Peregrin prin Sicilia,autor Raducan Gheorghe

1

DESPRE AUTOR ŞI LUCRAREA SA Este destul de greu, ar spune unii, să te pronunţi asupra unui autor pe care nu-l cunoşti, ale cărui scrieri le ştii doar în parte, din trei, patru cărţi, unele publicate deja, altele în lucru sau în curs de apariţie, sau din nişte vizionări pe internet ale unor evenimente culturale la care şi acesta a participat. Şi totuşi...

Dintr-o relaţie prsonală (orice dialog e relaţie personală), nu în înţelesul comun, ci într-unul ca acela pe care i-l dă Karl Rogers în elaborarea tehnicilor sale terapeutice, de acceptare necondiţionată (a semenului, aş zice eu), îl poţi cunoaşte.

Abia atunci începe să se dezvăluie treptat, în toată complexitatea sa, cu toată ciudăţenia sa (ar zice Puiu Răducan), şi în felul acesta ai reuşi să pătrunzi până la motivaţia adâncă a faptelor sale, dar şi a necesităţii actului creator în sine.

Aşadar, fără a-l cunoaşte personal pe Puiu Gheorghe Răducan, ci doar dintr-un dialog, destul de intens, şi doar prin intermediul emailurilor, precum şi din citirea câtorva dintre cărţile sale, aş încerca să mă pronunţ. În scrierea aceasta, poate mai mult decât în poezie, şi aici chiar la propriu, autorul vădeşte o teamă viscerală, chiar panică, de înălţimi, pe care, însă, le escaladează totuşi, depăşindu-şi teama, din nevoia de experienţă în sine, specifică celor ce au şi o altă nevoie structurală, aceea a catharsis-ului prin cuvânt scris şi dăruit apoi lumii. Şi nu mă refer doar la teama concretă de înălţimi fizice, ci şi la teama de a escalada înălţimile spirituale, deşi acestea nu sunt deloc insondabile şi periculoase, precum sunt adâncurile apelor, sau lumea sentimentelor, pe care apele adânci adesea o simbolizează.

Autorul pare a da minimum lui Dumnezeu, din ce este al lui Dumnezeu (deci, celor ale spiritului), şi minimum cezarului, din ce este al cezarului (deci celor trecătoare). O acribie de care trebuie să se

2

debaraseze pentru a descătuşa cu adevăreat actul creator, într-o scriere ce este literară, nu ştiinţifică. În această călătorie, căreia autorul i se dăruieşte în totalitate, dar şi în lucrarea sa, în care încearcă să reînvie totul, până la senzaţia ultimă, reuşeşte să-l facă pe cititor să participe efectiv, la rândul său, împreună cu el şi colegii, la tot acest periplu.

Alternând informaţiile istorice, geografice ori estetice, cu trăirile personale, dă viaţă scrierii, îi dă autenticitate. Dăruindu-se, după cum spuneam, eliberează şi un anume tip de umor, frust, e drept, de care, în poezie, nu face uz. În călătoria cu avionul, bunăoară, în care autorul „preia conducerea” acestuia şi se metamorfozează într-un pilot plin de teamă, un fel de ucenic vrăjitor, de şaman în dialog cu lucrurile, dar şi cu evenimentele şi fenomenele, are un umor copilăresc, autentic, plin de farmecul candorii, reuşind să-l implice pe cel ce lecturează, într-o aventură dublată de maximă curiozitate. Acesta devine subit un părinte ce stă alăturea de copilul său, pentru a-i linişti temerile.

Autorul reuşeşte, în felul acesta, să-i ofere cititorului şi bucuria aventurii, a aceleia în care este implicat total, cu întreaga sa fiinţă, cu temeri, dar şi cu potenţialul depăşirii lor.

Odată ajunşi la destinaţie, autorul ne duce cu el în uimirea descoperirii unei alte lumi, dar nu complet străină, căci o purtăm în noi, lumea rădăcinilor civilizaţiei europene, cu construcţiile ei monumentale, cu templele ei de închinare, care, încă, sfidează timpul. Şi, descriind-o amănunţit, inspirat ajutându-se cu informaţiile furnizate de ghid (persoană sau carte), ne dă şi nouă posibilitatea să-l însoţim, atunci când îşi descrie emoţiile, fie acestea artistice, pozitive, sau, aduse în prezent, politice, negative. Căci el compară permanent, prezentul cu trecutul, lumea civilizată cu cea precară, dezordonată, incipientă, din momentele istorice cutremurătoare ale schimbărilor de lumi, din care el vine.

3

Într-o scriere ce se vrea literară, autorul trebuie să fie congruent.

Cu trăirea lui, cu conştientizarea acesteia, cu comunicarea acesteia.

Atunci abia, cititorul îl va recepta cu adevărat. Or, în această carte de călătorie, Gheorghe Puiu Răducan este congruent şi reuşeşte să capteze atenţia cititorului. Căci cititorul nu poate fi niciodată înşelat. O trăire autentică nu poate fi măsluită, căci ori e autentică, ori nu e.

Din acest punct de vedere măsluirea unei trăiri, bunăoară, ca aceea din avion, l-ar determina pe cititor să pună imediat cartea deoparte şi să uite de ea. Ceea ce nu se întâmplă. Tocmai pentru faptul că cititorul simte autenticitatea!

Putem înşela pe oricine, dar nu pe cititor. Abia în faţa acestuia trebuie să venim noi cu sinceritate deplină, şi numai în felul acesta îl putem determina să ne însoţească până la ultima pagină a cărţii.

A.L. Musulbaş

4

Cuvântul autorului Bine, bine, vor zice unii, cei răi, ori, cum le mai zic eu, criticacii: „Ce face ăsta? Nu e de-ajuns că a scris cartea, mai vrea tot el, moţ, să apară în faţă cu un cuvât introductiv!?”

Nu-mi pasă de cârcotaşi, e împânzită ţara de ei. Trebuie, neapărat, oameni buni, să fac un mic comentariu la început de drum prin lumea fascinantă a Siciliei. Spunea cineva: Descoperi Sicilia, descopderi lumea! În Bucureşti, la o lansare de carte, la librăria Mihai Sadoveanu, un bun prieten editor facea remarca: “Nu se mai scrie carte de reportaj!”

Nu vreau să mă laud, dar am în manuscris câteva sute de pagini de reportaj cu un titlu generic: „Pelerin prin lume”, “Pelerin prin ţara mea”. Acestea ar fi unele dintre manuscrise.

Acum vreo patru ani, când am fost în Emiratele Arabe Unite, am vizitat Dubai şi Abu Dabi – şi ce mai au pe acolo, de te minunezi, nu alta! Atunci, am făcut rost de „materia primă” necesară unei alte cărţi de acest gen: filme, fotografii, pliante documentare…

Am un caiet plin cu însemnări, ca să scriu cartea-reportaj; „Pelelin prin Ţara Beduinilor”. Ce atâta grabă, cu tiparul?!

Am lăsat-o, cum se zice, la… dospit! Numai bine ca amicii criticoi, sau criticaci, să aibă timp să-şi ascută bine dinţii, cu care să mă devoreaze, şi să strângă în guşă cât mai mult venin.

Dar nu de spaima acestora am făcut această intervenţie, ci pentru a scoate în evidenţă unele lucruri demne, cum ar fi acela că sicilienii, despre care nu se prea vorbeşte cu iubire, păstrează, cu sfinţenie şi-şi îngrijesc cu mult respect tot ce le-a dat Dumnezeu în dar şi ce le-au lăsat moştenire înaintaşii.

Multe culturi s-au succedat de-a lungul milenarei sale istorii, dar niciuna nu a distrus ceea ce a creeat cea de dinaintea sa, dimpotrivă a

5

continuat să „evolueze” lângă ceea ce primise, de multe ori în urma vreunui distrugător război.

Deseori, veţi remarca, stimaţi cititori, fac comparaţii în acest „text” sicilian cu ceea ce ne-a lăsat şi nouă Dumnezeu şi înaintaşii, dar nu prea avem grijă de aceste daruri.

La noi, singurele urme ale existenţei multimilenare sunt descoperirile arhelogice, dar ce am făurit în secole de existenţă – lăsăm totul, din păcate, în ruină.

Preocuparea de bază a conducătorilor noştri, a aleşilor nostri, este, e bine cunoscut, goana după averi cât mai mari sau, cum ar zice emigrantul prin întinderile continentului Americii, de-acum două-trei sute de ani, „goana după aur”.

Nu întâmplător, în ultimii ani, porţile închisorilor sunt larg deschise. Înavuţiţii peste noapte stau în spatele zăbrelelor câţiva ani, dar averile le rămân intacte…

Ca să pot evidenţia cât mai concret cele văzute şi trăite în minunata şi fascinanta Sicilie, am căutat să-mi notez cât mai multe în carnet, am fotografiat şi filmat destule obiective întâlnite în cale, am făcut rost de ghiduri şi pliante, din multele locuri istorice sau turistice vizitate, pe care le-am tradus; apoi, m-am folosit şi de internet.

Una dintre concluziile la care am ajuns este aceea că sicilienii îşi prezintă cu mândrie produsele naţionale, până şi limbajul; dialectul lor sicilian şi-l păstrează din generaţie în generaţie şi se mândresc cu el.

La noi, în ultimii ani, limba abundă de ok-iuri, by-by-uri, ciaouri, weekend-uri şi alte neologisme care nu se potrivesc deloc spiritului limbii noastre literare.

Ba, unii chiar au uitat-o, prostind-o şi schimonosind-o după vrerea unor vedete de carton.

Chiar marele nostru Eminescu, părintele limbii române moderne, a acceptat neologismele, dar, spunea Luceafărul, să fie dacizate şi bine armonizate limbii poporului, dulce ca un figure de miere.

6

Sicilienii sunt naţionalişti din tată-n fiu şi nu-i dă nimeni afară din ţara lor, nu li se pune în gură pumnul european. În schimb, la noi, românismul s-a pierdut, nationalism înseamnă un cuvânt vetust. Îl mai întâlnim la românii din afara graniţelor, în locurile unde românul este minoritar.

România noastră nu mai este a noastră! România profundă se scufundă! România nu este pe cale să fie cotropită de vreun invadator anume, ea este distrusă, zi de zi, de către cei dinăuntru.

România este distrusă de românii de la vârf, câteva zeci de mii, iar milioane privesc nepăsători cum se erodează, cum este furată centimetru cu centimetru.

Nepoţii şi strănepoţii nostrii vor mai găsi ceva bun, la suprafaţă şi în subsolurile ei?

Nu este o întrebare retorică, ea se adresează tuturor românilor care mai cred în trăinicia României pe care ne-au lăsat-o moştenire înaitaşii care au udat-o cu sângele lor dornic de libertate şi frăţie.

Multe năpârci se puseră pe capul bietei Românii şi n-o lasă până când nu o vor distruge.

Traim într-o democraţie cu capul spart, într-o ţară muribundă, care dă înapoi ca racul… Cât să mai răbdăm?

Trecând oarecum în revistă cele văzute în Sicilia ca observaţie directă şi amintiri personale, acestea par un amestec de cultură cu incursiuni mentale în viaţa socială a sicilienilor de la început, de la fenicieni şi până astăzi.

Este nevoie deci de o explicaţie aparte a istoriei acestei insule, de psihologia socială a timpurilor, de portrete memorabile care au împodobit acest ţinut de-a lungul anilor.

Nu vreau să dau o strălucire nouă memorialisticii de călătorie ci doar să marchez cele văzute şi trăite în „ţara mafiei”, date şi explicaţii despre evoluţia în timp a acestui fascinant ţinut dintre mări.

7

Citindu-mi o parte a acestui reportaj, un bun prieten mă întreba ce vreau să fac din această lucrare, o poveste de călătorie, sau o antologie geografico-istorică!

I-am răspuns cu toată blândeţea, respectul şi hotărârea: - Stimate domn, vreau să le fac pe toate acestea aici!

Consider interesantă menţionarea unor date despre istorie şi prezent, dar şi drumul de atunci şi până azi la oraşele vizitate.

Deci istorie cu geografie în cadrul călătoriei unde am amestecat discret un umor Olăneşteano-Vâlceano-Ţepeşti.

Nu mă consider între coperţile acestei cărţi un urmaş al lui Homer, E. Lovinescu, Ş. Cioculescu, G. Călinescu ori Vladimir Streinu.

Sunt un fost producător de energie electrică de peste 44 de ani, îndrăgostit de scris şi citit, care încearcă să însăileze pe lângă poezie, fabule, pamflete şi acest gen de poveste, povestea reportaj, care se oferă hrană vie criticoilor de maidan trist.

Orice călătorie pe picioare străine (avion, autocar, tren, căruţă, şi ce-o mai fi în afara picioarelor proprii), înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ce ţi se dă – că este cu lingura, cu polonicul, cu ceaşca, ori cazanul, „mesteci şi rumegi” ce ţi se dă, ce-ţi dă Domnul.

Echipat cu toate trebuincioasele pentru „războiul scrisului”, iată ce am reuşit să răstorn între coperţile acestei lucrări din călătoria mai mult pe picioare străine în mersul ... şezând:

8

ZBORUL – PRIMA ZI Ca să explic acum de unde şi cum a apărut „pe firmament” problema plimbării prin Sicilia, poate că s-ar pierde din esenţa în sine.

Deşi am avut de câteva ori „tendinţa” să renunţ, iată că nu s-a întâmplat acest lucru şi ziua de 24 aprilie 2013, ziua decolării, a şi venit.

Nedezmeticiţi după ziua de Sfântu’ Gheorghe, care a început din revărsatul zorilor, sărbătorită acasă pe terasa de la Băile Olăneşti cu lume multă, lume bună şi ... „grea”, iată-ne în drum spre Catania via Bucureşti.

Drumul spre capitala ţării cu REG-ina a decurs în bune condiţii, nici nu se putea altfel, REG-ina-i regină.

Lăsăm, deci, mijlocul de transport în cartierul Drumul Taberei şi de acolo cu un taxi ajungem la aeroportul Otopeni.

Cum n-am prea întârziat de felul meu la întâlniri, nici acum nu puteam să întârzii la „impactul” cu un grup minunat de oameni, căruiai voi spune de acum înainte, până când îi voi „demasca”, grupul Dobrogea.

Un mănunchi de oameni deosebiţi care la viaţa lor au făcut multe, multe lucruri bune, care au lăsat şi lasă ceva în urmă, semenilor şi societăţii.

Nu puteam să întârzii la întâlnirea cu ei, chiar dacă nu-i cunosc personal pe toţi, dar nici la întâlnirea cu ... avionul, cu „fiara” albalbastră.

Aşa că am ajuns primii pe Henri Coandă, înaintea celor patru familii din grupul dobrogean din care eu nu cunoşteam decât una. În cele din urmă ne-am întâlnit cu aceştia, ne-am cunoscut şi pot spune că ne-am împrietenit, aşa ... din prima.

Ora de decolare apropiindu-se, începem formalităţile de rigoare trecând prin toate „filtrele”, atât noi cât şi bagajele.

9

„Fiara” Blue Air se apropia, se îndrepta uşor spre locul „foamei”, de locul „faptei”, locul în care ne va înghiţi şi adăposti în burta-i destul de încăpătoare.

Aşa de fioros se apropie de clădirea aeroportului încât ai zice că ne ciuguleşte prin geam să ne bage-n stomacu-i flămând.

Am înfulecat câteva sandwich-uri pregătite de acasă, împreună cu familiile dobrogene.

Aşteptare, aşteptare .... Răbdare şi tutun.

Pe geamurile din aeroport zăresc cum aterizează câte-un avion.

Destul de multe am văzut de când am venit azi aici. Înainte de deplasare pe culoarul de îmbarcare parcă se instalează o linişte ... specială, ciudată.

Dispar glumele, dispare buna dispoziţie, şi în locul acestora se iveşte, cam la toţi, o ... uşoară crispare.

Nu cred că este vreun om care să nu se gândească ce s-ar întâmpla dacă după decolare „monstrul albastru” ar vrea să se odihnească, să se aşeze şi el aşa un pic în coadă, într-o aripă, pe burtă, pe spinare ori în ciocu-i sinistru.

Gânduri, vorbe puţine, paşi mărunţi şi iată-ne ajunşi în burta „animalului de fier”.

Nu-mi convine că nu am nimerit un loc la sticlă de unde să privesc, să notez, să fotografiez totul, să nu iert nimic - cum se mai spune în jargon popular sau politicianist. Numai ăştia, politicienii, nu iartă nimic, vor să ia ei totul, ... „sărăcuţii”.

O rog pe stewardesa „să mă rezolve” cu un loc la geam, îi explic şi de ce. Îmi răspunde că ... „sus”, când vom merge drept, se rezolvă şi această problemă, a statului la geam, dar ... sunt locuri mai în spate.

Ura! Victoriee! Îmi merge şi aici sus, şi încă destul de uşor, zic eu, chiar dacă sunt cu frica-n sân.

10

Echipaj românesc, fete frumoase, adică stewardesele, fete frumoase. Îmi amintesc că în urmă cu 3-4 ani am zburat la Munchen, apoi de acolo în Emirate, Abudabi, Dubai şi ce mai este pe acolo.

Am zburat cu o navă Luftansa până-n oraşul bavarez.

Aşa de vechi şi urât era acel avion, ziceai că este vechiul nostru autobuz rata.

Un avion ruginit, cârpit, peticit unde nici măcar nu erau răzuite cordoanele de sudură de la bucăţile de tablă ce au fost adăugate. Şi stewardesele de pe acel avion al companiei Luftansa erau destul de ... „ruginite”. Se putea spune despre ele că au fost cândva fete frumoase. În schimb, fetele noastre de acum de pe Blue Air, stewardesele, sunt tinere, frumoase, inteligente, toate numai un zâmbet.

Până să văd stewardese în timpul serviciului, la locul ... faptei, aveam o cu totul altă părere despre această meserie.

Ele sunt de fapt nişte ospătare, îngrijitoare, însoţitoare care au grijă de tine, acolo sus, în „burta fiarei”, de la decolare până la aterizare, au grijă de tine şi atunci când ... „te scapă de frică”.

Privind aeroportul, fetele, pasagerii, gându-mi zboară, gândul mă duce şi la viaţă.

Mă-ntreb aşa ... pe furiş cam până unde se-ntinde a mea, viaţa mea, dar iată că „monstrul” alb-albastru parcă m-aude, parcă-i este frică să nu cobor repede şi începe să se zgâlţâie din încheieturi.

Nu prea pare aşa de nou, s-ar putea să aibă un pic de reumatism de-i trosnesc ... tendoanele.

Parcă este un fost armăsar ce se repede curajos în curse ca odinioară când era tânăr şi frumos. Acum nici una nici alta. Vorba prietenului meu, Scoică, orice cal ajunge gloabă. Cam asta şi cu fostul nostru cal...

Cald rău în măruntaiele „fiarei” cu ciocul de fier.

11

Suntem anunţaţi că într-o oră şi cincizeci de minute vom fi în Catania – Sicilia.

Atât durează zborul. O fi mult? O fi puţin? Ce şi cum va fi pe acolo prin patria Mafiei? Vom vedea cât de curând.

Zgomotul se înteţeşte, parcă au mai pornit şi alte motoare. Fiara nărăvaşă începe să urle. Cred că este nervoasă rău şi i s-a ridicat părul pe spinare.

Se face instructajul; Ce să faci! Cum să faci! Să-ţi pui centura, unde este ieşirea de urgenţă şi câte şi mai câte.

Toată viaţa am avut parte numai de instrucţiuni, reguli şi legi pe mine!

Valabile în totalitate, dar mă tot întreb; Ce fac eu cu acestea, cu instrucţiile de acum, acolo sus? Acolo sus, în aerul Domnului, când ele sunt bune numai jos, la sol, când avionul stă şi doarme la umbră? „Pila mea,”, stewardesa face sărăcuţa fel de fel de semne şi dă explicaţii în toate limbile cum să procedezi ... la o adicăăăă!...

Măi, fetiţo! Cel mai bine ar fi să ne pui să spunem Tatăl Nostru şi să ne rugăm Domnului să ne ierte păcatele ... i-aş zice eu acum. „Ogarul” alb-albastru începe mişcarea, dar în march-ariere!

Iată că „monstrul de fier” ştie să meargă, şi deandărătelea, ştie să meargă şi-napoi când roţile-i ating pământul.

Nu-l văd capabil să facă asta pe sus prin aer, să meargă deandărătelea. Doamne fereşte de aşa ceva! Mai zic eu.

Se opreşte la un moment dat, parcă se scutură, dă din copite nărăvaşul, dă din aripi şi din ce mai are de dat şi începe să fugă.

Fuge şi urlă ca un nebun. Înainteeee! Hai, bătrâne! Fii tare! (că eu....).

Zdrăngăne rău de tot pe pistă fiara. Zdrăngăne, ne zdruncină, se zbate, fuge şi urlă. Urlă ca un apucat.

Fetele, stewardesele, ne privesc foarte atente să nu-i vină cuiva, vreunei persoane, rău, sau, şi mai rău ... probleme de pampers.

12

Ne privesc fetele cu grijă şi atenţie de parcă am fi copiii lor.

Zgomotul „fiarei” alb-albastre este ca al unui marfar cu roţi patrate pe calea ferată. Calul nărăvaş intră-n linie dreaptă şi-şi măreşte viteza.

Gataaaaaaaaaa! Ne-am desprins! Of! Începe dansul aerian, baletul „păsării de fier”. Bălăngăneală şi urcare bruscă.

Să regret uracarea-n burta „fiarei”? Acum .... este tardiv!

Trebuia să fug înapoi când am ajuns pe aeroport, acum degeaba!

Stau strâns în centura „calului zburător”.

Nu stiu la ce-mi foloseşte dacă fiara se enervează şi coboară brusc în cioc, ori în funduleţ.

Nu mai pot face nimic, nu mai sunt al meu.

Dar al cui sunt, Doamne? Sunt al nebunului de pilot care mă îngălbeneşte, mă icterizează cu urcuşul lui brusc. Mai sunt al Domnului? Am fost vreodată? Merit?

Bucureştiul devine mic şi se pierde-n ceaţă, care, nu ştiu nici asta dacă este a lui, a Bucureştiului, sau tot a Domnului.

Iată urc spre cer, urc spre mama şi tata, dar şi spre Domnul şi-mi este frică, stau încordat.

De ce? Reuşesc să-mi pun această întrebare, dar imediat vine răspunsul şi este tot al meu; pentru că sunt păcătos!

De-asta-mi este frică. Cu părinţii şi cu Domnul n-ar trebui să-ţi fie frică, n-ar trebui sa-i fie frică cuiva. Când te apropii de Domnul şi de părinţi, nu trebuie să ai teamă.

Ca şi-n drumul spre Emirate de acum câţiva ani, mă întreb: de ce zbor? De ce-am intrat în burta „păsării de fier”?

Voi mai zbura vreodată!? Aşa-mi ziceam şi atunci, dar iată-mă-n burta „armăsarului nărăvaş” al înăl-ţimilor şi al aerului.

Acum aş zice: mai bine mergeam cu rata. Mai bine şi mai sigur. Încă urcă „fiara albastră” cu pete albe.

13

- Până unde ne urci, mă? Nici nu am ajuns bine sus pe ... „şoseaua” în linie dreaptă şi mă gândesc acasă, la pământ, la pomişorii din grădina de la Olăneşti. Ce frumoşi sunt!

Intrăm în nişte nori, se face întuneric. Tot urcă „monstrul de fier”. Sunt cu capul la nivelul genunchilor, aşa de înclinaţi stăm.

Stewardesa, fata cu ochelari ce mi-a promis loc la geam ... „sus”, este la patru rânduri în faţa mea.

O privesc de jos, iar ea asistă foarte atentă, cu ochii-i verzialbaştri, şi un pic crăcănată, urmăreşte toată suflarea din burta armăsarului de fier.

Aşa de atent ne supraveghează de zici că trebuie să „pice” unul din moment în moment şi trebuie să-i acorde primul ajutor.

Cred că este o oarecare panică în avion în aceste momente ale urcuşului brusc.

Această panică se datorează şi nebunului de pilot care urcă prea brusc.

Se aprind luminile de parcă o dimineaţă măreaţă ar privi spre noi.

O oarecare tresărire, dar noi stăm cuminţi legaţi cu centuri în măruntaiele „păsării de fier” pe care acum a apucat-o tremuriciul.

N-aş vrea să fiu pilot, nici copiii mei, nici nimeni.

Aceasta nu este o meserie oarecare, trebuie să ai o doză de nebunie, ba, nebun de-abinelea! Nu cunosc în lumea mea de jos un pilot.

Dacă aş cunoaşte, cred că l-aş studia cu mare atenţie. Ce aş culege ziua de la el, aş rumega noaptea.

Oricum nu cred că aş ajunge la concluzia că este normal., chiar dacă este ... om deştept.

Pilotul ăsta chiar că nu-i normal. Aripa stângă coboară jos de tot, bineînţeles că cealaltă este îndreptată spre cer.

Despică aerul cu ciocul şi aripile păsării sale zburătoare cu atâta viteză, siguranţă şi ce-o mai fi având el prin cap.

14

Zici că începe să facă tumbe, ori că se răstoarnă de-a binelea aşa ... să ne sperie un pic.

El tot urcă. Cred că se întoarcea spre Vâlcea mea dragă, de-asta asemenea manevre ciudate şi periculoase, zic eu. Se întoarce asa brusc prin aer la 180 de grade!

- Până unde urci, bă, „monstrule”? De ce ne sperii aşa de rău?

Dacă se anunţă masa, cred că fiara a terminat cu urcarea, deşi de coadă stă un pic cam jos. L-am analizat bine şi nu greşesc deloc.

Sincer să fiu, aş vrea să beau ceva, să văd altfel lumea şi ... situaţia asta ciudată!

Urechile încep să se desfunde şi să pocnească. Parcă pe rând.

Nici nu ştiu când s-au înfundat.

N-am observat nimic din acest punct de vedere, al urechilor adică, problema este că mă deranjează aceste pocnituri ale lor, care vin, asa, fără să-mi spună, fără să mă anunţe, că doar sunt ale mele, eu le dau tot ce le trebuie.

Trecem mult deasupra norilor. Oare pe ce stradă aeriană suntem?

Cum s-o numi ea?

Sub albastrul cerului adânc şi limpede ca ochiul de fecioară crudă nu mai văd nori.

Pe poteca asta întortocheată a aerului nu văd cerşetori ori câini vagabonzi cu zgardă sau fără, lătrând ori dormind. „Animalul” tot cu capul în sus stă, şi evident cu coada-n jos, adică mai înclinat un pic spre spate.

Stewardesa vine şi-mi spune că mă pot muta în spate, la geam.

Este clar! Am ajuns „sus” unde trebuie .... şi acum ... libertate!

Asta şi fac. Ne mutăm cu ustensile cu tot mai în spatele avionului, dar la ... sticlă.

Disting, printre nori şi case, pământ lucrat, în fel de fel de forme geometrice.

Mă apuc serios de făcut poze, în primul rând cu aripa avionului de care sunt foarte aproape, dar şi cu norii.

15

Cum spuneam, jos, pământul se vede frumos muncit. Mă mir că se munceşte pământul, că a început să fie muncit.

Pe vremuri, un unchi îmi spunea: - Puiule, nimic nu-ţi dă mai mult şi mai bine decât pământul.

Ehe, măi unchiule, care te-ai dus unde te-ai dus!... Dacă i-ai fi cunoscut matale pe politicienii noştri de acum, pe putreji de bogaţii noştri aleşi de azi, nu mai ziceai aşa despre pământ. Lor nu le dă pământul. Lor le dă hoţiile pe care le fac. N-ai mai zice, unchiule, că pământul le dă, ai zice ca mine acum: Pământul să-i mănânce de javre ordinare! „Fiara” nu stă dreaptă deloc, deşi este clar că nu mai urcăm.

Norii de sub noi s-au făcut mici de tot, iar pe pământ disting mari aglomerări urbane.

Printre norii răzleţi, disting o linie şerpuită, o dâră destul de marcantă. Cred că este Dunărea. Sigur, Dunărea este.

Se mai văd şi alte aglomerări, alte oraşe pe marginea ei.

Oare este şi Severinul meu drag!? Este oare oraşul vieţii mele, Drobeta Turnu Severin!?

Continui să fac poze, dar şi să scriu în carneţelul de notiţe.

Fotografiez şi în avion. Observ că mai sunt locuri goale.

O fotografiez şi pe binevoitoarea stewardesă (împotriva voinţei sale, şi a faptului că nu am voie să pozez), cea care care mi-a oferit locul la geam.

Aşa am fost anunţaţi, că trebuie sa fim cuminţi şi să nu fotografiem sau să filmăm, lucru pe care eu nu-l voi înţelege.

Privesc afară, dar şi notez. Constat că de fiecare dată când îmi arunc ochii pe geam şi mai ales în jos, se încordează toţi muşchii.

Parcă aşa... necontrolat, fac acest lucru, adică ... muşchii mei. Cred că voi face febră.

Să tot fi trecut vreo treizeci de minute de la decolare, urechile-mi pocnesc ritmic, respiraţia este mai grea şi nu numai din cauza aerului condiţionat.

16

Scriu de zor, umplu colile caietului de notiţe, mai lovesc cu piciorul podeaua avionului şi mă gândesc cam cât ar fi ... până jos...

Mă gândesc la orice, cum ar fi dacă pilotul ... ar pune frâna! El sau avionul ... aşa, de capul lui!

Jos văd grupuri, grupuri de orăşele, localităţi, unele mai mari, altele mai mici. Văd toate astea şi multe printre pocniturile urechilor.

Deşi cred că merge drept, „fiara” alb-albastră tot cu capul pe sus umblă, şi cu coada mai jos, un pic.

Ce bine şi linişte este jos pe pământ!

- Cât mai urci, băi, avionule! Zic şi eu aşa ... în gând. Îl cert, dar nu vreau să-l supăr.

Văd un lac de acumulare. Seamănă cu Vidra. Cu Vidra, lacul, nu cu vidra, animalul.

Suntem deasupra unui lanţ muntos. Privesc de sus, de sus, crestele munţilor, şi respiraţia-mi devine mai grea, sigur ştiţi de ce!

Pe unele piscuri de munţi apar pâlcuri, pâlcuri de zăpadă, deşi baba iarna a cum plecat din Europa.

Cum să nu se ducă dacă acasă la Olăneşti am lăsat cireşii înfloriţi? Cireşii, perii, merii, prunii şi moşmonii, toţi erau înfloriţi!

Deşi, la propriu, „fiara” fuge rău de tot, aici sus parcă planează, aşa, ca un uliu care-şi caută prada, iar munţii se deplasează uşor de tot în direcţie inversă, invers sensului nostru de mers.

Trec pe sub noi, jos de tot, foarte încet.

Aproape de crestele munţilor, departe de noi, însă, norii plutesc ca nişte perne de puf zdrenţuite.

- Ce ai cu noi, băi, nene avionule, de ne zgâlţâi aşa de rău?

Aoleu! Ce sus suntem! Gândul mă duce acum la pilot.

Aş vrea să-l cunosc, să-l felicit, să-l pup, să mă mir de el, dar acum aş vrea să mă ducă mai repede jos, unde-i „cald şi bine”.

Suntem deasupra unei bogăţii de nori şi munţi cu crestele şi bărbile văruite.

17

Sigur am trecut demult hotarele României. Munţi, munţi şi numai munţi, cu căpăţânile albe. Beau un ceai.

Aş fi vrut să beau un wischy, stewardesa mă provoacă, dar îi spun că iau pastile... când aud cât costă.

Jos, un mare, mare oraş la poale de munte. „Fiara”-i parcă tot înclinată, tot fudulă cu capul pe sus, ba, ne mai şi zdruncină, uneori rău de tot.

Văd cum „Icarul” nostru ridică rău de tot aripa stângă. Probabil face curbe. Aşa fac piloţii ca să evite norii care dau turbulenţe – vibraţii şi trepidatii avionului.

Oare ştie „fiara” de frica radarului cum ştiu eu când umblu cu maşina pe jos?

Ceaţă multă, nori, nu se mai vede nimic jos. Nu mai am ce fotografia afară.

Iau din nou câteva imagini din burta „păsării metalice” de culoare alb-albastru ca cele ale Universitatăţii Craiova, dar şi pe stewardesă o ... imortalizez, chiar dacă este împotrivă ... prin gesturi.

Dacă râde înseamnă că-i place.

Nici pixul nu stă degeaba. Depune pe carneţel fel de fel din cele văzute şi trăite. Scriu mult. Deşi sunt mai aproape de părinţi şi de Domnul, îmi este totuşi o oarecare teamă, uneori panică. De ce, Doamne? Încă odată îmi dau răspunsul: pentru că sunt păcătos! Ca orice om, şi eu sunt păcătos!

Apropierea de Domnul, de mama, de tata, ar fi trebuit să-mi dea linişte, dar şi o siguranţă. Eu, acum, nu o am nici pe aia, nici pe cealaltă.

Mare aglomeraţie urbana jos. Foarte mare. Tare-aş vrea să ştiu ce oraş este.

De aici de sus văd aceste aglomerări, dar şi cât spaţiu liber este în jurul lor, şi, la fel, întreb:

18

- De ce vor oamenii să stea înghesuiţi când este atâta loc alături, unde pot să stea mai ... aerisiţi?

La fel de bine vine şi răspunsul. Tot al meu: - Cine nu vrea să stea-n centru? Eu n-aş vrea? Aşadar, fel de fel de judecăţi cu stomacul ridicat în capul pieptului. „Armăsarul” ăsta al aerului... de sus, tot nu vrea să stea drept. Nu vrea el şi gata, deşi stau cu ochii pe el.

Foaie verde... ce mi-e frică,... dar nu mă las! Dar ce pot face? Nu mai sunt al meu de când a început balaurul să alerge pe pistă. Scriu de zor, scriu şi fotografiez.

- Băi, avion bătrân! Nu te mai cutremura atât! Dacă-mi vine rău ... de înălţime şi de la înălţime?

Bă, nu mai tremura, bă, n-auzi!

Ce bine că nu sunt pilot! Scap eu de tremuriciurile ăstuia! Greu, dar tot voi scăpa!

Când voi scăpa, n-am să mai intru-n „burtă de avion”! Tot REGina mea este mai sigură. Se odihneşte acum într-o parcare din Drumul Taberei.

- Bă, fii, bă, mai calm, năzdrăvane, şi nu mai tremura scaunele că nu-mi este bine deloc, nu auzi? Doamne, încăpăţânată „fiară”!

Catania! Vino mai repede că „armăsarul” este nervos rău de tot!

Stă rău de tot cu nervii astăzi. Îşi bate joc de noi! Câteodată aşa de urât, încât mă duce gândul la pamperşi.

Ar fi posibil ca cineva de aici, din „burta fiarei”, să-i fi folosit deja.

Doamne, eu nu vreau!

Vai! Aripa stângă coboară rău de tot. Lângă ea sunt şi eu. Astami mai trebuia acum! Pe lângă tremuriciuri şi zdrăncănituri, aceste deplasări, înclinaţii rău spre stânga îmi provoacă panică lăuntrică.

Acum urcă la loc aripioara „nărăvaşului aerulu”.

- Ce faci măi, „balaur” albastru? Continuă să ne cearnă „fiara”.

19

Iară aglomerări urbane pe jos. Mă întreb cum le-ar sta cu noi pe capul lor. Cam ce spaţiu am ocupa noi printre ele acum?

De ce vrea lumea, aşa ... în înghesuială urbană? Cât loc liber este alături! Se vede bine acest lucru de aici de sus. V-o spun eu.

- Ţine-ţi, mă, aripile drepte, şi nu ne mai scutura atât, că nu avem purici!

Nu mai merge, măi, avionule, prin gropi! Ce, nu mai poţi?

Bătrânule ce eşti! Hoaşcă bătrână ce eşti!

Dacă nu mai poţi, stai, mă, acasă, acolo în hangarul tău, şi lasă-l pe altul mai tânăr să-noate pe aici pe sus!

Un mare lac de acumulare jos în stânga. Tare aş vrea să ştiu al cui este şi cum îl cheamă.

Alte aglomerări urbane, dar şi un mare obiectiv industrial, unde se munceşte.

Iese fum ca de la un furnal, fabrică de ciment, ori termocentrală.

Fumul vrea să urce până sus, aici la noi, să ne înţepe, ori să ne mângâie, să ne susţină ...

Da. Pe aici se munceşte, adică pe acolo pe la ei, pe la acel popor ce posedă acest obiectiv industrial.

O spun cele două guri fumegânde ale celor două mari turnuri. Ăştia mai au industrie, nu au păpat-o ca regimul iliesciano-năstăsist de la noi.

Hopaaaaa! Constat că m-am cam obişnuit pe aici pe sus, m-am obişnuit cu ... aerele înalte. Chiar îmi place acum.

Nu-mi dezlipesc ochii de pe hublou, mâna de pe pix şi de pe aparatul foto, care este în stand-bay acum.

Din când în când îl pun şi pe el la muncă, câteodată foarte serios. „Toţi”: carneţelul, pixul, aparatul foto, trebuie să facă câte ceva.

De-asta au venit aici şi până aici. Să muncescă!

Mă duce gândul acum la pensia ce-mi bate deja, nu la poartă că acolo a şi venit, ci la dormitor. A venit, bate, doar trebuie să-i deschid.

Ei, o mai las un pic de tot să aştepte.

20

- Cum o fi pensionar!?

L-am întrebat pe un fost, până de curând, coleg de serviciu, cum este când... „tragi pe dreapta” şi mi-a spus că dacă ştia că este aşa de bine la pensie, nu se mai angaja niciodată.

Ce aproape sunt de tine mamă, şi de tine tată! De când aţi plecat nu am fost aşa de aproape. Şi de tine, Doamne!

Nu-mi mai este frică.

Catania, unde eşti?

Apropie-te, odată! Nu voi pupa pământul la aterizare. Nu este al meu. Poate îl pup pe Nicolae Bălcescu la Palermo, dacă voi ajunge pe acolo. Am să-l pup, am să-l întreb: - Ce mai faci, bătrâne Nicolae? Ce mai faci, bre, nea Nae? Au ăştia grijă de matale? Ăi de acasă te-au uitat! Vor să te scoată şi din cărţi. Dacă-i întreb pe copiii de la liceu de mata, zic că eşti fotbalist şi mă întreabă apoi, ei pe mine, la ce echipă joci.

Vreau să obosesc rău de tot pixul, caietul şi aparatul foto. Nori, nori, nori şi multă ceaţă. A urcat ceaţa şi peste noi, aici sus.

Se dă totuşi în cele din urmă la o parte şi jos vedem numai apă.

Multă apă. Cred că este o mare, dar iată că apar din nou munţii.

Ce este cu atâţia munţi? Ai cui or fi? Cum îi cheamă? Pe ei nu scrie nimic! Ăştia din avion, din „balaurul zburător” şi nărăvaş, nu ne spun nimic. Îi respectă numai pe aceia care dorm. Eu cred că nici ei, avionarii, nu ştiu bine ce este pe sub zborul lor. Ştiu să se plimbe printre noi, să ne dea sfaturi la decolare şi aterizare, s-aducă mâncare şi băutură care este prea scumpă şi nu prea le-o ia nimeni, să te-ntrebe cu zâmbetul pe buze: - Ce mai faci?

- Cum te simţi? Îţi mai spun că nu ai voie să fotografiezi şi să filmezi. Şi cam atât.

Nu cred că le cam au cu geografia.

21

Munţii de sub noi se deplasează lent invers, nu se mai opresc din „deplasarea” lor şi ne privesc foarte atenţi.

Cred că le este milă de noi şi n-ar vrea să ne vadă şi să ne simtă de aproape, ori pe spinarea lor.

Aoleu! Brusc, „fiara” se întoarce înspre dreapta.

- Ce faci, nene? Ce ai cu noi? Te cuminţise-şi!

Eu presupun că ia nişte viraje să ocolească norii care ne-ar putea băga în trepidaţii, nu ca să ne sperie ori ca să-i trezească pe cei câţiva care dorm.

Grupul dobrogean este mai în faţă în „burta fiarei”, mai către stomacul ei. Eu mă aflu cam către intestinul gros al „balaurului albastru”.

Am vrut la hublou, să văd, să fotografiez şi să scriu.

Oo! Se-ntoarce fiara pe partea cealaltă. Aripa-i stângă este sus de tot, despică cerul. Ne înclinăm rău de tot. Mă gândesc că o fi adormit pilotul şi că am putea face baie pe vârfuri de munţi.

- Fiaro! Îndreaptă-te că mă superi!

Mă superi rău de tot şi-nchid ochii dacă te mai prosteşti. Ori mie mi se pare, ori aşa este. Avionul ăsta stă tot cu curul în jos!

Umblă numai cu nasul pe sus. După mine, ar fi trebuit demult să termine cu urcatul.

Eu mă gândesc la aterizare şi el, tot ... fudul este! Cam aşa văd lucrurile de aici de sus cu muşchii stomacului întăriţi rău de tot.

- Aoleu! Ce ai, mă, nea zdrăncănitură!? Nici nu mai pot să scriu.

S-a enervat „balaurul” şi ne zguduie rău de tot.

Vai! Ce oraş mare!

- Cum te numeşti, mă? În aşa zdrăncănitură, care nu se mai opreşte, suntem anunţaţi să punem centurile.

Este ora 17 şi am decolat la ora 15,45. „Monstrul aerului” ne zdruncină rău de tot. Urât se mai comportă cu noi... „pasărea de fier”.

Zici că se luptă cu un vânt puternic. Ce vânt? Furtună mare nu alta! Se luptă şi vrea să biruiască.

22

Jos văd ţărmul unei mări.

- Fii, mă, şi tu, avionule, mai serios că nu ţi-am făcut nimic!

No, hai, vorba ardeleanului, că s-a liniştit bâţâilă. Nu-i mai tremură măruntaiele.

Fotografiez un ţărm de mare, un litoral, dar se văd şi două insule, destul de măricele.

Le-am pozat şi pe ele. Acum se vede numai apă. Apă chioară cum se mai spune, apă multă, dar intrăm iarăşi în ceaţă.

Se spune că în Anglia este multă ceaţă. Om fi greşit drumul? Încă o poză şi încă multe altele acum în ...”burta fiarei”. Jos pământ şi baltă multă.

Stau tot cu centura pe burtă, mă conformez celor spuse la difuzor, dar suntem şi controlaţi la acest lucru de stewardese.

Eu nu consider necesar acest lucru, că doar nu ne răsturnăm unii pesta alţii. Doamne, fereşte de aşa ceva! N-am scăpa nici cu cincizeci de centuri.

Poţi muri şi nelegat de burtă. Pe întinsa mare de jos, de sub noi, se distinge un vapor.

Chiar dacă este un pic mai mare ca un punct, dâra albă mare ce-o lasă după el dovedeşte că este un vas uriaş.

Gata! L-am pierdut şi pe ăsta din raza vizuală ca şi pe nenumăratele lanţuri muntoase care alergau uşor pe sub noi.

La difuzor suntem anunţaţi că trecem printr-o zonă cu tulburenţe şi că trebuie să lăsăm centurile puse. Aoleu! Cele de până acum ce-or fi fost, Doamne?

- Le lăsăm puse, măi, fătucă! Le lăsăm, că suntem cuminti, dar „fiara aerului” de ce nu este? Şi chiar aşa este. Nu glumeşte „fiara albastră”! Încep zgâlţâielile. Iar l-au apucat trepidaţiile. Parcă ar avea febră.

Tremură tot. Tremură ca un câine la injecţie. Tremură mai rău ca mine la injecţie deşi nu-s nici câine nici avion. Ea, „ năzdrăvana fiară”, o ţine-aşa, pe-a ei, cu tremuratul.

23

Nu cred că văd greşit, chiar aşa este, avionul stă tot înclinat.

Puţin înclinat. Destul de vizibil acest lucru, adică ... tot fudul este!

Tocmai o slăbise cu zdrăncăneala şi acum a început iarăşi.

Rău de tot acum.

- Opreşte-te, mă! Nu din zbor, ci din tremuratul ăsta nebun!

Dacă n-am ce fotografia afară, o fac aici înăuntru, în burta „fiarei nebune”, printre zgâlţâiturile astea.

Lumea, populaţia din burtă, stă liniştită. Stewardesele stau însă cu ochii aţintiţi spre noi.

Se uită aşa de atent la mutrele noastre de zici că ne numără, ne face inventarul, de parcă ne-am fi înmulţit şi nu aveam voie, că de lipsă ...

S-ar mai putea spune că ne urmăresc atent să nu fugim cumva.

Mai fac nişte poze pe aici, prin măruntaiele „păsării” de oţel, unde sunt de o parte şi de alta a coridorului ce despică avionul în două, aşa cam ca şira spinării, câte trei rânduri de scaune de o parte şi trei de cealaltă parte a acestui bulevard lăuntric.

Cum spuneam, „burta fiarei” nu-i plină, fapt ce mi-a permis sămi abandonz locul de pe bilet şi să mă mut la sticlă, însă mai în spate.

Eu cred că suntem în jur de o sută de persoane. Printre poze, pixul munceşte foarte serios, nu vrea nici el să ierte nimic şi răstoarnă dezordonat litere şi cuvinte peste pătrăţelele carneţelului de notiţe care se tot umple. Îî este foame rău de tot carneţelului, şi pixul îl ajută să-şi umple ... paginile. Doar de-asta a plecat la aşa drum, ca să mănânce!

- Măi, ceaţo! Mai dă-te-ntr-o dungă, să mai vedem şi noi ce mai este pe jos!

Normal, după cele auzite şi după ceas, am mai avea vreo treisprezece minute de zbor.

Of! Catania, Catania! Cum ni te vei prezenta?

Iar nu mă lasă ăsta să scriu cu tremuriciul lui obraznic. Frunză verde.... jos de tot ... e ceaţă mare, mă furnică pe spinare!

24

Ştiţi ceva? M-am obişnuit „bine-rău” de tot, aici sus! Parcă sunt pe pământ cu rata într-un tunel luminat, dar pe un drum cu multe, multe gropi.

- Termin-o, băi, cu zdrăncăniturile că nu mai pot să scriu! Lasămă să-mi termin şi eu frazele că uit ideea!

Ceaţă multă jos, aripile avionului tremură cu noi cu tot, mai bine zis ne zdrăncăne rău de tot.

Este cazul, aici sus, să-mi mai pun întrebarea: ce este viaţa?

Păi, acum nici nu ştiu ce să spun!

Poate, când voi fi cu picioarele pe pământ, când voi ajunge jos pe pământ, să gânguresc ceva despre ea, despre viaţă.

Aş vrea să ştiu ce este viaţa din gura şi din pixul unui poet. Viaţa nu este urâtă. Viaţa este a Domnului, noi doar trebuie s-o trăim. Ea este frumoasă, dar noi ne-o facem urâtă, de multe ori.

