text mic alături de fotografie. Succes fulminant.

Pentru că afară se făcuse foarte frig, pe Bel l-au lăsat să stea în uşa cea mare a magazinului, între nişte uşi din geamuri groase, dar l-au pus să se tundă scurt, ca soldaţii şi lui îi era frig la cap. Dar câştiga bani şi îi măriseră chiar salariul la împlinirea a şase luni de serviciu.

Fusese cuminte.

36

Bela nu se mai numea aşa, prietenii cei credincioşi dispăruseră unul câte unul, fusese singură-singură de tot, dar era victorioasă, avea alte prietenii acum şi părăsi grădiniţa şi copiii. Primi un contract mare şi bine plătit, se simţea liberă şi în asemenea stare, euforică aproape, se duse la supermarket să îşi schimbe hainele, toate, toate.

Luă maşina şi fugi bucuroasă acolo.

Bel o vede intrând, deşi e schimbată, o recunoaşte aşa cum numai el ar putea s-o recunoască. I-au făcut ceva, asta e clar... O vede şi se uită lung la ea, îi caută ochii, ea simte, nu se poate să nu simtă, nu se poate, nu. Ea priveşte în ochii albaştri ai lui, ochi care acum seamănă cu ochii ţiganului. O naţie împuţită, aşa îşi aminti ea că gândea odată Bel. Trece prin uşa de sticlă şi simte mirosul uniformei lui negre de paznic, miros de tutun prost şi sudoare veche, i se face silă, simte că trebuie să plece, mai sunt şi alte supermarketuri, nu ? Fuge la maşină, se împiedică şi aproape cade, dar încă este femeia care a scris o carte în carte ca un vis într-un vis. Acum se cheamă altfel, iar el, Bel, să stea cu ţiganii lui împuţiţi, se gândi, furioasă.

Dar l-au tuns şi l-au îmbrăcat în negru.

Ochii lui Bel se umeziră. Ar fi vrut doar curcubeul lui personal, numai sclipirea aceea de lumină materializată doar pentru el, din saltul acelei veri frumoase ca nici o alta.

Afară era groaznic de frig. Măcar ea a reuşit, are o maşină scumpă. Ieşi dintre uşile acelea de sticlă groasă, îi aminteau oarecum de apă, dar vântul rece nu-l lăsă să-şi aprindă ţigara. Mai bine, o să se lase şi de fumat.

Unde, cui şi de ce lăsase ea grădiniţa şi copiii?

Vara următoare a fost caldă şi frumoasă ca nici o alta, iar Bel a făcut un singur salt, cu pieptul înainte, cu braţele larg deschise, cu privirile către Soare şi cu lumina curcubeului lui personal în suflet, sclipind.

37

Ultimul salt, fără cădere.

Bela a devenit o scriitoare celebră. Chiar şi o carte mai puţin bună a ei se vinde bine. Chipul ei de acum seamănă foarte bine cu fotografia de pe coperta primei ei cărţi, dar nimeni nu îi mai spune Bela. Poartă numai haine scumpe, de comandă şi nu mai merge niciodată la cumpărături în supermarketurile păzite doar de ţigani. A învăţat să înoate şi se străduieşte să înveţe să sară de la trambulină. Asta ajută la celulită şi elimină colesterolul. Apa e primordială, nu? Pielea de pe spatele ei este acum puţin ridată, dar e albă şi curată. Niciodată bronzată.

Uneori se întreabă dacă trăieşte.

Dar numai uneori şi-i trece destul de repede.

CĂLĂTORUL

Omul obosise. Avea de dus valiza lui şi când zări banca din gara aceea se gândi să se aşeze pentru odihnă. Lăsă valiza alături, se gândi puţin, apoi se aşeză. Oftă, obosit, capul i se aplecă şi privirea îi căzu pe ghetele lui uzate, pline de praful drumurilor lungi străbătute de el. Îi erau totuşi dragi, le simţea asemenea unor prieteni pe care îi cunoştea de-o viaţă, mai cu seamă că prieteni printre oameni nu avusese. Unul sau doi pentru sufletul lui, înţelegând acum că prietenia adevărată este un diamant rar pe care îl merită poate numai cei desăvârşiţi. Acum însă era foarte obosit, pe el atârna mantaua uzată şi pe care o simţea apăsându-i umerii, valiza aceea ciudată, mică şi cu mânerul lustruit de atâta purtat îl aştepta parcă să plece mai departe, o privi simţind cum se încălzeşte uşor după mers, cu emoţie, îi era şi ea la fel de dragă, dar oboseala îl făcu să închidă ochii şi să se lase purtat de toropeala cea lină.

38

Se gândea la toată viaţa lui dusă pe drumuri, anii întregi de drumuri care parcă îi fuseseră asemenea unei case, cu adăposturile lor improvizate din te miri ce şi oriunde, liber ca păsările cerului, doar el, mantaua şi valiza aceea, acele drumuri îi purtaseră acum paşii în gara asta mică, aproape pustie şi acoperită de o ceaţă deasă.

Era seară. Mersese mult, îl alungaseră mereu şi atunci el plecase, fără vină, mereu pe drum, simţea acum că ajunsese prin fiecare pas şi prin fiecare loc văzut şi trăit chiar la el însuşi, acolo... Trăia aşa, cu bucuria lui asemenea sărbătorilor celorlalţi, fiecare rază de Soare şi fiecare strop de ploaie sau fulg de nea, fiecare vânt şi fiecare furtună şi se călise.

Dar şi îmbătrînise.

Poate e cu adevărat acum nevoie de odihnă într-un pat cald, poate e nevoie de cineva apropiat cu care să poţi vorbi oricând, poate e nevoie, da, se gândea şi simţi cum adoarme încet cu gândul acesta şi apoi se temu că va cădea de pe bancă sau că îi va lua cineva valiza aceea, dar e prea pustiu pe aici, îşi spuse.

Ridică privirea. Stătea în faţa lui un copil de cinci sau şase ani, nemişcat, privindu-l atent, aşa cum numai copiii pot privi. Era deodată ziuă şi lumina strălucea de culori curate, copilul, un băieţel cu ochii albaştri, avea la brâu o sabie mică din lemn, ca o cruce, cu un cui fixând cele două bucăţele de lemn, iar pe umăr îi atârna de-o sfoară un zmeu mic de hârtie. Un vânt blând i se juca în părul bălai şi ochii i se strângeau de prea multă lumină. Omul privea fără a pricepe de unde venise copilul, i se părea că îl cunoaşte de undeva şi nu reuşea să îşi amintească de unde, iar atunci băieţelul îi spuse cu voce mică : -Tu eşti tatăl.

Omul nu înţelegea, dar ştia că el, în clipa aceea, trebuia să audă aceste cuvinte de la acest băieţel cu sabie de lemn şi zmeu de hârtie.

Clipi din ochi, i se păru că dormise adânc şi că se odihnise parcă o noapte întreagă, era bine şi se gândi că nu i se poate întâmpla nimic rău, ar fi vrut să doarmă mai departe. Aţipi iar.

39

Băiatul care îl privea acum, în aceeaşi lumină clară, era mai mare decât cel cu sabia şi zmeul. Avea cam cincisprezece ani, nu mai avea nici o jucărie, dar fuma ascunzându-şi în pumn ţigara şi îl privea oarecum curios, mai privind apoi în jur, aşa ca şi cum s-ar fi temut de ceva sau cineva, să nu-l vadă fumând poate. Hainele lui erau un pic ciudate, omul se gândi că nu mai văzuse asemenea modă, era ceva nou, poate trecuse în alt veac fără să-şi dea seama. Şi totuşi părul cam lung şi zburlit al băiatului i se părea cunoscut. Dar băiatul se opri, privi faţa omului cu mai multă atenţie şi, ca şi cum ar fi înţeles ceva, îi spuse : -Tu semeni foarte bine cu bunicul.

