Praful şi pulberea, autor Ioan Florin Stanciu

Ioan Florin Stanciu Praful Ĺ&#x;i pulberea

Ioan Florin Stanciu

Praful şi pulberea Povestiri

EDITURA EX PONTO Constanţa 2013

CUVÂNT ÎNAINTE

În romanul meu de debut, Apocriful necredinciosului Toma, încercam să surprind, prin alegorie satirică, satanica agresiune comunistă a prostiei organizate şi a fărădelegii, într-o străveche insulă de civilizaţie dobrogeană, atestată istoric încă din paleolitic şi menită să supravieţuiască apoi, mlădiindu-se ca trestia, în arealul de civilizaţie al Histriei şi al Scythiei Minor, iar, mai târziu, câteva secole enigmatice, în coasta Imperiului Bizantin şi a turcocraţiei.

Dar, după publicarea romanului, am rămas cu nostalgia artistică a acelui spaţiu anistoric, de la graniţa invizibilă sau, de fapt, inexistentă dintre Scythia Minor şi Balcania, populat de o lume pestriţă, cu ereditate amestecată şi tulbure, dar conştientă instinctual de miraculoasa sa rezistenţă prin veacuri şi de înţelepciunea sa tolerantă, izvorând, desigur, dintr-un destin istoric comun, dar şi din numeroasele compromisuri ale supravieţuirii.

De aceea, cu statornice ecouri din Povestea vorbei şi Halima, am încercat acest ciclu de fabule şi istorioare, care, publicate apoi, pe rând, în câteva prestigioase reviste culturale (Viaţa Românească, Convorbiri Literare, Dacia Literară, Conta, Cronica, Ex Ponto, Ateneu, Nord Literar etc.), s-au bucurat mereu de o caldă şi generoasă primire, de unde am dedus, uimit-emoţionat, nişte constante semne de preţuire şi de confirmare estetică.

Ar mai trebui subliniat că, născut şi crescut în Dobrogea, la un pas de Capul Midia, în chiar inima spaţiului geografic evocat aici, cunosc intim această lume eteroclită – fabuloasă, tulbure şi tragică, mereu în căutarea subliminală a sufletului său etnic şi a conştiinţei de sine. Pe un tărâm fără graniţe, al jertfei neîncetate şi al grelelor cumpene existenţiale. În concluzie, am încercat o culegere semnificativă, de povestiri care să se completeze şi să se amplifice reciproc, într-un fel de 5

surprinzătoare sinteză între Schythia Minor (Ultima Terra, pentru Ovidius sau marginea întregului pământ locuit, pentru Strabon) şi istoria noastră recentă (ridicolă, uneori, tragică, alteori, dar întodeauna ticăloasă).

Cred totuşi că va ieşi un volum de povestiri îndeajuns de seducătoare, de originale şi de fermecătoare, ca să atragă atenţia. Oricum, în tradiţie oriental-balcanică, povestirile acestea sunt, de fapt, nişte fabule şi istorioare .

De aceea, povestirile acestea ar trebui privite ca rodul unui efort artistic de sublimare spirituală şi de înnobilare estetică.

AUTORUL

6

La vreo Dunăre turcească,

Pe şes vested, cu tutun,

La mijloc de Rău şi Bun

Pân’ la cer frângându-şi treapta,

Trebuie să înflorească:

Alba,

Dreapta

Isarlâk!

Ion Barbu

FÂNTÂNA CU TREPTE dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci vei muri negreşit.

Genesa 2, 9-17.

Cum vii de la Constanţa spre Histria, scria Mihail Sadoveanu, apuci întâi pe un drum de năsip, urmând litoralul, după aceea sui pe un podiş, unde hojma bâjbâie vântul în bolândari. După ce mergi şi mergi pe-acel podiş, vezi în depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinelor Histriei ş-apoi se încreţeşte lacul într-un fel de vânăt tulbure spre Kituc şi spre Mare.