Cu mâna noastră, cum se mai spune, cum mi-am făcut-o şi eu aici sus, când, de multe ori m-am întrebat: Ce caut în avion?

Nu mă hotărâsem de data trecută să nu mai intru în „burţi” de „fiare zburătoare”?

De ce am venit aici ca să mă sperii aşa de tare? Cred mereu că viaţa este de la Domnul, este a Lui, numai că noi trebuie s-o trăim. De multe ori suntem obligaţi s-o trăim.

Se micşorează zgomotul motoarelor, dar şi viteza. Cred că pământul se apropie de noi.

- Catania! Vii la noi? Stai acolo, păpuşă, stai că venim noi acum, pe-aci pe la tine! Stai un pic! Sigur aterizăm. Jos tot ceaţă, iar ăsta tremură mereu.

Hopa! Avionul stă drept acum! Precis coborâm. Precis suntem la sfârşitul drumului aerian. O spune şi ceasul şi poziţia avionului, dar şi zgomotul şi viteza care se tot reduce.

De jur împrejur ceaţă, iar „fiara” trage mereu frâna de mână.

Gata şi cu ceaţa. Am gonit-o. A fugit. A dispărut. Jos numai apă.

- Gata, mă, şi tu! Lasă-ne cu tremuriciul şi trepidaţiile tale!

25

Nu mă mai sperii. Bine că nu au fost tremuriciuri când ... urcam „coasta”, când am decolat şi când nu eram obişnuit – ca acum – cu aerele înalte.

Zăresc jos pe baltă un vapor. Fiara-şi micşorează mereu viteza şi zgomotul, dar de ce-l apucă aşa de des tremuriciul, ca acum de altfel?

- Linişteşte-te, măi, băiatule! Ce, ti-e frică? Nu te uiţi la mine ce calm sunt? Acum stă de cur în sus, „fiara”. Ce nervos eşti, bă! Pe apa de sub noi, pe mare de altfel, se văd valurile.

Parcă sunt nişte păsări albe, nişte lebede în zbor, puţin deasupra luciului de apă.

Cu ochii pe... lebedele de pe apă, „fiara” se scutură din coadă de nu mai pot să scriu.

- Catania! Unde eşti? Nu vezi ce face ăsta cu noi!? Stai acolo că venim! Apa de sub noi stă. Parcă şi noi stăm pe loc. Viteza de deplasare se reduce şi cu siguranţă ne îndreptăm spre pista de aterizare.

Da. Apa de jos se apropie de noi. Văd un alt vapor, dar de data aceasta mult mai clar.

Cineva merge pe culoarul avionului. Se aud paşii, se simt ca pe tinda unei case de lemn de la etaj.

Avionul mai face şi el... aşa, de la el, nişte curbe stânga-dreapta de parcă ar zice: Hei, copii, treziţi-vă! Uite ce frumos este afară!

Sub noi marea cu ale sale valuri destul de vizibile, însă, nu mai par acestea, ca nişte lebede în zbor.

De fotografiat nu mai am ce.

- Hopaaaa! Pământ! Ţărm de mare şi localităţi. Multe localităţi înşirate pe ţărmul mării. Prima impresie este că suntem la talpa cizmei italiene, la tocul ei.

Certo! Suntem deasupra Italiei. Ne anunţă difuzorul din burta „calului nărăvaş” că în circa zece minute aterizăm în Catania.

- Unde eşti, fato? Iară primim informaţiile, de fapt indicaţiile de rigoare în privinţa aterizării .

26

Italia – nori şi ceaţă. Mă averizeaza stewardesa să-mi ridic spătarul scaunului, să-l îndrept de fapt, şi mă conformez imediat, sub privirile ochilor ei frumoşi.

Parcă urcăm din nou. Da. Chiar aşa este. Curbă la stânga, curbă la dreapta, şi „fiara”-şi ridică iar nasul. Parcă trecem printre nişte jaloane.

După geografia mea, dacă ar lua-o la dreapta, „fiara” rea, am urca sus spre Roma, Milano, spre nord, deci.

- Aoleu! Iară urcă nebunul! Urcă de-a binelea! Destul de vizibil acest urcuş.

- Ce faci, nene? Ne duci înapoi? De-asta te-am plătit? Ca să mă sperii şi să-mi arăţi un toc de cizmă italiană şi să mă întorci acasă?

Iară stânga, iară dreapta. Parcă am fi urmăriţi de cineva şi vrem să-l păcălim. Fâlfâie cu noi în ambele părţi şi urcă. Poate el fâlfâie de bucurie, pe când eu ...

Vedem multe, multe lacuri artificiale, ce par a fi surse de irigaţii.

Uşor, uşor, casele încep să se apropie de noi. „Băieţaşul” s-a cuminţit, îi este frică de pământ, şi reduce mereu viteza. Parcă pluteşte.

După fuga caselor de sub noi, dar şi a faptului că acestea se măresc destul de vizibil, este clar, „fiara” coboară, a început iară să coboare ca apoi să se odihnească şi să ne dea afară din burta-i destul de încăpătoare.

Ne-a ferecat destul, acum o să ne dea afară la soare, să ne „uscăm” la soarele blând al Siciliei.

Mai depozitez în aparatul foto nişte aspecte cu ... pământ italian, de data aceasta mult mai aproape de el. Terase, vii, multe instalaţii de încălzire solară.

Foarte multe instalaţii de acest fel, câmpuri întregi. Încep să se distingă bine maşinile pe străzi, o turmă de oi, o gară cu o garnitură de tren umple peisajul vizual.

27

Ochii-mi caută cu mare atenţie un om. Să văd un om, nu pentru că nu aş avea certitudinea aterizării, sau că nu ar exista oameni, dar aşa, ca ... unitate de măsură. De ce să nu fie şi omul unitate de măsură când astăzi, el, a devenit şi „obiect” de vânzare.

Plutim deasupre unui orăşel de mărimea Brezoiului.

La aripa avionului se văd mişcări ale acesteia – în partea din spate ce ar ajuta la reducerea vitezei, sau cum s-ar mai spune, cum pune „fiara” frâna.

Peste aripa stângă se vede Catania. Mare oraş. Am reuşit şi am văzut şi primul om, apoi mai mulţi, şi încă destul de mulţi.

- Pune, băi, nene, avionule frâna odată şi nu ne mai bălăngăni atâta, nu ne mai tremura atâta!

Eu ştiu bine, m-am obişnuit deja pe-acolo pe sus cu tremuriciurile tale. Nu ai de gând să ne slăbeşti nici aici?

Ca şi la decolare suntm anunţaţi şi felicitaţi de şeful echipajului Cătălin Galoianu.

Am atins pământul, „pasărea de fier” primeşte aplauzele meritate de la cei din burta sa, dar „fiara” tot fuge. Fuge acum pe roţi, fuge de ... mănâncă pământul. Încă o dată pentru decolare, zbor şi aterizare fiara primeşte aplauzele noastre.

Ce bine este pe pământ, Doamne! În Catania, 18 grade în data de 24 aprilie 2013.

Gataaaaaa!

Frumosul „cal nebun” albastru-alb, s-a oprit.

S-a oprit şi el, s-au oprit şi motoarele. Parcă-mi pare rău de el acum. Pe căt de nărăvaş era pe sus prin aer, pe atât de liniştit şi obosit îl văd acum când doarme. Îmi vine să-i zic: - Hei, băiatul! Nu mai eşti năzdrăvan? Nu mai am cu cine vorbi acum cand am eu chef. „Monstrul” a adormit.

28

Afară – Catania! Suntem în Sicilia, după spusele multora mama Mafiei.

Greşeală mare, zic eu.

Mama Mafiei şi tata şi bunica şi bunicul ei, sunt la mine acasă, în România mea, unde hoţii se plâng când sunt prinşi, spun că sunt nevinovaţi, şi proştii de noi stăm cu ochii după ei şi-i plângem. Ne plângem călăii, asta facem. Aşadar...

29

SICILIA Trebuie spus ceva special şi despre acest «colţ de rai”, Sicilia, un ţinut sfânt de o rară frumuseţe, ţinut ce stă veşnic sub pălăria de fum a Etnei şi a pericolelor pe care aceasta le-ar produce cum a mai facut-o, fără milă.

Are o suprafaţă de circa 25.700 km² şi o populaţie cam de 5 milioane de locuitori.

Prinicipalele sale oraşe sunt: Palermo, Catania, Messina, Siracusa, Marsala şi Trapani, cam asta ar fi ordinea din punct de vedere al mărimii lor.

Un oraş de mare importanţă şi frumuseţe este Taormina.

Vulcanul Etna este situat în Catania, este deci mai aproape de acest oraş pe care l-a… “invadat” de câteva ori… definitiv.

Monstrul cu patru guri de foc, vulcanul Etna, se află deci pe insula Sicilia din Italia, în apropiere de oraşele Messina şi Catania.

Vulcanul Etna are înălţimea de 3.340 m, fiind cel mai înalt şi cel mai activ vulcan din Europa.

Se estimează că vulcanul erupe la fiecare 3 luni, şi că la fiecare aproximativ 150 de ani sunt distruse şi localităţi. Înălţimea sa este controversată, datorită distrugerii parţiale a conului vulcanic, a coşului, la erupţii, care au format până la 400 de cratere secundare.

Aria de acţiune distrugătoare a vulcanului se întinde pe o suprafaţă de 1.250 km².

Cu toate acestea, poalele vulcanului sunt dens populate; acest fapt se explică prin fertilitatea deosebită a solului.

Lava vulcanică adusă de erupţii a creat un sol adecvat pentru cultivarea viţei de vie, a pomilor fructiferi şi a măslinilor, îndeosebi a citricelor.

Având o activitate de peste 6000 de ani, Etna este vulcanul activ cu cea mai lungă perioadă de activitate.

30

Turismul este foarte dezvoltat pe acest pământ; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc naţional.

Aici se găsesc şi zone de schi alpin de importanţă europeană.

Există şi un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupţie, dar repus în funcţiune în anul 2004, însă cu vreo 200 de metri mai jos.

Dacă un turist doreşte să urce pe muntele cu vulcanul pe creastă, poate ajunge aici cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administraţia locală, până la craterul Sapienţa.

O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona).

Bineînţeles că s-au născut fel de fel de legende în jurul acestui multimilenar munte vulcanic, Etna.

Istoria consemnează şi este presărată cu numeroase morţi eroice, fie că acestea au survenit în urma unui gest menit să salveze viaţa cuiva, sau într-o luptă.

Regretabil, unele decese au fost cât se poate de ironice, dacă nu chiar jenante şi probabil răposaţii se cutremură în mormânt la gândul că nu au rămas … anonimi.

Ai vrea ca lumea să vuiască la auzul veştii că erai un mare războinic şi ai murit din cauza unei bătrane sau că te-ai aruncat într-un vulcan în speranta că vei deveni nemuritor?

Aşa ceva se pare că a păţit şi filosoful grec Empedocles. Cum a murit!?: S-a aruncat în vulcan ca să se purifice prin foc şi să devină nemuritor. În primul rând, cine a fost Empedocles al cărui nume se găseşte astăzi pe multe … “etichete” din Sicilia? Este chiar şi o piaţă cu acest nume, de asemeni are şi statuie!

Empedocles era un filosof grec, cel mai bine cunoscut pentru teoria clasică a celor patru elemente şi pentru faptul că era ultimul “cugetator” care îşi scria ideile în forma lirică.

31

Conform legendei, Empedocles s-a aruncat în vulcanul activ de la muntele Etna din Sicilia, astfel încercând să-i convingă pe învăţăceii săi că trupul său a dispărut şi că într-o zi se va întoarce ca zeu.

Din păcate pentru filosof, una dintre sandalele sale a rămas în urmă pe altă cărare şi a fost descoperită de un discipol, aşadar planul său a fost dejucat.

Cel puţin zece legende ale unor oameni de seamă, dar şi foarte ciudate, circulă şi acum…”prin gura craterelor vulcanului” Etna. În nordul acestui munte vulcanic sunt insulele Eoliene care fac parte administrativ din Sicilia, la fel ca şi insulele Egadi din partea de est.

Sicilia este cunoscută de peste 200 ani pentru producţia sa de cereale; măslinele şi vinul sunt două alte produse importante ale acestei provincii italiene.

Minele din regiunea Caltanissetta, orăşel pe lângă care vom trece şi noi în periplul sicilian, au fost în secolul al XIX-lea mari producătoare de sulf, dar şi-au început declinul în anii 1950.

Sicilia are o reţea destul de densă de şosele, autostrăzi, multe dintre ele fiind elevate din cauza terenului muntos al insulei. Starea şi situaţia drumurilor din Scilia este foarte bine pusă la punct. Foarte multe tuneluri, autostrăzi, unele chiar suspendate, constituie o adevărată reţea de circulaţie în siguranţă, dar şi rapid..

Legătura dintre… “cizmă” şi teritoriul sicilian se face şi cu trenul. Sunt trenuri care circulă între Italia şi Sicilia, vagoanele fiind încărcate în vapoare, trecând apoi Strâmtoarea Messina, unde sunt descărcate şi puse din nou pe şine.

Se are în vedere construcţia unui pod de suspensie care va conecta Italia şi Sicilia. Acest pod va avea în componenţa sa şi o cale ferată, care va însemna că trenurile vor circula direct între Italia şi Sicilia fără a mai fi transferate în vagoanele de pe vapor.

32

Aeroporturile principale ale insulei sunt Aeroportul Internaţional Palermo şi Aeroportul Catania-Fontanarossa. Acestea sunt servite de zboruri naţionale şi internaţionale, în principal din Europa.

Sicilia, datorită poziţiei strategice din centrul Mediteranei, a fost colonizată la început de fenicieni, apoi de cartagenezi şi de greci, devenind o provincie romană după primul război punic, fiind o sursă importantă de cereale pentru Roma, sub numele de Provincia Sicilia.

După retragerea Imperiului Roman, Sicilia a fost guvernată de Imperiul Bizantin până la cucerirea arabă din 827 până la 902.

Sunt de menţionat importantele situri arheologice de la Segesta, Selinunte şi Mozia.

Musulmanii au cucerit insula în anul 965. Sicilia va face parte din Califatul Fatimid după împărţirea Califatului Arab.

Arabii au organizat o reforma agrară, care a ajutat creşterea şi dezvoltarea productivităţii agricole.

Sicilia îşi va obţine independenţa, sub numele de Emiratul Siciliei, sub regimul musulman.

Diversitatea culturală şi toleranţa religioasă din perioada musulmană a continuat sub autoritatea normanzilor. Aceştia au cucerit insula între 1060-1090 şi au transformat-o într-un regat. În 1130, sub dinastia germană Hohenstaufen care a condus din 1194, au adoptat Palermo ca şi reşedină regală din 1220.

Conflictele între dinastia Hohenstaufen şi papalitate au provocat în 1266 cucerirea insulei de către Carol I, duce de Anjou.

Pe 30 martie 1282, opoziţia faţă de suveranitatea franceză şi taxele acesteia, a condus la cucerirea şi invadarea cu succes de către regele Peter III al Aragonului.

Guvernată de regii Spaniei din 1479, Sicilia a suferit o teribilă epidemie de ciumă în 1656, urmată de un important cutremur în estul insulei în 1693.

33

După Tratatul de la Utrecht din 1713, Sicilia a trecut sub coroana de Savoia, care a fost cedată de către Casa de Habsburg în schimbul Sardiniei. În 1735, Sicilia, ca şi Napoli, a trecut sub autoritatea Bourbonilor spanioli, formând regatul celor două-Sicilii.

Atunci când Napoleon i-a alungat pe Bourboni de pe continent, aceştia s-au refugiat în Sicilia.

Din 1816 au fost iniţiate unele mişcări de portest împotriva refuzului Bourbonilor de a accepta câteva reforme. În sfârşit, în 1860, după expediţia lui Giuseppe Garibaldi, Sicilia s-a alăturat Italiei. În ciuda unei dezvoltări economice, ce a avut loc după unificarea cu Italia, Sicilia a fost depăşită, la diferenţă mare, de creşterea industrială a marilor zone urbane din nordul Italiei.

Reţeaua de crimă organizată, cunoscută sub numele de mafia, şia păstrat influenţa din secolul al XIX-lea, deşi parţial a fost suprimată de regimul fascist de la sfârşitul anilor 1920.

După cel de-al II-lea Război Mondial, Sicilia a fost eliberată de forţele anglo-americane între 10 iulie şi 16 august 1943.

După 1946, Sicilia a devenit regiune autonomă şi a beneficiat de reforma agrară parţială din 1950-1962, precum şi de fondurile speciale provenite de la Cassa per il Mezzogiorno, fondul guvernului italian pentru regiunile din sud.

Despre Sicilia se mai spune: “Insula Sicilia în cea mai favorabilă perioada a anului în care temperaturile sunt ideale pentru a o vizita, este un adevarat muzeu în aer liber.

Sicilia este cea mai mare insulă din Marea Mediterana, locul care satisface toate cerinţele celor care o aleg drept destinaţie de vacanţă, indiferent dacă este vorba despre iubitori de plaje superbe, de mare şi de natură, sau de pasionaţi de artă, cultură sau istorie.

34

Sicilia este un tărâm aparte, o insulă separată de restul Italiei, nu numai de mare, ci şi de secole de experienţe istorice şi culturale. Şi totusi, este o parte extrem de importantă a ţării iar scriitorul german Johann Goethe, profund impresionat de frumuseţile insulei, spunea: „să vezi Italia fără să vezi Sicilia este ca şi cum nu ai fi văzut Italia deloc, pentru că Sicilia este cheia întregii ţări”.

De-a lungul timpului, acestă insulă i-a atras pe cartaginezi, romani, greci, vandali, arabi, normanzi, spanioli, francezi.

Invadatorii Siciliei au lăsat insulei o extraordinară moştenire: teatrele de la Siracusa şi Taormina, impozantele temple de la Agrigento şi Sagesta, superbele mozaicuri din Piazza Armenia, stilul arhitectural cu influenţe maure sau maiestuosul stil arhitectural, moştenire ce se poate vedea cel mai bine la catedralele Monreale şi Cefalu.

Meritul sicilienilor este acela că au păstrat şi întreţinut cum nu se poate mai bine aceste edificii cultural-istorice.

Principalele oraşe, care sunt şi capitale de provincii, sunt Palermo, Catania, Siracusa, Agrigento, Messina, Caltanissetta, Trapani, Enna, Ragusa.

Palermo este cel mai mare oraş din Sicilia, este şi locul unde-şi are parlamentul şi conducerea această regiune istorică a Italiei.

Catania este al doilea oras ca marime din Sicilia, fiind situat pe coasta de est, la mică distanţă de vulcanul Etna.

Aspectul unic al Cataniei se datorează în mare parte pietrei vulcanice, de culoare gri, folosită pentru numeroase edificii publice şi palate.

Frmuseţea şi valoarea artistică şi istorică a centrului baroc al Cataniei a fost recunoscută prin includerea ei în Patrimoniul UNESCO. Palermo, capitala Siciliei, este un oraş modern, cu un ritm alert de viaţă şi numeroase obiective interesante, mai ales vechi monumente şi clădiri.

35

Dar în afara obiectivelor culturale vom găsi şi magazine, pieţe, restaurante şi localuri traditionale unde urmele vechilor civilizaţii se observă şi se constată cu pregnanţă. În Piaţa Marina se află Parcul Garibaldi. Aici, Bălcescu are un bust aşezat chiar langă cel al prietenului său, Giuseppe Garibaldi.

Parcul are o vechime de peste 100 de ani, fiind fondat în 1886, iar statuia lui Bălcescu este străjuită de imenşi ficuşi cu trunchiuri împletite şi de palmieri exotici. “Nicolae Balcescu”, grande storico e patriota romeno morte a Palermo”, scrie pe soclul statuii revoluţionarului de la 1848.

Taormina este recunoscută ca fiind “perla Marii Mediterane” şi este situată pe coasta de est a insulei, deasupra a doua golfuri a căror imagine este desprinsă parcă dintr-o carte postala. Staţiunea a fost construită pe Muntele Tauro, iar în fundal se vede vulcanul Etna; este o priveliste care îţi taie pur şi simplu respiraţia.

Taormina poate fi cel mai bine descrisă ca fiind o combinaţie între munti, mare de azur, stânci dramatice, diamantine şi istorie vie.

Renumitul teatru grec din Taormina este una dintre atracţiile turistice importante; de aici se poate admira o frumoasă privelişte a coastei de est.

O plimbare pe straduţele înguste ale Taorminei cu magazine specifice, cafenele şi restaurante este un prilej de încântare.

Nu trebuie ratată, odată ajuns aici, o plimbare prin grădinile publice din Taormina, pline de verdeaţă şi flori multicolore.

Il Padrino – „Nasul”! Numele insulei Sicilia duce inevitabil cu gândul la Mafia Siciliana. Mafia s-a născut la Corleone, un sătuc “rătăcit” în munţi, “ascuns” în spatele oraşului Palermo, pământ de agricultori şi păstori, cicoare şi ricotta. Aici se află “Olimpul” naşilor, aici este centrul puterii a celebrei Cosa Nostra.

Vulcanul Etna – „vulcanul care nu doarme niciodată”, a fost un subiect de mare interes pentru mitologia clasică şi credinţele populare; s-a încercat explicarea comportamentului vulcanului prin religie,

36

considerându-se că zeii uriaşi din legendele romane şi greceşti controlează vulcanul anual.

Se pot vizita aici în Sicilia printre altele: - Riviera Ciclopilor care reprezintă istorie, cultură, natură. Acest loc se afla în Acireale şi a fost făcut faimos de către Homer în Odiseea sa. Riviera Ciclopilor ofera un peisaj frumos şi pitoresc către insulele Lachea şi Le Corbusier.

- Turul Cataniei, orasul de la poalele Etnei: centrul istoric, Domul şi Piata Domului. Simbolul oraşului este Fântâna Elefantului compusă dintr-un elefant sculptat din lavă neagră şi un obelisc egiptean deasupra. Elefantul aparţine epocii romane, iar obeliscul are origine egipteană, realizat din granit. Ambele componente sunt antice şi sunt ridicate pe un soclu de marmură alba.

- Taormina – este una dintre cele mai populare destinaţii turistice din Sicilia. Oraşul a fost construit pe o pantă în trepte, ceea ce face Taormina o atracţie unica. Aici este şi renumitul teatru grec.

- Siracusa, oraş declarat patrimoniu mondial UNESCO. Principalele atracţii de aici: Templul lui Zeus, teatrul grec, Catedrala din Siracusa din Insula Ortigia, atelierul de papirus şi Urechea lui Dionis, insula Ortigia.

- Rezervatia Naturala Etna – O excursie pe muntele Etna este într-adevăr o adevarată aventură, acesta fiind cel mai activ vulcan din Europa. Se poate vizita Refugio Sapienza la 1900 m altitudine. De aici se pot cumpăra suveniruri sau sticle de vin sculptate în lavă întarită. O parte din traseul până la 3000 m se face cu telescaunul iar apoi se continuă ascensiunea pe jos. La aceasta altitudine se merge pe râuri de lavă întărită „simţind” sub picioare căldura emanată de vulcan.

- În Palermo se poate vizita: Palazzo dei Normani cu Capela Palatina, Catacombele Capucinilor, Catedrala, Biserica Martorana. Nu se pot rata Catacombele Capucinilor unde se pot vedea peste 8000 de foşti locuitori ai oraşului Palermo mumificaţi, unii aproape schelete, alţii păstraţi într-o stare foarte bună.

37

În drum spre Palermo se poate vizita Monreale. Catedrala din Monreale este una dintre cele mai mari şi frumoase catedrale.

Minunatele mozaicuri, încantă privirea oricărui pelerin care îi calcă pragul.

- Pe urmele „Naşului” se ajunge la Savoca, locul în care „Naşul” întâlneşte familia miresei sale, se pot savura brioşe şi cappucino exact în barul în care au fost semnate documentele căsătoriei dintre cei doi. În oraşul Forza d’Agro se pot vizita locurile în care s-au filmat scene din filmul „Naşul” urmate de oprire la Biserica La Traiade, biserica în care Corleone mergea să se roage.

- Valea Templelor în Agrigento, este cea mai renumită atracţie, este situl arheologic ce conţine rămăşiţele diferitelor temple dorice datând din secolul VI. îCh. Templul Concordia: Ridicat în 430 Î.Ch., este cel mai bine păstrat templu doric şi unul dintre cele mai frumoase din punct de vedere al proporţiei şi armoniei formei. Templul Junonei: are 40 de coloane, din care 16 cu capiteluri. În apropiere sunt altarele de sacrificiu. Templul lui Hercules: Este cel mai vechi templu din Agrigento, construit cu un singur rând de coloane pe toate laturile.

Templul lui Zeus, una dintre cele mai mari clădiri ale arhitecturii greceşti, măsurând 112/ 56 m, a fost construit în 480 Î.Ch. în cinstea lui Zeus, după victoria împotriva cartaginezilor.

- Turul Maltei – Se poate vizita şi Malta, implicit Valletta oraş modern dar vechi de peste 400 ani cu obiectivele: Catedrala Sf. Ioan, Palatul Marilor Maeştri (exterior) şi Grădinile Barrakka. Catedrala Sf. Ioan este cel mai cunoscut obiectiv turistic maltez şi cel mai bun exemplu de stil baroc. Catedrala adăposteşte una dintre cele mai impresionante şi faimoase opere de artă ale Europei: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul pictat de Caravaggio. Se mai poate vedea aici şi Medina, fosta capitală a Maltei cu catedrala Sf. Paul * .

38

Iată deci câteva date, scurte şi esenţiale despre acest minunat ţinut, Sicilia.

Suntem, deci, aici, de curând aterizaţi din burta “fiarei nărăvaşe” care acum doarme liniştită.

Se vede vârful Etna fumegând. La fel şi aici, formalităţile de rigoare pentru a putea ieşi din chingile aeroportului catanian.

Recuperarea bagajelor din cală şi apoi cu ochii după grup în vaderea întâlnirii cu reperezentantul firmei Cristian Tour de aici, Aurelian Dristaru.

Reuşimsă ne întâlnim cu toţii, apoi urcarea în “ogarul albastru” condus de simpaticul Carmine şi deplasarea – circa 60 km în staţinea Geardini Naxos de pe malul mării Ionice. Din denumirea acestei localităţi, Geardini Naxos, se poate vedea uşor comuniunea celor două expresii, una italiano-sicilină - Geardini, cealaltă grecească - Naxos.

Ce constat? Salcâmii sunt înfloriţi, şoselele mai aglomerate ca la noi! Peste tot, plantaţii de lămâi cu fructe mari şi coapte. Etna fumegând undeva în dreapta, sus, este cu ochii pe noi!

Ne deplasăm în direcţia Messina, Etna «mutându-se» acum acum undeva în partea stângă. Se poate spune că ne deplasăm pe la poalele muntelui Etna care-şi fumează veşnica şi eterna pipă. Ni se spune că este în erupţie. Se disting două fumuri mari; unul alb, celălalt negru. Înţelegem că atunci când este fum negru, vulcanul erupe şi este… pericol, provoacă teamă, panică. Fumul alb nu este periculos, nu provoacă teamă.

Continuăm drumul spre Geardini Naxox unde ne aşteaptă hotelul de patru stele Bella Sporting Hotel, care-şi oglindeşte măreţia în marea Ionică şi priveşte spre botul cizmei italiene, spre ţinutul Calabria al acesteia.

Pe marginea autostrăzii - cenuşă şi zgură măruntă de sus din gura de foc a vulcanului.

Plantaţii de portocali pe margini, sus bătrânul Etna, măreţul şi fumegândul Etna care stă mereu cu ochii pe noi.

39

Observ un ficus mare, mare şi frumos, gros de circa un metru, pom în bună regula. Este preferatul meu, am şi eu unul acasă la Băile Olăneşti, dar mic, mic, cât mine de înalt.

Drumul… spre casă, noua noastră casă de aici din Sicilia, este un drum plăcut, privelişti mirifice.

Am ajuns şi la hotel, iarăşi reguli şi formalităţi. Îmi fulgeră prin cap nişte idei, îmi aduc aminte cum era cu ceva timp în urmă în avion şi-mi spun: Ce bine că nu m-am făcut pilot! Ceo fi făcând acum nebunul de pilot de pe Blue-Air-ul care ne-a adus în Sicilia şi ne-a zgâlţâit de parcă eram pedepsiţi? Mă gândesc la el aşaaaa… Şi ce dacă aş fi fost pilot? După vreo 44 de ani vechime, cam cât am acum în domeniul producerii de energie electrică, sigur că m-aş fi obişnuit cu … pilotajul. Mai bine aşa cum sunt, technician hidroenergetic.

Nu ştiu dacă este bine însă că pe lângă această meserie nobilă pe care am îndrăgit-o, am iubit-o şi am practicat-o atâţia zeci de ani, am îmbrăţişat-o şi pe aceea de scriitor. Ce m-o fi apucat să intru cu scrisurile mele în gurile spurcate ale hienelor de criticoi (critici sunt puţini), să mă muşte nehaliţii de prin toate părţile?

Asta-mi trecea acum prin minte, la coadă, la cazare.

Ajungem sus, la etajul III camera 320, urcând scările pe jos.

De la fereastra camerei de hotel privim spre Etna, bătrânul Etna, veşnic cu pipa-n gură, de fapt are patru guri active, patru cratere în erupţie. Bineînţeles că şi de aici l-am speriat cu blitz-urile aparatului foto Nicon, cumpărat cu câtiva ani în urmă din Dubai.

Timpul de supraveghere şi studiu al Muntelui cu vulcanul în creştetul capului şi al împrejurimilor se cam terminase, era rândul cinei acum. Foarte bogată. Nu sunt necesare descrieri aici, deoarece pot face rău la citirea multiplelor feluri de mâncare din componenţa mesei de seară, mai ales dacă eşti flămând.

40

Am mai urcat după cină în cameră după câte-o geacă – se făcuse răcoare, după care am plecat cu prietenii de-acum, dobrogenii, la o plimbare pe malul mării Ionice.

Cam după două ore de plimbare pe faleză şi prin Geardini Naxos, am revenit la hotel, eu cu vreo 10-12 lăstari de flori luaţi de pe stradă în speranţa că măcar o parte dintre ei îmi vor împodobi terasa de la Olăneşti.

Nu am desfăcut sticla de wiscy, preocuparea principală fiind să pun lăstarii sicilieni într-o sticlă de plastic pe care am tăiat-o pe la jumătate şi în care am pus apă ca lăstăreii să-şi revină.

Nici nu-mi vine să cred că astăzi de dimineaţă mă plimbam printre pomişorii plantaţi astă toamnă în grădina de la Olăneşti, îmi luam la revedere de la ei, şi acum, seara, mă odihnesc la poalele vulcanului în erupţie, Etna, din Sicilia, a cărui cenuşă îşi face simţită prezenţa peste tot.

Se duce noaptea siciliană, zorile inundă răsăritul îndepărtat.

Luna şi-a adunat stelele-n poală şi valurile de lumină dau năvală peste Sicilia adormită.

Umezeala şi răcoarea blândă se instalează peste fascinantul ţinut, soarele tânăr şterge umbra de pe fruntea muntelui cu vulcanul nărăvaş pe frunte.

41

ZIUA A DOUA Azi 25 aprilie 2013, de Ziua Naţională a Italiei, după o noapte liniştită coborâm la micul dejun, apoi deplasare conform programului spre centrul Siciliei, către frumosul şi istoricul oraş Agrigento. Este un oraş încărcat de istorie, de fapt o istorie vie, deoarece aici se păstrează foarte bine urmele civilizaţiilor care l-au marcat şi format.

O bună bucată de timp mergem pe ţărmul mării Ionice. De o parte şi de alta a autostrăzii, livezi cu citrice de-ţi lasă gura apă.

Măreţul Etna cu guşa-i plină de fum ne supraveghează din partea dreaptă iar din partea stânga marea Îonică, în oglinda căreia de mii de ani işi aranjează barba interesantul vulcan.

Pe un deal observ o „bogată plantaţie” de instalaţii solare. S-au urcat acestea şi pe case, pe multe case, dar şi pe dealuri. Undeva, mai în depărtare se rotesc elicele unor turbine eoliene.

Apar plantaţii de măslini, dar şi eucalipţii.Dealuri şi munţi bogaţi de verdeaţă primăvăratică, adică acel verde crud, ce la noi îl întâlneşti numai când zăpada şi-a luat definitiv adio şi mieii visează la drob.

Agricultură foarte frumoasă - nu am văzut terenuri nemuncite.

Ne îndepărtăm de mare şi muntele Etna, şi, pe un alt vârf de munte, vedem orăşelul Enna. Acest orăşel se află la o altitudine de 931 m.d.M - este de fapt în vârful muntelui şi are o suprafaţă de 357,18 kmp. Enna, până în anul 1926, s-a numit Castrogiovanni şi este un oraş în regiunea autonomă Sicilia, Italia, fiind de fapt reşedinţa provinciei Enna.

Pe înălţimi, acum, continuăm drumul spre Agrigento.

Observ nişte cactuşi foarte mari, de mărimea unui pom, pe marginea drumului, de fapt a autostrăzii, dar şi pe câmp.

Văd o staţie de transformare de 110 kv şi-mi revine în minte meseria ce am învăţat-o în perioada ’66-’70 la şcoală la Craiova, şi pe care o practic de peste 44 de ani.

42

La orizont apare oraşul Caltanissetta, tot pe vârf de munte. Apar apoi pomi fructiferi şi viţa de vie.

Multe, multe viaducte în Sicilia, de asemeni multe tuneluri.

Multe plantaţii de vii frumos îngrijite, încântă privirea.

Ne apropiem de marea Mediterana, intrăm deci în Agrigento.

Agrigento (până în anul 1927 numit Girgenti) este un oraş în Sicilia de sud, Italia, capitala provinciei cu acelaşi nume. A fost întemeiat în secolul al VI-lea î.Hr. de grecii dorieni (denumit Akragas) şi devine ulterior un important centru comercial al lumii antice. În timpul războaielor punice (264 - 201 î.Hr.), cetatea a fost aliată a Cartaginei. Agrigento a fost cucerit de romani, mai întâi în anul 262 î.Hr. şi apoi, definitiv, în anul 210 î.Hr.. În epoca romană a fost denumit Agrigentum. Oraşul a aparţinut succesiv bizantinilor şi arabilor.

Situl arheologic Valle dei Templi din Agrigento a fost înscris în anul 1997 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Templul lui Zeus (numit şi Olympieion), cu o suprafaţă de 52,74 x 110,10 m, a fost cel mai mare templu doric şi al treilea templu ca mărime (considerând toate stilurile) din Grecia antică.

Se zăreşte Templul Concordiei din Agrigento, de fapt aici sunt mai multe temple. Cel mai faimos templu al orasului Agrigento este Templul Concordiei (Templul arheologilor), unul dintre cele mai bine conservate temple dorice din lume. Acest templu este aproape intact, lipsindu-i doar acoperişul. În secolul al VI-lea, Sf. Grigorie, episcop de Agrigento, a transformat templul într-o biserică, după alungarea demonilor care au fost acolo. Datat în 450-440 î.Hr., Templul Concordiei are o suprafaţă de 125 x 55 metri, la nivelul treptei de sus.

Acest templu are 13 coloane de-a lungul fiecărei părţi şi 8 coloane pe fiecare capăt. Dedicarea templului este necunoscută, Templul Concordiei părând sa nu aibă o bază istorică. Cu toate acestea, tradiţia locală spune că tinerii căsătoriţi care vizitează templul în ziua nunţii lor, vor avea o căsnicie liniştită.

43

Deja ajunşi aici lângă acest sanctuar istoric foarte bine păstrat şi întreţinut, observăm că-i stă de pază un măslin, foarte, foarte bătrân.

Se spune că are peste 600 de ani.

Nu scap prilejul de a consemna toate aceste lucruri pe care nu ai ocazia să le vezi mereu în viaţă, dar şi să facem poze cu templul, cu coloanele-i sale multimilenare, dar şi cu bătrânul măslin ce-l străjuieşte.

Alte temple din Agrigento sunt aşezate pe Valea templelor.

Acesta este situl cel mai important din Agrigento, la sud de oras. Este locul în care ruinele templelor se ridică dintr-o câmpie presărată cu pâlcuri de migdali, eucalipţi şi pini. Templele sunt situate în doua zone: de est şi de vest.

Trei temple imense se întind la est de intrare, cel mai spectaculos fiind Tempio della Concordia construit în stil doric în jurul anului 450 î.Hr.; alături se află Tempio di Giove Olimpico (Templul lui Jupiter Olimpianul) şi un grup de mici clădiri dedicate Demetrei şi Persefonei.

Templul lui Hercule este cel mai vechi dintre toate templele.

Templul lui Juno se află mai sus pe o stâncă, şi este parţial distrus, locul ofeind o vedere bună a altor temple. A fost al doilea templu ca marime în Agrigento, măsurând 220 x 83 de metri. Şi acest templu este în prezent o ruină, însă chiar şi aşa, clădirea, vizibilă de departe, este impresionantă.

Templul este situat în partea de est a Valle dei Templi (Valea Templelor) şi are următoarele dimensiuni: platforma dreptunghiulară măsoara 27m în lungime şi 788 m lăţime, şi are o suprafaţă de 2056.89 mp. Mai cuprinde 38 de coloane ridicate în 1922, datorită generozităţii căpitanului Alexandru Hardcastle, care stau, cu aspectul lor impresionant, în mijlocul ruinelor. Acestea au un diametru de 2,21 m şi o înălţime de 10 m. Celula împodobită cu patru coloane, a avut 48 m lungime şi 13 m lăţime.

Aceasta este împărţiă în 6 camere, şi are o schimbare adusă de romani atunci când au cucerit oraşul.

44

În templu a fost venerată o statuie de bronz care îl înfăţişează pe Hercule, de o frumuseţe aparte. În antichitate templul a fost celebru pentru această statuie, iar celebrul hoţ de artă Caius Verres a încercat să o fure pentru palatul guvernatorului său, în anul 73 î.Hr. Se spune că acest templu a găzduit şi o pictură magnifică semnată de renumitul artist Zeuxis, a lui Hercule copil, ştrangulând un şarpe.

Templul lui Hercule a fost deteriorat de foc cândva în antichitate şi mai târziu renovat de romani.

Templul lui Zeus Olimpianul (Tempio di Giove Olimpico) din Agrigento, a fost cel mai mare templu doric construit vreodată, deşi nu a fost niciodată finalizat, se află acum în ruină.

Acesta este situat în Valle dei Templi, alături de o serie de alte temple greceşti majore.

Istoria templului este neclară, dar a fost, probabil, fondat pentru a comemora bătălia de la Himera (480 î.Hr.), în care oraşele greceşti Akragas (Agrigento) şi Siracuza au învins cartaginezii.

Potrivit istoricului Diodor Siculus, templul a fost construit de sclavii cartaginezi.

Potrivit aceluiaşi istoric, Diodor, templul a rămas neterminat din cauza faptului că oraşul a fost cucerit de cartaginezi. Acoperisul nu a fost ridicat niciodată, iar ceea ce se construise din templu, a fost distrus de cutremure şi, în secolul al XVIII-lea, de aici s-au luat materiale de construcţii pentru Agrigento şi Porto Empedocle. Astăzi supravieţuieşte doar ca o platformă de piatră, cu stâlpi şi blocuri de piatră.

Templul măsoară 112,70 x 56,30 m la stilobat şi are o înălţime de aproximativ 20 m. Întreaga construcţie a fost facută din blocuri mici de piatră.

Potrivit istoricului Diodor, canelurile coloanei ar putea găzdui cu uşurinţă un om: înălţimea lor a fost estimată 14.50 - 19.20 metri.

45

Partea din faţă a templului avea şapte semi-coloane, o caracteristică arhaică, ce exclude adăugarea unei uşi centrale. Laturile lungi au avut 14 semi-coloane.

Prezenţa ferestrelor între coloane nu este confirmată. Interiorul templului a fost inspirat de arhitectura fenician-cartagineză. În faţa faţadei de est este imensul suport al altarului ce măsura 54,50 x 17,50 m.

Templul lui Juno (sau Templul lui Hera Lacinia; Templul D, aşa cum mai este cunoscut) ocupă o poziţie deosebită pe creasta din colţul de sud-est al oraşului antic.

Acest templu este datat în 460-50 î.Hr. Templul lui Juno păstrează cea mai mare parte din colonadele sale originale.

Acesta măsoara 125 x 55 metri de la treapta de sus. Scări de piatră flacnhează uşile altarului interior.

Urmele incediului cartaginez sunt încă vizibile.

Valea templelor din Agrigento include şi Templul lui Castor şi Pollux (Tempio di Castore e Polluce), construit în 450 - 400 î.Hr. Construcţia acestui templu doric nu are o bază istorică, neştiindu-se pentru cine a fost ridicat.

Distrus de către cartaginezi, şi apoi de-a lungul secolelor de cutremure, templul a fost reconstruit în perioada 1836-1871.

Aşadar ce se poate vedea azi este de fapt o reconstrucţie modernă din secolul al XIX-lea, creată prin folosirea materialelor de la diverse alte temple. Acesta include patru coloane şi entablatura, montate de-a lungul bazei templului originar.

Asceplios (Asklepios) a fost un zeu antic al sănătăţii şi bunăstării.

Templul lui Asceplios, construit departe de limitele oraşului, a fost un loc de pelerinaj pentru bolnavi în căutarea recuperării.

Multe şi interesante lucruri am văzut aici, dar mi-a plăcut, mai ales, modul cum au fost îngrijite şi păstrate aceste temple antice.

46

După urmărirea şi vizitarea Templului Concordiei din Agrigento, măreaţa clădire antică, coborâm la San Leone, o localitate pe malul mării Mediterane unde, la un restaurant de pe plajă, luăm masa de prânz.

San Leone este o mică localitate în Sicilia, la malul Mediteranei, plină cu hoteluri, care mai de care mai frumoase, care nu numai că tear primi, te-ar «mânca” cu totul.

Marea Mediterană este cam agitată, loveşte cu supărare în nişte stabilopozi ce protejează plaja.

Am avut ocazia astăzi să văd o altă mare, marea Mediterană, şi asta pentru prima dată.

Aşa cum spuneam, Mediterana este destul de supărată astăzi, antrenează nisip şi are culoarea galbenă la ţărm, pe când în larg, în depărtare, ia o frumoasă culoare verde-albastru.

De la frugala masă de pe malul Mediteranei plecăm să vizităm vila romană Del Cassale.

Villa Romane del Cassale este o vilă romană, construită în prima parte a secolului al patrulea şi este situată la aproximativ 5 km în afara oraşului Piazza Armerina, şi cuprinde cele mai bogate şi complexe mozaicuri romane din lume, fiind monument UNESCO. Vila a fost devastată în perioada vandalilor şi vizigoţilor, iar în secolul al XII-lea a fost părăsită după ce o alunecare de teren a acoperit-o. În secolul al XIX-lea au început primele săpături arheologice oficiale. Dimensiunea vilei, cantitatea şi calitatea mozaicurilor găsite, lasă de înţeles că aceasta a fost un centru agricol, iar proprietarul ei un important membru al Imperiului Roman. Vila era formată din peristil, în jurul căruia erau aranjate băile termale, camerele de serviciu, camerele de oaspeţi, apartamentele private şi sala de mese. Între 1959-1960 a fost descoperit un mozaic pe podeaua unei camere denumită „Camera celor zece fete” sau „Fetele bikini”, care înfăţişează tinere fete, în bikini, care fac sport: aruncarea discului, ridicarea greutăţii şi aruncarea mingii.

47

Un alt mozaic bine conservat înfăţişează o vânătoare în care sunt folosiţi câini. În aceste mozaicuri au fost identificate 21 de tipuri de pietre de diferite culori şi 16 tipuri de bucăţi de sticlă din pastă de sticlă, tot de diferite culori. Tehnica folosită se pare că a fost extrem de costisitoare şi complexă. În primul rând se desena scena pe o masă conform solicitării clientului, apoi se copia folosind trei straturi diferite: un conglomerat din pietre mari; un strat de 25 cm compus din trei piese de piatră şi var între ele şi apoi nucleul compus dintr-un strat de beton de 12 cm, 3 piese de ceramică, var, un strat subtire de tencuială. La final se lustruia cu mare atentie. Fiecare lucrător avea nevoie de 6 zile pentru a realiza un metru patrat de mozaic.

Plecăm spre casă de la această importantă localitate a Istoriei Antice, spre Etna, dar nu înainte de a vizita oraşul Armeria. Este amplasat pe un platou de aproape 700 de metri deasupra nivelului mării şi la aproximativ 35 de kilometri de Enna, oraşul de Armerina Piazza nu este lipsit de farmec.

Fondat în timpul erei arabe, cartierul său istoric are unele biserici frumoase, inclusiv o catedrală în stil baroc, precum şi o cetate bine conservată (Castelul Spinelli), dar mulţi vizitatori vin aici pentru a vedea Norman Palio, un concurs anual de vară de evenimente medievale.

Oraşul Armeria Piazza (cum se numea înainte de 1862), s-a născut în timpul dominaţiei Normande în Sicilia (secolul XI), când lombarzii s-au stabilit în urmă cu aproximativ 900 ani, în partea centrală şi de est a Siciliei. Istoria medievală a oraşului se manifestă printr-o gamă largă de stiluri arhitecturale.

Principalele repere se regăsesc în Catedrala barocă masivă din secolele XVII şi XVIII, construită pe fundaţia unei foste biserici din secolul XV, din care turnul-clopotniţă a fost luat şi refolosit.

48

De asemenea, la biserica originală din secolul XV s-a folosit stilul gotic-catalan.

Ferestrele de pe partea stângă datează din 1768. Faţada are un portal notabil cu coloane spiralate, ale arhitectului Leonardo De Luca.

Catedrala are un crucifix faţă-verso, neobişnuit, executat de către un artist necunoscut. În apropiere, Primăria construită în 1613, are un plafon executat de Salvatore Martorana.

Mai vedem biserica Sf. Ioan Evanghelistul, construită în secolul XIV, cu un interior acoperit cu fresce de Guglielmo Borremans şi asistenţii.

Armeria este un orăşel cu străzi foarte înguste, un orăşel vechi, pe vârf de munte, foarte înghesuit.

Autocarul cu greu încape pe aceste străzi. Ne întoarcem acasă, casa noastră din Siclia, tot pe înălţimi, lăsând în urmă marea Mediterană.

Observ un loc de pădure, tăiat, cam de dimensiunile unui teren de fotbal.

Mă duce iarăşi gândul la patria mumă şi la modul cum au avut grijă aleşii noştri de aurul verde, de păduri, cum au chelit ei, «sărmanii», toţi munţii patriei. Şoseaua încă este pe vârf de munte. Undeva în stânga revedem oraşul Enna. Se distinge uşor prin poziţia sa pitorească de pe vârful muntelui.

