Din volumul Iubiri discrete Congresul necuvintelor De congrese-avurăm parte înainte cu toptanul – iară azi, cu altă soarte, congreseşte cam tot omul... Deci, văzând c-aşa-i fasonul, care demos mi se cheamă când din kratos vine tonul spre democraţia-mamă, necuvintele sunară întrunirea în congres – în doi timpi se adunară şi aflară ce-i de dres, când raportul fu citit de alesul preşedinte: “Vrem, le spuse el stârnit, să nu fie ca-nainte. Altă lume să durăm, ce nelume să se cheme - după chipul ce-l avem – şi-unde omul fi-va vierme!” Când elanul se mai stinse şi ei toţi se aşezară, mulţumiţi că se atinse unanimul de-altă oară, un sfrijit luă cuvântul - neica nimeni în congres – şi le spuse: “Sunt cu totul uluit de-acest demers. Ce vreţi voi? O altă lume să rimeze-n necuvinte? O avem cu vechiul nume şi cu oameni fără minte!” Făr-a fi aplaudat, vorbitorul a pus punctul şi la ţanc a demonstrat că-s neoameni în tot locul...
Veni-va zi! Când soarele s-a stins pe cer pentru acei ce temniţa-nfundară, părea că-n lumea asta pier doar netovarăşi goi pe dinafară. Şi braţul bolşevismului-narmat păzea-nchisori secrete cât o ţară, ca nici un plâns tăcut şi sugrumat să nu se furişeze înafară. După detenţii maraton de ani şi ani cu zeghea-n spate, doar firile oţel-beton se mai nutreau cu libertate şi-n grele clipe când la “neagra”, şi timp şi spaţiu se poci, doar inima în piept striga: “Veni-va zi! Veni-va zi!”
Urări de noul an Sfârşit e anul şi îmi pare că ne-a tratat ca pe duşmani – deşi ni-i datoria mare, urez un sincer “La mulţi ani”! N-avem motive să ne-ncredem că-n noul an n-om fi sărmani – cu toate astea-n legi prevedem belşug în case pe mulţi ani. Ne-am oploşit în Europa cu cete de milogi ţigani şi nu ne-a deranjat sincopa cu romi pribegi şi fără bani. Dar cum pe lume se plăteşte tot răul scurs din bădărani, românilor li se acreşte
cu descendenţa din romani... Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult: popor statornic de ţărani, ce îşi doresc ca mai demult comori în suflet şi mulţi ani. Atâta doar că-n aste vremuri schimbară plac-ai noşti faliţi, încât urez printre îndemnuri: Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!
Destul! Destul ne-am chinuit şi-am plâns când cizmele la uşi băteau, iar groaza nefiind de-ajuns, ai nopţii oameni scotoceau pe sub podele şi saltele, cu-n animalic zel nestins. Şi-apoi în dube azvârleau de-a valma trupuri şi boccele şi prea puţin se sinchiseau c-acei baloţi sunt ei sau ele, când îi băteau şi-i suduiau, căci ei cei tari destinu-ntruchipau. Destul mai plângem şi acum, când ţara-ntreagă-i o ruină şi visele ni-s toate scrum, iar pomul vieţii din grădină s-a pricăjit şi ofilit în greu miros de vraişte şi fum. Destul! v-o zicem noi cei mulţi, vouă ce mulgeţi astă ţară – ne-am săturat de falşii culţi, fardaţi cu şarm pe dinafară,
dar fără jenă alogenă, căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.
Balada eurociobanului S-au lenevit ciobanii noştri şi oile s-au boierit, de când prin legi îi obligară să progreseze-n oierit. La şcoli ciobanii fură daţi, iar oile la reciclări, ca să priceapă ce-i vital în biodiversificări. Şi ce de lucruri învăţară, fără de care stâna-i seacă: cum oilor să le vorbească în limbi străine câte-oleacă! Doar astfel ei pot să probeze că sunt ciobani continentali, când în discuţii cu străinii îi vor întrece pe batali... Cu diploma de specialist în păstorit şi alte cele, precum e boala-ntre români la pungăşii şi la belele, oierului i se acreşte cu gubă, bâtă şi cu straiţă, să cânte-n fluier, ori să facă mereu aceeaşi transhumanţă, ce-i imprimată mioritic în românescul fel de-a fi – o milenară împăcare cu trebuinţa de-a muri... Aşa că eurociobanul
- sătul de-atâta poezie – se dovedeşte om pragmatic când doar prezentul vrea să-l ştie. La ce i-ar folosi trecutul cu rătăciri şi ascunzişuri?! Azi bani de ai, le ai pe toate şi nu-ţi dai duhul prin desişuri...
