Cartea concursului '' Portile nordului '' , prima editie 2014 by Hopernicus

1. CÂND AM MURIT PRIMA DATĂ GEORGE RIZESCU Ce tânăr eram, Doamne, când am murit prima dată! Din dragoste curată am murit, din dragoste curată, absolută şi sfântă în ceea ce mă priveşte, pentru Ecaterina lui Nicu Beldie, din Vălceaua Adâncă. Tu, în nemărginita Ta înţelepciune, îmi eşti martor, ştii exact ce s-a întâmplat, şi mai ales cum s-a întâmplat, mi-ai ascultat rugile, mi-ai mângâiat sufletul şi mi-ai dăruit lacrimi curate spre a le jertfi sfintei mele cauze! Of, Doamne, parcă a fost ieri! Ştiu sigur că nu împlinisem şapte ani. Oricum, nu mă luase la şcoală şi aveam credinţa fermă că nici nu voi merge vreodată la şcoală... Important este că, la această „primă moarte”, am murit frumos, tragic de frumos. Nici nu vă vine să credeţi! Chiar dacă Ecaterina avea nouăsprezece ani, iar eu, aşa cum v-am spus, nu împlinisem încă şapte, în mintea mea, în sufletul meu de copil cinstit, îi declarasem iubire veşnică şi serioasă, vroiam neapărat să mă însor cu ea, nici nu concepeam altfel, iar ea, ea, cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o inima mea, la vârsta aceea, pe acest pământ, fără să-mi lase un semn al înţelegerii ei, fără să-mi răspundă serios la intenţii, s-a măritat pe furiş, adică a fugit într-o noapte cu lună plină, cu Nae Bulucă, hoţ de cai, manglitor de găini în puterea nopţii şi mare, foarte mare bătăuş, din Amărăştii de Jos! Ecaterino, Ecaterino, Ecaterino! Ce ştii tu? Ce ai înţeles tu, din „tragica mea dispariţie”? Îmi amintesc toate vorbele celor ce au venit să-mi aducă „ultimul omagiu”. Vorbele mamei, vorbele tatălui, vorbele prietenilor mei de joacă... Pe catafalcul de iarbă verde al pajiştii dintre tufe, eu aşteptam cu ochii întredeschişi, numai şi numai vorbele tale, Ecaterino! Numai vorbele tale, aşa simţeam eu atunci, aveau darul sfânt al trecerii mele de la stadiul de „mort-mort”, la stadiul sfânt de „înviat din morţi”. Să fi venit tu, Ecateriono şi să-mi fi spus un singur cuvânt şi ai fi văzut ce nimeni n-a mai văzut niciodată, dar niciodată... Repet, repet pentru cei ce nu ştiu cum se poate muri din dragoste adevărată! Ecaterina lui Beldie era cea mai frumoasă fată din valea noastră. Ochi albaştri, faţă de chinezoaică plăpândă, părul împletit în două cozi ce-i atingeau fundul rotund şi uşor bombat spre brăcinarul cămăşii... S-o priveşti până mori de foame, s-o admiri pânâ simţi că-ţi cresc aripi de înger şi poţi s-o iei cu tine spre Cer! N-aţi văzut domniile voastre aşa femeie frumoasă nici în filmele-filmelor de dragoste, nici în visele-viselor de iubire, nici chiar în picturile iconografilor vestiţi ce ne tot prezentau, în copilăria mea, tot felul de madone, pe post de „Maica Domnului”! Ce păcat că moartea mea a rămas un gest disperat şi atât, că de fapt Ecaterina, „prinţesa mea”, „doamna mea”, „madona, ori icoana mea”, nici n-a vrut să audă, că un bărbat adevărat (chiar dacă nu împlinisem şapte ani), a murit efectiv pentru ea... Nici acuma nu-mi dau seama dacă Ecaterina lui Beldie o fi aflat că în viaţa asta măruntă şi simplă, de zi cu zi, un suflet de om a simţit frigurile morţii pentru ea! Dincolo de durerea gestului ei nerecunoscător, trebuie să vă spun că această „primă moarte”, mi s-a părut că are în ea ceva special. Mă priveam, în disperarea mea, acolo pe tăpşanul de iarbă verde, şi-mi plăcea. Odată cu această „primă moarte”, a murit pentru totdeauna, cel puţin în sufletul meu şi Ecaterina! Aşa a fost să fie, aşa s-a întâmplat! „Răpită” iubirii mele curate, Ecaterina a primit de la Nae Bulucă-hoţul, câte două trei bătăi pe zi, într-un aşa-zisul „trai cu meniu specific” femeilor din Amărăştii de Jos, până s-a stins din viaţă, ca orice muritor de rând, în floarea tinereţii... A doua oară, am murit din prea multă tristeţe! Ştiu, ştiu că nu mă credeţi, dar vă spun cu mâna pe inimă, din prea multă tristeţe, se poate muri oricând şi oriunde!

Vreau să vă spun, cu umilinţa celui care nu ştie să mintă, că tristeţea din care am murit eu atunci, nu era doar tristeţea mea, nu, nicidecum! Adunasem în sufletul meu destul de tânăr şi tristeţea părinţilor mei, tristeţea vecinilor noştri, tristeţea întregului sat, o tristeţe maturizată şi maturizantă, o tristeţe de nedescris, tristeţea imposibilei ieşiri spre lumina unui adevăr simplu, adevărul unei vieţi normale... Înmormântarea s-a făcut fără public, fără popă, fără prieteni, şi sunt convins, fără Dumnezeu! A fost un fel de autoînmormântare, dacă mă înţelegeţi! Niciodată n-am fost mai singur ca atunci când am murit pentru a doua oară! Şi tata şi mama plângeau în sufletele lor, jeleau tristeţea mea, iar eu, fără ca ei să-şi dea seama, jeleam în sufletul meu mort, tristeţea lor. Cred, cu probele umilinţei la activ şi la dosarul cauzei, că atunci, atunci, în anii, 60, am murit mai mulţi, cu câteva excepţii a murit tot satul, a fost genocidul demnităţii noastre, pentru că am murit prin „colectivizare”... Ne-am înmormântat reciproc şi ne-am închinat unii la alţii, crezându-ne când sfinţi, când diavoli... A treia oară, luaţi aminte, am murit din invidie! Ştiu, pare stupid, pare imoral, pare cum vreţi domniile voastre să pară, dar aşa s-a întâmplat! Unii oameni, sau mă rog, oamenii ca mine, mai mor şi din invidie. N-am să mă explic, fiecare a trăit cel puţin o dată în viaţă sentimentul şi fiecare ştie ce înseamnă aceea, o invidie! La înmormântare, am avut parte de lume multă, lume bună, lume cu interese şi fără interese în moartea mea... Trei preoţi m-au slujit la „imaginea mortului”, oficialităţile mi-au adus coroane şi chiar prefectul judeţului a ţinut un scurt cuvând de adio. Deşi murisem din invidie, naiba ştie cum s-a transmis spre oameni fenomenul, dar toată lumea avea numai cuvinte de laudă despre moartea mea „eroică”, bazată pe „principii morale, pe demnitate şi imensă cinste”! Fără să dau prea mare importanţă evenimentului, mi-am zis că şi o astfel de moarte poate să te înveţe ceva şi fără să mai stau pe gânduri m-am pregătit pentru cea de-a patra moarte. Ei bine, asta a fost o „moarte cu ştaif”! Nici n-am vrut să mă privesc şi nici n-am vrut să ascult ce spun oamenii veniţi la înmormântarea mea. Reţin totuşi câteva replici spuse efectiv la întâmplare: „Prost-prost, idiotul n-a fost. Era un pic depăşit de realităţile vremii, dar aşa sunt toţi ăştia care stau cu capul prin nori... Oricum, pare destul de zbuciumat şi chiar un pic îmbătrânit. Nu prea i-a mers aşa cum a vrut el. În altă ţară avea perspective frumoase, dar la noi, cine mama dracului să-l ia în seamă? Nouă, în vremurile astea complicate, ne mai arde sufletul de poezii şi tot felul de scriitori”? Atâta lume, la mine-n curte, nu se adunase nici la nunta mea, nici la botezul celor patru fiice, nici atunci când, politician de „vază” fiind, am anunţat oficialităţile vremii, că-mi dau foc în plină stradă, în semn de protest pentru toate nenorocirile lumii... Toţi mă priveau cu mirare, şi toţi, cunoscuţi ori necunoscuţi, aveau ceva de spus. Cred că aşa se întâmplă ori de câte ori asişti la ultima ta moarte. Oamenii devin ceva mai îngăduitori cu tine, ştiu că nu mai reprezinţi nimic pentru interesul lor imediat şi simt nevoia să se audă vorbind. „Mare om, mare caracter! Un geniu! Ce mai, nu se mai naşte altul ca el! Păcat, n-am ştiut cine trăieşte lângă noi! Ferice de noi, că i-am fost contemporani”... Auzeam totul cu precizie şi un sentiment de fericire necunoscută îmi umplea sufletul. Numai că eu, aşa, ca un nenorocit ce sunt, am forţat nota, cum se spune şi am vrut să mai mor o dată şi atunci, ei da, atunci, m-am trezit cu cele mai infernale ocări spuse vreodată despre cineva, cu faţă umană. „Un nenorocit, un nemernic, care şi-a bătut joc de noi. Omul, dacă moare, apoi trebuie să fie serios, să moară efectiv, şi gata. De unde să-i mai spunem noi alte vorbe frumoase? Şi pentru ce? El nu ştie, derbedeul, că mortul de la groapă nu se mai întoarce? Pe cine vrea el să păcălească? Ruşine să-i fie, că n-a ştiut să moară demn, aşa, ca tot omul, şi ca tot mortul! Vrea, cumva, celebritate? Uitare şi ură o să-i dăm, asta să ştie pezevenghiul că-l aşteaptă”... Acuma, aşa, ca prostul din poveste, stau şi eu strâmb, judec drept şi vorbesc singur: Cine naiba m-o fi pus să mai vreau să mor încă o dată? De ce are nevoie omul de o singură viaţă şi mai

multe înmormântări? Poate că tocmai aici este răspunsul zbaterilor mele. În mai multe „morţi”, cu mai multe înmormântări şi cu mai multe opinii... Viaţa trăită doar aşa, simplu, ca orice muritor de rând, nu ne spune nimic special despre noi în relaţia cu ceilalţi, dar după ce mori de patru ori, parcă începi să preţuieşti mai mult moartea, decât viaţa! Aici, după moarte, îţi vezi şi-ţi simţi prietenii adevăraţi, aici, după moarte, auzi ceea ce niciodată în timpul vieţii n-ai ocazia să auzi. Nici nu ştiu ce să fac. Sunt hotăt să mai mor o dată, numai aşa, pentru a vedea cu adevărat cât de consecvenţi sunt oamenii în convingerile lor. De unde ştiu eu că acuma, la moartea a cincea, n-o să mi se facă chiar un mausoleu? Sigur, este posibil să fiu aruncat şi la groapa de gunoi a oraşului, dar la atâtea experienţe de viaţă şi moarte nu cred să le fie aşa de uşor contemporanilor mei să nu-mi pomenească numele, pentru a atrage atenţia „că şi ei m-au cunoscut cândva”, nu? Fie şi numai pentru acest ultim amănunt, vă anunţ, cu tot respectul cuvenit, că sunt ferm hotărât să mai mor o dată, şi-am s-o fac cu fastul cuvenit şi seriozitatea necesară, chiar dacă, în sufletul meu, am falsa convingere, că sunt deja nemuritor... CV literar: * Avocat, Cadru universitar asociat al Universităţii din Piteşti, în perioada 1997-2007, Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Senator al României în Legislatura 1992-1996, Subprefect al Argeşului în Legislatura 20052009, Înalt funcţionar al Statului prin Decizie a Primului ministru în perioada 2009-2011, fondator al ziarelor „Curierul de Argeş”, „Frontul Popular” „Mâine”şi „La Timp”,fondator al Revistei literare „Criterii Literare”... Publicaţii: - ARBITRAJUL PRIVAT sau judecata oamenilor pentru oameni,1998,la Ed. Fiduciar Jurnal Order, cu o prefaţă de Prof.univ, dr. Victor Duculescu; - DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ şi rolul ei în soluţionarea problemelor internaţionale, Ed. „Lumina Lex”,2000, (lucrarea de doctorat); - RELAŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE, Ed.Univ.Piteşti,2001; - DREPT CIVIL, PARTEA GENERALĂ ŞI PERSOANELE,Ed.Univ.Piteşti,2001; - ELEMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN,Ed.Tiparg Piteşti,2003; Cărţi de beletristică : 1. LA POARTA CELOR CARE DORM, Teatrul Al.Davila, Piteşti, 1990;2. URLĂTOAREA OFICIALĂ, volum de proze scurte umoristice, Editura CALENDE, Piteşti, 1993; 3. ŞARLATANII, Editura PORTO-FRANCO, Galaţi, 1993, roman satiric; 4.ŞARLATANII sau IGOR SALVACHE-ROMANU ŞI REVOLUŢIA, Editura R.A.I. Bucureşti, 1995, roman satiric;5.GUVERNAREA LUI SALVACHE, Editura CULTURA, Piteşti, 1998, roman satiric; 6.NEVOIA DE ORTODOXIE, Editura PARALELA 45, Piteşti, 2000. 7.PARLAMENTARII LUI SALVACHE,Editura PUBLISTAR, Bucureşti, 2003, roman satiric; 8.PREOTUL, PRIETENUL SUFLETULUI MEU, Editura TIP-NASTE, Piteşti, 2005; 9.SAGA LUI IGOR SALVACHE, Editura ROZA VÂNTURILOR, Bucureşti, 2006(cu o prefaţă de DAN ZAMFIRESCU), roman, prima parte din Trilogia „Saga lui Igor Salvache, carte ce a primit distincţia „cartea anului” de la Uniunii Scriitorilor);10.PROZE SCURTE ŞI ALTE...VORBE, Editura PĂMÂNTUL, Piteşti, 2008, volum de proze scurte şi alte vorbe; 11.SOLDAŢII MEI, ŢĂRANII, Editura PĂMÂNTUL, Piteşti, 2008 12.PARLAMENTARII LUI SALVACHE, ediţie adăugită şi îmbunătăţită, Editura TIPARG, 2008, roman, partea a doua din Trilogia Saga lui Igor Salvache); 13.MAREA SPOVEDANIE, Editura ROZA VÂNTURILOR, Bucureşti, volum, ultima parte din Trilogia Saga lui Igor Salvache, 2008;14.RECURS LA ...RUGĂCIUNE, Editura PĂMÂNTUL, Piteşti, 2009.15.MIC TRATAT DE PROSTOLOGIE cu anexe, Editura PĂMÂNTUL, 2011. 16. PROZE SCURTE DE SEZON, Editura PARALELA 45, Piteşti, 2012; 17. CĂTUŞELE DE AUR sau proze scurte exemplare din vremuri exemplare, Ed. TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2013, în colecţia „OPERA OMNIA”

2. Peştişorul de aur Ioniţă Gabriela -Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ichtiologie. -Bine , frumoaso , ai 10 pentru astăzi, i-a pus doamna nota în catalog zâmbind. *** -Bunelu, ştii că ieri am luat un 10 ? -Hm! La ce? -Ei , contează ? la peşti !

Stau pe baltă , amândoi ,bunelul şi Catrinel , de vreo două ceasuri .Undiţele amăgesc peştii cu câte o râmă ; dar peştii din ziua de azi nu mai sunt ce-au fost , nu se mai lasă amăgiţi! Au prins ceva ,dar erau mitiei Pe ăştia îi mânâncă râmele! I-au aruncat înapoi în baltă ; să mai crească . Primăvara ţipă peste tot , prin cotloanele satului. Fost ofiţer în Ministerul de Interne , bunelul s-a retras la ţară , în casa părintească. Nu pierde niciun prilej de a sporovăi lucruri copilăreşti şi nu prea cu unica nepoată. -Cu dragostea cum stai ? E hipiot , narcisist , emo? Să ştiu să-mi pregătesc puşca. Râd amândoi tulburând liniştea bălţii. -Ce dragoste , am 16 ani ! Vrei să mă închidă tata în casă ? Pân la majorat să nu te prind cu băieţi că....! îl imită încruntând sprâncenele. -Prietenia cu băieţii nu strică , prostiile însă …îţi nenorocesc viaţa , aşa că nu e rău să-l asculţi. Un caras auriu sare în undiţă , parcă-i săgeată. -E numai bun de broşă , pentru mama , să-l pună în piept ! Străluceşte ca aurul ! Ce-ar ţipa să-l simtă aşa în palme ! Şi bâldâbâc îi dă drumul în apă - Îmi rămâi datooor , trebuie să-mi îndeplineşti 3 dorinţeee ! -după o pupătură pe pieptul portocaliu asemenea unei margini de baltă. Se înserează. *** -Cum te cheamă ? -Depinde , cine întrebă ? -Eu sunt Ivan , sunt din Moldova , student. -La ? -Depinde, cine întrebă , se joacă el , un bălăior , cât bradul , cu ochii tot de culoarea bradului : verzi. -Catrinel, sunt din România , studentă , minte ea frumos. Stăteau amândoi la rând, în piaţă , la căpşuni . El galant a servit-o din căpşunile lui : -Te rog , ştiu că nu-s aşa dulci ca buzele tale , dar serveşte! -Nu, mulţumesc , am şi eu ! -Atunci facem un troc,câteva căpşuni pe un apell. S-a sfârşit creditu. Se sună singur de pe telefonul ei . -Toţi sunteţi aşa hoţi în Moldova , sau numai tu? Mi-ai furat numărul ! -Tăte sânteţi aşă frumoase , în Românica , sau numa tu ? îi răspunde el la fel. S-a oferit să o conducă acasă cu maşina. Precaută a refuzat. -Stau la doi paşi , nu-i nevoie de maşină. -Ei , atunci îi păşim amândoi . Nu s-a îndreptat spre strada ei , dacă mă vede tata? ci spre cartierul vecin . -Stau cu chirie , iar doamna nu suportă băieţi la poartă. Sunt singură , m-au crescut bunicii ,îşi face părinţii dispăruţi în povestioara servită lui Ivan. *** -Ce-i ducem bunicii ? -Cum ce-i ducem , peşte ! Nu venim de la pescuit? Am pescuit , noi doi , o mândreţe de crap de vreo 3 kg. Gata curăţat de solzi , că-i băiat bun Mircea de la pescărie şi mi l-a curăţat. -L-am curăţat noi pe baltă , eu pun mâna la inimă că l-am curăţat ! Mă crede bunica ! Torsul motorului Wolswagen a speriat un piţigoi. Zboară. -O să vină vremea când ai să simţi fluturi în stomac ; vezi să-i merite tâlharul ! Câte n-am vrăjit eu cu vorbe dulci , până îmi vedeam sacii în căruţă , apoi gata ! Gata , că mi-a venit rândul să-mi frigă una cu părul ca abanosul , inima : bunică-ta ! Ce-oi fi văzut la ea ? *** Ivan are o maşină înaltă , jeep , neagră cu numere ruseşti. Şi-au dat întâlnire sâmbătă dimineaţă la 10. -Stau toată ziua la Carmen ; avem un proiect la rusă, le-a spus părinţilor minciuna pregătită împreună cu ea.. -Unde mergem? -Surpriză ! o piveşte cu coada ochiului , măsurând-o de sus până jos.

-La 9 cel târziu trebuie să fiu acasă ; se supără gazda! -Aha! Somnul a furat-o nu cu mult timp înainte de a trece graniţa. Părul zburlit şi ochii somnoroşi îi fac poftă lui Ivan : Un pupic ! Fluturii , fluturii i se cuibăresc unul câte unul în stomac. Îi muşcă cu nechibzuinţă sânul drept , tare ca piatra : Doareee! Îşi strecoară o mână între picioarele ei , acoperite până la genunchi de o fustă de catifea . -Nu , nu e voie ! -Matale , eşti neîncepută ! Se cuminţeşte brusc ; ea ar mai fi vrut să o sărute . Cât i-a plăcut ! E îndrăgostită ? Da, e îndrăgostită ! Îl priveşte cu candoare, cu iubire , cu recunoştinţă: s-a oprit când i-a spus nu! *** Ivan a parcat maşina în poarta unei case bătrâneşti . M-a adus la bunici! Şi ea îşi adora bunicii .Coboară din maşină , cu inima tremurândă Dacă nu mă plac? Se şi vede prezentându-l pe Ivan bunelului: El e tâlharul ! În albastrul văzduhului , soarele o ia spre apus. Mugurii au plesnit demult , iar zarzărul bătrân din curte este puzderie de flori. Bunicul , rus , îi întâmpină uşor încruntat. Un tinerel pletos scoate apă din fântâna de la colţul casei. Bunicul o mângâie pe păr, pe umeri , ea zâmbeşte un pic somnoroasă , intră în casă. Ivan rămâne afară , vorbind ruseşte cu tinerelul. Simplitate mai mare n-a mai văzut: o canapea vechişoară, două fotolii mari , două mici , o masă şi televizorul. S-a prefăcut că nu observă sticlele goale de lângă perete şi nici pe cele pline , de alături. *** -Şi care ar fi cele 3 dorinţe , datoria carasului , o întreabă bunicul ei. -Să-mi aducă bani, fericire şi să mă scoată din încurcături ! -Încurcături ?! Adică mai multe ? *** -Ivaaan! a ţipat speriată când cel de-l credea bunicul lui a început să o pipăie. El a intrat pe uşă exact când din înaltul său , bunicul rus, i-a fript o palmă peste ureche şi jumătate de cap. Ivan a ţâşnit ca săgeata , s-a oprit la picioarele ei , atârnate peste fotoliul pe care căzuse, a ridicat ceva de jos şi i-a dat bătrânului : ceasul , îi căzuse ceasul de la mână când a lovit-o ! La ea nici nu s-a uitat! O fierbinţeală îi cuprinde creierii zdruncinaţi de lovitură ; frânturi din vorbele lor înţelege. -Îi niîncepută ...aşă am grăit , aşă am adus. - Eşti peşti bun! Scoatem ceva gologani pi ie. Bunelul rus şi-a scos încet cureaua lată , din piele adevărată , cu catarama inscripţionată cu litera K , Ivan şi-a desfăcut o sticlă de bere , s-a aşezat într-un fotoliu la televizor. La Tv vorbeşte un bărbat îmbrăcat în uniformă militară. Atunci i-a venit ideea: -Sunt fata procurorului şef ... Toma , Radu Toma ,procuror şef...vă plăteşte oricât ! Telefonul ...Ivan , sunaţi-l ...vă plăteşte oricât... Cureaua i s-a înfăşurat pe picioarele crude , încă în mustul celor 16 ani . Pleosc! Usturimea i-a tăiat inima în două. *** -Bunelule , noi suntem tirani? Păi nu-i doare cu acul în cerul gurii ? -Cred că îi doare , de asta îl şi scot repede şi cu grijă. Ăsta este rostul lor , să fie pescuiţi , să ne fie nouă hrană. Tirani am fi dacă i-am chinui , aşa , de distracţie. Mintea i-a paralizat ; privea fără să mai clipească la cureaua neagră , strălucitoare , cu litera K. I-a scos ciorapul numai de pe un picior , chiloţeii ,cu inimioară de dantelă pe mijloc , i-a mirosit , rânjind : -Niîncepută ...probăm noi amu !

Îi vedea mâinile bunicului său cum mânuia blajin peştele prins în undiţă. Scotea cu repeziciune cârligul : E suflet şi el! Numai ea nu era suflet acum! A prins preţ de-o secundă privirea de smarald , indiferentă a lui Ivan .Cât îl iubise! Fluturii , unde-s fluturii ? Tinerelul pletos a avut datoria să o spele . -Şăzi , că nu-ţi fac nica , nu mai trimura ! Acuş vine contili , tre sî fii frumoasî ; nu cî nu ieşti! Contili , un bărbat trecut de 40 de ani , era ca scos din cutie: părul vopsit , uns cu ulei , dat peste cap , costumul de firmă . A pus-o să se îmbrace cu o rochie lungă , neagră, cu trenă şi umerii goi. Tinerelul a ajutat-o , i-a pus o diademă în părul întunecat , lăsat în valuri pe spate. -Ei , mai multe încurcături ! adică să mă ascundă , ştii tu ca în poveşti , în adâncimile oceanului , de unde să mă scoată doar Făt -Frumos! -Treaba cu frumosul îţi aparţine , dar dacă nu-i de omenie rup undiţa pe el ; şi nu numai undiţa! Numai s-aud că te supără! Prinţesa bunelului! Afară , sub zarzăr , la lumina farurilor ,este întinsă o masă plină cu bunătăţi aduse de contili însuşi: icre , o salată cu maioneză , un platou cu fructe, altul cu prăjituri cu ciocolată şi frişcă. Din maşina lui , înaltă , scumpă şi impecabilă răsună maiestuos Ceaikovski : Valsul florilor. O invită politicos , mut , prin gesturi precise să ia loc . Bolta cerului , un ocean înstelat , a încremenit atunci când s-a dezlănţuit iadul. Contili a privit-o cum mănâncă dintr-un strugure , apoi a bătut cu pumnii în masă : -Niet! A înşfăcat-o de păr şi i-a băgat capul în farfuria cu icre : Mănâncîîî! A ţinut-o cu capul în farfurie , sorbindu-i cu privirea fiecare înghiţitură. Salata cu maioneză i-a dat-o el cu lingura ; în geometria design-ului de a mânca al fetei ceva îl nemulţumea. -Alecseeei! Bătrânul s-a ivit lângă zarzăr cu cureaua K în mână, pe care i-a înmânat-o cu importanţă. S-a întors în casă împuţind aerul în urma sa. Din baltă , dacă privea sus pe deal vedea casa bunicului; aici , dacă privea oriunde , nu vedea nimic .O criză de ţipete a pus stăpânire pe ea ; nu ştia de ce ţipă , de usturimea curelei sau de altceva ; dar ţipa. A pus-o să muşte din pământ , atunci când a avut-o. Nici nu mai era nevoie de curea : muşca pământul şi singură! Apoi au urmat prăjiturile , apoi iar icrele , apoi pământul... Peste trei săptămâni au găsit-o rătăcind pe şosea: reuşise să fugă. Au internat-o în spital . A refuzat să recunoască pe cineva , chiar dacă îi stătea în putere ; mâinile blajine ale bunicului, vorba sa Numai s-aud că te supără! Prinţesa bunelului! i-au adus aminte de datoria carasului . Iar , pe la miezul zilei , peştişorul de aur i-a îndeplinit doar a treia dorinţă : a ascuns-o în adâncimile unui ocean necunoscut! 3. Feli Livia Georgescu Lenevesc deja la a doua cafea. Nu mă hotărăsc dacă să ies afară şi unde să mă duc. Dar să mă prezint. Numele meu e Feli. De la Felinar. Coada mea luminează în noapte asemenea unui felinar. Am blana neagră, presărată cu câteva pete albe, ţinută întregită de o redingotă şi un papion din blană naturală.Vârful cozii mi-e alb. Uneori port joben şi geantă. Toţi au impresia că eu nu înţeleg mai nimic din ce spun ei. Dacă aş şti cum, aş lua toate cuvintele lor adresate mie şi le-aş da formă nouă, ca aşternut al tuturor gândurilor şi început al veşniciei. În timpul meu liber îmi place să număr secundele, să le strâng de gât, să le ţin cu capul în jos şi cu aripile răsfrânte şi, după ce le ameţesc

bine, să le strecor printr-o sită direct în cafea. Îmi place să beau cafea. Uneori visez la modul în care amprentăm universul şi pe cei câţiva pe care-i iubim şi cărora le trasăm într-o stare de incipito parcursul de mai târziu. Acesta este doar un vis de-al meu, trăit la vârste diferite când, plin de entuziasm, îmi simţeam inima înveşmântată în puritate. O iubesc de Cela. Ea crede că sunt docil. De fapt ea face ce vreau eu. Când era cam de 5 ani, am rugat-o să vină şi să se joace cu mine. Am miorlăit de după gard: - Ce-la, vino să ne jucăm! Flori-ce-la, Celuţa, Celuţica... Şi tot aşa, pe un tot din ce în ce mai stins. Îmbufnată, ea îmi răspundea: - Vreau să fii cum vreau eu şi să faci ce vreau eu. Să primesc toată atenţia ta. Şi să mă asculţi. Aşa era fetiţa de atunci, apăsând cuvintele pe un ton poruncitor, cu buzele răsfrânte şi bărbia înălţată cu înfumurare. Stătea pe un scăunel în faţa gardului, dând din picioare nervoasă. Se ridică brusc, înfigându-şi tălpile zdravăn în pământ. Făcu nişte roteie adânci şi continuă să urle la mine: - Ai auzit? Vreau atenţia ta! Să mi te supui mie şi să faci cum îţi zic eu. Înţelegi? - Da, Celuţica mea... Şi ne jucăm apoi?, am miorlăit tremurând de frică. De atunci toate sentimentele mele au fost în aşteptare. Am respirat aerul rece al fiecărei dimineţi când ea nu era lângă mine. Am visat la timpul începuturilor, când îngerii lui Dumnezeu încă-şi mai purtau paşii pe pământ semănând şi răsărind iubirea în inimile tuturor. Aveam impresia că păşesc pe urmele tremurânde ale luminii, că sunt un privilegiat... Mi-am lăsat fruntea să se sprijine pe acoperişul palid al cerului făcându-l să vibreze consonant. Şi cum visam eu aşa, cu limba scoasă într-o intimă proximitate, simt că mă scufund într-o groapă. Într-o acordare a putinţei am muşcat umed din marginile ei pline de nămol. Când m-am ridicat, am constatat că mi se înfipsese în coadă un flec cu trei cuie. Era de la o cizmă roşie aruncată undeva în dreapta mea. Am luat-o şi m-am întors cu ea acasă. Aici mi-am întins blana murdară pe cerşaful verde şi pe pufoşenia albă de covor din dormitor. Ştiu că Cela nu se supără niciodată pe mine. Eu sunt în centrul atenţiei, quinta essentia din inima ei. Îmi place să mă înconjor de privirile ei nervoase, să le ating şi să-mi lipesc obrazul de ele, să le cuprind în braţe. Să le trasez tainic limita de necuprins a suportabilităţii. De curând mi-am făcut o altă obişnuinţă. Măsor, calculez, determin, totul ca reprezentare a voinţei, via activa... Într-o disponibilitate nelimitată, ciulesc urechile la tot ce vorbeşte Cela. Citesc tot ce scrie. Până şi ea crede că eu nu înţeleg. Da, Cela are un iubit. Îl cheamă Zmeu. Aşa îi spune. Eu l-aş lovi peste bot cu zbor de vorbire pe idiot. I-aş smulge cuvintele din prezentul tăcut, înfometat aş rupe din el un pătrat. Fix e numai bun de mâncat. Cu gura flămândă şi limba înveşmântată în alte destine, Zmeu s-ar hrăni cu secundele slute din dor de iubire. Şi ce iubire mare-i pe capul lor?! Zmeu a invitat-o la o felie de salam. Cică să mănânce pe capota maşinii. Că are cricul bun. “Fără coaje, că coajele nu le las pentru musafiri”, i-a zis Zmeu. Ea l-a refuzat. Şi bine i-a făcut. Asta m-a făcut să reconsider contingenţa ca un fapt firesc, înţeles prin opoziţie cu ceea ce este necesar. Deşi nu este contradictoriu, este contrariu a ceva ce nu este necesar. Să vezi de ce zic asta. Deţi nu era necesar, Cela a încercat în primul ei an de şoferie să schimbe roata de rezervă de la maşină. Toate anvelopele erau bune, dar ea dorea cu orice preţ să schimbe o roată. Nimic contradictoriu. Maşina ridicată pe cric şi cu roata desfăcută a pornit la vale. Cricul s-a îndoit. Când era să dea lovitura, tocmai atunci îi rămase şi inspiraţia înfiptă în cric. Degeaba îi construise ea un nod, proptind axul lumii într-un morman de stele. De ciuda priponise timpul, cu tot cu inspiraţie, la zenit... Iubitul ăsta al ei o asigură zi de zi de tot devotamentul: - Dacă mă-nbonlăvesc, zice Zmeu, îţi las inspiraţia pe măsuţa de cafea că-nseamnă că n-a fost bună. În cazu la inspiraţie bună îţi fuge sângele din tot corpu decât în neuron şi atuncea muare microbi de sincurătate şi aşa scapi să mai te-nbonlăveşti. Când trece inspiraţia, vine sângele napoi în corp şi eşti ca nou. Poţi să inspiri şi să respiri uşurat. Ai inspiraţie. Zic eu aşa, Cela are nevoie de o schimbare. De ce cred asta? Mergând pe stradă i-a atras atenţia un afiş lipit pe un stâlp. Cu ochii mari priveşte anunţul. Literele se scurg cu fiecare strivire a pleoapei. Respiră adânc şi citeşte: “Cumpăr păr…”. Mie-mi rezonează în tâmple ecoul: “Cum-păr păr păr…”. Pentru ca frizeria este la câţiva paşi, ea se simte inspirată. Urcă scările. Curajul însă îi

piere în faţa uşii. Tremură. Simte izul de râncezeală. Şi de mucegai. Este palidă. Mâna îi cade cu greutate pe mânerul uşii. Deschide şi intră. Cere detalii privind anunţul. - Da’ pentru ce vreţi să ştiţi? Aveţi păr?, i se adresează o umbră de după paravan, privind-o cu ostilitate. Plini de neîncredere se iviră şi ochii hulpavi ai celei ce-i vorbise. Era o babă cu părul scurt, vopsit într-un roşu aprins. Ondulat şi rar, de-ai fi zis că-s nişte arcuri de pat înfipte-n cap. - Mă interesează, de asta întreb. Că altfel n-aş mai fi venit aici. - Da’ aveţi păr?, se fixează asupra întrebării baba cu arcurile în cap. - Da, am. Cela îşi propuse s-o ignore şi-şi fixează atenţia de data asta asupra unui domn cu accent moldovenesc, care îi prezintă oferta de preturi. - De la 35 de cm, 150 de lei kilogramul... Cela izbucni în râs. - 150 de lei kilogramul? Şi a avut cineva până acum cu un kilogram de păr? - Moldoveanul îi zâmbi plin de condescendenţă şi-şi continuă prezentarea. - De la 40 de cm, 200 de lei kilogramul; de la 45 de cm, 300 de lei kilogramul... Baba interveni, hlizindu-se în faţa ei. -Da’ aveţi păr? - Da’ ce vă interesează? Fireşte că am păr, ripostă Cela împotriva arcurilor. - Şi unde-i?, îşi holbă baba ochii nedumeriţi. - Cum unde? Pe cap... - Da, pe cap. Da’ d-voastră aveţi păr?, o imită Cela privind insistent către arcurile înfipte în cei câţiva neuroni ce se zbăteau în lichidul amniotic să evadeze pe uscat. Baba se îndârji, ancorându-şi privirea drept în geanta ei. - Unde e coada? - Pe cap. - Cum pe cap? Doamnele care-au venit până acum aveau cozile-n geantă. - În geantă? - Da, vin cu coada-n geantă. Unde-i coada? - În geantă, evident... Am trei cozi în geantă, îi aruncă nervoasă replica. Şi nu se putu abţine să nu-i tremure un zâmbet victorios pe buze. - Ia să văd, dădu baba să-şi arcuiască ghearele cu seriozitate spre geanta ei. Discuţia se frânse în ritmul uşii trântite. Prin ziduri, cuvintele oarbe şi surde, rezonară astfel: “E vreo reporteră. Sigur n-avea nicio coadă-n geantă. Auzi la ea, ce tupeu! 3 cozi în geantă!”. Târziu, în noapte, Cela povestea întâmplarea râzând. - Să ştii că îmi cumpăr un troller. Şi zâmbi către Zmeu. Să nu mai car coada-n geantă. O să vin la tine cărând trollerul după mine. Iar tu vei şti ce am în el... Făcu o pauză zâmbind. Multă inspiraţie voi avea! - Zmeu nu se dezminţi nici de data asta - Şi eu zic ca tine, că alea care nare trolăr duce inspiraţia decât în poşetă care nu încape coada prea mare în ea. Decât ruju. Da când ie cu trolăru, atuncea precis că când ajunge acasă descuie lăcăţelu la trolăr şi scoate inspiraţia şi se aşează pe ea de-o ştie tot blocu, nu că când s-ar da cu ruju în baie la mol şi n-o ştie nimenea decât dacă e fuarte linişte. Aşa se cară săracile femeii cu nătăraia de coadă după ele, decât că e ascunsă şi o trage pe roţi să nu se vadă că le ie ruşine. Zicând asta Zmeu oftează din tot sufletul lui accidental. Înţelegerea celor rostite de el are rolul de a întreţine în permanenţă relaţia cu întâmplarea, cu mirarea ca el, ca Zmeu, nu poate fi constituit la nivel intenţional. Poţi sau nu să-l înţelegi pe Zmeu, căci el nu se supune unei alegeri decizionale. Trebuie doar să ştii că el face parte din scenariul jocului atunci când îţi e dat să-l întâlneşti. În seara aceea m-am întors acasă cu blana pe jumătate lipită cu un adeziv puternic. Am prins discuţia despre coadă şi m-am simţit trădat. Mi-era de ploaie înflorită-n dor, însă când m-a văzut aşa Cela a trebuit să-mi taie blana pentru ca să scap de adeziv. Arăt îngrozitor pe jumătate tuns. De fapt sunt tuns pe porţiuni, de simt respiraţia cum îmi mângâie porii pielii. Şi acum îmi amintesc şi-mi sună în timpan sunetul dizarmonic, hârşâit al foarfecului ce-şi acordează tonalitatea în blana mea. Am hotărât să fug de acasă. Mi-au pus gând rău, aşa cred. Cela vrea să fiu dus la frizeria aia, să-mi fie aranjat părul. Cine

ştie cât de adânc m-ar „aranja” şi cum aş arăta eu fără coada?! Motan încălţat s-a mai văzut –se ştie!-, dar cu coada în geantă, ba! 4. OMUL ŞI CRUCEA Anişoara Vleju În inima muntelui Cuibu, trăieşte un bătrân cu părul lung şi alb. E acolo de când pietrele, stă în coliba lui acoperită cu muşchi vechi, vorbind cu Dumnezeu şi cu toate animalele pădurii. -Slavă să-I aducem lui Dumnezeu, copii ai mei, spune adesea, adresându-se unor vietăţi numai de el văzute. Vreau să merg la Dumnezeu, copii, ard de nerăbdare să-L văd la Faţă. Şi câte o veveriţă zburdă ştrengăreşte pe covorul verde din faţa colibei, unde la intrarea în peşteră şi-a zidit din piatră un altar alcătuit dintr-o masă şi o cruce. Se închină ca un credincios dintr-o frescă ortodoxă şi Dumnezeu de Sus îi răspunde. -Ai să vii la mine, dar nu azi, ci când va fi vremea ta. Mai trebuie să trudeşti pe pământ. Omul îşi apropie buzele vinete de crucea de piatră şi spune: -Vin, Doamne, dar când? Mult am vieţuit aici, mi s-a uscat inima de dorul Tău. Dumnezeu tace, omul îi ascultă tăcerea şi plânge. Câtă singurătate mai are de dus? Trupul i s-a subţiat de tot, oasele îi ies prin haina peticită, vocea abia i se aude... Într-o seară, stând în rugăciunea sa, vede cum din desişul din vale iese o căprioară. Speriată şi gâfâind, cu picioarele grele de lutul văii, se apropia, cerând cu ochii adăpost. Bătrânul întinde mâinile spre ea, căprioara îşi întinde botul moale… În vale se aude zgomot intens, câini ce alergă lătrând, glasuri ce strigă cu disperare. Un grup de vânători apare din desiş. Se iau pe urmele căprioarei, urcă până la coliba veche. În faţa lor, un om bătrân îngenuncheat în faţa unei cruci de piatră îşi spunea rugăciunea. Toţi încremenesc. Oricât de greu ţi-ar fi să crezi, când vezi o astfel de imagine, nu poţi să treci fără să te opreşti. -Cine o mai fi şi acesta?, zice un tânăr cu pălăria aşezată şmechereşte pe o ureche. -Cine-o fi?, întreabă altul. Nimeni nu zice nimic. Locul pare desprins dintr-o legendă, un om în faţa unui altar de piatră, rugându-se într-o limbă ştiută doar de el şi rugăciunea curge ca un râu limpede spre Dumnezeu. Toţi se uită la această imagine sacră şi uită care le-a fost calea până aici. În coliba cu miros de iarbă proaspătă, buruieni de tot felul, muşchi crescuţi anapoda şi piatră tocită de paşi, de dincolo de o adunătură de pământ bătătorit, se aude uşor o respiraţie agitată. Căprioara, cu inima cât un vârf de ac, abia îşi stăpâneşte inima să nu-i sară din piept. Dacă ar găsi-o vânătorii, lumea ei s-ar sfârşi. Poate omul acesta a ascuns-o bine, poate câinii vânătorilor nu-i vor adulmeca urmele la intrarea în colibă, poate va scăpa… -Ciudată făptură, zise un vânător mai în vârstă. Să mergem, băieţi, lăsaţi-l cu Dumnezeul lui, să căutăm căprioara. Vânătorii îşi aşezară puştile pe umeri şi plecară. În urma lor, un bătrân îşi spunea rugăciunea interminabilă lângă altarul de piatră, în coliba lui, o căprioară adormea sub lumina slabă a razelor de lună. Se aşternea noaptea peste muntele Cuibu. Dimineaţa, o ceaţă de vară acoperea văile, lăsând vârfurile descoperite. Păreau a se lăfăi la soare, sub razele blânde de mai. Totul prindea viaţă, firele de iarbă se legănau sub adierea uşoară, scuturându-se de rouă. În faţa altarului de piatră, bătrânul cu părul alb îşi spunea rugăciunea. Pare că încremenise aşa… Deodată, din colibă, un zgomot uşor îl deşteptă. Căprioara se apropie încet de el, îi mirosi hainele cenuşii şi alergă cu bucurie în jurul altarului. Bătrânul o privea şi ochii fără culoare i se umeziră de drag. -Iaca un suflet cu adevărat viu! Ce mi-ai trimis, Doamne?! Am pentru cine mai zăbovi pe pământ, am pentru cine să mă mai rog şi cui să culeg merinde. Căprioara se juca asemenea unui copil, zburda şi aducea veselie pe chipul obosit de bătrâneţe al omului. Îl însoţea peste tot, la cules de lemne, fructe de pădure sau ciuperci. Era o fiinţă care

apăruse în viaţa lui atunci când nu credea că mai are motiv să rămână pe pământ. Dar, de la un timp, bătrânului începură a-i cam obosi picioarele şi ştia că era semn că Dumnezeu îl va chema la El. Dar ce se va întâmpla cu copilul lui, căprioara? -Mai îngăduie-mi, Doamne Dumnezeule, să-mi îngrijesc copilul. Nu mă chema încă la Tine! Stătea zile în şir, rugând pe Dumnezeu să-l mai lase pe pământ. Dar Dumnezeu nu-i mai răspundea, ori poate auzul lui era prea slab şi cuvintele lui Dumnezeu nu-i mai ajungeau la urechi? Crucea de piatră era parcă mai înaltă, masa de piatră era parcă mai mare, totul începea să se schimbe. Iar căprioara, rar mai apărea în preajma lui. În depărtări se auzeau nişte urlete ciudate, lupi flămânzi îşi anunţau prezenţa pe crestele Cuibului. Într-o dimineaţă, căprioara a ieşit din colibă, s-a uitat cu duioşie la bătrânul ce sta pierdut în rugăciune şi a plecat. Era o privire de rămas bun, căci n-avea să se mai întoarcă niciodată. Bătrânul a căutat-o zile după zile. Desişuri cu iarbă proaspătă ar fi putut s-o îmbie sau lupii s-o mănânce. Ochii îi erau grei, abia zărea copacii. Altarul de piatră nu se vedea nicăieri, crucea cea mare nu era nicăieri. Bătrânul rătăcise drumul. -Îţi cer, Doamne, arată-mi cărarea spre inima Ta. Mi s-a uscat sufletul de atâta singurătate… Dumnezeu i se arătă şi îi spuse: -Mâine ai să vii la mine, dar nu înainte de a te duce la coliba ta. Mergi acolo, intră în peşteră şi aşteaptă. Am să vin să te iau. O lumină în jur îl cuprinse şi în mijlocul ei, o căprioară îi arăta drumul. Părea să fie copilul lui, căprioara iubită. Încet, cu paşii bătrâneţii prinşi de tălpi, bătrânul o urma. Era o nălucă, părea vie, dar nu era. Imaginaţia lui o luase razna? Căprioara îi conducea paşii spre altar şi… dispăru. În negura serii, bătrânul gândi că vietatea pe care o adăpostise cu ceva timp înainte, îi arătă acum calea. Ajunse la colibă. Căută după movila de pământ bătătorit. Ierburile şi muşchii din colibă erau neatinse, căprioara nu era acolo. Intră în peşteră, poate o fi găsind-o ascunzându-se de vreo fiară sălbatică. În peşteră, Dumnezeu îl întâmpină: -Am venit să te iau. Du-te la altar şi ia crucea cu tine. Vei merge cu mine în Împărăţia Cerurilor. Bătrânul se întoarse în gura peşterii, căută spre coliba care-i fusese acoperiş o viaţă, se mai uită încă o dată înăuntru – poate-o vedea căprioara; întinse mâna spre crucea de piatră şi… o ridică. O luă în spate, apoi intră în peşteră. Acolo îl aştepta Dumnezeu. Din desişul din vale, doi ochi mărunţi căutau spre colibă. În urmă, o larmă de glasuri şi lătrat de câini. Iute ca o săgeată, o căprioară, cu lutul văii pe copite, intră în colibă. Câteva clipe de larmă în vale, apoi o pace deplină. Din uşa colibei, căprioara, cu o statură de stâncă, privea masa de piatră. Crucea şi omul nu mai erau. CV literar: Anişoara Vleju, profesor de religie – limba şi literatura română Volume publicate: Teoria justiţiei jociale în Vechiul Testament, Iaşi, 2012; Poezia făgăduită 1, Iaşi, 2012; Copilărie în cuvinte, Iaşi, 2013; Limba şi literatura română, auxiliar didactic pentru clasa a VI-a, Iaşi, 2014. Colaborări la revistele: Constelaţii diamantine, Nomen Artis – Dincolo de tăcere, Vatra veche, Oglinda literară etc.