De pe înălţimile pe care ne deplasăm cu “ogarul albastru” apare Etna, măreţia Siciliei.

Parcă ne salută respectuos în semn de pace cu fumul său alb, nepericulos. Acesta ni se prezintă ca un braţ mare, precum o aripă care fâlfâie şi ne salută. Ne atenţionează acest fum alb ce iese continuu de mii de ani din gura ştirbă şi căscată spre cer a acestui vulcan, dar ne garantează că este linişte.

49

Ni se spune că este cam la 100 km de locul în care ne aflăm acum.

Natura se zbârleşte un pic la noi, şi, într-un teritoriu ca Sicilia, inundat de soare şi căldură, se face răcoare, doar suntem şi în vârf de munte… unde cresc, totuşi, lămâi, portocali, măslini.

Aici, sus pe culme, bate un vânt rece. Spun acest lucru copacii, pomii, dar şi iarba care se mişcă în toate părţile.

Am început coborâşul şi ne îndreptăm spre ţărmul mării Ionice, locul de cazare, undeva în spatele de acum al bătrânului munte vulcanic, Etna.

Frumuseţile naturale, peisajele, au scurtat mult de tot timpul şi traseul, şi, iată-ne déjà în dreptul Etnei mereu, mereu fumegânde, care scoate mereu fum şi foc prin cele patru guri active ale sale.

Am ajuns la hotel cu traista plină de noutăţi, cu nişte imagini de o frumuseţe aparte, care, încă ne mai umblă prin minte, şi pe care le comentăm la masa de seară, destul de bogată şi frumoasă, cu grupul dobrogean.

Cu încă vreo câteva pagini scrise în carneţel, cu impresii care mai de care mai placute şi interesante, de la Agrigento, dar şi de pe drumul dus-întors, după o mulţime de fotografii făcute şi după o asemenea masă… cumsecădească, nu putea urma decât o binemeritată odihnă nocturnă.

50

ZIUA A TREIA Iată-ne şi în 26 aprilie, a treia zi pe tărâm Sicilian.

Această zi avea în program o excursie în Malta. Şi scurtă şi scumpă această excursie, am renunţat s-o mai … executăm.

Mintea ne este plină cu bogăţia muzeelor siciliene. Bune, mari, frumoase, foarte vechi şi bine întreţinute. Împreună cu grupul dobrogean, cu minunatul grup de la Histria, Tomis, Callatis, am decis să mergem cu un autobuz local, în apropiere, într-un oraş ce se întinde de la malul mării Ionice până sus, în vârf de munte. Este un oraş care m-a marcat profund cu frumuseţea sa naturală şi istorică.

Nu degeaba, la ţărmul mării de la poalele acestui oraş, ancorează vase, vase de mare lux, vase de croazieră de pe tot globul. Zilnic vin şi pleacă în larg nave uriaşe de croaziera de o frumuseţe şi un lux incredibile.

Un oraş mirific. Taormina se numeşte. Pe unde am umblat, şi căt am umblat prin lume, un oraş aşa de frumos nu am mai văzut!

Mi-am zis că dacă ar fi să botez copilul cuiva, fetiţă, pe lângă un nume de sfânt, aş face tot posibilul să-i adăugăm fetiţei încă unul, Taormina.

Taormina, în siciliană Taormina, în greacă: Ταυρομένιον Tauromenion, în latină: Tauromenium, în arabă: Ţabarmīn ‫)طططبرمين‬, este un orăşel de pe coasta de est a insulei Sicilia, Italia, în provincia Messina, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Messina şi Catania.

Taormina a fost o atracţie turistică renumită încă din secolul al XIX-lea.

Ea are plaje largi la Marea Ionică, apa mării este deosebit de caldă, având un conţinut ridicat de sare.

La Taormina se poate ajunge de pe autostrada Messina - Catania.

51

Câţiva dintre noi, din grupul dobrogean, câţiva temerari ne încumetăm şi urcăm pe jos, cred că peste o mie de trepte până sus la creastă, până sus la vârful Taorminei.

Deasupra acestui fascinant oraş, un pic mai sus de acesta, se află Castelmola, altă localitate pe vârf de munte. Castelmola este un frumos sat de pescari, cum spuneam, cocoţat mai sus de Taormina. Este considerat unul dintre cele mai frumoase sate din Italia.

Deşi este destul de mare, un orăşel chiar, mult mai mare ca Brezoiul nostru vâlcean, sicilienii şi italienii îi zic sat. Satul Castelmola.

Interesant este şi faptul că acest sat de pescari este cocoţat la câteva sute de metri deasupra ţărmului. Pescari pe vârf de munte, am putea spune după cele ce le vedem.

Oameni prietenoşi şi panorame spectaculoase caracterizează acest sat.

Castelmola oferă o esplanada peste Taormina şi Golful Giardini Naxos, unde locuim noi, şi este încadrat de vulcanul activ, misterios şi frumos, al muntelui Etna.

Străzile sale, înguste şi îmbătrinite de timp, fac din Castelmola o destinaţie pentru oricine doreşte să experimenteze frumuseţea încântătoare a Siciliei şi a unuia dintre satele cele mai spectaculoase.

Nu am urcat în expediţia noastră din piscul Taorminei, mai sus la acest sat Castelmola.

Sus, acolo în vârf la Taormina este o mare cruce de piatră, steagul Italiei şi o biserică - mănăstire catolică.

De acolo, privelişti de nedescris, peisaje uluitor de frumoase, iar în partea opusă, tot pe un vârf de munte, se vede imensa sală a teatrului grecesc, edificiu istoric păstrat şi întreţinut în bune condiţii, pe care aveam să-l vedem, să-l “gustăm”, câteva ore mai târziu.

Bineînţeles că pixul, aparatul foto şi carneţelul au muncit din greu.

52

Am ajuns la concluzia şi mi-am spus că aceşti oameni, sicilienii nu-şi pun deloc problema vieţii, a existenţei acesteia.

Ei nu ştiu decât s-o trăiască! Cum să-ti faci locuinţă, omule drag, şi să mai şi stai acolo, la câteva sute de metri mai jos de gurile de foc ale vulcanului Etna, care este într-o continuă erupţie?

Cum să nu ţii cont că oraşul Catania, al doilea ca mărime din Sicilia după Palermo, a fost distrus în totalitate de câteva ori de muntele ucigaş care a acoperit în totalitate cu lava-i fierbinte acest oraş?

Ei stau acolo, sub gura de foc, şi-şi trăiesc viaţa, şi încă foarte bine!

Din vîrf, de aici de la Taormina, privim mai sus şi admirăm un alt orăşel, bineînţeles pe vârful altui munte – o caracteristică a oraşelor siciliene de a se aşeza pe vârf de munte, după cum spuneam, localitatea, satul Castelmola. Noi am fi fugit cât mai departe de gurile de foc ale vulcanului Etna, care-mi vine mereu în minte şi în privelişte! Ei, sicilienii, din contră, se caţără, cu locuinţe cu tot, cât mai sus, cât mai aproape de balaurul cu gurile-i de foc!

Aici, sus pe vârf, la Taormina, cenuşa şi zgura vulcanului Etna îşi face simţită foarte bine prezenţa peste tot. Deşi se mătură, se face curăţenie, ea, «vine mereu». Îţi dai seama dacă o familie este plecată de acasă câteva zile, după grosimea stratului de cenuşă-zgură din curte.

Dacă eşti în fugă pe trotuar sau pe stradă, unde acest strat nu a fost măturat, şi dacă vrei să te opreşti brusc, ori să iei o curbă în viteză, ai toate şansele să te alegi cu o căzătură zdravănă, să-ţi rupi hainele, sau, mai rău, să te alegi cu serioase julituri, fracturi, ori, Doamne fereşte de mai rău! Depinde de viteza ce-o ai.

Eu, ca de obicei, continui să-mi îmbogăţesc colecţia de flori pentru a le duce acasă la Olăneşti.

Nu te poţi sătura de aceste privelişti, uluitor de frumoase, de aici de sus, de la Taormina, unde ochii-ţi patinează rapid, din vârf, de la

53

fumul de pace al Vulcanului Etna, până jos, la ţărmul mării Ionice, peste aşezări care mai de care mai frumoase şi interesante.

După o frumoasă şedere aici pe piscul Taorminei, iată, a venit şi timpul să… “numărăm” treptele la coborâre. Frumuseţea locurilor învinge orice, chiar şi greutatea coborârii. Aspectul oraşului te captivează total. Coborâm aşadar treptele spre oraşul vechi, Taormina. În trecerea căte piaţa centrală, pe o clădire, am văzut scris numele unei asociaţii culturale. Am sunat şi am bătut la uşă, în speranţa întâlnirii cu reprezentanţi ai acestei asociaţii, în vederea unei colaborări. Nefiind nimeni acolo, mi-am lăsat emailul unui vecin în speranţa unei contactări, care, în timp ce scriu aceste rânduri, la o lună după periplul Sicilian, a şi venit. A venit şi mi se propune … reciprocitate.

Coborâm în piaţa centrală. Nici nu ştim cum am scăpat de cele peste 1000 de trepte foarte abrubte. Încă odată concluzia: frumosul învinge orice!

Lume multă, multă, într-un oraş foarte vechi, dar îngrijit, bine întreţinut, frumos.

Mulţi străini care stau grupuri, grupuri, alături de ghizii care le explică în toate limbile pământului cam ce este pe acolo şi… “cu ce se mănâncă” aceste frumuseţi, despre prezentul şi trecutul aestui fascinant oraş Taormina, care păstrează cum nu se poate mai bine vestigiile istorice care l-au format.

După ce filtrăm bine totul, tarabe, oameni, peisaje în special, ne îndreptăm, printr-o mare mulţime, către Teatrul Grecesc.

Cel mai remarcabil monument al Taorminei este teatrul antic (Teatro Greco, sau "teatrul grac"), care este şi unul dintre cele mai renumite vestigii arheologice din Sicilia, remarcabil prin frumuseţe şi conservat într-un mod exceptional. Acesta este construit în cea mai mare parte din cărămidă, şi este, prin urmare, o construcţie romană, deşi planul şi aranjamentul sunt în conformitate cu cele ale teatrelor greceşti, mai degrabă decât romane.

54

Se presupune că structura actuală a fost reconstruită pe temeliile unui teatru mai vechi, grecesc.

Cu un diametru de 120 de metri, acest teatru este al doilea de acest gen din Sicilia (după teatrul din Syracusa). Este frecvent utilizat şi astăzi pentru spectacole de operă, teatru şi concerte.

Cea mai mare parte a scaunelor originale a dispărut, dar zidul care înconjura întregul ansamblu s-a păstrat, iar în avanscenă, cu peretele din spate al scenei şi anexele sale, din care puţine urme se găsesc în teatre vechi, sunt aici, păstrate în integritate şi contribuie mult la efectul pitoresc.

Aşadar mergem în linişte, atât noi cât şi străinii de pe lângă noi, într-o atmosferă solemnă către Teatrul Grecesc.

Fără să ştim despre ce este vorba, fără să-l fi văzut vreodată, nu ştiu de ce, atât noi, grupul dobrogean şi... vâlcean, eu, dar şi străinii, marea masă de oameni care se îndreaptă către acest templu antic, am intrat într-o linişte solemnă. Până la intrarea în edificiul antic mergem printre tarabe unde se vinde orice, aşa cum spuneam, într-o linişte deplină, de parcă am auzi sau am merge să vedem ce s-a întmplat aici cu sute şi mii de ani în urmă.

Am ajuns, iată, şi privim cu uimire şi respect minunea grecească.

Iată că aici grecii nu vin să-şi revendice construcţia. Nu le-a fost luată, furată de comunişti. Îmi arunc însă ochii pe vârful opus, de unde tocmai am coborât. Încerc să disting locurile pe unde am trecut şi ce am văzut din acel loc.

Parcă nu-mi vine să cred! Parcă trăiesc un vis, cu ochii deschişi însă!

Nici nu ştiu de ce să mă mai mir: de minunea grecească – teatrul grecesc în care mă aflu, de trecutul istoric al celui mai frumos oraş pe care l-am văzut – Taormina, de prezentul lui strălucitor de frumos!

Nu mă pot pronunţa despre viitor, dar ştiu că cine-şi păstrează istoria, îşi păstrează şi viitorul, are viitor, deci!

55

De aici din celălalt pisc al Taorminei se vede bine regiunea Calabria – cum se mai spune - botul cizmei italiene.

Peste tot, numai şi numai frumuseţi! Şi nouă ne-a dat Domnul frumuseţi, dar am pus noi, pe lângă ele şi peste ele, conducători hoţi şi escroci, care şi-au bătut joc de ele, leau pângărit, le-au murdărit.

Minunată zi am mai avut azi, dar încă nu s-a terminat.

Coborâm cu telecabina câteva sute de metri până către nivelul mării.

Eu continui, printre priviri şi mirări, să mai scriu, să fotografiez, dar şi să mai fac rost de lăstărei pentru ... „Terasa Culturală Olăneşti”.

Ne deplasăm pe un traseu tare frumos, pe lângă o mare grădină, gen grădină botanică cu multe flori şi copaci înfloriţi.

Caietul, pixul şi aparatul foto muncesc din greu. Sunt multe grădini de acest fel aici, în Sicilia.

Grădina oraşului Taormina, denumire dată oraşului în 1920 de Ducele de Cesaro, un oficial de de vază al Taorminei, de atunci de când aceasta i-a fost donată de familia Cacciola-Trevelyan.

Pe toată întinderea, de circa 3 hectare, abundă o vegetaţie tipic mediteraneană, cu garduri vii şi flori parfumate, alei pietruite care se intersectează într-o perfectă armonie.

O alee căptuşită de măslini, în memoria celor căzuţi în timpul diferitelor războaie rulează printre copacii de diverse specii, dintre care unele sunt rare şi extraordinar de frumoase. În centru, şi pe partea de nord-est a grădinii, există unele turnuri pagodă, din caramidă şi piatră ponce.

Florence Trevelyan, o nobilă englezoaică, a construit aceste turnuri, în aşa fel încât să-i uşureze studierea păsărilor, deoarece era un ornitolog pasionat.

Relicve din cele două războaie mondiale sunt expuse în câteva poieni şi în apropierea „teatrului de verdeață "(Teatro di Verzura).

56

După un mic urcuş, coborâm câteva sute de trepte spre nisipul plajei, apoi, printr-un „podeţ de nisip”, care, una-două este inundat de valuri mici de apă din stânga sau dreapta, ne îndreptăm paşii spre insula Bella, o adevărată perlă, o minune a Taorminei şi a Siciliei. „Isola Bella” este o mică insulă de lângă Taormina. Este bine cunoscută sub denumirea de Perla Mării Ionice.

Se află într-un mic golf la Marea Ionică. A fost proprietate privată până în 1990, când a fost cumpărată de către Regiunea Sicilia, fiind transformată într-o rezervaţie naturală, administrată de filiala italiană a Fondului Mondial pentru Natură.

Insula adăposteşte multe, multe specii de păsări şi câteva tipuri de şopârle.

Există, cum spuneam, o... potecă îngustă de uscat care leagă adesea insula de plaja continent.

Insula are o plajă mică, dar destul de stâncoasă, care este o destinaţie populară pentru baie şi agrement. Ca pe toate plajele lumii, şi aici, oamenii se luptă cu binefăcătoarele raze ale soarelui, şi, interesant, nişte fete asiatice se oferă să-ţi facă un masaj.

Nu de acele masaje erotice este vorba, ci de adevărate frecţii conforme unor ritualuri asiatice, care par a fi... ştiinţifice! Acestea încep cu depistarea nervilor din tălpile picioarelor, masarea acestora care continuă până la nivelul capului. Trebuie sa spun că sunt foarte solicitate fetele, aceste asiatice, pentru acest ritual despre care se spune că este şi sănătos.

Trebuie să urcăm acum multitudinea de trepte până la telecabină.

Totul este un urcuş printre flori, pomi şi grădini-popas destul de agreabile.

Peste tot, localuri unde poţi servi masa ori să te odihneşti.

Oamenii aceştia speculează orice fel de formă naturală, pe care o împodobesc apoi cu ... modernisme, astfel încât oriunde te-ai opri te vei simţi foarte bine.

57

Mă gândesc, cu o oarecare tristeţe şi mâhnire la frumuseţile ţării mele, care nu sunt mai prejos de cele ale Siciliei, unde nişte politicieni obezi mintal îşi bat joc cu neruşinare de ce ne-au lăsat natura, Domnul şi înaintaşii.

Am observat că toţi ospătarii de aici vorbesc fluent câteva limbi străine, se comportă frumos, lăsându-ţi impresia unei bune educaţii, nu numai de la familiile lor, dar şi de la societate.

Au aceşti oameni şi educaţia societăţii şi comunităţii lor. Aceşti oameni din patria mafiei!

Păi, despre ospătarii noştri, care-ţi adaugă la preţ şi data zilei în care te afli, ce să zicem!?

Fac şi ei ce fac conducătorii noştri, fură şi mint! Şi totuşi, toate aceste lucruri bune şi frumoase, le trăim aici în Sicilia, în patria mafiei!

Care mafie, Doamne, că pe lângă ai noştrii, ăştia sunt copii mici?

Sunt şoimi ai patriei pe lângă marii mafioţi ai ţării mele care au comportament de acid sulfuric – ard tot ce ating, distrug tot ce ating!

Fac totul ca să-şi umple buzunarele şi apoi câţiva, dintre ei, foarte puţini, stau la coadă la puşcării.

Azi, 26 aprilie 2013, ora 15,12, aflu de la un prieten din grupul Dobrogea, Mircea, aici în însorita Taormina din Sicilia, patria mafiei, aflu că primarul oraşului meu, Râmnicu Vâlcea, a fost arestat.

Am rămas stupefiat! Uimit! Mi-a fost ruşine! Problema mai este că-l cunosc personal!

Problema mai este că Vâlcea mea dragă este pe locul I pe ţara la primari arestaţi.

Este cu adevărat o problemă care mi-a înegrit sufletul. Într-o asemenea frumuseţe din inima mafiei, sufletul mi s-a făcut negru de mafia de la mine de acasă.

Ruşine! Ruşine! Ruşine! Şi ruşinos, dar, oare, au politicienii ruşine?

58

Îmi este tare ruşine când oamenii grupului Dobrogea veneau să mă întrebe amănunte, dar şi ceilalţi oameni care auziseră erau curioşi şi mă întrebau şi ei aflând că sunt vâlcean.

Ce pot să spun? Sunt şi în Sicilia şi în România mea mafioţii care au ajuns pe cele mai înalte culmi – chiar de prim ministru, sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.

Vom reuşi oare să mai potolim mafia romanească? Întreb şi eu, aşa, din Sicilia, din... „originea” mafiei, din burta mafiei!

Dă, Doamne, să-i mai potolim!

O ţară atât de frumoasă avem, dar cu conducători atât de urâţi!

Ce mai constat eu aici în patria mamă a mafiei?

Constat că oamenii sunt civilizaţi, se poartă frumos, sunt educaţi şi nu fumează.

Foarte, foarte puţini fumători am văzut, or, aceeia trebuiau să fi fost tot de-ai noştri!

Probabil sicilienii îşi spun: să lăsăm Etna să fumeze şi noi să ne păstrăm sănătatea, frumuseţile, istoria, numai aşa rămânem sănătoşi, putând să ne consolidăm şi să ne construim viitorul.

Astăzi am mers pe jos, cum de foarte mult timp nu am mai făcuto.

De mult nu am mai numărat atât de mulţi kilometri la picior.

Urcăm cu telecabina spre locul de unde trebuia să luăm autocarul, „ogarul Albastru” spre Geardini Naxos, locul nostru de cazare.

Nu am putut să nu cer nişte flori unui individ care era în apropierea telecabinei. Mă vedea dacă... le luam aşa ... ca pe celelalte (Când nu eştri văzut poţi face orice? Dumnezeu te vede oriunde!)

Mi-a încuviinţat omul acest... drept. Am rupt doi lăstari, cei mai frumoşi, la care, dacă se vor prinde, le voi zice „taormine”.

Nu am văzut până acum câini vagabonzi şi cerşetori.

Aş putea spune că ţinutul, comunitatea, ţara care are câini vagabonzi şi cerşetori, are conducători proşti. Dacă mă gândesc la ai mei, pot să spun că pe lângă faptul că sunt proşti mai sunt şi nebuni,

59

mincinoşi şi handicapaţi mintal. Aş scrie toate acestea cu litere de tipar şi cu sonorul dat la maxim. O dovedeşte realitatea, nu eu.

La noi este o luptă oarbă între ai lui Băsescu şi ai lui Iliescu. Sunt singurii bărbaţi de stat care pot lua turma după ei.

Din păcate, România mea cu frumuseţea ei dumnezeiască, are doar doi bărbaţi de stat, şi ăia proşti!

Tulburat de cele auzite despre primarul de la Râmnicu Vâlcea, care nu mi-au căzut bine deloc, ne urmăm drumul, eu, acum, mai trist.

Se spune că dacă într-o zi toate iţi merg bine, aşteaptă-te la ceva rău. Acest rău m-a lovit şi pe mine acum.

Ne-am deplasat cu telecabina la capătul de sus, apoi la autocar.

Trebuie să spun că drumul de jos, până sus la Taormina este foarte, foarte îngust, şi are foarte multe curbe, foarte periculoase, „ac de păr”.

La fiecare astfel de curbă şoferul de pe autocar claxonează, deoarece ocupă tot drumul, iar cel care vine din sensul opus are lecţia învăţată şi opreşte în momentul în care aude claxonul unei maşini.

Mă gândeam, aşa ca la noi, la o glumă, că dacă cineva ar înregistra un claxon de maşină şi „i-ar da drumul” într-o curbă, nu ar mai trece nici o maşină, s-ar opri toate, oamenii având o foarte bună educaţie rutieră – s-ar face cozi kilometrice din gluma asta!

Ar fi încă o dovadă faţă de ceea ce este la noi că aici în Sicilia, mama mafiei, pe lângă toată educaţia, mai este la loc de cinste şi educaţia rutieră.

Trist în urma celor auzite despre primarul Râmnicului nu am mai putut fi aşa de atent la frumuseţile taormiene.

Am ajuns, iată, la hotel. Lăsăm florile, ca şi pe celelalte la apă, în sticlele cu apă pregătite în acest scop, şi mergem prin Geardini Naxos la plimbare şi cumpărături alături de grupul Dobrogea, până la ora cinei.

Printre altele am cumpărat bere, vin ca de altfel tot grupul Dobrogei mele, trebuindu-ne după cină la „şedinţa” de pe terasă.

60

Neputându-mă dezlipi de gândul că Vâlcea mea este pe locul I pe ţară la primari arestaţi, am „săvârşit” cinci mici înghiţituri de wisckhy cu strâmbăturile de rigoare.

Ruşine, puşcăriaşilor! L-am zis la toţi o înjurătură şi mi-a mai trecut amărăciunea.

Mai târziu am desfăcut o bere siciliană în care am pus două linguriţe din licoarea anterioară.

Trebuia să scap de această durere cu adevărat... dureroasă! Am deschis larg fereastra să văd iarăşi Etna în... exerciţiul funcţiunii!

Arede-i-ar focul Etnei pe cei care fac rău şi urât!

Fum alb, dar şi fum negru, periculos. Stau în picioare şi privesc Etna.

Nu poţi sta decât în picioare în faţa acestei minunăţii a naturii, a lui Dumnezeu! Îi ascult şi-i admir gemetele-i multiseculare. Nu v-am spus, în timpul erupţiei se aud nişte zgomote ciudate care se-ntind la mari depărtări.

Nu pot să cred că este cineva care să nu fi văzut o mămăligă cum fierbe, când, către finalul fierberii, apar acele pocnituri cu bule de aer din lăuntrul ei, al mămăligii.

Ridicat acest fenomen la mare scară, cam aşa ar sta lucrurile la Etna din faţa ochilor mei.

Băşici mari de fum alb, şi, destul de des, de cel negru, periculos, care este însoţit de erupţii ale căror zgomote se aud acum şi aici, şi de multe ori provoacă şi mişcări seismice.

Ce ciudat! Ce minune Dumnezeiască! În vârf, în gurile-i de foc, fum şi flăcări, mai jos un pic, petice de zăpadă.

Vechea lavă, multimilenara lavă, primeşte binecuvântarea Dumnezeiască şi zăpada se aşează frumos peste trupul muntelui bătrân.

Dacă este ceva ce-mi doresc acum, este să urc pe Etna fumegândă, veşnic fumegândă, să urc acolo sus şi să simt cum este.

61

Totuşi, mirarea mare a mea este cum de acei oameni s-au aşezat cu locuinţe cu tot de la poalele muntelui cu guri de foc, în sus spre locul de unde poate apărea oricând un dezastru!?

Un adevărat dezastru, deoarece se ştie că gradul cutremurului este direct proporţional cu mărimea erupţiei. Deci, îţi dărâmă întâi casa, apoi ţi-o acoperă frumos cu lavă fierbinte, ca să o ai ... „bine conservată” cu tine cu tot.

De jur împrejurul muntelui sunt locuinţe, sate, oraşe, care s-au căţărat de la poale în sus trecând cu mult de jumătatea înălţimii muntelui cu focu-n nas, Etna, al doilea munte ca înălţime din Europa!

Sper să reuşesc să scriu o poezie despre Etna. Aş vrea. Am să încerc.

Mi-aş mai dori să mă apropii cât mai mult de gurile-i de foc, dar când acestea sunt în pauza mare.

Aş vrea să văd lumea de pe cupola Europei. Aş vrea să iau acasă o mână de zgură, de lavă... bineînţeles rece, de pe locul cel mai de sus unde voi ajunge.

Jos în stradă, de pe locul unde mi-am pironit ochii pe Etna, într-o curte, văd un mare bananier plin cu fructe, dar care sunt încă verzi, crude.

Sunt în curtea unui om cum spuneam, un om pe care-l şi văd prin micuţa-i grădină. Vai! Ce-l invidiez pe acel om! Mai are prin curte, văd, portocali, măslini şi lămâi.

- Bravo, măi nene! Norocosule! Te-a născut Dumnezeu să te prăjeşti la Etna şi ţi-a pus în grădină lămâi, măslini, portocali, şi acest mare bananier!

Cred că am adunat până acum peste cincizeci de specii de flori care stau acum liniştite, la apă, în camera de la hotel.

Este imposibil să nu se prindă măcar câţiva, acasă la mine la Olăneşti, alături de celelalte, destul de multe, eu fiind un mare iubitor de flori. Cred ca am acasă în jur de 100 de ghivece cu fel de fel de flori.

62

Ca om... dedicat calculatorului, dependent de această minune ce implică o totală lipsă de efort fizic, pot să mă felicit că am trecut exemplar peste probele de urcuşuri şi coborâşuri ale zilei de azi prin teritoriul Taorminei.

Of, Etna! Ce frumos eşti, munte bătrân!

Sau mai bine zis: ce frumos eşti, minunat munte bătrân!

Spuneam asta stând pe pat cu capul în mâini şi revăzând cu ochii minţii cele de pe unde umblasem.

Suntem anunţaţi prin bătăi în uşă de către prietenii dobrogeni că Etna a început să erupă cum n-a făcut-o demult.

Cu tot „armamentul” din dotare ne-am aşezat la geam şi am început să fotografiem, să filmăm, să notăm. Da. Aşa este, vulcanul s-a supărat un pic, dar nu mi se pare periculos. Întradevăr, în vârf se vede şi o luminiţă, nu numai fum alb şi negru.

Deci, nu văd un pericol în asta, şi continui să revăd cele trăite azi până când am adormit de-a binelea.

63

ZIUA A PATRA ........................................ „Ziua vine, noaptea trece, Doamne sfinte ce-aş mai bea, Un vin bun... la Bolta Rece!”.

Sunt câteva rânduri dintr-o poezie de-a mea publicată în trilogia Orfheus, impresionat fiind că am călcat şi eu în localul din Iaşi, Bolta Rece, unde odată venea Junimea.

Aşadar a trecut noaptea de 26 aprilie şi iată-ne-n 27, când efectiv s-a zăcut crunt după oboseala de ieri, dar acum, dimineaţa, suntem frech la coadă la urcare în „ogarul albastru”, autocarul condus de Carmine, un simpatic şi bun şofer profesionist sicilian.

Plouase uşor noaptea, dar şi acum de dimineaţă ploaia Siciliei ne mângâie uşor. Aşa ne trebuie!

Ne îmbarcăm să mergem spre Syracusa. Syracusa, marele, istoricul şi legendarul oraş sicilian!

Nu am vorbit nimic despre grupul dobrogean, despre acesti minunaţi parteneri de echipaj de „cercetători” pe tărâmul unde se spune că a apărut şi s-a dezvoltat cea mai mare reţea de mafioţi de pe glob. Mafia.

Toate la timpul lor. Am să mă ocup şi de ei şi am să-i pun în pagină. Deocamdată... sunt aici în autocar cu nerăbdarea firească de a ajunge în Siracusa.

Cu o vechime urbană absolut impresionantă, Siracusa a luat fiinta la 733 î. Chr., ca şi colonie grecească, şi a cunoscut o carieră de excepţie între oraşele Greciei antice; întâi a dominat Sicilia, numită pe atunci Magna Graecia - Grecia Mare, înfiinţând prin insulă mai multe colonii proprii, printre care Cephaloedium (azi Cefalu), Tauromenium (Taormina), Zancle (Messina) şi Selinus (Selinunte); apoi împreună cu alte oraşe greceşti i-a învins pe cartaginezi în 480 î. Chr.; iar în 413 î.

64

Chr. a învins chiar şi Atena, liderul politic al lumii greceşti, devenind cel mai puternic oraş-stat al Mediteranei.

A venit şi decăderea: în 211 î. Chr. Siracusa a căzut în faţa romanilor, iar în 878 a fost arsă de arabi, şi nu a mai reuşit niciodată să ajungă la strălucirea ei de altadată.

Este oraşul dramaturgul Epicharmos, al lui Pindar şi al lui Eschil, al matematicianului Arhimede (287-212 î.Hr.) care şi-a gasit moartea în timpul luptei romanilor pentru cucerirea oraşului.

Mormântul lui Arhimede (nu se ştie dacă acest mormânt de aici, în stil roman, este chiar cel al lui!), dar cum legendele locale prind, este unul dintre cele mai vizitate locuri din regiune.

Este decorat cu două frumoase coloane în stil doric.

De asemeni, Siracusa este escala facută de corabia ce-l ducea pe apostolul Pavel la Roma în jurul anului 59 d.Chr., pentru a fi judecat.

Siracusa este înscrisă pe lista UNESCO, iar atracţiile ei sunt concentrate în trei zone: în primul rând este vechiul cartier Neapolis al Siracusei antice, în care sunt vestigiile antice Latomia del Paradiso (cu faimoasa Orecchio di Dioniso), teatrul grecesc (construit începând cu sec. 6 î. Chr. şi devenit cel mai mare din Sicilia) şi amfiteatrul roman din sec. III; iar în Necropoli Groticelli, colt cu Via Teracati, este aşazisul mormânt al lui Arhimede, marele geniu al Siracusei, ucis în anul 212 î. Chr. de un soldat roman, în timpul celui de al doilea război punic.

Urmează insula Ortigia, unde a fost nucleul vechii Siracuse antice; aici se află templul doric al lui Apollo (construit in 575 î. Chr.), Fonte Aretusa (faimoasă, deşi nu se prea întelege de ce: un heleşteu plăcut cu papirus egiptean şi cu raţe, numai bun pentru câteva fotografii turistice, şi cam atat), şi Castello Maniace (construit în 1239 de împaratul german Frederic II); şi tot în insula Ortigia se află inima barocă a Siracusei şi locul ei cel mai incantator, Piazza del Duomo, cu Duomo (catedrala) şi cu primaria oraşului; iniţial templu doric dedicat

65

zeitei Atena, apoi transformat în biserică bizantină în sec. VII, Duomo a devenit minunaţia barocă de astăzi după cutremurul din 1693.

Pe insulă se pot vedea ruinele celui mai vechi templu în stil doric din Sicilia: templul lui Apolo ce datează din secolul al VI-lea î.Chr. Ogarul a pornit deja şi-n foamea-i kilometrică reuşim să vedem pe plaiul mării Ionice mari plantaţii de portocali, obiective industriale căci pe aici se mai şi munceşte – nu ... ca-n alte locuri.

Văd reţele electrice, le disting valorile de tensiuni şi mă duce gandul la meseria şi serviciul meu de-o viaţă, producător de energie electrică şi exportator de energie electrică pe reţelele patriei.

Printre reţelele de şosele suspendate, autostrăzi suspendate, văd plantaţii imense de viţă de vie.

90 de km până la Siracusa. Cât ar fi de lungi drumurile aici, nu te poţi plictisi.

Ceea ce vezi afară, lucruri şi locuri inedite, te fac să uiţi şi cum te cheamă.

Am înţeles că o mare personalitate a lumii, Ghoethe, a spus că dacă nu ai văzut Sicilia, n-ai văzut nimic din Italia.

Undeva, în dreapta sus, o ciurdă de vaci... „bine crescute şi educate”, pasc liniştite într-un ţarc electric. În partea stângă o mare rafinărie pe malul mării.

Ni se spune că petrolul este adus din Siria, prelucrat aici şi că se...”consumă” prin Peco-urile AGIP care sunt la tot pasul, dar am văzut şi la noi acasă, Peco Agip.

Suntem urmăriţi acum de plantaţii de măslin, iar pe mijlocul autostrăzii, în porţiunea ce desparte benzile de circulaţie, mii de leandrii care tocmai au început să înflorească.

Deşi drumul cam lung a trecut repede, s-a dus, şi iată-ne la intrarea în Siracusa.

Plantaţiile de portocali şi lămâi de pe margini stau mirate cu ochii pe noi.

66

În stânga un cimitir, ni se spune că este al Marii Britanii, urmeaza apoi altul catolic, italian.

Amândouă foarte frumos îngrijite, dar foarte diferite între ele. Ce mi s-a părut foarte interesant aici, este acel cactus care şi la noi acasă este găsit, dar care în schimb, aici, este de mărimea unui pom. Îl vezi peste tot, iar ghidul ne spune că se folosea odată şi la delimitările suprafeţelor agricole, aşa cum, la mine la Ţepeşti, încă se foloseşte mătura (expresie locală), de fapt borceagul din care se fac mături de măturat, iar seminţele acestuia se dau la păsări... ca un desert. În limbaj popular acestui cactus i se mai spune şi Limba Soacrei.

O potrivire cum nu se poate mai bună, dacă ne gandim la ţepii care sunt pe această plantă, şi câte s-au spus şi s-au scris despre relaţia soacră-noră. În dreapta zăresc o staţie de 110 Kv şi gândul mă duce iarăşi la meseria mea şi la serviciul meu de la Brădişor din Munţii Lotrului.

Ce mult mi-aş dori, Doamne, să am o grădină cu portocali, lămâi, măslini şi ce mai este pe aici!

Mereu, mereu, m-am gândit la acest lucru aici în Sicilia pe care am îndrăgit-o din prima, aşa ca să folosesc şi o expresie fotbalistică. Şi Sicilia ar fi frumos de pus ca nume unei fetiţe, nu numai Taormina, oraşul care m-a cucerit total.

Aflăm că aici în Siracusa creşte papirusul, singurul loc din Europa unde poate fi găsit. Mergem şi vizităm teatrul grecesc din Siracusa.

Centrul oraşului modern se află pe insula Siciliană, unde se poate vizita.

Nu departe de intrarea în parcul arheologic Neapolis se află teatrul grec.

Este unul dintre cele mai impresionante vestigii ale arhitecturii teatrului grec.

67

Construit de către greci în jurul anului 250 î.Hr., este fără îndoiala unul dintre cele mai grandioase amfiteatre din lume.

Având vedere spre mare, teatrul prezintă un cadru splendid pentru spectacole.

Construit pe stânci, oferă privelişti uluitoare asupra Muntelui Etna, dar şi Golfului Axon.

Asigură, de asemenea, o largă diversitate de spectacole de teatru şi operă.

Acest teatru poate găzdui în cele 59 de rânduri pe care le are, până la 30.000 de spectatori.

Teatrul este încă folosit pentru un festival anual de teatru grec, care are loc între mijlocul lunii mai, până la sfârşitul lunii iunie.

Urcăm pe jos circa 250 de trepte. Şi aici, atmosfera devine, fără să vrei, una de solemnitate.

Chiar forma şi aranjamentul acestor scări de până la teatru îndeamnă la respect şi solemnitate.

Dacă erai într-o bună dispoziţie şi spuneai nişte glume, păşind pe aceste trepte, spre teatrul grecesc, fără să te atenţioneze cineva, tăceai.

De o parte şi de alta a treptelor, leandri. Mulţi, mulţi leandri îmbobociţi.

Pe ici pe colo mai găsesc şi câte-un lăstar ca să-mi îmbogăţesc colecţia de lăstari de la Geardini Naxos unde locuim.

Geardini Naxos, iată şi această denumire ce „lipeşte în pace lungă” două cuvinte, unul siciliano-italian, celălalt grecesc.

Aici, în teatrul grecesc de la Siracusa se spune că intrau circa 30 000 de persoane.

Deci, în acea vreme, lumea venea la teatru si ocupau mereu cele 30 000 de locuri, iar spectacolele durau trei ore.

Zilnic aveau loc 3-4 spectacole. În acea perioadă, perioada greacă, spectacolele aveau un caracter educativ şi erau destinate culturalizării populaţiei.

68

Grecii construiau teatre pe malul mării, prin care să educe populaţia.

Pentru a avea apă potabilă au construit un apeduct, care se poate observa şi acum, prin care transportau apa de la peste 30 km.

Spre deosebire de greci care doreau culturalizarea populaţiei, romanii nu doreau acest lucru.

Romanii ofereau populaţiei circ şi pâine, dar şi celebrele lor lupte cu gladiatori, cel mult ofereau spectacole de comedie. În perioada bizantină grotele de aici au fost transformate în cimitire.

După Antiohia, Siracusa este considerată a doua comunitate creştină de pe pământ.

Am văzut aici grota Nimfei, cascada, apeductul, am făcut multe, multe fotografii. Teatrul grecesc de aici este imens.

S-a păstrat foarte bine datorită grijii, dar şi respectului cu care sicilienii au grijă de ce le-au lăsat înaintaşii, ca dovadă că şi acum, de când suntem în Sicilia, se vede cum se fac lucrări de restaurare a acestor vechi monumente.

La toate aceste vestigii istorice pe care le-am vizitat se fac lucrări şi se îmbină foarte bine munca lor cu cea a ... vizitatorilor. Mulţi, foarte mulţi viitatori, de prin toate părţile pământului.

Ne îndreptâm spre grota „Urechea lui Dionis”. Într-adevăr are forma unei urechi, iar în interior ecoul are o anume rezonanţă, iar legenda spune multe lucruri despre ceea ce se petrecea pe vremuri aici.

Urechea lui Dionis s-a format cel mai probabil dintr-o veche carieră de calcar.

Acesta are 23 de metri înălţime şi se întinde pe 65 de metri adâncime în stâncă.

Orizontal, i-a forma unui aproximativ "S", iar vertical, în partea de sus este conică precum o lacrimă.

69

Datorită formei sale asemănătoare unei urechi are o acustică foarte bună, făcând chiar şi o rezonanţă de sunet în întreaga peşteră.

Aceasta peşteră a fost săpată în perioada greacă - romană ca rezervor de stocare a apei pentru Siracusa.

La început a fost săpat un tunel îngust, care, apoi, a fost extins în jos şi lateral, în final rezultând această formă neobişnuită.

Micul tunel îngust este încă vizibil pe partea de sus a acestei peşteri artificiale.

Un cutremur a lovit acest rezrvor provocând daune, iar după aceea peştera a devenit inutilizabilă pentru stocarea apei.

Numele peşterii a fost inventat în 1586 de pictorul Caravaggio.

Aceasta se referă la tiranul Dionys I din Siracusa.

Conform legendei, Dionys a folosit peştera ca închisoare pentru dizidenţii politici, şi prin intermediul acusticii perfecte asculta dezvăluiri cu privire la secretele şi planurile puse la cale de captivi.

O altă variantă mai înspăimântătoare susţine că Dionys sculptase în peşteră, această formă, astfel că să amplifice ţipetele deţinuţilor torturaţi în ea.

La intrare în grota „Urechea lui Dionis”, treci printr-o arcadă de leandri şi bambuşi, efectiv ca printr-un tunel.

Nu poţi să nu fotografiezi aceste minunate locuri, nu poţi sa nu fotografiezi ca să-ţi iei acasă imagini din interiorul acestei mari urechi din stâncă. Vedem o pădurice de iasomie, dar şi un gard viu de iasomie.

Mă gândesc ce miros frumos va fi aici când acest frumos arbust va înflori.

Intrăm de-a binelea în „Urechea lui Dionis”, în această mare grotă şi pe la jumătatea ei ne oprim. Grupul se opreşte şi începe să cânte „Deşteaptă-te române”.

O, Doamne! Ce frumos răsună! Ce ecou frumos! Parcă trepidează muntele, grota...

70

În aceste momente destul de emoţionante, reuşesc să mă decupez un pic şi să întreb, să mă întreb: Oare se va deştepta românul vreodată?

De atâta timp tot cântăm acest lucru, de la Anton Pann încoace, de când s-a cântat prima dată în zăvoiul vâlcean, românul tot prost este!

Românul îşi alege călăii cu mânuţa lui şi apoi se vaită că aceştia îl bat, îl ceartă, îl jefuiesc.

La mine la Vâlcea, „oraşul domniei mele” cum îi spunea Mircea cel Bătrân, primarul este arestat pentru hoţie. Al doilea primar al Vâlcii arestat.

- Când te deştepţi, băi, românule? Chiar, deşteaptă-te odată, până când nu pieri!

Parcă afectaţi de cele trăite, de cele văzute şi cântate, ne odihnim un pic afară la umbra unui dafin uriaş.

Ne îndreptăm paşii acum spre Amfiteatrul Roman.

La capătul sudic al parcului se află amfiteatrul roman datând din secolul al III-lea d.Hr..

Are formă eliptică şi măsoară 140 de metri lungime şi 119 metri lăţime, fiind al treilea ca mărime din Italia.

Un colos al educaţiei antice, un colos din toate punctele de vedere.

Ca şi la teatrul grecesc de aici din Siracusa, şi la marele Amfiteatru Roman intrau tot cam 30 000 de persoane, numai ca aici spectacolul, dimineaţa începea cu vânătoarea, apoi uciderea răufăcătorilor, după care luptele cu gladiatorii. Luptele între gladiatori.

Foarte impresionaţi de cele văzute şi trăite aici, ne îndreptăm spre „Ogarul Albastru”, autocarul cu care ne deplasăm, dar observăm alături un alt autocar care are pe exterior harta Europei. Încerc cu câţiva prieteni din grupul Dobrogea să identificăm traseul aerian Bucureşti-Catania. În mare măsură cred că am... ghicit traseul şi că părerile coincid cu cele din avion.

71

Ne deplasăm spre centrul istoric al Siracusei. Ortizia – pe insulă, intrăm în Piaţa Arhimede, apoi biserica Santa Lucia.

Avem şi noi în grup o... Lucia, un om minunat!

Vedem şi un complex Lidl, ca la noi acasă. Ne deplasăm printre tarabe cu fel de fel de lucruri, vedem curţi cu grădini pietroase şi ajungem la Templul lui Apollo, al II-lea ca mărime din lume.

Datează din secolul VI - Î.H. Sunt rămăşiţe... originale de atunci.

Templul lui Apollo este probabil cel mai vechi templu elen din Sicilia, construit în stil doric, şi datând aproximativ din 565 I.d.Hr. Situat în Ortegia, s-au păstrat doar ruine, dar chiar şi aşa rămâne un obiectiv cultural de primă importanţă.

Deşi au trecut prin vremuri pe aici, fenicienii, grecii, romanii, cartaginezii, normanzii şi câte alte culturi şi civilizaţii n-or mai fi trecut, tot se păstrează urme ale acestora aici la Siracusa, pe teritoriul Siciliei italiene.

Templul a fost construit pe malul apei, fiind primul templu construit aici în Siracusa.

Am ajuns, iată, în Piaţa Domului, piaţa centrală a Siracusei, pe platoul episcopal din faţa Catedralei Siracusa.

Piaţa are o formă semicirculară. Iată ce mai aflu: bizantinii au transformat catedrala în biserică, construcţiile din piaţă sunt într-o zonă seismică, şi că sfântul apostol Pavel a trecut prin Siracusa, de fapt are si o pictură în catedrală cu capul în jos, semn al decapitării sale.

Intrăm în catedrală. Ni se spune iarăşi că după Antiohia, Siracusa este a doua comunitate creştină. În acest vechi edificiu se pomeneşte acest lucru. Catedrala este un locaş de cult imens, de un monumental cum numai oamenii lumii antice puteau să-l facă. Da. Este un locaş în care intri cu respect, cu smerenie.

Catedrala din Siracusa a fost construită în secolul VII de episcopul Zosimo, pe ruinele unui vechi templu închinat zeiţei Atena, datând din secolul V I dHr, pe insula Ortigia.

72

Vechiul edificiu doric, înconjurat de coloane, a fost încorporat în structura catedralei de astăzi.

Faţada lăcaşului de cult a fost refăcută între 1725 - 1753 de către Andrea Palma, care a adăugat două rânduri de coloane în stil corintic şi mai multe statui sculptate de Ignazio Marabitti. În interior se găseşte o statuie din argint înfaţişând-o pe Sf Lucia, opera lui Pietro Rizzo, datând din 1599, precum şi o statuie realizată de Antonello Gagini.

Mai există, aici în Siracusa, biserica San Cristoforo: construită în secolul XIV, refăcută integral în secolul XVIII, biserica de la Colegiul Iezuit, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult, în stil baroc, obiectiv turistic foarte popular, biserica Sf Benedict, edificiu de secol XVI, a fost restaurată dupa 1693.

Este cunoscută mai ales pentru pictura Moartea Sf Benedict, realizată de Mario Minniti, ce poate fi admirată în interior, Basilica Sf Ioan Botezatorul, distrusă în 1693, a fost parţial refăcută, fiind construită peste vechiul mormănt al martirului San Marciano.

Altarul este în manieră bizantină. Aici se găsesc şi Catacombele Sf. Giovanni, un labirint de tuneluri şi cămăruţe, cu mii de morminte şi câteva fresce interesante.

Castelul Euryalus, poate cea mai impresionantă construcţie fortificata din Sicilia, este tot aici în Siracusa.

Potrivit unei legende locale, structura iniţială, un castel cu ziduri solide, turnuri şi şanţuri de apă, ar fi fost proiectat chiar de Arhimede.

Construit în jurul anului 400 Î.d.Hr, castelul a fost renovat şi extins substanţial în perioada bizantină.

Deşi astăzi este în mare parte o ruină, castelul rămane un impresionant exemplu de arhitectură defensivă.