Între somnul închipuit şi veghe gândurile se învălmăşeau în capul omului.

Mi-am plătit oare toate preţurile ? Mi-am plâns oare toate lacrimile ? Liniştea aceea adâncă unde am să mi-o găsesc, mai ales acum, când lumea a uitat cum este să mergi pe picioare, numai în maşini, grăbiţi cu toţii, apoi parcă nu mai simt, sunt cu toţii reci şi precişi ca un mecanism perfect, nu mai simt la fel, asta este...

De ce ? Inima va plânge pentru a se face simţită, aşa e poate necesar, nu poţi preţui ceva decât atunci când ai pierdut acel ceva, nu eu trebuie să cântăresc toate astea, dar ce bine ar fi dacă...

Aţipi la loc.

Apărură atunci bărbatul, apoi femeia, copiii şi mai târziu nişte bătrâni, i se păreau cu toţii cunoscuţi de demult, îl priveau cu curiozitate şi de parcă nu ar fi fost de pe lumea aceasta.

-Tu eşti fiul, copilul, îi spuse bărbatul.

-Tu eşti iubitul, soţul, fratele, îi spuse femeia.

-Tu eşti nepotul, strănepotul, îi spuseră bătrânii.

Un inel nesfârşit i se părea totul. Mereu, mereu, drumul lumii.

40

Gara se afunda încet în lumina albăstruie a Lunii când se trezi, ceaţa era la fel de deasă şi se trezi privind iar valiza lui, acum mai ciudată şi ea în lumina aceea.

Avea ceva magic în ea oare ? Nu ştia. Ridică ochii şi văzu gara aceea aproape pustie, cu ceasul rotund sub streaşina peronului, nu putea desluşi numele gării, i se năzări deodată că va veni şi pentru el un tren, că îl va duce undeva, unde, pe el, care nu avea nimic decît valiza lui ?

Se auzi un fluierat îndepartat şi pe şinele lucind în lumina Lunii se vedea o lumină care se apropia. Vine trenul meu, îşi spuse, simţea că va pleca, departe, departe de tot... Valiza lui mută. Prietenul credincios, mantaua, ghetele uzate, atât.

Se ridică încet, descheie mantaua, o împături frumos, aşa cum învăţase la armată şi o aşeză pe bancă. Se apropia lumina trenului, încet şi fără zgomotul acela de fiare pe care îl aduc trenurile care se opresc în gară.

Ce ciudată e liniştea asta a trenului, se gândi, era în picioare, privea venind un singur vagon luminat pe dinăuntru, vagonul parcă plutea şi se învăluia în ceaţa deasă sau poate în fumul locomotivei celei nevăzute, omul zâmbi gândindu-se că este vagonul lui de dormit, numai pentru el, pentru drumul cel lung, iarăşi drumul, drumul care îl aştepta.

Pe scara vagonului, la unul din capete, se deschise uşa şi vagonul se opri. Pe scară apăru un om grăsuţ, cu chipiu şi mustaţă, în uniformă de conductor de tren, privi lung peronul gării învăluit în ceaţă. Zări omul în picioare lângă valiza şi mantaua lui de pe bancă. Se încruntă uşor şi i se zburli mustaţa, clătină din cap, trist, apoi spuse : - Hai, călătorule, vino... Lasă-ţi valiza acolo, nu mai ai nevoie de ea.

- Vin, acum vin, pentru că mi-am amintit... A fost frumos aici, greu, dar frumos, am să mă mai întorc, sigur... Am visat eu atunci ori acum ?...

- Hai, copilule, sigur că ne vom mai întoarce...

Păşi pe scara vagonului, pe lângă conductor şi se simţi bine şi liniştit în lumina aceea strălucitoare de pe culoar.

41

Dimineaţa sosi ca de obicei, cu răsăritul ei de Soare şi culorile curăţate de lumină. Ceaţa se risipise şi cerul era senin deasupra gării, lumea se pregătea de drumurile ei obişnuite, grăbită, grăbită.

Copilul fugise de lângă mama lui, care vorbea fără oprire cu o altă femeie, vecină din acelaşi oraş. Se ascunse mai întâi în joacă sub banca pe care stătea un balot mare şi după valiza aceea a nimănui. Apoi însă simţi mirosul acelei valize, ciudat şi greu de definit, se uită de jur împrejur, nu venea nimeni, mama lui tot vorbea fără oprire, se uită iar la valiză, o aplecă aproape temător, dar ca un copil curios se aplecă şi deschise una din încuietori, numai cea din stânga, se strădui să ridice capacul dar nu reuşi decât un pic, apoi îşi făcu mai mult curaj şi deschise şi încuietoarea din dreapta, se putea ridica bine capacul, dar se uită mai întâi de jur împrejur, apoi iute-iute trase valiza după bancă, la adăpost. O deschise curios şi înfiorat ca de ceva interzis.

Privi înăuntru. Erau acolo de-a valma aceste obiecte pe care le scoase pe rând : o sabie mică de lemn în formă de cruce, cu un cui fixând cele două lemnişoare, un zmeu vechi şi mic din hârtie îngălbenită, o lulea şi o pungă cu tutun mirosind frumos, câteva cărţi mici şi nişte ochelari pătaţi, o brichetă specială pentru lulea, o verighetă tocită, una singură, o fotografie uzată şi zdrenţuită pe margini cu mulţi oameni veseli, câteva monede vechi, nişte pietricele mici şi colorate şi un pachet de cărţi de joc, vechi şi murdare, un melc mare de la mare pe care băiatul îl duse la ureche şi în care încă se putea auzi marea. Pe dinăuntru valiza aceea avea o căptuşeală din mătase aproape nouă.

Copilul se uită lung la sabia de lemn, la melc, la zmeu, le luă pe toate, desfăcu mantaua aceea mare şi se înfăşură în ea. Era lungă, îi atîrna pe jos, dar cu sabia de lemn în mâna dreaptă, ridicată, cu zmeul pe umeri şi cu melcul la ureche fugi vesel la mama lui. Speriată, femeia nu-l recunoscu mai întâi, apoi se supără tare şi îl certă aspru pe băiat. El plânse, sabia se rupse pentru că era veche, zmeul îl luă vântul şi doar melcul îi rămase în mâna stângă strânsă, fugi cu lacrimile lui de copil în ochi şi se ascunse iar după banca aceea. Îşi trase nasul, se linişti şi puse melcul la ureche.

42

Să nu te mai lupţi niciodată cu nimeni, fă în aşa fel încât să fie pace, mereu pace, i se părea că îi şopteşte marea aceea ascunsă în melc şi el, copilul, printre ultimele lui sughiţuri de plâns, îi promitea că aşa va face mereu.

MUZICĂ

Scoate fotografia aia de acolo, zise directorul. Îi vorbea secretarei lui celei noi, parcă atunci o vedea pentru prima dată, nu remarcase prezenţa ei prin nimic deosebit, acum însă fotografia aceea de pe perete îl făcu să o privească mai atent, nu era urâtă de loc şi se întrebă cum de o fi trecut de comisia lui de resurse umane, era totuşi destul de timidă, altfel sigur ar fi făcut ceva deosebit pentru a-i intra pe sub piele, aşa cum numai femeile ştiu s-o facă. Comisiile trustului său erau undeva mult mai jos decât se afla el, voi fi semnat hârtiile ei de angajare neatent, îşi spuse în gând, dar peste trei zile vei fi trecut prin patul meu, fată, asta este sigur. Plecă spre biroul lui cel mare, metalic, sticlos şi strălucitor, dar din spate se simţi privit de ochi ciudaţi, mai ales că ştia cum e să fii privit, era deja de mult celebru, mai avea şi acel antrenament special... Simţea ochii curioşi ai secretarei şi deopotrivă ochii copilului din fotografie, ochii aceia îl enervau mai cu seamă şi de aceea îi spusese fetei să scoată fotografia, nu mergea bine acolo, în încăperea secretariatului, la fel de metalic, sticlos şi strălucitor şi pe deasupra şi foarte computerizat.