5. ÎNTÂI POPORUL Mihai Batog-Bujeniţă Domnul ministru, om tânăr cu alură sportivă şi aer de business-man adevărat, zâmbeşte unor gânduri plăcute şi face rotocoale cu fumul aromat al ţigării de foi, cubaneze. Îi ies perfect fiindcă are experienţă încă din liceu când fuma în closetul din fundul curţii. Soarbe din când în când câte o gură de cafea asortată cu un pahar de scoţian auriu în vârsta de optsprezece ani. Are toate motivele să fie încântat. În noaptea trecută, Adelle (nom de guerre, evident!) i-a arătat în toate felurile cât de mult îl iubeşte. Desigur fanteziile îi fuseseră cumva stimulate de colierul cu smarald cât ochiul pisicii, dar nu se poate bănui că nu era foarte sinceră în tot ce făcea… Urmări cu privirea un nou rotocol de fum care începea să-şi piardă, uşor-uşor, contururile…

Soneria melodioasă a unui telefon se îngemănă nefericit cu aprinderea sinistră a unui bec roşu! Rotocolul de fum înţepeni iar cuburile de gheaţă din pahar clincăniră nervos. Şeful!! Ministrul ridică receptorul ca şi cum ar fi fost din fontă înroşită în foc şi convorbirea se desfăşură astfel: - Ordonaţi!... Muncim, muncim, hăă, hăăă! Am înţeles! Înşfăcă de pe un raft, la întâmplare, cel mai gros dosar, îşi dădu două palme, îşi zbârli freza impecabilă şi ieşi zbierând la secretară: - Sunt în şedinţă! La primu’! Nici un apel să nu-mi fie transferat, chiar dacă vine de la Dumnezeu! Clară! Cum secretara avea convingerea că sus numitul nu are obicei să dea telefoane inoportune iar restul le rezolva, ca întotdeauna ea, zâmbi dulce, dar strict profesional. Ministrul intră în cabinetul prim-ministrului cu un aer sfârşit de parcă până atunci ar fi săpat gropi. Numai că nici primul nu era vreun inocent. - Stai jos, vei avea nevoie, lasă tâmpeniile şi răspunde-mi la următoarea întrebare că doar eşti la „Muncă şi salarii”: Ai idee care este salariul, atenţie, de bugetar, al unui director de agenţie guvernamentală, subordonat nouă!? Ministrul simţi că-l taie o nenorocită de nevoie omenească însă, deschise dosarul în care erau nişte cereri de repartiţie butelii şi începu să vorbească afişând un aer extrem de competent: - Având în vedere normativele, conforme ultimelor paragrafe ale legilor pe care noi le-am dat fiindcă cele ale guvernării anterioare erau, adică nu erau, ăăă… prin urmare… se poate spune că… hmm, hmmm, nu există… nici un dubiu, adică, hmm, hmm, părerea mea sinceră… dacă-mi permiteţi… Hmmhh! - Băi, Costele, tu ai impresia că eu sunt idiotul tău de electorat şi mă aiureşti cu palavre de doi bani!? Ştii, sau nu! Că te dau cu capul acela sec de toţi pereţii! Costel făcu figura viţelului la poartă nouă… - Află, băi, idiotule, doar tu mi-ai adus statele de plată, că au salarii de cinci ori mai mari ca ale noastre, da’ nu în nonorociţi de lei, ci în euro! În euro, băăă! Că de când am aflat stau şi măntreb ca bou’ de ce dracu’ nu m-am făcut director de agenţie şi m-a mâncat în părţile moi să fiu prim-ministru, să stea toate hienele cu ochii pe mine de nu pot să fac nici o mişcare, iar ăia au averi de te ia groaza, din salarii. Auzi, bă, din salarii!! Şi asta acum, în vremuri când bugetul are aspectul unui schelet putred iar pentru a plăti pensii, profesori sau doctori ne împrumutăm de la bandiţii de bancheri care iau şi pielea de pe noi! Pricepi!? Ministrul băgă secvenţa de avarie! Privirea unei pisici înfometate, o lacrimă în colţul ochiului stâng şi un glas cu care te puteai şterge la fund chiar dacă aveai hemoroizi. - Şefuuu, să moară mama, numai asta n-o ştiu, da-n rest, ca pă apă, zăuu… - Da’ cine-o ştie bă!? - Angheleasca, ea ştie tot că e în minister încă înainte de a mă naşte eu… C-am vrut să-i dau papucii c-aveam o fată sărmană, da’ bună tare, de la mine din firmă, da’ imediat m-am trezit cu un telefon de la ăl mare, al nostru, care mi-a spus de parcă avea pietriş în măsele: ce băi, puţă, nu-ţi place locu’ dă muncă!? Ca să fiu sincer, de spaimă, nici nu am mai putut mânca vreo două zile de mă întreba şi nevastă-mea, sărmana, dacă nu cumva am avut accident cu maşina. Mai proastă ea, da’ tare sufletistă! Deci o chem pe Angheleasca! Ministrul era uşurat îi trecuse şi nevoia, ba chiar, se poate spune că se simţea învingător… Peste cinci minute uşa cabinetului se dădu de perete şi în pragul ei apăru un munte de femeie cu o căutătură care putea sparge bostani fără nici un efort. Se aşeză pe un scaun şi roti o privire interogatorie, ceva foarte asemănător cu ceea ce ştim despre bunul Torchemada… Prim-ministrul, om uns cu toate alifiile, mirosi situaţia şi spuse amabil: - Vaiii, dar vă rog să luaţi loc şi dacă aveţi amabilitatea să ne spuneţi, dacă ştiţi ceva despre salariile şefilor de direcţii şi agenţii guvernamentale… - Cum să nu ştiu ce se petrece în ministerul meu!? Da, ăia au salarii de la buget ceva mai mari decât bancherii elveţieni. Adică 50-60.000 de euro pe lună, iar dacă sunt daţi afară bugetul plăteşte o sumă compensatorie de treizeci de ori salariul lunar. Simplu!

Prim-ministrului i se aburiseră ochelarii iar Costică horcăia. Totuşi, ca să fie sigur că a înţeles bine, primul puse o întrebare ajutătoare: - Adica, dă la buget, madam Anghelescu!? „Madam” făcu o figură care exprima admiraţia ei mult mai bine decât vorbele şi răspunse: - Păi, nu fusăi destul de clară!? Dă la buget, de unde altfel? Că cine are bani dă aruncat!? Prim-ministrul dădu dovada unei rezistenţe psihice de invidiat, luă culoarea sfeclei în obraji şi avu un inconştient puseu de curaj politic: - Vom interveni cu fermitate, astfel de situaţii aberante trebuie să înceteze imediat! Suntem doar un partid socialist, deci pus în slujba maselor largi de oameni, devotaţi lor, fericirii şi prosperităţii celor care… Micul delir îi fu întrerupt de un fel de zâmbet întins de gura fără buze a doamnei Anghelescu. Unul pe lângă care, binecunoscuta coasă a Doamnei Negre, părea gânguritul unui bebeluş. - Desigur puteţi lua măsurile la care vă gândiţi dacă doriţi neapărat să deveniţi şomeri sau, ca alternativă, să daţi voi bani partidului. Evident, mai mulţi decât ei! Primul sughiţă nervos şi se opri. Costel, în semn de solidaritate, se opri şi el din respirat. - Cum adicăăă, bâigui pierdut primul… - Simplu! Două treimi din ce primesc băieţii merge direct la partid! La fel şi dacă sunt disponibilizaţi! Că altfel de unde bani pentru campanii, afişe, maşini, mită, şi altele pe care le ştiţi mult mai bine decât mine că nu e moaca mea pe garduri la alegeri! Vicleanul Costel simţi o împunsătură în inimă şi intră la atac. La fel de inconştient precum şeful său. - Daa, nu te supăra madam Anghelescu, de unde ştii mata toate astea, că intru la idei, nu alta!? - Costele, era mai bine să nu întrebi! Dar dacă ai făcut-o, hai că-ţi spun! Eu sunt Trezorierul! - Şi, mă rog, trezorierul cui!? - Al partidului! - Care partid? - Al partidului care se află la putere şi nu mă mai pisa cu întrebări năroade. Deci! Mai aveţi nevoie de mine pentru lămuriri, sau plec, fiindcă eu am treburi serioase nu prostii de doi bani?! Iar amărâtul de buget îl puteţi reface tăind salariile altora nu ale celor care contribuie la bunăstarea voastră. Ce dracu’, eu să vă învăţ cum se face o treabă ca lumea?! Plecarea doamnei fu la fel de vijelioasă precum intrarea ceea ce nu duse la revigorarea procesului de gândire al celor doi înalţi funcţionari. Abia mai târziu, primul scoase din fichet-ul propriu o sticlă de tărie de Bihor, de la părinţii lui, luară câte un pahar şi reintrară în problematică… - Costele, eu unul cred că ar trebui să o propui pe Angheleasca la o decoraţie, un ordin, ceva mare, ca să nu dea pe trompă ce am discutat noi aici… Bine? Epilog Atotputernicei doamne Anghelescu nu i s-a putut decerna nici un ordin, medalie, sau diplomă fiindcă le avea pe toate. A fost felicitată şi trimisă într-o excursie prin Elveţia. S-a emis o ordonanţă guvernamentală şi au fost tăiate, cu numai 25% salariile unor categorii largi de bugetari printre care şi miniştri, adjuncţi, secretari de stat, etc… Mai puţin ale directorilor de „agenţii”. Adică, ăia! Apoi, printr-o altă ordonanţă guvernamentală, au fost mărite cu 50% salariile miniştrilor, adjuncţilor, secretari, etc... sfătuiţi foarte ferm, să nu fie zgârcani când este vorba de interesele partidului. Au fost decoraţi cu înalte ordine cei doi, Costel şi prim-ministrul, fiindcă prin măsurile deosebit înţelepte şi curajoase pe care le-au luat au salvat ţara de la faliment. Poporul, ca de obicei, înjură dar asta nu deranjează pe nimeni. Oricum, are o mare experienţă la aşa ceva.

CV literar: Mihai Batog-Bujeniţă n. 25.10.1945; ALDEŞTI, jud. GALAŢI *Grad: comandor de aviaţie *Profesiune: Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice. Studii: *Academia de Aviaţie şi Academia de Înalte Studii Militare. *Absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Apollonia, Iaşi, 2013 *Membru al Uniunii Epigramiştilor din România; 2002 *Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 2007 *Membru al ACSR Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români *Membru al Societăţii Culturale „Junimea 90”; *Preşedintele Asociaţiei Literare „PĂSTOREL” Iaşi (persoană juridică) *Preşedintele cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL” Iaşi. *Director al revistei „Booklook” , Iaşi. *Redactor coordonator la revista de cultură „Cronica” din Iaşi. *Redactor-şef adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu.

6. APE TULBURI C.P.Popescu Totul se desfășura foarte încet. La fel de încet ca o îmbătrânire de a cărei prezență nevăzută nu poți avea nicio îndoială, dar de care te poți uimi doar văzând-o la alții, întâlniți rar, la intervale mari de timp, în așa fel încât semnele lucrării ei trec pe lângă tine nevăzute, dar totdeauna acolo. O păpușă căzuse cu un zgomot sec pe parchet, cu un țipăt mut, pe vremea când nu erai cu mult mai înalt decât ea, când ploile și zăpezile fiecărei ierni nu făceau altceva decât să spele și să limpezească apele, cel puțin așa credeai așa cum numai un copil poate crede, dar asta se întâmpla pe când nu știai nimic despre vânători, despre cuceritori și despre actori. Tu păreai că trebuie doar să te uiți atent la toate, cu priviri senine și clare. Și ei, actorii aceștia, cărora dintotdeauna trebuie să le spună cineva ceea ce ei trebuie să le spună altora, dar păpușa nu se ridicase și avea capul puțin spart de la căzătura aceea de care îți aduci aminte mereu. Apoi s-a întâmplat ceva, altceva. Viitorul n-a mai fost deodată doar o noapte cu stele strălucitoare sau vise, în schimb zilele au devenit din ce în ce mai cenușii și egale pe măsură ce apele își pierdeau claritatea așa cum ochii câinilor muribunzi se acoperă cu un fel de ceață. Da, apele deveneau tulburi și oglinda lor părea din ce în ce mai aburită de un fel de răsuflare necunoscută și toxică. Nimic nu te preocupa mai mult decât iritarea cumplită pe care procesul acesta ți-o producea zi de zi, pentru că totul se desfășura cu o lentoare greu de perceput și abia suportabilă. Și ei trebuiau să facă asta mereu, știind că sunt cei cărora cineva trebuie să le spună mereu ceea ce ei trebuie să le spună altora și să facă asta ca și cum ar fi fost întotdeauna pentru prima oară. Nu doreai decât să nu rănești cu nimic transparența curată a apelor pentru că o închipuiai a fi ochiul mult mai mare al unui cer care vede totul cuprinzând totul și știai că asta nu e doar o jucărie. Și o făceau cu toată convingerea, de parcă n-ar fi fost în stare să-și vadă propria repetiție, căutând desigur o neatinsă perfecțiune cerută de cel ce le spunea ce să le spună celorlalți. Indiferent de cât de tulburi deveneau în tot timpul acesta apele. Și nimeni nu-ți spunea de ce, doar procesul acesta care se desfășura la fel de încet ca îmbătrânirea și un fel de creștere până la o înălțime nu cu mult mai mare decât a păpușii căzute pe parchet, care acum îți părea foarte mică și tristă și îndepărtată. Când nu erai cu mult mai înalt decât ea nici măcar nu te întrebai dacă vei fi actor, vânător sau cuceritor sau toate acestea deodată printre cei ce păreau să repete pentru ceilalți ceea ce le spune cineva. Valurile apelor treceau din ce în ce mai vijelioase și tu știai - fără să-ți fi spus nimeni - că așa este timpul, neliniștit și greu de așteptări, de așteptarea unei încheieri a tulburării ce le cuprindea încet și sigur, deși tu știai bine, așa cum doar copiii știu, că apele sunt totdeauna cristaline. Ochii ei se tulburaseră după căderea pe parchet, la fel cu ochii apelor sau ai câinilor înainte de moarte și nopțile erau apăsătoare de așteptarea stelelor pe care nu le puteai uita, erau singurele străluciri pe care te puteai sprijini cu mult timp înainte de a fi început totul. Nu știai

dacă sunt de vină cuceritorii, vânătorii, oricare le-ar fi fost vânatul pândit, sau actorii aceștia repetând blajini ceea ce le spunea cineva că trebuie să le spună celorlalți și tu voiai să nu fii niciunul dintre ei, dar așteptarea și tulburarea apelor te făceau să devii tocmai asta și ți se pare că ai să înnebunești de-a binelea. Așteptai și atât; un monolog pe care-l rostești și nu e nimeni să-ți spună ce să spui celorlalți, pare că timpul se usucă și că pământul se străduie din răsputeri să-și păstreze apele în palmele lui, dar apăruseră între timp și vânătorii și cuceritorii deodată, de parcă nu s-ar fi putut despărți unii de alții și invaziile lor ucideau starea cristalină a ochilor și a apei. Numai actorii păreau să fi rămas la fel, pașnici și cuminți. Nu, niciodată nu ai să afli dacă așa erau ei sau doar făcuți să fie așa. Zăpezile veneau și acum, dar din ce în ce mai rar și mai furioase, la fel ca ploile. Te apropiai totdeauna de ape cu o magică recunoștință, cu o atracție necunoscută, așa cum te apropii de timp sau de foc, știind bine că el te pătrunde și că poate fi atât de cristalin, deși se putea încețoșa din cauze la fel de necunoscute. Nu, nici ei, oricât le spunea cineva ceea ce trebuie să le spună celorlalți nu mai reușeau să facă bine treaba asta. Tulburarea apei împiedica descoperirea luminii ce dă naștere oricărei umbre și ei păreau la fel de osteniți ca păpușa uitată într-un pod vechi dar amintită mereu. Și cu toate astea nimic nu stă pe loc, totul se îndreaptă spre ceva pe care încă nu ți-l poți aminti, poate pentru că oglinda apelor îți arată doar un chip din ce în ce mai încețoșat și te enervezi teribil pentru că nu știi dacă pentru asta sunt de vină apele sau privirea, ochii sau poate actorii. Cât despre vânători și cuceritori, ei bine, cu ei te obișnuiseși deja, erau din ce în ce mai mulți și mai activi pe măsură ce procesul de tulburare a apelor se desfășura, foarte lent, aproape la fel de încet ca o îmbătrânire și poate că de aceea ei se arătau a fi din ce în ce mai grăbiți. Odată cu asta, ochiul cerului părea că se dilatase, îndepărtând și dizolvând aburii tuturor zeilor care tăceau și toate deveniseră dintr-o dată mai reci; păpușa aștepta, încremenită, la fel de exactă în oprirea ei cu ceasul care stând e mult mai precis decât cel mai precis dintre ceasornice. Clipa ei, sau a ceasului oprit, este una singură, totdeauna așteptată și sigură, la fel de sigură ca aceste cuvinte pe care le asculți mereu de la ei, știind bine acum că e cineva care le spune întotdeauna actorilor ceea ce trebuie să le spună altora. Apele se acoperiseră de o lunară semi-lumină pe care nu știai cum ar fi putut s-o alunge, zilele se încețoșau și atunci te gândeai că procesul nu cunoaște oprire nicăieri, fără să te poți gândi la un capăt de drum sau măcar ce fel de prefaceri vei mai întâlni. Știai bine că pământul durează întotdeauna mai mult decât cei ce își pot închipui că-l posedă, că vânatul se termină și odată cu el poate vor fi dispărut și vânătorii, iar apoi, când apele nu vor mai fi fost decât tulburi, poate și cuceritorii vor fi înțeles că n-au făcut nimic altceva decât să asculte ceea ce le spunea cineva să facă altora. Rămâne un fel de secetă a celor ce așteaptă limpezirea apelor fără speranța că va veni, putând fi siguri doar de această îmbătrânire răbdătoare și tăcută a pământului, semănând atât de bine cu încremenirea în care așteaptă păpușa căzută cândva, demult, pe un parchet foarte tare. Te gândești că așteaptă, poate ca și tine, să i se limpezească privirile de sticlă colorată și să-i crească aripi cu care să reușească să se ridice din singura ei cădere; încerci din răsputeri, deși îți e din ce în ce mai greu printre miile de vorbe rostite de acești actori cuminți, să-ți călăuzești gândurile spre îndepărtatele ape pe care vrei cu toată puterea să le păstrezi cristaline. Zăpezile și ploile curate plutesc în amintiri nemărturisite nimănui și nu știi nici măcar dacă e cineva de la care să afli dacă vor mai veni înapoi peste foarte, foarte mult timp. CV literar: Constantin P. Popescu 2010 Cinci poezii în Antologia 55 poeţi contemporani, V. Becart 2011 Marmură neagră, povestiri, ed. Bibliotheca, Târgoviște 2012 Marmură albă, povestiri, ed. Bibliotheca, Târgoviște Site: www.cppopescu.blogspot.com

7. Analfabetismul înseamnă atentat la Adevăr Mihai Posada Înţelegem că orice dezbatere serioasă privind cronicizarea fenomenului de trădare a lecturii denunţă preocuparea contemporanilor pentru recuperarea publicului cititor, captat de utilizarea altor mijloace de difuzare a informaţiei şi emoţiei, decât cele scrise. Astfel că, o temă intitulată bunăoară: Mai este necesară lectura în zilele noastre? ar avea ca ţintă atât îndrumătorii actului lecturii, din instituţiile de învăţământ ori dinafara lor, cât mai ales publicul tânăr din România, degrabă pornit pe urmele congenerilor din aşa-zisa „lume civilizată“, public din păcate demult decăzut din calitatea de lector de massă şi redus la aceea de cititor de mesaje telefonice în cod eliptic şi, cel mult, de informaţii internautice, pe care le consideră suficient de bune la toate problemele privind cititul ori, în cazuri de forţă majoră (teme de casă, examene şcolare etc.), scrisul. Nu negăm, ci lăudăm binefacerile oferite de Internet, însă trebuie imperios conştientizat faptul că Internetul nu poate înlocui Biblioteca. Cel puţin, nu la ora aceasta. Dacă se lucrează acum la transpunerea în format digitalizat a cărţilor din biblioteci, oare nu tocmai cititul acelor texte constituie scopul pentru care scriitura se cere transferată de pe suportul de hârtie pe cel electronic, „virtual“? Pentru a răspunde, ne propunem un tur de orizont acoperind relaţia cititorului cu scrisul scriitorilor, rosturile şi beneficiile pentru cel care frecventează această relaţie. Între primii scriitori şi istoriografi ai literaturii române, Miron Costin (1633-1691), nobil polon la origine, studiase în colegiul iezuiţilor din Bar, cunoştea limbile rusă, poloneză, greacă, latină şi română, avea serioase cunoştinţe de poetică şi retorică. El este autorul poemului filosofic Viaţa lumii (1672), al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche-vornicul (1675), al capodoperei De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (pe la 1687) – cartea îndrumătoare a Şcolii Ardelene de mai târziu. Acest distins cărturar deţinuse la viaţa lui şi unele din cele mai de seamă dregătorii la curtea voievozilor moldoveni: pârcălab, mare comis, mare vornic, mare logofăt, care se traduc azi prin: preşedinte de consiliu judeţean şi prefect, la un loc; administrator al grajdurilor domneşti, parcul auto al preşedinţiei; prim-ministru şi procuror general, împreună; prim-ministru, iar în lipsa mitropolitul ţării, înlocuitor al domnitorului. Miron Costin apreciază valoarea documentară a scriiturii: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea…, şi îi îndeamnă pe români să îşi cunoască, la fel cu celelalte naţiuni, propria istorie: toate alte țări știindu începuturile sale, adică să citească. Omul se deosebeşte de dobitoacele Pământului şi prin capacitatea de a scrie şi citi: cititul îndeplineşte o funcţie de autocunoaştere. Fără transmitere genetică, impune educaţia unei deprinderi necesare. Omenirea posedă o literatură şi nu ar fi cazul să renunţe la acest tezaur îmbogăţit de milenii. Costin rămâne în conştiinţa concetăţeanului cultivat, cu celebrele cuvinte elogioase la adresa scrisului şi cititului: Căci nu este alta, mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor. La anul 1943, unul din cei mai străluciţi studenţi ai profesorului de estetică de la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj, în surghiun la Sibiu în urma dictatului de la Viena, îi dedica maestrului său un eseu de şaptesprezece pagini publicat în revista TRANSILVANIA şi intitulat: Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar. Profesorul, specialist în psihologie, doctor în filosofie, era Liviu Rusu, cel care îşi susţinuse teza de licenţă cu tema: Selecţia copiilor dotaţi. Studentul dotat al acestuia era nimeni altul decât Radu Stanca – poetul, dramaturgul, directorul de teatru, publicistul – membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu. În cele patru capitole ale eseului său (reluat în volumul Acvariu, cu prefaţă, text ales şi îngrijit de Mircea Tomuş, Cluj: Editura Dacia, 1971), Radu Stanca analizează „Originea şi natura cititului“, „Tipurile cititului“, „Tipurile cititului adecvat estetic“ şi „Problema educaţiei literare“. În fenomenul literar se găsesc deopotrivă: scrisul (acţiunea care produce), opera (actul făcut) şi cititul (acţiunea ce descopere actul făcut), iar prin citit se desfăşoară actul fundamental al contemplaţiei. Actul contemplativ înglobează opera de artă în care e conţinut actul stilistic ce cuprinde în el actul creator. Pe urmele lui Paul Valéry, Stanca afirmă: Opera literară sau actul făcut este modul estetic de fiinţare a expresiei, cu precizarea: actele poetice pentru a lua fiinţă trebuie „executate“, iar modalităţile de execuţie ale poesiei sunt modalităţile cititului. După Radu Stanca, cititul este actul

prin care executăm, ori de câte ori voim să contemplăm, opera literară. Cititul nu e doar actul contemplativ, ci şi actul premergător contemplaţiei. El are dublă funcţie: contemplativă şi «de actualizare» în timp a unei opere literare. Necitite, cărţile sunt opere în aşteptare... Natura cititului stă în modul contemplativ al actului său, iar originea cititului, în acţiunea de actualizare a operei literare, prin care se readuce, din necesitate, opera literară în stare de act. Scrisul ar fi modul estetic de a exprima literar, cartea – modul estetic de a fiinţa literar, iar cititul – modul estetic de a contempla literar. Tipurile cititului sistematizate de Radu Stanca sunt patru, trei de bază şi încă unul rezultat din acestea trei: cititul ştiinţific (adecvat obiectului şi utilizând un singur sens al limbajului), citiul retoric (neadecvat obiectului), citiul adecvat estetic (cititul literar), şi cititul combinat (pentru limbajul filosofic sau cel jurnalistic). Desigur, forma ideală a cititului o reprezintă cititul adecvat estetic, întrucât în acest caz subiectul se adecvează întotdeauna la obiect, iar obiectul se adecvează întotdeauna la subiect. Limbajul literar (poetic) are valoare proprie, concentrarea sa maximă realizându-se în echivocitatea funciară a sensurilor sale raţionale. Apoi, cititul estetic are scopul în sine şi-şi este suficient sieşi, el este ceva mai mult decât cititul ştiinţific şi decât cititul retoric, pentru că realizează un mijloc de natură tehnică identic cu sine însuşi¸ el are un scop în el însuşi: Citim pentru a citi. În cazul cititului literar, comprehensiunea nu este esenţial raţională, ca în cazul cititului ştiinţific sau retoric. Înţelegerea estetică se deosebeşte de comprehensiunea din psihologie, este de părere autorul, ea e mai mult decât pricepere cu raţiunea a unui text, întrucât se caracterizează printr-o rezonanţă profundă, amplă şi colorată, în întreaga personalitate a celui ce înţelege. Această rezonanţă este însă şi integrală, adică cuprinde toate domeniile spiritului simultan. Destinat să exprime inefabilul, limbajul literar impune cititului estetic să se adapteze deodată, magicului, misticului, raţionalului, muzicalului, inefabilului. Rostul său: să producă deodată acea rezonanţă generală, amplă, în întreaga personalitate a cititorului. Radu Stanca numeşte şi acuză rezultatele lipsei de educaţie literară: prima lectură (insuficientă), cititul inadvertent şi sincronizările false. Prea rari sunt cititorii dotaţi cu o artă înnăscută a cititului, care ar realiza înţelegerea estetică în deplinătate, de la prima lectură, motiv pentru care sunt absolut necesare lecturile repetate ale unui text şi, mai înainte de toate, educaţia literară a cititorului: Citirea unei bucăţi literare însemnează înţelegerea ei literară, adică estetică. Tipurile cititului adecvat estetic ar fi trei: cititul adecvat estetic genului epic – cititul estetic semnificativ, cititul adecvat textului dramatic – citiul proiectant, şi ultimul, ca o concluzie: cititul estetic adecvat genului liric este cititul pur. El revelează fondul indeterminabil al poeziei lirice, având un limbaj caracterizat prin aceea că spune ceea ce nu se poate spune cu ajutorul limbajului. Marea problemă i se părea lui Radu Stanca a fi problema educaţiei literare: aşa cum e nevoie să înveţi să cânţi, tot aşa este nevoie să înveţi să citeşti estetic. Cei care nu sesizează nuanţele, cred că există un singur fel de citit, acela învăţat în şcoala primară. Rezultatul: o gravă inadvertenţă contemplativă în materie literară şi o periculoasă criză culturală a spiritului în general. Cu precizarea expresă că de pe urma unei lecturi proaste nu sufere opera ci, desigur, cititorul. De aceea, considera Stanca, cititorul trebuie întors la o mentalitate clasică. El denunţa, la 1943, lipsa educaţiei literare în termeni pertinenţi, categorici: modul în care se face educaţia literară în şcolile noastre nu e, din nefericire, cel just [...] Excesul de zel în ceea ce priveşte ceea ce am putea numi „logica gramaticală şi lingvistică a textului“, excesul de zel în ceea ce priveşte problematica textelor, şi care excese sunt apanajul educaţiei noastre literare, precum şi lipsa profesorilor talentaţi, periclitează gustul estetic şi dragostea de frumos care trebuie să fie scopul educaţiei literare. Preofesorii noştri predau lecţiile preţios. Ca şi când s-ar afla în faţa unei lumi rafinate de producători culturali [o dovadă de totală inadecvare didactică şi pedagogică, am spune noi!] Ei uită că în faţa elevilor nu se află în faţa unei comunităţi de viitori scriitori – aşa se predau lecţiile – ci în faţa unei comuniţăţi de viitori contemplatori, de viitori cititori. Pentru aceasta nu e necesară atâta filosofie literară câtă se face la noi. Sau, poate, invers, e chiar necesară o mai multă (sau alta) decât se face. Astfel, e deosebit de important să se arate elevilor ce însemnează a citi literar, cum trebuie citit un text literar şi mai ales că rostul cititului este acela de a desprinde, dintrun sens, rostul lui cel just: epic, dramatic, sau liric. De asemeni, că textul literar impune alt mod al cititului decât textul ştiinţific sau textul oratoric. Dar mai presus de orice e necesar să se trezească în elevi plăcerea lecturii. Căci „Profesorul ideal, chiar şi în cele mai umile clase, este acela care îşi ţine

elevii nemişcaţi de plăcere la lectura paginilor al căror sens îi lasă rece sau le scapă cu totul“. Iată de ce „Daţi-le pentru asta profesori care să ştie să citească“ – strigă Brémond [citatele, din Henri Brémond, Les deux musiques de la prose]. În şcolile noastre, cititul se învaţă cel mult până în clasa întâia a liceului. La literatură el ar trebui să fie până în Universitate miezul oricărei predări. Căci cititul literar trebuie asimilat treptat şi în adâncime. Şi tocmai de aceea elevii noştri trebuie învăţaţi nu să îngurgiteze un text sau să producă un text, ci învăţaţi să citească un text; cu atât mai mult cu cât aceasta se poate, pe când cealaltă nu. Aşadar, numai rarisimi cititori dotaţi nativ cu arta cititului pot pricepe sensul textului la o primă lectură, iar plăcerea lecturii se deprinde în şcoală, şi se practică acasă, pentru toată viaţa. Dintre scriitorii bănăţeni, regretatul Sorin Titel şi-a intitulat o carte astfel: Pasiunea lecturii (Timişoara: Editura Facla, 1976), vorbindu-ne chiar de un bovarism al lecturii. Cioran spunea la un moment dat: Nimeni nu citeşte pentru a şti ci pentru a uita. Iar Socrate recunoştea încă din Antichitate: Cu cât învăţ mai mult cu atât îmi dau seama cât de puţine ştiu. A venit vremea să redăm cititului un sens prea multă vreme ocultat, aşa după cum stă scris în deschiderea la Sfânta Evanghelie după Ioan: La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Adică: totul a fost scris, nu ne rămâne decât să citim! Dar, cu ce ochi? Adevărul scrierilor străvechi, mai înainte de a lega trup în Cuvânt, însuşi se purta ca un Duh pe deasupra apelor primordiale. Fără instrumentul elementarei lecturi, viitorul va coborî evoluţia omenirii îndărăt, în barbarie. Primitivii – cari nu sunt totuna cu barbarii! – aveau, din fericire, avantajul purităţii şi chipul îndreptat, interogativ, spre văzduhuri... Iată: şi azi, după anul Domnului 2013, lângă lipsa de educaţie literară a administratorilor învăţământului românesc se adaugă, din păcate, cam aceleaşi tare de la 1943! În loc să se schimbe în bine, lucrurile decad, după mai bine de şapte decenii, din rău, în mai rău. Ministerele Educaţiei naţionale, cercetării, tineretului şi sportului, Învăţământului, Culturii, Instrucţiunii publice, Cercetării şi inovării etc. etc. sunt absorbite ocupaţional, pe lângă înmulţirea portofoliilor, cu schimbarea periodică a propriei denumiri. Adică forme fără fond! Cum vi se mai pare ideea, aplicată ministerial, de predare şi studiere a poesiei lui Nichita Stănescu în clasele primare? Ca să nu mai amintim „epurările“ clasicilor literaturii noastre din programa de învăţământ şi perpetua reformă educaţională. Sau analfabetismul galopant la nivelul anilor terminali de colegiu? Cum să faci cu eficienţă „creative writing“, fără a fi depăşit stadiul de „creative reading“, o ilustrează proverbul „a pune carul înaintea boilor“. De bună seamă cititul şi educaţia estetică, literară, necesară cititului adecvat estetic, rămân „targeturi“ (na, c-am dat-o’n barbarisme!) ale celui mai apropiat viitor. Dacă nu vrem cu tot dinadinsul ca rostul scrisului şi al cititului să devină doar amintiri despre un adevăr uitat de demult... CV literar: MIHAI POSADA Poet, eseist, comentator literar, universitar şi jurnalist născut în Transilvania (România), în SIBIU, la 2 septembrie 1953, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu; doctor în Ştiinţe Filologice al Univ. Lucian Blaga, autor de proză: Opera publicistică a lui Mircea Eliade, ed. I, 2006, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 2013; Cartea convorbirilor 1 (dialoguri culturale), 2011; Cartea întâmpinărilor - o istorie literară alcătuită din cronici, 2012; Cu Ion Halmághi, prin istoria asumată (dialog), 2013; Cartea ORIGINILOR, 2013.

8. ÎNTRE ALB ŞI NEGRU –cronică „Negru de iarnă” de Camelia Iuliana Radu Elisabeta Iosif NEGRU DE IARNĂ – o carte în care se reflectă prin motivaţii esenţiale, pacea şi războiul, concentrând între copertele sale asociaţii metaforice într-o continuă metamorfoză. Simbolurile par să demonstreze „erodarea continuă a lumii”, rătăcind cititorul în labirintul, ce dă un sens iniţiatic drumului cunoaşterii. De fapt, aşa cum susţine Mircea Eliade „Simbolul face posibilă libera circulaţie prin toate straturile realului.”

Pornind de la negrul ce întinează albul zăpezii, albul, „ valoarea limită, întocmai celor două extremităţi ale liniei nesfârşite a orizontului, pe care scriitorul şi criticul de artă, Grison Pierre, o consideră „o culoare privilegiată, înfăţişând mutaţiile fiinţei”, aici şi ale anotimpului, o motivează pe autoarea volumului , Camelia Iuliana Radu, să vadă albul întoarcerii din pântecul nopţii, o culoare a iniţierii, de fapt o non-culoare în simbolul unei lumi: „Apoi şovăi alb pe alb/privind cum ninge/ m-ar durea urmele/ pe care le-aş lăsa în zăpadă/ m-ar frige asfaltul îngheţat/ te-aş căuta/ dar timpul tot scade/ a rămas fără haine cel puţin azi/ în oglinda mea”( Răspuns). Timpul, acea măsură a tuturor lucrurilor apare obsedant, uneori sub semn de întrebare, ca în poemul Trezirea, fără „rădăcinile misterelor/ şi blidul de hrană al timpului?”…Răspuns dat într-un fel, în poemul „jurnal de război: „soldatul mestecă absent/ doar puşca tresare şi timpul”. Poemele Cameliei Iuliana Radu sunt icoane – ferestre deschise între pământ şi cer, în care negrul are o cheie de interpretare în elaborarea dramaturgiei iernii. Fiindcă iarna se întâmplă să fie uneori în negrul nopţii, simbolizând timpul gestaţiei, al conspiraţiilor ce izbucnesc la limita zilei, prezentându-ne precum Novalis, acea noapte ca un triumf asupra timpului: dormim în aceeaşi noapte/ sub aceeaşi lună/ cu aceleaşi temeri (instructaj), atunci, când” noaptea geme sub cizma de gheaţă” (poligon) şi până când „iarna îmi intră în ochi/ dar vom rupe din ea bucată cu bucată/ până ce noaptea va însori(management de criză). Triumfătoare este şi iubirea, chiar dacă „a găsit uşa înţepenită” şi chiar dacă: „ferestrele aveau giulgiu de crini/ nu se auzea ţipenie/ de om nici gând/ şi atunci a aprins candela între nori/ hrănind îngerii îngheţaţi (dragostea). Copleşitoare metafore, ca şi în poemul „tatăl”: noaptea îşi spală călcâiul / însângerat/ felinarele se topesc/ pădurea îşi frânge coastele albe/ peste plămânii vântului/ în curtea vecină/ bărbatul a făcut pârtie şi a ieşit în drum/ dă bună dimineaţa uitării/ sub un drapel vechi/ cuprins de remuşcări/ prezentul se curbează/ şi ii sărută bocancii”. Poemul are simbol mesianic, fiind tentată să spun, întocmai ca şi acest volum, care sub imperiul alb-negrului devine sinteză între cele două culori, negrul fiind înţeles sub aspectul rece, ca şi pământul fertil, negativ, când aminteşte de semnificaţia albului neutru, graniţa dintre vizibil şi invizibil, până la acel alb al răsăritului, al întoarcerii, biruind „Negrul de iarnă” al nopţii, ca simbol al oricărui început. 9. Nouă şi zece Gabriela Căluţiu Sonnenberg Nicidecum nu fusese o simplă coincidență, prea rar nimerești în așa o situație! „Poate sunt una dintr-un milion, lucrurile astea se-ntâmplă o singură dată în o mie de ani”, gândi ea. Se pricepea la statistici cam cât bunica ei la marxism. Pasărea căzuse din cer, ţintind direct spre ea. Se turtise cu un zgomot surd, compact, pe asfaltul trotuarului; aşa din senin, fără vreun semn prevestitor. Zburătoarea ratase umărul fetei la doar câţiva centimetri. Se făcuse o linişte mormântală. Două siluete înaripate dispărură rapid în văzduh, lăsând în urmă doar un iureş de pene răzleţe. Tânăra se simţea neobișnuit de mică. Lumea din staţia de autobuz o privea consternată. Simţi cum îi urcă spre inimă sângele, compact ca un cub de gheață, împins de un val de frică inexplicabilă. - V-a lovit? - o întrebă un domn binevoitor, la costum. - Nu, nu, e totul în regulă. Sunt bine, îl asigură ea. - V-a ratat la mustaţă, comentă domnul, în timp ce se apropie de cadavru, ca să-l cerceteze mai îndeaproape. E un porumbel destul de mare. Aţi avut noroc, putea să vă lovească rău. Privi în ochii ei lărgiţi de groază. Era clar că biată fata se afla în stare de şoc. În spatele lor, două negrese grase şuşoteau agitate: - Ăsta-i semn de ghinion. - Tacă-vă fleanca, zăludelor! Ce prostii vorbiţi?! le repezi bărbatul. Apoi se întoarse spre fată, cu un zâmbet forţat: - Mai degrabă aş zice că e mare noroc. Să fiu în locul Dumneavoastră, neapărat aş trage un loz astăzi. Pasărea v-a ratat. Înţelegeţi ce vreau să spun? - încercă o aluzie.

Omul îşi făcu de lucru cu cadavrul. Încercă să-l arunce peste gard. Îl apucă de aripă, făcându-i vânt peste plasa de sârmă, dar nu reuşi să-i imprime suficient avânt încât să depăşească obstacolul înalt. Porumbelul căzu înapoi la picioarele ei, greu ca o piatră. Era de parcă n-ar fi vrut s-o părăsească. Abia a treia tentativă reuşi. Tânăra înregistra cu apatie agitaţia absurdă. Într-un final, pe locul în care căzuse pasărea nu mai era nimic. Părea decorul unei crime perfecte. Continuară să aştepte în tăcere autobuzul. La răstimpuri, tânăra arunca priviri pline de panică peste gard. Oare nu fusese totul prea simplu? Parcă lipsea ceva. Nu trecu multă vreme şi o pisică precaută se apropie de gard. Umbla cu mare băgare de seamă, de parcă ar fi fost ghidată de o mână nevăzută. Fata îşi stăpâni cu greu impulsul de a o alunga. Era absurd să creadă că ar avea vreun drept asupra rămășițelor acelei vietăți, care, întâmplător, fusese pe punctul de a-i schimba destinul. Pisica se mişca ca-într-o secvenţă ireală, filmată cu încetinitorul. Biata felină avea doar trei picioare. Pentru un handicap aşa de mare, era totuși destul de agilă. Ochise pasărea şi se ducea direct spre ea. - Cadoul picat din cer, observă sec domnul de pe trotuar, izbucnind într-un râs un pic prea zgomotos. Felina se plictisi rapid de așa-zisa pleașcă. După ce mirosi un pic, plecă la fel de tacticoasă cum venise. „Se vede treaba că darul ceresc nu era pentru ea” gândi fata, descumpănită. Apoi se forţă să se gândească la altceva. Se gândi la serviciu. Lucra la Cazinou. Avea un contract pe şase luni, pe post de consultantă pentru vânzări de apartamente în regim de time share. Munca ei consta în a convinge cât mai mulți turiști să devină coproprietari ai unor locuințe de vacanţă, pe care urmau să le folosească ulterior, cu schimbul. Uneori îi era silă de propria ei muncă. Așa, postată ca din întâmplare pe coridoarele cazinoului, vânând ocazii de a intra în vorbă cu potențialii clienți, practic cerșea. Activitatea ei semăna leit cu practicile prostituatelor, cu care împărțea aceeași „scenă”. Din când în când, mai juca și ea la automate. Avea o idee destul de clară despre ce ar fi făcut, în caz că ar fi câștigat. Și-ar fi luat un apartament și și-ar fi înscris fiica la o școală privată. Reveni în prezent şi se întristă pe loc la gândul zilei care începuse aşa de prost. Autobuzul se lăsa aşteptat, avea să întârzie din nou la serviciu. Ca de obicei, nu din vina ei. Deşi era născută în Nassau, îi venea greu să accepte ritmul lent în care se mişcau ceasurile pe Bahamas. Uneori avea impresia că mergeau înapoi. Autobuzul se opri lângă bordură. Tânăra urcă şi întinse şoferului bancnota de un dolar. Încercă să-și imagineze un balot de bancnote identice. „Ce-ar fi dacă aş câştiga astăzi milionul?“ îi răsuna în urechi veșnica obsesie. În sala de jocuri nu erau mulţi clienţi. O duzină de feţe obosite îşi făceau de lucru pe la automatele de monezi. Un crupier plictisit etala cărţile pentru doi clienţi americani, cu pălării de cowboy. Altul aştepta răbdător, cu mină impasibilă, proțăpit lângă masa cu jetoanele etajate meticulos, gata de-o partidă de ruletă. Tresări imperceptibil la amintirea îndemnului domnului din staţia de autobuz. Cu mâna dreaptă pipăi instinctiv plasticul lucios al fiselor pe care le plimba cu ea în buzunar de mai bine de o săptămână. Le păstrase din superstiţie, ca „sămânţă de bani”, după ce cinstise cu colegele o afacere foarte bună. De fapt îşi propusese să le joace imediat, pe toate dintr-o dată, indiferent de consecinţe. Dădu să scoată monedele din buzunar, dar zări cu coada ochiului faţa îngrijorată a şefului de la time share. Se stăpâni, îşi retrase mâna. După ce că întârziase, dacă o mai şi prindeau jucând în timpul serviciului, probabil că i-ar fi anulat contractul. Amână încercarea pentru pauza de după-amiază şi se grăbi spre celălalt capăt al sălii, unde o aşteptau colegele. În drum spre lobby, trecu pe lângă automatul ei preferat, cel la care îşi permitea uneori să joace. Părea c-o aşteaptă răbdător, ascuns într-un colţ destul de ferit. „Dacă faci din mine o milionară, te iau cu mine acasă şi te pun în mijlocul sufrageriei” fabulă în gând. Trecu pe lângă barmanul ocupat cu feliatul unei lămâi şi aruncă o privire în colivia numărătoarelor de bani, unde casiera frunzărea bancnote, fredonând. Se consideră norocoasă când trecu neobservată

pe lângă şeful ei, ocupat să-i explice ceva unei colege noi. Observă amuzată cum un băieţel neastâmpărat tocmai se descotorosea de guma de mestecat, lipind-o pe geanta lui, tip diplomat. În clipa în care părăsea sala de jocuri, răsună brusc alarma. Toate luminile disponibile începură să clipească aiuritor. Zgomotul sirenelor era asurzitor. Deşi cunoştea bine agitaţia asta în cinstea „norocosului zilei”, inima i se opri în loc pentru o clipă, de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-un vis adânc. Avu senzaţia că s-ar afla într-o fotografie pe care o cunoştea foarte bine, dar nu ştia de unde. Toţi alergau căpiaţi în urma ei, dornici să-l vadă pe fericitul câştigător. Numai ea nu simţea nevoia să se uite primprejur. Ştia prea bine că, în majoritatea cazurilor, câştigătorii jucau o miză mult prea mică pentru un milion. Tocmai de aceea luase decizia tactică de a miza totul pe o singură mână, mai târziu. Indiferent de şanse, era convinsă că nu şi-ar fi iertat niciodată să joace şi să câştige o sumă neînsemnată, doar pentru că s-ar fi zgârcit în momentul decisiv. Îşi continuă, aşadar, neabătută drumul spre lobby. Fireşte că întârziase! Era ora nouă şi zece. Începând cu acel moment, i se întâmplă ceva straniu. Avea impresia că se joacă pe sine, într-un film pe care în acelaşi timp îl urmărea de la distanţă. Tot ce o înconjura avea o viteză redusă, se prelingea pe lângă ea ca apa de ploaie de pe un parbriz. Era acolo, dar nimeni n-o vedea. Treptat descoperi că nu era deloc amuzant să tot încerci să fii băgat în seamă, fără să te observe cineva. Dacă întindea mâna spre un dosar, cineva mai rapid i-l lua de sub nas. Colegele cărora le adresa cuvântul păreau să n-o audă. Parcă se înţeleseseră toţi să o ignore! Cursa ei contra cronometru se acceleră. Din ce în ce mai disperată se străduia să intre în ritm, să câştige bani. Clienţii cărora le adresa un salut treceau pe lângă ea, indiferenţi. Ritmul devenea din ce în ce mai alert. Fugea, încercând să se prindă pe sine din urmă. Ora mesei o găsi sleită de puteri. Mulţumi în gând pentru pauza binevenită şi se îndreptă, resemnată, spre cantină. Abia se mai târa pe scările care duceau spre cazinou. Lăsă în urmă lobbyul hotelului, în care şeful se străduia încă odată să-i explice noii colege o clauză complicată din contract. Spre surpriza ei, băieţelul era din nou prezent, făcându-şi de lucru cu guma de mestecat pe lângă valijoara şefului. Trecu pe lângă numărătoarea de bani, care fluiera de zor melodia preferată; îl depăşi pe barmanul ocupat pentru a nu-ştiu-câta-oară cu feliatul lămâii. I se întâmplau aceleași lucruri ca și la venire, dar în sens invers. De parcă ceasurile ar fi derulat timpul înapoi, retroactiv! Să tot fi fost cam în dreptul uşii, când izbucni circul asurzitor. Luminile şi sirenele păreau s-o asalteze din toate părţile. O grămadă de oameni se bulucea din toate colţurile spre locul în care se afla automatul ei preferat. Iarăși câștigul zilei! Era neobişnuit să spargă cineva miza maximă de două ori într-o singură zi. „Dar, în fond, de ce nu?”, remarcă ea. Cum norocosul trebuia să fie pe undeva pe aproape, se întoarse să-l vadă. Descoperi la aparatul ei preferat, cu spatele spre ea, o siluetă feminină, la costum negru. Conturul corpului îi era familiar. Simţi cum i se înmoaie genunchii. Cu viteză ameţitoare i se perindară prin faţa ochilor imaginile înregistrate în ultimele minute: barmanul, casieriţa, piciul cu guma, şeful, colega... Parcă rula un film înapoi, cu viteză nebună. Apoi se făcu linişte mormântală în jurul ei. Timpul se opri în loc, graba se evaporă. Ajunsese la ţel, nu mai avea de ce să alerge. Se ajunsese! Pentru o fracţiune de secundă se întrebă dacă nu cumva asta a fost tot. Aşa să fie oare când murim? În jurul ei se auzeau voci agitate. Pescui cu greutate câteva cuvinte răzleţe. Se vorbea despre „o nouă viaţă, un apartament nou”, „fiica la şcoală”, „luat automatul acasă”. Apoi râsete în cor. Prima propoziţie completă pe care o auzi fu: - Nu ştiu ce să spun! - urmată de: Mă simt de parcă n-aş fi eu. Mi se pare că stau lângă mine. Cred că nu realizez cu adevărat ce s-a întâmplat. - Mai am de alergat până mă prind, se auzi spunând, prin propria ei gură. Ecranul de deasupra intrării afişa numele ei, cu majuscule, într-un chenar de bancnote. Dedesupt trona o cifră lungă cu multe zerouri. Un Milion! Nu mai încăpea îndoială, era ea. Una la un milion! În colţul ecranului se putea citi ora fericitului eveniment. Era nouă şi zece.