Castelul, care de-a lungul istorie sale a rezistat cartaginezilor, sarazinilor, romanilor, făcea parte dintr-un mult mai amplu sistem defensiv, peste 27 de kilometri de ziduri care protejau unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii elene, Gymnasiul roman situat lângă Porto

73

Grande, a fost construit în secolul I, ansamblul incluzând atunci un teatru, un templu şi o vastă esplanada.

Muzeul Regional de Arheologie este unul dintre cele mai bune şi mai moderne muzee din Sicilia, cu o bogată colecţie de artefacte diverse, descoperite pe teritoriul insulei, accentul punându-se pe obiectele descoperite pe teritoriul Siracusei.

Multe dintre piesele prezentate în expoziţia permanentă sunt unice în lume, iar unii specialişti consideră acest muzeu ca fiind chiar mai bun decât Muzeul de Arheologie din Palermo.

Palatul Bellomo, construit în secolul XIII, a fost refăcut în secolul XV, în manieră gotică.

Se mai află aici Galeria de Artă, poate cea mai interesantă colecţie de pictură din Sicilia, incluzând pânze de Caravaggio şi Antonello da Messina.

Palazzo Montalto, un alt palat, astăzi monument istoric, a fost construit în 1397 în maniera gotică. Este situat lângă Piazza Archimede.

Se mai găseşte aici şi Fantana Zeiţei Artemis, un alt monument foarte interesant. Tot aici, la Siracusa, se găseşte la mică distanţă de oraş, Templul lui Zeus ridicat în secolul VI Î.d.Hr. Iată doar câteva din vechile obiective istorice care se găsesc în Siracusa.

După ce am vizitat catedrala cu... Lacrimile Sfintei Lucia, mergem la biserica Sfânta Lucia.

La fel, Biserica St Lucia a fost ridicată în epoca bizantină, chiar pe locul martirajului, fiind transformată în stil normand în secolul XII şi, din nou, în secolul XVII, când a căpătat profilul arhitectural actual.

Sub clădire se găsesc catacombele, ce merită vizitate.

Ni se vorbeşte despre opera marelui pictor Caravaggio care se găseşte în această biserică, al cărei original ne încântă.

Caravaggio este cel mai important pictor al secolului al XVII-lea, şi a pictat aici „Adormirea Maicii Domnului”.

74

Tot aici, în Siracusa, există şi Castelul Maniaces ce poartă numele generalului bizantin George Maniaces, care în jurul anului 1030 a ocupat o mare parte din zona de coastă a Siciliei.

Fortareaţă impresionantă pentru acea vreme, a fost în mai multe rânduri refăcut şi extins. „Afectaţi” serios de cele văzute şi trăite ne deplasăm pe jos, în linişte, spre Izvorul Antuzei. „Izvorul Arethusa”, miticul izvor, situat tot în Ortegia, este astăzi amenajat în forma unei fântâni rotunde.

Aici, într-o groapă mare de beton asemănătoare cu cea din parcul din Craiova unde stăteau urşii (nu ştiu dacă mai stau, dacă mai sunt acum urşi acolo), aşadar jos, pe fundul acestei gropi rotunde este un strat de apă de circa 50 centimetri unde sunt mulţi peşti, peşti destul de mari unii de 4-5 kg, câţiva coloraţi, câteva raţe şi gâşte albe.

Peştii şi aceste păsări convieţuiesc foarte bine în acest bazin.

Oamenii aruncă de sus bucăţi de pâine se reped să le mănânce atât peştii cât şi păsările. De multe ori îşi fură ... „pâinea de la gură” unii de la alţii. În acest bazin, de pe fundul acestuia, se ridică papirusul.

Este singurul loc din Europa unde se găseşte această plantă arbust originară din Egipt.

Deci, printre papiruşi înoată peştii, raţele şi gâştele.

Trei rase diferite convieţuiesc cum se cuvine, cum s-ar spune în închisoare, iar oamenii, unii oameni, nu pot convieţui în linişte în libertate, din păcate.

Din acest bazin pleacă şi se scurge în mare un mic pârâiaş numit Antuza, ce provine din Izvorul Antuzei, de sub bazinul cu peşti, raţe şi papiruşi.

Nici aici în Siracusa nu am văzut câini vagabonzi şi cerşetori.

Oamenii de aici sunt ocupaţi cu munca şi frumosul ei, nu cu cerşitul din care românaşii noştri au făcut meserie.

75

„Onor” conducătorilor lor, al românilor! Onor lichelelor pe care i-am pus să ne conducă!

Tot pe aici mai aflăm că de la citrice se pot obţine şi trei-patru recolte pe an. Dumnezeu este cu ei, cu oamenii cuminţi şi muncitori.

Ne urcăm într-o barcă de circa 16 locuri pentru a face un tur al insulei Ortigia.

Inutil să mai spun că am notat şi fotografiat multe şi orice, care poate stârni interes ori frumoase aduceri aminte, fie ele şi-n paginile acestei cărţi.

Mă simt de parcă aş fi săvârşit o faptă bună şi Bunul Dumnezeu mă răsplăteşte cu aşa ceva.

Turul insulei a fost minunat, am intrat în grote, am văzut mulţimea de corali.

Siracusa este frumoasă şi curată cu pomi şi flori multe pe străzi, leandrii fiind dominanţi ca număr.

Sunt nevoit să dau o explicaţie aici despre români şi românism, cum, că, dacă românul nu dă cu bâna-n baltă, nu este român.

Aşa-i românul! Nu este un refren al acelui frumos cântec popular, ci aşa-i românul care este nesimţit.

Din două autocare cu care am plecat să vizităm Siracusa, am planificat să vedem şi orăşelul Noto, la fel de încărcat de frumuseţi şi istorie.

Ca să putem merge acolo, la Noto, trebuia să fim 30 de persoane minim.

Nu ne strângem decât 26. Ghidul nostru, Aurelian, piteşteanulbucureştean Aurelian, un băiat de toată isprava, face eforturi si reuşeşte să obţină această deplasare cu numai 26 de persoane.

Terminându-se de vizitat Siracusa, ne-am deplasat spre autocarul de Noto, am intrat şi aşteptam plecarea. Noroc cu Aurelian, că a început să ne numere şi din 26 am rămas 16, grupul dobrogean şi încă şase persoane.Bineînţeles că s-a renunţat la plecare, ghidul s-a făcut de râs, adică l-am făcut de râs, că, aşa-i românul care este tâmpit.

76

Am mai întâlnit câteva românisme de acest gen în această frumoasă şedere în Sicilia Italiei.

Dacă nu iese în evidenţă şi nu se face de râs prin nişte ţigănisme, românul nu-i român.

Observaţi că nu am pus doi de „r” la români. Al doilea „r” îl au, din păcate mulţi români cu origini române.

Neavând cu cine mai pleca la Noto, mergem acasă, la hotelul din Geardini Naxos.

Pe drum aceleaşi peisaje frumoase cu plantaţii mari de citrice pline de fructe coapte, undeva un mic fermier îşi recolta de pe un ogor, cu un tractor şi ustensilele necesare, recolta de morcovi.

Pe dreapta - un „câmp imens de plantaţii de instalaţii solare”. Ştiu bine sicilienii să folosească şi să profite de tot ce le-a dat natura şi înaintaşii.

Trecem acum printr-o zonă agricolă, lucerna s-a cosit şi acum este aşezată în baloţi mari în formă circulară.

Cam totul este mecanizat, oameni puţini în jurul unei asemenea câmpii de lucernă cosită.

Ne apropiem acum de o zonă muntoasă unde şoselele, autostrăzile sunt suspendate, o adevărată reţea de drumuri suspendate, ce, alături de alte minunîţii, fac deliciul privirilor noastre.

Autostrăzi mari, largi, frumoase şi curate, plantaţii de citrice, viţă de vie, flori şi pomi, multe tuneluri. Acesta este drumul, şi aceasta priveliştea spre casă.

Văzând toate acestea mă întreb: oare câte tuneluri şi autostrăzi au sicilienii şi câte avem noi, românii? Câte autostrăzi suspendate avem noi? Care este proporţia teritorială si a populaţiei dintre România şi provincia italiană Sicilia?

Ruşinos răspuns ar putea fi! Ruşinos pentru noi,nu pentru golanii ce-i avem în frunte.

77

Ei ştiu să fure şi să evite puşcăriile, şi când sunt prinşi (câţiva, foarte puţini) cu mâţa-n sac ori cu raţa-n gură, se jură că nu fură şi spun că sunt nevinovaţi sau că ... dosarul le este o comandă politică. Şi vorbim de Mafia Siciliană!

Ne apropiem de munţi, dar Etna nu se vede. Etna este un simbol al Siciliei, al Italiei.

Ce-ar fi Sicilia fără Etna? Cam ce ar fi Romania fără Carpaţi, ori Severinul fără Dunăre!

Oare nu s-au gândit politicienii noştri să ne vândă Carpaţii şi Dunărea? Nu s-au gândit ei, sărăcuţii, să pună ... aşa ... acolo, o mică taxă pe aerul care-l respirăm?

Alooooooooo! Golanilor, v-am dat un pont! Folositi-l! Mult mai mult vă puteţi îmbogăţii din această taxă. Taxa pe aer! Ce mai staţi?

Apare, în sfârşit, în toată splendoarea şi măreţia Sa, Etna.

Stă acum cu capul în nori. Aceştia îi acoperă vârful ca o pălărie uriaşă şi se împreună, se înfrăţesc cu fumul cel alb ce pufăie din plămânii vulcanici.

Ochii ni se plimbă de la pălăria Etnei, apoi printre plantaţiile de citrice, unele pe rod, altele mici, sere şi puieţi scoşi deja afară la soare, printre flori si arbuşti mediteraneeni, şi până jos, la marea Ionică.

Fac sărmanii ochi aceste plimbări de voie, de nevoie, dar mai mult de plăcere.

Pixul, apartul foto şi caietul sunt la întrecere maximă. Îmi pare rău că nu le pot folosi simultan.

Deşi începem să urcăm, plantaţiile de citrice nu ne slăbesc.

Urcă odată cu noi până către vârf, le găsim de multe ori şi pe vârf de munte.

Ajungem în Catania, locul debarcării noastre în Sicilia, locul unde „desantul de Romania” a aterizat să .... „cucerească” Sicilia.

Am fi vrut noi s-o cucerim pe.... bătrâna Sicilie, dar ne-a cucerit DOMNIA SA pe noi. Ne-a cucerit de tot. Niciodată n-o să mai scăpăm de ea.

78

Mare şi frumos oraş Catania! Al doilea ca mărime după Palermo în această mirifică Sicilie.

Acum îl văd bine de tot. Este luminat de soarele blând după ce a fost frumos spălat de ploaia de dimineaţă.

Sus, în stânga, Etna cu aceeaşi pălărie de fum şi nori, supraveghează orice mişcare.

Jos, de la poalele-i destul de largi, stau mândre clădiri noi, care convieţuiesc în linişte şi pace cu cele mai vechi, unele chiar foarte vechi, blocuri, sate, comune, orăşele. În multe locuri acestea s-au căţărat pe muntele cu vulcanul în cap, până peste jumătatea înălţimii acestuia.

Balcoanele şi terasele clădirilor sunt împodobite cu flori multicolore care mai de care mai frumoase.

Sicilia este plină cu verdeaţă primăvăratică.

Florile, pomii florali şi nu numai, plantaţiile de citrice, plantele mediteraneene, îţi lasă impresia că totul este pregătit de sărbătoare.

Autostrăzile suspendate, tunelurile, dar şi pomii, florile şi citricile fug rău de tot pe sub roţile autocarului şi pe lângă noi.

Gândul mă duce iarăşi la mine acasă, în România mea şi mă întreb dacă Pontişti-plagiatorii, băsiştii şi căcărăii îşi vor putea da vreodată mâna spre binele poporului român şi vor începe şi ei să dea de lucru populatiei fie şi pentru a creea şi la noi acasă asemenea şosele pe care sa te poţi deplasa rapid şi în siguranţă.

Dă, Doamne! Dă minte la cap nenorociţilor de golani-huligani pe care i-am crezut şi i-am ales.

Speranţe nu prea sunt, se vede din încrâncenarea celor trei grupări ... mafiote. În dreapta - litoralul Cataniei şi o parte a oraşului, pe celaltă parte Catania cea mare, mai sus Etna peticită cu zdernţe de zăpadă, la vârf cu imensa-i pălărie de nori şi fum, care, acolo sus în cupola Europei au fraternizat.

79

Apare în faţă minunea Taormina care-şi clăteşte chipul de pe munte şi barba de lângă litoral în liniştita mare Ionică, ca şi uriaşul trup cu guri de foc al muntelui Etna, de altfel.

Ne rămâne în spate – stânga acum, muntele vulcanic Etna să-şi fumege liniştit pipa, cum vor muşchii şi plămânii domniei sale.

Taormina ni se înfăţişează tot mai clar, în toată strălucirea şi frumuseţea, şi domină prin acestea toată zona până dincolo, spre Messina şi Calabria, strâmtoarea ce desparte cele două pământuri ale Italiei.

Intrăm pe un drum unde, în stânga, mii de leandri îmbobociţi şi salcâmi înfloriţi ne urmăresc atenţi, iar pe dreapta plantaţiile de citrice de tot felul nu ne slăbesc nici ele din ochi.

Pe ambele părţi îşi mai face prezenţa şi iasomia înflorită, de mulete ori ca un gard viu, al cărui miros se simte si aici în autocar.

Iată şi câţiva duji cu dude coapte.

Doamne, la mine acasa la Olăneşti de-abia au înflorit cireşii, salcâmii n-au mişcat deloc, iar aici, în superba Sicilie, totul este o floare şi un fruct.

Frumuseţile naturale aşa de tare ne-au umplut timpul deplasării, că nici nu ne-am dat seama că am ajuns la hotelul Sporting Bella unde suntem cazaţi.

Totuşi amărăciunea că nu am reuşit să vedem şi oraşul istoric Noto persistă şi încă stârneşte discuţii în grupul dobrogean dornic de noutăţi şi frumuseţi.

Supararea aceasta persistă mai ales din cauza românismului nostru, partea urâtă a acestuia.

După o.... vizită scurtă prin camerele de hotel unde suntem cazaţi, şi unde eu mi-am lăsat ultimile trofee (lăstari de flori), am coborât în papuci pe ţărmul mării Ionice pentru a o gusta cu... picioarele, pentru a ne spăla pe faţă, o adevărată binecuvântare, un adevărat botez.

80

Bineînţeles că am mers apoi la aceeaşi alimentară pentru a reînoi proviziile de bere, vin şi ... celelalte, fiindu-ne necesare la întâlnirea cu grupul Dobrogea, sus pe terasa hotelului unde au loc dezbateri aprinse referitor la cele văzute şi trăite pe ziua de azi.

Glumele, bancurile, ca de obicei, sunt la locul lor. O adevărată relaxare în acest concediu după un an de muncă.

Trece şi frugala masă de seară.

Când am plecat de-acasă spre Sicilia mi-am propus să alerg, să fac sport, să slăbesc. De unde, Doamne, acestea aici, cu atâtea feluri de mâncare?

Dacă aş fi fost cântărit la uracrea în avionul de Sicilia, şi acum, sigur ar trebui sa plătesc ceva datorită surplusului de greutate.

La această cină, o doamnă a grupului Dobrogea, Mariana, ori Mamanu cum o alintă soţul Adrian, Tatanuanu cum îi zice nepoţelul, care a venit mai târziu la masă, ne anunţă că a erupt Etna cum nu a mai făcut-o demult, adică... mai rău şi mai periculos. Întradevăr pocnetele „mămăligii de lavă” se aud şi aici în marea sală a hotelului, dar parcă se simt şi mici mişcări seismice.

Deşi sunt cam 50 km până la Etna, năzdrăvăniile sale se aud, se simt şi se văd de aici.

Am plecat primii de la masă, pentru a merge în camera unde stăm şi care are vedere, cum spuneam spre muntele nărăvaş, să vedem ... fenomenul.

Stupoare: pocnind, tremurând, făcând urât, rău de tot, Etna aruncă prin gurile-i de foc lavă roşie în toate părţile.

Lava este aruncată în sus, de la noi se vede ca un corn roşu, aprins, uriaş, care înţeapă cerul şi apoi coboară, se face mic iar lava roşie se rostogoleşte destul de vizibil la vale.

Se deplasează uşor pe Valea Boului sau Valea Boilor.

Am înţeles că prin lucrările efectuate de specialişti şi oficialităţi această lavă fierbinte, roşie deabinelea, este dirijată pe această vale

81

pentru a preîntâmpina alte pericole, cum spuneam, oamenii au urcat pe acest munte cu locuinţe cu tot, de au trecut de jumătarea acestuia.

Sus în vârf se vede lava cum vine la vale, iar de la poalele muntelui în sus vedem mii de luminiţe ale aşezărilor ce împodobesc acest munte vulcanic.

Este o vedere, o stare a lucrurilor ce nu ţi-o poţi imagina. Este ceva unic. Chiar periculos. Cine ştie dacă vulcanicul Etna nu se supără şi face şi mai urât?

Despre Catania ştim că a fost acoperită în întregime de lavă de câteva ori. De fiecare dată a renăscut în acelaşi loc. În majoritatea oraşelor Siciliei, oraşele vechi, străzile sunt foarte înguste, la unele balcoanele aproape că se lipesc unul de celălalt, adică cele ce sunt despărţite de acea străduţă. Fără nici un efort poţi trece strada... dintr-un balcon în altul.

Catania însă, fiind distrusă şi refăcută în urma acoperirii cu lavă ori a cutremurelor de pământ, a gustat din partea modernă a lucrurilor în timpul refacerii, a reconstruirii şi are străzi largi, bulevarde mari şi frumoase, cu adevărat moderne.

Etna continuă să răstoarne lavă roşie, fierbinte pe Vale boilor. Şuvoiul de lavă are dimensiuni considerabile şi este destul de vizibil de aici de la noi.

Pe langă pix, caiet, aparat foto, am pus la treabă şi camera video.

Prin zoom mai ales se vede perfect erupţia vulcanului, acel corn de foc care se ridică puternic spre cer, apoi se face mic, rămâne mai mic în gurile de foc când îşi trimite lava la vale.

Ridicarea şi coborârea acestui corn de foc este ciclică, iar stratul roşu de lavă ce curge îşi măreşte dimensiunile atât în lungime, cât şi în grosime.

Este un cordon lung şi gros de roşeaţă care se măreşte continuu.

Acest cordon de foc din vârful Etnei în erupţie, şi puzderia de luminiţe ale orăşelelor şi localităţilor de la poale spre susul muntelui, creează acum o privelişte de basm.

82

Vezi, trăieşti, dar parcă nu poţi explica exact cele la care te uiţi.

Cum se mai spune, rămâi mut.

Sună telefonul fix. Colegii din grupul dobrogean de la camera 316 ne invită la ei la un vin sicilian să savurăm erupţia muntelui cu guri de foc şi să ne cinstim în onoarea lavei ce curge la vale.

Printre noroace, continui să scriu, să fotografiez şi să filmez.

Vreau să mă întorc acasă, dacă mă lasă Etna şi avionul, cu traista plină să am ce povesti prietenilor, să am ce lăsa nepoţilor, urmaşilor.

Am avut astăzi, acum, ocazia să văd un fenomen unic, o erupţie de vulcan destul de... „sănătoasă”, către periculos de... nesănătoasă, şi nu trebuie să iert nimic.

Vinul roşu de taur sicilian, adus de noi, şi cel alb demisec, tot sicilian, dar şi limonello, o băutură locală gen lichior, dar foarte tare, cu care ne primesc amicii dobrogeni de la 316, nu prea au loc printre cele ce vedem şi trăim.

Etna este tare nervos şi aruncă limbi de foc prin cele patru guri în toate părţile.

Stratul de lavă ce curge pe Valea Boului este din ce în ce mai mare şi mai gros. Luminează foarte puternic zona de sus, din vârf a muntelui.

Mai norocim din când în când, dar ochii ne sunt tot pe muntele de foc ce ne oferă multe, foarte multe peisaje acum, fiecare dintre acestea fiind noi ca formă, deci nesemănând între ele.

Etna munceşte rău de tot. Munceşte, transpiră şi tuşeşte, de se aude destul de clar până aici la noi şi sigur mult mai departe.

Prin mijloacele de răspândire a ştirilor aflăm că lava a început să curgă şi pe partea celaltă a muntelui, fenomenul devenind în acest fel periculos, foarte periculos.

Sincer să fiu, nu am nici cea mai mică frică.

Ceea ce mă frământă acum este curiozitatea acestui fenomen şi faptul că trebuie să acaparez cât mai multe date despre frumoasa Sicilie, dar şi despre ciudăţeniile sale.

83

Ajunge un român mort aici în Sicilia, la Palermo – Nicolae Bălcescu!

Suntem prea mici ca să ne ia Domnul chiar aici în Sicilia îmi spun şi le spun prietenilor.

Aşadar destul de calm, încerc să nu scap nimic, să iau acasă totul.

Atâta timp cât am atâtea de făcut, nu mă lasă Domnul cu ele neterminate, aşa că nu-mi fac probleme cu plecarea ... dincolo.

Poate să se supere Etna cât s-o supăra, eu nu-mi fac probleme.

Când voi termina de scris, de fotografiat şi de filmat, voi merge liniştit la culcare şi-l voi lăsa pe moşulică, Etna, să facă ce vrea muşchii lui, ce vor plămânii lui.

La un pahar de vin sicilian îmi pun la încărcat bateriile camerei vido si ale aparatului foto.

Le pregătesc pentru ziua de maine, o altă zi care va fi la fel de interesantă şi frumoasă. Avem planificată excursia chiar pe Etna.

Parcă auzindu-mă că vreau să plec, Etna începe să se liniştească.

Nu mai apare acel corn de foc ce se ducea-nspre cer să ceară binecuvântare Domnului, lava ce curge începe să mai stingă lumina.

Cum sticla de wiskhy adusă din patria mumă s-a terminat, ne delectăm cu vin sicilian, când roze, când alb, când roşu.

Savurăm licori băştinaşe şi privim curgerea lavei care a cam început să se subţieze din punct de vedere al culorii.

Nu mai este aşa de roşie. Începe deci să se cam stingă lumina şi, bineînţeles, Etna să se odihnească.

Târziu, în miez de noapte, constatăm că Etna şi-a stins ţigara, chiar decretăm acest lucru şi se pregăteşte să ne întâmpine mâine.

Ajunşi în cameră, de la umbra unui pahar de vin sicilian, privesc cele partu sticle de plastic tăiate în care stau cuminţi şi-mi zâmbesc toţi lăstarii de flori (peste 30 de specii) pe care i-am luat de pe aici, din splendida Sicilie.

Toţi sunt frumoşi, toţi sunt vioi, niciunul supărat. Încă mai notez în carneţel nişte amănunte, Lena trimite mesaje lui Dani şi Ioanei, să-i

84

liniştească în ideea că află ceva despre năzdrăvăniile Etnei, copiii ştiind că suntem aici.

Gândul mă duce şi acasă la Olăneşti, şi, privindu-mi aceşti lăstari, mi-i şi imaginez ce frumoşi ar fi pe terasă şi ce m-aş mai mândri cu ei, mai ales cu originea lor.

Ene vine pe la gene şi gândul mă duce la ziua de mâine când vom urca pe Etna de unde aş vrea să iau nişte zgură de la cel mai înalt nivel, de la cea mai mare cotă unde voi ajunge.

Noapte bună, copii!

85

ZIUA A CINCEA Într-a V-a zi pe tărâm sicilian, după micul dejun, ne deplasăm spre „ogarul albastru” şi deplasarea, conform programului, pe muntele Etna.

Bineînţeles că la micul dejun, şi, chiar acum, discuţiile sunt despre nervozitatea de aseară a vulcanului năzdrăvan. Explicaţii şi explicaţii, păreri, discuţii aprinse.

Cum ne-am trezit de dimineaţă, direct la geam, să vedem ce năzdrăvăniile din gura cheală a vulcanului, cu patru guri de foc în cap.

Linişte şi pace. Nici măcar fum negru nu mai este. Braţul de fum alb, fum de pace al Etnei, ne salută şi ne invită prietenaşte acolo sus.

Ziua, aşa de fumos primenită, abia ne aştepta să-i gustăm nectarul. Totul ni se prezintă frumos, şi, există o garanţie că totul va decurge normal, conform programului. Aşadar ne urcăm în autocarul lui Carmine şi ... direcţia Etna.

Să vedem noi cât de obosit este mosulică de Etna, după isprăvilei de aseară!

De o aprte şi de alta mari plantaţii de citrice, totul este de un verde crud, un verde frumos, parcă hrănitor. Urcăm dinspre Messina.

Trecem pe lângă un arbore despre care ni se spune că ar avea 3000 de ani. Este vorba de un castan. Frumuseţile naturale, dar şi celelalte, fac drumul mult mai uşor, şi, iată, am ajuns să urcăm cu „ogarul albastru” pe muntele Etna.

Trecem prin orăşelul Santa Venerina, oraş al băuturilor alcoolice.

Aici se obţin renumitele băuturi Focul Etnei şi Lava Etnei, băuturi ce au o tărie de circa 50 de grade şi se obţin prin distilare.

Citricile, de o parte şi de alta a drumului, ne urmăresc mereu, stau cu ochii pe noi, cum s-ar mai spune.

Mai văd o ciudăţenie care aparţine meseriei mele de energetician: Nişte stâlpi de 110 Kv, fără console. Consolele le formează izolatorii

86

înşişi, la capătul cărora sunt fixate conductoarele ce transportă energia electrică.

De departe par nişte ţăruşi mari, fără acele console de susţinere a izolatorilor, şi, evident, apoi, a conductoarelor. Pentru mine parcă ar fi nişte măgari incompleţi, nişte măgari ce duc în spinare (pe conductoare) energia electrică, dar fără urechi.

Trecem pe lângă biserica Santa Venerina. Este normal, unde sunt acele fabrici de băuturi, trebuie neapărat şi o biserică.

Vedem acum pe marginea drumului spre munte garduri vii din dafini, acei pomi de la care şi noi folosim la sarmale, şi nu numai ... foile de dafin, de fapt frunze de dafin.

Continuăm să urcăm printre localităţi care sunt expuse pericolului Etnei. Ajungem în localitatea Zafferana unde facem un popas. Această localitate este efectiv în pantă. Foarte bogată în minerale, are circa 2000 de familii. Locuitorii Zafferanei se ocupă în special cu albinăritul. Se spune că dau 30-40% din producţia de miere a Italiei, şi mierea are o foarte bună calitate, este la mare căutare.

Vom descoperi Zafferana Etnea, care este situată pe pantele muntelui Etna şi vom vizita locul unde lava s-a oprit nu departe de oraş în 1992. Apoi, vom face aici un ultim popas al călătoriei noastre: degustare din celebra miere din Zafferana şi produse de miere delicioase, dar şi degustare de vinuri.

Orăşelul este răspândit în jurul Parohiei San Giacomo, fondată în 1387 în partea de sus a Văii Boului, punctul de confluenţă a fluxurilor de lavă din craterele de Est Etna, care adesea au distrus oraşul.

Zafferana Etna a fost ameninţată în 1992 de erupţia vulcanică din muntele Etna. Ni s-a prezentat din autocar locul unde lava vulcanului Etna s-a oprit în 1992, în spatele statuii fecioarei Maria, o statuie care se află în partea de sus a acestei localităţi. Orăşelul este acum o staţiune de vară cu deschidere către ambele peisaje, munte şi mare.

87

A doua duminică din august este Festa de Madonna della Providenza, un festival de struguri, fructe îmbuteliate, ciuperci, miere, vin şi castane.

Aici facem o degustare de miere, miere de toate felurile, dar şi o degustare de vinuri după cum spuneam, că este programul. Afară, în curtea acestei clădiri, este un stup foarte mic, cât două cărămizi, unde albinele aduc cele necesare fabricării mierei. Într-o încăpere alăturată mari ustensile de extragerea mierei, s-ar putea spune la scară industrială. În prima cameră de la intrare, de fapt o încăpere expoziţie, numai şi numai miere, adică toate produsele de miere în fel de fel de sticluţe şi borcănele. În faţă, pe o masă, stau desfăcute 20-30 de mici borcănele de toate tipurile, din toate florile, din toţi pomii, pentru degustare.

Prezentarea este făcută de... gazdă, o tinerică de la ... Botoşani!

Ne explică fătuca totul despre aceste tipuri de miere. Începem sa gustăm din fiecare, dar ne avertizează că dacă exagerăm cu mierea de... SULLA, avem toate şansele să ne... „tulburăm” la stomac. Ne spune ca aceasta se foloseşte în cantitate foarte mică, în cazuri de constipaţie, şi, că, atunci, în acest caz, rezolvă... problema... pe loc.

Intrăm apoi în camera din spate, în care tot... gazda, botoşeneanca noastră, ne spune cum este cu acele vreo 7-8 feluri de vin din care trebuie sa gustăm. Începem cu cel din stânga noastră foarte dulce, un vin alb, marca Marsala – tipic sicilian, vin al zonei, şi terminând cu cel din drapta, un vin negru, sec şi puternic, cu care nu te poţi încurca decât la o masă la fel de puternică. Se poate spune că acest vin, care iese din inima Etnei, chiar te poate împiedica.

Unul dintre aceste vinuri avea sticla (exteriorul ei) îmbrăcată cu lavă vulcanică. Într-adevăr ambalaj frumos, foarte frumos, dar şi conţinut pe măsură, nu o ....”chinezărie” ca la noi, că numai orezarii au ambalaje bune şi frumoase, ieşi bine cu ele în poză şi atât.

Localitatea Zafferana se află cam la jumătatea distanţei dintre plaja mării şi vulcan. Este plină de verdeaţă. Multă, multă vegetaţie,

88

brazi, citrice, flori, ierburi, un verde primăvăratic foarte bogat şi frumos.

Pe jos foarte multă cenuşă pietrificată în bobiţe cu diametrul de circa trei milimetri pe care poţi aluneca.

Multă zgură pe jos, prin curţi şi grădini. Deja plecaţi spre vârf, observăm prin multitudinea de curbe, când litoralul, când vârful vulcanului. Totul aici este aşezat pe lavă vulcanică, inclusiv drumul bine şi frumos asfaltat.

De aici de sus, de la această înălţime, verdele de jos, dinspre litoral, apare acum ca un verde murdar, un verde urât. Apar plantaţii de peri ce alternează cu pădurea. Ne întâmpină, de asemeni, zone unde vegetaţia dispare, vechea lavă pune stăpânire pe tot peisajul, printre care ici colo, foarte rar, apar mici firişoare de iarbă. Ghidul ne spune că aceste păioage au rădăcinile foarte adânci. În dreapta dafini uriaşi şi stejari – ca la noi.

Pe dreapta imagine stearpă, sinistră compusă din lavă aşezată în mod dezordonat ce pare a fi un minereu de grafit sau de antracit, deoarece în unele zone parcă are luciu.

Gândul mă duce la timpul şi momentul când această lavă curgea la vale.

Etna, cel mai înalt munte vulcanic din Europa şi-a revărsat coşul cu lavă cu mult, mult timp înainte creind aceste imagini, nu prea frumoase, dar interesante.

Prin pădurile alăturate, cele din partea stângă, trăiesc căprioare, vulpi, şi un fel de câine dingo, doar în captivitate – ni se spune.

Imaginea se cam întăreşte, cu muntele de lavă scurs de milenii din gura Etnei, imagine din ce în ce mai stearpă, fără vegetaţie.

Drumul devine mai abrupt, cum spuneam, acest drum asfaltat este pe lava rece. Nimic nu este aici decât lavă rece. Totul acum, în stânga şi dreapta este un vechi torent de lavă neagră, pietroasă, găunoasă. Ici colo câte-o casă - printre pietroaiele foarte mari de lavă vulcanică. Încă sunt zone pe Etna acoperite cu zăpadă, petice albe care se văd chiar de

89

jos. Încă o casă singură - nu are alta pe aproape, sau mai bine zis o găseşti la câţiva km pe aceea. Această casă are o frumoasă livadă de citrice în faţă, spre noi, spre drum.

Munţi, munţi de lavă bătrână, dar şi mici pâlcuri de pădure în care se văd şi câţiva cireşi înfloriţi.

Trebuie să ajungem la cota 1960 m.d.M. unde ni se spune, că, cine doreşte, poate să urce, contracost, cu telecabina până la cota 2700 m.d.M, iar vârful este la cota 3345 m.d.M. Suntem, deci, în drum spre cota 1960 m.d.M, aproape la jumătatea muntelui Etna, lângă Craterele Silvestri. Nu departe de Rifugio Sapienza este cea mai mare parcare posibilă în această zona.

Pe versantul sudic al muntelui Etna se află acele cratere secundare (Monti Silvestri, Monti Calcarazzi şi Montagnola). Ele sunt destul de recente şi atestă vizibil manifestarea activităţii vulcanice turbulente ale Etnei. Unul dintre aceste cratere, Monti Silvestri, este locul care oferă vederi panoramice peste promontoriul de sud al Etnei, bazinul oraşului Catania jos, jos de tot.

Peisajul vulcanic din jur, mai ales cel creat de câmpurile de lavă şi craterele mai mici ale Etnei, arată cât de imensă este puterea distructivă şi creatoare a naturii.În această zonă nu mai este nici un fel de vegetaţie.

Totul în jur este un şuvoi dezordonat de lavă rece acum, scursă de sus. Seamănă foarte mult cu un minereu de fier, un imens şi uriaş minereu de fier.

Urmărim atenţi din „Ogarul Albastru” şi, parcă, toţi la o comandă ne rotim ochii să prindem primii aceste ciudate şi interesante peisaje. Muţi de aceste frumuseţi, învârtim privirile în toate părţile.

Imagini unice. Timpul şederii aici sus este cam limitat, suntem informaţi că vom merge către telecabină – cine vrea să urce mai sus, ceilalţi să rămână acolo la hotelul restaurant, ori să se plimbe aiurea până la Craterele Silvestri şi înapoi. Silvestri a fost un om de ştiinţă italian, un cercetător vulcanolog, care şi-a pierdut viaţa în timp ce

90

studia aceste cratere, şi-a pierdut viaţa într-unul dintre ele. S-a stabilit apoi, ca aceste cratere de aici, de la această cotă,să-i poarte numele. În frumoasa muzică siciliană urcăm printre malurile croite din lavă, depusă cu mulţi ani înainte.

Cu cât ne deplasam mai sus vegetaţia începe să dispară, mai ales în stânga direcţiei de mers. Totul pare un imens depozit de minereu de fier ori cărbune foarte bogat.

Aşezat în ogarul albastru, în direcţia de mers pe partea stângă, am avut ocazia să văd acele mormane uriaşe de lavă printre care şerpuieşte drumul care ne-a adus aici sus, la mari, mari surprize.

Foarte puţină vegetaţie, cum spuneam, am văzut pe partea stângă. Aceşti rarisimi pomişori şi plante despre care se spune că au rădăcinile mai adânci, se caţără şi ei către pisc. Deja se văd mai clare peticile de zăpadă dinspre vârf, ba, s-au mai şi înmulţit.

Imagini de nedescris. Ce a putut creea cu mulţi, mulţi ani în urmă acest uriaş, monstruos şuvoi de lavă!

Ce forme ciudate a putut creea! Ce o fi acoperit această lavă obraznică atunci?

Trăiesc în pădurile de pe aici, cele din partea dreaptă, vulpi şi căprioare. Ghidul, Aurelian, ne spune că atât de mult s-au obişnuit vulpile cu excursioniştii, încât la auzul unui claxon ies din tufişuri, se apropie de marginea drumului pentru a-şi primi porţia de pâine. „Pasagerii” mijloacelor de transport, la vederea cumetrelor, coboară din autovehicule, dau mâncare animalelor, se pozează cu ele.

Aşa a făcut şi „ogarul albastru”, dar, spre ghinionul nostru, nu a apărut nici o vulpe care... să ne ia pâinea. Aşa că am aşteptat câteva minute bune să pot filma vulpi, dar... ghinion.

Pornim, ne continuăm urcuşul printre ruinele de lavă care au dat fel de fel forme reliefului montan de aici. Pe dreapta, păduricea ... cam pitică, cu pomi în toate formele, în forme destul de ciudate.

Ni se vorbeşte despre erupţia din 2002 care a făcut destul de urât, chiar a distrus câţiva stâlpi de la telecabine. Ghidul, Aurelian, întreabă

91

câţi vor să urce cu telecabina spre cota 2700 m.d.M. Bineânţeles că am ridicat mâna. Interesante şi superbe imagini a mai lăsat această lavă a vulcanului Etna!

Repetăm operaţia cu vulpile, dar şi ghinionul se repetă, vulpile nu răspund la claxoanele lui Carmine.

Drumul devine mai abrupt, iar jos, de-abia se mai vede ceva.

Litoralul este în ceaţă.

Aflăm că drumul cu telecabina până pe la cota 2700 m.d.M costă 29 euro şi cinci zeci de cenţi de persoană. Pomii se împuţinează, la fel şi restul vegetaţiei, probabil din cauza frigului, urcăm spre cota 2000 m.d.M. Încep să apară coniferele. Drumul se înclină şi mai rău spre litoral. Ogarul alb-albastru suflă şi oftează din greu.

Acum peisajul ni se înfăţişează cu nişte ... gogoloaie mari de circa 30-50 metri în diametru.

Foarte dese, acestea stau aşezate unele după altele ca nişte bulgări mari de zăpadă. Probabil în rostogolire, prin răcire, zgura s-a hotărât să rămână în aceste forme. „Bulgării”, cei care sunt mai jos, sau umplut de verdeaţă. Undeva în partea stângă drumul nostru se ramifică, şoseaua asfaltată curge acum pe doi craci.

La cota 1986 m.d.M. în zona craterelor Silvestri vom opri, de aici va continua urcuşul cu telecabina, cine doreşte. În jos vedem serpentinele, drumul tăiat prin lava rece, iar mai în jos, în depărtare, în mare ceaţă, de-abia distingem ceva din litoral.

Carmine reduce viteza şi mai aruncă vreo câteva claxoane, dar vulpile... nimic.

Ajungem la Sapienzza, locul de oprire şi staţionare a autocarului, undeva lângă cele trei cratere Silvestri.

După cum spuneam, Silvestri a fost un renumit vulcanolog care şi-a pierdut viaţa la sfârşitul secolului al XIV-lea studiind aceste cratere, cratere active atunci. A murit în timp ce vulcanul a început să erupă prin aceste cratere.

92

Se stabilesc orele de plecare şi sosire cu telecabina, ale celor temerari care vor să urce mai sus către gurile de foc active ale muntelui Etna. În această zonă sunt mulţi meşteri care lucrează şi prelucrează în fel de fel de forme piatra şi zgura vulcanică.

Peticele de zăpadă sunt mult mai mari aici la această cotă unde am făcut primul popas.

Priveliştea este incredibil de frumoasă şi interesantă. Folosesc camera video la maxim, carneţelul şi pixul se odihnesc în buzunar.

Aproape toată lumea se învârte în loc, şi, într-o muţenie totală, admiră aceste peisaje de un unicat special. Am sesizat destul de bine acest lucru. Primii oameni când ajung aici se uită-n toate părţile destul de rapid şi... numai scene de uimire. Încearcă să fure cât mai mult, cu toate mijloacele, din peisajul fantastic de frumos, unic, de parcă s-ar termina şi n-ar mai apuca, cum spuneam, într-o muţenie de mormânt.

Rar auzi voci şi asta de la cei care au venit mai înainte şi-şi povestesc incredibilele minunăţii văzute şi trăite. Zgomotele motoarelor de maşini mai tulbură această linişte - când se fură cu ochii peisaje.

Toţi oamenii se uită de jur împrejur, filmează, fotografiază, se fotografiază şi se miră.

Aflăm că se poate înainta şi mai sus de locul unde te lasă telecabina, fie pe jos, fie închiriind echipament special, ATV-uri şi cu maşini speciale dotate cu sistem de tracţiune 4x4.

Vedem aici, în locul unde am coborât din autocar, multe asemenea ... „utilaje” care pot fi închiriate, aşteaptă să fie închiriate de către temerarii curioşi pentru a se apropia cât mai mult de gura de foc a vulcanului Etna.

Aici, în locul unde am oprit, sunt construite vreo două moteluri, sunt magazine de unde poţi cumpăra orice ciudăţenie specifică zonei.

Deja, cei care ne-am decis să urcăm mai sus, ne îndreptăm spre telecabină, timpul ne forţează, timpul este foarte limitat.

93

Trebuie să menţionez că am văzut şi feţe triste, oameni care regretă că au venit aici sus, de urcat cu telecabina, nici vorbă. Probabil vorbindu-se despre ceea ce a făcut în timp acest vulcan veşnic activ, dar văzând şi de ceea ce a fost în stare aseară, oamenii s-au cam speriat, iar venirea lor aici este o mare greşeală.

Se vede asta după figurile lor, dar şi după intervenţiile făcute ca să scurtăm mai mult, cât mai mult, timpul şederii pe aici pe sus.

Peisajul Etnian mai creează şi el fel de fel de imaginaţii.

Urcăm spre spaţiul amenajat al telecabinei, plătim taxa cuvenită, adică biletul şi... la drum, la vârf, mai bine zis spre vârf. Nu am nici cea mai mică teamă, ci doar curiozitate. Moartea când vine nu cred că doare.

Totul este foarte abrubt. Am urcat câţiva metri, şi, deja... îi privim de sus pe cei... de la bază, cum spuneam, nu toţi merg spre telecabină şi cu telecabina.

Amenajarea clădirii telecabinei este protejată de un zid din cărămidă din zgură vulcanică. În sfârşit, aici, în „cutie”, care, la rândul ei, urcă şi ea destul de abrupt, obraznic de abrubt, este linişte. În interiorul „cuştii”, toţi afişăm, fără rezerve. o bună dispoziţie.

Revine în discuţie Taormina.

Privesc înapoi spre locul de unde am plecat şi constat că s-a făcut mic de tot. Dacă în jur ar fi mai multe clădiri, ar fi mai greu de identificat. „Cutia zburătoare” pe fir nu glumeşte, urcă destul de rapid; pe sub noi şi pe lângă noi trec petice mari de zăpadă. Vorbim în cabină şi despre cei de acasă. De-abia se vede locul de unde am plecat. Eu continui să imortalizez peisajele de jur împrejur, colegii de cabină oferindu-mi cu plăcere această posibilitate făcându-mi loc. Trec la fel de grăbite pe lângă noi, în sens invers celelalte cabine zburătoare. Îşi aduc „marfa” la bază.

94

Aici, „înăuntru”, continuă buna dispoziţie, uimirea şi mirarea faţă de cele văzute. Fiecare vrea să aducă acasă cât mai multe imagini şi peisaje de pe muntele nărăvaş, de pe muntele buclucaş.

Filmez când pe sus, când în lateral, când în jos. „Sus, sus, sus, la munte sus”, zic eu, apoi: sus, sus, sus, pe Etna sus”.

Constat, adică se vede, că sub zgură este multă zăpadă. Întreb: Coboară cineva la prima?

Vedem din telecabină oameni care urcă pe jos. De-abia disting locul de unde am plecat..

Peticele de zăpadă încep să se indesească, peisajul este pestriţ rău de tot, dar parcă albul începe să domine. Cineva glumeşte că cel care dă la manivelă a cam obosit de telecabina se deplasează mai încet.

Iată că buna dispoziţie a făcut ca timpul din cuşca zburătoare să treacă repede şi... am ajuns! Cam pe la cota 2700 m.d.M. Mai sunt cca 700 de metri până la gura de foc, şi aici este multă zăpadă, ba, aceasta a cam pus stăpânire peste tot. Începem urcuşul pe jos, drumul fiind şi el în această formă, destul de abrubt. Iar când calci pe zgură se aude acel zgomot al paşilor de parcă ai călca pe zăpadă îngheţată, zgomotul fiind accentuat acum de zgura de deasupra zăpezii. Am început urcuşul pe jos de câtva timp.

Aici sus am găsit alţi doritori de peisaje frumoase.

Vorbesc în toate limbile pământului, se pozează, se filmează, ca şi mine de altfel.

Filmez totul, de multe ori fac roată ca să nu scap nimic, de sus, de la fumul alb al Etnei, până jos, cât văd şi cât vede... camera.

La cât am mers, aş zice că mai sunt vreo 500 de metri până la gurile de foc. Ne solicită cineva să-i facem poze. Şi noi ne fotografiem şi ne filmăm. Scriu aceste rânduri când văd filmul şi se aude cum trozneşte zgura şi zăpada sub picioare.

Ochii ne zboară sus la fumul de pace al Etnei, apoi mătură imenşii munţi de lavă, zgură şi zăpadă.

95

Mă gândesc că s-ar putea rupe zăpada şi aş putea scăpa într-o gură de vulcan.

Se spune că sunt multe guri de vulcan inactive. Ne-a mai spus ghidul că suntem norocoşi pentru ziua frumoasă de astăzi. Aşa şi este.

Chiar dacă este foarte rece, soarele ni se prezintă în toată înfăţişarea.

Poze, poze şi filme. Toţi vor să fure ce este mai frumos de pe Etna, să lase bătrânul munte sărac, dar nimeni nu reuşeşte acest lucru.

Are Etna de toate pentru toţi.

Nu este nici un fel de vegetaţie pe aici.

Deja las grupul în urmă şi măresc pasul bombonind de unul singur la urechea camerei video, care flămândă şi ea se hrăneşte cu tot felul de peisaje, care mai de care mai substanţiale, mai consistente.

Troznetul zăpezii îmi acompaniază mersul.

Nu mai văd oameni în faţă, iar cei din spate se îndepărtează rău de tot, nu le mai aud vocile. Îmi ies aburi de pe gură şi nas, mi se aburesc ochelarii.

Gânul mă duce jos, la nivelul mării, unde este foarte cald, poţi merge chiar la bustul gol şi desculţ.

Privesc, fie peste lentile, fie pe sub, filmez de zor, iar fumul alb al Etnei îmi dă linişte.

Mă asigură de linişte şi mă îndeamnă să urc, dar când mă gândesc ce-a făcut aseară, îmi vine să mă întorc repejor.

Pot să spun că sunt pe cupola Europei. Te salut, lume!

Văd pe un canal alăturat că înălţimea stratului de zăpadă este de circa 5 m. Mă apropii de foarte multe vârfuri de munţi de zgură, lavă, rocă vulcanică, zăpadă. Înaintez pe o vale care mai face nişte uşoare curbe, acompaniat de zgomotul pantofilor pe zgura îngheţetă. Iară mă duce gândul că Etna s-ar putea supăra, dar fumul alb al păcii ce-o decretează, îmi dă siguranţă, dar îmi şi spun că nu are Domnul ce să facă cu mine acum, când am atâtea de făcut.