Fotografia de pe perete era a unui cap de copil negru sau indian, nu puteai şti, nici secretara nu ştia, dar avea băieţelul acela nişte ochi negri şi frumoşi aşa cum îşi închipuise fata că ar fi avut doar un Jimi Hendrix copil. Îl ştia bine pe Jimi mare, tânăr şi plin de viaţă, cu focul acela nestins în el şi corzile chitarei lui magice, o fascinase şi pe ea şi pe iubitul ei, deşi ea era tânără, nici nu se născuse când Jimi cântase, dar simţea bine totul, era acel spirit flower power, plin de o 43

vibraţie ciudată şi bună, din care acum rămăsese doar power... Metal power.

Computer power. Power. Florile?...

Copilul ei drag cu ochi de cafea. O să îl scoată, desigur, era prea categoric şeful, şeful... O domina prin puterea lui, avea în spate milioanele trustului său, dar avea ceva atrăgător în înfăţişare, prin parfumul lui simţit în fiecare dimineaţă, unic, probabil vreo comandă specială, sau poate prin privirea aceea subjugătoare în faţa căreia te simţeai mic şi neînsemnat, avea ceva special, asta era sigur. Am să te iau acasă, Jimi, acolo vine doar iubitul meu cel liber, un vagabond rătăcitor şi rătăcit prin rock, dar care îmi e drag pentru că mi te-a adus pe tine şi pe Janis şi pe Aretha şi pe B.B.K., acasă, hai acasă...

Dar ceva o atrăgea spre biroul directorului, luă fax-urile şi celelalte, intră tiptil şi le aşeză înaintea omului care se juca la biroul lui, pe scaunul acela care ei i se părea a fi unul de dentist, era cam ciudat, acolo, pe acel scaun se putea medita şi asculta muzică, dar nu, muzică nu, se puteau decide sorţile câtorva mii de oameni, milioane de oameni poate, chiar ţări, ea simţea asta şi o străbătu un fior pe şira spinării, se temea un pic. Fără să îşi ridice privirea, jucându-se mereu cu acel obiect straniu, stilou, telefon, microfon sau mai cine ştie ce alt obiect de control şi comunicare, îi spuse răspicat : Peste trei zile vei fi în patul meu. Vocea lui răsună mai categoric şi mai straniu din cauza liniştei prea perfecte ca să fie reală. El aştepta reacţia ei, apoi privi de sus, aşa cum se priveşte o creatură mică. Fata îl privea cu ochii miraţi şi el observă că ochii ei semănau cu ochii copilului, asta îl irită nespus, se ridică repede, ocoli biroul, aruncă pe masa de sticlă acel obiect, se auzi clinchetul acela atât de tare, apoi o apucă strîns de braţ, deasupra cotului, o strânse tare de tot, ea se lăsă moale şi vibrând de frică în degetele lui puternice, el o sărută cu putere pe gură, apoi o muşcă de buza de sus pînă la sânge, o sorbi şi apoi o lăsă nervos şi respirând adânc, obosit şi cu ochii sticlind asemenea unui tigru. Fetei îi curgea sângele pe buza de jos, o picătură pe mocheta scumpă, apoi alta, i se păru cumplit sunetul acela, muzica aceea, avea ochii strâns închişi, îi deschise şi îşi simţi lacrimile

44

împăienjenindu-i chipul directorului care o privea rânjind şi ştergându-şi buza de sus cu dosul palmei.

Adu ceva şi curăţă imediat totul pe aici, îi spuse, apoi mai vorbim noi... În capul fetei nu rămase mai nimic, decât gândul că în acea stare nu-i putea vorbi directorului despre cititor.

I live the life I love and I love the life I live, cânta o voce groasă în camera ei, ea ştiu că este iubitul ei acolo, se grăbi spre baie, nu voia s-o vadă rănită tocmai pe gură, dar privindu-se în oglindă înţelese că nu avea ce să facă, va trebui să născocească o minciunică feminină, ce altceva? Oglinda îi întorcea însă privirea unei păsări rănite... Unde erau Brel, Piaf, Verdi, Mozart acum? Acum, când în viaţa ei se întâmplaseră Jimi şi...? Mai contau oare toţi aceştia pe lume? Şi inima ei bătea tare de tot, speriată de ceea ce avea să vină, o presimţire, o imagine cu cadavre, ca în filmele de care fugise tot timpul... Astăzi jucase pe viu, live, cum zicea iubitul ei. O durea acolo unde nu ştiuse până acum că este durerea, iar apa duşului nu o putea alina. Dar îl iubea pe omul cu muzica din camera ei, asta era singura ei certitudine, singura vibraţie la unison cu muzica... El trăia aşa cum îşi dorea, liber, depinzând doar de el. O irita uneori asta, dar el o iubea şi ea ştia.

Acum...? Trebuia, sigur, trebuia să...

Ieşi din baie, se apropie de uşă pe vârfurile picioarelor desculţe, încet, se apropie de el şi-i cuprinse ochii cu palmele din spate, el tresări, o simţi şi se întoarse şi o sărută, ea închise ochii şi se desprinse. Ai un gust ciudat de sânge, îi spuse el, nu este gustul tău, sau te-ai întâlnit cu vreun vampir? Nu, nu e asta, m-a pocnit un hoţ pe stradă şi a vrut să-mi ia geanta, dar l-am pocnit şi eu şi a fugit de frică, minţi ea aproape crezând, să ştii că am ţipat aşa cum ţipă bluesman-ii tăi, din inimă, cred că de fapt am început să cânt la fel cu ei atunci, tu cred că te-ai fi bucurat să mă auzi, niciodată nu m-ai auzit ţipând, nu-i aşa?...

Acum ţipătul îi era înăuntru, acolo era un adevărat urlet care ar fi spart un geam dacă ar fi putut să se facă auzit.

45

Nu, iubito, dar e gravă lovitura ta şi ai să te laşi îngrijită de mine, cu leacurile mele de demult, zise el, apoi ieşi să caute cutia aceea ciudată a lui, cu tot felul de plante străine şi cu alte ierburi cu miros fin şi îndepărtat, mescalinele lui, aşa le spunea el, ierburile aducătoare de transa muzicii sferelor, o deschise, scoase un plic mic de hârtie gălbuie şi i-l arătă ei, apoi luă nişte frunze, le băgă în gură şi le mestecă de câteva ori, pe urmă le scoase şi îi lipi pe buza de sus o frunză udă de saliva lui, ea stătea cuminte şi avea încredere în ceea ce numai el ştia. Mâine o să fii ok, dar eu n-o să te mai pot săruta, sau n-o să te mai pot săruta acolo, spuse el râzând, iar ea simţea usturimea acelei frunze şi gustul salivei lui şi pulsaţia sângelui dedesubt. Îţi mai rămân câteva frunze, zise el, dar fără să le mestec eu nu au nici un efect, să ştii. Fata se gândi că în clipa aceea semăna cu un şaman indian, iar mirosul acela de plante stranii care venea din cutia aceea a lui o ameţea.