CV literar: Gabriela Căluţiu Sonnenberg Născută în oraşul Tălmaciu, judeţul Sibiu. Absolventă a Facultăţii de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Din anul 1998 stabilită în Spania. Debut literar la publicaţia Observatorul din Toronto în anul 2003, urmat de numeroase colaborări la reviste şi ziare pe suport de hârtie şi online, din țară și din străinătate. Limba de expresie: româna. Din 2012 membru al AJTR (Asociaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din Romania), LSR (Liga Scriitorilor din România) și UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România).

10. Biletul de papagal Pop Dorina La umbra castanilor, Lenuța cocea clătite. Lângă ea, Neluțu le umplea cu dulceață. Alături alte și alte gospodine din Moneasa făceau același lucru. Din capătul poieniței, printre fum și aromă de dulceață, se auzea muzica de fanfară. Le acompania? Nu. Era un ritual împământenit de ani: Festivalul clătitelor! Puțin mai departe, oportuniștii vindeau care ce puteau de la gablonțuri, la tricouri, ii naționale și chiar covoare țesute. Puzderia de lume venise de dragul clătitelor? Soarele mângâia întinderea omenească și zâmbea. Mirosul de clătite îi pătrunsese adânc în nări. Își trimite câteva raze solie, în speranța unei degustări din minunățiile rumenite. Nu se oferea nimic de pomană. Totul avea un preț bine stabilit. Printre ofertantele tarabe de suveniruri și locul unde se coceau ademenitoarele dulcegării, turiștii se plimbau ca soldații într-o fortăreață. Lenuța era mulțumită. Copsese câteva sute de clătite... făcuse ceva „cheag”. Obosise. Pe un platou mai așteptau a fi degustate (contra cost) o grămadă mare de minunății umplute cu dulceață de nuci verzi. Soarele, insistând de câteva ore să primească măcar o porție mică, dezamăgit se pregătea de culcare. Fumul se cam risipea, iar acordurile muzicii de fanfară au fost înlocuite cu muzica populară. În joc de doi, într-un colț al poieniței, femei și bărbați săreau care cum știau și puteau. Din depărtare o tobă dirija: dansatorii, soliștii și pe ceilalți instrumentiști. Ce-ar fi dănțuit și Lenuța... dar omul ei plecase acasă. Aveau gospodărie mare, iar vitele necesitau a fi îngrijire. Neluțu plecase cu tatăl său. Iubea junincile. Era una din principalele lor surse de venit. Tot anul, Lenuța mergea o dată pe săptămână la o piață din Arad să vândă lapte și brânză. Venea cu buzunarele pline. – Bileteee, bilete de papagal... Visele Lenuței se închid. Nu înțelegea mesajul. Cască ochii. O ciudățenie de bărbat domina orizontul adormit prin înălțimea și sunetele stridente care-i ieșeau din gură: – Aflați-vă viitorul! Cumpărați un bilet... Lângă țigara care alimenta periodic plămânii împricinatului se putea zări un bărbat de vreo doi metri, încălțat în cizme de piele asortate cu o pereche de pantaloni trei sferturi, din care ieșea dezordonat o cămașă în carouri ușor decolorată. Pe cap trona o pălărie verde cu o pană de păun pe partea dreaptă. Zgomotosul ținea în mâna stângă o cutie veche din lemn. Din ea, agățat pe o bară prinsă de cutie, un papagal „rupea” cu privirea mulțimea. – Cumpărați un bilet! Destinul vă șoptește... Lenuța nu știa cum să reacționeze. Cuvintele i se opresc în gâtlej, dar amintirile lunecă printre zâmbete. * Când locuia la Felix, cu bunica, cu câțiva zeci de ani în urmă, în fiecare vară venea la băi o doamnă din Bacău: Manea Maricica. Era cam de vârsta bunicii. Îi plăcea uneori să se ascundă sub masă și să le asculte cum sporovăiau vrute și nevrute. Într-o zi ce-i veni Maricicăi să-i spună bunicii? O amintire din vremea studenției ei la Iași. Fusese târg mare. De acolo, în joacă, își cumpărase un bilet de papagal. Curioasă, l-a citit imediat. Dar în timp ce citea biletul și încerca să pătrundă în taina celor două propoziții scrise pe acesta,

Maricica devenise martora unei scene de tot hazul. Și bineînțeles talentul ei oratoric a multiplicat veselia. Bunica Lenuței s-a distrat pe cinste. Cică domnul care-i vânduse biletul de papagal fusese dărâmat în ambuscada creată de trei tineri, iar biletele de papagal căzuseră bucată cu bucată într-o căldare cu vin fiert. Al ei „supraviețuise”. Era ultimul supraviețuitor. Mi-am mutat repede râsul de sub masă, în curte, pentru a nu fi descoperită. În seara aceea, mult le-a trebuit celor două femei (bunicii și doamnei Maricica) să instaleze tăcerea în căsuța cu prispă. Doar revenirea mea le-a mai potolit nițel. Hazul îl aveau în sânge amândouă. Doar trebuia gâdilat și erupea în atmosfera din jurul lor spre deliciul auditoriului. – Și cum zici, Maricico? Biletul de papagal ți-a dirijat destinul? – Da, Anuță. Am doi copii din două căsnicii și am rămas văduvă. Așa a scris acolo. – Da, amu, dară... dacă așe-i vorba... * O podidește râsul, dar printr-un gest necugetat îl strigă pe bărbatul cu papagalul. – Hei, domnu’... vreau și eu un bilet! Bărbatul întoarce capul, dar nu reușește să deslușească de unde venea vocea. Era încă furnicar. Lenuța îi face cu mâna. Pentru a nu se răzgândi, bărbatul grăbește puțin pasul. Ajunge în fața mesei cu clătite. – Vă pot ajuta cu ceva, señora? – Da. Vreau un bilet. Cât costă? Nu se grăbește să-i răspundă. Se întoarce spre papagal: – Piri, doamna vrea un bilet... – Cinci lei... Vă costă cinci lei! Lenuța, surprinsă de spontaneitatea papagalului, râde cu poftă. Se caută în buzunar și îi întinde precupețului suma cerută. – Piri, dă-i un bilet doamnei. Cu ciocul plin de fum, papagalul amestecă biletele și alege unul. Bărbatul îi întinde Lenuței biletul. – O seară bună, spuse bărbatul în timp ce se depărtează de ea. O voce mecanică silabisea: „Mul-țu-mim! Mul-țu-mim!” Lenuța zâmbește, dar grăbită desface biletul să citească „ce-i rezervase destinul său”. CV literar: Pop Dorina - Premiul I la Festivalul Lumină Lină (pentru poezie în volum) - 14 septembrie 2013, Timișoara - Mențiune la revista „Familia ortodoxă” – cu tema ”Scara” (decembrie 2013 – ianuarie 2014) - Premiul al III-lea la revista”Familia ortodoxă” –cu tema”Cea mai dragă amintire” (febr.2014)

11. TRANDAFIRII GALBENI Viorica Gusbeth Sub o coastă de deal, o căsuţă modestă îşi etala farmecul arătând celor ce treceau pe strada în pantă, cu urcuş destul de anevoios, o grădiniţă de flori ce da casei un farmec aparte.Din luna mai şi până târziu în noiembrie , strada era inundată de cel mai plăcut parfum. În grădiniţa din faţa casei, erau sădite de tânăra stăpână a locuinţei , flori de toate soiurile şi toate culorile. De la panseluţele delicate, azalee, crini, lalele, lăcrămioare şi până la sobra crizantemă, toate florile se bucurau de atenţia tinerei stăpâne a locuinţe. Acum , în după amiaza zilei de primăvară, îşi luă fetiţa de cinci ani, o aşeză pe scăunelul special construit de tatăl zelos, îi îndreptă boneţica roză de pe cap şi-i spuse: Liana, mama te roagă să stai cuminte aici pe scăunel, eu am de lucru în grădiniţa de flori, tu priveşte la mama şi vorbim amândouă, dar să nu pleci de aici, te rog frumos. -Da, mami, aici stau, îmi place să privesc la mâinile tale, cum mângâie florile .-Da, le mângâi dar uneori sunt şi supărată pe ele şi le cert, ca şi pe tine! - De ce mami? Ele, florile,sunt atât de ascultătoare, nu pleacă nicăieri, doar dacă le rup eu şi le aduc în casă! u discutat cele două, mamă şi fiică, până când, Liana s-a plictisit, s-a

ridicat de pe scăunel şi a venit să-şi ajute mama la scos buruiana de pe straturile de flori. Lângă tufa de liliac ce-şi etala farmecul, pregătindu-se să dea în floare, tufe de trandafiri ocupau tot stratul de lângă gardul de beton. Liana se apropie de liliac , încercând să ajungă la o crenguţă ce se pregătea să înflorească şi se sprijini cu mânuţa de o tufă de trandafiri. Au, ţipă ea, mă doare, mami! Mama veni repede lângă fetiţa speriată; Ţi-am spus scumpo, să stai pe scăunel, uite ce ţi-ai făcut, îi zise fetiţei, ştergându-i cele câteva picături de sânge de pe deget. Uf, ce rău e trandafirul ăsta, nu-l iubesc de loc! Hai, Liana să intrăm în casă, am terminat treaba, şi vino să-ţi pun puţin spirt pe înţepătură.Intrară în casă,mama spălă mica zgârietură cu spirt, apoi îşi văzură, fiecare de treburi. Liana intră in camera ei cu fereastră ce da în grădiniţa de flori.Privi pe fereastră şi-i şopti trandafirului: sunt supărată pe tine , m-ai zgâriat! Nu te iubesc ! În una din zile , venind de la Grădiniţă, Liana intră în grădiniţa cu flori. Educatoarea le-a povestit că, sunt şi trandafiri ce nu zgârie. Se duse la tufele de trandafir, sperând că, aşa , în cele câteva zile de când nu a m-ai fost să vadă florile, poate trandafirul ce a zgâriat-o şi-a pierdut ţepii. Privi cu uimire la tufele de trandafiri. Flori mari, galbene ,cu petalele strălucind în soare acopereau toate tufele de trandafiri. Mama, ţipă, Liana, au înflorit trandafirii ! Ce frumoşi sunt! Galbeni strălucitori ! Se apropie de o floare , mirosind-o. Ah, ah, ce frumos miroase! Se aplecă din nou şi mirosi cu nesaţ trandafirul galben cu petale de aur. Au trecut ani şi ani. A întâlnit şi primit în dar o mulţime de trandafiri de toate culorile. Le mirosea, căutând cu ardoare să simtă mirosul acela din copilărie, mirosul trandafirului din grădiniţa cu flori, de la casa copilăriei.Nu a întâlnit nicăieri trandafirul galben cu mirosul acela extraordinar, al copilăriei.Prietenii ei cunoşteau aceea căutare a ei, îi aduceau trandafiri,în mod special , galbeni. Mirosea trandafirul şi tristă, îl aşeza în vas, dezamăgită. Termină Facultatea de Horticultură şi după zeci de experimente, realiză! Trandafirul galben cu miros dumnezeiesc, fără ţepi, cu floarea strălucind de sănătate şi miros inconfundabil, mirosul trandafirului galben din grădiniţa de flori de la casa copilăriei, din Bucovina. 12. ROMÂNI PE MELEAGURI CANADIENE Lenuța Bura Pop Aşa cum într-o viaţă de om se întâmplă multe lucruri neprevăzute, mi s-a întâmplat şi mie, ca prin anul 2006 la vârsta 69 de ani, pensionară, nici nu-mi puteam imagina ca la acea vârstă să ajung tocmai peste ocean, în orașul Calgary, din Canada la muncă. Prin anumite împrejurări am ajuns şi în familia unei nepoate, care după revoluția din 1989 asemenea multor tineri din România au emigrat în Canada. Prin intermediul familiei ei am cunoscut mai mulţi români de toate vârstele, printre care şi copii. Una dintre cunoştinţele mele din Calgary, o persoană care mi s-a părut mie mai deosebită și de care m-am apropiat mai mult, a fost domnul Sabău, un domn de peste optzeci de ani, emigrant de peste treizeci de ani și cu multă experiență de viață. Acest domn inimos, pentru a mă ajuta ca să-mi petrec timpul de ședere pe acele meleaguri plăcut şi mai uşor, m-a introdus într-un grup de seniori români, care se întâlneau o dată pe săptămână într-un parc numit, „Devoniam Gardens,” parc care era amenajat la etajul patru a unei clădiri, impunătoare, cu multe etaje. Parcul era în așa fel aranjat și gospodărit încât aveai senzația că ești într-un parc obişnuit pe pământ, doar că acesta era acoperit, foarte bine luminat și aerisit. În tot parcul se puteau admira copăcei şi tufiş prin care zburau și ciripeau vrăbiuțe, o cascadă din care curgea apa la vale prin pâraie amenajate, pe care din loc în loc sunt bazine cu pești frumos colorați, alei cu foarte multe flori, verdeață, bănci de odihnă și un loc de joacă pentru copii. Pentru că e o plăcere să te plimbi pe acolo, mai ales când afară nu se poate, iar în Canada sunt multe zile de acest fel, parcul este plin de vizitatori de toate vârstele, în orice sezon și la orice oră a zilei până seara târziu. Aici seniorii români se așezau în grup la o masă în număr de câte doisprezece și uneori și mai mulți, iar din grup făceau parte vârstnici de peste 80 de ani stabiliți în Canada de peste 20-30 de ani,

dar erau prezenți și vârstnici veniți în vizită la copii lor, emigrați după revoluția din 89. Stând timp de trei patru ore la o ceașcă de cafea sau la o prăjitură foarte dulce cum se fac în Canada, timp ce lor li se părea scurt, își depănau multe amintiri, regrete, dureri sufletești, dorul de țară și dorul de cei rămași din familia lor, pe care din neputință, cauzată de vârstă nu-i mai pot revedea. Dintre cei prezenți în grup m-a inpresionat cel mai tare doamna Diaconescu. Dumneaei avea 89 de ani, se deplasa greu, dar și așa venea la acelea întâlniri, pentru a socializa și a putea vorbi în limba natală. În Calgary locuia în familia ficei sale, avea un ginere german care nu vorbea românește, un nepot născut în Canada și vorbea în engleză, doar cu fiica ei care era toată ziua plecată, mai putea schimba seara câteva vorbe, dacă aceasta nu venea de la serviciu prea obosită. Alăturându-mă și eu dumnealor, i-am ascultat, i-am compătimit dintr-un anumit punct de vedere, iar părerea mea am să vi-o descriu şi în câteva versuri : VÂRSTNICI ÎN CANADA În Calgary într-o grădină, Vârstnici se plimbă de mână. Românii în grup se adună, acum, De n-ar fi pornit la drum.

Viața lor din Canada, Nu se poate compara. Cu ce a fost, ar și Și povestesc împreună.

Despre ce-a fost și va fi, De nepoți, despre copii. Despre ce e nou prin țară, mereu, Despre fosta viață amară.

Și totuși, chiar dacă ar vrea, Țara lor n-o pot uita. I-ar face vizite Dar sunt bătrâni, le este greu.

De frați rămași în țara lor, De care ei duc mult dor. Dor de tot ce-a mai rămas, Dar, țara lor nui la un pas. Este normal și se știe că oamenii în puterea vârstei suportă mai ușor anumite greutăți, cum este despărțirea de locul natal și adaptarea pe alte meleaguri, dar copiilor și vârstnicilor le este foarte greu. Timp de șase ani, perioadă de timp în care am stat în Canada, am obsevat că cel mai greu se adaptează adolescenții, ei trec prin perioade crunte. Am cunoscut o fetiță care atunci când a plecat din țară era în anul întâi de liceu, avea prieteni, colegi de care s-a despărțit foarte greu, iar adaptarea în Canada îi era imposibilă. Din acest motiv a muncit la negru, ca să-și facă rost de bani și în secret față de părinți și-a cumpărat bilet de avion ca să se reîntoarcă în țara ei. Însă nu a reușit să plece pentru că fapta ei a fost descoperită de părinţi şi pentru că era minoră, avea nevoie de însoțitor pentru călătorie. Copii mai mici trec mai ușor peste perioada de adaptare dar le este și lor greu, plâng mult, nu vor să meargă la școală pe motiv că nu sunt bine primiți de către băștinași. Le este dor de cei de acasă și mai ales de bunici, motiv pentru care mereu întreabă, de ce ei nu au bunici, aşa cum au mulţi copii din clasa lor. Am avut ocazia să cunosc mai bine un băiețel, care mi-a povestit multe din suferințele sale legat de emigrare, iar eu le-am așezat tot în câteva versuri. COPIL EMIGRANT

Boboc din floare românească, Crescut în casa de pe deal. Aveai bunici să te-ngrijească, Și-ai reușit să-ajungi la mal.

Dorești mereu să-i poți vedea, Pe cei doi dragi bunici. Drumul e lung și tu ai vrea, Ca ei mereu să vină aici.

Plecat din fragedă pruncie, Departe, hăt peste ocean, Unde trăești în pribegie, Și tot mai trece câte-un an.

Dar lor le este și mai greu, Să-și lase casa de pe deal. Așa stau triști, cu dor mereu, Și tot așteaptă un semnal.

Tu erai mic de-așa călătorie, Îți este dor de ce-a rămas. Căsuță, deal, copilărie, Bunici ce greu fac câte-un pas. Împreună cu nepoţii mei, făceam multe ieşiri în oraşul Calgary, prin parcuri, malluri şi locuri istorice, dar și înafara acestuia prin Munţii sctâncoşi ai Canadei. Așa întâlneam mulți români și aflam cum își trăiesc viața departe de cuibul lor natal, iar impresiile mele le-am așezat din nou pe hârtie în felul care urmează: CANADA Munţi sctâncoşi cu piscuri mari, Cascade, lacuri şi gheţari. Păduri de brazi pe-ntinse zări, Câmpii verzi, râuri și mări. Un teritoriu lung și lat, Loc pentru cei ce au emigrat. De ești român, chinez sau rus, Aicea este loc de-ajuns.

Aici români sunt mii și mii, Veniți din țară-n pribegii. Sunt așezați la casa lor, Muncesc, sunt harnici și au spor Prin parcuri vezi bătrâni părinți, Din țară la copii veniți. Plimbând, de au, un nepoțel, De nu, plimbă un cățel.

Orașul Calgary bogat, În sudul țării așezat. Înconjurat de munți brumăeii, Și-apoi de brazii argintii.

Se-nveselesc la tot ce spun, Sunt obosiți atâta drum. Îngrijorați de casa lor, Stau greu aici cu atâta dor.

E plin de flori și de verdeață, Privindu-le parcă prinzi viață. E primitor și darnic des Pentri cei care l-au ales.

Au și acasă nepoței, Și-ar vrea să fie și cu ei. Dar drumu-i lung până aici, Nu e ușor pentru bunici.

Pentru viața pe care o duc din punct de vedere material românii plecați, i-am putea invidia, dar numai ei știu câtă durere ascund în sufletul lor, pe care din mândrie nu și-o exprimă, afli doar atunci când mănânci o pită și o sare cu ei, după o vorbă din popor. Pentru a-mi exprima părerea și din acest punct de vedere, o veţi citi tot în versuri. ȚARA MEA România-i țara mea, Eu orișiunde m-aș afla.

De multe ori dacă-ar putea, S-ar întoarce-n țara sa.

Nu pot uita al meu pământ, Păstrat de strămoși ca sfânt. mii, De mare preț e liniștea Români plecați în patru zări, Peste ocean, peste mări. Trăiesc și-acolo și muncesc, sperăm, La țara lor tot se gândesc. Să ne păstrăm locul natal, Nu sunt toți foarte fericiți, Aud mereu români huliţi

Nu e destul pentru a trăi, Să ai dolari, euro, Pe care-o ai în țara ta. Români fiind mereu Că nu va trebuii să mai plecăm. Să nu ne lăsăm duşi de val.

CV literar: Lenuța Bura Pop În vremuri grele prin 2006, văduvă şi nereuşind a mă întreţine dintr-o amărâtă de pensie, la varsta de 69 de ani, am luat exemplu tinerilor și am plecat la muncă în Canada. Acolo, am învățat să scriu la calculator şi așa am reușit să scriu și să public două cărți: „Fata din Cămara zânelor” şi „ Departe de Cămara Zânelor” Două cărţi care se încadrează intre roman autobiografic şi proză memorialistică, conțin și multă etnografire din Oas. Acum mai am material pentru incă două cărţi, dar duc lipsă de sponsori.

13. Sub teiul lui Eminescu, a răsărit iubirea Stan Virgil Lumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de vară. Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosferă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii. Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un roman cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele 5 guri din casă şi săşi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se plătesc către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private. Până va sosi în gară motorul ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară asistându-mi cele două genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Iaşi. Plec la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - filiala Iaşi, din care fac şi eu parte. În ultimul timp pentru mine s-au creat mai multe oportunităţi. Poate că aşa le-a rânduit hazardul, sau Bunul Dumnezeu. Să pot finaliza romanul început cu un an în urmă şi mai ales, să cunosc pe internet persoana care mă v-a sprijini la finalizarea romanului, dându-mi şansa de a-i găsi un final pe care nu-l prevăzusem în timpul scrierii lui şi mai ales de a mă însoţi şi feri de orice neprevăzut într-un oraş atât de mare şi frumos precum Iaşul. Apariţia sa în activitatea mea creativă, mi-a influenţat hotărâtor şi dorinţa de a participa la şedinţa anuală a filialei, prilej care din nou mi-a deschis o nouă portiţă şi anume oportunitatea de a lansa romanul „Parfum de orhidee” în faţa colegelor şi colegilor mei de filială, scriitori şi poeţi cu experienţă şi renume şi cu multe scrieri recunoscute ca valoare artistică. Curând a sosit motorul ce mă va duce timp de aproape o ora şi jumătate până în gara Constanţa, aşa că mi-am luat la revedere de la amicul meu Goguţă şi mi-am ocupat un loc la fereastră, să pot revedea după mulţi ani, partea maritimă a litoralului, pe cea rutieră văzând-o destul de des. Întunericul şi norii ce apasă peste acoperişurile oraşului este spart de luminile gării destul de firave. Cobor din motorul parcat la linia a patra şi prin tunel mă grăbesc să urc în trenul Constanţa –

Iaşi ce aşteaptă liniştit la linia întâia. Îmi găsesc locul şi rămân surprins de confortul compartimentului. Parcă aş fi într-un vagon de clasa a I a. În sfârşit se pune în mişcare. Din ce în ce este mai întuneric şi peronul dispare în urma garniturii, rămânând tot mai departe, în timp ce luminile se împuţinează, iar trenul înaintează spre periferia oraşului Constanţa. De acum până dimineaţa la ora opt trecute, am timp destul să mă pregătesc sufleteşte la ce voi descoperi în capitala culturală a Moldovei şi a coanei Chiriţa lui Bârzoi din comediile marelui poet şi dramaturg Vasile Alecsandri. Spre surprinderea mea care nu am mai călătorit cu trenul de ani buni, am descoperit un nou tip de vagon, mai confortabil, cu doar şase locuri în compartiment, exact ca la clasa a I a aşa cum am mai spus, însă inconvenientul era că nu exista uşă care să-l închidă, iar luminile rămân pe tot timpul călătoriei permanent aprinse, chiar dacă ai prefera să aţipeşti câteva minute. Mai erau doi călători, doi moldoveni de undeva de pe la optzeci de kilometric de Focşani unde trebuiau să coboare după cum am aflat mai târziu şi apoi să aştepte un alt tren sau autobuz, n-am înţeles ce, până în localitatea lor. Un tip mai slăbuţ de puteai să aşezi doi ca el pe un singur loc, a adormit cum a terminat de servit cina frugală, compusă din pâine şi ceva mezeluri, care din când în când erau acompaniate cu o gură de bere dintr-un PET de doi litri, însă celălalt, mai înalt şi mai robust, cum îi stă bine unui ţăran învăţat cu greutăţile câmpului, la vreo cincizeci şi ceva de ani, mia ţinut companie până la coborârea lor la Focşani. De la el am aflat că de fapt erau angajaţii firmei Chevron şi mai existau cazaţi în Venus circa patru sute de alţi salariaţi care erau plătiţi să contribuie la prospectarea şi descoperirea gazelor de şist în Dobrogea. După trei săptămâni de căutare pe câmpurile dobrogene cu nişte aparate care înregistrau coduri pe care numai specialiştii Chevron le cunoştea semnificaţia, plecau spre casele lor pe banii firmei, ca apoi să revină după alte şapte zile la hotelul din Venus unde erau cazaţi, pentru alte trei săptămâni de alergat pe câmpiile Dobrogei. Trenul se mişca în noapte când alene de parcă era o mocăniţă de munte, când alerga sprinţar spre destinaţia finală. Undeva prin nu ştiu ce gară sensul de mers s-a schimbat, de parcă mecanicul de locomotivă a uitat ceva în ultima gară abia părăsită şi ne întoarcem spre locul de plecare. Am înţeles de la vrâncean că se schimbase traseul iar o parte dintre vagoane au pornit spre altă destinaţie. Pe la miezul nopţii iar s-a schimbat locomotiva. În sfârşit, când zorile începeau să spargă întunericul, muşcând flămânde din negura nopţii, ne aflam în gara Vaslui. Eram cred în viaţa mea de călător cu trenul pentru a treia oară în această gară. Am mai fost odată la Iaşi imediat după cutremurul din 1977 şi acum vreo patru - cinci ani în urmă, călătorind spre Suceava, ca să ajung la Vatra Dornei într-un concediu. Părăsind Vaslui ul, nu peste mult timp trenul alerga printr-o ceaţă din ce în ce mai densă, amintindu-mi de dimineţile petrecute pe mare, când ceaţa cuprindea cu umezeala sa, întreaga întindere nemişcată a mării, asemenea ca oglinda de cleştar din camera vreunei prinţese din basmele lui Petre Ispirescu. Uneori când mă aflam la pescuit, se întâmpla ca din cauza ceţii dense căzută din timpul nopţii, să mă întâmpine şi o mare neprietenoasă, cu valuri rebele, înspumate, ce se loveau cu tărie de corpul din fibră de sticlă al bărcii mele. Speram să nu se întâmple aşa şi cu Iaşul. Să fiu întâmpinat cu aceeaşi răceală şi umezeală. Acum eram printre dealurile Vaslui ului şi ceaţa stătea agăţată de ramurile plopilor de pe marginea căii ferate, spălând ghemotoacele de vâsc atârnate ca nişte cuiburi de ciori de crengile golaşe. Erau atât de multe încât mi-aş fi dorit să le fotografiez dacă era posibil. O dimineaţă umedă, ceţoasă, cum numai Bacovia ar fi fost capabil s-o descrie în poeziile sale pline de umezeală. Se luminase de ziuă. Şi ceaţa se mai disipase. Doar umiditatea din atmosferă o simţeai cum persistă prin gările unde oprea trenul. La un moment dat prin fereastră se distingeau în depărtare parcă ruinele unor construcţii megalomane de pe timpurile apuse acum mai bine de douăzeci şi patru de ani. Nu ştiu ce puteau fi. Dacă în dreapta era gara Nicolina, înseamnă că puteau să fi fost cândva renumitele uzine „Nicolina”. Pe timp ce mă apropiam de punctul final, simţeam cum prin corp încep să mă înţepe nişte ace care se tot mişcau continuu creându-mi un disconfort vizibil, ne mai putând sta pe fotoliul confortabil din compartiment. Nu ştiam cum va arăta persoana ce ar fi trebuit să fie la capătul peronului. Ştiam doar că sunt aşteptat de cineva pe care trebuia s-o descopăr doar din imaginea văzută pe un avatar

de messenger. Dar dacă nu va fi ajuns la timp în gară? Mă gândeam eu cu teama în suflet. Nu-i nimic. Ştiu unde am întâlnirea pentru şedinţa de a doua zi, merg să mă cazez într-un hotel şi la ora stabilită voi fi la întrunirea cu ceilalţi membri ai filialei Ligii Scriitorilor. La coborârea din vagon cu bagajele în mână, am descoperit spre liniştea mea lăuntrică cum o doamnă elegantă, subţirică, îmbrăcată într-un pardesiu de culoare verde, cu părul bine aranjat, de un roşu închis, cred la fel de emoţionată ca şi mine, dacă nu mai mult, mă aştepta renunţând la dulcele somn al dimineţii. Eram doar prieteni virtuali internauţi şi ca în orice prietenie virtuală, atunci când faptic ajungi în situaţia de a te cunoaşte personal, această întâlnire nu poate decât să-ţi creeze o stare emoţională pe care numai cei ce-o trăiesc pot s-o înţeleagă. Nu mai simţeam oboseala unei nopţi nedormite şi nici a alteia în care nu m-am odihnit tot din cauza emoţiilor mai mult de două ore. Simţeam doar cum pulsul a ajuns la maximul bătăilor admise înaintea infarctului şi cum picioarele nu mă mai ajută să merg mai departe. Trebuia să trec şi peste aceasta. Doar am mai fost adeseori în asemenea situaţii emoţionale, însă pe atunci eram mai tânăr, nu cu o săptămână înainte de a deveni septuagenar. O strângere în braţe, o sărutare de mână şi alta pe obraji şi parcă s-ar fi îndepărtat ceaţa în care intrasem odată cu trecerea prin gara Vaslui. Doar răcoarea mai persista şi aceea nu era răcoarea dimineţii, ci cea a emoţiilor pe care o simţeam amândoi ca nişte adolescenţi. Lângă mine păşea o doamna elegantă, cu un chip luminos, un ten fin, zâmbitoare, cu mersul drept, sprinţar, un pic jenată, chiar dacă încerca să-şi ascundă starea emoţională. M-am lăsat condus spre staţia de tramvai şi am refuzat elegant de a fi ajutat la bagaje. După cât era de subţire la trup aşa cum se distingea prin pardesiul din stofă fină, asortat cu o eşarfă elegantă din mătase, imprimată cu desene mari, florale, ce-i acoperă un întreg umăr, mă gândeam că oricât de uşor ar fi fost bagajul meu, tot s-ar fi simţit presiunea lui asupra mâinilor sale delicate, cu degetele lungi şi subţiri şi cu o manichiură impecabilă. Fără să vreau eram atent la toate detaliile în ceeace o privea. Nu ştiam unde şi cine mă însoţeşte şi cât de puritană va fi faţă de un individ necunoscut, venit de la malul mării să cunoască Iaşul şi de ce nu şi, ieşencele? Călătoria cu tramvaiul la ora dimineţii când călătorii încă se mai îndreptau spre locurile de muncă sau spre şcoli, a durat poate o jumătate de oră. Ne îndreptam spre o altă parte a oraşului, spre cartierul Tătăraşi. Auzisem de această denumire de cartier dar nu aveam habar unde este ca zonă, sau direcţie. Tramvaiul a trecut pe străzi largi, cu blocuri înalte şi elegante, construcţii vechi având o arhitectură impresionantă, dar şi pe altele înguste, unde casele erau modeste, unele destul de degradate, ceva firesc pentru marele oraşe de la noi din ţară, unde se văd pregnant nu numai urmările cutremurului devastator din 1977, cât mai ales neglijenţa condamnabilă a edililor tuturor oraşelor. Pe la amiază, după ce m-am refăcut printr-un somn odihnitor şi am servit un prânz regal, oferit de amabila şi frumoasa mea gazdă, amândoi aveam aceeaşi dorinţă: eu să vad oraşul seara în toată splendoarea lui, gazda să-mi fie ghid, aşa că am hotărât să mergem să vizităm pentru început parcul Copou pe care nu l-am putut vedea în prima mea vizită la Iaşi, de prin anul 1979 - 1980. Eu chiar mi-am dorit să mergem până la capătul liniei de tramvai, să văd şi mănăstirea de maici din parcul Copou, unde este maică şi o fostă vecină, a cărei familie are locuinţa lipită de cea a mea, însă era prea târziu şi puteam pierde alte locuri interesant de văzut din parc. La pas, umăr lângă umăr, am pornit să colindăm prin parcul Copou, pe aleile sale bine iluminate, pline cu statui reprezentând diferite personalităţi culturale, sau reprezentative ale unor timpuri de distinsă şi memorabilă glorie ale Moldovei. Aşa am ajuns în faţa teiului lui Eminescu, acum încins cu un rezistent brâu metalic pentru a nu i se risipi în zeci de bucăţi trunchiul secular, ajuns într-un real grad de putrezire. Cum Eminescu va dăinui pentru cultura românească dea lungul timpurilor viitoare, în pofida faptului că aceasta a devenit o soră vitregă atât pentru guvernanţii acestei ţărişoare greu încercată în ultimii douăzeci şi patru de ani, cât şi pentru noua generaţie care este complet dezinteresată de cărţi şi conţinutul lor, indiferent de tematica acestora, teiul lui Eminescu va dăinui şi va fi permanent în inimile ieşenilor şi prin ei a tuturor românilor, de aceea Bunul Dumnezeu a făcut ca din rădăcinile teiului secular, să

răsară o nouă mlădiţă de viaţă care să continue spiritul eminescian în inimile locuitorilor acestui minunat oraş. Luminile proiectoarelor scoteau în relief măreţia teiului şi frumuseţea lui, în ciuda faptului că în acest anotimp era dezbrăcat de cea mai frumoasă podoabă a sa, frunzişul şi florile plăcut mirositoare. Eram gelos pe ieşeni care aflându-se în compania unei fiinţe dragi, puteau stand pe banca de sub tei în companiei iubitei, să simtă vibraţia energetică a poeziei eminesciene, aşa că ne-am mulţumit să facem fotografii lângă tei şi statuia marelui poet naţional, fotografiindu-ne reciproc. Plimbarea noastră nocturnă a continua după ieşirea din parc, coborând colina Copoului, spre centrul oraşului. Am făcut fotografii în poarta Centrului Militar cu o poartă măreaţă de parcă te aflai în faţa porţii Brandenburgului, la fel de bine iluminată de către proiectoarele amplasate în faţa porţii, ca şi clădirea Centrului Militar ce se profila maiestuos în fundalul curţii. Pentru Iaşi este un important simbol al oraşului şi concomitent un simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria armatei române dea lungul timpurilor. Pe frontispiciul porţii stătea scris cu litere mari aurite: ONOARE ŞI PATRIE. Aceste litere aurite te umpleau de emoţie gândindu-te la trecutul glorios al oştirii române pe câmpurile de bătălie. A urmat vizitarea holului de intrare în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am admirat tablourile marelui pictor cel ce a fost Sabin Bălaşa, ce acopereau pereţii sălii „Paşilor pierduţi” cum era denumit acest hol măreţ, tablouri în care predomina culoarea de azuriu. Şi de o parte şi de cealaltă a bulevardului străjuiau clădiri măreţe cu o arhitectură plină de istorie, fie că acum funcţionau în ele spitale, teatre, sau sediile diferitelor instituţii de stat. Timpul devenise atemporal. Nici nu simţeam cum se scurge pe lângă mine. Nu ştiam către ce să-mi îndrept obiectivul aparatului de fotografia. Spre măreţia statuilor sau frumuseţea clădirilor. Aşa am ajuns în central oraşului, în faţa hotelului „Unirea”, hotel de care mă legau singurele amintiri din prima mea vizită la Iaşi când am admirat oraşul de la etajul patrusprezece, unde exista un bar. Doar hotelul şi restaurantul „Traian” îmi erau cunoscute cât de cât. Acum le revedeam sub o altă perspectivă. Una a realităţii actuale, nu ca o imagine vagă rămasă din vremuri trecute. Centrul Iaşului ce se profila în întunericul spart de luminile proiectoarelor amplasate peste tot, îţi crea certitudinea că este un oraş interesant, viu iluminat, frumos din punct de vedere arhitectonic, un oraş ce merită să fie vizitat pentru că are ce să-ţi ofere la tot pasul. Nici nu am simţit cum a trecut timpul pe lângă noi şi nu numai răcoarea serii de început de martie, cât mai ales oboseala mersului pe jos, mers ce nu mă caracterizează fiind comod în această privinţă, faţă de gazda mea care puteam s-o numesc o adevărată globe trotter local, după câţi kilometri făcea zilnic pe jos pentru menţinerea condiţiei fizice, să dorim a ne îndrepta spre casă, cu speranţa şi intenţia de a relua această vizită nocturnă în alta diurnă la lumina zilei, după şedinţa filialei ce avea loc a doua zi. Teiul lui Eminescu mi-a rămas întipărit în memorie şi în visul nopţii ce a urmat, l-am revăzut din nou sub o altă apariţie. Avea ramurile puternice pline de verdeaţă, în al cărui frunziş se auzea trilul păsărilor ca o melodia cântată de o tânără îmbrăcată într-o rochie lungă, vaporoasă, din mătase albă, care ciupea cu delicateţe corzile unei harpe, ca o chemare spre iubire, spre acel sentiment înălţător ce numai inegalabilul poet a fost capabil să-l definească cu măiestrie în versurile sale nemuritoare. Tânăra înălţa în eter prin melodia ce-o interpreta, un imn al iubirii ce învăluia cu mantia sa fermecată perechea aşezată, pe banca îndrăgostiţilor cum o pot numi ieşenii, de sub ramurile pline cu flori albe, plăcut mirositoare, deoarece orice pereche s-ar aşeza pe ea, nu poate decât să fie cuprinsă de vibraţiile energetice ale teiului, dătătoare a unei călduri sufleteşti şi a unei dorinţe de viaţă, cum numai acolo o poţi găsi cu atâta pregnanţă. Simţi cum te pătrunde senzaţia că te afli întrun loc vrăjit, unde gândirea nu poate deveni decât una pozitivă, una plină de bunătate, de iubire, de nevoia de a-ţi împărtăşi sentimentele cu o altă fiinţă indispensabilă vieţii tale viitoare. În vis, sub tei se afla o pereche ce-şi spunea jurăminte de dragoste unul celuilalt şi ca un laitmotiv repetau cuvinte de iubire, sărutându-se. Florile parfumate, picurau asupra lor boabe de nectar, ca pe un mir al împărtăşaniei sfinte în tainele spiritual - creştine. Era mirul iubirii ce se năştea în inima celor ce poposeau pe banca fermecată. Era

pecetea ce marca legătura ancestrală a iubirii moştenită din vremurile când pe aceste meleaguri marele Ştefan apăra cu sabia, dreptul de moştenire a neamului românesc şi dreptul la iubire a pământului străbun. Spiritul marelui voievod şi al lui Eminescu, va veghea dea lungul anilor asupra celor ce poposesc în Dealul Copoului, sub teiul secular, marcându-i definitiv cu acele sentimente înălţătoare, cântate atât de măiestru de către poetul fără de seamăn, sentimentul de iubire. Atâta timp cât teiul va pulsa de viaţă, sub coroana sa măreaţă, mereu se va naşte o nouă dragoste, iar perechile ce se vor aşeza pe acea băncuţă plină de farmec, indiferent de vârsta celor ce se odihnesc pe ea, vor simţi cum sunt cuprinşi de dulceaţa sentimentului de iubire şi de bucurie a vieţii. În vis simţeam cum mă cuprinde dorinţa de a fi şi eu sub teiul fermecat, în prezenţa unei femei care să-mi dăruiască acea căldură sufletească de care numai iubirea ţi-o poate da. Somnul mi-a fost dulce şi visarea plăcută. Eram în sfârşit sub teiul lui Eminescu, mereu dătător de dragoste, aşezat pe banca fermecată în compania unei femei cum numai visul ţi-o pate arăta cât de frumoasă este. M-am dăruit visării şi poate că mai visez şi astăzi la plăcutele zile petrecute la Iaşi, cu dorinţa pregnantă a revenirii. Iată că se adevereşte încă odată faptul că sub teiul lui Eminescu mereu a răsărit iubirea. C.V. literar: Stan Virgil Mangalia - pensionar în vârstă de 70 de ani, prozator, autorul a şase romane (unul dintre ele premiat de către LSR), coautor al altor şase antologii, cu nenumărate eseuri, schiţe, poezii, etc., publicate prin diverse reviste on line sau tipărite, din ţară ori Noua Zeelandă, America, Belgia, sau prin site-urile de cultură, membru al Ligii Scriitorilor din România - Filiala Iaşi.