Balada parlamentarului M-aţi condamnat la Parlament cu votul vostru-n băşcălie şi vă simţiţi cam ofensaţi de lozul din democraţie. Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi şi firul să-l crăpaţi în patru – suntem popor folclorizat, unde isteţu-i musai hâtru. Ce vă rămâne de făcut de mă-ntrebaţi, vă spun îndată: Mult haz să faceţi de necaz, c-atunci îi lesne viaţa toată!... N-am datorii la nimenea, nici angajări primejdioase, deci liber sunt şi-ndependent să ling caimacul de pe oase. De fapt, e cazul să o spun cum că-n politică-i prostie să te declari independent când flerul la unire-mbie. Cu-atât mai abitir în criză, parlamentarul e dator să-şi demonstreze sie însuşi că-i demn de clanul zis popor. Adept al cumpătării sunt şi-oi fi întreaga mea viaţă – să nu te-nfigi la caşcaval, e ne-ncetata mea povaţă,
ci să ciupeşti doar puţintel sub ochiul legii somnolente, şi nimeni nu te va lua la întrebări prea insistente! Faţada bine machiată fiind un vrednic emisar, n-am teamă că-ntr-un nou mandat n-oi fi un bun parlamentar.
Balada boschetarului Cum fii suntem ai sorţii oarbe şi voia noastră-i doar părere, din faş-am fost menit stăpân peste speranţele mizere. Olatul nostru-i necuprins prin parcuri, beciuri şi canale, unde doar lipsa preamărim ca demni supuşi ai vrerii sale. Avem mândria s-aparţinem unei fraterne obşti unite, ca-n creştinismul de-nceputuri, în care ferm erau ţintite supreme-nfăptuiri umane, precum iubirea slobodă, egală, ori preafrumosul ajutor dat neputinţei fără fală. Aşa şi noi ne ducem traiul cu contribuţii voluntare în jeg, păduchi şi toate cele ce-s părţi din vieţile amare... Desigur, nu-s doar bucurii în lumea asta prost făcută, chiar dacă-n vis suim la cer şi-o desluşim cât e de slută. Fiind deci viaţa curviştină cu fericirea omului,
nu strică dacă-i pedepsită prin sila boschetarului. Atâta doar că în binomul format din om şi din viaţă, pedeapsa omului revine când se transformă în paiaţă.
Din volumul Testimonii lirice Festinul Morţii (Dialog supratemporal) Festinul Morţii prelungit în silă se preface-n urmă, încât bolnavă de urât, ea simte dorul cum o scurmă. Vrea să se scape de povara vieţilor înăbuşite, ce mii de veacuri i-au hrănit orgoliul sorţii ne-ngrădite. Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr într-un trecut nemărginit, trăgând cu coasa brazde late prin viul din divin ţâşnit; retează vieţi de sus şi jos, căci ei de nimeni nici că-i pasă – femei, bărbaţi, copii se sting şi locul altora îl lasă. Înfofolită-n neştiutul cu iz de haos şi nefire, aleargă Moartea-n lung şi lat mânând a răului oştire, ca jalea să nu ostoiască în astă lume-a suferinţii, unde neviu-n viu se schimbă prin legi ce-s peste rangul minţii.
* Din ziua când fu răstignit Acela care-avu ca vină că oamenii i-a îndrăgit mai mult ca viaţa Lui divină, chiar Moartea se simţi lezată - în nesimţirea-i infinită – de-a rabinilor îndârjire. “Ce crimă rece, calculată”, îşi spuse ea cu indignare, gândindu-se cu nostalgie la Cela care-ntâia oară făcut-a morţii să învie. “Sunt terminată şi-s pe ducă când vrerea mea e afectată: ba morţi sustraşi şi înviaţi, ba răstigniţi şi fără pată. Te rog, de-aceea, bun Părinte, să mă dezlegi de ce-s legată, iar sarcinile mele ia-le cu nemurirea deodată. Nu munţi de vreme mă apasă, ştiut fiind că-s peste timpuri, căci tatăl meu se cheamă haos, iar mama-i noaptea din adâncuri. Mă obosesc peste măsură aceşti tirani şi asasini, ce teatru joacă-ntreaga viaţă cu perfidie de haini. Se laudă că-s democraţi şi binele îl au ca ţintă, dar sunt hapsâni şi inumani şi se mândresc că ştiu să mintă. E drept, o fac politicos şi fără urmă de regrete, cum numai nişte inşi şcoliţi pun adevărul la perete. Bolnav e omul şi din el s-a molipsit toată suflarea, încât pământu-i strâns ca-n cleşte de plaga zisă poluarea.