Voodoo child, asta era, asta era el.

I live the life I love and I love the life I live..., fredona el încet. Eu nu, se gândi fata, mai liniştită, aşa ştia el să o liniştească mereu, îi privi părul lung şi castaniu şi în clipa aceea ştiu de ce i se păreau urâţi toţi ceilalţi bărbaţi, erau tunşi scurt, cu maşina, ca militarii, scurt de tot. La ce le-ar fi folosit lor părul lung? S-ar fi agăţat în palele elicopterelor lor prea puternice... „I’m standing next to a mountain...”

Vom pleca de aici, iubito, îi spuse el.

Vreau chiar acum CV-ul secretarei mele, ordonă scurt.

Pe display.

Ce gust ciudat are sângele femeii ăsteia... E curat, încă... Privirea i se duse pe fereastra mare cât peretele, vedea blocurile înalte şi i se păreau reci, deşi era vară şi copacii de jos erau verzi. Privi cerul, senin de tot, curat. Tot curat. Ca şi ochii acelui copil din fotografie. Şi de unde naiba tocmai acum îi răsuna în creier cântecul acelui Jimi, americanul numit Hendrix, Hiendrics, aşa ar fi sunat în limba lui natală, n-o uitase. „The names that have blown in the past...” Da, numele, 46

numele lor, al lui, al ei, al tatălui... Numele tatălui. „The broken pieces of yesterdays lives...” Cine dracului se juca astfel cu mintea lui, parcă avea mai multă putere decât maeştrii cunoscuţi atât de bine, dar pe aceia nu şi-i putea imagina trimiţând asemenea fraze, mai ales ale acestui cântec, cu chitara asta obsedantă de-a binelea. Se frecă la ochi, şi-i simţea obosiţi de atâtea imagini superfine, de atâtea monitoare... Se gândi la cărţi, la foşnetul plăcut al filelor, dar erau departe toate astea acum, îl durea de-a binelea capul, se frecă pe tâmple şi îşi simţi palmele reci de la cristalul acela al mesei lui, era aproape de teamă sau teama era foarte aproape de el, erau mâini de mort. Sunt un ucigaş, se gândi, iar ăsta e un virus de tip nou, altul decât acela pus de ei şi cu care mă obişnuisem aproape perfect. Virusul ăsta se cheamă Hiendrics şi mi se pare că miroase la fel cu acel lucru uitat numit libertate... Cine mai sunt eu...? „Somewhere a queen is weeping, somewhere a king has no wife... And the wind whispers Merry...” Am să înebunesc de tot? Nu, nu e nebunie... Merry, the king, the queen, the wind, blowing in the wind, da, mamă, e doar muzica acestei libertăţi, a adevăratei naturi a acestei ţări.

Mama, tatăl, şi el, apoi ei... Doar muzica...

Ieşi pe uşa întredeschisă. Secretara nu luase fotografia de acolo şi el se înfurie şi o smulse cu unghiile. Fotografia se rupse de-a lungul şi rămase doar pe jumătate lipită de perete. Îl privea la fel doar cu un singur ochi de pe o jumătate de faţă, se înfurie şi mai tare şi smulse tot, tot, dar rămaseră pe perete urmele lipiturii şi el simţi că e destul. Că nu ajută la nimic. Ştia că e zadarnic, că nu are scăpare, că din el însuşi vinovăţiile nu vor putea fi rupte în nici un fel. Intră la loc în birou şi citi pe display, în fotoliul lui unic, în felul lui unic, CV-ul fetei. Nu e proastă, gândi, fata avea studii universitare de filologie şi articole publicate în reviste importante.

Avea 23 de ani, nu existau date despre familie şi ţara de origine. Numele ei era ciudat pentru ţara lor, dar acolo nu erau cu toţii veniţi de peste tot? Nu era el rus, venit de ani buni cu tatăl lui, fugit din URSS? Ba era, de aceea avea aceste cunoştinţe pe care doar el şi grupul lor unic şi puternic le deţineau, de aceea se visase mereu puternic, la fel ca în copilăria lui, la Moscova, atunci când îl bătuseră colegii lui cumplit, fără alt motiv decât că nu le plăceau ochii lui. Îi spărseseră buza 47

şi îşi jurase atunci să devină el puternic, cel mai puternic... Acolo, acasă, la Moscova, doar tatăl lui ştia ce se întâmplase poporului lor. Era unul dintre cei mari, fusese un avocat celebru şi ştia cum se putuse alege tocmai ţara lor cea mare pentru acel experiment satanic, pentru puterea credinţei lui, a tatălui şi a poporului lor.

Apoi totul le scăpase de sub control. Răul se răspândise asemenea unei molime şi nimeni nu a mai putut opri din interior lucrarea lui. Tatăl lui înţelesese cu durere toate victimele care urmau să vină, miile de morţi, războaiele şi toate cele trăite apoi cu adevărat. Realitatea aceea fusese planificată, dusă la perfecţiune aproape de nişte fiinţe omeneşti, ca mine şi ca tine, se gândi. Iar tata ştia, ştia că lupta se va duce pe teritorii mari, cu armate mari şi cu forţa armelor celor mai sofisticate.

Apoi, totul va deveni război financiar, dominarea banilor, iar la urmă, pentru că exista şi o urmă, un final, ei o ştiau, toate se vor desfăşura prin forţa cunoaşterii...

Nevăzut, dar teribil, înfricoşător de eficient.

Din umbra undelor pe care le stăpânea prin trustul media, cu toate ramificaţiile, cu miliarde depuse în băncile reţelei lor şi cu mai multe miliarde de ochi privind la ecranele tot mai clare, la tot mai bine definitele imagini pe care le injectau popoarelor planetei... Ştia preţul şi ştia că îl va plăti. Trădase, la fel cu tatăl lui, credinţa lor, nu făcuse cu adevărat nici un bine oricât de mic nimănui, cu toate secretele pe care le primise prin iniţierea aceea ciudată. Ba dimpotrivă, le dăduse numai impresia că face bine, că poate crea locuri de muncă noi, bogăţie şi prosperitate pentru toţi, egalitate de şanse, drepturi, bla, bla, bla. Ştia că finalul îi era inevitabil şi pe măsura trădării lui, dar fie, atunci să îi tragă după el pe toţi. Scăparea nu îi putea veni decât murind, deşi mai cu seamă că moartea nu există îl învăţaseră cei din grupul lui. Aceiaşi pe care tatăl lui îi urmase, cu toată încrederea de care fusese capabil înainte de plecarea de acasă. Aceiaşi pe care nimeni nu îi vedea cu adevărat şi care învingeau mereu.

48

Visase de copil să fie puternic. Ajunsese atât de puternic încât nu putea suporta privirea unui copil. Înţelegea, abia acum. Aceştia erau cei mai de temut, erau liberi.

Erau curaţi încă, aşa cum era şi secretara lui. Şi acum, în chiar clipa asta, îşi dori să fie liber şi să poată s-o iubească pe fata asta. Să iubească aşa cum iubea ea, liber, curat, free...”Best things in life are free”, se gândi, free adică libere sau gratis... Iar el, cu miliardele lui şi ale tuturor, nu mai putea iubi. Asta era totul, simplu. Asta i se amputase acolo şi apoi aici, dragostea. Totul de mai sus, de mult mai sus, uitat. Şi abia atunci simţi urletul stăpânindu-i viscerele. O clipă.

Am să discut altfel cu fata asta, se gândi pe sub muzica lui Hiendrics. Ca la un semn, fata se ivi, cu o hârtie de fax pe care i-o dădu. O privi şi descoperi cu uimire că fata se vindecase, deşi nu trecuse decât pauza de o oră pentru prânz. Şi doar o muşcasem tare, i-a dat sângele, cum naiba o fi făcut? Privi fax-ul, avea un text ciudat : Întotdeauna cineva ştie.Visătorul.