14. Scrisoare din armată Dragoş Gelu Taică-său îi făcuse rost de valiza din lemn, de la vecinul de peste drum care avea şi el un băiat cu vreo trei ani mai mare şi terminase armata de curând, undeva la grăniceri, în Moldova. Băiatul lui terminase liceul electrotehnic, a dat la Facultatea de Drept „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi dar na intrat. Unul dintre motive a fost şi faptul că în acei ani, 1985, concurenţa la ATF (armată cu termen redus) era de 21 pe un loc! A aflat ulterior că unul dintre cei care au reuşit în acel an era fiu de general. Aşa că, vorba aceea, „n-ai reuşit la facultate, eşti bun de dus în armată!” Revenind la personajul nostru, să vă spunem că avea 1,70 metri, aproximativ 64 de kilograme, părul castaniu, ochi albaştri şi multe coşuri pe faţă! Mai avea câteva probleme: nu prea fusese plecat de acasă mai mult de 14 zile şi atunci la Marea cea Neagră, auzise lucruri îngrozitoare despre armata acelor vremuri şi mai era şi îndrăgostit de o fată de la el din sat, de pe lunca Someşului, culmea, colegă de grădiniţă şi clasă până-ntr-a VIII-a. Zilele treceau tot mai repede după primirea ordinului de încorporare, la Timişoara, Brigada 9 Grăniceri, Unitatea Militară 028401 T, T vine de la arma Transmisiuni. În ziua plecării tânărul de doar 18 ani şi 7 luni nu este de acord să fie condus la Gara din Baia Mare nici de către părinţi, nici de către iubită şi prieteni, ci doar de fratele lui mai mare ca el cu 11 ani! Trenul spre Timişoara pornea la ora 1,00 noaptea. Ca să fim siguri că nu-l pierdem ne ducem cu o oră mai devreme, miliţienii ne verifică delegaţiile şi ne dau indicaţii să nu ne îmbătăm, mai ales că unii dintre cei care încorporau erau deja mangă. Mă întâlnesc cu mai mulţi colegi de liceu, unii chiar de clasă şi ne promitem să ne scriem. Oricum intram într-o lume nouă, necunoscută pentru noi, cu gradaţi, arme adevărate, marşuri de peste 30 de kilometri, trageri, şi un fel de „închisoare”de un an şi patru luni. Pentru prima dată m-am uitat mai atent la cum arăta Gara din Baia Mare, peronul, cişmeaua, cerul înstelat al începutului de toamnă. Doream să rămân cu aceste imagini pe retină, în memorie şi să pot apela la ele în momentele grele ce urmau să vină. Oricum ştiam că părinţii mei vor posti iar bunica chiar va ajuna pentru mine, că se vor ruga pentru sănătatea mea, sămi fie armata uşoară. Mă gândeam, cine-i va ajuta la muncile câmpului pentru că tocmai era de cules porumbul?! Mai aveam câteva întrebări: unde o să fiu repartizat, care o să-mi fie noii colegi,

dacă voi primi bocanci care să nu facă bătături şi dacă vom scăpa de „condusul” valizei prin dormitor spre deliciul gradaţilor din ciclul II şi III. La sosirea în oraşul de pe Bega, un oraş deosebit de frumos, cu istorie şi multiculturalitate am fost preluaţi de către un cadru militar şi duşi la unitatea militară. În funcţie de studii, înălţime, de „pile”, am aflat asta ulterior, am fost repartizaţi. Am reuşit să ajung în plutonul I, la locotenentul Jenică Moşneagu, un proaspăt absolvent al Academiei Militare, locul unde se formau, din tinerii recruţii, centraliştii pentru pichetele brigăzii şi telegrafiştii de la centru, cei care colaborau cu CTGrul, adică Centrul Trupelor de Grăniceri în cazul în care români curajoşi fugeau de regimul Ceauşescu şi se transmiteau date despre aceste evadări. După trei luni de instruire, în care am încercat să dau cei mai bun din mine am aflat că sunt oprit la Timişoara pentru a deveni telegrafistul Brigăzii 9 Grăniceri, unitate deosebit de mare ca întindere, de la Arad până la Caraş Severin şi o graniţă tentantă pentru cei care doreau să scape de lagărul comunist. Căutând în valiza cu amintiri, am dat peste o scrisoare trimisă de mama mea Ana, soldatului care eram: „Drag Jenuc, Vei şti că am primit scrisoarea de la tine, de care ne-am bucurat că faci bine şi eşti sănătos, sănătate pe care ţi-o dorim şi ţie. Bunica Iuli face bine şi nu este bolnavă iar Remus (nepotul meu) face şi el bine.La Jenu cuscrii îi face bine copilul, i-au pus numele Victor şi Marius, noutăţi nu sînt la Lucăceşti, am auzit că a fugit Dorina Dinului cu un fecior din Remeţi pe Someş. De asemenea am aflat că se mărită Rodica Maricichii cu un băiat din Pribileşti şi nunta o fac după Paşti. Vei şti că ţi-am trimis ceva bani, nu mulţi, să ne scrii dacă i-ai primit căci i-am pus pe data de 15 februarie (1986). Am înţeles că faceţi instrucţie, dar nu ai ce face, aşa este în armată şi mai uşor şi mai greu! Am mai înţeles că ai vrea permisie, noi am vrea dar dacă nu te lasă să nu te superi, căci vei veni mai târziu, pe la Paşte sau după Paşte! Şi nemaiavând ce scrie, îţi dorim numai bucurii şi la mulţi ani! Aşteptăm răspuns cu drag!” Vă daţi seama că i-am răspuns de îndată ce-am primit-o, din păcate banii nu i-am găsit în scrisoarea din februarie. Se făcea un control sever şi amănunţit la scrisori de către ofiţerul de serviciu al unităţii, ca de altfel şi la pachetele primite de acasă şi mai târziu mi-am dat seama unde s-au evaporat leuţii părinţilor mei! Cu bune şi rele, armata pentru tânărul de atunci, pornit din Lucăceşti, Maramureş a fost benefică. La 20 de ani fără o lună, când comandantul Petre Teacă şi colonelul Ciortan ne-au dat libretele în mână, devenisem un tânăr mai încrezător în mine, dornic să nu ratez nimic de ce este frumos „în civilie”. Încep să cred că am reuşit! CV literar: Dragoş Gelu M-am născut pe 22 februarie 1967, în localitatea Lucăceşti, comuna Mireşu Mare, Maramureş. Absolvent al Universităţii de Vest Arad, filiala Baia Mare - Jurnalistică. Master în 2002 în Managemant Educaţional. Membru al Asociaţiei Scriitorilor Maramureş, Liga Scriitorilor Maramureş, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România din 2013. Vicepreşedinte al Cenaclului literar „Petre Dulfu” Satulung; deţin pagina de cultura la ziarul „Informaţia zilei de Maramureş”din acest an. Loc de muncă: Şcoala Gimnazială Mireşu Mare, profesor pentru învăţământ primar

15. Rozi-Mutulica Dorina Vladi Era abia trecut de miezul nopţii şi de ceva vreme o ţine tot aşa, se trezeşte şi nu mai adoarme. Fire de lumină se strecoară prin perdea, de afară şi Ana se întoarce spre copii, să-i privească cum dorm lângă ea. Le simte respiraţia, le ştie obrăjorii, Ancuţa e puţin transpirată pe frunte, Vlăduţ doarme cu guriţa întredeschisă... Se cuibări lângă ei, îi cuprinse cât putu cu mâna dreaptă peste

pătură, închise ochii, dar somnul nu mai veni. A mia oară recapitula în minte ce a spus şi ce a scris despre lucrul acela, teribil; întrebările, gesturile, vocea procurorului, cravata gri şi cămaşa lui albă, sacoul impecabil, toate i se perindau pe dinainte... Asta a scris, cum s-a dus în baia comună să limpezească un lighean de rufe şi cum a găsit-o acolo pe Rozalia Pop, poreclită Rozi-Mutulica, dezbrăcată în cazanul cu apă rece, foarte palidă, ţinându-se cu braţele peste pântec, se vedea bine că are dureri mari. A spus, a şi scris că cearceaful plin de sânge era acolo, pe jos, lângă hainele ei îngrămădite pe jos, pe-acolo şi... parcă îi vede şi acum picioarele ei subţiri şi genunchii noduroşi. O tot vedea cum stătea în cazanul de fiert rufe, plin cu apă rece ca gheaţa, dârdâind, scâncind ca un căţeluş uitat pe-afară. Rozi, când a intrat Ana în baie, a strigat-o aşa cum ştie ea, adică „A... a”, biata de ea, nu prea poate vorbi. Din bolboroseala ei de om bolnav, cu deficienţe, nu se înţelege mare lucru. Ana totuşi şi-a dat seama că spunea ceva despre moarte, că va muri, că vrea să moară, că e pe moarte, ceva în sensul ăsta, oricum, arăta groaznic, cu urme de vomă pe bărbia ei ascuţită, piele şi os, cu părul în toate direcţiile, în şuviţe subţiri, aproape alb de blond ce e, cu buzele albevineţii. Se agăţase de braţul Anei. Îi venea să plângă uitându-se la ea, la degetele acelea subţiri şi neobişnuit de lungi şi de albe. A relatat pe scurt, după cum „a rugat-o” cu glas milităros, tovarăşul care o întâmpinase cu „ai rupt-o-n fericire, tovarăşa!” Impertinenţă?... sau... A scris că a dus-o pe Rozi la spital cu salvarea deoarece o vedea că leşină, că are palpitaţii, are febră, hemoragie mare. De unde să ştie ea din ce cauză?! A mai spus şi a şi scris pe declaraţie că este prietenă cu Rozi. Locuiesc pe acelaşi palier în Căminul de nefamilişti, e de treabă, cam naivă... şi încăpăţânată, ca orice tânăr, n-are mai mult de nouăsprezece ani. A văzut-o gospodină şi cuminte, nu ştie dacă bea, şi nu o consideră o persoană imorală, poate este o victimă, dar cine se uită la ce zice ea, gândea Ana foindu-se în aşternut. A, a mai scris fraza aceea: „declar pe propria răspundere că nu i-am provocat avort persoanei numite Rozalia Pop, că nu cunosc cine i-ar fi putut provoca un avort şi nici nu am ştiut că e-nsărcinată”. „Dovezile vorbesc!”, a sărit cu gura procurorul: „Cu aşa ceva nu te joci!” Ce mutră avea, ce ton! Ce dovezi? Ce naiba am făcut eu? Gândindu-se mai târziu la rece, Ana avea şi argumentul: dacă ea ar fi ştiut, dacă i-ar fi spus Rozi că e gravidă şi că nu vrea să nască, Ana se ducea cu ea să ceară legal întreruperea de sarcină, logic, nu?, având în vedere handicapul! O ducea de mânuţă la policlinică, avea dreptul! Dar, n-a ştiut pentru că Rozi crede neclintit că „Onu neu”, cum îi zice ea lui nea Pătru cu care stă, crede că-i chiar bărbatul ei, doar îi spală cămăşile, îi face de cină. El îi cumpără bomboane umplute cu cremă de zahăr ars, care atâta-i plac! E greu să te înţelegi cu ea, nu prea are nici minte, ar trebui să aibă grijă cineva de ea! Se răsucea Ana în pat, mai era până dimineaţă! Dar nu mult! Avea destule de-ale ei, pe suflet, totuşi, se gândi în continuare la Rozi, la cât de greu a convins-o să iasă din apa rece, o vedea alunecând de pe taburet, cum a proptito cu umărul de perete pentru că se prăbuşea. A strigat după ajutor, şi se auzea doar ecoul de pe la cabinele de duş. Se vedea pe sine speriată, cum îi explicat că baia rece nu te scapă dacă eşti, Rozi dragă, gravidă. Rozi o prinsese de mână şi nu-i mai dădea drumul, se tânguia jalnic. Ce dureri putea să aibă! A luat de pe-acolo o pătură s-o înfăşoare, s-o încălzească cât-de-cât. Revedea groaza din ochii fetei, albaştri, senini altădată. A ieşit să strige din capul scărilor după ajutor ştiind că nu prea e cine să vină, era duminică şi plecau locatarii pe la ţară, după de-ale gurii. „Chemaţi careva salvarea!”, a strigat Ana. A răspuns nevasta electricianului cu un ţipăt răguşit: „Las-o, măi, c-o murdăreşti, îi pătura mea!” O vedea mereu pe Rozi alunecând de pe scaun, albă ca varul, cu gura schimonosită, cu fundul gol pe lângă un cearceaf îmbibat cu sînge. Zăcea pe cimentul ud, imaginea asta... n-avea cum să scape de imaginea asta, văzuse cum se prelinge un firicel de sânge negru şi cheaguri mici se întindeau şi bălteau de sub ea, nu putea s-o ridice inapoi, pe scaun, era grea, ca de lut, Rozi. Nevasta electricianului o pălmuia ca s-o trezească şi ţipa, cuvintele ei erau ca nişte pietre ascuţite şi rostogolite enervant: „Nu ţi-am spus? Aşa-ţi trebe! Depravato! Nenorocito ce eşti! Nu ţiam spus eu să nu te încurci cu tâmpitu ăla că-i om însurat?!” Ţipa de-ţi venea s-o îmbrânceşti afară, iar Rozi bolborosea agitată la culme. Era teribil. Cum să uiţi aşa ceva?! Atunci, aproape că şi ea leşinase. Cum să-i oprească sângerarea? Auzea cum îi clănţăneau fetei dinţii în gură, apoi a venit o asistentă de pe salvare cu şoferul, au pus-o pe targă, au pus grămăjoara ei de haine peste ea, cum de nu se gândise să încerce s-o îmbrace măcar? „Dă şi aia!”, porunci din mers asistenta dar Ana nu pricepea „Ăla! Ăla de jos! Embrionu’,... cheagu’ ăla, măi! ...Hai! Repede!” Nu era nimic pe-acolo,

nici o hârtie, nici cârpă şi l-a luat cu mâna goală, n-o să uite asta niciodată! Moale, cât pumnul femeii, alunecos, era ceva... ceva acoperit cu o membrană albicioasă-vineţie, rece, ca de gheaţă, totuşi, fierbinte pentru că femeii i se păru că îi arde palma, căuşul palmei în care-l ţinea neştiind ce să mai facă, apoi îl lăsă să alunece întro cămăşuţă scoasă din ligheanul ei cu haine de limpezit şi aşa, şiroind de apă, îl depusese la picioarele lui Rozi, pe targă, în maşina salvării. Apucă să mai strige: „Să nu mori, Rozi!” Salvarea demarase, uşa glisa şi se trântea cu zgomot în lăcaşul ei; „Rozi, Mutulică ce eşti! Să nu mori! Prostuţo! Să nu mori!” Zile şi nopţi întregi îi va tot auzit scâncetul... Şi bolboroseala! Abia după declaraţia de la procuratură, Ana înţelegea bine situaţia: „Doamne, în ce m-am băgat! Asta-mi mai lipsea ca să fiu pe deplin fericită.” Când s-a dus la spital s-o vadă pe Rozi, ieşise deja zvonul că Mutulica a murit... Pe portar l-a rezolvat cu doi lei şi, ajunsă la ginecologie, Ana a rămas pe coridor pândind să iasă cineva, vreo asistentă, să-ntrebe ce-i cu Rozi; „Nu ştiu, cu iminenţă de avort? Aici toate-s cu iminenţă de avort!”, i-a zis în fugă o soră care spăla pe jos. „A! Mutulica?! No, păi... zi aşa! Scumpo, aici poţi muri cu zile, că nu-ţi dă niciun tratament până nu spui ce-ai făcut, tot, pe unde ai umblat, cine-ce ţi-o făcut ca să pierzi sarcina! Chiar domnu doctor anunţă la procuratură, că aşa-i legea. Au scos-o dimineaţă de la reanimare! Acolo-i Mutulica, în salonu’ ăla”! Ana, cu degetul pe buze în semn de tăcere, se apropiase de patul lui Rozi care, palidă, ghemuită sub pătură, privea cu ochii stinşi tavanul gol. Nu avu nici o reacţie, doar tăcu. Nici Ana nu încercase să-i spună nimic. Doar îi zâmbise şi o mângâie pe obrazul îngust, fără vlagă. Puse cele trei fire de lămâiţă pe care i le-a adus întrun borcănel cu apă dar nu ştia dacă îi plac florile. Îi mai dăduse ca unui copil, iaurt cu linguriţa, îi aşezase pe noptieră un şerveţel, o lingură, o furculiţă şi o cană ca să se folosească de ele, un corn de un leu în primul sertar şi borcanul cu compot de mere, călduţ încă, lângă iaurt. I-a desfăcut puţin capacul ca să-i fie fetei la-ndemână, să bea. I-a pus să le vadă câteva bombonele cu lapte, ştia că-i plac, dar Rozi privea absentă undeva, departe. „Rozi este sub perfuzii! E tânără, o să scape!” Aşa le spusese Ana vecinilor din Căminul de nefamilişti. În curând, trebuia din nou să dea declaraţie, să scrie de ce l-a căutat la Camera 15 pe numitul Pătru Ion, „ pentru că acolo locuise Rozi, la el şi trebuia să-i ducă la spital o pijama şi un prosop... şi atunci, individul ăsta, om la 50 de ani, a înjurat-o, că de ce se bagă, ce-o interesează de soarta lui Rozi!... Ştie că lucrau împreună pe şantier, în aceeaşi echipă, că o mai bătea...Pe Rozi o mai vedea spălând rufe în baia comună... rufe, de unde să ştie ce rufe!... Rozi nu s-a plâns de nimic. „Nu, nu ştiu dacă Rozi era fericită”, se gândi Ana pregătindu-se acum să-şi înceapă ziua. Când terminase de scris ultima dată când au chemat-o, Ana, fără să mai aştepte să i se dea voie, se ridică imediat şi, cu inima cât un purice, se uită drept în ochii procurorului şi rosti cu un ton scăzut şi ferm că, deşi este o femeie divorţată şi cu doi copii, munceşte cinstit, se poate verifica, n-a avut probleme cu autorităţile, nimeni nu are ce să-i reproşeze, sau... „poate aveţi şi ceva personal cu mine?! Măcar să ştiu” Asta a spus Ana întinzându-i declaraţia... Nu că l-ar fi impresionat cumva, dar l-o fi surprins? Nu se aştepta...cert este că deocamdată, n-a mai fost chemată pentru nici un fel de declaraţii. A ieşit iute din birou şi s-a îndepărtat de clădire, cu senzaţia aceea că te prinde din întuneric ceva de la spate, că e cineva pornit pe urmele tale şi niciodată nu vei scăpa... Rozi a fost operată „acolo, jos”, i-au scos aproape tot. Fiind foarte slăbită, Ana s-a dus cu ea în satul ei, la familia unei surori mai mari, să se întremeze... Sărăcuţa... încă mai credea că „Onu neu” o să vină după ea, să o aducă din nou la oraş şi să locuiască împreună la Căminul de nefamilişti. CV literar: Dorina Vladi Sunt profesoară-pensionară, studiile le-am făcut la Dej (liceul) şi la Cluj-Napoca (Fac. de Litere) şi locuiesc în Braşov. Încerc să scriu teatru şi proză. Am publicat piesa „De unde vii...” la Editura Nico din Tg. Mureş, am mai scris piesele „Neuro-ton” (din care au apărut fragmente în reviste) şi „O zi, o viaţă”(aflată în aşteptare la un concurs de dramaturgie). Dintre proze, amintesc „Obsesia”, „Amprente” , ,,Compuneri”, „Din vremea comuniştilor”. Textele au apărut în Antologia „Lumini în cascada timpului”- 2014, Braşov, în Vatra Veche, în Agora literară. Sunt membră a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Braşov.

16. Resemnare Fortuna Grigore

Păşesc pe iarba fragedă şi am senzaţia că ating bunătatea pămîntului, soarele în apus îi conferă un verde placid, ce-mi calmează impacienţa. ,,În sfîrşit ai descoperit refugiu pentru suflet”, îmi şopteşte raţiunea,şi-mi dau seama că aici mă pot ascunde de civilizaţie. Copacii în floare mă răsfaţă cu varieatea miroznelor aduse de vînt în acestă margine de lume. Ridic privirea spre bătrîna căsuţă şi fără a mai ezita picioarele mă conduc spre ea. Urc prima scară cu o seninatate naivă. Am impresia că pătrund (volens nolens) într-o altă dimensiune, descopăr o lume paralelă în care timpul nu mai valorează nimic. Mă opresc pentru o fracţiune de secundă să contemplez faţada (stră)vechii căsuţe, însă un dur magnetism mă somează să-mi continui voiajul în timp. Urcînd şi următoarele două scări din piatră masivă, sunt nevoit să recunosc că timpul şi spaţiul deja nu mai există , au luat drumul pribegiei, lăsîndu-mă stăpîn pe eterna consecvenţă. Aici îmi descopăr frica de efemeritate, aici conştiinţa mi se topeşte în vis. Pereţii cenuşii ce coboară în imensitatea pămîntului, miros a veşnicie. Doar ei mai sînt capabili să păstreze urmele timpului. Sub streşina aplecată spre veşnicie, o rîndunică îşi repară cu îndemînare cuibul lovit de trecerea iernii, îl acoperă cu fire de speranţă şi cu fiecare fir umbra căsei se retrage în pămînt, ferestrele îi devin oglinzi în care mă descopăr îmbătrînit, supărat sufleteşte şi schimonosit de o întunecare tristă. După un (răs)timp îmi dau seama de stupiditatea descoperirii mele. Îmi dau seama că sunt bolnav de gîndire abstractă, părăsit de gînduri mă aşez pe prispa primitoare a casei. Îmi pironesc privirea spre cer şi mă las în voia fantasmelor. *** 7 aprilie 1920 (Re)descopăr bătrîna căsuţă, acum mai tînără şi (deja) însufleţită. În aer pluteşte acelaşi miros de copaci înfloriţi, probabil răspîndit de părul din mijlocul curţii. ,,Iată copacul ce nu va rodi ostilităţi niciodată”, îmi zic privindu-l cu încîntare. Aceeaşi iarbă fragedă îmi mîngîie tălpile (acum dezgolite). Rîndunica abia potriveşte locul viitorului adăpost sub streşina aplecată spre veşnicie. Pe prispa casei o femeie sprijinită în cîrjă (chiar dacă are numai vreo 35 de ani) scrutează depărtarea. Pe faţa schimonosită de suferinţă (trupească) i se citeşte o tristă resemnare. Cu vădită blîndeţe mîngîie creştetul baieţelului de alături. Îmbrăcat într-o cămaşă cafenie, vaporoasă, cu o pereche de pantaloni scurţi pînă aproape de genunchi şi cu picioarele goale el se strînge zgribulit lîngă femeie. Soarele coboară leneş în apus camuflîndu-se după salcîmii în floare din fundul grădinii. Din dosul uşii apare o fetiţă cu părul blond, pieptănat cu acurateţe şi priveşte cu doi ochi mari, albaştri spre curtea luminată de ultimele raze aurii. De sub rochia lejeră de culoarea cerului în asfinţit, i se ivesc două picioruşe goale şi în vîrful degetelor se apropie cu sfială de femeie: -Mamă... mii foame... -Găseşte şi tu ceva în cămară... Femeia răpunde inconştient fără ca să o privească pe copila ce nu se hotărăşte să plece. Nu o mai preocupă nimic, doar gîndul izbăvirii îi dă o exaltare visătoare: ,,Doamne, curmă-mi suferinţa.” Aude o pereche de paşi ce vin dinspre poartă, însă nu mai are voinţă să ridice privirea. O umbră lipsită de trup i se întinde lîngă picioare: -Ce nu intraţi în casă, mă, că se lasă frigul ş-or răci copiii? bărbatul apărut în faţa pragului îşi trage răsuflarea, scoate doua prăjiturele din buzunarul drept al bondiţei, le întinde zîmbitor copiilor zgribuliţi de pe prispă, apoi continuă întrebător: -M-a trimis Anica să văd cum te simţi...ti-au mai lăsat durerile? Văd că nu te mai vaicări ca azi dimineaţă. -Catinca, i-al pe Emanoil şi gasiţi voi ceva de mîncare, maica are-o vorbă cu nea Ili şi vine chiar acum. Copii se ridică molfăind şi în vîrful degetelor dispar în dosul uşii. -Nu mai am puteri măi Ili... simt că mă sting şi-mi vine... -Lasă tîpeniile Marie, mai ai de crescut doi copii, o întrerupe bărbatul cu stupoare. De parcă nici nu l-ar fi auzit, ea continuă tînguitor:

-Pe lîngă strădaniile mele, moartea este negreşit...mai plăcută. Pe faţă nu i se citeşte nici o emoţie, nici mîhnire, nici dezolare, nici teamă, doar o senină resemnare. -Spune-i Anicăi că mai am o rugăminte la voi, simt că nu mai ma multe zile şi copiii... -Iar începi? Eşti încă tînără şi copiii trebuie să crescă cu mama nu cu mahalaua! - Şi totuşi...să aveţi grijă de ei, că afară de voi nu mai au pe nimeni. ,,Eu am ramas numai o umbră”, conştientizează femeia în sinea ei. -Văd că vorbesc în van, bărbatul a dat a lehamete din mînă şi s-a îndreptat spre poartă mornăind ca pentru dînsul: -Hai noapte bună. Ultimii stropi de lumină părăsiră camera îmbibată cu tăcere şi-o linişte gravă căzu din senin. -Emanoil...aprinde maică, lampa aia. Lampa se îmbujoră. Obiectele împrăştiate la întîmplare prin cameră căpătaseră umbre-(s)umbre. Lîngă vatra afumată se conturează umbra băiatului ce agită cu degetele praful de pe podea. Pe laiţa de lîngă fereastră o figură nemişcată se bucură de voluptatea tăcerii. O fragedă privire căzu asupra chipului plictisit al femeii: -Mamă...mamă, dormi? -Nu. Nu dorm Catincă. -Mamă...mamă, mai povesteşte despre taica Grigore. Tăcere. După o pauză scurtă tăcerea luă drumul pribegiei: -Era tăcut. Iubea munca, iubea pămîntul, dar cel mai mult vă iubea pe voi. Era voinic şi cu duh. Avea în priviri o lucire vioaie şi o blîndeţe ascunsă. Cînd l-au luat la război avea doar 34 de ani, însă mustaţa îi era presurată cu fire cărunte, lucirea din ochi îi pierise la fel ca şi nădejdea de-a ne revedea. Peste 7 luni mi-a trimis scrisoare că este sănătos, că înaintează întrună, numai că îi hrănesc rău şi că slăbise tare încît nici el nu se recunoaşte. Mai mult nu am primit veşti de la dînsul, iar dupa ce s-o încheiat războiul bărbaţii din sat mi-au spus că murise aproape de graniţa cu Germania. Tăcere (din nou). O tuse convulsivă şi dureroasă puse stăpînire pe biata femeie cuprinsă de febră. După ce se mai linişti, aruncă o privire tînguitoare asupra băiatului de lîngă vatră. ,,Trebuie să-i spun”, îi trecu iute prin minte. -Emanoil! Vină mai aproape. Emanoil se ridică alene, îşi scutură mînile de praf, apoi căzu în genunchi lîngă biata femeie. -Îl mai ţii minte pe taica Grigore? -...oliacă... -El...el nu a fost tatăl tău adevărat. O linişte gravă căzu din senin. Băiatul nu răspunse nimic. Nu schiţă nici o emoţie. Simţi doar o lacrimă rece rostogolindu-se pe obraz. -Pe tatăl tău îl chema Dominte. După ce murise, de tînăr, m-am măritat cu Grigore, pe urmă am născut-o şi pe Catinca. Grigore va iubit pe amîndoi la fel şi... Băiatul era deja în picioare, lovise uşa cu zgomot şi ieşise afară pe prispă. Simţea cum lacrima rece îi arde obrazul, se scufundă în nesfîrşitul singurătăţii şi rămase tăcut. Trecu vre-un sfert de oră, apoi, supărat sufleteşte reveni în casă: -Mamă...mamă... -Las-o, bade, că doarme. Emanoil îşi retrase mîna de pe umărul mamei, o înveli cu plapoma şi o sărută apăsat pe frunte. Subit, tacerea din casă a fost spintecată de un tunet aprig. Apoi, băiatul auzi stropi măscaţi de ploaie ce loveau în geam, plagiindu-i bătăile inimii. În suflet îl durea adevărul. În faţa ochilor i se perindau amintiri. Rătăcea bezmetic prin cameră, de parca urmărea fantoma timpurilor de-altădată, iar ploaia îl chema întruna afară. În geam lovi o lumină profană şi Emanoil observă chipul surorii ghemuit de obsesia fricii: -Bade...mie teamă...

Lovit de glasul tremurător al surorii, Emanoil se trezi la realitate. Urcă sprinten pe cuptor, unde stătea ghemuită Olişca, o îmbrăţişă (părinteşte), apoi, în cîntecul de leagăn al ploii adormiră ca doi prunci. 8 aprilie 1920 Moartea este un tunet ce zugrăveşte curcubeul pe cerul ud al eternităţii. Scăldată în razele virgine ale dimineţii ea devine mai caldă (uneori), căci, comparativ cu viaţa, e mult mai plăcută, doar podul ce-o leagă cu lumea reală se ţine pe suferinţă. Primele raze de soare se strecurau leneş prin sticla prăfuită a geamurilor, înghiţind umbrele reci din cameră. Cocoşul vesti răsăritul, însă glasul îi era prea domol ca să poată fi auzit şi în casă. Razele continuau să urce cu vanitate pereţii, ajunseră şi pe cuptor unde mîngîiau părinteşte feţele copiilor alintaţi de voluptatea somnului. Faţa lui Emanoil devenea din ce în ce mai palidă. Respiraţia i se încetini, ochii i se mişcau furios sub pleoapele închise, iar iar pe buze i se citea un murmur desperat. Îl chinuia un coşmar. Deschise subit ochii şi conştientiză că totul fusese doar un vis, un rod al fanteziei sale. Totuşi anxietatea nu-l părăsise. Încercă să-şi amintească ce visase, apoi îşi zise agitat: ,,am visat că mama...”. Nu reuşi să-şi termine gîndul, că stătea deja în genunchi lîngă laiţă, vociferînd cu buzele uscate: -Mamă! Mamă! Simţi umbra fricii cum îi aleargă prin vene. Femeia murise. CV literar: Fortuna Grigore Adresa: satul Chetrosu, raionul Drochia, Republica Moldova Clasa, Instituția de învățămînt: Clasa a XII-a, Liceul Teoretic ,, Victor Coțofană” Hobby: Sunt pasionat de lectură, de fotografie, scriu poezii, dar și proză

17. Osândă Băltăreţu Dan Povara sentinţei apăsa pe umerii căzuţi ai lui Paul; nu mai avea timp să îşi pună întrebarea: „sunt vinovat?!” şi nu ar mai fi contat...deja stătea împietrit în faţa scaunului electric! Derularea anchetei îl zăpăcise alterându-i judecata; confunda ordinea şi veridicitatea faptelor – se amestecau cu capetele de acuzare din rândurile declaraţiilor ce se înşirau pe un teanc înalt de foi, cât era noaptea de lungă. Oboseala acumulată şi resturile de mâncare ce îi serveau drept hrană, îl aduseseră într-o permanentă stare de leşin cu frecvente momente de pierderea cunoştinţei. Să fi preferat, în acele clipe, un răgaz viclean oferit de un cancer în schimbul unei morţi bruşte?! Mai degrabă o ţigară lungă, fumată greoi, s-ar fi pretat situaţiei! Dar moartea nu are răbdare... Paul s-a înfăţişat la secţia de poliţie mărturisind că a săvârşit o faptă odioasă pentru care merită să moară. Urmând principiul că viaţa ne oferă întotdeauna prilejul să călcăm strâmb şi să ne plătim scump greşelile, toţi l-au tratat ca pe un ticălos. Nimeni nu s-a sinchisit să afle de ce anume se făcea vinovat, dar cu toate astea s-au străduit să îl supună la un tratament inuman pe măsură mârşăviei comise. După execuţie, au fost luate la mână declaraţiile lui scrise pentru a fi îndosariate. Printre multe mâzgălituri, cuvinte incoerente şi alte bazaconii desenate s-a găsit şi o însemnare mai închegată dar până şi aceasta lăsă loc de interpretări în privinţa motivului care l-a convins pe Paul că este un criminal: „Timpul, acest Demiurg antic, purtat la mână stângă – vestitor de întâmplări; inutil în derularea evenimentelor dar totodată mulat pe îndoiala oamenilor. Nu îi putem ţine evidenţa! Nu există dispozitive capabile să înregistreze cu acurateţe un fenomen incomensurabil; trecerea timpul nu se măsoară, mai degrabă se intuieşte conform unui protocol prestabilit şi unanim

acceptat. Ceasul este doar o găselniţă umană, o convenţie menită să ne fenteze, aparent firesc, în faţa unui lucru infinit! Daţi-mi timp „pe mână” şi va jur că nu ştiu cu ce să îl amestec înainte şi înapoi când El nu este decât o dispunere a morţilor noastre aşa cum Pământul serveşte doar pe post de cimitir!” CV literar: Baltaretu Dan Nu sunt dus la biserică - fiind născut iarna, ai mei m-au botezat acasă, fapt care se reflectă (cred) până şi în scrierile mele. Debutul meu literar l-aş ancora în anul 2007 într-o antologie de proză. Visător din cale afară, încă aştept clipa în care îmi voi putea asigura pâinea cu textele mele.

18. “HAIKUUL SE SCRIE SINGUR” (Bushon) sau PENTRU O DREAPTĂ CINSTIRE A UNEI SPECII LIRICE Florin Grigoriu În anul 2010, la Editura Universitară Bucureşti, a apărut volumul de 328 de pagini, în formatul A4, la preţul de 30 de lei, Interculturalitate şi interdisciplinaritate în educaţie, de Anastasia Dumitru şi Laura Văceanu, compendiu privind haikuul, predarea sa în şcoli. Cele scrise în carte se datorează prezenţei în cultura românească peste o sută de ani a haikuului românesc, a efortului creativ al revistei “Haiku”, din 1990, în colegiul de redacţie Ion Acsan, Mihail Diaconescu, Ştefan Augustin Doinaş, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Marin Sorescu, Nina Stănculescu; redactor-şef Florin Vasiliu, Angela Hondru, Mioara Gheorghe, Silvia Mărgineanu, Ion Codrescu, al Societăţii Române de Haiku, ale revistei constănţene „Albatros”, cu Ion Codrescu - editor, secretar de redacţie Mihaela Codrescu, Societatea de Haiku din Constanţa, din 1992, preşedinte Ion Codrescu, vicepreşedinte Victor Mocanu, secretar Florina Dobrescu, trezorier Luminiţa Cojocaru, membru Olga Duţu, prezenţei la Târgu-Mureş a Clubului de Haiku „Bucurii efemere”, a revistei „Orfeu”, coordonator Ioan Găbudean, din 1998 etc. Numeroasele volume, simpozioane, congrese şi colocvii, expoziţii, conferinţe, articole, privind haikuul, dar şi tanka, renka, haibun, haiga, fotohaikuului sau frumuseţi precum origami, ikebana, arta kimonoului, a caligrafiei, artelor marţiale, teatru, dans, de istorie şi civilizaţie japoneză sau română-europeană au însoţit aceste acţiuni. Cel mai celebru haijin este Matsuo Basho (1644-1694), iar cel mai apreciat haiku al său, din câteva jurnale de călătorie presărate cu poeme, este: Liniştea lacului…/Ţuşt, plici!/ Sunetul liniştii. -traducerea luiDan Constantinescu- sau în traducerea lui Florin Vasiliu: Vechiul eleşteuO broască sare Zgomotul apei. Totul este aici şi acum, deşi poetul a surprins clipa acum 300 de ani. Nimic nu schimbă mersul liniştii, al naturii, al tuturor celor de dincolo de noi şi totul are un sens- broasca, fiinţa, sunetul, lacul-spaţiul, timpul stăpânitor. Există şi alte traduceri ale poemului. „Albatrosul”, sonetul celebru, are 17 traduceri bune, aduse de poetul Geo Dumitrescu în cartea sa Ch. Baudelaire, Poezii, iar sonetul a fost împământenit de Gh. Asachi, acum neexistând cineva să-l conteste în dacoromână, dovadă supremă fiind Antologia Sonetului Românesc, trei volume, de Radu Cârneci, din 2007. Haikuul, ca şi sonetul, este şi al românilor. Haikuul este o poezie ce vine în lume din Japonia, unde există milioane de poeme, autori grupaţi în societăţi, cluburi, prezenţi în ziare de mare tiraj, iniţiind concursuri, fiind o mare cinste şi înălţime spirituală a fi câştigători. Scriitorii români de poezie de formă fixă, 5-7-5 silabe sau de formă liberă, ţin seamă de de anumite norme estetice, 3 minime, 28 de toate, au fost recunoscuţi ca valoare şi în Ţara Soarelui Răsare. Dăm două exemple de laureaţi cu marele premiu: Stela Moise- Constanţa. Margine de drum – potârnichea soarbe roua de pe mac.

A-ţi continua drumul şi a te opri o clipă, sorbind frumuseţea lumii este a fi în lume împăcat cu soarta. Şi ca un ecou, haikuul scriitorului nipon Issa(1762-1826): Doar atât:/ vii suntem amândoi/ eu şi macul. Iată haikuul ieşeanului Eduard Ţară, dovedind prospeţime, subţirime de gând, prietenie: Desfăcând harta – petale de cireş între noi şi Japonia. Mai spunem că şi alţi scriitori români, exemplu Nicolae Marian Tomi (1950-2013) - Vişeu de Sus, Zburând spre nicăieri-/ păsări negre apar din/ pensula pictorului a fost premiat cu o călătorie în Japonia. Revista „Haiku” (redacţia Valentin Nicoliţov, Teodora Moţet, Paula Romanescu, Vali Iancu, Vasile Moldovan) în 2013, la 50 de numere, a publicat 235 haikuuri, 19 tanka, 10 poeme într-un vers - în română, franceză, engleză, de 114 autori români şi 18 de autori străini. Iată două poeme - Ion Acsan: Şi-a scris chiar cu flori cireşul meu din curte cel mai bun haiku. Maria Adam, Bucureşti: La mănăstire/ în curte şi pisica/ a ţinut post. În anul 1994, la „Concursul Basho”, omagiu ljaponez la 300 de ani, dintre cei 400 de poeţi, cu 20.000 de micropoeme, au fost 4 premii, 57 de menţiuni de onoare (5 români, Ion Codrescu: Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari/ urmele pisicii, Mioara Gheorghe: Viespe rătăcită –/ perdeaua de zorele/ tremură încă, Lavinia Dan- Constanţa, Ioana Cristina PopBucureşti, Florin Vasiliu: Arde-n foc un pai./ Dincolo, după moarte/ ne-ntâlnim iarăşi, iar 92 de poeme elogiate -trei români Emilia Dumitrescu, Mioara Gheorghe, Ion Ţârlea. Haikuul este poezie triadică, având subiect (cine? Ce?), loc (Unde?), timp-anotimp (Când?): Noapte de vară,/-pe nisip adormită/ umbra lanternei. Dumitru Radu-Bacău. Haikuul este o poezie a esenţelor, fără figuri de stil. Întrebarea de la câte fire de nisip începe grămada? se pune şi aici, fiind scriitori care nu acceptă poemele scurte, chiar şi pillatianul poem într-un vers. Şi totuşi poezia: Un copil/ în uşa bisericii-/ înlătură grindina. Mircea Petean, Cluj- Napoca. Haikuul oglindeşte clipa, miracolul, unicitatea, iluminarea (noţiune estetică-satori în japoneză) Faruri în noapte-/ pe şosea se plimbă/ o frunză. Radu Patrichi- Constanţa. Este obligatoriu în haiku prezenţa pauzei, a schimbării, dată de kireji (termen estetic nipon), ă prin liniuţa de pauză, două puncte sau punct şi virgulă. Plimbare pe chei –/ vântul bate rece/ şi prin buzunare. IonUntaru- Băneasa, jud. Giurgiu. Singurătatea, ubicuitate, golul-plinul, efemerul – iată alte prezenţe în poem. În laţul întins/ pentru păsărele-/ soarele toamnei. Nicolae Alexandru-Vest, Ploieşti. Haikuul vesel, critic, bazat pe paradox, pe joc de cuvinte, umor se numeşte senryu (Karai Senryu, scriitor japonez, numele devenind substantiv comun, (1718-1790) a scris şi Acum, când are un copil,/ cunoaşte după nume/ toţi câinii din sat). Ce drag îmi este/ cel care mă laudă-/ ştiu că este obiectiv. Jules Cohn Botea- Bucureşti. Vechiul Trabant-/ umilit zilnic de/ câinele vecinului. Iulian Dămăcuş- Gherla. Haikuul aflat întâmplător în unele texte, poem, eseu, proză, se numeşte haiku descoperit. Iată un exemplu din volumul meu din 2003, Haikuul descoperit, al regretatului poet târgoviştean Constantin Virgil Bănescu, din prima carte: O prigorie se aşează/ pe pervazul ferestrei-/ ea mă luă în ochii ei. Poemul haiku are simplitate, realitate, sacrificiu,plenitudine, tăcere, densitate, discreţie (n-are zorzoane poetice, cugetare) şi o totală uitare de sine, onestitate, adevăr- fiind fulger, iluminare, inclusiv ceea ce se cheamă mushin-fără spirit, vid. Dăm câteva exemple. Ioan Găbudean, Tg. Mureş: Trăgând din pipă/ barcagiul te întreabă/ cum e viaţa la oraş. Dan Doman- Reşiţa: Fâneaţă înflorită-/ în prun fierul coasei/ luminat de lună. Mihai Prepeliţă - Republica Moldova: O buburuză/ pe un vârf de corcoduş-/ tu-sus, iar eu jos. Maria Tirenescu- din Cugir: Nuc înmugurit-/ un piţigoi îngână/ alt piţigoi.

Ion Rotaru în O istorie a literaturii române, 2009, vorbeşte la paginile 933-939 de şcoala românească de haiku, numind şi poeţii: Paula Romanescu, Constantin Severin, Alexandru Chiriac, Bogdan Pascu, Şerban Codrin, Dumitru Ifrim, Manuela Miga, Şt. Theodoru şi alţii. Haikuuri au scris şi Virginia Butescu, Al. Cazacu, George Drăghescu, Adina Enăchescu, Ion Filipciuc, Elisabeta Iosif, Letiţia Iubu, Vali Iancu, Valentin Gheorghiu, Florian Lazăr, Vasile Luţai, Octavian Mareş, Ioan Marinescu-Puiu, Mihai Merticaru, Maria Nicolescu, Iulian Nuţă - , Mara Parachiv, Mariana Popa, Gh. Popescu-Ger, Rafila Radu, Ion Roşioru, Constantin Stroe, Ana Ruse, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu şi alţii, unii scriind şi pe internet. Poem al emoţiei interioare haikuul există în România spre slava limbii române şi-a prieteniei. CV literar: Florin Grigoriu n. 6 aprilie Braşov, Studii Com Tansa, jud. Iaşi, Liceul Internat Costace Negruzzi Iaşi, Facultatea de Industrie Uşoară Iaşi, inginer, profesor, pensionar. Debut publicistic Tribuna Cluj, poetic Familia Oradea, nr. 5 decembrie 1965, în volum după 1989. 45 de cărţi, de poezie, monografii, critică literară, cărţi pentru copii... şi în peste 100 de antologii.

19. Ziua întrebărilor fără noimă Dumitrascu Ion Azi e ziua întrebărilor fără noimă. Cobor să cumpăr pâine de la magazinul din colț și mă întâlnesc cu moartea. O recunosc de la o poștă, e mereu flămândă. Stă la coadă la pâine, ca și mine, dar nu de pâine îi arde ei. Și-a pus haine de rând, ca o precupeață de cartier, să n-o recunoască nimeni. Stă spășită, cu privirea în jos. Numai din când în când trage cu coada ochiului să vadă ce mai e prin jur. Pe mine mă caută. O surprind și o înfrunt îndârjit cu privirea. De dimineață mi-am luat, cuminte, pumnul de medicamente și mă simt excelent. Mi-e poftă de viață și de pâine. Sunt sigur că știe asta, a aflat, la noi la bloc nimeni nu-și ține gura. Încerc să n-o bag în seamă, să mă gândesc la altceva. O simt în spate ca pe un piron înroșit, înfipt în ceafă. - Poate vă grăbiți, îi spun printre dinți. Puteți trece în față. -A nu, îmi răspunde șoptit, fără să mă privească, am timp destul. Sigur că are, doar lucrează cu el în tandem, ce începe unul termină celălalt. Aș vrea să i-o întorc, printr-o replică dură, nepoliticoasă, așa ca s-o enervez puțin. O măsor din cap până-n picioare, cu un amestec de ironie și dispreț. Renunț. În nări îmi pătrunde mirosul de pâine caldă. M-apucă o poftă nebună de un coltuc, unul mic, pe care să-l simt zdrobindu-se între dinți, apoi să-l plimb dintr-o parte în alta, să-l alint puțin și-n timpul acesta să-i fur aroma. Nu mai am răbdare, picioarele îmi tremură ușor și-un fel de slăbiciune îmi trece prin tot corpul. Vânzătoarea nu știu ce are de discutat cu clienta din față, îi tot spune ceva, pe șoptite, apoi se duce la raft și se apleacă să ia un obiect de pe polița de jos. Privind-o cum stă încovoiată, mă cuprinde un fel de amețeală, ca o ceață plumburie. Îmi șterg fruntea și ochii de mai multe ori. E cald și în obraji simt dogoarea cuptorului de pâine, încins. De aici îmi vine fierbințeala, e din cauza cărbunilor aprinși, a focului întrerupt din lucrarea lui. O văd pe mama. Curăță bine interiorul cuptorului până la ultimul tăciune, vatra s-a umplut de jar și-i arde mâinile, dar nu se lasă. Le umezește în blidul de lemn cu apă rece și le înfige în aluatul crescut până aproape de marginea coveții. Scoate o bucată, o frământă pe cârpător până se rotunjește suficient, o mai dă odată prin făină și-o aruncă pe vatra încinsă. - Mai plecați de pe capul meu, ne spune mama, ridicându-și spre noi fața aprinsă de jăraticul încins, încercând, fără succes, să ne alunge. N-avem răbdare, am așteptat prea mult să ne lăsăm păcăliți cu una cu două. Aproape că uitasem când mâncasem ultima pâine, făcută în casă. Din când în când mama venea și ridica capacul de tablă din gura cuptorului, se apleca pe vine și arunca o privire înăuntru. Apoi ne amăgea blând, cu aceleași cuvinte „acuși se face, acuși îi gata”. - S-a făcut, strigam noi nerăbdători, hai vino și mai încearcă o dată.