Cum omu-i condamnat să piară dintr-un exces de-nfumurare, consider că mă pot retrage, ca să sfârşeşti a Ta lucrare...” Răspunse Tatăl de îndată: “Nu ştii nici tu, nici nimeni altul când va suna ceasul din urmă! O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul... Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai, cum planul să Mi-l schimb din mers; ce-am stabilit aşa rămâne şi nu admit nici un demers. Sunt Cel ce sunt din veac în veac şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea! N-am zămislit ca să distrug, ci doar să curăţ partea rea. Iar tu să-ţi vezi de rostul tău până-n minutul de pe urmă, când va dispare tot ce-i rău şi când puterea ţi se curmă...”
Interpelare Doamne, de la aleşi am învăţat cum poţi primi răspunsuri clare doar prin interpelare. E drept că ele nu ajută o viaţă-atâta de coruptă încât apare ca sucită, dar orişicât avem dovada că plugul şi-a pornit lucrarea în minţi, deprinderi şi-obiceiuri, să are democratic ţara cu zelul din agricultură, unde ţăranii reciclaţi muncesc cu spor la-nfulecat de când au document la mână că sunt şomeri calificaţi. * Te-ntreb atunci ceresc Părinte,
cum l-ai făcut pe om de-i şui şi unde este mintea lui când rosturile şi le uită împins de forţa egoismului? C-o mână doar ai dăruit, altfel cum naiba se explică că omul pare-un zăpăcit: ba şoricel flămând de taine dosite-n scrinul vrerii Tale, ba frunză smulsă de păcate din pomul vieţii fără moarte, ce de furtuni e-nvârtejită şi-apoi în tină azvârlită...
Crăiasa zăpezilor Mai alb ca neaua şi lumina e al crăiesei trup divin, înveşmântat în văluri dalbe şi-n toate aducând a crin. Miros de crini ea răspândeşte la fiecare gest regal – zeiţă e, dar şi femeie cu părul lung şi-obrazul pal. Stă singură-n al ei palat durat din gheaţă şi din nea şi un suspin i se strecoară din pieptul palpitând abea... De gheaţă fu până mai ieri, când la hotarul dinspre sud văzu sărind din floare-n floare zeul Amor gingaş şi nud. De-atunci îl vede şi-l tot vede cum tumbe face-n văi şi lunci, iar inima i-a prins a bate mai altfel ca şi pân-atunci. Un dor de soare o cuprinde, dor de verdeaţă şi căldură, de dragoste mistuitoare cu-aromă dulce de-aventură,
încât scârbită ea se simte de tron şi-a sa împărăţie; ar vrea ca totu-n schimb să dea numai iubita lui să fie. Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit de Cel ce-n mâna Lui închide destine şi atâtea morţi ba exemplare, ba mai hâde?! De-aceea stă îndurerată gândindu-se că nemurirea o fi ea bună-n linii mari, dar are şi o parte rea: Când nemuriţii nu au voie să facă ce fac muritorii, e semn că-n veşnicii e-o hibă cu piesa şi cu toţi actorii!
Părul tău Noptos şi greu de-mbătător miros, părul tău - o, preafrumoaso e puntea aruncată de oarba întâmplare peste torenţii sorţii mele, pe care se duc şi se tot duc speranţele iubirii nepereche, strânsă ca-ntr-un cleşte de dor şi disperare.
Glasul clopotelor În fiecare zi-i orgie de voci iscate în aramă – e-a clopotelor tânguire după eternul ce pe om îl cheamă.
Şi glasul clopotelor Parce peste oraş aleanul şi-l presară, ca omului să-i dea de ştire că viului sortit îi e să piară. Apoi coloana vocilor unite se-nalţă ajungând la cer, ca-n sus să ducă doruri multe şi-n jos s-aducă blândul ler.
Noul an Din trupul timpului desprins şi din al său avan capriciu, intrat-a-n lume noul an spre-al omului firesc supliciu. N-avem motive să-l dorim ori să-l cinstim ca pe-un amic – aidoma-i cu fraţii lui ce văd în om doar un nimic. Dar ne-amăgim să tot sperăm că noul an va fi altfel, când megaplanuri zămislim şi când ne cramponăm de el. Românii-n speţă au talent să se-amăgească-n fel de fel prin cincinale şi-anuale durate c-un politic ţel. Atâta doar că timpul râde de-ale politicului mofturi, văzând în ele nostimada cu broasca şi-ale ei avânturi, ce pusu-s-a să bea la apă până cât leul va ajunge, dar a crăpat mai înainte ca brotăceii s-o alunge.