Vârfuri, vârfuri de munţi în faţă care acoperă fumul Etnei.

96

În urmă nu mai văd picior de om.

Frigul, gerul pun stăpânire pe mine de tot. Mai văd undeva în dreapta că stratul de zăpadă este cam tot de 5-6 metri. Cred că aici este zăpadă veşnică.

Mă gândesc acum, după cum o văd, la faptul că, dacă s-ar topi brusc, ar produce dezastru, nenorociri în aval.

Mă gândesc la timpul care ni s-a pus la dispoziţie pentru şedere pe aici pe sus şi decid să mă întorc.

Sun singur şi mă mai gândesc şi la faptul că ar putea apărea de după colţuri vreun animal, ori, ce s-ar întâmpla dacă într-o gură inactivă de vulcan s-ar prăbuşi zăpada cu mine. Încep să mă cert - de ce am plecat aşa de departe ca nebunul de unul singur?

Nu văd acum la coborâre ţipenie de om, vârfetele munţişorilor din preajmă sunt negre, un negru lucios şi ... periculos printre nămeţii de zăpadă.

Creează o atmosferă, o stare sinistră, singurătatea mea de aici şi mai şi.

Zgura de pe zăpadă parcă trozneşte mai puternic, parcă stârneşte un ecou pe această vale pe unde cobor.

Crezând că nu se aude acest troznet, acest zgomot, mă aplec cu camera aproape de picioare în timp ce merg. Deja mă gândesc să iau zgură în buzunare pentru acasă.

Fumul alb de sus îmi dă siguranţă.

Sincer spun, în urma celor văzute aseară, dacă acum ar apărea fum negru, serios, aş rupe-o la fugă la vale. Fac mereu roată cu camera pentru a fura cât mai multe imagini bătrânului munte. Deja cobor de ceva timp şi nu văd nici un om.

Nu pot spune că am greşit drumul deoarece cobor pe aceeaşi vale pe care am urcat.

Pe zgura de pe jos, nu-ţi poţi da seama dacă sunt sau nu urme.

97

Numai de n-ar apărea aşa ... cineva de după colţ, să mă ... sperie un pic!

Zgomotul zgurei de sub paşi, vântul care suflă de jos în sus, creează o atmosferă tristă, apăsătoare, parcă periculoasă.

Dacă în telecabină spuneam „sus, sus, sus ...”, acum îmi vine să cânt cu toată vocea mea falsă... „Coborâi din deal în vale...”!

Hopaaaaa! Apar primii oameni ai grupului. Ce bine! Ce linişte am acum!

Prima, cea mai de sus, mai către mine, este Lena care mă aştepta.

După cum se uita la mine..., nu prea era de bine! Îşi pune mâna la frunte când mă vede şi bombone ceva.

Apropiindu-mă, îmi spune că de la ea în sus nu a mai urcat nimeni.

Tăcută şi nervoasă începe să-şi umple buzunarele cu zgură.

- Aşa a fost vorba? Unde ai disparut?

O filmez şi tace. Îmi spune apoi să ne grăbim că ... unii nu se aventurează aşa ca nebunii, şi crede că deja ai noştri au ajuns la telecabină.

- Taci, că te filmez, sau când vorbeşti cu mine, să taci! ... îi spun.

Ia şi nişte zăpadă în buzunare, ia şi o gură de zgură, că iau şi eu o gură din acea băutură siciliană de la restaurantul de lângă autocar; Lava Etnei, sau Focul Etnei.

Mai văd nişte urme pe zăpadă ale unor temerari care s-au rupt de acest drum pe această vale şi au plecat aşa, de capul lor pe muntele din lateral dreapta, cam la 90 de grade faţă de drumul pe care urcasem eu.

Aerul expirat continuă să-mi aburescă ochelarii, iar vântul continuă să sufle destul de puternic de jos în sus pe valea aceasta pe care coborâm spre telecabină.

Rugăm pe cineva, o nemţoaică, să ne facă o poză.

Deja am prins destul de mulţi oameni din urmă, ba, chiar vreo doi din autocarul nostru. Iată că nu suntem ultimii, spun şi-mi spun.

Nu vom fi, deci, ultimii la autocar la întâlnirea cu ghidul şi ceilalţi.

98

Ne grăbim să nu fim ultimii, aşa că alţi oameni din grupul autocarului sunt în telecabinele din urmă.

Nimerim în telecabină cu o tânără familie din Moscova, el, ea şi copilaşul de 4-5 ani.

Jos, spre coborâre, o imagine fantastic de frumoasă.

Mă simt împlinit, am făcut ce am vrut şi mi-am încărcat camera cu nişte imagini nemaipomenit de frumoase, buzunarele şi punga de plastic cu zgură.

Continui să filmez şi aici, rotind obiectivul camerei în toate părţile.

Intrăm în vorbă cu rusnacii, ne prezentăm.

Le explic, că, în clasa a V-a fiind, am învăţat limba rusă, şi, că ştiu de atunci o poezie pe care le-o recit: Ruschi alfavit mâ znaiem, Uje pişem i citaem, I vse bugvâ papariatcu, Bez aşipchi, nazâvaem. ......................................

Le-am spus că altceva nu mai ştiu. Am scris cuvintele ruseşti cu litere româneşti, limba rusă uitând-o demult. I-am surprins plăcut cu această strofă, am râs toţi, eu cred că am pus destul de bine accentul rusesc.

Am mai discutat un pic de Dan Petrescu, antrenorul român al lui Dinamo Moscova, apoi fiecare în limba lui admiram peisajele, cum spuneam, extraordinar de frumoase. Înlocuiesc bateria de la camera video deoarece este... gata. A cedat. Avea şi motive serioase, destul de serioase, nu pot fi supărat pe ea.

Comentarii, mirări, uimiri. Se iţeşte locul de destinaţie. Destul de mic acum, dar el este, locul unde vom coborâ din telecabină.

99

Mă gândesc cum, pe vremuri, în perioada comunistă, se prezentau din când în când imagini din diferite ţări. De ce nu s-or mai face şi acum!? Zic eu, aşa....Păi, tot eu dau răspunsul: acum totul este comerţ, la modă sunt sânii umflaţi artificial, picioarele până la încheieturi, bucile, buzele la fel de strâmbe şi umflate, dar şi scandalurile. Asta oferă şi educă televiziunile noastre, care mai de care mai particulare, mai comerciale, aşa educă ele tineretul bovin de astăzi.

O, Doamne!

Discutăm despre grupul Dobrogea care nu a venit cu noi astăzi, aici. Ei au fost ieri aici, când au refuzat Palermo.

Se distinge mai bine locul de aterizare, iar pe lângă noi urcă gâfâind alte cabine pline cu oameni curioşi, care vor să mănânce nişte imagini superbe către vârful etern fumegând al muntelui Etna.

Foarte multe ridicături de lavă vulcanică de formă rotundă.

Ori sunt cratere inactive, ori lava s-a rostogolit precum bulgărele de zăpadă, şi, răcindu-se, s-a gândit să facă un popas de câteva sute de ani, ori mii de ani, în această formă rotundă cu diametrul de 30-50 de metrii.

Mai avem de suportat vreo 4-5 stâlpi până-n vale. Deja se văd maşinile şi oamenii, coborârea este foarte bruscă.

Când mă gândesc că în urmă cu ceva timp am ajuns până pe la vreo 300 de metrii de gura de foc a vulcanului cu focu’-n nas, îmi zic: ce bine că am ajuns la autocar! La „ogarul” nostru alb-albastru.

Jos, pe sub noi şi pe lângă noi, pe ambele părţi, zgura vulcanică şi zăpada fug invers, dar sunt şi turişti care urcă... coasta pe jos, echipaţi, şi cu celebrele raniţe în spinare.

Gataaaaaaaa! Pământ, adică lavă rece, suntem cu picioarele pe pământ (pe zgură, lavă, ori ce-o mai fi)!

Ne oprim un pic şi ne uităm pe şirul telecabinelor şi gândul ne zboară la inimaginabilele peisaje de sus, de unde tocmai am coborât.

Fumul, braţul mare de fum al Etnei ne salută prieteneşte şi ne

100

garantează că totul este şi va fi Ok – ca să mă exprim şi eu, modern, englezeşte, americăneşte, şmechereşte.

Ok, am ajuns!

Etna, fumul ei alb, continuă să ne salute blând, prieteneşte, părinteşte. De pe cupola Europei, prin braţul său mare de fum alb, ne transmite siguranţă şi prietenie. Ăsta este drapelul pe care ni-l fâlfâie astăzi bătrânul munte, drapelul de pace şi prietenie.

Chiar dacă s-a întârziat acum un pic... nu din cauza noastră, a mea mai ales!

Nu am fost ultimii. Mergem la doi paşi să vizităm cele două cratere Silvestri, cele din dreapta în sensul de coborâre, pentru că celălalt crater Silvestri, este pe cealaltă parte. Mergem de fapt în gura celor duoă cratere inactive. Mergem să ne fotografiem, să filmăm, dar şi să luăm zgură şi piatră vulcanică, şi de aici, chiar din gură de crater.

Ajungem la... locul faptei, coborâm în... „Gura Mare”, ne fotografiem, filmăm, urcăm apoi ca să coborâm în „Gura mică”, gura celuilalt crater Silvestri, într-adevăr mai mică, mult mai mică decât cealaltă, cea din dreapta. Luăm zgură în nişte pungi, zgură de diferite culori, dar şi nişte pietre, nişte roci vulcanice.

Le luăm şi noi, aşa, ca să la arătăm prietenilor! Am intrat, deci, în cele două guri „îngheţate”, ale celor două cratere Silvestri, şi ne-am luat darul. Ori birul.

Ne întoarcem cu privirile iarăşi pe sus şi pe traseul telecabinelor, facem un rapid „inventar” al celor trăite şi văzute pe acolo pe sus, pe lângă gurile de foc. Chiar, ne-am jucat cu... focul!

Acolo, în gurile reci Silvestriene, mă gândeam, asa... şi mă întrebam: dacă se supără acum, nenea Silvestri? Dacă se reactivează, nenea, acum? Şi viaţa se reactivează. Şi omul se reactivează, adică ajunge de unde a plecat, eterna reîntoarcere: să fie îngrijit, să i se dea să mănânce, să fie schimbat, ba, există şi pamperşi destul de mari.

101

Nu aş vrea ca acum să fie acea perioadă de reactivare a lui nea Silvestri, tocmai acum când suntem atât de aproape de gurile reci ale măriei sale!

Am făcut ce am vrut în gurile Silvestrului, şi acum... la vale, coborâm că în programul oficial al zilei de astăzi este... Taormina pe care am văzut-o neoficial acum câteva zile în ... extra program. Îmi păstrez locul în „ogar” şi stau pe aceeaşi parte, adică acum pe partea cu vegetaţie, care deja a apărut, dar ochii parcă stau tot pe partea cealaltă, pe partea şuvoiului, rece acum al lavei. Acest şuvoi încremenit care creează imagini fantastice. Şoseaua şerpuieşte şi fuge pe sub roţile autocarului, noi urmărim cu mare plăcere superbele peisaje siciliene, pe muzică siciliană care se pliază cum nu se poate mai bine coborâşului nostru. Am revăzut acele case răzleţe, vreo două, dar nici măcar una lângă alta, ci la câţiva km distanţă una de cealaltă.

Coborâm spre ţărmul mării în aceeaşi muzică superbă, made in Sicilia, apoi, conform programului, spre Taormina pe care abia aştept s-o revăd, să revăd acest minunat oraş, perla mării Ionice, a Siciliei şi a Italiei.

Zărim mai clar ţărmul mării, dar nu ne putem dezlipi ochii de pe uriaşul „depozit” de zgură şi lavă vulcanică peste care trecem şi pe lângă care mergem, care... fuge pe lângă noi.

Peticele de vegetaţie şi grupul de arbori, cu lava rece fraternizează perfect pe aceste locuri, şi creează imagini frumoase cum nu mai se poate.

După ce am plecat cu autocarul, de sus de pe munte, de la cota 1960 m.d.M, pe traseul de coborâre, suntem informaţi, şi apoi vedem, cum vulcanul a început din nou să erupă Nu mă mai interesează, şi nici pe altcineva nu mai interesează, deşi... parcă există o oarecare senzaţie că s-ar lua lava după noi.

Păstrându-mi locul în autocarul lui Carmine, am avantajul că văd acum, la coborâre, ce nu am văzut bine la urcare. Imagini extraordinar

102

de frumoase şi interesante.Revedem plantaţiile de citrice, parcă mai frumoase, dar şi curajoase, ele nu se tem deloc de mofturile Etnei cu gură de foc.

Flori, pomi, păduri totul dumnezeiesc de frumos!

Fascinaţi de cele văzute şi trăite pe muntele cu focu’-n ţeastă, nici nu ne-am dat seama cum s-a scurs drumul de la munte la Taormina. În partea a doua a zilei de azi, după sărutul Etnei, cum spuneam avem în program Taormina, frumosul oraş, perla mării Ionice. De departe are forma unui taur, chiar aşa spun şi documentele, de aceea poate şi numele de Taormina, unii spun că ăsta-i adevărul, că de aici i se trage acest minunat nume.

Nume ca nume, dar frumuseţea cine ţi-a dat-o minune de oraş ce eşti?

Deja bună cunoştinţă a noastră, superba Taormina ne face s-o studiem mai pe-ndelete, aşa că ne despărţim de grupul din autocar şi ne plimbăm hai-hui pe străzilei milenare ale oraşului vechi.

Stabilim deci cu ghidul Aurelian şi cu Carmine ora de plecare spre... „bază”.

Renunţăm să mai mergem la teatrul grecesc. Nu pentru că nu ar merita, dar l-am văzut data trecută când am zăbovit foarte mult pe teritoriul său sfânt. Intrăm iarăşi pe poarta Messina. Parcă eşti obligat să intri pe această poartă, deşi este destul de mult loc pe alături. Cu adevărat când intri pe această poartă, cu spatele eşti spre oraşul şi strâmtoarea Messina. Parcă nu te primeşte oraşul, dacă nu intri pe această poartă.

Am văzut tineri care intrau pe alături şi apoi se întorceau ca să intre în oraş pe acea poartă.

Poarta Messina este ca un toc de uşă, cu lăţimea de 5-6 m şi înăţimea cu arcadă de cca 7-8 m, construită din piatră, dar care este foarte veche. Imaginaţi-vă acest toc de uşă din beton aşezat în capul unei străzi, unui bulevard. Deşi puteam liniştiţi să intrăm prin altă

103

parte, pe lângă această poartă, că era loc destul, ne-am conformat „regulii” şi am păşit din nou pe strada ce străbate oraşul vechi în două, prin această poartă. Dacă nu am fi făcut-o, mereu aveam senzaţia că nu am respectat acea antică regulă, şi gândul ne ducea la faptul că ni s-ar putea întâmpla ceva rău.

Am păşit spre centru, am filmat, am făcut poze. Ne-am deplasat până la capăt, spre ieşire, unde este cealaltă poată, poarta Catania. I se spune poarta Catania, evident pentru faptul că este înspre oraşul Catania.

De aici se vede cum nu se poate mai bine Muntele Etna, de pe care tocmai am coborât, în toată măreţia, împărăţia şi splendoarea sa.

Coborârea de la peste 2800 de metri unde eram pe zgură, zăpadă şi-n frig, mai bine zis ger, unde-mi ieşeau aburi din gură de-mi abureau ochelarii, în căldura de aici, de lângă Teatrul Grecesc, nu îmi dă o stare prea bună, chiar dacă doream atât de mult să revăd fascinantul, unicul, superbul oraş - Taormina.

Peste tot cumperi numai în euro. Te doare sufletul când vezi cum ţi se scurg euroii din buzunare.

Munceşti un an întreg ca să strângi câţiva bani, să-i transformi apoi în valută, să poţi merge undeva, unde, pe binemeritate să te simţi bine, să-ţi refaci bateriile să te poţi întoarce acasă, să plăteşti mai degrabă taxe decât să-ti primeşti acolo un bănuţ care să-ţi ajungă să trăieşti până mâine.

De-asta-i duşmănesc pe nenorociţii de politicieni, că în loc să se adune să muncească şi ei, să respecte promisiunile electorale, mint ca nişte escroci, zboară din televiziune-n televiziune să arate cu degetul spre ceilalţi, să-i acuze pe predecesori, numai ce trebuie să facă, nu fac blestemaţii! În loc, lichelele, să facă din ţara noastră o super Sicilie unde să vină alţii să ne aducă euroii, mergem noi la alţii să le dăm ce am reuşit să punem deoparte în urma unui an întreg de muncă. În sfârşit, a mai trecut o zi, cea mai frumoasă zi!

104

Dacă mă gândesc bine, în fiecare seară spuneam: ziua de azi a fost cea mai frumoasă!

Nu ştiu cum vor fi zilele următore, însă cea de astăzi a fost minunată, dar ... fuse, fuse şi se duse ...

105

ZIUA A ŞASEA Ziua de 29 aprilie este de fapt o zi fără program o zi liberă să-i zicem, dar asta nu însemna că zacem în pat şi ... „ ne lingem rănile”.

Bieînţeles că grupul dobrogean din care şi eu fac parte, vrând nevrând m-au cooptat, m-au convins, m-au cucerit, bineînţeles că au făcut un program, şi încă unul foarte bun pentru ziua de azi. Mergem cu barca în largul mării Ionice, să vizităm nişte insule şi ce-o mai fi pe acolo. Aşadar ne îmbarcăm şi plecăm în larg către grota Azzura, insula Bella şi grota Namoraţilor.

Ieri, pe când eram sus pe Taormina... îmi vine acum în minte acel cântec popular „când eram pe Ialomiţa”, şi aş putea spune şi eu...”Când eram pe Taormina”... aşadar, când eram pe Taormina, miam cumpărat o şapcă şmecherească pe care este harta Siciliei, dar şi numele scris cu litere de tipar, Taormina.

Când eram pe Taormina, mă gândeam şi eu la Nina, micuţa mea nepoţică.

Cu şapca taormineană pe cap, sunt acum în barca ce ne duce în largul mării Ionice. Aşteptăm cu plăcere şi interes să vedem grota Azzura, dar şi grota Namoraţilor, unde, se spune, că vin adeseori îndrăgostiţii să li se îndeplinească visurile.

Suntem acum în dreptul fascinantului oraş Taormina. Privelişti încântătoare.

Cu calm, interes şi plăcere, mângâiem oraşul cu privirile, de la nivelul mării, de la insula Bella până în vârf, unde am fost şi unde abia se mai vede steagul Italiei şi acea cruce de piatră.

Privim şi comentăm cu multă plăcere cele ce văzusem pe sus, pe acolo, pe Taormina, dar şi frumuseţile de jos, de lângă apa mării. În timpul acestei deplasări pe mare, suntem mult mai aproape de zona Calabria, „botul” cizmei italiene, unde distingem destul de clar, plaja, clădirile, chiar oamenii.

106

Ne deplasăm către Messina, suntem în dreptul insulei Bella, altă perlă a mării Ionice, muzeu Naţional, natural, insulă pe care am fost cu câteva zile în urmă. Insula Bella pare de aici ca o clădire cu 7-8 etaje.

Amenajarea ei a începtut din timpul buurbonilor.

Admirăm de aici insula Bella, şi, mai sus, frumoasa Taormina.

Ochii ne sunt ca un radar, coboară din vârful Taorminei până jos la plaja, urcă apoi pe insula Bella, de unde coboară pe luciul mării Ionice şi apoi dau o fugă în Calabria, pe bot de cizmă italiană, după care sar pe Etna. Radar adevărat.

Glumele nu contenesc între membrii grupului din barcă, grupul Dobrogea în toată splendoarea sa, aparatele foto muncesc din greu la toţi, dar şi carneţelul meu, în foamea de nou, nu stă deloc şi se albăstreşte mereu, din ce în ce mai mult.

Ajungem la grota Azzura, intrăm cu barca în această grotă.

Valurile blânde şi calme ale mării Ionice fac să se vadă pe pereţii stâncoşi ai acestei grote mulţimea de corali, un adevărat lanţ de corali, aşa cum am mai văzut şi în grotele de pe insula Ortizzia din Siracusa.

Vedem apoi şi mai bine oraşul Messina şi Calabria.

Ne apropiem cât mai mult de strâmtoarea Messina, locul cel mai îngust dintre Sicilia şi cizma italiană.

Pe litoral, după ce am trecut de Taormina, se văd o mulţime de hoteluri şi localităţi unde comerţul şi turismul sunt cu adevărat la ele acasă.

Nu cred ca aici este valabilă acea zicală populară: „dai un ban şi nu-l mai ai”. Cred ca aici este valabilă cealaltă, care nu se potriveşte la noi: „Dai un ban şi te simţi bine”.

Pe mare, am ajuns în dreptul telecabinei cu care am coborât, de sus din Taormina, la ţărmul mării. În dreptul telecabinei şi în dreptul celei mai mari grădini, adevărat parc natural din Sicilia.

Facem un popas unde comandantul „corabiei” ne cinsteşte cu o tărie de migdale, dar şi cu o şampanie, ambele cu specific sicilian.

107

Ne mai serveşte simpaticul şef de navă, cu care aveam să fac multe poze, ba m-a lăsat să-i şi conduc această mică ambarcaţiune, ne mai serveşte şi cu nişte prăjituri despre care ne cere părerea, ca şi despre cele două băuturi de altfel, şi specifică faptul că sunt pur siciliene.

Sicilienii au o mândrie a lor, o mândrie aparte, ţin la tot ce este al lor, şi orice produs sicilian este prezentat cu multă plăcere şi pasiune, fiind şi de mare calitate.

Foarte aproape fiind de Strâmtoarea Messina, ascultăm muzică siciliană, o muzică foarte plăcută şi interesantă.

Pe multe astfel de melodii, unele cunoscute din tinereţe, am cântat şi noi, grupul dobrogean, împreună cu simpaticul comandant de ambarcaţiune, care ne spune că toţi înaintaşii săi au fost pescari, dar „jobul” său acum este acesta, să facă plimbări cu turişti în largul mării Ionice, şi îi place foarte mult ceea ce face.

Ne întoarcem cu aceeaşi bună dispoziţie şi timp frumos, pe muzică siciliană, iar Il Comandante îmi încredinţează cârma ... „corabiei”.

Pe cât de bucuros sunt, ajungând în dreptul Taorminei îmi revine în gând acea idee, că de-aş boteza fetiţa cuiva, unul dintre prenume ar fi Taormina.

La fel ca şi celelalte zile şi cea de acum a trecut repede. Facem mereu poze, toţi îmi fac şi mie cu şapca Taormina pe cap, conducând ambarcaţiunea şi mutând cozorocul şepcii cu inscripţia Taormina în toate părţile.

Ne pozăm şi cu „şoferul” ambarcaţiiunii.

Ajunşi la mal, facem ultimile poze, „căpitanul” ne face şi nouă, întregului grup. Cred că esta prima fotografie în care suntem toţi.

Fiind mai devreme, am plecat la o plimbare, undeva mai departe, să găsim un market pentru cumpărături, unii făcându-şi cumpărăturile pentru acasă.

108

Am regretat mult această lungă plimbare pe jos, deoarece a fost destul de plictisitoare.

La acel market, am intrat în vorbă cu un slujbaş al magazinului care aranja marfa pe rafturi.

S-a bucurat când i-am spus că sunt din România, dar el a zis: Aaaa! România, Budapesta! Îmi venea să-i dau câteva budapeste-n cap, de incult ce era!

Bineînţeles că m-a supărat cu incultura lui, şi pe un ton destul de ciudat, i-am spus că nu avem noi treabă cu Budapesta ălora, şi că noi suntem români, cu Bucureştiul nostru cu tot.

Omul mi-a dat apoi dovada că ştie ceva despre noi pronunţând Nadia, Ilie Năstase, Hagi şi încă vreo câţiva dintre cei care au făcut cunoscută România pe tot globul pământesc.

I-aş fi spus, mă, dar de Ilici Stalin Iliescu n-ai auzit, mă?

De puşcăriaşul Adrian Năstase nu ai auzit, mă? Şi ei au făcut România ... „de fală”!

Până la masa de seară am mai mers la o plimbare prin Geardini Naxos şi pe o terasă frumos amenajată, ca pentru un eveniment festiv, pe mese, pe fiecare masă, era aşezată câte-o frunză mare din acel cactus care se găseşte şi pe la noi prin case (dar care este foarte mic la noi), căruia-i spunem Limba Soacrei.

Pe fiecare dintre aceste frunze mari, de circa 30-40 cm fiecare, erau puse 3-5 citrice. Întrucât memoria aparatului foto s-a umplut, la fel si a camerei video, care a muncit cu două baterii, „sa ia totul” de pe muntele Etna, mi-a mai rămas numai carneţelul bun de lucru.

Am plecat să cumpăr un D.V.D., să transfer pe el ce am filmat şi fotografiat, ca să … „uşurez„ memoriile aparatelor.

Pixul şi carneţelul încă mai duc, încă mai au … memorie şi … forţă.

Cam cu acestea încheiem una dintre cele mai frumoase zile de pe teritoriul mafioţilor de sicilieni.

109

ZIUA A ŞAPTEA Iată că a venit şi ziua de 30 aprilie, zi, care conform programului trebuie să mergem la Palermo.

Doamne, cât mi-am dorit! Deşi cred că sunt multe lucruri interesante de văzut şi acolo, gândul mă duce la Nicolae Bălcescu care a murit în acest oraş.

Aş vrea să mergem la statuia sa. Aşa am auzit că are o statuie acolo. Forţez un pic lucrurile şi-i spun ghidei acest lucru, o rog, şi îmi promite că vom merge.

Ura! Ce să mai zic în gândul meu? Am învins!

Obligatoriu, trebuiesc nişte date şi despre acest oraş.

Palermo (Palermo în italiană Palermu în siciliană, Palieimmo în dialectul palermitan) este un oraş cu cca 1 000.000 locuitori.

Este capitala regiuni Sicilia şi a provinciei Palermo. Aria metropolitană are o populaţie de aproximativ 1,2 milioane.

Fenician la origine (numit Ziz: floare), fortăreaă cartagineză în perioada grecească (Panormos: port peste tot), a fost cucerit de romani în timpul primului război punic (245 î. C.).

Asediat şi cucerit de Genseric, Odoacru şi Teodoric, s-a aflat sub suveranitatea Bizanțului din 535 până la cucerirea sa de către arabi în 831.

Capitală de emirat (948), comparabilă cu unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii musulmane, a trecut la normanzi în 1072, apoi sub şvabi (1194). În timpul domniei lui Frederic II (1194-1250), devine centru cultural de primă importanţă şi punct de întâlnire al culturilor arabă, iudaică şi creştină.

Decadenţa, survenită în timpul dominaţiei Casei de Anjou (cu pierderea rolului de capitală în favoarea oraşului Neapole), de care s-a eliberat prin răscoala Vecerniilor siciliene (1282), a continuat sub

110

dominaţia aragoneză, spaniolă (sec. XVI) şi a Bourbonilor din Neapole (din 1736).

Participant la mişcările din 1820 și 1848, oraşul a fost eliberat de către Garibaldi şi a făcut parte (începând din 1860) din nou creatul stat italian.

Aşadar după micul dejun îmbarcarea şi plecare spre Palermo, cel mai lung drum al acestui periplu sicilian.

N-aş putea spune acum în km ce distanţă este, dar ştiu că este foarte mare şi se află în cealaltă parte a insulei. În timp ce în golful nostru, Geardini Naxos sosesc noi şi noi nave de mare lux cu destinaţia Taormina, noi plecăm spre Palermo, capitala Siciliei, cel mai mare oraş sicilian.

Ca de obicei, ca în tot timpul, Etna stă cu ochii pe noi.

Trecem pe lângă o staţie de 110 Kv fapt ce mă duce iarăşi cu gândul la meseria mea, la Brădişorul meu drag.

Se spune că Palermo este al VI-lea oraş ca mărime din Italia, şi că acolo sunt 28-30 de grade.

Aoleu! La Vâlcea de-abia au înflorit cireşii!

Ca de obicei vedem livezi de citrice, pe margini, eucalipţi, palmieri, pini, mii de leandrii pe marginea drumului care se pregătesc să înflorească.

Nelipsita Limba Soacrei este şi ea prezentă peste tot, dezordonat pe câmpuri, pe marginea drumului, multe astfel de ... „soacre” de mărimea unui pom, altele cu trunchiul gros de peste un metru.

Auzim că a fost adusă cu mult timp în urmă din India.

Trecem pe lângă Acireale, un mic, dar frumos orăşel despre care aflăm că denumirea vine de la un păstor, dar şi că sunt multe localităţi prin preajmă la care numele începe cu ACI: Aci Bonaccorsi, Aci Buonaccorsi, Aci Sant'Antonio, Aci Catena.

Acireale (în siciliana: Jaciriali) este situat pe coasta mării Ioniene, la picioarele muntelui Etna.

111

Este o eparhie, renumită pentru bisericile sale, precum Bazilica Sf. Petru, Basilica Sf. Sebastian în stil baroc sicilian şi Catedrala Acireale din secolul al 17-lea.

Acireale este, de asemenea, remarcat pentru că are cea mai veche academie de arte din Sicilia. În antichitate a existat un oraş grecesc misterios acum a dispărut complet. În epoca romană, a existat un alt oraş grecesc, Akis, care a fost implicat în războaie punice. În Metamorfozele lui Ovidiu, se povesteşte despre o mare dragoste între Acis, spiritul râului Acis şi Galatea-nimfa mării.

Potrivit legendei, lacrimile Galateiei după moartea lui Acis a dat naştere la râul Acis În Evul Mediu, oraşul sa extins în jurul castelului, cunoscut sub numele de Jachium sub bizantini, ca Al-Yāj sub arabi, şi, mai târziu, ca Aquilia. În 1169, un cutremur distruge oraşul şi un alt Aquilia a fost fondat mai la nord, în secolul al XIV-lea, creând nucleul oraşului modern.

Singura rămăşiţă a oraşului medieval este portalul în stil goticLombard- al catedralei.

Biserica Sfântul Dominic şi Piazza San Domenico în stil neoclasic a fost reconstruită în secolul al XVIII-lea, după structura originală din secolul XVI . În secolul al XVI-lea oraşul a avut între 6.000 și 7.000 de locuitori.

Documente vechi din 1594 menţionează Carnavalul de date Acireale.

Oraşul s-a dezvolt ca un centru.

Acireale a fost aproape distrus cutremurul din 1693, care a oprit o buna perioadă creşterea economică.

112

În timpul expediţiei din 1861, care a eliberat Sicilia din Regatul de Napoli, Acireale a fost primul oraş care s-a revoltat împotriva Bourbonilor.

Oraşul oferă numeroase activităţi de agrement, care includ artă, festivaluri şi concerte, natură, pieţe în aer liber, teatre şi băi termale.

Villa Belvedere şi Parco delle Terme, două parcuri publice mari şi "La Timpa", o rezervaţie naturală frumoasă cu vedere la Marea Ionică, oferă obiective turistice naturale mari.

Piazza Duomo, cu Bazilica de Sf. Petru, se află în piaţa principală a oraşului.

Există multe alte clădiri istorice frumoase în stil baroc în acest oraş, cum ar fi Palazzo Pennisi și Palazzo Modo, care datează din secolul al XVII-lea, şi Palazzo Musmeci datând din secolul al XVIIIlea.

Carmine ne pune-n autocar muzică siciliană care alternează cu explicaţiile ghidului.

Ascultăm muzică şi privim peisaje siciliene de un farmec şi frumuseţe aparte, într-un verde primăvăratic, frumos. Parcă ar fi comestibil.

Alături de o parte şi de cealaltă imense plantaţii cu citrice. Intrăm spre centrul Siciliei.

Acelaşi verde frumos, aceleaşi plantaţii de la nivel de pepiniere, în sere, apoi plantaţii mici scoase afară la soare, până la livezile uriaşe cu fructe coapte, despre care se spune că dacă sunt îngrijite, dau 3-4 recolte pe an.

De fapt, la multe dintre aceste plantaţii vedem la cca un metru de sol câte un furtun destul de gros întins pe nişte suporţi şi la fiecare pom, coboară din acesta altul mai subţire.

Probabil acesta este sistemul de irigaţii al acestor pomi ce dau până la patru recolte pe an.

Ocolim Etna de la Sud spre Nord. Ne apar munţi vulcanici, mulţi asemenea munţi care sunt acoperiţi cu verdeaţă.

113

Munţi vulcanici stânga faţă şi foarte bogaţi în verdeaţă. În dreapta spate a rămas Etna care-şi fâlfâie fumul alb al păcii.

Iarăşi ne apar instalaţii solare. Profită ... „mafioţii ăştia” de sicilieni de orice, de fapt de ce am putea profita şi noi dacă am avea conducători cât de cât ... normali.

Mai bine putem spune că noi suntem anormali de alegem numai „băieţi deştepţi” să ne conducă. În stânga, peste munţi vedem elicele unor turbine eoliene.

Mă gândesc mereu şi de mult că dacă excrocul de stat român nu ar fi pus firme căpuşe între producător şi distribuitor, curentul electric în România ar fi semicadou, adică ar fi foarte ieftin, nu am mai tăia pădurile producătoare de oxigen. Şeful echipajului, simpaticul Carmine, îşi face meseria cum ştie el mai bine.

Ne oferă peisaje de excepţie, peisaje emoţionale, stă după noi, ne aşteaptă şi nu se supără dacă unii dintre noi mai întârzie cum din păcate şi eu am făcut-o şi eu odată aici când la o îngheţată ... şi uimit de frumuseţi am uitat să mai merg la „ogarul albastru”, unde toţi ne aşteptau. Se întâmpla în ... Palermo.

Nu mai vedem Etna, am pierdut-o, a rămas în spate mult, mult.

Urcăm pe un teren muntos, dar care este plin ochi de verdeaţă, o verdeaţă dulce privirii care-i răsplăteşte pe băştinaşi pentru seriozitatea cu care tratează toate problemele vieţii.

Dealuri mai înalte, munţi şi ca numai aici în Sicilia, orăşele în vârf de munţi.

Deja am intrat pe o autostradă cu picioare miriapodice.

La fel se vede şi pe cealaltă parte o autostradă suspendată pecâteun picior, ca a noastră.

Cred că la noi în România sunt f. puţine şosele suspendate.

Tare aş vrea să mai ştiu măcar una ca acel viaduct care se află pe drumul de la mănăstirea Cozia spre Gura Lotrului, căruia i se mai spune şi drum oltenesc, nu numai pentru că este suspendat pe câte-un

114

picior ci şi pentru faptul că nu traversează râul ci este în lungul râului Olt. Ne apropiem de un orăşel, tot aşa pe vârf de munte, destul de măricel. Se pare că este tot minunea ENNA, oraş pe carel-am mai văzut de câteva ori.

Undeva în stânga faţă, tot pe vârf de munte un alt orăşel. Din partea stângă, pe marginea autostrăzii stă cu ochii pe noi un şir de eucalipţi.

Mergem printre munţi, dar printr-o vale destul de deschisă.

Suntem pe picioarele miriapodice ale unei ţesături de reţele de autostrăzi.

Ni se confirmă de către ghid că oraşul de sus de pe vârf din dreptul căruia ne aflăm este într-adevăr Enna. Îl mai văzusem de câteva ori, dar din altă parte.

Enna este cam în centrul Siciliei, la o altitudine de 948 m.d.M, se spune că este cel mai înalt oraş din Italia.

Oprim la acest oraş despre care aflăm ca are în jur de 30 000 de locuitori şi că de-a lungul istoriei s-au succedat aici, cartaginezi, arabi, greci, romani spanioli etc.

Nici un popor care vremelnic a fost „proprietar” aici nu a distrus ce a primit de la predecesori, din contră fiecare civilizaţie şi-a pus amprenta, iar urmaşii au întreţinut ce le-au lăsat înaintaşii după cum bine se vede.

Ne continuăm drumul conform programului, observăm că plantaţiile de citrice se răresc.

Scad în număr şi dimensiuni pe acest podiş înalt pe care ne aflăm.

Apar câmpiile de cereale. Se merge cu însămânţările până în zona de pantă, chiar către vârf.

Intrăm apoi într-o zonă cu multe, multe tuneluri, şi nu m-am înşelat că citricile cam dispar în această zonă, predomninante fiind acum lanurile de cereale.

115

Drumurile, aşa cum spuneam, sunt foarte bune. Nu am întâlnit nici măcar o gropiţă prin mulţimea de km parcurşi până acum.

Avem şi noi drumuri bune pe ici pe colo, şi tocmai când mergi pe un drum nou asfaltat îţi vine să spui; La acest minunat drum, nou, negru şi frumos, s-ar preta ... o groapă.

Nici nu-ţi termini ideea că dumneaei, groapa, îţi şi apare sub roţile mijlocului de transport în care te afli, se repede sub roţi, fapt ce te îndeamnă să faci inventarul sfinţilor din cer.

Un verde crud, frumos, sănătos şi bogat sus în stânga, dar şi în drepta mai jos.

Mergem prin zona muntoasă a Siciliei, prin centrul acesteia, undeva către Nord-Est. Totul verde, totul frumos, pământ bine muncit şi întreţinut. În dreapta Caltanissetta, în stânga Agrigento, superbul oraş cu templele sale antice pe care l-am văzut acum câteva zile.

Multe civilizaţii antice şi-au lăsat amprenta destul de serios aici în Sicilia. Reţin că arabii au fost stăpâni aici vreo 200 de ani. În stânga şoselei miriapodice pe care ne deplasăm apar iarăşi eucalipţii şi aceştia în număr destul de mare.

Continuăm urcuşul, dar pe o vale destul de largă străjuită de munţi verzi aproape complet.

Rar vezi cum scot capetele nişte stânci golaşe, diamantine.

Lanurile de grâu se întind până sus în vârful muntelui.

Pare foarte ciudat să vezi grâu semănat în vârf de munte, dar aşa este şi este foarte frumos, ca la noi pe un şes de ţarină. Încep să apară, destul de rar însă, pomi fructiferi care ne urmăresc cu mare atenţie, ca şi mulţimea de eucalipţi care au trecut acum de partea cealaltă a drumului.

Ne continuăm drumul pe lângă apeducte suspendate şi pe autostrăzi cu multe picioare.

Mă gândesc că japonezii ar fi făcut drumul Rm. Vâlcea – Sibiu pe mijlocul râului Olt, şi nu ar fi fost aşa de costisitor şi greu de

116

întreţinut ca cel de acum. Sigur ar fi făcut unul mult mai în siguranţă, mai scurt şi mai frumos.

Noi nu am ştiut să împleim frumosul cu utilul, nu am profitat şi nu profităm nici acum, mai ales acum, de frumuseţile naturale.

Interesul portofelului a fost pentru politicieni principalul deziderat.

Ajungem spre vârf unde apar coniferele.

Se vede Palatul Normanzilor locul unde-şi are sediul Parlamentul Siciliei.

Pe marginea tuturor drumurilor pe care am mers nu am văzut gunoaie. Îmi aduc aminte cum conducătorul ambarcaţiunii de pe vasul în care am fost în largul mării Ionice, către strâmtoarea Messina avea 3-4 coşuri de gunoi şi cum strângea cu mare grijă „gunoiul” ce se făcuse în urma celor cu care ne-a servit.

Le strângea cu mare atenţie de ziceai că are acolo nişte bunuri de mare preţ, sunt casante şi trebuie să aibă grijă de ele.

Mă gândeam cum la noi ar fi fost aruncate în apă cu o lejeritate şi lipsă de bun simţ. Educaţie şi educaţie am putea spune.

Un şir de eoliene la orizont se luptă aprig cu vântul de pe creste şi pe un alt vârf, un alt orăşel.

Aici în Sicilia după cum spuneam, în afara litoralului, foarte multe localităţi sunt pe vârfuri.

Apar plantaţii de măslini, dar şi chiparoşii pe care-i văd pentru prima dată. Îi urmăresc cu mare atenţie deoarece din punct de vedere al zodiacului arborilor eu aparţin acestui arbore pe care-l văd prima dată, chiparosul.

Aflu că Italia este pe locul II în lume la producţia de măsline după Spania care are dublul Italiei, iar pe locul III urmează Grecia. Încep să apară şi grădini cu legume.

117

Rar vezi în aceasta zonă citrice. Tot aici în Sicilia este multă anghinare, plantaţii imense cu această plantă.

Aceasta conţine foarte mult minerale, este bună în special pentru ficat.

Pe stânga livezile de peri, dar şi grădinile legumicole stau cu ochii pe noi.

Ne aflăm exact în locul unde cândva s-a dus bătălia dintre cartaginezi şi greci.

Sicilia este un ţinut de istorie vie. Vezi istoria la locul ei, la locul faptei.

Atât de bine sunt conservate nu numai acum ci şi în timp evenimentele istorice, civilizaţiile care au trecut şi urmele lor, încât văzându-le, parcă ţi le imaginezi ca fiind părtaş la ele, parcă trăieşti acele vremuri.

Ne apropiem de Palermo.

Doamne, atât de mult am mers dar bucuria ochilor a făcut să nu simţim acest lung drum.

Afară soare, dar bate puţin vântul. În dreapta un parc de maşini Fiat care-şi aşteaptă stăpânii. Mai conservatori fiind, italienii ţin la lucrurile lor şi aşa se face că mărcile de maşini italiene predomină şi pe aici.

Pe stânga o staţie de 110 Kv ce alimentează o linie electrică de calea ferată.

La periferie o puternică zonă industrială.

Pe stânga drumului vile, multe vile şi ferme. Pe marginea drumului ni se înfăţişează copaci cu fructe, nespole, despre care ni se spune că au un gust de pară-caisă. Şi acest oraş, capitala Siciliei, Palermo, cel mai mare din Sicilia se întinde de la tărmul mării Tireniene până pe vârf de munte. Încă suntem la periferia oraşului, iar afară bate un vânt destul de puternic, Scirocco se numeşte.

118

Mergem spre inima oraşului, citrice nu vedem aproape de loc, doar măslini. În dreapta văd pe un indicator „Castel Dacica”. „Ogarul albastru” nu-şi stâmpără foamea kilometrică.

Peste tot pomi fructiferi prin curţi şi pe-alături – ca noutăţi moşmoni, dar apare şi „limba soacrei”, acel cactus care aici în Sicilia se ridică până la dimensiunile unui pom uriaş, dar şi nespoli.

In sudul Italiei şi Sicilia, se văd Nespoli în fiecare curte.

Sunt copaci frumoşi de aproximativ 10-15 metri înălime, atractivi cu frunzele lor fisurate de un verde închis, flori crem parfumate, şi fructe delicioase, portocalii.

Nespoli provin din sud-estul Chinei, unde au fost cultivate de peste 1000 de ani.

De acolo, japonezii au dezvoltat cultura şi au numit-o prune moşmon japoneze, pentru că se amănă.

Cu toate acestea, Nespoli şi fructele de moşmon sunt diferiti punct de vedere botanic. În Sicilia, Nespoli se consuma în mai multe moduri diferite, deoarece nu durează foarte mult timp ca fructe proaspete, astfel încât se conserva în gemuri, jeleuri, chutney.

Sunt extrem de bogate în vitamina A, potasiu, magneziu Circulaţia se aglomerează, priveliştile sun la fel de interesante, în stânga, sus, munţi cu mici obiective industriale pe ei, dar şi locuinţe.

Se spune că primii care au venit aici în Sicilia au fost fenicieni – secolul VIII.Î.d.H, perioada colonizării de către fenicieni.

Apoi au fost grecii, apoi romanii secolul II-IV, Î.d.H, apoi ostrogoţii, vizigoţii.

Urmează bizantinii care întăresc credinţa creştină, apoi arabii secolele VIII-X, care aduc zahărul, dar şi portocalul amar şi lămâile.

Portocala dulce este adusă de portughezi, chiar numele venindu-i de la aceştia.

Apar apoi normanzii, şvabii, francezii, spaniolii şi bourbonii.

119

Trupele lui Garibaldi se bat cu Vitorio Emanuele întâiul pentru unificarea Italiei. În anul 1861 are loc unificarea italiei, trupele lui Garibaldi pătrunzând prin sud.

Noi, în schimb înaintăm destul de greu acum. Apar primele plantaţii de citrice, iar „limba soacrei” nu ne slăbeşte din ochii-i ţepoşi.

Intrarea în marele oraş se execută foarte greu.

La sud de Palermo se află micuţa localitate Corleone care a dat numele celui mai renumit mafiot, nume preluat şi de Mitică al nostru de la ligă care-şi face acum cărare spre puşcărie.

Palermo este sprijinit de munţi destul de masivi.

Suntem acum în golful Palermo, în jurul căruia este aşezat istoricul oraş capitală a ţinutului sicilian, oraş care are în jur de un milion de locuitori. În faţă muntele Pelegrino. Ca şi în celelalte oraşe şi acesta împleteşte vechiul, destul de bine conservat, cu prezentul, cu noul...

Pentru prima dată ne ... „zguduim” la nişte anunţuri ale ghidului, adică să fim atenţi că putem fi furaţi, jefuiţi.

Pe loc mă gândesc că doar suntem la mafioţi acasă şi este normal să se întâmple lucruri de acest fel deşi până acum nici vorbă de aşa ceva.

Aglomeraţia creşte rău de tot. Se spune că doar la Roma mai întâlneşti aşa înghesuială, apoi la Napoli. Traficul este foarte greu, circulaţia haotică ... rău de tot.

Mulţi leandri şi arbuşti exotici. Înaintarea devine din ce în ce mai greoaie, printre maşini oameni cu fel de fel de obiecte de vânzare, dar şi motociclişti, mulţi motociclişti care circulă foarte obraznic oricând riscând să fie accidentaţi sau chiar omorâţi.

Văd un biciclist care circulă cu o mască pe figură.

120

Mulţi, mulţi motociclişti printre maşini, numărul lor creşte la fel ca şi nebunia lor, la modul periculos în care se strecoară printre autovehiculele în trafic.

Trecem peste un pasaj spre centru. Aceeaşi mare agitaţie şi dezordine în circulaţie cu motociclişti şi biciclişti şerpuind printre maşinile în mişcare.

Urcă în „ogar” şi ghida de aici, Ilenia.

Dacă se menţin lucrurile aşa, mă satur repede de Palermo.

Pe stânga apar tarabe cu orice, flori, legume, fructe haine, încălţăminte, peşte.

Clădirile de pe bulevardul pe care mergem au o vechime de 5070 de ani.

Pe vremuri, aici erau ferme. Blocuri de o parte şi alta, cu vitrine mari şi frumoase înapoia cărăra sunt magazine cu de toate care mai de care mai frumoase şi elegante.

Pe trotoare pomii „ROZALIU” cu crengile scurt tăiate şi de curând. Rar vezi câte unul căruia nu i-a fost decapitată coroana.

La aceştia se văd bobiţele de rozaliu ce atârnă frumos şi care sunt mai mari ca strugurii de masă, mai bine zis un ciorchine de rozaliu este de 4-5 ori mai mare decât un ciorchine de strugure.