- Nu-i chip să scap de voi, murmura printre buze mama, fără convingere, în timp ce curăța vasul în care crescuse aluatul, frecând bine urmele subțiri de cocă care începuseră să se usuce. Mirosul crud, fierbinte, ne izbea nările, amețindu-ne ca și cum ne-am fi învârtit într-un cerc fără sfârșit. Cineva mă împinge cu coatele, să-și facă loc, la ieșire. Mă trezesc și, în timp ce îmi refac echilibrul precar, balansându-mi greutatea de pe un picior pe celălalt, continui să aștept. - Tot la pâine? o întreb, mai mult să mă aflu în treabă. Ridică privirea și mă măsură cu curiozitate, din cap până-n picioare, de parcă acum mă vedea prima oară. Prin pleoapele larg deschise se căsca un hău fără fund, negru și ademenitor, ca buza unei prăpăstii. Îmi răspunse sec, cu ipocrizie. - Dar la ce credeai? - Mă gândeam că ai alte gusturi. Îmi aruncă o privire rece, ascuțită, ca o lamă de cuțit, semn că pricepuse încotro bat. - Mirosul de pâine nu-ți amintește de copilărie? o întreb. Mie da, adaug eu, văzând că n-are chef de vorbă. - Mie nu, răspunse într-un târziu. Mai erau trei persoane în fața mea. Câteva clipe și gata. Înghit în sec, simt că ceva începe să se zvârcolească în stomac. Prin nările larg deschise, în așteptare, pătrunde din nou mirosul magic, halucinant. Mama aruncă pâinea fierbinte pe masă. O învelește cu ștergarul. Trebuie să mai așteptăm puțintel, dar nu-i chip s-o ascultăm. Fratele mai mare profită de neatenția ei și înșfacă una. Ne repezim după el și rupem din corpul fierbinte bucăți mari , aburinde. Ne frigem buzele, dar nu ne pasă. Mestecăm printre văicăreli, e prea fierbinte, nu putem să înghițim și tot plimbăm bolul dintr-o parte în alta. - Ce faci, nu avansezi? Ți-a venit rândul. Auzisem ca prin vis ultimele cuvinte. Încercam să mă mișc și, în ciuda efortului făcut, nu reușeam să fac un singur pas. Corpul era țeapăn ca o stană de piatră, picioarele încărcate cu plumb. Vânzătoarea mă îmbia să înaintez, să-i spun ce vreau să cumpăr. Cred că vorbea prin semne, gesticula ușor, nedumerită, pentru că din mișcarea buzelor nu ieșea niciun zgomot. Apoi, tot gesticulând, cred că a atins cu unul din brațe un raft încărcat care s-a răsturnat, lovindu-l, în cădere, pe următorul care , la rândul lui, a dezechilibrat-o și pe ea. În vânzoleala stârnită am văzut-o privindu-mă dintr-o poziție neclară, parcă se sprijinea cu picioarele de tavan și-și legăna capul mare deasupra mea. Părea agitată și neliniștită, căutând cu disperare ceva de negăsit. ”Ce încurcătură, mi-am spus, te pomenești că a căzut și pâinea și s-a amestecat cu lucrurile de pe raft și cu mizeria de pe jos. N-o să mai pot gusta din ea, s-a dus aroma mult așteptată”. O oboseală plăcută mă cuprinse. Închid ochii și văd cuptorul aburind din copilărie, pâinea ascunsă în ștergarul alb, apoi coltucele smulse pe apucate din pâinea furată. Simt o nevoie profundă să mestec din nou coaja caldă, rumenită, dar vânzătoarea era departe și n-auzea ce încercam să-i spun. Scot un geamăt de neputință și deschid ochii într-o forțare disperată. - Nu-ți fie teamă, sunt lângă tine, îmi spuse, zâmbind. Știa deci să zâmbească, nu mai era acră, ca adineauri, când îmi spusese că mi-a venit rândul. Îmi prinse, protector, capul cu palma, ridicându-l câțiva centimetri de la sol. Vroiam să protestez, să-i spun că mă descurc și fără ajutorul ei, dar liniștea care mă cuprinsese era atât de plăcută încât nu m-am îndurat s-o tulbur. Poate era o femeie cumsecade și-o judecasem pe nedrept. Prin mâna cu care continua să-mi țină capul simțeam cum se scurge, ca un flux energetic cu sens unic, orice dorință de împotrivire. Continua să mă privească și aplecată cum era, reuși să rupă o bucățică de pâine și să mi-o vâre în gură. O prind cu buzele uscate, ușor întredeschise și o țin între dinți fără s-o mestec. Vreau s-o simt acolo cât mai mult timp, cu gustul acela inconfundabil de pământ dulce, frământat de mama, cu apă și foc. 20. Singurătate?/ În bloc Mihai Cotea Singurătate rimează cu… multe cuvinte m-au îndreptat spre această senzație. Singurătatea e o senzație…una de bine, uneori. Tot depănând amintiri involuntare-n minte (îmi joacă mintea), am

sesizat că mi-era mult mai bine în momentele de singurătate. Vorba vine, singurătate…adică singuri complet nu suntem nicicând, Îl avem măcar pe El lângă noi, indiferent de cine crezi tu că-i El. Totuși, în acele moment eram nu numai cu El, eram și cu Mine, puțin detașat… În clipele singurătății mă regăseam, ca și când dintr-o mulțime de alte persoane cu același chip ca al meu mă găsesc tocmai pe Mine. Se întâmplă adesea să se perinde prin capul personal o armată de fețe cu aceeași mască, dar în singurătate, doar atunci, puteam să mă deslușesc. Eu, marea, soarele… și mă mai și plângeam? De ce? Dependența de ceilalți rămâne tot dependență, dar mai e ceva ce seamănă cu ea…dorul! Nu știu dacă și răsare… cel puțin nu din dependență, sper. Dorul răsare din neant în momentele de singurătate, iată un alt atu al ei! Nu contează de unde vine, cum a ajuns, dacă-i obosit (deși uneori te obosește), ci contează că indubitabil există, e aici, nu-l poți nega. Dorul naște dependență sau invers? E ca la găina cu oul, încă nu ne-am lămurit pe deplin, dar ne dăm cu părerea (suntem români/ oameni, deh!). Dar eu vorbeam de mare și de soare și era important. Am divagat și am uitat cele două elemente vitale spiritului meu. Așa se-ntâmplă și-n viața de zi cu zi, divagăm și ajungem pe arătură fără vreun semn de ”hăis” sau de ”cea”. Nu știu sigur în a cui arătură am ajuns, dar mi-e clar un lucru: singurătatea nu e amară, e umplută cu miere, dar… pentru a ajunge la ea, ca și-n cazul unei bomboane care se respectă, trebuie să muști cu dinții din ea, fără frică! După ce am avut companie o perioadă destul de îndelungată, mi-am dat seama că mușcasem din singurătate de dinainte să-mi dau seama de ea și că mierea începea să mă umple. Acum băltesc în Mine, e lipicios și mi-e bine, iar dacă fac rime, e pentru că-mi convine! Da, mi-era mai bine când eram singur, încă nu m-am învățat pe deplin cu oamenii, spiritul meu e prea liber, e sălbatic. Partea curioasă e că nici nu mă las domesticit… asta las la latitudinea publicului dacă e bine sau rău. Momentan, acul înclină spre nicăieri, una simt eu și alta publicul. A naibii dihotomie, și singur și mulțumit… sau nu-s singur? 21. În bloc Gândim în bloc, trăim în blocuri. Este vreo legătură? Copil fiind, am trăit și am fost înconjurat pretutindeni de acești coloși reci de beton. În prezent sunt din nou parte a unuia din ei, mă ține captiv ca într-o placentă. Observând incidența lor crescută în ambele orașe dragi mie, nu pot să nu constat și efectele lor. Adevărul e că după perioada gri, nu cred să existe oraș care să nu aibă un număr însemnat de astfel de cazărmi de locuit. Că veni vorba de cazărmi… la ce duc cu gândul? La ordine! Trăim în bloc și suntem obișnuiți să gândim lumea asemenea lui. Sigur, nimeni nu ne forțează, dar e mai simplu, deci mai atractiv. Fiecare cetățean în cămăruța lui, totul să aibă o ordine în societate. Nu putem gândi decât în condiții de ordine. Dezordinea sperie. Dezordinea e imprevizibilă și provoacă. Dar nu era o vorbă ce zicea ”în orice dezordine e o ordine”? Probabil o fi spus-o alt tip crescut la bloc… Între ordine și dezordine nu se poate pune egal, pentru că fiecare dintre ele duc spre altă direcție, te dezvoltă diferit, te marchează. A fi ordonat, se zice, înseamnă să știi ce vrei de la viață, să ai principii solide și imobile, să fii o persoană de încredere (?), pe scurt, să gândești într-un anumit fel… și atât. Dacă ești dezordonat nu dai prea mari semne de încredere în fața celorlalți pentru că nu știu la ce să se aștepte de la tine, ești imprevizibil, maleabil și ai opinii (prea?) laxe. Diferența nu stă în a locui sau nu la bloc, ci în a gândi sau nu din bloc. Din bloc poți vedea un peisaj îndepărtat, o conversație neclară, oameni de departe pe care nu-i poți simți sau cunoaște decât ieșind afară din el. Da, dar afară e primejdia! E nesigur, un mediu labil, jungla… Și atunci e mai ușor să-ți formezi o opinie de la distanță, să judeci după aparențe, să fii superficial cu diferite persoane pentru că e mai sigur, fără riscuri… Riscurile angajează, te mobilizează să-ți pui problema altfel, e pentru ”dezordonații” din afara blocurilor. Cu toții mergem în bloc… la mall, la biserică, la botez, la pomană, la orice eveniment ce implică comportamentul într-un anumit fel. Aici cuvântul de bază e ”conduita”. Și tot mergând în bloc la reprezentații și reprezentări diverse nu observăm că începem să ne comportăm după tipicul

blocului. Suntem rigizi, fără ieșiri exterioare, plați, drepți, unghiuri de 90, tari pentru a păstra aparențele… ne transformăm în blocuri uneori, ne înghit spiritul și ne lăsăm pradă conformismului. Unde e libertatea? În alegere? În dezordine? Coborâți din bloc, e aer curat afară! CV literar:Mihai Cotea Mă numesc MIHAI COTEA, am 25 de ani, am absolvit facultatea de istorie și în prezent studiez la Baia Mare masterul de etnoturism. Sunt originar din Sibiu. Pasiunea pentru literatură mi-am descoperit-o din școala generală, am avut și câteva încercări de texte, dar la modul mai serios m-am apucat să scriu în urmă cu 3 ani. Am început cu poezia, dar proza a rămas marea mea iubire. Aș dori să particip la concursul dvs. cu două eseuri.

22. Ceartă de primăvară Diana Purcarin Am ajuns. Veniserăm până la malul mării să stăm îmbrăţişaţi şi să contemplăm zbuciumul ei lent, azi. Am sfârşit însă, prin a ne certa îngrozitor. Nu ştiu, o fi fost de la începutul de primăvară, de la miresmele din aer, de la soarele ăsta care ba intra, ba ieşea din nori, de la valurile alb-albastre, când cu spume, când fără..., stăteam acolo pe malul rece al mării şi strigam unul la altul ca doi nebuni... -Nu ştiu să te iubesc! În ce fel ar trebui să te iubesc!? răspunde-mi, tu eşti "omul de ştiinţă" al acestei poveşti de dragoste! Strigam.....nici valurile, nici pescaruşii nu mă acopereau...Spune-mi! Poate ar trebui să-ţi arăt iubirea ca o mamă, să te chem la mine când simt cum patinezi şi gheaţa e cam subţire? Să te ţin cu capul la mine în braţe şi să-ţi mângâi părul ăla lung, Indianul meu? Nu! Nu-ţi spun aşa, acum ne certăm, ce Dumnezeu!? Să-ţi mângâi fruntea cu degetele, mângâieri de salcie, să-ţi găseşti Liniştea numai privindu-mă şi eu să te aduc în Linişte doar râzând cu tine? Aşa-i vrea? Spune-mi! -NU!!! Nu cred că asta vreau! -Atunci cum?! Ca o iubită pasională? Să mă apuce crizele de gelozie numai proiectând cu mintea unde ai putea fi cu gândul? Să plâng ca o descreierată când te văd, de bucurie, normal!? Să te doresc din momentul în care îmi treci pragul şi tu să simţi asta, prin toţi porii?Să mor un pic de fiecare dată când ne despărţim, chiar şi pentru câteva ore? -Nu!! Nu aşa te vreau! Nu chiar aşa, şi..... zâmbeşte ... «Deci i-a plăcut ceva din posesivitatea femelei pornită să-şi apere teritoriul...», mă gândesc eu ... -Ştiu! Femeia intelectuală, «contrafacută», rezervată şi plină de ea, rece, distantă, greu de "accesat" dar provocatoare, care te incita şi e pentru mintea ta ca un joc pe calculator, trebuie să treci de câteva nivele să ajungi la Ea?! Asta vrei? -Nici aşa nu te vreau, îmi place dar... -Atunci? Întreb stins, într-o stare de abandon, stând goală-puşcă, sufleteşte vorbind, in fata lui, fără să-mi mai pese de nimic... Se aproprie, mă ia de după talie, îşi lasă o mână pe coapsa şi mă trage spre el...a urmat sărutul, fin, cald, lung şi plin de savoare....mă desprind din el, cu ochii închişi ...mă trezesc ... - Pe care dintre ele o vrei? -Pe toate trei le vreau, nebuno! -Pe toate trei le ai, orbule! Ne plimbăm ţinându-ne de mână, marea tace lângă noi...Era doar începutul primăverii....nisipul lua urmele paşilor noştri, un pas lângă altul. În capul meu, de nicăieri, vin răvăşite şi răvăşindu-mă, gândurile. Fără să-i mai spun lui, mă trezesc lamentându-mă: "Ştii cum mă simt uneori? Parcă aş fi Femeia de Servici a Universului. Tot ce găsesc sunt bucăţi de inimi sfărâmate, suflete ciobite, măcinate de orgolii fără rost, resturi de dragoste, unele în descompunere, toate împachetate în hârtii-cadou...strălucitoare....la promoţie! Nu reuşesc să zbor cu el...numai pescăruşii aştia nevinovaţi pot...?" Merge lângă mine măcinat de gândurile lui...ştiinţifice, probabil...

"După ce ne-am recunoscut punctul tangent, fiindcă îl vedem amândoi, mi-ar plăcea zborul, fără teamă, fără planuri pământene, fără să ne pese de pasul următor, o viziune, să ne abandonăm viziunii, indiferent de ecuaţia pământeană din care facem parte, voit sau nu… Nu putem.......oare de ce?" Pentru că fericirea în iubire ţine doar o clipă, agresând clipa şi dorind să o trăim pe termen lung, o omorâm de fapt….vine şi răspunsul …..din neant…oare îl auzim? Îmbrăţişarea noastră a durat o clipă. Clipa de fericire. Am avut-o. Am trăit-o. Am zburat! Doar că nu aveam habar de asta…. Cu mâinile strânse, ca într-o îmbrăţişare, una-ntr-alta, umăr lângă umăr, ne îndepărtăm, pe lângă ţărm. Uite c-a ieşit şi soarele de după nori! 23. Ziua întrebărilor fără noimă Ion Dumitrașcu Azi e ziua întrebărilor fără noimă. Cobor să cumpăr pâine de la magazinul din colț și mă întâlnesc cu moartea. O recunosc de la o poștă, e mereu flămândă. Stă la coadă la pâine, ca și mine, dar nu de pâine îi arde ei. Și-a pus haine de rând, ca o precupeață de cartier, să n-o recunoască nimeni. Stă spășită, cu privirea în jos. Numai din când în când trage cu coada ochiului să vadă ce mai e prin jur. Pe mine mă caută. O surprind și o înfrunt îndârjit cu privirea. De dimineață mi-am luat, cuminte, pumnul de medicamente și mă simt excelent. Mi-e poftă de viață și de pâine. Sunt sigur că știe asta, a aflat, la noi la bloc nimeni nu-și ține gura. Încerc să n-o bag în seamă, să mă gândesc la altceva. O simt în spate ca pe un piron înroșit, înfipt în ceafă. - Poate vă grăbiți, îi spun printre dinți. Puteți trece în față. -A nu, îmi răspunde șoptit, fără să mă privească, am timp destul. Sigur că are, doar lucrează cu el în tandem, ce începe unul termină celălalt. Aș vrea să i-o întorc, printr-o replică dură, nepoliticoasă, așa ca s-o enervez puțin. O măsor din cap până-n picioare, cu un amestec de ironie și dispreț. Renunț. În nări îmi pătrunde mirosul de pâine caldă. M-apucă o poftă nebună de un coltuc, unul mic, pe care să-l simt zdrobindu-se între dinți, apoi să-l plimb dintr-o parte în alta, să-l alint puțin și-n timpul acesta să-i fur aroma. Nu mai am răbdare, picioarele îmi tremură ușor și-un fel de slăbiciune îmi trece prin tot corpul. Vânzătoarea nu știu ce are de discutat cu clienta din față, îi tot spune ceva, pe șoptite, apoi se duce la raft și se apleacă să ia un obiect de pe polița de jos. Privind-o cum stă încovoiată, mă cuprinde un fel de amețeală, ca o ceață plumburie. Îmi șterg fruntea și ochii de mai multe ori. E cald și în obraji simt dogoarea cuptorului de pâine, încins. De aici îmi vine fierbințeala, e din cauza cărbunilor aprinși, a focului întrerupt din lucrarea lui. O văd pe mama. Curăță bine interiorul cuptorului până la ultimul tăciune, vatra s-a umplut de jar și-i arde mâinile, dar nu se lasă. Le umezește în blidul de lemn cu apă rece și le înfige în aluatul crescut până aproape de marginea coveții. Scoate o bucată, o frământă pe cârpător până se rotunjește suficient, o mai dă odată prin făină și-o aruncă pe vatra încinsă. - Mai plecați de pe capul meu, ne spune mama, ridicându-și spre noi fața aprinsă de jăraticul încins, încercând, fără succes, să ne alunge. N-avem răbdare, am așteptat prea mult să ne lăsăm păcăliți cu una cu două. Aproape că uitasem când mâncasem ultima pâine, făcută în casă. Din când în când mama venea și ridica capacul de tablă din gura cuptorului, se apleca pe vine și arunca o privire înăuntru. Apoi ne amăgea blând, cu aceleași cuvinte „acuși se face, acuși îi gata”. - S-a făcut, strigam noi nerăbdători, hai vino și mai încearcă o dată.

24. PATRU GÂNDURI LILIOARA MACOVEI În patru paturi, în patru colţuri de lume, patru oameni se gândesc în acelaşi loc.Fiecare cu întrebările, cu neputinţele, cu durerile şi dorurile lui, dar toate sunt subiectul comun al nopţilor şi zilelor lor. Pe doamna L., dorul o pălmuieşte în fiecare clipă, o omoară, îţi revine, nu doarme, cade în agonii de nedescris, plânge, se zbate şi o ia de la început. În timpul zilei îi apar şi dispar crâmpeie din trecut, cu durerea imprimată în fiecare clipă de retrăire. - Ce să-şi caute de lucru? - Are domnule şi treabă şi timp mereu ocupat, dar nu înţelegi că astea sunt aşa ca aburul peste pământ?E cumplit s-o vezi, e şi mai cumplit să o auzi. Îşi aminteşte cum într-o zi de primăvară încă rece, o vorbă i-a despicat creierul şi mintea şi tot.Nu îşi imagina că în familia ei, veştile atât de proaste îşi pot face apariţia brusc şi înfiorător de grav. Era îndepărtată din gând orice eventuală nenorocire, dar cum să poţi preveni, că doar nu eşti Dumnezeu.Stă şi acum cu durere de inimă căpătată între timp şi caută explicaţii în gând.Nu are cu cine vorbi, nu are cui să spună cele multe şi nici cui să pună întrebări. Ea era singura cu care putea să povestească o zi întreagă, ei îi spunea totul şi de multe ori nu găseau soluţii de rezolvare, dar măcar îşi auzeau glasul. Doamna L. E din ce în ce mai ameţită de gânduri, de ceea ce nu prea înţelege, mai sigur nu vrea să înţeleagă, dar tace şi trece ca şi cum nimic nu există pe lângă ea.Plânge în ea, şi-şi udă sufletul cu atâtea lacrimi încât nu o mai interesează dacă se va descompune pe picioare. Întreabă şi nu prea primeşte răspuns şi lucrul cel mai grav pe care îl conştientizează şi o îndurerează este că face păcate.Parcă şi privirea îi este palidă, poate şi din cauza nopţilor bântuite de negre gânduri.Iubirea doamnei L. Este nemărginită pentru ea, că numai ea, draga ei soră îi mai rămăsese şi iată consecinţa multelor şi marilor întrebări. Noaptea e patul prea larg şi nu-şi găseşte loc pentru un vis în care să apară şi ea. Domnul C., îşi găseşte mereu câte ceva de făcut, numai să nu aibă timp de gândire la ea.Şocul prin care a trecut nu vrea să-l retrăiască, doar că din când în când, atunci când se autoîncurajează, întreabă pe doamna L., de ce nu i-a spus şi lui mai devreme de ce avea să se întâmple. - Doamne, nu m-ai lăsat destul de necăjit, de ce mă îneci în dureri? Şi zilnic asta se întreabă.Nu are gust cafeaua şi doar ţigara îi ia din timpul alocat ei.Îşi înăbuşă în fiecare zi, dorul şi durerea, ba întro cană cu vin, ba în zece ţigări şi nu e bine, o ştie, dar mereu spune numai din gură că nu are cum face acum. - Ba ai, linişteşte-te cu ţigara şi cafeaua şi chiar cu vinul, că nu eloc pentru toate patru. - Care patru? - La acestea trei mai este şi durerea, cea mai gravă şi apăsătoare dintre toate. - Pierdusem firul şi uite cum nu mai ştiu ziua în care sunt.Mă rog la Dumnezeu să mă vegheze şi pe mine şi pe copii mei. - Cum să-mi dau seama că el, domnişorul I., plânge noaptea sau nu? Nu sunt lângă el, nu prea vorbeşte cu mine şi atunci când schimbăm câteva vorbe, din două trei fraze am terminat discuţia. Aşa gândeşte mereu doamna L., şi se frământă că nu are idei de comunicare cu I. Dacă ar vorbi la telefon, ar plânge, dacă se întâlnesc pe chat se limitează la două vorbe, of! El este primul ei copil, cel mai iubit şi alintat.De fiecare dată când vorbea despre el, mereu i se umezeau ochii.El era cuminte şi ascultător, dar în ultima vreme ceva foarte rău probabil i s eîntâmplase, că s-a schimbat total.Nu mai vorbea, nu mai asculta de nimeni, nu făcea nimic prin casă şi sufletul ei împovărat şi de boală , dar şi de grija asta, îi cam tocise şi gândirea şi exprimarea şi ca să nu mai fie discuţii aprinse, tăcea. Nu aş vrea să ştiu dacă el, I., acum are vreo remuşcare, vreo părere mare de rău, altfel m-aş ruina de tot.În viaţă dacă întâlneşti persoane care te distrug pentru că sunt extrem de egoiste şi tu ca şi partener, nu vezi acest lucru pentru că le iubeşti, ajungi să plângi în pumni văzând durerea mamei sau a tatălui care nu te mai pot ajuta.

-Ascultă-mă, drag copil, măcar acum! În patul lui I., cine ştie cât stă cu ochii în tavan până adoarme. Cel mic numit din mare dragoste D., este departe de casă şi cară cu el povara unei nimicitoare întrebări: - De câteva zile m-am despărţit de ea şi atât de gravă îi este starea de sănătate? Ce să-i răspundă doamna L.,?E cumplit, cum să-i spună că ştia că se va stinge?Cum?Cum? Nu pot retrăi clipele acelea.Renunţ la a mai spune ceva.Îmi stă nodul în gât de ceva timp.Nu am cum să înghit şi atunci când îmi sugrum cuvintele nespuse, nu am aer, nu mai pot face nimic. D., era copilul cel mai mic, venit pe lume când nimeni nu se mai aştepta la aşa minune.Era şi cel mai vesel din casă.Ştia mereu cum să intre pe sub pielea omului şi oricine prindea drag de el.Ambiţios ca maică-sa, şi-a pus în gând să schimbe viaţa lui, prin plecarea din ţară.Prin asta s-a suplimentat dorul alor lui, dar scopul era mai presus de orice, mai ales că nebunia tinereţii aşa ceva cere. Consternarea a fost şocantă şi plânsul de neoprit mult timp, atunci când i s-a spus că ea este în comă, aproape de moarte. Nu mai ajungea nici avionul, nu mai mergea cu viteză nici maşina, parcă toate erau date pe ralanti.Plecase de acasă de doar câteva zile şi acum? Era o bulversare în capul lui şi nici o idee de Dumnezeu.S-a dus în gânduri şi aşa a stat nu se ştie cât.S-a resemnat şi s-a întărit.Discuţiile din jur le auzea, le înţelegea şi dacaă aşa a fost să fie aşa s-a întâmplat. Cine ştie ce o fi de atunci încoace în gândul lui? Cine ştie cum adoarme? - Doamne, este adevărat că durerea este întotdeauna o etapă necesară a lungului drum spre bucurie? - Cum să le spun celor patru, când au atât de adâncă rana? - Cum să le spun celor patru că durerea lor le întrece rezistenţa? Asta văd, asta simt şi atât de cumplite îmi sunt şi mie clipele încât mor încet şi mă adâncesc din ce în ce mai mult în durere. Parcă toţi zac într-o beznă pe care nu o recunosc, nu o spun, doar încearcă să mascheze să nu mai fie priviţi ca nişte îngenunchiaţi. În patru paturi, în patru colţuri de lume, patru oameni se gândesc în acelaşi loc.Fiecare cu întrebările, cu neputinţele, cu durerile şi dorurile lui, dar toate sunt subiectul comun al nopţilor şi zilelor lor. CV literar:LILIOARA MACOVEI Sunt născută la Botoşani, în 15 ianuarie, într-o iarnă destul de grea. Am ca pasiuni pictura, scrisul, fotografia şi florile.Am scris la revista ,,Anotimpuri” în perioada 1971-1975, apoi la revista ,,Viaţa Politehnicii” între anii 1979-1981, unde eram reporter.Am pictat şi încă o mai fac, icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri pe pânză, multe dintre ele luând drumul străinătăţii sau găsindu-şi loc în bisericile noastre ortodoxe din ţară.În prezent îmi expun picturile şi scrierile pe site-urile de profil.

25. Țiganii, aurul și diamantele sau Răspunsuri la întrebări fără răspuns Helene Pflitsch Facem filme cu și despre ei pe care le vizionăm cu sufletul la gură, le ascultăm muzica și chiar ne prindem în ritmul ei la fiecare petrecere la care participăm (şi nu vorbesc de manele, ci de muzica aceea care ne încântă auzul și sufletul), ne costumăm la carnavale în țigănci cu fuste colorate și salbe de galbeni la gât, visăm ca măcar o dată în viață să iubim și să fim iubiți cu aceeași pasiune cum o fac ei, dar le punem în cârcă toate fărdelegile care ne înconjoară și îi arătăm cu degetul, acuzându-i de murdărirea imaginii noastre în ochii lumii europene. Aceștia sunt țiganii în viziunea noastră, chiar dacă de cele mai multe ori expunem doar partea jegoasă a cămășii cu care îi îmbrăcăm.

Nu știm cum au ajuns să poarte cămăși „Made în România”, când ei sunt risipiți de la est la vest în toată Europa aceasta și nu lipsesc nici din celelalte continente ale Pământului, dar în graba de a ne justifica propriile frustrări și neputințe nu zăbovim prea mult asupra căutărilor. De-a lungul vieții, fiecare contact pe care l-am avut cu țiganii m-a pus în fața unei dileme pe care nu am știut s-o rezolv. Atâta timp cât am trăit în țara mea, am trecut peste ea cu aceeași superficialitate ca cei de lângă mine. A trebuit însă să îi acord atenția cuvenită imediat ce pașii m-au purtat pe alte meleaguri și m-am trezit fiind etichetată cu sintagma „țicancă-româncă” încă după primele cuvinte de prezentare. A fost motivul principal pentru care mi-am dorit cu ardoare să citesc „Țiganii, aurul și diamantele”, autor Samson Iancu, ed. Singur, Târgoviște, 2011, fără să cunosc la momentul apariției primului volum autorul. Aflasem doar că este cineva care, ca și mine și mulți alții, luaseră calea pribegiei. Mai mult decât atât, își avea rădăcinile în etnia pe care o simțim asemeni unei ciuperci otrăvitoare crescută pe trupurile noastre și că pusese în paginile acestei cărți faptele și trăirile sale în contact cu lumea necunoscută în care pășise. Speram să găsesc în rândurile scrise răspuns întrebărilor mele. A trebuit să treacă câțiva ani, să apară încă două volume sub același titlu (vol II, ed. ZIP, 2011 și vol III ed. Singur, 2013) și să intru în contact cu domnul Samson Iancu, ca să ajung a le citi. Aşteptarea mi-a fost răsplătită din plin. O dată deschise, aceste cărți nu îți mai dau răgazul de a le lăsa jos. Ai senzația că simți în ceafă răsuflarea și auzi în urechi vocea autorului. „Multe acţiuni şi fapte din această carte s-au petrecut în realitate. Personajele mele sunt adevărate, exact ca şi oamenii pe care îi vedeţi zilnic pe stradă şi în filmele de acţiune, exact ca şi în viaţa de toate zilele când unii oameni se iubesc şi alţii se fac că nu se cunosc.” te va avertiza autorul în cel de-al doilea volum al său. Dar până atunci, începi călătoria alături de Sami, cum își spune, și fiul lui purtat în rucsac și pipăi inconștient în fundul buzunarului tău cei 11 dolari cu care cei doi trec granița în toamna anului ‘90, temându-te pentru viața lor. O dată ce te-ai alăturat în această călătorie, nu mai poți da înapoi; râzi și plângi, scapi câte o înjurătură în limba țigănească și te trezești uneori, că bați prietenește pe umăr povestitorul, zicândui: „Hei Sami, asta este prea tare, prea ireală.” Ești însă convins, că de fapt, spui acest lucru pentru că nu vrei să îți recunoști limitarea minții tale în comparație cu cele a personajelor prezentate. După câteva capitole, am constatat cu surprindere că dilema ce mă urmărea, era și a scriitorului Samson Iancu, adus parcă de soartă pe acest pământ tocmai ca să descopere răspunsuri la întrebările fără răspuns. În tot timpul cât te poartă prin peripeții ce îți țin respirația oprită, nu face altceva decât să le caute. Cu ce se deosebește el, fiul tatălui său, țigan, și al mamei evreică, de ceilalți? De unde vin țiganii și de ce nu se pot adapta la un regim de viață pe care și-l doresc pentru ei și pentru copii lor? Cum pot să își păstreze libertatea care le curge prin vene, însuși izvorul vieții lor și în același timp să se înregimenteze într-o lume cu legi ce de atâtea ori se dovedesc nedrepte? Încet, încet, prin poveștile izvorâte din propria experiență, ale țiganilor pe care i-a cunoscut, sau care le-a auzit de la cei din jurul său, autorul găsește explicații și dă răspunsuri. Nu am să fac un rezumat al celor trei volume. Pentru fiecare capitol aș putea scrie pagini mai multe decât este el în sine, atât de profunde sunt sunt frazele de acolo. Vreau, însă, să mă opresc asupra câtorva aspecte care m-au impresionat în mod deosebit. Scriitorul Samson Iancu își asigură astăzi traiul zilei ca bijutier în Franța, iar meseria lui este înainte de toate o pasiune. O pasiune la fel de mare ca și cea cu care își caută strămoșii sau răspunsurile la întrebări, în aparență, fără răspuns. Pentru dânsul, oamenii și pietrele prețioase sunt la fel de importante.

Nu este de loc întâmplător că fiecare capitol din primul volum începe cu descrierea unei pietre prețioase și abia apoi să facem cunoștință cu personajul. La sfârșitul poveștii, te întrebi dacă piatra s-a născut din sufletul personajului, sau sufletul lui s-a modelat asemeni pietrei. „Strălucirea asta albă, culoarea albă perfectă, fără incluziuni străine, duritatea cea mai mare, adică duritatea 10. Perfecțiunea perfecțiunilor în pietrele cu pavilioanele tăiate în cea mai perfectă geometrie. Poate fi evaluată doar în diamantele venite din străfundul imensului univers. - Eu sunt țigan? - Tu ești roman, jidan, australian? - Tu ești diamantul. Cu toții suntem niște diamante. Puritatea acestor diamante nu se poate vedea niciodată la suprafață. Cu cât pătrunzi mai mult în interior, cu atât poți să-ți dai seama de identitatea și de valoarea lui. Pentru mine nu există diferențe între oameni, fiecare dintre noi este un diamant.” (Puritatea diamantelor, vol I) Deși își recunoaște originile, Samson Iancu se declară român, nu pentru că așa scrie pe pașaportul lui, ci pentru că inima lui bate românește. Că este așa, o dovedesc pagini întregi ale acestor cărți din care răzbate un patriotism nemăsurat, declarat firesc, cu o sinceritate copleșitoare. „Dragă cititorule, Am să încep partea a doua a cărţii «Ţiganii, aurul şi diamantele» cu o mică dedicaţie ţie şi celor dragi din întrega Românie. Tu ai să plângi Pentru sufletul meu Sufletul meu pe care l-am vândut Şi tu ai să înţelegi ce înseamnă să iubeşti o ţară Aici printre străini, departe de România mea. Tu ai să râzi de mine Eu am să plâng Supărat, m-am săturat De străinătatea asta Şi strig în noapte După tine draga mea! România mea. Aşa se vinde sufletul române! Aşa a fost Şi aşa va rămâne Ieri, azi şi mâine În vecii vecilor Aşa se vinde sufletul Ca să se nască lacrimi Să crească florile cu apă sărată Venite din lumină ochilor. Te iubesc!” Căutările lui Samson Iancu nu rămân fără răspunsuri și îți sunt împărtășite cu convingerea că ele sunt corecte, dar în același timp este aşteptată părerea ta, pentru că (nu e așa?) trăiți împreună și este firesc ca împreună să găsiți rezolvarea. „Țiganii reprezintă un mister pentru întreaga omenire. Tot ceea ce se vorbește despre țigani sunt doar supoziții, trebuie doar să vă gândiți că țiganii sunt oameni ca și dumneavoastră și nu sunt nici mai buni și nici mai răi decât dumneavoastră. Țiganii n-au fost niciodată agresivi, sunt un popor de oameni nomazi, mereu nomazi, care oferă în schimbul libertății de a trăi, muzica și dânsul.” Samson Iancu este un tată ce își face un țel din viață pentru a-și pregăti copilul pentru un viitor drept și cinstit. „Toți copii mei se rotesc în jurul meu ca niște planete în jurul soarelui, se rotesc, se rotesc... Planetele au miez, au un centru magnetic, au o direcție bine stabilită de sistemul gravitațional...

Copilul meu are o șansă, sunt conștient că șansa lui sunt eu.” Samson Iancu este un om care știe să dăruiască și știe să ierte în numele clipei care trebuie trăită în cinste și demnitate. „Eu îl văd pe Dumnezeu în sufletul meu, dar mă gândesc mereu la cei din jurul meu și mă gândesc că Dumnezeu este în toți oamenii de pe Pământ...” Samson Iancu este un promotor al culturii, convins că doar prin cultură se poate evolua și găsi calea spre cinste. Samson Iancu este un căutător al pietrei filozofale și am impresia că este în posesia ei. Nu știu cum aș putea încadra cele trei volume din „Țiganii, aurul și diamantele”. Ele pot fi în același timp cărți de ficțiune, poliţiste sau jurnale, iar unele capitole se pot transforma cu puțină muncă în adevărate scenarii ale filmelor triller. Ca și scriitură se simte bâjbâiala celui care nu are experiență (în multe locuri putând fii înlăturată de o editură care și-ar asuma responsabilitatea unui lectorat) dar care se disipează încet, încet, cu fiecare nouă pagină scrisă. Cu siguranță, critică literară va putea găsi o mie și una de motive prin care ar putea să îl desfiinţeze. Eu cred, însă, că Samson Iancu este un scriitor și încă unul care mustește a talent. Cum ai putea să denumești altfel un om care nu „ar putea trăi fără să scrie în fiecare zi”, așa cum singur declară? Am convingerea că în viitoarele volume, Samson Iancu va știi să găsească tăietura corectă care să le transforme în adevărate diamante, piatră atât de dragă bijutierului Samson Iancu. Închei aceste rânduri invitând pe toți cei care încă nu au deschis paginile acestor cărți la o incursiune în care vor descoperi lumea; vor avea parte de o serie de aventuri, care îi vor purta alături de țiganii bulversaţi de globalizare prin Europa ultimilor douăzeci de ani, prin Cazinourile Americii dar și prin China sau Pământul Sfânt, prin lagărele de emigranți ale Germaniei și castelele franțuzești ce ascund comori, dar și în lagărele de exterminare ale țiganilor și evreilor din Germania sau Transnistria. În același timp îi urez mult succes pe mai departe scriitorului Samson Iancu și îi mulțumesc că mi-a oferit ocazia să găsesc argumente prin care să opresc piatra care se aruncă spre această etnie atât de concetățenii mei, românii, cât și de cei în rândurile cărora trăiesc astăzi. Otrava ciupercii nu o vom combate până când nu vom pătrunde în adâncuri și vom găsi răspunsuri întrebărilor, în aparență, fără răspuns. 26. Zile de august la Blasova Constanța Abălașei-Donosă Zi la început de august. Căldura de afară mă ține ca între niște lespezi ce vin dinspre cer într-o variantă enormă de culori transparente că-mi fac privirile hulub și sufletul goană, neștiind unde să apuc după un pic de răcoare. Pe malul Dunării, deja făcusem zeci de plimbări pe sub copacii plantați în preajma sa. Sălciile plecate și pline cu țânțari, salcâmii ornamentali cu frunza lor carmin și mestecenii zvelți îmbrăcați în alb sidefat cu coroanele străvezii de atâta lumină, își mai mișcă leneși ramurile lor din când în cînd, aplecându-se încet la câte o adiere de vânt. Singura briză de aer umed ce intră pe ferestrele sufletului meu până la inimă, sunt adierile inconștiiente din cauza valurilor purtând mirosul de pește prin șuvoiul de stropi dantelați, zbuciumați și ei într-o spumă continuă, trezită apoi peste pietrele de granit pavate simetric pe mal. Tresăream când vedeam câte o barcă cu motor tăind ochii valurilor cu grație și armonie, iarăși zgomotul lor din oțel nevăzut mai condiționa parcă temperatura de pe malul apei. Făceam câțiva pași și mă opream. Mi-era greu să mă deprind cu această ideie: de-a sta puțin sub soare. Priveam valurile sidefate din pictura soarelui și pescărușii duși de liniștea lor fără un program anume, când spre navele vechi, când spre scheletele punților din mal până la un anumit ponton, rămase parcă suspendate.

M-am retras nestingherită pe o bancă unde desupra capului părând ca o umbrelă, era coroana imensă a unui copac ce avusese cu ceva vreme înflorit, flori roșii. Acum, ele păreau maronii ! Încercam să-mi amintesc despre ele din cartea de botanică de la orele de studiu în școală cândva, dar îmi propusesem o pretenție exagerată. Brăila, tot gândeam în sinea mea, este un oraș de șes unde crește grâul și porumbul și nicidecum copaci pitorești ! Și dacă nu-i au pe aceștia, au Dunărea pentru delectarea pescarilor în timpul verii, iarăși pentru unii și iarna. Când vine iarna, uneori ei sunt într-o mare încurcătură: vânt, valuri imense, frig de-ți pătrunde în până-n măduva oaselor cu mult ger, iarăși sloiurile de gheață, simțindu-se ca la ele acasă fără bătaie de cap. Priveam în jurul meu și pe plaja însorită al celuilalt mal al Dunării, vedeam o mulțime pestriță de oameni care strigau de voioșie sau se zbenguiau în apă. Alături de canapeaua pe care mă așezasem, era un restaurant-bar în plin aer cu mese și scaune, ba unele mai erau și întinse și cu unii clienți în costume de baie. M-am înălțat pe vârful picioarelor să privesc, crezând că nu văd bine. Însă ei, urcau de jos de pe malul pe care eram, neștiind că și acolo se putea face plajă ! Mulțimea ce mi se înfățișa prin fața ochilor, părea necurmată de căldura zilei. Muzica din restaurant se auzea în surdină. Nu auzeam cuvinte decât în șoapte. După ce consumau sau cumpărându-și câte ceva, timizi și tăcuți oamenii se îndreptau spre locurile lor de pe plajă. Parcă ar fi fost un omagiu de pietate pentru soare. Simțeam căldura atât de puternic însă priveam la pescărușii ce abia țipau cu aripile întinse dealatul trupurilor. Lumina strălucitoare îi făcea să pară de un alb imaculat. Unii se învârteau în zbor nespus de repede, apoi se prăbușeau în apa Dunării ca și cum ar fi dorit să-i descifreze adâncul. Priveam de pe mal Dunărea și mi se părea că orizontul e mai larg, e mai palpabil decât privit prin geamul casei. Lumina răsfrântă-n cununile de ramuri ale pădurii mi se părea că trece prin distanțe, nu cu repeziciune. Coama bătrână a Munților Măcinului o vedeam neterminată de o parte și de alta a șoselei drepte ce o percepeam în gând. De pe banca unde mă aflam, câmpul de un alb strălucitor, începu să se schimbe în pete fugare. Paleta acestei priveliști care mi-a desfătat ochii mai bine de două ore, începu să se piardă nedeslușit ca într-un zid gri. Atunci, am văzut pe cer o dungă cenușie ca un jgheab mare de beton. Nu mai văzusem așa ceva de când eram copil, când tata ne ducea pe mine și fratele Petre, prin unele locuri apărându-mi pe moment în memorie ca resturile unui păienjeniș. Dintr-o dată s-a pornit o ploaie și toată priveliștea se transformă într-o grandoare de neînchipuit. Pădurea-și please și ea ramurile spre a fi răcorite. Oamenii de pe plajă, încinși de căldura toridă a soarelui au rămas acolo parcă neatinși de repeziciunea stropilor. Aerul se simțea cu ușurință având alte condiții de temperatură. Puțin zgribulită, m-am adăpostit la acel restaurant-bar, cumpărând ceva mărunt, semn că vizita mea nu este neprotocolară. După jumătate de oră, soarele stălucea cu aceiași intensitate iar stropii căzuți erau nicăieri. Frunzele copacilor păreau arginții iar florile rămase neuscate, păreau acum înflorite. Îmi închipuiam că cineva acolo sus privește acest ținut suferind de sete și căldură și a dăruit o ploaie pentru binefacere. Gândeam să mă ridic de pe bancă, să mă depărtez în tăcere spre casă. Petele de culoare asemeni unui desen nedescifrat de frumusețea pe care mi-l oferea peisajul nefiresc al Dunării, mă determină să-mi limpezesc gândul. Domea o liniște patriarhală ! Aerul mai curat, mai parfumat străbătea întregul mal pe care mă aflam. Simțeam în nări mirosul frunzelor de copac proaspăt spălat ca și cum aș fi făcut inhalație. Această panoramă de liniște a serii, se desfășura negrăbită la picioarele mele. Doar țipetele pescărușilor și entuziasmul lor necunoscut te făcea să rămâi pe mal până la capătul nopții. Începu să se înnopteze. Farurile de lumină ce începu să apară pe întunericul dens al Dunării, te copleșea precum o aureolă, spre perdeaua de copaci cu formele lor fantomatice. Întreaga zi a rămas pentru mine, precum o panoplie neclintită. În această zi toridă m-am rătăcit între lumină și ploaie, între cântec de pescăruș sub liniștea zilei, deoarece a doua zi spre amiază, mergeam la Blasova pentru o mică vacanță în natură . Mă uit spre cer și cer iertare să treacă și această zi. Acest gând, îl păstrez numai la nivelul gândurilor mele îmi reproșam, fiindcă eram aici, mai mult împină de la spate. Îl însoțeam pe Costin;

el la pescuit, eu făcând schițe și pictură. Trec de câteva smocuri de păpuriș înghesuite de-avalma pe malul lacului și vorbesc cu mine dar și cu apa. Mai bine eram ciocârlie, pluteam deasupra lacului și-i vedeam culoarea sufletului. Mai bine eram salcie, plângeam tot timpul efectul îndrăznelii ori acțiunea speranței. Însă deodată, nu mă recunosc: am rămas uimită și neclintită. Văd ca-ntr-un freamăt de dans ceva scăldându-se-n valurile apei, înnotând liniștit spre mal. Gândurile mi se răscolesc și înfiorată de acea imagine, încerc să plec ușor fără a-mi fi simțită prezența. Un șarpe, căuta soarele. Ce să-l întreb ?! Poate că nici nu m-a simțit că s-ar fi pierdut încet în ecoul de broaște. Ce culori pestrițe are ! Parcă ar fi pastelurile mele cu care pictez. Mă sprijin de o lespede și caut să-mi revin în fire. E primul șarpe întâlnit aici în cele trei zile de când mă aflu la Blasova. Voi fi mai atentă prin frumusețea asta înspăimântătoare: țânțari, broaște, șerpi și multă tăcere. De-aș fi avut muzică cu mine, le străpungeam auzul toate plecând în coloritul apei. Vântul, adie prin mișcări involuntare de parcă mi-ar șopti despre lucruri mărunte în cuvinte ușoare. Cîte o frunză își mai ridică trupul, alta îmbătrânită, lăsându-se spre pământ. Mă plimb de dimineață căutând un loc sigur simțindu-l ca pe un prezicător pentru a face câteva schițe pe hârtie, apoi continuându-mi pictura începută de pe șevaletul ce se afla pe pontonul lui Grigore, propietarul acestuia și prietenul lui Costin, plecați la pescuit în largul lacului cu barca, dis de dimineață. Tăcere deplină ! Câte o pasăre nesigură-n zbor, pleacă simțindu-mi prezența. Țânțarii, mă opresc cu zumzetul lor de parcă mi-ar vorbi ! Îmi fredonează câte un cântec prin înțepăturile lăsate sub inundația razelor de soare care deja au început să-și caligrafieze privirile peste chipul meu. Mai fac câțiva pași și rămân pe aleea unde-s plantați copaci, alături fiind pământul gol. Îmi spun cu uimire: de aici imaginile nu se mișcă. Cioatele stânse și bazinul de apă, căsuța de lut fără suflare și copacii din pădure, îmi servesc ca modele. Fiecare parcă are un cântec pe-o aripă de timp din căi astrale de la care învăț câte ceva. Parcă-ar fi o școală săpată în aer, în văpaie, în verde, în albastu, în iubirea de oameni și-n florile modeste de pe malul apei ce înfloresc prin tot zâmbetul dăruit de soare ! M-așez pe-o buturugă și-ncep să creionez grăbită, de parcă aș avea prea multe de făcut . Sub ochii mei, un cârd de ciori ce parcă-ar fi rămas suspendate prin coloritul frunzelor, pleacă spre cer ca niște avioane, limpezind dimineața. Am început să creionez filă după filă din caietul ce-l aveam ca suport material, bucurându-mă de tot ce-mi oferise acea dimineață: să nu uit lucrurile simple și modeste, să nu uit zorii albaștri ce mi-au sidefat dorința și nici copacii care tac dincolo de timp nevoiind ceva în schimb. Să nu uit semnele de pe mal; trilul de braoaște cântat primordial și nici chipurile din apă, călătoare și ele ca și mine. Sm început să așten pe hârtie prin toate umbrele călătoare și temerile sărutului de țânțari, mici frânturi de peisaje. Așa am aflat istoria acestor locuri. După vreo două ore, m-am ridicat de la rădăcina acelei buturugi, căruia i-am simțit palpitația uscată și suspendată-n fața timpului, când odată, și ea fost în culme. Puțin câte puțin, orele petrecute aici mi-au fost solitare spre a-mi pietrifica culorile pe pânza-ncepută ce era pe puntea pontonului. Săgeți fulgerate-mi sfârtecau privirile de bucuria luminii și cântecele-n zbor purtate de păsările locului deasupra lacului. Apa, parcă purta peste ea, din speranțele visării ! Pictam și mă întrebam dacă ea, apa, are un sfânt grai. Dacă are bocet acolo în adâncul ei ! Dacă are zbucium care să-i cutremure inima de dorurile lăsate pe malul reavăn în serile blânde sau în nopțile țesute-n silabe albastre. Cine poate ști ? Da ! răspunsul, tot eu mi l-am sugerat; apa are suflet de piatră, de bronz, devenit apoi, patimă și bucurie. Pierdută-n culorile de pe paletă, am început să continui cu mare ușurință pictura începută pe pânză albă prin muțenia apei pierdută-n culorile cerului, casa descâlcită-n lacrimile lutului apoi zugrăvită-n alb, să aștern în libertatea văzduhului toate păsările bolnave de insomnie ce mi-au cântat din suflet iubirea lor nemîrginită. Și cum a doua zi trebuia să plec de pe această palmă de pământ, întregul peisaj mi-a spălat ochii prin toate amintirile sale tăcute. Lacul Blasova, este pe pânza mea pictată, este aici neatins de lacrima uitării, fiindcă permanent bărci în hățișuri de val, poartă revenirea lor de tăcută iubire.