Acum ce-o mai fi însemnînd şi asta? Tocmai când mă hotărâsem să o mai muşc odată pe fata asta... Voodoo Child, parcă aşa se chema...

Vreau toată lumea pe teleconferinţă, îi ordonă.

Singur. De parcă el nu ştia că întotdeauna cineva ştie... De parcă nu de asta s-ar fi temut cel mai mult toată viaţa, de cel ce ştie că ştie din el însuşi...

Cum se ia oare haşişul?, se gândea fata. Am să-mi întreb iubitul, dar el spunea că vom pleca de aici, ce o fi vrut oare să spună? Descuie uşa cu cheia, intră. El era acolo, adormit parcă, părul îi atîrna desfăcut pe braţul fotoliului. Jimi Hendrix se auzea pe combina lor, iar pe masă era un pistol, mare şi negru-cenuşiu care o atrăgea într-un chip ciudat. Fata îl ridică, i se părea teribil de greu, îl privi curioasă, îl răsuci pe toate părţile, se trezi chiar că se uită prin ţeava rece. Se gândi că poate fi încărcat, că un deget poate aduce plecarea, vom pleca de aici, iubito, vom pleca de aici, iubitule, apoi apucă trăgaciul şi trase. Nu mai auzi nimic altceva decât pe 49

Jimi, chitara lui ţipând, iar glonţul îi străpunse buza de sus cu o muşcătură mai puţin dureroasă şi mai scurtă decât aceea de dimineaţă. Căzu pe spate, cu ochii de copil deschişi, cu sângele şoptind ultimul te iubesc pentru el, vin cu tine, iubitul meu, da, vom pleca de aici, iubito...

Sângele ei curat era al pardoselei albe. Acolo, în locul acela în care întotdeauna cineva ştie, visătorul visând.

Cu toţii visăm şi devenim ceea ce visăm, dar grijă de visele noastre are parcă altcineva, nu noi, se gândi directorul. În capul lui, Jimi cânta cum numai el putea, pentru muzica asta ştia că trebuie să plătească. La câţiva centimetri de el vedea clar ţeava rece a pistolului cu amortizor, mâna cu mănuşa de piele neagră, mâneca tot neagră, chipul acelui braţ nu-l mai interesa, era probabil tot negru şi aşteptat de mult timp. Şi nici măcar acum, când aş fi putu s-o fac, nu mi-am trădat trădarea... Timpul, mărimea asta stranie, spaţiul, cealaltă dimensiune a lui, sunetul, un şuierat, o muzică nouă şi ucigătoare, asta făcuseră ei, uciseseră muzica şi o puseseră să ucidă, scurt şi amortizat, o frântură de clipă lungă, durerea seacă, adevărată, lumina din prima copilărie, apoi întunericul căderii în propriul lui vis, chiar când se gândise să o mai muşte odată pe fata aceea cu sângele ei curat... Brusc îi veni în minte visul nopţii trecute. Era pe o stradă, era noapte şi doar felinarele luminau trotuarele, mergea pe jos şi vedea o băltoacă mare de apă murdară întinsă de la un trotuar la altul. Nu avea pe unde trece şi era nervos, el, să meargă pe jos, tocmai el, dar îşi mai aminti că în vis cânta, da, chiar el cânta aşa cum înţelese că nu cântase niciodată în viaţă.

Săraci sau bogaţi, stăpâni sau sclavi, vânători sau vânat.

Nişte suflete respirând.

50

Şi nici măcar eu nu ştiu cum se ia cel mai bine haşişul, deşi doza asta de acum e chiar de vis, hai, iubito, hai să plecăm de aici, poate că visul de acum ne este overdose...Vino, ia mescalina asta şi vino în muzica sferelor, acolo... Întotdeauna cineva ştie să ne viseze, vin, venim cu toţii, visătorule, cu bunii şi cu cei nedeveniţi încă buni pentru visul lor...

Muzica, maestro... to Jimi, `til we`ll meet again`

VÂNTUL

Am câteodată nevoie de un câmp. Aburind în lumina dimineţii, primăvara.

Arătură proaspătă şi plină de sevele pământului. Respiraţie dintotdeauna din care respir şi eu.

Alteori aş vrea doar să fiu ca o pâine, mare, rumenită de foc şi de Soare, în pacea hrănitoare numai asemenea unei pâini proaspete atunci când îţi este foame. Şi sunt clipe când aş vrea să fiu o îngenunchiere de mulţumire pentru toate, chiar şi pentru lacrimi şi dureri, prietenii cei credincioşi... Şi vântul să mă măture cu aerul lui uneori nervos, alteori blând, dar mereu aducând schimbări, de aceea se şi spune „vântul schimbării” poate...

Atunci, în ziua aceea, copilul simţea vântul fiind un pic roşiatic şi lumina zilei aceleia era uniformă şi egală şi parcă şuieratul acelui vânt, cald şi uscat, aducea praful de culoare roşie care făcea lumina astfel. Băiatul privea cu ochii strânşi din cauza prafului ziua aceea, ceva îi şoptea (sau poate i se părea lui) că ziua aceea nu se va mai repeta niciodată, că de fapt nici o zi nu se poate repeta, acesta era 51

răspunsul adus lui de vântul acela roşiatic. Ar fi vrut să fie dus de vântul acela departe de tot şi toate, el ştia că tot vântul, fie el roşiatic, albastru sau galben, este acela care face marea să fie neliniştită mereu, deşertul de nisip să fie neliniştit mereu, toate se nelinişteau de la vânt, era simplu şi copilul ştia asta. În acest fel şi marea, şi deşertul, deşi atât de depărtate şi de deosebite, aveau ceva comun, această nelinişte adusă cu vânt. Şi tot în ziua aceea cu vântul ei roşiatic băiatul mai înţelese că el primeşte răspunsurile la toate întrebările puse de ceilalţi. Auzite de vânt...

Rostite poate în vânt, cum se spune, dar sigur auzite... Dar la întrebările lui vântul tăcea sau poate nu înţelegea el răspunsul, sau poate că era rostit într-o altă limbă, neştiută de el, dar pe care vântul o aducea de foarte departe, poate de pe mare sau din deşert...

Va trebui oare să înveţe toate limbile pentru a afla răspunsurile întrebărilor lui ? Dacă va trebui, o va face, aşa simţea copilul, hotărât cum numai copiii ştiu să fie în lumea lor.

După ce a mai crescut, copilul deveni un băiat măricel, avea în preajma lui oameni mult mai bătrâni, mult mai mari decât el, se mirase mereu de ce oare era astfel, dar tot într-o zi cu vânt, dar albastru, se pomeni cu un răspuns ciudat, anume că nu aceia vechi de ani sunt şi cei care ştiu răspunsurile la întrebările lui, ci numai aceia puţini de tot, rari, dacă putea înţelege el aşa, adică aceia bătrâni de vieţi.

Sigur că răspunsul acesta îl nedumeri pe băiatul de paisprezece ani, dar fiind el mai măricel acum, ştia deja binişor glasul vântului, chiar dacă era albastru, mai ales că ştia deja (parcă dintotdeauna) mai multe limbi pământeşti, unele dintre ele vechi de tot. Înţelese răspunsul acelei zile cu vânt albastru şi chiar îl crezu pe cuvânt. Simţea el aşa, anume că nimic nu-l poate minţi, dacă nu doar oamenii, şi atunci nu se mai temu cu adevărat de nimic din partea oamenilor, deşi simţi durerile pe care şi le pricinuiau chiar lor înşile aşa...