Mă refer la mărimea ciorchinului, fructele fiind însă mai mici decât boabele strugurelui de masă.

Femeile îşi fac încă, îşi făceau şi pe vremuri acel rozaliu din aceste bobiţe.

Pomii ne tăiaţi, la rozalii ne tăiaţi au şi aceşti ciorchini de bobiţe mici şi galbene, dar şi ciorchini de flori.

Deşi avem multe în comun cu italienii sicilieni, multe ... rele, la cele bune suntem foarte mult în urmă.

Rozalii cu flori şi fructe, dar şi fără crengi predomină pe marginea drumului pe care înaintăm.

Ieşim deja din Palermo şi mergem în oraşul Monreale.

121

Citrice, pomi, flori, măslini ne zâmbesc de pe margini şi din depărtare.

Deja am ajuns la Monreale şi urcăm pe jos treptele spre imensa catedrală.

Tarabe cu de toate pe ambela părţi, multe grupuri de multe naţii urcă şi coboară.

Intrăm în catedrala Duomo din Monreale.

Catedrala din Monreale este una dintre cele mai mari şi frumoase catedrale ale lumii.

Păstrându-şi aproape în întregime minunatele mozaicuri, aceasta încântă privirea oricărui pelerin care îi calcă pragul.

Monreale este un micuţ orăşel din Sicilia, aflat la o distanţă de 15 kilometri mai spre sud de Palermo, Italia.

Biserica cea mare a fost întemeiată înainte de anul 1174, de către împăratul norman William al II-lea, cunoscut drept Wilhelm cel Bun, nepotul lui Roger al II-lea.

Catedrala făcea parte constitutivă dintr-un ansamblu mai mare, alături de care se mai înâlţa şi o abatie, Palatul Regal şi o clădire de reşedinţă a arhiepiscopului.

După ocuparea oraşului Palermo de către arabi, în anul 831, episcopul din Palermo a fost nevoit să îşi mute scaunul de reşedinţă în afara capitalei.

Titlul de catedrală a fost dat, cu această ocazie, unei micuţe biserici închinate Sfintei Chiriachi, dintr-o localitate învecinată.

Această localitate va fi numită, peste ceva vreme, Monreale.

Dupa cucerirea normandă, în anul 1072, creştinii au putut să se întoarcă în vechea catedrală a oraşului.

Perioada în care catedrala s-a aflat în Monreale a avut, probabil, un important rol în decizia luată de regele William al II-lea de a ridica o măreaţă catedrală pe locul fostei Biserici a Sfintei Chiriachi.

Orăşelul era de mică importanţă, însă venirea aici a regilor normanzi ai Siciliei a dus la alegerea locului drept resedinţă de

122

vânătoare şi odihnă, drept urmare, importanţa locului a început să crească.

Sub regele William al II-lea, măreaţa mănăstire a călugărilor benedictini, veniţi din Cava de Tirreni, cu biserica acesteia, a fost întemeiată şi înzestrată cu multe proprietăţi.

Această nouă construcţie îndeplinea însă şi un puternic scop defensiv.

Monreale-ul a ajuns astfel scaunul de reşedinţă al mitropolitului din Sicilia.

Catedrala din Monreale este una dintre cele mai mari şi bine lucrate exemple de arhitectură normandă din lume.

Ridicarea acesteia a fost făcută între anii 1172-1173, la dorinţa regelui William al II-lea. În anul 1182, biserica închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost ridicată la rangul de catedrală mitropolitană, printr-o bulă a papei Lucius al III-lea.

Wilhelm al II-lea (1166-1189) s-a gândit să facă din catedrala de la Monreale, a cărei construcţie a întreprins-o pe dealurile ce domina oraşul Palermo, unul dintre cele mai mari sanctuare ale creştinătăţii, care să întreacă în amploare şi în fast Capela Palatina, socotită pe bună dreptate cea mai importantă realizare arhitecturală din timpul domniei bunicului său, Roger al II-lea.

Biserica din Monreale este o bazilică cu transept care, din pricina dimensiunilor ei, nu mai este acoperită de o cupolă sprijinită pe bolţi, spre deosebire de Capela Palatina, ci de o lanternă deasupra intersecţiei, flancată, la un nivel inferior, de acoperişuri în doua pante.

Mozaicurile, începute cu puţin înainte de anul 1180, au fost terminate la începutul anului 1190.

Măiestria pe care o dovedesc, spiritul de claritate şi de ierarhie care le comandă repartiţia, în sfârşit stilul lor arată că artiştii au venit din Imperiul Bizantin şi, foarte probabil, de la Constantinopol.

123

S-a crezut uneori că, pentru executarea acestor panouri, Wilhelm al II-lea ar fi adus mozaicari de la Salonic, oraş pe care îl cucerise în 1185.

Dar decorarea bisericii a început cu mult înaintea acestei date şi remarcabila ei unitate dovedeşte că planul general al lucrărilor fusese întocmit de la început.

Programul iconografic a fost împrumutat de la Capela Palatina, dar tratat cu o grijă mult sporită.

Pentru absidă creatorii s-au inspirat totuşi mai mult din catedrala de la Cefalu.

Un bust mare al Pantocratorului făcând gestul binecuvântării ocupa toată conca, dobândind o şi mai mare amploare decât înaintaşii săi de la Cefalu şi din Capela Palatina. În zona următoare, Fecioara desemnată prin inscripţia greacă drept Panachrantos (Preacurata, fără îndoială ca o referinţă la controversele timpului asupra Imaculatei Concepţii) tronează cu Pruncul între arhanghelii Mihail şi Gavriil, şi cei doisprezece apostoli, al căror şir se revărsa pe stâlpii din capătul absidei şi ajunge până pe zidurile nord şi sud ale altarului.

Dibăcia cu care pictorul a dispus apostolii astfel încât, în ciuda întinderii registrului pe mai mulţi pereţi, ei nu formează o succesiune de figuri frontale izolate, ci un grup întors către Fecioară, nu putea fi decât opera unor artişti iscusiti în a se adapta unor cadre care nu erau cele ale edificiilor bizantine: numai nişte meşteri formaţi de o lungă tradiţie în exercitarea meseriei lor erau în măsură să facă dovada unei asemenea îndemânări.

Nu la fel se punea problema pentru cei paisprezece sfinţi şi sfinte din zona următoare, care, dimpotrivă, într-un fel foarte savant, stau în corespondenţa simetrică cu ceilalţi de pe peretele din faţă.

Clement I, de pildă, corespunde lui Silvestru.

124

Aici nu s-au reţinut decât sfinţii onoraţi de biserica latină şi dintre care majoritatea formau obiectul unei evlavii deosebite în Sicilia şi în Italia.

Se releva prezenţa lui Thomas Becket, ucis în 1170 şi canonizat încă din 1173.

Pavel şi Petru au fost înfăţişaţi tronând în absidele laterale, primul la nord, al doilea la sud.

Dar episoadele din viaţa lor, în loc să fie mutate în colaterale, aşa cum se întamplase la Capela Palatina, au împodobit pereţii capelei din faţa celor doua abside, aşa încât să se obţină acea unitate mai mare a decorului, pe care au urmărit-o meşterii de la Monreale.

Aceştia au luat în chip evident ca modele mozaicurile din Capela Palatina.

Poate chiar au avut la îndemână caietele de desene ale înaintaşilor lor.

Anumite scene pe care le-au adăugat şi câteva motive pe care leau introdus par să indice că ei s-au bizuit şi pe alte culegeri. În sfârşit, ei au adus modificările destinate să dea mai mult echilibru şi armonie compoziţiei panourilor.

Careul central şi cele două braţe ale transeptului sunt ocupate de scenele din viaţa lui Hristos, începand cu Vestirea lui Zaharia, până la Pogorarea Sfântului Duh. Ele sunt dispuse într-o ordine narativă, care ia ca punct de pornire Eevanghelia după Luca, intercalând în ea episoade din celelalte evanghelii, şi nu în funcţie de desfăşurarea sărbătorilor liturgice, contrar obiceiului din acea vreme. În nava centrală se desfăşoară episoadele Facerii, inspirate din acelea zugrăvite în Capela Palatina şi cuprinzând şi ele scene de la Facerea lumii până la Lupta lui Iacov cu îngerul.

Dar artiştii de la Monreale, spre deosebire de realizatorii Capelei Palatine, au adaptat tablourile la cadrul deosebit al spaţiilor dintre arcade.

125

La fel ca şi în privinţa subiectelor evanghelice, ei au profitat cu dibăcie de elementele de peisaj şi de arhitecturi. În ciuda unor inevitabile deosebiri de mână, care dealtfel sunt greu de delimitat în detaliu, meşterii de la Monreale au ştiut să dea ansamblului mozaicurilor o unitate de stil care este rodul coeziunii impuse atelierului căruia îi aparţineau şi din care se poate deduce că execuţia nu s-a întins pe un răstimp prea mare.

Acesta este stilul care începuse să se ivească la Nerezi şi care a triumfat la Kurbinovo, Kastoria, Cipru şi Novgorod.

Dar la Monreale, tehnica mozaicului şi poate şi exigenţele unui gust mai sever al artiştilor formaţi în capitală l-au ferit de excesele pe care le-a cunoscut în Macedonia sau în Rusia.

După ce am văzut acest mare edificiu de cult, am revenit la autocar.

Ghidul ne numără. Îi zic şi eu să ridice mâna cine nu a venit.

Desfacem cele două sandwichuri şi cele două sticle de bere Dreher cu care am venit de la Geardini Naxox.

Ne deplasăm spre PALEERMO, să vizităm Catacombele Capucinilor, sau Criptele Capucinilor.

Pe drumul către Palermo, către renumitele Catacombe se vede Poarta Nouă ridicată după ce armatele europene au repurtat o victorie asupra Turciei Catacombele Capucinilor din Palermo (de asemenea Catacombe dei Cappuccini) sunt catacombe pentru înmormântare în Palermo, Sicilia, sudul Italiei.

Astăzi ele oferă o atracţie turistică destul de macabră, precum şi înregistrări istorice extraordinare.

Mănăstirea Capucinilor din Palermo a depăşit suprafaţa iniţială a cimitirului în secolul al XVI-lea şi călugării au început să excaveze cripte sub el. În anul 1599 ei l-au mumificat pe unul dintre ei, fratele mort recent, Silvestro de Gubbio, şi l-au plasat în catacombe.

126

Organismele erau deshidratate pe rafturi de ţevi de ceramică în catacombe şi, uneori, mai târziu se spălau cu oţet.

Unele dintre cadavre au fost îmbălsămate şi altele închise în dulapuri de sticlă sigilate.

Călugării erau păstraţi în hainele de zi cu zii, uneori, cu cozile pe care le-au purtat ca penitenţă.

Iniţial, catacombele au fost destinate numai călugărilor morţi.

Cu toate acestea, în următoarele secole a devenit un simbol al statutului a fi îngropat în catacombele capucinilor. În testamentele lor unii dintre cei îngropaţi aici cereau să fie păstraţi în anumite haine sau hainele să le fie schimbate la anumite intervale de timp.

Preoţii purtau veşmintele clericale, alţii erau îmbrăcaţi în conformitate cu moda contemporană.

Rudele vizitau să se roage pentru cel decedat şi, de asemenea, pentru a menţine corpul în stare prezentabilă.

Catacombele au fost menţinute prin donaţii ale rudelor celui decedat.

Fiecare nou organism a fost plasat într-o nişă temporară şi ulterior introdus într-un loc mai permanent.

Atâta timp cât contribuţiile continuau, organismul rămâne la locul lui, dar în cazul în care rudele nu mai trimiteau bani, corpul era pus deoparte pe un raft până când era reluată plata.

De fapt aici este un cimitir de cca 8000 de trupuri îmbălsămate ori uscate, numai oasele se mai ţin de ceea ce a fost cu cateva sute de ani în urmă, oameni.

Aseastă metodă de respect a celor care s-au dus a fost începută de călugării capucini în secolele XVI-XVII şi a durat până în secolul XIX. Catacombele din acest cimitir sunt ca nişte străzi şi s-a dorit, în vremurile de demult, din vremea călugărilor capucini ca să constituie prelungirea contactului fizic cu cei decedaţi.

127

Nimeni nu ştia în acele vremuri cum reuşeau aceşti călugări să păstreze îmbălsămate corpurile celor decedaţi.

Mult în urmă pe măsura evoluţiei ştiinţei s-a dovedit că substanţa cu care erau îmbălsămaţi era … formolul.

Chiar la coborârea în aceste catacombe, undeva în partea stânga în direcţia de mers, este o placuţă metalică unde se scrie despre Nicolae Balcescu. În anul 1952, la 100 de ani de la eliberarea Italiei de sub jugul fascist, dar şi de la moartea în exil a patriotului roman aici la Palermo românii din Italia au scris pe o plăcuţă care de la intrarea în aceste catacombe următoarele: “29 nov. 1852 29 nov. 1952 La o sută de ani de la moartea în exil a marelui patriot Nicolae Bălcescu.

Românii exilaţi din Italia închină cu aceleaşi idealuri în suflet”.

Aici, ni se spune că trupul lui Nicolae Bălcescu s-ar fi rătăcit printr-o groapă comună. În anul 1961, România a trimis un bust Nicolae Bălcescu cu ocazia centenarului unirii Italiei.

Mare aglomeraţie în acest oraş Sicilian. Diferă cu totul din ceea ce am văzut până acum.

Deşi nu era voie să filmăm în catacombe, am filmat la greu, pe ascuns bineînţeles.

La o mumie scria anul ... 1874.

Prea mult din cele văzute aici la Catacombe, ne se cade să vorbim, aşadar le-am văzut, le-am filmat şi … gata.

Plecăm cu Carmine prin Palermo.

128

Iată că văd aici, pe stradă, un spălător de parbrize. Toată strada este mărginită cu pomi de rozaliu de data aceasta cu crengile netăiate plini cu flori, frunze şi ciorchini.

Tare aş vrea să pot lua nişte bobiţe de rozaliu să le pun într-un ghiveci.

Trecem pe lângă sediul preşedinţiei Parlamentului sicilian. În dreapta palatal normanzilor, sediul Parlamentului Sicilian, în faţă, Porta Nuova.

Porta Nuova a fost construită cum spuneam în 1583 pentru a comemora victoria lui Charles V (cunoscut sub numele de Carlo V din Italia) asupra turcilor, dar a fost distrusă într-o explozie în 1667.

Doi ani mai târziu, arhitectul Gaspare Guercio a refăcut intrarea în oraş, adăugând o piramidă de faianţă cu un vultur în partea de sus.

Timp de secole, Porta Nuova a fost cea mai importantă cale de intrare în oraşul Palermo Tot în dreapta un parc unde se spune că s-au instalat fenicienii, primi oameni care au venit pe insulă şi au întemeiat localitatea Palermo.

Aici în oraşul vechi, străduţe foarte foarte înguste, balcoanele de pe o parte şi alta a străzilor sunt aproape lipite.

De o parte şi de alta o mulţime de tarabe de unde eşti invitat să cumperi … orice.

Atât îţi trebuie să intri în vorbă cu un vânzător că te poate convinge că cel mai aproape obiect de pe taraba lui îţi trebuie neapărat acasă.

Oprim şi coborâm la Catedrala di Palermo.

Catedrala din Palermo este un complex arhitectural situat în Palermo, Sicilia, sudul Italiei.

Acesta este caracterizat prin prezenta unor stiluri diferite, ca urmare a unei lungi istorii de completări, modificări şi restaurări, dintre care ultima a avut loc în secolul al XVIII-lea.

129

Biserica a fost construită în 1185 de către Walter Ophamil, arhiepiscop anglo-normand din Palermo şi regele William al II-lea, pe suprafaţa unei bazilici bizantine timpurii.

Ophamil este îngropat într-un sarcofag, în cripta bisericii.

Edificiul medieval a avut un plan de bazilică cu trei abside, dintre care doar unele elemente arhitecturale minore supravieţuiesc şi astăzi.

Faţada principală este pe partea de vest, pe actuala Via Bonello, şi are aspectul stabilit în secolele XIV şi XV. Acesta este flancată de două turnuri şi are un portal gotic surmontat de o nişă.

Tot aici, se poate admira şi un portic în stil gotic-catalan, cu trei arcade, ridicat în jurul anului 1465.

Prima coloana din partea stângă a aparţinut bazilicii originale şi moscheei ulterioare.

Portalul sculptat al acestei intrări a fost executat în perioada 1426 - 1430 de către Antonio Gambara, în timp ce frunzele magnifice din lemn sunt opera lui Francesco Miranda (1432).

Zona absidei, închisă de turnuleţe, grandios decorată pe pereţii exteriori, este o parte din clădirea originală din secolul al XII-lea, în timp ce partea mai modernă a bisericii este partea stângă, care este datată din secolul al XVI-lea.

Faţada de sud-vest, este îndreptată către Palatul Arhiepiscopului şi datează din secolele XIV şi XIV. Interiorul are un plan de cruce latină, cu un naos şi doua nave. În primele două capele sunt mormintelel împăraţilor.

Aici sunt rămăşiţele împăratului Henric al VI-lea, ale fiului său Frederick II precum şi cele ale lui Petru al II-lea al Siciliei.

Sacramento Cappella este decorată cu pietre preţioase.

Sf. Rosalia Cappella este închisă cu o poartă de bronz bogat ornamentată, conţinând relicve şi o urnă de argint din secolul al XVIIlea.

130

ZIUA A ŞAPTEA Iată că a venit şi ziua de 30 aprilie, zi, în care, conform programului, trebuie să mergem la Palermo.

Doamne, cât mi-am dorit! Deşi cred că sunt multe lucruri interesante de văzut şi acolo, gândul mă duce la Nicolae Bălcescu care a murit în acest oraş.

Aş vrea să mergem la statuia sa. Aşa am auzit, că are o statuie acolo. Forţez puţin nota şi-i spun ghidei acest lucru, o rog, şi îmi promite că vom merge. Ura! Ce să mai zic în gândul meu? Am învins!

Obligatoriu, trebuiesc nişte date şi despre acest oraş.

Palermo (Palermo în italiană Palermu în siciliană, Palieimmo în dialectul palermitan) este un oraş cu circa 1 000.000 locuitori.

Este capitala regiunii Sicilia şi a provinciei Palermo. Aria metropolitană are o populaţie de aproximativ 1,2 milioane.

Fenician la origine (numit Ziz: floare), fortăreaţă cartagineză în perioada grecească (Panormos: port peste tot), a fost cucerit de romani în timpul primului război punic (245 î. C.).

Asediat şi cucerit de Genseric, Odoacru şi Teodoric, s-a aflat sub suveranitatea Bizanțului din 535 până la cucerirea sa de către arabi în 831.

Capitală de emirat (948), comparabilă cu unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii musulmane, a trecut la normanzi în 1072, apoi sub şvabi în 1194. În timpul domniei lui Frederic II (1194-1250), devine centru cultural de primă importanţă şi punct de întâlnire al culturilor arabă, iudaică şi creştină.

Decadenţa, survenită în timpul dominaţiei Casei de Anjou, cu pierderea rolului de capitală în favoarea oraşului Neapole, de care s-a eliberat prin răscoala Vecerniilor siciliene (1282), a continuat sub dominaţia aragoneză, spaniolă (sec. XVI) şi a Bourbonilor din Neapole (din 1736).

131

Participant la mişcările din 1820 și 1848, oraşul a fost eliberat de către Garibaldi şi a făcut parte (începând din 1860) din nou creatul stat italian.

Aşadar, după micul dejun, îmbarcarea şi plecarea spre Palermo, cel mai lung drum al acestui periplu sicilian. N-aş putea spune acum în kilometri ce distanţă este, dar ştiu că este foarte mare şi se află în cealaltă parte a insulei. În timp ce în golful nostru, Geardini Naxos, sosesc noi şi noi nave de mare lux cu destinaţia Taormina, noi plecăm spre Palermo, capitala Siciliei, cel mai mare oraş sicilian.

Ca de obicei, ca în tot timpul, Etna stă cu ochii pe noi.

Trecem pe lângă o staţie de 110 Kv, fapt ce mă duce iarăşi cu gândul la meseria mea, la Brădişorul meu drag.

Se spune că Palermo este al VI-lea oraş ca mărime din Italia, şi că acolo sunt 28-30 de grade.

Aoleu! La Vâlcea de-abia au înflorit cireşii!

Ca de obicei vedem livezi de citrice, pe margini, eucalipţi, palmieri, pini, mii de leandrii pe marginea drumului, care se pregătesc să înflorească.

Nelipsita Limba Soacrei este şi ea prezentă peste tot, dezordonat, pe câmpuri, pe marginea drumului, multe astfel de... „soacre” de mărimea unui pom, altele cu trunchiul gros de peste un metru. Auzim că a fost adusă cu mult timp în urmă din India.

Trecem pe lângă Acireale, un mic dar frumos orăşel despre care aflăm că denumirea-i vine de la un păstor, dar şi că sunt multe localităţi prin preajmă la care numele începe cu ACI: Aci Bonaccorsi, Aci Buonaccorsi, Aci Sant'Antonio, Aci Catena.

Acireale (în siciliana: Jaciriali) este situat pe coasta mării Ioniene, la picioarele muntelui Etna.

Este o eparhie renumită pentru bisericile sale, precum Bazilica Sf. Petru, Basilica Sf. Sebastian în stil baroc sicilian şi Catedrala Acireale din secolul al XVII-lea.

132

Acireale este, de asemenea, remarcat pentru că are cea mai veche academie de arte din Sicilia. În antichitate a existat un oraş grecesc misterios, acum a dispărut complet. În epoca romană, a existat un alt oraş grecesc, Akis, care a fost implicat în războaiele punice. În Metamorfozele lui Ovidiu se povesteşte despre o mare dragoste între Acis, spiritul râului Acis, şi Galatea - nimfa mării.

Potrivit legendei, lacrimile Galateei, după moartea lui Acis, au dat naştere râului Acis. În Evul Mediu, oraşul s-a extins în jurul castelului cunoscut cu numele de Jachium sub bizantini, Al-Yāj sub arabi, şi, mai târziu, Aquilia. În 1169, un cutremur distruge oraşul şi un alt Aquilia a fost fondat mai la nord, în secolul al XIV-lea, creind nucleul oraşului modern. Singura rămăşiţă a oraşului medieval este portalul în stil gotic - lombard al catedralei.

Biserica Sfântul Dominic şi Piazza San Domenico, în stil neoclasic, au fost reconstruite în secolul al XVIII-lea, după structura originară din secolul al XVI-lea. În secolul al XVI-lea oraşul a avut între 6.000 și 7.000 de locuitori.

Documente vechi din 1594 menţionează Carnavalul de date Acireale.

Oraşul s-a dezvolt ca un centru.

Acireale a fost aproape distrus la cutremurul din 1693, şi a oprit o buna perioadă creşterea economică. În timpul expediţiei din 1861, care a eliberat Sicilia din Regatul de Napoli, Acireale a fost primul oraş care s-a revoltat împotriva Bourbonilor.

Oraşul oferă numeroase activităţi de agrement, care includ artă, festivaluri şi concerte, natură, pieţe în aer liber, teatre şi băi termale.

133

Villa Belvedere şi Parco delle Terme, două parcuri publice mari, şi "La Timpa", o rezervaţie naturală frumoasă cu vedere la Marea Ionică, oferă obiective turistice naturale mari.

Piazza Duomo, cu Bazilica Sf. Petru, se află în piaţa principală a oraşului.

Există multe alte clădiri istorice frumoase în stil baroc în acest oraş, cum ar fi Palazzo Pennisi și Palazzo Modo, care datează din secolul al XVII-lea, precum şi Palazzo Musmeci datând din secolul al XVIII-lea.

Carmine ne pune-n autocar muzică siciliană care alternează cu explicaţiile ghidului.

Ascultăm muzică şi privim peisaje siciliene de un farmec şi o frumuseţe aparte, într-un verde primăvăratic, frumos. Parcă ar fi comestibil.

Alături,de o parte şi de cealaltă, imense plantaţii cu citrice.

Intrăm spre centrul Siciliei.

Acelaşi verde frumos, aceleaşi plantaţii de la nivel de pepiniere, în sere, apoi plantaţii mici scoase afară la soare, până la livezile uriaşe cu fructe coapte, despre care se spune, că, dacă sunt îngrijite, dau 3-4 recolte pe an.

De fapt, la multe dintre aceste plantaţii vedem, la circa un metru de sol, câte un furtun destul de gros întins pe nişte suporţi, şi la fiecare pom, coboară din acesta altul mai subţire.

Probabil acesta este sistemul de irigaţii al acestor pomi ce dau până la patru recolte pe an.

Ocolim Etna de la Sud spre Nord. Ne apar munţi vulcanici, mulţi asemenea munţi care sunt acoperiţi cu verdeaţă.

Munţi vulcanici stânga - faţă şi foarte bogaţi în verdeaţă. În dreapta - spate a rămas Etna care-şi fâlfâie fumul alb al păcii.

Iarăşi ne apar instalaţii solare. Profită... „mafioţii ăştia” de sicilieni de orice, de fapt de ceea am putea profita şi noi dacă am avea conducători cât de cât... normali.

134

Mai bine putem spune că noi suntem anormali, alegând numai „băieţi deştepţi” să ne conducă! În stânga, peste munţi, vedem elicele unor turbine eoliene.

Mă gândesc mereu, şi demult, că, dacă escrocul de stat român nu ar fi pus firme căpuşe între producător şi distribuitor, curentul electric în România ar fi semicadou, adică ar fi foarte ieftin, nu am mai tăia pădurile producătoare de oxigen. Şeful echipajului, simpaticul Carmine, îşi face meseria cum ştie el mai bine. Ne oferă peisaje de excepţie, peisaje emoţionante, stă după noi, ne aşteaptă şi nu se supără dacă unii dintre noi mai întârzie, cum, din păcate, şi eu am făcut-o o dată, aici, când, fiind la o îngheţată... şi uimit de frumuseţi, am uitat să mai merg la „ogarul albastru”, unde toţi ne aşteptau. Se întâmpla în... Palermo.

Nu mai vedem Etna, am pierdut-o, a rămas în spate mult, mult.

Urcăm pe un teren muntos, dar care este plin ochi de verdeaţă, o verdeaţă dulce privirii, care-i răsplăteşte pe băştinaşi pentru seriozitatea cu care tratează toate problemele vieţii.

Dealuri mai înalte, munţi, şi, ca numai aici în Sicilia, orăşele în vârf de munţi.

Deja am intrat pe o autostradă cu picioare miriapodice.

La fel se vede şi pe cealaltă parte, o autostradă suspendată pe câte-un picior, ca a noastră.

Cred că la noi în România sunt foarte puţine şosele suspendate.

Tare aş vrea să mai ştiu măcar una ca acel viaduct care se află pe drumul de la mănăstirea Cozia spre Gura Lotrului, căruia i se mai spune şi drum oltenesc, nu numai pentru că este suspendat pe câte-un picior, ci şi pentru faptul că nu traversează râul ci este în lungul râului Olt. Ne apropiem de un orăşel, tot aşa, pe vârf de munte, destul de măricel. Se pare că este tot minunea ENNA, oraş pe care l-am mai văzut de câteva ori.

135

Undeva în stânga - faţă, tot pe vârf de munte, un alt orăşel. Din partea stângă, pe marginea autostrăzii, stă cu ochii pe noi un şir de eucalipţi.

Mergem printre munţi, dar printr-o vale destul de deschisă.

Suntem pe picioarele miriapodice ale unei ţesături de reţele de autostrăzi.

Ni se confirmă de către ghid că oraşul de sus de pe vârf, în dreptul căruia ne aflăm, este într-adevăr Enna. Îl mai văzusem de câteva ori, dar din alte părţi.

Enna este cam în centrul Siciliei, la o altitudine de 948 m.d.M, şi se spune că este cel mai înalt oraş din Italia.

Oprim în acest oraş, despre care aflăm ca are în jur de 30 000 de locuitori şi că de-a lungul istoriei s-au succedat pe aici, cartaginezi, arabi, greci, romani, spanioli etc.

Nici un popor, care vremelnic a fost „proprietar” aici, nu a distrus ce a primit de la predecesori, din contră fiecare civilizaţie şi-a pus amprenta, iar urmaşii au întreţinut ce le-au lăsat înaintaşii, după cum bine se vede.

Ne continuăm drumul conform programului, observăm că plantaţiile de citrice se răresc. Scad în număr şi dimensiuni, pe acest podiş înalt pe care ne aflăm. Apar câmpiile de cereale. Se merge cu însămânţările până în zona de pantă, chiar către vârf.

Intrăm apoi într-o zonă cu multe, multe tuneluri, şi nu m-am înşelat că citricele dispar în această zonă, predominante fiind acum lanurile de cereale.

Drumurile, aşa cum spuneam, sunt foarte bune. Nu am întâlnit nici măcar o gropiţă prin mulţimea de kilometri parcurşi până acum.

Avem şi noi drumuri bune, pe ici pe colo, şi tocmai când mergi pe un drum nou asfaltat îţi vine să spui: pe acest minunat drum, nou, negru şi frumos, s-ar preta ... o groapă! Nici nu-ţi termini ideea că dumneaei, groapa, îţi şi apare sub roţile mijlocului de transport în care

136

te afli, se repede sub roţi, fapt ce te îndeamnă să faci inventarul sfinţilor din cer.

Un verde crud, frumos, sănătos şi bogat, sus în stânga, dar şi în drepta mai jos.

Mergem prin zona muntoasă a Siciliei, prin centrul acesteia, undeva către Nord-Est. Totul verde, totul frumos, pământ bine muncit şi întreţinut. În dreapta Caltanissetta, în stânga Agrigento, superbul oraş cu templele sale antice pe care l-am văzut acum câteva zile.

Multe civilizaţii antice şi-au lăsat amprenta destul de serios aici în Sicilia. Reţin că arabii au fost stăpâni aici vreo 200 de ani. În stânga şoselei miriapodice pe care ne deplasăm, apar iarăşi eucalipţii şi aceştia în număr destul de mare.

Continuăm urcuşul, dar pe o vale destul de largă, străjuită de munţi verzi aproape complet. Rar vezi cum scot capetele nişte stânci golaşe, diamantine. Lanurile de grâu se întind până sus în vârful muntelui. Pare foarte ciudat să vezi grâu semănat în vârf de munte, dar aşa este, şi este foarte frumos, ca la noi pe un şes de ţarină. Încep să apară, destul de rar însă, pomi fructiferi care ne urmăresc cu mare atenţie, ca şi mulţimea de eucalipţi care au trecut acum de partea cealaltă a drumului.

Ne continuăm drumul pe lângă apeducte suspendate şi pe autostrăzi cu multe picioare.

Mă gândesc că japonezii ar fi făcut drumul Râmnicu Vâlcea – Sibiu pe mijlocul râului Olt, şi nu ar fi fost aşa de costisitor şi greu de întreţinut ca cel de acum. Sigur ar fi făcut unul mult mai în siguranţă, mai scurt şi mai frumos. Noi nu am ştiut să împleim frumosul cu utilul, nu am profitat şi nu profităm nici acum, mai ales acum, de frumuseţile naturale. Interesul portofelului a fost pentru politicieni principalul deziderat.

Ajungem spre vârf unde apar coniferele.

137

Se vede Palatul Normanzilor locul unde-şi are sediul Parlamentul Siciliei.

Pe marginea tuturor drumurilor pe care am mers nu am văzut gunoaie. Îmi aduc aminte cum conducătorul ambarcaţiunii de pe vasul în care am fost în largul mării Ionice, către strâmtoarea Messina, avea 3-4 coşuri de gunoi şi cum strângea cu mare grijă „gunoiul” ce se făcuse în urma celor cu care ne-a servit. Le strângea cu mare atenţie, de ziceai că are acolo nişte bunuri de mare preţ, sunt casante şi trebuie să aibă grijă de ele.

Mă gândeam cum la noi ar fi fost aruncate în apă cu o totală lejeritate şi lipsă de bun simţ. Educaţie şi... educaţie, am putea spune.

Un şir de eoliene la orizont se luptă aprig cu vântul de pe creste, şi, pe un alt vârf, un alt orăşel.

Aici în Sicilia după cum spuneam, în afara litoralului, foarte multe localităţi sunt pe vârfuri.

Apar plantaţii de măslini, dar şi chiparoşii pe care-i văd pentru prima dată. Îi urmăresc cu mare atenţie, deoarece, din punct de vedere al zodiacului arborilor, eu aparţin acestui arbore pe care-l văd prima dată, chiparosul.

Aflu că Italia este pe locul II în lume la producţia de măsline după Spania care are dublul Italiei, iar pe locul III urmează Grecia. Încep să apară şi grădini cu legume.

Rar vezi în aceasta zonă citrice. Tot aici, în Sicilia, este multă anghinare, plantaţii imense cu această plantă. Aceasta conţine foarte mult minerale, este bună în special pentru ficat.

Pe stânga livezile de peri, şi grădinile legumicole stau cu ochii pe noi.

Ne aflăm exact în locul unde, cândva, s-a dus bătălia dintre cartaginezi şi greci.

138

Sicilia este un ţinut de istorie vie. Vezi istoria la locul ei, la locul faptei.

Atât de bine sunt conservate, nu numai acum, ci şi în timp, evenimentele istorice, civilizaţiile care au trecut şi urmele lor, încât văzându-le, parcă te imaginezi ca fiind părtaş la ele, parcă trăieşti acele vremuri.

Ne apropiem de Palermo.

Doamne, atât de mult am mers, dar bucuria ochilor a făcut să nu simţim acest lung drum!

Afară e soare, dar bate puţin vântul. În dreapta un parc de maşini Fiat care-şi aşteaptă stăpânii. Mai conservatori fiind, italienii ţin la lucrurile lor şi aşa se face că mărcile de maşini italiene predomină şi pe aici.

Pe stânga - o staţie de 110 Kv ce alimentează o linie electrică de calea ferată.

La periferie - o puternică zonă industrială.

Pe stânga drumului - vile, multe vile şi ferme. Pe marginea drumului ni se înfăţişează copaci cu fructe, nespole, despre care ni se spune că au un gust de pară-caisă. Şi acest oraş, capitala Siciliei, Palermo, cel mai mare din Sicilia, se întinde de la ţărmul mării Tireniene până pe vârf de munte. Încă suntem la periferia oraşului, iar afară bate un vânt destul de puternic, Scirocco se numeşte.

Mergem spre inima oraşului, citrice nu vedem aproape deloc, doar măslini. În dreapta văd pe un indicator „Castel Dacica”. „Ogarul albastru” nu-şi stâmpără foamea kilometrică.

Peste tot, pomi fructiferi, prin curţi şi pe-alături – ca noutăţi, moşmoni, dar apare şi „limba soacrei”, acel cactus, care, aici, în Sicilia, se ridică până la dimensiunile unui pom uriaş, dar şi nespoli.

In sudul Italiei şi Sicilia, se văd nespoli în fiecare curte. Sunt copaci frumoşi de aproximativ 10-15 metri înălime, atractivi, cu

139

frunzele lor fisurate, de un verde închis, flori crem parfumate, şi fructe delicioase, portocalii.

Nespoli provin din sud-estul Chinei, unde au fost cultivate de peste 1000 de ani.

De acolo, japonezii au dezvoltat cultura şi au numit-o prune moşmon japoneze, pentru că seamănă.

Cu toate acestea, nespoli şi fructele de moşmon sunt diferite din punct de vedere botanic. În Sicilia, nespoli se consuma în mai multe moduri diferite, deoarece nu durează foarte mult timp ca fructe proaspete, astfel încât se conserva în gemuri, jeleuri, chutney.

Sunt extrem de bogate în vitamina A, potasiu, magneziu.

Circulaţia se aglomerează, priveliştile sunt la fel de interesante, în stânga, sus, munţi cu mici obiective industriale pe ei, dar şi locuinţe.

Se spune că primii care au venit aici în Sicilia au fost fenicieni – secolul VIII.Î.d.H, perioada colonizării de către fenicieni. Apoi au fost grecii, apoi romanii secolul II-IV, Î.d.H, apoi ostrogoţii, vizigoţii.

Urmează bizantinii, care întăresc credinţa creştină, apoi arabii secolele VIII-X, care aduc zahărul, dar şi portocalul amar şi lămâile. Portocala dulce este adusă de portughezi, chiar numele venindu-i de la aceştia.

Apar apoi normanzii, şvabii, francezii, spaniolii şi bourbonii.

Trupele lui Garibaldi se bat cu Vitorio Emanuele întâiul pentru unificarea Italiei. În anul 1861 are loc unificarea Italiei, trupele lui Garibaldi pătrunzând prin sud.

Noi, în schimb, înaintăm destul de greu acum. Apar primele plantaţii de citrice, iar „limba soacrei” nu ne slăbeşte din ochii-i ţepoşi.

Intrarea în marele oraş se execută foarte greu.

La sud de Palermo se află micuţa localitate Corleone, care a dat numele celui mai renumit mafiot, nume preluat şi de Mitică al nostru de la ligă care-şi face acum cărare spre puşcărie.

Palermo este sprijinit de munţi destul de masivi.

140

Suntem acum în golful Palermo, în jurul căruia este aşezat istoricul oraş capitală al ţinutului sicilian, oraş care are în jur de un milion de locuitori. În faţă muntele Pelegrino. Ca şi în celelalte oraşe, şi acesta împleteşte vechiul, destul de bine conservat, cu prezentul, cu noul...

Pentru prima dată ne... „zguduim” la nişte anunţuri ale ghidului, adică să fim atenţi că putem fi furaţi, jefuiţi.

Pe loc mă gândesc că doar suntem la mafioţi acasă şi este normal să se întâmple lucruri de acest fel, deşi, până acum nici vorbă de aşa ceva.

Aglomeraţia creşte rău de tot. Se spune că doar la Roma mai întâlneşti aşa înghesuială, apoi la Napoli. Traficul este foarte greu, circulaţia haotică ... rău de tot!

Mulţi leandri şi arbuşti exotici. Înaintarea devine din ce în ce mai greoaie, printre maşini oameni cu fel de fel de obiecte de vânzare, dar şi motociclişti, mulţi motociclişti care circulă foarte obraznic, oricând riscând să fie accidentaţi sau chiar omorâţi.

Văd un biciclist care circulă cu o mască pe figură.

Mulţi, mulţi motociclişti printre maşini, numărul lor creşte la fel ca şi nebunia lor, după modul periculos în care se strecoară printre autovehiculele în trafic.

Trecem peste un pasaj spre centru. Aceeaşi mare agitaţie şi dezordine în circulaţie, cu motociclişti şi biciclişti şerpuind printre maşinile în mişcare.

Urcă în „ogar” şi ghida de aici, Ilenia.

Dacă se menţin lucrurile aşa, mă satur repede de Palermo.

Pe stânga apar tarabe cu orice, flori, legume, fructe, haine, încălţăminte, peşte.

Clădirile de pe bulevardul pe care mergem au o vechime de 5070 de ani.

141

Pe vremuri, aici erau ferme. Blocuri de o parte şi de alta, cu vitrine mari şi frumoase, înapoia cărora sunt magazine cu de toate, care mai de care mai frumoase şi mai elegante.

Pe trotoare - pomii „ROZARIU”, cu crengile scurt tăiate şi de curând. Rar vezi câte unul căruia nu i-a fost decapitată coroana.

La aceştia se văd bobiţele de rozaliu ce atârnă frumos şi care sunt mai mari ca strugurii de masă, mai bine zis un ciorchine de rozaliu este de 4-5 ori mai mare decât un ciorchine de strugure.

Mă refer la mărimea ciorchinelui, fructele fiind însă mai mici decât boabele strugurelui de masă.

Femeile îşi fac încă, îşi făceau şi pe vremuri, acel rozaliu din aceste bobiţe.

Pomii netăiaţi, la rozalii netăiaţi, au şi ei aceşti ciorchini de bobiţe mici şi galbene, dar şi ciorchini de flori.

Deşi avem multe în comun cu italienii sicilieni, multe ... rele, la cele bune suntem foarte mult în urmă.

Rozalii cu flori şi fructe, dar şi fără crengi predomină pe marginea drumului pe care înaintăm.

Ieşim deja din Palermo şi mergem în oraşul Monreale.

Citrice, pomi, flori, măslini, ne zâmbesc de pe margini şi din depărtare.

Deja am ajuns la Monreale şi urcăm pe jos treptele spre imensa catedrală.

Tarabe cu de toate - pe ambela părţi, multe grupuri de multe naţii urcă şi coboară.

Intrăm în catedrala Duomo din Monreale.

Catedrala din Monreale este una dintre cele mai mari şi mai frumoase catedrale ale lumii.

Păstrându-şi aproape în întregime minunatele mozaicuri, aceasta încântă privirea oricărui pelerin care îi calcă pragul.

Monreale este un micuţ orăşel din Sicilia, aflat la o distanţă de 15 kilometri mai spre sud de Palermo, Italia.

142

Biserica cea mare a fost întemeiată înainte de anul 1174, de către împăratul normand William al II-lea, cunoscut drept Wilhelm cel Bun, nepotul lui Roger al II-lea.

Catedrala făcea parte constitutivă dintr-un ansamblu mai mare, alături de care se mai înălţa şi o abaţie, Palatul Regal şi o clădire de reşedinţă a arhiepiscopului.

După ocuparea oraşului Palermo de către arabi, în anul 831, episcopul din Palermo a fost nevoit să îşi mute scaunul de reşedinţă în afara capitalei.

Titlul de catedrală a fost dat, cu această ocazie, unei micuţe biserici închinate Sfintei Chiriachi, dintr-o localitate învecinată.

Această localitate va fi numită, peste ceva vreme, Monreale.

Dupa cucerirea normandă, în anul 1072, creştinii au putut să se întoarcă în vechea catedrală a oraşului.

Perioada în care catedrala s-a aflat în Monreale a avut, probabil, un important rol în decizia luată de regele William al II-lea de a ridica o măreaţă catedrală pe locul fostei Biserici a Sfintei Chiriachi.

Orăşelul era de mică importanţă, însă venirea aici a regilor normanzi ai Siciliei a dus la alegerea locului drept resedinţă de vânătoare şi odihnă, drept urmare, importanţa locului a început să crească.

Sub regele William al II-lea, măreaţa mănăstire a călugărilor benedictini, veniţi din Cava de Tirreni, cu biserica acesteia, a fost întemeiată şi înzestrată cu multe proprietăţi.

Această nouă construcţie îndeplinea însă şi un puternic scop defensiv.

Monreale a ajuns astfel scaunul de reşedinţă al mitropolitului din Sicilia.

Catedrala din Monreale este una dintre cele mai mari şi bine lucrate monumente de arhitectură normandă din lume.

Ridicarea acesteia a fost făcută între anii 1172-1173, la dorinţa regelui William al II-lea.

143

În anul 1182, biserica închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost ridicată la rangul de catedrală mitropolitană, printr-o bulă a papei Lucius al III-lea.

Wilhelm al II-lea (1166-1189) s-a gândit să facă din catedrala de la Monreale, a cărei construcţie a întreprins-o pe dealurile ce domină oraşul Palermo, unul dintre cele mai mari sanctuare ale creştinătăţii, care să întreacă în amploare şi în fast Capela Palatina, socotită pe bună dreptate cea mai importantă realizare arhitecturală din timpul domniei bunicului său, Roger al II-lea.

Biserica din Monreale este o bazilică cu transept care, din pricina dimensiunilor ei, nu mai este acoperită de o cupolă sprijinită pe bolţi, spre deosebire de Capela Palatina, ci de o lanternă deasupra intersecţiei, flancată, la un nivel inferior, de acoperişuri în doua pante.

Mozaicurile, începute cu puţin înainte de anul 1180, au fost terminate la începutul anului 1190.

Măiestria pe care o dovedesc, spiritul de claritate şi de ierarhie care le comandă repartiţia, în sfârşit, stilul lor, arată că artiştii au venit din Imperiul Bizantin, şi, foarte probabil, de la Constantinopol.

S-a crezut uneori că, pentru executarea acestor panouri, Wilhelm al II-lea ar fi adus mozaicari de la Salonic, oraş pe care îl cucerise în 1185.

Dar decorarea bisericii a început cu mult înaintea acestei date, şi remarcabila ei unitate dovedeşte că planul general al lucrărilor fusese întocmit de la început.

Programul iconografic a fost împrumutat de la Capela Palatina, dar tratat cu o grijă mult sporită.

Pentru absidă creatorii s-au inspirat totuşi mai mult din catedrala de la Cefalu.

Un bust mare al Pantocratorului făcând gestul binecuvântării ocupa toată conca, dobândind o şi mai mare amploare decât înaintaşii săi de la Cefalu şi din Capela Palatina.

144

În zona următoare, Fecioara desemnată prin inscripţia greacă drept Panachrantos (Preacurata, fără îndoială ca o referinţă la controversele timpului asupra Imaculatei Concepţii), tronează cu Pruncul între arhanghelii Mihail şi Gavriil, şi cei doisprezece apostoli, al căror şir se revărsa pe stâlpii din capătul absidei şi ajunge până pe zidurile de nord şi de sud ale altarului.

Dibăcia cu care pictorul a dispus apostolii astfel încât, în ciuda întinderii registrului pe mai mulţi pereţi, ei nu formează o succesiune de figuri frontale izolate, ci un grup întors către Fecioară, nu putea fi decât opera unor artişti iscusiti în a se adapta unor cadre care nu erau cele ale edificiilor bizantine: numai nişte meşteri formaţi de o lungă tradiţie în exercitarea meseriei lor erau în măsură să facă dovada unei asemenea îndemânări.

Nu la fel se punea problema pentru cei paisprezece sfinţi şi sfinte din zona următoare, care, dimpotrivă, într-un fel foarte savant, stau în corespondenţa simetrică cu ceilalţi, de pe peretele din faţă.

Clement I, de pildă, corespunde lui Silvestru.

Aici nu s-au reţinut decât sfinţii onoraţi de biserica latină, şi, dintre care, majoritatea formau obiectul unei evlavii deosebite în Sicilia şi în Italia.

Se releva prezenţa lui Thomas Becket, ucis în 1170 şi canonizat încă din 1173.

Pavel şi Petru au fost înfăţişaţi tronând în absidele laterale, primul la nord, al doilea la sud.

Dar episoadele din viaţa lor, în loc să fie mutate în colaterale, aşa cum se întamplase la Capela Palatina, au împodobit pereţii capelei din faţa celor doua abside, aşa încât să se obţină acea unitate mai mare a decorului, pe care au urmărit-o meşterii de la Monreale.

Aceştia au luat în chip evident ca modele mozaicurile din Capela Palatina.

Poate chiar au avut la îndemână caietele de desene ale înaintaşilor lor.

145

Anumite scene pe care le-au adăugat şi câteva motive pe care leau introdus par să indice că ei s-au bizuit şi pe alte culegeri. În sfârşit, ei au adus modificările destinate să dea mai mult echilibru şi armonie compoziţiei panourilor.