CV literar: Constanța Abălașei-Donosă S-a născut în orașul Brăila, la 4 februarie STUDII: Liceul de Cultură Generală nr.5 Brăila , în paralel cu Școala Populară de Artă, 3 ani – clasa Pictură condusă de prof. VESPASIAN LUNGU ) . Institutul de Arhitectură ION MINCU – Bucureşti (între anii 1977-1980, cursuri de arhitectură și proiectare şi specializare în proiectare-cercetare, anul 1981 ). Este membru în Liga Scriitorilor din Romania - Filiala Bucureşti . LITERATURĂ : Debutează în anul 1970, la Revista literară Convorbiri Literare nr.6 pag.22, Iași , redactor Gh.Drăgan Publică în revistele literare; Luceafărul 1982, diferite ziare din Brăila în perioada 1995-2003. Ex-Librisul Românesc – Oradea, condus de Prof. dr.Constantin Mălinaș în anii 2002, 2003. Revista de Cultură Dunărea – Brăila, 2003-2004. Țara Fagilor – Suceava în 2005 A apărut în Antologiile literare „Din Vadul Chiralinei „ autori prof.Constantin Gherghinoiu și prof.Ioan Munteanu ( proză și poezie, Ed.Exlibris Brăila, anul 2005: la aceste două volume a făcut grafica portretistică a scriitorilor, peste 125 de portrete în peniţă .) Antologia „Poezie la Dunărea de Jos” , Ed. Exlibris Brăila, 2007, cu membrii Cenaclului literar - Mihail Sebastian din Brăila, condus de poetul Nicolae Grigore-Mărășanu. Antologia „Scrieri pentru o posibilă istorie a Amurgului Sentimental, Ed.Amurg-Sentimental, Bucuresti, 2011, condus de poetul şi editorul Ion Machidon . Antologia de poezie,, HAI-HUI,, editată de poetul Ștefan Doru Dăncuș, Ed.Singur-Târgoviște, 2012. CENACLURI; Mihu Dragomir Brăila între anii 1980-1985, condus de poetul Gh. Lupașcu Panait Istrati Brăila între anii1987-1998, condus de prof.Valentin Popa. Mihail Sebastian Brăila între anii 2002 – 2010, condus de Nicolae Grigore Mărășeanu. Cenaclul Literar Cetatea lui Bucur - București din anul 2011, până în prezent. A EDITAT URMĂTOARELE CĂRŢI ; Sonate ( poezie -1999.)Ed.Evrika –Brăila Anotimpuri pentru prietenii mei (poezie - 2002 ),Ed.Centrul de Creație Brăila Amintiri, dragi amintiri (proză memorialistică - 2002 ), Ed. Centrul de Creație Brăila Ctitorii Ștefaniene - album de grafică, 2004, Ed.Arhiepiscopiei Dunărea de Jos Galați Amintiri care nu mor (proză scurtă - 2005 ), Ed. Centrul de Creație Brăila Epistole și flori ( poezie – 2007 ), Ed. Centrul de Creație Brăila La ușa iubirii ( poezie – 2009 ), Ed. Agnos Sibiu Poezii pastelate ( poezie – 2011 ), Ed. Singur Târgoviște Avem nevoie de Eminescu 2013, Ed. Nico Tg.-Mureș În umbra cuvintelor , 2013 , Ed. Nico Tg.- Mureș ARTĂ – PLASTICĂ ; Este membru în Asociaţia Artiştilor Plastici din oraşul Tg.-Mureş, condusă de Ilarie Gh. Opriș și din 2009, în Asociaţia „ Les artistpentre de Macon” – Franţa, condus de artistul plastic –Victor Boucher EXPOZIŢII PERSONALE ; 39 în ROMÂNIA şi 7 în STRĂINĂTATE ROMÂNIA 38 din care :Braila 15 (1973-2009) , Botosani 5 (2003-2007 ) Galati 1 ( 2004 ), Suceava 14 (2004-2009 : Siret 5 , Radauti 1, Putna 1,Sucevita 1, Dragomirna 1, Suceava 5 ), Tg.-Mures 2 (2010, 2011) Muzeul Literaturii Române – Iași / 8 nov. 2012 Muzeul Brăilei , 31 mai- 6 iulie 2013. Biblioteca Jud. Panait Istrati Brăila / 10 feb.2014 : EXPOZIȚIE ANIVERSARĂ FRANȚA 2; (Macon, Manziat în 2001, 2002 ) CANADA 1 ( 2003 , Alma –Quebec ) REPUBLICA MOLDOVA 4 expoziții personale: 2011, la Biblioteca B.P. Hașdeu / Chișinău ,,Chișinăul vechi în grafica mea,, - donație 2012, la Biblioteca de Arte Tudor Arghezi / Chișinău ,, Dor de Eminescu ,, - donație 2013, la Târgul Internațional de Carte didactică și științifică. Prezentă cu cărțile : ,,Avem nevoie de Eminescu,, și ,,În umbra cuvântului,, și o expoziție de grafică ,, Eminescu și scriitorii români ,, - donație la Biblioteca Andrei Lupan; donație la Academia Militară Alexandru cel Bun-Chișinău, expoz. ,,Ctitorii Ștefaniene,, 2014, la Biblioteca de Arte Tudor Arghezi –Chișinău / ,, Domnul Eminescu ,, 15 Ianuarie . JAPONIA – Asakusa 2013 ( Oct.- Nov. ) FONDATOR cu donația lucrărilor personale de artă a FUNDAȚIEI,, Sfântul Ierarh Petru Movilă,, cu sediul la Mănăstirea Sucevița, Str. Calea Movileștilor nr.169, Jud. Suceava. EXPOZIȚI DE GRUP : ROMÂNIA 140 ( 1972-2008 ) FRANŢA 3 ( 1999 – 2003 ) TURCIA 1 ( Concurs internaţional de ExLibris – Ankara, 2003 ) ITALIA 1 ( Peisaj european –grafică, acuarelă, ulei , fotografie ;

Veneţia - iulie - 2012 .) PREMII OBȚINUTE : Laureată la concursurile naționale de artă-plastică și grafică între anii 1982-1988 cu următoarele premii; 4 Premii I : 2 Premii III și un Premiul Special al Juriului în anul 1984. DIPLOME DE EXCELENȚĂ 9 ; obținute pentru donațiile făcute cu lucrări de artă grafică și din cărțile după cum urmează; BOTOȘANI 2 diplome ; BRĂILA 1 diplonmă ; GALATI 1 diplomă ; DOROHOI 1 diplomă ; SUCEAVA 2 diplome ; SIRET 2 diplome ; In anul 2008, se numără printre mari personalităţi ale României, ca finalistă la PREMIUL “ DAN VOICULESCU “ –Bucureşti. 2012 - JAPONIA orașul Asakusa, 2 Premii; Grand Prix și Premiul Special al Juriului 2013 - PREMIUL I pentru artă plastică și grafică al revistei ,,DOR de DOR,,-Călărași 2013 – Premiul de Excelență al Revistei Boem@ - Galați

27. Iubirea,un sentiment ce înnobilează fiinţa umană Andrada-Georgiana Nacu Iubim să fim îndrăgostiţi. Să simţim fluturi în stomac, să visăm cu ochii deschişi, să ne mutăm atenţia de la cotidian spre cineva care să ne umple inima de bucurie. Nu cred că odată cu trecerea anilor tânjim mai puţin după aceste senzaţii. La orice vârstă ne dorim să trăim sau mai bine spus să retrăim acest sentiment. Ne face să ne simţim tineri, pe undeva invincibili, să credem că viaţa merită trăită din plin. Savurăm fiecare clipă, credem că totul recapătă dintr-o dată sens şi, deşi ştim că nu are cum să dureze o veşnicie, ne place să credem că de data aceasta nu va fi ceva relativ şi trecător. Aş spune că acesta este momentul pe care îl surprind, într-o formă sau alta, basmele cu care am crescut. Întâlnirea dintre cei doi protagonişti ai poveştii, aventurile prin care trec împreună ilustrează exact acest proces al îndrăgostirii. Poveştile nu ne spun, însă, ce se întâmplă după aceea. După momentul în care, depăşite toate obstacolele, cei doi ajung să se căsătorească. Ni se spune sec că "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe". Oare aşa să fie? Ştim foarte bine că în lumea reală nu toate poveştile au happy-end. Poate multe dintre poveştile reale eşuează tocmai din cauza basmelor, filmelor şi cărţilor care ne fac să avem aşteptări mult prea mari unul de la celălalt. Ne dorim să fie la fel ca în primele zile, fluturii să nu-şi ia zborul, ea să fie femeie, amantă, mamă, prietenă şi orice altceva; el să fie mereu bărbatul dispus să asculte, să empatizeze şi să renunţe la ieşirile cu prietenii pentru a merge la un spectacol care eventual nici nu-l interesează. Riscăm să nu fim nici măcar o clipa conştienţi că toate ideile acestea le-am îngurgitat pe nerăsuflate din toate filmele, cărţile şi chiar reclamele tv cu care suntem asediaţi în fiecare zi. Nu luăm în calcul faptul că poate propriile sentimente ne fac să-l vedem pe celălalt altfel decât este cu adevărat. Nu vrem să credem că oamenii se schimbă. Şi uneori, mai intervin şi sfaturile celor din jurul nostru pentru că toţi credem că ne pricepem mai bine să rezolvăm problemele altora decât pe ale noastre. Când, într-un final fluturii dispar, pentru că îmi pare rău să vă dezamăgesc, chiar dispar, rişti să rămâi gol în faţa celuilalt, fără prea multe cuvinte de adăugat. Ceea ce omite să spună povestea este faptul că, pentru ca dragostea să se transforme în iubire, este nevoie de atenţie, tandreţe şi răbdare în fiecare zi. Că este bine să te placi tu pe tine însuţi mai întâi pentru a putea fi plăcut de cel de lângă tine. Că fiecare zi, dacă eşti dispus să construieşti, reprezintă o cărămidă adăugată la baza unei relaţii care poate într-adevăr duce la acel "fericiţi până la bătrâneţe". Dar pentru ca acest lucru să se întâmple cred că nu trebuie să renunţi la tine şi nici să nu-i ceri celuilalt să o facă, să continui să ai propriile pasiuni şi curiozităţi, să fii tolerant, adică într-un cuvânt, să nu uiţi că eşti om supus greşelilor şi nu un personaj dintr-o carte sau un film. Să fii conştient că iubirea se clădeşte din gesturi mărunte, că viaţa în doi înseamnă să vezi la celălalt şi lucruri care nu îţi plac, dar să realizezi că şi reciproca este valabilă, că fiecare are nevoie de propriile momente de singurătate, că o relaţie nu este o cuşcă pentru nici unul dintre noi. Să ştii că viaţa nu va fi întotdeauna roz, că nu trebuie să pretinzi să fii în centrul universului celuilalt pentru că este un dar pe care celălalt ţi-l va face benevol dacă şi-o va dori, că nu ai drept de

proprietate asupra gândurilor, viselor şi emoţiilor celui de lângă tine. Să conştientizezi că fiecare trăieşte doar o singură dată şi că fiecare îşi este sie însuşi dator să facă din acest "o singură dată" o experienţă memorabilă. Să înţelegi că fiecare are nevoie să se simtă viu, că este cale lungă de la dragoste la iubire, dar că este un drum făcut pentru doi. Şi dacă reuşeşti să le faci pe toate acestea, mai rămân multe alte lucruri de făcut, cum ar fi încercarea de a te opri din vânătoarea zilnică a fericirii. Privesc în jur şi am sentimentul că suntem mult prea mult preocupaţi de ideea de a fi fericiţi. "Trebuie să fiu fericit" a devenit o idee puternic implantată în creierul nostru. Dacă zăbovim şi ne analizăm un pic mai în profunzime, realizăm că nu prea ştim ce vrem să spunem cu asta, că nu prea înţelegem de ce suntem permanent nemulţumiţi, ce demoni interiori ne îndeamnă să-l facem pe celălalt responsabil pentru nefericirea noastră. Ironia stă în faptul că nu ne dăm seama când suntem cu adevărat fericiţi, că poate acum trăim unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii noastre şi că acestea sunt momente de graţie pe care le vom recunoaşte ca atare abia când va fi prea târziu. Şi cred că, din nou, lăsăm pe alţii să definească pentru noi ce înseamnă fericirea. Trăim într-o lume grăbită şi ne dorim ca totul să se întâmple acum. Nu suntem dispuşi la eforturi prea mari, nu avem timp de investit, nu ne place să ne asumăm riscuri. Alegem calea cea mai uşoară, relaţia cea mai facilă şi apoi descoperim cu surprindere că ne-am păcălit şi că fericirea nu vine la comandă. Ne minţim că există reţete care se pot aplica pentru a fi fericiţi pentru că, nu-i aşa, e mult mai comod să încerci să aplici reţete decât să-ţi cauţi singur răspunsurile. Şi după un timp, în care am evitat să privim în interiorul nostru şi să ne analizam propriile alegeri, ne simţim înşelaţi şi trădaţi de viaţă. Când privesc cuplurile care au trăit o viaţă împreună, şi vorbesc aici despre cele în care se vede că domneşte armonia, mă întreb dacă nu cumva acesta este secretul: să ai înţelepciunea de a te bucura de fiecare zi, să ştii că există bucurii mari, dar să ştii că nici cele mărunte nu sunt de aruncat, că dacă cel de lângă tine este persoana potrivită acesta te întregeşte şi nu te ciunteşte. Să ştii că nici în iubire nu există scurtături, că laşităţile se pedepsesc şi că nu îţi poate spune nimeni altcineva care este decizia corectă când te roade îndoiala. Că fericirea este acolo aproape în fiecare zi, doar că nu trebuie să o cauţi pentru că este la fel ca aurul spiriduşilor, cu cât o cauţi mai cu râvnă cu atât este mai greu de găsit. CV literar: Andrada-Georgiana Nacu Am 17 ani si locuiesc in Piatra Neamt.Studiez Stiinte Sociale,la Colegiul National Petru Rares,sunt in clasa aX-a.Invat limba germana de doi ani,si am un atestat Goethe.Ma pregatesc ca vara aceasta sa imi iau si atestatul de limba engleza,Cambridge.Sunt implicata in diverse actiuni de voluntariat:Crucea Rosie,Actiunea 2012 si Salvati Copiii.Desi sunt pe profil umanist,voi imbratisa medicina,in Germania.Hobby-urile mele sunt cititul(in special,Jane Austen),invatatul limbii germane,calatoritul si dansul.

28. SĂ NU UIȚI Milian Oros Aproape că nu-l mai recunoșteam pe bărbatul din fața mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Fața nebărberită și palidă și ochii pierduți în găvanele vineții și adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveștile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă și adus de spate, îi susținea cu greutate brațele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup și încleiate după aceea la nimereală. M-a privit și el o vreme, ca și când s-ar fi mirat că mă aflam acolo, apoi a întins brațul drept și m-a mângâiat pe creștet preț de câteva clipe, după care și-a întors capul și a rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenți. Gestul lui părintesc mi-a adus aminte însă cum mă ținuse cândva pe genunchii lui de zeci, poate și sute de ori, încântându-mi copilăria cu basmele și poveștile lui… „Bade Mikloș, spune-mi o poveste pe care nu mi-ai mai spus-o niciodată!”, îl rugam eu căutându-i privirea, care atunci era limpede și curată. El zâmbea înțelegător și, scormonindu-și prin minte, ca printr-un cufăr vechi plin de comori, începea: „A fost odată ca niciodată, a fost, a fost, a fost…”…

„Bine cu atâta „a fost, a fost”… Ce a fost?”, încercam eu nerăbdător să-l fac să povestească odată. Uneori îl prindeam cu „ocaua mică”, căci povestea pe care o începea mi-o mai spusese cândva, chiar dacă încerca s-o mai înflorească pe ici și colo… Atunci, drept compensare, îmi povestea frânturi din viața lui și, de multe ori, frânturile acelea aveau farmecul basmelor cărora atât de frumos știa să le dea viață. Dacă nu intervenea mama ori tata, scoțându-l cu greu din „mâinile mele”, eram în stare să-l ascult ore în șir. - Când ai venit acasă? am auzit-o pe mama întrebând, înainte de a se așeza în fotoliul de lângă soba de mojar. Mătușa Veronica, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a răspuns în locul lui: - Astă noapte… Uite cum arată, parcă s-a întors dintre morți!... - Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!... i-am auzit vocea venită parcă de nicăieri, căci încă privea pierdut afară. Îl priveam cu coada ochiului. Razele de lumină care pătrundeau în odaie îmi ofereau însă doar o siluetă diformă care încă mă speria. Dar nu pentru mult timp, căci Dănuț, nepotul lui și prietenul meu … de-o viață, m-a strigat să ies în curte la joacă. Pentru mine ziua a trecut repede, uitând pentru câteva ore de badea Mikloș. De-abia mai târziu, în drum spre casă, imaginea lui mi-a revenit în fața ochilor și, curios, am întrebat-o pe mama: - Badea Mikloș o să moară? M-a măsurat cu privirea câteva clipe, apoi, dându-mi jos de pe cămașă o scamă invizibilă, mi-a răspuns cu glas coborât: - Ce-ți veni, dragul mamii, cu vorbele astea? Cum să moară?… - Că-i așa de slab și…și Dănuț crede asta! - Stai liniștit, în câteva săptămâni se va întrema, ai să vezi!... A lucrat mult, dar s-a întors acasă și va fi bine… O priveam puțin nedumerit căci avea ceva aparte în voce, ceva ca o durere, pe care am simțit-o, dar n-am reușit s-o înțeleg. Abia peste ani am aflat cum au stat lucrurile atunci cu badea Mikloș și asta chiar din gura lui… …Eram acasă la țară, profitând din plin de vacanța de după al 2-lea an de liceu. Într-una din zile în curtea noastră au intrat mătușa Veronica și badea Mikloș. M-am bucurat mult să-i văd și, după ce sau așezat lângă mine și mama, pe băncuța din curte, aflată la umbră sub bolta de viță-de-vie, am început să povestim verzi și uscate. Bineînțeles că subiectul principal am fost eu și viața mea de liceean. Mătușa a început să mă descoasă, dar eu, printre răspunsuri scurte și vagi, îl cercetam curios pe badea Mikloș. Bărbatul din fața mea arăta acum a „om normal”, deși îmbătrânit. Nu mai semăna cu cel de acum cinci ani, când mi se păruse că evadase dintr-un cimitir și se întorsese acasă spre a muri… a doua oară. După ce și-a satisfăcut curiozitatea, mătușa a luat-o pe mama de braț și s-au ridicat împreună, plecând într-ale lor și lăsându-ne singuri. - Mi-e dor de poveștile dumitale, bade Mikloș, îi zic eu după o vreme, fără să mă rușinez că la vârsta mea încă mai doream să-i ascult poveștile. M-a privit și, zâmbindu-mi, a dat din cap, apoi mi-a spus: - Cred că acum, cu școala pe care o faci, știi mai multe ca mine, dragul meu!... - Povestește-mi ce vrei dumneata, nici barem nu-ți cer să înceapă cu „a fost odată…”, cum îți ceream când eram mic, am glumit eu. Deodată a devenit tăcut, apoi și-a aprins o „mărășească”. Prin norișorii albăstrui, sloboziți pe nas și gură în rotocoale mai mari sau mai mici, m-a privit de parcă ar fi vrut să-mi cearnă tot sufletul. - Ți-oi spune o poveste, dar povestea asta e doar pentru urechile tale, căci te văd băiat dezghețat și cred eu că-i musai s-o știi, și să n-o uiți niciodată! mi-a zis, privind conspirativ în jur. Îmi trezise deja interesul și așteptam cu nerăbdare să înceapă. Nu se grăbea însă. A lovit scurt cu arătătorul țigara, eliberând-o de scrum, apoi a dus-o la gură, trăgând din ea cu nesaț. Părea că-și adună gândurile. Într-un târziu, a început, cu glas domol.

- În ‘62, când a venit „colectivizarea” peste noi aici în sat, aveam mult pământ… Cei care au venit la putere m-au pus să semnez, sub amenințare, fel de fel de „adeziuni”, ca până la urmă, deși le-am cedat tot pământul, mai puțin grădina de lângă casă, tot să mă aresteze, cică eram „element burghezo-moșieresc degradat”. Când i-am întrebat de ce sunt arestat, mi-au spus că era nevoie să fiu reeducat, să pot înțelege că pământul nu e al meu, ci al întregului popor… S-a depus un efort susținut cu mine pentru a înțelege „noua politică”. Numai spinarea și tălpile mele știu greutatea argumentelor aduse de „dascălii” mei. După ce m-au plimbat prin beciurile miliției de la Șomcuta Mare, apoi prin Sighet, și m-au bătut în permanență, am fost urcat într-un vagon de marfă, alături de alți deținuți, și… direcția Canalul Dunăre-Marea Neagră… să-mi continui studiile, încă patru ani… O vreme a tăcut. Eram uimit de ceea ce aflam, dar mai ales de felul sarcastic în care-și povestea suferințele prin care trecuse. - Dragul meu, dacă azi mă vezi și, uite, stăm la povești, e fiindcă am avut credință în Cel-de-Sus , că nu mă simțeam cu nimic vinovat, dar asta, pentru călăii mei, nu avea prea mare importanță. Ba la un moment dat, gardianul care ne supraveghea, unul căruia în spate îi spuneam „ Bărzoiul”, căci stătea rezemat tot timpul într-o coadă de lopată cu care ne altoia pentru te miri ce, ne-a spus-o de la obraz: „Bă, putregaiuri nenorocite, voi credeți că ați venit aici să vă faceți anii de temniță primiți? Nu, mă nenorociților!... Ați venit să vă lăsați aici oasele… Ați înțeles, mă, scursori burgheze?”. Amintirea asta l-a tulburat mai mult decât ar fi vrut. S-a schimbat la față. A tăcut brusc și privirea i s-a pierdut undeva într-un ungher al curții. Îmi era frică să-l mai întreb ceva și de aceeea am rămas și eu tăcut, așteptând să văd dacă va continua. Nu știu cât timp a trecut până ce vocea i s-a făcut iar auzită. - Într-o zi s-a prăbușit peste noi un mal de pământ... Dumnezeu a vrut să scap, eu fiind mai în margine, dar mulți din echipa mea și-au găsit acolo sfârșitul. Gardienii ne-au pus pe cei rămași în viață să încărcăm morții într-o căruță și să-i ducem la morgă, aflată în clădirea infirmeriei. Infirmierul când ne-a văzut s-a îngrozit. Ne-a spus doar: „Uite, camera de colo e morga... Găsiți-le un loc și ăstora!”. La început nu i-am înțeles bine vorbele, abia când am deschis ușa „morgii” am aflat cruntul adevăr... Încăperea era una obișnuită și era plină de cadavre, oameni aruncaţi de-a valma, aşa cum ai descărca o căruţă de lemne. Se vedea undeva un cap, undeva o mână descărnată... toţi erau în pielea goală. M-am considerat mereu un bărbat tare cu firea, dar la ce mi-a fost dat să văd atunci ... mi s-au tăiat picioarele... Noroc cu infirmierul care a aruncat o găleată de apă peste mine, ca să-mi revin în simțiri... M-am întors la lucru mai mult mort decât viu, tremuram din toate încheieturile de parcă aș fi fost beteag de friguri. În mine sufletul se chircise îngrozit de tot ce văzuse și simțise , implorând mila Celui-de-Sus. Nu mai aveam demult lacrimi așa că gardienii numi puteau bănui starea sufletească, să se bucure de neputința în care mă simțeam azvârlit... O vreme s-a oprit din povestit. Țigara din mână i se stinsese. A aruncat-o cu un gest scurt și nervos. Apoi, de parcă acum și-ar fi adus aminte de ceva anume, mă întrebă, cercetător: - Fumezi? - Nu, nu-mi place obiceiul ăsta! - Bine faci dragul meu, că odată ce i-ai prins gustul, cu greu scapi de apucătura asta... Simțeam că nu mai vrea să-mi povestească, că nu vrea să-și mai aducă aminte de iadul în care a trăit mai bine de patru ani... Într-un târziu, cu o voce joasă, abia auzită, a continuat: - Apoi, nu știu dacă povestea asta a fost bine ori nu să ți-o spun, dar mă gândesc că va veni și vremea când cineva va avea destul curaj să arate cum s-au întâmplat anumite lucruri... și poate chiar să scrie despre ele... - Bade Mikloș, dar de ce nu faci chiar dumneata asta? Ai putea să-ți scrii amintirile într-un caiet și cine știe... Un timp a tăcut de parcă n-ar fi înțeles vorbele mele, apoi ca și cum și-ar fi vorbit sieși, a murmurat:

- Nu pot face asta!... Mi-e frică să nu-i trezesc pe diavolii îngropați cu multă rugăciune și iertare în străfundurile minții ... Dinspre grădină se întorceau mama și mătușa, iar badea Mikloș s-a ridicat de pe băncuță și, întâmpinându-le, a intrat în vorbă cu ele. Eu am rămas pe bancă cuprins de multe gânduri și întrebări, buimăcit de mica lecție de istorie primită, istorie reală pe care știam că nu aveam s-o citesc în nicio carte... Deodată mi-am adus aminte cu claritate de cuvintele pe care le rostise în urmă cu aproape cinci ani, în noaptea când se întorsese de la Canalul Dunăre-Marea Neagră: „Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!...” 29. Clondirul cu noroc Anca Florentina Popescu Am crescut într-un centru de plasament din judeţul Buzău şi, deşi am fost înconjurat mereu de asistente care priveau prin mine, nu reuşisem să văd vreodată ochii mamei mele. Ştiam că plecase în Spania la muncă, după ce tata îi făcuse 6 copii şi vânduse casa, lăsând-o într-o sărăcie desăvârşită; s-a dus după o femeie cu bani. Înainte de a pleca de tot, mama a reuşit să dea spre adopţie pe 3 dintre fraţii mei, iar pe noi ne-a adus aici; ne-a lăsat în grija statului, cu o bocceluţă în care aveam o iconiţă, un săpun, o periuţă de dinţi, câte ceva de îmbrăcat, o poză şi un bilet, în care îşi cerea iertare că trebuie să plece, cu promisiunea că, poate ne vom revedea cândva. Pentru că nu aveam decât un an şi două luni când am ajuns aici, nu îmi amintesc nimic de ea; dar am şi acum o poză cu noi, cei 6 fraţi şi mama, tânăra şi frumoasă ca o floare de iasomie. Pe la 8 ani m-a luat de aici o familie de profesori din Bucureşti, care în drum spre casa bătrânească din Berca a trecut pe la centrul de plasament, pentru a oferi o nouă viaţă unui copil. - Ionele, ia vino aici, dragă, uite, au venit nişte boieri de la Bucureşti, vor să te vadă şi să te ia la ei o perioadă, spală-ţi mutra, că a pus Dumnezeu mâna pe tine! mi-a spus tanti Vica, un pic ironică. - Cum, tanti Vica, mă iau doar pe mine? Nu plec fără Mădă şi George! am bâiguit, cu un nod de lacrimi în gât, mai mare ca râul Buzău după trei zile de ploaie. - Fugi la baie, amărâtule, că-ţi ard una de-ţi sar dinţii! ţipă la mine Vica, având flăcări în priviri. Am plecat la baie, cu lacrimile-n barbă şi am stat acolo vreo 20 de minute; a intrat peste mine, m-a luat de urechi şi m-a târât până afară. Am ieşit în curte cu Vica, strângând-mă de mâna cu toată forţa şi înjurându-mă printre dinţi; am văzut o femeie, un bărbat, iar între ei o fată de vreo 3-4 ani. M-a dus spre ei şi, când am ajuns în faţa lor, m-am smuls din mâna Vicăi şi am început să urlu cât am putut de tare, tăvălindu-mă în praf: - Nu vreau la voi şi nu plec de aici fără fraţii mei nici dacă îmi daţi foc, mai bine mănânc pietre decât să trăiesc fără ei! şi am scuipat nesimţit spre ei, făcând o criză de isterie de toată frumuseţea. Dar, în loc să-i scârbesc pe duşmani, n-am reuşit decât să le aduc un zâmbet de milă în priviri. După vreo 15 minute în care au deliberat fără noi, domnul profesor a venit şi a vorbit scurt: - Doamna Vica, aduceţi-i şi pe ceilalţi doi copii, mergem două zile la Berca, unde vine şi fratele meu, ne revedem luni dimineaţă, să vedem ce hotărâm. Aceasta a fost prima mea victorie: urletele mele i-au făcut să înţeleagă că Mădă şi George erau aerul meu, universul meu. Au urmat 2 zile în care am mâncat încontinuu, ne-am jucat într-o curte mare, cu toţi copacii înfloriţi, cu câini şi pisici, am făcut poze şi ne-am împrietenit cu băiatul fratelui, şi cu cea mică, Mona, ne-am uitat la desene animate, am mers pentru prima oară la biserică. Era Duminica Floriilor şi primul strop de noroc avea să-mi umple clondirul vieţii. Pentru că au hotărât să mergem cu toţii înainte, eu la domnul profesor, Mădă cu George la fratele inginer, care locuiau cu toţii în aceeaşi casă şi curte. * Au trecut mulţi ani, în care cele două familii au avut grijă de noi, ne-au şcolit, ne-au plimbat, am avut parte de cele mai frumoase vacanţe, sărbători, în care casa era plină de oameni buni şi

frumoşi; ne înconjurau cu toată dragostea şi ne priveau în suflet, atenţi la fiecare nevoie pe care o aveam. Aproape că uitasem bătăile din centrul de plasament, nopţile în care adormeam înfriguraţi şi înfometaţi, în zgomotele propriilor stomacuri chinuite, lipsa jucăriilor şi a afecţiunii; în fiecare seară sărutam poza cu mama, povestindu-i ce făcusem în ziua aceea. După un timp ne-au adoptat şi asta a fost a două picătură de noroc din clondir. Am avut însă o perioada, pe la 14 ani, în care mă apucasem de fumat , de băut, le furam bani din buzunare , mă băteam cu cu colegii la şcoală, o băteam chiar şi pe Mona şi mă luam de ea din nimic, o trăgeam de păr, doar pentru că era cea mai mică. A fost de ajuns o singură seară în care tata Doru m-a luat la plimbare şi mi-a spus calm, dar tăios : - Ascultă Ioane, am înghiţit măgăriile tale o perioadă, am tăcut şi am crezut că o să-ţi treacă zăpăceala vârstei; eu atât vreau să îţi spun şi o singură dată: dacă nu te potoleşti ACUM, te duc înapoi de unde te-am luat şi faci ce vrei de acolo! Nu-l auzisem niciodată vorbind atât de dur, aşa cum niciodată nu i-am auzit certându-se, aşa că, intrând în pământ de ruşine, i-am răspuns: - Bine, tata Doru, iartă-mă, promit să încerc să nu te mai dezamăgesc! M-a luat în braţe în mijlocul străzii şi am simţit că m-a îmbrăţişat Dumnezeu. De atunci nu m-am mai prostit decât cu ţigările, doar când nu eram acasă. Am învăţat pe rupte şi am intrat din prima la Medicină; Mădă a terminat Design Vestimentar, a prins o bursă în Olanda, unde s-a şi măritat; cum lui George nu prea i-a plăcut şcoala, după liceu a făcut un curs de programator şi s-a angajat la o firmă, unde castiga destul de bine. Când eu terminam Medicina, Mona de abia intra la Conservator, la secţiunea pian. Într-o seară, pe când exersa Libestraum, m-a atras muzica lui Liszt; am simţit un impuls puternic s-o privesc cum cântă, dar să o şi şicanez cumva, aşa cum făceam mereu; m-am uitat prin uşa întredeschisă: era îmbrăcată într-o rochie de vară de culoarea cerului, cu părul desfăcut (de obicei îl purta doar în coadă sau coc), îşi dăduse jos ochelarii şi gâdila clapele pianului atât de serioasă, încât am izbucnit într-un râs zgomotos; şi-a întors uimită faţa spre mine şi m-a întrebat, ironic: - Ce mai vrei? Te-ai găsit să faci de astea acum, înainte de examen? Auzi, "adoptatule", pentru că nu mai am loc de tine, o să plec să studiez în altă parte, doar să nu te mai văd!!! Cred că atunci am privit-o pentru întâia oară în viaţă şi mi-am dat seama că eram îndrăgostit de ea... Am înghiţit în sec şi i-am spus: - O să plec eu...stai liniştită, am primit invitaţie din partea Uniunii Medicilor din Parma pentru 5 ani. Am plecat şi nu i-am spus niciodată că o iubesc, pentru ca eram doar un adoptat. Ajuns în Parma, nu peste mult timp am devenit un medic apreciat ; ai mei pierduseră casa naţionalizată în urma unui proces stupid; Mona cânta pe la diverse evenimente pentru a-şi ajuta părinţii, acum pensionari şi cu care îşi ducea existenţa în chirie; îi ajuta şi George, iar eu cu Mădă le trimiteam bani, cât să nu ducă lipsa de nimic. * Într-o sâmbătă de aprilie, pe când eram de gardă, mi-a venit în Urgenţă o pacientă în jur de 55-60 de ani, cu arsuri de gradul III pe 70 % din corp; am fugit spre sala de urgenţe şi m-am apucat de treabă. Sărmana femeie venise tocmai din Malaga în vizită la iubitul ei , pe care îl cunoscuse pe internet şi fusese incendiată de amantul gelos, în timp ce dormea; acum era doar un pumn de carne arsă, fără trăsături şi fără trup. Am dus-o la Reanimare şi am aşteptat o minune, să îşi revină; pentru că era stabilă, într-un târziu m-am hotărât să merg în camera de gardă, să mă ocup de restul urgenţelor. La capătul holului am văzut din spate o femeie cu o siluetă cunoscută; m-am apropiat de ea şi, când s-a întors, am văzut-o pe Mona. Venise în Parma pentru 2 zile să susţină un concert de caritate. S-a lipit de mine, atât. Din nou am simţit îmbrăţişarea lui Dumnezeu, şi încă o picătură de noroc... pentru că din clipa aceea nu ne-am mai despărţit niciodată. M-au sunat de la Reanimare şi am plecat în grabă; la capătul celălat al holului, într-o lumină ireală, ca într-un vis, am văzut o femeie în rochie albă, mergând la braţ cu un bătrân îmbrăcat tot în alb, cu barbă lungă până la pământ. Până să mă dezmeticesc, imaginea celor doi a dispărut. Am

intrat şi m-am apropiat de femeia arsă; era cu ochii larg deschişi şi mă privea din adâncuri, cu un zâmbet în colţul gurii ; apoi am auzit doar ţiuitul continuu care înregistrează decesul. Am resuscitato de două ori, fără folos, însă. Am rămas ceva vreme lângă ea, privind-o cu regretul de a nu o fi putut salva, i-am închis ochii şi, când i-am luat mâinile să i le împreunez pe piept, pe jos a căzut o hârtie. M-am aplecat să o iau, era o fotografie pe jumătate arsă; mi-am simţit sângele zvâcnind în tâmple: era poza pe care o aveam şi eu; înnebunit, i-am căutat în geanta aproape distrusă şi am găsit un rest de buletin înnegrit de foc; femeia se numea Viorica Savu, era mama mea. În clipa aceea mam transformat în bucăţi de piatră şi neputinţă, am început să plâng ca un copil, nefericit că nu am reuşit să îi spun "mamă", cu sufletul plin de infinitul din privirea ei. Am dat fuga la baie să mă spăl pe faţă, pentru că mi se întuneca vederea şi m-am întors, dar înca nu vroiam să chem brancardierii să o ducă la morgă. Cum mergeam, parcă desprins de mine, am auzit dinspre Reanimare, slab şi rar, bătăile unei inimi; am realizat că uitasem să închid aparatul şi doar mama era monitorizată. M-am uitat la ceas, 00.09...era Duminica Floriilor. Din clipa aceea, în clondirul meu cu noroc nu a mai intrat nici o picătură în plus. CV literar: Anca Florentina Popescu · · Licenţiată a Facultăţii de Chimie din cadrul Universităţii Bucureşti, 1998 · Volum haiku "Amintiri de ceară" editura Brumar, 2010 · Apariţii: revistele Bogdania nr.4-martie 2014, Citadela-martie 2014, Apollon nr.48 - aprilie 2014 si in Antologia scriitorilor români de pe toate continentele, martie 2014

30. Jurnalul unei hăbăuce Adriana Mos Hoooo,nebunooo! îi spun, te am auzit, bum bum,bum bum!!!M am trezit!,uite,ochii mei deschişi,urechile mi ţăcăne încă!Potoleşte te !îi spun şi oftez ,număr în gând pînă la zece,caut s o liniştesc,îi povestesc: undeva caii scutură coame de spumă şi nisip,statui bătrîne dorm somn înţepenit în zâmbet, clepsidre curg ape şi eu caut un fir din mine, să l trag,să l fac ghem ,să l mângâi în palme ,să l ţin aproape de obraz...caut cuvântul fir din tivul cerului şi al pământului ,din măruntaie. Doar gândul meu se aude foşnind ,doar paşii mei tremuraţi pe piatră măruntă scrâşnesc .Atîta linişte aici şi n mine tihna neaşteptată.Sedimentare .Mă simt de parcă aş ieşi din coconul mumă,nou născută.Uite! am rouă întinsă pe trup şi mă scutur .Umerii mei poartă aripi transparente,Ha haha!îmi zic,Ce bine! ,nimeni nu le vede şi mă pot înalta nestingherită!Acu doar le usuc la soare .Şi gură mea e plină de cuvinte,mă îneacă învălmăşeală lor în gât şi pe limba,repede să le scuip din mine !La început mă tăi şi doare trecerea lor bolovănoasă,apoi învăţ să le rostesc pe limbă , le lipesc de palat, le ating uşor de dinţi , să scoată sunet delicat -cling!! -îmi amintesc cum ,în alte vremi ,cercam paharele de cristal cu lama cuţitului...cliiiinggg ....şi ele rezonau puritatea materiei.Aşa vorbele mele se sucesc în malurile de carne şi se domolesc:unele ies afară în clinchet de cristal,altele se fac vulcan clocotitor şi mă ard buzele rostindu le şi mă ustură degetele când se rostogolesc pe hârtie şi acolo se nvârt pe loc şi fac pete maronii .Atunci repede, repede scot cuburi îngheţate de vorbe şi le arunc în foc şi ele sfârâie.Aşa mă joc de a cuvintele !Ele toate se nasc din mine şi sapă galerii prin măruntaie,se preling prin vene şi trăiesc cu mine ,cu sângele meu! Caut să trag un fir din poveste! Era odată o fetişcană-eu!.Mergi cu crengi -îi spune mama -dar ea ştia că se duce atârnată de fluturi în plutire uşoară.Şi străzile oraşului erau doar canale de ceaţă groasă ce l tăiau în galerii.Iar răspîntiile deveniseră bazine ,acolo se aruncau trecătorii dintr un sens în celălalt şi le străbăteau în tăcere.Oamenii nu şi mai vorbeau!Vorbele erau goale ,haina lor înţepenită.Mergeau toţi precum păpuşi cu cheie.Şi faţa pictată frumos ,cu bujori roşii în obraji ,cu zâmbete colorate de babushka,fiecare zâmbet se potrivea fiecăruia dar el scădea,sau creştea de la o păpuşă la alta. Copiii făceau piruete prin aer şi trupul lor era viu şi vesel Ei ştiau să râdă şi să plângă,să alerge şi să sară ,să ceară ,să spună ,să dorească ,să viseze,.Doar gura lor năştea cuvinte adevărate ,curate.