Balada disperaţilor Ni se părea în comunism că rău mai mare-i peste poate – azi, după douăzeci de ani, speranţele ni-s toate moarte. Visam după Decembriadă la lapte îndulcit cu miere şi prea puţin ne sinchiseam că bunăstarea-i doar părere atâta timp cât suntem aşi doar la consum şi la şutit. “Nu pregetaţi”, ne îndemnau aleşii ce ni i-am dorit: “Luaţi – c-al vostru este totul – să nu mai ştiţi ce e nevoia, căci voi trudit-aţi zi şi noapte înfulecând salam cu soia...” Iar oamenii i-au ascultat, şi-aşa dezastrul s-a pornit în codrii, fabrici, ceapeuri, până ce ţara-a sărăcit. Atunci din hău au apărut miliardari de mucava, cu ifose de buni români şi aere că-s cineva în aste vremuri de restrişte pentru sărmana noastră ţară, când toţi străinii s-au unit ca să ne facă de ocară, că România-ar fi codaşă în Europa unitară, când patrioţii ştiu prea bine c-om fi ce fost-am altăoară. Tocmai de-aceea guvernanţii - fideli în ţelul lor ratat şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii – doar datorii au contractat. Şi-acum când ţara stă să moară, tot nevoiaşul e silit prin legi, decrete şi-alte acte
să-şi dea obolul pricăjit spre-a statului înzdrăvenire, după ce alţii mii şi mii continuă să-i sugă vlaga cu lăcomie de harpii. Nu-i greu să iei de la săraci când şeful statului susţine că legile-s de hoţi făcute pentru fârtaţi şi al lor bine. Cu-asemenea mentalităţi şi practici vechi, fanariote, ajuns-a România azi fără pingele la ciubote. La ce i-ar folosi de fapt ţinuta mândră şi prosperă, când ea ţinteşte să ajungă o demnă ţară bananieră?
Fatalismul românesc Nimic din ce-a fost altădată motiv de stimă şi mândrie nu-nseamnă astăzi la români mai mult de-o jalnică trufie pentru pretinşii patrioţi cu sentimente ipocrite, ce românismul şi-l clamează când vreri de clan sunt urmărite. Deşi-s în spirit cerşetori şi braţele li-s cetluite când vine vorba de popor şi-a sale vise zdrenţuite, ei se arată generoşi în vorbe şi promisiuni, ba şi-n pomeni electorale cu izul greu de stricăciuni.
După ce-aleşii s-au văzut cu sacii-n carul guvernării, din spusa lor rămâne-n urmă doar semnul tipic al mirării: “Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii, “de ne-am lăsat din nou prostiţi, când ştim prea bine că-s totuna şi-n furtişaguri sunt uniţi?! Decât cu-asemeni democraţi ce promovează lichelismul, mai bine fără de aleşi, c-atunci reducem fatalismul...”
Bătuta pe loc Nu-ncape nici o îndoială că-n România-s transformări de când românii s-au văzut în NATO unşi ca plătitori şi-n Europa manglitori: Alta-i mâncarea şi maşina - bogate-n euri şi dichisuri – aşa cum ferm ni se impune prin comisari şi în înscrisuri; şi casele-s schimbate azi de când românii voiajează – copiii vor doar internet, maşini de lux şi şcoală niet, în vreme ce părinţii lor ba trag în jug, ba divorţează... Dar au rămas bătute-n cuie năravurile-n gropi dosite, cu cerşetori printre gunoaie şi cu dezbateri prelungite despre politici fel de fel, încât bătuta tot pe loc rămâne-al nostru vajnic ţel.
Hora dezbinării Înţelepciunea românească în ziceri este încrustată, precum aceea-n care omul constată că-i e capra moartă, şi-atunci condus de bunătate şi de-o iubire creştinească, înalţă rugi ca şi vecinul cu capra lui să păgubească. Aşa fiind mentalitatea, nu-i de mirare că românii din ţară şi din diasporă se au precum se au duşmanii. Cum dezbinarea-i la tot pasul şi consecinţa evidentă chiar când ei pacea o doresc şi a unirii horă cântă, ca la recenta sărbătoare din dulcii Iaşi şi din Focşani unde românii se-njurară aidoma unor ţigani, nu ne rămâne decât ruga de-a dobândi o altă karmă, în care toţi să folosim mintea românului din urmă.
Schimbarea la faţă De când intrat-a-n Uniune schimbatu-s-a la faţă România cu mii de europlăcuţe în coadă-i atârnate, prin care - ne-o demonstrează creditorii avem tot dreptul democratic acordat cobailor cu vechi state de serviciu să ne spânzurăm sau să ne schimbăm
până la deplina uitare a ceea ce-i o profanare pentru istoria neamului, dar cu toţii să-nvăţăm şi-n veci să nu uităm c-a soarelui cărare de la Apus răsare deasupra ţestelor plecate, ce sabia le taie din palme cât ai bate.