Omorati -l pe colt alb, autor Dobre Valentin-Claudiu by Hopernicus

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâţi-l pe Colţ-Alb ! roman

DO OBBR REE V VA ALLEEN NTTIIN N--C CLLA AU UD DIIU U D Omorâţi-l pe Colţ-Alb !

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâţi-l pe Colţ-Alb !

Mini -

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâţi-l pe Colţ-Alb ! Mini-roman DOBRE VA AL LE EN NT TIIIN N---C CL LA AU UD DIIIU U D O B R E V A L E N T N C L A U D U D O B R E V Omorâţi-l pe Colţ-Alb !

Colecţia Zidul de Hârtie

EDIȚIE CD-ROM 2013 ISBN 978 – 973 – 0 – 15795 – 6

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Capitolul 1 - Am auzit-o odată pe nebuna despre care acum un preot mai nebun ca ea spune că ar fi o sfântă printre oameni cum că orice început e și-un sfârșit și orice sfârșit este practic un început ! reflectă cu voce tare Nelu Budilă lângă cadavrul ars în prealabil și umflat de apă pe care-l presupuseră ca fiind al lui Petre Ceterașul. Șeful local al serviciului de informații, Anton Vâlcu juca de bucurie lângă cadavrul găsit. Împărți cu zâmbetul pe buze recompensa promisă oamenilor și hăitașilor nu le venea să creadă văzând dolarii americani pe care-i țineau în mâini. Criminaliștii strânseră probele și plecară în trombă spre oraș. A doua zi, vânătorii și hingherii urmau să reia urmărirea câinelui vinovat de moartea unui cetățean străin și toți adormiră imediat, obosiți. Vâlcu era deja la domnul Deleanu, stăpânul județului, raportându-i personal veștile bune și Deleanu însuși radia de bucurie, telefonând în miez de noapte domnului Huhurez, confirmându-i în două vorbe rezolvarea "problemei". Terminând discuția cu fostul ambasador, domnul Deleanu îl văzu pe Anton așteptând. - Ce mai este acum ? îl întrebă nedumerit domnul Deleanu. Du-te și te culcă ! Deși era obosit, Vâlcu dorea să-i confirme că lămurise și altă "chestiune". - Stăpâne, nebuna de Saveta Chiriac, puteți să o considerați un capitol încheiat. Deleanu își aprinse o țigară și chipul îi deveni îngândurat. - Poate era bine s-o fi iertat... măcar pentru Alina, care o să sufere, biata de ea pentru nenorocita aia de nebună... - E prea târziu, stăpâne ! - E moartă ? - Nu, dar garantez nu o să mai fie niciodată întreagă la minte ! - Bine, Antoane, ești liber ! Vâlcu părăsi reședința lui Gheorghe Deleanu și porni spre casă. Conducea atent și încet, observând urmele de mișcare și atent la zgomotele exterioare autoturismului, când o văzu pe cea amintită anterior, Saveta Chiriac, sărind pe linia de tramvai din dală-n dală, cântând cântece bisericești, nazal. Vâlcu avu un moment de ezitare, dar la câteva zeci de metri mai încolo opri mașina, porni avariile și ieși din autoturism cu gândul să o ia pe nebună de pe linia de tramvai. Saveta, într-o sumară cămașă de noapte se luptase cu infirmiera care o îngrijea și fugise din mansarda unde o ascunsese de ceva vreme Alina Andronache. Rupsese de undeva niște ramuri de salcie, pe care le târâia după ea, pe pietrișul dintre dale. De niciunde, ultimul tramvai scrâșnea și hârâia îngrozitor, apropiindu-se de nebună, care mergea pe linia de tramvai. Vatmanul zărise siluetă apropiindu-se și claxonă repetat, dar nebuna nici că se sinchisea. Parcă presimțind un final tragic, vatmanul acționă violent frâna și tramvaiul se cabră ca un nărăvaș de armăsar, scânteind noaptea cu roțile pline alunecând pe patina șinelor netede și lucitoare. Când tramvaiul trecu pe lângă el, Anton Vâlcu apucă să vadă chipul îngrozit și înghețat de spaimă al vatmanului, blocând și forțând comenzile de oprire a tramvaiului. Impasibilă, Saveta înainta intrând în lumina farurilor tramvaiului, cântând ceva de genul: "...A ta fi-voi, Doamne !..." și alte boscorodeli neinteligibile și târâind după ea ramurile de salcie, sărind zglobie din dală în dală, de parcă ar fi jucat șotron cu moartea. Lui Vâlcu îi veni în minte discuția cu stăpânul Deleanu și simți nevoia să intervină cumva, mai ales că nebuna devenise complet vizibilă în lumina farurilor tramvaiului care se apropia, cu privirea pierdută, părul despletit, doar în cămașă de noapte, desculță și palidă la față. - Fugi de-acolo, Saveto ! țipă Vâlcu, dar Saveta nu reacționă. Tramvaiul scârțâia și scotea scântei, scrâșnind înfiorător, iar vatmanul înțepenise pe comanda de frânare, încât dihania de metal intrase într-un dezechilibru și-ntr-o oscilație stranie. -Sări, Saveto ! apucă să mai spună Anton și abia apucă să vadă cum Saveta sărise fulgerător ca o capră neagră pe partea opusă. Dar Anton nu-și trase răsuflarea și parcă necrezând că nebuna îl ascultase, un alt strigăt gutural îi ieși singur din gâtlej, întunecând noaptea a moarte: - Sări, Saveto ! și cuminte ca un copil fără minte, femeia slabă și pricăjită sări iute iar pe linia tramvaiului care se apropia. Chipul îi era senin și trăsăturile i se vedeau perfect. Ochii priveau dincolo de tramvai, parcă nici nu l-ar fi văzut, parcă ar fi văzut undeva în depărtare chipul lui Dumnezeu. În interiorul tramvaiului, vatmanul striga disperat, dar Saveta nu-l auzea

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman și nu-l vedea. Nebuna zâmbea, cuprinsă de o febră mistică, cântând tare cu versuri stranii, poate de ea imaginate: "...A ta fi-voi, Doamne, odihnește-mă și liberează-mă, Doamne..." și o secundă mai târziu femeia se lipi de botul tramvaiului, impactul sunând sec și metalic, iar corpul sfărâmat zburând în aer dincolo de parapetul metalic al liniei de tramvai, pe calea de rulare a străzii unde un bolid grăbit și nepăsător o lovi și el în plin, zdrobindu-i țeasta ca pe o nucă verde și rostogolind-o sub roți, sfâșiindu-i cămașa de noapte și dezgolind trupul scheletic. Șoferul opri mai încolo, văitându-se de mama focului, iar Vâlcu se cuprinse cu mâinile de cap. În interiorul tramvaiului său, vatmanul văzu chipul radios al femeii, care ignora aparent pericolul, privind de parcă nu ar fi văzut tramvaiul și deodată se auzi o pleznitură și geamul se acoperi de șuvițe și fire ca-ntr-o țesătură de păianjen și de sânge proaspăt, roșu aprins, că bietului om îi stătu inima și sări din scaunul său, tremurând și căzu pe podea, atunci când tramvaiul se opri într-un târziu. Anton Vâlcu știa că trebuie să-i spună lui Deleanu imediat și fără să aștepte sună, raportând incidentul. "Totul este bine când se termină cu bine" conchisese Deleanu, apoi adăugase: "Mâine dimineață îl anunți pe preotul Damian să se ocupe de tot pentru cei doi, Saveta Chiriac și Petre Ceteraș, pe cheltuiala prefecturii !" și-i închisese telefonul. Apoi Anton telefonă la serviciul de urgență, o ambulanță și poliția urmând să apară din clipă în clipă. Vatmanul coborâse și se apropie în fugă de Anton, implorându-l rugător și umil să-i fie martor în declarațiile pe care urma să le dea polițiștilor, iar Anton îl asigură scurt că așa va face, apoi se duse la mașină, de unde luă din portbagaj o pătură și un triunghi de semnalizare. Cu pătura acoperi corpul femeii și triunghiul de semnalizare îl montă la circa zece metri distanță de ea. Aduse și autoturismul pe sensul de mers unde era cadavrul și îl opri astfel încât să protejeze corpul neînsuflețit, cu avariile pornite. Sosi și poliția, sosi și ambulanța și cei implicați și martorul se îndreptară pentru declarații la sediul poliției județene. În creierii munților, la stâna baciului Ion, nenea Iancu Rudarul se însenină când îl văzu pe baci sosind. Schimnicul unde îl lăsaseră pe Petre Ceteraș nu fusese în stare să-i spună nimic despre bolnav, de unde trăseseră concluzia că omul se prăpădise. Dacă în boala lui se răsucise și căzuse în foc, arzând astfel, poate că nebunul de schimnic lepădase apoi cadavrul în vreun torent de munte, cine putea să știe, căci de la nebun nimic nu putură să afle. Nenea Iancu se pregătea de drum dis-de-dimineață, așa că se culcă să mai prindă câteva ore de somn. În smoala întunecată a nopții, oile se agitau în țarc și câinii lătrau violent, iar ciobanii se temeau de vreo haită de lupi sau poate vreun urs stingher, așa că aprinseră focuri în colțurile țarcului, să îndepărteze sălbăticiunile. Nevăzută și solitară, o umbră fantomatică, albă precum coala de hârtie, urca abrupt, în patru labe, când sărind, când agale, pantele grele ale muntelui, urmând firul apei. Ajunsese aproape sus de spiritul muntelui, când dintr-o peșteră scânteiară firicile de jar și umbra zări un chip tras și palid. Era adăpostul schimnicului ciudat, la care fusese cu câteva ore în urmă baciul Ion. Umbra se profilă în lumina focului, intrând pe jumătate în peșteră, iar călugărul îi întinse fără multă vorbă o bucată de pâine, ademenindu-l. Câinele se apropie și mâncă hăpăind, gâfâind încă de la efortul urcușului. Schimnicul îi mai întinse o bucată, dar câinele se mulțumi cu puțin. Era obosit și ar fi vrut să se odihnească. - Deci tu ești câinele lui... se miră schimnicul. Colț-Alb zis și Lucky... dar eu o să-ți spun doar Lucky și așa să-ți rămână de-acum numele ! O femeie sfântă ți-a spus așa și dânsa știa ce spune, căci vorbele ei erau Îndumnezeite. Ți-ai apărat stăpânul și ți-ai apărat și viața, mult noroc ți-a trebuit ca să scapi din țesătura de păianjen care v-a fost întinsă ! Câinele îl privi inteligent și dădu repede din coadă, simțind căldura din glasul călugărului și se întinse la picioarele lui, adormind, în timp ce omul îi mângâia blana albă și-l acoperea cu un țol ponosit, să-i țină de cald. Schimnicul îngâna acum rugăciuni, balansând capul în față și-n spate, învârtind de mătănii, iar animalul adormise dus, oftând în somn și scuturându-se ca și cum s-ar fi lepădat de o povară grea. Cântecul pădurii nu acoperea rugăciunea omului, dar noaptea era din când în când sfâșiată de zgomote stranii. Pădurea se îmbrăcase în straiele toamnei târzii, așteptând frigul și umezeala iernii.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Capitolul 2 - Nu mi-a mai rămas mai mare adevăr, speranță și credință decât în Sfânta Moarte, Părinte Damian, se destăinui vagabondul, înconjurat de cei patru câini ai săi. Părintele se retrase un pas, urmărind atent câinele alb care dădea repede din coadă și se apropiase să-l miroasă. Preoteasa stătea cinci pași în spatele lui și devenise nerăbdătoare. - O să te mănânce câinii, până la urmă, să știi, Petre, să știi de la mine ! rosti părintele apăsat și temător față de animalele mari pe care vagabondul le hrănise cu grijă și la care ținea mai mult decât la el însuși. Mirat, Petre zis Ceterașul își chemă javrele pe nume, iar acestea veniră cuminți și ascultătoare, dând din cozile mari și mândre. Peticel era negru cu pete albe, mare, flocos, voinic și cel mai aprig în paza stăpânului său. Sulfina era o cățelușă de talie medie și mândră, de culoare maronie. Alb ca omătul, mare, dar zvelt și iute ca o stafie, Colț-Alb se zbenguia de colo-colo. Spre deosebire de Peticel, lătra puțin, dar se apropia cel mai mult de oameni, de aceea era și privit cu cea mai mare neîncredere de aceștia și năștea adesea teamă în ei. Grigore era un cățelandru de un gri murdar, un timid care, împreună cu Sulfina se poziționa cel mai adesea în urma stăpânului, în timp ce Peticel era imediat în fața vagabondului, Colț Alb fiind ariegarda. - Apăi, Părinte Damian, o fi știind Dumnezeu ce gânduri are cu mine, își căută cuvintele Petre. Mi l-au mâncat sufletul de mult, câinii de oameni, iar de trup nu mă îngrijesc cu atâta osârdie, ca Domnia-Ta, părinte. - Ba, să te îngrijești, Petre, că trupul și sufletul reprezintă întregul, rosti părintele, mângâindu-și bărbuța îngrijit tunsă și aranjată. Preoteasa Maria venise lângă Damian și îl trăgea de mânecă să se urnească de lângă adăpostul improvizat al vagabondului. - Rămâi în paza Celui de Sus, omul lui Dumnezeu, măi, Petre, mai rosti părintele și se îndepărtă cu preoteasa lui cu tot, care aprig îl boscorodea, povestind că știe că bietul nenorocit e blestemat și că dacă mai este văzut de oameni că vorbesc cu el, blestemul acestuia se putea lua și asupra lor. De altfel, oameni de vază, persoane sus-puse din Consiliul Parohial, oameni cu multă greutate în societate, veniseră nu demult la părintele, cerându-i direct să-l alunge pe bietul vagabond din adăpostul improvizat nu departe de parohie. Damian se scuzase, precizând că, într-adevăr, adăpostul era în drum spre sfântul lăcaș, dar mai degrabă spre colțul de parc, deci era de datoria gardienilor parcului să-l alunge. Unul dintre membrii Consiliului Parohial, fost aparatcik, surâsese larg și îi atrăsese atenția ca dacă îi mai dă de pomană bani, alimente, haine urma să aibă de suferit, de aceea singurul lucru pe care îl mai făcea părintele era să se oprească o clipă lângă bietul om, să sporovăiască două clipe pe furiș cu el, aruncându-i câte o punguță cu hrană uscată granulată pentru câini, granule pe care le avea întotdeauna și în buzunar, fiind tare temător față de aceste animale. Părintele se îndepărtă cugetând la vorbele amărâtului, dar curând nu le mai luă în seama și intră cu preoteasa în curtea mândrei biserici de lângă linia tramvaiului, unde megafoanele ce redau liturghia slujită cu pricepere de preot acopereau tumultul vieții și opreau oamenii din curgerea lor spre neant pentru cele câteva clipe de reculegere. Petre Ceterașul își acoperi salteaua cu cerga și apoi cu foliile groase de plastic, înconjurat de câinii săi, lăsă pe Peticel și Colț-Alb la adăpost, mustrându-i părintește să se îngrijească de pază și porni la drum scârțâind un cărucior, înconjurat de Sulfina și Grigore, care îl urmau iuți precum două umbre zvelte gri-maronii. Adusă de vânt, o bucată dintr-un ziar se agățase de picioarele omului, fugărită de pribegia trombelor de praf și frunze, iar Petre ridică mirat peticul și citi, puțin uimit, titlurile paginii. Unul anume îi atrase atenția în mod deosebit: "Hotărâre a Consiliului Local: Amenzi pentru cei ce hrănesc maidanezii". Petre continuă să citească: "Consiliul Local a decis cu majoritate de voturi amendarea celor ce hrănesc câinii comunitari cu amenzi pornind de la ..." și atunci Petre luă aminte că odată ce nu vor mai fi hrăniți, câinii înfometați urmau să fie de necontrolat. Trăgând căruciorul după el cu un scârțâit chinuit și înfiorător, Petre se apropia de ghenele de gunoi, căutând prin tomberoane butelii de PET-uri, pe care le comprima, câlcându-le în picioare și le îndesa în sacul enorm din cărucior. Făcea turul cartierului și oamenii se obișnuiseră cu el, dar îl evitau, care ocărându-l, care compătimindu-l în tăcere. Strângerea PET-urilor și a altor deșeuri (cartoane, fier, doze de aluminiu, alte deșeuri

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman metalice) îi ocupa dimineața, iar când soarele se ridicase spre asfințit ajunse în fața centrului de colectare, unde se așeză la coada formată de alți oropsiți ai sorții, care strânseseră ca și el diferitele deșeuri. Ajuns în fața colectorului, Petre se simți privit cu asprime și se înroși tot, iar câinii săi se zgribuleau printre picioarele lui, simțindu-se amenințați de potăile imense și sălbăticite aciuiate în interiorul centrului de colectare. - Parcă ți-am spus să nu mai calci pe-aici, strigă la el burduhănosul de colector, asudând din greu de la berea pe care o băuse până atunci. E ultima oară când te mai primesc, să știi. Du-te unde vezi cu ochii, dar aici să nu mai vii ! țipă iar, aruncând jumătate din suma cuvenită și indicându-i lui Petre unde să-și descarce deșeurile strânse cu greutate. Petre luă banii cu inima îndoită, adâncindu-și capul în coșul pieptului și rostind îngânat o rugăciune de grabnic ajutor. - Data viitoare asmut câinii pe tine, promise grasul, căutând din priviri pe Crețu, vajnicul șef de haită din curtea centrului și aruncându-i un os pitit într-o pungă de sub biroul improvizat din ambalaje de plastic. Uite Crețule, bunule ! rosti omul, iar ochii câinelui luciră inteligent, aproape uman. - Ia lecția astea de aici, cântăreț de rahat ce ești, ca să-ți iasă pe nas drepturile de autor ! adăugă scurt cu priviri diabolice și tăioase obezul, asmuțind cu un scurt "Șo, șo pe el,Crețule !", iar câinele se transformă instantaneu într-o mașină de luptă, urmat ca la un semnal de toată haita sa așezată în linie, astfel încât Petre se retrase mergând cu spatele și cu ochii pe haită, suindu-și cât de repede putu câinii în căruț, ascunzându-i în sacul golit ca să nu fie sfâșiați de uraganele dezlănțuite de rânjete, colți și blană zbârlită și rotind în permanență un ciomag cu care ținea sălbăticiunile la relativă depărtare. Ceilalți vagabonzi se făcură mici și căutau să-l ignore pe omul care se retrăgea încet spre linia porții metalice mai mult împins de câinii dezlănțuiți de semnalul de atac, poartă la care haita se opri magic, numai Crețu insistând și depășind linia porții, în încercarea de a-l alunga și îndepărta pe cel urât de semizeul gras al centrului de colectare. Chiar dacă restul haitei rămăsese dincolo de linia porții, lătrând în continuare, Crețu îl urmă treizeci de pași pe Petre, obligându-l pe acesta să rotească bâta și să contraatace de câteva ori, lovind cu bâta în asfalt pentru intimidare sau chiar ochindu-i picioarele din față, ceea ce deopotrivă îl turbă și-l contrarie pe Crețu, care nesimțind din partea omului frică, se tulbură și înfocă într-atâta în misiunea sa de cerber neînfricat al centrului de colectare a deșeurilor, încât cu ochii împăienjeniți de sânge se repezea când la om, când la căruț, rânjind cu toți colții ieșiți și zburlindu-se turbat a ură. Doar atunci când o lovitură plonjă scurt peste picioarele lui, semi-razant, schelălăi scurt, înfundat, după care se repezi iar cu disperare, cu lătrături aparent furioase, dar mai mult de durere, decât în scop de atac, lătrături care mascară ușor scurtele schelălăituri de dinainte. Crețu atacă acum mult mai atent la mâinile și ciomagul omului, apoi se retrase scurt, șchiopătând abia vizibil și revenind cu un aer semitriumfător în pragul ușii centrului. Veghea nemișcat, dar resimțind durere, din exteriorul porții metalice cu un aer aparent superior îndepărtarea omului, a căruțului său și a celor doi puiendrii înghețați de spaimă în sacul din căruț, pe care Crețu se repezise inițial să-i sfâșie, dar nu reușise la intervenția salvatoare a omului. Oricum, lipsa de frică a omului îl miră pe Crețu, care numai simțise atâta hotărâre și asprime până acum, fiind obișnuit să stârnească spaimă, fiori, mirosuri fine de transpirație abundentă și de picături de urină eliberate de sfincterele decontractate, atât la oameni, cât și la alte patrupede. În exteriorul centrului, Crețu se întinse ca un leu, lungit cu sprijin pe picioarele din față și căscând cu toată gura, aparent nepăsător la vagabonzii comuni care își cărau sacii de deșeuri spre centru, aceștia păstrând o distanță apreciabilă de animalul ce tocmai își stopase dezlănțuirea, apoi lătră scurt rotindu-se de două–trei ori, întorcându-se triumfător în inima curții, ceilalți câini omagiindu-l cu mârâituri respectuoase pe șeful haitei, cu blana pestriță, pătată de alb, negru și maroniu. O prăpădită cu mintea rătăcită, care fusese înaintea lui Petre îl urmă și ajungându-l din urmă, îi șopti că o să-i vândă ea deșeurile și o să-i dea banii, numai se se vadă la ora două a după-amiezii la o stradă distanță de centrul de colectare, după care nebuna continuă să-și îngâne cântecele dusă, uitând de sine și de Petre, care tocmai mulțumise cu inima îndoită. O știa pe această femeie, Saveta Chiriac, de pe când încă mai era stăpână pe ea și coerentă în gând și vorbă și o veghease în timpul unei cumplite boli care îi și luase mințile și din care biata scăpase numai cu ajutor de sus. Așa cum apăruse în viața lui, așa și dispăruse

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman subit, într-o noapte, după ce se mai înzdrăvenise. Plecase cântând, pe un timp semiploios, udată de stropi rari, mai mult dezbrăcată și în picioarele goale. O mai revăzuse de departe, dar întotdeauna când încerca să se apropie, femeia dispăruse printre străzi, umbre de mașini, copaci, arbuști, stâlpi și felurite cotloane. Dar, așa cum era, cu mintea pierdută, Petre spera cel puțin că femeia era incapabilă de a-i face rău. Grigore și Sulfina se făcuseră mici în căruț și nu mai îndrăzneau să coboare. Haita era să-i sfâșie, dacă Petre nu avea prezența de spirit să-i ascundă în faldurile sacului mare. Petre o luă în brațe pe Sulfina ca pe un copil, trăgând după el și căruțul, iar inima cățelușei și tremurul ei speriat îl emoționară pe om, care se opri mai departe, o lăsă jos din brațe pe Sulfina, își mângâie amândoi câinii, dându-le și câteva granule de hrană uscată, se jucă cu ei până simți că teama și tremurul le dispare. Apoi porni, urmat scai de câini care se și frecau în mers de picioarele lui, toți atenți la maidanezii stăpâni ai străzilor care rânjeau amenințător și stârneau coruri de lătrături la trecerea celor trei. Grigore, deobicei timid, încerca să-și mascheze emoția din timpul atacului de la centrul de colectare, fiind ceva mai exuberant și mai îndrăzneț ca de obicei, dar ținând aproape de Petre, în timp ce Sulfina aproape că-i atingea în permanență picioarele sau mai degrabă i le mângâia, speriată în continuare, tremurând și strănutând spasmodic din cauza imensei și necurmatei frici. În urma lor, un prăpădit de la rând îl întrebă mieros pe grasul de la centrul de colectare ce avusese totuși cu bietul om care-și târâia ca și ceilalți zilele nenorocite, dar burduhănosul se apără, mărturisind: - Păcatele mele, Cel de Sus mi-e martor, nici n-aș fi știut cine este acela, Gicuță, dacă un șef mare coborât dintr-o limuzină neagră nu mi-ar fi atras imperativ atenția că dacă mai cumpăr deșeurile colectate de el, voi ajunge asemenea lui... Spaima m-a înghețat pe dată, inima mi s-a împietrit, iar un binevoitor mi-a șoptit că nenorocitul era acel solist care compusese și cântase din balconul din Piața Centrală din capitală vestitul Imn al protestatarilor... - Dar au trecut ani de zile de atunci...se miră amărâtul cutremurându-se... E atât de mult de atunci... acum îmi amintesc și eu, că pierduse tot, soția îl părăsise și luase și copii cu ea (se spune că ar fi plecat în lumea largă), casa o pierduse, o vreme a locuit în fosta Casă de Cultură a studenților din capitală... Dumnezeule, el era !? - Tocmai, tocmai... Află dar, că cine-l ajută, cine-i vorbește, cine-l hrănește, va pătimi amarnic... E blestemat, păcatele mele și cu așa ceva nu e de joacă... a lăsat capitala și a revenit la obârșie cu blestemul... și burduhănosul își făcu cruce și scuturându-se de temeri, înteți vocea strigând mecanic: Următorul ! Covorbitorul se scutură, se întoarse, apoi bombă pieptul simțind o falsă, ciudată, sarcastică compasiune pentru nenorocitul de cantautor, mirându-se că cineva ar putea fi mai stigmatizat și mai bătut de soartă decât el. El însuși avusese o situație materială bună, fusese agent imobiliar, dar o pasiune oarbă pentru pariuri sportive, cazino și jocuri de noroc private îl făcuseră repede să piardă totul și-l aduseseră de curând pe străzi, unde se adaptase repede, înstăpânindu-se peste un picior de pod, care îi slujea de adăpost și unde adunase mai multe zdrențe cu ajutorul cărora trecea nopțile. Apoi primise lângă el încă doi adolescenți, Dodo și Giani, amândoi drogați, dependenți de droguri sintetice, pribegiți de aiurea, alungați de familie, prieteni și societate. Cei doi îl ascultau și îl recunoșteau de șef și puneau la cale ciudate blestemății care le prelungeau agonia și le permiteau să se târască între momentele de crunt sevraj, iar lui Gicu îi dădea senzația că dirijează pe cineva. În curând centrul se goli și burduhănosul dirija cei câțiva angajați recrutați tot dintre vagabonzi, ei selectând și comprimând în imense prese buteliile de PET-uri, cartoanele, dozele de aluminiu, resturile de sticlă, deșeurile metalice feroase și neferoase. După ce isprăviră, îi plăti pe fiecare pe rând și le ceru să revină a doua zi. Știa că vor reveni, pentru că la porți veneau necontenit oameni dornici să câștige o coajă de pâine, unii dintre ei incapabili încă să scormonească prin gunoaie, simțind munca în centrul de colectare ca pe o activitate prea nobilă și izbăvitoare sursă de venit. Tocmai când se pregătea să închidă porțile, un autoturism luxos gri metalizat opri brusc și din el coborâ proprietarul centrului, consilierul local Caius Ciobanu, un om impozant, înalt, solid, fără a fi gras, îmbrăcat într-un costum deschis, cu o mustăcioară neagră îngrijită și niște ochi cercetători și curioși. Crețu se repezi să latre din datorie, deși recunoscu autoturismul, dar burduhănosul îl opri cu un gest scurt. Un moment, Caius avu o clipă de

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman ezitare, apoi îi porunci grasului cu jumătate de voce să lege sau să îndepărteze câinele. Umflatul răcni la Crețu, care se opri brusc, se gudură pe lângă picioarele ca două jamboane, suportând martiric mirosul pestilențial al espadrilelor încinse și transpirate, devenind subit pasiv și ascultător și potolind cei câțiva "susținători" care mârâiseră cu întârziere. - Șefule, nu există câine de pază mai bun decât Crețu și mă ascultă întocmai, se miorlăi supus, aplecat, transpirând din toate încheieturile colectorul, poftindu-l pe consilier să intre și croindu-i protector calea până în măruntaiele centrului, spre birourile umile și murdare unde roboteau o contabilă și un administrator de centru. Caius Ciobanu îl urmă precaut, cu frică de câinii răzlețiți, nesimțindu-se în largul lui. Câinii îi simțeau frica, dar dacă în alte situații îl mârâiseră încet, acum îl ignorau, atâta timp cât era condus de semizeul centrului. - Ai face bine mai degrabă să-i legi... până nu mușcă pe cineva. Și știi bine că mi-e frică de câini... câți sunt ?... mai scapă din ei, ține mai puțini și așa poate o să coste mai puțin hrana lor. Colectorul se miră în sinea lui, știind că mâncarea nu-l privește pe patron. Contabila cumpăra dimineață de dimineață câte două - trei pâini, mai mult de frică să nu fie sfâșiată, câinii așteptând-o și sărind pe ea flâmânzi, iar el și administratorul le dădea resturile de la mese, ba chiar administratorul mai aducea și de acasă mâncare stricată sau resturi strânse. - Sunt doisprezece, au fost mai mulți, dar acum au rămas doisprezece și nu pot să-i leg, stăpâne, doar știți bine cu ce lături de oameni avem de-a face... Caius Ciobanu transpira, dar își luă inima în dinți și când ajunse în pragul birourilor, porunci colectorului: - Nu-i mai hrăni, așa o să scapi de ei... dacă nu mai primesc de mâncare o să plece singuri, te asigur, surâse consilierul cu jumătate de gură, gândindu-se mândru de inițiativa sa din Consiliul Local prin care urmau să fie amendați cei ce hrăneau maidanezii. - N-o să-i mai hrănesc, stăpâne, n-o să-i mai hrănesc, dar de legat nu pot să-i leg, sunt feluriți oameni, drogați, venetici, nebuni, doar știți ce oameni sunt pe străzi. Caius Ciobanu zâmbi acum cu gura largă și prevesti apăsat, nepăsător și rece: - Vine ea iarna, sfânta iarnă și mai rărește din ei... ai să vezi... iar câinii, dacă nu vor mai fi hrăniți, vor pleca aiurea... sigur, sigur... Colectorul se cutremură de frică, gândindu-se cu ce spaimă ieșea din coșmelia lui lunea dimineață, cu toți câinii care săreau cu picioarele din față pe el, adesea murdărindu-l de noroi, cerșind un os sau un colț de pâine și mârâind feroce dacă nu primeau ceva, adesea aproape mușcându-i mâinile și devorându-se între ei cu sălbăticiune nestăpânită pentru un colț de pâine. În ultimul timp, week-end de week-end se îmbăta și nu ieșea din cotineața lui nici până la toaletă, urinând în borcane și făcându-și treaba mare la oliță, suportând mirosurile cu stoicism, pentru că văzuse cu ochii lui prin crăpăturile barăcii metalice cum câinii se sfâșiau între ei și omorau și mâncau pe cei mai slabi sau vulnerabili și auzise cu urechile lui schelălăiturile de moarte ale celor devorați. Tonul îl dădea Crețu, care împreună cu doi acoliți, Fulgu și Negruțu, făceau prăpăd între nesupuși și între cei slabi, iar Crețu se învățase în ultima lună să sfâșie cel puțin doi nesupuși pe care îi lăsa apoi în grija celorlaltora, care îi devorau complet. Fuseseră nouăsprezece, rămăseseră unsprezece, încă un maidanez se alăturase în ultima săptămână fără să știe ce poate păți, dar dovedi degrabă supușenie, astfel încât Crețu îl toleră. Haita îl urma pe Crețu total, iar Crețu nu-i accepta decât pe Fulgu și Negruțu, pe restul îi teroriza numai cu umbra lui. Crețu se simțea stăpânul micului regat și păzea vajnic curtea centrului de colectare. Nu era satisfacție mai mare decât să știe că își face datoria și că nimeni nu poate să pătrundă în incintă fără a fi eventual pedepsit: om, câine, pisică sau umbră de pasăre. Ceilalți câini comunitari evitau apropierea centrului de colectare, iar Crețu era știut drept breaz de cei mai mulți. Puțini câini se mai aventurau să li se mai alăture, iar Crețu simțea că distracția de week-end urma să fie mai "subțire". Sub Crețu, Fulgu și Negruțu, legea haitei era una singură: cu excepția lor, fără ierarhie. Dacă vreunul încerca să ocupe poziția a patra, triumviratul îl sfâșia, iar restul haitei îl devora. În ultimele două săptămâni, colectorul aștepta să vină contabila, care din conștiința muncii era metronom la șapte fără zece, cu pâinile în sacoșă, le fărâma și le arunca printre găurile gardului aiurea, până când câinii se potoleau, atunci avea curajul și colectorul să iasă din baraca lui, deschizând contabilei pe care o însoțea până la biroul micuț, din care ea nu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman mai ieșea până la sfârșitul zilei de muncă. Toaleta era în același corp de clădire cu biroul, alături de o magazie, după care urmau halele de depozitare, în fața cărora era platforma betonată unde se perindau camioanele care înghițeau tonele de deșeuri sortate, plecând spre stranii destinații, pe drumuri necunoscute... unii spuneau că deșeurile strânse aici atingeau tărâmurile îndepărtatei și prosperei Chine, cândva țară soră și prietenă, solidară în idealurile de construcție socială. Contabila se purta urât cu colectorul și îl certa tot timpul că se îmbăta în week-end, dar totodată îl măgulea pentru curajul lui și dexteritatea cu care "stăpânea" haita de câini, dar lui îi era greu să recunoască că se îmbăta de frică și că arareori mai ieșea noaptea din coșmelia lui, iar în week-end nici noaptea, nici ziua. "Doamne ferește, dacă nu i-aș mai hrăni, m-ar mânca de viu" gândi colectorul, dar molfăi printre dinți un răspuns pe care știa că îl aștepta consilierul local, dar de fapt mai mult repetând ultima parte a frazei acestuia: - ... câinii, dacă nu vor mai fi hrăniți, vor pleca aiurea... sigur, sigur... vor pleca aiurea... Caius Ciobanu prinse un pic de curaj, văzându-se ajuns în pragul ușii biroului și se simți în același timp măgulit de răspunsul colectorului, în același timp îngânat, astfel încât se uită chiorâș la colector și porunci: - Când am să te strig, să vii să mă iei de aici ! - Da, stăpâne... Dar cu ce treabă pe la noi, că în ultima lună mai adesea veniți pe aici, deși înainte nu prea ne știați... Consilierul se roși, dar nu răspunse, aruncându-i grasului o privire aspră, care-i tăie îndrăzneala de a mai adăuga ceva. Colectorul era obișnuit să-i însoțească pe ceilalți printre câinii răzlețiți prin curte, el se ocupa de tot, acolo, pe platforma, nici dintre șoferi, doar puțini erau cei care aveau curajul să coboare, iar zilierii umblau câte doi și cu ochii în patru printre câini. Și administratorul, și contabila se obișnuiseră să fie conduși de colector, pe care îl disprețuiau profund, dar pe care îl "periau" constant pentru așa-zisul "sânge rece" de care dădea dovadă în "dominarea" haitei. Administratorul îl sfătuia întotdeauna să scape de câini și să țină doar unul sau doi și aceia legați, dar burduhănosul repeta permanent aceeași placă stricată cu "...câinii sunt un rău necesar". Intrând în birou, consilierul îi găsi pe administrator și pe contabilă cufundați în hârtii. Administratorul făcea comenzile la transportatori, centraliza notele de cântar, ținea evidența plății zilierilor, făcea toate documentele primare pe care contabila apoi le centraliza și le ordona mai departe pentru birourile centrale ale societății. În afara centrului de colectare, consilierul mai avea deschisă o spălătorie și o vulcanizare, amândouă având contract cu municipalitatea. Iluziile consilierului local Caius Ciobanu fuseseră să obțină concesiunea salubrității orașului și gestiunea gropii de gunoi, dar îl împiedicau încăpățânarea viceprimarului și noile reglementări privind ecologia. Dar de ceva vreme, împreună cu un român bogat stabilit în Suedia puseseră la cale concesiunea de terenuri agricole în jurul localității, cultivarea lor cu plante tehnice și montarea unei instalații de bio-carburanți (care putea procesa deasemenea grăsimi vegetale și animale). Caius se gândea deja la recuperarea și procesarea uleiurilor vegetale de la restaurantele și fast-food-urile din Municipiu, dar îl descuraja dificultatea procesului de separare a uleiurilor vegetale de intruziunile de apă. Dar intrând în birou, deși nici el nu știa pentru ce venise, pentru că venise aproape mecanic, ca atras de un magnet, consilierul se înroși iar, poruncindu-i administratorului să iasă din încăpere. Sexul i se învârtoșă numai având chipul contabilei în minte și roșu ca focul îi aruncă o ocheadă. Trase apoi jaluzele și închise și ferecă ușa după administrator, care ieșind în prag, țipă după colector să-l ia de-acolo și când acesta sosi din hală, unde deja se ocupa cu manipularea motostivuitorului, îl urmă bombănind. Când nu mai putea fi auzit, administratorul comentă cu năduf și cu obidă: - Iar a venit să i-o tragă Violetei ! Colectorul se gândea la ale lui și negăsind niciun răspuns, vrând nici să pară interesat de bârfă, nici să-l supere pe administrator, răspunse ca un oftat: - Deh, conașule Ionele, deh, conașule... De când o angajase pe Violeta, care venise să caute de lucru dintr-o comună învecinată și care la început fusese mieroasă, apoi distantă și rece, căutase să o înduplece să facă amor cu el, dar femeia se dovedise trufașă și îl respinsese cu semeție. Îi fusese ciudă, îi

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman căuta pricină, a încercat să o bârfească la sediu și să comenteze ceea ce făcea și ceea ce nu făcea, femeia rezistase cu stoicism, presimțind totuși că poate rămâne fără loc de muncă. Soțul Violetei îi asculta păsurile, o simțea noaptea cum doarme încordată, tremura și zvâcnea în somn de coșmaruri, transpira cu sudori reci și abundente și o sfătuise să caute altceva de muncă. Oferte erau însă puține, cereri multe. De fidelitatea Violetei, știind-o de ani de zile, verificat și prin diverși prieteni de încredere care "încercaseră" fără succes, soțul Violetei era absolut sigur și nu se îndoia. Ceea ce o măcina pe contabilă nu erau nici presiunile administratorului Ionel, nici repulsia și oroarea pe care i-o stârnea colectorul, ci teama permanentă de haita de câini. Începuse să viseze noapte de noapte că sfârșește sfâșiată de câini. Ultimele două luni devenise complet terorizată de Crețu, Fulgu și Negruțu, care, simțind-o, nu scăpau ocazia să-i mențină teroarea. Încercase să-și găsească altceva, dar nu găsise, iar pe unde fusese la interviu, găsise alte și alte haite de câini. Se resemnase cu ideea, până într-o zi, când domnul Caius Ciobanu venise să verifice situația contabilă și administratorul Ionel era plecat la sediu. Domnul Caius mai degrabă cu Ionel avea treabă, crezând poate că Violeta este vreo nepricepută și o ignorantă într-ale cifrelor, dar mai mult în glumă decât în serios, îi făcu apropouri Violetei, mai mult dintr-o falsă iluzie de bărbat macho și interesant pe care o cultiva în societate, deși îi fusese extrem de fidel soției până în acel moment. Violeta se blocase și se roșise, dar când domnul Caius o prinse de umeri și o roti spre el, tremurând și el tot și cu mâinile transpirându-i, când Caius îi șopti la ureche: "Dar stai odată, dragă, nu te mai smuci, că nu te mănâncă câinii...", atunci Violeta suferi un atac de panică și se blocă cu gura deschisă. Văzând-o rămasă paralizată și prostită de spaimă, cu gura larg deschisă, văzându-i măselele de minte cariate și măcinate, pe Caius îl năpădiră gânduri necurate cum numai în filme văzuse și cum nu făcuse niciodată, se deschise la șliț, îi împinse capul în jos și ea se supuse ca un robot, fără urmă de rezistență, iar gândurile lui vulgare și lascive îi cuprinseră și ei mintea paralizată, supunându-se plăcerii lui perverse de parcă era vorba de altcineva și nu de ea. Deși blocat, spiritul ei se dedublase și privea scena detașat, neutru, rece ca un aparat de înregistrat cinematografic. Violeta, paralizată complet de atacul de panică, cuprinsă de dorințele lui pătimașe care-i dominau mecanismele blocate ale gândirii, accepta robotic și prostește ceea ce nu acceptase ani de zile, deși soțul ei încercase, ceva ce femeile de la țară vorbeau că numai la oraș se întâmplă. Văzând-o imobilă și înghețată, Caius se lăsă pradă pasiunii, îi ghida brutal și îi împingea și retrăgea capul cu mâinile și mijea ochii, închizându-i și deschizându-i spasmodic, posedând-o cu o violență animalică de care Caius se rușinase instantaneu. Dorința era însă mai presus de el și-l ardea complet. Când simți că termină, o îndepărtă și abia avu timp să scoată o batistă de pânză din buzunarul cămășii, o umplu instantaneu și serul lipicios trecu prin batistă și îi murdări mâna draptă, apoi aruncă batista în coșul de hârtii. Se mai șterse cu o batistă de hârtie luată de pe masă, apoi își ridică chilotul și se închise la șliț. Violeta nu-și revenise încă și stătea îngenunchiată în aceeași atitudine. Caius se lăsă greu pe scaun, mai să-l rupă - și un sentiment cumulat de rușine, vinovăție și voluptate se revărsă peste tot sufletul lui măcinat de gânduri contradictorii. Violeta mai era în stare de prostație, bâiguind abia inteligibil: "Salvează-mă, stăpâne, salvează-mă" și Caius se simți și mai vinovat și ridicându-se, îi cuprinse fața în mâini și îi sărută ochii, șoptindu-i: "Tu nu ai nicio vină, doar eu sunt vinovat" și când Violeta bâigui: "Salvează-mă de aici, fac tot ce vrei", dorința îl cuprinse iar, posedândo câinește. Abia când totul se sfârși, Violeta reveni la realitate, plângând surd cu lacrimi rotunde și mari. Domnul Caius o ridicase, o strânsese în brațe și îngăima spre liniștire un "Iartă-mă, nu știu ce s-a întâmplat, nu știu ce s-a întâmplat". Când ieșise din încăpere, îl strigase pe colector, care apăruse imediat, cu mâna pe nasturii de la șliț și cu un surâs ridicol pe față și când îi pusese întrebarea: "Cine muncește cel mai mult aicea ?", colectorul răspunsese aiurea: "Doamna Violeta este a mai faină..." așa încât consilierul renunță. Sentimentul de vinovăție îl domină zile întregi, până când într-o zi ajunse iar în "control" la centrul de colectare. Îl trimise aiurea pe administratorul Ionel, numai ca să rămână singur cu Violeta, care era toată roșie ca racul și nici măcar nu îndrăznea să-l privească, dar Ionel, din motivele lui proprii, nu se dădea dus, așa că singur renunță. Plecă, gândindu-se că nu o să mai revină la centru sau poate că o să găsească motive să o concedieze pe Violeta (motive, după Ionel ar fi fost destule), dar de fiecare dată când i se ceruse de către diverși concedierea ei se opusese, amintind că este nevoie de oameni care să colecteze datele primare de contabilitate și apoi, că studiile femeii corespundeau, în timp ce Ionel de fapt nu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman avea nicio pregătire. Dar asta nu însemna că trebuia să se lipsească de vreunul dintre ei. Și Ionel intrase la idei, mai ales că tentativele lui rămăseseră fără succes, iar colectorul își ținuse gura ferecată, dar văzând-o roșind pe Violeta și insistențele domnului Caius să-l scoată din birou îl împinseseră la cele mai stranii scenarii. Violeta trecuse de mult peste sentimentul de vinovăție, mintea ei înghețată de spaima haitei de câini nu-și imagina decât că ar putea fi transferată de la centrul de colectare la sediu, ocupând acolo un post de contabilă. Frica ei biruise orice și chiar se simțea un pic măgulită că un domn de succes ca domnul consilier local o dorea. Dealtfel, Caius se mustra adesea pentru pasiunea lui murdară pentru o "țărăncuță", dar gândurile îl îndreptau adesea în "control" contabil la Violeta. Reușise să se abțină o săptămână, când după o zi turbată, când țipase la toată lumea din sediu, inclusiv la socrul lui, multimiliardarul Deleanu, scuzându-se instantaneu, se duse la centrul de colectare, după ce în prealabil pusese pe cei de la financiar să-l cheme la sediu pe Ionel și acolo se dezlănțui ca un animal cu o Violetă dispusă la orice din cauza spaimelor nocturne și a fricii permanente de haita de câini. Cu timpul, Violeta se obișnuise cu situația. La început murea de rușine și se fâstâcea și pierdea toată când domnul Caius o atingea, dar apoi se simți iubită și adorată și înflori. Domnul Caius venise și de două ori și chiar de trei ori pe săptămână, iar ea se lăsa în mâinile lui ca o păpușă stricată. Pasivitatea ei complice nu-i displăcea, ci chiar îl întărâta pe Caius care era atras ca un magnet în "inspecție". Într-un târziu, Violeta își spuse păsul: să treacă la sediu. Caius se codi, gândindu-se că ar ascunde mai bine relația acolo unde nu erau mulți angajați permanenți, dar pasiunea îl domina cu totul. Se aprindea și ardea numai gândindu-se la fesele ca pepenele copt ale Violetei. Nu mai avusese curajul să încerce altceva cu ea decât sex normal, dar se simțea atât de bine cu Violeta, încât nici nu-și dorea altceva cu ea. Se cenzurase complet referitor la "prima dată" dintre el și Violeta, rușinat de el însuși și nu știuse ce pornire animalică îl îndemnase să încerce o fantezie pe care o vezi doar prin filme. Știa că totul va fi altfel cu ea la sediu... voia ca ea să-i fie alături și totodată ezita. Dar Violeta era omniprezentă în inima și mintea lui. Acum, preocupat de chestiuni politice, Caius Ciobanu venise doar să-i confirme că aranjase cu brio transferul ei la sediu și că o altă contabilă, cu multă experiență, dar care mai avea puțini ani până la pensie, urma să fie transferată provizoriu sau poate definitiv la centrul de colectare. Dar privind-o, pasiunea și dorința îi întunecă iar mințile și Violeta îl lăsă fără discuții, ca de obicei, mustrându-l cu ochii, o mustrare care mai mult îl orbea și-l umplea de dorință. O posedă iar câinește, gâfâind îndelung. Se bucura de fesele ei frumoase, îi mângăie părul pubian în timp ce potrivea apropierea, pătrunzând în interiorul ei strâns, în timp ce ea se sprijinea cu pieptul de masă și i se contra atât de bine, încât Caius gemu și îngână un "lasă-mă să...". Termina din ce în ce mai greu, dar pasiunea îl răscolea continuu și în apropierea Violetei virilitatea era tot timpul fermă. Nu termină bine, umplând-o, apoi se sprijini de ea și de masă, Violeta întorcându-se cu gâtul către el și sorbindu-i limba, strângând-o și eliberând-o succesiv. Aflat încă în ea, sexul i se învârtoșă iar și Violeta se bucură în sinea ei și-n inima ei, mișcându-se circular încet cu manșonul ei strâns roată în jurul virilității lui Caius, astfel încât jocul reîncepu. Când termină, Caius se lăsă total peste ea, fără "s-o părăsească", aflat în ea, sărutând-o pe ceafă și pe gâtul de lebădă întors ușor în stânga spre el, cu mîna stânga pe încheietura coapsei ei de sub fesă și mâna dreaptă mângâindu-i șuvițele de păr ca razele soarelui pieptănate simplu cu cărare pe mijloc și atârnând până aproape de buric. Mâna-i alunecă tandru pe torsul ei și opintindu-se în sfârcul sânuluiportocală. Colectorul manevra motostivuitorul când fu strigat de consilier. Ionel îl urmă fugind iute după colector, uitându-se cu îngrijorare la Crețu, Fulgu și Negruțu. Triumviratul îl privea aparent cu nepăsare, dar Ionel se simți pătruns de ochii canini și carnea i se strânse pe el de frică. Crețu mârâi subliniind că-i simte profunda frică și arătând că este în top și în ierarhia oamenilor, iar colectorul deasemenea simți un fior de frică, pe care și-l îndepărtă rapid, gândind în sinea lui: "... nu este decât un animal oarecare". Crețu domina curtea și puterea îi plăcea. Îi lăsa libertate colectorului din reciprocitate, pentru că acesta la rândul îi lăsa maximum de libertate. Crețu își stăpânea haita, curtea și lucrătorii din centru cu aceeași virilitate cu care o domina și pe Pată-Albă, pe care o avea chiar prea des. Dacă zilierii îl priveau stăpânind-o pe Pată-Albă îi mârâia și uneori chiar îi capsa, aceștia văicărindu-se cu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman obidă. Dacă îndrăzneau să amenințe cu o rangă sau cu pietre, punea toată haita pe ei, încolțindu-i, el păstrând limita terorii și a violenței. Oamenii se temeau de el și îl respectau. Consilierul se îndrepta spre poartă apărat de colector. Deși îngândurat, privea cu ochii cât cepele mișcările haitei. Crețu simțea mirosul lui animalic, dar întinzându-se, îl ignora complet pe consilier. Ceilalți doi, Fulgu și Negruțu, priveau atât la Crețu, cât și la Caius. Caius avea acum clar în minte ce avea de făcut. Violeta va trece la sediu, conform dorinței ei. În plan familial, stabilise cu bătrânul Deleanu să obțină în partid o poziție eligibilă de europarlamentar doamnei Ciobanu. La început, Silvia Ciobanu (născută Deleanu) fusese încântată, dar acum oscila, mai ales de când soțul ei devenise mai pasional și din unele puncte de vedere chiar sălbatic. Începuse să o muște, să-i facă semne pe umeri de care deopotrivă era mândră și se rușina. Chiar încercase și alte fantezii pe care ea le respinsese cu hotărâre. În el ceva era schimbat, de aceea intrase la idei și nu știa dacă era cel mai bun moment pentru a se îndepărta de orașul natal. Pe de altă parte, mirajul civilizației, al galeriilor de modă și al discounturilor o orbeau. Toate prietenele o invidiau și nu visau decât să se autoinvite la ea. Totul era aranjat, poziția era eligibilă, doar acordul ei final era așteptat pentru a declanșa rotativa publicității electorale. Domnul Deleanu era în al noulea cer. Maistru la uzina mecanică din oraș, propulsat după revoluție în poziția de director de întreprindere, fusese cel mai în măsură să privatizeze întreprinderea întâi prin acțiuni colective ale salariaților, mai apoi răscumpărând el însuși toate acțiunile. Apoi se extinsese, cumpărând și alte uzine, iar grupul îl vânduse la un moment dat unui concern olandez, care-l menținuseră acționar minoritar și pentru care deschidea toate porțile pe "piața" internă. La început crezuse că olandezii erau prea corecți, dar aceștia învățaseră regulile jocului și îi lăsaseră mână liberă, astfel încât ajunsese să conducă toată divizia Europa de Est. Curând îl puseseră și peste Europa Centrală, până când, domnul Deleanu, care investise în imobiliare și terenuri se trezi proprietarul unui teren "de aur" comasat, tocmai bun pentru extinderea orașului. El se ocupă și de lotizare și de construcții, terminând proiectul și vânzând toate proprietățile înainte de începerea crizei. Cum era coacționar la o bancă națională, acum oamenii îi plăteau dobânzi tot lui. Deja preconiza cine putea să ducă creditele la bun sfârșit sau nu, iar pe unii cârcotași îi constrânsese astfel încât erau pe cale de a pierde totul. Deleanu se purta ca un feudal, recompensându-și vasalii și fidelii și sufocându-și și "ucigându-și" dușmanii și prietenii dușmanilor. Orașul era al lui iar în capitală se vorbea adesea despre puterea lui Deleanu și orașul era denumit mai degrabă cu frică "La Deleni". Un întreprinzător și un fost concurent economic și politic al lui Deleanu fusese "sufocat" de acesta și împins într-un final la sinucidere. Deleanu le lua pe toate ușor și normal, văzuse în ascensiunea sa fulminantă un semn al Divinității și se comporta tiranic și crud. Marea și suprema lui bucurie erau cele două nepoțele, pe care Silvia le avea cu Caius: Anca și Corina. Corina era talentată, cânta și dansa și o lansaseră pe posturile de televiziune, nu fără bani grei. Dar acum micuța se comporta ca o vedetă și se bucura de banii câștigați de ea însăși. Anca în schimb era dedicată studiului, urma să termine liceul și doreau să o trimită la facultate în America sau în Elveția. Anca era îndrăgostită de un băiat serios dintr-un sat apropiat, care în ciuda dificultăților nu abandonase liceul și chiar învăța foarte bine, depunând eforturi supraomenești pentru a fi între primii din liceu. Întâmplător sau nu, ridicol sau tragedie, soartă sau fatalitate, era vorba despre Andrei Cozmescu, chiar băiatul Violetei și a lui Gheorghe Cozmescu. Băiatul, de rușine, ascunsese că mama sa este angajata familiei Ciobanu, dar știa totodată că mama sa se sacrifică pentru el ca el să poată avea prin învățătură un destin mai bun. Caius întâmpinase până acum unele opreliști: dacă primarul era maleabil, în schimb viceprimarul le punea numai bețe în roate. Deleanu avea răspuns și la chestiunea aceasta: urma ca ginerele său să candideze pentru primărie, garantat de actualul primar care bătea în retragere. Până atunci, viceprimarului i se pasase sarcina delicată de a se ocupa de asanarea orașului de câinii care se înmulțiseră peste măsură. Asociațiile de protecția animalelor din capitală deschiseseră sedii regionale și cele din oraș erau extrem de agresive, semnalând iregularitățile în presa locală și centrală. Deși viceprimarul era iubitor de animale, manifestându-se deschis contra eutanasierii câinilor fără stăpân, trebuia să sprijine hingherii în acțiunile lor pentru a da satisfacție cetățenilor orașului care se simțeau în pericol în fața haitelor flămânde. Dorința lui de a deschide un stabiliment pentru câinii fără stăpân era contracarată de cei doi adversari ai săi, Deleanu și Ciobanu, care blocau orice posibilitate de

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman finanțare. Deși viceprimarul încercase acum să bată în retragere, acceptând variante de compromis, cei doi doreau deja să-l anihilize pe viceprimar cu orice preț, iar viceprimarul simțea presiunea asupra sa. Deleanu și Caius mai aveau o durere, fuseseră prea implicați în economic și acum întâmpinau dificultăți "de conviețuire" cu unele publicații agresive din capitală. Unii "prieteni de bine" îi avertizaseră că extinderea puterii lor nu era pe plac la capitală și în alte câteva centre regionale, mai ales de când Caius amenința să devină regele gunoaielor și a biocombustibilului în regiune. Caius ar fi avut destul capital, dar era blocat de mult timp în expansiunea lui de către viceprimar. Doar de curând, acesta părea să se mai înmoaie, dar nu de frica lui Caius, ci la presiunile sufocante ale lui Deleanu. Capitalul lui Caius provenise inițial dintr-un vast teren și ulterior dintr-o asociere cu Deleanu în zona noului cartier al orașului, ceea ce a condus în timp și la "apropierea complexă" dintre cele două "creiere" ale județului și mai apoi înrudirea lor. Deleanu se odihnea când consilierul Caius Ciobanu ajunse la "conac". Anunțat de servitori, Caius se autoservi în cabinet cu o tărie, pe care o dădu sec peste cap spre a-și face curaj. Deleanu coborâse degrabă, pentru a discuta ultimele detalii legate de candidaturile duble ale Silviei și lui Caius și deciseră să comaseze eforturile publicitare și datorită coincidenței dintre alegerile europarlamentare și cele locale. Astfel, în cele mai multe afișe, cei doi soți urmau să apară împreună. Chestiunea salubrității orașului se deblocase: urma să fie organizată o licitație cu dedicație, astfel încât Caius să preia atât groapa de gunoi, cât și actualele active. Caius venise cu planul de afaceri detaliat de dezvoltare a sectorului pe care Deleanu îl aprobă fără prea multe discuții. Viceprimarul îi cedase lui Deleanu, dar pentru că tot mai mârâia, Deleanu promisese să se ocupe de el mai târziu, când va intra într-un con de umbră. Arendarea de terenuri private și concesiunea de terenuri de stat era aproape încheiată, locul viitoarei fabrici de bio-carburant era stabilit, urmau ca în circa un an de zile cele 50.000 de hectare de teren să producă suficient pentru a asigura o producție continuă stației de bio-combustibili pentru circa jumătate de an. Pentru că stația urma deja să fie montată în următoarele două luni, partenerul suedez propunea importul de materii prime din Ucraina sau Republica Moldova. Deleanu zâmbi și îl întrebă pe Caius: - Știai că putem procesa și grăsime animală, nu numai vegetală ? În Suedia funcționează și așa... - Grăsime animală din abatoare: vaci, cai, porci ? întrebă nesigur Caius cu un colț de zâmbet. - Câini, poate și pisici, completă Deleanu... - Că acum nu oi face bio-carburant din câini... Deleanu îl mustră gândindu-se cu nostalgie: - Nici nu știi tu ce mănuși se făceau din piele de câine pe vremea Răposatului, Dumnezeu să-l odihnească în pace... - Ai auzit de propunerea mea neinspirată de a interzice cetățenilor orașului să hrănească câinii vagabonzi... asta va determina maidanezii să plece spre altă parte, sigur... sigur... conchise Caius cu un ușor regret. Deleanu zâmbi iar și accentuă: - Vom mai vedea... oricum, îmbrățișează cauza eutanasierii câinilor.. nici nu știi cât de sus te poate propulsa politic această opțiune ... Caius se arătă neîncrezător, dar își aminti de nesiguranța lui și de privirile triumviratului Crețu- Fulgu- Negruțu de la centrul de colectare: - Oricum, câinii nu mă iubesc și eu nu iubesc câinii... - Foarte bine, așa și trebuie, finaliză Deleanu care venise cu alte propuneri de afaceri, legate de un abator și de un incinerator de resturi animale într-o comună din vecinătatea orașului. Toate acestea urmau a fi ridicate în următoarele două luni. Alegerile erau peste trei luni, adică în noiembrie și până atunci instalațiile trebuiau să fie montate, funcționale și gata să proceseze materie primă din import. Și abatorul urma să fie gata tot în următoarele două luni, iar contractele cu țăranii pentru furnizarea de bovine și cabaline erau deja încheiate. Fusese o vară secetoasă, iar țăranii strânseseră puține furaje, astfel încât nu sperau să treacă iarna cu toate animalele din bătătură, iar contractele "curgeau".

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman După ce plecă Caius Ciobanu, bătrânul Deleanu se pregătea să primească niște oameni de afaceri din Rusia în chestiunea unor importuri de materie primă pentru uzina mecanică. Neanunțat, venise însă din capitală eminența cenușie a președintelui partidului, fostul ambasador Huhurez, pe care Deleanu îl primi nu fără un ușor resentiment, întrucât era în continuare mai degrabă dedicat chestiunilor economice și mai puțin a celor politice, pe care le lăsa în sarcina celor mai "tineri". - Dragă Delene, am venit să-ți aduc din capitală gândurile de bine ale dragului nostru Președinte... Deleanu dădu din cap cu satisfacție, deși un pic nerăbdător... dar și o insatisfacție... Deleanu ridică o sprânceană... - Ei bine, continuă Huhurez, știi bine că la protestul maraton din anii nouăzeci, era un ciudat care își spunea cântăreț, un anume Petre Ceteraș, un pletos și un anarhist, de fel din orașul tău... - Nu e nicio cinste pentru noi... da, știu, casa părinților săi a fost demolată, terenul expropiat din rațiuni de interes național (pe acolo trecea centura orașului)... s-a rezolvat tot ce m-a rugat șeful... - Da, dar acest Petre Ceteraș este aici, la voi, "La Deleni" și am vrea să te ocupi de el... ca șefului să-i treacă supărarea... Deleanu se strâmbă: - Păi și cu ce mai supără, prăpăditul ăla ? - Mai supără, mai supără, apăsă Huhurez, omul este foarte sărac...cu duhul, așa că ocupă-te tu de cele necesare trecerii lui dincolo... Deleanu se întunecă la față și bâigui: - Am crezut că nu mai supără, vai de el și de mama lui... - Supără, supără, încă, să știi... - O să rezolve iarna problema, excelența voastră, asta să transmiteți șefului. Huhurez ridică tonul: - Trei ierni, Delene ! Nu facem decât să așteptăm totul de la iarnă... Rezolvă problema, da ? scurt pe doi ! Deleanu organiză un prânz de afaceri cu rușii la care să participe și domnul Huhurez. În drum spre restaurant, alături de Huhurez și doi dintre ruși (ceilalți aflându-se într-o altă mașină), Deleanu o zări pe nebuna pe care o îngrijise Petre Ceteraș. Deleanu opri mașină lângă nebuna care mergea pe marginea drumului: - Tu, Savetă, tulai Doamne, d'apăi ce-i Savetă cu tine ? - Apăi caut drumul de apoi... Deleanu râse: - Și l-ai găsit Savetă ? - Nu, Gheorghe... - De ce nu, Savetă ? - Bărbatul mi s-o dus, casa mi s-o dus, feciorul mi s-o dus... - De ce Savetă, de ce ? - Păi tu mă-ntrebi, Gheorghe ? Bărbatul mi l-ai ruinat și s-a omorât, casa și averea mi-ai luat-o prin băncile tale, feciorul mi l-am îngropat de oftică... Nebuna începu deodată să jelească... - Bărbatul tău nu a vrut să lucre bine cu mine, măi Savetă, mai drag avea de politici și sindicat... rânji Deleanu. Așa vă trebuie, futu-vă muma-n.... Mai departe, dă-i 'nainte la restaurant... Huhurez remarcă: - Aici cum ai reușit să duci treaba aproape de bun sfârșit, Delene ? Deleanu se scuză roșindu-se: - Eu le-am luat bunurile pământești, nu și viața... - Ba le-ai luat viața, Delene, viața pe care au dus-o până atunci... Deleanu confirmă și completă: - Da, dar restul a fost alegerea lor... Deodată, nebuna se porni să zbiere, ieșind în mijlocul drumului în spatele mașinii. Deleanu și Huhurez o mai auzeau doar ca un ecou:

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Nu există speranță, credință și adevăr decât în milostenia morții, Delene... și ție îți va fi dat să mori, nu uita, bătrâne ! Nu uita ! Apoi, ca din senin, total schimbată, nebuna tună cu voce metalică: - Pocăiți-vă, nemerniciile voastre ! Preocupat de gândurile sale și prea departe ca să mai audă, Deleanu întrebă șoferul: - Ce-a zis femeia, ce-a răcnit Saveta? Nedând importanță, șoferul acceleră, apoi se întoarse zâmbind: - Vorbe de nebună, stăpâne Deleanu ! Auzind cum i se adresează șoferul cu "stăpâne", pielea fostului ambasador Huhurez se făcu de găină. Nu degeaba i se spunea orașului "La Deleni". - Este cineva care să nu te-asculte în orașul tău, Delene...? - Mârâieli, excelență, mârâieli, dar nu la adresa mea, la adresa Silviei și a lui Caius... - Atunci termină cu această vagă de umbră de supărare a șefului, Delene, care vine tocmai din orașul tău, apăsă Huhurez accentele pe cuvinte, încheind discuția. Capitolul 3 Discuția cu afaceriștii ruși fusese prolifică. Rușii fuseseră încântați și de mâncare și în special de băutură. Deleanu stabilise ca la hotel să se simtă bine și să aibă parte de distracție suficientă, iar traducătorul făcuse eforturi să fie extrem de curtenitor la traducerea din română în rusă. Deleanu știa ceva rusă și apreciase traducerea făcută, așa că o recompensă pe traducătoarea sosită din capitală și care urma să-i însoțească pe afaceriști în tot periplul lor românesc. În încheiere, Deleanu fusese indiscret și întrebase de o manieră directă, în limba rusă dacă doresc câte o fată pentru noaptea aceea de la hotel. Nu numai că doreau, dar voiau chiar câte două de fiecare, așa că Deleanu dădu telefoanele de rigoare. Deși chestiunea ce-l rugase Huhurez nu i se părea urgentă, ca să-i arate că-l interesează, după ce îi lăsă la hotel pe ruși, ceru șoferului să dea o tură pe la biserica de pe linia de tramvai. Se opriră în dreptul adăpostului improvizat al lui Petre Ceteraș, studindu-l amândoi și Deleanu îi confirmă fostului ambasador Huhurez că se va ocupa personal de "supărarea" șefului, apoi ceru șoferului să afle cine este parohul bisericii din apropiere. După ce șoferul obținu informația, autoturismul porni și se îndepărtă. Petre văzuse mașina și știa că pentru el veniseră. Nu era nici prima, nici ultima oară. Mai mult, în ciuda faptului că autoturismul avea geamuri fumurii, Deleanu nu se sfiise să deschidă portiera și să-l studieze pe vagabond, așa că Deleanu îi recunoscu pe amândoi. Colț-Alb se apropiase de mașină și urinase pe cauciucul din spate, înainte ca șoferul să sesizeze și să-l alunge. Cu o atitudine jucăușă și mândru, revenise lângă Peticel, Grigore și Sulfina, învârtindu-se și hârjonindu-se de mai multe ori în jurul lor, până Grigore intră în joaca lui. Colț-Alb era un câine de o mobilitate extremă, aproape un câine de circ. Era capabil să scape din laț, sărea artistic într-o parte și în alta, inteligența și sentimentele lui erau pentru Petre speciale. Deși Peticel se erija în liderul celor patru câini, Petre nu-l percepea pe Colț-Alb ca pe un câine, ci mai degrabă ca pe un prieten apropiat, ca pe un suflet tolerant, iubitor, grijuliu. Atunci când avea zile proaste și zăcea în culcuș de când cu greu abia mai reușea să vândă deșeurile colectate de pe ici, de pe colo, pentru că nici Saveta nu mai reușise să-și vândă nici măcar partea ei (depistată și denunțată de alți vagabonzi, care îl preveniseră de aranjamentul dintre cei doi pe burduhănosul de la centrul de colectare, iar acesta, de frică, la început îi respingea pe Petre și pe nebună, dar mai apoi le lua deșeurile la niciun sfert din cât făceau), Colț-Alb îi schimba starea și îl împrospăta pentru o nouă zi de calvar. Mai mult, chiar când avea bani în buzunar, nimeni nu-i mai vindea de mâncare lui Petre și de aceea, apela doar la copii sau la Saveta, evitând apropierea de adulți. Tot Colț-Alb se dovedea adesea salvarea, reușind arareori să "fure" din piață fie legume și fructe de la vânzători, fie plase cu bunătăți de la cumpărători, după care dădea fuga la adăpost să aducă ofranda cantautorului căzut în dizgrație. Lumea îl alunga, piețarii scoteau și-l amenințau cu bâte când îl vedeau, dar Colț-Alb tot se furișa și reușea să aducă câte ceva. Colț-Alb chiar era prietenul lui Petre, necuvântătorul care-l înțelegea și îi perpetua dorința de viață, fie și pentru o zi. Pe măsură ce zilele se scurgeau, Saveta se stingea văzând cu ochii. Nu fusese niciodată grasă, poate în zilele când avusese familie și acoperiș să fi arătat mai bine, dar acum devenise mai degrabă o umbră. Nu depășea 38 de kilograme și doar ea mai venea pe la Petre, cântând și amăgindu-l cu nebunia ei pentru câteva clipe, după care dispărea nevăzută