Mai erau atunci şi fete cu trup fraged şi armonios.Ele şi despleteau părul lung peste mijloc şi l fâşăiau duios şi l împleteau precum năvodul capcană . Degetele clipoceau prin plete , făceau cercuri concentrice iar băieţii se îndrăgosteau. Eu ,fetişcană atârnată de fluturi ,eram tunsă scurt şi mi purtam picioarele cu vânătăi .Habar nu aveam că în oglindă formele se rotunjesc şi zâmbetul se coace pe buze! Nu ştiam că obrajii sînt pudraţi cu praf din stele şi genele ascund vise şi ele nu sînt draperii pentru ochi dar eu oarbă alergam prin faţa oglinzii fără să văd! Acum m am născut din cocon! am ieşit ,iată! trupul meu ud cu aripi transparente .Amintiri de drum la tâmplă şi n mine creşte vulcan fierbinte .Trupul meu se întinde ,freamătă ,mă scutur felină trezită din somn ,labele mele merg înaintea mea şi pentru prima dată în ani , mă simt frumoasă! Cine îmi ţine oglinda? Ştiu ,pe buza lui întinsă am fost zeamă dulce de cireaşă şi gândul în mine purtat ,minge albă de lumina !Bum Bum ,răspunde inima mea. 2 În fiecare dimineaţă ,pe banca din colţul străzii stau un bărbat şi o femeie,oameni trecuţi prin ani,părul alb ,sprijiniţi în baston.Nu ştiu exact ora la care apar,dar stau acolo precum un ceas în turnul sfatului.Nimic nu scapă ochiului lor vigilent!.Desigur, sînt şi eu unul din subiectele de discuţie,dacă azi am ajuns mai repede decît ieri,dacă pantofii mei violet se potrivesc cu geanta verde,dacă parfumul este acelaşi sau azi miroase mai tare şi e efectul presiunii atmosferice...uneori aud frânturi de onomatopee :aşa,îhî,ntz,ahhh..Vânzătorul din chioşcul de Lotto îi priveşte zâmbind,uneori îi roagă "să arunce un ochi" căci trebuie să folosească toaleta din vecini.Normal,chioşcul de lotto nu e dotat cu grup sanitar! omu se cere prin vecini,în bloc .Stă apoi la taclale cu vânzătorul de la humus şi cu zarzavagiul,pufăie o ţigară,dar vara ,pe călduri infernale şi umditate maximă,nu părăseşte defel cuibul bine răcit de aerul condiţionat.Ne zâmbim reciproc şi ne salutăm ,e un bărbat înalt,bine făcut şi îmbrăcat sportiv dar la modă .Înaintea lui ,vânzătorul de lotto era un personaj de literatură rusă: cioc aranjat,ochelari,tăcut şi filozof,mereu citind.Cărţile erau ferfeniţă de frunzărit şi lăsat deoparte în timp ce şi servea clienţii.A fost mutat,probabil din lipsa conversaţiei sau din cauza calităţii ei prea înalte(uf şi eu mă temeam să nu greşesc vreo articulare !) şi privirea lui pierdută în carte dauna vânzării.Chioşcul a stat o vreme închis,apoi deschis parţial , apoi am primit acest vânzător cu alură de baseballist ,dichisit şi zâmbitor . Desigur, în fiecare dimineaţă trece şi el analiza roentgen a cuplului de pe bancă.Trec pe lîngă ei uneori fugind căci sînt în întârziere dar totdeauna zâmbind .E un zâmbet fals!Mint! de fapt mi e frică de bătrîneţe, ,mi e frică de schimbarea trupului ,de cocârjare,albire,decolorare,pătare a pielelii,zbârcire şi mi e frică de zâmbetul tâmp ce mi ar putea sta mânjit pe faţă,de pierderea memoriei,de mirosul dulceag al pielii bătrâne ,de ramolire,molfăire,căderea genunchilor,decăderea trupească şi psihică...care i mai grea? care e mai dureroasă? Trup bolnav şi minte senină?sau trup puternic şi minte dusă?NUuuuuu,îmi spun şi măresc paşii.Să opresc cumva trecerea vremii prin mine ! Tocmai acum mă simt frumoasă! Trec strada! În colţul Asociaţiei artiştilor mă aşteaptă ,ca în fiecare dimineaţă,băiatul ce împarte ziarele,în salopetă roşie, căciulă şi ochi veseli după lentile mari. Bună dimineaţă ,îmi spune de departe ,de cum mă zăreşte! faţa lui e senină şi toată zâmbet.Zâmbesc şi eu şi răsuflu uşurată. Mereu pe fugă!!îmi spune.Când putem sta şi noi la o cafea,să povestim?Mereu pe fugă la servici! Să ai o zi făină! eu mulţumesc şi roşesc,da încă mai roşesc,plec capul într un surâs, oarecum încurcată,încercând să par foarte ocupată şi foarte grăbită altfel cum să ies din povestea cafelei.Îi răspund cu un mănunchi frumos de urări ! el îmi spune că sînt "Regina frumuseţii " şi exact aşa mă simt ,că a terminat toate ziarele şi m a aşteptat, că am lipsit o saptamaina,unde am fost dar bine că am venit ,poate bem odată cafeau aia ,da ,da tot pe fugă ,îngăim şi mi văd de drum .da! îmi face bine băiatul cu ziarele:iuuu huuuu!!,zice fetişcană din mine şi mulţumesc Creatorului pentru tot ce am şi ce nu am .Mă uit spre cer mulţumind şi spun "tată" dar în capul meu nu e nici un moşneag blând cu barbă albă ,nici măcar 3 propriul meu tată ,fie odihnit!,nu ştiu cui mulţumesc,dar o fac zi după zi ,faţa mea e senină, ochii zâmbitori.Mă simt frumoasă şi tânăra!

Nu numai cuvintele omoară, căci armele gândului sînt, ci şi tăcerea, căci necunoscut e gândul din ea...Merg pe străzi şi în mine se învârt vorbele ,centrifugă,se lovesc de oase şi de tendoane şi nu înţeleg cum de nu răzbate spre lume hărmălaia. Gura mea e mută doar mâna nu şi găseşte stare şi alege litere şi cuvinte după formă gândului .Ochiul meu vorbeşte pentru cuvinte ,el râde,el plânge,el visează, el se închide liniştit,el se zbate,e aşteptare şi nedumerire...el culege cuvântul altuia...când vine ca o adiere mă înalţă de umeri .Uneori vine cu dogoare şi mistuire,alteori se face ploaie de gheaţă pe trupul meu şi suliţa în inima...Străzile sînt pline de oameni şi vorbe.Ei merg şi vin şi se opresc dar mâinile nu stau o clipă, cu gesturi ample decupează aerul ,vorbele lor sar ţanţoşe prin văzduh şi umplu cerul întreg cu ţipat ,râs întrebare,consoane,vocale , haaaa, hiii,ooo, shhhh, mă, nu, na, ahhhhhh...claxoane, motoare ambalează, turuie, îneacă, mormăie, tremură ,biciclete trec pe trotuar,cărucioare cu bebeluşi isterici ,copii se trântesc pe asfalt şi urlă -nuuuuuuuu,nuuu vreaaaauuuuuu,vânzătorii cheamă muşterii -hai la roşioare că ai buze ca o floare!!!!-soarele duduie în creştet,semaforul lâncezeşte ,înot printre sunete ca prin mare.Bine aţi venit în oraşul ce nu doarme niciodată!În noapte coioţii străbat grădinile în căutare de mâncare .Merg uşor ca nişte năluci ,apoi se adună jos în poieniţă pentru concert. Din când în când, stoluri rătăcite brăzdează cerul înalt şi ţipătul lor straniu despică întunericul.Pereţii sînt doar despărţituri poroase.Din cămări se aud linguriţele lovite de ceşti, maşini de spălat care se poticnesc.Gunoierii apar odată cu zorile,trag şi împing tomberoane,şoferul se mânie şi strigă ,maşinile încep a claxona .S a rostogolit din cer dimineaţă şi apoi ,ca prin minune ,păsările încep a cânta ...e dimineaţă!,răsare gândul în capul meu,trăiesc! şi mi umplu urechile de zgomot.În curând se deşartă de prin case copii urlători,mame nervoase, oameni ce vorbesc ,vorbesc şi mulţumesc creatorului de telefon portabil ,căci acum nimeni nu mai vorbeşte singur,oamenii au căşti ! Azi dimineaţă cuplul de bătrîni se certa.Exact acolo în colţul străzii ,discutau foarte aprins ,ba chiar era o umbră de ură pe faţa lor.Am trecut neobservată .În alte condiţii ar fi văzut că am altă culoare de pantofi .Eram în intraziere.Nici băiatul cu ziarele nu mai era. Apoi l am zărit mergând în faţa mea ,trăgând caruciorull gol.Nu l am depăşit .Acum era rândul meu să l observ de departe.Era un băiat trist,într o dimineaţă senină de primăvară.Şi mă gândeam ,zâmbetul acela pe care mi l oferă îi face bine chiar lui însuşi.Şi urările acelea sînt şi pentru el. Şi eu am mulţumit Creatorului pentru existenţa şi am zambit.Si mi am amintit de facere.Doar în capul meu facerea este naştere.Cîte fete tinere îmi ies în cale cu pântecele rotund! Cum palmă lor se lasă uşor peste el în mângâiere şi cum îl poartă aşa cu mândrie ca pe un potir preţios,plin de viaţă.Am umblat şi eu aşa.M am mândrit şi eu cu pântecul meu plin.Apoi am asudat şi gâfâit şi am stat trează nopţi, baricadată între perne ,fără să închid ochii şi pântecul meu creştea precum aluatul şi în capul meu se strecoară tiptil imaginea maternităţii învelită în întuneric… 31. Portret mural Ioan Florin Stanciu Învăluit, probabil, de o nedesluşită ezitare nostalgică lăsasem automobilul să ruleze de la sine pe banda întâi şi zărisem cu coada ochiului pasajul îngust dintre alimentara de la parterul blocului gri petrol şi incisivul din beton cariat al poştei, aşa că,planând mai mult în timp, decât în spaţiu, am oprit ceva mai la vale, sub un castan încă viu, care multe-ar fi avut de spus, dacă-ar fi putut să spună. Coborâsem indecis printre resturile de frunze şi rădăcini, expulzate din aprozarul etern de pe-acolo şi-o luasem la pas înspre pasajul meu, mereu acelaşi - adică înfrigurat, jilav şi cutreierat de spiralate întunecimi plutitoare - prin care, odinioară, in illo tempore, treceam de două ori pe zi, în valuri vesele şi senzuale, pentru că, profitând de spaţiul mult prea îngust şi de hărţile imprevizibile ale băltoacelor, ne înghesuiam unul în altul, ca oile, ca să mai trimitem premeditat-din greşeală vreun rătăcit tentacul fierbinte înspre locurile mai fragede ale colegelor noastre de toate zilele. Pentru că, dincolo de pasaj, se afla, pe vremea aceea, Liceul Euxin, o fostă şcoală generală reciclată din mers, dar rămasă sufocată între blocuri de locuinţe decolorat-coşcovite şi între garduri din plase de sârmă, deşirate progresiv deasupra betonului vălurit al parcării originare, ca nişte vele sfâşiate-n furtună.

Am pătruns din nou în pasaj, cu un munte de ceţuri pe umeri, redescoperind izul acela de calcar topit şi de frunze dospite, care persista chiar şi primăvara, devreme, când, la intrarea-n tunel, se înghesuiau florărese brunete de gang şi bătrâni vânzători de mărţişoare încâlcite între aţele lor roşii, albastre sau albe. Dar, acum, pe la jumătatea lui mai, înfloriseră deja toţi copăceii schilozi de pe margini, iar lumina soarelui se lăsa fluturând moale, în fântâna abisală a pasajului nostru. Dar muzica aceea de flaut îndepărtat şi încrucişarea grăbită de replici aproape uitate au început abia când am descoperit desenul naiv de pe peretele stâng: o arătare din linii de cretă: două în cruce, cu câte trei rămurele în vârfuri, închipuind palmele şi două în V răsturnat, pe gheare răsfirate de găină, care trebuie să fi reprezentat picioarele… Abia mai târziu, se pare, venise un alt pictor amator, care haşurase-n albastru partea de sus a acelui unghi deschis, sugerând un fel de fustiţă adolescentină, destul de decentă,dacă n-ar fi fost ostentativ de decentă. Ceea ce îl inspirase, probabil, pe un alt desenator deăsta grăbit şi dedulcit la ispite, care stilizase-n trecere două apetisante mere dolofane şi roz, chiar înspre unghiurile de sub liniile braţelor, deturnând radical impersonalitatea candidă şi aproape asexuată a începuturilor. Tot astfel, şi capul fusese, la început, doar o elipsă continuă, conturată simetric dintr-o singură tuşă spontană, de grafician experimentat, dar mai apoi, în cunoştinţă de cauză, pesemne, venise şi coloristul acela nostalgic, care îi tăiase fruntea cu semiluna unui breton auriu, sub care răsucise doi ochi albaştri şi miraţi, sfârşind prin a-i îmbrăca obrajii în aurora blondă a pletelor. Şi tot el, unul de-ai noştri, se pare, scrisese cu litere roşii, într-un fel de inimă roşie care levita transparent deasupra desenului: MONA ZUZA. Mona noastră, măi frate!, pe care-o recunoscusem miraculos, cu trei clipe mai înainte de-a citi legenda de pe zidul bolnav, când filmul gri, derulat mult prea lent în memorie îşi recăpătase deodată sonorul: „Alo, Mona, vezi că ai fusta mai lungă pe stânga!” „Iar, tu, vezi că ai ochii pe-aceeaşi parte a feţei, băi Faun flautist!” Timp de patru ani, cei mai buni şi cei mai frumoşi, şezusem la numai două bănci distanţă de Mona Răduţ, premianta clasei şi campioană naţională la scrimă, a cărei figură dulce-ovală, aureolată de puful blond-volatil al obrazului său de pisică exotică se întorsese de mii şi mii de ori cu limba scoasă spre mine, ca să silabisească apoi pe muteşte: I like your stupidity!, de exemplu, şi altele asemenea, la care eu silabiseam mereu, cu bot ascuţit, de tapir: Zu-za Mo-na!... Mo-na Zu-za! Chiar dacă-am amânat, pe cât mi-a fost posibil să vă spun şi să-mi spun, evitând, probabil, să-mi aduc aminte chiar şi mie însumi, că Mona noastră, preafrumoasa noastră campioană la scrimă s-a volatilizat deja în dezordinea infinită a timpului, deoarece, pe la începutul anilor nouăzeci, ca proaspătă însoţitoare de bord, la compania aeriană Malev, dispăruse fără urmă într-o sinistră prăbuşire, pe aeroportul îngheţet din Sevastopol, când întreg personalul şi 39 de pasageri fuseseră spulberaţi definitiv în colosala explozie a celor patru tone de combustibil, aflate la bord Iar acum, Mona mea este doar o aschimodie desenată cu creta pe-un zid, aşa cum chiar eu o scrijelisem acolo, cândva, prin clasa a XII-a, când îmi spusese că, gata, se mută la Bucureşti, pentru admitere şi, mai ales, ca să scape de declaraţiile mele cotidiene, improvizate pe foi smulse din maculatorul de fizică! Dar să mai examinăm puţin acest grafitti nepieritor, care,miracol de infinită graţie,iată, s-a dovedit mai statornic decât ne-am fi aşteptat noi amândoi atunci. Mai ales că descopăr, acum, mici detalii elocvente, care n-au izvorât nici din intenţie şi nici din premeditare: ceva ca o lacrimă de abur sub ochiul ei stâng şi aureola fumegând îndurerată, a întregului, ca să nu mai vorbesc despre acest premonitoriu zâmbet amar, care pare să spună mai mult decât toate combinaţiile de cuvinte pe care ni le-am putea noi imagina vreodată; dacă zâmbetul acesta dezolat şi sarcastic n-o fi fiind şi el doar vreo fantă săpată de vremuri peste ruina din zid. Rictusul acela de statuie vivantă, pe care aveam săl revăd, puţin mai târziu, la plecarea trenului când, cu o palmă încleştată pe vergeaua metalică, s-a aplecat ca să-mi şoptească misterios şi puţin disperat: „Hei stupid, cât de mult te-am iubit!” 32. Ce-ar mai fi de făcut Monica Mureşan

A venit, a reparat una-alta în casa mea îmbătrânită unde nimic nu mai merge cum trebuie. Degeaba am făcut și eu tot ce fac de la o vreme poeții: i-am făcut o carte și apoi încă una și încă una. În prima semnalam fenomenul de ceață inexplicabilă din dormitor, dar nu de orice fel ci una ce părea spectrul ceții. Pereții au simțit asta primii și își schimbau des culoarea. În cea de-a doua, reproduceam atmosfera electrizată semănând cu cea dinaintea furtunii iar condensul ceții s-a prefăcut în burniță; peste tot era cald, numai în acea cameră dădea burnița așa că pereții s-au scorojit. Am continuat în aceeași manieră poetică proprie să dau viață din viața mea poemelor pe măsură ce fenomenele căpătau amploare. De-acum pot eu să scriu oricât, că pereții dormitorului plâng continuu sau gem și trosnesc ca în anii ʼ77 ori ʼ86. Și alegoria din poeme nu dă niciun rezultat, cum nu o făcuse nici hiperbolizarea lui ca spațiu sacru extra-temporal. Ai zice că un poem capătă puțin câte puțin o independență necăutată, fără nimic livresc ori fals. În timp ce banala mea cameră de dormit era invadată de fenomene diluviene, pe cei din blocul nostru interbelic i-a lovit strechea, accidentele vasculare, atacurile de panică și nu în ultimul rând pericolul de a pierde niște procese de retrocedare. Totul a pornit de la un campionat de tăiat pomi, tufișuri, garduri vii, tufe de liliac și lămâiță, ce-i drept înafara perioadei de înflorire, precum și trunchiuri de pipirig destul de groase și înalte. După ce au căsăpit toate acestea, acel total kombat a continuat împotriva unui cireș mai vechi, dar le-a cășunat și pe un vișin și un prun recent plantați și, trecând la altă categorie, s-au luat la trântă cu un arțar bătrân, un oțetar între două vârste și doi puișori de brad pe care nu știu de ce nu-i aveau deloc la inimă. Asta le-a luat câțiva ani buni. În acest răstimp poemul a sădit alți pomi, alte tufe de crizantemă și liliac. Dar greul nu se terminase. Ușor dezamăgită de lipsa de receptivitate a locatarilor, o drăcoaică de Muză l-a pus să care tot ce se găsea prin jur tocmai în podul casei; nu lam mustrat, crezând că această ascensiune chiar pe o scară de serviciu îngustă și întortocheată îi va servi drept penitență. În fond, îmi pusesem toate speranțele în puterea lui de convingere deși erau slabe speranțe să mai poată schimba ceva. În scurt timp acolo sus, exact deasupra camerei mele de dormit, avea să apară conclavul vrăjitoarelor iar evenimentele s-au accelerat după ce bătrâna care dădea cu agheasmă nu a mai urcat acolo din cauza gutei. Astfel că locul s-a umplut de arcuri, bârne și câlți de la niște dormeze pensionate, zegras, pene și fulgi de pernă nonagenari, scaune și mese știrbe, schelete de mașini de cusut, spălat, tocat, un banc de lucru șchiop alături de un strung de care se sprijineau un fierăstrău, rame de tablouri aproape oarbe, rame de fereastră, rumeguș, o colivie cu barele strâmbate, oale, cratițe, un tuci soios ce atrăgea tot praful, borcane... printre fotolii și canapele, sacoșe de rafie, pânză și plastic, coșuri de nuiele fără toartă și altele cu o toartă dar ruptă, damigene, unele fără mantaua de nuiele împletite, altele cu ea dar sparte așa că zornăiau dacă le zgâlțâiai, un poster cu Cina cea de taină unde toți cei aflați la masă aveau mustăți și fundițe desenate cu carioca și, colac peste pupăză, un colac de WC aflat încă în ambalajul original, din motive necunoscute. Colecția din pod cuprindea perioada 1977 – 2013 și i se făcuse loc după ce, prin tăierea plantelor și copacilor de jos, se făcuse și un concurs de Cine știe câștigă, identificând și aruncând tot ce se înmagazinase acolo din perioada anilor ʼ30 și până în 1977. Între aceste două etape, existaseră nume anonime și spații albe, goale, greu de reconstituit în totalitate, în care unii s-au mutat la închisoare, alții la morgă, o persoană a fost dată dispărută prin anii ʼ80 și i-a fost preluată casa cu arme și bagaje cu tot de comunitatea evreiască. La scurt timp, s-a făcut un inventar și ce nu a fost de trebuință prin casă și pivniță a fost urcat în pod, cu multă ceremonialitate, spre conservare. Cam pe când colecția a fost completă, crescuseră îndeajuns formele de viață verde, așa că blocul și-a mutat activitatea zilnică înapoi în curte. Între aceste evenimente, dormitorul meu nu dădea semne de însănătoșire, iar noaptea mă deranja o voce șoptindu-mi insistent și trezindu-mă cu ultimele știri. Toate începeau cu uite ceva nou. Pereții nici nu își mai ascundeau sub aparența reparațiilor făcute de mântuială trama lor. Consumul nervos era uriaș, reflectându-se în frecvența cu care cădeau bucăți mari de tencuială tocmai din locurile unde fațada fusese proaspăt refăcută.

Iar poemele le-au ținut isonul. Ai fi zis că au intrat în grevă de solidarizare: plângeau pereții, plângeau și poemele. Se pătau colțurile, la fel și poemele, hârtia lor căpătând cele mai fanteziste urme și dâre de culoare. Exista deja un întreg nomenclator de reparații, cârpeli, acoperiri, cimentuire, schimbat burlane, coturi, jgheaburi, streșini și tot pe atâtea poeme comentate îndelung de un critic literar în Opera Omniei sau domniei sale, probabil înciudat că i-o luasem înainte, deși ar fi avut și el dreptul să publice poemul inundației și infiltrațiilor poematice, care l-ar fi procopsit cu o igrasie demnă de a fi dramatizată și după care apoi s-ar fi putut face un bun scenariu de film horror pentru casnice neglijate de soți și câțiva pensionari plictisiți. După aceea, ne-am învățat minte și eu și Muza. Prudența m-a oprit să mai citesc poemele podului meu în public. Astfel a fost salvată o bună parte din ele, adăpostindu-le în siguranță, cum era și logic, în podul casei – locul lor de baștină. Din când în când, urmele lor mai vechi ori mai proaspete rămase pe tencuială mai suspină după Muză și poeme noi, dar le consolez recitând din memorie. Să zicem, dar o recunosc cu jumătate de voce, uneori mai și improvizez. Atunci începe din nou acea stare înălțătoare și cu toții ne simțim mai bine. Moda asta nouă, conform căreia fiecare își glorifică poemul făcându-l un fel de personaj cu chipul și asemănarea noastră îmi prinde bine: voi continua a scrie poeme nomenclator ascunzând bine adevărurile și disimulând mesajul cu meșteșug sub titlul Poemele doamnei Noe. Încât nici nu ai crede și nici nu vei spune: ia te uită, ce continuitate în temele acestor poeme ale doamnei Noe, ai zice că și le mută dintr-o carte în alta, ca într-un roman. Aș adăuga: romanul unui poem, dar probabil asta ne-ar da de gol și în ce mă privește, treacă-meargă, dar Muzei nu cred că i-ar conveni că fiecare și-ar aminti imediat de poemul nomenclator. Acum, citind acest poem deghizat special pentru a camufla adevăratul poem, s-ar putea să vă întrebați dacă mai e ceva nou prin pod – lasă că și dacă nu cumva știe cineva adresa ! nu o dau pentru simplul fapt că, deși ticsit, ar mai încăpea oricând o colecție mică, fie și inutilă, dar blocul se ferește să umble pe acolo intuind pericolul. De când am contribuit și eu cu generozitatea-mi cunoscută la tematica anilor 1979 – 2013 cu manuscrise și cu edițiile integrale ale cărților pe care am reușit să le public și pe care le-am ascuns precaut acolo, se aud voci în surdină. Sunt poemele mele ce își citesc unele altora, cu pricepere și dicție. De ce să le deranjăm? De mult nu s-au simțit ele așa în siguranță, ocrotite de lucruri și lumini ce pătrund prin tabla găurită de rugină a acoperișului. Au aer, au lumină, ce le mai trebuie? Se aud până în dormitorul meu lacustru unde strâng și apa de ploaie și zăpada topită și lacrimile poemului acestor fenomene cu evlavie. Acolo poate să geamă poemul copacului Phoenix, că este mereu tăiat și obligat să renască din șapte-n șapte ani, fără să se gândească și la el cineva că are o vârstă, acolo plânge poemul zarzărului tandru înflorit pentru ultima oară în primăvara anului 1989, acolo iese din muțenie poemul firelor de iarbă, cel al livezilor logodite cu gerul, acolo cântă cele marine și de ce nu ar face-o, doar de-acuma sunt mature și libere! Fiecare a încercat, la vremea lui, să repare ceva, să îndrepte o nedreptate, să aducă o speranță. Acum ele păzesc vechea vilă cu trei etaje din perioada interbelică. Și străzile. Și lumea. Iar noaptea se înlănțuie precum o iederă tăcută așteptând totdeauna împreună stelele și Muzele și zorile. Și află ce mai e nou... și ce-ar mai fi de făcut. C.V. literar: Monica Mureşan n.Piteşti. Studii: Liceul A.Vlaicu (1972), Facultatea de filologie-Bucureşti (1980). Debut: 1980/proză S.F., Revista “Argeş”. Publicații: Astra, Poesis, Revista Nouă, Poezia, Citadela, Argeş, Portal-Măiastra, etc. Cărți: Vama de ceaţă; Trecere de pietoni; Moartea se numea Scumpi; Steaua de Murano; Ochiul Nopţii; Femeie la poarta raiului de sticlă; Exerciţii de normalitate-idei în dialog; Kosova literară-Impresii de lectură; Poeme cu vedere la mare; Povestea copacului Phoenix; 101 poeme-Antologie de autor.

33. Agonia Cristina Nistor

Bătrânul își șterse picăturile de vin de pe barba căruntă, iar flăcările focului licăreau în ochii lui obosiți de vreme. Începu să-și pipăie brâul. Preț de câteva secunde îngheță…începu să caute frenetic. Se liniști…găsi pistolul. Urletele lupilor se auzeau din umbra pădurii, care se lăsa mângâiată de lumina palidă a Lunii. -Voi nu aveți de unde să știți, spuse bătrânul celor trei drumeți, care ajunseră întâmplător în acest loc păzit cu sfințenie de bătrânul credincios vremurilor de odinioară. Eram copilul nimanui, continuă bătrânul, aruncând un lemn în foc. El m-a luat și mi-a dat o pâine. Era o zi mohorâta de toamnă. Hainele de pe mine-mi erau ude de la ploaia care nu mai contenea de-o săptămâna, dar trebuia să stau în târg, era casa mea…. și masa mea. În târg dormeam, în târg mâncam. Venise să vândă unui negustor niște brânză. ,,Tache, vrei să mănânci? mă întrebă negustorul. Ia de cară, nu te uita!” Am început să car putinile pline cu brânza. Cei doi, Ciobănașul și negustorul mă priveau, iar cel din urmă tare se mai amuza de picioarele mele slăbănoage, care tremurau sub greutate. ”Ia daici! spuse negustorul, aruncându-mi o coajă de pâine veche, după ce-am terminat treaba. M-am pus pe prispa prăvăliei și-am început să rod la colțul de pâine uitându-mă cum plouă. Mai venea câte o pală rece de vânt, care îngheța hainele ude pe mine de-mi clănțăneau dinții mai ceva ca-n toiul iernii.Eram copil și-mi era teribil de dor de mama.Doar cerul albastru cu norii lui albi miaminteau de ochii ei albaștri și chipul ei alb. Atât mi-amintesc…și niste versuri pe care le tot rosteam…. și la care țin foarte mult…. Canta-mi, mama, din nou Cata-mi s-aud cu ecou Cantec de leagan, de prunc Durerea din suflet s-arunc. Ma-ntorc,mama, din pribegie Ma-ntorc iute-n vecie Sa fiu un suflet in sufletul tau. Canta-mi, mama, s-aud glasul tau! …. …..dar nu i-am mai auzit glasul…niciodată. Tăcerea îi cuprinse pe drumeți, iar bătrânul abia-și mai stăpânea lacrimile. -„Tu vii cu mine!” îmi spuse Ciobănașul trecând iute pe lângă mine. Într-o clipă am fost lângă el, în căruta. ,,Unde-l iei și pe ăsta? Nu e bun de nimic!” țipa din urmă negustorul. Bătrânul lăsă capul în pământ îndurerat de amintirile amare. Două lacrimi își făceau loc cu greu, printre meandrele chipului cioplit de greutățtile vieții, până in barba căruntă. Mâinile de un galben vinețiu, cu degetele noduroase acoperiră fața . -Era cel mai vestit și iscusit cioban din câți erau pe atunci. Am fost în slujba lui, spunea bătrânul cu mândrie și melancolie. Petreceam zile frumoase, iar noaptea, în jurul focului, luam aminte la învațăturile lui. Tinerii drumeți ascultau fermecați povestea bătrânului. - Avea momente în care dorea să stea singur, în liniște doar cu fiul lui. Stăteau împreună lângă lacul cu apă limpede, din care se adăpau oile. Ciobănașul avea aici un mic univers, cu locuri frumoase și roditoare, iar despre oi spunea că sunt pietrele prețioase care înconjoară lacul.. Fiul lui avea ochii mari, adânci și nu-l scăpau o clipa pe Ciobănaș. O liniște de mormânt se lăsă peste cei patru….parcă nici focul nu mai ardea, nici lupii nu mai urlau, iar frunzele copacilor șopteau uneori. Luna, timid de după norii întunecați, asculta povestea la care fusese cândva martoră. -Și s-a întâmplat, spuse bătrânul lovind cu mâna-i groasă genunchiul, s-a întâmplat ca într-o zi frumoasă de mai, să vină pe aceste meleaguri un rege, care i-a vorbit frumos Ciobănașului, ca de la egal la egal, spuse bătrânul făcând cu ochiul. L-a întrebat dacă îi place viața asta, dacă îi lipsește

ceva. Ciobănașul răspunse cinstit că nu și-ar da turma lui dragă nici pentru un regat. Regele a zâmbit înțelegător, a admirat îndelung locul, ba chiar a băut apă din lac. Ciobănașul s-a simțit atăt de onorat de vizita Regelui, încât și-a sacrificat fiul pentru a face cea mai bună pastramă. Fapta aceasta, vă spun cinstit, tare m-a mirat. A fost povestită peste munți si peste văi. Dorul de fiul lui începuse să-l macine pe bietul Ciobănaș care schimbă cu lacrimile lui culoarea apei din lac. Aceasta devenea, cu fiecare zi, tot mai albăstruie, precum turcoazul. Bătrânul mai verifica pistolul și-și mai arunca ochii înspre lac.Tăcea. Drumeții așteptau continuarea ghemuindu-se lânga foc. -Veneam din sat.L-am găsit întins lângă apă, iar oile îl inconjurau. Era liniște…nu mai era suflu…inima mea bătea singuratică. Am fugit….credeam că pot să fug de tristețe și de dor. Mă lăsasem să rătăcesc prin pădure zile-ntregi până am acceptat ideea și m-am hotărât să mă întorc. Nu mai era…nu mai era nici el, nu mai erau nici oile….în locul lor am găsit aceste pietre prețioase care înconjoară lacul de turcoaz. 34. Maramureşul –poarta spiritualităţii româneşti ION NĂLBITORU Locuitorii arealului între Dunăre, Marea Neagră, Nistru şi Tisa, din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, au un spirit creştin aparte cu folclor, etnografie, tradiţii, datini şi obiceiuri ce diferă de la o zonă la alta, dar care în esenţă transmit acelaşi mesaj al gliei strămoşeşti. Tocmai această diversitate a obiceiurilor şi tradiţiilor marchează unicitatea poporului român. Acestea se întâlnesc pe cuprinsul ţării atât la nunţi, boteze, înmormântări, dar şi la lăsatul securilor şi la sărbătorile religioase. Obiceiurile tradiţionale ale românilor se manifestă în plenitudinea lor în perioada sfintelor sărbători de iarnă. Astfel sărbătoarea creştin ortodoxă, Moş Nicolae, constituie uvertura simfoniilor din preajma anului nou. Urmează Naşterea Domnului când un alt moş, Moş Crăciun, vine în noaptea de ajun cu săniuţa plină cu daruri şi la unele locuinţe coboară noaptea pe horn şi lasă cadourile sub brăduţii frumos împodobiţi, iar la alţi copii intră pe uşă şi lângă pomul împodobit sărbătoreşte cu globuleţe de toate culorile, beteală şi instalaţii electrice ce te fascinează cu jocul lor, moşul se aşează pe un scăunel ca să-şi mai odihnească mădularele şi ascultă poeziile şi cântecele prichindeilor. Aceştia sunt răsplătiţi cu multe daruri de către moşul cu barba albă până la piept şi costumul roşu, dar cu sacul plin pe care abia îl mai duce în spate sub povara anilor. Din ajun încep colindele pe întreg teritoriul României, cântări care vestesc Naşterea Mântuitorului. Uliţele satelor şi străzile oraşelor răsună de colindele grupurilor de la cei mai mici până la cei mai în vârstă şi se continuă toată noaptea şi a doua zi. Dar colindătorii nu reuşesc să-şi drege bine glasul că deja încep colindele care vestesc Anul Nou şi lanţul acestor „simfonii populare” se încheie cu Botezul Domnului şi obiceiul lăutarilor, Iordanul, când vin la domiciliul celor care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul ca să le cânte şi să le facă urări. Aceste obiceiuri au fost transmise din generaţie în generaţie de-a lungul anilor, din moşi strămoşi, indiferent de vicisitudinile istorice ale timpului şi s-au păstrat în multe zone ale ţării până în zilele noastre. Cu toate aceste vicisitudini pe parcursul scurgerii anilor, războaie, sărăcie, revolte, subjugări, ideologie impusă, în multe zone ale ţării obiceiurile, tradiţiile, etnografia şi folclorul au reuşit să supravieţuiască, făcând astfel ca datina strămoşească şi ritualurile specifice acestui neam să rămână nemuritoare în sufletul şi spiritul românului creştin din cele mai vechi timpuri. Una dintre acele zone mirifice atât din punct de vedere al pitorescului, cu locuri de basm, dar şi cu locuitori harnici, ospitalieri şi spirituali este ţinutul Maramureşului, o adevărată Poartă a nordului către creştinătate, un Altar al spiritualităţii româneşti de două mii de ani. Cel care vine pe meleagurile maramureşene, mai întâi trebuie să pătrundă în adâncul tainelor de peste două mii de ani al acestor locuri, de la dacii liberi până în zilele noastre. Şi ca o Uvertură a simfoniei ce se ridică deasupra „băilor maramureşene” şi a crestelor semeţe ale Gutâiului, turistul îşi va procura informaţiile necesare despre acest ţinut ca să-şi stabilească traseul şi obiectivele turistico-culturale din pelerinajul său. Şi dacă tot pătrunzi în acest ţinut pitoresc cu o istorie, cultură,

obiceiuri, tradiţii, etnografie şi folclor unice în lume este păcat să nu-l colinzi de la un capăt la altul pe îndelete, uitând de presiunea timpului, conversând şi informându-te de la localnicii ospitalieri şi binevoitori despre diversitatea activităţilor pe care le desfăşoară pe parcursul unui an, de la Crăciun la Crăciun. Vei întâlni vestitele porţi maramureşene, biserici din lemn, peisaje mioritioce de un pitoresc aparte dar şi muzee de etnografie şi artă populară. Râul Săsar străbate municipiul şi reşedinţa de judeţ Baia Mare, un oraş care în ultimele două decenii a urcat pe trepetele modernizării europene. De aici se pot face incursiuni în împrejurimi, aventurându-te până la Baia Sprie sau către barajul de contraforţi, Strîmptori, o adevărată artă a hidrotehnicii româneşti. Apoi îţi laşi privirile să rătăcească în libertate pe conturul ondulat al lacului Firiza, străjuit de culmile joase ale munţilor şi pădurile bogate de foioase şi răşinoase. La coada lacului descoperi Valea Neagră, iar de acolo soseaua urcă în serpentine la una dintre cele mai frumoase staţiuni montane din Munţii Gutâi, Staţiunea Izvoarele. Ca să pătrunzi în inima Maramureşului, urci serpentinele din Munţii Gutâi până la Motel Pintea Viteazul, unde vei afla şi mormântul haiducului. În depărtare se ridică impunătoare către cer o stâncă uriaşă cu creasta colţuroasă ca un ferăstrău. Este vestita Creasta Cocoşului cu o vegetaţie săracă de arbuşti la bază şi care are forma unei creste de cocoş, de unde îi vine şi numele. De sus se desfăşoară de jur împrejur până la îndepărtatul orizont o panoramă mirifică. Acest minunat loc are o legendă a sa despre haiducul Pintea Viteazul. Se spune că pe urmele haiducului pornise potera. Acesta s-a retras cu ceata sa pe muchia stâncoasă ce se înalţă deasupra masivului. Potera le-a luat urma şi poteraşii s-au căţărat după ei pe colţurile de piatră. Legenda spune că Pintea cu voinicii săi şi-au dat drumul la vale pe versantul opus. Ceata de haiduci a alunecat pe piatră până la poale imensei stânci şi căpitanul şi o parte dintre ei au scăpat cu viaţă. Din pasul Gutâi şoseaua şerpuieşte prin pădure spre Mara. De aici traseele se ramifică spre staţiunea Ocna Şugatag, Sighetul Marmaţiei sau valea Izei cu farmecele sale pitoreşti, cu biresicile din lemn de la Rozavlea, Ieud, Bogdan Vodă, unice în ţară prin arhitectura lor, localitatea Săcele cu atelierul de ceramică, monumentul istoric de la Moisei al sculptorului Vida Geza închinat celor 29 de români ucişi de hitlerişti, orăşelul Borşa şi Complexul Turistic Borşa, aflat la poalele masivului Rodna. De aici şoseaua urcă în serpentine către Pasul Prislop spre Bucovina. Tot din Complexul Turistic Borşa pornesc traseele turistice marcate din Munţii Rodnei cu vârful Pietrosu ce veghează deasupra înălţimilor ca un străjer la hotarul dintre Ţara Maramureşului şi Bucovina. De la Borşa pe Valea Vişeului se poate ajunge la Sighetul Marmaţiei unde este unul dintre cele mai importante muzee de etnografie şi folclor al acestor meleaguri, mărturie al tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti. Ţinutul Maramureşului este vestit prin porţile înalte specifice zonei pe care meşterii sculptori în lemn le modelează cu diferite motive tradiţionale. Aceşti meşteri populari au un talent deosebit şi o răbdare de fier ca să redea cu dalta şi ciocanul propriile lor sentimente, crezul lor exprimat în motive florale sau cel mai des întâlnit, motivul soarelui. Măreţia şi somptuozitatea acelor porţi ornate cu armonie, simetria şi echilibrul formelor redau cu măiestrie şi graţie motivele florale. Ei poartă datina strămoşească şi transmit generaţiilor viitoare ceea ce oraşele în efervescenţa modernismului au pierdut în decursul anilor. Pe malul stâng al Tisei se află localitatea Săpânţa cu vestitul „Cimitirul vesel”, unicat nu numai în România ci în întreaga lume, fiind clasat pe primul loc în topul mondial. În fiecare an mii de turişti din întreaga lume vizitează acest cimitir renumit, unde crucile de lemn de la morminte sunt pictate cu scene din viaţa persoanelor înhumate şi pe care sunt scrise epitafe hazlii despre viaţa celor ce se odihnesc acolo. Tot în această zonă nordică se află cea mai înaltă biserică de lemn din lume, Biserica Săpânţa-Peri. Din acest colţ de rai, spre vest, se desfăşoară Ţara Oaşului, cu un folclor şi costume populare specifice. Pe întreg cuprinsul meleagurilor maramureşene nunţile au un ritual aparte, iar de sfintele sărbători de iarnă colindătorii satelor, de la mic la mare, cutreieră pe uliţe în costume naţionale.

Ţinutul Maramureşului este renumit atât pentru alaiul sărbătoresc cu care întâmpină Crăciunul şi Anul Nou dar şi pentru ritualul sacru al căsătoriei. Acest colţ de rai maramureşean întregeşte arealul creştin ortodox românesc, ca spaţiu al dumnezeirii… CV literar: Ion Nalbitoru Sunt de profesie inginer, membru în Liga Scriitorilor Români şi Preşedintele Forumului Cultural al Brezoiului. Am opt volume editate, în alte cinci sunt în colaborare, sunt prezent în două dicţionare enciclopedice, am întocmit recenzii şi am numeroase publicaţii în reviste naţionale şi internaţionale (online şi pe hârtie) Sunt iniţiatorul Concursului internaţional de proză scurtă „România-Catedrala din Carpaţi” în cadrul Forumului Cultural Brezoi (jud. Vâlcea

35. Cu câţi „i” se scrie iubire Sandu Emanuel BARBU Motto: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila[1]!” Chiar aşa: cu câţi „i” se scrie iubire? Ce-ţi pasă? Unora le pasă. Şi chiar trebuie să le răspundem tuturor, indiferent cât de ciudate ar fi întrebările lor? Nu. Dar dacă ne este cunoscut răspunsul, avem o datorie faţă de cei care sunt animaţi de bună credinţă. Aşa mi s-a întâmplat odată – şi sunt convins că nu sunt un caz singular – să fiu întrebat cum se scrie corect Numele Mântuitorului. Cu un „i” sau doi? Există o veche dispută pe meleagurile noastre şi se pare că nimeni nu cedează. Unii spun că de dragul de a avea „dreptate”, românul face orice, acceptă sau renunţă la orice, în funcţie de situaţie. Nu este adevărat. Aceasta nu este trăsătura românilor, francezilor sau americanilor; este trăsătura păcatului. Păcatul este orgolios; păcatul, când se simte descoperit, îşi croieşte la iuţeală o minciună din frunze de smochin, cu care să-şi acopere goliciunea. Păcatul nu-şi recunoaşte niciodată diformitatea – afară doar dacă nu este şi cinic! Iar dacă ne întoarcem la controversa privind „scrierea corectă” a Numelui Mântuitorului, putem spune că este artificială şi deviată de la contextul lingvistic căruia trebuie să i se circumscrie. De asemenea, ea se situează în sfera limbii Noului Testament. Nu este prin urmare corect să se presupună că în limba română trebuie să se urmărească implicaţiile lexicale specifice altei limbi. De altfel, Numele Mântuitorului este transliterat în limba română (transcris din greacă în română, transcris din alfabetul elen în cel latin- „monumental” – clasic). Prin transliteraţie nu se transferă problemele de limbă (ortografie, morfologie, sintaxă, lexic...) într-un sistem care-şi are propria logică, propriile reguli, realităţi şi cerinţe. De când, spre exemplu, se supune limba română cerinţelor specifice ortografiei limbii engleze? Scriem oare „dollar” în limba română? Nicidecum! Toată lumea scrie „dolar” – şi nu înţelege nimeni altcineva decât... „dollar”! Numai aceia care nu înţeleg această realitate cad în păcatul hipercorectitudinii ilare. Care realitate? Aceea că limba română are un caracter normat şi nu putem inventa reguli care să susţină păreri personale. Căci, nu-i aşa? Când nu mai au ce face, unii devin lingvişti şi „deschizători de drumuri”, inventatori ai unor rigori pe care numai ei le găsesc semnificative, măcar că acestea se opun celor înstăpânite, celor numite de gramatică standarde. Există o mare minciună – dar, vai ce picioare scurte are! – vie încă în grupul celor ce din păcate nu se aseamănă cu creştinii din Berea, din vremea apostolilor, care „cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa[2]”. Minciuna de care vorbesc este aceea că există în greacă un cuvânt, „isus”, scris după cum vedeţi cu un singur „i” şi care ar însemna în această redare, „măgar”. Nimic mai neadevărat. Nu există în limba greacă aşa ceva! Pentru substantivul măgar există forma „onos”. Falsul acesta este lăsat să circule din considerente meschine, pentru că se ştie că susţinătorii părtinitori, pătimaşi, acceptă orice contrafacere dacă aceasta va ajuta „cauzei” pe care o sprijină. Cei nesinceri nu au nevoie să audă „şi partea cealaltă”, cum bine spunea latinul. Ei aleg varianta care le convine şi apoi spun, ca evreii de acum aproape două mii de ani: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri[3]”. Poate că veţi spune că acest citat este prea dur, că nu şiar justifica locul în acest discurs; eu tocmai pentru acest motiv l-am ales: contextul este „falsul şi minciuna”.

Dar hai să spunem că ar exista substantivul comun „isus” în limba greacă, având înţelesul amintit mai sus. Cu ce ar schimba aceasta valoarea lexicală a substantivului în cauză? În alte limbi, există enorm de multe cuvinte, să le zicem eufemistic, neelegante, care se pronunţă întocmai ca unele cuvinte româneşti care au un cu totul alt sens! Îmi amintesc cât de încurcată era o prietenă din Statele Unite care avea un nume cu o rezonanţă foarte urâtă în limba română. În limba engleză însă, numele ei nu avea nici un înţeles ruşinos. Prepoziţia „după” din limba română are un corespondent omofon vulgar în limba poloneză. Să roşească oare tot românul când va rosti „după”? Ce să facem de acum? Să-i punem pe lingvişti să alcătuiască un dicţionar cu cuvinte prohibite şi să înaintăm Academiei Române un memoriu prin care acestea să fie considerate „ilegale”? Cred că sunteţi de acord cu mine că dacă forma unui cuvânt dintr-o limbă coincide cu cea a unui alt cuvânt din altă limbă, nu este nimeni nevoit să folosească alt sens decât cel propriu limbii sale. Permiteţi-mi să vă ofer doar două exemple luate din limba engleză. „Core” în engleză are relativ aceeaşi pronunţie ca şi „cor” din limba română; în timp ce el semnifică, „centru”, „miez”, în engleză, în română înseamnă „ansamblu de cântăreţi”. „Par” în engleză înseamnă, printre altele, „articolaş de ziar”; în română, „par” înseamnă „bâtă”, „ciomag”. Există, vă întreb, substantivul comun „isus” în limba română? Şi atunci în numele cărei reguli vom scrie „Iisus”, iar nu „Isus”? Care este diferenţa dintre aceste două cuvinte în limba română? Unul este mai lung. Majoritatea românilor pronunţă „Isus”. N-am sesizat până acum la nici unul din compatrioţii mei efortul de a rosti doi „i”!!! Grafia „Iisus” este fariseismul modern, faptul de a ne lega de lucruri minore şi a le da semnificaţii niciodată intenţionate în mesajul Evangheliei. Ah, cât de scrupuloşi erau iudeii din vremea lui Isus! Pentru a-şi arăta loialitatea faţă de Lege, treceau toate lichidele prin strecurătoare, pentru ca nu cumva, din greşeală, să înghită vreun ţânţar sau musculiţă – căci acestea erau indicate de legea sănătăţii din Levitic 11 ca fiind necurate. Nimic rău în aceasta, numai că ei consumau cu bună ştiinţă carnea unor animale considerate de Cuvântul lui Dumnezeu, de asemenea, necurate. Şi apoi, la ce ar folosi Evangheliei dacă s-ar reda toate numele proprii din Scriptură într-un mod în care ar fi greu de pronunţat? Acesta este motivul pentru care Miriam, numele mamei Mântuitorului a devenit Maria, nume îndrăgit de atâţia şi atâţia români. Moşe a devenit Moise, Maşiach a devenit Mesia, Galgoleth a devenit Golgota, Noah a devenit Noe, Iochanan – Ioan Botezătorul! Isus este mai presus de certuri de vorbe şi patimi omeneşti. El Şi-a schimbat hainele cereşti cu starea smerită prin care putea accede la inima oamenilor; a lăsat deoparte gloria cerului şi a luat chip de rob; a renunţat la Casa Slavei Tatălui Său şi a acceptat ca pe acest pământ să nu aibă undeŞi pune capul. Iar noi? Noi ne certăm cu câţi „i” să scriem „iubire”! Prieten drag, El a devenit Gesu pentru a fi aproape de copiii lui din Italia. Nu Şi-a luat un Nume pompos care să-l facă inaccesibil oamenilor de rând, ca mine şi ca tine. Pentru evrei, după cum a fost înscris la recensământ, El a fost Jehoshua. Pentru englezi, El va fi mereu Jesus. El a devenit Isus pentru neamul românesc – şi mulţi fii şi multe fiice ale poporului nostru Îi adoră Numele! Spunea Pavel: „Cu iudeii, m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege, mam făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără Lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei”. 1 Corinteni 9:20-22. Cel care a învăţat la şcoala lui Hristos cunoaşte bine această lecţie: nu ridica ziduri artificiale de despărţire între tine şi cei pentru care a murit Hristos! Este intenţia Mântuitorului lumii de a deveni accesibil tuturor; El Şi-a modificat Numele pentru ca Evanghelia să nu fie doar spre avantajul unei grupări restrânse, ci o solie universală, vestită „locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod[4]”. Şi, câtă vreme caracterul Său a rămas şi va rămâne neschimbat în eternitate, El Şi-a schimbat Numele pentru a fi mai aproape de fiecare făptură omenească. El nu poartă un nume ciudat cu rezonanţe nordice sau orientale. El este Isus al tău şi al meu. A făcut aceasta ca să nu mai fie

considerat niciodată un necunoscut. La uşa ta bate un prieten apropiat, nu un străin de peste mări şi ţări. La uşa ta, bate Isus, prieten bun cu toţi românii. Deschide fără teamă: E de-ai noştri! [1] Matei 23:24. [2] Faptele apostolilor 17:11. [3] Matei 27:25. [4] Apocalipsa 14:6. CV literar: Sandu Emanuel BARBU M-am născut la Turnu Măgurele, judeţul Teleorman, am absolvit liceul Zinca Golescu, secţia Filologie-Istorie, am studiat la Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi, catedra de engleză, am lucrat ca traducător pentru editura Viaţă şi sănătate din Bucureşti, semnând în jur de 15 titluri de cărţi şi am ajuns să lucrez ca director şi animator la "Radio 74" Petroşani. În ultimii ani am fost realizator în diferite radiouri şi televiziuni locale din Baia Mare, momentan lucrând independent ca artist voice-over şi de asemenea ca realizator al emisiunii "Punct ochit" la AXA TV MARAMUREŞ.