Oamenii aceia bătrâni de ani pe care îi avea în apropiere se dovedeau uneori mai neştiutori decât chiar ei, copiii. Sigur că pe măsură ce îmbătrâneau începeau din ce în ce mai bine să-şi amintască de copilărie, dar parcă le era mult prea târziu atunci şi mult prea lehamite, o ştiau şi ei, se închideau în lumea lor, alcătuită chiar 52

de ei şi lor, copiilor, le plăcea câteodată acolo, se jucau chiar cu ei. Iar el se simţea adesea cel bătrân de vieţi printre cei bătrâni de ani, deşi era doar un copil. Dar în acelaşi timp al creşterii lor, îşi doreau cu toţii să fie mari, să facă ei tot ceea ce bătrânii aceia de ani nu putuseră sau nu doriseră să facă, sau poate nu ştiuseră să facă, tocmai pentru că uitaseră să mai fie copii... Se mai întâmpla pe atunci câte ceva frumos ca o iertare, iar asta aducea întotdeauna o senzaţie deplină de sănătate.

Mai târziu, băiatul merse pe la şcoli de tot felul unde nu învăţă nimic din ceea ce ar fi dorit el, nici o întrebare a lui, doar a lui, nu îşi găsi răspuns acolo. Iubi şi el ca toţi băieţii, vântul din acele vremi era blând şi tandru şi parfumat, dar apoi el suflă gri şi întunecat cu războaie, lupte, dureri şi mulţi morţi... Cei mari spuneau că bat vânturile soartei, dar băiatul ştia că nu este aşa, că soarta aceea pe care ei o numeau oarbă şi bătută de vânt este chiar roada gândurilor şi vorbelor celor false, numite minciuni, ale celor mari... Băiatul crescuse cu adevărul vântului spus doar pentru el în limbile cele multe şi îndepărtate pe care el şi le reamintise. Nu-l uită vântul pe băiat, cîteodată i se mai juca primăvara prin păr şi atunci lui îi era o foame teribilă de libertate şi de câmp cu flori sub Soarele curat, dar avea multe de citit şi sorbea cu sete toate cărţile acelea pentru că le cunoştea bine limba, pentru că simţea că erau scrise de cei rari, de cei bâtrîni de vieţi. Într-o bună zi i se păru ciudat să simtă cât de bine cuvântul vânt se aseamănă cu cuvântul cuvânt. „Cuvânt – Vânt”, se miră el, dar chiar atunci vântul îi şopti la ureche „vânt, vânt, suflu, suflu, suflare, suflet...”, iar tânărul pricepu de îndată.

Apoi, citi în altă carte că „la început a fost cuvântul”. Înţelese atunci de cît de mult timp el, băiatul, ştia, dar mai înţelese că era singurul lui adevăr şi că nu îl ştiau încă toţi. „Cu-vântul... Vibraţia...” Era o cheie aici, o enigmă pe care numai vântul lui, plin de o lumină curată, azi, i-o desluşise.

Dar numai lui. „Magia deşertului este asemenea magiei mării, se îngemănează, chiar complet opuse, sub puterile vântului prin nelinişte... Puterile vântului...

Cu-vântului...

Magia asta este albă ori neagră, după cum este puterea gândului care o poartă, 53

asemenea vântului care aduce răspunsurile tuturor întrebărilor... Numai noi, noi şi doar noi le purtăm, gîndurile acestea, liberi să ne lăsăm struniţi de ele sau să le strunim noi, pe calea cea dreaptă, a binelui. Şi vântul poate fi călăuzitor sau călăuză. Şi ei cu toţii spun că omul e o frunză în vânt... Unii, cei vechi de vieţi nu au nevoie decât de o suflare mică şi plăpândă pentru plecarea lor, dar alţii se chinuie cu dureri mari şi grele. Cine e vinovat oare mai mult de uitare...?

Acum ştiu că orice întrebare este un mic întuneric, acela al fiecăruia, singur trebuie fiecare să-şi făurească el însuşi şi numai singur el, vântul care să îi alunge întunericul şi ceaţa...”

Aleg acum să fiu un cîmp arat proaspăt, într-o dimineaţă de primăvară.

Un izvor care curge mereu, neoprit de nimic.

Un vânt adiind peste acel câmp şi peste acel izvor.

Aleg să fiu tulburarea mării şi a deşertului de către vântul acesta.

Aleg să duc norii mai departe, la fel cu fumul de ţigară care se risipeşte în vânt. Şi mai aleg a fi un vânt blând pentru a mai putea răspunde acelora care încă se mai întreabă. ...

Am scris povestiri, nu multe, dar ciudate. Acolo sunt multe din mine însumi, chiar şi eu, dar se mai află aproape în toate câte un bătrîn şi câte un copil.

De cele mai multe ori bătrînul se stinge, dispare pe o cale sau alta...

Dus de vînt...

Dar copilul continuă, mereu, mereu...

54

NESFÂRŞIT

Ce voce frumoasă are omul acesta, se gândea în timp ce autobuzul aglomerat se zdruncina pe strada plină de şanţuri şi gropi. Era dimineaţă şi se îndrepta spre serviciu, la aceeaşi fabrică unde lucrase ani de zile. Acolo nu mai găsea decât feţele comune şi aceleaşi discuţii banale despre vreme şi bârfele de obicei fără urmări pentru că se discutau mai cu seamă cazurile celor recent îmbogăţiţi sau ale starurilor de cinema şi televiziune, apoi activitatea destul de monotonă, asemenea şi ea figurilor ponosite şi somnoroase din autobuz. Era înghesuială şi stătea prins între trupurile celorlalţi călători, ca întotdeauna parcă prea graşi şi masivi şi el, strecurat între ei şi genţile lor, privea prin fereastra uşor aburită a maşinii la şirul de copaci de pe drum şi la lumina aceea de dinaintea răsăritului de Soare şi asculta atent ceea ce difuza radioul. Atent, pentru că reclama acelui medicament se încheia cu textul aşa de cunoscut, ...acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală, dacă apar manifestări neplăcute…, rostit de vocea frumoasă foartefoarte repede, asta pentru că timpul costa desigur foarte mulţi bani în publicitatea de la radio. Îi veni să zâmbească la gândul că el, ca să capteze mult mai bine atenţia ascultătorului, ar fi rostit acel text foarte-foarte rar, cu intonaţiile unui învăţător dictând copiilor din clasă, nevoit să-i aştepte până termină de scris fiecare, dar sigur că rostirea în acest fel ar fi costat mult mai mult timp şi mult mai mulţi bani şi nu ar fi stârnit decât zâmbete. Dar aşa, rar, ar fi rămas mai bine în atenţia ascultătorului, dar ceea ce gândea el nu avea mare importanţă. Oamenii din jur aşteptau să coboare din acest autobuz aglomerat şi zdruncinat de dimineaţă şi să se îndrepte spre serviciu indiferenţi.

Indiferenţa, da… Se simţi iar cuprins de gestul devenit reflex de a închipui trăsăturile feţei posesoare ale acelei voci frumoase. Când era aproape sigur în mintea lui de chipul acelei voci trebui însă să coboare, împins cu putere de cei din spate.