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman în neantul orașului. Uneori se mai vedeau în căutarea de deșeuri pe care cu greu le vindeau la centru, depinzând de mila, dispoziția și umorile colectorului, iar în ultimul timp Petre nu se mai despărțea de Colț-Alb, care-l urma peste tot, mai ales de la incidentul cu sălbaticul Crețu de la centrul de colectare. Oricum, Petre nici nu intra acolo, din dorința de a-și proteja câinii mai mult decât de a se proteja pe el însuși, dar chiar și așa, triumviratul cerberilo canini ieșea în pragul porții și amenințau cu lătrături și rânjete sinistre pe cei doi companioni ocazionali ai lui Petre, cel mai adesea Colț-Alb și Grigore, mai rar Colț-Alb și Sulfina. Petre dovedea multă grijă pentru câini și mai puțină pentru el... Câinii deveniseră pentru el o rațiune de existență și o speranță de viață. Și el slăbise peste măsură, poate nu depășea 45 de kilograme, devenise o umbră care se târa pe străzile orașului care se goleau în jurul său, oamenii recunoscându-l și privindu-l cu reticență, unii cu dispreț, chiar injurii, alții cu milă neexprimată și frică. Peste tot Petre se simțea urmărit de priviri ciudate: înainte de a mânca ceva îi lăsa pe câini să adulmece și dacă ei mâncau, atunci mânca și el. Resturile deveniseră delicatese, dar una dintre marile griji ale lui Petre rămăsese "curățenia" relativă a adăpostului și a câinilor săi. Zilnic se spăla bine cu o coajă de săpun fie la râul care traversa orașul, la fântânile publice, fie la cișmele de pe străzile laterale ale caselor de rudari, care nu dispuneau de apă curentă. Cel mai adesea cetățenii îl alungau, iar el pleca fără să protesteze, senin, știind că tăcerea este o virtute și răbdarea era egală cu înțelepciunea. Vorbea mai mult cu câinii săi, vrute și nevrute, în special cu de-acum nedespărțitul său Colț-Alb. Cât despre Peticel apăra adăpostul cu râvnă, dar Petre ghicea că în lipsa sa veneau adesea "străini", care răvășeau totul cu intenție, iar Peticel îl privea pe Petre cu vinovăția misiunii neîndeplinite. Când îi poreclise pe câini, se gândise întotdeauna la cineva drag sau poate la ceva anume. Mai avusese câțiva câini dintre care cei mai mulți muriseră otrăviți, dar Petre nu le dădea niciodată aceleași nume. Și Crețu fusese cândva adoptat de Petre, pe când era mai puțin decât un cățelandru, dar Petre, văzând caracterul lui neînfrânat și vulcanic îl alungase de mult. Crețu crescuse, îl uitase, deși nu uitase mirosul omului, pe care îl regăsea de fiecare dată același și în care nu simțea eterna frică pe care patrupedul voinic, vânjos, feroce o deversa în sufletele preocupate de înavuțire ale oamenilor. La un moment dat, Crețu se apropiase atât de mult de Colț-Alb încât ar fi putut să-l atace, dar, din prevedere, Petre îl chemase pe Colț-Alb care se adăposti lângă stăpân. Zilele treceau, nopțile deveniseră mai reci, iar câinii îl încălzeau pe Petre, ajutându-l să treacă cu bine peste nopți. Adesea, Petre vorbea și cu sine. Se certa, se îmbărbăta, găsea rațiuni și motivații în diverse fapte și acțiuni mărunte. De ceva timp, parohul bisericii îl evita intenționat și nu-i vorbea. Chiar dacă Petre îl striga sau încerca să-i atragă atenția prin vreun semn, preotul Damian îl ignora. Preotul se îngrășase subit, devenise încercănat și nervos. Vocea sa își pierduse elasticitatea și Petre știa că liturghiile deveneau zi de zi mai scurte. Preotul dormea noaptea suficiente ore, se trezea dimineața din ce în ce mai obosit și neodihnit. Preoteasa îl bombănea și devenise geloasă din orișice. Deși lumea în cartier nu era prea bisericoasă, enoriașii, dar mai ales enoriașele veneau adesea pe la biserica preotului Damian, mai ales pentru căldura și elocința acestuia pe care o manifesta până nu demult. Damian era iubit de oameni, dar și el îi iubea pe oameni, chiar mai mult decât credea preoteasa, ale cărei temeri erau întemeiate. Pe Caius Ciobanu, deși se pregătea de alegeri, îl măcina interior vinovăția relației adultere cu Violeta, la care începuse "să țină" și la care acum vedea mai mult calitățile și mai puțin micile tușe imperfecte. De altfel, Violeta era totodată o femeie coaptă și deopotrivă frumoasă, cu forme voluptoase, dar perfecte, cu trăsături frumoase, păr lung și îngrijit de culoarea grâului la cules, cu ochi verzi adânci, cu un surâs încântător. Cu toate că provenea din zona rurală, Violeta avea o delicatețe, o bunătate și o prezență de spirit naturale, devenind cu totul alta după ce scăpase de coșmarul haitei de la centrul de colectare a deșeurilor. Cu ajutorul lui Caius, își schimbase garderoba și deși rochiile pe care le purta nu puteau fi apreciate drept luxoase sau extravagante, îi stăteau foarte bine. Consilierul se jenase cumplit de "ieșirea" lui din prima zi când începuse "aventura" lor și relația lor sexuală se debarase de orice nefiresc. Și Violeta și Caius intraseră în jocul "romanței" absolut normal, ca și cum ar fi avut de recuperat în contra anilor grei de fidelitate din relațiile oficializate de cuplu.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Dacă viața de cuplu a lui Gheorghe Cozmescu cu Violeta cunoștea un reviriment, Gheorghe mirându-se cu bucurie de apetitul sexual crescut al soției lui, care parcă reînflorise, radia fericire și devenise neînchipuit de frumoasă, în schimb Caius se simțea tot mai puțin atras de Silvia și unica lui scăpare erau preocupările celor doi pentru afaceri și politică. Silvia Ciobanu deținea un lanț de cofetării și de saloane de cosmetică, un minihotel și un spa, toate finanțate de tatăl ei și pe care le deținea în majoritate încă dinainte de căsătorie. În realitate, bătrânul Deleanu se ocupa de toate afacerile, indiferent pe ce nume erau, al lui sau al Silviei. Deasemenea, vila somptuoasă în care locuiau îi aparținea tot Silviei, cadou de nuntă a lui Deleanu în urmă cu șaptesprezece ani. Soția lui Ciobanu era o femeie delicată și fină, totuși anii și cele două sarcini își lăsaseră mai mult amprenta pe chipul ei, comparând-o sumar cu Violeta, care avea doi băieți mari. Fardurile cu greu mai ascundeau cearcănele, ridurile, anii, iar majoritatea rochiilor o strângeau, de aceea apela la furouri modelatoare, căci deși mânca cu moderație, Silvia se îngrășase ușor, nu mult, dar suficient ca ochiul lui Caius să compare frumusețea estompată și ștearsă a Silviei cu vigoarea și prospețimea noii lui dragoste. Aerul sănătos de țărăncuță, trupul fin și dragostea lui Caius pentru Violeta scoseseră în evidență strălucirea latentă, dar plină de șarm a amantei. Caius Ciobanu ținuse post "alimentar" în august și la începutul lunii septembrie se duse într-o după-amiază la spovedanie, la părintele Damian. Investițiile pe care le stabilise cu Deleanu urmau să fie fizic gata în octombrie, iar alegerile în noiembrie. Abatorul era ridicat și în curs de utilare, se grăbeau să-l dea în folosință mai devreme, pe baza contractelor pe care le aveau cu fermierii. Alegerile se anticipau drept previzibile și sigure: Silvia ocupa un loc eligibil, iar la cererea lui Deleanu împreună cu cei câțiva consilieri politici ai partidului își pregătea temele de campanie electorală și își construia arsenalul de discursuri și teme de abordat și de aceea consilierul nu-și făcea probleme pentru ea, iar el, fiind susținut de partidul guvernamental, beneficia de un curent de opinie mai mult decât favorabil. Doar unele ziare mormăiau în surdină și aluziv, mai ales preluând comentariile sale sarcastice referitoare la eutanasierea câinilor comunitari, intenție neconformă cu legislația în vigoare și cu viziunea organizațiilor de protecție a animalelor, care promovau sterilizarea câinilor și construirea de adăposturi pentru câini. Caius repeta mecanic tema eutanasierii, ceea ce îi adusese totuși o mulțime de simpatii de la oamenii care considerau că problema scăpase de sub control, dar și câteva amenințări anonime cu moartea. Când îl văzu venind și mai ales când pomeni de spovedanie, părintele Damian se miră, dar nu rosti niciun cuvânt. Îl invită discret într-un separeu, ascultă mărturisirea jenată, vagă și inconsistentă a consilierului, actual candidat la primărie, apoi îi dădu canonul cuvenit, de posturi, rugăciune și milostenie și îl invită să participe în continuare și la alte slujbe bisericești. Apoi, dintr-un impuls spontan, Damian își exprimă solidaritatea personală cu punctul de vedere al candidatului privind eutanasierea câinilor, deși recunoștea că nu era tocmai un punct de vedere "creștinesc". Damian zâmbi în colțul gurii, apoi întrebă ce ar putea face ca să nu se mai vadă cu Violeta (nu o numise, precizase doar că este o femeie "atrăgătoare și docilă" care îi canalizase la maxim potențialul "energiilor sexuale") și recunoscu că deși conștiința îi impunea încetarea acestei relații îmbătătoare și ardente, era prea dependent de această relație, care, indirect, îi asigura vigoare și în proiectele de afaceri și cele politice. - Ponderație, domnule Caius, ponderație și înfrânare, dar din partea mea aveți toată iertarea, pentru că suntem clar pe aceeași lungime de undă în câteva chestiuni... și strângându-l de mână, părintele, care făcuse "obrăjori" și "burtică" și gâfâia adesea (cum îi subliniase a reproș preoteasa Maria Damian), continuă: Domnule consilier, biserica e deranjată de prezența unui oarecare vagabond pe drumul de acces, nu s-ar putea face nimic, vă rog frumos, pentru alungarea lui ...? Caius bănui despre cine este vorba și recunoscu că era o problemă delicată, un fost simbol al unei mișcări de protest care căzuse într-o mizerie totală. Promise să reflecteze, dar de fapt, voia să discute cererea preotului cu socrul său, Gheorghe Deleanu. Când trecu pe lângă adăpostul improvizat al lui Petre, văzu cele patru mogâldețe hârjonindu-se, dar subit, simțindu-se priviți, câinii se opriră și priviră la rândul lor pe Caius cu ochi calzi și umani. "Straniu", gândi consilierul, "aceștia patru par umanizați". Îl urmări și pe proscris: era de nerecunoscut, slăbise foarte mult, barba îi crescuse anarhică, părul la fel, hainele atârnau pe el, devenite mult prea mari. Deodată, Colț-Alb execută câteva

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman giumbușlucuri, apoi, lătrând vesel la Caius, dădu din coadă, parcă așteptând ceva. Caius se amuză, dar văzând că simpaticul câine tot insistă, scoase o bancnotă pe care o lăsă lângă Petre, după care se îndepărtă. Câinii reluară joaca, dar Petre nu băgă în seamă bancnota. O pală de vânt o ridică și o purtă mai departe. De departe, Caius aruncă un ochi și, văzând dezinteresul lui Petre pentru banii pe care el tocmai îi lăsase, clătină din cap a mirare, dădu să-și continue drumul mai departe, dar se răzgândi, culese bancnota de pe jos de unde fusese purtată de vânt, reveni lângă Petre întinzându-i bancnota și spuse: - Vă rog, Domnule, s-aveți pentru ale gurii sau poate vă bărbieriți și vă tundeți de ei. Petre nu-i dădea atenție, așezându-și diversele lucrușoare într-o sacoșă. - Vă rog, Domnule, vă rog frumos să primiți această umilă atenție din partea mea. - Poate vă trebuie Dumneavoastră pentru campania electorală, spuse sec și nepoliticos Petre. - Spuneți-mi Caius, pentru Dumneavoastră sunt Caius. Luați banii, vă rog ! Să-i folosiți cum credeți de cuviință ! Vagabondul se întunecă la față și manifestând în tăcere o opoziție totală, continuă aranjatul lucrurilor. Văzând că celălalt nu pleacă, se întoarse cu spatele și-și continuă dereticatul. Caius lăsă totuși banii lângă Petre, dar o altă pală de vânt îi purtă de data asta mai departe, alta o preluă și bancnota zbură peste drum și chiar peste linia de tramvai. Câinii se jucau nestingheriți, Petre îl ignora total pe Caius, iar pe trotuarul de vis-a-vis o fetiță găsi bancnota și cu un chiot prelung i-o arătă mamei sale, care, uitându-se stânga-dreapta i-o smulse din mânuță, mulțumind proniei cerești pentru darul neașteptat și ascunzând-o în buzunar. Caius dispăru, văzându-și de ale lui. Trecu poate jumătate de oră. Împins de vânturile întețite, un nor de ploaie brăzdat de fulgere apăru din senin și în mai puțin de zece minute drumul părea o vestă de kevlar ce prelua afluxul gloanțelor de apă răpăite din gura neagră a cerului. Tramvaiele ude leoarcă goneau zgomotos în ambele direcții strunite de vatmani gânditori ce scrutau șinele prin ștergătoarele iuți și amețitoare, ropotele de ploaie loveau în geamuri și oamenii din tramvaie se fericeau pentru norocul de a fi prins la timp vagonul în stațiile tranzitorii dinspre vajnica tinerețe spre jalnica bătrânețe. Petre chemase câinii și toți cinci stăteau strânși lipiți unii de alții sub foliile groase de plastic, urmărind rece spectacolul oamenilor care grăbeau pasul până la alergat, la stâlpii care începuseră să pâlpâie ușor a lumină, la jocurile de culori ale semnalizatoarelor, farurilor și stopurilor reflectate în ochiurile de apă formate de ploaie. De data asta, părintele Damian ținuse o slujbă de vecernie mai frumoasă ca de obicei. Deși megafoanele încetaseră de ceva timp, în mintea lui Petre reverbera în continuare muzicalitatea cântecelor și predicii preotului. Când ropotele de ploaie se întețiră, Petre se culcă și asemenea lui și câinii, de o parte și de alta, ușor-ușor adormind cu toții, înveliți de cergă și protejați de foliile de plastic. Întunericul se revărsase din călimara nopții. Luminile se reflectau timid în bălțile de apă, încă perforate de stropii dornici de a se uni cu cei căzuți anterior. Zgomotele străzii se răriseră, mașinile stropeau grăbite granițele trotuarelor, liniștea și calmul serii domoleau tentația de monotonie a ploii care răpăia alternat în ritmuri când alerte, când mai lente, când moderate. Pe linia de tramvai apăruse de niciunde Saveta, cu hainele ude și sfâșiate, pășind din dală în dală, cântând sau recitând versuri stranii pentru oamenii neobișnuiți cu ea. Atunci când un tramvai rătăcit se apropie scrâșnind înfiorător pe șinele unsuroase de patina vremii, nebuna sări asemenea unei capre negre pe partea opusă, iar după ce tramvaiul coti și vatmanul avu timp să-și facă și o cruce, ea reveni la fel de fulgerător pe partea pe care mersese cu câteva clipe în urmă. Auzind-o, Colț-Alb ciulise urechile, dar Petre dormea dus, așa că potaia se mulțumi să o conducă cu privirea pe Saveta, apoi lăsă capul jos și închise ochii. Căldura câinilor radia și Petre nu simțea urmele frigului care se lăsase odată cu înserarea. Odată cu domolirea ploii, păsările își reluaseră zborul și ciorovăiala gureșă, iar fluturi de noapte amețeau razele de lumină ale timidelor becuri de felinare. O cucuvea se auzi dinspre parc, apoi voci de țânci ce refuzau să se ducă la culcare reverberau dinspre cartierul de dincolo de biserică. Apoi vocea imperativă a mamei, iar protestele țâncilor. Pe trotuare și străzi începuse simfonia fâșâitului măturilor, care uneori erau atenuate, alteori amplificate de bălțile ploii. Lanțul măturătorilor se desfășura unul după altul, iar tomberoanele protejate de saci înghițeau frunze, pahare de

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman plastic, hârtii, ziare și multe altele. O bătrână cu trăsături aspre, tuciurie fredona ca pentru sine, o doină de jale, care atinse biata coajă de suflet a lui Petre, iar acesta lăcrămă și gemu în somn, se răsuci pe cealaltă parte, cățelandrii sincronizându-se cu el și tot în somn, Petre începu să plângă. Umbrele copacilor accentuau întunericul, iar frunzele dese și încă verzi ale începutului de septembrie se desprindeau încetișor și arar pe covorul ierbii sau pe griul asfaltului. Liniștea acoperise zona ca o pătură deasă prielnică somnului. Doina jelită fredonată de bătrâna țigancă nu mai era percepută decât de urechile sensibile ale câinilor, care scânceau ușor în somn. Noaptea se prevestea calmă, liniștită. Cerul avusese grijă să spele rănile zilei, o nouă zi se cocea în incubatorul de clipe al viitorului, noi falduri de lumină păreau să se nască pe pânza albastrului întunecat al nopții țesute prea încet de fluturi și molii, ca o mătase mult prea nobilă și fină, țesute din resturi de lumină ale zilei conservate de scânteile de soare din neoanele arborate sus pe stâlpii ce străjuiau panglica drumului. Universul se odihnea pentru o nouă zi, pentru o nouă sfidare, pentru un nou început. Doar o bufniță privea mirată întunericul, cu ochii mari ca două perle argintii, din vârful unui copac de la marginea parcului, ea însăși picotind lent și așteptând calmă ca noaptea să fie perturbată de umbrele dansului vreunui chițcan lăcomit la firimituri, de vreo vrabie ostenită însetată de apa limpede și dulceagă din bălțile ploii, de alte mișcări insignifiante ale nopții care, pentru un ochi neavizat ar fi trecut complet neobservate. Sulfina se strânse în brațele lui Petre și îl linse pe obraz. Petre surâse în somn, mângâind scurt animalul pe grumazul maroniu. Peticel se suci, dezvelindu-și petele albe de pe coapsă, iar Colț-Alb se sincroniză cu Peticel. Numai Grigore nu se mișcă deloc. Ploaia se oprise demult și ziua se apropia iute. Saveta, despletită și cu ochii rătăciți și întunecați de nesomn apăru pe linia de tramvai, cu brațul încărcat de flori și crengi înmiresmate, vorbind fără sens, încet, ca pentru ea, apoi tună cu voce metalică: "Pocăiți-vă, nemerniciilor voastre !" și biata femeie fu amenințată și apostrofată de altă serie de măturători care-și împingeau tomberoanele și-și fâșâiau măturile. - O să vie tramvaiele, nebuno ! dar fără să se sinchisească, Saveta juca șotronul pe dalele de beton înțepate de șinele nesfârșite. Fugi de-acolo, nebuno ! continuă vocea feminină, însă guturală, dar Saveta deja se depărtase, lăsând în urmă parfum floral. - Ptiu, drace ! ciudată femeie, continuă vocea, adăugând ca pentru sine: Doamne ferește și păzește ! Femeia aprinse o țigară și aerul curat se împregnă de miros de tutun. La scânteia țigării, trăsăturile negricioase deveneau reci și aspre, părul părea neîngrijit, chipul era uscat de muncă, iar ochii metalici săgetau. - Ce faci, Doinițo ? fumezi, fată ? întrebă altă măturătoare aflată zece pași mai în fața ei. Stai, fă să-mi dai și mie un foc, că nu am chibrit. Cele două se apropiară, abandonând măturile, fărașele cu coadă lungă și tomberoanele și ciucindu-se aproape de asfalt, împărțindu-și una alteia foc pentru aprinderea țigării. - Îl vezi fă, pe bagabontul ăla ? Știi cine este ? întrebă pufâind din țigară a doua măturătoare pe prima. - Că doar n-o fi, fă, vreun criminal ? Cine să fie, Catrino ? - Ai auzit de Petre Ceterașul ? Acela este... - Rău a ajuns săracul... rău-rău, biet de el... - Doinițo, să nu te pună păcatul, cum ești tu miloasă, să-i arunci ceva bani sau de mâncare, că vezi tu pe dracu', ai înțeles ? - Ce treabă am eu, n-am nimic cu omul, el nimic cu mine... Și-apoi, cine se încurcă cu o țigancă singură cu cinci puradei ca mine, bată-te să te bată... - Nu, fă, n-ai înțeles, de ciumatu' de Petre nu trebe să te-atingi, cu el nu trebe să povestești, nu trebe să te milostivești, d'altminteri să trăiești, fă ! Petre auzi în semi-trezie vorbele celor două, inima i se făcu mică și știu că va fi obligat să plece aiurea în lume într-un final. Îi părea rău: dacă și în orașul în care se născuse nu mai găsea adăpost și înțelegere ? atunci unde altundeva ? Inima i se întristase, dar oricum, cuvintele femeilor nu reprezentau sau constituiau o noutate pentru el. Dimineața se mijea și Petre se pregăti de plecare. Chemă pe Colț-Alb și pe Grigore, îi dăscăli molcom și părintește pe Peticel și pe Sulfina să aibă grijă de adăpost, iar el se puse în mișcare trăgând căruțul după el, urmat de umbrele zvelte și fidele ale celor doi câini. Făcu turul cartierului, recuperând ceea ce găsea, evitat de oameni care la trecerea lui șopteau între ei și se avertizau, astfel se scurse dimineața toată și miezul zilei. Pe la începutul amiezii, Petre

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman se apropie de centru. Așteptă încruntat, se gândi, se răzgândi, într-un final își luă bățul, lăsă câinii să-l aștepte și intră în centru trăgând căruțul. O liniște de mormânt se instală în curte. Nimeni nu mai vorbea, lucrătorii își căutară de treabă, burduhănosul își smulgea părul din cap. Fără să spună nimic, grasul se duse țintă spre birouri, dorind să se sfătuiască cu administratorul Ionel. Acesta puse mâna pe telefon și-l sună pe Caius. Administratorul rămăsese singur la centru, dar nu se plângea. Până la urmă, era mai fericit că a scăpat și de Violeta, care i se păruse rece și distantă. Bănuia că era ceva între ea și patron, dar nu-și mai bătea capul și încerca iar să crească în ochii șefului. Domnul Ciobanu accepta să fie cumpărat ceea ce adusese Petre Ceterașul. Caius își puse din nou în vedere să vorbească cu Deleanu despre ceea ce părintele Damian îl rugase, sperând să obțină chiar posibila internare a fostului solist într-un centru pentru persoanele fără adăpost. Caius nu știa că problemele lui Petre țineau de o ostracizare socială, ignora această realitate poate tocmai pentru că succesul propriu i se părea natural și normal, iar eșecul era la fel de natural doar pentru alții, afară bineînțeles de el. Se jena deasemenea să vorbească cu doamna în vârstă de transferul la centrul de colectare, dar își luă inima în dinți și intră în biroul contabilității, unde, pe moment o plasase și pe Violeta. Când trecu de ea îi zâmbi complice, apoi se duse țintă și uitându-se răspicat, îi spuse doamnei Petrache, cu inima strânsă: - Scuzați, stimată doamnă Petrache, dar la centrul de colectare ar mai fi nevoie de o persoană pe partea de contabilitate. Îndrăznesc să vă întreb dacă ați fi interesată să lucrați acolo ?! Desigur, nu aștept un răspuns ferm astăzi. Doamna Petrache era o matahală de femeie, fără a fi neapărat foarte grasă, dar solidă, înaltă, cu o voce groasă transformată de anii îndelungați de fumat intensiv. Îl privi rece pe Caius prin ochelarii cu ramă groasă astfel încât Caius se intimidă. - Domnul Caius, să știți că până la urmă nu m-ar deranja, pentru că este mai aproape de casă, de la mine până acolo sunt circa cinci, maxim zece minute de mers pe jos. De altfel, doamna Petrache intimida pe toată lumea, pentru că impunea respect și avea un caracter dur și aspru, milităros. - Mulțumesc, mulțumesc mult, doamna Petrache, pentru acceptul dumneavoastră, dar tot eu vă rog să realizați transferul după sfârșitul lunii, ca să se poată acomoda și noua noastră colegă, doamna Cozmescu, adăugă Caius, aruncând o ocheadă discretă amantei, potrivind din buze prin țuguiere un sărut, ascuns însă privirii doamnei Petrache. Era mulțumit că bătrâna contabilă acceptase fără probleme transferul și se reîntoarse la biroul său, cufundându-se în detaliile unui de plan de afaceri nou–nouț. În biroul contabilității, doamna Petrache sorbi o înghițitură de cafea dintr-o stacană mare, își drese vocea și-i spuse Violetei, privind-o fix: - Da' ce ți-ai făcut, dragă, la buze, de sunt așa bine conturate ? Injecții cu așa numitul colagen, cu botox ? Violeta se blocă și miorlăindu-se la doamna Petrache, îi spuse cu jumătate de voce: - De ce-mi vorbiți așa, doamna Mihaela ? Doamna Petrache, femeie cu experiență de viață, simțise din vocea ei și văzuse în privirile ei că se simte jignită și o lămuri: - Da, stai, dragă, nu fii jignită, așa ceva numai vedetele își fac... Botoxul este foarte utilizat în cosmetica de lux și datorită lui buzele par mai pronunțate... Violeta se fâstâci și jenată, se miorlăi iar: - Nu, așa sunt eu, așa sunt eu mai... botoasă... mă întreabă lumea câteodată dacă sunt supărată... Doamna Mihaela o cântări din ochi și mărturisi: - Ești frumușică, mâncate-ar mama ! Ce vârstă ai, și la răspunsul Violetei Cozmescu continuă: 38, mulți înainte, părul tău are strălucire și un volum natural, buzele sunt voluptoase și senzuale, ochii albaștrii superbi, glezne și picioare frumoase, fund bombat care merită pleznit (Violeta se făcu roșie toată, obrazul îi ardea), mijlocel subțire ... Ce nuanță folosești la păr ? - Poftim ? - Ce nuanță de vopsea folosești ca să-ți vopsești părul ? - Nu-l vopsesc, e al meu... așa e el, mai spălăcit... se fâstâci Violeta.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Bată-te să te bată, mare minune de nu te îndrăgește dom' Caius... lasă, așa e bine, lumea să se iubească și să se aibă bine. Să faci bine să-ți iei string cu dantelă și sutien pushup, auzi ? Terminând pauza, doamna Mihaela mai sorbi o gură de cafea și se afundă cu capul în cifre. Violeta își notă în tăcere și separat să caute în dicționar sensul câtorva cuvinte: colagen, botox, string, sutien push-up. La centrul de colectare, pe moment, cu acceptul patronului, umflatul se reîntoarse și reîncepu operațiunile de preluare a deșeurilor. Când îi veni rândul lui Petre, îi aruncă banii fără multă vorbă și îi indică din priviri unde să descarce sacul său. Când sosise Petre, Crețu o "curta" pe Pată-Albă. Frumușica cățea așteptă cuminte chiar și când Crețu se zbârli cu nervozitate la vederea lui Petre, dar Crețu era prea dornic de ea ca să-i pese în acel moment de Petre (care-l căutase din ochi, strângând bățul ca să-i fie la îndemână). Fulgu și Negruțu se uitau când la Crețu, când la noul venit, Petre. Crețu, fără să-i pese de ce se întâmpla, gâfâia înfocat cu limba scoasă de un cot, ridicat pe picioarele din spate și revărsat cât era de mare peste micuța Pată-Albă, mai să o sufoce sau să o facă una cu pământul. De efort și excitare, ochii îi ieșeau ca două perle din orbite. Deși trăgeau cu ochii la câini, lucrătorii și chiar și umflatul se obișnuiseră să ignore împerecherile lui Crețu, pentru că șeful haitei nu tolera "indiscrețiile". Pată-Albă mai suporta cu greu apăsarea lui Crețu, foindu-se discret și Crețu rectificându-și poziția după ea, iar mișcările sacadate ale acestora atrăgeau ochiadele oamenilor, care nu-l mai văzuseră de mult atât de pornit, de concentrat și totodată de inhibat. Într-adevăr, părea că îi venea greu lui Crețu să termine. Unii din haită hămăiau, iar la auzul zgomotului, Ionel se uită pe geamul biroului. Văzându-l pe Crețu peste Pată-Albă, instantaneu gândul îl duse la Violeta, imaginându-se făcând dragoste cu ea și se întărâtă. Când intră umflatul să-l întrebe ce face, se așeză pe scaun, încercând să mascheze excitarea, dar grasul, observând, îl întrebă în derâdere mai întâi dacă nu vine altcineva în locul Violetei. - Șeful promisese că vine o doamnă aproape de pensionare, am să-l mai întreb cu altă ocazie, când îl prind în toane bune. Deci să sun să văd ce facem cu prăpăditul ăla. Formă numărul și așteptă: - Alo, șefu', este la poartă un vagabond, pe nume Petre Ceteraș, ce facem, îl primim și cumpărăm și de la el ce-a adus ? Da ? Bine atunci, șefu... apropo, doamna aceea contabilă, mai vine la noi sau nu ? Să nu vă mai deranjez acum ? Bine șefu, să trăiți ! Se întoarse spre umflat și îi confirmă că șeful și-a dat acordul. Apoi îi păru extrem de rău că întrebase de doamna contabilă, până la urmă putea să se descurce și singur. Gândul nu îi zburase de la Violeta, al cărei corp frumos îi plăcuse din prima, chiar dacă la început fusese îmbrăcată mai simpluț și mai "rustic". Cu excepția unor măsele stricate, pentru că dinții din față îi avea frumoși și albi, Violeta putea fi considerată o femeie reușită. O știa deasemenea și pe doamna Mihaela Petrache, care inspiră frică la toată lumea de la sediu, o femeie aspră și milităroasă, mare cât o zi de post și puternică ca un bărbat. Se gândi iar că nu fusese o idee tocmai bună să amintească de transferul ei și că-și luase belea pe cap. Crețu, într-un ultim efort, finalizase. Oamenii, cu excepția lui Ionel, care era prins în țesătura gândurilor lui, încetară să mai privească cuplul alfa al haitei. Mulțumită, Pată-Albă îl lingea continuu pe bot, iar Crețu, fără să o privească, acceptă suveran tandrețurile. Crețu nu lăsă momentul de romantism să se prelungească. Dintr-un hămăit, își regrupă adjuncții și încă vreo doi fideli din haită și trecură pragul porții. Îi ochii din depărtare pe Grigore și Colț-Alb. Tot la un hămăit, cei cinci se risipiră, Fulgu și Negruțu pe extrema stângă, devansați zece pași între ei, ceilalți doi, Golanu și Flămânzilă pe dreapta, asemenea devansați, iar Crețu în urmă, la distanță. Grigore văzu desfășurarea și lătrând la Colț-Alb, se ascunse după un tomberon amplasat lângă o casă. Colț-Alb sesiză și el pericolul, dintr-o mișcare dibace se sui pe același tomberon după care se ascunsese Grigore, scrutând zarea după stăpân. Mai direct, Golanu sări din prima pe Grigore, socotind că riscurile sunt mai mici, iar Fulgu încercă să sară la ColțAlb, dar acesta cu labele din spate îl pocni în burtă și Fulgu se rostogoli jos. Flămânzilă se aruncă ca turbat și el pe Grigore, prinzându-l de ceafă și mușcând până la sânge. Grigore schelălăi disperat, presimțindu-și sfârșitul iminent. Se smulse, se roti, mușcă în stânga și-n dreapta la întâmplare și reuși pe moment să scape, plin de sânge. Golanu și Flămânzilă rămaseră cu flocii de blană maronie. Scuipându-le, se aruncară în urmărirea lui Grigore. Negruțu sări și el pe Colț-Alb și după o jumătate de secundă și Fulgu, unul pe stânga, altul pe

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman dreapta tomberonului. Colț-Alb îi respinse acrobatic pe amândoi, iar Negruțu căzu peste Golanu, dându-i bietului Grigore un moment de respiro. Colț-Alb sări pe Flămânzilă, iar Grigore se contră cu Fulgu, care se repliase. Cei patru contra doi stârneau praful și reușiră în agitația lor să dărâme tomberonul, care cu un sunet sec de plastic, își revărsă parțial conținutul pe stradă. Crețu grăbise la început pasul, dar acum își luă elan și se aruncă întâi asupra lui Grigore, pe care îl mușcă la gât, ridicându-l puțin deasupra pământului, iar Fulgu, Negruțu și Golanu îl apucară care de câte un picior, astfel încât Grigore se trezi în aer, întins și tras de peste tot, iar de la gâtul lui țâșni un lac de sânge. Colț-Alb se lupta corp la corp cu Flămânzilă, dar când Crețu socoti că Grigore e terminat, îl lăsă pradă celor trei și el se aruncă pe Colț-Alb. Botul îi era plin de sânge, părul i se sculase pe tot corpul, colții erau rânjiți, blana în trei nuanțe, de alb, negru cu pete maronii îi era deasemenea pătată de sângele lui Grigore. Colț-Alb se feri artistic și Crețu se lovi de plasticul tomberonului. Crețu își reveni repede, iar în timp ce Flămânzilă îl prinsese pe Crețu de piciorul drept spate, Crețu se aruncă direct la gâtul lui Colț-Alb. Dar Colț-Alb pară și se încăieră cu Crețu, smulgându-se din botul lui Flâmânzilă, șchiopătând și sângerând la piciorul mușcat. În tot acest timp, Grigore era ridicat în aer și rupt de cei trei adversari, doar capul îi atârna pe jos și bietul câine horcăia a moarte, plin de sânge, rotit de "învârtita", dans al morții având ca protagoniști pe Fulgu, Golanu și Negruțu. La timp ieșea Petre, care, abandonând căruciorul, fugea rotind bățul și suduind. Dar câinii atacatori nici că-l băgau în seamă. Fiind prea departe, Petre apucă câteva pietre stropite cu bidineaua cu lapte de var și așezate decorativ la rădăcina unui copac și aruncă spre Fulgu, Negruțu și Golanu. Două pietre își atinseră ținta, o a treia îl atinse chiar pe Grigore care nu avu săracu nici o reacție, apoi Petre alergă direct spre grupul de câini, împărțind generos în stânga și-n dreapta bâte. Profitând de moment, Colț-Alb îl mușcă de ceafă pe Flămânzilă, în timp ce Crețu se aruncă spre Petre, dar luă o bâtă chiar în bot de la Petre, care lovise ca la baseball. Fulgu și Negruțu se aruncară în ajutorul lui Crețu, dar Petre împărțea bâte cu dexteritate. Negruțu apucase să-l prindă de picior, nu pentru mult timp, căci două secunde mai târziu schelălăia rupt. Crețu, cu botul plin de sânge și câțiva colți rupți încercă o manevră de învăluire, dar se trezi cu o nouă bâtă, de data asta peste spinare. Din exces, o bâtă razantă îl atinsese și pe Colț-Alb, care totuși, reuși să se așeze în flancul drept al stăpânului. Petre se poziționase cu spatele la casa căreia îi aparținea tomberonul căzut în timpul luptei, și fandând, lovind cu câțiva pași înainte, se replie scurt. Crețu dădu semnalul de retragere. Lătră scurt, dar sinistru către Colț-Alb, căruia îi îngheță sângele și se retrase. Crețu dădu din nou retragerea, doar după ce mai apucă să-l muște încă odată pe bietul Grigore, căzut la pământ și sfârtecat de un Golanu îndârjit. Cei cinci se regrupară câțiva pași mai încolo. Cel mai rău rănit dintre ei era Flămânzilă, care sângera la ceafă abundent, apoi Crețu care avea doi colți rupți și unul spart pe jumătate, Golanu mai avea două mușcături de la Grigore, dar Fulgu și Negrilă nu aveau răni sângerânde vizibile. De partea cealaltă, lui Petre i se învinețise piciorul, dar călca bine pe el și nu-l supăra foarte tare, Colț-Alb schiopăta și el mai tare de piciorul drept spate, dar bietul Grigore era sfârtecat, rupt și sângera cu totul. Petre, sprijinit în băț și urmat aproape de Colț-Alb se apropie de Grigore. Îi aruncă o privire, luă apoi o cutie de carton de lângă tomberonul căzut, îl ridică pe Grigore, umplându-se de sânge și-l așeză cu grijă în cutie. Nu-l părăsi pe Grigore, de frică ca el să nu fie iar atacat de câinii din haită care vegheau la zece pași distanță, de aceea strigă la alt vagabond care tocmai ieșise ca să-i aducă căruțul. Fără multe discuții, acesta se conformă și scârțâind cele două cărucioare (al lui și al lui Petre), ajunse lângă Petre. Îi lăsă căruțul și plecă. Petre, lăcrimând, puse cutia de carton cu Grigore, care săracul nici nu mai schelălăia, pe căruț și plecă, spriijinit în băț și șchiopătând. Colț-Alb îl urmă, șchiopătând asemenea. Cei cinci îi urmăriră îndepărtându-se, apoi intrară în centru. Flămânzilă se așeză la umbră, cu capul lipit de beton și ochii închiși. Schelălăia încet și o cățea, Rea-de-Gură îl mirosi, îi linse rana și se așeză covrig lângă el. Golanu era țanțoș prin curte, în timp ce triumviratul se postase lângă birouri, curtați de PatăAlbă, care se alinta pe lângă Crețu. Câinele care era ultimul sosit, Ceardaș, numit așa pentru că juca câteodată când pe un picior, când pe altul, se gudura și îi făcea bezele lui Rea-deGură. Golanu îl alungă și pofti și el la Rea-de-Gură, care însă îl respinse scurt. Cum nu erau decât două femele în haită, Pată-Albă și Rea-de-Gură, Golanu încercă și la Pată-Albă, simțindu-se important și victorios după succesul expediției contra lui Colț-Alb, Grigore și Petre și simțindu-l pe Crețu vulnerabil. Dar Fulgu și Negruțu, care rareori o împărțeau pe Pată-Albă

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman și mai adesea pe Rea-de-Gură cu șeful haitei, Crețu, îl alungară astfel încât, mușcat și tăvălit, Golanu se retrase schelălăind sinistru. Ceilalți câini care nu participaseră la acțiunea din exteriorul centrului, Crivăț, Viscol, Jigodie-Mică, Ceardaș și Asasinul se năpustiră asupra lui, încât Golanu găsi cu greu scăpare dincolo de poarta centrului. După o jumătate de oră se reîntoarse printre ai săi, deși inima îi bătea cu putere. Oamenii își vedeau în continuare de treabă, dar hărmălaia câinilor îi deranja. Umflatul se îmbufnă de câteva ori și profitând de faptul că Golanu devenise "oaia neagră" a haitei, îl lovise cu piciorul de câteva ori, iar de atunci Golanu era atent la el când trecea pe alături. În interiorul biroului, administratorul Ionel visa tot la Violeta. În schimb, Violeta, după discuția cu doamna Mihaela Petrache, se gândea că totuși este de invidiat că domnul Caius Ciobanu o iubește și se simți norocoasă și chiar că îndrăgostită de șeful ei. Reciproca era valabilă, în tot ceea ce făcea Caius, avea de acum în fundal chipul Violetei. Găsise un nou scop în viață și motorul dragostei îl propulsa către demersuri și riscuri asumate, neobișnuite până atunci. Iubea și iubirea îi conferea aripi. Când termină, Caius sună la Deleanu și pentru că acesta avea o clipă liberă, se sui în mașină și se întâlni cu el la biroul acestuia din oraș. Deleanu avea o secretară extrem de tânără, poate puțin mai mare decât fiicele sale cu Silvia, Anca și Corina (ciudat că se gândea la cele două fete drept fiicele sale cu Silvia, de parcă ar fi putut avea copii și cu altcineva) cu un an și jumătate, doi... pe care o angajase de curând... - Știi cine este ? e Alina, fata Georgiei, prietena cea mai bună a Silviei, Georgia Andronache... preciză Deleanu. E minunată, e minunată, păpușica, îmi face toate plăcerile, draga de ea... Caius nici nu îndrăzni să se gândească despre ce plăceri ar fi vorba. Oricum, fata era fiica actualului primar al orașului, care se retrăsese în favoarea lui Caius și care candida pentru un post de consilier local. Urma să fie numit viceprimar, pentru că partidul se întărise regional și local, actualmente viceprimarul fiind desemnat de opoziție, era chiar Cosmin Ștefan, liderul local al opoziției. În plan național, dar și local, partidul opoziției scăzuse de la treizeci de procente la cel mult cincisprezece. - Tu, Caius, îți promit, o să ne reprezinți în politica mare și Radu (Andronache, tatăl fetei), o să preia mai târziu cârmele orașului... Văzând mirarea lui Caius, Deleanu preciză: Nu acum, acum te înșurubezi bine ca primar și când se va ivi cea mai bună ocazie... De fapt și seniorul partidului, șeful cel mare, mi-a atras atenția să-ți dau un șut în fund ca să te propulsez în fața oamenilor, că prea erai retras ! - Tată socru, începu Caius (îi spunea așa numai când la mijloc era ceva delicat, în mod comun îi spunea Tata Ghiță, iar de față cu alții numai domnul Deleanu), îl știi pe amărâtul acela de la biserica Părintelui Damian (Deleanu confirmă), ei bine ! preotul ar dori alungarea sa de acolo. Tată socru, știm amândoi că omul e bătut de soartă și este creștinește să-i întinzi o mână de ajutor. Nu am putea să-l internăm într-un centru pentru oameni fără adăpost ? - Nu avem centrul municipalității, sunt doar acele două centre private care sunt plătite prin asigurările sociale (în cazul în care amărâtul ar fi avut asigurare). Dar el a fost liber-profesionist, nu poate avea asigurare, știi bine... - Plătesc eu pentru el, Tata Ghiță... - Vezi, Caius, de aceea ai succes la electorat, mi-a spus și seniorul, tu ai "față umană", băiete, să știi că așa este... Nu te-ngriji de omul acela, o să am eu grijă de asta, tu vezi-ți de campanie, da !? - Bine, Tata Ghiță, așa o să fac... - Amărâtul ăla e complet terminat, o să văd ce pot face pentru el, rânji Deleanu, dar Caius fu uimit de reacția lui. Alina, vino aici, tati ! Secretara se așeză pe genunchii lui și se lăsă mângâiată pe umeri. Uite, splendoarea asta mică și dulce vrea să facă politică, așa că am înscris-o la Științe Politice, la Învățământ la Distanță. Și o facem membră de partid și o să fie lidera tineretului nostru. Nu-i așa, Alina dragă, nu asta vrei ? - Ba da, Papa, asta vreau, se alintă fata, giugiulindu-se năsuc în năsuc cu Deleanu. Dragul de Papa, îi spuse fata lui Caius, știe că fetei îi e frică de câini și fiind și jenant ca să merg pe jos mi-a comandat o mașinuță nostimă tare... preciză Alina și-l sărută zgomotos pe obraz pe Deleanu. - Bravo, Alina, draga lui Papa, bravo, iubita, hai, du-te că te chem eu mai târziu.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Caius era obișnuit cu "amorurile" fără jenă ale lui Deleanu, dar cu vârste așa de fragede și persoane de origine "așa de bună", chiar dintre prietenii de familie, de politică și de afaceri nu era chiar familiarizat. - Caius, îți spun sincer, mor după ea... râse Deleanu... dragoste la șaptezeci de ani, ce să mai, asta este... Să nu-i spui Silviei, spuse pe un ton răstit, știi că Silvia, draga de ea, e o pudică și ar deranja-o. Caius simțea într-un fel aceeași aprindere, aceeași combustie ca și Deleanu, numai că dragostea sa era pentru o persoană coaptă, apropiată de vârsta sa (Violeta era mai tânără decât Caius cu șase ani, în timp ce Silvia era de aceeași vârstă cu el). - Sincer, Tata Ghiță, ce vezi la Alina Andronache ? Mie mi se părea înainte un pic... cam naivă. - Dragă Caius, te asigur că fata știe bine ce vrea, foarte bine știe. E o fată cu mult viitor, e foarte sigură pe ea, ia decizii bune, iar naivitatea este doar un pretext ca să ascundă hiperinteligența sa nativă. O s-o înscriem și la altă facultate, mă gândeam la ceva economic sau drept sau poate amândouă, de ce nu ? Deleanu se apropie de Caius și îi șopti: - Și suflă în cimpoi ceva minunat, nu am mai întâlnit așa, e grozavă, fata, să știi. Știu că poate mă judeci, dar ținând cont că răposata doamnă Deleanu, mama Silviei nu mai este printre noi de peste douăzeci de ani, crede-mă, ușor nu a fost... Ufff... Uite, cât va fi Silvia la Parlamentul European îți va fi mai greu, o să-ți recomand pe cineva să-ți rezolvi problemele "fiziologice"... tot ce ți-ai dori, nu vei fi refuzat... - Nu, Tata Ghiță, nu-i nevoie, se înroși tot Caius, arzând ca focul. Munca îmi va distrage atenția de la dorințele carnale. - Vezi, avea dreptate seniorul, tu ești o rara avis în politică, ai "față umană", nu ești disimulat ca noi ăștiălalți, ești credibil, ești luminos și spui multe chestii cu maximă convingere, conchise Deleanu, cu admirație, dar și cu compasiune, pentru "umanismul" de neînțeles al lui Caius. Ai văzut dragul meu că Alinuței îi e frică de câini, așa că să mergi până în pânzele albe cu problematica câinilor comunitari. Chiar și până la eutanasiere. Nimic nu e mai important decât siguranța și viața oamenilor, iar dacă un om ar muri din cauza câinilor, toți câinii trebuie să plătească. - ...și mie mi-e frică de câini, recunoscu cu capul în pământ Caius. - E omenește, dragul meu, e omenește. Deleanu și Caius mai discutară de afaceri, după care cei doi își strânseră mâna și se despărțiră. La plecare, Deleanu îi ceru lui Caius: - Spune-i Alinei să vină la mine, te rog ! și-i făcu cu ochiul. Caius transmise mesajul fetișcanei pe care o privi cu maximă atenție și într-adevăr citi în privirea ei o inteligență nativă jucăușă și multă siguranță de sine. Porni spre sediul firmei lui. Fără să fi avut inițial această intenție, Caius se abătu o clipă în fața bisericii parohului Damian. Se uită după Petre Ceterașul, dar adăpostul era gol și își propuse să vină ceva mai târziu. Trase totuși mașina pe trotuar și se duse în biserică să vorbească cu preotul. Doamna Maria, preoteasa era în pragul bisericii și întrebând de părintele, doamna îi făcu semn că este în centrul de îndrumare spirituală, o căsuță cu mai multe camere unde se asigura și ajutor medical (câteodată medici voluntari luau tensiunea arterială, pulsul, realizau mici consultații, asigurau medicație gratuită elementară pentru săracii orașului), ajutor pentru tineri (uneori meditații la materiile principale oferite de profesori voluntari), sfaturi pentru tinerele familii, diverse alte activități. Acum, clădirea era goală, se anima mai mult sâmbăta și duminica. Intră în clădire și îl strigă pe preot. Neprimind răspuns, deschise ușile la mai multe încăperi, până când într-una găsi pe părintele stând pe scaun și aplecată spre el, cu capul în poala lui, o fată de circa treisprezece-patrusprezece ani și fiind atât de surprinsă de sosirea inopinată că se întoarse spre Caius Ciobanu, care realiză instantaneu că îi surprinsese într-o poziție indecentă. Bâigui ceva a scuză și se retrase imediat, ieși afară și așteptă cu inima bătându-i să-i sară din piept. După ceva timp, poate un sfert de oră, părintele ieși și el asudat, cu fața leoarcă, scuzându-se în fața consilierului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (este posibil să fi crezut că până la urmă Ciobanu nu văzuse nimic compromițător) și motivă că fata își mărturisea păcatele și îi dăduse canonul cuvenit. Îl întrebă cu ce prilej pe la biserică, Caius îl înformă că vorbise cu domnul Deleanu și probabil vagabondul urma să fie transferat la un cămin (preotul zâmbi, știind că nu există niciunul de stat în oraș), un cămin privat desigur pentru persoane

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman fără adăpost și că domnul Deleanu promisese să se ocupe. Din acest punct de vedere, preotul putea sta liniștit. - Acum, dat fiind că o să intrăm în campanie electorală, părinte Damian, dați-mi binecuvântarea dumnevoastră. Părintele rosti câteva cuvinte și un amin, după care îi spuse convins: - Menirea dumneavoastră este să ne scăpați de câini și pentru noi ar fi suficient... Îndepărtându-se, Caius se gândi oripilat și la Deleanu și la Damian, se scutură ca de un gând urât și se îndreptă spre locul unde lăsase mașina. Totuși, poate că ceea ce văzuse el adineauri fusese contorsionat de gândurile lui urâte și că preotul nu făcea nimic nenatural cu pubera aceea. Sigur, recunoscu, a fost influențat de prea multele evenimente petrecute și a interpretat necuvenit ceea ce de fapt nu văzuse cu adevărat, ci era o normală parte a misiunii preoțești. În plus, preotul se purtase mult prea natural, ceea ce denotă fără de tăgadă că se înșelase. Petre Ceterașul sosise. Consilierul îl salută și încercă să schimbe câteva cuvinte cu el. Deși necomunicativ, omul era astăzi în toane mai bune și se putea vedea aceasta pe fața lui. Domnul Caius Ciobanu începu: - Știu cine sunteți și cine ați fost, desigur nu știu cum ați ajuns în starea actuală. Probabil că și dumneavoastră mă cunoașteți. Sunt Caius Ciobanu, consilier local și candidat la primărie. În primul rând, vă asigur de compasiunea mea și vă deplâng situația... Petre îl întrerupse, întorcându-se spre el cu un ușor șchiopătat și un aer iritat. - Chiar dacă mă deplângeți, viața mea de acum este plină de iubire, de sentimente, de armonie, de senzații tactile, olfactive, de armonii muzicale și de pasteluri... Vă pot descrie mirosurile prin cele mai complexe nuanțe și cele mai complicate cuvinte... Sunetele nopții sunt pline de rezonanțe și de reverberații... Toate acestea, cei ca dumneavoastră le-ați pierdut și ați redus existența numai la ce se întâmplă de la clasa medie în sus. Totul reductibil la următoarele noțiuni: ierarhizare, înavuțire, controlul puterii, violență, sex animalic sau și mai simplu în ciclul pierzaniei: bani, putere, sex. Voi, bogații, trăiți într-un continuu și macabru scenariu din Decameronul... mai nou, nu vă mai este frică de ciumă, ci de unele haite de câini care pot și ucide dacă le înfometați... Săracii văd în câini ființele lui Dumnezeu. Bogații văd doar animale incontrolabile, leziuni prin mușcare, rabie, purici, acarieni, majore dezastre în lumea lor de bani, putere, sex. Dar nici nu știți câtă dragoste este între mine și câinii mei. Uite, spre exemplu, pentru cel din cutia de carton, care este mai mult mort decât viu, am cumpărat medicamente ca să-i curăț rănile și să-i ușurez durerea. Așa că vă rog, nu trebuie să mă deplângeți... Abia acum Caius observă câinele muribund din cutie, care săracul nu scotea niciun sunet. "Oare o fi murit ? Hmmm, la ce bun medicamente, un câine mai puțin, o grijă mai puțin...". - Bun, văd că nu se poate discuta cu dumneavoastră. Vreau să vă rog să acceptați internarea într-un centru pentru persoanele fără adăpost, de aceea v-am abordat. - Știu că acest gen de centre aici în oraș sunt plătite, ori eu nu am asigurare... - Tocmai, vă voi plăti eu cheltuielile pe perioadă nedeterminată... - Și acolo voi fi primit oare și cu câinii mei ? Iritat deja, Caius răspunse totuși calm: - Este un centru pentru oameni, totuși ! - Bănuiam.. și Petre își continuă o perorație monolog spre disperarea lui Caius. - Tocmai ce v-am spus: câinii se pot umaniza, oamenii se pot bestializa. Sărăcia nu înseamnă lipsă de speranță, iubire, echilibru sufletesc și Dumnezeu. Uitați-vă la bunul meu prieten Colț-Alb: nu am avut niciun prieten mai uman, mai iubitor și mai fidel decât acest câine. În careurile betoanelor și asfaltului vostru, v-ați bestializat complet. Vă împerecheați mai urât decât câinii, oriunde, în mașini, pe bănci în parc, în barăci sau în sfânta biserică și o faceți animalic. Nu, mulțumesc, prefer societatea MEA și nu societatea VOASTRĂ. Eu am nevoie de simțăminte, fioruri, gusturi, arome, tonuri și culori în viața mea. Dacă viața voastră ar fi în tușe de negru și alb ar fi măcar bicoloră, dar este numai în vastele nuanțe de gri – o singură și unică culoare. Voi nu-l aveți pe Dumnezeu cu voi și în voi, deci nu aveți speranță. Iubirea și grija acestor animale pentru mine îl aduce lângă mine pe Dumnezeu, așa am și eu speranță. Voi v-ați săturat de monotonia clipei, pentru mine fiecare clipă este nouă și unică: pentru simplul fapt că mai trăiesc...

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Da, adevărat, încă trăiești... dar cum ! contră sarcastic Caius. - Să știi, politiciene, inocența acestor animale înseamnă adevăr, dreptate, virtute... Pentru mine, voi sunteți câini, iar prietenii mei patrupezi sunt oameni cu adevărat și știu că în ochii lui Dumnezeu așa poate și este... Plictisit să asculte perorația vagabondului, Caius i-o tăie scurt: - Bine, bine, eu nu am vrut decât să te ajut... atât... dacă te simți mai bine cu câinii decât cu oamenii, rămâi cu ei... Caius își spuse ca pentru sine: "Rămâi atunci în lumea ta de purici, acarieni și salivă acidă de câine. V-ar trebui mai întâi la toți o igienizare și sterilizare și-apoi mai vorbim." Petre continuă punctând pentru a termina discuția: - Câinii pot fi oameni și oamenii pot fi câini... dar sunt și oameni oameni și câini câini... Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia câte o misiune, un câine care-și duce la bun sfârșit misiunea este mântuit... diferența dintre om și animal este că omul are o misiune dificilă, animalul are o misiune mai simplă... și-ți mai spun ceva: dumneata ai intenții bune, poate ai vrea să slujești oamenii cu adevărat, dar cei care vor să profite de dumneata nu văd decât un animal de circ care trebuie expus... Caius se enervă la auzul comparației, dar îi ură totuși cu o voce tremurând de iritare: - Socrul meu, Domnul Deleanu, a promis că se va îngriji de dumneata... Dumnezeu și socrul meu să te aibă în pază ... și se îndepărtă. În sinea sa, dar tare, Petre completă, fără să mai fie auzit de Caius: - Ca și cum mi-ar fi urat ca Dumnezeu și cel spurcat să mă păzească. Ce idealist, ce demagog ! Și câtă încredere își vor pune oamenii în acest om "convențional, obișnuit și reprezentativ". Va câștiga voturi pentru că pare uman și nu vândut spurcatului... Păcat, Doamne, păcat. Deși, cine sunt eu să-l judec ? Se aplecă să-l îngrijească pe Grigore, care zăcea în tăcere cu ochii închiși... Îl tamponă, îi steriliză rănile, le bandajă, îngrijindu-l îndelung. Apoi veni rândul lui Colț-Alb și abia la sfârșit se ocupă de el însuși. Parohul părăsea biserica. Petre îl salută chiar dacă știa că nu va primi răspuns. Ca și în alte dăți, părintele îl ignoră total. Damian era iritat de indiscrețiile de astăzi și o repezea pe preoteasă la orice făcea sau spunea. Când consilierul intrase neanunțat, îl trecuseră toate transpirațiile, noroc că își păstrase prezența de spirit și o luase metodic după zicerea "crede și nu cerceta". Maria era "dresată" să nu-l deranjeze în diverse momente când se găsea cu enoriași, deși era adesea cu ochii pe el (îi explicase că deseori enoriașii îi îndesau în sutană bancnote și nu se cădea să fie văzuți, ceea ce pentru Maria fusese o explicație suficientă), dar când aceasta mărturisise nonșalant că ea îi indicase consilierului unde se află, preotul răbufnise violent. Acum se tachinau din diverse mici motive. Părintele își propuse să instaleze zăvoare de interior la camerele din așa-zisul centru de îndrumare spirituală, deși poate unora dintre voluntari și Mariei li se va părea poate straniu. Oricum, trecuse prin mari emoții. Damienii se îndepărtară și doar luminile din exteriorul bisericii mai osteneau în înserare. Iar se adunaseră nori de ploaie. De această dată, ploaia începu molcomă, încât Petre nu se grăbi foarte tare să-și aștearnă foliile groase de plastic peste cergă și saltea. Dar, fără grabă, o făcu. Mai ostenit ca niciodată, universul debuta cu zgomotele specifice nopții, deși aceasta abia începea. Ropotul ploii se înteți, dar acum strada era pustie și trecătorii se adăpostiseră demult. Numai erau deloc "grăbiți" care să alerge prin ploaie. Se culcară, iar Petre trase alături cutia de carton cu Grigore ca să-l îngrijească la nevoie. Din când în când, bietul câine schelălăia stins, arătând că mai e în viață, iar celelalte patrupede, Peticel, Colț-Alb și Sulfina erau mai cuminți ca niciodată. Petre era îngrijorat pentru Grigore: îi pusese vase cu apă și mâncare în cutie, dar bietul de el nici nu se atinsese. De azi dimineață, Grigore nu mai mâncase nimic. Îl spălase la cișmelele de pe străzile rudarilor, îi luase medicamente, veterinarul îi făcuse și o injecție care probabil îl ținuse în viață, dar nu fusese suficient. Din când în când se uita la el cu grijă. Îl veghe o perioadă de timp și într-un final adormi. Ceilalți câini aproape că nici nu se foiau, așa erau de cuminți. Târziu, în noapte, dinspre cutie se auzi un horcăit de moarte. Trezindu-se din somnul plin de griji, Petre rosti ca pentru el: - Te ridică Domnul la El, Grigore ! Ai speranță, mântuirea e aproape ! spuse Petre. Îl veghe îndelung până când bietul câine își dete sufletul. Ceilalți câini se treziseră deasemenea și asistau cu toții neputincioși la sfârșitul lui Grigore. Ploaia încetase, iar Petre aprinse o lumânare la căpătâiul lui Grigore care horcăise pentru ultima oară. Apoi, o tăcere

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman densă se lăsă peste cartier, iar o clipă mai târziu Peticel, Colț-Alb și Sulfina lătrară prelung a moarte, după care lăsară iar tăcerea să le ardă inimile. Petre plângea cu lacrimi mari după Grigore și o mângâia pe Sulfina, care se împingea și se freca de el, tremurând. Luă un cuțit mare, puse cutia cu corpul neînsuflețit al lui Grigore în căruț și urmat de ceilalți câini se îndreptă spre parc, unde găsi un loc între trei arbori cu pământ umed și moale și începu să sape cu ajutorul cuțitului. Când ajunse la treizeci de centimetri se mai gândi o clipă și continuă să sape, ajungând chiar aproape de optzeci de centimetri. Atunci, puse pe fundul gropii cutia de carton, închisă deasupra lui Grigore și începu să arunce pământul săpat deasupra cutiei. Când termină, încropi din crengi și pietre un mic monument, se închină și urmat de câinii săi fideli se retrase la adăpost. Adormi greu, gândindu-se la cumplitul și imanentul sfârșit de care nimeni nu se poate feri. Damienii plecaseră demult, ajunseseră acasă și părintele se mai gândea încă la penibilul situației din acel moment nefast când Caius dăduse năvală, dar bunul simț al consilierului îl făcuse să închidă imediat ușa. Apoi purtându-se absolut firesc, părintele reușise să îndepărteze orice urmă de bănuială. Se culcaseră și Maria dormea obosită, întoarsă cu spatele la el, iar Damian o mângîie pe părul ușor încărunțit, simțindu-se totodată vinovat și plin de dorință și întărâtându-se, îi ridică cămașa de noapte și ca surprins, descoperi fesele cărnoase, pline și moi, iar Maria, semiadormită, se arcui și se împinse spre el. Părintele dezbrăcă pantalonii de pijama foindu-se în așternut și, mângâindu-i pubisul cu mâna strecurată ca un șarpe, își potrivi bărbăția în galeria frumuseții Mariei, care-l primi înfiorată. Un joc de mișcări sacadate începu, iar Maria se lovea încet cu fruntea de tăblia patului, dar nici că-i păsa, căci în stare de semitrezie, gâfâia și sâsâia ca o locomotivă pe cale să intre în gară, iar părintele se învrednicea să împingă roaba plină de mortar a dragostei, cimentând galeria frumuseții Mariei. Când părintele icni de final, Maria țipă ascuțit, dar înfundat, zgomotul trezind-o pe bona internă care avea grijă de cei trei copii ai lor, Avram, Iancu și Elena. Bona, pe numele ei Tunde Karoly, veghe grijulie somnul copiilor, asigurându-se că dorm cuminți, îi înveli și ieși din camerele lor spre bucătărie. Maria adormise, dar părintele se sculase și intrase și el în bucătărie, puțin uimit să o găsească acolo pe Tunde. Dinspre stradă, farurile unui autoturism întârziat dezvăluiră formele bonei, care lepădând orice pudoare, se urcase cu fundul pe masa din bucătărie, cu cămașa de noapte ridicată până sub sâni și picioarele desfăcute, așteptându-l pe părinte și tremurând înfrigurată și doritoare. Damian se aruncă asupra comorii ei cu gura lui băloasă, îmbătat, mușcând-o de pulpe și adăstă îndelung, până când femeia nu mai crâcni și nu mai mișcă, după care câteva secunde mai târziu o posedă și pe ea, blocându-i icnetele scurte și accelerate cu încheietura mâinii, fără să-și dea seama că Tunde îl mușcă până la os, iar ea se lăsă pe spate din nou învinsă înaintea lui, părintele sforțându-se din greu și încercând la rândul lui să încheie "delicata lucrare". "Nu mai sunt vioi ca la douăzeci de ani !" își spuse părintele cu regret, lăsându-se păgubaș, iar Tunde îl săruta pe ochi, pe obraji și pe gură cu patimă, apoi îndârjită, apucă cu mâna stângă lumânarea părintelui din care după câteva clipe sări ca dintr-o arteziană un seu vâscos pe masă și pe scaune, murdărindu-le de jur împrejur și făcându-le lipicioase. Mândră și tandră, Tunde îl șterse atentă cu un șervețel de hârtie peste tot în părțile intime, după care se șterse și ea cu alt șervețel, le aruncă la coșul de gunoi, apoi se apucă să șteargă și masa, scaunele și verifică și gresia din bucătărie. Părintele se retrăsese fără o vorbă, revenind alături de Maria în patul conjugal, iar aceasta se întoarse spre el și-l luă șăgalnic în brațe. Damienii adormiră, iar Tunde se duse și ea la culcare, dar nu putea încă să adoarmă. Locuința preotului era nu departe de biserică și privind pe fereastră, Tunde vedea în incinta parcului o siluetă ostenindu-se să sape, aplecată, îngenunchiată asupra unei gropi. Un pic descumpănită, gândindu-se la ale ei, Tunde își aminti că este într-o perioadă propice fertilității și cu inima tremurând de încântare, spaimă și groază, simți o mică scânteie în suflet și o speranță dulce îi inundă inima mică. "Voi avea un copil, copilul preotului valah" gândi Tunde, apoi îngenunche în fața unei icoane și se rugă până aproape de dimineață, aproape adormind îngenunchiată, fără să țină seama de frigul care o învăluia. Soarele urcase pe cer, dimineața invadase și câștigase cu zgomote de viață și agitație ultimele avanposturi ale nopții, iar Tunde se trezise în frig pe covor, cu pulpele dezvelite și cămașa de noapte răvășită pe ea. Cei trei prichindei, iuți ca argintul viu, o înconjuraseră și trăgeau de ea s-o trezească și să se joace cu ei. Răgușită de frig, Tunde îi ghidă spre baie, să se spele și să se ferchezuiască, după care se duse în bucătărie unde mirosea straniu. Frecă și

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman curăță repede ultimele urme vizibile, deschise larg ferestrele să lase să pătrundă aerul îmbătător și rece de toamnă bogată, după care le pregăti picilor micul dejun. Elena intrase prima și se lipise de piciorul ei stâng, mămoasă, apoi cavalerii veniră și se cocoțară pe scaune, luându-și cănile aburinde de lapte și bolurile cu fulgi scăldați tot în lapte. Pentru Elena, care se năzurea, Tunde puse în priză prăjitorul de pâine și pregăti repede două felii, pe care le unse cu margarină și îndesând o linguriță într-un borcan de gem, unse scrupulos feliile de pâine, uniform și omogen. Elena tot nu se dezlipea de piciorul ei și ca un făcut, își împinsese capul în poala ei, iar Tunde instantaneu se rușină, răsucindu-se și trăgând-o pe copilă spre lateral. Îi întinse fetei o felie de pâine unsă cu gem, iar Elena rupse pofticioasă cu dințișorii ei un sfert din ea. Pe când fata mânca, Tunde îi împletea cosițele, iar băieții lăsaseră mâncarea și jucau leapșa prin bucătăria largă. "Nu există bucurie mai mare decât copiii" visă Tunde, apoi goni repede picii să se îmbrace ca să-i ducă la grădinița cartierului. Preotul și preoteasa întârziau să apară, iar Tunde ieși din casă ținându-i pe copii de mână și porni spre grădiniță pentru Elena și apoi spre școală pentru băieți. Pe drum se intersectă cu Alina Andronache care grăbea spre biroul omnipotentului Deleanu. Alina mergea iute, cu pas vioi și tineresc, dar, trecând pe lângă o bancă unde se întinsese Saveta, învelită cu o zdreanță de haină, se aplecă și desfăcându-i nebunei pumnul, îi puse o bancnotă de valoare mare, apoi îi strânse pumnul la loc. - Ce mă trezești, ce mă trezești !? bâigui nebuna, apoi văzând bancnota, o îndesă sub cămașă, în sutien și adormi la loc. Șirul măturătorilor fâșâia zgâriind asfaltul, strângând frunzele verzi, cafenii și roșietice învinse de toamnă. O veveriță zornăia niște alune, o pasăre ciripea într-un copac alăturat, cerul se umplea de căldura luminii, vântul se strecura rece printre clădiri, arbori și stâlpi. Larma dimineții se întețise și Saveta se ridicase în capul oaselor. Guguștiucii se gudurau după urme de semințe și firimituri de pâine, vrăbiile se scăldau în praf, insecte pictate în roșu și negru escaladau banca Savetei, lumina îi încălzea fața și nebuna zâmbea fotogenic noii zile, mulțumind pentru încă o clipă de viață. Saveta îl văzuse pe Petre când îngropase pe Grigore și lăsându-și de izbeliște sacoșele și căruțul, se duse iute și depuse un trandafir ofilit pe urma gropii lăsate de Petre, apoi se reîntoarse la bancă și dezveli un colț de pâine din care mușcă înfometată. Lângă veverița de adineauri veni o a doua, amândouă țopăiau și veselia lor atrăgea atenția trecătorilor grăbiți ai dimineții. Saveta aruncă câteva firimituri și guguștiucii se aruncară zgomotos pe ele, iar când aceștia se risipiră, câteva vrăbii modeste coborâră să ciugulească risipa de firimituri. Damian se trezi cam prea târziu dimineața și îngrijorat, dădu să iasă din așternut, dar Maria, șugubeață, romantică și gureșă, îl reținu în brațele ei, sărutându-l cu foc. Apoi, singuri stăpâni pe casa goală, merseră în pijama și respectiv cămașă de noapte în bucătărie, unde Maria îl răsfăță pe preot cu mâncare consistentă. Se spălară pe rând, se îmbrăcară și porniră spre biserică. De obicei mergeau prin exteriorul parcului, dar Maria îl trase pe părinte de mânecă și îl rugă să se plimbe prin parcul ruginiu câțiva pași în drumul lor obișnuit. De regulă, oamenii preferau să parcurgă parcul, scurtând traseul, dar părintelui îi era frică de cei câțiva câini pripășiți acolo. De câte ori avea ocazia, Damian sublinia că municipalitatea scăpase de sub control chestiunea câinilor fără stăpân. Maria mergea iute, veselă și sprințară, strângându-l mai tare ca de obicei de braț pe Damian, care era de părere că Maria era prea romantică și posesivă pentru o preoteasă. Când o zări de departe pe Saveta, Damian încercă să schimbe traseul pentru a ocoli pe nebună, dar Maria îl trase după ea cu insistență, pentru că aleea teilor era cea mai frumoasă din parc. Se apropiară de Saveta, care mușca dintr-un colț de pâine, apoi rupea cu mâna din ghemotocul de pâine morfolit în gură, aruncând în stânga și-n dreapta bucățele de pâine pentru păsările cerului. Pășind agale și în tăcere, preotului îi mai veni inima la loc văzând-o pe nebună liniștită, dar tocmai când crezu că nu atrăseseră atenția, nebuna tună ca din senin, fără să-i privească pe cei doi, cu o voce metalică, de răsună și se auzi la peste jumătate de kilometru în liniștea parcului: - Pocăiește-te, nemernicia ta ! Preotul se înroși de furie, strânse pumnul și sudui, în timp ce Maria căuta să-l liniștească și să-l facă să-și continue drumul: - Grijania mătii de nebună, pe cine faci tu nemernic ?! - Las-o în pace, sfinția ta, îngăimă rugătoare și împăciuitoare Maria, e nebună, e cu mintea dusă, la ce poți să te-aștepți de la dânsa ?

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Se vede treaba că Maria era atât de bine dispusă și de împăciuitoare, că nimic nu-i putea schimba starea de spirit, dar părintelui Damian îi apărea tot timpul în minte imaginea lui Caius ițindu-se pe ușă și aceasta îl umbrea și-l irita. "Și totuși, dacă <catindatul> bănuiește ceva ?" îl măcină pentru o clipă un gând fugar, dar se scutură iute de neliniștile sale și, descărcându-se prin vorbe pe nebună, grăbi pasul cu Maria alături spre Sfânta Biserică. - Ai să vezi tu, nebuno ! aruncă în urmă părintele, dar Saveta își vedea netulburată de ale ei și îngâna păsărilor vesele și sprințare un cântec de leagăn. Îndepărtându-se, părintele se mai calmă și mândru și conciliant, îi spuse soției, dar mai mult ca un argument pentru sine, despre Saveta: - E în lumea ei, săraca, de mirare să fi vorbit cu mine ... Deși Saveta nu-i putea auzi, vocea ei tunătoare și metalică răsună iar, ca o palmă sfidătoare la adresa părintelui: - Pocăiește-te, nemernicia ta ! Preotul se mânie iar și roșu ca racul de furie, se răcori aruncând în urmă nebunei amenințarea și agitând pumnul: - O să vezi tu, femeie nebună ! O să vezi tu ! În tot acest timp, Maria se agăța de el rugându-se de sfinția sa să se calmeze și era chiar foarte mirată de reacția aprigă a soțului ei. Ajunseseră aproape de stradă, când o măturătoare care-și târâia mătura și tomberonul, îi spuse conciliantă părintelui, cu vocea blândă și tremurândă: - N-o băgați în seamă, părinte, la toată lumea face la fel ! Noi o știm drept "doamna Pocăiți-vă, nemerniciile voastre", fiți bun și milostiv și cu ea, părinte, așa cum sunteți cu toată lumea și iertați-o, rogu-vă, căci nu vorbește ea, ci nebunia din capul ei ! Recunoscând-o, Damian o privi pe sub sprâncene și o luă iute și tare, cu un zâmbet șăgalnic și aspru: - Dar, tu, Doinițo, de păcătuit păcătuiești, dar de spovedit când te mai spovedești ? - Păcatele mele, părinte, se înroși femeia în ciuda tenului închis și băgă capul în pământ, trăgând rușinată cu ochiul la preoteasa, cu cine să-mi las cei cinci puradei, n-am cu cine, părinte să-i las... Mai vede aia mare de ei, dar tot în mine e baza... - Să-i aduci la noi la biserică, că are cine să vadă de ei, uite, se ocupă coana preoteasă... spuse răspicat părintele, adăugând: Și tu, Doinițo, ai nevoie de biserică și biserica are nevoie de tine ! - D'apăi cum va zice și coana preoteasa ! se rugă țiganca cu jumătate de voce. - Vino, Doinițo, mai vorbim și noi ca fetele, draga mea, știi că și părintele și eu avem drag de tine ! Și-apoi, dacă și părintele te vrea la spovedanie... glumi Maria în ciuda femeii, făcând-o pe țigancă să roșească. - Am să vin, promise cu jumătate de gură Doinița și se scuză că are de muncă, grăbind să ajungă din urmă șirul măturătorilor. Supraveghetoarea o măsură pe Doinița din cap până în picioare, dar de data asta nu-i spuse nimic. Ajuns în biserică, părintele se schimbă și deja uitase incidentul cu nebuna, fiind îngrijorat tot la gândul de ce putuse vedea și gândi Caius. Ținu slujba, la care veniseră câteva bătrâne, printre care și baba Paraschiva, nelipsită în anumită zi din săptămână la slujba de dimineață. În tot acest timp, Maria pregătea cu încă două femei pachete cu gustări reci și separat cu haine pentru săraci, din donațiile aduse de enoriași și le împărțea amărâților veniți spontan sau chemați din fața bisericii, unde cerșeau mila trecătorilor și credincioșilor. Doinița venise și ea, pentru că terminase munca și Maria o reținu să o ajute, nu fără ca mai întâi femeia să se închine și să sărute sfintele icoane din biserică. Slujba de dimineață se sfârșise, iar baba Paraschiva se înființă la spovedanie, iar părintele o luă cu el în clădirea centrului de îndrumare spirituală, gonindu-le pe femei și pe preoteasă într-o altă clădire anexă a bisericii. Baba Paraschiva se legăna ca o rață înaintea preotului, șonticăind, iar preotul în urma ei, gândindu-se acum la nebuna de Saveta se răsti deodată fără motiv la babă: - Păcătuiși, babo, să spui totul la spovedanie, grijania ta ! iar baba, fără să se întoarcă, tot legănând din fundul bombat, îi răspunse calmă: - Nu mai sudui, sfinția ta, nu mai sudui... și în șoaptă, ca să nu se-audă: ... că te liniștește acuma baba...