36. Am cancer? Ei şi !?... Nina Gonţa Am cancer ! mi-am zis, uitându-mă buimăcită, aproape paralizată de spaima ce m-a cuprins, la batista plină de sânge... M-am ridicat de pe scaun. Picioarele-mi erau de vată...Şi iarăşi mi-a venit în gât sânge, şi iarăşi... Deşi ameţită, am ajuns la pat şi m-am întins... Medicul meu de familie, o femeie tânără şi frumoasă, locuieşte cu un etaj mai jos. A venit repede... - Dacă nu am cancer, atunci am tuberculoză, i-am spus, şoptit. - Nu trebuie să vă puneţi singură diagnostice, zise ea, mi s-a părut, nehotărâtă... Mi-a măsurat tensiunea, pulsul. Erau toate aiurea, dar era şi firesc, mă feştelise rău... frica. A doua şi a treia zi am mai avut scurgeri dar...din ce în ce mai mai puţine. Otolaringologul, la care am mers pentru o consultaţie la indicaţia doctoriţei, nu mi-a depistat mare lucru decât ce ştiam şi eu: o laringită cronică... Cu o jumătate de an în urmă, păţisem acelaşi lucru... Pneumologul, după ce a examinat o radiografie a mea, mi-a zis că-i piţin probabil să fie din cauza plămânului operat încă în tinereţe, mai degrabă e din cauza tensiunii arteriale, s-a spart un capilar şi... să spun mulţumesc că scurgerea n-a fost ... interioară. Am spus mulţumesc Domnului şi... m-am străduit să uit acel incident Acum însă se vede că treaba este mult mai complicată.... N-am vrut să încep investigaţiile înainte de a pleca la Iaşi, unde am domiciliul stabil. Acolo am pus toate actele pe numele fiicei, am plătit ce mai era de plătit: locul de veci, taxa la asociaţia de ajutor reciproc a pensionarilor unde de vreo zece ani sunt membru... am terminat şi alte câteva treburi care nu trebuia lăsate povară, fiicei... Puteam liniştită să mă dau acum... pe mâna medicilor. La Institutul Pneumoftiziologic din Iaşi cunosc un medic foarte bun, doamna doctor Adriana Sorete-Arbore. Când m-am repatriat în România, având plămânul stâng operat, a trebuit să mă pun la evidenţă şi în Iaşi, să stau în spital, să trec comisii de specialitate, ca, într-un târziu, să mi se recunoască gradul de invaliditate. Şi cu această „avere„ am trecut Prutul, în 2001, în afară de tirul încărcat.... No să uit niciodată gestul acestei doamne cu inimă mare care, de cum i-am spus povestea mea, m-a luat de mână, m-a dus în salonul de ragiografii şi s-a „uitat” personal la .. plămânii mei. M-a luat în evidenţă, starea plămânilor mei a fost monitorizată permanent. M-am neglijat, de când m-am mutat la Craiova? S-ar putea... Doamna doctor Sorete m-a trimis să fac o tomografie la cutia toracică şi o fibroscopie. Mi-a lămurit că fibroscopia este mai uşor de suportat, nu are tubul rigid, ci unul flexibil, mai subţire şi mai puţin nociv pentru pacient. Bronhoscopia cu tub se practică acum mai rar. Îmi plac medicii care îmi spun clar ce am de făcut, direct şi fără menajamente, pentru că sunt tipul de om care vrea să le ştie pe toate, să pună totul la cale din timp, să-şi facă ordine în lucruri şi în gândire înainte de a lua o decizie, mai ales din domeniul sănătăţii.

M-am programat la tomograf, urma să mă programez şi pentru bronhoscopie.. Nu era mult de aşteptat, vreo zece zile, dar m-am gândit că ar fi mai bine să fac investigaţiile la Craiova, aici îmi este, din 2010, medicul de familie. Poate le voi face... mai repede. Aşa că, după ce am terminat cu toate treburile care m-au adus la Iaşi, mi-am luat bilet de tren... În toată această perioadă, mă copleşise o mare tristeţe, mă trezeam noaptea şi mă gândeam...la multe. Eram convinsă că am cancer, că mi se apropie sfârşitul. „Ai o vârstă, îmi spunea un glas al meu, din interior. Ce mai vrei ? Nu eşti recunoscătoare cât ţi s-a dat? E de mirare că ai ajuns până aici ! Nu spuneai tu că vrei să mori demn? Îl apreciai pe Leonardo da Vinci care şi-a pus ucenicii să scrie tot ce simţea, în timp ce el... murea.” Da, e uşor să spui că vrei să mori demn...Dar e foarte greu de realizat. Frica şi deznădejdea te mistuie, degeaba îţi spui că odată şi odată v-a trebui să treci şi peste această ultimă experienţă a vieţii... Ziua era mai uşor, treburile casei îmi alungau necazul. Din cauza gândurilor urâte sau poate a bolii care mă mistuia, nu mai aveam puterea de odinioară. După câteva ore în care nu făceam mare lucru, eram complet obosită, simţeam nevoia să mă culc...să mă odihnesc. Mă simţeam nu de 64 de ani, ci de 164... În trenul spre Craiova aveam locul la fereastră. În faţa mea: soţ şi soţie...Din conversaţia lor: - Nu te mai gândi numai la rău. Gândeşte pozitiv, îi spune doamna. - Mă gândesc cum vor fi analizele, dacă e cancer ? Nu mai vreau şi alte investigaţii. N-o să mai pot suporta încă o colonoscopie. - Şi eu am fost operată, dar demult, în `81, la colon ! Acum... am alte probleme... zis eu, nu ştiu de ce dorind să le împărtăşesc celor doi durerea mea. Poate de aceea că unul dintre ei, ca şi mine, se confrunta cu o stare dificilă de sănătate... - Doamnă, eu vreau să vă ajut, am o cunoştinţă la Institutul de plămâni din Bucureşti, institutul „Marius Nasta”... - Da nu–i trebuie doamnei nici o cunoştinţă, fiind operată la plămân, vor primi-o cu braţele deschise. Unicul lucru necesar este o trimitere de la medicul de familie şi un cupon de pensie... ...Şi iată-mă în tren. Drumul de la Craiova la Bucureşti nu este lung. Am închis ochii, dar... n-am dormit. Prin „faţa ochilor”, mi s-a perindat... toată viaţa mea. „Am cancer? Ei şi !?” mi-am zis... Toate au un sfârşit, chiar şi... viaţa ! Clipe de poveste nesfârșită Ion Moraru În ciuda tuturor formelor de relief, pământul este plat, ar spune un mare vizionar... Și este de urmărit un asemenea lucru numai privind până unde poate merge gândul omenesc în nemărginirea sa! Merge până acolo când întălnește un mic pisc și dacă nu îl poate cuceri, atunci îl surpă, topindu-l în acea întindere... De cele mai multe ori gândurile se chinuiesc să urce orice înălțime, dar câteodată se feresc parcă a mai urca, ocolind și iar ocolind, ajungând în miezurile sale... Ce vremuri cu fuste scurte mai erau odată! Toate fetele tinere voiau să își etaleze piciorul și formele corpului prin haine strâmte, ce se mulau perfect... A început într-o primăvară această modă, cu adierea unui vânt cald, înmiresmat... Culori vii îți cuprindeau ochii urmârind acele mișcări suple; apoi au apărut și pantofii cu toc... Simandicoase, fetele călcau apăsat, netezindu-și fustele... Și serile cât de frumoase erau, pline de tinerețe și de vigoare! Plutea în aer atâta fericire...și câte clipe de poveste! Erau colegi la un institut de subingineri... Ea, fără a fi frumusețea întruchipată, el asemeni oricărui tânăr, chipeș, gata de a da piept cu viața... Mai în fiecare seară, după ce terminau cursurile el își făcuse o obișnuință a o conduce pe ea spre casă. Și așa mergând agale pe străzi i-a rostit multe cuvinte, unele chiar foarte îndrăznețe... acestea au făurit în gândul ei un vis frumos, ce nu a vrut niciodată ca să îl tulbure... Vor fi și mai apropiați, vor termina facultatea, vor fi împreună... Așa

prindea contur fericirea! Şi gândurile senine şi visele de fericire zburau în jurul lor, cei doi îndrăgostiţi simţind împlinirea tinereţii cu tot farmecul unui dulce sărut, a îmbrăţişărilor pline de puritate şi a unei frivole strângeri de mână. Dar într-o seară el nu a venit la institut... nici în următoarele seri... Nu se știa nimic, nu anunțase... Colegii voiau să știe ce s-a întâmplat dar mai mult de o nedumerire în privirea ei nu a putut afla! Și inima ei era cuprinsă de neliniște... Întorcându-se seara târziu pe străzi spre casă i se părea că aude șoaptele lui... și vorbele-i de iubire. Fusese adevărate oare? Ba mai mult ea trecea prin momente în care parcă îi simţea respiraţia în umărul său iar o mână ca nevâzută i se părea uneori că îi răsfiră părul! Era o îndoială și în sufletul ei...Au întrebat și profesorii de ce absentează şi nu au aflat nici un răspuns... nimeni nu şi-a dat cu părerea şi atunci o colegă a avut ideea să-i spună să-i facă o vizită... Erau prieteni buni doar! Ecourile atâtor seri se făceau auzite, cu şoapte şi mângâieri ori chiar cu un suspin adânc. Câte chemări i-au cuprins sufletul! Gândurile ardeau la lumina palidă a înserării. Da, se hotărî să îl viziteze, să îl caute... o fi bolnav, o fi pățit ceva... Nici nu mai observă șirul copacilor ce mărgineau strada pe care locuia el... La unele case, în lumina serii florile păreau ofilite, gata de a renaşte în frumuseţea culorilor odată cu dimineaţa. La alte ferestre storurile erau trase şi se simţea un miros de praf iar liniştea din jur era asemenea celei caselor părăsite. O luminiță ardea cu o lumină pală într-o cameră a casei iubitului său ... Străjuită de doi copaci aceasta părea atât de departe de forfota străzii, de circulația năucitoare a mașinilor... În zarea apropiată, de la turnurile platformei industriale, tulumbe de abur se înălţau spre cer şi un zgomot difuz al motoarelor mari, se făcea auzit până aici şi în tot cartierul aflat în apropierea unor mari intreprinderi... Ușa se deschise de cum a pus mâna pe mâner... Și ce a văzut? În lumina slabă a becului, o fată îi mângâia obrajii... Mâinile sale erau peste tot, părul ei se lăsa răsfirat de degetele lui... Și ochii și buzele parcă aveau ceva de căutat... Amândoi îngânau aceleaşi cuvinte de iubire şi se topeau într-o îmbrăţişare strânsă. Învăluită ca de un parfum în încăperea abia luminată, privirea ei strălucea, în timp ce el căuta în jur să atingă totul! Târziu a văzut el că era cineva în pragul ușii... Colega sa de la institut... prietena lui care privea acum împietrită, ca o stană de piatră totul... Ochii ei nici nu mai clipeau, simţindu-se cuprinsă de muţenie... El se desfăcu din brațele acelei fete, se oprise neputând crede ceea ce vedea şi din doi paşi a ajuns în mijlocul camerei, surprins de toatâ această întâmplare... Nefericitâ întâmplare! Acum vedea şi mai bine uşa camerei cu cheia, rămasă neîntoarsă ... Și cu de unde putere, în lumina slabă a micii încăperi, glasul său a răbufnit într-o sentință pripită:”care rămâne este nevasta mea!” Se priveau amândouă și nu mai înțelegeau nimic... Cine este el? În fond, ce fel de om poate fi? Ce poate crede el acum? Și întrebările se roteau spre ele... Cine sunt, ce își închipuie el că sunt? Câteva clipe de tâcere trecu prin toate colțurile acelei încăperi... Cealaltă privea și nu mai înțelegea nimic... ”Ce a făcut ea, Dumnezeule!” Deodată s-a spart și tăcerea:”Rămân, dar cu nuntă!” O privire rece, disprețuitoare, a încadrat-o pe cea care crezuse toate vorbele lui, cu pașii de întoarcere spre casă de la institut... El încă voia să privească totul în jur, să audă clar încă o dată cuvintele ce trecuse pe lângă urechile sale... Dar nu putea ca să înţeleagă nimic... Nici ca să îşi amintească ceva nu a reuşit deloc... Cealaltă s-a prins strâns de gâtul lui, acoperindu-i fața cu sărutări! Strâns ca într-un cleşte cu braţele ei, i-a murmurat :„acum doar câteva minute mi-ai spus că mă iubeşti! Eşti al meu, sunt a ta, iubeşte-mă!” Prin uşa întredeschisă adia firicelul unui vânt de seară iar dincolo de aleea ce da în stradă se auzeau paşi grăbiţi şi un suspin printre lacrimi... Drumul întins se pierdea în întunecimea nopţii, fiind luminat din când în când de lumina farurilor vre-unei maşini, venite poate de departe... Pământul, această mare întindere plată, era într-adevăr fără sfârșit într-un suflet trist, dezamăgit... CV literar:Ion Moraru Nascut in com. Casin, jud. Bacau. Absolvent al Liceului Real – Umanist Nr. 1 Onesti si al Scolii Postliceale Borzesti . Avind o mare pasiune pentru presa scrisa,pe care o urmaresc din anul 1974, am colaborat la mai multe publicatii: Romania turistica, Viata bacauana, Onesti Expres, Desteptarea (Bacau), Evenimentul (Iasi), Lumea satului (Bucuresti). Am publicat proză în revistele Academia Barladeana (Barlad) si Oglinda literara (Focsani) iar in revista Plumb (Bacau), am prezentat citeva volume ale scriitorilor din zonă.

Bozioru, ‘mon amour Marian Voicila - Jurnal de călătorie Moto-ul meu: Învăţaţi, apoi obisnuiţi să trăim în ne-Simţire, să nu fim nesimţiţi, ne-Simţitori faţă de această Iubire jertfelnică şi sfântă pe care ne-a lăsat-o scumpul si dulcele nostru Mântuitor; să nu ne limităm doar la a fi un „pământ nesimţitor şi rece”[2]! Într-o zi de început de vară a anului 2010, un grup de profesori ai Şcolii cu clasele I – VIII din Bozioru (printre care şi eu), însoţiţi de alţi caţiva profesori aparţinând unor şcoli din alte comune, învecinate (cu) sau apropiate de comuna cu pricina, am hotărat să facem o excursie la vestigiile rupestre boziorene, cu ocazia unui cerc pedagogic (de istorie). Zis şi făcut! 05.06.2010, Sambata, Dimineata, ora 6.00 Ne-am trezit cu noaptea în cap în această zi de pomină, deşi, fiind week-end, eram obişnuiţi să dormim până mai târziu(cel puţin eu), dar veţi vedea dragi cititori şi ascultători, că a meritat din plin. Nu ştiu câţi dintre noi au apucat să-şi bea cafeaua de dimineaţă, dar eu, fără să beau şi fără să mănânc nimic, mă simţeam plin de viaţa şi de energie; presimţeam că mă voi duce gol într-un loc de unde mă voi intoarce plin, şi aşa a fost... Drumul meu a început din Buzău, deoarece eu locuiesc în oraş, şi am pornit spre locul de întâlnire cu maşina lui Ciprian, colegul meu şi profesor de sport la şcoala din localitate. Cu noi în maşină, a mai venit şi doamna Niculae, profesoară respectabilă de geografie la aceeaşi şcoală. N-o să mai descriem drumul până la Bozioru, dar vă spun celor interesaţi că până acolo se ajunge foarte uşor[3], însă abia de acolo începe aventura... Bozioru, ora 8.30 – Primirea invitaţilor Ajunşi la locul de întalnire, punct de referinţă al comunei – Şcoala cu clasele I – VIII Bozioru, ne-am alăturat celor prezenţi, oameni de vază ai şcolii, trecuţi şi prin şcoala vieţii: domn’ director, Chiţu Ştefan (şi profesor de istorie), domnul Morogan Ion, învătătorul satului (apostol al lui Hristos, a cărui misiune este de decenii bune să-i mântuiască pe copii de prostie, de ne-Simţire), aşteptând ulterior să apară şi ceilalţi profesori invitaţi la eveniment. Spre Fişici, ora 9.00 Adevărata aventură abia de-aici începe, însa adevărata provocare va fi alta: pentru a ajunge la Fişici, am părăsit drumul judeţean şi am intrat pe DC 85, drum de ţara neasfaltat şi foarte greoi, acordând o atenţie sporită şi plăcuţei care ne indica distanţa de parcurs pâna la vestigii – 10 km, precum şi timpul de mers pe jos (2-3 ore), dar noi am mers cu maşina. Am mers într-o coloană de 6-8 maşini, parcă, iar după vreo 3 km am ajuns la Fişici. Aici am fost primiţi într-un local, unde am băut o cafea în grabă, după care am plecat cu un număr restrâns de maşini (5) spre obiectivele vizate. Am trecut prin satul Găvanele (la 2-3 km de Fişici) şi, după ce am parcurs un drum forestier anevoios (Băleanca), am ajuns într-o poieniţă unde am parcat maşinile şi de unde a trebuit să pornim la picior[4], pentru că acolo natura refuză civilizaţia, refuză mecanicul, refuză răul, păstrându-se aproape la fel de sute şi sute de ani. De fapt, rar ne este dat unora în viaţa să vedem ceva mai frumos, iar dacă apuci să vezi locurile astea, simţi că nu mai vrei să te desparţi de ele, nu mai vrei să pleci de acolo, iar dacă ai putea supravieţui de unul singur, te-ai muta definitiv acolo, în sânul naturii. Ce căutăm? De ce căutăm? Ca o paranteză faţă de planul pe care îl are jurnalul de faţă, trebuie să spun că m-am întrebat bă, ce căutăm cu toţii acolo? (în poiană, în pădure, în sânul naturii); trebuie că am venit dintr-o anumită pricină, nu am venit aşa, de nebuni, doar ca să ne umplem pântecele si ca să ne plimbăm... Ar fi trist! Răspunsul vine ca un ecou, deşi poate nu sunteţi cu toţii de acord – Am venit ca să regăsim ceea ce am avut şi înca mai putem avea, dacă ştim când, unde şi cum să căutăm, dacă ştim cu adevărat ceea ce căutăm: căutăm să fim fericiţi, vrem să ne regăsim, căci ne-am pierdut şi ne-am rupt de strămoşii noştri, ne-am rupt de Dumnezeu, ne-am rupt de noi, de Sinele nostru, de ceea ce am fost cândva... Şi ce am devenit? Suntem fericiţi? Până când?...

Spre pădure, spre Fundătura (primul obiectiv), ora 9.30 Încă de când am coborât din maşini, parcă se simţea o schimbare, nu numai a aerului, aici mai răcoros, sau a atmosferei, mult mai plăcute, ci o schimbare în noi – ne uitam unii la alţii şi eu mă uitam la toţi şi nu simţeam pic de răutate în niciunul. Vă spun sincer că am simţit că acolo natura ne dezbracă de rău, pentru că altfel nu ne primeşte în Templul ei; si, într-Adevăr, la poalele pădurii, eu mă simţeam gol şi pe ceilalţi goliţi de ei înşişi şi mă uitam la toţi şi fără să-i întreb ceva anume, citeam în ei, în ochii şi în vocea lor, că sunt fericiţi, iar unii nici nu realizau care-i motivul. Am lăsat la poalele pădurii hainele din viaţa de zi cu zi, obiceiurile şi eram cu totul preocupaţi să descifrăm tainele pădurii şi semnele lăsate de nebunii (referindu-mă la pustnicii isihaşti care au trăit acolo) care au fugit din lume, au fugit de cele lumeşti ca să trăiască acolo, mai aproape de Dumnezeu, ca să se adâncească în nelimitatul Dumnezeu prin rugăciunea isihasta, cea neîncetată. Cu cât suntem mai departe de infernul cotidian, cu atât suntem mai aproape de Paradis şi simţim esenţa Universului. În altă ordine de idei, după cum vă anunţam şi mai devreme, abia de-aici începe marea provocare: pe jos e mai greu, dar şi mai sănătos. Fără să vrem şi fără să sesizăm din start, grupul nostru de 13 persoane se împarte brusc în doua, unul de 8, cu toţii nerăbdători si care pornesc înainte şi un grup urmăritor de 5 persoane, toţi profesori ai şcolii din Bozioru. Pot să spun acum, cu regret pentru cei care au luat-o înainte, că sunt fericit că am făcut parte din grupul urmăritor, singurul care a atins toate obiectivele propuse. Nu a fost greşeala nimanui că ne-am rătăcit unii de alţii, ci, pur si simplu, ritmul excursiei a fost unul sufocant, alert, dar a meritat fiecare pas, fiecare strop de sudoare... Oricum, sunt sigur că n-au regretat că au ajuns mai devreme la festin. Poate vor regreta când vor citi şi vor vedea jurnalul, iar dacă vor regreta, poate vor mai veni înca o dată, ca să nu mai aibă regrete. În fond, cu toţii trebuia să plecăm de-acolo învingători, pentru că ne-am învins pe noi înşine, mai mult sau mai puţin! Fundătura este singurul obiectiv pe care l-am vizitat cu toţii şi toţi cei cu care am vorbit, până la Fundătura, mi-au dat de înteles că sunt fericiţi şi că trăiesc momentul din plin. De fapt, era destul de greu sa vorbeşti pe parcurs, pentru că drumul atât de anevoios te lasă de multe ori fără suflare şi, atunci, profitam de momentele de pauză pentru a schimba impresii. În rest, ne minunam cu toţii de frumuseţea captivantă a naturii, pe care încercam şi noi s-o captăm nu doar în fotografii, ci şi în sufletele noastre. Spre Aghaton, Aghaton – ora 10.30 Trebuie să vă mai spun că, după Fundătura, pentru a ajunge la Aghaton, vă recomand să continuaţi escaladarea şi să treceţi muntele, mai mult sau mai puţin, prin stânga Fundăturii, fără să vă speriaţi de faptul că nici măcar nu e un drum ca lumea pe-acolo, ci, mai degrabă, numai pe alocuri, un fel de potecuţă, acoperită de trunchiuri uriaşe de copaci peste care trebuie să sari, sau să încerci să te strecori printre crengile lor giganteşti. Apoi, dupa ce reuşiţi să treceţi dealul pe partea care trebuie, adică, repet pe partea care se află spre stânga Fundăturii, ţineţi-vă după semnele care sunt la tot pasul, pe trunchiurile copacilor (cruci, triunghiuri gri), în special, dar şi pe pietre. Apoi, mergeţi la fie ce-o fi, ca aşa am mers şi noi; oricum, mai departe, mergeţi cu Dumnezeu, nu cu noi, pentru că mai multe nu vă pot spune, chiar dacă aş vrea. Dacă veţi ajunge la Aghaton, apoi în mod întamplator şi inevitabil, veţi ajunge şi la celelalte obiective turistice: la peştera lui Iosif (ora 11.30), un bloc monolitic de piatră, în care se află sculptată o mica bisericuţă ( afară se află un brad falnic si gigant, simbol şi punct de reper al locului), şi, la final, veţi ajunge la peştera lui Dionisie – Fundu’ peşterii (12.30), care este obiectivul turistic cel mai important şi mai interesant, deoarece pentru a pătrunde în peşteră, trebuie să urci pe o scară. Metaforic, este scara care ne urcă la cer, pentru că, din peşteră, priveliştea este încântătoare, având o fereastră sculptată în piatră care ne ajută să vedem natura din jur din perspectiva pustnicului (ascetului) care s-a nevoit acolo. După ce am vizitat toate obiectivele avute în vedere, la final s-a dat un dineu oficial (13.30) pentru toţi membrii expediţiei. Mâncarea şi băutura au fost multe şi pe săturate, dar pentru a fi foarte clar, nu-mi rămâne decât să spun următoarele cuvinte: cu ceea ce mâncăm şi cu ceea ce bem ne îmbracam trupul pentru viaţă, însa cu ceea ce vedem, cu ceea ce auzim şi cu ceea ce simţim, în special, ne îmbrăcăm sufletul pentru eternitate!

Părerea mea despre Bozioru, despre vestigiile rupestre boziorene: Locul ăsta m-a schimbat profund. E aşezat pe o gură/ buză de Rai. Tot locul e o rugăciune care se înalţa la Tronul Sfintei Treimi; nu degeaba i se mai spune Athosul românesc. Sufletul mi-a fost mângaiat ca niciodată. Aerul mirosea a rugăciune, frunzele foşneau o rugăciune, apele clipoceau o rugăciune. Mii de sărutări în aer! Mii de buze rosteau un singur nume: numele Iubirii, Iisus Hristos. Locul ăsta te dezbracă de rău şi te îmbracă în Hristos! Bozioru – judeţul Buzău (vestigiile rupestre de aici), va rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri. Iubirea care vine din inimă şi care se opreşte pe buze (acel sărut inocent, acea sărutare pe care şi-o dăruiesc „fraţii” între ei) este cea mai curată Iubire, „Amor puro” – o Iubire pură, deoarece ea nu are dorire, ea nu vrea să stăpânească, ea doar se dăruieşte pe sine şi, la nevoie, se lasă să fie jertfită în numele Iubirii. Cel ce iubeşte nu-şi mai aparţine şi nu este ceea ce vrea el să fie, ci devine ceea ce are nevoie Iubirea, adică Iisus Hristos. Vizitaţi acest loc minunat şi divin şi nu veţi regreta! Îndrăzniţi şi ridicaţi ochii vostri atât de frumoşi la cer, dar să nu fiţi cutezători, ci să aveţi inima smerită şi ochii în lacrimi. Veniţi smeriţi şi umili şi aici vă veţi naşte din nou! Veţi primi răspunsul aşteptat şi mult dorit: Dumnezeu există, ne iubeşte necondiţionat şi ne doreşte cu ardoare, cu gelozie până la nebunie... Iubiţi-vă mult, dar nu uitaţi să vă iubiţi şi frumos pentru ca iubirea voastra să fie plăcută înaintea Feţei Sale. Vă doresc pace şi lumină lină... în inimă! În încheiere, nu-mi rămâne decât să vă adresez următorul îndemn pe care ni-l dă C.D. Aricescu în Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală: „Trebuie să vezi, amice, aste stânci îngrozitoare Ca să-ţi poţi face idee de puterea creatoare!” [1] „Mon amour” = iubirea/dragostea mea; Comuna Bozioru (sat Nucu), judeţul Buzău, rămâne marea mea iubire, locul unei mari iubiri, prin prisma faptului că vizitând vestigiile rupestre de acolo, m-am îndrăgostit iremediabil de Dumnezeu şi de oamenii şi sfinţii care au locuit acolo. Vizitând acest loc binecuvântat de Dumnezeu, focul lin al credinţei, al iubirii şi al speranţei din sufletul şi din fiinţa mea s-a aprins mai tare… [2] Citat preluat din poezia Atât de fragedă, a lui Mihai Eminescu; [3] Ieşiti din Buzău pe Transilvaniei, pe la Comat, ajungeţi pe DN 10 Buzău – Braşov, apoi din dreptul localitaţii Măgura o luaţi pe DJ 203 L şi tot aşa, de-a lungul văii Bălăneasa, pâna la Bozioru. Pe traseu trebuie să bifaţi, pentru siguranţa, următoarele puncte de referinţa: Unguriu – Măgura – Pârscov – Cozieni – Bozioru. [4] “şi am luat-o la picior, […] pe un alt drum mai frumos/ Cu-o vedere-ncântătoare, însa cam periculos./ Ne pomenirăm de-odată între nişte stânci rîpoase,/ Unde erau grămădite pietre multe, monstruoase,/ Ce păreau nişte ruine ale unei cetaţi mari.” – Uă preamblare pe munte sau lumea reală şi lumea ideală, C. D. Aricescu CV literar: Voicilă Constantin-Marian Adresa: Buzău, Broşteni Experienţa profesională: 2009 – 2010 – profesor de limba franceză la Şcoala cu clasele I – VIII Bozioru; 2010 – 2011 – profesor de limba franceză la Şcoala cu clasele I – VIII ‘Dumitru I. Ionescu’ Calvini; 2011 – prezent: traducător, meditator la Freelancer Educaţie şi formare: 2002 – 2006 –Colegiul Naţional ‘Mihai Eminescu’, Buzau (filologie) 2006 - 2009 – Universitatea din Bucureşti, Litere, Română – Franceza (filolog, licenţiat in filologie) Aptitudini si competenţe personale: limbi straine (limba franceză *****, limba engleză ****, limba spaniolă **)

AL CINCILEA ANOTIMP Popescu Carmen Georgeta Pentru Camelia timpul era ceva fascinant . Citise atâtea teorii despre el, care mai de care mai noi şi mai discutabile şi totuşi niciuna nu se mula pe starea pe care i-o dădea meditaţia asupra lui . ”Cine a împărţit timpul în unităţi de măsură şi de ce ? Cine a împărţit anul în anotimpuri şi de ce în patru şi nu în mai multe ? ” Trebuia să recunoască totuşi nişte adevăruri de necontestat : cele patru fiice ale anului nu lipseau niciodată de la întâlnire , chiar dacă îşi mai întârziau uneori apariţia ori plecarea niciuna nu-i lua locul alteia şi ordinea se păstra mereu aceeaşi , viaţa curgea în ritmul lor şi oamenii îşi orânduiau zilele în funcţie de ele. Nimeni nu semăna când oamenii de zăpadă se

întovărăşeau la joacă cu copiii. Nimeni nu culegea înainte de a se colora câmpul în galbenul înţelept al belşugului , până ce fructele nu strângeau în miezul lor toată dulceaţa verii . Gândindu-mă la anotimpuri aş spune că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi este împărţită după acelaşi model. Chiar şi o zi poate fi descrisă la fel, începând cu neastâmpărul dimineţii şi încheind cu liniştea nopţii. Este un firesc în curgerea vieţii chiar dacă cei mai mulţi nu-şi frământă creierii cu întrebări existenţiale . Iarna trecută nu a fost una obişnuită pentru Camelia . Ea nu a fost, de fapt, obişnuită pentru nimeni câtă vreme mitul sfârşitului lumii îşi făcuse loc în gândul şi printre temerile fiecăruia. Dar pe ea nu o mai speria nimic , trăia sfârşitul unui episod controversat din viaţa ei şi acest sfârşit o întărea . Ştefan se transforma într-o amintire care , treptat şi cu un efort conştient , îşi va pierde puterea asupra ei . A vrut să fie fericită , să fie o femeie demnă care nu se teme să-şi ia viaţa de la capăt , care iubeşte şi împarte tot ce are şi ce este cu cineva drag . Dar acum era prima oară când se bucura că cineva nu mai este lângă ea , era prima oară când simţea că evadarea dintr-o relaţie nepotrivită este o izbândă, nu o pierdere . I-au trebuit două luni de odihnă şi de linişte ca să se poată întoarce printre oameni ; ştia că unii vor pune întrebări şi i-ar fi fost greu să rămână imparţială . Când suntem duruţi de cele întâmplate avem tendinţa de a deveni judecătorii altora, dar şi ai noştri. Nu voia să-l judece pe Ştefan şi nici pe ea ,voia să-şi înţeleagă alegerea, atitudinile şi mai ales lipsa acestora în faţa unor situaţii care nu aveau nimic în comun cu viziunea ei despre viaţa de cuplu. Cu siguranţă că cei apropiaţi s-au temut pentru ea, s-au temut că se va închide în sine, că se va îmbolnăvi de atâta frământare , că va renunţa la nişte vise de teamă că se va trezi apoi cu aceeaşi senzaţie de frig şi înstrăinare pe care o simţea şi acum . Neîmplinirile în iubire nu sunt nişte simple tristeţi , ele pot baricada sufletul într-un turn la care să nu mai poată ajunge nimeni . Dar la urma urmei nu trebuie să ne învingem decât fricile , ele sunt singurii inamici cu care avem de luptat în viaţă. “Dar eu ? Eu de ce nu pot să trec pur şi simplu dintr-o clipă în alta , fără să o întreb de unde vine şi ce vrea de la mine , fără să mă pitesc după nişte draperii închipuite de după care să văd unde se duce apoi şi ce ia de la fiecare ? Există un timp pentru fiecare lucru şi nimic nu este nou sub soare - spunea Ecleziastul, în înţelepciunea lui . Adică există mai multe timpuri ? Atunci înseamnă că şi anotimpurile sunt mai multe . Interesant mi s-a părut că Ecleziastul nu spune că timpul trece, că se grăbeşte, ci doar că el există . Dar cine sunt eu ca să-i pun Universului atâtea întrebări şi să mă aştept ca el să-mi răspundă la toate? Sunt o curioasă , aşa îmi spunea mama mereu, şi poate că Universul mi-a răspuns de fiecare dată, dar eu, prinsă uneori în nişte jocuri străine de sufletul meu , nu l-am putut auzi sau nu l-am putut înţelege. Există un timp pentru toateînseamnă că va exista un timp şi pentru aceste înţelegeri” . - Cam câţi crezi că sunt cei care nu se tem de posibilul scenariu al sfârșitului lumii? Nici eu nu mă tem , am înţeles destule din ceea ce ai încercat să-mi explici dar tot simt greutatea momentului . Peste tot în jurul meu aude vorbindu-se numai despre asta şi suntem abia la sfârşitul lui Noiembrie , cum va fi atunci când zilele se vor număra cu repeziciune, dar descrescător , ca în filmele cu lansarea unei navete spaţiale ? - Nu numărul celor care nu se tem este important acum, ci credinţa lor că şi această „întâmplare ", chiar aşa de neagră cum pare , are un rost şi un beneficiu pentru ei . Fiecare dintre noi este contemporan cu evenimentele pentru care este pregătit sau cu cele care îl vor pregăti pentru ceea ce va urma . Istoria omenirii este , la prima vedere , un şir de războaie , de lupte pentru putere şi bogăţii , de crumizi în numele dreptăţii sau adevărului, un măcel cu victime rămase anonime şi tăcute . Dar acum nu mai este vorba despre un eveniment izolat, undeva într-o țară sau într-o zonă de pe planetă , este iminența ce nu va scuti pe nimeni de nelinişte , de frământare , de o autoevaluare a propiei vieţi - o viaţă trăită în grabă şi parcă numai din când în când, datorită unor evenimente majore care nu ne mai permit să trăim din iluzii . Omenirea a cunoscut revolta, fie împotriva unei stări de lucruri , fie împotriva comportamentului unor semeni. A cunoscut şi revoluţiile, acele furtuni ce au dislocat sisteme de conducere dar şi de gândire , care au înlocuit ceva perimat sau au adus un salt major în tehnologie. Dar omenirea a cunoscut şi revoltele , luptele şi revoluţiile sufleteşti , evoluţia omului pe această planetă nu s-a redus ( cum s-a încercat să ne facă să credem ) doar la o verticalizare şi alfabetizare a maimuţei . Dacă până acum inamicii erau

cunoscuţi şi te puteai lupta cu ei pe câmpuri de bătălii pe care mai apoi se construiau statui , ca nu cumva să uităm că cel mai important lucru în viaţă este să te lupţi şi să mori chiar şi pentru un ideal în care nu crezi , acum inamicul pare a fi chiar Dumnezeu , chiar Univesul din care facem parte. Bisericile înfloresc – din punctul lor de vedere se apropie momentul în care se va adeveri că oamenii sunt răi şi că iadul este real , că Dumnezeu va abate asupra lor pedeapsa despre care ele nu au contenit să vorbească şi cu care au încercat să-i cuminţească pe cei care îndrăzneau să nu se teamă de Dumnezeu . Şi tot preoţii spun : Iubiţi-l pe Dumnezeu ! , uitând că nimeni nu poate iubi ceea ce îi inspiră teamă . - De unde îţi vin atâtea idei şi de ce-ţi baţi mereu capul cu ele ? o întrebă Elena , iritată sau poate doar obosită de atâtea frământări cu care Camelia îşi umplea sufletul şi mintea . - De acolo de unde îţi vin şi ţie , că doar nu-ţi închipui că am eu un card special cu care accesez vreo cameră secretă a Universului , zise Camelia râzând şi ochii ei , niciodată cu o culoare încadrată strict în variantele obişnuite , căpătară nişte nuanţe mai intense , stropite din loc în loc cu un fel de auriu , ca cel al stelelor într-o noapte tăcută de vară . Era semnul că mintea ei intrase deja în arenă şi îşi măsura adversarii . Nu există secrete în Univers , continuă Camelia , există doar o nepricepere a noastră de a vedea ceea ce este în jur , aş putea spune o miopie chiar . Nu mă refer la ochii fizici , deşi nici ei nu mai cuprind decât puținul pe care sufletul nostru mai este în stare să-l înţeleagă. Majoritatea oamenilor merg pe principiul că nu poţi să crezi decât ceea ce vezi , ei vor o dovadă palpabilă , de aceea logica , asocierea şi deducţia nu mai încap în casele lor . Pentru mine e valabilă cealaltă cale , eu văd ceea ce mai întâi cred . - E o cale periculoasă , cred că aşa s-a ajuns la starea generală a omenirii : fiecare vede lucrurile aşa cum crede el de cuviinţă apoi acţionează şi cere şi celorlalţi să se alinieze cumva la adevărul lui . - Hm , paradoxul este că în realitate chiar aşa este : fiecare din noi are propria viziune şi propriul adevăr, pentru că fiecare din noi este o lume în sine , o lume care are câte ceva din toate dar are şi ceva special . Ideea de ierarhizare a importanţei ne-a furat mult din priveliştea de ansamblu , nu se poate ca cineva să aibă numai non-calităti . Dar cu ce ochi putem descoperi calităţile , talentele, punctele tari dar şi sensibilitatea unei persoane ? Clar că nu cu cei fizici . -Trebuia să te faci filosof , ai un " talent '' de a mă ameţi cu felul tău de a considera viaţa şi oamenii încât uneori îmi vine să-ţi spun că nu mai suport conversaţiile astea. - Am vrut să fiu șofer de TIR ,dar pentru asta trebuia să mă fi născut băiat.Nu sunt şofer de TIR, nu sunt nici filosof , sunt o femeie care s-a simţit bine practicându-şi meseria ei pe lângă cea de soţie şi mamă şi care se simte şi mai bine bătându-şi capul , cum spui tu , ca să-i înţeleagă pe oameni şi lumea în care trăieşte . Sunt atentă la tot, uneori analizez atitudinile şi acţiunile celor din jur , îi observ, le urmăresc gesturile sperând ca acestea să fie mai grăitoare decât ale mele şi astfel să pot să mă descopăr prin ele în profunzimea mea , nu doar în oglinda de pe hol . - Cineva ar putea spune că te foloseşti de oameni ca să-ţi obţii răspunsurile sau înţelegerea . - Şi cine îmi interzice asta ? Interdicţia de a mă folosi de oameni se pune în alt context , în acela material şi egoist , cel în care eu aş trage foloase importante în dauna interesului lor. Elena, dacă aş putea observa, analiza şi apoi înţelege cât mai bine comportamentul uman aş scrie o cărticică şi le-aş darui-o ca să-i ajute . Nu mă interesează să iau de la ei ceva care le-ar diminua puterea de exprimare sau care le-ar devia devenirea, doar mi-ar plăcea să dobândesc în interiorul meu nişte ochi mari şi sofisticaţi care să traducă cu uşurinţă ceea ce întâlnesc eu în cale , indiferent dacă acel ceva are sau nu o formă fizică. De câte ori nu se întâmplă să judecăm greşit o fiinţă , so aşezăm cu indiferenţă într-o clasă sau subclasă socială, trecând pe lângă ea cu repeziciune în căutarea partenerului sau asociatului perfect ? Oamenii nu spun niciodată adevărul întreg despre ei , parcă le-ar fi ruşine că sunt vii şi că au parte de experienţe cât se poate de fireşti pentru această planetă pe care trăim . Pe mine nu gândurile şi analizele astea mă copleşesc şi mă rod ci teama că nu aş putea găsi vreodată un bărbat cu care să le împart , să le extind , să ni le împrumutăm reciproc , să ..... - Ce să spun, mă bucur că ai ieşit din amorţire, dar eşti sigură că ai putea merge mai departe dacă s-ar pune problema ? Tu nu ţi-ai rezolvat încă dilema cu Ştefan , ura asta declarată faţă

de el ar trebui să te pună pe gânduri . Te cunosc eu bine , nu vei trece precum gâsca prin apă prin toată frământarea şi disecarea asta a trecutului , ea te va afecta într-un fel sau altul. De câte ori mă suni, mă tem că voi auzi cine ştie ce concluzie sau cine ştie ce idee de răzbunare de la tine. Tu nu te răzbuni ca toată lumea - pe faţă şi cu mare tam-tam- tu parcă pândeşti singură clipă când duşmanul adoarme şi atunci îi tragi perna de sub cap ca să se trezească buimac şi să te vadă zâmbind. Şi zâmbetul ăla nu apare fiindcă l-ai speriat ci din mulţumirea că ai reuşit să-l trezeşti. De ce te încăpăţânezi să trezeşti pe toată lumea ? Poate că unii vor să doarmă toată viaţa , ce treabă ai tu cu ei ? - Trezitul este enervant, râse Camelia şi parcă se scutură de nişte gânduri ce o sâcâiau. Recunosc şi eu ce nervi îmi face ceasul uneori dimineaţa când visez aşa de bine şi mi-e aşa de cald în culcuşul meu şi dintr-o dată parcă cineva aruncă o găleată de apă rece peste mine . Dar poţi spune că ceasul mă urăşte sau că se răzbuna pe mine ? Nu , el îmi face un serviciu . Aşa aş vrea să le fac şi eu tuturor , atât cât pot şi atât cât ei îmi permit . Din punctul meu de vedere a încerca să-i trezesc e dovada că nu-i judec şi nici nu le port resentimente, e dovada că îmi pasă de ei . - Ok, dar spui că pe el îl urăşti , atunci cum vine teoria asta a ta ? - Eu am spus ce simt şi prefer să fiu neînţeleasă decât să mă mint . Acum nu ura ar trebui să fie subiectul de analiză, ci trecerea mea prin împărăţia ei . Nu-ţi pune visele în aceeaşi cameră cu regretele ! Ele trăiesc în două lumi diferite şi a te aştepta ca şi unele şi altele să privească spre acelaşi cer este o dovadă de ignoranţă şi blocaj . Visele îşi doresc zborul , ele au curajul să sară pe fereastră fără să privească în jos , la prăpastia temerilor noastre . Regretele vor linişte , vor un pansament îmbibat în iertare cu care să se acopere ca să poată adormi pentru totdeauna . Dacă le cânţi regretelor , visele tale vor muri treptat, pentru că ele au nevoie de toată atenţia şi determinarea ta ca să se împlinească . Dacă le cânţi viselor , regretele se vor agita şi te vei simţi răscolită, pentru că şi regretele au fost la originea lor tot nişte vise . Aşează-le în camere separate şi ocupă-te de ele pe rând , dar ocupă-te până la capăt ! >> . CV literar: POPESCU CARMEN GEORGETA Născută la Vatra Dornei , jud.Suceava, absolventă a Facultății de Științe Economice, pasionată de literatură. Redactor al site-ului Grai Romanesc, colaborator al revistei Climate literare și Izvor de cultură , autoarea volumului de poezii Viața ca un joc – volum premiat la Concursul de Debut 2014 al Editurii ZIP București – care va fi lansat în luna Mai 2014.