Timpul era ca un nou prag, aşa i se părea, toate se grăbeau fără noimă în jur, se cerea din ce în ce mai mult timp, mai repede, mai repede, de parcă toate orele s-ar 55

fi scurtat la jumătate şi oamenii păreau uneori de-a dreptul ameţiţi de agitaţie, asta îi făcea să doarmă puţin, din ce în ce mai puţin. Şi să viseze din ce în ce mai puţin, ştia el asta, dar preţul acelui somn scurt, fără vise, el îl cunoştea, de parcă oamenii nu-şi mai lăsau sufletul să meargă noaptea să se refacă în locurile ştiute doar de el şi acel suflet nu mai avea putere să îi călăuzească în timpul zilei cu dragostea lui purtătoare de viaţă. Nu ştiau asta călătorii cei grăbiţi din autobuz sau şoferii aşteptând în traficul imposibil. Dar cu toţii simţeau oboseala adâncă şi aparent fără cauză, la fel cum o simţise şi el. Dar el ştia şi altceva, ştia să găsească ascuns în spatele unui glas un chip de om ale cărui vibraţii vocale i se desluşeau fără greşeală, chiar dacă vorbitorul nevăzut nu îşi dădea seama de asta. Era taina lui, doar a lui, iar acum, făcând cei câţiva paşi pe jos, îi trecu deodată prin minte să încerce şi el. Da, o voce avea şi el şi tocmai de aceea va încerca.

Iubise dintotdeauna liniştea. Nu liniştea aceea din peşteri sau din catedrale, în care un strop de apă căzând sau un pas căpătau rezonanţe atât de adânci şi uneori înfricoşătoare, ci liniştea adevărată a unui cămin paşnic, aşa cum avusese în copilărie, la casa părinţilor lui. Acolo nu pătrunsese încă televiziunea cu reclamele ei şi cu filmele violente şi la fel de înfricoşătoare, acolo el era băiatul care se juca în legea lui în cireşul tuturor anotimpurilor. Maşinile treceau aşa de rar atunci pe strada lor, încât liniştea era de fapt foşnetul vântului prin frunzele cireşului, primăvara, proaspăt şi spălat de ploi tinere, sau toamna, în galbenul cel luminos, apoi mai erau păsările care îl trezeau dimineaţa şi câte alte sunete, da, sunete curate, clare ca nişte luminiţe, nu zgomote… Mai ales în timpul iernilor cu viscol se adunau pe lângă soba duduind de lemne şi pe atunci mama tricota un pulover sau nişte ciorapi, tata asculta viaţa cum se scurge lin şi în armonia muzicii de la radio îşi fuma ţigara departe de zgomote, era cu adevărat linişte în ei toţi atunci, o ştia şi îşi simţea inima lui de copil uşoară şi veselă. Apoi, înainte de culcare, auzeau cum pisica revenea acasă din vagabondajul ei zilnic, îi dădeau drumul în casă şi ea se punea torcând pe mâncat cu poftă, pe urmă se aşeza aproape de soba caldă, se spăla calm o oră întreagă, apoi adormea torcând în continuare şi băiatul se tot gândea la zilele lui şi la tot ce închipuise, seara avea o stare deosebită pentru că 56

îi era somn şi cu ochii închişi simţea mai bine casa cea bună şi viscolul încă nu îi făcea nimic rău, aşa adormea el şi pe atunci visele îi erau curate şi clare ca lumina zilei strălucind în soare pe zăpada albă. Aveau vacanţă de Crăciun şi atunci se simţea mirosul de cozonaci copţi în cuptor şi mama îi frământa cu mîinile ei, tata se ducea la cumpărături şi ei, cu toţii, aveau acasă o bucurie blândă, fără a fi bogaţi, se găseau de toate pentru copii şi se adunau în jurul bradului cu lumânări şi cântau cam fals colinde şi vorbeau şi se adunau aşa amintirile acestea pe care n-ar fi dorit să le uite niciodată.

Trecuseră, desigur, toate acestea şi uneori, atunci când îşi privea viaţa cu cei cincizeci de ani ai lui, i se părea că toate se întâmplaseră altuia şi parcă nu se mai recunoştea. Avea acum o seamă de experienţe pe care le trăise din plin şi pe care le alesese pentru că simţea că îl chemau. Au fost pe rând familia cu soţia lui, apoi băiatul lor şi mai târziu înţelegerea faptului că, deşi se străduise din răsputeri să meargă totul bine, se destrămase fiorul acela de la început şi fiecare din ei se închisese în propria lui tăcere. Făceau totul de formă, aşa cum se nimerea şi credeau ei că se cuvenea, ca şi cum ar fi fost totul doar o obligaţie chinuitoare.

Atunci el simţise dorinţa de a asculta pe altcineva, altceva şi descoperi iarăşi radioul din bucătărie, seara, singur, la fel cu tatăl lui atunci, dar totuşi nu, acum ceilalţi ai casei priveau cu sete la ecranul parcă magic al televizorului şi el se simţea exclus dintre ei. Însingurarea îl călăuzi spre ascultarea atentă a glasurilor auzite şi înţelese cât de multe se puteau simţi prin vibraţia unei voci, conformaţia feţei, a gurii şi a danturii, chiar forma pieptului prin tonul cald sau nu, arăta asta cu câtă inimă şi suflet se vorbea. Începu să simtă aproape fără greş când se rosteau munciuni, inflexiunile acelea emoţionale nu le puteau ascunde decât prin tăcere, dar la radio trebuiau să vorbească, nu puteau să tacă. Îşi cumpără un osciloscop şi începu să studieze temeinic tehnica sunetelor. Puţin câte puţin, apoi mai mult, urmă un magnetofon, un microfon şi un computer cu analizor de voci, căştile pe urechi şi treaba mergea bine, înţelese cu adevărat diferenţa dintre zgomot şi sunet, dintre un glas omenesc şi o strună de vioară Stradivarius. Se ascundea aşa de tăcerea celor din jur.

57

Observă cum se urâţeau cei dragi din cauza tăcerilor şi lipsurilor, cum munca devenea tot mai chinuitoare pentru ei toţi şi viaţa asta a lui, paralelă cu a celorlalţi, îl ajută să nu devină de-a dreptul depresiv. Cu un zâmbet tainic pe buze se vedea din nou copil, atunci când piesele de teatru difuzate la radio îl încântau şi îi stârneau imaginaţia bogată. Mai târziu, când crescuse, citind acele piese de teatru în cărţi îi reveneau deopotrivă sunetele şi imaginile trăite pe atunci, toată piesa se completa asemenea unei altfel de realităţi, aceea creată sau de fapt recreată de el însuşi. Păstrase ani întregi vie în sufletul lui acea colecţie de emoţii transmise prin calea vrăjită parcă a radioului. La teatru, acolo, pe scena aceea de lemn şi carton pictat, nu avu decât dezamăgiri, asta pentru că totul nu se potrivea de loc cu ceea ce ştia el aşa de bine.

Când înţelesese destul despre voci, sau când lui i se părea că ştie, descoperi cu uimire că propria lui voce nu şi-o putea auzi aşa cum era ea la înregistrare, oricât de multe corecţii de sunet ar fi aplicat. Ştia că vocea noastră se aude în timpanele noastre pe două căi diferite, una prin aer şi cealaltă prin oasele feţei, că vitezele de străbatere a sunetului prin aceste două medii diferite diferă şi ele, iar rezultanta lor era ceea ce simţim cu toţii a ne fi propria voce. Ştia pe deplin că vocea lui era percepută de ceilalţi aşa cum era ea înregistrată pe bandă, nu aşa cum ar fi vrut el să şi-o audă sau închipuie.