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Damian închise ușa după el, iar Maria cu cele trei femei se mutaseră în cealaltă clădire. Maria le povestea de intențiile ei să deschidă o cantină pentru săraci, dar era nevoie de aprobare sanitar-veterinară, așa că pentru moment se rezumau la împărțirea de ajutoare. Aflându-se singură cu preoteasa, Doinița încercă să-i spună ceva despre sfinția sa, dar Maria i-o reteză, schimbând subiectul. Doinița insistă, spunând că avea drag de biserică și de preoteasă, dar că îi era greu să-și spună păsurile la spovedanie, simțindu-se cumva dezgolită și abuzată în intimitatea ei, iar Maria o liniști, asigurând-o că e suficient să vină să o ajute pe ea și Dumnezeul va vedea faptele ei bune, așa că poate să se spovedească și mai rar, iar păcatele tot îi vor fi iertate. Mirosul devenise greu în încăperea în care se aciuiaseră baba Paraschiva și Damian. Strângând-o pe babă care stătea cu burta pe masă, cu sânii lăsați strânși în rochie revărsându-se pe lemnul rece, aplecat peste șalele ei dezgolite de marginile ridicate ale rochiei, părintele asuda și se sforța nefiresc. Când termină, Paraschiva se întoarse cu jumătate de chip spre el și rânjind prostește a mirare, întrebă cu o voce ofuscată și ciudat: - Doar, atât putuși, părințele, doar atât putuși, părințele ? Parcă nu fuseși dumneata astăzi ! Părintele se încheia la pantaloni, apoi își luă sutana aruncată pe un scaun, iar baba își netezea mecanic tivurile rochiei. Din senin, Paraschiva îi aruncă părintelui cu reproș, fixându-l în ochi o clipă, apoi ascunzându-și privirea în pământ și aproape râzându-i obraznic în nas: - Cea mai slabă spovedanie de până acum, părințele ! Părintele se înroși și se scuză mai mult pentru el: - ... Că doar n-oi fi de tinichea, Paraschivo, din carne și oase sunt și eu alcătuit ! Clătinând din cap, Paraschiva adăugă iar cu reproș: - Data viitoare vreau mai mult, să știi, sfinția ta ! De tinichea sau nu, te vreau dârz, sfinția ta, așa cum ești de obicei ! Se mai netezi odată și-și văzu de drum, cu mersul ei legănat de rățușcă. Părintele întârzie și se așeză pe scaun, îngândurat. Baba Paraschiva salută la ieșire cele trei femei care pregăteau și împărțeau pachetele și-și văzu de drumul ei, ieșind pe poartă. Tocmai când se depărta, ieși și Maria care privi lung în urma babei, care părea o navă veche pe cale să naufragieze. O altă bătrână intră în vorbă cu Paraschiva, oprind-o, o femeie de curând mutată din alt oraș și aflată pentru prima dată la sfânta biserică, care se interesă de harul părintelui. Baba Paraschiva îi răspunse convinsă, mândră, ca o veche enoriașă, fără să lase loc de interpretări, dar și fără să insiste: - Are har, părințelul, cu carul, dar în ultima vreme îl apasă ceva. Cealalată femeie completă împăciuitoare: - Poate și-o găsi liniștea de la Cel de Sus ca să slujească comunitatea cum trebuie ! - Că bine zici, dumneata ! încheie baba Paraschiva și se îndepărtă legănând din șolduri, șontic șontic, legându-și din mers baticul strâns sub bărbie. Părintele ieșise din clădire fără un scop anume și scrută curtea iute, cântărind cele ce se petrec. Trebuia să plece la episcopie, dar mai întârzia o clipă să se asigure că lasă totul în ordine. Când dădu ochii cu Doinița, se apropie de ea și o întrebă tare și cu reproș, ca unui suflet pe jumătate pierdut: - ... pe când pe la mine, Doino ? Fără ezitare, Maria sări să răspundă în locul femeii care se roșise ca racul: - Las-o, părinte, rogu-te, las-o că am mare nevoie de dânsa, o scuză Maria, iar Doinița băgă capul în pământ, fără să rostească o vorbă. Sărăcimea se strânsese mai mult ca niciodată, așa că pachetele nu ajunseră la toți. Maria pusese deoparte ceva pentru cele trei femei care o ajutaseră, dar în final dădură totul la săracii care invadaseră biserica. Luându-și inima în dinți, Doinița îndrăzni să-i spună totuși preotesei durerea care o apăsase atâta timp și jena pe care o avea în preajma prea sfinției sale și anume că i se păruse că rămași singuri pentru spovedanie, părintele păruse prea "deschis", îndrăzneț și aluziv, dar ea doar se înroșise și nu cedase. Cu un zâmbet straniu și depersonalizat pe buze, Maria o opri să mai zică ceva și-i spuse cu o sinceritate pe care o cenzurase ani de zile: - Știu, draga mea, nu trebuie să-mi spui nimic, știu... de când l-am cunoscut pe părintele, poftele domniei sale au fost mult prea mari față de dorințele mele. Mie, odată pe lună mi-e suficient, iar dacă părintele găsește alinare în altă parte, mă lasă liniștită și îmi dă

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman numai cât îmi trebuie, eu nu văd și nu mai aud nimic. Timpul m-a învățat că pot să mă prefac și oarbă și surdă... și că nu trebuie să mă consum pentru cele lumești de care și sărăcuțul meu soțior e prea plin. Cât despre tine, fii liniștită, cu forța dânsul nu poate face nimic și peste voința ta dânsul nu poate trece, fii fără de grijă... Asta înseamnă iertare și înțelegere, poate că nu e bine cum gândesc și cum reacționez, dar altă cale nu am aflat după atâta rugăciune și întrebări la Cel de Sus ... Subit, Maria tăcu și Doinița nu mai insistă, descoperind o cicatrice uitată și ignorată în sufletul preotesei. Ca să-și ocupe mintea și rușinată de confesiunea ad-hoc făcută femeii simple de lângă ea, Maria se dezlănțui în dorința de a organiza mai bine colecta și distribuția de ajutoare. Celelalte două femei descoperiseră ceva saci cu îmbrăcăminte și încălțăminte vechi, purtate și ponosite rău într-un atelier anexă al bisericii și pentru că timpul se răcise și se pregătea de iarnă, Maria decise să le distribuie pe pachete și mărimi, gândindu-se cu cele trei ajutoare cui și pentru cine ar putea fi bune, sortându-le și împărțindu-le pentru femei, bărbați și copii, dar și acești saci fură repede împărțiți la cei în nevoie. Preoteasa știa că pentru ajutoarele de iarnă trebuia să-i ceară părintelui să invoce milostenia enoriașilor în special în slujbele de sfârșit de săptămână, când lumea era mult mai prezentă în sfânta biserică și era nevoie în special de încălțări și ciorapi groși, de pături și saci de dormit, de fesuri și mănuși și cele patru femei făcură o listă cu cei în nevoie, care fie trăiau în case degradate, dărăpanate și cu încălzire precară, fie erau fără adăposturi permanente și capsară etichete cu nume pe sacii de rafie, gândind la fiecare mic obiect cui ar fi mai de folosință și cui ar sluji mai bine. După fiecare iarnă, numărul celor în nevoie se subția, pentru că nu mulți erau cei care rezistau stricteții iernii. Dar Maria se gândea, contrar voinței preotului să aducă paturi și să-i adăpostească pe nevoiași în anexele bisericii. Voia aceasta în special pentru cele câteva femei care umblau pe străzi, dar unele, săracele, erau cu mintea dusă și ar fi putut crea necazuri. În memoria Mariei îi apăru Saveta, pe care ar fi vrut să o ajute, fără însă să-l necăjească pe Damian. O altă frământare a Mariei pe care se apucă să o discute ca pentru sine cu celelalte femei, care era evitată de ceva timp și pe care preoteasa nu ar prea fi dorit să o aducă în atenția părintelui se referea la consilierea psihologică a dependenților de droguri, alcool și tutun, precum și a familiilor lor. Una dintre femeile care o ajuta cu fidelitate și stoicism, Elisabeta, avusese probleme cu băiatul cel mic, dependent de heroină, dar Maria se codise să facă ceva pentru că nu știuse cum să abordeze problema, iar acum Elisabeta purta doliu și era îndurerată și distrusă pentru că bietul băiat găsise alinare murind dintr-o supradoză. Imediat după moartea băiatului, în intimitatea, întunericul și liniștea nopții, Maria se ghemuise lângă Damian și-l rugase să aibă în vedere să vorbească cu episcopul despre crearea unui centru de dezintoxicare pe lângă un schit de munte sau pe lângă o mănăstire cu regim mai strict, dar și Damian se codise, pentru că nu știa ce și cum se putea face pentru bieții oameni și apoi considera că nu trebuiau amestecate treburile mănăstirești, de rugăciune, post, izolare și închinare lui Dumnezeu cu cele lumești. De nevoie și de gura Mariei, pentru că printre enoriași se aflau și psihologi, consimțise să poată fi organizate întâniri între specialiști (psihologi și medici de diferite specialități) și dependenți și familiile lor. Una dintre întâlniri urma să fie cât de curând și în funcție de rezultatul ei urmau să mai organizeze și altele. Oricum, până acum nu făcuseră nimic și pentru acest demers, preotul dorea să ceară neapărat binecuvântarea episcopului, pe care Damian amânase să-l vadă până în acea zi. De altfel, vizita la episcop era planificată de ceva timp, așa că Damian se pregătea puțin surescitat să plece la episcopie, neavând măcar timp să guste ceva din bucatele aduse de acasă. Maria i se alătură și îi pregăti rapid două sandwich-uri, pe care i le strecură părintelui în geantă, iar acesta își luă pălăria, geanta și pelerina de ploaie și plecă în grabă. Pe drum se gândi cum să formuleze problemele pe care le avea în minte și ce să spună, apoi îi păru rău că nu așternuse pe hârtie câteva idei, deși acum și le organiza în minte. Când ajunse la episcopie, prea-sfinția sa era ocupat cu o altă întâlnire, așa că așteptă în anticameră. Secretarul episcopului era un băiat tânăr, rumen la față și durduliu, care terminase seminarul și despre care se spunea că urma să se călugărească, neavând înclinație către păstorirea credincioșilor. Oricum, secretarul îl privea cu interes și pe Damian ochii scrutători îl deranjau, așa că ieși din anticameră, plimbându-se dus – întors pe holul larg. Peste puțin timp, ieșiră un grup de preoți de la țară, care veniseră cu unele doleanțe la

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman episcop pentru a fi într-ajutorați de parohiile mai bogate, plângându-se că nu se pot descurca nicicum, oricât ar taxa credincioșii. Grupul continuă să dezbată și pe hol, dar în curând vocile se stinseră, iar preoții pășeau deja pe poarta grea, medievală de la intrarea în episcopie. Secretarul îl chemă binevoitor pe Damian, zâmbindu-i - și acesta pătrunse în camera de primiri și audiențe a episcopului cu inima mică și strânsă. Episcopul, deși în etate, era încă un om în putere, blajin, dar sfătos, pe al cărui sfat se putea baza. Întâi de toate, începu episcopul rugându-l pe părintele să mai accepte în parohia sa câțiva preoți tineri, care nu aveau unde să fie repartizați, iar episcopul se gândea în mod special la unul deosebit, rudă cu o persoană importantă de la București. Damian nu spuse nici nu, nici da, ștind însă că în final nu avea de ales și trebuia să accepte. Oricum, episcopul îl asigură că tânărul urma să vină în primăvară, de aceea îl sfătuia să se organizeze și să construiască un duplex pentru cele două familii (a sa și a tânărului) în curtea bisericii, iar casa din oraș care aparținea tot parohiei urma să fie închiriată și să aducă venit. Damian aprobă, dar era de părere că mai devreme de mai – iunie anul viitor nu ar putea termina noua construcție, din lipsă de bani și constructor. De fapt, Damian dorea să întârzie cât mai mult sosirea intrusului. Apoi, continuă Damian despre intențiile sale și ale preotesei referitoare la consilierea psihologică a persoanelor cu adicții, la care episcopul își dădu asentimentul fără multe comentarii, apoi la organizarea unui așezământ pentru detoxifierea acestor dependenți (iar episcopul îl sfătui să lase în sarcina superiorilor și să nu se ocupe Damian de așa ceva), apoi de găzduirea persoanelor fără adăpost pe perioada iernii și de organizarea de colecte și împărțirea de ajutoare (dar episcopul era pentru ajutoare, dar nu pentru găzduirea celor fără adăpost, din motive de igienă, microbi și insecte în special). - Fără discuție, sunt tuberculoși printre ei, printre cei fără adăpost, așa că nu îi poți pune pe toți laolaltă. Trebuie ajutați din exterior, spun eu și nu trebuie transformată Casa Domnului în lăcaș infectat de microbi și paraziți. - Întrutotul de acord cu sfinția voastră, chiar lângă biserică este adăpostul unui amărât și mulți enoriași evită sfânta biserică de teamă de a nu lua păduchi de la acest amărât și de la animalele pe care acesta le ține pe lângă el. Și nu mai demult decât deunăzi, o nebună din cele care merg zi și noapte pe străzi a strigat în gura mare blasfemii și aiureli atunci când treceam de-acasă spre sfânta biserică, umplând-o de supărare pe biata mea preoteasa care nu mai contenește să-i ajute pe toți oropsiții soartei. - Și ce a putut striga atât de supărător această femeie ? se miră episcopul. - Biata nebună a strigat chiar așa, din senin și cu voce tunătoare: "Pocăiți-vă, nemerniciile voastre !", de s-a făcut inima în noi mică și am crezut că necuratul se înalță în mijlocul drumului, amenințând și blestemând. Episcopul nu împărtășea punctul de vedere al preotului, dar întrucât dorea să atingă și un alt subiect, se gândi să revină ulterior la subiectul nebunei, subiect pe care dorea să-l exploreze și i se păruse pasionant, dar după ce fiorul de nervozitate urma să-i dispară părintelui Damian. - Parohia Domniei Tale este una dintre cele mai bogate din oraș, Părinte Damian, începu episcopul, schimbând vorba și așteptând ca expresia aspră a preotului să se schimbe și chipul să i se descrețească. În spiritul vast de într-ajutorare al bisericii, mitropolitul ne-a sfătuit că este normal ca parohiile mai sărace să fie ajutate de cele mai bogate. Domnia Ta, cum stai, părinte, cu botezurile, cununiile și înmormântările ? ...știu că în orice caz cu botezurile stai binișor, glumi episcopul. - Nu stăm rău, Sfinția Ta, roși Damian, simțind o ușoară aluzie la neobișnuitul său apetit sexual, despre care se dusese vestea. Și într-ajutorarea între parohii este absolut normală, Sfinția Ta, drept este ca parohiile bogate să le ajute pe cele mai sărace. Episcopul continuă pe acest subiect, stabilind câteva detalii de ordin material și gândind în sens economic toată problematica (în lumina veniturilor actuale, veniturilor estimate viitoare, eventualelor cheltuieli neașteptate pe timp de iarnă, construcția noii case parohiale concepute ca duplex, etc.), apoi, subit, după câteva glume și decongestionarea atmosferei, reveni la subiectul nebunei: - Domnia Ta, părinte Damian, judeci poate prea aspru pe vagabonzii străzii. Sunt de acord cu Domnia Ta că cel ce reprezintă un pericol sanitar va trebui evacuat și îndepărtat de lângă Sfânta Biserică, cât despre acea nebună, rogu-te, privește-o ca pe o Nebună întru Hristos.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Lui Damian pe moment nu-i conveniră spusele episcopului, pe numele său Serafim, astfel încât reacționă imediat: - E o biată lunatică, Sfinția Ta, de unde atâta Nebună întru Hristos ?! Episcopul i-o reteză însă scurt: - Știu foarte bine despre cine este vorba, numita este Saveta Chiriac, a fost o mare contributoare la sfintele așezăminte bisericești. Ea și răposatul ei soț au contribuit substanțial la edificarea noii Mănăstiri Dealu și a ctitorit, împreună cu răposatul ei soț, două biserici: biserica din satul Petricani și biserica Sfântul Gheorghe din cartierul Mărgineni, de-aici, din oraș. Și vorbim de sume enorme. Faptele ei au fost destoinice, de bună seamă, starea ei actuală se datorează conflictului politic și economic cu stăpânul județului Gheorghe Deleanu, de unde s-a tras și moartea răposatului Chiriac, a băiatului lor și nebunia și decăderea doamnei Chiriac. Am discutat cu Mitropolitul și știm că în arhiepiscopia noastră nu am avut și nici prea avem mulți oameni care pot fi considerați sfinți. Schimnici nu prea au fost, călugări cu har mai puțini, aici a fost o zonă puternic greco-catolică înainte de al doilea război mondial, așa că încercăm să găsim pe cineva care să merite să fie canonizat. Când mi-ai pomenit de această femeie, m-am luminat și am știut prin harul Celui de Sus că este vorba despre o persoană cu adevărat drept-credincioasă, atât atunci când a beneficiat de bogății și mai ales acum, total lipsită de bunuri lumești. - Eu unul de unde să știu, Sfinția Ta, dacă femeia asta ar fi potrivită ?... bombăni mai mult pentru sine Damian. - Asta nu este o lucrare pentru acum, părinte Damian, este o lucrare pe zeci și zeci de ani... Dar, dacă Domnia Ta ar vorbi continuu în parohie enoriașilor despre ea ca despre o Nebună întru Hristos, vom edifica pas cu pas imaginea acestei femei și acest mic ajutor va fi apreciat de mine și de către Prea-Fericitul Mitropolitul nostru și îți promitem că noi te vom ajuta și te vom sprijini cu toate cele trebuincioase. Oamenii trebuie să creadă și să vadă în ea o făptură specială, așa probabil cum și este și așa vom putea crea în ani și ani imaginea cea trebuincioasă canonizării. Uite, voi vorbi cu secretarul ca să-ți spună mai multe despre ea și Domnia Ta să propovăduiești și să mărturisești faptele ei cele bune și dovezile dreptei sale credințe. Damian se gândi puțin și-l întrebă cu inima strânsă pe episcopul Serafim. - Dacă această femeie și familia ei au fost în contradicție cu stăpânul Deleanu, ce rost are să-l supărăm noi pe mai marele județului ? - Există, în Galateeni 2.6 o remarcă referitor la persoanele de vază. Recitește pasajul și vei găsi răspunsul acolo. Dar, îți înțeleg prea bine grija, prea-sfințite. Cu domnul Deleanu vor vorbi alții la nivel înalt. Domnia ta fă-ne voia și va fi totul aranjat spre binele dumitale și al bisericii. Preotul se gândi o clipă și acceptă ideea că tot răul era spre bine. Episcopul dovedea multă iscusință și realism, așa că vorbele și sfaturile sale erau de aur. Episcopul îl chemă pe secretar, îl însărcină cu cele necesare despre informarea preotului asupra bietei femei, după care părintele Damian plecă înapoi spre parohie, cu gândul de a împărtăși preotesei parte din ceea ce îi spusese episcopul Serafim, prea-înțeleptul, mai puțin chestiunea cu nebuna. Mergând agale, o auzi de departe pe nebună, strigând de se cutremurau pereții caselor și se scuturau copacii de frunze: "Pocăiți-vă, nemerniciile voastre !" și gândi că nu e cale mai bună de a intra în grațiile episcopului și Prea-Fericitului Mitropolit decât de a face bună lucrare în reabilitarea numelui și imaginii nebunei. Până la urmă, nu avea nimic de pierdut: făcea numai ce îi ceruseră superiorii care aveau o gândire corectă pentru binele bisericii și pentru binele și propășirea tuturor. Nu zăbovise mult la arhiepiscopie, așa că atunci când ajunse la biserică, Maria, Doinița, Elisabeta și Marcela erau încă absorbite de sortarea și împărțirea îmbrăcăminții și încălțărilor ponosite. Lepădă pălăria, pelerina, geanta și chiar sutana și purcese să le ajute. Când Doinița îndrăzni să pună deoparte niște cizmulițe pentru copilașii ei mai mici, Damian schimbă o privire cu Maria și, adresându-i-se Doiniței, o rugă să le lase, pentru că urma să-i dea lucrușoare mult mai bune rămase mici și purtate de cei trei copii ai Damienilor. Și pentru Elisabeta avu o vorbă de încurajare, pentru că moartea băiatului ei putea să însemne pentru acesta un nou început în spirit, dacă Dumnezeu avea milă de el și îi considera doar faptele cele bune. Părintele era mai împăciuitor ca niciodată și se implica în chestiunile care până atunci le ocupau mai mult pe femei. Doinița obosise pentru că se făcuse târziu și copiii trebuie

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman să fi fost îngrijorați că ea nu mai apare, așa că se scuză, primi mâncarea pusă în pachete și sacoșe de preoteasă și se îndreptă spre cartierul rudarilor, în casele mici și întunecate de la marginea orașului. Aplecată și cocârjată sub greutatea sacoșelor, biata Doinița părea și mai mică, mai firavă. Fata cea mai mare, Ancuța, avusese grijă de ceilalți copii și sub vârsta fragedă se vedea maturitate și responsabilitate. Ancuța avea patrusprezece ani, urma Andrei de doisprezece, Sergiu de nouă, Vladimir de șase ani și Larisa de trei anișori și jumătate, mezina casei. Larisa era o dulceață de fetiță, dar și ceilalți copii erau drăguți, în ciuda greutăților, doar Ancuței responsabilitățile îi schimbaseră complet trăsăturile. Fața îi devenise matură, serioasă și preocupată. Copiii mâncaseră și ultima coajă de mămăligă, așa că atunci când mama sosi cu pachetele din sacoșe, începu festinul. Doinița îi dojeni să nu se lăcomească, să mai păstreze căci nu se putea ști când va mai fi suficientă mâncare pe masă, dar copiii făceau hărmălaie și se încinseseră să mânânce tot, așa că biata femeie se resemnă și după ce rupse o bucată de colac, se duse și se întinse pe laviță, adormind buștean. Obosită, sforăia tare și atunci când și ceilalți din casă se culcară, Ancuța o aduse pe Larisa și o așeză între ea și maică-sa, iar băieții se suiră într-un pat și se culcară, nu fără să se mai agite și să mai facă zgomot. Dar Ancuța și Doinița erau prea ostenite ca să-i mai certe și adormiseră, iar Larisa, cuprinsă de căldura trupurilor mamei și a surorii, asculta ticăitul regulat al inimilor lor, reglate de Marele Ceasornicar și dăruite cu dulcea căldură a dragostei și a iubirii de aproape. Noaptea întunecase ferestrele, puținele lumini sfârtecau întunericul cernelei înnegrite, casele rudărești stingeau flăcările una câte una, puțin trezită de o bufniță rătăcită prin copacii dintre case, Doinița deschise ochii din somnul greu și se gândi îngrijorată cum oare va putea cumpăra lemne pentru iarna care se anunțase grea și rece. Coborî tiptil din pat, desfăcu păturile și îi înveli pe flăcăi, la fel le înveli pe minunile ei cele mici, fetele ei dragi, apoi se strecură iar în pătucean, apucând un colț de pătură și adormind cu ochii deschiși, visând verde de iarbă, albastru de cer, galben de grâu și alb de omăt. Culorile se amestecaseră și dădeau nuanțe care când păreau dulci ca mierea, când sărate ca lacrimile, când acre ca fierea. Un bătrân cu barbă albă părea că se apleacă asupra Doiniței, care era așezată într-o poiană înmiresmată și îi cuprinsese capul în palme și îi săruta ochii înrouriți, sorbind lacrimile ce țâșneau continuu și oprindu-i plânsul. În somn, Doinița plângea fără lacrimi, aproape scâncind ca un copil, dar cu durere în suflet și oftând repetat, iar Ancuța, fata cea mare, îi săruta ochii și o mângâia pe păr cu dragoste. În casa cea mică, iubirea veghea somnul celor obosiți și reverberațiile zilei se insinuau în visele lor, pregătindu-i pentru un nou travaliu, pentru noi încercări. Din cauza greutăților și lipsurilor materiale, Ancuța oprise școala, spre regretul Doiniței și a Mariei Damian, pentru a avea grijă de Larisa, dar cei trei băieți mergeau la școală și învățau chiar foarte bine. Ancuța se ținea și ea de lecții după băieți, dovedind istețime și pricepere mai ales la matematică, ceea ce o încânta pe Doinița și îi ambiționa pe băieți. Când dimineața sparse și ultimele cioburi ale nopții, Doinița și Ancuța se treziră pe nesimțite, ca să-i pregătească pe băieți de școală. După ce mâncară de dimineață, băieții plecară. Doinița urma să intre în schimbul de zi, dar de data aceasta ținu cont de sfatul Mariei Damian și se decise să meargă cu fetele la biserică, în speranța că acolo ar fi avut cine să aibă grijă de ele. Ancuța și Larisa fură bine primite de către doamna preoteasă, iar Doinița se grăbi să ajungă la muncă. Maria Damian o chemă pe Tunde s-o aducă și pe Elena (pentru că la grădiniță era zi de deratizare) și le încredință pe cele trei fete lui Tunde. Când Maria și Tunde văzură că Ancuța îngrijește foarte bine de cele două mai mici, le lăsară în grija ei și se apucară de treburile femeiești din biserică. Capitolul 4 - Se lasă frig și vagabonzii se dezmorțesc mai greu diminețile și nu se mai pornesc din zori să mai caute deșeuri, se plânse burduhănosul administratorului Ionel. Iar haita asta de câini a devenit din ce în ce mai agresivă, l-au mușcat pe unul dintre golanii aștia rătăcitori, pe Obositu - și ca să-i închid gura a trebuit să-l plătesc dublu față de cât ar fi meritat. De fapt nu-l mai dijmuise și îi dăduse plata bine-meritată, dar nu fără o strângere de inimă. Acesta era doar unul dintre cei care s-au plâns, mușcați fuseseră mai mulți, iar colectorul îi ignorase, dar Obositu, cel răsplătit sângera urât la piciorul drept, așa că nu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman avusese ce face și ca să-l dea afară, trebuise să-l plătească. Ionel se scărpină după ceafă și îi spuse cu obidă: - De când a plecat Violeta, nu mai primesc atâta hrană și în privirile lor vezi sclipiri de sălbăticiuni. - Adevăr grăiești, conașule Ionel, dar este mai mult de o lună de când nu s-au mai sfârtecat între ei... Totodată parcă sunt mai răi, adevărat. Fură din sacoșele vagabonzilor resturile lor, mi-au mai furat și mie ceva mâncare și au devenit parcă infinit mai agresivi și mai îndrăzneți. - Grasule, cred că se sfârtecau pentru ierarhie și nu de foame. Doamne ferește și păzește când se vor sfârteca de foame. Trebuie să ne luăm inima în dinți și să terminăm întrun final cu ei. Unul – doi, ajung și sunt prea suficienți și aceștia puși în lanț, neapărat. Umflatul îl aprobă scurt și apoi își văzu de treabă. Era o zi de vineri de mijloc de septembrie și colectorul se gândi că trebuie să se aprovizioneze ca să nu mai iasă din cotineața lui până luni dimineața. Se gândi deasemenea că poate era înțelept să cumpere și două-trei pâini pentru haită, dar se răzgândi repede, spunându-și sarcastic ca pentru sine: "Las' să se sfâșie între ei sau să plece aiurea, cum zicea conașul Caius !". Deși gândul cinic îl răcori pe moment, un fior rece îi străbătu o clipă mai târziu șira spinării, dar înciudat de momentul scurt de slăbiciune se îmbărbătă să fie dârz. Ionel nu privea cu ochi buni haita care aproape că luase în stăpânire curtea centrului de colectare și de atâtea ori îl bălăcărise pe colector să lase doar unul – doi dintre cei mai vrednici și aceia legați în lanț și să termine cu ceilalți. Intră în biroul său și începu să dea telefoane la transportatori, să ridice deșeurile. Din fericire sau nefericire, un camion era disponibil chiar în după-amiaza aceia, așa că trebuiau să-l aștepte până sosea, să-l încarce, să-i facă actele de expediție și abia apoi puteau să încheie ziua. Cum camionul se anunțase abia pentru seară, îi transmise vestea grasului, care la rândul lui anunță zilierii să aștepte până la sfârșitul zilei, sub amenințarea că altfel vor primi plata ajustată sau chiar nu vor fi plătiți deloc. Unul dintre zilieri mormăi ceva cu jumătate de gură: - Ar trebui să ne dea bani în plus și nu să ne amenințe atâta cu neplata ! Grasul aruncă după el cu ce-i veni la îndemână, trase o înjurătură faină și golanul de zilier se retrase fără crâcnire, dispărând după o grămadă de deșeuri de carton, frumos stivuite. Cei doi câini mai afectați după lupta în care Petre îl pierduse pe Grigore și anume Flămânzilă și Crețu își reveniseră, Crețu destul de rapid, doar Flămânzilă bolise câteva zile și se întremase cu greu după aceea. Deși nu-și pierduse curajul său proverbial, Flămânzilă devenise mult mai supus în fața lui Crețu și al locotenenților săi, așa că liderul Crețu începuse să-l aibă la suflet și să-l bage în seamă. Haita rămăsese constantă ca număr, niciun alt câine nu li se alăturase și cum ierarhia nu fusese contestată, Crețu nu considerase că trebuie să dea vreun exemplu și să pedepsească vreun nesupus. Totuși, lipsa hranei devenise acută și în special femelele, mai ales Rea-de-Gură avea de suferit. Flămânzilă o apăra și o proteja pe Rea-de-Gură, dar cum aceasta nu se mai împerechea cu alți câini afară de Crețu, Fulgu, Negruțu și Flămânzilă, exclușii o mârâiau, o terorizau și chiar o tăvăleau sau o mușcau zilnic. Rea-de-Gură slăbise de i se vedeau coastele. Pată-Albă, ca preferata triumviratului, avea o situație ușor mai bună. Ea îl excludea și pe Flămânzilă, în schimb Crețu începuse să aibă pentru Pată-Albă pretenții de exclusivitate și să manifeste gelozie, ceea ce îi nemulțumea pe locotenenții săi, iar aceștia se dădeau la Pată-Albă doar când nu erau vizibili pentru Crețu sau când acesta nu era prin preajmă. Celălalt câine care participase la atacul contra lui Colț-Alb și Grigore și anume Golanu, își pierduse din "prestanță", deși prin agresivitate susținută încerca să și-o recapete, fiind însă de regulă pus la punct de ceilalți. Luând exemplul Violetei, o vagaboandă, Georgeta, mai mult de frica haitei, decât de milă față de câini, nu venea la centru fără să aducă măcar o pâine, dar de regulă veche și uscată, așa încât Georgeta o stropea dinainte cu apă dintr-o sticlă îmbâcsită, înmuind pâinea, fărâmând-o și abia apoi o arunca haitei. Când sosea Georgeta, câinii se încolonau nerăbdători, suindu-se cu picioarele din față pe hainele ei ponosite, cerșind din ochi preferința femeii, lătrând uneori la ea nerăbdători și chiar furându-i uneori bucăți de pâine din mână, care neînmuiată, era greu de masticat. Burduhănosul învățase deasemenea că haitei îi trebuie apă suficientă, așa că două ligheane de plastic veșnic pline erau pentru ei sursă permanentă de apă. Iar el cu Ionel sau unul dintre zilieri la indicația celor doi le împrospătau apa zilnic sau chiar și de câte două ori

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman pe zi pe timp călduros și mai strângeau frunzele galbene plutind pe apă, aduse de vântul haihui. Triumviratul dădea adesea câte o fugă și în exteriorul centrului, chiar și în week-end, furișându-se pe sub poarta metalică, târându-și corpurile peste șina care le zdrelea coastele, făcându-se una cu pământul și trecând acolo unde poarta ruginise și era mâncată în partea inferioară, poartă care abia se îmbina cu roata metalică ce scârțâia la închidere și la deschidere pe șină. Ieșind, cei trei căutau mâncare prin tomberoane și nu sufereau neapărat din lipsă de hrană. Dar restul se aventurau mai puțin în special din cauza altor grupuri de câini care teritorializaseră orașul, așa că hrana devenise pentru haită în ansamblul ei o problemă. Crețu știa orașul foarte bine, așa că oricât de departe s-ar fi aventurat, se întorcea cu locotenenții săi întotdeauna la sigur. Acum, Crețu se culcase și își făcea siesta, deschizând ochii din când în când și cântărind deferent mișcările supușilor săi și ale oamenilor ce trudeau în centru. Umflatul gâfâia de obosit și stresat ce era, simțind că-i pleznește inima în piept de tare ce-i bătea, căci vagabonzii veneau din ce în ce mai târziu să-și predea deșeurile colectate, apoi mai trebuia să aștepte și camionul și să-l încarce cu zilierii săi. Supărat, sudui strașnic, că și zilierii se mirară auzindu-l. Dacă ar fi avut încredere în vreun om l-ar fi lăsat se să ocupe, dar nu dorea să lase sume de bani pe mâna zilierilor. O singură experiență îi fusese de ajuns. Omul ales, care păruse cel mai de încredere și mai obedient, dar se dovedise un dependent care era dispus pentru doza de heroină să facă chiar orice, dispăruse cu suma încredințată și orice plângere la poliție fusese inutilă: tânărul fusese descoperit mort a doua zi dintr-o supradoză. Administratorul îl certase, iar de atunci se învățase să-i dijmuiască pe vagabonzi ca să-și acopere eventuale pierderi sau furturi, pentru că și vagabonzii recurgeau la tot felul de trucuri, punând pietre, cărămizi sau te miri ce în stiva de cartoane sau în sacii de resturi metalice, iar dacă zilierii nu verificau atent, erau crunt penalizați și la abateri repetate, ulterior nu mai erau acceptați la muncă. Dar de cântărit și de dat banii se ocupa el, umflatul. Administratorul tocmai ce se trezise dintr-un somn care-l toropise pe neașteptate. Grasul, printr-o crăpătură din zid, îl privi cum se întindea. Ionel tocmai ce visase pe Violeta care se pare că îi căzuse cu tronc bine, deși o reclamase continuu la sediu până ce fusese mutată de domnul Caius chiar acolo unde Ionel reclamase în stânga și dreapta. Și se pare că Violeta era tare bine acolo și foarte stimată și apreciată de domnul Caius, așa că reclamațiile se stinseră ca un nor de fum și dinspre centrul de colectare nu mai veneau deloc plângeri. Amintindu-și de Violeta, cu ochii pe o fotografie a celor trei, Violeta, umflatul și el, Ionel prinse poftă, iar mâna îi alunecă de-a lungul șlițului pantalonilor, mângâind într-un dute-vino, iar Ionel dădu ochii peste cap, oftă și se trezi că-și murdărise chiloții. Se jenă în sinea lui pentru că din armată nu mai recursese la asemenea practici și s-ar fi jenat și mai tare dacă ar fi știut că nu scăpase de ochiadele avide ale burduhănosului colector. Căută hârtie igienică sau șervețele să se șteargă, dar bineînțeles că tocmai atunci colectorul venise să se intereseze la ce oră urma să vină camionul și deși Ionel încercă să-l ușuiască din birou, colectorul nu se dădea dus nici mort, cu un zâmbet larg pe buze, ca și cum ar fi deținut adevărul universului. Apelă la telefonul alb de pe masă și aflând răspunsul, abia așa reuși să scape de colector și să se șteargă de mizeria pe care o făcuse și care-i pătase și pantalonii. Dar, ca un făcut, colectorul se iți iar în pragul ușii, intră cu nonșalanță iar și văzându-l ce făcea, zâmbea cu gura până la urechi, spunând cu reproș: - De te-ar vedea acum Violeta ! După ce-și satisfăcuse micul capriciu, colectorul se grăbi iute să iasă din birou ca să-și continue treaba. Coada la depunerea deșeurilor era în continuare destul de mare și vagabonzii se foiau neliniștiți. Astăzi, Georgeta întârzia și câinii furaseră câte ceva de mâncare de la vagabonzi, stârnind nervii și protestele acestora. Deși Petre revenise, el nu mai era însoțit de câinii săi, care rămăseseră toți la adăpost. Crețu îl tolera pe Petre, dar nu fără iritare. De altfel, Petre nu se temea, pentru că bâta nu-l părăsea niciodată. Atâta timp cât Crețu nu ataca, nici ceilalți din haită nu erau violenți. Când îl văzu în rând pe Petre, colectorul se schimbă la față. Îl chemă peste rând, cântări deșeurile, îi depuse banii pe vasul lat din fața sa și-i indică unde să așeze deșeurile. Toate acestea, fără prea multe vorbe, mai mult comenzi surde, mormăite. Grasul nu se simțea în largul său cu Petre alături, de aceea prefera să scape cât mai repede de el. Petre ieși pe poartă, trăgând căruciorul care începuse să scârțâie înfiorător.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Crețu îl urmări calm și lent cu privirea, dar fără reacție. Căscând plictisit, șeful haitei își roti ochii de-a lungul și de-a latul curții. Lupta pentru hrană și favorurile lui Rea-de-Gură începuseră să-l plictisească. Golanu încercase să o încalece iar pe Rea-de-Gură și, fiind respins, reacționă foarte violent, mârâind și încercând s-o muște. Crețu sări instantaneu ca un tigru pe el și parcă la semnal, Flămânzilă, Negruțu și Fulgu îl înconjurară pe Golanu, care fugi schelălăind și fugărit dincolo de poarta metalică, ajungând în goana lui disperată până către casele depărtate dinspre valea râului, unde izbindu-se ca un nebun, rostogoli două tomberoane. Tomberoanele căzură cu zgomot și din ele se revărsară resturi alimentare rămase de la o cumetrie din seara precedentă. Atât îi trebui câinelui, care începu să se înfrupte din bunătăți, dar pentru că Flămânzilă îl urmărise și lătra după ajutoare, iar la rândul lor Negruțu și Fulgu transmiseră iute vestea, curând haita se strânse în jurul tomberoanelor. Viscol, Ceardaș și Asasinu se încăieraseră pentru un os imens de vită (probabil servise pentru rasol) și câștigător al trofeului se înstăpâni Asasinu, care se retrase circa douăzeci de pași depărtare să-și devoreze liniștit osul. Rea-de-Gură era flămândă și, deși Crețu o încălecase în curte, pătrunzând viguros în ea, Rea-de-Gură se smucise și fugise în direcția luată de restul haitei, așa că marele Crețu se supuse poftelor femeiești și lăsă împerecherea pentru mai târziu. Ajuns și el lângă tomberoane, Crețu se împinse în celelalte două tomberoane rămase în picioare și din izbitură le dărâmă și pe ele, dezvăluind alte și alte bunătăți minunate. Șeful își făcu parte, dar le cedă hămăind către Pată-Albă și Rea-de-Gură, care se înțeleseră la împărțeală fără luptă și zvârcoliri, precum masculii. Șeful le veghe de furia și poftele celorlaltor câini dezlănțuiți pe strada care curgea paralelă și pe o pantă dulce cu valea Râului Mare. Tiptil și nevăzut, Golanu se alătură tolerat haitei și puse stăpânire pe un colț de pâine, care scăpase într-un smoc de iarbă și se duse să-l roadă în direcția opusă celei pe care o luase Asasinu. Zarva creată nu rămase fără urmări. Dintr-o curte, o gospodină solidă și țâfnoasă sări cu un măturoi, dar imediat fu mârâită de Crivăț, Viscol și Ceardaș, care erau mai aproape de poarta casei. Sesizându-se, Crețu se interpuse între femeie, care era chiar Paraschiva cea cu unduit ca de rață și cei trei câini, temperându-i pe aceștia și lătrând rar, dar sugestiv către femeie, astfel încât aceasta, cu sângele înghețat, se adăposti în curte, ferecă poarta și urmări haita peste poartă, cocoțată pe un scăunel scund și ghebos de lemn. După un timp se plictisi și intră în casă, propunându-și ca după ce pleacă nepoftiții, să salte tomberoanele care aparțineau casei sale și să strângă mizeria de pe stradă. Pe de altă parte, nici alți câini nu rămăseseră nepăsători, haitei i se alătură Pictatu, Albu și Stearpa, care fură tolerați fără mari probleme de ceilalți, doar cu ușoare mârâituri, pentru care nou-veniții manifestară supușenie și respect. Doar Golanu mai mârâi ușor, fără să fie urmat și susținut de ceilalți. Făcându-și parte din resturi, cei trei intruși se ospătară timid, apoi dispărură ca și când n-ar fi fost la ospăț. Pată-Albă și Rea-de-Gură erau deasemenea ghiftuite și cea de-a doua începuse să-l miroasă ostentativ pe Crețu, ceea ce stârni mânia lui Pată-Albă care sări la gâtlejul ei și se înfipse cu colții ei mărunți de blana lui lui Rea-de-Gură. Dar aceasta era mai mare și reuși să respingă neașteptatul asalt. Deși Pată-Albă era minionă, nu se lăsa nici gând, geloasă foc, dar Crețu o liniști repede și o respinse, iar el se sui pe Reade-Gură, care abia îl ținea și ridicat pe picioarele din spate, cu labele din față pe crupa ei părea atât de mare și de impunător, pe cât de fapt și era în realitate. Când termină, Rea-deGură începu să-l lingă îndelung pe bot, recunoscătoare și mulțumită, pentru că într-adevăr virilitatea lui Crețu era pe placul celor două femele. Crețu acceptă și o lăsă, dar când văzu în depărtare umbrele unei alte haite, hămăi scurt și se repezi zece pași în direcția acestei noi haite, imediat însoțit de Fulgu, Negruțu și Flămânzilă. Haita cealaltă avea mai mulți câini, cincisprezece, dar din care șapte femele: Deșelata, Chioara, Pătata, Dunga, Safta, Madona-Gri și Cadâna. Liderul haitei, Răni-Adânci, bătrân, înțelept și cumpănit, cântări situația și refuză lupta deschisă, așa că dădu semnalul de repliere. La semnul lui, masculii: Scurtu, Blegu, Ciuntu, Matahală, Zebratu, Lătrău, ZoliCodatu se întoarseră, solidari liderului lor înțelept și se retraseră, urmați de majoritatea femelelor. Totuși, din grupul nou se desprinse o singură cățea mai pricăjită, închisă ca un tăciune, Deșelata, atrasă de mirosul puternic emanat de Negruțu, de chemările, de țopăielile lui, de zbuciumul necontenit al cozii lui, din câteva salturi fu alături de Negruțu, care-i ieși în întâmpinare și fără multe fasoane se împereche spontan cu Negruțu. Zoli-Codatu lătra gelos din depărtare chemări către Deșelata, dar fără succes, apoi renunță spășit, dispărând după

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman companionii săi și micșorându-se până la dispariție pe covorul panglicii asfaltice. Crețu, Fulgu, Flămânzilă se retraseră, lăsându-i pe amorezi să-și facă de cap, pe când haita cealaltă dispărea în lungul văii tulbure și învolburate de apele de la munte ale Râului Mare. După ce finalizară, Deșelata schelălăi a satisfacție și îl mirosi supusă pe Negruțu, întorcându-se spășită și îndreptându-se pe urmele fostei sale haite, dar Negruțu lătră viguros și o chemă să li se alăture. Ba chiar, îi făcu loc la ospăț și îi aduse cățelei ofrande în oase și pâine veche, iar Deșelata se puse lihnită pe mâncat, aruncând ochiade speriate spre restul grupului, care însă părea să o ignore total. Negruțu o lătră iar și apoi lătră și către grup, iar Jigodie-Mică pofti și el la nou-venita, care însă îl respinse. Supusă și iubitoare, Deșelata se transformă în umbra fidelă a lui Negruțu, care nu mai avea de acum ochi decât pentru ea. Crețu cântări situația, își puse în gând că după ce îi trece amorul aprig lui Negruțu să o posede și el pe nou-venită, apoi o acceptă oficial în grup, mirosind-o și dându-i târcoale, semn de recunoaștere a apartenenței la grup a Deșelatei. Totuși, mirosul ei care aducea a fum și arsură îi displăcea lui Crețu, dar luă aminte și că Golanu, care tot nu se astâmpăra, se dădea și el la Deșelata, chiar de lângă Crețu. Acesta din urmă îl mușcă scurt și adânc de partea dorsală, încât sângele îi umplu gura și Golanu schelălăi a moarte, rupându-se din colții lui Crețu și fugind de data asta direct în curtea centrului de colectare, adăpostindu-se după un morman de cartoane, la umbră. Bătrâna gospodină revenise la poartă, cântărind dezastrul și mizeria lăsată de câini, dar aceștia nici că se sinchiseau. Totuși, câinii strânseseră chibzuiți resturile alimentare, așa că nu mai era foarte mult de curățat după ei. Răbdătoare, baba Paraschiva se retrase pentru încă o jumătate de oră, unduindu-și fundul spre casă ca o rățușcă (unduire care-l înebunea pe bietul și păcătosul de părințel). Ușor – ușor, ghiftuiți, câinii se retraseră: întâi Crivăț, Ceardaș, Asasinu și după aceea ceilalți. Ieșind din curte după retragerea câinilor, baba Paraschiva se uită în josul străzii și zărind-o pe Ancuța cu cea mică de mână, o chemă cu vorbă dulce și cu îmbieri, o puse să ridice tomberoanele, să strângă mizeria și să facă curat, îi puse în palmă o bancnotă, că biata fată se zăpăci și mulțumi sărutându-i babei mâna, dar Paraschiva se feri și o goni pe fată cu o voce binevoitoare. Ancuța o luă de mână pe Larisa și porni în continuare spre casa lor din cartierul rudăresc. Paraschiva intră în casă și liniștea se așternu peste stradă. Retras în curtea centrului de colectare, Crețu tot trăgea cu ochiul la Deșelata, nu că ar fi dorit-o (mai ales că mirosul ei îi răscolise simțurile și îi arseră nările, probabil că se tăvălise sau dormise prin tăciunii unei vetre de foc), ci doar ca să-și facă datoria de mascul alfa, dar Negruțu n-o scăpa din ochi și părea că și Deșelata era leșinată după noul iubit. Umflatul aruncă o privire către noul cuplu și nu putu să nu remarce că nou-venita aducea bine cu Negruțu. "Să știi că asta e mă-sa lu' Negruțu" gândi colectorul și-și văzu în continuare de treabă. Era târziu deja, vagabonzii se risipiseră, umflatul trăgea de zilieri să rămână, iar aceștia comentau și voiau plata cuvenită și după câte se vedea, camionul întârzia, făcându-i pe toți nervoși. Când umflatul tocmai se pregătea să iasă să-și facă cumpărăturile pentru week-end, camionul apăru claxonând amenințător, brăzdând seara cu farurile aprinse degeaba, pentru că era încă lumină. Burduhănosul se retrase cu un oftat și cu simțul datoriei apăsându-i inima. Simțea că el este cel mai important în centru, că nici administratorul Ionel și nici chiar patronul, conașul Caius, nu depuneau atâta efort în această afacere, iar conașul nu avea de altfel gânduri decât pentru alegeri și numai venise de multișor pe la centru. Ca un făcut, mașina mare a lui Caius trase în fața porții, în urma camionului și din ea coborâră domnul Caius, Violeta și o doamnă în vârstă, dar vânjoasă, despre care colectorul ghici că nu poate fi vorba decât de doamna Mihaela Petrache, contabila care trebuia să vină la ei. Caius era curtenitor cu doamnele și Violeta strălucea la propriu, radiind o frumusețe sănătoasă, că nici Ionel, care ieșise în pragul ușii, neașteptându-se la vizita inopinantă, nici colectorul nu se stăpâniră și oftară în gol, simțind că sufletele lor se golesc și că au pierdut ceva inestimabil. - Poftiți, doamnelor, poftiți în micul meu regat, glumi Caius deferent, atent mai ales cu Violeta, pe care aproape că o sorbea din ochi și căreia rochia nouă dăruită de Caius îi strângea corpul, dezvăluind frumusețea îmbătătoare a formelor fine și superbe. - Doamna Violeta, fiți binevenită, scumpa noastră Violeta, se căciuli Ionel până la pământ, ieșind în calea vizitatorilor. Aparent, uitase de frica de câini și reacția sa stârnise

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman zâmbetele lui Caius, colectorului și chiar și al Violetei. Violeta îl scăldă cu condescendență din cap până în picioare în ochii ei frumoși de un verde adânc. - Acum ai drag de dânsa, Ionele, se miră domnul Caius, rotindu-și ochii peste cap a mirare. - Dac-ați ști ce drag are de dânsa, stăpâne, se auzi încet și vocea colectorului, dar Ionel îl săgetă cu privirea și colectorul amuți. - Bine, continuă Caius, noi nu stăm, probabil că vă încurcăm, am venit numai să vadă și doamna Petrache centrul, probabil că dânsa va veni la sfârșitul lunii următoare aici... - ... sau poate în noiembrie, completă Violeta, uitându-se la Mihaela Petrache cu drag ca la o mamă care o dădăcea din plin și o învăța să se comporte în viața mondenă a orașului. "Ori poate chiar deloc" gândi și doamna Petrache, care simțea că Violeta Cozmescu depindea total de sfaturile ei. Crețu venise să o miroasă pe doamna vânjoasă pe care nu o cunoștea, dar deși nu manifestase agresivitate, se trezi cu vârful pantofului femeii între coaste, o lovitură atât de puternică că de durere Crețu se rostogoli de două ori, după care turbat de furie, se repezi să o muște pe ciudata femeie. Aceasta însă îi trânti o geantă enormă și grea în bot, Crețu apucă geanta cu colții, trăgând de ea, dar femeia îi mai trânti cu pantoful ei ascuțit o lovitură și mai puternică în coșul pieptului. Doamna Petrache își mai luă odată avânt, dar Crețu se feri și se retrase umilit. Toată lumea fusese luată prin surprindere, colectorul singurul sărise și cu un băț ținea la distanță ceilalți câini, dar doamna Petrache îi smulse bățu din mână și începuse să împartă lovituri în stânga și dreapta, umilind haita și stârnind uimire în rândul oamenilor. Abia atunci, șoferul camionului îndrăzni să se dea jos din cabină, strigând în gura mare mulțumiri și aclamații către vajnica femeie. Aceasta nici că se sinchisea, lovea atât de puternic, că haita se retrase la unison, mai ales după ce zilierii săriseră și ei cu bețe ca să-i apere pe stăpâni. Caius trăgea de Violeta să o bage în mașină, iar aceasta îl urma supusă, lovindu-se ușor la cap în graba ei de a se pune la adăpost, iar Caius, în loc să urce în față, lângă șofer (își luase șofer, pentru că de când începuseră pregătirile pentru campanie vorbea non-stop la telefon), urcă lângă Violeta, strângând-o de mână, simțind tremurăturile sacadate al femeii și apropiindu-se de ea, strângând-o în brațe, îi simți bătăile puternice ale inimii. Doamna Petrache nu se mai sătura, transpirată toată, ataca haita retrasă și țipa încântată că Ionel și colectorul înghețară: - Ăla mare îmi place, îl vreau eu ! țipa rotindu-și bățul ca un samurai japonez, astfel că turbarea câinilor se tranformase în disperare, bieții căznindu-se să se ferească de lovituri. Îl vreau, al meu este, ce piele moale are... îl vreau eu ! Vino la argăsit, să-ți întind pielea pe băț, potaie ! hâșâia madam Petrache, mestecând cuvintele și amețindu-i pe toți ca un uragan dezlănțuit. Ionel, înghițindu-și vorbele, o întrebă, retrăgându-se preventiv în pragul ușii: - Ce să faceți cu turbatul ăla, doamna Petrache ? - ... mănuși din alea moi, asta vom face din el, adăugă doamna Petrache, țâșnind ca o săgeată spre Crețu, care, schelălăind de lovituri, se ascunse și dispăru după o stivă de cartoane. Unde te-ascunzi, piele belită ? ...vino să te-ntinzi pe băț ! continuă roșie la față femeia, căutând din ochi pe Crețu și brăzdând aerul cu ciomagul, de se fereau și oamenii, nu numai animalele, după ce un zilier încasase o lovitură năucitoare în căpățână. - Doamna Petrache, lăsați-i, Doamne iartă-mă, se rugă umblând după ea cu capul lăsat și ferit colectorul și cu ochii mai mult pe ciomag, vă rog frumos, scumpă doamnă... Și Caius dorea să plece și o strigă pe geamul mașinii pe doamna Petrache. Oftând și învârtind prin aer ciomagul, aceasta se retrase cu spatele spre mașină, își preluă geanta grea aruncată pe un scaun șchiop și urcă în mașină lângă șofer, care o privi admirativ, ca și șoferul camionului. Autoturismul porni în trombă, iar colectorul, Ionel și zilierii rămaseră ca proști, uitându-se la praful stârnit de mașină, iar Ionel scuipă în sân, spunând cu voce scăzută, dar auzit clar în liniștea creată de toată lumea: "A naibii femeie, asta e curat Satana !" și trăgându-și sufletul, spuse foarte tare și clar de această dată, către colector și cu o batjocură nedisimulată: - Dacă femeia asta vine aici, te belește, umflatule și face pantofi de lac din pielea ta ! Colectorul nu avu timp să răspundă, pentru că haita umilită îi contra-atacase pe zilieri, doar Crețu și colectorul, care se priviră scurt și înțelegându-se pe moment din priviri, interpunându-se și evitând conflictul. Crețu și locotenenții săi nu fuseseră niciodată mai umiliți și mai penibili ca acum. Fulgu o luase și el rău de la doamna Petrache, dar și Jigodie-Mică,

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Asasinu și Viscol, cărora ciomagul le înmuiase oasele. Numai Ceardaș dăduse de la bun început bir cu fugiții și când pericolul trecuse, se fălea în lătrături, ignorat și disprețuit însă de toată lumea. Crețu își lingea labele aparent calm, pe moment așezat, dar în sinea lui clocotea. Ochii i se împăienjeniseră de sânge, părul i se zburlise și cu toate astea nu lătra deloc. Se retrase și se așeză într-un colț, urmat de fidelii săi, Fulgu, Negruțu și Flămânzilă, care-l înconjurară. Niciodată nu fusese atâta solidaritate tacită în haită, ca după aceste momente penibile. Când se ridică și se scutură de praf ca și cum ar fi avut blana umedă, Fulgu și Negruțu îl urmară ca o umbră, iar după o clipă de ezitare îi însoți supus și Flămânzilă. Din acel moment, triumviratul se transformase într-un cvartet de nedespărțit. Rușinea și penibilul îi unise mai mult decât orice victorie anterioară. "Dacă femeia asta aprigă vine aici, chiar că ne belește pe toți" își spuse colectorul în gând, având imaginea Mihaelei Petrache, scuipând în sân și rostind o rugăciune de grabnic ajutor, revenind un singur moment din nou la credință, după ani de depărtare de Dumnezeu. Lui Crețu nu-i mai ardea nici de negricioasa Deșelata, nici de favorita lui, Pată-Albă și deși era calm, în sufletul lui turbarea creștea moment de moment. Tensiunea sporise în curte, zilierii și colectorul încărcau încrâncenați camionul, dornici să termine odată, iar când terminară, șoferul smulse actele de expediție și plecă în trombă, zgâriind lateral camionul de poarta metalică, fără să dea însă importanță. Și colectorul băgă mâna în buzunar și plăti zilierii care se aliniaseră la poartă, dându-le bani în plus, astfel că aceștia îi mulțumiră recunoscători, sărutându-i mâinile precum mujicii vlădicăi, că bietului gras i se făcu rușine deatâta considerație. Jenat, dar totodată mulțumit și uns pe suflet, îi grăbi pe zilieri, mulțumindu-le la rândul lui ca niciodată. În urma lor, Ionel se strecură și el, luându-și rămas bun de la colector și sfătuindu-l să se odihnească în week-end, pentru că urma o nouă săptămâna grea și avu și el un cuvânt bun și de laudă la adresa colectorului, iar grasul trase greaua poartă metalică pe șina roasă și lustruită, ferecând-o cu lacătul și se retrase în grabă în cotineața lui, unde se trânti imediat în pat mort de oboseală, adormind instantaneu. Sforăiturile lui umplură curând curtea pe când noaptea se insinua în pragul serii, iar luminile orașului se aprindeau una câte una. Sângele fierbea în Crețu și când auzea oameni sau câini trecând în exteriorul curții se repezea ca turbat, lătrând feroce și "mușcând" gardul. Ceilalți câini îi țineau isonul, așa că atunci când se trezi din somnul său greu, colectorului îi îngheță sângele în vine. Întorcându-se pe cealaltă parte, adormi iar cu o strângere de inimă, gândindu-se câte sacrificii face el pentru această slujbă și pentru faptul că eforturile sale nu sunt apreciate, alții culegând foloasele și el rămânând cu ponoasele. Haita părea că nu are somn, câinii, la unison cu liderul Crețu, se agitau ca turbați. Abia spre dimineață se mai potoliră, chiar dacă sesizați de vecinii centrului, mașinile de poliție se apropiau de centru, dar la auzul lătrăturilor turbate, plecau așa cum veniseră, mai ales că era vorba despre proprietatea consilierului Ciobanu și polițiștii nu doreau să se pună rău cu ginerele stăpânului Gheorghe Deleanu. Umflatul se trezi spre prânz, când soarele era demult pe cer. Dormise neîntors, obosit mort de o săptămână plină. În curte era liniște, deși câinii fuseseră agitați aproape toată noaptea. Ultima întâmplare, cu dezlănțuirea doamnei Petrache, părea că turnase ultima picătură în paharul deja furtunos al atmosferei din curtea centrului. Grasul îl cunoștea pe Crețu bine, presimțind că deși calm, șeful haitei aproape că turbase. Dacă ar fi fost să-l compare cu un om, la caracter, hotărâre și dominanță, colectorul l-ar fi comparat pe Crețu cu Deleanu. "Dacă Crețu s-ar fi născut om ar fi fost sigur Deleanu, iar dacă Gheorghe Deleanu s-ar fi născut câine ar fi fost sigur Crețu" gândi înfiorat de constatare colectorul, care trezindu-se de-a binelea, aruncă o privire pe masă unde ar fi trebuit să se afle sacoșele cu proviziile pentru sâmbătă și duminică. În cotineața sa, covârșit de căldura verii, frigiderul sucombase demult, așa că amărâtul de colector se mulțumea doar cu lucruri uscate, încât colonul aproape că i se pietrificase și mersul la toaletă devenise o adevărată corvoadă. Îngrijorat, colectorul luase o vreme laxative și situația se îmbunătățise puțin, iar colectorul încercase să mai varieze alimentația. Pe plita electrică pe care de regulă făcea înainte cel mult o cafea, începuse să gătească supe, ciorbe și mâncăruri felurite. "O să ajungi bucătar vestit" prevestea Ionel, recunoscând clar că umflatul gătea gustos, poftind la mâncărurile savuroase pregătite de colector și fiindu-i totodată și o enormă silă, căci deși grasul își freca viguros mâinile cu apă, săpun și cu ajutorul unei perii și-și curăța negreala de sub unghii, condițiile în baracă nu erau din cele mai igienice. "Și totuși mâncarea e foarte bună" își spunea Ionel,

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman pentru că într-adevăr colectorul amesteca în mod meșteșugit sarea, piperul și condimente felurite, de care Ionel nu auzise în viața lui, unele specifice altor țări, precum Mexic sau India. De unde să știe Ionel că burduhănosul fusese chiar bucătar vestit și apreciat pe un vas de croazieră, dar că din cauza patimei beției fusese ostracizat și exclus de pe vas, motiv pentru care nu-și mai putuse găsi o slujbă decentă nici la țărm, așa că se ascunsese în reședința acestui județ de munte, în văgăuna în care lumea îl uitase și în care nimeni nu-i spunea pe nume. Colectorul uitase complet de "trecutul său glorios" și intrase așa de bine în noul său rol, ca și când de o veșnicie ar fi făcut numai asta. Totuși, în dimineața asta se uita total deznădăjduit la masa goală, pentru că uitase să facă provizii și nu avea chef să verifice "legătura" sa specială cu liderul haitei, Crețu. Cum mai avea două sticle de doi litri de țuică, se puse pe băut și după jumătate de litru, adormi iar. Visă marea albastră, lumea bună a oamenilor înstăriți, babilonia de limbi amestecate și contopite în necesara engleză, limba de comunicare, o visă pe Charlene, ospătărița cu care se iubise până să cadă în patima beției, dar pentru care decăderea sa fusese prilej de ascensiune socială, pentru că își făcuse prieten și apoi soț un miliardar excentric ucrainean. Visă cazinoul unde roțile fermecate cu numere și bile și mesele speciale colectau bani nenumărați, visă femei decoltate și cu despicătura din spate trecând adesea și de noada fundului, visă gentlemani fumând havane și conversând deferent, visă papagali de toate culorile repetând cuvinte cu un șuierat strident, visă orchestre cântând blues, jazz și ritmuri dansante, pe care lumea bună se bâțâia de mama focului. Și apoi îl visă pe Crețu, gâfâind peste pieptul lui, dar visul nu era vis, pentru că nu se știe cum, Crețu împinsese ușa și se așezase ridicat pe picioarele din spate peste colector, cu o privire metalică și sălbatică, astfel încât colectorul sări în picioare cu inima ieșindu-i din piept, obligându-l pe Crețu să se retragă și cu o voce ușor nesigură și încă adormit, dar relativ ferm, burduhănosuil ordonă câinelui: - Afară ! afară, imediat afară ! Și colectorul și Crețu simțiră atunci că înțelegerea tacită dintre ei devenise nulă. Circul făcut de dementa de madam Petrache tulburase apele în incinta centrului de colectare și acum haita urma să restabilească prin liderul său, regulile atât în interiorul haitei, cât și în relațiile cu oamenii. Crețu nu intrase în încăperea colectorului cu gând de răzbunare, dar găsindu-l băut și dormind, simți cât de vulnerabil fusese și cât de ușor era să se repeadă la gâtlejul lui. După ce-l dădu afară, burduhănosul ferecă ușa, învârtind de două ori cheia și trăgând zăvorul de siguranță. Acum, clar că nu mai putea adormi. Până la urmă, Ionel avea dreptate, ceva trebuia făcut în privința câinilor. Crețu ieșise singur din încăperea colectorului, cu un aer calm și se așeză lângă poarta de la ieșire, urmărind vânzoleala câinilor. Viscol, Jigodie-Mică, Ceardaș și Golanu se hârjoneau într-un dute – vino. Erau săptămâni de când Crețu nu mai pedepsise nesupușii, dar acum dorea să dea un exemplu care să crească unitatea haitei și, în final, să obțină supunerea necondiționată a tuturor. De ceva timp nu-l mai avea la inimă pe Golanu, care călca în străchini cu orice prilej, dar în dimineața asta se puse pe așteptat, să vadă cine greșește și pe cine va pedepsi. Hămăind scurt, îi strânse în jurul său pe Negruțu, Flămânzilă și Fulgu, care îi cântăreau reacțiile din ochi, așteptând să vadă reacțiile liderului și să se modeleze după aceste reacții. Crețu lăsase capul jos, privind îndelung curtea. După ce cu o zi înainte mâncaseră pe îndestulate, câinilor li se făcuse de împerechere. Simțindu-se privit și observat, Golanu se abținu de la orice avansuri acordate femelelor, mai ales după ce fusese mușcat rău de Crețu, în schimb Ceardaș părea că înebunise și dintre cele trei, în loc să se dea la Deșelata, se orientă către Pată-Albă, care fiind mititică, părea mai vulnerabilă. Se ghidase după exemplul adjuncților lui Crețu, astfel încât să nu fie vizibil acestuia, așa că sări pe PatăAlbă, mușcând-o de ceafă după un careu de PET-uri comprimate la presă, dar Pată-Albă reuși să se smucească și să fugă și de ciudă, Ceardaș se luă după ea, uitând de orice prevedere. Dorința îi era mai mare ca simțul de conservare. O ajunse din urmă și o apucă iar de ceafă, tare, iar Pată-Albă schelălăia de durere, privindu-l rugător pe Crețu. Acesta părea că privește aiurea, iar Ceardaș, care trăgea cu ochiul la lider, crezu că are asentimentul acestuia. În țipetele și scâncetele disperate și milogite ale lui Pată-Albă, Ceardaș încerca să-și facă mendrele, din fericire însă în ajutorul lui Pată-Albă săriseră Rea-de-Gură și Deșelata, care-l tăvăliră pe Ceardaș și-l puseră pe fugă. Pată-Albă scâncea către Crețu a reproș, dar Crețu părea că nu bagă de seamă. Ceardaș se înfuriase și văzând lipsa de reacție a lui Crețu,

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman revenise pe capul lui Pată-Albă, în ciuda faptului că Viscol și Asasinu încercau să-l împiedice, hârjonindu-se cu el, amândoi cu ochii tot pe Crețu și pe Pată-Albă. Dar ceva în capul lui Ceardaș nu mai funcționa cum trebuie. Obraznic, deși ascuns până atunci, Golanu sări și el pe Deșelata, iar aceasta îl respinse cu greu și se mușcară reciproc, Deșelata implorând ajutor de la Negruțu. Golanu birui și se sui peste Deșelata, pe care o prinse tare de ceafă, posedând-o cu capul ridicat și parcă din ochii cenușii curgându-i lacrimi în tăcere. Întărâtat de exemplul lui Golanu, Ceardaș insistă pe Pată-Albă, reușind în cele din urmă să o aibă. Crețu și adjuncții săi păreau să ignore total ce se petrecea în curte sub ochii lor. Crețu moțăia și degeaba cele două femele schelălăiau îndurerate, că cei patru nici că le băgau în seamă. Doar Negruțu ridicase capul când Golanu se obrăznicise la Deșelata, dar văzând pasivitatea lui Crețu se lăsase iar cu botul pe labe, în așteptare. Golanu, presimțind că nesimțirea sa putea să aibă urmări, se ascunse după o stivă de cartoane. În schimb Ceardaș, țopăia mândru, jucând când pe un picior, când pe altul, după obiceiul său care îi și adusese numele, apoi se îndreptă spre ligheane și lipăi apă din ele, dar neîndemânatic împinse unul dintre ligheane și vărsă parțial apa din el. Crețu se ridică și îl mârâi ușor, iar Ceardaș fugi în fundul curții, realizând că intrase în "vizorul" lui Crețu. Șeful și adjuncții săi rămăseseră în cerc la un metru de linia porții. Dimineața se scursese, amiaza debutase cu soare, iar ceilalți câini se bucurau de căldură, atât cât mai puteau. Și Ceardaș și Golanu ieșiseră din ascunzători și se hârjoneau cu ceilalți masculi. Femelele se strânseseră lângă ușa biroului și se țineau separat de celelalte două grupuri: al liderilor și al câinilor comuni din haită. Crețu deschisese ochii. Sări iute în picioare, urmărit și de burduhănos care privea mișcările haitei ca pe un reality-show pe geamul murdar al barăcii sale, din două salturi fu alături de Golanu, care încremeni, scâncind, iar ceilalți se pregăteau deja să sară pe biata victimă probabilă, dar la fel de iute se întoarse spre Ceardaș, care complet nepregătit, se întorsese pe jumătate și îl apucă de la baza gâtului, iar ceilalți săriră imediat pe el, care de coapsă, care de laba piciorului, ridicându-l în aer, învârtindu-l și trăgând în toate părțile de bietul Ceardaș. Schelălăieturi de moarte brăzdară tăcerea, iar pielea pe colector se făcuse de găină. Vedea pe viu cum îl rupeau pe Ceardaș, pentru că labele din spate ale picioarelor rupte de Flămânzilă și Fulgu deveniseră moi și inerte, iar gâtul de care-l strângea Crețu, și cele două picioare din față erau apucate și învârtite de Asasinu și Negruțu. De coadă îl apucase Viscol și Crivăț ținea un smoc de blană rupt între colți. Doar Jigodie-Mică și Golanu nu apucaseră să-l prindă, dar când ceilalți îl lăsară jos, săriră pe Ceardaș, rupându-i picioarele din spate. Liderii se retraseră, dar ceilalți începură să-l devoreze pe muribund. Umflatul nu mai putu privi căci sângele apăruse vizibil și smocurile de blană se transformau în carne vie, se întoarse cu spatele la geam, își făcu semnul crucii și se rugă să nu fie adusă la ei madam Petrache, cea care reușise să strice în cinci minute o îndelungată lună de status-quo. Curiozitatea îl mână totuși să vadă finalul: Ceardaș nu murise încă, fiind devorat aproape pe viu de Asasinu, Crivăț, Viscol, Jigodie-Mică, Golanu la care se adăugase și Deșelata, care se dovedea la fel de cinică și oportunistă ca și restul haitei. În schimb, Crețu, Flămânzilă, Negruțu, Fulgu stăteau deoparte, iar la ușa biroului stăteau indiferente Rea-deGură și Pată-Albă. Miniona Pată-Albă se ridică calmă în picioare și cu mers lent, se apropie de muribund, apucându-l cu colții de pielea de pe frunte și trăgând, până ce amărâtul își dădu ultima suflare, pentru că era tras de corp de ceilalți câini. Apoi îi mâncă urechile, ronțăind îndelung la ele și îi cedă locul Deșelatei, care venise lângă ea cerșind un rest din urechile lui Ceardaș. Golanu simți că scăpase pentru încă o săptămână. Oricum, preconiza ca atunci când haita nu era atentă, să dispară, undeva pe la mijlocul săptămânii viitoare. Știa că în locul lui Ceardaș putea să fie el. Când Crețu sărise la el, deja gustul morții iminente îi invadase cerul botului și aproape că-și mușcase singur limba. Golanu trăia cu senzația stranie că fusese la un pas de moarte. Mânca din Ceardaș ca să prindă puteri pentru eventuale confruntări, deși știa că fuga era cea mai bună soluție. Odată ieșit din centrul de colectare, urma să se alipească unei haite itinerante, căci Crețu era un lider prea autoritar și intransigent. După-amiaza se înstăpânise peste oraș. Câteva ciori coborâseră din înaltul cerului lângă resturile neînsuflețite ale lui Ceardaș, dar câinii le împrăștiară cu obidă. Asemenea ciori erau nesuferite și nu se dădeau bătute, astfel că fâlfâind din aripi, ciuguleau de la semiînălțime din resturile de carne însângerată și oase sfărâmate ce rămăseseră din defunctul Ceardaș. Golanu le pândea, dar ciorile nu prea se sinchiseau de atacurile câinilor. Asasinu și

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Viscol se mai repeziseră la ele, dar pe cât de repede se împrăștiaseră, așa de repede reveneau la cadavru. Golanu însă se lăsase pe burtă și urmărea pe sub gene ciorile, având aproape atitudinea unei feline la pândă. Când o cioară imprudentă se apropie la semiînălțime, sări în picioare ca și când ar fi avut arcuri și făcând un salt acrobatic, prinse cioara disperată și surprinsă de atacul neașteptat de o aripă, căzând cu ea în bot la pământ și încercând să-i prindă capul cu labele din față. Ca la un semn, toate ciorile tăbărâră pe Golanu, într-o hărmălaie și o furtună de praf de nedescris, dar Golanu, deși ciupit, lovit cu aripile și cu ghearele nu se dădea bătut și nu dădea drumul din bot înaripatei. Asasinu sări și el în ajutorul lui Golanu și după ce restul ciorilor se risipiră, apucă cioara din spate de la baza gâtului, mușcând cu forță și oasele rupte rezonară până în baraca burduhănosului, care se ridică puțin amețit și privi pe geam praful stârnit de zburătoare și cei doi sfârtecând înaripata și trâgând de ea. Și alții se năpustiră să prindă o bucată din cioară, însă unii, simțind gustul fetid, renunțară și se adăpostiră la umbră. Prin exteriorul centrului treceau oameni, în special femei și copii, care locuiau în casele din apropiere. La orice urmă de pas, la orice sunet de târșâială, Crețu sărea ca ars, pe neașteptate și împreună cu acoliții săi lătrau și izbeau de se zguduiau gardurile. Speriate, bietele femei făceau repetat semnul crucii, copii grăbeau pasul, iar puținii bărbați suduiau și unii aruncau cu pietre prin fantele gardului sau peste gard, ceea ce mai mult întărâta și răscula haita. Umflatul se "anesteziase", nu-i mai trebuia nici mâncare, nici nimic. Nu mai băuse de mult atât de multă tărie, sticlele le primise cadou de la Ionel, care și el le avea de la un transportator, dar grasul nu se atinsese de ele, de frică să nu recadă în patima beției. Deși erau peste zece ani de când se ponderase, nu putea uita clipele din ultima croazieră când obișnuise să bea continuu, zi și noapte, dimineață sau seară, întuneric sau lumină. Având spectrul sumbrelor amintiri, colectorul puse deoparte sticla plină și ce mai rămăsese din cea începută și se puse iar pe moțăit. "O să ne sfârtece de vii câinii ăștia" reflectă colectorul în singurul moment de luciditate, apoi instantaneu închise ochii și adormi. Cioara sfârtecată zăcea la trei pași de resturile lui Ceardaș. Golanu trăsese ceva de ea, dar curând se plictisi și o abandonă. Trăgându-și sufletul, cu limba scoasă de-un cot, lipăi din lighean puțină apă și se întinse culcat, cu capul pe labele anterioare, trăgând labele posterioare sub el. Crețu îl privi din depărtare pe sub ochi, dar cum Golanu îi sesizase privirea, Crețu își întoarse capul în altă direcție. Cum Negruțu era la siestă, într-un colț ascuns al curții, Crețu o cântări pe Deșelata din ochi și cu oarece silă, se ridică agale și se duse lângă ea, mirosind-o și cerându-și dreptul de lider. Femela îl acceptă cu supunere și fără probleme. Din fericire pentru Crețu, mirosul de arsură și fum era mult mai estompat, așa că în final Crețu chiar se aprinsese de tot și se simți bine cu Deșelata, care manifesta umilință și disponibilitate. Se reîntoarse la locul lui, Deșelata urmându-l, dar Pată-Albă care lipsise și ea o clipă, apăru imediat lângă Crețu. Li se alătură și Rea-de-Gură, astfel încât acum Crețu era cu toate femelele alături de el. Ziua trecuse pe negândite. Umflatul dormise toată ziua, jumătate "anesteziat", jumătate plictisit și în general obosit. De multe ori, în week-end nu voia să facă sau să audă nimic. Un radio prăpădit de la capul patului mai îngâna ever-green-uri, melodii îndrăgite indiferent de generație, dar de cele mai multe ori, colectorul prefera liniștea și îl stingea, mai ales când prezentatorii vorbăreți și care se doreau comici și amuzanți, dar de fapt erau triști și penibili, disecau momentele muzicale, turuind verzi și uscate și comentând vrute și nevrute. Fusese o zi călduroasă pentru sfârșitul lui septembrie, nu foarte, dar cu temperaturi de peste douăzecișicinci de grade la amiază, deși dimineața fusese chiar destul de rece. Colectorul când se învelea cu o pătură maronie și cu franjurii atârnând pe jos, când se dezvelea de ea, adormea și sforăia feroce, se trezea și contempla curtea pe geam, scârbit de cadavrele urât mirositoare și în curs de descompunere ale lui Ceardaș și ale ciorii. Dintre câini, Jigodie-Mică și Deșelata mai treceau pe lângă cadavre și mai smulgeau câte un zgârci sau un os, ceilalți erau absolut nepăsători. Jigodie-Mică încercase și cioara, dar se pare că aceasta nu avea succes și în final se înfruptă tot din resturile lui Ceardaș. Deși Rea-de-Gură era înfometată tare, ea preferă să părăsească curtea, decât să mănânce din resturile câinelui. Câinii dispăruseră în grup, Flămânzilă, Rea-de-Gură, Crivăț, Viscol și Asasinu, dar nu găsiră mare lucru și se întoarseră abătuți. Gunoierii colectaseră de vineri seară gunoaiele, iar tomberoanele erau mai mult goale decât pline și capacele le protejau. Câinii nu îndrăzniră să