Careul central şi cele două braţe ale transeptului sunt ocupate de scenele din viaţa lui Hristos, începand cu Vestirea lui Zaharia, până la Pogorarea Sfântului Duh. Ele sunt dispuse într-o ordine narativă, care ia ca punct de pornire Eevanghelia după Luca, intercalând în ea episoade din celelalte evanghelii, şi nu în funcţie de desfăşurarea sărbătorilor liturgice, contrar obiceiului din acea vreme. În nava centrală se desfăşoară episoadele Facerii, inspirate din acelea zugrăvite în Capela Palatina şi cuprinzând şi ele scene de la Facerea lumii până la Lupta lui Iacov cu îngerul.

Dar artiştii de la Monreale, spre deosebire de realizatorii Capelei Palatine, au adaptat tablourile la cadrul deosebit al spaţiilor dintre arcade.

La fel ca şi în privinţa subiectelor evanghelice, ei au profitat cu dibăcie de elementele de peisaj şi de arhitectură. În ciuda unor inevitabile deosebiri de mână, care dealtfel sunt greu de delimitat în detaliu, meşterii de la Monreale au ştiut să dea ansamblului mozaicurilor o unitate de stil care este rodul coeziunii impuse atelierului căruia îi aparţineau şi din care se poate deduce că execuţia nu s-a întins pe un răstimp prea mare.

Acesta este stilul care începuse să se ivească la Nerezi şi care a triumfat la Kurbinovo, Kastoria, Cipru şi Novgorod.

Dar la Monreale, tehnica mozaicului şi poate şi exigenţele unui gust mai sever al artiştilor formaţi în capitală l-au ferit de excesele pe care le-a cunoscut în Macedonia sau în Rusia.

După ce am văzut acest mare edificiu de cult, am revenit la autocar.

Ghidul ne numără. Îi zic şi eu să ridice mâna cine nu a venit.

146

Desfacem cele două sandwichuri şi cele două sticle de bere Dreher cu care am venit de la Geardini Naxox.

Ne deplasăm spre PALERMO să vizităm Catacombele Capucinilor, sau Criptele Capucinilor.

Pe drumul către Palermo, către renumitele Catacombe, se vede Poarta Nouă, ridicată după ce armatele europene au repurtat o victorie asupra Turciei Catacombele Capucinilor din Palermo (de asemenea Catacombe dei Cappuccini) sunt catacombe pentru înmormântare în Palermo, Sicilia, sudul Italiei.

Astăzi ele oferă o atracţie turistică destul de macabră, precum şi înregistrări istorice extraordinare.

Mănăstirea Capucinilor din Palermo a depăşit suprafaţa iniţială a cimitirului în secolul al XVI-lea şi călugării au început să excaveze cripte sub el. În anul 1599 ei l-au mumificat pe unul dintre ei, fratele mort recent, Silvestro de Gubbio, şi l-au plasat în catacombe.

Organismele erau deshidratate pe rafturi de ţevi de ceramică în catacombe şi, uneori, mai târziu se spălau cu oţet.

Unele dintre cadavre au fost îmbălsămate şi altele închise în dulapuri de sticlă sigilate.

Călugării erau păstraţi în hainele de zi cu zi, uneori, cu cozile pe care le-au purtat ca penitenţă.

Iniţial, catacombele au fost destinate numai călugărilor morţi.

Cu toate acestea, în următoarele secole, a devenit un simbol al statutului a fi îngropat în catacombele capucinilor. În testamentele lor, unii dintre cei îngropaţi aici, cereau să fie păstraţi în anumite haine, sau hainele să le fie schimbate la anumite intervale de timp.

Preoţii purtau veşmintele clericale, alţii erau îmbrăcaţi în conformitate cu moda contemporană.

147

Rudele veneau să se roage pentru cel decedat, şi, de asemenea, pentru a menţine corpul în stare prezentabilă.

Catacombele au fost menţinute prin donaţii ale rudelor celor decedaţi.

Fiecare nou organism a fost plasat într-o nişă temporară, şi ulterior introdus într-un loc permanent.

Atâta timp cât contribuţiile continuau, organismul rămânea la locul lui, dar în cazul în care rudele nu mai trimiteau bani, corpul era pus deoparte, pe un raft, până când era reluată plata.

De fapt, aici, este un cimitir de circa 8000 de trupuri îmbălsămate ori uscate, numai oasele se mai ţin de ceea ce au fost, cu cateva sute de ani în urmă, oameni.

Această metodă de a-i respecta pe cei care s-au dus, a fost începută de călugării capucini în secolele XVI-XVII şi a durat până în secolul XIX. Catacombele din acest cimitir sunt ca nişte străzi, şi, s-a dorit, în vremurile de demult, din vremea călugărilor capucini, ca să constituie prelungirea contactului fizic cu cei decedaţi.

Nimeni nu ştia în acele vremuri cum reuşeau aceşti călugări să păstreze îmbălsămate corpurile celor decedaţi.

Mult în urmă, pe măsura evoluţiei ştiinţei, s-a dovedit că substanţa cu care erau îmbălsămaţi era … formolul.

Chiar la coborârea în aceste catacombe, undeva în partea stânga în direcţia de mers, este o placuţă metalică unde se scrie despre Nicolae Balcescu. În anul 1952, la 100 de ani de la eliberarea Italiei de sub jugul fascist, dar şi de la moartea în exil a patriotului român aici la Palermo, românii din Italia au scris pe o plăcuţă, de la intrarea în aceste catacombe, următoarele: “29 nov. 1852 29 nov. 1952

148

La o sută de ani de la moartea în exil a marelui patriot Nicolae Bălcescu.

Românii exilaţi din Italia închină cu aceleaşi idealuri în suflet”.

Aici, ni se spune că trupul lui Nicolae Bălcescu s-ar fi rătăcit printr-o groapă comună. În anul 1961, România a trimis un bust Nicolae Bălcescu cu ocazia centenarului unirii Italiei.

Mare aglomeraţie în acest oraş sicilian! Diferă cu totul de ceea ce am văzut până acum.

Deşi nu era voie să filmăm în catacombe, am filmat la greu, pe ascuns bineînţeles.

La o mumie scria anul ... 1874.

Prea mult din cele văzute aici la Catacombe, nu se cade să vorbim, aşadar le-am văzut, le-am filmat şi… gata!

Plecăm cu Carmine prin Palermo.

Iată că văd aici, pe stradă, un spălător de parbrize. Toată strada este mărginită cu pomi de rozaliu de data aceasta cu crengile netăiate, plini cu flori, frunze şi ciorchini.

Tare aş vrea să pot lua nişte bobiţe de rozaliu să le pun într-un ghiveci!

Trecem pe lângă sediul Preşedenţiei Parlamentului Sicilian. În dreapta palatal normanzilor - sediul Parlamentului Sicilian, în faţă - Porta Nuova.

Porta Nuova a fost construită, cum spuneam, în 1583, pentru a comemora victoria lui Charles V (cunoscut sub numele de Carlo V din Italia) asupra turcilor, dar a fost distrusă într-o explozie în 1667.

Doi ani mai târziu, arhitectul Gaspare Guercio a refăcut intrarea în oraş, adăugând o piramidă de faianţă cu un vultur în partea de sus.

Timp de secole, Porta Nuova a fost cea mai importantă cale de intrare în oraşul Palermo

149

Tot în dreapta, un parc unde se spune că s-au instalat fenicienii, primii oameni care au venit pe insulă şi au întemeiat localitatea Palermo.

Aici, în oraşul vechi, străduţe foarte, foarte înguste, balcoanele de pe o parte şi alta a străzilor sunt aproape lipite.

De o parte şi de alta o mulţime de tarabe de unde eşti invitat să cumperi… orice.

Atât îţi trebuie, să intri în vorbă cu un vânzător, care te poate convinge că cel mai aproapiat obiect de pe taraba lui îţi trebuie neapărat acasă.

Oprim şi coborâm la Catedrala din Palermo.

Catedrala din Palermo este un complex arhitectural situat în Palermo, Sicilia, sudul Italiei.

Acesta este caracterizat prin prezenţa unor stiluri diferite, ca urmare a unei lungi istorii de completări, modificări şi restaurări, dintre care ultima a avut loc în secolul al XVIII-lea.

Biserica a fost construită în 1185 de către Walter Ophamil, arhiepiscop anglo-normand din Palermo şi regele William al II-lea, pe fundaţia unei bazilici bizantine timpurii.

Ophamil este îngropat într-un sarcofag, în cripta bisericii.

Edificiul medieval a avut un plan de bazilică cu trei abside, dintre care doar unele elemente arhitecturale minore supravieţuiesc şi astăzi.

Faţada principală este pe partea de vest, pe actuala Via Bonello, şi are aspectul stabilit în secolele XIV şi XV. Aceasta este flancată de două turnuri şi are un portal gotic surmontat de o nişă.

Tot aici, se poate admira şi un portic în stil gotic-catalan, cu trei arcade, ridicat în jurul anului 1465.

Prima coloană din partea stângă a aparţinut bazilicii originale şi moscheei ulterioare.

Portalul sculptat al acestei intrări a fost executat în perioada 1426 - 1430 de către Antonio Gambara, în timp ce frunzele magnifice din lemn sunt opera lui Francesco Miranda (1432).

150

Zona absidei, închisă de turnuleţe, grandios decorată pe pereţii exteriori, este o parte din clădirea originală din secolul al XII-lea, în timp ce partea mai modernă a bisericii este partea stângă, care este datată din secolul al XVI-lea.

Faţada de sud-vest, este îndreptată către Palatul Arhiepiscopului şi datează din secolele XIV şi XIV. ????

Interiorul are un plan de cruce latină, cu un naos şi doua nave. În primele două capele sunt mormintele împăraţilor.

Aici sunt rămăşiţele împăratului Henric al VI-lea, ale fiului său Frederick II, precum şi cele ale lui Petru al II-lea al Siciliei.

Sacramento Cappella este decorată cu pietre preţioase.

Sf. Rosalia Cappella este închisă cu o poartă de bronz bogat ornamentată, conţinând relicve şi o urnă de argint din secolul al XVIIlea.

Catedrala are şi un obsevator solar, construit în anul 1690.

Scopul instrumentului era de a standardiza măsurarea timpului şi calendarul.

După o şedere de cca 50 de minute în centrul capitalei Siciliei, Palermo, unde am văzut numai minunăţii, ne urcăm în autocar spre îndeplinirea planului de azi.

Suntem în dreptul marii clădiri a teatrului.

Vedem că lângă teatru se află Piaţa Verdi, în care se găseşte bustul lui Giusseppe Verdi.

Statuile celor doi lei din faţa teatrului reprezintă muzica şi poezia.

Peste tot - magazine şi tarabe cu indieni şi pachistanezi.

Ni se spune că în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cele mai bombardate oraşe au fost Palermo şi Messina.

Am ajuns la intersecţia cu patru colţuri (aşa i se spune), şi vedem apoi “Fântâna Pretoria”, fântâna ruşinii.

I se spune aşa pentru că este pictată cu nuduri şi se află amplasată între două biserici.

151

Fântâna Pretoria a fost construită în 1554 de către Francis Camillians în Florenţa, dar în 1581 a fost mutată în Piaţa Pretoria din Palermo. În Florenţa, fântâna a fost plasată în grădina lui Don Luigi di Toledo, în Palatul San Clemente.

Nobilul spaniol a fost fratele Ducesei Eleonora di Toledo şi a obţinut, în 1551, după mai multe presiuni, un teren al Surorilor Sf. Dominic al Maglio.

Realizarea grădinii neobişnuite şi a fântânii monumentale a fost dată în sarcina sculptorului florentin Francesco Camillians, în 1554.

Fântâna a constat din 48 de statui şi a avut dimensiuni neobişnuite, mai ales pentru că nu era destinată spaţiului public, şi era acoperită de o pergolă lungă formată din 90 stâlpi din lemn.

Motivat de datorii şi pe cale de a pleca la Napoli, Don Luigi, a trebuit să vândă în 1573 fântâna oraşului Palermo.

Don Garcia, care a fost viceregele Siciliei, avea relaţii bune cu Senatul din Palermo, care a decis să cumpere fântâna şi să o amplaseze în piaţa unde era proiectată construcţia Palatului Pretorian.

Fântâna a sosit în Palermo pe 26 mai 1574 demontată în 644 de bucăţi. Unele sculpturi au fost deteriorate în timpul transportului.

Reconstrucţia şi adaptarea fântânii a fost făcută de către Camillo Camilliani în 1574, fiul lui Francisc, care a finalizat lucrarea în 1581, cu ajutorul lui Michelangelo Naccherino.

De-a lungul secolelor XVIII – XIX, fântâna a fost simbolul municipalităţii corupte.

Locuitorii din Palermo, au poreclit piaţa drept "piaţa ruşinii” datorită numeroaselor statui nude, dar si a amplasamentului ei de lângă biserici. În noiembrie 1998, au fost începute lucrările de restaurare, care au durat până în noiembrie 2003. În luna decembrie a aceluiaşi an fântâna a fost redeschisă.

152

Statuile din jurul fântânii îi reprezintă pe zeii din Olimp şi râurile din Palermo - Oreto, Papireto, Maredolce şi Gabriel.

Această ultimă statuie reprezină răul toscan Mugnone, celebru în romanele lui Boccaccio.

Partea centrală este înconjurată de reprezentări sculpturale ale diferitelor zeităţi mitologice.

Ajungem lângă parcul Garibaldi unde am fost informaţi că se află statuia lui Nicolae Bălcescu.

Grădina Garibaldi, sau parcul Garibaldi este o gradină publică din Palermo.

Grădina a fost construită între anii 1861 şi 1864 de către Giovan Battista Filippo Basile în Piazza Marina din Palermo, în cartierul istoric Kalsa şi a fost numită dupa eroul naţional Giuseppe Garibaldi, pentru a sarbatori naşterea naţiunii italiene.

Grădina are intrări corespunzatoare principalelor drumuri care converg în piaţă, şi este împrejmuită de un gard din fontă care provine din aceeaşi perioadă în care a fost creat spatiul verde.

Printre numeroasele plante exotice, se numară unul dintre cei mai vechi şi mai mari, dar şi cei mai ciudaţi ficuşi din Italia (Ficus magolioides). La acest mare ficus, din vârf coboară spre pământ nişte formaţiuni ciudate ce par crengi, dar ele coboară pe pământ, intră în pământ şi acolo îşi formează rădăcini.

L-am privit cu mare atenţie, l-am fotografiat, şi după cum se vede… consemnat.

Busturile existente aici îi reprezintă pe Giuseppe Garibaldi, Pilo Rosolino, Corrao Giovanni, Raffaele De Benedetto, Tukory Luigi şi Nicolae Bălcescu al nostru.

Aşadar, uitânu-mă din autocar spre parc, văd spatele unei statui care are tricolorul românesc la gât.

Eram sigur că acela este bustul lui N. Bălcescu.

Am spus asta şi celor din autocar, şi ghidul îmi spune că aşa este, că am ochi buni.

153

Mergem până la colţul parcului unde era intrarea, apoi prin frumosul parc către revoluţionarul paşoptist, Nicolae Bălcescu. Într-adevăr, lângă bustul lui Garibaldi, unificatorul Italiei, este bustul prietenului său, patriotul nostru, românul nostru, Nicolae Bălcescu.

Doamne, ce senzaţie! Cât mi-am dorit să ajung aici!

Toţi oamenii din autocar se-nghesuie să facă poze cu statuia.

Bineînţeles că şi eu am avut rând la statuie, unde am scris pe carneţel cele scrise pe două laturi ale soclului: “Nicola Balcescu Grande storica E Patriota Romeno Morto a Palermo 29 apr. 1819-28 nov. 1852” Pe cealată parte a soclului: Busto offerto Dal lacademia Della Republica Popolare Romena in ocasione della aniversario dellv’enito dei principati romeni e delle celebrazzione dell’unita D’ italia anuo 1961”

154

Pot să spun acum că misiunea pentru care am venit a Palermo a avut un succes deplin, chiar dacă singurul lucru care a deranjat a fost circulaţia haotică şi greoaie.

L-am văzut pe Nicolae Bălcescu cu tricolor la gât exact cum a vrut şi el şi noi, dar mai ales eu, acum.

Asistăm la o grevă a gunoierilor, printre cei mai bine plătiţi lucrători aici, se spune că sunt mai bine plătiţi decât cei din America.

Acest fapt, greva, înseamnă acum şi un pic de dezordine pe jos şi în jurul tomberoanelor.

Fără să dau cifre, aflu că salariul celui mai prăpădit gunoier de aici, din Palermo, este de câteva ori mai mare decât al meu, un om care produce energie electrică de peste 44 de ani, este testat medical, profesional şi psihologic în fiecare an, precum piloţii, şi execută serviciul pe nişte principii şi regulamente foarte clare şi foarte stricte, diferenţa dintre noi şi regimul militar fiind aceea ca nu purtăm uniforme pe stradă.

Cum spuneam despre un anume… “românism” de-al nostru, mai bine zis ţigănism.

S-au găsit câţiva dintre cei din autocar, să … facă “urât” pentru că nu am vizitat nu ştiu ce obiectiv.

Nu am vizitat că nu s-a putut, odată că acel obiectiv era în lucrări de renovare şi nu intra nimeni să viziteze, dar mai era şi un motiv destul de serios, şi periculos pe de altă parte; înainte cu o zi avusese loc un atentat din care un militar se pare că şi-a pierdut viaţa, iar locul era îngrădit şi… interzis vizitatorilor.

Cu toate acestea “nişte unii” au găsit de cuviinţă să producă supărare.

Chiar dacă nu vorbea româneşte, şoferul “ogarului Albastru”, simpaticul Carmine, care a văzut acel “rromânism” deplasat al unora, ne-a oferit… un bonus, aşa, de la el: În loc să ne întoarcem pe acelaşi loc, a schimbat traseul şi iată-ne acum pe drumul spre Geardini Naxox, dar pe malul mării Tireniene.

155

Vedem, undeva în dreapta sus, o mare statie de 110 Kv, îar în stânga o termocentrală.

Este clar, acea staţie este de fapt un distribuitor al energiei electrice produsă de acea termocentrala.

Continuăm drumul prin Chefalu.

Străduţele medievale se strecoară prin oraşul îngrămădit la poalele stâncii, şi ies brusc la lumină pe o plajă cu ape liniştite, în care casele se udă puţin doar…, pe picioare.

Pe 15 august, zeci de oameni, la bordul bărcilor mari sau mici, încărcate cu flori şi frunze de palmier, purtând statuia Fecioarei peste valuri, cântă şi strigă: „Viva Maria, Viva Maria!”. E „Ferragosto”, sicilienii se bucură. de viaţă.

Marea de alături este cea Tireniană, stâncii mari din faţă îi spune „la Roca”, oraşul e Cefalù, la est de Palermo, şi restul - numai frumuseţi.

Cefalù este fondat de greci şi a trăit sub cartaginezi, romani, arabi şi normanzi. Asta se simte în arhitectură, în mâncare. Vara, oraşul se află sub stăpânirea turiştilor. Şi asta se simte.

Maşini pe orice străduţă, două scutere pe metru pătrat, „hei, Mario!” se aude un strigăt, dar se ştie, Sicilia e zgomotoasă până te obişnuieşti.

O dimineaţă de bun-simţ în Cefalù începe în Piazza del Duomo, în umbra catedralei, la o cafea.

Aici, dimineaţa are şanse să înceapă cu noaptea-n cap, în vuietul scuterelor pe străduţele pietruite.

Pe lângă tine trec turiştii spre catedrală, prăvăliile deschid uşile, localnicii discută politică, înfierbântaţi, în jurul articolelor din „La Repubblica” sau „Corriere della sera”, iar tu, vizitatorule, închizi ochii pe jumătate şi mai pofteşti… un cappuccino.

Peste zi, potrivit ar fi să zaci pe plajă. Conform legendei (întotdeauna există o legendă), regele normand Roger al II-lea a avut numai lucruri bune de spus despre plaja calmă pe care s-a adăpostit în

156

mijlocul unei furtuni, motiv pentru care a construit, recunoscător, amintita catedrală-fortăreaţă ce domină oraşul.

Turiştii nu au vreun motiv să-l contrazică, nisipul e fin, apa e caldă şi curată, peştii se zbenguie printre picioare, iar din mare ai cea mai bună privelişte: dealuri verzi, munţii Madoniei în depărtare, şi oraşul, la doi paşi.

La Passeggiata e plimbarea de seară, localnici şi turişti se preumblă pe străduţe, pentru a se opri în cele din urmă la un restaurant, o cafea sau o îngheţată.

Se fac plimbări voiniceşti, prieteneşti, prin Parcul Naţional din Munţii Madoniei, cu opriri prin orăşelele pitoreşti medievale, cum ar fi Castelbuono.

La catedrală, după un urcuş de o jumătate de oră pe stâncă, poţi găsi rămăşiţele Templului Dianei, dar te poţi alege şi cu o privelişte peste oraş.

Mergem mai departe şi undeva în stânga vedem o mare fortăreaţă construită de normanzi, apoi Bagheria, Pozzo di Gotto, Barcellona, Messina… “dulceaţa” Taormina sub care se văd multe tuneluri care străbat munţii, şi gata, final de drum, final de zi. În momentul când am ajuns în jurul oraşului Messina, al treilea oraş ca mărime din Sicilia era o după amiază spre seară.

Razele soarelui încă îşi mai găseau de lucru, nu numai prin emanarea acelei călduri care aici în Sicilia era de toate felurile, dar dădea luciului de apă al mării Ionice un aspect de cobalt.

Se spune că romanticii vin în acea parte a zilei aici, în această zonă, pentru că numai de aici razele atacă tangenţial oglinda mării, iar tinerii, în special, vin să petreacă în tăcere şi să savureze acest peisaj unic care durează o scurtă perioadă de timp, până când razale soarelui intră-n teci, se ascund şi dorm până dimineaţă.

Multe poze am mai făcut pe acest traseu, dar şi cu marea Ionică îmbrăcată în frac de cobalt.

157

Vedem insulele Eoliene. Modelate de forţele vulcanice şi de puterea vântului, aceste insule sunt denumite astfel după Eol, zeul vânturilor. Insulele Eoliene, în număr de şapte, sunt împrăştiate ca nişte bijuterii pe coasta de nord a Siciliei, Italia.

Singurul vulcan care mai este activ în această zonă este Stromboli, iar exploziile sale de lavă, când sunt văzute de pe mare, sunt cu adevarat spectaculoase.

Când ajungi pe uscat, poţi să te opreşti la unul dintre restaurantele insulei şi sa mănânci pizza-rulada care poarta numele insulei Stromboli, specifică zonei.

Pe insula luxuriantă, Salina, se pot încerca struguri dulci Malvasia, dar şi să se facă o baie de nămol sau o plimbare prin frumoasa natură care înconjoară insula.

Fiecare rafală de vânt aduce o altă ofrandă, fie ca este nisip vulcanic negru şi fin, de pe plajă, fie rămurele parfumate de chimen şi crenguţe de pelin, din munţi, iar din desişurile de lămâi, frunzele atât de aromate, si câteodată sirocco, vântul fierbinte dinspre Sahara.

Scoarţa pământului e subţire aici, ca urmare a erupţiilor vulcanice care creează, distrug şi apoi refac uscatul.

Adâncul mării a transformat magma lichidă în piatră ponce şi obsidian – acea sticlă vulcanică, ascuţită ca o lamă, care i-a îmbogăţit pe locuitorii Insulelor Eoliene în Epoca de Piatră.

Vântul şi păsările în trecere au adus vegetaţia, de la cactuşi care fac fructe de culoarea apusului tropical, până la macii-hotentoţi în nuanţe de roz aprins şi pina colada.

Aşa au venit şi plantele verzi pe care locuitorii insulei le adună ca să le pună în supă, şi caperul, arbustul spinos cu stamine violet, ai cărui muguri sunt exportaţi în toată lumea.

Cea mai mare dintre insulele Eoliene este Lipari.

Pentru o experienţă inedită, aici se găseste un port plin de viaţă şi un muzeu aeheologic mic, dar plin de semnificaţii istorice.

158

Coastele dramatice, apa de un turcoaz sclipitor şi brizele răcoritoare din acest frumos colţ al Europei, sunt accesibile cu feribotul luat din Palermo, unde există şi un aeroport internaţional, sau din Milazzo.

Insulele Eoliene reprezintă un punct ratat din această excursie, tot din cauza faptului că nu s-au înţeles… unii cu ceilalţi, cei câţiva din grupul mare al autocarului.

Decât să mă opresc cu aceste imagini ale unor oameni mizerabili care pătează tot ce ating, mai bine să-i dau drumul cu povestea pe valea frumoasă a acestei expediţii siciliene unde grupul Dobrogea, de departe este pe locul întâi.

Mai aflăm că oraşul Messina a fost înfiinţat de greci.

La urcarea pe Messina, observăm că se înmulţeşte chiparosul, arborele zodiei mele. Îl urmăresc cu mare atenţie… şi respect, doar mă reprezintă!

Observăm cum aceşti arbori se ridică până către vârf..

Messina este un oraş întins pe văi şi piscuri până aproape de coasta calabreză.

Locul dintre Calabria, “botul cizmei italiene”, şi Mesina, este o porţiune de apă numită strâmtoarea Messina şi are 3 km de apă.

Se întâlnesc aici cele două mări; marea Ionică şi marea Tireniană. Tot aici se află portul şi statuia Madonei. Încep să apară livezi cu citrice, dar şi celebra Limba Soacrei. În sfârşit, am ajuns la Sporting Bella Hotel, singurul hotel de culoare albastră din zonă, hotelul în care suntem cazaţi.

O parte a grupului Dobrogea nu a venit în această deplasare la Palermo şi ne aştepta la hotel. Întrebări care mai de care mai frumoase şi interesante, dar şi explicaţii pe măsură.

Ajunşi sus în camera de la hotel decretăm că azi a fost cea mai frumoasă zi din Sicilia.

Refacem o parte din traseu şi din cele văzute azi. Ajung imediat cu gândul la N. Bălcescu din Palermo.

159

Sunt un bun român, un naţionalist. Când m-am aşezat lângă bustul marelui patriot român respectat după cum am văzut şi de sicileinii italieni de acolo, mi-au dat lacrimile, m-am închinat.

Politicienii noştri ne-au făcut de râs, se aşează lângă tricolor la momente oficiale, mai mult ca să le crească imaginea. Sunt falşi faţă de tricolor, iar N. Bălcescu al nostru, acolo în Sicilia, la Palermo, poartă tricolorul la gât. Au grijă de acest lucru românii noştri adevăraţi de acolo, au grijă să-i schimbe la timp tricolorul, ca acesta să fie curat şi frumos. Bravo lor! Cinste lor!

Multe sentimente mă încearcă acum, multe aş mai avea de spus, dar sigur nu le uit şi le voi spânzura cândva pe-o coală de hârtie.

Ne apucăm să facem bagajele, mâine plecăm acasă.

Principalul lucru este, însă, să schimb apa din vasele lăstăreilor sicilieni care arată foarte bine. În fiecare seară le-am schimbat apa.

Am aşezat pe pat majoritatea bagajelor care trebuiesc înghesuite, mai puţin pietrele şi zgura de pe Muntele Etna. Am luat zgură să dăm şi la prieteni.

Mâine este ultima zi în Sicilia.

Doamne, voi mai reveni? Aş fi în stare să spun acum că nu m-ar mai interesa nimic altceva în altă parte a globului şi, că, dacă aş avea chef şi… posibilitate de câte-o plimbare, mai bine aş da fuga pe aici. Îmi susţin cele scrise toate lucrurile ce le-am văzut aici.

A mai trecut o zi. Ultima Zi. Şi mâine este o zi, dar este ziua plecării. Am lăsat un pic “sacul gol”, pentru a-l umple mâine la Catania.

Aşa că, la culcare!

Noapte bună, copii!

160

ZIUA A OPTA Vrând-nevrând, iată-ne şi-n cea de-a opta zi pe tărâmul… «mafioţilor», ziua de 1 mai, cândva o mare sărbătoare naţională, ziua celor ce muncesc.

Vai, Doamne, azi, câţi sunt cei cărora parlamentul şi guvernul României le dă de lucru?

Am putea decreta o zi… Ziua celor care şomează? Aceasta s-o dedicăm celor care au distrus, şi o fac mereu… de când «Iliescu l-a împuşcat pe Ceauşescu».

Aşadar ultima zi în Sicilia.

Pe undeva supărare, pe undeva bucurie că venim acasă. Şi bătrânul munte Etna este trist acum de dimineaţă şi fumegă negru, periculos.

Ne facem în grabă bagajele, atenţia mare fiind spre împachetarea celor peste 90 de lăstărei de flori adunaţi de peste tot pe unde am umblat, pe aici, prin ţinutul mafioţilor.

Le-am împachetat atent şi codiţele le-am înfăşutat cu şerveţele pe care le-am udat… sănătos.

Am făcut vreo 7-8 de grupuleţe pe care le-am pus în câteva pungi de plastic şi apoi … la presă în geamantanul de cală.

Cu bateriile camerei video încărcate, cu telefoanele încărcate – aparatul foto având deja memoria plină de ieri dimineaţă nu mai putea fi folosit, cu carneţelul şi pixul în stare de… veghe, am început… ultima zi de şedere aici în golful Geardini Naxos.

Rândunicile în zborul picant nu ne slăbesc nici ele din ochi şi parcă prin ciripit ne salută pentru că am fost copii cuminţi.

La fel şi taciturnul Etna, pufăie de zor şi respiră prin plămânii-i multiseculari fum alb şi negru.

La plăcerea cu care ne-a primit acolo sus lângă gura-i fierbinte, ar fi normal să regrete plecarea noastră.

Cât am fost aici la el în Sicilia s-a străduit să ne arate de toate.

161

Morocănos, ne priveşte cu atenţie de sub pălăria-i de fum şi parcă prin acesta ne spune: Pa! Pa! Pa! Asta înţelegem noi prin pufăiturile Măriei Sale.

Părăsim Geardini Naxos cu direcţia Catania.

Am ajuns deja pe Riviera Limonilor în drumul spre Catania, ultimul oraş pe care-l vom vizita conform programului sicilian, după care… zborul spre casă.

Riviera dei Limoni este situată la câţiva kilometri de Catania, în municipiile Acireale şi Aci Castello.

Zona, deja cunoscută în antichitate pentru apele sale termale şi pentru Acis şi Galateea (deci prefixul "Aci" îl au mai multe sate din jur), este amplasat între Marea Ionică şi Muntele Etna, de-a lungul unui platou de lavă uşor înclinat spre sud, spre Câmpia de Catania.

Solul este foarte fertil, datorită lavei vulcanice, astfel că este plantat cu lămâi şi citrice preţioase (în special "Verdelho" din Aci Catena).

Producţia de limoncello, lămâie graniţă, îngheţată şi prăjituri cu lămâie, este foarte bogată!

Dar Lemon Riviera oferă, de asemenea, un frumos peisaj natural şi arhitectural: rezervaţia naturală La Tâmpa, castelul normand din Aci Castello sau bisericile şi băile romane din Aci Catena.

Apa de un albastru cobalt, măsline verzi şi lămâi galbene: constituie paleta de culori pe care o admiri în Lemon Riviera. Un loc de vacanţă şi de sport, care se conjugă cu blândeţea climatică şi cu asprimea peisajelor montane.

Continuăm drumul spre Riviera Ciclopilor. Totul aici reprezintă istorie, cultură, natură. Acest loc se află în oraşul Acireale şi a fost făcut faimos de către Homer în Odiseea.

Riviera Ciclopilor oferă un peisaj frumos şi pitoresc către insulele Lachea şi Le Corbusier.

162

În partea de nord a oraşului, malul este puternic marcat de vulcan, care a creat în timp roci bizare şi stânci falnice peste apele limpezi şi golfuri.

Riviera Ciclopilor se întinde între Aci Castello şi Acirale şi numele său este legat de cele mai faimoase mituri din Odiseea.

Legenda spune că cele 8 pietre spectaculoase răspândite de-a lungul Rivierei au fost create de Polifemo, care le-au luat din vulcan şi le-a aruncat împotriva lui Ulise şi a semenilor săi, care au fugit de ciclopi.

Aci Castello poartă numele unui castel normand, construit în 1076 pe roci magmatice spre mare.

Satul găzduieşte un Muzeu Civic, cu material arheologic (de la paleolitic la Evul Mediu) şi materiale geologice (fosile, minerale şi o grădină botanică cu plante nemuritoare).

Din direcţia opusă a Piazzei Castello te poţi bucura de o privelişte fantastică pe Rivieră, apreciată pentru plajele sale nisipoase.

Multe, multe plantaţii de citrice pe ambele părţi ale drumului.

Aflăm că Universitatea din Catania este prima înfiinţată în Sicilia şi datează din anul 1434.

Mai trecem încă odată prin oraşul Acireale, oraş cu peste 30 000 de locuitori,.

Acireale a fost bine cunoscut încă din epoca romană pentru spaurile sale, care sunt încă în folosinţă.

Satul a fost distrus de cutremurul din 1963, după care a fost reconstruit aşa cum este astăzi, cu clădiri magnifice în stil baroc si o frumoasa piaţă centrală.

Oraşul se află pe un teren de lavă generată la sfârşitul secolului al XVII-lea după o erupţie violentă a vulcanului Etna. Îl găseşti chiar deasupra unei terase naturale, cu vedere la mare şi plantaţii de lămâi în jur.

Din grădina publică din Vila Belvedere, la marginea de nord a oraşului, poţi avea cea mai bună vedere asupra Rivierei şi vulcanului.

163

Catedrala este o construcţie în stil baroc, cu două turle acoperite cu plăci ceramice şi o faţadă frumoasă gotică.

Acireale este cunoscut pentru cele mai mari şi mai frumoase carnavaluri, cele mai reuşite din Sicilia, si este unul dintre locurile unde tradiţia teatrului Pupi (de păpuşi) încă se păstrează.

Cam totul pe aici aparţine stilului Baroc.

Străduţe înguste, iar bisericile de aici au peste 100 de clopote.

Drumul pe care mergem este lin, fără gropi, şi, cât am mers pe aici, prin Sicilia, nu am văzut acele petice sau… «plombe» ca urmare a asfaltului deteriorat.

Probabil că sicilienii s-au gandit să facă drumuri serioase, cu oameni serioşi, drumurile să fie de durată, nu ca la şoselele noastre când nici nu s-a luat bine negreala de pe asfaltul proaspăt turnat şi apar gropi, «carii» în… noua lucrare.

Nu degeaba îţi vine să spui, la noi, când vezi o porţiune mai mare de drum bun: aici se pretează o groapă, şi,ca la o comandă, apare mândra gaură care ţi se repede sub roţile maşinii.

Măslinii şi Limba Soacrei ne privesc de pe margini.

Ogarul albastru nu părăseşte ţărmul mării Ionice, nu vrea să iese din frumoasa vegetaţie de pe marginile autostrăzii.

Continuăm drumul spre Catania, despre care ni se spune că a fost distrusă de-a lungul vremurilor de şapte ori.

De două ori a fost acoperit în totalitate de lavă, iar cutremurele sau manifestat şi ele cât de bine au ştiut … şi în două rânduri au raso de pe suprafaţa pământului.

De fiecare dată Catania a renăscut din lavă ori de sub dărâmături şi astăzi este un oraş mai modern decât celelalte de aici din Sicilia, o spune asta şi lărgimea şi deschiderea bulevardelor.

Despre Catania ni se mai spune: este al doilea oraş ca mărime din Sicilia ei, şi este situat pe coasta de est. Este capitala provinciei cu acelaşi nume. Catania are în jur de 340.000 locuitori.

164

Catania este situată la sud de Etna, renumitul vulcan activ, perla Siciliei.

Fondat în secolul VIII î.Hr. de către greci, oraşul a fost distrus în mare parte în cutremurele din 1169 şi 1693, dar şi de lava fierbinte a Vulcanului Etna.

Catania, cum spuneam, este minunea de lângă Etna, dramatic situată între Marea Ionică şi Muntele Etna, cel mai mare vulcan activ din Europa. Unii vizitatori se îndrăgostesc de Catania, alţii - care petrec aici un timp scurt - îl urăsc. Este un oraş cu o personalitate puternică, dominat în mai mare parte de Etna, care îşi face din când în când simţită prezenţa şi aruncă cenuşă pe străzi.

Orasul are multe de oferit turiştilor şi mai nou, este promovat ca destinaţie turistică, nu doar pentru a vedea legendarul vulcan, ci şi pentru măreţele sale edificii cultural - istorice, o istorie vie, văzută şi trăită, cum se spune, la faţa locului.

Ajunşi în Catania, setoşi de vestigiile istorice, ne repezim să vedem Catedrala ridicată de normanzi.

Este impunătoare. Catedrala Santa Agatha, catre a fost ridicată în timpul regelui normand Roger al II-lea în secolul XI. Agatha este o fecioară martiră care s-a dăruit credinţei.

Persecutată de consulul roman Quintinian, a fost trimisă într-un lupanar, apoi, maltratată în închisoare, a murit din cauza chinurilor.

Este protectoarea Cataniei şi a Siciliei.

Numele ei este invocat de oameni pentru a fi protejaţi de erupţiile Etnei, de foc, împotriva bolilor de sân, fiind şi patroana turnătorilor de clopote. I s-au închinat biserici şi în Roma, în Ravenna.

Palermo şi Catania îşi dispută locul de naştere al fecioarei martire.

Ieşind din Catedrală, ne continuăm drumul prin Catania, dar gândul ne duce şi spre aeroport unde peste câteva ore vom zbura spre… casă.

Intrăm într-o mare aglomeraţie, gen Palermo.

165

Plătim bilete şi ne urcăm într-un autobuz decapotat.

Facem un tur al oraşului Catania ascultând muzică siciliană, dar şi explicaţiile în italiană la difuzorul autocarului cu geamurile… tăiate.

Ni se dau detalii despre toate monumentele istorico – culturale pe lângă care trecem, dar cu toţii observăm că a început să se caţere pe noi o plictiseală, o nerăbdare de a ajunge la aeroport şi de a pleca acasă.

Cum necum, se termină şi turul Cataniei cu explicaţiile de rigoare ale difuzorului şi revenim pe jos în Catania. Intrăm într-un mare edificiu să vedem o expoziţie de corali.

Palatul Valle di Catania (via Vittorio Emanuele) a adăpostit în aprilie capodopere ale artei antice de coral de Trapani roşu în Sicilia din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Sediul Palatului Valle care găzduieşte expoziţia de artă, face parte din complexul arhitectural al centrului istoric din Catania în zona care include Catedrala, Palatul Culturii, Palatul Biscari şi Palatul Boccadifuoco.

Această expoziţie este o dovadă a marelui talent al meşterilor, gravori, sculptori şi meşteri şlefuitori de bijuterii din Sicilia secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Coralul prezent în adâncurile mării siciliene este de asemenea bogăţia insulei. .

Expoziţia constă dintr-un nucleu de colecţii istorice ale unor fundaţii: Banca Popolare di Novara, de Pepoli Muzeul de Trapani şi Fundaţia Whitaker (de la Villa Malfitano în Palermo), Muzeul eparhial din colecţiile publice În timpul liber ce-l avem până la plecarea spre avion s-a decretat program liber.

Aici în Catania este un obelisc, o fântână cu un elefant.

L-am văzut pe aceasta, elefantul, umblând pe jos, dar şi cu autocarul decapotat în timpul turului Cataniei, unde chiar maşina a

166

oprit şi ni s-au dat explicaţii, dar şi ultima oară la plecare, din «Ogarul albastru».

Deşi elefantul nu este întâlnit în arhitectura italiana, se presupune că ar fi fost un simbol al Cataniei.

Aceasta se datorează faptului că.... în cele mai vechi timpuri, elefanţi pitici au trăit în acest loc şi că au protejat oraşul împotriva erupţiilor vulcanului Etna.

Obeliscul este pe spatele elefantului negru. Acest stil este similar cu obeliscul Minervei din Roma. Începând cu secolul al XIII-lea, elefantul, care se numeşte local "Liotru" (limba siciliană), este o emblemă în Catania.

Elefantul este plasat în stema universităţii, iar acum este mascota echipei de fotbal de Calcio Catania.

Primăria oraşului este numită "Palazzo degli Elefanti" (Palatul Elefanţilor), deoarece în exterior ferestrele sunt decorate cu basoreliefuri cu elefanţi mici.

Această statuie a elefantului este realizată din piatră vulcanică (lava).

Pe de altă parte, obeliscul este cel mai probabil din carierele Aswan, cum sunt şi alte obeliscuri, fiind din granit roşu. Nu se cunoaste precis când acest obelisc a fost adus în Catania. Unele surse spun, că fost adus în epoca romană după 30 î.Hr. sau în timpul cruciadelor - secolele XI-XIII. Obeliscul are hieroglife care identifică numele zeiţei Isis.

Pe partea de sus a obeliscului, este montat un glob înconjurat de o cunună cu frunze de palmier şi măslin, şi o tabletă pe care este inscripţia dedicată Sfintei Agatha şi o cruce.

Depre provenienţa fântânii cu Elephant se spune că s-a făcut când piaţa a fost reproiectată în secolul XVIII de un arhitect Giovanni Battista Vaccarini care a asamblat obeliscul şi elefantul în 1736 pe modelul Bernini Minerva Elephant din Roma.

167

Cele două sculpturi atât cea de Nord, cât şi cea de sud reproduce cele două râuri din Catania, Simeto şi Amin.

Fântâna existentă a fost adăugată în 1757.

Am mai colindat prin oraş ca să mai „omorâm” timpul, după care, parte din grupul Dobrogea ne-am aşezat la o masă într-un restaurant de lângă o piaţă şi ne-am ... „rezemat” de nişte sticle de bere.

Cam toţi doream să plecăm spre aeroport, chiar dacă şi acolo mai aveam de stat, dar măcar mai număram avioane, mai intrăm aşa în atmosfera de zbor.

Dicsuţii interminabile despre cele văzute şi trăite aici în Sicilia, la poalele celui mai înalt Vulcan activ din Europa, Etna, dar şi planuri despre viitor, despre noi excursii pe care să le… „executăm” împreună.

Am constatat că sicilienii sunt foarte naţionalişti, ţin la ţinutul lor pe care îl înfrumuseţează continuu, la cultura lor, la muzica lor. Îngrijesc cum se cuvine cele ce le-au dăruit înaintaşii fără să fie vreo problemă că unele perioade au fost ale grecilor, altele ale normazilor, romanilor şi alte, alte civilizaţii şi popoare care au mai fost acolo. Ei, sicilienii, ştiu atat: sunt ale lor, au grijă de ele ca să ni le ofere şi nouă să le privim, să le admirăm, şi, de ce nu, să urmăm exemplul lor. Sunt mândri că au o anumită autonomie, dar sunt sicilieni – italieni cu origini binecunoscute î.d. H. cu amprente serioase lăsate de marile civilizaţii ale lumii.

Vedem aici, în locul unde stăm la o bere, aşa, ca să mai omorâm timpul, cum un tinerel de vreo 30-35 de ani spală de zor vitrinele magazinaşului unde lucrează.

Spală şi şterge geamurile şi giurgiuvelele cu fel de fel de produse, le freacă de zici că ar vrea să le … subţieze. Afăm că este chiar patronul acelui magazin şi iară mă duce gândul acasă, la patronii noştri, şi mă întreb dacă ar coborî ei la aşa muncă de jos.

168

Spuneam că nu am văzut aici, în Sicilia, câini vagabonzi şi cerşetori, dar iată că un… bruneţel la vreo 3o de ani, beat, se apropie de masa noastră şi… cere o ţigară într-o italiană stricată rău de tot.

După tot ce am văzut aici în Sicilia, după toate frumuseţile oamenilor de aici, a peisajelor lor, a vestigiilor istorice de care au atâta grijă, iată că mi se înegreşte sufletul când văd această mizerie umană şi mai constat că este şi… român. Un ţigan român.

Ni s-a adresat într-o italiană destul de scâlcită, bălăngănindu-se.

L-am uşuit imediat cu nişte cuvinte… de duh..

Plecăm, în sfârşit spre aeroport. În stânga vedem portul Catania.

Imens!

Catania este comparată de foarte mulţi cu California.

Ajunşi în aeroport, suntem întâmpinaţi de acea parte urâtă a românismului nostru: Nu vor unii să stea la coadă în ordinea sosirii şi folosind fel de fel de explicaţii care mai de care mai mizerabile se «cocoaţă» în faţă, după care îşi aruncă unii altora, aceşti mizerabili, priviri din care să reiese bravura lor de «bine educaţi» ce sunt.

Păcat! Par români, dar după comportament, ţigani borâţi în toată regula. Asta este! Spunem cei care stăm la rând şi privim cu ruşine “bravurile” acestor ţigani.

Aşteptăm îmbarcarea şi-mi lungesc ochii după Blue Air care nu mai vine. Încep să-mi fac probleme: Dacă întârzie şi apoi se grăbeşte ca şi rata să recupereze timpul pierdut şi în zbor i se întâmplă ceva… avionului?

Peste 35 de minute, conform programului, ar trebui să zburăm.

O fi rămas în pană?

Aici în aeroport cozile abundă peste tot, şi eu care credeam că expresia “coadă” este numai a noastră, a românilor ... În sfârşit fiara ni se înfăţişează, cu întârziere însă, la fel va fi şi decolarea, precum şi aterizarea acasă, pe Otopeni.

169

A luat-o şi traficul aerian după cel C.F.R-ist de la noi şi are întârziere.

Ajunşi la bilete, am solicitat loc la geam, i-am spus că sunt ziarist şi că vreau să fac un reportaj.

Mi-a oferit după ce a strâmbat un pic din nas…, «mafiotul siciliano-italian» mi-a oferit, dar la fel mai în spate, de fapt exact în dreptul aripii stângi a «armăsarului» zburător. Întrând în măruntaiele avionului, observ că una dintre stewardese este cea care mi-a oferit locul la geam în zborul spre Sicilia de la Bucureşti-Otopeni.

Mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat cum a fost.

I-am spus că minunat, că am geanta pe care i-am arătat-o plină, cala avionului la fel, dar şi cutiuţa, ducând degetul spre frunte, la fel de plină.

M-a mai întrebat de loc şi i-am spus că am găsit înţelegere la casa de bilete a aerogării şi că acum voi sta tot la sticlă.

Deşi îmi este cam teamă în avion, mă bucur că sunt pe mâinile unor copii frumoşi şi deştepţi – tot echipajul este tânăr, chiar foarte tânăr.

Chiar dacă nu am o impresie prea bună de tineretul de astăzi, spun cu … litere de tipar, că cei de pe acest echipaj sunt grozavi.

Puţini, dar buni!

Buni rău de tot, ca să mă exprim paradoxistic.