Chestia asta îl întărâtă să încerce să-şi schimbe dacă nu timbrul natural al vocii, măcar intonaţia, făcea asta atunci când era întrebat câte ceva de colegi, era uneori grav la glumele lor sau vesel la treburi serioase, era ca o joacă de actor pe care o exersa, deşi ştia că este tot el cu vocea lui ştiută de ceilalţi. Învăţă cu timpul să-şi cenzureze emoţiile aşa de bine încât nimeni nu mai putea să simtă adevărata lui stare sufletească, era o altă formă a lui de a se ascunde, şi cu cât dorea să se ascundă mai mult şi mai adânc în el însuşi, cu atât se deprinse a vorbi mai mult, despre tot şi toate, spunându-şi prostioarele lui cu intonaţii diferite şi căutate, devenind aproape ridicol. Dar jocul ăsta îi trecu destul de repede.

Urmă apoi închiderea în adevărata tăcere, când se rezumă doar a mai rosti monosilabe, da-da, nu-nu, atât. Începu în vremea aceea să se audă în interiorul lui, 58

cu glasul pe care şi-ar fi dorit să-l aibă, asemănător cu acela al unui actor îndrăgit pe când era copil. Citea cărţi despre Tibet şi despre budişti şi îşi alese o mantră pe care o repeta în gând cu acea voce clară, frumoasă, pe care cu trecerea timpului şio imagina ca fiind un dar de la cineva. Se înregistră pe o bandă închisă în inel şi se asculta pe el însuşi aşa cum îl puteau auzi toţi ceilalţi, dar totuşi nu se putea convinge de realitatea exterioară a vocii lui, era parcă a altcuiva. Şi când îşi dădu seama că nu putea fi altcineva, se acceptă şi simţi cum începe încet şi sigur să se schimbe ceva în el, pe o cale ciudată îşi simţi crescute ca niciodată siguranţa, credinţele şi certitudinile, acelea puţine, a dragostei şi a morţii. Simţea cum se eliberează încet şi sigur de frică, de toate fricile închipuite de când se ştia, de toate cele spuse de alţii şi creştea în el o siguranţă puternică. Avu câteva zile insomnii teribile care se terminară printr-un somn lung, era obosit de prea multă energie cheltuită intens, dar când se trezi totul i se păru mult mai limpede. Repeta iar şi iar şi la un moment dat îşi auzi vocea propriului lui suflet, simţi asta deodată, aşa cum de mult timp ştiuse că era într-o continuă căutare, iar acum ştia că ajunsese până la el însuşi şi trăi o mare bucurie gândindu-se că poate asta era menirea vieţii lui.

Totuşi nu renunţă. Într-o bună zi se opri la agenţia de anunţuri ale ziarelor de mare tiraj, luă de acolo un formular pe care scrise cu litere mari de tipar textul unui anunţ. Ofer voce frumoasă de bărbat posturilor de radio interesate. Doar atât, apoi întinse formularul unei fete drăguţe de la un ghişeu. Fata luă foaia, o citi, apoi privi puţin nervoasă către omul din faţa ei, îl întrebă dacă doar acela era textul şi el îi răspunse cu un da foarte căutat şi sonor. Fata îşi plecă privirea în registrele ei şi se gândi că sufletul acesta are o voce foarte frumoasă şi atunci o cuprinse un fel de duioşie care îi alungă nervozitatea. El plăti anunţul şi plecă, dar simţi în spate privirea fetei al cărei glas nu i se părea în regulă, asta după studiul lui propriu, dar o iertă şi ştiu că i se păruse un alt nebun căutând cine ştie ce cu anunţul lui ciudat, ca atâţia alţii de altfel.

O uşurare îi străbătu trupul şi se simţi bine. Trecură câteva zile. Păstră la îndemâna lui telefonul mobil pe care îl dorea să sune şi abia când sună cu adevărat îşi gândi glasul potrivit, dar nu era decât o cunoştinţă oarecare de-a lui. Se trezi la 59

realitate şi abia la al doilea apel al telefonului simţi că era cineva care îi citise anunţul şi-i răspunse cu vocea lui frumoasă de bărbat, aceia care sunaseră nu ştiau câte mii de ţigări fără filtru fumase el câţiva ani ca să ajungă la vocea asta. Primi o ofertă de interviu.

Stătea pe podul cel mare din oraşul lui, exact la jumătate, deasupra fluviului, acolo pe unde trecătorii nu aveau decât o mică bandă laterală pentru mers pe jos sau cu bicicleta, dar unde puţini pietoni se aventurau. Era acelaşi trafic de maşini de tot felul pe cele patru benzi, zgomotos şi neîncetat, dar stâlpii cei mari din oţel şi nervurile imense ale podului îi dădeau o senzaţie stranie de zbor apărat, deasupra apei celei mari care se scurgea la cincizeci de metri sub el, de-abia se întrezărea mişcarea apei, doar se simţea vântul şi când privea în părţi putea vedea cele două maluri unite prin podul metalic, sus era cerul zărit printre barele de fier, iar jos apa care îl atrăgea ciudat. Simţi deodată realitatea din jur în alt fel, ca o clipă suspendată între cele patru repere, sus-jos şi stânga-dreapta, se gândi că apa aceea aduce întâmplările vieţii, ele se trăiesc şi apoi se duc pe aceeaşi cale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Se întristă şi simţi că nu dorea nimic. Trăise. Iubise. Respirase şi muncise aşa cum respirase, aflase ceva despre vibraţiile vocilor omeneşti şi astfel despre sufletele oamenilor şi chiar despre al lui. Stând imobil pe acel pod, exact la mijlocul lui, simţea fremătând fierul zimţat ori de câte ori trecea câte un camion din cele mari, se gândi că totul pe lume şi poate în univers se poate numi vibraţie, mai joasă ori mai înaltă, se gândi că apa de dedesubt este ca un vis în care se oglindesc toate, o proiecţie parcă neobişnuită a unui vis nepământesc. Cineva ne visează, îşi spuse, iar noi nu facem decât să ne supunem visului, e ciudat asta, de ce oare nu putem evada din jocul ăsta şi să visăm şi noi, liberi...

Simţi că se apleacă peste parapetul podului, deşi era încă apărat de o plasă de sârmă, iată încă o plasă în care poate trebuie să fiu iarăşi prins ca un peşte, în loc să 60

ajung la apa eliberatoare în care aş putea înota liber. Da, încă o plasă, de protecţie, pentru protecţia lui de el însuşi. În faţa abisului nu se gândea la cădere, ci la zbor, ştia că poate ajunge în acel loc al tuturor sufletelor, asta înţelesese din studiul vocilor, că oamenii vin cu toţii din acelaşi mare suflet uitat de mai mult timp numit omenesc, că viaţa era doar un imens fluviu curgând continuu şi că totul şi toate nu erau decât în această stare nesfârşită de curgere liberă spre acea unică geană de lumină numită Dumnezeu, Sufletul cel mare şi care se arăta în fiecare dimineaţă pe cer ca un Soare. Soarele pe care îl aştepta chiar şi în autobuzul aglomerat să răsară, atunci când mergea către serviciu.

Nu există moarte, înţelese acolo, pe pod, în acea zi, ci numai trecere, o nesfârşită trecere...

A dărui. A primi. A lua. A apuca sau a fura. A călători. A iubi. Nu erau unul şi acelaşi lucru, desigur, dar alegerea este a fiecăruia dintre noi. Asta în limitele visului pe care-l călătorim şi noi pe aici. Life is a journey, citise pe o sacoşă cândva...

Acolo, pe acel pod, imobil, fixat între cerul cu norişori albi şi apa curgând alene în albia ei, simţi cum se aşază cu adevărat în călătoria cea mare a visului vieţii, că este o parte a visului, aşa cum îşi dorise de fapt mereu. Da, visul, nesfâşit...

Ce voce frumoasă avea sufletul acesta, îşi vor aminti despre el.

Ce voci frumoase au sufletele acestea, îşi aminti el.

Nesfârşit.

București 2008

61