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman dărâme vreun tomberon, ori nu învățaseră, ori nu aveau curaj, în schimb când erau pline și capacul stătea neetanș peste resturile menajere, se ridicau pe labele din spate și amușinau cu botul în speranța găsirii a ceva bun sau măcar cât de cât comestibil. Cei cinci se retrăseseră și pentru că la orizont zăriseră înaintașii haitei lui Răni-Adânci, iar Zoli-Codatu se și repezise la atac, așa că Flămânzilă, erijat în lider ad-hoc, decisese retragerea imediată și punerea tuturor la adăpost în curtea centrului. Flămânzilă, care până atunci îi veghease pe ceilalți ca să se strecoare pe rând în adăpost, târându-se pe burțile ghiorțăind de foame pe sub poarta ruginită, pe când încercă la rândul lui să se strecoare pe sub poartă, Zoli-Codatu, Matahală și Dunga mai mai să-l apuce de labele din spate și să-l tragă înapoi. Obraznic și curajos, Matahală se băgă și el și capul îi apăru pe sub poarta metalică, dar când Flămânzilă și Viscol se repeziră la el, se retrase iute, calculând că sorții de reușită erau minimi. În tot acest timp, Zoli-Codatu, care nu se împăcase cu pierderea Deșelatei, dădea târcoale pentru a găsi o intrare și o cale de atac în incinta curții centrului de colectare. În fața porții metalice, se strânsese cam toată haita lui Răni-Adânci, înaintașii cercetau eventualele posibile intrări, liderul lor era în așteptarea informațiilor, femelele se comasaseră la mijloc, cu excepția Dungăi, care se atașase de înaintași și a Cadânei, care veghea spatele haitei cu Zebratu și Lătrău. Scurtu, Blegu și Zoli-Codatu îi arătară lui Răni-Adânci ce descoperiseră, dar acesta consideră că nu merită nici riscul, nici efortul. Strângerea celor două haite de o parte și alta a porții metalice generase o hărmălaie de nedescris. Cu excepția lui Crețu, a lui Răni-Adânci și a lui Zoli-Codatu (acesta din urmă negru de turbare și cu ochii injectați pentru că simțise mirosul Deșelatei), toți ceilalți câini lătrau de mama focului. Când Răni-Adânci dădu retragerea, câinii se retraseră ca un dispozitiv militar, într-o ordine prestabilită și după îndepărtarea haitei itinerante, lătrăturile se potoliră și câinii din curte se așezară potoliți la umbră. Crețu avea ce învăța de la Răni-Adânci, care își conducea de o manieră militară grupul și nu ducea bătălii pe care știa dinainte că nu le-ar putea câștiga. Răni-Adânci nu era neapărat un prudent sau un precaut, dar cântărea din ochi amplasarea și șansele și dacă efortul merita, lansa atacul. Pentru apărare, câinii săi erau instruiți suficient, pentru că învățaseră dispozitive de așezare, astfel încât de regulă, liderul și unele femele erau în centru, iar masculii și femelele mai solide asigurau atât avangarda, ariegarda, cât și flancurile. Solidaritatea lor era extrem de mare și numărul lor era relativ constant. Spre deosebire de Crețu, Răni-Adânci nu-i sfârteca și aneantiza pe nesupuși, ci îi excludea alungându-i, iar Deșelata fusese un caz special de femelă acceptată nu demult în grup și care se auto-exclusese, prin dezertare. Toți câinii din haita itinerantă îl iubeau și-l apreciau pe liderul lor Răni-Adânci, care nu-și asuma riscuri inutile și care-și proteja toți companionii, dar mai ales pe cei vulnerabili, slabi și mai ales pe femele. Relațiile dintre câini erau stabile, fiecare avea o relație stabilă cu una dintre femele, dar prin plecarea Deșelatei, Ciuntu și Zoli-Codatu erau fără partenere. Ei nu și-ar fi permis să se atingă de partenerele celorlalți tovarăși, de aceea căutau să atragă în haită cățele din alte grupuri sau solitare. Ciuntu avusese parteneră, dar biata de ea murise otrăvită. De aceea, înainte de a mânca ceva care găseau vizibil și atrăgător, Răni-Adânci inspecta zona, amușina după eventuale mirosuri de otravă și abia apoi, Matahală, care era mai rezistent și mai voinic, gusta din resturile găsite, iar dacă el nu pățea nimic după câteva zeci de minute se înfruptau și ceilalți. Câinii lui Răni-Adânci nu sufereau de foame, era o solidaritate exemplară între ei, așa că primii să se ospăteze erau cei slabi și femelele, vegheați de "soldații vânjoși", care urmau într-o ordine indicată de lider. Totuși, Răni-Adânci îmbătrânise și se gândea să desemneze un nou lider, iar cea mai vrednică părea o femelă, Cadâna, mai tânără, mai curajoasă și mai înțeleaptă decât alții, iar ea era partenera lui Zebratu. Probabil că Zebratu ar fi acceptat cel mai greu numirea ei, de aceea Răni-Adânci se gândea să impună schimbarea înainte ca organismul său "ruginit" să cedeze în lupte sau din cauza otrăvurilor nedepistate. Și Pătata, partenera lui Răni-Adânci, ar fi acceptat greu succesiunea și conducerea unei alte femele, după moartea actualului șef, motiv pentru care succesiunea trebuia pregătită încă de acum. De pe acum, Răni-Adânci îi dădea sarcini precise Cadânei și îi cerea să aprecieze situațiile și să cântărească șansele. În ceea ce o privea pe succesoarea sa, întradevăr, Răni-Adânci nu se înșelase, Cadâna învățase din mers leader-sheap-ul și avea toate șansele să fie ascultată de haită în totalitatea ei. Crețu nu-i avea deloc la inimă pe cei din haita lui Răni-Adânci. Pentru Crețu, o bătălie pierdută era doar o bătălie și nu uita niciodată să-și ia revanșa. Nu existau lupte pierdute sau înfrângeri, existau numai supuși și dușmani la modul perpetuu. Comparația cu Deleanu era

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman foarte bună, acționa identic ca și acesta în universul canin, așa cum Deleanu acționa identic ca și Crețu în universul uman. Cei care nu erau supușii lor, deveneau dușmanii lor. Crețu crescuse la un moment dat lângă Petre, de aceea avea o toleranță mai mare pentru el. De altfel, Crețu nu era neapărat rău, cât mult prea autoritar. Ușor – ușor, întunericul se înstăpânea peste oraș. Câinii moțăiau, asemeni umflatului, care zăcuse aproape toată ziua în pat, uneori uitându-se la tavanul chicinetei sale, alteori sforăind zgomotos. Noaptea lungă a sfârșitului de septembrie se anunța rece. Stelele străluceau pe cer, apărute ca nestemate pe covorul infinit al cerului. Luna strălucea ca un felinar aprins și strălucitor, ca un reflector enrom cum vezi pe stadioane, o lună plină, semeață, "gogonată" ca nebuna de Saveta care cânta la ea, legănând-o simulat în brațe, ca pe un copil gras și rotund, poleit cu argint. Umblând noapte de noapte, Saveta își purta pașii și cântecul pe străzile pustii, uneori deranjând, alteori uimind și când dormea, când se odihnea, ce mânca sau ce bea și din ce trăia nimeni nu ar fi putut să răspundă. Pe când trecea pe lângă centru, cântecul Savetei se auzi clar și distinct, curat, frumos, țărănește, românește, că și burduhănosul ridică capul și ascultă înmărmurit. În noaptea întunecată, pășind ușor spre ieșirea de sub poartă, Golanu se pregătea de evadare. Ieșise deja pe jumătate, când amână momentul scăpării cu încă câteva zile. Bănuia că în sâmbetele sau duminicile următoare urma să fie ținta preferată a lui Crețu. Crețu mirosise ceva și adulmeca ușor aerul tare cu capul ridicat, apoi lăsă iar capul pe labe și închise ochii. Când se treziră și câinii și omul, era deja dimineață deplină. Soarele ardea ca un glob roșu la îmbinarea pământului cu orizontul, dar căldura lui era rece, cerul de cerneală se scutura și se scălda în falduri de nuanțe deschise, păsările gureșe brăzdau aerul cu ciripitul lor susținut și necontenit, frunzele divorțau de crengile groase și de ramurile dense ale copacilor, lătratul câinilor se transfomase din ură turbată în conveniență. Cvartetul se strecură pe sub poartă și ieși în stradă. Tomberoanele pline îi atraseră imediat. După ei, ieșiră rând pe rând Deșelata, Crivăț, Viscol, Asasinu și Rea-de-Gură (care era veșnic flămândă fie pentru că nu reușea să se hrănească suficient, fie că suferea de viermi intestinali). Rea-de-Gură lătră și după Pată-Albă, apoi, rând pe rând, ieșiră toți. Crețu privi în sus și-n jos strada, apoi călcă țanțoș pe trotuar. Brusc, se împinse în tomberoane ca o minge grea pe cale să dărâme popicele și cornul abundenței li se deschise în fața ochilor. Fără să fie invitate, femelele se repeziră primele. Crețu le protejă pe toate trei, iar ceilalți veniră dând din cozi să se înfrupte la rândul lor. Crețu și locotenenții săi păzeau din spate și urmăreau ca alții să nu fie atrași de resturile revărsate. Niște pisici străbătură strada, ascunzându-se sub mașinile parcate, dar câinii le ignorară. Când în depărtare se ițiră Pictatu, Albu și Stearpa, lătrăturile furibunde ale lui Fulgu și Negruțu le arătară că nu mai au de această dată loc la festinul haitei lui Crețu. Umbrele lor dispărură și cei doi cerberi fură înlocuiți de Crețu și Flămânzilă, care vegheau și câinii haitei lor și scrutau zarea pentru a da de știre dacă ceva sau cineva ar fi venit. Un autoturism grăbit claxonă nervos și fără să ezite, trecu peste laba stângă spate a lui JigodieMică, care, surprins, se tăvălea de mama focului și schelălăia de durere. Lui Golanu îi mai veni inima la loc, era foarte posibil ca următorul pe lista sacrificiilor să fie Jigodie-Mică. Totuși, Crețu încercă să-i aline suferința, lingându-l pe Jigodie-Mică pe bot, apoi aduse câteva resturi de mâncare special pentru rănit. Era o schimbare flagrantă la Crețu, care până acum nu avea considerație decât pentru adjuncții săi și masculii din haită remarcară gestul mai mult ca peun semn de slăbiciune. Unul câte unul reveniră în curte. Privind pe fereastră, colectorul remarcă că haita se mai liniștise cumva. Voia să discute cu administratorul Ionel ca bezmetica de doamnă Petrache să nu le mai tulbure apele, pentru că tot ei ar fi avut de suferit și nu s-ar mai fi înțeles cu Crețu și cu haita lui. Părea că liniștea se instalase iar în curte. În schimb, când bătrâna Paraschiva văzu dezastrul se supără extrem de tare. Urmări câinii de după gard, fără să intervină sau să se facă văzută, dar sufletul ei se umplu de ură. "E ultima oară când mai strâng după câinii ăștia blestemați" își spuse Paraschiva, jurând să se răzbune. "Data viitoare chem hingherii" continuă, punându-și deasemenea în minte să blocheze tomberoanele într-un țarc metalic. Sună imediat în două direcții: pe de o parte, chemă un meseriaș care să-i facă un țarc din gard metalic, apoi sună la primărie unde reclamă prezența câinilor vagabonzi pe strada ei. Ofițerul de serviciu înregistră plângerea, apoi îi dădu numărul direct de la serviciul de hingheri din cadrul municipalității. Crețu nu știa că tocmai își făcuse un dușman extrem de insistent și perseverent și în plus, nevăzut. După plecarea câiniilor, baba Paraschiva ieși din curte și porni la vale spre cartierul rudarilor. Ajunsă

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman acolo, se opri în fața casei Doiniței, o strigă, Doinița ieși la poartă și la rugămințile bătrânei se porniră spre casa Paraschivei. Doinița luă mătură și făraș de la bătrână, se puse pe strâns și pe curățat, ridică tomberoanele, strânse toată mizeria de pe jos, mută tomberoanele lipite de zidul gardului, puse toată mizeria înapoi în tomberoane, apoi îi ceru bătrânei niște cordelină de legat pe care o petrecu după tomberoane și le legă de stâlpișorii metalici amplasați regulat pe fundația gardului. Bătrâna pregătise niște resturi alimentare pe care pusese otravă și pe care Doinița le amplasă lângă tomberoane. Când termină, intră în curte, se spălă cu apă și săpun la cișmeaua din curte, primi din partea bătrânei două sacoșe cu îmbrăcăminte pentru copii (rămasă de la nepoții Paraschivei) și o sacoșă cu de-ale gurii, apoi se scuză și plecă spre casă. Ancuța văzuse de copii, deși ea însăși era tot un copil și vorbiră între ele, nu ca de la mamă la fiică, ci ca două prietene. Maria Damian, aflând că Ancuța renunțase la școală și cum anul școlar abia reîncepuse îi propusese Doiniței să o reînscrie la școală în clasa a șaptea. Ancuța pierduse doi ani, dar putea să revină, cu ajutorul profesorilor voluntari apropiați familiei Damian. Practic, Ancuța urma să fie colegă cu Andrei, Sergiu trecuse în clasa a patra, în timp ce Vladimir abia începuse școala. Totuși, în continuare se punea întrebarea cine urma să aibă grijă de copii când Doinița mergea la muncă. Cea mai mare problemă era cu Larisa, deși Maria Damian era dornică să o aducă temporar în căminul ei permanent, astfel încât să fie supravegheată de Tunde. Elena și Larisa erau de vârste apropiate, Elena avea patru anișori, iar Larisa trei și jumătate. Larisa urma să doarmă la familia Damian și să meargă la grădiniță cu Elena, conduse de Tunde. Când se gândea că trebuie să o dea pe Larisa Damienilor, Doinița izbucni în lacrimi, totuși, nici cu viitorul Ancuței nu se putea juca. Oricum, în perioada vacanțelor școlare, Larisa ar fi revenit acasă, pentru că Ancuța ar fi putut să aibă grijă în continuare de cea mică. Dilema era mare, cele două se sfătuiră și dacă Doinița ar fi vrut să o lase pe Larisa la Maria Damian, cea care se opunea era culmea, Ancuța. Rămaseră să mai discute ulterior și se apucară să pregătească de mâncare. Doinița pregăti de ciorbă, iar Ancuța alegea boabele de fasole, pe care le lăsă în apă, apoi le puse la fiert, schimbând apa de mai multe ori. În timpul acesta, Andrei, Sergiu și Vladimir ieșiseră din casă și se jucau în stradă împreună cu alți copii cu o minge de plastic. Trei câini itineranți, Stearpa, Albu și Pictatu se apropiară pe nevăzute. Lihniți de foame și însetați, câinii gâfâiau. Copii nu-i băgară în seamă, obișnuiți cu maidanezi. Stearpa suferea de sete și devenise agresivă. Unul dintre copiii din vecini, lovi cu putere mingea și aceasta, luând o traiectorie ciudată, o pocni pe Stearpa direct în bot, din lateral. Instantaneu, cei trei câini rânjiră, arâtându-și colții și atacară copiii. Dar băieții nu se lăsară, luară pietre de pe caldarâm, cu care țineau câinii la depărtare. O piatră îl lovi pe Albu în coaste, iar Pictatu abia reuși să se ferească de o cărămidă. Când terminară pietrele, stolul de copii se risipi după garduri. Andrei, Sergiu și Vladimir fugiră și ei spre casă, dar pentru că Vladimir nu ținea ritmul cu cei mari, Sergiu rămase în urmă, ca să-l protejeze pe cel mic, cu ochii țintă la câini. Cei trei se focalizară pe copii Doiniței. Cum Sergiu se pusese paravan pentru Vladimir în calea câinilor, câinii îl atacară pe Sergiu. Sergiu se poziționă cu spatele de un gard de lemn, cu o cărămidă în mână, pe care o agita amenințător. Câinii păstrau distanța, dar erau agresivi, iritați și atacau din când în când. Un bărbat, un vecin pe nume Anghel, ieși dintr-o curte cu un ciomag în mână și încercă să gonească câinii. Sergiu fu distras un moment de intervenția bărbatului, iar Stearpa se apropie fulgerător din lateral și îl mușcă pe băiat de piciorul stâng. Stearpa îl mușcase practic de fluierul piciorului, pe os. Țipătul copilului atrase atenția întregii străzi, iar Doinița și Ancuța fugiră agitând și ele bețe către copilul mușcat. Cum câinii nu renunțau, lătrând înfiorător, mai mulți oameni ieșiră din case și în final alungară câinii. - O să ajungă să ne mănânce de vii, așa de mulți câini sunt... spuse Anghel cu năduf, iar Doinița se aplecă să vadă rana copilului. Trebuie să duci copilul la spital să-i facă neapărat antirabic, continuă Anghel, ștergându-și transpirația. Am făcut și eu antirabic odată: douăzecișiunu de injecții în abdomen, a fost extrem de dureros. - Că, deh, Anghele, altă treabă chiar că nu aveam. Hai, Sergiule, să te îmbrac frumos, că mergem la spital. Anghel, fie că voia să-i fie pe plac Doiniței, fie că era curios, îl întrebă pe copil ce ore avusese la școală în cursul săptămânii. - Religie, răspunse Sergiu. - Și ce-ați făcut la religie ?

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Ne-a spus domnul profesor o poveste cu un bărbat și o femeie, care nu aveau de nici unele și Dumnezeu le-a dat, dar după ce au fost nemulțumiți, Dumnezeu le-a luat și ce aveau. Și am înțeles că trebuie să ne mulțumim cu ce avem: că unii au mai mult, alții mai puțin, că fiecare trebuie să se mulțumească cu cât au și să nu ceară mai mult decât le trebuie și acesta este adevărul că nu există decât un singur Dumnezeu, o singură fecioara Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos și Isus Hristos. Nu există mai mulți Dumnezei ! Băiatul începuse să-l "convingă" pe Anghel și să-i explice. - Asta înseamnă că ai fost atent la domnul profesor și l-ai urmărit ! îl lăudă Anghel. Doinița îl repezi pe vecin și-i spuse cu obidă: - Hai, Anghele, că nu ne mai primește la spital mai târziu și trebuie să fug să-i facă antirabicul ! Anghel nu spuse nimic și ieși, dar din pragul porții aruncă o ocheadă pofticioasă în urma femeii, cântărind-o din ochi din cap până-n picioare și oftă. Avea un mijlocel frumos, în ciuda multiplelor sarcini, iar femeia era suplă și slabă, mai mult de lipsuri, foame și muncă. Anghel dorea numai plăcere, nu însă și obligații, așa că femeia nu se abținu și strigă la el: - Hai, Anghele, du-te și tu că te așteaptă Vasilica și tu te uiți la altele cum se luptă cu o lioată de copiii ! Ori vreai să m-ajuți să-mi cresc copiii și încă n-am aflat eu ?! Cum Sergiu se codea, deoarece auzise să ar fi dureros și pentru că ar fi vrut el să-și continue joaca cu restul copiilor, care ieșiseră și băteau iar mingea pe stradă, Doinița îl amenință cu palma ridicată și-l mustră, se spălară, se primeniră, se îmbrăcară frumos și porniră spre spitalul municipal. În drum spre spital, slujba se auzea clar, răspicat la megafoanele bisericii. "Frumos le mai spune preotul Damian !" gândi Doinița, grăbind pasul spre spital. În biserică, părintele se lăsa inspirat de Cel de Sus pentru cuvântul de învățătură. - Dragii mei, știm că toți suntem virtual și ideal purtătorii harului lui Dumnezeu și beneficiem pentru dreapta noastră credință de grija și dragostea lui Dumnezeu. Sunt unii dintre noi, care, chiar dacă sunt cu mintea rătăcită, sunt mult mai prețuiți în ochii lui Dumnezeu. "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor" este mărturisit în Scriptură. Există o categorie mai aparte, a acelora cărora Dumnezeu le-a îndreptat pașii spre el nu numai prin renunțare deplină la cele lumești, dar și prin eliberarea minții lor de efemeritatea clipei. Ei profețesc adesea pocăința și, uneori, apropierea sfârșitului acestei lumi, dar rostesc și alte lucruri fără de sens pentru noi, cu importanță poate doar pentru Cel de Sus. Ei sunt incapabili de orice faptă rea și primesc darul divin zi de zi. Aceștia au fost în istoria plină de sfinți ai bisericii cei numiți Nebuni întru Hristos, prețuiți de biserica noastră ortodoxă și canonizați în rândul celor plini de virtuți. Un fior săgetă mulțimea din biserică. Alina Andronache, care purta un voal frumos de mătase, deveni mai atentă și ochii îi zâmbiră de bunăvoință și satisfacție. - Deunăzi, continuă preotul, veneam spre biserică cînd o voce feminină se auzi ca un tunet din ceruri, deși femeia era alături, la doar câțiva pași: era o femeie simplu îmbrăcată, chiar dezgolită de orice podoabă, acoperită cu zdrențe mai mult rupte sau recârpite și care până atunci îngânase cântece de leagăn pentru un prunc imaginar. Vocea ei devenise metalică și părea să profețească evenimente iminente, gura ei rostea vorbele grele astfel (preotul își drese vocea și rosti răspicat): "Pocăiți-vă, nemerniciilor voastre !". Cui oare s-a adresat femeia aceasta: mie și soției mele, care îndeplinim voia lui Dumnezeau pe acest pământ, altor trecători aflați întâmplător acolo în acel moment, păsărilor cerului sau poate chiar lumii întregi ? A fost suficient o clipă de mânie în viața mea să cred că biata femeie mi s-a adresat poate mie, om ca toți oamenii. Nu, femeia ni s-a adresat Tuturor. Am cercetat cu atenție trecutul acestei femei și pot afirma că sunt dovezi de netăgăduit că este nu o femeie pioasă, ci poate chiar o Sfântă ! Din nou, sala fremătă de la un capăt la altul și oamenii își ascuțiră auzul, surzii reglară aparatele auditive, ologii se întăriră pentru o clipă, în fine, oamenii erau dornici să audă cuvântul cel bun. Ca un făcut, din depărtare se auzi Saveta, care fără doar și poate nu îndeplinea decât voința lui Dumnezeu: - Pocăiți-vă, nemerniciilor voastre ! Glasul slab se auzi abia perceptibil între zidurile marii biserici și un murmur de mirare învălui sala.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Da, continuă preotul, este fără doar și poate bunăvoința Domnului la mijloc. Femeia aceasta, Saveta Chiriac, o mare binefăcătoare a bisericii, ziditoare a două biserici și a unui așezământ mănăstiresc, ajunsă acum prin voia sorții pe drumuri, ar putea fi o Sfântă, ar putea fi o Nebună întru Hristos. De aceea, cer tuturor să o trateze cu bunăvoință, cu înțelegere și să asculte vorbele ei, pentru a fi consemnate și pentru a putea strânge dovezi palpabile despre adevăratul caracter al sfințeniei ei. O voce din biserică îndrăzni să întrerupă predica preotului. Era un membru al consiliului parohial, om extrem de important, bine văzut, apropiat al domnului Deleanu, stăpânul județului. - Și mai-marii bisericii ce părere au despre femeia asta care, sincer, părinte, îmi pare doar o nebună ! Să nu mâniem pe cine nu trebuie ! - Nu cutezați să puneți la îndoială harul Domnului ! se înfurie și ridică tonul Damian. În predică eu doar rostesc cu vocea mea și prin gura mea cuvintele pe care Domnul mi le sădește în minte și în inimă. Practic, eu sunt doar difuzorul prin care vorbește Domnul ! Dacă în predica mea spun că aceasta femeie este prea-iubită de Dumnezeu și este o Nebună întru Hristos, atunci Domnul grăiește prin mine ! În predica acestei slujbe, eu sunt doar vehiculul, Dumnezeu este puterea, forța, voința și credința ! Oamenii din biserică murmurară, aprobându-l pe părinte. Mai atentă ca niciodată, Alina Andronache aproba și ea și inima i se aprinse de o căldură ciudată când se gândi la Saveta Chiriac. Doinița ajunsese la spital, dar Sergiu nu era singurul mușcat de câini în ziua aceea. "Măcar de-ar ajunge antirabicul" gândi Doinița, iar când le ajunse rândul, copilul fu vaccinat, așa că reveniră acasă. Doctorii îi făcură cinci injecții în deltoid și îi dădură drumul să plece. Sergiu se plângea de durere, dar mai mult se alinta (injecțiile nu fusese chiar extrem de dureros, erau chiar suportabile), știind că așa și maică-sa și Ancuța, urmau să-l răsfețe. Într-adevăr, mai ales Ancuța, care își asuma mai mult decât rolul de a îngriji de copii, se puse să se joace cu micuțul și să-l îndoape cu biscuiți pe Sergiu și numai intervenția Doiniței o mai potoli. Ancuța ținea la cei mici ca la ochii din cap și și-ar fi dat și viața pentru ei și se comporta ca și când ar fi fost o a doua mamă. Timpul trecuse, Ancuța făcuse de mâncare o tocăniță de cartofi în locul Doiniței și toți se strânseră în jurul mesei. Doinița rosti o rugăciune scurtă, cu voce tare, copii ascultară, apoi se puseră pe mâncat. După cei câțiva biscuiți ronțăiți, lui Sergiu îi pierise pofta de mâncare, dar mâncă mai mult de gura maică-sii. După ce terminară, băieții începură joaca cu mașinuțe (primiseră cadou o sacoșă cu jucării printre care și niște machete aproape stricate, sacoșa fiind rămasă de la copii Damienilor), iar Doinița și Ancuța, strângând masa, continuară discuția despre ce trebuie să facă cu Larisa. Doinița decisese să o lase la părinte și la coana preoteasă, pentru că nu dorea să strice nici viitorul Ancuței. Ancuța se puse pe plâns și cu lacrimi în ochi, îi spuse maică-sii: - De ce nu ar putea să fie și o cale de mijloc ? Aș putea urma și școala și aș putea să am grijă și de Larisa... - Iubita mamei, spuse Doinița și ea cu ochii plini de lacrimi, vreau ce e mai bine pentru voi. Vreau ca viața voastră să nu fie ca a mea, plină de stigmate, prejudecăți și excluderi. Eu sunt o femeie simplă, dar voi, credeți-mă, numai prin educație puteți scăpa de stigmatele pe care ceilalți ni le pun automat și cu non-șalanță. Noi, ca rudari, nu suntem, mămică, nici țigani și nici români sau tocmai, poate suntem și țigani și români, poate că nici noi nu știm ce suntem cu adevărat. Așa, șansa noastră este, să știi, numai prin educație. Numai așa ne putem ridica dincolo de prejudecăți și de discriminare. Ancuța plângea cu lacrimi mari și grele, care-i udau colțul gurii și-i sărau buzele. O iubea pe Larisa mai mult decât o soră și se simțea față de ceilalți patru copii la fel de responsabilă ca și mama sa. Totuși, înțelegea gândirea mamei sale. În plus, dacă termina măcar opt clase, i-ar fi fost mult mai ușor să se angajeze ulterior, iar cu două salarii, familia ar fi prosperat sau cel puțin ar fi trăit mai bine. Trebuiau să accepte oferta preotesei, pentru binele întregii familii, urmând să o viziteze cu toții pe Larisa, pentru ca aceasta să nu uite care este adevărata și unica ei familie. Mamă și fiică, plângeau continuu și cea mică, care se jucase în colțul ei, nu știa de ce. Luni dimineața, Doinița urma să o ducă pe Larisa direct la familia Damian, iar Ancuța urma să se ducă la școală cu băieții. Doinița căută prin rochiile ei una potrivită pentru Ancuța, alese o rochie cu flori mari, galbene, veselă și potrivită pentru

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman vârsta fetei, apoi o puse să o îmbrace, o potrivi pe ea, ca lungime și la talie, apoi se gândi să o ajusteze și la mâneci. Ancuța se bucură de rochie, dar nu știa ce va încălța. Maică-sa o sărută pe ochi, o îmbrățisă și se duse și-și luă cea mai bună pereche de pantofi, pe care i-o dădu fetei, care izbucni în lacrimi. Pentru că fetei îi erau mari, Doinița îndesă ghemotocuri de hârti și după ce fata îi încălță, se declară foarte mulțumită, dar trebuia să se obișnuiască cu ei căci ar fi putut să se împiedice. Maria Damian vorbise deja cu directorul școlii, așa că deși trecuse mai mult de o săptămână și jumătate de la începutul școlii, Ancuța urma să fie integrată și ajutată să continue școala. În plus, pentru că urma să fie în aceeași clasă cu Andrei, era avantajată pentru că Andrei îi vorbise de profesori și de materii și îl și ajutase la lecții. Chiar dacă întrerupsese doi ani, Ancuța se ocupase de băieți și făcuse temele cu ei cu conștiinciozitate. Spiritul ei analitic și precis se vedea în special în matematică, domeniu pe care fata îl pricepea foarte repede și care îi plăcea extrem de mult. Larisa adormise pe când se juca în pat și Doinița o înveli. Doinița se apucă să coasă la mașină rochia, potrivind-o după măsura Ancuței. Era după-amiază și timpul se răcise. Soarele fusese omniprezent toată ziua, dar căldura dată de el fusese puțină și "seacă". Pe stradă treceau din nou cei trei câini, Pictatu, Albu și Stearpa, care mâncaseră niște resturi găsite pe un câmp plin de buruieni și băuseră apă din bălți și agresivitatea lor scăzuse. Sergiu îi văzu și peste gard aruncă cu pietre în ei. Cei trei evitară proiectilele și porniră mai departe. Ajunși pe strada centrului de colectare, câinii fură atrași de resturile cu otravă lăsate de Paraschiva și Pictatu și Albu se apropiară și adulmecară. Stearpa fu circumspectă și după ce mirosi îndelung, se îndepărtă ostentativ. Albu la rândul lui gustă, mâncă puțin, apoi i se alătură Sterpei. În schimb Pictatu nu se mai sătura și mânca continuu cu o lăcomie care urma să-i fie repede fatală. Otrava începu să-și facă efectul, făcu câțiva pași și își dădu duhul chiar în mijlocul străzii. Înțepenise cu picioarele în sus și burta i se umflase, mațele probabil că îi explodaseră. Într-adevăr, baba Paraschiva pusese otravă peste măsură. Stearpa și Albu veniră lângă el, îl mirosiră și apoi se îndepărtară. Nici Albu nu se simțea bine, drumul se învârtea cu el, simțurile i se estompaseră, lătrăturile haitei de la centru de colectare nu-l mai deranjau, pașii îi repeta mecanic, clătinându-se amețit. Într-un loc unde se strânsese apa de ploaie, căzu, labele din față cedându-i și începu să bea. Bău nemăsurat și în același timp urină sub el fără să se controleze, cu botul turtit pe labele din față și privirea pierdută și inexpresivă. Ochii îi rămaseră deschiși dar vedea umbre. Stearpa îl lingea pe față și el nu mai reușea să o vadă, imaginea i se întunecase. Adormi și în somn, automat, își băga capul în baltă și sorbea înghițituri de apă. Sub efectul hidratării, otrava își diminuă din efect și câinele continua să se lupte între viață și moarte, dar șansele de supraviețuire oscilau când într-o parte, când în alta. Cățeaua îl veghea cu răbdare, lingându-i botul din când în când și așteptând să-și revină. Din centru, doar Golanu mai lătra simțind prezența celor doi și mirosind cadavrul lui Pictatu, care fusese călcat deja de câteva mașini, transformat într-o masă inertă și care atrăsese corbii și ciorile. De nu știu unde, apăruse și un uliu, care se așeză puțin lângă cadavru, dar nu păru interesat de el și-l ingnoră. Lui Golanu îi revenise puțin inima. Își pusese în minte să evadeze, dar acum, că haita se ghiftuise de dimineață și după sfâșierea lui Ceardaș, credea în adâncul sufletului său că cel puțin pentru o vreme scăpase. Golanu se strecură pe burtă pe sub poarta metalică, vegheat din depărtare de ochii necruțători ai lui Crețu și se duse în mijlocul străzii, spre cadavrul lui Pictatu. De nicăieri, cu mare viteză și claxonând zgomotos, apăru din senin un autoturism cu farurile aprinse și Golanu abia avu timp să se dea deoparte, să nu fie călcat precum Jigodie-Mică, care și acum sărea în trei picioare prin curte. Mașina se îndepărtă cu zgomot de frâne și imediat de accelerație forțată la maxim, iar Golanu reveni lângă Pictatu, pe care-l mirosi îndelung. Golanu simți un miros puternic dulceag ieșind din cadavru, miros de care se miră. Se duse lângă tomberoane, unde erau răspândite pâine umezită și oase, care miroseau la fel de tare a dulceag. Îi zări și pe Stearpa și Albu, se apropie de ei, văzu imediat că Albu era în agonie și tremura, scuturându-și corpul din convulsii, se apropie timid de ei, hămăind împăciuitor, Stearpa îl mirosi și el asemenea o mirosi, apoi Stearpa se întoarse la Albu, pe care-l linse peste ochii închiși. Golanu îl mirosi și el pe Albu și simți același miros dulceag, ușor estompat. Albu deschise ochii larg, dar fără să vadă și ca prin ceață, băgă capul în baltă și lipăi apa stătută. Stearpa și Golanu se priviră în ochi: erau șanse mici ca Albu să supraviețuiască otrăvii cu miros dulceag. Și totuși, lipăind apă din când în când, Albu se încăpățâna să trăiască. Somnul i se transformă dintr-unul convulsionat într-un somn tensionat, dar mai bun. Câinele

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman nu mai avea tremurul comatos prevestitor de moarte, care se transformase într-o serie de oftaturi și bălăngăniri haotice ale capului și le dădu celor doi companioni ușoare speranțe. Golanu hămăi ușor pe Stearpa și decise să se retragă în centrul de colectare. Din câțiva pași ajunse acolo, se puse pe burtă pe sub poarta metalică, se împinse ușor cu picioarele din spate și când ajunse cu capul în interiorul curții și ridică ochii îl văzu pe Crețu cu o figură înspăimântătoare, gata de atac. Disperat, schelălăi a supunere și preventiv se retrase târâș înapoi pe sub poartă, dar deja era prea târziu. Crețu atacase și-l mușcă de grumaz, dar ori că se mișcase Golanu prea repede, ori Crețu nu avusese suficient timp și loc, căci Golanu schelălăi mai mult de teamă și nu de durere, căci mușcătura păruse una în joacă. Dar Golanu îl știa bine pe Crețu, Crețu nu glumea și nici nu greșea (cel puțin nu până atunci). Se făcu mic, cât să treacă pe sub gard și o tuli înapoi spre Stearpa, unde cu inima sărindu-i din piept, se uita speriat spre gaura de sub poartă, sperând mai mult ca liderul, Crețu și locotenenții săi să nu iasă și să-l atace. Dar Crețu își atinsese scopul: să-l alunge pe Golanu, care era un agitat și un bezmetic. Golanu era pregătit de o cursă lungă, căci scopul lui era să-și păstreze viața și nu să o riște pentru nimic. În schimb, ieși pe sub poartă Deșelata, dar și la vederea ei, Golanu se pregăti de goană. Deșelata lătră spre el amenințător și Golanu era oricând pe picior de fugă, dar nu dorea nici să o lase pe Stearpa singură. Într-un final, Deșelata se furișă în centru și liniștea se lăsa peste cartier. Negruțu, Fulgu și Flămânzilă așteptau doar un mic semn de la Crețu ca să iasă și să atace pe cei doi venetici și pe Golanu, care li se alăturase. Dar Crețu simțea mirosul dulceag al morții venind dinspre stradă, dinspre cadavrul mort și dinspre băltoaca în care zăcea câinele muribund și socoti că făcuseră suficient. Crețu râdea în sinea sa, pentru că știa că otrava le fusese destinată, în schimb mureau alții din otrava pusă pentru ei și chiar și atitudinea lui Crețu față de Golanu era o schimbare de tactică, pentru că era prima oară când Crețu își alunga oponenții, în loc să-i sfâșie. Un posibil rol îl avea poate și Deșelata, care, având școala haitei lui Răni-Adânci, deși dovedea un simț de supraviețuire hiper-dezvoltat, îi arătase lui Crețu noi modalități de leader-sheap. Deșelata era o femelă în vârstă, ea consolidase legăturile dintre femelele haitei, inducând deasemenea preferința femelelor pentru un anumit mascul, ea orientându-se mai mult către Negruțu și respingând alți masculi, cu excepția lui Crețu. După exemplul ei, Rea-de-Gură se orienta mai mult către Flămânzilă, acceptându-l și pe Crețu, iar Pată-Albă îi mai accepta doar pe Fulgu și Crețu. Crețu, datorită influenței Deșelatei, intenționa să mai introducă femele în haită, deoarece erau deja prea mulți masculi, care creau probleme. Gândea și ca masculii care nu puteau să-și procure femele pentru ei să fie în viitor alungați. Afară, în întunericul care se lăsase, Golanu veghea alături de Stearpa pe Albu, care trecuse iar la convulsii înspăimântătoare, părând că sufletul îi părăsește bietul corp. Deodată, subit, inima i se opri lui Albu și ochii îi deveniră aproape sticloși. Stearpa se ridică cu picioarele din față puse pe corpul lui și în urma mișcării, botul lui Albu căzu în apă. Albu vărsă un lichid gălbui din el, inima îi reporni, mută botul, ridicându-l mecanic, urină, defecă instinctiv, apoi surprinzător se ridică, se împletici câțiva pași și căzu în altă băltoacă, cu capul în apă și inconștient, începu să lipăie apă însetat. Golanu nu știa ce să facă și cum să-l ajute, deasemenea nici Stearpa, care era când îngrijorată și disperată de starea lui Albu, când optimistă și încrezătoare că el va scăpa. Mirosul dulceag emanat de corpul lui Albu se mai atenuase puțin, semn că evacuase prin urină și defecare o bună parte din otravă. O noapte lungă se anunța și o lungă bătălie dusă cu moartea din care nimeni nu putea să anticipeze câștigătorul: moartea sau Albu. Viața câinelui era acum doar în mâinile lui Dumnezeu, dar cei doi companioni, Stearpa și Golanu, se schimbau pe rând veghindu-l pe amărât în lupta lui de supraviețuire. Încet, încet, agonia lui Albu se transformă din stare comatoasă, într-un somn prelungit și grija celor doi care-l vegheau era doar ca Albu să soarbă din când în când o gură de apă. Capitolul 5 Era dimineață deja și o nouă săptămâna începea. Andrei Cozmescu se trezise dis-de-dimineață, la patru și treizeci de minute, pentru că mergea la gară să-și aștepte un prieten venit tocmai din străinătate. Îi era jenă să-l aducă acasă la el, la țară, dar niciunul din prietenii din municipiu nu se încumetaseră să-l găzduiască, fie pentru că nu aveau niciun cuvânt de spus în fața părinților, fie pentru că unde locuiau nu era suficient spațiu. Tânărul îi povestise mamei lui, Violeta, despre ce era vorba și

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman aceasta rostise de mai multe ori "da", dar neștiind dacă ea fusese cu adevărat atentă, îi spusese și tatălui său, care nu avusese nicio obiecție: vizitatorul străin putea să stea la ei atâta cât dorea. Andrei îi ceda noului venit camera sa, iar el urma să se mute cu fratele său, George. Cu Seby Inkel, francez get-beget, Andrei corespondase pe internet, pentru că Andrei crease un club de parkour zis și pk în liceu, la care aderaseră inițial doi, ulterior un al treilea, apoi încă alți doi tineri și deși Anca Ciobanu, prietena lui Andrei și fata cea mare a lui Caius și a Silviei Ciobanu, nu privea cu ochi buni curajul lor, el continua să se încăpățâneze să încerce figuri noi de parkour pe care le vedea în diferite filmulețe descărcate de pe net. Andrei Cozmescu nu se considera un adevărat traceur. Ceilalți din grupul lui erau chiar începători (unii renunțaseră repede), dar Andrei se încăpățâna să exerseze și să treacă de obstacole, "virusându-i" definitiv mai ales pe doi dintre colegii săi, Dorin Goran și Anton Weinberg, iar ulterior reușiseră să-l coopteze și pe profesorul de sport, un tânăr de douăzeci și șase de ani, Ovidiu Bălan. Primii trei, după exemplul lui David Belle, pe care-l idolatrizau, exersau neîncetat sărituri, cățărături, balansări, aruncări, ridicări, mișcări complexe cu tot corpul, propunându-și chiar și treceri peste obstacole. Cei trei prieteni erau plini de julituri și răni, căci practicând alergarea, urcau pe garduri, se cățărau în copaci, săreau scări, săreau de pe acoperișuri și câte și mai câte. Amatorii de pk erau priviți straniu în oraș, mai mult din necunoaștere decât din ostilitate, unii se minunau și-și făceau cruce, alții îi beșteleau, alții îi alungau pur și simplu, iar foarte puțini aveau cuvinte de apreciere. Sportul pk, după unii era constituit din exerciții pentru hoți, ceea ce era de departe fals, tinerii care-l practicau în oraș fiind de condiție bună. Proful de sport, Ovidiu Bălan, tânăr și fost sportiv de performanță (gimnast) apreciase în mod deosebit interesul copiilor pentru disciplina pe care o adora, gimnastica, dar se arătă îngrijorat de rănile pe care și le aveau, neștiind cum le căpătaseră. Când înțelese despre ce este vorba, se arătă interesat și li se alătură și el în timpul liber. Seby Inkel, cel care sosea din Franța era un normand și un traceur autentic, iar Andrei, Dorin, Anton și Ovidiu erau nerăbdători să-l întâlnească. Așa că se întâlniră toți cu noaptea-n cap la gară, așteptând trenul din capitală cu care sosea Seby la cinci și treizeci de minute. Francezul era un adolescent ca și ei de șaptesprezece ani, care practica pk de circa cinci ani și în filmările pe care le postase pe net, era foarte bun la multe tehnici, între care 360 sau reverse, tic tac, rostogoliri și diferite tipuri de sărituri. Când sosi trenul, îl identificară după figură, cunoscându-i chipul, se salutară și se îmbrățișară, apoi Seby Inkel, drept salut de traceur și prezentare, realiză un tic tac chiar în gară, stârnind uimirea oamenilor aflați întâmplător pe acolo. Profu Ovidiu era încântat, el având de fapt background-ul pentru cea mai bună asimilare a tehnicilor de pk. Deși era doar dimineață, pentru că Inkel era pe drum de peste zece ore, îl lăsară să se instaleze la Andrei acasă, urmând să se întâlnească a doua zi. Seby se urcă în spatele lui Andrei pe scuterul acestuia și porniră spre sătucul de lângă municipiu. Călătoria fusese lungă și obositoare, francezul sosise cu avionul până în capitală, apoi cu trenul. După ce Seby se prezentă soților Cozmescu (Violeta era uimită, pentru că aprobase găzduirea francezului mai mult automat, fără să dea atenție și importanță boscorodelilor lui Andrei, numai domnul Cozmescu era curios să-l vadă pe oaspete, pentru că vizionase niște demonstrații ale acestuia) și lui George, fratele lui Andrei, mai mic cu un an decât acesta, francezul se duse și se culcă, adormind instantaneu. Domnul Gheorghe Cozmescu îi atrase atenția băiatului că accepta multe, dar nu ar fi tolerat consum de droguri sau medicamente interzise de către copiii lui și în casa lui. George, care până atunci ignorase pk sau freerunning cum prefera el să-l numească pe engleză se arătă brusc interesat să vadă de la "maestrul" Seby câteva mișcări pe viu, așa că îl puse pe Andrei să-i promită că-l ia cu ei. Tânărul profesor Ovidiu Bălan avea închiriată o cameră cu intrare separată în cartierul rudarilor. Se jena să se știe unde locuiește și de aceea evitase să se ofere să-l cazeze pe Seby. Trecu pe lângă casa Doiniței, unde mai ardea lumină în curte. În maghernițele din marginea orașului, devreme dimineața, Ancuța pleca la școală însoțită de băieți, de data aceasta ca școlăriță, Doinița urma să o ducă acasă la Damieni pe Larisa, unde un pat suspendat fusese instalat în camera Elenei, cele două fetițe urmând să fie colege de cameră și probabil și de grădiniță. Numai Tunde nu era încântată de venirea celei mici, a Larisei, gândind că nimic bun nu poate ieși din asocierea cu țiganii. Totuși, nu dorea să o supere pe coana preoteasă și apoi nu era genul de femeie care să-și deschidă inima cu una cu două, încât păstră pentru sine-și gândurile și nemulțumirile. Doinița intra la muncă de dimineață, așa că nu avu foarte mult timp să-și ia la revedere de la micuța Larisa, care când

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman se trezi în casă străină, izbucni în plâns, că nici Tunde, nici Maria nu puteau să o mai potolească. Elena și băieții erau la bucătărie și mâncau, Maria coborî la ei, iar Tunde rămase să câștige bunăvoința Larisei. "Frumos copil pentru un pui de țigan" gândi Tunde, mângâindu-și burta care nu dezvăluia încă posibila sarcina (Tunde aștepta întârzierea ciclului ca să-și facă un test de sarcină), sarcină însă de care Tunde era aproape sigură. "Oare al meu cum o ieși ? ... că și valahul e cam palid și cam brunet la păr ? Noroc că nu e și oacheș... deci, oare cum o ieși ?" se întrebă Tunde mirată. Și Tunde era brunetă la păr, avea un păr negru ca abanosul, dar tenul îi era alb ca foile de hârtie. Trăsăturile ei erau fine și frumoase și Maria se întreba adesea dacă între ea și părinte era ceva, dar, lipsită de orice urmă de gelozie, se scutura de curiozitate, insistând pe alte probleme și pe alte gânduri. Totuși, Mariei chiar iar fi convenit ca părintele să fie "preocupat" de bonă, așa cel puțin Damian s-ar fi abținut să mai ofere prilej de discuții în lume și și-ar fi menținut poftele între cei patru pereți ai casei lor. Tunde Karoly o admira pe Maria, chiar dacă la început nu îi plăcuseră cei doi pentru că erau veniți de undeva din Moldova. Însă nu avusese încotro, căci gestul Damienilor să o primească la ei fusese unul de maximă bunăvoință: Tunde ajunsese practic pe străzi, alungată de familia ei dintr-un sat secuiesc și mergând cu trenul spre municipiu, se găsise cu Maria și Damian, care, aplecând urechea la poveștile ei și ascultând-o, o angajară practic pe loc bonă internă. Deseori, Tunde se gândea că nu mai există niciuna cu o viață atât de complicată ca ea: o fată de naționalitate maghiară care să fie bonă și menajeră la un preot valah și schismatic, nici măcar greco-catolic. Menajul, Tunde îl făcea din dragoste pentru curățenie și nu din obligație, treaba ei era de fapt să vadă numai de copii, dar amândouă, ea și cu Maria își împărțeau bine sarcinile și reușeau să se descurce și cu pregătirea mesei, dar și cu menținerea curățeniei, spălatul rufelor și alte treburi gospodărești. La început, când preotul îi făcuse avansuri lui Tunde, ea fusese oripilată. Dar cu timpul, se obișnuise, mai ales că părințelul era mereu "în vână". "Cu asemenea bărbăție, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu era ultimul lucru pe care Damian ar fi trebuit să-l facă... putea foarte bine să fie ofițer, militar de carieră, pompier, polițist, dar... preot ? Oare de ce s-o fi făcut preot ?" se întrebă iar Tunde, cu gândurile risipite când la treburile curente, când la istoria ei în familia Damienilor. "... și totuși, nu numai că țin la preot, cred chiar că îl iubesc !" își mărturisi Tunde Karoly, care se simțea un pic geloasă pe Maria Damian, deși ținea și la aceasta într-o oarecare măsură. Larisa se potolise, încetase plânsul și se juca cu păpușile Elenei. Se lipi brusc de piciorul lui Tunde și aceasta simți încleștarea și determinarea micuței. - Lasă, copilă, c-o să-ți fie bine, lăcrimă Tunde, gândindu-se și la ea care pentru o greșeală fusese alungată de-acasă de părinți și o luă în brațe pe Larisa, ridicând-o până sus, aproape de tavan. Fetița râse cu gura până la urechi, încântată și uită pe dată de maică-sa, de Ancuța sau de frățiorii ei mai mari care mai mult o necăjeau, deși ei doreau să se joace cu ea, dar jocurile lor nu îi erau pe plac fetei. Tunde o sălta până în tavan, apucând-o de subțiori, apoi o lăsa și jocul o amuza pe fată, care râdea cu toată gura. Împreună, coborâră în bucătărie unde copii Damienilor avură reacții diferite la vederea Larisei: dacă băieții, Avram și Iancu se bucurară un pic răutăcios și începură să se joace cu ea cum făceau și frățiorii ei acasă (ceea ce de fapt Larisei nu-i plăcea deloc), iar Larisa se agita și îi muștruluia așa cum de fapt făcea și cu frățiorii ei, în schimb Elena se bosumflase și se uita urât la cea mai mică și mai nouă membră a familiei. De ciudă, Elena ieșise în curte, în pragul ușii și călca furnici. Ducându-se să vadă ce face, Tunde o întrebă de ce omoară furnicile. - Păi sunt rele, că duc și cară firimituri din casă, mănâncă mâncarea și intră prin casă... răspunse cea mică. - Dar tu crezi că e bine ce faci ? - Aaaa, da, mă vede Dumnnezeul ! - Auzi, îi spuse Tunde, nu furnicile sunt rele, oamenii sunt răi că lasă firimituri de pâine și mâncare peste tot și ele caută mâncare ! Și găsesc mâncare ! - Dar ce rol au, ce fac ele ? întrebă Elena. - Știi ce fac: sapă pământul ! interveni Maria, care coborâse și ea și deschisese ușa. Orice vietate lăsată de Dumnezeu pe pământul ăsta are rolul ei ! Fiecare face câte ceva , e folositoare la ceva ! Ai urmărit când merg furnicuțele în rând unele după altele repede –

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman repede ? Ele cară greutăți mult mai grele decât ele: fie un pai, fie un grăunte ! Uite, o să-ți citesc o fabulă să vezi diferența dintre greiere și furnică ! - Dar greierele la ce este bun ? - E bun și el, el cântă toată vara ! Tunde zâmbi puțin la explicațiile Mariei, tot cu gândul tot "greierașul" Dámian Miklós úr (Domnul Damian Nicolae), apoi intrară toate în casă. Doinița plecase la muncă și ajunsă acolo, își luă mătura și tomberonul, porni la drum, dar îmbrobodită toată la față, ea de fapt își ascundea lacrimile și plânsul. Catrina, prietena ei era în același schimb cu ea și o ajunse repede din urmă. - Ce-ai, fă, de ești așa îmbrobodită ? Ești bolnavă sau te dor dinții, fă, ia zi ? întrebă Catrina curioasă și când îi dete deoparte broboada de pe ochi îi văzu lacrimile. Doinița nu mai putu rezista și izbucni într-un plâns isteric, cu sughițuri și tremur al corpului. Catrina se miră, dar o luă în brațe și o acoperi cu șalul ei, o îmbărbăta și o strângea tare de mâini. Când Doinița se mai potoli, reuși să spună că a lăsat-o pe Larisa la familia preotului, unde o unguroaică vedea de copii și că Maria Damian o primise bine ca și cum ar fi fost fata ei și că i-a și arătat fetiței patul și jucăriile, Larisa urmând să împartă aceeași cameră cu fata Mariei, Elena. Teama Doiniței era că pe măsură ce timpul trecea, cea mică să nu se rupă de ea și de frățiorii ei și să se simtă o străină față de ei. - ...păi doar nu ai dat-o cu acte, fă, Doinițo ! - Nu, Catrino, doar pe vorbe, deși la un moment dat se poate ca Maria Damian să-mi ceară s-o dau și în scris și cu acte... Acum, ca s-o înscrie pe a' mică la grădiniță, am fost eu cu toate actele, dar de-acum e a Mariei, cine știe ce va fi...?! - Preoteasa este femeie de treabă, Doinițo, nu te mai gândi și tu doar la rău, apăi de ce pui răul dinainte ? o îmbărbăta Catrina, mângâind-o pe spate, căci deși dăduse o urmă de soare, Doinița tremura toată ca și cum i-ar fi fost frig. - Nu e durere mai mare decât să-ți dai copilul, Catrino !, dar mi-e martor Dumnezeul că trebuia să mă gândesc și la Anca mea, să facă carte și să urmeze o școală. - Că bine zici, Doino, lasă lacrimile și lasă lucrurile să-și urmeze cursul... Ai făcut ce trebuia, căci tu trebuie să muncești ca să întreții toți copiii, apoi, fie vorba între noi, nu văd pe nimeni să te ia pe tine cu cinci puradei... niciun bărbat cât de cât sănătos la cap nu se bagă slugă la cinci puradei, fă ! - Mi-ai zis-o de mii de ori și am văzut-o cu vârf și îndesat, Catrino ... Într-adevăr, Doinița avea deja repulsie de întâlniri cu divorțați sau văduvi, căci, atunci când aceștiau auzeau de cinci copii, se scuzau că ar fi intervenit ceva urgent și dispăreau instantaneu. Și chiar dacă le spunea de la bun început, Doinița se ducea ca proasta la întâlnire și aștepta acolo, fără ca bărbatul să mai vină, fără să mai anunțe și fără măcar să se scuze pentru vreun motiv oarecare. Femeia era "arsă" cu asemenea cavaleri, care, unii dintre ei, oricum ar fi venit și ei în căsnicie cu copiii lor (cei rămași văduvi). - Pe de altă parte, fă, pupați-aș tălpile, dacă dădeai peste vreun amărât sau bețivan, mai rău ți-ar fi fost ! comentă cu amărăciune Catrina, iar Doinița știa că nu o spune cu răutate și că prietena ei chiar îi vrea binele. Pe când vorbeau ele și se încurajau între ele că "poate o veni soarele și pe strada lor", apăru din senin supraveghetoarea, care le amenință că dacă le mai prinde lenevind le dă afară pe amândouă, așa că, Doinița își șterse lacrimile repede și în rând cu colega ei, Catrina, începură să hârșâie măturile de trotuar, strângând frunzele aparte și murdăriile aparte. Continuară discuția, muncind însă în continuare: - Știi, Catrino, am avut o problemă cu Sergiu, a fost mușcat de câini, așa că l-am dus la spital și acolo i-a făcut un antirabic... - Da, soro, câinii e puzderie. Ții minte, înainte hingherii luau și câinii tăi dacă îi lăsai să iasă din curte, acum maidanezi sunt fără număr... - Catrino, când eram mică am avut un câine pe care îl iubeam mai mult decât pe frații mei. Câteodată, te poți înțelege cu un câine mai bine decât cu oamenii... așa că nici nu știi cum este mai bine... dar, adevărat este, câinii s-au înmulțit peste măsură... - Peste măsură, fă, așa este, adevărat grăiești din gurița aia a ta sinceră, mâncați-aș ochii tăi frumoși... Femeile dispărură după colț, hârșâind și zdrelind asfaltul cu măturile lor aspre. În urma lor rămase Peticel, care le privea oarecum impasibil flecărelile. Peticel se depărtase de

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman adăpost, în căutare de hrană. După moartea lui Grigore, Petre ieșea mai rar la strâns de deșeuri și mai mult singur, iar cei trei câini vegheau adăpostul. Hoinărind mai departe, Peticel ajunse pe străzile din jurul centrului de colectare și găsi lângă câteva tomberoane ceva de mâncare. Se apropie precaut, mirosi îndelung, când, deodată, simți că este atacat din spate cu furie. Era Golanu, care însă nu atacase, ci dorea să-l avertizeze pe Peticel de pericolul iminent al otrăvirii. La început, Golanu lătră îndârjit la el, se roti de două ori, apoi se îndepărtă puțin. Peticel era puțin dezorientat, nu știa exact ce să înțeleagă din atitudinea lui Golanu. Golanu se apropie de resturile de mâncare, adulmecă, din câțiva pași se postă în mijlocul străzii, lângă resturile călcate de autoturisme ale lui Pictatu. Lătră spre Peticel și îi indică locul unde se afla Stearpa și Albu. Peticel ajunse în mijlocul străzii, mirosi cadavrul lui Pictatu, apoi se întoarse și el la mâncare, adulmecă mâncarea, apoi fugi iute în direcția Sterpei și a lui Albu. Ajuns acolo, fu întâmpinat de Stearpa, care mârâia, încet, preventiv, dar Peticel se frecă de ea supus, apoi se apropie de Albu, care dormea profund și îl mirosi. Peste tot, simți omniprezența unei arome dulcegi și Peticel, care mai văzuse câini otrăviți, realiză că cineva pusese otravă în mâncare. Peticel lătră încurajator la Stearpa și la Albu, apoi o luă la fugă spre adăpost, ca să-l alerteze și să-l cheme în ajutor pe Petre. Acesta înțelese din insistențele câinelui său că trebuie să-l urmeze, dar tot la sugestia câinelui, care lătra către căruț, porni trăgând căruțul, pe care îl unsese cu ceva timp în urmă cu ulei de motor uzat și nu mai scârțâia așa tare. Peticel alerga înainte nerăbdător și Petre îl urma. Când câinele simțea că distanța dintre el și Petre se mărea, se întorcea înapoi și lătra chemător la Petre. Ajunseră pe strada babei Paraschiva, Peticel se apropie de resturile alimentare de lângă tomberoane, dar baba apăru de după gard și-l preveni pe Petre: - Vezi că am pus otravă în mâncare pentru maidanezi, că îmi varsă tot timpul tomberoanele de gunoi și fac mizerie mare ! Dacă ții la câinele tău, ține-l departe, ca să nu mănânce. Petre dădu din cap aprobator, îl trase deoparte pe Peticel, care însă se hârjonea cu mâinile lui Petre și părea să-i indice altă direcție. Petre porni într-acolo și descoperi trei câini, din care unul în mijlocul unei bălți, cu ochii închiși și aparent bolnav. "Probabil s-a otrăvit cu mâncarea de la babă" își spuse Petre, îl săltă în brațe, fără să-i pese că era ud și apa îi curgea pe haine, îl puse în căruț și plecă către veterinar, urmat de trei umbre de patrupezi, ca într-un cortegiu funerar. - Nu știu dacă poate fi salvat, totul depinde de rezistența organismului său, le spuse Petre câinilor, iar aceștia băgară capul în pământ, așteptând un miracol. Vom merge totuși la medicul veterinar, îi asigură Petre, adresându-se celor trei câini spășiți și supărați. Când îi aduse câinele mai mult mort decât viu, veterinarul bombăni supărat, dar la vederea banilor aruncați pe masă de Petre, mai mult decât el ceruse, începu să țopăie de interes în jurul câinelui. Îl puse pe o folie de plastic, îi dădu întâi un laxativ, care-și făcu repede efectul, îl ridică de pe folie, o strânse bine și îl curăță cu atenție pe Albu, îl spălă, îl șterse, apoi se spălă și el pe mâini și îi administră și un antidot de otravă. Apoi la cererea lui Petre îi mai puse trei porții de antidot deoparte, într-un pachețel, pentru că Petre nu știa dacă și ceilalți câini apucaseră să guste din otravă. Petre puse pachetul în buzunarul hainei sale. - Ce mai e de făcut, doctore ? - Să așteptăm, să așteptăm... Dacă antidotul era administrat imediat, ar fi trebuit să aibă repede efect, dar așa, nu putem știi. Utilă este și administrarea abundentă de lichide, care să dilueze otrava în sânge și eventual să o elimine prin urină. Dar fiind în comă, administrarea de lichide era aproape imposibilă și chiar dacă ar fi fost conștient, nu !?, cu un om poți comunica, dar așa, spune-i animalului că trebuie să bea lichide ! - Eu am să iau câinele, doctore și o să văd ce se întâmplă ! afirmă Petre într-un final, plictisindu-se de atâta așteptare și discuție. Îl ridică pe Albu, îl așeză atent pe căruț și porni cu el, urmat de ceilalți câini, spre adăpost. Așa s-a mai pricopsit cu încă trei câini, Golanu, Stearpa și Albu. Lui Petre îi plăcea de Golanu: era vesel, jucăuș și isteț foc. Stearpa era tristă din cauza decesului lui Pictatu și a stării lui Albu și părea că nimic nu poate să o scoată din depresie. Peticel era iute și agitat și dorea să ajungă cât mai repede la adăpost. Ajunseră curând la adăpost. Gândindu-se că dacă Albu se trezește, va trebui să încerce să-l forțeze să se hidrateze, Petre intră în curtea bisericii și umplu două bidoane mari de plastic cu apă. La adăpost, îl așeză pe Albu tot într-o cutie de carton, care pe fund avea

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman hârtie și cârpe ca să-i țină de cald, îl înveli cu niște zdrențe și trase cutia de carton lângă el ca să-l poată supraveghea peste noapte. Întinse niște țoale și pentru ceilalți câini ca să se poată așeza și odihni, pregăti adăpostul pentru noapte, își chemă câinii și se culcă. Petre nu putea să adoarmă. Oricum, din când în când îndrepta razele unei lanterne ca să vadă cum se simțea Albu și ușor – ușor se întunecă și se înoptă. Noaptea plină de liniște și de sunete armonioase adormea cu o suflare ușor rece făpturile zgribulite și speriate de umbrele întunericului. Abia aproape cînd se mijea de dimineață adormi Petre. Corpurile câinilor emana căldură și Petre nu simțea frigul. Strada se reumpluse de oameni și de zgomote, dar Petre se trezea cu greu după o noapte de veghe. Cum cerul era înnorat și se prevestea ploaie, Petre nu strânse prelata de peste cergă și lăsând câinii în adăpost, porni să strângă deșeuri ca să facă rost de bani. Nu făcu turul cartierului, se mulțumi cu ce găsise, le depuse la centru, își luă banii și se reîntoarse la adăpost. Pe drum, luă de mâncare pentru câini, căci de când avea mai mulți avea și răspundere mai mare. Ajungând, hrăni câinii, apoi se aplecă asupra lui Albu, care, semne bune, își revenise parțial. Scâncea încet ca un copil, fără să deschidă ochii, dar cel puțin înghițea apa atunci când Petre îi apropia de bot un burete curat îmbibat în apă potabilă și i-o scurgea încetișor în gură. Petre îl înveli și se puse pe vegheat, dându-i din când în când apă. Văzând că urinase, îl șterse, îl scoase din cutie, îi schimbă cârpele și îl puse la loc. Când îl luase în brațe, Albu se cuibărise ca un copil mic la pieptul lui, dar tremura tot, așa că Petre îl înveli bine. Albu oftă în somn, corpul tremurându-i puternic, ca într-o descărcare electrică. Petre și câinii săi erau obișnuiți cu agitația străzii și nu o mai luau de mult în seamă. Peste drum apărură câțiva oameni, vagabonzi și ei, însoțiți de un om bine îmbrăcat. Unul dintre vagabonzi era Gicu, fostul agent imobiliar, decăzut din cauza pasiunii sale pentru pariuri și jocuri de noroc, ceilalți doi erau cei doi tineri drogați, Dodo și Giani care-l însoțeau ca niște umbre. Tinerii erau aproape de sevraj, așa că atunci când primiră metadonă de la omul în costum, aproape că îi sărutară mâinile, apoi, se serviră cu mâinile tremurânde, pisând pastilele și amestecându-le în apă dintr-un termos primit de la străin. Cel în costum indică din ochi adăpostul lui Petre, apoi toți se îndepărtară în câteva clipe. Petre nu-i observase. De mult se obișnuise să-și vadă doar de ale sale și să nu mai dea importanță agitației străzii. Maria Damian se pregătea de plecare mai devreme, lăsându-l pe preot la biserică să termine treburile. Tunde îi povestise telefonic că fetele se înțeleg de minune și că Larisa este un înger minunat și că e bine crescută, politicoasă și respectuoasă. După prima noapte petrecută de Larisa în casa Damienilor, în care Tunde dormise pe o canapea adusă special în camera fetelor, atmosfera încordată și plină de plâns se detensionase. Maria Damian era mulțumită și bucuroasă de sosirea puștoaicei, care însemna și o bucurie, dar și o răspundere în plus. Cu timpul, se gândea că ar putea să facă o adopție în toată regula, dar părintele nu prea era încântat de idee. "Țiganul tot țigan" era de părere Damian, deși, dacă Maria se uita mai atent la el, chiar și părintele trăda unele trăsături mai aspre și când îl tachina mai insistent, părintele se enerva și nega orice ascendență gipsy. "Toți suntem oameni, omul e om, indiferent de originea sa. Dumnezeul vede doar în inima omului ca să-l înalțe la Dânsul, nu se uită la nație, la sex sau la defecte fizice. Doar în sufletul omului se găsește măreția lui Dumnezeu" gândi cu dreptate Maria, făcându-și semnul crucii și rostind un "amin". Băieții se jucau ca neastâmpărații, dar și ei erau super-încântați de "noua jucărie", pe care o numeau în derâdere Mica Cenușotcă. Tunde, care nu pronunța bine, spunea Cenizotca și așa îi rămase numele. Doar Maria o numea cu drag "buna mea Larisa" și o iubea ca pe inima ei, mai ales când o strângea de pulpană, iar Maria o ridica la piept, sărutând-o pe frunte și strângând-o la piept. Ajuns acasă și văzând cât de mult o iubește și ține la ea soția sa, părintele se miră și se întristă. Dar și Avram și Iancu, chiar și Elena erau niște copii ageri și semi-independenți, așa că Larisa, care era dornică de dovezi de dragoste îi încălzea sufletul soției sale. - Unde-s trei, merge și-al patrulea, îi spuse Maria surâzând părintelui, sărutându-l, apoi continuă: mă bucur de ea de parcă ar fi sângele nostru. - Câteodată nu te înțeleg, bombăni părintele, dar fie cum vrei. Fericită să fii, atât de mult doresc să fii fericită ! Maria îi puse de mâncare pentru că ea, Tunde și copii tocmai ce mâncaseră, apoi se așeză lângă el și-i susură la ureche: - Crezi că ai chef după ce mănânci să încercăm să ne mai mărim familia ? apoi îl strânse de mână, zâmbind ca niciodată și radiind de fericire.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Părintele se înroși, pentru că niciodată nu știuse cum să fie pe plac soției sale, care fiind o pudică, îl ținuse adeseori la respect pe părinte. - Chef se găsește, draga mea, doar tu, scumpa mea, să vrei cu adevărat... - Mănâncă liniștit acum și o să vedem mai pe urmă... îi răspunse Maria, urmărind receptivă ce nevoi mai avea, aducând solnița, piperul, un pahar cu apă și tot ceea ce el ar fi poftit. Țopăia ca o vrăbiuță în jurul lui, dar părintele nu se amăgi, știind că odată băgată în pat, cel mai adesea Maria "se blinda" de regulă înfășurată total, ca "o sărmăluță" în cuvertura ei, așa că de multe ori promisiunile și aluziile rămâneau doar promisiuni și doar aluzii. Gândul părintelui adăsta deja la formele pulpelor lui Tunde, ultravizibile prin pantalonii albi care-i evidențiau și fesele dulci, forme la care se uita prin ușa întredeschisă și își puse în minte ca la noapte să "o calce". Tunde se aplecă, grijind de copii și văzându-i decolteul adânc și sânii plini și "rodnici", se întărâtă. "La noapte o s-o muncesc și pe frumoasa asta..." își fixă ca țintă părintele, clătinîndu-și ușor capul și scoțând un "hă !" cu jumătate de gură. Oricum, după ce își iubea soția, Damian abia își stârnea pofta și o vreme, până când văzuse câte femei sunt dornice de bărbăția lui, suferise, arsese, se "autoflagelase" prin post și privațiuni alimentare, gândind în sinea sa că dorința peste măsură este păcatul lui, iar soția lui este de fapt o virtuoasă. În continuare credea că soția sa este o virtuoasă, dar nu mai credea cu atâta tărie că ea va ajunge în rai și el în iad. "Fiecare după cum ne potrivește Domnul" își spunea adesea, știind că în ciocnirile ca de mingi de biliard ale oamenilor în viață, binele și răul deveneau noțiuni relative, normal fiind tot ce era consimțit, iar anormal tot ce era silit sau impus. "Domnul a rânduit să ne iubim și să ne înmulțim" spunea adeseori preotul, inclusiv în predicile lui, iar dragostea pentru femei a părințelului stârnise controverse și snoave în Consiliul Parohial, răspândindu-se prin oraș ca o etichetă. Preoți din alte parohii se plângeau că "pierd" enoriașe din cauza preotului Damian, care, atenționat de înalții prelați, nu mai primea la spovedanie aparținători ai altor parohii. Când Maria și Tunde făcură schimb, pentru că Maria dorea să pregătească copiii de culcare, un ritual pe care și-l rezerva din când în când din dragoste pentru cei mici, Tunde se frecă cu pantalonii albi plini de coapsele ei venusiene de brațul părintelui, care scăpă dumicatul din furculiță, mâna tremurându-i și arzându-i la apropierea coapsei ei. Un fior trecu prin corpul părintelui, trupul i se încălzi și deveni brusc surescitat. Damian își băgă mâna stângă între picioarele ei, simțind căldura arzându-i palma, iar ea se lăsă pe vine și, sprijinindu-se cu spatele de picioarele părintelui își lăsă capul cu fața în sus în poala lui și privindu-l direct în ochi, întrebă șăgalnic, cu accentul ei inconfundabil și ușoare greșeli de pronunție: - Ne mai zbovedim și noi, părinte ? Damian ezită o clipă pentru că așa îi era felul și nu pentru că ar fi avut dileme morale. Poate altei femei i-ar fi putut rezista, dar față de Tunde nu era capabil de refuz, pentru că fiecare clipă cu Tunde era un moment nou și imprevizibil. Unguroaica era arzoaică, iute și iubăreață cum nu mai găsise până atunci. Și părintele era pe măsura lui Tunde Karoly, era un rușinos și un delicat doar până în momentul când poseda o femeie, atunci se comporta viril, poate chiar animalic, mai rău decât un câine în călduri. Cei din Consiliul Parohial glumeau pe ascuns, când vorbeau despre Damian: "Ia să fi lucrat la strung sau în mină zece ore, că nu mai era el taurul comunal al cartierului", dar pe de altă parte erau de-a dreptul invidioși și în sinea lor chiar admirativi. "Bine că poate !" era formula care încheia orice comentarii inchizitorii, revoltate, malițioase sau tendențioase, pentru că între doisprezece și optzeci de ani, Damian nu refuza pe nimeni care-i făcea avansuri din partea femeiască. - Doar ăsta-i rolul meu de preot, să spovedesc pe cei dornici de iertare și... dragoste, confirmă părintele diplomat și continuă să mănânce, dar surescitat și tensionat. - Și eu sunt dornică, confirmă dulcea femeie, lipindu-se de el și mișcându-și ceafa ostentativ în poala lui, privindu-l drept în ochi printrele genele ei lungi. Tunde își ridicase capul și stând în genunchi, se ridica să-l sărute pe gât, iar cu mâna dreaptă îi masa țesătura pantalonilor în dreptul șlițului, simțindu-și mâna plină de puterea și dorința preotului. Tunde nu insistă, știind că Damian va veni negreșit la ea în miez de noapte ca atras de un magnet invizibil. De când era în casa Damienilor, Tunde făcuse progrese mari de limbă română, căci, deși fusese foarte bună la școală la toate materiile, inclusiv la română, în satul ei, cândva parțial valah, în care se mai vedeau și ruinele a două biserici ortodoxe uitate, nimeni nu mai vorbea limba română ca limbă maternă. Nici înainte nu vorbea chiar rău, dar acum accentul i se mai atenuase puțin și nu mai făcea greșeli flagrante de