Ne aşezăm pe locuri, gândul mă duce la zbor, dar şi la pomişorii din grădină de la Olăneşti, unde pe câţiva i-am lăsat înfloriţi.

Văd un avion cum decolează. Bravo, bă, neîntârziatule!

Aş vrea ca decolarea să fie direct spre marea Ionică, nu cu întoarcere în zbor, după decolare, la 180 de grade ca la Otopeni.

Cu motoarele pornite şi turate acum la maxim, merge şi ăsta deandărătelea până să se aşeze pe pistă.

Iară ni se face instructajul, acelaşi ca la plecarea de pe Otopeni, şi eu iară mă întreb la ce este bun acest instructaj dacă fiara se

170

împiedică pe acolo pe sus, i se împleticesc şi ei aripile în zboru-i caracteristic?

Avionul este plin de data aceasta.

Alte avioane continuă să facă ce ştiu, adică să decoleze şi să aterizeze, numai al nostru, parcă somnoros, umblă acum cu spatele.

A ajuns pe pistă si acum începe să meargă în direcţia opusă mării Ionice, se depărtează de aceasta. În dreapta – aeroportul, şi dincolo de acesta, sus, Etna în toată măreţia şi splendoarea sa.

Nu stiu de ce, dar acum mi se pare trist, trist rău de tot.

Să-i pară rău că plecăm? Să-i pară rău că suntem pe cale să ne despărţim de domnia sa?

Este problema lui. Şi nouă ne pare rău de el.

Avionul continuă să ruleze pe pistă în aceeaşi direcţie, cu aeroportul şi bătrânul munte cu vulcanul în cap, în dreapta.

Observ că reduce viteza şi virează stânga, apoi iarăşi stânga.

O ia spre stânga pe prundul pistei înspre şoseaua aerului pavată în multe locuri cu nori.

Acum este cu adevărat pe pista de decolare în direcţia Marea Ionică, deci nu se va întoarce în aer, va zbura drept. Norocul meu!

Zgomotul motoarelor creşte, nebunul aleargă rău de tot, fuge de rupe pământul şi apoi … desprinderea.

Of ! Of ! Of !

Stânga – dreapta ţărm de mare, spate stânga aeroportul şi blândul acum, Etna. Începe să ne legene-n visuri … fericite dacă ne gândim la întoarcerea acasă. Şi acum «iapa» asta zburătoare urcă prea înclinat, urcă pe dealul norilor unde ne zgâlţâie de parcă ar trece peste bolovani, bălţi, gloduri, se grăbeşte rău de parcă ar vrea să scape de o vedenie supărătoare.

Nici nu ştiu la ce să mă mai gândesc! Acasă, la ce am văzut aici pe tărâm sicilian, ori să zic repede… Tatăl Nostru.

171

Şi nebunul ăsta de copil, pilotul urcă prea brusc.

Genunchii îmi sunt iară în dreptul nasului.

Acum nu mai am ce să filmez, ţărmul este departe, apa este departe, ţara mea este departe, iar eu stau cu muşchii-ncordaţi şi cu stomacul în capul pieptului din nou în burta nărăvaşului aerului. Încep să mă gândesc la decolare, la REG-ina mea, la drumul până la Olăneşti unde voi ajunge … cu voia Domnului, după miezul nopţii.

Drumul aerian din loc în loc este împănat cu nori producători de bâţâieli şi zdrăngănituri.

Mă gândesc şi la lăstarii de flori, luaţi din Sicilia, de care tocmai ne-am despărţit şi care stau acum înghesuiţi în geamantanul din cala avionului. Îî voi pune imediat în apă şi apoi le voi găsi fiecăruia locul potrivit.

Mai am acolo în cală şi plasa cu zgură luată de pe muntele Etna.

Pe aeroport în Catania o fată spunea că această zgură este bună so pui în apă fiartă într-un lighean şi să stai cu picioareleîn ea.

Face bine, spunea. Aşa a făcut tatăl ei şi s-a simţit bine.

Nu puteam glumi cu dumneaei, dar aşa … îmi venea s-o întreb: Şi acum mai trăieşte?

Pe afară nimic clar.

Pocnetul dezordonat al urechilor mă întrerupe din scris ori din filmat.

Au luat-o razna şi ele, nu-mi este de ajuns teama de aici din burta Icarului!

Jos, peste tot numai apă, avionul tot cu nasul pe sus.

Dincolo de culoar, văd la o ţigancă un pliant cu Boromir.

Tare eşti, mă, nea Boromir! Te-ai urcat şi-n avion.

Pe unde a mai ajuns şi ăsta! Bravo, lui!

Urechile-mi pocnesc de zor, fiara urcă şi a început să ne zgâlţâie.

172

Orice mi-aş fi închipuit, dar ca un avion să te zgâlţâie ca o căruţă în fugă pe un drum de ţară, nu! Ăsta, după ce că nu a fost cuminte şi a întârziat, acum a dat bâţâiala-n el.

Pe jos numai apă, nu mai am ce filma, aerică ăsta tot urcă şi ne zdrăncăne.

Dâra de fum ce-o lasă-n coadă lasă impresia unui balaur ce suie dealul norilor speriaţi. Încerc să ma uit înapoi şi să spun ce am uitat să spun: La revedere, Sicilie dragă! Ne-ai umplut cu surprize, frumuseţi, minunăţii, tu, ţara mafiei! Ori a mafioţilor!

Urechile se tot desfundă, iar eu nu ştiu când fac operaţia inversă.

S-a dat liber la circulaţie prin avion.

Asta înseamnă că am ajuns pe ultima treaptă a scării pe care am urcat, că am ajuns pe … şoseaua dreaptă, dar avionică, stă tot cu nasul pe sus şi de cur mai în jos. Şi ăsta este la fel de fudul ca şi celălalt, umblă cu nasul pe sus.

Jos aceeaşi întindere de apă, urechile cu acelaşi pocnet care mă deranjează.

Deşi nu am ce filma acum, nici poziţia pe aripă nu prea mă ajută.

Cred că zburăm de vreo 30 minute şi jos - numai apă.

Pe aceasta disting un vapor. Se vede foarte mic, dar mă gândesc că, dacă-l văd de aici, înseamnă că este foarte mare.

La răceala cu care am venit de acasă, aerul condiţionat de aici acum îmi face rău şi tuşesc bine de tot.

Poziţia aceasta pe aripă, pe aripa dreaptă, nu este bună deloc, dar la aterizare voi fi pe partea cu Bucureştiul şi voi avea ceva de filmat.

Băiatul ăsta de aici, din burta avionului, mă atenţionează să nu mai filmez Îi zic şi eu Ok, dar i-aş fi răspuns: Ce vorbeşti, mă? Şi dacă filmez, ce fac? Decupez ceva din avion ori din aer?

173

Să fii tu sănătos, tată! Am filmat eu pe… «interzis» în Catacombele Capucinilor, am filmat eu pe ascuns tezaurul dintr-o catedrală, am filmat la expoziţia de corali din Catania şi acum nu pot filma că nu vrei tu!

S-o crezi, tu, Gicuţă, sau cum te-o chema!

Plimbă trotineta cu mâncare şi băuturi, am treabă!

Mi s-a părut cam obraznic, băiatul, şi de aceea am continuat să filmez de câte ori am considerat că este ceva interesant ca să pot arăta prietenilor şi nu numai, dar… şi mie, peste vremuri.

Nu dăunează filmarea nimănui şi pe nicăieri, din contră.

Mai trag câte-o ocheadă pe jos printre certurile (în gândul meu) cu ospătarul din avion şi văd - tot apă. S-a înmulţit apa, îmi spun.

Mă gândesc la ziua de mâine, când, voi aranja lăstarii sicilieni, voi săpa pomişorii, îi voi vărui, şi voi tunde gazonul.

Vai! Ce frumoasă este Sicilia! Şi alţii au spus-o… că dacă n-ai văzut Sicilia, n-ai văzut nimic din Italia. (Ghoethe) Am continuat să mai filmez, dar imaginile nu cred ca vor fi aşa de clare.

Apar acum nişte munţi cu căciuli mari de zăpadă.

Nărăvaşul de avion se înclină, când dreapta, când stânga, sigur, pentu a evita norii ce produc acele turbulenţe.

Coteşte acum spre stânga să nu dea-n bolovănişul norilor.

Suntem deasupra unei perdele de nori şi fiara a început iarăşi zgâlţâiala.

Ieşim cu avion cu tot din satul norilor de cristal şi vată, ne liniştim şi de afară soarele blând îşi reazemă ochii pe zburătorul de fier şi pe frunţile celor de la geamurile păsării măiastre.

Jos numai munţi, nişte munţi destul de mari, destul de înalţi, vizibilitatea începe să se reducă, numai ăsta, zburătorul ăsta, nu reduce tremuratul.

174

Mai mă gândesc că acest avion nărăvaş să n-o fi luat-o cumva pe drumul bisericii.

Nu văd pe-afară nici un popă mincinos.

Am eu ce am cu popii ăştia mincinoşi de care-mi aduc aminte şi aici sus în burta fiarei, printre norii producători de tremuriciuri, popi pe care am început să-i depun la locul lor în lucrarea “Geamantanul cu Rufe Murdare”.

Dar, cum spuneam, nu văd popi pe “şuşeaua aerului” şi n-ar trebui să ne temem că nici paşaport pentru „bine“ sau „rău“ nu avem.

Zburăm deasupra unor nori destul de mari, destul de denşi, nu se mai vede minic jos din cauza lor, iar zgâlţâilă ne cerne, precum o sită nisipul.

Continuă să taie de-a lungul pădurea norilor fierbinţi.

Mă lupt cu tremuriciul fiarei ce ne poartă-n pântec şi cu nenorocita de tuse care nici ea nu stă la locul ei.

Zdrenţe mari de nori, jos, sub burta «balaurului» alb-albastru.

Cred ca mai avem cam o oră până acasă.

Ce dor îmi este! Nu ştiu cum se face, dar acum, mai mult gândul zboară către casă decât la minunăţiile văzute şi trăite în Sicilia.

Nu am să pup pământul la aterizare. L-au stricat şi pe acesta, l-au pângărit bezelele politice, «îngeraşii» pe care-i tot alegem.

Ne alegem călăii şi apoi ne văităm că ne bat, ne fură, ne umilesc, ne fac de râsul lumii, dar noi, prostimea, nu şi nu, tot «bebeluşi nevinovaţi» alegem.

Zborul Catania-Bucureşti durează o oră şi cincizeci de minute.

Am distins câteva orăşele, iar acum zburăm tot deasupra unor munţi cu multă zăpadă pe vârf.

Iar mă deranjează din scris calul alb-albastru cu bâţâielile sale.

Tare obraznic mai este. Nu ţine şi el cont că… unora le cam este frică.

Jos, mult de tot, pâlcuri de nori, printre care abia se disting contururile unor parcele de pământ şi localităţi.

175

Continui să scriu, să filmez ce este mei interesant, dar şi să mă gândesc de unde vin şi unde mă duc.

Disting o localitate la poalele unor munţi şi, mult deasupra ei, un râu şi un lac de acumulare.

Iară-mi amintesc de Brădişorul meu drag, de locul meu de muncă pe care-l voi părăsi cât de curând, încheindu-mi activitatea profesională prin pensionare după peste 44 de ani de producător de energie electrică.

Sunt la terminarea concediului de odihnă, sigur ultimul concediu, pe 7 mai încep serviciul, şi nu ştiu cât mă voi mai duce, că baba pensioară a intrat deja în curte şi acum este gata să intre de tot în … “casa mea”.

Pe lângă partea din spate a aripii observ o mare aglomerare urbană. Cum o chema-o?

Aş vrea să ştiu ruta aeriană a acestui cal nărăvaş, s-o studiez cu atenţie şi să identific locurile pe unde am trecut, pe deaspra cărora am trecut. În dreapta - alţi munţi cu crestele albe. Parcă ne duce ăsta numai pe deasupra munţilor.

Mi-am adus aminte de Etna. Îmi este dor de Etna!

Conservator cum sunt acum, cred că dacă aş avea de ales între Sicilia şi altceva, m-aş duce tot în Sicilia.

Nu mă gândesc mult să vizitez şi alte locuri, cât mă gândesc să revin în Sicilia.

Intrăm din nou într-un sat de nori, dar ne urmăm calea nesfârşită ce-ţi lasă impresia că celălalt capăt al ei este pe cealaltă lume.

Mai scriu, mai filmez.

Jos la poalele acestor munţi, în direcţia de mers, un foarte mare oraş.

Se mai disting şi alte mici aglomerări urbane, dar şi un lac de acumulare sus în munţi.

176

Iară un lac de acumulare, foarte lung, gen Vidra. Jos, sub noi, o formaţiune de munte foarte ciudată, parcă ar fi gura unui vulcan.

Se continuă şirul munţilor, iar pe o vale apar multe, multe locuinţe.

După un calcul al meu, şi al timpului scurs de la decolarea din Catania, cred că suntem deasupra României.

Iară un lac de acumulare, şi un oraş mare. Să fie Sibiul?

Alte grupări de orăşele care se văd mai clar, deşi sunt mici, se pare că se apropie pământul ... de noi.

Suntem anunţaţi că în cca 20 de minute aterizăm la Bucureşti.

Da. Nu m-am înşelat cu părerea că eram cu ceva timp în urmă pe teritoriul românesc.

Aşa este. Pământul se apropie din ce în ce mai mult, este pământul nostru. Se văd bine străzile, la fel şi luminile aprinse.

Localităţile parcă se scaldă-n foc, numai eu nu-mi dau seama cam în ce loc ne aflăm şi-mi este ciudă, şi nici ăştia de pe echipajul păsării de fier nu ne spune acest lucru.

A început să se însereze de-a binelea, jos se disting parcele mari acoperite de o culoare galbenă, probabil soia, rapiţă.

Avionul stă drept, înseamnă asta că deja coboară, concluzie la care şi eu am ajuns mai devreme.

Zgâlţăilă iar a început să fie obraznic. Ce i-aş trage vreo două pentru asta la sol!

Nici urechile nu s-au oprit din pocăneli. În vârful extrem al aripii, un bec se aprinde şi se stinge cu intermitenţă. Înserarea a pus stăpânire peste tot. Peste tot lumini, un iluminat de seară, un iluminat nocturn, spre somn, dar eu încă mă mai zbat în burta fiarei legat în centură.

Urmează deplasarea la Bucureşti – cred că cu rata, apoi cu REGina pe autostrada Piteşti şi mai departe Râmnicu. Vâlcea – Băile Olăneşti.

177

Luminile aglomeraţiilor urbane sunt tot mai clare, iar în faţă, pe dreapta, deasupra aripii, o limbă mare de foc.

Bucureştiul. Clar, Bucureştiul.

Filmând aterizarea, evident că nu am mai scris.

Trecem peste drumul Bucureşti-Ploieşti şi iată că în urma aplauzelor primite, fiara îşi propteşte roţile de pista de beton a aeroportului în aplauzele noastre.

Odată fiara oprită, îi ieşim timid din burtă, ne luăm la revedere de la echipaj, după care la recuperarea bagajelor din cală.

Ce-o fi făcând lăstăreii mei sicilieni?

Alo, Sicilia, am ajuns, fată dragă! Te iubim, şi te vom iubi!

Luăm bgajele, ne despărţim rapid de grupul Dobrogea, ne spunem rapid că ne vom mai vedea, pupături şi fiecare cu… treaba măsii!

Iară formalităţile de rigoare şi…. GATAAA… Întradevăr, ne deplasăm spre Bucureşti cu… rata.

Fuse, fuse şi… se duseeee … peregrinajul nostru în fascinanta Sicilie.

178

GRUPUL DOBROGEA

„Grupul dobrogean şi cu un vâlcean, Se tot sfătuiră şi apoi porniră, În zi Dumnezeiască, „mafia” să cucerească..., Au debarcat şi-au privit, Sicilia ... i-a cucerit.”

179

Familia Mariana şi Adrian Bulamaci

Mariana Maria şi Ion Grigorie din Bucureşti, la 11 iunie 1953 o aduc pe lume pe Mariana, mezina familiei. Spun mezina, pentru că mai are un frate cu doi ani mai mare.

Copilăria cu toate cele copilăreşti se… desăvârşeşete la Bucureşti. Şcoala elementară, generală şi liceul se desfăşoară la

180

aceeaşi locaş de învăţământ, Zoia Kosmodeminskaia bineînţeles tot la Bucureşti.

Reuşeşte din prima la Facultatea de Instalaţii a Institutului de Construcţii Bucureşti (I.C.B) după terminarea liceului – perioada 1973-1978.

Primeşte repartiţie le Companie de apă R.A.J.A. Constanţa. Încă din facultate se căsătoreşte cu Ion Ganciu, relatie din care rezultă un copil cuminte, frumos si inteligent, Daniela. În cadrul R.A.J.A. Constanţa a lucrat în domeniul energetic – şef birou energetic, ulterior în cadrul «modernismului occidental» de acum, manager energetic.

Marea întreprindere la care a lucrat fiind un puternic consumator de energie electrică, a desemnat-o să urmărească şi să coordoneze consumurile energetice, utilitatea lor, folosirea în mod raţional şi economic a acestora.

Prin balanţele energetice se urmărea acest lucru care avea mare influenţă însăşi a existenţei acestei mari întreprinderi.

Cum viaţa nu-ţi oferă tot timpul numai dintre cele bune şi mai încearcă omul, şi pe Mariana a lovit-o soarta cu mai bine de 16 ani în urmă când soţul, a trecut la cele veşnice.

Om puternic fiind, a făcut faţă cu bine acestei mari greutăţi, s-a ocupat de serviciu, de copila Daniela.

După 40 de ani de muncă a ieşit la pensie, la binemeritata pensie, dar imediat a început o nouă … «meserie» aceea de bunică, Daniela dăruindu-i ce este mai frumos pe această lume unui bunic, o minune de copil, Luca. Cu ceva timp în urmă l-a cunoscut pe Adrian, un om de toată isprava cu care stă împreună, duc o viaţă liniştită şi frumoasă, preocuparea de bază fiind creşterea şi educarea nepoţilor.

Ca hobiuri se pot menţiona: Excursii, dizain, bricolaj, plimbări, sport (în tinereţe a practicat înotul, voleiul, a făcut şi canotaj) Îi place muzica, în special muzica Rok. De asemeni îi place dansul.

181

George Adrian S-a născut la Cernavodă în 10 ianuarie 1949, actualmente pensionar.

După terminarea facultăţii, Institutul de Construcţii Bucureşti, promoţia 1972, a lucrat pe rând în proiectare tehnologică, montaj instalaţii, utilaje în complexe industriale, tehnologice, lucrări în străinătate în sistem industrial, firmă particulară în sistemul de comerţ cu materiale de construcţii.

Experienţă profesională: - 1973-1977 – inginer proiectant tehnolog în industria materialelor de construcţii la ICPILA Bucureşti, secţia proiectarecercetare.

- 1978-1981 – inginer şef de lot la Trustul de Instalaţii şi Montaj Bucureşti – Şantier Medgidia-Dezvoltarea capacităţii de producţie la Fabrica de Ciment Medgidia II. - 1981-1991 – inginer specialist în montaje instalaţii utilaje şi complexe industriale la Trustul de Montaj şi Utilaj din Industria Chimică Bucureşti.

- 1981-1983 – Şef de lot la Complexul Midia-Năvodari – instalaţia de rezervoare sferice, instalaţia de oxigen-azot, industria de piroliză, instalaţia în sistem de frig, Cold-box.

- 1983-1986 – Şef de lot, la investiţia Fabrica de zahăr Năvodari.

- 1986-1989 – Adjunct şef brigadă la Complexul Midia-Năvodari – coordonare şi prelucrare integrală, cărţi tehnice şi procese verbale definitive, punerea în funcţiune a instalaţiei de Piroliză cu toate instalaţiile anexă.

- Adjunct şef de brigadă – Tronsonul de 42 Km. - Conducta de gaze magistrală 1200 mm – diametrul zona Dobrogea-Însurăţei-Ceamurila de sus, montaj magistrală şi bază de Sudură şi Izolare automată – comuna Cogealac.

182

- 1989-1992 - Şef de brigadă – angajat prin contract, coordnator proiect la Romproiect Bucureşte, pentru Baza de Sudură şi Izolare Automată-comndant de ARCIF, Agenţia Română de Construcţii şi Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti, la investiţia Gospodăria de Colectare şi Reciclare a apelor Uzate aparţinând de Complexul Energetic şi de Exploatarea Zăcământului de Fier-Krivoi Rog – Ucraina.

- 1992-2010 - Acţionar unic la firmă particulară. Începând cu anul 2012, este membru şi activează în cadrul Cenaclului Literar Mihail Sadoveanu – Constanţa, secţia poezie-proză şi editează în acest an primul volum, Decadenţe.

Ca pensionar, timpul liber şi-l împarte în creşterea şi îngrijirea nepoţilor, participarea la diferite întâlniri culturale în cadrul cenaclului şi nu numai, dar şi la plimbări prin Europa în cadrul unor excursii organizate cu prietenii.

183

Familia Felicia şi Gigi Cristea

Felicia: Nascută la Cernavodă în 17.02.1958. Studii economice şi masterat. În prezent este director economic la ,,TAR DECIROM» Constanţa.

Căsatorită cu Gigi Cristea, au împreună 2 fete; Laura Nicoleta si Corina Adriana. Este bunică şi are doi nepoţi.

184

Gigi; S-a născut la 13.06.1953. În perioada 1977-1980 este student la Facultatea Mecanică profil Tehnologia Sudării în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa devenind apoi subinginer mecanic Între anii1998-2003 a urmat cursurile facultăţii de Mecanică profil Instalaţii şi Echipamente Navale din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, devenind Inginer Diplomat.

1985-1996 deţine funcţia de subinginer principal 1990-1995 este responsabil cu piesele de schimb (subinginer principal) la Aprovizionare şi repartiţie piese schimb (pentru 11 intreprinderi) la C.A.G.C.H. CONSTANTA 1995-1996 Sef Serviciu Aprovizionare şi Marketing (aprovizionare şi comercializare produse electrice şi metalice) la SC APEX COM SRL. 1996-1999 Şef Compartiment Servicii A condus activitatea de aprovizionare şi achiziţii precum şi sarcini privind administraţia. A participat la reparaţii în bază (pentru nave Comerciale şi crucişătorul Mărăşeşti) la SC Remarc Group SA. 1999-2004 Şef Serviciu Aprovizionare Administrativ.

A condus activitatea de mentenanţă şi întreţinere din CFR Constanţa.

A participat la activitatea de achiziţii publice pentru materiale şi produse din Regionala CFR Constanţa (4 judeţe şi peste 80 staţii) la Regionala de Căi Ferate Infrastructură Constnţa 2008-2010 Inginer Şef, Şef Staţie Coordonarea activităţilor de producţie şi reparaţii.

185

Responsabilităţi pe linie calitativă şi instruire personal. Asigurarea materiilor prime şi menţinerea fluxului de producie la S.C. Asfalt Dobrogea SR. Din 2011 până în prezent, este Şef Şantier, Şef Staţie Asfalt la SC Asfalt Dobrogea SRL, unde se ocupă de conducerea şi coordonarea activităţilor din SC Asfalt Dobrogea.

Urmăreşte respectarea tehnologiilor de producţie, obţinerea de produse calitative, reparaţia utilajelor şi reviziile acestora.

Asigură aprovizionare ritmică şi rezolvă problemele de administraţie.

Se mai ocupă de forţa de muncă şi pregătirea personalului etc.

Urmăreşte producţia şi vânzarea de produse finite (asfalturi), contacte cu furnizori şi beneficiari.

Participă la elaborarea documentaţiei de calitate (ISO9001; OHASA18001 etc .şi pentru achiziţia de utilaje.

186

Familia Lucia şi Cristian Mamo

Elena – Lucia. S-a născut la Cluj, în 01 septembrie 1951.

Părinţii Ioan şi Vasilica Panait. Anii copilăriei s-au desfăşurat tot la Cluj, ca şi şcoala primară, şcoala generală, liceul şi Facultatea de Stomatologie.

187

După absolvirea facultăţii a fost repartizată la Sulina. Am mai lucrat la Frecăţei de Tulcea, la Castelu – Medgidia, la Techirghiol,, Agigea şi la cabinetul particular din 1994.

S-a căsătorit cu Cristian în anul 1974 şi au împreună doi copii; Ioana - 37 de ani acum, absolventă a Facultăţii de Drept, manager la cabinetul privat de Stomatologie, căsătorită, are o fetiţă Ruxandra.

Alexandru, 33 de ani, navigator, absolvent al Academiei Navale Constanţa, ofiţer mecanic 1, necăsătorit.

Cristian – Gheorghe S-a născut la 15 septembrie 1947 la Bucureşti. Şcoala primară şi generală în Bucureşti, apoi la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” – Câmpulung Moldovenesc, absolvit în 1965. Urmează apoi cursurile Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri, specialitatea Radiolocaţie – Braşov, 1968. În anul 1974 absolvă Institututl Politehnic Bucureşti – Facultatea de Radiolocaţie şi Telecomunicaţii, secţia Electronică aplicată. În anul 1997 obţine titlul de doctor în specialitatea Electrotehnologii în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” – Galaţi.

A mai urmat diferite cursuri de perfecţionare: - Curs postacademic în domeniul Lupta Radioelectronică – Academia Navală „Mircea cel Bătrân”- Constanţa 1991-1992; - Curs postuniversitar în domeniul Fiabilitatea sistemelor complexe – Calitatea, Fiabilitatea şi Mentenabilitatea sistemelor tehnice – Universitatea Politehnică Bucureşti – Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, durata 6 luni, absolvit în 1995; - Seminarul Fundaţiei pentru Promovarea Calităţii (F.R.P.C.) din cadrul Forum TQM (Managementul Calităţii Totale), Constanţa, absolvit cu atestat în 1996; - Curs de limba engleză, Centrul de cercetări ştiinţifice al Marinei Militare, Constanţa, 1989.

188

Experienţă profesională: - 1968-1982 a îndeplinit diferite funcţii în domeniul specialităţii, exploatării şi reparării de aparaturi radioelectronice într-o unitate specializată a Marinei Militare: Şef staţie radiolocaţie, şef punct radiotehnic, specialist la o unitate operativă radiotehnică şi de observare, ofiţer III la locţiitorul tehnic, şef atelier reparat tehnică şi armament.

- 1982-1990 Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Marinei Militare unde a îndeplinit funcţiile: cercetător ştiinţific atestat – 1982-1986; cercetător ştiinţific principal gradul III în laboratorul Hidroacustică 1986-1990. În această perioadă a executat în propriu, colaborat şi a condus în calitate de şef de proiect şi activităţi de de cercetare-proiectare pentru tehnica de marină din domeniul specialităţii la un număr de 18 proiecte de importanţă deosebită. În perioada 1987-1988 am fost detaşat şase luni în Ministerul Apărării Naţionale, unde am avut ca sarcină permanentă să urmăresc din faza de cercetare proiectare până la producţie, aparatura radioelectronică specifică Marinei Militare.

- 1990-1993 – Statul Major al Marinei Militare.

- 1993-1994 – Statul Major al Marinei Militare – ofiţer I în secţia de Învăţământ.

- 1994-1998 Academia Navală „Mircea cel Bătrân” – Şef birou Învăţământ şi secretariat din Facultatea de Marină Civilă.

1992-1998, Cadru didactic asociat – Academia Navală „Mircea cel Bătrân” şi Universitatea „Ovidius” Constanţa.

01.03.1998 – începând cu această dată – Conferenţiar univ. la Academia Navală „Mircea cel Bătrân” – Facultatea de Mrină Militară, catedra Electrotehnică şi Electronică Navală şi Universitatea „Ovidius” Constanţa (cadru didactic asociat)

189

21.03. 2000. Ales şef catedră la catedra Electrotehnică şi Electronică Navală şi Universitatea „Ovidius” Constanţa (cadru didactic asociat) 01.04 2000-01. 07. 2001, locţiitor al comandantului pentru învăţământ în Şcoala de Maiştri a Marinei, „Amiral Ion Murgescu”.

01. 07. 2001 şi până în prezent pensionar M.Ap. N, cadru didactic asociat Universitatea „Ovidius” şi „Universitatea Maritimă Constanţa.

Are 8 lucrări ştiinţifice (5 autor unic, sau autor principal şi 3 coautor) Domenii de competenţă: Electrotehnologii, Radiocomunicaţii, Radiolocaţie, Hidroacustică, Lupta Radioelectronică, Fiabilitatea Sistemelor Complexe, Management.

O deţinut funcţii de conducere în cadrul M.AP.N, Statul Major al Forţelor Navale, în Academia Navală „Mircea cel Bătrân”.

Are o vechime în specialitate de 32 de ani.

La diverse putem consemna: Membru Asociaţia Generala a Inginerilor, Membrual Fundaţiei Române pentru promovarea calităţii (TQM), radioamator din 1961. În momentul de faţă pe lângă activitatea didactică, Cristi şi Lucia îngrijesc cum se cuvine o pensiune de toată frumuseţea în Eforie Sud. Oamei minunaţi, companie de excepţie prin fascinanta Sicilie.

190

Familia Lena şi Puiu Răducan

191

O imagine din gura inactivă a Craterului Silvestri, unul dintre multele cratere inactive ale Muntelui Etna.

Lena, s-a născut în vara anului 1951, pe 29 august, la Iaşi în dealul Copoului, unde părinţii, tineri pe vremea aceea, asistenţi universitari – (tatăl, mare om de ştiinţă al învăţământului superior ieşean) şi cu resurse financiare precare, locuiau în chirie la un preot ce nu mai oficia slujbe, fiind pedepsit de regimul comunist de atunci.

Amintirea acelei case cu obloanele mereu trase, precum şi a bătrânului preot singuratic, despre a cărui familie nu se ştia nimic, va marca formarea tânărului vlăstar, a viitorului doctor inginer. Şcoala primară, generală şi apoi cursurile liceului Mihai Eminescu, s-au desăvârşit tot la Iaşi. A avut parte de dascăli valoroşi, dedicaţi învaţămîntului, doritori să ducă mai departe tradiţia impozantului liceu ce se numea pe vremuri Oltea Doamnă.

Vacanţele se petreceau la bunici în Bucovina, fie la Lucăceştii de Suceava în apropierea locurilor unde s-au născut Ciprian Porumbescu şi Nicolae Labiş, fie la munte, la Ciocăneşti, comună recunoscută de UNESCO pentru păstrarea izvorului nesecat de folclor şi de vechi traditii răzeşeşti.

Puternice legături o vor ţine ancorată pe tot parcursul vieţii de mirificele plaiuri bucovinene şi de obiceiurile strămoşeşti de acolo – şi acum păstrează cu grija deosebită costumele naţionale româneşti purtate de bunici, de părinţi, dar şi pe-ale sale, culegeri de colinde si doine adunate in serile lungi de iarna sau în miez de vară, la adunatul fînului.

După terminarea liceului, în iunie 1970 a fost admisă la Facultatea de Constructii Hidrotehnice, urmând ca după cinci ani, în 1975, să obţină diploma de inginer şi repartiţia pentru postul de inginer

192

de exploatare tocmai la 500 km departare de Iaşi, pe litoral la staţia de tratare a apei Constanţa.

Nu a respectat dorinţa tatălui de a profesa în domeniul învăţământului superior, la Iaşi, şi o fire puternică fiind, a preferat să ia viaţa-n piept să muncească în locul unde a fost repartizată.

Până în anul 1986 se specializează în domeniul tratării apei potabile şi în foraje hidrogeologice de explorare –exploatare, aducându-şi aportul la creşterea numărului de captări subterane pe întreg teritoriul judeţului Constanţa.

In acea perioada, datorita extinderii vertiginoase a litoralului romănesc, se repartizau fonduri pentru cercetare, astfel că împreuna cu specialiştii hidrogeologi de la IFLGS şi de la Foraje Bucureşti, au extins zonele de captare pentru apa potabila din Dobrogea prin foraje de la 200 pina la 1000 de metri adincime. Si astazi dupa 27 de ani, aceste captări asigură cerinţa de apa a judeţului Constanţa.

Pentru a avea o viaţa mai liniştită, în locul unor distracţii pe litoralul mării şi împrejurimi, tânărul inginer, Elena Muşat, preda matematică în licee, ori la şcolile de maiştri. În perioada 1986-1996 răspunde, de activitatea investiţionala şi realizează lucrări de mărire a capacităţilor de pompare, transport şi distribuţie al apei, în cadrul aceleiaşi întreprinderi de exploatare a apei în judeţul Constanţa. În 1996 preia conducerea tehnica şi obţine fonduri de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru realizarea unui studiu de reducere a pierderilor de apă şi a cosumurilor de energie din instalaţiile de transport de pe litoralul românesc.

Din 1997 până în 2000 realizează în calitate de Director de Proiect, Programul de Dezvoltarea a Utliltăţilor Municipale II finanţat de BERD, PHARE şi Guvern în valoare de 37,4 mil. USD având ca scop modernizarea lucrărilor de alimentare cu apă şi canalizare din Constanţa şi retehnologizarea cu echipamente performante a Staţiei de tratare a apei uzate din Constanţa sud

193

Urmeaza cursuri de pregătire şi specializare în management la Universitatea Lancashire, Marea Britanie, precun şi cursuri de perfecţionare pentru limba franceză şi engleză.

Pregăteşte proiecte pentru accesarea fondurilor Uniunii Europene de preaderare, astfel ca în 2001 începe realizarea lucrărilor de reabilitare a sistemului de canalizare, staţii de epurare şi protecţia mediului, lucrări de cca 96 mil euro, finanţate prin Programul I.S.P.A. al Uniunii Europene.

Dezvoltă concomitent o puternică pregătire profesională obtinind 40 de diplome şi Certificate de pregătire în domeniul proiectării, protecţiei mediului, în management, în condiţii de cotractare şi realizare lucrări tip FIDIC, în domeniul legislativ şi de dezvoltare a achiziţiilor de lucrări.

O viaţă dedicata apei, bunul cel mai de preţ al omenirii, muncă şi abnegaţie pt dezvoltarea resurselor precum şi păstrarea unui mediu înconjurător curat, caracterizează drumul de peste 38 de ani realizat în profesia de inginer de catre D-na Elena Musat.

Se poate spune ca nu a trădat investiţia făcută de profesorii universitari – doctor – ing. Delia şi Traian Giosan, părinţii distinsei doamne ing. Elena Muşat. În paralel cu munca, a fost soţie, este mamă şi bunică, are mulţi prieteni şi o dorinţă nestavilită de a călători şi vedea locuri unde nu a avut niciodată suficient timp să ajungă, chiar dacă posibilităţi s-au ivit.

Ioana, fiica, este căsătorită cu Adi, au o minune de copil, Nina.

Toţi trei locuiesc de câţiva ani buni în Cipru.şi muncesc la o firmă americană de Soft.

Gheorghe, zis Puiu “M-am născut în loc. Ţepeşti, Com Tetoiu, Jud. Vâlcea, la data de 28 iulie 1951.

Cu cartea, am început-o de jos:

194

Şcoala generală în satul natal, apoi Scoala Profesională la Craiova, “Grup Şcolar, Energetic”, apoi Liceul la seral la “Liceul Traian” – Drobeta Turnu Severin şi “Vasile Roaită” Rm. Vâlcea.

Am urmat apoi cursurile “şcolii de maiştri la “liceul Energetic” – Rm. Vâlcea, după care am absolvit Facultatea de Mecanică şi Tehnologie din cadrul Universităţii de Stat Piteşti şi Modulul Pedagogic post-universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, unde am obtinut Certificatul de Absolvire pentru încadrarea în învăţământ ca profesor.

Am reuşit astfel să adun vreo 25 de ani de şcoală …., fără să fi repetat vreunul. Anul acesta, 2013, în data de 14 iulie împlinesc 44 de ani vechime în domeniul producerii de energie electrică, în prezent la hidrocentrala Brădişor, pe Valea Lotrului către staţiunea Voineasa.

Am doi copii, Alina Maria, medic radiolog la Spitalul Judeţean Arad, căsătorită, şi cu un îngeraş de fetiţă Elisa Maria, şi Ionuţ Daniel, medic internist care-şi duce viaţa alături de o minune de fată, Lenu, tot medic.

Pe lângă această nobilă şi plină de responsabilitate meserie pe care am profesat-o cu multă pasiune şi dragoste de atâţia ani, am intrat şi în rândul scriitorimii, unde am publicat până în prezent 25 de cărţi, pe care şi-au pus semnătura oameni de mare valoare morală, culturală, chiar academicieni.

Sunt membru al Forumului Cultural al Râmnicului, al A.G.I.R. (Asociaţia Generală a Inginerilor din Romania), filiala Râmnicu Vâlcea, al Asociaţiei Scriitorilor Danubieni, al Asociaţiei Culturale Anton Pann, al Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea, membru al Asociaţiei Cultural Artistice Tibiscus din Uzdin – Voivodina – Serbia, membru al Uniunii Sriitorilor din Republica Moldova, membru al U.Z.P.R. – Uniunea Ziariştilor profesionişti din România Cum spuneam, pe „tărâm” cultural menţionez că am publicat 25 de cărţi, (18 volume de poezie): - Vorbe la ... Necaz, editura Daria, Craiova – 2005;

195

- Vă Rog, Intraţi Nu bateţi, editura Daria, Craiova- 2006; - Fabule şi Pamflete cu zgârieturi Mioritice, editura Conphys, Rm. Vâlcea- 2009; - Poemele Furtunii, editura Lumina , Drobeta Turnu Severin2009(tradus in engleză şi franceză); - Păzitorul de Vise, editura Lumina, Drobeta Turnu Severin2009; - Păianjenul Roşu, editura Lumina, Drobeta Turnu Severin2010; - Apocalipsa După Gheorghe, editura Tibiscus – Voivodina – Serbia-2010; - Balade Pamfletistice Moderne, Editura Gens Latina şi revista Gând Românesc, Alba Iulia-2010; - De-ale lui Gheorghe, editura Lumina Drobeta Turnu Severin, 2010; - Orpheus, 59 de poeme traduse in limba sârbă, franceză şi engleză, editura Tibiscus,Voivodina, Serbia-2011; - Un Orpheus cu Cartea-n Mână, editura Silviana, Rm. Vâlcea-2011; - Un Orpheu la Poarta Cetăţii, editura Gens Latina, şi revista Gând Românesc, Alba Iulia- 2011; - Pasărea de Vânt, editura Transilvania, Baia Mare- 2011; - Ispita Cuvantului, editura Transilvania, Baia Mare-2012; - 101 Poeme-Colectia Ideal-editura Biodava, Bucuresti-2012; - 6.1-editura Fortuna- R Vâlcea, 2012.

- Salcâmii din Ţepeşti – poezie, peste 300 pag. – editura M.J.M, Craiova, 2013; - «62», poezie, editura MJM, Craiova, 2013 şi şapte lucrări de proză: - Un alt mod de a ne cunoaşte, editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2008; - Vorbe înţelepte, editura Conphys, Rm. Vâlcea, – 2008;

196

- Trâmbiţa Îngerilor, editura Conphys, Rm. Vâlcea, – 2009; - Femeia Diavolului, editura Dacia XXI, Cluj Napoca 2011; - Imperiul Negru, editura Dacia XXI, Cluj Napoca 2011; - «6. 0», editura Fortuna, Rm. Vălcea, 2011; - Lumini pe Pânza Timpului, editura Detectiv, Bucureşti, 2012; În curs de apariţie sunt lucrările: - Istorie şi Credinţă, o scurtă istorie a două episcopii, 18 cetăţi, 16 catedrale, 88 mănăstiri, 17 schituri, 116 biserici, 2 Mitropolii, 2 capele din Eparhia Râmnicului, din Eparhii româneşti şi din afara graniţelor româneşti (toată biserica românească din Serbia, mare parte din biserica românească din Basarabia), precum şi viaţa a 20 de sfinţi.

Această carte însumează aproape 1200 pagini în format A4, cu prefeţe de Î.P.S. Gherasim, arhiepiscopul Râmnicului; Profesor doctor în istorie Veronica Tamaş; Academicienii Mihai Cimpoi şi Gheorghe Păun; Arhimandrit Vartolomeu Androni, exarh al locaşurilor de cult din Eparhia Râmnicului – părintele stareţ al Sf. Mănăstiri Cozia; -Antologie Poetică Vâlceană, lucrare cu şi despre poeţi vâlceni – peste 600 pag. în format A4; Am în manuscris, gata de tipar: - Antologia Lirică – Mama, poezii despre mama, peste 400 pag. în format A5; - Antologia Lirică – Tata, poezii despre tata, peste 250 pag. în format A5; - Lumini pe Pânza Timpului – vol. II, lucrare de peste 300 pag. în format A4; - Oameni din viaţa mea. Proză - Peregrin prin Sicilia. Proză.

- Peregrin prin ţara mea. Proză.

- În... - Poezie Am în perspectiva imediat următoare încă trei lucrări: - Perelin în Ţara Beduinilor;

197

- Pe Valea Şasei; - Perle la Gâtul Carpaţilor; Publicaţii în diferite ziare şi reviste ca: Curierul de Vâlcea; Gând Românesc – Transilvania; Tibiscus – Voivodina-Serbia; Raţiunea – Craiova; Luceafărul – Bucureşti; Glasul Maramureşului- Baia Mare, Coziainfo- Vâlcea; Scrisul Românesc-Craiova; Românii – Serbia, Oglinda Literară – R.Moldova, Curtea de la Argeş – Curtea de Argeş, Pietrele Doamnei – Curtea de Argeş, Candela de Montreal-Canada, Gândacul de Colorado-U.S.A. Constelaţii Diamantine – Craiova, Climate Literare – Târgovişte, Nord Literar - Baia Mare, Scurtcircuit Oltean – Slatina, Europa – Serbia, Lumina – Serbia, Libertatea – Panciova – Serbia, Provincia Corvina – Hunedoara, Ardealul Literar – Hunedoara, Viaţa Vâlcii – Rm. Vâlcea, Curierul de Vâlcea – Rm. Vâlcea, Curierul Văii Jiului – Valea Jiului.

Nenumărate apariţii înregistrate şi în direct la Televiziunile locale din Rm. Vâlcea, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Novi Sad Serbia, Iaşi, Chişinău.

Numeroase luări de cuvânt la multiplele întâlniri culturale la care am participat: Rm. Vâlcea, Drobeta Tr. Severin, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Baia Mare, Craiova, Bucureşti, Ţinutul Voivodinei-Serbia, Valea Timocului şi Moravei-Serbia, Chişinău, Iaşi.

Munca de scriitor mi-a fost răsplătită de şapte medalii şi pete 55 de diplome primite de la diferite Asociaţii Culturale din ţară şi străinătate.

Lucrări Ştiinţifice: -Combustibili Ecologici – în cadrul Universităţii Spiru Haret.

-Eminescu, om de ştiinţă – în cadrul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova -Eminescu versus Einstein, în cadrul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Am participat la:

198

- Conferinţa Naţionala Hidrosind – Drobeta Turnu Severin – 2004 - Al XXVIII-lea Congres A.G.I.R. – Asociaţia Generala a Inginerilor din România, Bucureşti – 2009.

- Întâlnirea internaţională FILOLOGIA MODERNĂ – Realizări şi perspective în context european (ediţia V-a) – Chişinău 1213 oct. 2011.

Sunt doctorand al Academiei de Stiinte din Republica Moldova - pregatesc teza „Eminescu si ştiinta”.

199

Familia Cornelia şi Mircea Tudoraş.

Bineânţeles că nu putea lipsi o imagine din Sicilia, de pe o terasă a Tearului Grecesc de unde se vede o parte a oraşului Taormina, şi … bineînteles stânga sus, simbolul Siciliei Muntele Etna, de unde se observă acel fum alb şi negru.

200

Cornelia, s-a născut la 20 Decembrie 1962 la HLIPICENI – BOTOSANI. Locuieşte împreună cu Adrian pe Str. Arges , Nr 5A.Eforie Sud, jud. CONSTANTA Au împrună doi copii Cristina 16 ani, Victor 11 ani Locuri de muncă: Contabil Sef-Serviciul Public- GOSSERV Techirghiol, 20052006 Contabil Sef-Serviciul Public –SPPCG ION MOVILA EFORIE 2002-2005 Contabil Sef-SC PARADOX COMPANY SRL EFORIE SUD 2001-2002 Inspector credite Banca Agricola Eforie Sud 1997-2000 Referent specialitate Agricola Eforie Sud 1992-1997 Inginer electronist S.U.G.C.BASARABI 1987-1992 Tehnician electronist-Institutul De Chimie Macromoleculara Petru Poni IASI 1983-1987 Cititor constatator GAZ METAN MEDIAS 1982-1985.

Studii : 1) Universitatea Andrei Saguna Constanta- Facultatea de Stiinte Economice – specializarea Finanate Contabilitate 2001 2) Institutul Politehnic Iasi-Facultatea de Electrotehnicaspecializarea Electronica 1987 3) Liceul Mihail Sadoveanu-Iasi 1981 Perfecţionare: (susţinute prin Certificate / Atestate / Diplome) -curs de informatica IIRUC Constanta 1992 -curs de contabilitate-Ministerul de Finante 1994

201

-curs intensiv de limba engleza-Universitatea Andrei Saguna 2003 -curs INA- investitii publice 2004 -curs INA-achizitii publice 2006 Limbi străine : Engleza, Franceza Aptitudini: Literatura, Hobby: sport, călătorie

Mircea: S-a născut la 09.06.1962 în localitatea Cernavodă (Axiopolis în perioada greacă), jud .Constanţa Străbunicii veniţi din Moldova (mare) la sfârşitul secolului al XIX-lea după recucerirea Dobrogei la sfârşitul războiului de independenta Studii: Şcoala generală cl.I Cernavodă Şcoala generală clasele II-VIII Eforie Sud Liceul IX-XII Liceul matematică fizică Ovidius Constanţa (la fel ca şi cei copii Victor şi Cristina) Facultatea de Mecanică Iaşi TCM-studii tehnice Locuri de muncă: Inginer mecanic-Intreprinderea de utilaj greu Basarabi (astăzi Murfatlar) Privatizat din 1992, acţionar unic la SC Paradox Company SRL Eforie Sud Căsătorit din 20.12.1986 cu Cornelia Comoroschi Doi copii -Elena Cristina născută în 1990 anul IV universitatea de drept Bucureşti

202

-Victor Marin născut în anul 1995 clasa XI liceul matematicăfizică Ovidius Constanţa Pasiuni - Călătorii, muzica, sport (privitul bineinteles) statistica şi pe vremuri un devorator de literatură

203

Cuprins: Prefaţă, Despre autor şi lucrarea sa Cuvântul autorului, Prima zi – zborul Sicilia Ziua a II-a Ziua a III-a Ziua a IV-a Ziua a V-a Ziua a VI-a Ziua a VII-a Ziua a VIII-a Grupul Dobrogea Grupaj foto

204

205