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman exprimare. Vorbea curgător și putea exprima idei clar, ceea ce pentru cineva din secuime era totuși ceva. Ținând cont că bunicii din partea mamei se numeau Moldovany, Tunde își spuse că totuși este normal să știe și limba română, mai ales că descoperise în arhive că și bunicii tatălui fuseseră inițial greco-catolici din altă parte a Ardealului, iar unii din străbunicii mamei chiar ortodocși din satul natal. Dar Tunde se simțea în primul rând o fărâmă din secuime, apoi maghiară și abia la sfârșit cetățean român și fixase în capul ei această ordine de când descoperise mai multe despre înaintașii ei. Cei doi fuseseră atât de preocupați, că deși Maria, care culcase copiii între timp, întredeschisese ușa, nu o văzuseră, iar ea, discretă, se retrăsese imediat, socotind nepotrivit din partea ei să-i deranjeze. Dar după ce Tunde se ridicase în picioare și între cei doi nu mai existau forme de intimitate, Maria își făcu o intrare zgomotoasă, senină, chiar radioasă. Incapabilă biata Maria de cel mai mic semn de gelozie o cuprinse pe Tunde după mijloc ca pe o soră mai mică și îi mărturisi cât de fericită este ca ea să fie alături de ei, să aibă grijă de cei mici care erau niște năzdrăvani și să-i ajute în gospodărie. Damian era mulțumit că cele două doamne se înțelegeau perfect și socotea că armonia din casa sa este lucrarea lui Dumnezeu. Cu excepția femeilor, părintele nu avea alte vicii. Nu fuma, alcool nu consuma, în schimb la femei nu se putea abține "aproape" deloc. Noaptea pusese stăpânire pe oraș. O nouă noapte, aceeași lume, același univers, numai că de această dată felinarele erau stinse și bezna era totală. "Oare ce s-o fi întâmplat cu luminile orașului ?" se întrebă Maria, privind pe geamul bucătăriei. În întunericul total, invizibile Mariei Damian și altor indiscreții, pândeau trei siluete umane, urmărind semne de mișcare dinspre culcușul lui Petre. Gicu, Dodo și Giani se înțelegeau doar din atingeri și semne. Aveau pregătite, ascunse sub o prelată de lângă cabina unui gardian de parc, gardian care bineînțeles fusese învoit în acea noapte și neînlocuit cu altcineva, deci aveau pregătite de către omul în costum bâte de basseball, câteva sticle de bere umplute cu benzină și cu fitil, brichete, lanterne pentru frunte fixabile cu o bandă elastică, fluiere cu ultrasunete pentru îndepărtarea câinilor, binoculare digitale cu vedere nocturnă cu sistem de iluminare în infraroșu pentru fiecare, pături, bani și pastile de metadonă. Fostul agent imobiliar și drogații lui abia se descurcau cu binocularele, dar când se obișnuiră, începură să cerceteze și ferestrele caselor, dându-și ghionturi și atenționându-se când descopereau cine știe ce "minunăție". Câinii erau cuminți, dar totuși neliștiți, ciuleau din când în când urechile, pentru că Dodo fusese pe cale să încerce un fluier cu ultrasunete, scosese însă doar un sunet slab, pentru că Gicu îl oprise la timp. Totuși, Golanu ieșise din culcuș și veghea spre parc, de unde auzise sunetul suspect, iar Gicu și acoliții lui se ascunseseră și așteptau trecerea nopții. Erau întârziați, dar care evitau parcul. Gicu le explică celor doi tineri că nu au nevoie de martori și că scopul lor, așa cum subliniase clar omul în costum, era Petre, vagabond și lovit de soartă ca și ei, dar mai mult decât ei, proscris și urât de mai marii societății. Le repeta pentru că atunci când erau în sevraj, tinerii erau de necontrolat și percepțiile lor erau dominate de dureri și anxietate. Golanu se așezase și-și lăsase capul pe labele din față. Se poziționase în spatele culcușului, atent însă la orice semne de mișcare. Ceilalți adormiseră profund, căci Petre îi dăduse în mod repetat lui Albu periodic înghițituri de apă, mai mult forțându-l să înghită, iar câinele la rându-i se forțase mecanic și inconștient să bea. Petre constatase că starea sa se ameliora atunci când nivelul de hidratare din corp era mai ridicat și se deteriora pe măsura ce se deshidrata. În amorțirea generală, orice fâșâit cât de mic era perceptibil. Drogații și Gicu se băgaseră sub prelată și sub pături și aproape că adormiseră. Timpul trecu repede și mai spre dimineață, dar intr-un întunerci deplin, Gicu îi trezi încetișor pe Dodo și Giani. Aceștia din urmă pisară câteva pastile, pe care le băgară în recipiente cu apă, le amestecară și le băură. Toți, ca niște umbre, se apropiară spre adăpostul lui Petre, înconjurându-l din trei părți. Toți aprinseră în același timp lanternele, cu ajutorul brichetelor dădură foc cockteilurilor Molotov pe care le lansară spre culcuș, apoi apăsară fluierele cu ultrasunete pentru neutralizarea câinilor care, alertați de Golanu, erau deja în picioare și atacau intrușii, apoi pregătiră bâtele și-l atacară pe Petre, care trăsese cartonul cu Albu deoparte și acum încerca să-și stingă hainele cuprinse de flăcări. Deși acționau fluierele, totuși Stearpa se lupta cu toți trei odată, sărind când la unul, când la altul, iar Colț-Alb, deși deranjat vizibil de sunete, sărea și el în apărarea lui Petre, care era lovit de drogați cu putere în cap și umeri, în timp ce Gicu încerca

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman din răsputeri să se descotorosească de Stearpa, care își înfipsese adânc colții în piciorul lui. Gicu răcnea fără jenă, pocnind-o pe curajoasa Stearpa, dar ea nu-i dădea deloc drumul. De niciunde apăru și Saveta, în lumina flăcărilor, cu părul despletit și privirea pierdută, proclamând spre nimeni, spre nicăieri, poate pentru toți deopotrivă: - Pocăiți-vă, nemerniciile voastre, căci flăcările iadului s-au dezlănțuit și vă vor înghiți cu totul ! Iradiați-vă, nemerniciile voastre, iradiați-vă cu izotopul speranței în viața de apoi ! Auzind spusele nebunei, agresorii se blocară. Ceilalți câini erau derutați de zgomotul imperceptibil urechii umane provocate de fluiere, dar Stearpa era complet surdă, iar Colț-Alb avea și el probleme de auz cu una dintre urechi, ceea ce-l determina fie să se retragă, fie să atace, funcție de direcția din care venea sunetul și care afecta fie urechea bună, fie urechea surdă. Dodo și Giani îl loveau cu bâtele și bocancii pe Petre, care căzuse la pământ și se rostogolea să-și stingă hainele de foc, încercând totodată să se ferească de lovituri, apărându-și capul cu mâinile, iar când drogații uitară în focul acțiunii să mai acționeze fluierele, câinii săriră la unison pe ei și pe Gicu. Toți, pierzându-se iute cu firea, uitară de fluiere și loveau în stânga și-n dreapta cu bâtele, dar câinii îi alungară și în final toți trei fugiră în direcții diferite. Dodo și Gicu scăpară de altfel fluierele, numai Giani mai acționa din depărtare fluierul, obligând câinii să se retragă, cu excepția Sterpei care prinsese "drag" de Gicu. Se reuniră mai târziu în parc, lângă cabina gardianului din parc, încărcând mica avere rămasă sub prelată și dispărând spre piciorul podului unde viețuiau. Ajungând la piciorul podului, Gicu începu să se certe violent cu tinerii drogați, care, într-un acces de mânie îl loviră cu pumnii și cu picioarele până de dezechilibră și căzu la pământ, lovindu-se de-o piatră și pierzându-și cunoștința. Când realizară că omul nu mai respiră, Dodo și Giani îl stropiră cu benzină, îi dădură foc și după ce-l arseră cât de cât, astfel încât nu mai putea fi recunoscut, îl aruncară în apă. Curentul îl preluă și cadavrul se lăsă purtat la vale până într-un loc, în aval, când prins de o limbă de nisip invadată de arbuști și zăvoiul în extindere, rămase ascuns privirilor și astfel crima celor doi drogați rămase nedescoperită. De la distanță, omul în costum privise din interiorul unui automobil printr-un binocular cu vedere nocturnă, regretând că-i angajase pe cei trei incapabili. Adăpostul ardea cu fum și scântei și, revenindu-și, Petre trase și mai mult cutia cu bietul Albu, scoțând-o din raza scânteilor aleatorii și căzu la pământ, strivit de lovituri, cu oasele rupte și capul sângerând. O clipă, într-un moment de slăbiciune, își odihni fața de asfalt și răcoarea îl revigoră. Saveta se lăsă în genunchi, îl luă pe Petre în brațe și-i mângâie capul, ca unui copil, cântându-i un cântec de leagăn. Deși zdrobit, Petre nu se simțise niciodată mai bine și mai iubit de Dumnezeu ca în acest moment și nu simțise niciodată până atunci că ușile raiului i se deschid, cum simțea în acel moment, dulce mângâiat de nebună, mângâiere care-i atenua durerile și îi dădea o energie ciudată, nenaturală. Saveta transmitea o energie stranie, nepământeană, iar vocea ei calma și liniștea, așa că Petre se simțea de parcă își părăsise corpul plin de dureri și trăia numai în spirit. Când Saveta dispăru, la fel de ușor cum apăruse, Petre se sculă cu greu și găsind un fluier cu ultrasunete, înțelese atunci de ce câinii fuseseră îndepărtați așa ușor și de ce doar câinii cu un anumit grad de surzitate reacționaseră împotriva agresorilor. Când apăsă fluierul, cu excepția Sterpei, ceilalți se retraseră. Se aplecă atent asupra lui Albu, care dădea semne clare de revenire. Își căută căruciorul, mai strânse ce mai putea din zdrențe (ceea ce nu fusese făcut scrum) și porni cu câinii după el și cu Albu în cărucior să-și caute un loc mai ferit privirilor. În unele case, luminile se aprinseseră. Autoturismele ardeau întunericul cu luminile lor, iar focul înăbușit care consumase materialele combustibile din adăpost, acum se stingea în propria-i cenușă. De la fereastra camerei lui Tunde, Damian văzu jarul focului și se îngrijoră o clipă pentru biserică, apoi după amplasare înțelese că arsese adăpostul lui Petre. Fata aprinsese o veioză care dădea o lumină difuză ușor portocalie și părintele nu mai vedea bine afară. Când se întoarse, o văzu pe Tunde dezvelită, complet goală și cu coapsele venusiene desfăcute și se grăbi imediat ca un cyborg fără limite să reia "spovedania" de unde o lăsase. Când bărbatul se așeză pe marginea patului, pregătindu-se, Tunde Karoly se întoarse brusc și preotul o avu câinește, gâfâind asemenea lui Crețu peste Pată-Albă, cu aceleași sunete și aceeași expresie pe chip. Nimic nu-l oprea pe Damian, era ca o mașină perfectă, iar pofta sa era fără de sfârșit.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Nici Maria nu reușea să mai adoarmă. Făcută "sărmăluță" în pătura ei, ea se trezise, pentru că de sus se auzea bătaia ritmică a tăbliei patului de perete, dar în mod straniu, fără urmă de gelozie era chiar fericită și mulțumită, atâta timp cât știa că soțiorul ei își consuma energia între pereții casei și înceta cu nervozitatea și micile răutăți care-l dominau câteodată. Ațipi iar într-un sfârșit și se trezi dimineața, iar alături de ea Damian sforăia încetișor. Auzi pașii apăsați ai lui Tunde care le dădea copiilor de mâncare și-i pregătea pentru școală și grădiniță. Ușa se trânti sec și înțelese că rămăseseră singuri acasă. Deodată, nu știa cum, nu știa de ce, fu dornică de părintele și acestuia, deși adormit, doar atât îi trebui. Larisa ciripea veselă și Tunde începuse să o iubească cel puțin la fel ca pe Elena. Copila se simțea extrem de bine la grădiniță, era dornică să învețe lucruri noi. Era bună și la engleză, pentru că aveau și o profesoară de engleză. La început, educatoarea Inga Emerich se strâmbă când o văzu și realiză că era țigancă, de frică ca ceilalți părinți să nu aibă obiecții, dar văzând cât de repede se integrase, își schimbă și ea opinia. Inteligența Larisei era nativă, ca și cea a Ancuței și a fraților ei. Prindea repede, învăța cu ușurință și aceasta era și spre binele Elenei, care se ambiționa să țină pasul cu micuța Cenizotca. Pe Larisa nu o deranja porecla, care se răspândise prin intermediul Elenei și la grădiniță, din contră, și-o asumase și era mândră de ea. Copiii ieșeau cu educatoarea Inga Emerich la plimbare, încolonați și ținându-se de mână unul după altul. În fața Elenei era un băiat pe care-l simpatiza, iar băiatul, pe numele său Vlăduț Enache avea o geacă cu glugă. În urma lui, Elena îl prinsese de glugă și când îl trăgea, când îl împingea. Înșirați, copiii urmau să traverseze trotuarul. Când a tras odată Elena, exact înainte ca băiatul să pășească de pe trotuar în stradă, pe trecerea de pietoni, băiatul s-a dezechilibrat. Tunde Karoly urmărea totul de pe trotuarul celălalt, unde ieșea dintr-un magazin unde făcuse ceva cumpărături. Exact în acel moment, o trecătoare care traversa îl prinse pe băiat, care era pe punctul de a cădea și putea să antreneze și pe alți copii în cădere. Inga Emerich se întorsese spre trecătoare și-i spuse: - Lăsați-i, doamnă, că sunt încolonați ! - Da ! Dumnevoastră stați în frunte, dar nu vedeți ce fac ei în spate ! Inga plecă mai departe, trăgând copiii după ea. Mai târziu, Tunde veni să le ia pe Larisa și Elena, apoi luă băieții și ajunseră toți la biserică. Tunde o întrebă pe fetița Damienilor, de față cu Maria Damian: - Spune-mi și mie, ce făceai cu gluga lui Vlăduț ? Elena începu să râdă. Maică-sa își dădu seama că ceva era la mijloc și întrebă: - Ce s-a întâmplat ? - Elena îl trăgea pe Vlăduț de glugă ! răspunse Tunde. Cum îl trăgeai, Elena ? - Păi, doamna educatoare ne-a scos la plimbare, ne-a zis să ne ținem de mână și eu îl țineam de glugă. - Îl țineai de glugă, dar de ce-l trăgeai înapoi și pe urmă îl împingeai în față ? - Mă jucam cu el ! Da' de unde m-ați văzut ? se miră Elena. - Uite, s-a întâmplat să trec în momentul acela pe-acolo și să văd. Tunde o trase deoparte pe Maria Damian și-i spuse în glumă: - Ce-o zice în sinea ei Elena ? Uite că nu scap de asta nici la grădiniță ! De ce nu mergea de mână ca alți copii ? Ea era Elena, mai cu moț ! S-a așezat după Vlăduț că-l simpatizează. Ei, ce crezi, doamna Damian: ne-am întâlnit în parc, după ce le-am luat de la grădiniță: ele două cu Vlăduț și cu George. Pe George, Elena nu-l place, e mai înalt, e mai solid, e mai plin, probabil că simte că e mult mai puternic fizic decât ea și îi e frică de el pentru că este mai solid. Elena spunea: "...că mi-e nu-mi place de el și că el tot vine după mine." Zic: "dar de Vlăduț îți place ?". Zice: "da, de Vlăduț îmi place și mie-mi place de el și lui îi place de mine !". Pe Vlăduț îl place, pe Teo îl place, pe nu știu cum îl mai cheamă îl place... - Mâine, poimâine m-oi pomeni cu ea că vine cu unul acasă... glumi cu o urmă de teamă Maria. - Nu știu, e posibil orice, adăugă Tunde. Eee, poftim, pe ăla-l place, pe ăla-l place, dar pe ălălalt nu-l place ! Ne amuzăm. Ne amuzăm, dar niște lucruri, cum să spun, pentru copii care nu prea ... Și cum îl trăgea pe ăla: când încolo, când încoa, îl împiedica să înainteze, dar și-l împingea în același timp. Într-o zi, nu mânca la masă: și mai târziu, pentru că mă supărase la masă, mai târziu nici nu a cârtit, nu a mai cerut poveste, nu a mai vrut nimic: deci ?! Se știa vinovată ! De la masă adică: nu voia să mănânce, făcea mofturi, făcea

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman nazuri ! Pește, nu mănâncă ! Carne, nu-i mai place ! Am făcut budincă de conopidă, o zi a mâncat, a mâncat și-un copănel, ieri nu a mai mâncat: nici nu s-a uitat la carne, că ea nu mănâncă carne și-a început că ei nu-i place nici conopidă ! Îi zic: "Păi ieri ai mâncat, astăzi de ce nu mai vrei să mănânci ?". - Păi și eu, duminică i-am fiert cinci ouă de prepelițe și de-abia, de-abia a mâncat trei ouă. Altădată, țipă și cere ouă de prepelițe ! adăugă Maria. Îi pun câteodată un bol mic cu lapte și cereale și nici jumătate nu mănâncă. Femeile clătinară din cap. Maria îi întinse mâna și Tunde i-o luă. Preoteasa prinse dintr-o mișcare mâna unguroaicei, o ridică la buze și o sărută. - Îți mulțumesc nespus că ești alături de noi. Nici nu știi cât de mult prețuiesc dragostea pe care ne-o oferi ! mărturisi spontan preoteasa, spunând poate mai multe decât și-ar fi dorit. Imediat, Tunde roși și se rușină profund. Se retrase într-un colțișor adânc și ascuns al sufletului ei unde ca într-un vis era doar ea și Dámian Miklós úr (Domnul Damian Nicolae). Într-un alt colț al orașului, în biroul său, Deleanu primise o vizită extrem de matinală. De altfel, Deleanu era în picioare la acea oră tocmai pentru că aștepta acea vizită. Omul în costum care îi tocmise pe Gicu, Dodo și Giani raporta eșecul acțiunii lor și faptul că mulțumită câinilor săi și a Savetei Chiriac, Petre nu putuse fi anihilat. Primi un raport complet asupra rezultatului agresiunii și când află motivul pentru care fluierele cu ultrasunete nu dădură în întregime rezultatul scontat, fu total uimit. - Să înțeleg că atunci când animalul este surd, nu percepe ultrasunetele și practic fluierul este absolut ineficient ? se miră Deleanu. Interesant... poate vor trebui soluții mai radicale să scăpăm altfel de câini și nu numai de câini... Când află și de intervenția Savetei, se gândi că femeia înnebunise total și nu mai avea deloc momente de luciditate. Când auzi și strania expresie folosită de ea: "Iradiați-vă, nemerniciile voastre, iradiați-vă cu izotopul speranței în viața de apoi !" se amuză teribil și-și spuse la rându-i în sinea sa: "Nebună, nebună, dar cu mult umor !" Deleanu ordonă reglarea situației și-l "concedie" din ochi pe vizitator. Chestiunea cu omul-problemă îl agasase suficient. Dacă nu obținea rezultate rapide și nu atingea înălțimea așteptărilor, poziția sa în partid putea fi pusă grav sub semnul întrebării. Dar avea și alte preocupări: campania electorală începuse și orașul se umpluse de chipurile Silviei și al lui Caius care zâmbeau din afișe enorme și de pe bannere. Deasemenea, fusese înștiințat decuseară că micuțul autoturism comandat special pentru Alina era în vamă, iar fata, care tocmai sosise se arătă încântată când îi spuse vestea și îl îmbrățișă pe Papa al ei cel drag și bun. Deleanu își revărsa spre ea toate rezervele neștiute, reprimate și acumulate sau stocate de dragoste pe care nu le manifestase nici față de alte femei, nici față de fiica lui, Silvia. Alina Andronache era în viața sa o flacără care-l ardea și paradoxal îl determina să fie mai bun. Gheorghe Deleanu nu era un naiv, dar fata absorbea informațiile ca un burete și devenise o ucenică deplină a lui Deleanu, însă atenua mult din impulsivitatea acestuia și găsea alternative inteligente și interesante. Marele Deleanu ajunsese să se sfătuiască cu ea, iar fata proba mult discernământ și capacitate de analiză. O înscrisese la facultate, la Științe Politice la învățământ la distanță și la Științe Economice la învățământ cu frecvență redusă. Curând, Gheorghe simți că și fata îl place. Păpușica avea apetit pentru oameni mai în vârstă decât ea și diferența de vârstă nu numai că nu o deranja, ba chiar i se părea normală. Părinții ei acceptaseră ca ea să fie prezentă la diferite dineuri și întâlniri, în calitate de secretară a lui Deleanu și când cei doi îi anunțară că au o relație împreună, la început fură șocați, apoi, când Deleanu îi asigură că are cele mai bune intenții, se mai liniștiră. Alina nu se jena de ei și se manifesta foarte drăgăstoasă față de Deleanu chiar și când ei erau de față, dar Deleanu, cât era de în vârstă, se simțea foarte prost în fața părinților ei, de aceea îi evita pe cât putea mai bine. La alegerile tineretului partidului, Alina fusese desemnată președinta organizației de tineret și fata se implica activ în diverse manifestări, delegând competențe și formând o echipă de coordonare și de conducere. Îi "alinia" adeseori în fața ei chiar la biroul lui Deleanu și le trasa sarcini precise cu termene și sancțiuni. Alina manifesta talent de conducere, urmând exemplul dat de Deleanu, de la care învățase enorm și bătrânul se bucura pentru ea. Deleanu nu cuantificase cât contează pentru scorul electoral al partidului, dar se părea că modul cum Alina conducea organizația de tineret pe care o fortificase și o întărise aducea un oarecare plus și în plan electoral.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman O relație interesantă se născuse între Silvia și Alina. Nu numai că o simpatiza pe Alina, care putea să-i fie fiică, dar Silvia chiar era fericită pentru tatăl său și o aprecia pe tânără. Deleanu era surprins de atitudinea pozitivă a Silviei, dar simțea că un rol avusese și Caius, care fusese diplomat și o lăudase pe Alina în fața Silviei, pregătind și consolidând "terenul" pentru știrea surprinzătoare că între cei doi se înfiripase ceva. Anton Weinberg, membru al tineretului partidului, care o condusese pe Alina la birou (căci fetei îi era frică de maidanezi și insistase să fie condusă) fugi să se întâlnească cu ceilalți practicanți de pk sau freerunning, Ovidiu Bălan, Dorin Goran, Andrei Cozmescu, însoțit de fratele său George și maestrul Seby Inkel. Ajuns ultimul, Weinberg se salută cu ceilalți și ascultă explicațiile lui Seby. Seby le explica în engleză, pentru că doar Andrei știa franceză, că pk se mai numește și arta deplasării sau add, că nu există rivalitate între traceur-i și că fiecare traceur își dezvoltă un stil propriu, care nu trebuie neapărat să intre în competiție cu alte stiluri. Tocmai rațiunile anticompetiție fac din pk o artă vie, adaptată mediului urban sau natural. Dezvoltat de David Belle și un grup de adepți, strânși inițial în grupul Yamakasi, ulterior David Belle și Foucan se separă și formează Les Traceurs. Grupul porni prin oraș și se oprea din loc în loc, acolo unde Seby credea că le poate arăta diferite mișcări. Francezul iniția punctual mișcarea, urmat de ceilalți pe rând, cu excepția lui George Cozmescu, care filma secvențe scurte cu un aparat digital. Pk se bazează, conform lui Seby, pe aptitudinile gimnastice ale participanților și se desfășoară în general la sol și mai puțin între clădiri sau la înălțime. Deși tehnicile pot fi repetitive, în realitate traceur-ul trebuie să adapteze tehnicile mediului și să nu utilizeze aceleași tehnici neapărat, ci el să se modeleze și să se "acomodeze" cu mediul. Practicanții cunoșteau filosofia pk-ului, mai puțin Ovidiu, care deși nou în grup, prin calitățile sale de gimnast reușea foarte bine multe mișcări demonstrate de Seby, în ciuda faptului că era cel mai vârstnic. Francezul insistă asupra continuității mișcării și deasemenea a cursivității utilizării tehnicilor, ca o formă de libertate absolută și de testare a limitelor proprii corpului. Seby Inkel îi captivă rapid pe toți, inclusiv pe George, care deși nepracticant, era absorbit de tehnicile de freerunning pe care încerca să le prindă cât mai bine cu aparatul său. - Unii neagă partea "artistică" a pk și evidențiază partea utilitară sau utilitatea, printre ei și fondatorul parkour, David Belle. Dar pk este prin excelență caracterizat de libertatea totală de abordare: să-ți propui, să realizezi, să exersezi, să perfecționezi. Antrenamentul constituie baza și un antrenament serios și potrivit exclude aleatoriul și riscul accidentărilor. Odată ce te adaptezi unui mediu fie el natural sau urban și-l stăpânești, îl domini, accidentarea este exclusă. Salturile pot să fie spectaculoase, artistice, utilitare sau chiar toate la un loc. Componenta artistică derivă din mișcarea întregului corp, dintr-o fluiditate secvențială din care ochiul nu percepe decât sărituri precum cele de la exercițiile de sol ale gimnaștilor, la care Ovidiu este specialist: aplauze pentru Ovidiu, insistă Seby. Toți îl aplaudară pe Ovidiu, care era într-adevăr un strălucit gimnast. - Școala franceză insistă însă pe controlul corpului, al atitudinii și pe atingerea obiectivului propus și păstrează spectaculozitatea, chiar dacă latura "artistică" este mai estompată. David Belle exclude "saltul de dragul saltului". Saltul poate fi o modalitate de deplasare între A și B. De exemplu, tehnicile de salt sunt similare celor din gimnastică: săritura pisicii spre exemplu, poate avea multiple variante. Una este astfel: din mișcare, cu mâinile sprijinite pe obstacol se împinge corpul flexat să execute saltul peste obstacol. Saltul de precizie este o săritură în lungime, precisă și exactă între punctul A și punctul B. Corpul se apleacă în față, picioarele împing și mâinile ajung din balans până la nivelul capului sau peste pentru a asigura elanul și balansul corpului, apoi odată ce picioarele împing în pământ și se flexează sub fund, mâinile revin în față și picioarele ating punctul B, mâinile revin iar în spate pentru contrabalansare, genunchii se flexează pentru atenuarea impactului, iar mâinile revin în față. Poate descrierea nu este foarte precisă, dar sunt sigur că tehnica o știți cu toții. Precizia vine din calculul mental al distanțelor și respectiv al dozării corecte a efortului. Le exemplifică cele două tehnici, săritura pisicii și saltul de precizie, după care toți urmară exemplul și executară la rândul lor, mai puțin George, care filma din diverse unghiuri. - Trecerea pe sub bară, de fapt între o bară și un obstacol, denumită underbar în engleză, cu picioarele înainte: mâinile se prind de bară și ghidează corpul care trece pe sub bară. Mâinile au rol de control și de securizare a mișcării de trecere. La contactul picioarelor cu solul, mâinile pot atinge solul pentru a permite redresarea corpului. Saltul sprijinit în mâini, se sare de la o lungime de un braț, împingând mâna în obstacolul de înălțime medie,

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman picioarele trec peste obstacol, a doua mână se fixează și ea pe obstacol, permițând stabilitatea, eventual se poate ateriza cu unul sau două picioare și alergarea poate continua. O altă tehnică, cea de trecere a zidului este în două etape sau doi pași, de salt și respectiv de escaladare și nu este neapărat complicată: cu avânt potrivit se atacă zidul, cu piciorul de atac și de contact se împinge în zid pentru a propulsa corpul pe verticală, al doilea picior urmează o mișcare mai scurtă de consolidare a propulsiei verticalității, iar cu mâinile ne agățăm de limita zidului, moment când picioarele asigură stabilitatea și intervine faza a doua de cățărare, lipit de zid, se împinge în al doilea picior, primul (cel de atac și contact) se pliază sub corp, mâinile preiau deci greutatea, picioarele împing alternativ în zid ajutând escaladarea, apoi se trece corpul peste zid și trecerea devine facilă. Execută și aceste tehnici și ceilalți încercară și ei. - Tehnica tic tac ați văzut-o exemplificată la gară: te împingi într-un zid și asta îți permite să ajungi în partea opusă zidului peste un obstacol. Poate impropriu zis, dar o formă indirectă de a escalada un obstacol folosindu-te de contraforța unui zid alăturat. Poate nu am folosit cea mai bună exprimare, dar sper că ați înțeles pe ansamblu. Toți aprobară, iar Andrei Cozmescu completă: - Important este să vedem, descrierea exactă este mai puțin relevantă. Tinerii exersară și timpul trecea cu folos. Pe lângă ei trecu Petre, în căutarea unui loc potrivit să petreacă noaptea. Tinerii nu-l băgară în seamă, doar Seby Inkel se uită în urma lui, remarcând: - Aveți foarte mulți câini pe străzi și deasemenea, foarte mulți oameni fără locuințe, cum spunem în franceză: sans-abris, (tradus în română prin "fără adăpost", așa cum a explicat Andrei Cozmescu). Tinerii români nu insistară pe acest subiect și nu amplificară discuția, unul după altul perfecționându-și tehnicile de pk. Se înșirară pe rând și exersau saltul de precizie, apoi exersară tic tac, săritura pisicii. - Trecerea zidului nu avem unde s-o exersăm, explică Seby Inkel, trebuie să căutăm un loc unde putem să o practicăm și exersăm. Vremea se strică și cerul era înnorat. Se vestea ploaie, dar aceasta se lăsa așteptată. Petre care trăgea de cărucior, provocând un scârțâit înfiorător, auzi remarca francezului (își dădu seama că este francez după accentul puternic pe care-l avea când vorbea limba engleză) și-și spuse în sinea lui: "O să fie oare surprins dacă un sans-abris i se va adresa în franceză ?". La marginea parcului, Petre găsi o anexă a unei case degradate, dar anexa (un șopron) mai rezista eroic, găsi niște placaj și folie de plastic, apoi se instală împreună cu câinii lui. Strânsese și cartoane, pe care le așeză ca să se poată odihni și pături, pe jumătate arse, pe care reușise să le recupereze de la precedentul adăpost. Nu știa pentru cât timp putea să păstreze noua poziție (era în definitiv intrus pe proprietatea cuiva, care oricând putea cere evacuarea lui), dar cel puțin pentru câteva nopți îi convenea. Ținu câinii aproape de el, ca să nu stârnească atenția vecinilor și să poată trece măcar o noapte cu bine și se duse cu gândul să găsească apă proaspătă pe care să o ia în două bidoane mari de plastic. Găsi o fântână, umplu bidoanele, apoi reveni repede în șopron. Era totuși frig și păturile pe care le avea nu erau suficiente. Din păcate, cerga arsese aproape total, fiind prima care luase foc, așa că încercă să încropească cu pietre, cărămizi și ce mai avea la îndemână o mică vatră, în care puse niște vreascuri pe care le aprinse. Fumul era înnecăcios, dar căldura merita. Strânsese pe drum PET-uri pe care le găsise, cu gândul să le verifice mai târziu, dar acum se gândea să le ardă. Le puse pe foc și ardeau, dar fumul pe care-l scoteau era imposibil de suportat. Dar, având putere calorică, insistă pentru a păstra focul, păstrând și pentru mai târziu. Ieși apoi afară și strânse insistent lemne de foc și tot ce putea să ardă. Din vecini, o găinușă se strecurase printre ruinele casei. Era blândă. Fără să stea mult pe gânduri, Petre o momi cu niște râme scoase din pământ, o prinse, îi suci gâtul. Avea un ceaun în căruț, puse apă în ceaun și o lăsă la fiert pe pietre, cu gând să facă din găinușă o supă caldă. Opări, jumuli și pârli găina, apoi schimbă apa și puse orătania la fiert cu câteva fire de țelină și câțiva morcovi și un păstârnac. Apa și găina fierbeau greu, iar Petre trebuia să stea cu ochii pe foc să nu se stingă. Privea din când în când focul. Se ocupa și de Albu, care deși depășise momentul critic, dormea mai tot timpul. Dar, când câinele deschidea ochii, Petre realiza că patrupedul alb va supraviețui în final și se va reface. Ceilalți câini nu prezentau simptome de otrăvire, așa că Petre păstră antidotul pentru otravă în buzunar, înfășat cu mare atenție.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Locul unde se fixase temporar Petre era la marginea "străzilor" sau "cartierului" rudarilor. Văzu câteva rudărițe când trecură spre casele lor, venite de la muncă și comentând vești legate de politică (iminentele alegeri euro-parlamentare și locale pentru primărie și consiliul local). Femeile erau supărate că străzile lor neasfaltate fuseseră practic uitate de primarii anteriori, dar nici nu-și făceau speranțe mari că ceva se putea schimba. Erau aproape paria societății, căci țiganii bogați nu-i considerau pe rudari drept țigani, iar românii și maghiarii nu-i considerau români, românii spuneau despre ei că sunt țigani, iar maghiarii îi numeau țigani valahi. Petre era de profesie filolog și graiul lor i se părea interesant. Dar în lupta pentru supraviețuire vechea profesie nu-i mai slujea acum, doar își mai alimenta interesul din curiozitatea normală. Femeile mai vorbeau și despre zărghiții pe care-i găsiseră în parc și care vorbeau în engleză și care executau salturi ciudate și se aliniau să le repete. Nu vedeau rostul la ce făceau tinerii și una chiar îi apostrofase, trimițându-i la muncă, decât să se pregătească de furat și de tâlhării. Doar unul dintre ei le răspunsese calm, pretextând că fac gimnastică și nicidecum nu se ocupă de furat. Locul pe care-l găsise Petre era ideal. Spera să reziste acolo măcar câteva nopți, oricum a doua zi urma să exploreze noi locații pe care să le pregătească dinainte pentru a putea să realizeze transferul imediat. Deși cerul rămăsese înnorat, ploaia nu începuse, însă se făcuse din ce în ce mai frig. Un val de frig venit din nord fusese anunțat de meteorologi, dar Petre nu avea nevoie de codurile colorate ale acestora pentru a ști că timpul se schimba rapid. De când era pe străzi, frigul îl sensibilizase și durerile de oase îl anunțau dinnainte când se schimba vremea. Se făcuse deja după-amiază, iar Violeta era interesată să vadă ce fac copii ei și se alătură în parc tinerilor. Când văzu ce salturi fac și cum se dau de-a berbeleacul, cum escaladau copacii sau cum săreau de colo-colo i se făcu rău și țipa ca din gură de șarpe. Cu lacrimi în ochi, încercă să obțină de la Andrei promisiunea de a renunța la exhibiționismul periculos pe care-l numea sport, dar înlemni când în loc să aibă succes, îl stârni și pe George care filmase până atunci să încerce câteva sărituri. George exersa din răutate, pentru că dorea să o necăjească pe maică-sa, dar Andrei îl opri, îi explică pe îndelete, îl coordonă și abia apoi îl lăsă să exerseze. Modul cum explica era extrem de practic, simplu, clar. Și ceilalți luară aminte și ajunseră la concluzia că ar trebui să filmeze câteva înregistrări cu parkour pentru începători și să le posteze pentru doritori și prieteni, împreună cu explicațiile competente ale lui Andrei. Violeta plecă extrem de supărată, zicându-și că trebuie să-l monteze pe Gheorghe Cozmescu împotriva pasiunii stranii a băiatului ei cel mare. Când ajunse acasă, Gheorghe era prin vecini, așa că se apucă repede de gătit. Când veni și Gheorghe, era puțin aghezmuit și când auzi plângerile Violetei, începu să râdă și să o ironizeze. Violeta nu-l mai văzuse de mult așa de beat și-l bălăcări gândindu-se că urma să se facă de râs în fața copiilor. Domnul Cozmescu venise din vecini unde tocmai se certase cu Elena Țuguiac, o femeie divorțată pe la care trăgea adesea. Elena îl certase și țipase la el, iar el, de rușine, plecase de la casa femeii. Trăiau, fără știrea Violetei, de peste cincisprezece ani, de pe vremea când Elena nici nu era divorțată, de altfel se zvonea că cei doi copii ai Elenei, o fată și un băiat ar fi fost de fapt ai lui Gheorghe. Băiatul apăruse pe lume imediat după despărțirea femeii de soțul ei legiuit, ceea ce închisese cumva gura lumii. Numai Violeta nu știa de relația dintre cei doi, chiar și copii știau, dar nimeni nu îndrăznea să-i spună doamnei Cozmescu. Gheorghe se oprise la cârciumă, supărat că Elena se săturase de amantlâcul lor și dorea să-l forțeze să divorțeze, dacă nu, ea urma să rupă legătura ce dura de ani de zile și să-și refacă viața, pentru că nu mai putea susține singură educația copiilor, care oricum, tot ai lui Gheorghe erau. Acesta era mai mulțumit acum de căsătoria sa, de când pofta Violetei de viață revenise, dar de la Elena avea ceva "în plus" și obținea ceea ce soția sa nu acceptase niciodată, fie din pudoare, fie din jenă, iar Elena Țuguiac știa asta și îi reproșa că pe ea o tratează ca pe o femeie ușoară. Se opri la cârciumă și se cinsti cu cei câțiva săteni pe care îi găsi "la datorie" și apoi se îndreptă amețit bine spre casă, nimerind cu greu poarta și de acolo, mai mult târâș, casa. Acolo dăduse de Violeta, care, văzându-l, îl făcuse de râs și-l alungase. Gheorghe dispăru din fața femeii. Coborî în beci și deschisese o sticlă de țuică. Băuse aproape toată sticla și era cherchelit bine când urcă înapoi în casă. Deși amețit, aerul proaspăt îl revigoră și se dădu la Violeta, poftind la ea chiar când învârtea lingura în oala cu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman mâncare. Când îl văzu, Violeta se luă cu mâinile de cap: niciodată nu fusese așa de beat, avea ochii injectați și răcnea de parcă era apucat de streche. Violeta nu înțelegea prea bine ce bălmăjea, dar pricepu ceva "de cincisprezece ani împreună" și "vrei să terminăm și să ne despărțim după atâta timp" și o strângea tare de încheieturile mâinilor. Violeta nu știa ce este cu Gheorghe și mai ales ce vrea de la ea, ce este în capul lui posedat de aburii băuturii, lepădă din câteva mișcări șorțul de bucătărie și rămase în rochia mulată, frumoasă și modernă, ușor ridicată deasupra genunchilor, care îi strângea sânii în două cupe minunate și ceea ce văzu îl excită pe Gheorghe, pe care-l apucară poftele mai abitir. Cu ochii roșii de sângele accelerat de tensiune și de băutură, Cozmescu trăgea de Violeta, deși ea se zbătea, reușind să-i deșire rochia, încât sărăcuței de femeie i se întrezăriră chiloțeii. Violeta făcu un atac de panică și căzu la pământ, cu fața în sus. Respira greu și hârșâit, aproape că se sufoca, încerca să-și elibereze gâtul de un nod imaginar ca să poată respira, dar Gheorghe se cățărase ca un dement peste umerii ei, se deschisese la pantalonii care-i căzuseră mai jos șiși eliberase sexul din chiloți, împiedicându-se și căzând peste fața ei. Violeta se sufoca și se înroșise ca un rac și singurul lucru care reuși să-l facă era să strângă din dinți și să șuiere, încercând cu dificultate să respire. - Hai, fă, Eleno, că știe Gheorghe ce-ți place cel mai mult... bâigui Cozmescu, împingându-se în mâini să se ridice cu partea de sus a corpului, fără să vadă că Andrei și Seby intraseră deja în casă, în timp ce George stătea în uliță, vorbind peste gardul unei case cu o fată din sat, Georgiana, cu care era de ceva timp prieten. Pentru moment, Seby, care intrase primul, nu reacționă, se roși și nu știu ce să facă, întorcându-se să iasă din casă în curte. Andrei însă îl împingea să intre, mai mult în joacă, iar când Andrei intră, acesta nu reuși să spună decât: "Vai, mama !", sări pe taică-său, dar bețivanul stârnit de pofte demonstra o putere nemăsurată și-l respinse, aruncându-l la pământ, atunci Seby luă o carafă de pe masă și o sparse în capul lui Gheorghe, care căzu ca secerat. Andrei și Seby îl luară de pe Violeta, care se sufoca și nu putea să respire, o ridicară și o duseră în camera de zi unde o așezară pe canapea. Puțin câte puțin, Violeta își reveni și doar plângea cu lacrimi mari și sughițuri violente. Andrei o luase în brațe, o mângâia, o săruta pe ochi și-și cerea necontenit iertare, de parcă el ar fi fost cel vinovat și nu taică-său. În casă intrase și George, care, văzându-l pe Gheorghe plin de sânge la ceafă și cu pantalonii în vine, intrase în cameră plin de mirare și cu o ciudată ironie, întrebă: - Ce e cu tata într-un lac de sânge și cu ... aia la vedere ? Însă când dădu cu ochii de maică-sa, vocea i se tulbură și i se tăie, apoi veni și el și începu să plângă ca un copilaș lângă maică-sa. - Ce ți-a făcut, mamă, nemernicul ăla ... ce ți-a făcut, nemernicul ? Andrei îl potoli pe George, îl scoase din cameră, îl îmbrăcară pe Gheorghe, trăgându-i pantalonii pe el, îl ridicară și-l așezară în patul din dormitorul celor doi. Gheorghe începuse să sforăie de se zguduiau pereții când dădu de căldură. Și Violeta se mai liniștise. Atacul de panică îi trecuse, dar în sinea ei era atât de revoltată pe Cozmescu, că nu putea să-l ierte. Se duse la dulap, își luă altă rochie, se șterse de urmele de sânge ale lui Cozmescu, se shimbă și le spuse băieților să-l cheme pe doctor să vadă de bețivan. Cum în sat nu era decât veterinar, băieții se mirară, dar Violeta, cu voce aspră, le porunci: - Pentru un măgar trebuie veterinar, doar nu doctor de oameni ! și se întoarse în camera de zi, unde se întinse să se liniștească. Veterinarul sosi mirat, îl pansă pe Cozmescu, sesiză că rana nu era gravă și problematică, dar auzind ce se petrecuse, le recomandă băieților să cheme și polițistul din sat, pentru că rana lui Gheorghe putea ridica semne de întrebare. Când veni polițistul, acesta constată faptele, dar Violeta nu voia să știe decât de relația lui Gheorghe cu o anume "Elena". Polițistul se fâstâci, dar în final recunoscu că relația lui Cozmescu cu Elena Țuguiac era de notorietate și se presupunea, pe bună dreptate, că cei doi copii ai Elenei, Cosmin și Sanda, erau ai ei din relația cu domnul Cozmescu, chiar dacă fostul ei soț îi recunoscuse. Atât îi trebui Violetei, o apucară pandaliile și începu să zbiere, că atunci când bețivul deschise ochii, începu să-l pleznească cu o pernă în cap, țipând: "Cum ai putut, Gheorghe, blestematule, cum ai putut !". Seby ieșise în curte, urmat imediat de polițist, care și el, era mai mult decât jenat de epopeea familiei Cozmescu, iar Andrei telefonă la Ovidiu Bălan, să-l găzduiască el pe Seby, date fiind tulburările din familie. Ovidiu veni cu

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman scuterul lui și-l preluă pe Seby, care-și strânsese deja lucrurile în cele două geamantănașe, se sui în spatele lui Ovidiu pe scuter, prinzând și bagajele pe port-bagaj și dispărând în praful de pe uliță spre oraș, în zgomot, fum de la țeava de eșapament și lătrături de câine. Lui Cozmescu, veterinarul îi spălase rana cu alcool și îi pusese un antibiotic sub formă de pulbere, ca să nu se infecteze (căci Seby, panicat, lovise cu sete, sesizând forța neașteptată a bețivului), iar Gheorghe, probabil de la alcoolul cu care fusese spălat, se învârtea agitat în pat și vorbea în somn. La un moment dat, când George deschise ușa, vomită încât voma lui atinse pantofii lui George. Acesta se retrase scârbit și le povesti scena Violetei și lui Andrei, iar Violeta aduse un lighean cu apă și săpun, intră în cameră, curăță voma și scoase covorașul de lângă pat să-l spele în curte. Dar cu toate că-l băgă la spălat, într-un lighean mare, voma era greu de scos și îmbâcsise covorașul. Violeta se întoarse în cameră și cu ajutorul băieților, îl ridică pe bețivan și schimbă așternutul cu unul curat, iar cel murdar îl puse la înmuiat ca să-l spele mai târziu. Violeta își pregăti așternutul să se culce pe canapeaua din camera de zi, iar băieții plecară să se culce fiecare în odaia lui. Noaptea se așternu peste sat, Violeta uită chiar să aprindă lumina în curte și se culcară copleșiți de evenimentele zilei. A doua zi sosi și Elena Țuguiac, care era la curent cu cele petrecute, veni să-l viziteze pe Gheorghe, care nu-și amintea ce se întâmplase în ziua precedentă, în schimb era relativ bine, puțin mahmur și cu durere de cap. Violeta o privi și îi spuse răspicat: - Dacă-l dorești atâta, poți să ți-l iei la tine, căci eu măgari nu cresc ! Sunase la birou și Caius, auzind pe scurt cele întâmplate, o sfătuise să rămână acasă câteva zile, până se lămurea situația și era capabilă să vină să lucreze. Oricum, dacă Violeta, care pomenise de divorț, insista pe această variantă, el îi propusese să închirieze pentru ea și pentru copii un apartament cu trei camere în oraș, dar mobilarea urma să mai dureze și oricum, dorea ca Violeta să-și aleagă cele trebuincioase: mobilierul și aparatura de uz casnic. Lui Gheorghe i se mai limpezise mintea și când află de la băieți ce se întâmplase, se rușină și începu să se văicărească de parcă el era victima. Gheorghe, deși se gândise adesea la varianta divorțului, se complăcuse minunat pentru el în cele două relații, fără griji și fără complicații, atâta timp cât Elena acceptase și Violeta ignora, neștiind ce se întâmplă în propria ei căsnicie, chiar dacă tot satul știa. Aflând de relația extra-conjugală, Violeta era decisă să divorțeze și băieții erau de partea ei, solidari cu mama lor, fiindu-le jenă de ceea ce se întâmplase și de ieșirile animalice ale tatălui lor. Nici Violeta nu-și imaginase vreodată că dintr-odată, căsnicia ei urma să se finalizeze atât de repede și pe nepregătite, mai ales că din relația ei recentă cu domnul Caius nu avea absolut nicio așteptare. Dar își luase inima în dinți și hotărâse să facă pasul, mai ales că Gheorghe avusese un comportament animalic și nedemn (își aminti însă că și domnul Caius la începutul relației lor profitase urât tot de un atac de panică care o cuprinsese subit, însă patronul fusese ulterior un galant și se comportase admirabil, plin de atenții, grație și manifestări explicite de iubire). Comparându-i pe cei doi, deși Caius se mândrea cu virilitatea lui, în realitate era un mic "iepuraș" pe lângă armăsarul de Cozmescu, dar Gheorghe merita o lecție aspră și apoi, Violeta era la vârsta la care simțea mai degrabă nevoia de tandrețe și nu de sex animalic, iar Caius se purta tandru și romantic. Oricum, până la Caius, Gheorghe fusese singurul ei bărbat. De multe ori îl simțise prea puternic și nepotrivit pentru ea, căci, deși o satisfăcea cu ușurință, se obișnuise să-l respingă pentru că după ce o poseda bolea din cauza lui, îi provoca leziuni, care o dureau și se vindecau greu. Caius o satisfăcea din alte puncte de vedere și se obișnuise cu el, deși la început avusese nevoie de Cozmescu ca să termine, cu leziunile și jena vaginală aferente, acum reușea să termine și cu Caius, realizând că se potrivește chiar foarte bine cu acesta, ceea ce simțea și exprima verbal chiar el adesea. Acum însă înțelesese că Gheorghe îi provoca leziuni și pentru că se vedea cu alte femei (Elena îi dăduse de înțeles că ea era relația stabilă, dar Cozmescu mai călca strâmb nu de puține ori prin sat și prin oraș) și gândul o scârbi, căci spunându-i telefonic lui Caius, se plânse că, deși fidelă omului ei, ea oricând se putea îmbolnăvi grav de boli rușinoase. Un motiv în plus să termine relația, argumentă Caius, care, după ce lăsă telefonul, ordonă imediat amenajarea apartamentului închiriat pentru Violeta, Andrei și George și informă un avocat în mare despre datele problemei și iminența divorțului Violetei, precizând că dorea ca angajata lui să fie corect consiliată juridic în toate aspectele referitoare la divorț.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Surprinzător sau nu, nici Elena, care de atâtea ori îi pusese în vedere lui Gheorghe să divorțeze și să se căsătorească cu ea, în urma scandalului, a reproșurilor Violetei și a poveștilor aiuritoare repetate din gură în gură în tot satul cu privire la ce se întâmplase în acea seară la Cozmești în casă (se spunea de exemplu că Gheorghe o siluise la perversiuni pe Violeta, pomenind numele Elenei și că i-ar fi oferit "ce-i plăcea ei") decisese să termine definitiv cu Gheorghe și să accepte un pretendent platonic din tinerețe, care insistase mult și după divorțul ei, dar până atunci fusese respins constant. Când se încrucișară pe uliță, Elena Țuguiac îl blestemă pe Gheorghe, că doar nu era la vârsta ei să se mute din sat pentru că el o făcuse de rușine la tot satul "cum că ar face ceea ce numai la oraș se face". Când femeia se enerva și țipa la el, Gheorghe zâmbea ca prostul și spunea doar: - Ei, și tu acuma, ții cont de gura lumii ! Dar Elena era prea pornită și jenată de vorbele lumii, căci acuma gospodinele îi reproșau de la obraz partea ei de vinovăție în ruperea căsniciei lui Cozmescu, mai ales că acesta și Violeta aveau multe rude în sat. Cozmescu însă era cel mai jenat și mai rușinat și începuse să bea peste măsură, neavând altă soluție, căci ca și până acum, el nu era capabil să renunțe la vreuna din cele două femei, dar datorită greșelilor lui, amândouă îl puseseră la colț. Și Seby Inkel era jenat de ce se întâmplase în casa Cozmeștilor și următoarea întâlnire fu extrem de scurtă. Ceea ce observă Andrei era că între francez și profesorul de sport se legase o prietenie strânsă. Însă Andrei nu dădu atenție, bulversat de problemele de familie și de discuțiile interminabile de divorț și de reproșurile permanente și replicile dintre părinții săi. Și el și George o adorau pe mama lor și erau total de partea ei, deși aceasta îi sfătuia că acum fiind mari, să accepte să treacă peste incidentul din acea seară și să se poarte cu respect față de tatăl lor. George fusese atât de afectat încât promisese că el nu se va atinge niciodată de alcool. Nici Andrei nu era un băutor, dar făcu și el o reacție de respingere la vederea alcoolului și a bețivilor, comportându-se chiar violent anti-alcool în anumite situații și contexte. Caius o sprijinea total pe Violeta în tot ce intenționa să facă referitor la divorț. Violeta reîncepuse munca a treia zi după "întâmplare", dar era scârbită de toată situația și îi povestise lui Caius atacul de panică și ceea ce se întâmplase cu detalii exacte, astfel încât Caius se jenă și se simți și el în culpă. Violeta exprima multă scârbă față de intențiile murdare ale lui Gheorghe, deși nu pomenea nimic de prima dată când între ea și viitorul primar se petrecuse ceva, de parcă nu se întâmplase absolut nimic. Și totuși, în sinea ei, Violeta era revoltată de faptul că ea îi fusese fidelă atâta timp lui Cozmescu, în timp ce el îl înșelase constant și nu numai cu Elena, pe care acum nu o mai acuza și nu o mai terfelea în public. Se simțea total înșelată și considera că nimic nu-l mai poate reabilita în ochii ei pe Gheorghe. Violeta îi luă cu ea pe băieți într-o zi de sâmbătă, încărcară lucrurile într-o camionetă pusă la dispoziție de patronul ei și se mutară în apartamentul închiriat și mobilat special pentru ei. Totul era nou și modern și toți erau încântați și iubeau noua casă. Oricum, casa din sat urma să-i revină de drept Violetei, așa cum asigurase de la bun început avocatul care văzuse actele și se pronunțase imediat în acest sens. Băieților le plăcea apartamentul, mai ales că puteau să ajungă repede la liceu. Caius se purta excelent cu Violeta, dar de ceva timp nu mai făcuseră dragoste, pentru că Violeta dorea să-și revină după episodul cu Cozmescu și Caius nu insista. Dar vorbeau mult și Violeta îi mărturisise că dorise să ajungă cântăreață de muzică populară când era mică, iar Caius îi făcu o surpriză când angajă o profesoară de canto, dar cu experiență și în folclor - să o pregătească pentru apariții pe scenă și în plus îi comandase și două piese noi-nouțe de la un compozitor local renumit și extrem de reputat. De când se mutaseră în oraș, Andrei și George se vedeau des cu ceilalți și mergeau în parc să fagă exerciții de pk. Nu găsiseră încă unde să exerseze trecerea peste zid, pentru că fuseseră goniți de oriunde încercaseră să execute tehnica respectivă. Seby se simțea frustrat că nu putea să le arate ce poate și căuta tot timpul din ochi un loc care să permită acest exercițiu și când îl găsea, mereu intervenea ceva care îi împiedica, paznici sau gardieni care-i alungau pe tineri. Campania începuse și cei doi Ciobanu, Caius și Silvia erau prinși în dezbateri și spoturi televizate, erau subiect permanent al presei scrise și apăreau în tot orașul pe pliante, bannere sau afișe electorale. Violeta avusese o excelentă idee cu diverse obiecte promoționale de mare utilitate inscripționate cu mesaje electorale, de la sacoșe, umbrele, creioane, brichete și

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman altele, până la găleți și câte și mai câte. Ideea prinsese nemaipomenit și cei doi erau adorați de populația municipiului pentru acest gen de cadouri. Silvia dăruia și la sate aceleași obiecte. La început, contracandidații fuseseră revoltați și mârâiseră disperați, dar foarte repede copiaseră "modelul", însă fără forța de impact și fără inspirația manifestată de cei doi soți. Caius parcă avea aripi și radia peste tot, susținut și de Silvia și de Violeta și paradoxal, se simțea pentru prima dată util în viață și simțea că îndeplinește un scop important și întrucâtva predestinat. Octombrie își intrase în drepturi, cu frig și ploi mărunte și mai rar cu vijelii și rafale puternice, care înghețau copacii și măturau străzile cu șuvoaie de apă, după care de niciunde, soarele rece răsărea pe un cer curat și fără urmă de nori. În șopronul în care se baricadase și pe care-l închisese cu scânduri, ieșea dis-dedimineață, pe întuneric și se băga noaptea pe înserat. Petre reușise să supraviețuiască mai mult de o săptămână și strânsese deja pături suficiente, lemne pentru foc și provizii de conserve și de hrană pentru câini. Albu își revenise miraculos și acum se mișca cu o agilitate care nu trăda cu nimic starea de comă prelungită. Revenirea, deși spectaculoasă, era favorizată de Petre, care avea grijă să-l hrănească și să-l hidrateze suficient. Nu accepta mâncare primită, o cumpăra el însuși și prefera pentru el conserve și pentru câini, schimba tot timpul sortimentul de granule de hrană uscată pe care-l cumpăra. Când era refuzat de vânzători, se deplasa în alte părți ale orașului și așa făcea turul magazinelor, încât nu cumpăra dintr-un loc mai mult de o dată pe săptămână. Stearpa zburda de fericire că Albu își revenise și astfel, Petre era înconjurat de șase câini iubitori, atenți și drăgăstoși, transformați și îmbunați de stăpânul lor. Dar deși îi iubea și pe Stearpa, Golanu și Albu, Petre rămânea în continuare extrem de atașat de primii săi câini, Peticel, Colț-Alb și Sulfina, cu care se înțelegea din priviri și care îl priveau nu ca pe un stăpân, ci ca pe un tată. Capitolul 6 Se intra pe ultima turnantă în competiția electorală. Pe doi noiembrie urmau să aibă loc alegerile și Caius și Silvia Ciobanu erau surescitați, dar optimiști. Din cauza celor petrecute în familia Violetei, dar și datorită permanentei expuneri publice, Caius nu mai avusese parte de momente liniștite cu Violeta, în schimb își consuma molcomul său apetit cu Silvia, care devenise extrem de feminină, nu-l mai trimitea așa ușor la plimbare ca până atunci și nu mai invoca migrene sau dureri la vintre ca să evite apropierile lui. Caius îmbrățișase public teoria eutanasierii câinilor, fiind adeptul curățării totale a orașului de câinii fără stăpân și aceasta îi adusese o popularitate fulminantă, ceea ce demonstra fără putință de tăgadă faptul că cvasimajoritatea cetățenilor era îngrijorată de haitele de câini sălbăticite și itinerante. Chiar și iubitorii de animale recunoșteau adesea că problema scăpase total de sub control și cei mai susceptibili de agresiunea câinilor fără stăpân erau desigur copiii, bătrânii, femeile. Numărul celor mușcați era din ce în ce mai mare. Cel vizat și acuzat direct nu era actualul primar, ci viceprimarul Cosmin Ștefan care aparținea opoziției și care se manifestase public pentru îngrijirea și adopția animalelor, prezentând diverse soluții paleative, care nu avuseseră efect din varii motive. Împreună cu specialiștii în politologie ai partidului, Silvia și Caius elaboraseră teme și strategii de atragere a nehotărâților și a votanților circumstanțiali, urmărind în general obținerea de voturi pozitive și afective și mai puțin, a celor negative. Amândoi se controlau și se abțineau constant de la atacarea partidului de opoziție, care oricum, în plan local nu mai conta aproape deloc (scăzuse în sondaje dramatic), susținând teme care atrăgeau totalitatea electoratului. Hotărârea lui Caius în ceea ce privește rezolvarea problemei câinilor maidanezi îi aducea beneficii și Silviei, prin asocierea de imagine, iar Caius, cu trei săptămâni înainte de alegeri avea o majoritate superconfortabilă de șaizecișiopt la sută din electorat, majoritatea celorlalți nefiind votanți ai contracandidaților, ci nedeciși. Este adevărat de altfel că mașinăria de partid era infailibilă și funcționa perfect. Cuplul era pus în lumină și în plan național și notorietatea lor devenise general acceptată. De altfel, deși era încă prematur, Gheorghe Deleanu îl anunțase că marele lider al partidului, Seniorul, îl agrează pe Ciobanu și la funcția executivă supremă în partid, pentru alegerile din primăvara anului următor și chiar se gândea (dar Deleanu nu-i spusese lui Caius ca acesta să nu se-mbete cu apă rece) la el pentru prezidențialele de peste doi ani. "Îmi place de Hingherul tău, o să-l susțin până sus de tot.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Dacă Hingherul tău nu reușește, o să restaurăm cu timpul monarhia" îi spusese telefonic Seniorul lui Deleanu, dar Deleanu se miră că tocmai Seniorul, care îi refuzase cu ani de zile în urmă viza fostului monarh, se pronunța pentru "restaurarea monarhiei". Deleanu era total contra monarhiei pe care o considera anacronică, căci Deleanu rămăsese în adâncul sufletului său un bun comunist în hainele unui bun capitalist. Seniorul avea dreptate, Caius era plăcut, nu mima emoția, era rușinos, avea bun-simț și măsură, dar în chestiunile tehnice era ferm, virulent uneori și categoric. Politologii partidului îl considerau o bună combinație între tipul de autoritate charismatică și tipul de autoritate legal rațională de tip birocratic. Caius îmbina bine genul autoritar, abstract, transparent, prezentabil, tânăr, maleabil, delicat. Costumele îi veneau bine și femeile apreciau delicatețea și gentilețea sa. Silvia era mai tehnică, dar avea de câștigat din asocierea cu soțul ei. Ea avea calitatea că nu avea pretenția că deține adevărul absolut și recunoștea public că mai are multe de învățat, ceea ce electoratul îngăduia. Abilitatea celor doi era că nu insistau în mod deosebit pe evidențierea clivajelor tradiționale (stânga/dreapta, maximaliști/ minimaliști, centru/periferie, rural/urban și stat/biserică sau laic/religios), ci promovau teorii consensualiste de tip catch-all. Caius, "înaripat" de veștile de la Deleanu, profețea chiar: "Centrul așteaptă mesajul și vocea voastră. Făceți-ne mesagerii și portavocile voastre" sau "Biserica este dragostea dintre oameni, statul reprezintă încrederea cetățenilor în stabilitatea locurilor de muncă, în siguranța și sănătatea cetățenilor" sau "Noi iubim câinii, pe care i-am domesticit din lupi ca să ne apere, să ne protejeze, dar câinii fără stăpâni, uitați și neglijați redevin sălbatici și trebuie, pentru securitatea cetățenilor, adoptată o soluție radicală precum eutanasierea pentru a asana străzile. Câinii trebuie să aibă stăpâni care să răspundă pentru ei ca pentru niște copii, ceilalți trebuie să dispară, chiar și prin măsuri ultra-radicale" sau "Transformările sunt graduale și țin de logica reconstrucției instituțiilor, transformările nu pot fi instantanee precum electricitatea de la hidrocentrale care luminează în casele oamenilor. Dar transformările trebuie să țină cont de dinamica aspirațiilor voastre..." și avea și alte clișee inspirate de dulcea sa Violeta, care îi mira și îi extazia pe Deleanu și chiar și pe Senior, ultimul urmărind atent campania din orașul lor. "Îl ador pe Hingherul tău, manifestă o obstinență pozitivă, îi prevăd un mare viitor" îi spusese de nenumărate ori Seniorul, iar Deleanu îl informase constant pe Caius de felicitările explicite de la centru, ascunzându-i nick-name-ul pe care-l repeta Seniorul. Când era întrebat despre chestiunea rromilor, Ciobanu repeta cu zâmbetul pe buze: "Toți suntem copiii prea-iubiți ai Domnului, NOI..." și accentua cuvântul NOI ca și când ar fi avut în spate un zid imens: "... NOI suntem contra infracționalității și a parazitismului social, care nu este neapărat apanajul unei anumite rase", dar în realitate Caius nu propunea soluții concrete nici soluții pentru crearea de locuri de muncă, nici pentru scăderea infracționalității, iar peste chestiunile care fierbeau sau ardeau fie trecea ușor, fie le trata rapid și fără concretețe. Oricum, "Hingherul" avea enormă priză la public, se bucura de sprijinul partidului, al bisericii (și Damian era public votantul și marele lui simpatizant și nu era singurul), al patronatului și chiar al sindicatelor. Succesul nu-l îmbătase pe Caius. Le lua ușor, fără entuziasm, sperând și visând la clipa când putea rămâne între patru ochi cu Violeta, ca să o soarbă din priviri și să se sature de prezența ei pozitivă. Sondajele îi prezentau la unison învingători: Silvia câștiga ușor mandatul de europarlamentar, iar Caius ajunsese la optzecișiunul la sută, restul fiind în mare majoritate nehotărâți. Caius Ciobanu "mușcase" din electoratul opoziției, astfel lumea nu mai vota partidul sau chiar partidele, ci pe Caius. Popularitatea sa era superfulminantă și el rămânea totuși modest și calm, ca și când era încărcat de responsabilitatea încrederii și se punea cu umilință în slujba comunității. El chiar credea sincer asta și modul cum o arăta îl făcea uman și simpatic electoratului. Lumea nu era însă numai sub reflectoarele televiziunilor și oamenii simpli se duceau în mod obișnuit la muncă, cei fără adăposturi strângeau deșeurile și le comercializau în centrul al cărui prorietar era viitorul primar, din cartierul rudarilor oamenii plecau spre slujbe obscure ca măturători, tăbăcari, vidanjori sau gunoieri. Tinerii mergeau la liceu, la școală sau la grădiniță cei mai mici, alții stăteau acasă în frig, fără haine călduroase, fără încălțări, lumea era mai complexă decât ce evidenția campania electorală, dar toți, fără excepție, erau îngrijorați de numărul mare de câini maidanezi și de numărul mare de oameni mușcați sau de incidentele numeroase care opuneau câinii oamenilor. Nu era o chestiune de iubire față de animale, ci mai degrabă o situație neglijată ani de-a rândul care acum exploda. Oamenii îl

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman susțineau necondiționat pe Caius Ciobanu pentru tenacitatea și hotărârea cu care voia să rezolve o problemă punctuală. Chiar dacă la centrul partidului, numele de cod era Hingherul, pentru oamenii obișnuiți putea să fie Marele Hingher sau Hingherul cel Bun (exagerat spus, bineînțeles), dar lumea vorbea numai la superlativ despre noua vedetă politică locală. În tot acest timp, Petre încerca să treacă neobservat, ca să nu fie alungat din șopronul părăsit pe care-l ocupase abuziv. Dacă vedea că este urmărit, asmuțea câinii pe urmăritori, reușind apoi să se facă nevăzut pe străduțele pe care le cunoștea foarte bine din copilăria sa. O perioadă a reușit să scape fără să-i fie descoperită ascunzătoarea, dar în ultimele zile supravegherile se întețiseră la cererea lui Deleanu și urmăritorii îi dăduseră de urmă și-l observau chiar douăzeci și patru din douăzeci și patru. Petre se simțea observat și pentru că pregătise alte adăposturi în timp, plănuia să schimbe locația, dar nu putea să scape de ochii indiscreți, așa că rămânea în șopron până prindea momentul potrivit schimbării. Era studiat total: de unde făcea cumpărăturile, cine îl ajuta, cum își asigura mijloacele de existență și când intra în magazine, vânzătorii se uitau la el speriați, încercând să-l oblige să ia mâncare nesigură, dar el rămânea fidel conservelor sale, ba mai mult, ajunsese să cumpere conserve și pentru câini. La un moment dat, unele granule fuseseră date cu insecticid și miroseau puternic, așa că le aruncă, pentru că oricum câinii nu se atingeau de ele. Petre știa că lațul se strânsese în jurul lui și mulțumea Celui de Sus zi-de-zi pentru fiecare clipă, rugându-se totuși ca sufletul și trupul să-i fie izbăvite. Deleanu dăduse ordin să fie otrăviți și el și câinii și gonacii încercau să surprindă slăbiciunile și sperau să-l prindă pe picior greșit. Pentru că uneori și apa din unele fântâni mirosea a chimic, lua apă de la cișmele și schimba recipientele des. Nu lăsa câinii să mânânce pe stradă, pentru că li se puneau mâncăruri otrăvite și îi învățase să adulmece bine înainte de a mânca sau bea ceva, iar cel mai bun la detectat era Colț-Alb, care practic avea un simț aparte de a evita pericolul. Intuiția lui era perfectă și Petre se încredea total în ea, de aceea, gonacii îl pârâseră omului în costum care raporta lui Deleanu, iar acesta îl decretă inamicul public canin numărul unu. "Omorâți-l pe Colț-Alb !" spusese stăpânul județului și omul în costum retransmise ordinul tuturor oamenilor din "teritoriu": "Omorâți-l pe Colț-Alb !", expresie care devenise sinonimul ridiculizării neputinței lor de a-l "termina" pe Petre și foloseau expresia când ceva era imposibil de atins. Denumiră și operațiunea de urmărire a lui Petre cu același nume și-l pândeau și-l analizau permanent. Petre o mai întâlnise pe Saveta, care pierduse controlul asupra minții ei, hainele ei se zdrențuiseră și numai mânca aproape nimic, mergând aproape zi și noapte aiurea și dormind în picioare sau secvențe scurte, pe bănci, guri de canal din care ieșeau aburi sau prin cele mai ciudate cotloane. Petre nu reuși să o rețină pe Saveta cu el, să o îngrijească și să o spele, căci femeia se smulsese aproape cu forța și dispăru iar în acalmia aparentă a străzilor și în neantul lumii de zi cu zi. Totuși, Saveta întâlni un înger păzitor, care o atrase cu vorbă bună, o îngriji, o spălă, o puse să se odihnească, să se hrănească și să se hidrateze, găzduind-o într-o mansardă ascunsă indiscrețiilor. Era Alina Andronache, care era fascinată de Saveta despre care credea cu adevărat că este aleasă de Dumnezeu pentru a face prorociri despre viitor. O vizita adesea și angajase din prima clipă câteva infirmiere care, lucrând în schimburi, se îngrijeau de Saveta non-stop. Când nu o mai întâlni, Petre fu un pic îngrijorat, dar în adâncul sufletului lui știa că ea trăiește și este bine. Îngrijirea îi priise Savetei, momentele când pierdea controlul asupra ei rărindu-se și devenind conștientă în marea majoritate a timpului. În mica mansardă, se putea spăla, se putea îngriji, începuse să citească și chiar așternea unele idei pe hârtie, vegheată permanent de infirmiera din schimb. Comandau mâncare gătită care venea regulat și Saveta scria idei interesante, ceea ce confirma relația ei specială cu Dumnezeul. Într-un tandru moment de apropiere de Alina Andronache, îi spusese sincer, mângâind-o: "Tu vei continua ce face Deleanu, dar într-un cu totul alt mod: ghilotina se va transforma într-o mănușă de catifea", iar Alina îi sărută mâna, iar Saveta o sărută și o binecuvântă pe frunte. Tânăra o iubea, dar nedorind să-l supere pe Deleanu, îi ascunsese acestuia interesul și investiția de suflet pe care o făcuse pentru Saveta. Scrierile în pilde ale Savetei le strângea scrupulos, dorind să le cuprindă într-o carte. Știa că și aceasta era lucrarea lui Dumnezeu, conform ziselor părintelui Damian, pentru pregătirea viitoarei canonizări a Savetei, dacă aceasta era într-adevăr o Nebună întru Hristos. Saveta era extrem de productivă în povestiri, învățături, exemple și pilde, așa că în curând prima broșură se tipărise prin grija Alinei cu numele adevărat al Savetei Chiriac și se vindeau ca literatură

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman bisericească în sfintele lăcașuri. Alina aduse și răspândi în mansardă cărți cu specific religios (vieți ale sfinților, cărți de învățătură, filocalii) și Saveta citea non-stop și se inspira din ele. Una din infirmiere își chema și copii în mansardă (avea trei, două fete și un băiat) pe care nu avea cu cine să îi lase și Saveta le povestea viețile sfinților pe înțelesul lor, iar Alina pusese infirmierele să o înregistreze non-stop cu un reportofon digital, astfel încât scoase repede (ajutată de câteva fete inimoase care tehnoredactaseră după înregistrări) o nouă carte sub semnătura Savetei Chiriac: "Viețile Sfinților povestite celor mici". Când nu mai doriră să cumpere mâncare, Alina amenajă o chicinetă unde Saveta și infirmierele găteau, atunci se născu iute o nouă carte: "Rețete practice de post". Și toate astea în mai puțin de o lună. Prolificitatea Savetei era remarcabilă, deși avea unele momente, rare într-adevăr, când mai pierdea șirul. Episcopul Serafim avusese dreptate: Saveta urma să aibă înaintea ei un destin mare în sânul bisericii, în ciuda unor momente de nebunie. Părintele Damian vorbea în predică și în public despre harul Savetei și mai-marii bisericii îl ajutau discret în tot ceea ce cerea și avea nevoie. Deși Saveta nu mai era văzută pe străzi, oamenii erau surprinși să vadă broșurile cu numele ei scoase de Alina. Cărțile ajunseseră să se vândă bine, spre enorma surprindere a Alinei Andronache și aceasta comandă o a doua ediție la tipografie. În special "Rețete practice de post" se epuizaseră total, așa că Alina o rugase pe Saveta să scoată un al doilea volum, pe care-l intitulară "Alte rețete practice de post". Și acesta se vându foarte repede, chiar dacă tirajul fusese de prima oară aparent îndestulător. În biserică, slujba de seară se încheiase și de părintele Nicolae Damian se apropie fetișcana de treisprezece-patrusprezece ani cu care îl surprinsese Caius cu ceva timp în urmă. Ca vrăjit, Damian se îndepărtă cu ea în clădirile anexă. Reveniră după câteva zeci de minute, Damian cu o figură ciudată și fata cu o privire diavolească, cu ochi de foc în care ardeau reflectate flăcările iadului. Se despărțiră, fata cu un zâmbet de satisfacție și cu o căutătură diavolească aruncată preotesei, iar Damian i se alătură Mariei, neputînd și neîndrăznind să o privească direct în ochi. - Fata aia, este ceva ciudat în privirea ei... spuse Maria încet, dar clar, continuând către soțul ei: Aș prefera să nu te mai vezi cu ea între patru ochi ca să te scalzi în păcat ! Era prima dată când Maria Damian vorbea explicit despre așa ceva. Părintele se apără, apoi bătu în retragere, scuzându-se: - Promit să nu mă mai văd, draga mea, te implor, iartă-mă ! și căzu în genunchi, îmbrățișând-o cu brațele după mijloc, iar Maria îl mângâie, spunându-i ca unui copil ce fusese rău: - Gata, liniștește-te, ai promis și știu că o să te ții de promisiune, iar eu și Tunde ne vom strădui să-ți dăm tot ce-ți trebuie... - Știi și de Tunde ? se miră părintele. - Știu tot, îi spuse Maria, chiar și de baba Paraschiva. - Și cu Paraschiva, cu Paraschiva o să mă lași ? întrebă preotul mirat, ca un copil căruia i se lua acadeaua. - Doar cu fata asta îndrăcită să nu mai ai de-a face, în rest ai voie cu cele de până acum ! - Îți mulțumesc pentru bunătate, bâigui ca un copil prost părintele, înfundându-și fața în fusta ei și izbucnind în lacrimi. Nu am crezut că știi, nu am crezut că te rănesc, iartă-mă ! - Stai liniștit, Nicolae, stai liniștit, nu m-ai rănit, de la bun început poftele tale au fost peste dorințele mele, dar aș prefera să-ți consumi energiile în casă, cu mine și cu Tunde... - Dar tu, tu ... vrei atât de rar, atât de RAR... Maria zâmbi în sinea ei pentru că și așa făcea eforturi mari să-l accepte pe Damian atât de des și-i spuse: - Atunci cu Tunde... - Bine, cu Tunde, dar și cu Paraschiva, și cu... - Hai acasă, că întreci măsura ! Maria știa că nu-l poate schimba pe preoțel. Urma să fie însă cu ochii pe el și să-l oprească de la păcat cu fata posedată. Părintele o urmă spășit ca un copil mare prins cu pozne, deși visa deja cu ochii deschiși la coapsele și pieptul plin ale mai tinerei Tunde, în minte derulându-i-se secvențe aproape cinematografice cu voluptuoasa unguroaică.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Pe drum, când plecară se întâlniră cu Doinița, care tocmai intra în schimbul de noapte. Doinița îi însoți, dorind să o vadă pe micuța Larisa, îi urmă acasă la ei și o îmbrățișă dulce și cu foc pe Larisa. Școala mergea bine pentru copiii mai mari și Ancuța se reintegrase în colectiv ușor, dovedind aptitudini speciale la algebră și geometrie, ceea ce stârnise aprecierile pozitive ale profesorului de matematică, ale dirigintei și ale Directorului școlii. Dar și Ancuței îi era dor de Larisa și de multe ori plângea în pernă de dorul ei. Îi reproșa maică-sii alegerea făcută și îi spunea adesea: "Chiar săraci, dar să fim cu inimi mari și cu dragoste de aproapele". Doinița tăcea, căci și ei dorul de cea mică îi frângea inima. Pe Larisa nu o putea-i deosebi de copiii Damienilor. Parcă era sânge din sângele lor. Bine îmbrăcată și rumenă la față, cea mică dicta și poruncea sfătoasă băieților, care o ascultau și îi făceau poftele și inventa tot timpul jocuri și provocări noi. Era cea mai mică, dar era ca argintul viu. Doinița plecă cu ochii înlăcrimați la muncă și mătură toată noaptea străzile cu sufletul pustiu. Se apropia week-end-ul. Seby Inkel stătea de aproape trei săptămâni la Ovidiu și-l însoțea la școală, unde la orele de sport făcea un grup separat cu practicanții de pk, cu asentimentul directorului școlii, care aprecia spectaculozitatea "fenomenului", mai ales că în pledoaria lui Ovidiu insistase pe latura gimnastică și chiar "filozofică" a noului sport. Mai ieșeau împreună și seara, venise de câteva ori și Anca Ciobanu, prietena lui Andrei Cozmescu, iar acest week-end era practic ultimul pe care urmau să-l petreacă împreună. Între Seby și Ovidiu se legase o prietenie puternică și Seby Inkel intenționa să revină în primăvară în orășelul lor. Micuțul club de parkour se mărise cu încă doi membrii, din același liceu, dar de la o clasă paralelă, cooptați de profu' Ovidiu Bălan: Radu Ștefan (băiatul lui Cosmin Ștefan, actualul viceprimar) și Sandu Codreanu. La centrul de colectare, administratorul Ionel întârziase pentru că un transportator încărcase marfă și avea nevoie de documentele de expediție. Umflatul îl conduse, căci deși Ionel insistase, colectorul tot nu rezolvase chestiunea câinilor. Colectorul îi povestise că după un sfârșit de săptămână se trezise cu doi câini mai puțini și găsise un cadavru în curte și unul pe stradă (văzuse cu ochii lui cum Ceardaș fusese spintecat de câini și povestea de o manieră macabră și cinică momentul, deși el însuși era siderat de ce se putea întâmpla dacă haita scăpa total de sub control), dar de la funestul moment când doamna Petrache îi agitase nu se mai întâmplase chiar nimic. Mai mult, acum erau iar doisprezece, pentru că Deșelata atrăsese încă o femelă din haita lui Răni-Adânci și anume pe Chioara. Chioara devenise dragostea și bucuria lui Fulgu, care nu-și mai încăpea în blană de bucurie și satisfacție. Și Ionel avea grijă de câini ca să aibă suficientă mâncare (mai mult paralizat de frica lor), iar vagabonzii le aruncau din când în când câte un colț de pâine, ca să fie lăsați în pace. Colectorul sesizase o schimbare de atitudine la Crețu, care se mai domolise și se mai cumpătase, deși, când îl apuca, făcea instrucție cu haita, îi tăvălea și îi zmucea de săreau smocuri de blană. Dar aceste momente erau rare, în general în curte era mai degrabă liniște, niciun câine nu îndrăznea să iasă din ordinele lui Crețu și-l ascultau orbește. Pentru că urmau două zile și două nopți lungi, colectorul făcuse o aprovizionare pe cinste. Cumpărase de toate, inclusiv bere și vin. Evita tăria, pentru că avea dureri de cap și pentru că nu dorea să cadă iar în patima beției. Își gătea singur și Ionel abia aștepta dimineața zilei de luni să guste din mâncarea pregătită de "jegosul" și deși îi era scârbă, nu se putea abține din cauza gustului extraordinar. Îi cerea detalii cum și ce gătise, ingrediente, proporții, dar oricât încerca și el acasă, gustul nu era ca la mâncarea gătită de colector. Se anunța un sfârșit de săptămână liniștit, încasările crescuseră considerabil, ori pentru că erau din ce în ce mai mulți săraci care colectau deșeuri, ori pentru că prestigiul lui Caius crescuse și achizitorii plăteau deșeurile la o calitate superioară, fără să mai facă atâtea nazuri ca până acum. Oricum, afacerea mergea excelent, ca unsă. Colectorul utiliza multe condimente în gătit, amestecându-le miraculos și dând o savoare deosebită mâncării. Se apucă de gătit din seara aceea: voia să facă ca aperitiv plăcintă franțuzească cu ceapă, potage Crecy, moussaka de mouton și tartă provensală de mere. Începu cu desertul: cântări din ochi făina, își luă un ou, porționă untul și începu să pregătească aluatul: amestecă într-un recipient făina, o lingură de zahăr și puțină sare, sparse și introduse la mijloc oul și cubulețele de unt, amestecă și frământă bine, obținând un ghemotoc de aluat pe care-l lăsă la frig vreme de oră, înfășurat într-un șervet. Pentru moussaka introduse la rumenit în cuptor pentru o oră un kilogram de carne de oaie, pentru

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman potage pregăti crutoanele într-o tigaie unsă cu unt, apoi pregăti un lighean curat de aluminiu pentru aluatul de plăcintă cu ceapă: puse o cantitate dublă de făină față de înainte, zahăr și două lingurițe de sare, fărâmiță drojdia și o amestecă uscat, încălzi un litru de apă până deveni călduță, făcu un gol în mijlocul amestecului uscat și adăugă apa călduță, lăsă lângă cuptor timp de zece minute, acoperit cu un șervet. Curăță ceapa de apă circa un kilogram, le tăie în două, apoi rondele, curăță usturoi pe care îl puse la călit în untdelemn, adăugă ceapa rondele, frunze de cimbru și dafin și lăsă la călit, amestecând continuu până ce ceapa deveni aurie. Luă o tavă de cuptor, presără făină pe ea, unse cu unt tava, întinse aluatul prealabil frământat pe tavă, marcând pe exterior o mică margine, lăsă încă puțin tava cu aluatul la dospit, apoi luă o conservă de pește în suc propriu, scoase peștele, îl fărâmiță până deveni o pastă, amestecă condimente numai de el știute, frământă bine pasta și cu margarină, întinse bine pasta de pește pe aluatul de pe tavă, presără ceapa din tigaie uniform, adaugă măsline fără sâmburi și untdelemn și puse totul la cuptorul încins pentru circa jumătate de oră. Curăță merele pentru tartă, deasemenea rondele, unse o formă rotundă cu unt, așeză aluatul subțire, ridicându-i marginea, înțepă cu furculița, așeză rondelele de mere concentric și băgă la cuptor pentru o oră. Tocă vinetele pentru moussaka cu coajă cu tot, le prăji în ulei, pregăti ciuperci albe în sote de unt, pregăti un sos denumit ajoli: de ou, usturoi, sare, amestecă bine și energic, adaugă ulei, apoi oțet, amestecă energic, puse în tava cu carnea de oaie vinetele prăjite, ciupercile, ceapa, pătrunjel, usturoi și trei ouă, adăugă vin alb demisec, pregăti reducția de sos pe care o adăugă peste carne aproape de sfârșit, după circa două ore. Avea cuptorul plin cu trei tăvi și era atent la toate ca să nu le ardă. Puse pe foc la fiert un piept de pui și pregăti o supă de pui, apoi curăță morcovi, un cartof, puse unt într-o cratiță, adăugă legumele (morcovii și cartoful) tăiate cubulețe, găti câteva minute, adăugă zahăr și jumătate din fiertura de supă, pasă totul energic cu o dexteritate superprofesională, răsturnă totul întrun vas de supă, adăugă restul de supă de pui, amestecă iar, adăugă frunze de pătrunjel tocat mărunt, își pregăti alături o ceașcă cu smântână și o farfurioară cu crutoane prăjite în unt. Tava de plăcintă cu ceapă o scosese de ceva timp, o tăie atent, punând câteva careuri pe o farfurioară, luă o furculiță și un cuțit și începu să mănânce aperitivul. Scoase și tava de plăcintă cu mere, o puse deoparte, tăie careuri cu un cuțit ascuțit, apoi își servi un castron de potage Crecy, scoase între timp tava de la cuptor cu moussaka, o lăsă un pic să se răcească, adăugă și din sosul ajoli, își tăie o porție zdravănă și mâncă, gustând din când în când însetat și pofticios dintr-un pahar de vin alb demisec, își mai turnă un pahar pe care-l dădu iute peste gât, apoi servi o singură felie aproape triunghiulară din tarta de mere. Râgâi și se gândi că totuși viața nu era atât de rea. Drămuindu-i constant pe cerșetori, fără știrea lui Ionel, colectorul depusese în timp la bancă o sumă frumușică. După calculele lui, putea să deschidă chiar și un mic restaurant cochet, dar ar fi vrut undeva pe malul mării (de ce nu, în Grecia, unde din cauza contracției economice, toate erau la mini-prețuri). Visa cu ochii deschiși la Santorini, visa orașe albe pe maluri de țărm, dominând insule stâncoase de pe țărmuri abrupte, cu drumuri întortocheate urcate de măgăruși încăpățânați. După ce termină sticla de vin, adormi buștean, sforăind de se tresălta baraca. Visurile sale alunecară la săli de dans, orchestre de jazz și muzică ever-green, femei cochete în ținute de seară și gentlemani care fumau țigări scumpe și trabucuri. Visă mese bogate, vinuri alese, feluri sofisticate de mâncare cu denumiri sofisticate, visă jetoane, crupieri, câștiguri enorme, visă rulete, bile, numere și teancuri de bani fluturându-i prin față. Toate astea fuseseră aievea și parcă dispărură dintrodată și doar Crețu îi apăru în fața ochilor ca o realitate persistentă. Se trezi un moment, trase pătura pe el, apoi sunetul unei orchestre imaginare îi invadă mintea. Revenise pe vasul de croazieră de odinioară, în frumoasele momente ale tinereții sale. Mirosul de carne de oaie la cuptor le ațâțase simțurile câinilor. Erau înfometați ca la orice sfârșit de săptămână, iar pe stradă tomberoanele erau fixate într-un țarc, așa că încercările lor disperate de ale răsturna se terminaseră cu eșecuri. Baba Paraschiva îi privea adesea peste gard sau pe fereastră încercând să le dărâme și-și râdea în sinea ei. Negruțu însă inventase o altă metodă, se urca pe un tomberon și reușea să deschidă capacele tomberoanelor învecinate, dar nu întotdeauna la suprafață găseau resturi alimentare. Așa că se lăsaseră păgubași și erau mai agresivi cu cerșetorii care strângeau deșeuri, care de regulă le aruncau pâine veche sau alte resturi alimentare. Foamea îi încolțise și deși Crețu păstra ierarhia și impusese ordine, trebuiau să găsească o modalitate de a-și astâmpăra foamea. Colectorul se închidea de vineri seara până

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman luni dimineața și nu le arunca nimic de mâncare, așteptau când venea administratorul cu trei sau patru pâini pe care le fragmenta și le împărțea din pragul porții. Colectorul dormea dus, sforăind asurzitor și câinii se aciuiaseră care pe unde putuse. Se lăsase iar frigul. Era octombrie și iarna începea să-și intre în drepturi, întâi prin frig, mai târziu prin zăpezi, ulterior prin ger, îngheț și crivăț. Petre și câinii săi se baricadaseră în șopron, încălzindu-se cum puteau. Noaptea trecea greu și temperatura scăzuse la minus cinci grade. În centrul de colectare, burduhănosul se trezi și mai desfăcu o sticlă de vin, de data asta roșu. Luase trei de vin alb și trei de vin roșu, precum și zece beri. Dar avea chef de vin roșu și-și puse și plăcintă cu ceapă de apă. Tăiase un colț, dar mai tăie o bucată, mâncând cu poftă. Își luă sticla lângă el și un pahar, stinse lumina, aprinzând doar o lampă de veghe și moțăia, când și când mai trăgând o dușcă. Se mira de atâta liniște în curte. Se sculă mirat, scrută curtea cu privirea pe fereastra murdară a barăcii, dădu drumul la aerotermă și verifică încă odată dacă ușa era bine închisă cu zăvorul. Doar un câine lătra aiurea, mai mult la lună, prevestind parcă moartea cuiva. "De data asta, mi-a reușit plăcinta cu ceapă de apă" gândi colectorul, salivând la gândul plăcintei. "Și friptura a ieșit bună, iar vinul chiar dacă este ieftin, este ușor și se poate bea, nu te doare capul după cel bei". Aeroterma nu dădea multă căldură, așa că mai trase o pătură peste el și se zgribuli în pat. Într-un final adormi. Stârniți de mirosul din cuptor, Crețu și Flămânzilă râcâiau ușa de la baraca umflatului, încercând să o deschidă. Nereușind, lipăiră niște apă din ligheane și se așezară covrig ca să poată adormi. Numai o bufniță mai scotea sunete distincte, ascunsă cine știe prin ce frunziș îngălbenit de copac, iar luna strălucea pe cer ca un reflector enorm de pe un stadion de fotbal. Vântul fura frunzele uscate, așezându-le covor pe străzi și pe pământ, iar arborii cheleau resemnați, așteptând frigul excesiv al iernii. Luminile stâlpilor ardeau în noapte și niciun trecător nu se aventura pe străzile pustii, stăpânite de vânt și de câini fără stăpân. În micuța cameră închiriată în cartierul rudarilor, Seby dormea în pat, iar Ovidiu pe o canapea incomodă. Sâmbătă și duminică urmau să-și petreacă tot timpul împreună, iar luni Seby pleca spre capitală, pentru că după-amiaza avea avion spre Paris, apoi schimba altul spre Lille, unde se stabilise cu părinții de circa doi ani. Renunțase la școală, dar îi promisese lui Ovidiu că o reia, mai ales că era un tânâr cu o inteligență nativă. Se treziră dimineață și se spălară la duș, pe rând, apoi Ovidiu pregăti o cafea la fierbător, puse la fiert și câteva ouă și scoase de la frigider brânză telemea, mușchiuleț crud, ardei gras, ardei iute (care-i plăcea mult lui Seby), hrean ras în oțet și suc de portocale la cutie. Serviră împreună micul dejun, se îmbrăcară și ieșiră în parc să se întâlnească cu ceilalți practicanți de pk. Cei noi, Radu Ștefan și Sandu Codreanu nu țineau pasul cu cei vechi, așa că Seby se ocupa de ei în mod special. Exersară insistent săritura pisicii, apoi realizară și alte tehnici, se cățărară în copaci, făcură tracțiuni la bară, realizară sărituri multiple pe iarbă, jucară diverse jocuri, realizară salturi de precizie. Pentru că Anca Ciobanu nu venise, Andrei le propuse să sară într-un loc cunoscut de el de pe un acoperiș pe un altul, cu o diferență de nivel semnificativă. Trebuiau ca la aterizare să amortizeze șocul și să se rostogolească, încercând și continuarea alergării. Cei doi noi, puși să sară, nu avură curaj, așa că săriră pe rând doar cei vechi. Încercară și a doua oară și, prinzând gustul, cei noi încercară și ei, dar Sandu își suci glezna și deciseră ca Radu să-l conducă acasă. Într-o scară de bloc unde era o bară și un obstacol încercară și trecerea pe sub bară, care le reuși la toți. Apoi, găsiră un gard din zid pe care încercară să-l sară pe rând, reușiră însă în afară de Seby, doar Ovidiu și Andrei. Se reîntoarseră în parc unde exersară sărituri multiple. Deși era destul de rece și în hanorace le era frig, se mișcau continuu ca să se încălzească. Nu ploua, din fericire, dar nici soarele nu apăruse, ascunzându-se timid după nori. Spre după-amiază, prietenii se despărțiră, urmând să se întâlnească toți în parc a doua zi de dimineață. Ovidiu și Seby plecară spre casă și venind dinspre parc, trecură pe lângă centrul de colectare. Niște copii jucau fotbal și, lovită puternic de unul dintre ei, mingea sărise peste gard în curtea centrului. Copii voiau mingea înapoi și se rugară de cei doi să sară gardul și să le aducă mingea. - Ce este aici ? întrebă Seby Inkel curios. - Aici se strâng deșeuri de carton, de plastic sau metalice, care se reciclează, îi explică Ovidiu. - Este cineva înăuntru, oare, crezi că ne poate alunga sau ar putea fi vreo problemă dacă sar în curtea lor ?

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Nu e nicio problemă, în mod normal este închis și nu este nimeni înăuntru, presupuse Ovidiu, neștiind însă care este de fapt realitatea. - Uite, o să-ți arăt cum escaladez poarta metalică... se lăudă Seby, dar Ovidiu protestă, pentru că la contactul cu metalul ar fi alunecat în jos și nu ar fi putut să se propulseze în sus pe verticală. Uite, punem pariu pe un bax de bere că reușesc, se lăudă Inkel și Ovidiu Bălan acceptă pariul. Seby cântări din ochi obstacolul, se apropie să studieze distanța să vadă de ce avânt are nevoie. Poarta era totuși înaltă poate și de patru metri și nu avea puncte pe care ar fi putut să le exploateze ca să-i susțină escaladarea și trecerea peste ea. Singura speranță era ca din avânt să poată să se prindă cu mâinile de marginea de sus a porții și apoi să treacă dincolo. Mingea căzuse lovindu-se de mai multe ori de suprafața betonată, oprindu-se aproape de biroul administratorului Ionel. De partea cealaltă a porții metalice, Crețu privea curios. Cum el dădea semnalul corului de lătrături, ceilalți așteptau din ochi semnalul de atac ca să alunge străinii. Printr-o crăpătură fină din gard, Crețu văzu că unul dintre oameni se pregătea să intre în curte. "Va primi o lecție bine meritată dacă intră în curtea MEA" gândi Crețu, dezgolindu-și colții. Adjuncții săi îl imitară, iar Jigodie-Mică mârâi încetișor. Simțeau că au de-a face cu hoți, căci până atunci nimeni nu se încumetase să intre în centrul de colectare la sfârșit de săptămână, când totul era pustiu și curtea era exclusiv a haitei. Seby își luă avânt și se izbi puternic de poartă. Piciorul de atac nu-l susținu și alunecă pe planul metalic în jos, căzând în genunchi. Trebuia neapărat să se ajute cu mâinile să se salte, dar trebuia să ajungă la partea superioară a gardului. - Las-o moartă, am câștigat un bax de bere ! se lăudă Ovidiu, cu gândul să-l descurajeze pe Inkel, dar Seby nu renunța așa de ușor și se încăpățâna să-și calculeze avântul. Văzând că cei doi își vorbesc în engleză, copii se milogiră în limba lui Shakespeare pe care o auzeau permanent în filme "we want to receive the ball back, please, give us the ball". Bubuitura în poartă îl trezise de-a binelea pe umflat, care, îmbuibat de mâncare, bere și mai ales vin, nu înțelegea ce se petrece. Se uită pe fereastră și văzu haita pregătită de atac. Ciudat însă, câinii nu lătrau deloc și dezgolindu-și colții, așteptau tensionați de parcă urmau să sfâșie ceva sau pe cineva. "Doamne ferește să intre cineva înăuntru, îl mănâncă turbații ăștia. Doamne ferește !" se îngrozi colectorul, zărind pe fereastră mingea rostogolită lângă zidul biroului. O a doua bubuitură se auzi de data asta mai puternic în poartă, dar pentru a doua oară Seby rată și nu apucă să se prindă cu mâinile de marginea porții. Piciorul îi alunecase iar în jos, deci trebuia să sară undeva mai sus. Coolectorul deschise geamul și strigă disperat, pe când Seby încerca al treilea salt. - Nu intra înăuntru, sunt câini periculoși, o să te sfâșie ! Măi, n-auzi, nu intra că te sfâșie ! Măi, n-auzi !? La auzul țipetelor repetate, lui Ovidiu îi îngheță sângele. Glasul i se tulbură și începu să strige deznădăjduit la Seby, încercând să-l oprească, dar Seby Inkel își luase deja avânt și de data asta se împinse cu piciorul de atac în partea superioară a porții, ajungând până sus, unde mâinile preluară greutatea corpului. Se trase sus, încălecă poarta extrem de puțin lată și se lăsă să alunece pe partea cealaltă a porții în jos. - Nu, nu, Seby ! țipase înainte Ovidiu, dar surescitat de avânt, Seby nu mai auzea nimic și nu se oprise din salt. Copii aclamau gălăgios, încântați să aibă mingea înapoi, dar de dincolo, haita se dezlănțuise și mușcau și lătrau deopotrivă, iar țipetele de moarte ale lui Seby înghețară cartierul. O liniște de moarte cuprinse sufletele colectorului, lui Ovidiu și pe copii, care înregistrau mecanic și ca pe ceva străin cronica evenimentelor din spatele porții. Colectorul își acoperise o clipă ochii cu mâinile și se rugă scurt cu o fervoare cum de ani de zile nu o mai făcuse. Sări apoi să iasă din baracă, căutând zăvorul și simțind că totul îi stă împotrivă. Ovidiu tăcea, distrus de sunetele sfâșietoare reverberate, iar copii tăceau și ei, neînțelegând prea bine ce se-ntâmplă. Câinii săriseră pe intrus și până să reușească colectorul să deschidă zăvorul și ușa de la baraca lui, câinii mușcaseră până la os, umplându-se de sânge. Bietul Seby Inkel mai țipă înfiorător câteva minute, până Crețu îl prinse de gât și mușcă cu o tăietură ca de cuțit, secționându-i carotida, apoi, restul masculilor, înebuniți de curgerea sângelui, săriră și-l

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman sfârtecară de cap, de gât, de umeri. Deșelata se alesese cu o bucată de ureche pe care o ronțăia cu gâtul ridicat, luptându-se cu zgârciul. Crivăț avea un rest din nasul lui Seby, pe care-l mesteca iute, sărind înapoi pe cadavru să apuce ceva. Jigodie-Mică mușcase de piciorul stâng, rupând pielea și ajungând la tendoane, Rea-de-Gură încercase să prindă cealaltă ureche, iar Pată-Albă îl mușca de obraz. Fulgu, Negruțu și Flămânzilă trăgeau de haine, dezgolindu-l ca să ajungă la piele și la carne. Crețu la rândul lui își înfipsese colții în gât, sorbind sângele care țâșnea șuvoi. Colectorul înebunise de-a dreptul. În pijama, țopăia prin curte, rupându-și părul din cap și văitându-se de mama focului. Se repezi iute și scoase din cuptor tava cu moussaka de oaie, pe care o trânti în fața câinilor, țipând ca disperatul: "Cuțu, cuțu, haide cuțu !", dar era târziu deja pentru că francezul avu un ultim tremur și zvârcolindu-se, horcăind, își dădu ultima suflare, cu fața în jos. Umflatul se blocă, nu țipa ca un disperat decât: "Aoleu, pușcăria mă mănâncă !" și adusese totul din cuptor, aruncând spre câini. Femelele deja se ospătau din resturile de moussaka și din plăcinte, dar masculii trăgeau de cadavrul hoțului, ca un avertisment pentru alți intruși. Ovidiu se îngălbenise și nu mai avea aer. Presimțea că se întâmplase ceva rău, dar nu știa cât de grav era. Spera doar ca Inkel să nu fie foarte grav rănit. Cu reproș, se întoarse spre copii și îi întrebă, mai mult țipând: - Voi nu știați că erau câini în curte, de ce v-ați cerut mingea înapoi ? dar copii motivară că nu se auziseră lătrături și apoi câinii mai ieșeau câteodată și cutreierau după mâncare. De ciudă, colectorul luă mingea și o propulsă dintr-un șut scurt peste gard, iar copiii, cu inconștiența specifică vârstei, ignorând tragedia din interiorul curții centrului de colectare, hăhăind și bucurându-se de minge, fugiră repede cu ea pe altă stradă. Colectorul luă două bâte și deschizând poarta mică, îl chemă pe profesorul de sport, care luând un ciomag, intră în curte să vadă grozăvia. Seby era la pământ, acum cu fața în jos, desfigurat și plin de zeci de mușcături, parțial dezbrăcat de hanorac și de pantalonii de trening care erau zdrențuiți, plin de sânge și din el câțiva câini trăgeau turbați. Ceilalți câini se îngrămădiseră pe tăvile de mâncare aruncate de colector, iar Crețu și Negruțu săriseră lătrând aprig la Ovidiu, care învârtea bâta în aer. - Fă ceva, omule, fă ceva și oprește-ți câinii, ia-ți câinii de pe omul ăla ! țipă Ovidiu, iar colectorul se scuza, bâlbâind că: "păcatele mele, nu sunt câinii mei, nu sunt câinii mei". Colectorul urlă la Crețu care veni lângă el mândru de ispravă, fălindu-se și dând din coadă, semn că apărase bine curtea de intruși, aproape gudurându-se lângă colector și așteptând recompense (căci văzuse că primiseră tăvile de hrană, ceea ce însemna că ceea ce făcuseră ei, făcuseră bine și erau apreciați). Colectorul însă înnebunise și îi trânti o așa bâtă în bot că-i smulse doi colți lui Crețu și îi dislocă falca de jos. Câinele schelălăi de durere și se retrase spășit și semiparalizat de la lovitură, ceea ce determină imediat reculul întregii haite. Și colectorul și Ovidiu se dezlănțuiră de parcă înnebuniseră și începură să care bâte în toate direcțiile, în stânga și-n dreapta, iar cei doi împingeau câinii cu bâtele spre ușa întredeschisă de la hală. Crețu rupt în bătaie de cel pe care-l crezuse aliatul său, schelălăia năucit și o rupse la fugă, găsind ușa halei deschisă intră iute, iar ceilalți îl urmară ca niște oi. Crețu murea de durere, cu falca ruptă și colții smulși, cu coastele dislocate și o labă ruptă de nebunu de colector, iar ceilalți câini încasaseră și ei ciomege nenumărate, căci mai ales Ovidiu bătea la ei cu ochii injectați și pornit să-i rupă-n bătaie. Colectorul închise ușa halei și răsuflă ușurat. Ovidiu voia să intre după ei, dar colectorul îl opri. - Stai, îi zise gâfâind, am pierdut avantajul surprizei, căci l-am năucit pe liderul haitei, dacă intri înăuntru or să sară la tine și ajungi ca bietul om de-acolo ! Stai liniștit, că ăștia sunt draci, nu câini... dacă nu-l rupeam în bătaie pe cel mare, șeful, nu-i băgam noi înăuntru în hală în vecii vecilor ! - Omul ăsta a murit aici, ce ne facem, ce ne facem !? plângea disperat Ovidiu, gândind că urma să fie scos vinovat și dat afară din învățământ. - Uite ce facem, centrul acesta îi aparține candidatului la primărie, domnul Ciobanu, dacă se află că aici a murit un om va avea probleme mari, iar dânsul se va răzbuna pe noi doi. Eu, cu mintea mea proastă de om simplu, gândesc să-l scoatem amândoi de-aici și cum parcul este aproape, să-l ducem în parc și să-l lăsăm acolo. O să pară că a fost atacat în parc de maidanezi, care l-au încolțit și l-au sfâșiat !

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Bine, bine, hai să-l ducem ... Bietul de el, nici măcar nu e din România... - Stai, nu te grăbi... îl sfătui burduhănosul. Mai așteaptă puțin până se întunecă și apoi îl ducem... și nu vreau să știu nimic de el, cine este sau de unde este... Colectorul luă un sac enorm, îl înveli pe Seby într-o pătură, îl puse în sac și-l propti de zid, dar corpul neînsuflețit căzu la pământ cu un zgomot sec. Grasul luă un cărucior, puse cadavrul pe el și-l duse până la poartă. Așteptau amândoi la poartă să se întunece, neștiind ce să facă apoi. - Nu te cunosc, nu mă cunoști, spuse colectorul, iar Ovidiu aprobă scurt din cap. Ovidiu își construia în minte o justificare, urma să pretindă că Seby rămăsese singur să se mai antreneze, dar el, Ovidiu, din cauza unei entorse, fusese nevoit să revină acasă, unde-l așteptase zadarnic pe Inkel. Colectorul în schimb pusese gând rău câinilor, căci dorea să cheme hingherii luni la prima oră și să scape de toți. Când se întunecă porniră cu căruciorul spre parc, acolo dezveliră cadavrul de sac și pătură, aruncând corpul pe iarbă și dispărură în grabă. Petre trecea spre adăpostul lui amărât când văzu cum doi inși abandonează ceva în parc. Nu era curios să vadă, dar Colț-Alb alerga deja către acel ceva abandonat. Când colectorul și Ovidiu tocmai ieșeau din parc, fură opriți de doi jandarmi. - Hei, voi, actele voastre la control ! - Domnule subofițer, se tângui colectorul, păcatele noastre, dumneavoastră ne cereți actele la control și în parc câinii au sărit pe un biet om, sfâșiindu-l de tot. Jandarmii alergară imediat, iar cei doi se făcură nevăzuți în noapte. Colț-Alb ajunsese lângă Seby și-l lingea pe obraz, iar Peticel, Stearpa, Albu, Golanu și Sulfina urlau la câțiva pași a moarte. Petre se ascunsese după copaci, văzând jandarmii, care începuseră să tragă focuri de armă către câinii lui Petre. Câinii se feriră și un glonte pătrunse în cadavru, iar celelalte ricoșară în pietre, iarbă sau copaci. - L-ai văzut pe ăla alb cum îl mușca de obraz ? întrebă subofițerul. - Da, hai să vedem dacă trăiește. Câinii dispăruseră și Petre, făcându-le semne să tacă ieși încetișor afară din parc. - Trebuie să cerem întăriri, eu nu pot să mă uit la el, spuse soldatul. Subofițerul cercetă cadavrul lui Seby și exclamă îngrozit: - N-o să-ți vină să crezi, dar se poate să fi murit împușcat de noi... Soldatul se justifică că el trăsese foc de avertisment. - Expertiza balistică va decide cine l-a împușcat, rosti cu resentiment subofițerul. ce înseamnă să te afli la timpul nepotrivit și în locul nepotrivit. Chemară întăriri, anunțară ofițerul de serviciu de incident, cerură o ambulanță și se puseră pe așteptat. Știau că urmau să aibă de suferit și de pătimit de pe urma cumplitului eveniment. Adio promovare, adio bonusuri, adio trai dulce. Subofițerul își reproșă excesul de zel și faptul că nu-i oprise pe cei doi martori care văzuseră atacul câinilor. Din păcate nici nu-i cunoștea, pentru că erau amândoi detașați de la o altă unitate și veniseră aici doar pe perioada campaniei electorale, pentru menținerea ordinii publice la mitinguri electorale. Înlocuiseră doi colegi din localitate învoiți și gata, necazul. Până dimineață înghețară de frig, sosi un criminalist care când văzu cadavrul se cruci și declară că nu mai văzuse mort așa de desfigurat (și văzuse accidente rutiere, sinucideri, decese din lovituri cauzatoare de moarte și altele), strânse probele, le etichetă și le sigilă, permise ridicarea cadavrului și curățarea locului. Echipajul ambulanței ridică corpul și-l duse temporar la spital unde se constată decesul din posibilă plagă împușcată și urme de desfigurare pe corp, absența nasului, urechilor, posibil din mușcături, apoi direct la morgă pentru efectuarea autopsiei. Cei doi intrară la interogatoriu la poliție unde îi așteptau alți doi polițiști care, treziți din somn, veniseră direct la sediu. Jandarmii povestiră exact ce se întâmplase, inclusiv secvența cu câinele alb care-l mușca pe mort de față și grupul de circa opt, poate zece câini care urlau straniu a moarte, dar polițiștii se amuzau, nevenindu-le să creadă poveștile lor. Unul dintre cei doi criminaliști le spuse doar răspicat că dacă nu știau să tragă cu arma, mai bine nu scoteau pistoalele din teci. - O să vedem al cui e glonțul și vom vedea cine se dovedește vinovat de moartea bietului om, completă el. Îi băgară pe amândoi în arest preventiv și jandarmii tremurau de spaimă și de frig, așteptând siderați verdictul.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Sper doar că a fost glonțul tău și nu al meu, îi spuse subofițerul cu reproș soldatului. Același lucru spera și soldatul, dar nu îndrăzni să rostească vreun cuvânt superiorului său. "Bine cel puțin că vinovăția nu se stabilește pe criteriul ierarhiei" gândi soldatul. Polițiștii întocmeau rapoartele, când criminalistul care fusese la prelevarea de probe la locul întâmplării și care însoțise transportul cadavrului la spital și la morgă tocmai revenise de acolo și rosti îngrozit: - Pe cuvântul meu, nu am mai văzut așa ceva, cadavrul e plin de urme de mușcături... ca și când ar fi fost devorat de lupi... legistul s-a uitat la el și pe cuvântul meu, îl știți pe Gheorghe Arbore, e un om rece și cinic, ce credeți ? S-a crucit și s-a îngrozit, nimeni nu a mai avut așa ceva în viața lui ! - Prostii, lupi în oraș, prostii... dar are și o plagă împușcată, nu ? Așa ne-ai spus la telefon ! făcu altul cu o ușoară indiferență și presupunând apriori că moartea survenise din împușcare. - ...daaaa, dar Arbore crede la prima vedere că era deja mort când a fost împușcat ! Eu am văzut cadavrul și în parc și m-am cutremurat și înfiorat, nu mai are nas, urechi, e mușcat de față, de scalp, de trunchi și de membre. După aceea nici nu am mai putut să mă mai uit la el. L-am acoperit și asta a fost. Mi-a ajuns ce-am văzut. Legistul Arbore mi-a spus că nici degetele nu le mai avea toate. Îi mâncaseră și din picioare ! Vă spun cu mâna pe inimă, am văzut multe, dar așa ceva, niciodată ! Înfiorător, înfiorător ! Cei doi din birou rămaseră tăcuți. Unul întrebă, ca să dezmorțească atmosfera care se răcise brusc. - Dacă se poate proba atacul animalelor, jandarmii scapă... voi ce ziceți, să fi fost omul atacat de câini ? - Poate ei au asmuțit câinii ca să ascundă decesul prin împușcare, ce ziceți ? Cel ce venise de la morgă, se enervă și le spuse: - Gura ! gata, terminați, n-ați auzit că era mort când s-a tras în el !? Nimeni nu putea să se pronunțe, dar cel ce participase la cercetările de teren tăcea și se închisese în el. Așteptau să vadă raportul legistului și al balisticii. Completară rapoartele conform declarațiilor celor doi jandarmi, sigilară și etichetară pistoalele și muniția neutilizată, precum și cartușele goale găsite la fața locului și lăsară presupunerile pentru ulterior. Cel care venise de la morgă intră în arestul preventiv și le spuse scurt jandarmilor care tremurau de spaimă: - Băieți, v-am spus de la bun început: bine ar fi să-i găsim pe martorii voștri ca să vă confirme versiunea voastră bizară... altminteri, voi veți fi cei care veți plăti ! și dispăru precum apăruse. Urma să fie cea mai lungă noapte pentru cei doi membrii ai jandarmeriei, care așteptau tăcuți venirea dimineții de duminică, sperând la o minune și la găsirea celor doi cetățeni care văzuseră cu ochii lor cum bietul om fusese sfâșiat de câini. Unul se ruga, altul își făcea calcule și socoteli, dar amândoi tăceau că aproape li se auzea respirația. Ovidiu se băgase în pat, dar se gândea îngrozit ce putea să pățească. Putea să fie dat afară din învățământ. Se gândea ce alternative ar fi putut avea. Nu știa prea bine, dar putea să fie gardă de corp. Totuși, îi plăcea în învățământ, îi plăcea munca cu tinerii și își lua foarte în serios orele de sport. Scopul lui era să determine dezvoltarea armonioasă a elevilor și nu urmărea ca prin note să-i penalizeze, dar nici nu era de acord ca cei leneși să se sustragă orelor de sport. Își jura să se lase de pk și să nu se mai afișeze cu elevii săi în timpul liber, pe de altă parte se gândea că pretextul cu entorsa era mult prea subțire, atâta timp cât ceilalți îi văzuseră plecând împreună. Pe de altă parte erau și copiii: de unde putea să știe că ei nu vor vorbi acasă de cele întâmplate, chiar dacă poate nu înțeleseseră mare lucru din cele întâmplate. Era îngrozit și când adormi într-un final, în miez de noapte, avu un coșmar în care cel rupt de câini era el și nu Seby. Se trezi într-un lac de apă și se lăsă ușor pe covor, în genunchi, împreunându-și mâinile și rugându-se cu insistență o oră întreagă. Dar noaptea nu se terminase și evenimente iminente urmau să-i poarte pe drumuri și să-i țină treji pe protagoniștii noștri. Și colectorul avea dileme și era îngrozit de cele întâmplate. Credea că urma să moară în pușcărie și credea că nu are nicio șansă să scape chiar și de pedeapsa cu moartea. Era fatalist și credea că nu procedase bine când dusese cadavrul în parc. Apoi își spuse că nu avea de ales, asocierea lui Caius cu băiatul mort ar fi fost fatală în campania electorală și că

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman până la urmă făcuse ceea ce trebuia să facă. Câinii lătrau în hală îngrozitor și spațiul metalic amplifica lătrăturile, dar de data asta umflatul era furios pe câini și voia să termine definitiv cu ei.... "și de câte ori conașul Ionel mi-a zis să las doar unul sau doi și aceia legați... și eu deloc nu l-am ascultat, am făcut pe deșteptul. Dar putea și el să facă ce spunea, doar nu sunt sclavul lui ! E și vina lui !". Se gândi și decise în capul lui: "Mâine, sun neapărat la conașul Ionel să-i povestesc toată tărășenia și să ne scoată din mizerie și de noroi...". Grasul nu putea să doarmă și se învârtea în pat tot timpul. Făcea scenarii pe care le ducea până în pânzele albe, când credea că o să-nfunde pușcăria, când credea că va fi reabilitat și domnul Caius îl va propulsa în viața socială, făcându-l mâna sa dreaptă și recunoscându-i fidelitatea și sacrificiul. Dar nu mai suporta să se gândească la ce va fi și puse mâna pe telefon și sună la administratorul Ionel. Dar acesta nu răspunse și colectorul reîncepu să se perpelească în pat. Disperat, începu să bea direct din sticlă vin roșu, termină o sticlă, desfăcu alta și iar continua să se perpelească, nu știa ce să facă. Foarte greu ațipi pentru o clipă, dar avu un coșmar căci îl visă pe Crețu apăsându-l pe piept și respirându-i în față. Se trezi și simți o gheară în inimă ca și când ar fi avut un preinfarct, dar nu era sigur de ce simțea și ce trăia. Oricum, față de ce pățise mortul, ce i se întâmpla lui era floare la ureche... Cum iar nu știa ce să facă, singurul remediu era să bea vin și se înecă în vin. Dădu și pe bere și curând pierdu firul și se "tranchiliză". Când Ionel îl sună însă înapoi, pe la ora două din noapte, administratorul îl luă la rost cu o voce iritată, dar colectorul era "calm", îi spuse explicit cum cineva reușise să sară enorma poartă de la intrare, cum câinii îl așteptaseră cu colții rânjiți și-l atacaseră cu sălbăticie ca pe o pradă, sfâșiindu-l, omul murise, iar el, gândind că nu este deloc bine pentru imaginea domnului Caius, decisese să mute cadavrul împreună cu un cunoscut al decedatului în parc ca să pară atacat de maidanezi. Acolo, fuseseră legitimați de doi jandarmi, dar le spuseseră că niște câini atacaseră în parc un om, așa că scăpaseră neverificați și dispăruseră în noapte. - Spune-mi, cine este decedatul și cum se numește prietenul decedatului ? întrebă conașul Ionel, îngrozit de spusele grasului și blestemând ziua când a acceptat aciuirea câinilor în curtea centrului de colectare. Colectorul, deși încă puțin "afumat" de atâta băut era calm și explica clar. Nu știa cine este decedatul, dar aflase că era străin și nici numele celuilalt nu-l știa, se despărțise de el ca și cînd nu s-ar fi cunoscut. - Iar jandarmii ? Nici pe jandarmi, colectorul nu-i cunoștea. Nu erau din oraș, probabil fuseseră detașați temporar cu prilejul mitingurilor electorale și a unei competiții sportive desfășurate în municipiu. Administratorul Ionel își frânse mâinile, căci preluase de la gras neliniștea și pasivul întâmplării și la rândul lui trebuia să le "transmită" mai departe. Dar era încă noapte și nu știa cum ar fi putut să-l deranjeze la ora aceea pe domnul Caius, totuși telefonă și insistă. Cum cel apelat nu răspundea, reveni iar insistent. Într-un final, domnul Caius răspunse cu o voce somnoroasă, ca abia trezit din somn. Când auzi ce se întâmplase, se albi, vocea i se limpezi și se cutremură de groază. Începu să țipe la Ionel: - De-atâta ori ți-am spus să termini cu turbații ăia, de atâta ori ! Numai tu ești de vină, numai tu ! țipa la telefon înciudat domnul Caius, simțind că îi fuge pământul de sub picioare, iar Ionel nu îndrăznea să răspundă nimic. Caius se îmbrăcă imediat, o sărută pe Silvia și o preveni că pleacă urgent la socrul său, îl sună pe stăpânul Deleanu, apoi se urcă în mașină și se duse imediat să vorbească între patru ochi cu dânsul. Gheorghe Deleanu îl aștepta, prevenit în prealabil telefonic, ascultă ce avea de spus Caius. Totuși, nu era suficient de lămurit. Ceru să fie aduși la el toți cei implicați, așa că domnul Caius îl sună pe Ionel, acesta pe colector, iar cei doi se înfățișară la domnul Deleanu. Colectorul explică cu lux de amănunte ce și cum, Deleanu înțelese iute și chemă imediat pe șeful poliției județene. Când acesta se înființă la stăpân, colectorul repetă și în fața lui tot ce se întâmplase. Șeful poliției remarcă că erau mai multe necunoscute: nu se știa identitatea decedatului, nu se cunoștea identitatea cunoscutului mortului, nu știau dacă jandarmii declaraseră decesul. Trebuia să se intereseze și apoi revenea cu informații. Era noapte, dar un furnicar de oameni se puse în mișcare la telefonul scurt al șefului poliției. Rapoarte aproape complete veniră și adăugară imaginea unor jandarmi care deschiseseră focul în parc, stârnind panica printre cetățeni care telefonaseră și semnalaseră focuri de armă în prag de seară. Existau informații că decedatul avea deasemenea o plagă împușcată din

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman vina exlusivă a jandarmilor. Deleanu rămase cu șeful poliției și îi concedie pe ceilalți. Înainte de plecare, îl trase deoparte pe Caius și îi ceru să nu se preocupe de chestiunea intervenită pentru că urma să fie rezolvată de maniera cea mai elegantă și mai discretă. Caius plecă însă cu inima strânsă. Tot Deleanu stabilise ca luni la prima oră hingherii să ridice câinii de la centrul de colectare, dar la insistențele colectorului și la recomandările administratorului deciseră să păstreze cel mult doi și aceia în lanț. - De mult trebuia să chemați hingherii ! îi reproșă Caius lui Ionel. Față de colector se purtă însă deferent, spunând că apreciază sângele rece de care dăduse dovadă și fidelitatea sa. - Vai, conașule, dacă ați știi că de fapt am făcut pe mine de frică... m-au înebunit diavolii ăia, la fiecare sfârșit de săptâmână mă închid în baracă și nu ies până luni de frica câinilor ! În cursul săptămânii îi mai stăpânesc, dar de foame și sete, sâmbetele și duminicile se rupeau și se mâncau între ei ! - Bine, bine, ai procedat bine, ai avut sânge rece, asta-i important ! Vom avea grijă de tine, să fi sigur ! bombăni Caius și se îndepărtă grăbit și nervos. Deleanu primea informații noi: decedatul era un tânăr francez, practicant al unui sport amator denumit parkour, primi unele detalii asupra ciudatului sport, locuise la familia Cozmescu o scurtă perioadă de timp în satul Teișani, de lângă municipiu, după care fusese găzduit la profesorul de sport din oraș, care era aceeași persoană cu martorul de la centru. Cei doi jandarmi trăseseră cu arma în niște câini din parc, care înconjuraseră cadavrul, iar unul dintre proiectile nimerise mortul. Legistul declara că în momentul când se produsese plaga împușcată, persoana era moartă de mult în urma agresiunii câinilor, prin secționare unor vase de sânge importante de la gât și respectiv picior. Decesul survenise datorită sângerării abundente. Cadavrul pierduse atâta sânge încât nu ar fi putut supraviețui. Balistica dovedea că proiectilul care-l atinsese fusese tras din arma subofițerului de jandarmi și probabil ricoșase din asfalt. Jandarmii trăseseră mai multe focuri de arme și cartușele goale fuseseră găsite la fața locului. Niciun câine nu fusese lovit. Câinii dispăruseră și în parc nu mai era urmă de patruped. - Ce este de făcut, Nicușor ? Știi că am mare încredere în tine și vreau neapărat să-l scoatem din belea pe bietul Caius ! i se adresă cu speranță Deleanu bunului său prieten, Nicolae Caranfil, șeful poliției județene. - Filmul evenimentelor reale este clar. Știm în mod sigur ce s-a întâmplat. Chemăm toți participanții la evenimente și le prezentăm situația, posibilele scenarii și alternativele. - Așa să facem, Nicușorule ! În zori de zi, la cinci dimineața, toți protagoniștii erau de-a fir a păr prezenți în fața titanului județului, Gheorghe Deleanu și a slugoiului său, Nicolae Caranfil: jandarmii, colectorul și profesorul. Caranfil le prezentă la toți filmul evenimentelor și le ceru opinia. Cei prezenți evitau să se pronunțe. Atunci, Nicolae Caranfil decise: - Locul morții rămâne stabilit ca fiind parcul. Este cel mai convenabil pentru că de acolo a fost ridicat cadavrul. Dacă schimbăm versiunea, complicăm prea mult situația și implicăm prea multe persoane. Profesore, dumneata ai fi făcut o entorsă, l-ai lăsat în parc pe francez care, lăsat singur, a fost atacat de o haită de câini. Colectorul - martor involuntar- și profesorul părăseau parcul, când jandarmii i-au interpelat, jandarmii au fost atacați la rândul lor de câinii agresivi, au făcut uz de arme și unul din proiectile a ricoșat accidental în cadavru. Aceasta rămâne versiunea oficială, iar pentru credibilitate vom cere participarea la autopsie a unui reprezentant al ambasadei Franței, pentru a se lămuri că nu proiectilul a fost cauza morții. Oricum, medicul legist este un om corect, cu mare credibilitate și cu extrem de multă experiență. Expertiza lui ne va fi de un real folos. Vinovații sunt câinii fără stăpân, sălbăticiți, înfometați și însetați. Îl vom căuta în mod special pe câinele alb care a fost văzut în parc, dar vom trimite hingherii pentru strângerea tuturor câinilor fără stăpân și pentru aceasta, domnule Deleanu, trebuie să avem adăposturi pentru câini. Deleanu nu intervenise, dar când șeful poliției i se adresă, făcu un gest scurt cu mâna semnificând "se rezolvă". Erau chestiuni legale și avea încredere în Nicolae Caranfil că le va rezolva de o manieră discretă. Varianta propusă era cea mai logică și rezonabilă și rezolva majoritatea dilemelor și problemelor. La o oră acceptabilă, informară telefonic ambasada Franței despre decesul cetățeanului lor. Ofițerul de serviciu de la ambasadă luă notă de deces și promise că vor anunța urgent apropiații decedatului. După o oră veniră cu lămuriri: nu erau

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman rude apropiate ale decedatului care să lămurească contextul venirii sale în România, se pare că o vreme trăise într-un orfelinat, deci decedatul putea fi preluat de autoritățile locale, propunând să fie înmormântat sau incinerat local pe cheltuiala ambasadei. În plus, ambasada nu dorea să trimită un participant la autopsia oficială. Deleanu asigură că autoritățile locale vor suporta cheltuielile de înmormântare sau incinerare. După ce terminară convorbirea, Nicușor Caranfil ceru polițiștilor să nu se insiste excesiv în comunicatele de presă pe plaga prin împușcare, eventual să fie momentan trecută cu vederea. Cum nu aceasta era cauza morții, legistul consimți. Rezultatul al morții lui Seby fusese că în mass-media și în televiziuni se dezlănțuise ca la comandă o campanie fără precedent contra maidanezilor. Lumea era isterizată și televiziunile țineau isonul și nivelul isteriei la cote inimaginabile. De luni dimineața, autoritățile promiteau că hingherii trebuiau să facă angajări și să treacă la ofensive susținute și să eradicheze fenomenul. Și din alte orașe, primarii se justificau și încercau să treacă la acțiune. Totul se transformase dintr-un eveniment izolat într-o chestiune de prioritate națională. Pe "sticlă" apăreau diverși revoltați care cereau moartea tuturor câinilor fără stăpân. În contrapartidă, ONG-urile care se ocupau de protecția animalelor, se apărau și încercau să contracareze măsurile imediate și să atenueze efectul morții francezului. Prietenii lui Seby erau șocați la aflarea morții idolului lor. Ovidiu Bălan susținu varianta oficială și se arătă extrem de afectat, așa cum și era de fapt. Nu începuse bine ziua de duminică, era nouă dimineața și cerul era înnorat și ploua puternic, în rafale violente. Toți, inclusiv cei noi și Anca Ciobanu se strânseseră dis-de-dimineață la Ovidiu, deplângând moartea lui Seby. Primele informații fură transmise de televiziunile locale, apoi de cele centrale, care insistară pe înregistrările lui George cu decedatul și pe unele înregistrări din Franța postate pe net. Imagini cenzurate erau date și de la morgă, iar chipul desfigurat îi uimi pe toți. Reporterii arătau că mortul nu mai avea nas și urechi și că prezenta multiple mușcături fatale pe tot corpul, dar că moartea survenise în urma pierderii de sânge. În memoria lui Seby Inkel se aprinseră lumânări în parc de către prietenii și admiratorii săi, care profitară de un moment de acalmie al ploii ca să se ducă la locul decesului. Colectorul se retrăsese în baraca lui, dar tot nu se liniștise. Nu avea televizor și era mai fericit fără, dar ceea ce se întâmplase îl umpluse de ură și de neliniște. Câinii erau înfometați și însetați în hală și urlau ca disperații. Dar colectorul îi ignora total. Fără apă, câinii deveneau mai periculoși ca niciodată, totuși, grasul nu putea să le dea apă fără să deschidă ușa. Aștepta ziua de luni și venirea izbăvitoare a hingherilor, așa că se puse pe băut, dormit și așteptat. Capitolul 7 Televiziunile locale și televiziunile naționale de știri repetau oră de oră informațiile despre decesul lui Seby Inkel. Unele redau înregistrările lui George, din care selectaseră numai imagini cu Seby, altele redau secvențe disponibile pe internet, inclusiv o înregistrare veche în care Inkel rata o săritură de pe un acoperiș pe altul și se rănea grav, scăpând ca prin minune datorită faptului că ramurile unui copac îi amortizaseră căderea. O altă secvență îl arăta când efectua o trecere peste zid, iar pe aceasta o realiza ca la carte, dar se deducea că exersase mult înainte de a înregistra video tehnica respectivă. Din toate înregistrările, se deducea că Seby stăpânea bine tehnicile de pk și că era un adevărat traceur. Spre amiaza zilei de duminică, un corespondent din Franța al unui grup media național transmitea declarațiile foștilor colegi francezi din clubul de pk de care Seby aparținuse. Se anunțau spre seară dezbateri televizate pe tema zilei și domnul Ciobanu fusese invitat și la televiziunea publică și la un post local. Ceru părerea lui Deleanu care-l sfătui să refuze postul public și să meargă doar la cel local. Dar, în urma răspunsului lui Ciobanu, cele două posturi se înțeleseseră și cel public transmitea în direct înregistrarea din studioul local. Caius era îngrozit. Inima îi bătea cu putere, luase calmante pe bază de plante, dar simțea că tremură tot. Nu mai putea da înapoi, odată ce confirmase participarea la dezbatere, trebuia să meargă. Când ajunsese acasă, Silvia se trezise și îi spusese tot cu lux de amănunte. Și Silvia rămăsese mută și dorea să meargă la slujba de dimineață de la biserică și apoi la părinte, să ceară binecuvântare și să-și mărturisească păcatele. Se simțea încărcată de cele ce aflase și dorea să-și spele conștiința. Îl sfătui și pe Caius, care o însoți la slujbă și la părintele Damian, dar o așteptă afară, lăsând-o singură cu Damian. Nu se simțea pregătit să se spovedească și amâna momentul. Damian se grăbea, din fericire pentru Silvia care spuse

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman foarte pe scurt cea avea pe suflet că părintele nici nu pricepu mare lucru, îi dădu iute binecuvântarea și Silvia ieși ca o vrăbiuță, fericită că se lepădase de păcate. - Hai acasă, c-o să fie bine acum ! îi spuse cu voioșie lui Caius, trăgându-l de mână și împingându-l spre casă. Presimt eu c-o să fie bine ! Gata cu ghinionul ! În parc, unde fusese găsit corpul și unde se presupunea că murise Inkel erau aprinse candele și depuse câteva flori: un trandafir, crizanteme, flori denumite Nu-mă-uita. O fotografie recentă a celui decedat, mărită dintr-o fotografie digitală a grupului de prieteni și plastifiată în folie era prinsă cu o pioneză de un copac lângă care ardeau candelele, lumânările și unde fuseseră așternute florile. Mai mult decât sigur prietenii săi puseseră totul acolo, iar oamenii mai veniseră fie cu câte o candelă, fie cu câte o lumânare. Chiar dacă nu era cunoscut, francezul era compătimit de mulți cetățeni pentru moartea groaznică pe care o avusese și toată lumea nu vorbea decât despre asta. Silvia văzu că soțul ei era marcat și nu mai insistă. Și Anca, cea mare, plecase undeva în oraș la opt și ceva și spusese și ea despre decesul unui cunoscut, dar fără multe detalii. Silvia nu avea grija fetelor, pentru că avea mare încredere în ele. Cea mare, Anca, învăța foarte bine, era bună la algebră, analiză matematică și fizică (electricitate, magnetism și nu numai), ea dorea să plece la facultate cel mai probabil în Statele Unite ale Americii. Corina, în schimb, era foarte talentată și cânta bine. Avea videoclipuri pe toate posturile muzicale și era mai cunoscută în țară decât părinții ei. Tinerii, de altfel, vorbeau despre politicienii Caius și Silvia ca despre "părinții Corinei, superstarul". Câștiga proprii bani pe care îi învestise într-un studio de înregistrări, prin care lansa și alți tineri. Silvia, cerând părerea contabilei, fusese surprinsă să afle cifra de afaceri din primele zece luni ale anului pentru studioul Corinei, mai ales, că aceasta având doar cincisprezece ani și jumătate, afacerea era încă pe numele Silviei, dar la împlinirea a șasesprezece ani urma să-i transfere totul Corinei (asta din primăvară). Deși era ocupată cu campania electorală, Silvia acceptă să asculte rezumatul unui proiect despre un film muzical pe care Corina dorea neapărat să-l filmeze începând din primăvară. O trimisese la bunicul, la tatăl ei, bătrânul Deleanu, care o adora pe micuță și accepta orice îi cerea. Surprinzător, Corina era capabilă să finanțeze singură filmul, însă avea nevoie de ajutor pentru distribuirea lui. Bătrânul apelă câțiva prieteni și totul se rezolvă: filmul era vândut înainte de a fi realizat. Dar fata nu-l realiza în limba română, dorea să-l facă în engleză și excelând în dans și muzică, cu un subiect exotic, după modelul bolliwood și deci avea nevoie de o casă de distribuție internațională. Deleanu apelă la Senior, se scuză, îi spusese despre ce era vorba, iar Seniorul îl direcționă către câțiva prieteni sus-puși. Bătrânul răsuflase ușurat, căci de data aceasta reușise să fie la înălțime, dar proiectele Corinei întreceau orice așteptări și chiar relațiile sale cele mai sus-puse. Într-adevăr, în definitiv nu era decât "bunicul Corinei, superstarul", imaginându-și cât de oripilați trebuiau să fi fost copii, Caius și Silvia, auzind pe tineri vorbind despre "părinții Corinei". În schimb, cea mare era un șoricel de bibliotecă, era romantică, deși iubea științele exacte. Și pentru ea, Deleanu era capabil de orice și vorbise cu ambasadorii din SUA, Marea Britanie și Elveția să stabilească legături la câteva universități de top. Pentru nepoatele lui, bătrânul Deleanu făcea orice. Când plecase de acasă, Anca era schimbată la față și plânsă, dar Silvia, afectată de istorisirile lui Caius, lăsă interogăriile pentru mai târziu. Acum, deși fata revenise acasă, urcase direct în camera ei de la mansardă. Silvia era ocupată să-l pregătească pe Caius pentru dezbaterea televizată. Pregăti masa împreună cu menajera lor, o filipineză dulce și cuminte pe nume Juanita, pe care o considera ca o membră a familiei și nicidecum ca pe o servitoare, iar felurile de mâncare erau ușoare și consistente. Toți vorbeau în engleză cu Juanita, care învățase câteva cuvinte și în limba română. Juanita nu dormea în vilă, pentru că Ciobanu nu îngăduise, ci într-un pavilion construit special pentru servitori, dar în care momentan Juanita era singură. Pentru Silvia și fete avuseseră până nu demult un șofer din localitate, dar Silvia îl concediase pentru că fusese nepoliticos și violent cu Juanita, pe care încercase să o violeze. Cum soțul ei își conducea singur mașina, ea începuse la rândul ei să conducă. Pentru fete, Caius pusese la dispoziție un autoturism și un șofer de la societatea lui comercială, pe care fetele îl sunau când aveau nevoie. Mai mult Corina îl folosea, pentru că Anca era mai rușinoasă și nu voia să profite. Doar în situații speciale, apela și ea. În schimb, Anca mergea cu prietenul ei cu scuterul, dar Caius și Silvia dezaprobau, considerând scuterul periculos. Anca se plânsese că de multe ori ea și Corina aveau nevoie de autoturism în același

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman timp și că sora ei mai mică pusese stăpânire pe mașină și-l folosea pe șofer și ca gardă de corp. Discutând cu Caius la revenirea de la biserică, acesta decisese că poate să le pună la dispoziție fetelor două mașini, fiecare cu șoferul și mașina ei. Oricum, șoferii urmau să facă și curierat și transport și pentru firmă, așa că nu ar fi fost o problemă. Juanita pregătise ca aperitive două feluri, tortilla de patatas și carpaccio de somon, o salată ușoară cu hrișcă cu portocale și mentă (salata originală era cu quinoa, dar fata pusese hrișcă), ca fel principal pui adobo, specific Filipinelor și miel la tavă după rețetă românească, iar ca desert plăcintă cu dovleac și tiramisu cu cremă Mascarpone. Silvia adăugă și miez de nucă pisată în salata de hrișcă cu portocale și mentă, iar Juanita își notă, așa cum făcea de obicei. Deși masa era bogată, Caius nu era un gurmand. Pentru că fetele întârziau și Caius dorea să pregătească cu un specialist în comunicare și imagine al partidului dezbaterea televizată, pentru că primise de la moderator temele ce urmează să fie abordate, gustă rapid din salată, pe care o mai asezonă cu diverse condimente. Caius mânca iute și piperat aproape orice, mai puțin deserturile. Întotdeauna susținuse că se gătește prea mult și se aruncă prea multă mâncare, dar Silvia o lăsa pe Juanita să decidă ce pregătește. Când i se aduse și pui adobo, îl dădu deoparte și declară că este sătul. Totuși, Silvia insistă să mai guste din salată și după ce i-o asezonă chiar ea, punând de data asta miez de nucă jumătăți, o porție plină și cu vârf, Caius mâncă cu gândul în altă parte aproape tot. La rândul ei, Silvia mâncă puțin carpaccio de somon și o porție sănătoasă de salată. Gustă o gură dintr-un careu de plăcintă cu dovleac, pe care o abandonă. Tot ce era început și neterminat se arunca. De multe ori, în special în week-end, Juanita arunca chiar tăvi întregi, pentru că ei nu mâncau niciodată mâncare reîncălzită. De data asta, îi atrase Juanitei atenția să nu mai gătească atâta mâncare și mai ales să le întrebe pe fete ce doresc, ei doi urmând să mănânce pe timpul campaniei numai salate și să bea sucuri naturale de fructe și legume. Îi recomanda chiar să nu mai facă deserturi, decât la cererea fetelor, iar felul principal să fie mai ușor. Îl primi în birou pe specialistul în comunicare și imagine. Deciseră să profite de ocazie și să fie însoțit de Silvia, consilierul le alese chiar el ținutele cu care urmau să fie îmbrăcați, apoi cu toții abordară temele ce urmau să fie discutate. Întrucât în noaptea precedentă avusese loc un seism de 5,5 grade, urmau să discute despre clădirile care erau catalogate cu risc seismic. Într-o altă zonă a țării, un roi de cutremure mici și multe, dar de suprafață, îngrozise un sat întreg care se plângea că se dărâmă casele pe ei. Consilierul le expuse problematica și le pregăti răspunsurile. Tema principală era legată de moartea francezului. Isteria devenise națională și acum toți cereau moartea tuturor câinilor. Consilierul de imagine era de părere că primele soluții imediate era ridicarea câinilor fără stăpân de pe străzi, sterilizarea, deparazitarea, vaccinarea, microciparea și crotalierea lor sistematică (existau ONG-uri pentru protecția animalelor care cheltuiau sume enorme pe presupuse sterilizări, dar banii se duceau de fapt în alte direcții), darea spre adopție a celor neagresivi și eventual dresarea lor pentru însoțirea nevăzătorilor, pentru copii cu autism sau pentru persoanele singure și ultimul pas, identificarea celor bolnavi sau agresivi și eutanasierea lor, precum și stabilirea unei liste de eutanasiere pentru câinii neadoptați. Construcția de adăposturi fusese garantată de bătrânul Deleanu, deci se putea conta imediat pe adăposturi de capacitate mare (se estimau că în orașul lor erau până la douăzeci de mii de câini, iar în orașele și satele din județ chiar până la cincizeci de mii) și în termen scurt. Caius trebuia să-și nuanțeze discursul în condițiile unui vid legislativ, pentru a nu fi acuzat de cruzime față de animale. Asta nu însemna că trebuia să dea înapoi cu privire la eutanasiere, ci doar să susțină că fermitatea lui nu are un suport legal. Caius îl opri, pentru că dorea ceva să guste. Sună din clopoțel și când veni Juanita, îi ceru să aducă un avocado spălat, tăiat pe din două, cu sâmburele scos și jumătățile umplute cu brânzică de casă (cottage cheese) amescate cu pătrunjel tocat mărunt. Silvia îl privi cu reproș: - Adineauri nu ai vrut să mănânci ! - Da, răspunse Caius, dar mă supără stomacul... se apropie de ea și îi spuse la ureche: Nu vreau să te supăr, dar nu am avut dispoziție să mănânc și oricum, Juanita gătește prea multă mâncare. Se aruncă prea mult în casa asta ! Silvia tăcu și îi făcu semn discret din ochi analistului politic să continue expunerea.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Celelalte teme erau teme în majoritate locale: groapa de gunoi, asfaltări de străzi, aducțiuni de apă, crearea unei acumulări de apă în amonte de Râul Mare și altele. Pregătiră împreună răspunsurile, apoi se duseră să se schimbe. Caius intră la duș, apoi urmat repede de Silvia, se șterseră, se uscară la păr, apoi se îmbrăcară. Caius luă un costum gri-deschis, iar Silvia o rochie neagră de seară, decoltată și elegantă. Își puse cercei frumoși de aur, un colier cu un pandantiv, brățară și un inel cu o piatră frumoasă. De data asta, Caius chemase un șofer care venise să-i ia în jur de ora șaptesprezece. La șaptesprezece și treizeci de minute trebuiau să fi în studioul de înregistrări. Consilierul de imagine îi însoți și cei doi candidați intrară repede la machiaj, apoi direct în studio. Moderatorul îl invitase și pe actualul viceprimar, Cosmin Ștefan, principalul contracandidat al lui Caius, care însă, până la moartea lui Seby Inkel, aproape nu conta din punct de vedere al procentului de votanți. Moderatorul prezentă invitații, începu cu Silvia, apoi cu Caius, termină prezentându-l pe Cosmin Ștefan și pe candidatul pentru europarlamentare din partea opoziției. - Stimați invitați, începu Codrin Ștefănescu, moderatorul emisiunii, ați aflat probabil ultimul eveniment care a bulversat liniștea orașului nostru. Un cetățean străin, practicant al unui sport amator, a fost atacat de maidanezi și urmare a sângerărilor abundente a decedat. Ce părere aveți despre această întâmplare care pune într-o lumină negativă municipiul nostru. Domnul Cosmin Ștefan, aveți cuvântul... - Este o situație regretabilă, dar nu trebuie generalizat. În mod normal, un câine nu atacă decât atunci când simte că unei persoane îi este frică. Probabil, cetățeanului străin i-a fost frică de câini, aceștia, simțind frica lui, l-au atacat și astfel i-au secționat două vene importante, ceea ce a condus la deces. - Dacă-mi permiteți, domnule Cosmin Ștefan, trebuie să recunosc că și mie îmi este frică de câini, începu Caius. Și când văd un câine îmi este frică. Trebuie să fie acesta un motiv să mă atace ? Putem, noi, oamenii să ne controlăm frica față de animale ? Cred că în acest moment situația a scăpat de sub control și trebuie neapărat făcut ceva. Sterilizarea câinilor fără stăpân și desigur chiar și a celor cu stăpân, vaccinarea, microciparea și crotalierea sunt deziderate aplicabile în timp îndelungat, dar acum, asanarea străzilor impune prinderea maidanezilor, internarea lor în adăposturi pe care le vom construi în urgență, direct eutanasierea celor considerați și dovediți agresivi și bolnavi, iar după un timp în care se va permite adoptarea unei părți a câinilor din adăposturi, sterilizați în prealabil, vom proceda la elaborarea de liste în vederea eutanasierii în continuare a câinilor neadoptați. Hingherii trebuie să iasă imediat pe străzi și să asaneze străzile. - Vreți să spuneți că din cauza morții francezului intenționați să puneți la punct un genocid împotriva unei întregi rase animale ? rânji Cosmin Ștefan la Caius. - Intenționăm să readucem sub control siguranța cetățenilor. Ați avut suficient timp și chiar bani la dispoziție să aplicați măsurile lente precum sterilizarea, adopțiile, etc. Câinii sunt animale care trăiesc pe lângă oameni și i-au slujit omului la apărare, pază și protecție, la vânătoare și la ajutor pentru cei în nevoie (câinii salvamont, câini pentru nevăzători, autiști, persoane cu diverse forme de handicap, copii, oameni singuri, etc.). Dacă doar un câine fără stăpân se regăsește pe străzi nu va fi o problemă. Dar dacă sunt mai mulți și se asociază în haite, iar unul dintre ei este agresiv, cel agresiv va da tonul și de regulă va determina întreaga haită să atace și să sfâșie, așa cum am văzut în cazul morții cetățeanului străin. Ce credeți că vom reuși să facem cu peste cincizeci de mii de câini numai în județul nostru ? Și chiar dacă o persoană adoptă câini, unii adoptă și câteva zeci, apoi le dau drumul înapoi pe străzi, credeți că un om poate stăpâni un grup de câini însetați și înfometați, dar liberi din curtea lui ? Eu nu cred și chiar dacă câinii îl ascultă și se supun, uneori intervenția poate să fie prea târziu. - Dumneavoastră nu că vreți să ucideți, ci chiar să exterminați o rasă întreagă ! insistă Cosmin Ștefan. - De ce nu sunteți oripilat și plin de milă și când cumpărați carne din standurile magazinelor ? Știți câte animale sunt ucise ca să fie hrănită populația ? Aceste animale, porci, găini, curcani, viței sunt crescute pentru consumul uman și măcelărite cu miile, cu zecile de mii în abatoare. Ați văzut vreodată în viața dumneavoastră un abator ? Au dispărut oare rasele de porci, de vaci sau păsările ? Am fost în carantină în anumite sate din județ timpul gripei aviare ! Nu mai avem păsări acum ?! Avem și-ncă destule !

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Chinezii chiar consumă câini, completă timid moderatorul. Caius avu un rictus ironic. - Mănâncă dumneata carne de câine ! Poate de sărbătorile pascale, vândut drept chilipir... completă râzând fals și nervos. Eu mă rezum la pasăre și mai rar, doar uneori, la porc. Ceea ce vreau să vă spun este că situația a scăpat de sub control pentru că mulți câini microcipați și crotaliați care apar ca sterilizați, ei de fapt nu au fost în mod real sterilizați. Pe de altă parte, majoritatea stăpânilor de câini evită să-și sterilizeze proprii câini de companie și cum câinii cu stăpâni se împerechează necontrolat cu maidanezi, iar stăpânii de câini nu sunt trași la răspundere pentru că niciodată sau rareori un stăpân de câine nu va interveni dacă câinele său sare pe o maidaneză în călduri. Aceste situații incontrolabile conduc la o constantă creștere, dacă nu chiar explozie demografică a populației canine, pe care nu o putem regla prin metode "clasice sau tradiționale". - Yek, grăsime ! se strâmbă și se scutură Cosmin Ștefan, care era vegetarian convins și continuă mai agresiv: Domnule Ciobanu, se spune că ați construi o stație de bio-carburanți care ar fi capabilă să producă inclusiv din grăsime animală, adică inclusiv din câini morți... Este adevărat ? insinuă contracandidatul său. - Da, dar asta nu are legătură cu discuția noastră. Am prevăzut ca stația de biocarburanți să proceseze în principal plante tehnice (soia, rapiță, floarea-soarelui sau răsărită, cum se spune pe la noi și altele), iar până la prima recoltă obținută pe suprafețele arendate, vom importa materie primă din țările răsăritene. Dar, chiar și așa, cine are de sacrificat diverse animale și nu are ce face cu grăsimea animală, o poate aduce la noi. Sau, intenționăm să recuperăm uleiul vegetal uzat, care știm că este un mare poluator al apelor de suprafață și de aceea vom face un parteneriat cu restaurantele și chiar cu unele asociații de proprietari sau cu gosposdăriile de pe anumite străzi. Oricum, pe vremea răposatului, din maidanezi se făceau cele mai bune mănuși și pe vremea aceea niciun ONG pentru protecția animalelor nu se făcea auzit. Atitudinea mea se referă la câinii scăpați de sub control și care reprezintă o problemă pentru siguranța cetățeanului. - Cu ce bani veți construi în urgență adăposturile ? se interesă moderatorul. Caius se justifică. Urmară alte întrebări referitoare la povara fiscală, la cuantumul redus al încasării fiscale, la caracterul neutral, suportabil și simplu al impozitării, la faptul că povara fiscală nu trebuie exportată către nerezidenții care nu consumă servicii locale și multe altele. Discutară și despre atragerea de investiții pentru crearea de locuri de muncă, despre proiecte de infrastructură, despre lacul de acumulare, despre refacerea canalizării și concesionarea serviciului și multe altele. Când ieșiră din discuție, consilierul de imagine îi reproșă cu nu își nuanțase poziția și rămăsese blocat pe ideea eutanasierii, fapt care putea să-i aducă greutăți cu ONG-urile care se ocupau de protecția animalelor. - Mie îmi este frică de câini și nu mai vreau câini pe străzi și nu vreau să fiu următorul după francez, spuse simplu Caius, repetând practic ce afirmase și în dezbaterea televizată, considerând discuția încheiată. Silvia era încântată, considera că ieșiseră bine din confruntare și se alintă mulțumită, sărutându-l totodată pe obraz pe Caius, care dusese greul confruntării (căci electoratul era mult mai interesat de chestiunile locale decât de problemele naționale sau globale). Caius însă era realist: - Dacă nu am avea puterea partidului, noi nu am fi nimic. Și cei din opoziție au un program complex, dar nu au puterea să-l realizeze. Știi cum îmi spun răutăcioșii: hingherul ! Dar nici că-mi pasă, Silvia dragă ! Dacă eu sunt cel care trebuie să rezolv chestiunea câinilor vagabonzi, atunci fie, fie să mă numească și hingher ! ONG-uri, adversități, răutăți, nimic nu mă interesează. Nu trebuia să moară un om ca să facem ceva contra câiniilor fără stăpân ! Caius era revoltat și emoționat deopotrivă, simțindu-se în adâncul sufletului său parțial culpabil pentru moartea francezului. Un motiv în plus să se implice cu adevărat în asanarea străzilor de animalele fără stăpân. Când trecuse dimineață pe la biserică, Ciobanu sesizase că Petre dispăruse. "Poate s-a internat într-un azil și este mai bine, căci de-acum e tare frig noaptea !" gândi, dar dorea să ceară lămuriri, însă din păcate nu avusese de la cine. Medită o clipă, dar în continuare nu vedea de la cine s-ar fi putut informa. Silvia vorbea la telefon cu Juanita, care avusese grijă de Bubu, pisoiașul ei alb ca spuma mării, cu mustăți enorme și blană pufoasă și alintat ca orice pisoi birmanez. Pentru că Bubu fusese stricat la stomac, Silvia se interesa dacă mâncase totuși ceva în după-amiaza

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman aceea. Întrebă și de fete, cea mică era la studioul muzical, înregistra melodiile unei trupe noi și la modă între tineri, iar cea mare era în camera ei, învăța, citea și studia de zor. Informațiile de la Juanita cu privire la fete nu erau precise și clare, pentru că ea, cu discreție asiatică, nu încerca să interfereze prea mult în viața lor, iar fetele nu considerau necesar să-i "dea raportul". Și Silvia, Caius și chiar Deleanu cereau informații de la diverși membrii din anturajul fetelor, consultau permanent agenda de activități, carnetele, jurnalele, dulapurile și camerele fetelor și chiar mai mult, analizau balanța contabilă a activității Corinei, care nu numai că era pe plus, dar producea bani din "piatră seacă". Abia ce ajunseseră la vilă, urcaseră amândoi la etaj, când, pe neașteptate, casa se zgâlțâi violent, iar Silvia din doi pași fu lângă Caius, întrebându-l cu inima mică: - Ai simțit ceva ? Cred că a fost cutremur ! Caius tocmai se aplecase să se descalțe de ciorapi și avusese impresia că-și pierduse echilibrul, dar putea să fie și din cauza oboselii. Toate se acumulaseră peste ei, afacerile care acum explodaseră (avea investiții în curs cât nu avusese în toți anii anteriori), lansarea în politica de anvergură și nu în ultimul rând, frumoasa romanță cu iubita lui Violeta (pe care orice ar fi făcut, o avea permanent în minte). - Nu știu, sunt prea obosit ca să mai simt ceva ! confirmă cu jumătate de voce Caius. soția lui îl îmbrățișă și cuprinzându-l, îl întrebă dulce: - Obosit, prea obosit... chiar și de... Caius se conformă și se întinse în pat după ea, unde el începu să o sărute și să o mângâie, dar fără excesiv entuaziasm și fără să debordeze de chef, cu un ușor mecanicism. Totuși, își făcu datoria de soț și Silvia se declară oftând mulțumită. Nu cunoscuse pe altcineva înafară de Ciobanu și nici nu ar fi conceput viața fără el. Chiar dacă după atâția ani poate le lipsea "scânteia", Silvia îl iubea și îl respecta pe soțul ei pentru că era atent, tandru, simțit și simțitor. Și cu bun-simț. Niciodată nu forțase nota și o respectase întrutotul, iar când Silvia spusese nu, fusese nu. Era convinsă că relația dintre ei era suficient de corectă și că pe ansamblu relația lor mergea bine și că ei doi se iubesc în continuare. Era ultimul an de liceu pentru Anca, în timp ce Corina era în clasa a IX-a. Anca învăța bine și îi plăcea să petreacă orele învățând. Nu se uita aproape deloc la televizor, cel mult la rubrica meteo și stătea cu cărțile ei, cu manualele, caietele de exerciții, cu computerul și cu gadgeturile ei electronice pe care le folosea continuu ca să învețe. Iubea matematica, fizica și statistica și ar fi dorit să urmeze fie matematică pură, fie statistică economică. Nu știa pentru ce facultate să opteze, dar părinții, în ciuda dorinței ei, sperau să o convingă să urmeze o facultate de prestigiu din străinătate. Urmau ca ei să opteze pentru cea mai bună variantă, iar ea să se supună dorinței lor, ca și până acum. Oricum, nu aleseseră rău și Anca avea deplină încredere în judecata părinților ei. Cât despre Andrei Cozmescu, erau prieteni buni, dar nu știa dacă-l iubește sau nu. Totuși, era încântată când se afla în preajma lui și uneori, noaptea, îl visa, vise pe care nu știa să le tălmăcească, căci se trezea transpirată toată și tensionată. Andrei o curta și era politicos. Vorbeau de intențiile ei cu privire la facultate și el încerca să țină pasul cu ea la materiile exacte ca să poată obțină o bursă și să fie alături de ea, sprijinul ei, urmând-o. Anca era pragmatică: vorbise deja și dorea să mai insiste pe lângă tatăl ei să-i obțină lui Andrei o bursă publică sau privată sau un sprijin financiar de la compania lui Caius pe perioada studiilor, astfel încât ei să nu se despartă. Corina era la studio și înregistra o trupă de fete care cântau rock clasic. Nu neapărat că îi plăcea muzica trupei, dar fetele erau o alternativă bună de promovat, care momentan avuseseră succes cu prima lor piesă difuzată și Corina devenise înainte de toate un om de afaceri eficient, astfel că nu-și scotea numai propriile producții, ci și testa potențialul altora, profitând de pe urma modei și succesului efemer al oricui. Muzica Corinei se vindea bine, iar ea știa să vândă bine în general muzica. La școală mergea de nevoie ca să obțină o diplomă și urma și cursurile școlii populare de artă, muzică și balet în timpul liber și îi plăcea foarte mult. Tatăl ei direcționase către studio o doamnă ca să înregistreze două piese de muzică populară (cântase în tinerețe și acum când lucra pentru tatăl ei, aparent își redescoperise talentul). Atunci, Corina înțelesese pe loc că era un domeniu pe care-l neglijase, dar plin de oportunități și din care putea să scoată bani frumoși, așa că răsândise vestea și invitase la ea și alți interpreți de muzică populară. Agenda Corinei era plină. Noaptea se apropia și grijile zilei se risipiseră. Abia în prag de seară neliniște și anxietatea lui Caius se risipi. Silvia își pieptăna și mângâia frumosul pisoi birmanez și Caius

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman sorbea un gin tonic. Fusese o zi de duminică tensionată, dar nu mai aveau mult din campania electorală, după care veneau marile alegeri. Silvia urma să plece la Parlamentul European la două săptămâni după alegeri. Îl sună pe Deleanu care și el se plângea că Alina era încurcată cu cele două facultăți și cu organizația de tineret și că se implica mult și în campanie și că dacă mai petrecea maxim patru ore pe zi cu ea era mult. Alina îi propusese să doarmă peste noapte la el (la Deleanu), la început bătrânul se jenase, dar acum și-o dorea cu el peste noapte. Așa că o sunase și ea venise fără probleme. Când lăsă telefonul jos, Caius se cruci. Spera să nu ajungă la fel ca Deleanu în pragul bătrâneții, dus de nas de tinere care nu împliniseră douăzeci de ani. Totuși, o simpatiza pe Alina Andronache, care aproape că îl schimbase în bine pe bătrânul și morocănosul Deleanu. Își aminti și de părintele Damian și gândindu-se că Silvia fusese astăzi la el o urmă de gelozie îi strânse inima ca într-un clește. Dar Damian nici nu îndrăznise să se gândească la ceva în fața doamnei Silvia. Dar dacă dânsa ar fi... poftit, dar nu, doamna Silvia era conformistă și părintele știa din mărturisirile ei că nu cunoscuse alt bărbat afară de soțul ei. Slujba fusese frumoasă, pomenise și de Saveta Chiriac, citând chiar din pildele scrise în cărțile ei (oare într-adevăr or fi fost ale ei ?), pilde care erau pline de harul lui Dumnezeu și de un mesaj luminos. Pomeni și de problema maidanezilor, subliniind că ceva trebuie făcut dat fiind numărul lor mare și a morții cetățeanului francez în parc, mușcat de patrupedele sălbăticite. Era de fapt subiectul zilei, discutat de toată lumea. Plecă cu Maria la prânz să mănânce acasă și Tunde fusese jucăușă, provocându-l, apoi reveniseră la sfânta biserică, unde obosise repede, căci credincioșii încercau să vorbească cu părintele pentru diverse probleme. Ușor – ușor o îndrăgise și el pe Larisa și se gândea dacă nu cumva un nou copil ar fi adus o schimbare benefică căsniciei sale. Doinița fusese prezentă la slujbă, dar nu-i mai vizitase acasă, de teamă să nu-i deranjeze. Când i se adresase dacă-i părea rău că le încredințase fetița, Doinița mai că nu izbucni în lacrimi și rostise cu glasul slab și sufletul pustiit: - Părinte, și dumneavoastră și coana preoteasă sunteți oameni de suflet și de bine, am mare încredere în dumneavoastră, apoi femeia îi sărutase mâinile, iar preotul o binecuvântase fără alte vorbe de prisos. Damian își luă imediat o poziție solemnă. Roti ochii în jur asupra turmei de enoriași pe care cu drag o păstorea. Repede o zărise aproape de el, așteptând răbdătoare și cumințică pe baba Paraschiva și chipul i se schimonosi tot încercând să se abțină și să-și mascheze o jenă, căci era în public și bărbăția i se învârtoșase încât toate femeile care remarcaseră căscaseră ochii cât cepele. O luă iute la trei păzește pe babă, strigându-i un "Vai de sufletul tău de păcătoasă !", dar baba nu se intimida ușor și îi răspunse cu un comic și amuzant: "Cine, eu ?", iar Damian nu se mai putu abține. O trase de mânecă și o duse după el în centrul de îndrumare spirituală. Trase zăvoarele după el și privind spre bătrână, oftă spunându-i: - Ce bine că ai venit, nu mai puteam fără de tine !? - Dar ce-i părințele, oare o fi început coana preoteasă vreun post ? întrebă șugubeață baba, așezându-se cu pieptul pe masă și desfăcând picioarele, ca părințelul să-și urmeze "calea". Atât îi trebui popei. Lepădase sutana și se desfăcea tremurând ca să se elibereze de povara hainelor. Bietul de el, închisese zăvoarele, dar erau ferestre și un zvăpăiat se hlizea la fereastră. Zărindu-l, fără multe comentarii, părintele trase draperiile grele și aprinse lumina. "O călca" precum călca cocoșul găinile și hâțânându-se ca apucat, Damian o întreba doar ca să se audă: - Bine-i, Paraschiva ? Bine-i ? Iar femeia sporovăia recunoscătoare, mișcându-se continuu din mijloc: - Bine-mi e acum la bătrânețe, căci la tinerețe bărbatul nu era de "anvergura" lu' tălică, mâncați-aș suflețelul ! Dumnezeu mi te-a scos în cale să-mi dai ce mi-a lipsit toată viața, părințele ! - Așa-mi place să te-aud, Paraschivo ! Ia de-aici, să te simți bine ! și se hâțâna popa de zicea-i c-a dat strechea-n el. Maria îl văzuse plecând din biserică cu Paraschiva, dar discretă și grijulie, închisese ea intrarea la centrul de îndrumare spirituală, veghind ca nimeni să nu-i deranjeze pe părinte și pe babă. Căci de indiscreții și vorbe deșarte lumea nu ducea lipsă. După puțin, amândoi ieșiră

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman și Paraschiva se îndepărta, legănându-și dosul ca o rață. Damian o petrecu cu ochii, apoi se pregăti de alte treburi. Se înserase. Trecuse și slujba de seară și cuplul Damienilor se îndrepta spre casă. Mergeau pe trotuarul plin de frunze căzute, când simțiră că se clatină și-și pierd echilibrul. Maria se opri speriată, zicându-și în gând: "Ce Doamne, păcatele mele ?", iar părintele, care nu înțelesese ce se întâmplase, i se adresă soției sale: - Măi, Marie, o gură de vin pentru împărtășit am băut și cred că m-am amețit deja ! Ciudat semn, dar parcă s-a învârtit lumea cu mine. Deși, acum parcă mi-e mai bine ! - A fost cutremur, dragul meu. A fost cutremur ! Tăcuți, își continuară drumul, înghesuindu-se unul în altul, întrebându-se dacă au simțit mișcarea telurică și cei din casă, Tunde și copiii. Părintele Damian simțea că Maria avea o greutate pe suflet și-și reproșa că poate o supărase, poate o necăjise, atunci când se retrăsese cu Paraschiva și că de fapt soția lui suferea în adâncul inimii din pricina păcatelor lui: - Te simt tăcută, draga mea ! întrebă timid. - Aș vrea ceva și nu știu dacă se poate ! vorbi Maria cu năduf și lui Nicolae îi îngheță inima. - Spune, draga mea, fac orice pentru scumpa mea soțioară ! Maria îl strânse mai tare de mână și îi spuse: - Nu, părinte, nu ține de dumneata. Ține de Doinița, fata care mă ajută la biserică. Maria își descărcă sufletul și spuse deodată toată durerea ei: - O vreau să ne-o dea nouă de tot pe Larisa și s-o înfiem ! Lipindu-se de părintele, continuă: Tu, vrei, sfinția ta ? Vrei să luăm noi în grijă pe vecie copilașul acesta minunat ?! Părintele Damian o îmbrățisă strâns și spuse clar: - Ce vrei tu, draga mea, asta doresc și eu ! Nu am altă dorință decât să fii fericită ! - Așa, dragul meu, așa ! Poate cutremurul de adineauri a fost mesaj de sus ca acest suflețel să rămână defintiv la noi în casă ! continuă Maria, lipindu-se de pieptul lui cald și simțindu-l solidar față de dragostea ei pentru fetiță. Copiii și Tunde erau bine, copiii simțiseră, dar nu știau ce se întâmplase, iar Tunde nu pricepuse. Când Maria a întrebat-o dacă a simțit cutremurul, Tunde se panică și începu să alerge de colo – colo, vorbind jumătate ungurește, jumătate românește. Maria o luă în brațe și o mângâie pe păr, iar Tunde începu să plângă de rușine că se făcuse de râs, panicându-se. - Noi acasă, în secuime nu simțim cutremurele, la noi când ajung ele nu au nicio putere ! se scuză Tunde, iar Maria o ținea strâns în brațe, încercând să o liniștească și-i spunea: - Știu, știu, nu trebuie să-ți fie frică, a trecut ! dar Tunde dădea să se smulgă din brațele preotesei și voia să-și strângă lucrurile și să plece din casă, de frica unei replici a cutremurului. - Dar, tu, Tunde, unde să te duci la ora asta ! Stai liniștită, vino-ți în fire ! îi spuse Maria, deja îngrijorată și-l strigă pe părintele care era cu cei mici în bibliotecă. Damian sosi și văzând-o panicată și isterică pe Tunde, îi cârpi două perechi de palme că i se auzi clănțănitul dinților. Abia atunci fata își reveni și se liniști, dar Maria era oripilată: - Ce-ai făcut, Nicolae, de ce-ai lovit fata ? De ce dai în fată ? Acum, însă, Tunde se calmase. Pe neașteptate, se desprinse din brațele Mariei, cuibărindu-se la pieptul părintelui. Fără ca doamna preoteasă să vadă, mâna îi alunecă ca un șarpe în jos, masând cu forță sexul părintelui. Maria, neștiind ce să facă, li se alătură și-i cuprinse pe amândoi cu brațele, Tunde fiind prinsă între ei. Uitându-se țintă în ochii lui Damian, Maria îi spuse cu reproș acestuia: - Să nu mai dai în ea, părinte ! Dar Tunde, continuând să-l șicaneze cu mâna pe părintele și fără jenă față de Maria, care nu venea dar simțea o vânzoleală stranie și față de care Tunde stătea cu spatele, îl mușcă pe Damian de ureche și-i susură, astfel încât preoteasa să nu audă: - Să mai dai, Miklós (Nicolae), să mai dai, că unde dai tu, crește ! Tare-mi place să mă mai mângăi cu câte o palmă ! Jó ?! (Bine ?!) Părintele era roșu ca racu', se smulse de lângă femei, pretextând că nu mai poate de cald și Maria se miră căci ea simțea răcoare. Dar într-adevăr, părintele radia și preoteasa se gândi că poate a răcit de la luat fierbințeala. Fugi în bibliotecă și se așeză pe un fotoliu. Avea

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman alături pe măsuță cartea de pilde și învățături apărută sub semnătura Savetei Chiriac cu semn de carte în ea, pentru că o citea. Cartea nu se deosebea mult de alte cărți bisericești. Dar răzbătea din paginile ei și din scris o căldură divină, o iubire armonioasă, venită pe aripi de îngeri. Damian iubea să citească. Lectura era marea sa pasiune. Ar fi dorit ca să aibă talent la scris, dar de citit, citea mult și cu nesaț. "Lumea nu mai citește în ziua de astăzi" gândi Damian, continuând pentru sine: "Nici măcar tinerii nu mai au răbdare să citească. Eu sunt un dinozaur al lecturii". Citea cu plăcere cartea Savetei și-și spuse că ceea ce făcea el, la cererea episcopului Serafim, propovăduind despre harul Savetei Chiriac era în concordanță cu voia Domnului. "Numai de nu s-ar mânia stăpânul Deleanu !" Maria și Tunde pregăteau masa de seară. Chemară pe cei mici și pe preot. Părintele rosti rugăciunea și după un "Amin" rostit cu tărie, bărbătește, mâncară cu toții în liniște. Deși copiii cerură lămuriri cu privire la cutremur, dar după ce spusese rugăciunea, Damian le ceru să păstreze liniștea și doar să-și vadă de propriile farfurii. Elena se alinta și Larisa se molipsi de la ea. Tunde se ocupă imediat de ele și le puse să mănânce fără ca să mai facă prea multe nazuri, veghind la ele ca la două comori. Băieții mâncau cuminți, pentru că nu ieșeau din cuvântul tatălui lor, deși când terminau se puneau pe întors casa cu susul în jos, alergându-se și jucându-se de nu-i putea-i opri. Maria o sorbea și ea din ochi pe Larisa și se vedea că o privea ca pe mezina ei și Damian gândi că soția sa iubește mult prea mult copiii și că se dedică mult prea mult cauzei altora. Nu neapărat că-și neglija proprii copii, dar modul cum o privea pe Larisa putea să o facă geloasă pe Elena. Terminară, mai flecăriră puțin și cum se înnoptase, doamnele culcară liota de copii. Părintele se schimbase în pijama și intrase în pat pentru că îi era deja frig și până sosi Maria și adormi. Maria se făcu "sărmăluță" în pătura ei și se gândea la familie, la treburi, iar după ceva timp adormi și ea. Tunde se culcase și ea. Se întreba dacă va veni la ea părintele la noapte, știind că în acea seară ea întrecuse cu istericalale ei orice măsură. Și ea adormi, pentru că erau și a doua zi multe de făcut. Începea o nouă săptămână și după ce ducea băieții la școală și fetele la grădiniță, trebuia să bată covoarele, să facă curat puțin câte puțin în toată casa. Voia să-și planifice pas cu pas ca să poată să facă ordine și curățenie în toate încăperile. Adormind, visă frumoasele petreceri câmpenești secuiești, ea, îmbrăcată cu rochiță populară, strânsă puternic la piept cu panglici și șnururi, iar Nicușor Damian, tot în ținută populară de secui, înălțat pe un cal alb țintat în frunte, rotind calul pe loc de mai multe ori, iar calul fornăind neliniștit, se învârtea siluit de călăreț în cerc. Cizmele lui Nicolae erau lăcuite și luceau ca mahonul, avea o mustață lungă și întoarsă (doar în vis, căci în realitate purta doar o bărbuță și la care renunța periodic), iar la pălărie avea o pană mare de păun, cu nuanțe de verde și albastru. În visul ei, curând, realitatea se transformă, deformându-se. Nicolae era tot călăreț, care izbea puternic cu cravașa în crupa calului, dar, ea, Tunde, era iapa de sub el, fornăind nerăbdătoare și hăhăind stârnită la fiecare cravașă, bucurându-se de lovituri cu frenezie. Damian o strunea și o alerga, încât valuri de transpirație o invadară pe necuvântătoarea "iapă" Tunde, iar ea, frumoasă ca zăpada de pe crestele Ciucului, alerga bezmetică pe munți, văi, nori de rotocoale de spumă și raze de soare nestemat și călărețul râdea cu fața voioasă și o lovea tare cu cravașa, iar ea primea și aștepta cu bucurie lovitură de lovitură. Visul se transforma iar: cei doi, ajunși sus în cer, luaseră chip de păsări, el de porumbel gri cu negru, iar ea de porumbiță albă ca laptele și el o ciupea și-o ciugulea violent, smulgându-i penele, dar ei nici că-i păsa, la fiecare lovitură gângurea drăgăstos către el, iar el se ridică bătând din aripi și o avu acolo, în înaltul norilor. Sub greutatea lui, ea căzu în picaj, riscând să se izbească de solul care se apropia vertiginos. "Porumbiță kamikaze" îi veni în minte gândul ridicol și la iminența impactului violent se trezi brusc, leoarcă de sudori, cu un miros ușor sărat, gândindu-se la visul care nu-i ieșise din minte și încercând să-l interpreteze. Se ridică din așternut, luă un prosop, se dezgoli de cămașa de noapte, se șterse la subsiori și la pliul de sub sânii plini și fermi, se șterse și la mijloc la spate, întinse prosopul pe scaun și, după ce trase iar cămașa de noapte pe ea, intră iar, puțin înfrigurată, în dulcea căldură a așternutului. Adormi, visând ținutul secuiesc, iarba, munții, izvoarele, cerul, norii și alcătuit din nori, chipul alb și de nedeslușit al lui Dumnezeu. "Deci așa arată Dumnezeul !" gândi, dar uitându-se mai atent era chipul lui Nicolae, construit din bucăți de nori albi și gri, dar ea era convinsă că-l vedea pe Dumnezeu ! Se răsuci pe stânga, punându-și mâna sub cap și visul ei se umplu de iarbă frumos mirositoare și flori, căci stătea cu ochii la cerul deschis, ascunsă, pitită în poiană, inundată de verdele din jur.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Damian se trezise și o auzea pe Maria respirând încetișor. Se suci de câteva ori, căutându-și locul, dar nu reușea să mai ațipească. Așteptă răbdător, numărând în gând, se mai suci iar și iar. Maria dormea și el o privea în lumina razelor de lună, cum respira cu gura ușor întredeschisă, cuminte. Când o atinse pe obraz cu buzele, ea reculă iute ca o căprioară speriată. Maria întredeschisese ochii și învârtindu-se cu tot cu păturica, întorcându-i spatele, întrebă: - Nu mai poți să dormi ? și continuă încet, ca pentru sine cu ceva ce îi rămăsese în cap drept obiectiv de realizat a doua zi: Mâine mergem cu copiii la frizerie, să-i tundem ! Damian auzise întrebarea, dar continuarea nu o mai auzise bine, pentru că Maria îi întorsese spatele, dar distinse cuvintele: "merg", "serie" și "Tunde" care-l încinseră pe dată. Se ridică în șezut, verifică ceasul de pe noptieră, era ora două și jumătate din noapte, își căută papucii și se îndreptă spre bucătărie. "Ce-o fi zis Maria mea, oare ?" se întreba părintele, turnându-și câțiva stropi de lapte în cană. "Draga de ea, știa de atâta timp slăbiciunea mea și nu a zis nimica – nimicuța. Băi, stai oleacă, să știi că Maria mi-o zis să mă merg pe la Tunde ! Doar ea m-a rugat și sfătuit să-mi consum energia între pereții casei !". Părintele se convinsese singur de adevăratul sens al cuvintelor Mariei, pe care de fapt abia îl prinsese. "Hai să încep săptămâna bine !" se încuraja părintele și terminând laptele din cană, purcese tiptil până în camera bonei, întredeschise ușa și văzând-o pe Tunde dezvelită și cu cămașa de noapte sumețită deasupra mijlocului, poftele îl răscoliră. Închise ușa, se opri la marginea patului și cu buzele îi urmări dunga interioară a coapselor. Tunde deschisese ușor ochii și, văzându-l pe Damian, oftă (mulțumită, dar părintelui i se păru că plictisită), desfăcu picioarele și-i strânse tare creștetul părintelui între coapsele ei, încleștând genunchii. Preotul se lăsă pradă instinctelor și când fata nu se mai zbătu, urcă mai sus după ce ea-l eliberă din încleștare și îi făcu loc să intre în pat. Tunde se întorsese deja cu spatele. Preotul așteptă derutat o clipă, neștiind ce să facă. O simțea caldă, lipită de el, de la mijloc în jos goală, iar ea își împinse dosul spre el, duse mâna, căutându-i puterea, o potrivi în căldura coapselor ei și-l lăsă să-și facă mendrele. Când părintele termină, îi întinse un șervețel de hârtie, apoi se șterse cu un altul și ea, se întoarse cu fața spre el, îl luă în brațe și adormi iepurește. După ce se ștersese, Damian era captiv la pieptul ei care mirosea ușor a măsline. Mirosul venea însă de la subsiori, pentru că sânii ei miroseau a floare. "Miros de mentă, iar la subsiori de măsline verzi" gândi părintele. Începu să-i frământe sânii în palme, sărutându-i cu nesaț, iar fata își ridică mâinile, tot cu ochii închiși, arcuinduși-le și așezându-le sub cap. Îl lăsă preț de un sfert de oră și când Tunde se întărâtă, cu mâna stângă căută pe jos, și după ce găsi ce căuta, trăgea și răsucea, de parcă ar fi condus un autoturism cu schimbătorul la punctul mort și care nu voia deloc să intre în viteză. Se arcui, cu fesele spre el și-i spuse susurător: - Pleznește-mi fesele ! Damian se supuse ca un sclav, și când ea ceru: Mai tare ! Mai tare ! o strânse cât putu de un pliu de piele, că ea gemu încetișor, apoi o plezni violent încât sunetul ascuțit invadă casa. Așteptă o clipă și simți că mâna dreaptă care era între coapsele femeii se umezise și era ușor lipicioasă. Se ridică ținând genunchii pe pat, se sui pe ea câinește și pătrunse atât de tare că fata se izbi cu capul de tăblie. - Ki az ? Ki az ? Miklós az. Mit csinál Miklós ? Hol van Miklós ? Maradjunk a tárgynál ! Jó vicc ! (Cine este ? Cine este ? Nicolae este. Ce face Nicolae ? Unde este Nicolae ? Să rămânem la "subiect" ! Asta a fost bună !) și Tunde râse ascuțit. După câteva clipe bune, cu ochii congestionați gata să împrăștie cristale de smarald, continuă pe ungurește: Jó, jó ! Egy pillanat ! Jön Tunde ! Kitúnõ ! (Bine, bine ! Doar o clipă ! Vine Tunde ! Excelent !). Gâfâi și părintele și se lăsă greu pe ea, cu ochii aproape ieșindu-i din orbite. O apăsa tare, lăsându-se greu, iar femeia cedă și se lăsă în pat, preotul veni peste ea, apoi amândoi se suciră și se așezară cu fața în sus, respirând a ușurare. - Bine o fost ? întrebă preotul. - Tudatni fogom ! (O să afli !) Las' că ți-arăt ! - Scuză-mă dacă am dat prea tare !? se interesă grijuliu Damian, întorcându-se spre ea și suflând în umărul ei. Își dezvelise dinții și-și plimba ascuțimea lor pe albul umărului ei, străjuit de pletele negre ca pana corbului. - Szamárság ! Tessék ! (Nonsens. Nici nu te gândi !) Nu te gândi, tulai, Doamne ! Jó, jó ! Kitúnõ ! (Bine, bine ! Excelent !) îi susură Tunde. Întorcându-se și ea spre el și apucând de ureche, mușcă tare. Nu-i mai dădea drumul urechii și o molfăia insistent între dințișorii ei.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Au ! Mă doare ! recunoscu Damian, puțin rușinat. Cum spui "mulțumesc pe ungurește" ? - Köszönöm ! (Mulțumesc !) - Atunci, köszönöm ! - Szívesen, Dámian Miklós úr ! (Cu plăcere, domnule Nicolae Damian !) Tunde se aplecase iar, îl săruta pe gât și în final îi luă iar urechea la mestecat, de data asta suportabil pentru el, fără să mai muște. - Mai are părințelul și alte zgârciuri ? Sajnos, nem tudom ! (Îmi pare rău, nu știu !) Dacă mă mai pleznești, o să-ți fac pe plac, ceva ce-o să-ți placă tare mult. Jó ?! (Bine ?!) Fără o vorbă, săltându-se pe jumătate, Damian îi trase una "cu măsură" peste obrazul stâng, nici încet - nici tare, iar Tunde, îmbujorată și cu ochii de smarald strălucind se apucă să-l întărâte, ținându-l treaz și ostenindu-l până când zorii de zi invadară camera răvășită. Obosit de atâta trudă, cu ochii încercănați, părintele se sculă din pat. Tunde se suci în așternutul plin de cute și îi spuse abia inteligibil un: "Isten vele !" (La revedere !). Părintele o înveli bine, îi răspunse tot cu "Isten vele !" pe care-l știa deja de alte dăți și închise încetișor de tot ușa în urma lui. "Din armăsar, gloabă și-ncă ce gloabă ! În sfârșit, învins !" gândi preotul, căruia nu-i mai trebuia chiar nimic. Spatele îl ținea, radiind o durere surdă. "M-a prins frigul." Se gândi să cumpere și un calorifer electric în camera bonei, căci, fiind capăt de coloană pe instalația termică, caloriferul dădea mai puțină căldură. Pe ea nu o deranja, pentru că în văile de unde venise de regulă era mai rece și era obișnuită. Se retrase în vîrful picioarelor în dormitorul conjugal înainte ca Maria să deschidă ochii. Corpul îi preluase mirosul de măsline și când intră în patul dublu, învelindu-se, Maria miji ochii, râvnind în somn la pâine prăjită unsă cu pastă de măsline pentru micul dejun. Se săltă spre el și-l sărută pe buze, înainte ca el să încerce să se retragă, simțind un gust anume și-i spuse: - Ce sărat gust ai pe buze ! Să bei mai multă apă seara ! și se suci iar, învelindu-se "sărmăluță" preventiv în pătură, căci dacă părintele ar fi râvnit, să reușească să-l inhibe și să-i deturneze voia. Ce fericită sunt cu tine ! oftă împăcată Maria, continuând: Nici nu știi cât mă bucur că ești alături de mine pentru adopția Larisei ! Preotul se rușină și-și șterse discret buzele, fără să-l vadă soția lui, căci după ce sărutase fiecare centimetru din pielea albă a pufoasei unguroaice (a cărei frumusețe venusiană îl făcea să se lepede și de credință și să abjure pentru catolicism, pentru Tunde era după această noapte de vis capabil de absolut orice), se credea și se simțea "relativ" impur. Avea, simultan, o senzație de mare împlinire și de reală și adâncă rușine. Parcă sufletul i se divizase în două: o parte în înaltul cerului, altă parte în hăul păcătos al trupului. Dar, trecându-și limba peste buzele sărate și crăpate, păstră cu grijă gustul care-i rememoră noaptea minunată și căzu în reverie, încercând să se încălzească sub pături și tremurând totuși de frig. Maria intuia că sexul dăuna bunei relații de prietenie dintre ea și soțul ei și deși ecartul dintre dorința ei și a lui era enorm, încerca să se abțină și mai mult, pentru a-și păstra autoritatea de bună prietenă pe care o avea asupra lui în largile perioade de abstinență și de post (post pe care părintele îl respecta cu conștinciozitate doar sub aspectul "alimentar", căci le călca pe enoriașe mai ceva decât Crețu călca femelele din haită). Maria îi mulțumea acum din adâncul sufletului ei lui Dumnezeu clipei când Tunde venise în casa lor și că soțul ei și Tunde Karoly erau practic pe același calapod la dorința carnală, știind totodată că părintele depindea prea bine de sfaturile ei precum un copil de dragostea necondiționată a mamei. Într-un fel, asta și simțea pentru părintele, un fel ciudat de dragoste maternă (rareori și uneori, deși foarte rareori: incestuoasă) și-și reproșa modul profund maternal cum îl dirija pe părintele drept mici răutăți cotidiane, ignorându-i voit hipersexualitatea și ghidându-l poate voit spre alte femei mai dispuse decât ea la excesele lui posesive și animalice. Oare era o formă de egoism și de "răutate" faptul că devenise oarbă la poftele lui exacerbate și că-i sădise în suflet un respect hiperexagerat pentru templul castității ei ? Părintele nu insista niciodată la "poarta" Mariei, dar totodată răspundea necondiționat rarelor momente când ea manifesta dorință. În schimb, refula peste măsură oricând și oriunde, la început spre jena, disperarea și stinsa și vaga gelozie a preotesei, apoi înțeles și acceptat de ea cu virtuțile ciudate și neînțelese ale unei sfinte dedicate abstinenței. Când se iubea rar cu Damian, Maria suferea ca și când o sabie i-ar fi brăzdat sufletul, suferea profund ca o martiră, visând adesea

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman că-l trădează pe Isus cu Damian, săvârșind față de Dumnezeu o formă stranie de adulter cu un "străin" în carne și oase. Căci preoteasa simțea adesea că Dumnezeu o inunda cu fiori de emoție când se ruga intens și asta îi era mai mult decât suficient ! În plus, considera că dragostea carnală strica bunei prietenii și dependenței aproape "materne" pe care preotul o clădise și o zidise zi de zi pentru ea. "Iubirea fizică strică respectului pe care mi-l poartă ! Ce bine că se-nțelege cu Tunde, iar mie mai degrabă mi-e necesar și suficient să mă respectă !" gândi axiomatic Maria, pe jumătate cu autoreproș, pe jumătate totuși mulțumită într-un adânc al sufletului (mulțumită că stabilise o linie de echilibru care menținuse de la bun început o căsnicie care manifestase din noaptea nunții o puternică și totală incompatibilitate între nivelele dorinței lui și-ale ei). Din fericire sau nefericire, părintele nu trecuse prin seminar, ci urmase facultatea de teologie, urmând un liceu real, bazat pe studiul matematicii și fizicii. Vocație însă avea: predicile lui erau chibzuite, superbe și inspirate ! În camera invadată de mirosurile dragostei, Tunde coborâse la marginea patului și se ruga fierbinte. O căldură îi invadă interiorul, deși mâinile și picioarele îi erau reci. Simțea clar în trupul ei o sămânță rodind. "Doamne, Doamne ! Niciodată nu am fost mai fericită ca acum ! Nu-mi lua fericirea asta, Domnul Dumnezeul meu !" se ruga în limba maternă femeia. Capitolul 7 Crețu zăcea de durere. Falca de jos i se mișca haotic, aproape că nu putea să-și înghită nici măcar saliva, pierduse doi colți, coastele îl dureau și în plus șchiopăta rău, căci o bâtă îi rupsese și laba din spate dreapta. Totuși, se recupera încet - încet, pentru că avea un organism puternic. Haita lui Crețu era blocată în hală. La început lătraseră, se loviseră de pereții metalici, dărâmaseră tot ce se putea dărâma în hală. Cu timpul, energia le dispăruse și lătratul lor se stinsese, din cauza epuizării, absenței apei și hranei. Pierduseră șirul timpului, al orelor și chiar al zilelor și nopților și nu mai știau de când erau captivi în întunericul sau uneori difuzul clar-obscur al halei metalice. În acea hală se depozitau enormele stive de deșeuri de PET-uri, de cartoane și de doze de aluminiu, compactate în utilaje speciale, comprimate aproape ca foile de hârtie și făcute balot, apoi depuse pe sorturi la adăpost de intemperii. De acolo erau scoase cu motostivuitorul și încărcate în camioanele enorme cu prelate care gâfâiau cu tonele de marfă spre fabrici enorme de prelucrare. Deșeurile metalice și nemetalice erau stocate într-o altă hală sau chiar în curte, în cutii de lemn sau în grămezi "spontane". Și alți câini fuseseră răniți în neașteptatul atac al oamenilor, căci după ce șeful fusese anihilat, în haită se instalase deruta. Afectați erau în special adjuncții lui Crețu, având răni diverse și felurite. Crivăț, Viscol și Asasinu erau cei care se prezentau cel mai bine și o răsturnare de situație în haită se prefigura, dat fiind că liderul, Crețu, fusese făcut literalmente knock-out. Cei trei masculi fără rang se înțeleseră din ochi, bazându-se pe faptul că fostul șef nu mai era capabil de o ripostă cât de cât consistentă. Ei voiau să preia rapid conducerea haitei. Cel mai îndrăzneț se dovedea Asasinu, un dulău experimentat, independent, curajos și aprig, care acum zburda, făcând bezele femelelor și încălecându-le pe rând, semn de mare îndrăzneală și de sfidare a vechii autorități ierarhice. Și ceilalți doi "curajoși", luând exemplul lui Asasinu își așteptau rândul la desfătare. Ierarhia se schimbase în câteva ore și bietul Crețu nu mai era nici măcar capabil să-și lingă rănile, căci falca îl durea la fiecare mișcare, ori balansare. Stătea aproape nemișcat, căutând o poziție care să minimizeze durerea, vegheat permanent de cei trei fideli și acoliți ai săi. Erau deja însetați și înfometați cu toții, dar noii autoconsiderați stăpâni nu îndrăzniseră să atace vreun câine mai rănit sau mai slab din grupul advers ca să-l devoreze. De altfel, noului lider, Asasinu, nu-i stătea în fire să omoare câinii slabi, însă, în luptă directă cu alții avea obiceiul să-și lichideze adversarul. Polii de putere se uitau neîncrezători unii la alții, grupați pe afinități în felurite colțuri ale halei. Femelele mai vechi stăteau împreună, încercând să reziste agresiunilor noului pol de putere, căci Pată-Albă și Rea-de-Gură erau siluite de adjuncții lui Asasinu cu forța, tăvălite și mușcate serios. Deșelata oscila cu prudență, dar și cu oportunism, așteptând să vadă "mersul evenimentelor" și instaurarea definitivă a unei ierarhii, însă Chioara "se adaptase din mers". Fulgu era foarte afectat de "trădarea", uitarea și nerecunoștința Chioarei, pentru că investise mult suflet în femelă, răsfățând-o permanent, protejând-o și dăruindu-i cele mai bune bucăți pe care el le găsea ori le obținea. Din leșinată de foame și schiloadă, așa cum era când venise în haită, se întremase și se

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman îngrășase. Drept răsplată, Chioara, o femelă cu mult vino-ncoa îl uitase urgent pe generosul Fulgu, orientându-se direct și oportunist către Asasinu, pentru care manifesta de pe-acum preferință și o supușenie aparte. Crețu, Fulgu, Negruțu și Flămânzilă stăteau aparte, într-un colț ferit al halei, evitând confruntările. Asasinu era urmat ca o umbră de Chioara, Crivăț, Viscol, la care se alăturase într-un târziu și Jigodie-Mică stăteau la rândul lor grupați, însă controlau efectiv hala, "călcând" toate femelele excesiv, încercând practic să recupereze lunile de abstinență. Pată-Albă și Rea-de-Gură erau în alt colț al triunghiului și suportau cu stoicism, dar greu agresiunile și violențele. Din când în când, Pată-Albă venea și-l mirosea pe Crețu, apoi, nebăgată în seamă, revenea lângă Rea-de-Gură. Singura care pendula pe toate laturile triunghiului, cea mai neîncrezătoare în viitor, dar și cea mai oportunistă era bătrâna și vicleana Deșelata. Ea, printr-o inteligență și o agerime nativă reușea să se facă acceptată de toți și juca de fapt rolul de liant în noul context al haitei. Colectorul în schimb număra orele până luni dimineața când veneau hingherii. Vizitele repetate la bătrânul Deleanu, apoi grija de a îndepărta și spăla cu furtunul eventuale urme de sânge, pendularea continuă prin curte, încercând să înlăture orice dovezi incriminatorii îl obosiseră. Abia aștepta dimineața zilei de luni să încheie definitiv cu cele douăsprezece fiare ucigașe. Era obosit fizic, se mira cum de căzuse o asemenea povară și asemenea pedeapsă tocmai pe capul lui și spera ca până la urmă să iasă întreg din toată istoria asta neașteptată și sinistră. Nu putea să uite urmele înfiorătoare de pe corpul, chipul și scalpul băiatului și, atunci când ațipea cât de cât, visa aiureli și ciudățenii legate de câinii din curte pe care începuse atât de bine să-i cunoască după temperament și caracter. Chiar dacă era un om de acțiune și dinamic, colectorul era paralizat de frica consecințelor urâte ale morții francezului. Nu putea spera decât ca totul să se mușamalizeze și dacă de undeva s-ar fi aflat că băiatul a murit în curtea lui, urma să plătească cu vârf și îndesat. Deja, se vedea plătind la judecata de apoi și nădăjduia să-și ia răsplata chinuind pe cei doi câini pe care urma să-i păstreze. Nu știa și nici nu avea o preferință: luni, când urmau să vină hingherii, va alege doar doi dintre câini. Asasinu avea un cu totul alt caracter decât Crețu. Deși era decis și violent, din anumite puncte de vedere nestăpânit, anarhic, independent și singuratic, era mai chibzuit, mai răbdător și paradoxal mai puțin feroce decât fusese Crețu până nu demult. Ca talie era un câine mediu spre mare, agil, mușchiulos, fără a fi exagerat de solid, iar numele i se datora trecutului său de câine de luptă. În tinerețea sa, cineva îl dresase pentru luptele de câini, unde se bătuse până ce moartea decidea învingătorul. Trupul său era o arhivă vie de cicatrici care atestau lunga listă de biruințe. Prima și ultima înfrângere îl scosese defintiv "din sistem". Considerat practic mort de către stăpân în urma unei lupte feroce cu un câine de rasă antrenat pentru luptă, un îndesat care de când îl prinsese pe Asasinu, îl tăvălise fără să-i dea drumul și după cel obosise, îl prinsese mai bine de coloană și-l răpusese, bietul patruped fusese părăsit pe maidanul unei gropi de gunoi, unde ciorile și corbii s-ar fi servit din trupul lui dacă nu ar fi simțit urme de viață pulsând în el. Își revenise neașteptat, chiar când un buldozer care împrăștia resturile parțial incinerate era să-l turtească (se dădea foc în mai multe puncte și acestea ardeau fie cu vâlvătaie, fie mocneau până se stingea) și-și târâse corpul la adăpost, aproape paralizat de spate. Supraviețuise, se refăcuse, trăia, era un învingător. Spre deosebire de el, Crețu nu fusese niciodată la un pas de moarte. Dar Asasinu, pe care Crețu îl ținuse tot timpul la respect, pentru că nu-l avea deloc la inimă, știa ce înseamnă să fii suspendat de viață și cufundat în râul nesfârșit al morții. Asasinu nu era un câine rău. Înainte de a fi în haita lui Crețu avusese și haita sa, cu care cutreierase margini de sate, câmpuri, liziere și margini de păduri. Prinseseră iepuri de câmp, arici, popândăi, chiar și o ciută, prinseseră sau furaseră din curți găini, curci, gâște, purcei și un vițeluș, furau și mâncau ouă de păsăret divers. Haita sa se luptase în margine de pădure cu lupi adevărați în luptă de la egal la egal (atunci fuseseră însă aproape decimați, rămânând din treisprezece, doar patru). Cvasi-decimați după luptele cu lupii, un virus le pusese capăt, căci găsind cadavrul unei vulpi, ultimii din haită boliseră până își dădură duhul. Toți, cu excepția lui Asasinu. Și de data asta el scăpase ca prin minune, nu se știe cum. El se trezise din moarte ca și când avatarului sufletului său îi era menit să petreacă în același trup și în aceeași blană vieți consecutive. Mai târziu fusese câine de stână de munte, luându-și revanșa meritată față de lupi. Când prietenul său uman, bătrânul cioban murise, cîinele se eliberă singur de datoria față de stână și coborâse pe poteci înguste sau pe margini de țarină la câmpie și oraș, alăturându-se de atunci haitei lui Crețu și găsind o curte stabilă unde găseau tot ce le trebuia.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Viața nu mai era o luptă pentru existență. Aveau apă și primeau suficientă mâncare, dacă nu își procurau singuri. Subit, viața devenise pentru el ușoară, lejeră și sigură. Asasinu era un câine matur, experimentat, fără a putea fi considerat bătrân, dar în orice caz, nicidecum tânăr. Putea să fie oricând lider, dar nu manifestase explicit veleități de lider, cel puțin nu până atunci. Oricum, în "economia" haitei era un membru împortant și Crețu avusese tot timpul probleme în a știi cum și cât de deferent să-l trateze. Acum, Crețu bolea și nu-l interesa nimic din ce se întâmpla, anihilat complet de durerile atroce. Noaptea trecu și câinii erau din ce în ce mai însetați. Deși era dimineață, în hală era un clar-obscur care ascundea tensiunea acumulată două zile și două nopți. De sete, câinii se mișcau într-un du-te vino de câțiva pași. Acum, erau cu mult mai periculoși decât atunci când îl omorâseră pe Seby Inkel. Dacă poarta s-ar fi deschis, ar fi sărit imediat pe primul om care le-ar fi ieșit în cale. Grasul îi studia prin crăpăturile înguste cât putea și realiză pe dată pericolul. Totuși, neștiind ce să facă îi aștepta nerăbdător pe hingheri. Zilierii se înființaseră, dar îi concedie scurt, motivând că centrul este închis pentru deratizare. Puse un afiș la poartă pentru vagabonzi și-l așteptă pe Ionel să vină, ca să poată închide după el. Ionel urma să fie atent să vadă când sosesc hingherii, iar el mai făcea încă odată (pentru a câta oară oare ?) în curte, măturând și spălând cu furtunul. Și Ionel studie atent urmele și pentru că tot persistau, chiar și după atâta insistență, așternură câteva cartoane ca să mascheze conturul petelor unui ochi indiscret și insistent. Uitându-se spășit la Ionel, colectorul clătină din cap și se plânse cu voce tare: - Ce-o să se-aleagă de noi, conașule Ionel, ce-o să se-aleagă de bietele noastre suflete vinovate ?! - Vinovat ești tu, de-atâta ori ți-am spus să termini cu ei ! i-o reteză Ionel, deși știa că vina cea mai mare o avea el, colectorul fiind doar un subaltern. - Da, conașule, cu dreptate grăiești, așa e, conașule. Doar la tălică mai găsește mintea mea cea proastă șuvoi de izvor de înțelepciune ! dar ultima frază a colectorului suna atât de ironic încât Ionel se înfioră. Îl măsură din cap până în picioare, dar colectorul evita cu abilitate să-l privească în ochi. Însă ironia fusese șfichiuitoare ca arsura unui capăt de bici. Colectorul proba adesea o inteligență cel puțin peste medie și cultură, chiar dacă uneori le ascundea sub un fard de dezinteres, neglijență personală și falsă ignoranță. Administratorul știa asta pentru că se baza în așa măsură pe colector, încât de fapt asul de treflă din centru era grasul, iar adevăratul valet era în realitate Ionel. Burduhănosul pregătise duminică cotețe de lemn, lanțuri și zgărzile confecționate din resturi de piele, întărite cu zale de lanț. Pregătise din toate câte trei. Ionel se uită la toate măsurându-l de sus până jos cu falsă indiferență și-i spuse scurt: - Doar nu o să păstrezi trei, nu ?! Colectorul nu găsi pe moment o replică clară, dar spuse totuși: - O să vedem... - Și pe cine păstrezi dintre bestii ?! - Dumnezeu știe... Ionel râse cu ironie: - Care Dumnezeu ? Există Dumnezeu după mintea ta ? Burduhănosul deveni iritat și îi dădu replica imediat: - Dumnezeul cel mare, unic și nemărginit din ceruri, fie în veci numele lui lăudat și pe veci pomenit și binecuvântat ! Ionel sesiză din iritarea din voce că subalternul său se enervase rău și nu-l mai șicană. Oricum, toți erau bulversați de moartea francezului și încercau cum-necum să uite și să se lepede de povara grea a responsabilității. Hingherii sosiseră și intrară în curte. Colectorul le indică locul unde reușise să strângă câinii. Totodată îi avertiză că sunt flămânzi, însetați și extrem de periculoși. Hingherii îi observară și socotiră deasemenea că erau surescitați și gata de atac. Cerură de la colector două recipiente, unul pentru apă, altul pentru hrană, acesta le dădu ligheane de plastic, aduse și apă în două bidoane și hrană, le puseră în ligheane și hingherii presărară un praf și pe luciul apei și în mâncare. - Asta o să-i adoarmă... spuse un hingher slab ca un țâr, Gheorghe Cinteză. Întredeschiseră ușa încetișor, blocând ieșirea pe jumătate cu un panou metalic pe care-l introduseră și-l extraseră treptat, apoi puseră lângă ușă cele două ligheane. Apa se

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman vărsă pe jumătate, așa că adăugară apă dintr-un bidon și praf, unul dintre hingheri aplecându-se peste panoul metalic care îi oprea pe câini să iasă, în timp ce altul ținea câinii la distanță agitând un laț. Câinii așteptară gata de atac, dar ușa se închise după ce panoul fu retras puțin câte puțin. Primii se repeziră la apă și mâncare Crivăț, Viscol și Jigodie-Mică. Apoi veniră toate femelele Chioara, Deșelata, Rea-de-Gură și Pată-Albă. La urmă veniră Negruțu și Flămânzilă. Colectorul și hingherul slab îi studiau pe câini prin crăpături. Trei câini, Fulgu, Asasinu și Crețu nu băuseră și nu mâncaseră deloc. - Ce facem ? Doar nu o să stăm până mâine dimineață aici ? întrebă burduhănosul. Ce aveți de gând ? se interesă spre hingheri. - Să-și facă efect somniferul, spuse unul dintre hingheri, Ghiță Albeșteanu. - Dar unii nu au băut și nu au mîncat, spuse altul, Nelu Budilă. - Mai dă-le mâncare, nu o s-o ignore la nesfârșit. Le dădură dinnou apă și mâncare cu somnifere sub formă de pudră presărate și se puseră pe așteptat. Aceiași secvență se repetă, doar Fulgu, Asasinu și Crețu nu se atinseră de apă și de mâncare. Majoritatea câinilor amorțiră, cu excepția celor trei. Gheorghe Cinteză cântări din ochi șansele de reușită. Colectorul îl arătă pe Crețu și-i spuse: - Cel din colț este liderul, este câinele alfa. Dar are falca și un picior rupte. Celălalt (arătă spre Fulgu) nu este foarte lovit, dar dacă-l încolțiți îl puneți la pământ. Din punctul meu de vedere, cel bătrân e cel mai periculos. După câte urme are, a fost câine de luptă. Nu este rău, dar e teribil de curajos. - Cum îi numești pe fiecare ca să știm să ne înțelegem !? se interesă Cinteză. Colectorul îi numi pe fiecare. Câinii amorțiseră complet. Hingherii deciseră să mai aștepte puțin, circa douăzeci de minute după care urmau să intre. Grasul mai gătise ceva și duminică la prânz și le aduse de mâncare la toți. Aperitivul îl făcuse românește: clătite umplute cu ciuperci și pui (pusese și cașcaval, unt, smântână, mărar în exces, pătrunjel, ceapă), făcuse o oală de ciorbă rădăuțeană (aducea la gust cu ciorbița de burtă, dar era făcută cu carne de pasăre, grasul pusese curcan), rizotto cu pui (pulpe de pui, peste care era cașcaval ras) și ca desert baclava cu mere (jumătate de kilogram de nuci, un kilogram și jumătate de mere, miere, o sută de grame de stafide, o sută de grame de margarină, zahăr, făină, foi de plăcintă), ultima rețetă turcească. Cei trei hingheri, Cinteză, Albeșteanu, Budilă și administratorul Ionel se așezară la masa din birou și gustară din platourile, supiera și tăvile aduse. Toți avură numai cuvinte de laudă, deși nici măcar nu știau exact cum se numesc felurile pe care le mâncară. Între timp, sosise și autoturismul lui Caius și acesta împreună cu șoferul intrară inopinat în birou. Caius gustă de poftă un bol cu ciorbă rădăuțeană, apoi luă și o clătită cu ciuperci și pui, peste care colectorul răsese și cașcaval, apoi luă și o bucată mare de baclava cu mere. Ionel îl lăudă pe colector și însuși Caius avu numai cuvinte de laudă. Ciobanu se miră pentru că nici la restaurantele din oraș nu se mânca așa gustos, totuși, nu mai mâncă pentru că avea dubii asupra igienei din baraca angajatului. Domnul Caius dorea să asiste la prinderea câinilor. Le ceru expres hingherilor ca patrupezii ridicați să fie eutanasiați fără multe discuții. Candidatul la primărie îi lăsă pe oameni să termine de mâncat și în timpul acesta vorbi necontenit la telefon. Când cei trei hingheri își luară lațurile și intrară în hală, Caius închise telefonul și urmări atent prin fante operațiunea. Fulgu fu prins imediat de Cinteză. Budișteanu și Budilă îl încolțiră pe Asasinu și-l puseră la pământ imediat, iar Budilă îi făcu o injecție să-l amorțească. Colectorul primise și el o seringă și se apropie de Crețu, care nu se mișca din loc și îi făcu și lui o injecție. Hingherii strânseră toți câinii în cuști. - Pe care-i păstrezi ? întrebă Caius pe colector. Administratorul Ionel urmărea scena cu ochii cât cepele. - Poate să fie oricare din ei ? se interesă umil și deferent grasul. Cu un gest din mână, domnul Ciobanu arătă că nu-i pasă: - Atâta timp cât sunt în lanțuri, nu mă interesează ! Îți alegi pe oricare vrei tu ! Colectorul se plimbă printre cuști și-i indică pe Crețu, pe Asasinu și pe Rea-de-Gură. - I-ai ales pe cei mai vrednici, îl lăudă Cinteză, în plus și o cățea faină pentru ei ! Inițial, colectorul ar fi vrut-o pe Pată-Albă, dar Rea-de-Gură lătra mai mult la intruși (ceea ce nu se întâmplase totuși la moartea lui Seby). Apoi, răzgândindu-se, o ceru și pe Pată-Albă. Caius se enervă și țipă:

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Ajunge, așa nu mai termini cu ei ! De la doi ai ajuns la trei și acum vrei să păstrezi patru ? Ajunge ! Cu asta, basta ! Colectorul începu să se milogească, dar patronul nu cedă. - Îi puteți omorâ acum ? Aș vrea să terminăm cu ei ! le spuse Caius hingherilor. Cei trei se uitară unii la alții și tăceau mâlc. - Ce se întâmplă, nu aveți ceva injecții sau poate o otravă ? Hingherii tăceau în continuare. - Costă destul și municipalitatea nu cumpără că sunt scumpe, spuse într-un final Cinteză. Dar dacă vreți, le tăiem gâtul ori îi batem până mor, cum decideți dumneavoastră. Caius se cruci, scoase câteva bancnote din portofel și întinse o sumă egală fiecăruia dintre hingheri. Ieși și le spuse rece: - Voi știți ce aveți de făcut, eu îi vreau doar "eutanasiați" ! Să nu mai aud de ei ! Colectorul îi rugă frumos pe hingheri să-l ajute să lege câinii și să fixeze lanțurile. Când ei terminară, colectorul se duse țintă la Ionel și începu să se milogească de el: - Hai, conașule Ionel, lasă-mi-o și pe Pată-Albă ! Te rog frumos, te rog muuuulltttt ! Ionel știa că nu trebuia să-l supere. Îi răspunse distant și el: - Faci ce vrei ! De unde, de niciunde, grasul scoase încă un coteț, un lanț și-o zgardă. Pe Crețu și Pată-Albă îi pusese în partea stângă, iar pe Asasinu și Rea-de-Gură pe dreapta. Lanțurile culisau pe șine montate din capăt, până lângă poartă. Fiecare câine avea șina lui și cotețul său. Împreună cu hingherii montară cuștile, șinele și lanțurile, legară la gâtul fiecărui câine câte o zgardă, apoi fixară lanțurile de inelul de la fiecare zgardă. Pe Ionel nu-l mai interesa ce se întâmpla. Ridică afișul de la intrare cu deratizarea și câînd vagabonzii veneau, îi primi. Opri dintre ei câțiva ca zilieri, deși colectorul strâmbă din nas, pentru că unii miroseau, așa că îl lăsă pe subordonatul său să-i selecteze. Activitatea continua și fluxul oamenilor sosea neîntrerupt. Toți, fără excepție, remarcară câinii în lanț și îi felicitau cu voce tare pentru decizia luată. Era liniște și siguranță pe platformă și ei nu se mai temeau să fie mușcați. Câinii păstrați erau cuminți. Și Crețu și Asasinu nu se mișcau, Crețu în mod cert de din cauza durerii, iar Pată-Albă îl lingea din când în când încet pe Crețu. În schimb, Rea-de-Gură nu-l accepta încă pe Asasinu. Până la urmă însă, se obișnuiră unul cu altul, pentru că oricum nu aveau de ales. Prânzul trecuse și câinii nu primiseră nimic de mâncare. Spre seară, înainte să plece Ionel, colectorul scoase bâta și trânti câte trei lovituri zdravene masculilor și câte una mai cu milă femelelor. Apoi le aruncă câteva resturi și le turnă apă în două vase, râzând. Crețu nici măcar nu mișcase la ciomagele grasului, le încasase cu indiferență, însă Asasinu și Rea-deGură lătrau ca turbații. Pată-Albă schelălăi însă ca și cum ar fi implorat milă, de aceea abia fu atinsă. Ionel clătină din cap, dar îl lăsă în pace. Când plecă, îi spuse: - Asta trebuia să o facem de mult ! Dar și eu sunt de vină, ar fi trebuit să mă implic ! Doar ți-am spus doar, dar de făcu nu am făcut nimic ! - Adevăr grăiești, conașule, îi răspunse mieros grasul, dar administratorul avu iar sentimentul că e ușor ironizat. Plecă spre casă cu inima mai ușoară. Seby Inkel nu murise totuși degeaba, ceva se schimbase, cel puțin în curtea lor. Petre trecea însoți de câinii săi pe lângă centru. Remarcă afișul cu deratizarea, îl citi, dar din curiozitate, deschise poarta mică și aruncă o privire: zări hingherii, cuștile în care ei băgaseră câinii prinși. Se retrase și plecă mai departe. Auzise rumori cum că s-ar dezlănțui în oraș o campanie de prindere a maidanezilor. Nu știa însă cum ar fi putut să-și protejeze cât mai bine câinii. Se opri într-un și ceru un anumit tip de conservă de carne și granule de hrană uscată pentru câini. Vânzătorul insistă în mod deosebit să cumpere o altă marcă de conservă (Petre ceruse o conservă de fabricație străină, vânzătorul îi dăduse una fabricată chiar în municipiul lor), dar în final, după multe discuții o luă spunându-și că fiind închisă, nu avea totuși de ce să se ferească. Când ieși Petre, vânzătorul formă un număr de telefon și rosti: "Ținta din operațiunea Colț-Alb a mușcat momeala !". Petre era obosit psihic, sătul, nervos. În șopron era frig, curent și oricât ar fi izolat și ar fi închis golurile, nu reușea să se încălzească. Împărți hrana uscată câinilor, le puse și apă. El se spălă pe mâini și-și desfăcu conserva de carne. O dădu lui Colț-Alb să o miroasă, dar acesta lătră nedefinit către el. Petre rosti o rugăciune simplă în minte care ar fi putut pare că suna ciudat: "Dumnezeule mare și atotputernic, dăruiește-mi bunătatea și dulceața

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman odihnitoare a morții", apoi binecuvântă câinii, locul și masa. Își porționă carnea din conservă și cu vârful briceagului luă o bucată și o gustă. Un gust chimic puternic îi umplu gura și Petre se simțea gâtuit, ca și cum nu ar fi avut aer. Se ridică cât putu de repede, dar picioarele nu-l ajutau. Reuși să iasă din șopron, se duse afară pe strada nepietruită și colbuită, se împletici câțiva pași și căzu cu fața în jos în noroi. Și în granulele cu hrană uscată vânzătorul pusese ceva, pentru că, exceptându-i pe Sulfina și Colț-Alb care nu mâncaseră încă, Stearpa, Albu, Golanu și Peticel se umflaseră precum butiile și zăceau la pământ. Era ziuă, amiaza mare, dar pe strada neîngrijită nu era nici țipenie de om. Petre zăcu preț de un ceas bun, căci chiar dacă se nimeriră vreun copil sau vreo babă, aceștia îi făceau cruce și treceau mai departe. Într-un târziu, pe cărările înnoroite venea rudărița Ancuța cu frățiorii ei de mână de la școală. Se opri lângă trupul căzut al lui Petre, vegheat de un dulău alb și de o cățea maronie. În curtea casei de alături, alți patru câini agonizau sau poate chiar muriseră. Intră în curte, se uită la câini, apoi se întoarse la omul căzut. - Nenea a băut mult, spuse simplu cel mic, Vladimir. Ancuța privi în jur și nu știa ce să facă. Decise să-l care pe om acasă la ei, dar cum ? Îl trimise iute pe Andrei să aducă de-acasă un căruț cu care cei mici cărau lemne de foc din zăvoi și când Andrei sosi, împreună cu Andrei și Sergiu, reușiră să ridice trupul greu al omului și să-l pună pe căruț. Picioarele îi atârnau jos. Traseră căruțul cu toții, iar bocancii grei din picioarele omului făceau două dâre întortochiate în noroiul și-n praful străzii. Vladimir venea cuminte din urmă, ștergând urmele cu o ramură cu frunze gălbejite, iar potăile albe și maronii veneau din urmă ca-ntr-un cortegiu funerar. Îl duseră pe străin acasă și-l trântiră jos pe podea. Încercară să-l ridice pe o canapea, dar era prea greu pentru ei. De fapt, abia reușiseră să-l pună în căruț. Omul se încinsese, ardea ca focul la frunte și la obraz. Ancuța îi ridica capul și îi dădea să bea din când în când apă dintr-o cană. Îi pusese o compresă și pe frunte. Câinele alb lătră tare și trase brusc de haina omului. Din buzunar îi căzu un pachețel cu trei pliculețe. Când citi Ancuța pe plicuri, înțelese că era un medicament pentru situații de intoxicații involuntare. Puse conținutul unui plic într-un pahar de apă și îi dădu necunoscutului să bea. Omul înghiți greu și apoi lăsă capul jos, respirând din ce în ce mai greu. Ancuța era atentă la bolnav, dar nu știa ce să-i facă. O aștepta pe maică-sa, care urma să vină după-amiaza de la serviciu. Deodată, necunoscutul ridică puțin capul și un val de vomă verzuie inundă podeaua. Și pantalonii i se umeziră și un firicel de urină se prelinse pe jos. Vladimir, care necăjea câinii, își puse mâna la nas și spuse ca pentru el: - Nenea a făcut și caca ! Ptiu, rușine, rușine ! repetă copilul, ducând mâna la nas ca și cum mirosul l-ar fi deranjat rău. Ancuța se ridică de lângă necunoscut, pentru că până atunci stătuse ciucită și se plimba de colo-colo, complet pierdută, neștiind ce să-i facă. După ce se gândi iar, mai luă un pliculeț cu prafuri, îl amestecă cu apă și-l obligă pe necunoscut să bea iar. Omul sorbi cu sete, apoi ceru cu voce slabă: "Apă...apă...". Fata umplu încă o cană cu apă și-i dădu să bea. Omul sorbi jumătate, apoi capul îi căzu la podea, direct în vomă. Copila aduse niște cârpe, șterse podeaua și-i ridică capul pe câteva cârpe curate. Încercă să-l dezbrace cât putea de pantaloni, reuși să-i dea jos până-n vine, aduse o oliță de noapte care fusese a Larisei plină cu apă, îi dădu și chiloții jos la spate și-l curăță de rahat la fund. Spălă de mai multe ori, apoi aruncă excrementele, cârpele și apa, spălă olița, îl șterse iar cu apă curată și-i ridică iar cât putu chiloții la spate și pantalonii. Spălă iar olița cu detergent, se spălă pe mâini și reveni la căpătâiul străinului. Îi puse mâna la tâmplă: ardea. Îi udă compresa cu apă și i-o puse la ceafă, pentru că bărbatul stătea cu fața în jos. După ce vorbise la telefon, vânzătorul se schimbase de haine și închise magazinul. Era omul bun la toate al lui Deleanu, chiar omul în costum care-i tocmise pe Gicu, Dodo și Giani să-l atace pe bietul Petre și îi distruseseră adăpostul improvizat de pe drumul spre biserică. Solicitase un taxi și acesta îl aștepta afară în stradă. Mergea în centru, pentru că dorea să discute între patru ochi cu stăpânul Deleanu, să-i raporteze exact reușita sa. Ajunse la domnul Deleanu și așteptă într-o anticameră separată, până când bătrânul Deleanu veni și cerându-i să stea jos, îl întrebă: - Gata ? Ai terminat cu Ceterașul ? Răspunsul veni ferm:

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Sunt ferm convins că de data asta chiar am terminat cu el ! Am reușit să-i plasez conserva cu otravă și i-am dat și hrană uscată cu otravă pentru câinii lui. - L-ai urmărit, te-ai asigurat că e mort ? Acum ești sigur sută la sută ?! Bărbatul tăcu și băgă capul în pământ, bâiguind: - Nu, stăpâne, nu am verificat. Dar era atâta otravă în conservă că ar fi omorât o sută de oameni, nu unul singur. O înghițitură dacă a luat, acum este cu certitudine mort. Deleanu își mângâie bărbuța și ordonă: - Chiar acum să trimiți pe cineva să verifice ! Iar tu aștepți aici și mă informezi pas cu pas. Nu pleci nicăieri până nu afli dacă am terminat cu individul ! După o jumătate de oră, bărbatul reveni și îi dădu raportul: - Au fost găsite la fața locului cadavrele a patru câini. Un bărbat, mai mult decât sigur Ceterașul, după descrierea trecătorilor, a zăcut vreme de aproape un ceas și mai bine în drum, mai mult mort decât viu. Doi câini erau vii, unul alb, pe care Ceterașul îl striga Colț-Alb și o cățea, denumită de vagabond Sulfina. - Trimite hingherii să ridice cei doi câini rămași vii și luați cadavrul de pe stradă și duceți-l la morgă. O să fie înmormântat pe socoteala municipalității. Strângeți orice dovezi incriminatorii la adresa noastră, eventual ca să nu mai avem și decese "colaterale". Omul se bâlbâi și-și ceru scuze, pentru că nu putea pune în aplicare dorința stăpânului. Deleanu ceru explicații și le primi imediat. - Corpul a dispărut de aproape un sfert de oră. Sunt niște urme de parcă ar fi fost târât, dar ele apar și dispar, apoi dispar definitiv, iar cei doi câini nu au mai fost văzuți nici ei. Deleanu se gândi o clipă. - Colț-Alb, spui ? Parcă v-am spus odată să terminați cu toți câinii nenorocitului. În raportul referitor la decesul francezului se vorbea de un câine alb, nu-i așa ? Ei bine, puneți odată sfârșit operațiunii <Omorâți-l pe Colț-Alb> și aduceți-mi imediat cadavrul omului și două cadavre de câini. Imediat, ai înțeles ! Imediat ! Iar uciderea câinelui denumit Colț-Alb devine de interes public, dat fiind că el este bestia care la ucis pe francez. Dați comunicate la mass-media, atât la presă, cât și la televiziuni, cereți asociației vânătorilor să prindă animalul dovedit ca ucigaș de oameni. Omul dădu mai multe telefoane și ceru să se facă cercetări și să i se aducă stăpânului omul și cei doi câini, vii sau morți ! Și Deleanu îl apelă pe Huhurez și-i comunică reușita parțială: - Excelența-Voastră, suntem aproape siguri că am reușit să terminăm cu cantautorul acela, Petre Ceterașul. - În sfârșit o veste bună, se auzi de la capătul celălalt al firului. Seniorul va fi încântat, iar Silvioara ta va fi ținută în puf la Parlamentul European, eu îți promit și te vei convinge și tu. - Excelența-Voastră, eu doar doresc să fiu de folos și să slujesc interesele partidului. Mai flecăriră banalități, apoi încheiară scurt discuția. Deleanu o aștepta pe Alina să sosească de la sediul organizației de tineret. Fata era încântată de autoturismul pe care i-l comandase Deleanu, un hibrid benzină-electric de producție japoneză care avea un consum infim și superdotări. Deși Deleanu îi solicitase Alinei să rămână cu el peste noapte, acum sințea că este obosit peste măsură. Consultase un medic și lua diverse stimulente prescrise de acesta ca să țină pasul cu dorința fetei, dar, oricum, energia ei debordantă era o încercare prea mare pentru el. Totuși, nici fără ea nu mai putea. În orice clipă când nu era lângă el, îi simțea lipsă. Se gândea foarte serios să o ceară în căsătorie. Cum Silvia o accepta pe Alina și o aprecia și o respecta, dorea întâi să regleze drepturile de moștenire ale Silviei și să-și păstreze pentru el strictul necesar. Dorea să discute și cu Silvia și să-i ceară părerea și chiar acordul pentru o eventuală căsătorie a lui cu Alina, dar nu dorea să-l implice și pe Caius. Totul trebuia să fie între el, Silvia și Alina. După alegeri urma să vorbească între patru ochi cu fata lui și să-i ceară acordul pentru căsătorie și dacă-l obținea, urma să regleze și transferul de proprietăți și să facă pregătirile de nuntă. Alina privea foarte detașată intențiile lui Papa, care vorbise câte ceva la modul general. Îi spusese de fapt că ea dorește să învețe de la el și nu o interesează averea sa. Dar Deleanu, iubitul ei Papa, dorea să-i satisfacă capriciile și plăcerile și să o răsfețe. Îi spusese mai în glumă, mai în serios medicului său că îl doare spatele din cauza efortului intens la care-l supune Alina, iar ei îi spusese tot în glumă că va cere să fie arestată pentru "cruzime față de bătrâni".

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Alina trecuse și pe la mansarda unde o ascunsese pe Saveta. Acum, trei infirmiere aveau grijă de femeie în trei schimburi a câte opt ore. Saveta dicta cărți și devenise extrem de prolifică. Scosese o altă carte de rețete culinare, denumite "Dieta alimentară a bunului creștin" și încă o carte de gânduri. Cele trei cărți culinare se epuizaseră repede și erau reeditate. Alina redacta cărțile cu un grup de fete din organizația de tineret. Lua înregistrările, le distribuia și prelua paginile tehoredactate de fete. Deși nu se așteptaseră, cărțile culinare se cereau în toată țara și deveniseră toate adevărate best-seller-uri. Saveta acceptase "această cale întortocheată" de a ajunge la Dumnezeu, iar Alina manageria totul cu o mână forte, neacceptând refuzuri și punându-le pe fete să muncească din greu la transcriere, iar pe infirmiere la verifica constant (montase într-o zi când îi dăduse drumul infirmierei din schimbul respectiv sisteme de înregistrare video-audio în speranța de a reține cât mai multe informații de la și despre Saveta Chiriac). Discutând atunci între patru ochi cu Saveta, aceasta îi spusese Alinei următoarele: "Nu știu de ce faci ceea ce faci pentru mine ?!", Alina îi răspunsese: "Nici pentru tine, nici pentru mine nu fac toate astea, ci pentru sufletul lui Deleanu". "Merită Deleanu să ajungă la porțile Raiului prim milostenia și efortul tău ?" o întrebase Saveta. "Dacă-l vei ierta pentru greșelile lui, merită !" îi răspunsese Alina. "Ești un copil ciudat, îți dorești puterea, vrei să conduci și să dirijezi oamenii, dar faci toate astea cu o mână de catifea care exercită o strânsură aspră de menghină" îi spusese Nebuna-ntru Hristos. "Doar construiesc proiecte să canalizeze energiile oamenilor spre direcții potrivite, atât !" îi răspunsese Alina și continuă: "Și da, ai dreptate, îmi doresc puterea și vreau să conduc oamenii". "De ce ?" susurase Saveta, pierzându-și interesul pentru discuție. "Pentru că cineva trebuie să-i conducă pe oameni ! Înșiși oamenii preferă mai degrabă să fie dirijați decât să se implice sau să gândească la viitor, eu, într-un fel propriu, concep, proiectez și construiesc un anume viitor ! De aceea mă servesc de oameni scopurilor mele !" îi răspunsese fetișcana. "Și de Deleanu te servești ?" întrebă Saveta. "Probabil că da, dar deocamdată este, ca și tine de altfel, doar un obiect de studiu. Îl analizez și mă pliez și mă adaptez după el. Dar, la oamenii puternici și de la care am ce învăța țin cu adevărat !". "Deci, ții și la mine..." se îmbărbătă Saveta, sperând să fie adevărat ceea ce gândea. De când era foarte mică, Alina Andronache fusese un caracter puternic și disciplinat. Totuși, părinții ei fuseseră foarte ocupați cu afacerile și politica și nu considerau necesar să investească în ea. De aceea, se obișnuise să obțină totul prin mijloace și puteri proprii, chiar machiavelice. "Dăruiesc fiecăruia ce vrea ca să ajung la țintele mele"se gândea Alina. Mama sa și Silvia Ciobanu erau bune prietene, dar fetele Silviei urmau să învețe la facultăți în străinătate, pe când mama ei nici nu considera că ea trebuia să urmeze facultate. "Tu trebuie să ne preiei într-o zi afacerile, atât, ești deșteaptă, ești frumoasă, la ce-ți folosește facultatea !" îi spusese mama sa și parțial avea dreptate. Continuarea studiilor era doar unul dintre proiectele Alinei, care nu voia să alunge tot timpul acestui proiect. De la Deleanu învăța constant prin tot ce făcea și spunea Deleanu, dar Alina învăța de la fiecare om și, cameleonică, se adapta oricărei situații. Omul în costum plecase el însuși să afle tot ce putea să afle despre soarta lui Petre. Era Anton Vâlcu, șeful local al serviciului de informații, pus la cererea lui Deleanu, informatorul serviciilor secrete din întreprinderea la care Deleanu fusese inițial maistru, ulterior director, apoi o privatizase. Cei doi fuseseră legați unul de altul încă din copilărie. Deși Anton era un om inteligent, cu studii superioare, fusese întotdeauna omul bun la toate pe lângă "cârmaciul" Deleanu. Deleanu avea fler, intuiție și se descurca de minune în noul context socio-economic. Avea autoritate, putere de convingere, forță și virilitate. Chiar dacă se purta urât cu Anton, ținea extrem de mult la el. Deseori, Anton îl compara cu ciclistul Lance Armstrong, care câștigase Turul Franței ediții de-a rândul. Când îi spusese și lui Deleanu, acesta îi răspunsese: "Lance Armstrong este un sportiv, el încearcă să câștige prin mijloace sportive. Pentru mine, orice mijloc care mă duce la rezultat este bun, oricât de murdar și de urât este acest mijloc. Calea scurtă și dreaptă mă caracterizează, chiar dacă această cale trece prin mocirlă și noroi.". Anton îi spusese: "Tocmai pentru că ești un învingător la foc automat te compar cu Lance Armstrong, despre care se spune că nu ar fi chiar atât de <sportiv> pe cât s-ar crede. Dumneata ești omul care gândește pentru noi, iar noi suntem doar executanții tăi. Ca și Lance, dumneata nu știi să pierzi: ai o mentalitate de învingător ! Victoria sau nimic !". Deleanu acceptă adevărul spuselor, glumind totodată în sinea lui, căci pe soția sa, mama Silviei, o chemase Victoria. Paradoxal sau nu, numele Alinei era Alina Victoria Andronache. "Hm, Victoria sau nimic, adevărat a grăit Vâlcu".

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Anton era atât de discret încât se întîlnea cu informatorii săi separat. Ei nu știau unul de altul și doar Anton era piesa de legătură între ei. Îi puse să cerceteze prin cartierul rudarilor și să promită celor care ofereau informații ajutoare de încălzire pe timp de iarnă (în lemne sau bani) și locuri de muncă sigure și plătite la timp la întreprinderea mecanică, sucursală a unui concern olandez. Când Doinița ajunse acasă și îl văzu pe vagabond, se cutremură. Știa cine este și când Ancuța îi povesti cum îl găsise, cum îl luase și ce făcuse, făcu o adevărată criză de isterie. O chemă imediat pe Catrina și după ce o puseră pe Ancuța să ia pe cei mici și să plece toți cu tot cu cei doi câini la bunicii materni, amândouă îl coborâră pe Petre în pivniță, unde femeile îl puseră pe un pat de scânduri. Unul dintre vecini, mai băgăreț, pe nume Anghel, îi bătuse la poartă ca să întrebe tocmai dacă nu văzuse sau nu auzise ceva de un bărbat și doi câini, unul alb și altul maroniu, iar Doinița negă vehement, pretextând că are multă treabă în pivniță, căci se apucase să facă zacuscă și gemuri și trebuia să arunce din lucrurile vechi. Femeia începuse într-adevăr să facă ordine și arunca tot ce era de prisos sau extrem de uzat. Pusese troacele și vechiturile totuși preventiv într-o magazie dintr-un colț al casei, în ideea că le va mai sorta odată. Catrina îl spălase bine pe bărbat, pentru că era murdar de excremente și urină și-l învelise în cârpe. Strânse ce era murdar și de aruncat și urcă sus, spunându-i gazdei: astea-s pentr gunoi sau de ars pe foc. Cum Ancuța îi dăduse lui Petre să bea diluate în apă toate cele trei pachețele de prafuri, Petre vomase și eliminase excremente și urină de fiecare dată, eliminând și parte din otrava pătrunsă în corp. Catrina era considerată vindecătoare printre rudari, unii spuneau chiar că e vrăjitoare, dar adevărul era că învățase câteva ierburi de leac de la mama ei și fusese câțiva ani infirmieră la spitalul municipal o perioadă de timp. Îi dădu lui Petre Ceterașul o fiertură și-i spuse Doiniței că trebuie să-l oblige să bea cât mai multe lichide, în special ceaiuri și apă. - Fă, Doinițo, tre' să vedem dacă urinează, ca să nu i se blocheze rinichii. Adu cârpe uscate să punem sub el, că e greu de învârtit și de șters. Și adu pături să-l învelim, că răcește aici. Și adu și ceva să-l încălzim: pune într-o sticlă de platic apă caldă, chiar fierbinte și-i punem lângă el sub pături. Și eu zic să o aduci pe Ancuța acasă ca să vadă de el până se pune pe picioare, apoi îi faci vânt, să plece unde-o vrea el și să se ducă unde l-or purta picioarele ! - Și cum zici tu, Catrino, că o să-l facem să bea apă ? - Păi, fă, îi turnăm pe gât pur și simplu cu pâlnia și cu sticla. Adu apă de la cișmea într-o găleată și o pâlnie, și amândouă reușim. Îi dăm doi litri de apă pe oră și dizolvăm în apă și niște sare. Trebuie să-l facem să înghită apa, nu să o de afară. Dacă înghite, trece prin stomac și îi spală stomacul. De-asta e nevoie de Ancuța, ca să vadă de el. - Și când eu sunt la muncă și Ancuța la școală ? - O sa mai vin și eu, iar pentru asta tu o să treci în tura cealaltă față de mine. O să ne descurcăm. Dar e de durată, are o intoxicație puternică, probabil a mâncat ceva stricat sau vechi sau s-a intoxicat fără să vrea cu ceva. Poate să dureze și două săptămâni până iese din starea asta. O să-l chem eu pe veterinar să-l vadă... - N-o să vorbească ? - Nu, Doino, că îl las și eu din când în când... - Știe bărbatul tău, Catrino ? - Las' că nu tre' să știe ! Și e veterinarul un om ... în toată puterea. Ar trebui să-l lași și tu, că-ți mai trebuie și ție, cred ! - Nu-mi trebuie, Catrino, că dup-aia mă caută iar și cine știe ce or crede copiii ! - Ba eu zic că-ți trebuie, dar cum vrei ! Doinița fugi să o aducă pe Ancuța. Cum fata le făcea baie la băieți, femeia se întoarse și Ancuța urma să vină mai târziu, pe seară. Catrina dădu o fugă la veterinar și o lăsă pe Doinița cu Petre. Doinița încerca să-l oblige să bea apă, dar el nu mai înghițea. Nici nu mai gemea măcar săracul. Sosi și Ancuța și pe întuneric, Catrina și cu veterinarul. Când îl văzu, veterinarul își dădu seama că prezenta simptome de otrăvire. Se uită la ochii lui, la limbă și buze, la unghii, apoi se duse înapoi acasă. Urma să-i pună sondă pentru colectarea urinei și perfuzii. Voia să-i pună perfuzii la patru ore. El urma să vină de două ori pe zi să-l vadă și avea să învețe pe cineva să-i atașeze perfuziile. Se duse acasă, aduse sondă, perfuzii pentru cinci zile, că nu aveau unde să le pună, atâtea cutii erau, îi fixă branulă la mâna stângă și-i arătă Ancuței cum se pune perfuzia.

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Acum cum îi mai este ? - E în comă, dacă-și revine s-ar putea să scape. Dacă nu, moare. Încercați să-i dați și apă când reușește să bea. Are nevoie de multe lichide, dar oricum, până nu iese din starea asta e greu să-l determinați să bea lichid. După ce veterinarul ieși, Doinița o întrebă pe Catrina dacă l-a plătit. - Porție dublă, mâncați-aș buzișoarele și ochii ăia curioși... da, ia zi, vrei și tu... să-i plătești ? - Doar să-i dau bani, dacă primește ?! - Ești sigură !? - Sigură, Catrino ! Altfel, nu vreau să mă leg la cap dacă nu mă doare ! - Deja "te-ai legat la cap" aducând vagabondul în casă... - Cu dreptate ai grăit, Catrino ! - Fă, îl conduc pe veterinar și mă duc să-i mai "plătesc", apoi mă-ntorc aici ! Noroc că bărbatul meu leagă fierul pe șantier, că dacă era acasă, mâncam bătaie că nu văd de copii și umblu hai-hui ! Dar să știi, fă, dacă-i "plătești" și tu chiar că n-o să-ți pară rău... e bun, băiatul, e mai bun ca bărbatu-meu, fă ! Doina clătină din cap a refuz. Ușor era să se compromită, greu era să-și refacă numele și demnitatea. Ea avea nevoie de un suflet bun în casă cu care să se strângă laolaltă (cu odraslele din ambele părți) și împreună să constituie o familie. Așa, mai bine se lipsea că avea destule alte griji și belele pe capul ei. Înainte de a-l chema pe veterinar, Catrina își dusese și ea copiii la părinții ei pentru acea seară, ca s-o poată ajuta pe Doinița. Așa că reveni, pentru că veterinarul era obosit și trecu ea prima să-l vegheze pe Petre. Apoi o trezi pe Ancuța, care-i atașă perfuzia și la început și la sfârșitul schimbului ei, iar după patru ore se schimbă cu Doinița. Dimineața veni mult prea repede. Deja, femeile și fata erau obosite. Nu știau ce este de făcut. Rămânea Catrina și plecau Doinița și Ancuța. Dar Catrina pleca seara la muncă și le lăsa după aceea singure să vadă de Petre. Se sfătuiră și ajunseră la concluzia că schimbatul sau punerea perfuziei, golitul pungii de la sondă și vizita veterinarului erau suficiente. Ancuța le arătă și celorlaltora cum se pune perfuzia. Rămase stabilit. Catrina se ducea acasă să se odihnească și la prânz venea și îi punea o perfuzie. Apoi pleca la acasă și seara pleca la muncă. Ancuța venea pe la ora două a dupăamiezii împreună cu cei mici, vedea de ei și pe ascuns, fără ca cei mici să vadă, cobora și îi punea perfuzia la patru. Cei mici care mergeau la școală direct de la bunici, dar apoi veneau acasă nu trebuiau să știe unde este bărbatul, căci se puteau da foarte ușor de gol. Și câinii erau o problemă. Doinița trecu pe la părinții ei să pună câinii lui Petre în lanț și să-i ascundă în grădină, să nu poată fi văzuți de oamenii in stradă. Discută cu părinții ei și tatăl ei, Iancu Bunescu propuse să ducă câiinii la o stână unde trudea ca ajutor fratele ei cel mai mic, Grigoraș, care nu urmase decât patru clase de școală și nu știuse altceva să facă decât oierit. Toate plecară la treburile lor și veneau doar cât să-i schimbe lui Petre perfuzia, să-i umezească buzele și să-i verse punga atașată la sondă într-o căldare gradată (notau la cererea veterinarului cantitatea de lichide eliminată de Petre). Când ieși Ancuța spre școală, Anghel stătea în poarta casei lui și intră în vorbă cu Ancuța. Reveni la întrebarea cu omul și câinii, dar Ancuța negă că ar fi văzut și ar fi știut ceva, se scuză că trebuie să plece urgent la școală, apoi trecu pe la bunici de unde-i luă pe băieți. Îi spuse bunicului, Iancu, să se ducă să vadă de casa lor, apoi plecă trâgând după ea pe Andrei, Sergiu și Vladimir. Fata le puse în vedere celor mici să nu spună nimic de bețivanul pe care îl găsiseră pe stradă și cei doi câini. - Dar nenea unde e acum ? întrebă micuțul Volodea. - Și-a revenit din beție și a plecat... și am vorbit cu bunicul, o să dea drumul la câini că mănâncă multă mâncare ! îl minți Ancuța. Doinița plecase și ea la muncă odată cu răsăritul soarelui, trecu pe la Damieni, unde intră să o vadă repede pe Larisa, apoi se duse glonț la bază unde-și schimbă hainele, își luă mătura, lopata și tomberonul și urmă șirul de măturători pe străzi și trotuare. Deși supraveghetoarea era cu ochii pe ea, mai mult din cauza Catrinei, care avea gură mare, Doinița mătura de zor, gândiindu-se ce să facă cu omul. Știa că mai devreme sau mai târziu s-ar fi aflat de bărbat, pentru că intrările și ieșirile Catrinei și ale veterinarului ar fi dat de gândit și apoi, oricine le-ar fi dat o ciocolată sau câteva bomboane celor mici afla totul de la ei. Apoi, chiar dacă ar fi ascuns băieților, în final măcar cel mare și tot ar fi coborât în pivniță,

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman dacă nu cu treabă, măcar din joacă. Cum termină munca se duse glonț acasă, unde îl găsi pe tatăl ei. Copiii veniseră mai devreme de la școală și bătrânul îi trimisese pe toți la soția lui. Ancuței îi apăruseră niște erupții ca de vărsat de vânt și de la școală îi spuseseră să stea o perioadă acasă, până se face bine. Doinița îl rugă să înhame caii, să aducă căruța, să aducă și câinii pe-nserat și să-l ia pe bărbat să-l ducă la stână unde era argat Grigoraș. Nenea Iancu se temea, căci toată viața se ferise să intre în necazuri și aflase de bună seamă că Petre Ceterașul era aducător de belele, dar se învoi ca să o ajute pe fiica sa. Nenea Iancu aduse caii și căruța, adusese și câinii în căruță, ascunși în două cutii de lemn sub o prelată, veni și cu Ancuța și lăsă calul, căruța și cutiile cu câinii în curte și plecă înapoi acasă să doarmă câteva ore înainte să plece. Urma să plece dimineața, pe întuneric, căci avea de parcurs o secțiune pe drumul național și din lipsă de vizibilitate putea să fie accidentat de vreun autoturism sau autocamion. Singură, Ancuța, care voia să fie de ajutor se oferi să meargă sus la stână să îngrijească de el, iar ea urma să se îngrijească de vărsat de vânt. Chiar dacă inițial Doinița nu voi, în final se învoi. Cum fata prezenta simptomele de vărsat, faptul în sine slujea ca justificare pentru mutarea băiețiilor la bunici pentru o anumită perioadă. Nenea Iancu veni, înhămă iar caii, aduse bolnavul pe brațe și cu Ancuța pregătită și înfofolită și ea în pături porniră toți la stână. Ajunseră târziu, aproape de seară, după un urcuș greu și multe opinteli ale cailor, dar mai avură de așteptat pe ciobani, care erau cu oile pe culmile muntelui. Grigoraș era la stână, vedea de acareturi, așa că-i instală pe noii veniți întro anexă pe care o eliberă cu acest prilej, pregăti focul și le dădu să mănânce. Iancu urma să doarmă și el pentru că voia să plece pe ziuă. Dădură drumul la câini, care când veniră dulăii de stână, se speriară puțin, dar apoi se obișnuiră încetul cu încetul. Ciobanii nu comentară, nenea Iancu le spuse adevărul, dar pe cei trei ciobani altceva afară de urs sau lupi nu-i preocupa pe lumea asta. - Ei, în vale, cu gâlcevile lor, noi în vârf de munte cu mioarele, dulăii, lupii, urșii și mistreții ! Noi nu știm ce este în lume și chiar dacă am știi, nu ne-ar păsa deloc ! - Apăi, bade Ioane, nu ești matale cu telefonul tot timpul butonând și căutând pe internet ? glumi Grigoraș, râzând de cel mai tânăr dintre ciobani, știind că de fapt nu se descurca să-l utilizeze și nimerea întotdeauna unde nu trebuia. - Ptiu, Doamne, invenție drăcească, că apare tot ce vrei pe ecran. Lasă-mă, Doamne în pace, că nici nu știu să-l folosesc ! Scrie prea mărunt pentru mine ! Și unde să-l încarc, că doar nu pornesc eu generatorul să consum benzina doar pentru el ! Ancuța bolea, se umpluse de bubițe și zăcea la pat. Grigoraș intrase să aibă grijă de cei doi și îi pusese în vedere fetei să nu se scarpine, căci i-ar fi rămas urme. De frică să nu se facă urâțică, fata suporta cu stocism. Se trezi însă și se sculă din pat ca să schimbe perfuzia. Nenea Iancu urma să revină peste două zile cu alte perfuzii, branule și altele. Iancu plecă a doua zi înainte de răsăritul soarelui, lăsându-i pe bărbatul problemă și pe fetiță la stână, în anexă. Târziu, văzu câinele alb că se ținuse după căruță. Aproape ajunsese în oraș și se puse să alunge câinele. Într-un final, la marginea orașului îl atinse cu pietre și reuși să-l alunge. Colț-Alb revenise în oraș să-i găsească pe ceilalți câini: Peticel, Albu, Golanu și Stearpa. Găsi ultimul adăpost, câinii erau morți, putrezi și deja devorați de păsările cerului. Colț-Alb plecă trist și însingurat. Anghel îl văzu, îl recunoscu și apelă imediat pe Anton Vâlcu. - Ia-te după el și vezi unde merge ! Poate dăm de Petre Ceterașul ! O să trimit și vânători să-l împuște, dar să ai telefonul la tine să te pot suna ! îi porunci acesta. Anghel se porni după câine, dar acesta părea să nu aibe totuși o țintă precisă încotro să se îndrepte. Se întoarse iar la adăpost, mirosi cadavrele, apoi plecă căci mirosul morții îl alunga. Coborâ pe malul Râului Mare și acolo lipăi cu sete apă. Din zăvoi se simțea miros de cadavru, se apropie și descoperi cadavrul descompus și de nerecunoscut al unui alt câine. Sesiză apropierea omului, se îndepărtă, apoi și omul se apropie, ținându-și degetele la nas, aproape fără să respire din cauza mirosului pestilențial. - Cred că am descoperit cadavrul ultimului câine ! îi spuse telefonic lui Vâlcu. Colț-Alb urla straniu a moarte pe marginea apei. Vâlcu îl auzi și dădu verdictul: - Eu sunt de părere că și omul a murit, mi se pare clar acum când aud câinele urlând, cine știe dacă nu îl vom găsim prin zăvoi sau îl găsim mai la vale, înnecat. Eu zic că am scăpat aproape sigur de problemă !

100

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman Anghel nu știa ce să spună. Pe el nu-l interesa, nu-l privea decât să urmărească câinele. Pentru o muncă oarecare la uzina mecanică ar fi făcut orice. De doi ani nu mai lucra și se descurca foarte greu. Mai lucrase ca zilier, dar dacă soția lui nu ar fi lucrat la salubritate nu s-ar fi descurcat în familie. Plecase încercând să găsească ceva în străinătate, dar deja era prea târziu: nu găsise nimic de muncă și cheltuise banii degeaba. Așa că se agăța cu speranță de promisiunea locului de muncă făcută de domnul Vâlcu. Anton îi raportă imediat stăpânului că găsiseră cadavrul celui de-al cincilea câine și doar al șaselea mai era în viață. Nu erau semne că Petre Ceterașul ar fi trăit, căci deși nu-i găsiseră corpul, câinele rămas în viață nu-i condusese la el și urlase a moarte. Deleanu se interesă imediat care dintre câini era încă în viață. - Cel alb ! - De câte ori trebuie să mă repet ? Devine oare un lait-motiv ? Omorâți-l odată pe acest Colț-Alb ! De data asta să terminați definitiv cu el și astfel vom raporta în toată țara că l-am ucis pe câinele care și-a înfipt colții în fața francezului ! Dați pe fluxul de mass-media un comunicat elocvent de presă: vânătorii sunt în căutarea animalului ucigaș ! - Vom face întocmai cum poruncești, stăpâne ! Într-adevăr, doi vânători se alăturaseră lui Anghel și-și îndreptară armele spre câine. Acesta sări și dispăru în zăvoi chiar când cei doi armau armele. - Ce naiba ! înjură unul. Inteligent animal, a dispărut chiar când am armat ! - Să știi că o să avem de furcă cu ăsta ! completă al doilea. Ar fi bine dacă am aduce ogarii. Zis și făcut, dădură alarma și alți doi aduseră trei ogari care luară urmele lui Colț-Alb și porniră după el. La un moment dat, urmele se pierdură: Colț-Alb trecuse râul fie prin vad, fie înnot. Cei trei găsiră o barcă, trecură râul și reîncepură să caute urmele câinelui. Acesta însă parcă intrase în pământ ! În centrul de colectare, burduhănosul instituise un ritual ciclic. Întâi bătea câinii astfel: trei bâte Crețu, două ciomege Asasinu și câte una Rea-de-Gură, iar Pată-Albă deloc. Apoi le dădea apă: Crețu, un sfert de cană, Asasinu jumătate, cele două femele câte o cană. După jumătate de oră le dădea de mâncare: Crețu, un colț de pâine mucegăit, Asasinu și femelele, resturile mai bune. Ritualul se repeta de trei ori pe zi. Crețu, Asasinu și Rea-de-Gură se obișnuiseră să ia bătaie fără să mai crâcnească. Câinii, cu rare excepții datorate femelelor nu avertizau când veneau intruși. Crețu, care la moartea lui Seby considera că haita își făcuse doar datoria nu mai vedea logica pedepsei și considera că nu mai are rost să păzească curtea. Colectorul înțelesese acum că câinii sunt inutili și plănuia să aducă alții. Vorbise deja cu Ionel să cheme iar hingherii, să-i ridice pe cei patru și să le-aducă alții la schimb. De altfel, pentru că lui Ionel îi displăcea profund ritualul bătăii câinilor, fu imediat de acord. Aflase de la hingherul Gheorghe Cinteză că omorâseră în bătaie câinii ridicați nu demult: Chioara, Deșelata, Crivăț, Viscol, Jigodie-Mică, Flămânzilă și Fulgu, dar nu se știe cum, Negruțu reușise să scape, sărind spectaculos un gard înalt, chiar înainte de a fi ciomăgit. Lui Ionel i se păruse că-l vede, la început solitar, apoi în haita lui Răni-Adânci și confirmase și colectorul că acela era sigur Negruțu. Hingherii încercaseră să-i prindă și pe cei ai lui Răni-Adânci, însă acesta își retrăsese "trupele", lăsând pe "câmpul de luptă" drept prizonieri pe Dunga și Blegu. Și asta pentru că hingherii îi momiseră cu somnifere, dar la instigarea lui Răni-Adânci și a lui Negruțu, ceilalți se îndepărtaseră. Deși nu le stătea în fire, hingherii omorâră pe Dunga, o cățea medie maronie chiar aproape de malul apei, căci, odată trezită, femela mușcase pe Albeșteanu, iar acesta, într-un acces de furie, băgă cuțitul în ea, apoi o omorâse în bătaie cu ciomagul. Ciorile nu așteptaseră îndepărtarea oamenilor și se autoserveau din femela moartă, așa că hingherii își strânseră instrumentele rapid, luând singura captură, pe Blegu, care tremura într-o cușcă, uitându-se siderat la cadavrul Dungăi. În ciuda numelui, Blegu era un câine curajos. Fusese numit așa pentru că refuzase să lupte în lupte de câini și că avea o manieră inteligentă de a refuza lupta. Era un câine bun, generos și sufletist, puțin prea naiv și încrezător în oameni și alți câini, dar un câine sociabil, care iubea copiii și avea niște ochi inteligenți. Era și un câine frumos, o corcitură dintre un husky și o maidaneză oarecare, dar care păstrase mândria și frumusețea tatălui său. Putea fi un bun câine de companie și cei trei nu intenționau să-l omoare, decât dacă se manifesta agresiv, ceea ce nu fusese cazul până atunci. Puteau să-l dea cuiva și ar fi luat chiar și bani pe el. Când era mic, un crescător de câini de luptă îl găsise pe stradă și-l luase cu forța, inițial ca animal de companie, ulterior ca

101

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman animal de luptă. Dar împotrivirea câinelui de a se lupta stârnise conflicte în familia crescătorului, care în final îl abandonară tot pe stradă. De aici și porecla de "Blegu". Dunga era cadavrul pe care Colț-Alb îl găsise în zăvoi și care, pentru un ochi mai puțin avizat, aducea până la identitate cu Sulfina. Colț-Alb fusese luat de ape și bietul de el făcea eforturi disperate să ajungă la mal. Trecuse de municipiu și era chiar departe când reuși să ajungă la malul stâng, înfrigurat, zgribulit și obosit peste măsură. Se scutură de mai multe ori ud până la piele, apoi se apropie de drum, urmându-l, sperând să întâlnească o localitate în cale. Într-un final, întâlni un sat bogat. Colț-Alb se furișă precum un hoț, încercând să găsească ouă de găină sau oase de ros. Intră pe sub un gard din plasă de sârmă într-o curte, inspectă atent și zărind câteva găini, se duse întins la ele. Unde erau găini, erau și ouă ! La zece pași de ele era un cocoș pintenat. La vederea intrusului, cocoșul dădu alarma și chiar atacă cu mult curaj, pasărea cu ghearele ascuțite, Colț-Alb lovind și respingând cu laba dreaptă și ferindu-se de ghearele precum cuțitele ale pintenatului, iar găinile se agitau de mama focului. Colț-Alb fură iute ca focul primul ou pe care-l găsi și dispăru imediat pe unde venise. În urmă, cocoșul se plimba țanțoș, adulat și apreciat de găini, pe care le "călcă" pe rând, cocoșește. Lăsă oul jos din gură, îl învârti atent de mai multe ori, apoi îl luă iar cu gura și-l cără cu el, urmând linia gardului din plasă de sârmă. Ajunse în dreptul unei curți unde înăuntru îl așteptau patru câini fioroși care-l luară în primire, de dincolo de gard, lătrând feroce la el. Colț-Alb evită conflictul și se îndepărtă de intrarea în curte. Când ajunse într-un loc ferit, lăsă oul să cadă pe o piatră, oul se sparse, apoi Colț-Alb se apucă să lipăie și să lingă albușul și gălbenușul oului. Îi era de ajuns pentru început, dar era bine dacă mai găsea ceva de mâncare cât era în apropierea satului. Din ordinul lui Vâlcu, vânătorii nu se dădură ușor bătuți. Porniră cu ogarii și pe-un mal și pe altul, mergând întâi în amonte, să găsească iar urmele câinelui. Ogarii mirosiră și într-un târziu, îi duseră pe vânători acolo unde Colț-Alb ieșise la suprafață. Ogarii primiră recompensa sub formă de cuburi de zahăr și vânătorii porniră mai departe după ogari în căutarea câinelui. Colț-Alb simțea agitația din sat și auzi lătrăturile intense. Un simț înăscut pe care-l avea îl sfătuia să se adăpostească pentru că era urmărit. Auzea lătrăturile specifice ale ogarilor, pe care le recunoștea. Se îndepărtă în direcția râului și intră în apă. De data asta, merse pe malul apei, prin apă spre amonte. Merse departe, trecu practic de oraș. Totuși, ogarii păreau să fie constant pe urmele lui, căci auzea zgomot de goană și lătrăturile distincte și clare. Atunci, Colț-Alb se aruncă în apă și se lăsă să plutească iar în aval, dus de curent. De data asta trecu de locul unde ieșise prima oară și se zbătu să se apropie de mal undeva mai jos. Ieși înfrigurat și zgribulit, se scutură energic, stropind în stânga și-n dreapta și urmă iar drumul. Nu mai ieșise pe malul stâng, ci pe cel drept. Găsi drumul și căută să intre în prima localitate. Era târziu și cum se însera devreme, luminile la case erau deja aprinse, deși soarele abia era la asfințit, iar lumina roșie se unea cu întunericul undeva pe un cer plin de nuanțe și culori, de la roșu la albastru, de la violet spre negru. Colț-Alb găsi la groapa de gunoi niște resturi de oase, pe care le consumă avid, apoi dibui o scorbură cu o intrare îngustă, dar spațioasă în interior, care-i oferea adăpostul ideal pentru noapte. Se culcă strâns ghem în scorbură și adormi imediat. Aventura ciudată din marele oraș, hăituirea de care avusese parte îl obosiseră peste măsură. Deja, când schimbase direcția dinspre amonte în aval și se aruncase iar curajos în mijlocul curentului, ogarii îi pierdură urma și se învârtiră mult timp dezorientați. Vânătorii clătinau din cap, căci nu mai văzuseră în viața lor un câine atât de viclean: mai viclean decât un om. Îl sunară pe Anton Vâlcu și-i transmiseră insuccesul, dar Vâlcu păstră informațiile pentru el. Operațiunea vânătorilor era mediatizată pe posturile de televiziune și se transmitea cu mult fast drept un mare succes în anihilarea patrupedului care prinsese gustul cărnii de om (Colț-Alb era descris drept "adevăratul" ucigaș lui Seby). Spre seară, televiziunile locale și una națională temporizară, transmițând dispariția stranie a câinelui și se oferea recompensă celor care dădeau informații despre animal ( o descriere a lui Colț-Alb, precum și o fotografie făcută de la distanță erau disponibile celor interesați). Caius urmărise știrile și era oripilat de aserțiunile televiziunilor. Pentru el, de moartea lui Seby erau vinovați toți câinii și ar fi vrut să-i facă pe toți să plătească prețul suprem. Nu înțelegea de ce se arunca vina pe un singur câine și nu accepta acest compromis. Urma să-și susțină punctul de vedere, deși consultantul din partea partidului insista în mod deosebit pe echilibru și moderație, dat fiind că ONG-urile pentru protecția animalelor se manifestau violent prin demonstrații publice prin care Caius Ciobanu era incriminat și erau totuși organizații

102

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman puternice, cu sprijin și în exterior. "M-au făcut Hingher, o să fiu Hingherul orașului ăsta până la capăt..." gândi Caius. Nu că ar fi vrut să facă contrar sfaturilor consultantului, dar când era în dezbateri se aprindea și nu mai ținea cont de absolut nimic. Începea moderat, dar la sfârșit se dezlănțuia contra câinilor. În ciuda pesimismului afișat de consultant, Caius creștea constant în sondaje. Ajunsese la nouăzeci la sută, deși mulți nu credeau în sondaje, considerând că există un fel de "spirală a tăcerii", iar unii chiar sperau ca domnul Caius, "hingherul", să piardă. Candidatul nu reușea să se mai smulgă din campanie și nu se mai văzuse demult cu iubita sa, Violeta. Totuși, în cursul zilei reușise să meargă la apartamentul pe care i-l închiriase Violetei, pe când băieții erau la școală și se bucurase din plin de scurtele momente împreună. O perioadă destul de lungă nu se văzuseră și "abstinența" (care era valabilă de fapt doar pentru Violeta) nu le știrbise dragostea, dincontră, reaprinsese vâlvătaia cu și mai mare forță. Era clar că erau potriviți și deși Caius se simțea vinovat și față de Silvia și față de Violeta, nu putea să se abțină să le iubească distinct pe amândouă. Chemă șoferul și se îndreptă spre sediul local al unei televiziuni naționale de știri. Consultantul îl sunase și îi ceruse mai multă moderație decât de obicei. Când ajunse la subiectul zilei (vânătoarea pornită pe urmele câinelui alb), domnul Ciobanu declină din start interesul pentru acest subiect. Moderatorul încerca însă să-l provoace: - Nu cred, dumneavoastră nu sunteți interesat, tocmai cel care vreți să puneți pielea tuturor câinilor pe băț, cum se spune popular ?! - Exact, toți câinii sunt vinovați pentru moartea francezului ! De ce să pornești să prinzi un singur câine, când trebuie omorâți toți câinii !? Nu vi se pare o "goană" falsă ? - Se știa deja că dumneavoastră aveți în această chestiune o viziune mai mult decât extremă sau extremistă ! - Da, așa este, chiar voi face ordine pe străzile din oraș ! Viziunea mea extremă este un oraș fără câini maidanezi ! Nu vreau câini fără stăpân, vreau ca să văd copiii mergând liberi pe stradă și fără teamă ! Dar, dacă mie îmi este frică de câini, mie îmi este frică să merg acum pe stradă, ce pot să spun despre școlari ? Ce pot să spun despre femei ? Ce pot să spun despre bieții bătrâni ? - Măcar bătrânii au bastoane și se pot apăra, glumi moderatorul. - Toți vom ajunge în bastoane, prin mila și voia Domnului ! Discuția se termina la fel de nedecis și chiar de penibil și totuși, popularitatea lui Caius creștea constant, în ciuda opiniilor și speranțelor detractorilor săi într-o eventuală și stranie "spirală a tăcerii". Iritat de sterilitatea și aroganța moderatorului, Caius îi spusese la final: - De acum, referitor la acest subiect voi mai utiliza doar o singură sintagmă, care gravitează de fapt în jurul unui singur cuvânt: eutanasiere ! - Sunteți, domnule Ciobanu, un fel de extremist anti-canin sau chiar un hingher, așa cum vă numesc adeversarii dumneavoastră ! Ați utilizat cuvântul fals mai înainte, dar prin insistența dumneavoastră "anti-canină" să știți că noi vă considerăm FALS ! - Da, domnule moderator, eu sunt Hingherul cel fals ! Așa este ! Sterilizarea, vaccinarea, microciparea și crotalierea trebuiau să devină obligatorii și pentru maidanezi și pentru câinii cu stăpân cu ani în urmă. Acum e prea târziu pentru măsuri moderate și de aceea vom aplica măsuri categorice și ferme de control al populației canine. - Concluzia mea este una diferită de opinia invitatului nostru din partea partidului de guvernământ, încheie moderatorul. Avem un vinovat dovedit în acel câine alb care este căutat chiar în acest moment de vânătorii din asociația județeană. Și doar acest animal dovedit vinovat trebuie să plătească ! Când Caius ieși, consultantul sunase și îl certa și ridicase vocea, reproșându-i că intrase în conflict cu moderatorul care era cunoscut pentru grija și preocuparea pentru animale. Domnul Ciobanu îl asculta indiferent. Fusese pe un post național și opiniile lui, acceptate bine la nivel local (reflectat și în scorul bun din sondaje) puteau să fie nocive partidului în plan național. Reprezenta partidul și trebuia să manifeste mai multă moderație. Caius îl ascultă fără să replice. Închisese și se gândea că nu-și putea nega convingerile. Imediat telefonul sună iar. Când recunoscu vocea se blocă. Îngăimă un salut, dar vocea nu-l lăsa să continue. Însuși Seniorul îl felicită direct. Opiniile sale categorice erau benefice partidului, considera Seniorul. Și după alegeri, îi aștepta pe el și pe doamna Silvia să-i facă o

103

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman vizită de curtoazie și să cunoască pe toți liderii județeni ai partidului personal. Era momentul să intre și în politica mare, iar Seniorul urma să-l sprijine personal. În sfârșit, Caius era pe deplin satisfăcut și măgulit. Când ajunse acasă, o sărută pe Silvia și o întrebă cum i s-a părut ? Silvia considera că moderatorul sărise calul. Pentru Caius nu conta pentru că ultimul telefon îi schimbase total dispoziția: îi spuse Silviei de telefonul Seniorului. Silvia era și ea încântată: îi trebuia o nouă ținută pentru capitală, pentru întâlnirea cu liderii partidului. În tot acest timp, Bubu era răsfățat de Silvia care-l mângâia non-stop. Pisoiul alb ca laptele se cuibărise la pieptul Silviei și torcea ca un aparat electric pus în tensiune. Deleanu telefonă și el: vești bune, sondajele telefonice indicau că intervenția lui Caius fusese extrem de bine primită la nivel național. - Nu vreau să par ca un cioclu, se scuză în mod incredibil Deleanu, dar ciudata și subita moarte a francezului ne-a slujit de minune... Nici dacă am fi "potrivit-o" și nu ieșea mai bine ! Seniorul e foarte mulțumit de scorul din sondaje ! - Nu mai spune așa, Tata Ghiță ! Nimeni nu și-ar fi dorit așa "potriveală" ! Bietul băiat, a fost o victimă circumstanțială ! Oricând și în orice moment s-ar fi putut întâmpla altcuiva... - Câinele ăla care l-a mușcat de față pe francez, ne-a scăpat printre degete ! Sper că vânătorii noștrii să nu ne mai dezamăgească ! spuse Deleanu tare, apoi completă încet aproape pentru sine, încât Ciobanu nu-l auzi: Câinele ăla seamănă cu acel cantautor, poate e chiar mai inteligent și mai prudent decât el... - Și eu sper ca și Dumneata, Tata Ghiță... Deleanu schimbă subiectul cu unul care-l stârnea întotdeauna pe ginerele său și cu un surâs ciudat pe buze mărturisi: - Să vezi și în afaceri cum o să ne mai curgă banii, Caius, tată ! Toate merg neașteptat de bine ! - Așa este Tata Ghiță, totul numai mulțumită Dumitale. Și dacă eu fac ceva ce nu trebuie, te rog neapărat să-mi spui, Tata Ghiță ! Caius încheie discuția, bău un pahar de bere fără alcool și intră să facă un duș. Când ieși de sub duș, Silvia se făcuse comodă și-l aștepta îmbrăcată într-un neglijé frumos, moale și mătăsos de culoarea pielii. Se privise goală în oglindă pe când Caius era la duș, cu un ochi ușor critic centrat pe celulita de pe coapse (nu-și vedea fundulețul care avea punguțe de grăsime), dar mulțumită de sâni, care deși medii spre micuți, se dovedeau fermi și frumoși. Se parfumă peste tot, inclusiv la triunghiul magic și se băgă în pat, așteptând încinsă și cu inima strânsă. Caius o strânse în brațe și o sărută pe obraz. Dornică, Silvia îl cuprinse și ea în brațe și se ridică de-asupra lui, iubindu-l cu foc. Noaptea se lăsase peste oraș și fumurile coșurilor aruncau fire de scântei în aer. Casele radiau căldură, semn că frigul stăpânea orașul. Vâlcu ordonase vânătorilor să continue cercetările. Aceștia ceruseră insistent întăriri. Mai veniseră ogari și gonaci cu forțe proaspete. Coborau pe ambele maluri ale apei, stârnind animalele și păsările răzlețite prin zăvoi, iar la un moment dat vânătorii urmăriră în zadar o vulpe care-i stârnise pe ogari, Vulpea se ascunsese într-o pivniță a unei case prăbușite și până când vânătorii văzură că urmaseră o pistă falsă se făcuse deja dimineață. În scorbura sa, Colț-Alb se trezise, ieși la lumină, se întinse și scrută în lungul drumului care ducea la groapa de gunoi și văzu câteva găini și un cocoș ciugulind viermișori și râme. Colț-Alb se aruncă înfometat asupra lor, dar se mulțumi cu un ou ouat în grabă de păsările speriate. Cocoșul care le însoțea nu era brav cum fusese un altul într-o situație similară și se pusese în fruntea retragerii, ajutându-se și de aripi care-i întreiau salturile. După ce hăpăi oul, Colț-Alb încercă să prindă o găinușă mai firavă, care rămăsese în urmă, dar zărind un alt ou, renunță imediat. Luă oul proaspăt încet în bot, dintr-o grămăjoară de bălegar, ținându-l grijuliu. Găsi însă iute o lespede și scăpă oul pe ea, apoi se aplecă și linse zeama lipicioasă și galben-albicioasă de pe piatra încinsă de soare. Încă îi mai era foame. Simțea în aer miros de hăitași care se apropiau și se porni pe alergat pe drum, stârnind praful în urma sa. Îi ieșiră în cale o rață cu bobocii ei, iar câinele înhăță din fugă un bobocel și strângând între dinți, ghemotocul galben muri pe dată, iar Colț-Alb rodea din alergat la el, mestecând sănătos. Fugi iute spre malul apei, alergând în aval până dădu de un pârâu mizerabil, care colecta murdăria localității rurale. Întâi se aruncă în râu și se udă tot, dar reveni și o luă fără să se scuture de-a lungul apei murdare, scufundându-se tot în noroi, abia

104

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman înaintând cu greu, mergând așa preț de sute de metri. Auzea ogarii cum lătrau bucuroși în urmă la găsirea scorburei și cum se opriseră derutați pe malul apei. Vânătorii își smulgeau părul din cap de ciudă. Animalul hăituit îi enervase și îi obosise peste măsură și ei erau pe cale să renunțe. Dar Vâlcu voia să prindă câinele cu orice preț. Urma să vină el însuși să continue căutarea și recompensa promisă merita tot efortul. Deleanu promisese o mie de dolari americani de om dacă-i aduceau câinele mort sau viu. În ciuda oboselii, vânătorii nu voiau cu niciun chip să renunțe la spectrul recompensei și-l așteptau pe Vâlcu să-i arate șefului că-și îndepliniseră până atunci datoria și că numai ghinionul îi privase de prinderea bestiei ucigașe. Vâlcu nu mai reușea să-și stăpânească furia. Nu înțelegea cum reușiseră ogarii să scape urma câinelui alb, însă vânătorii îi explicară că patrupedul nu reacționa firesc și normal, ci manifestase până acum o "inteligență superioară care indicau mecanisme active de învățare" și că trăise pe "lângă un om superior și inteligent". - Chiar îmi vine să râd... Superior pe naiba ! înjură Anton și concluzionă: Cum adică !? Animalul este mai inteligent decât voi și decât ogarii voștri, asta vreți să-mi spuneți ? întrebă Anton Vâlcu. Unul dintre vânători, cu ochii în pământ, sublinie pe scurt: - Este un câine cu o instrucție specială, de care cineva s-a ocupat în mod special și care, trăind în plus exclusiv în mediu urban, are mecanisme de gândire aproape umane. - Pe naiba, nu am auzit stupiditate mai mare ! E o prostie enormă ce-mi spui ! replică dur Vâlcu. Dacă era obișnuit cu oamenii și mediul urban, nu ar fi trebuit să se descurce deloc în mediul rural și logic era să fie complet pierdut. - Este un supraviețuitor, asta e sigur, replică iar vânătorul. Nu am mai văzut atâta spontaneitate la un câine până acum. Vorbitorul însă își înghiți vorbele surprinzând ura pe care o stârnise domnului Vâlcu. Anton Vâlcu înjură iar și dădu câteva telefoane. Se gândise să ceară ajutorul hingherilor și-l rugase pe Gheorghe Cinteză să aducă câini de urmărire obișnuiți cu oamenii și pe care hingherii îi considerau drept având o inteligență superioară. Ceru vânătorilor să aducă de la asociație cai înșeuați ca să poată să se miște mai ușor, ceea ce se și întâmplă. După ce închise telefonul, Cinteză se sfătui iute cu Ghiță Albeșteanu și Nelu Budilă și ajunseră la concluzia că cererea șefului serviciilor secrete pe județ era cel puțin stranie. Nu văzuseră câini "neobișnuiți" pe străzi... deși unii dintre cei de la centrul de colectare puteau fi încadrați în această categorie. - Dar i-am omorât, nu ? încercă să-și amintească Budilă. - Nu pe toți, umflatul de la centru a mai păstrat patru. Noi o să luăm ambii masculi, care mi-e unuia mi s-au părut mai "speciali". Cred că sunt pe "măsura" câinelui hăituit. Când hingherii se înființară la el cerându-i să le predea și ei să preia câinii (aduseseră la schimb două javre cu priviri speriate, agitate și umile), colectorul îi dădu repede, fără multe discuții și fără regret. Hingherii le puseră zgardă și îi legară, apoi îi forțară să intre în cuști și în mai puțin de jumătate de oră ajunseră cu mașina lor puturoasă, cumplit de lentă la locul unde Vâlcu le poruncise să se înființeze. De altfel, după ce vorbise cu stăpânul Deleanu, Anton Vâlcu parcă înnebunise de tot. Țipa la toți, bătea ogarii cu o cravașă și când zări din depărtare hingherii îi întâmpină ca pe niște adevărați salvatori. Crețu și Asasinu aveau priviri stranii, remarcate imediat de cei prezenți. Dar imediat ce luară urma, cei doi masculi porniră alergând, urmați de ogari de-a lungul pârâului, găsind urme de câine înfundate în nămol la circa o sută de metrii mai sus de vărsare. Pârâul mirosea urât a canal, a dejecții și a grajd, pentru că trecând pe lângă groapa de gunoi, săpase în malul de deșeuri aruncate haotic, antrenându-le în curgerea sa. Dar Crețu și Asasinu nu erau descurajați de mirosul pestilențial și luară urma lui Colț-Alb rânjindu-și fioros colții, iar acesta îi simțea deja în ceafa lui și pe urmele lui și nădușea încercând să se ferească și să scape de hăitași. Colț-Alb renunță să-și mai acopere urmele prin pârâu și o tuli iute la fugă, alergând pe circumferința unui cerc din dorința de a reveni cât mai aproape de albia Râului Mare. Speranța lui era să-și piardă urma tot în apa râului. Crețu și Asasinu îl urmăreau cu obstinență, cu ogarii alături de ei. Vâlcu dirija șoferii cu autoturismele spre locurile unde ar fi trebuit să se întâlnească ca să-i preia. Caii alergau grăbiți după câini și nu reușeau să dea iar în drum ca să se intersecteze cu șoferii autoturismelor. Cinteză realiză intenția lui Colț-Alb să intre iar în apa râului, așa că împărți oamenii în trei și încercară să iasă în întâmpinarea câinelui. Dar cum circumferința era prea

105

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman mare, câinele îi depăși fără ca ei să reușească să-i iasă în cale. Practic doar reușiră să scurteze distanța dintre ei și Colț-Alb. Colț-Alb ajunsese la râu și într-un colț de zăvoi, pe o limbă de nisip, nici în apă, dar nici pe nisip, umflat de atâta stat în apă și aproape neputrezit dădu peste cadavrul lui Gicu, fostul agent imobiliar, ucis la mânie de Giani și Dodo. Câinele se porni pe urlat într-un mod înfiorător, încât urmăritorii se înfiorară și unora li se făcu pielea de găină. - Urlă a mort, conchise Cinteză, iar Ghiță Albeșteanu și Nelu Budilă îl aprobară tacit. - O fi găsit o mortăciune de câine, remarcă Vâlcu nepăsător. - E o mortăciune de om ! E om, nu câine ! aproape că explodă Cinteză, simțind nevoia să precizeze, după care își înghiți cuvintele și tăcu. Nu erau departe de câinele urmărit și curând se afundau în zăvoi, ajungând toți pe limba de nisip. Colț-Alb se aruncase în apă și dispăru chiar de sub ochii urmăritorilor, stârnind mânia lui Vâlcu care pleznea cu o cravașă ogarii și pe Crețu și Asasinu, urlând din rărunchi: "După el, după el, luați-i urma, luați-i urma !". Crețu și Asasinu se aruncară și ei în apă, lăsându-se purtați de curent, dar ogarii tremurau, iar vânătorii cu greu reușiră să-l stăpânească pe domnul Anton Vâlcu. Mai în aval, Crețu și Asasinu ieșiră la mal, renunțând la urmărire și se alăturară în curând grupului. Când nu-i mai plezni Anton cu cravașa, ogarii se strânseră toți pe cadavrul lui Gicu, atrăgând atenția și oamenilor. Cadavrul se umflase de apă și arăta înfiorător, carbonizat, cu fața de nerecunoscut, arsă, hainele și pielea carbonizate asemenea. Când îl văzu, Vâlcu nu mai putea în schimb de bucurie. Telefonă imediat domnului Deleanu și spuse grăbit, plin de emfază și mândrie, ca și cum ar fi dezlegat cea mai mare enigmă: - Șefu', am găsit cadavrul lui Ceterașul ! Mie-n sută el este ! Telefonă ulterior și la poliție și în scurt timp sosi un echipaj de criminaliști. Ajunseră la concluzia după anumite semne distinctive că era vorba despre un om al străzii din oraș care murise din cauze necunoscute, posibil ucis și carbonizat. Vâlcu ceru vânătorilor să aducă întăriri și să-i găsească totuși câinele, dar începând de a doua zi. Îi sfătui să se odihnească și să continue a doua zi cu forțe proaspete căutarea. Se despărțiră și se împrăștiară fiecare cu treburile lui. Poliția strânse probele, preluă cadavrul pe care îl predă la morga orașului. Polițiștii întocmiră un proces verbal, menționând numele lui Petre Ceterașul. Criminalistul răsuflă ușurat după ce îi confirmă șefului poliției din județ, domnul Nicolae Caranfil că descoperiseră fără putință de tăgadă cadavrul numitului Petre Ceterașul. Din vorbă în vorbă, vestea presupusei morți a lui Petre se răspândi în tot orașul. Vestea ajunse și la bătrânul Iancu Bunescu care se îngrijoră puțin. Luă provizii, încărcă niște saci cu cereale pentru stână în căruță, înhămă căluții și purcese la drum lung spre stâna din munte. Acolo o găsi pe Ancuța care era bine și putea coborâ la oraș, căci trecuse cu bine greul bolii, dar vagabondul dispăruse. Grigoraș îi spuse tatălui său, lui nea Iancu, cum că badea Ioan cercetase bine și găsise cu cale să-l ducă în peștera unui schimnic care văzând starea bolnavului, declarase că afară de rugăciuni nu mai era nici o speranță. Starea omului se înrăutățise considerabil, pentru că Ancuța fiind bolnavă nu avusese cine să-i pună perfuzii. Intrase într-o stare comatoasă profundă și nu dădea semne de revenire. Baciul îl suise pe spinarea unui măgar, făcut sul, înfășat în pături și-l dusese la schimnic, despre care însă Grigoraș spunea că era mai degrabă cu mintea rătăcită. Și nenea Iancu îi povesti ce auzise devale despre găsirea unui cadavru carbonizat și cei doi ajunseră la concluzia că era posibil ca schimnicul, în nebunia lui să fi ars cadavrul și să-i fi dat drumul de vale pe apa râului, care strângea mai mulți torenți vijelioși din munte. Grigoraș și bătrânul său tată își făcură cruce și spuseră în gând rugăciuni pentru cel dus dintre cei vii. Sosise și baciul, care confirmă scurt că fusese de dimineață la schimnic și nici urmă de Petre Ceteraș, nici viu, nici mort, iar schimnicul nu era capabil să răspundă la nicio întrebare. Cânta cu voce înaltă și cu o frumusețe stranie în voce cântece religioase de pocăință și dezgust de lume, dar nu-l băgase în seamă pe baci și nu-i răspunsese la salut sau la întrebări. Baciul Ion ajunsese la concluzia că vagabondul se prăpădise și apoi, ce s-o fi întâmplat cu cadavrul, Dumnezeul poate știi. Poate schimnicul îl pusese lângă vatră și bolnavul se răsucise în boala și-n chinul lui și căzuse în foc, arzând astfel, cine putea știi oare decât numai Dumnezeul din ceruri ? Poate că schimnicul aruncase corpul în torentul ce trecea pe lângă peșteră, iar nu se poate știi atâta timp cât schimnicul nu părea să mai fie în toate

106

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman mințile. Iancu și Grigoraș se cutremurară la gândul cumplitei morți și a destinului tragic al lui Ceteraș. Iancu rămase peste noapte în ospeție, iar spre dimineață porni înapoi devale cu Ancuța zgribulită lângă el, înfofolită în pături și dornică să reînceapă școala care-i lipsise mai mult decât orice. Fata își puse în minte să o viziteze la Damieni și pe Larisa, de care-i era dor mai mult decât de mamă și visa cu ochii deschiși la frumusețea zgomotoasă și plină de rezonanțe armonice a orașului înviorat de aglomerație și agitație. După un drum mai greu decât în mod normal ajunseră acasă unde cei dragi îi așteptau și îi îmbrățișară cu drag, dornici de vești de la Grigoraș cel din vârf de munte. Când auziră că despre bietul om nu mai știau decât ce se aflase, cum că ar fi pierit carbonizat și înnecat în apele repezi de munte aduse de Râul Mare, Doinița și Catrina, care se nimerise în vizită pe la prietena ei, își făcură cruce și tăcură înfiorate. Deși tristă de moartea omului, Ancuța era gureșă și plină de întrebări și dornică să afle de la frații ei ce se mai petrecuse pe la școală. Timpul trecea și repede fiecare își văzu de treabă, aruncându-se în vâltoarea vieții și uitând de veștile triste. Capitolul 9 - Orice început reprezintă mai-nainte de toate un sfârșit și orice sfârșit este un potențial început ! filosofă nebuna de Saveta, înghițind dumicatul mestecat îndelung în colțul gurii. Omul o privi mirat, reflectând la adevărul spuselor nebunei. Saveta îi întinse restul de pâine necunoscutului și dispăru în negura întunericului. Necunoscutul era Petre Ceteraș, un pseudo-dizident căzut în neagră mizerie. Înconjurat de câinii săi, Peticel, Colț-Alb, Sulfina și Grigore, încerca să se încălzească așternând cartoanele de ambalaje astfel încât să-i țină cât de cât adăpost. Își propusese să-și amenajeze un adăpost semi-permanent și ochise un loc situat în apropierea bisericii de lângă linia de tramvai, unde spera din suflet să nu deranjeze pe nimeni. Venise de câteva luni în orașul în care crescuse, studiase și se formase și de care nu-l mai legau decât amintirile tinereții pentru că pierduse pe toți cei dragi. Câinii se aciuaseră pe lângă el spontan, mai fuseseră și alții, dar Petre îi selectase pe cei patru după caracterul lor blând și după fidelitatea probată. Saveta Chiriac, pe care doar ce o cunoscuse în urmă cu un sfert de oră, reveni din neantul de nepătruns al nopții, cântând o melodie psalmodiată pe nas, ca un imn bisericesc și care începea cu: "Slavă celor ce slăvesc..." după care Petre nu mai distinse decât câteva cuvinte disparate, pentru că femeia nazaliza cântarea. Saveta îl privi țintă pe Colț-Alb și făcând o serie de piruete ciudate abia vizibile în razele lunii, flutura mâinile în aer și învârtind capul în jurul ei într-un vârtej fără de sfârșit, așa cum Petre văzuse cândva într-un dans sufist al unor derviși turci și femeia rosti cântat: - Uite-l pe frumosul meu Lucky, uite-mi-l pe Lucky ! Unde-ai fost Lucky, puiule ? iar câinele sărea în aer, însoțind-o roată pe nebună în mișcările ei extatice. - Eu l-am numit Colț-Alb... așa mă gândisem să-i spun... îngăimă abia auzit Petre Ceteraș, dar nebuna îl auzise și fără să se oprească din amețitoarea ei învârtire îi răspunse sacadat: - Tu po-ți să-i spui cum-mmm vrei, dar el ră-mâ-ne nes-te-ma-tul meu Lu-cky ! Se opri brusc din mișcare, aproape căzând amețită pe jos, dar revenindu-și repede luă în brațe câinele, lăsându-se linsă pe obraz și mângâindu-l și trăgându-l insistent de urechi, scărpinându-l la gât și la ceafă și lipindu-se de el călduros. - Eu o să-i spun Colț-Alb ca și până acum, iar câinele dădea semne că acceptă ambele nume, răspunzându-i drăgăstos Savetei la alintările unde numele Lucky se repeta adesea și fiind atent și ciulind urechile atunci când Petre Ceteraș pronunțase numele pe care i-l dăduse cu gândul la cartea lui Jack London, carte pe care o adorase în copilăria sa și pe care o recitise de nenumărate ori. - Există viață de apoi, Saveto ? întrebă bărbatul. Uitându-se țintă la Petre, ignorându-i întrebarea, Saveta îi spuse brusc, apăsând cuvintele: - La viața ta ai citit literatură ? - Am fost muzician, răspunse Petre, surâzând înghețat la gândul trecutului, dar îmi plăcea să citesc.

107

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman - Aaaa, te știu, acum știu cine ești... bătu Saveta încântată din palme, dumneata ai compus și ai cântat din balconul din Piața Centrală din capitală vestitul Imn al protestatarilor... - Adevărat, adevărat, mărturisi Petre, dar sunt ani de-atunci, puțină lume mă mai recunoaște... - Da, da-da, tu ești acela, continuă să aplaude ca pentru sine și să-și frământe mâinile de încântare Saveta. Și continuă fredonat și îngânat: tuuu eeești aceeellaa ! Brusc, schimbă subiectul: - Mie îmi plăcea un scriitor pe nume Graham Greene... Având la bază o nuvelă scrisă de el s-a ecranizat un film care este atât de potrivit cu ceea ce trăim noi astăzi, când am devenit amândoi paria... Petre privi mai atent la Saveta, puțin jenat de remarca femeii, care deși adevărată, arsese ca fierul înroșit. O lăsă să continue, fără să adauge nimic și fără să o întrerupă... Dar Saveta devenise visătoare si pierduse firul. Prin clarobscurul razelor de lună, Petre nu putea să-i întrevadă trăsăturile feței, însă o lăsă în reveria ei. Tăcerea se lăsă precum o plapumă grea de uitare. Petre strânse în brațe câinii care se încovrigaseră lângă el și închise pentru câteva clipe ochii. Dar după câteva zeci de minute, când Petre ațipise și respira încet, glasul femeii reluă firul povestirii ca și cum nu ar fi fost nicio întrerupere: - Filmul este realizat în 1957 și se numește "Across the Bridge". Ai răbdare să asculți subiectul filmului ? Petre confirmă pe jumătate treaz, pe jumătate adormit: - Da, te rog, poți continua... Ochii i se închiseseră iar, părând dezinteresat de cele ce urmau să fie povestite, când vocea Savetei brăzdă liniștea nopții, tulburând-o, iar Petre se trezi brusc, atent și mijind ochii, iar vălul somnului îi căzu de pe creier. - Filmul relatează prietenia tragică dintre un fugar și o cățea. Un contabil, doldora de dolari însușiți în mod dubios, trece granița cu Mexicul și speră să fie în siguranță în orașul de graniță unde jurisdicția americană nu putea fi aplicată, dar încercările sale disperate de a părăsi orășelul mexican sunt sortite eșecului. Chipul femeii se însuflețise de o frumusețe trecută, de o severitate și de o devoțiune de mamă și soție. Gânditor, Petre o scăldă cu privirea și păstră în continuare sigiliul tăcerii peste noaptea de mormânt. - Dat jos cu forța dintr-un autobuz, omul se așază pe o bucată de stâncă, ostenit, cu capul acoperit de o pălărie al cărui rol era să-l protejeze de soare. Epuizat de starea tensionată în care trăia, omul se odihnește și un scorpion se cațără pe piciorul lui. - Moartea putea fi o eliberare nesperată pentru el... în sensul bun al cuvântului... - Știi că așa ar fi fost ? Spre rușinea mea, în rugăciunile mele îl rog adesea pe Cel de Sus să mă elibereze de durerile clipelor... Petre îi privi țintă chipul și murmură a aprobare. Repetă în sinea sa ca pe-o rugăciune: "Nu există un alt adevăr mai mare, mai multă speranță și mai infinită credință decât Sfânta Moarte". - Omul era hăituit, continuă femeia, dar cu bani în buzunar nu era atât de disperat, nu încă... O cățea pierdută, dar de rasă, se apropie și-l avertizează prin lătrături de prezența scorpionului. Contabilul se scoală și îndepărtează scorpionul, apoi citește numele cățelei de pe zgardă, pronunțând Dolores. Urmat de cățea, americanul încearcă să transmită un mesaj telegrafic, cerând ajutor legal din Statele Unite, dar mesajul este interceptat de către șeful jandarmeriei locale mexicane. Un inspector american de la fisc care-l urmărea cu asiduitate pe fugar plănuiește să-l determine pe contabil să treacă de bunăvoie frontiera în timpul unei sărbători locale din St. Catrina. Un fals mesaj telegrafic îi este introdus acolo unde găsise adăpost, iar un mecanic cu o mașină de tractare încearcă să-l ademenească spre frontieră, sub pretextul că-l duce în cu totul altă direcție. Contabilul adormise, dar se trezește la timp pentru a sesiza intențiile mecanicului. Ajunși pe podul ce despărțea Statele Unite de Mexic, cei doi se bat pentru volan, iar contabilul reușește să se arunce de pe pod în apele râului și ajunge înot la malul mexican. Adus la jandarmeria mexicană, fugarul își curăță ochelarii și-i așază pe nas și-l întreabă cât să-i dea șefului jandarmeriei: "Zece procente ?", dar acesta îi răspunde: "Nu ! Mi-ai creat destule probleme !". Sosește și inspectorul american de fisc, dar deși fugarul se teme că va fi extrădat forțat, întrebându-l pe inspectorul de fisc: "Ați venit să

108

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman mă luați înapoi ?", însă șeful jandarmeriei întrerupe discuția, spunându-i fugarului: "Sunteți un om liber !" - Niciodată nu ești liber cu adevărat, îngână cu ochii semideschiși Petre Ceteraș. Până la urmă, libertatea e doar o noțiune abstractă. Deși Petre era interesat de ceea ce spunea Saveta, pleoapele îi deveniseră grele și ochii se închideau. Se vedea în relatarea Savetei, în rolul principal, în secvențe cinematografice, în scene hilare în alb și negru ca extrase din tragi-comediile din epoca filmului mut. Tonul femeii scăzuse și se putea auzi fălfăitul păsărilor în zbor și zbaterea deșartă a fluturilor de noapte în jurul lămpilor stâlpilor de iluminat public. - După ce fugarul ieșise din birou, șeful jandarmeriei îi precizează clar inspectorului american al fiscului lipsa de perspective a fugarului gringo: "Nu va mai avea mâncare, băutură, un pat în care să doarmă. Nimeni nu va cuteza să-i întindă o mână de ajutor și nimeni nu-l va compătimi măcar. Practic, va înceta să existe." Din hotelul în care primise adăpost, proprietăreasa, Aurora, îl alungă fără drept de apel, în ciuda banilor pe care contabilul îi flutură sub ochii ei. Banii pe care-i are devin inutili de-acum. Urmat doar de Dolores, fugarul pornește pe străzi târându-și geamantanele. Nimeni nu acceptă să-i care bagajele și îi refuză banii, indiferent cât este dispus să plătească. Devine brusc un veritabil paria, un "lepros". Caută cu disperare o cameră în locuințele sărăcăcioase ale orășelului mexican, "una habitacion" și nimeni nu risca să-l primească pe amărât, fie ignorându-l, fie batjocorindu-l. Pe când încearcă ostenit să se răcorească la marginea unei fântâni arteziene publice, o ceată de copii glumesc pe seama lui și-l stropesc cu apă, iar el se îndepărtează cu valizele în mână. Un jandarm și inspectorul american de la fisc îl găsesc dormind zdravăn sub un acoperiș improvizat, cu cățeaua în brațe. "Mai are doar un prieten" rostește reflexiv unul dintre cei doi. - Povestești oarecumn distant și rece, dar e clar că și noi suntem în aceeași situație, diferența este că nu avem bani în buzunar, gândi Petre cu voce tare. Doar în câini am ajuns să mai avem încredere. -Alungat brutal de jandarmul mexican din locul său de odihnă, omul pleacă prin oraș hai-hui. Cățeaua care-l urma pe contabilul dezorientat este atrasă spontan și urmează o femeie care se pregătea să treacă frontiera cu Statele Unite. Recunoscută de inspectorul american de la fisc și de vameși, Dolores este prinsă și legată de parapetul podului la zece metri de linia de demarcație pe partea americană. Contabilul sesizează într-un târziu lipsa cățelei și cu inima sfâșiată o caută peste tot cu disperare. Dolores schelălăie și latră de undeva de pe pod. Auzind-o, omul fuge ca ieșit din minți să o dezlege, supravegheat de ochii vigilenți ai urmăritorilor care abia așteptau să-l prindă. La linia de demarcație de pe pod, omul se oprește cu ochii în lacrimi, incapabil să treacă dincolo și se oprește, în schelălăielile de implorare ale cățelei. Noaptea, omul se târăște pe burtă de-a lungul podului, plângând de durere și disperare, încercând s-o elibereze pe Dolores. Ajuns la ea, începe să o dezlege, dar, alertați de lătrăturile voioase ale cățelei, mașina urmăritorilor pornește în trombă de la capătul podului spre a-l prinde pe fugar. Contabilul fuge panicat spre linia de demarcație exact după ce reușește să desfacă nodul legăturii de la zgarda cățelei, iar automobilul îl strivește și-l ucide exact pe linia de demarcație de pe pod, trunchiul în partea mexicană, iar picioarele în cea americană. Dolores se așază cu labele din față pe spatele decedatului și filmul se încheie. Tăcerea umplu dintr-odată noaptea. Bărbatul, îngândurat, nu spunea nimic, moțăind, încălzit de câinii săi încovrigați lângă el. Se așezase pe cartoanele lui și capul îi alunecase în jos. Parcă băgând de seamă că-și pierduse "auditoriul", Saveta încheie repetând iar: - Orice început e și-un eliberator sfârșit și orice sfârșit e un posibil început !

109

DOBRE VALENTIN-CLAUDIU Omorâți-l pe Colț-Alb ! Mini-roman

EDIȚIE CD-ROM 2013 ISBN 978 – 973 – 0 – 15795 – 6

110