Dar Sadoveanu n-a văzut, se pare, la vreo mie de paşi de Histria, mai spre sud şi mult mai în dreapta drumului, un atol perfect rotund al podişului, ca o lentilă înnăbuşită de verdele negru al nucilor şi al altor copaci fără nume şi fără vârstă, ceea ce sugerează că acolo se află vreo matcă de izvoare sau vreo baltă secretă, unde, până când îl mutase Pingelică, fusese cătunul Şipotul, căruia turcii, până la schimbul de populaţie din 1940, îi ziceau Merdevenlî Punar, adică, Fântâna cu Trepte. Iar foarte puţini mai ştiu că, odinioară, pe când săpa la Histria, lui Vasile Pârvan, gorganul acela emisferic de pe carapacea monotonă de calcar cretacic a Dobrogei i se păruse atât de artificial, încât ordonase să fie secţionat printr-un şanţ transversal, care scosese la lumină mai multe aşezări succesive, începând din paleolitic şi până la cea mai recentă, arheologic vorbind, adică o aşezare romană rurală (VICUS CELERIS), al cărei nume ieşise destul de norocos la iveală, săpat pe un portic din marmură imaculată, împreună cu o inscripţie foarte bine conservată, prin care primarul Ulpius Celer îi invoca pe Iupiter Magnificul şi Iunona Regina, pentru sănătatea împăratului şi propăşirea satului lui Celer, în anul în care consuli erau Verus şi Quintillus.

9

II. Am pătruns o singură dată, cu sfială şi cu veneraţie idolatră, în sanctuarul acela, pe care Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, îl scosese deja în afara pizmei şi zavistiei omeneşti, ca să ne aducă aminte, probabil, de Grădina din care-am fost izgoniţi, tocmai pentru că-am năzuit să cunoaştem Binele şi Răul. (Iar, dacă noi, pe atunci, nu ştiam încă, am aflat, mai apoi, cu nasu-n rahat şi cu o mie de bupe-n cap, că după un Rău, urmează întotdeauna Mai Răul!).

Pe vremea aceea, mai lucram, ca trepăduş, la o întreprindere de îmbunătăţiri funciare şi trebuia să facem nişte măsurători de nivel, pe-acolo, pe grinduri. Dar tumulul acela holbat verde spre cerul fierbinte şi gol părea baricadat cu un zid compact de gherghinar înflorit excesiv în buchete-mireasă, ca şi cum ar fi nins în iunie, aşa că-am cercetat mai bine de-un ceas până ce-am găsit o trecere naturală, ca o vizuină de mistreţ, sfâşiată cu colţii prin ghemul de ţepi şi de gheare-al arbuştilor.

Pe-acolo, am pătruns preaplecat într-un luminiş circular care, catifelat cu troscot, volbură şi muşeţel, părea încă umed de apa zorilor, iar lumina, verde-sinilie şi ea, abia mai tremura străveziu pe deasupra ierbii, ca apa unui acvariu de lacrimi, iluminat rece, discret şi egal, din toate colţurile. Iar efectul acesta de tărâm scufundat şi privilegiat a crescut copleşitor, pe măsură ce mă apropiam de trunchiul înmărmurit al nucului uriaş care părea principala coloană de susţinere a acestei rezervaţii miraculoase. Şi chiar lângă stâlpul său, la cinci paşi mai în stânga se afla vestita Fântână cu Trepte, care, de veacuri, era singura sursă de apă dulce în revărsarea salmastră şi sălcie din jur, căci un liman mereu somnoros al lacului Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul verde de la Merdevenlî Punar.

Fântâna, a cărei oglindă licurea cu şipot viu la vreo trei metri sub firul ierbii, fusese înconjurată de turci cu ghizduri groase din granit verde, pe care se mai cunoşteau totuşi urmele de lanţuri care trăseseră deasupra găleţile grele, din aramă bătută, ale ciobanilor de odinioară. Iar, de-o parte şi alta, albe încă şi frumos încondeiate cu chipuri rotund şlefuite şi cu ramuri de viţă de vie, străjuiau două sarcofage romane din marmură imperială, care fuseseră de mult 10

golite şi bine curăţate pentru a servi drept jgheaburi de adăpat pentru feluritele vite rătăcitoare pe grinduri.

Iar, la vreo câţiva paşi mai în spate, aşezat pe trunchiul retezat al Nucului Dintâi, veghea, încă de la Facerea Lumii, veşnic neadormitul Avram Dicianu, care, cu flinta lui Toma Alimoş pe genunchi şi cu o voce de trâmbiţă a Ierihonului, m-a prevenit de la bun început: – Mai-nainte de a pune picioru pe scar-aia nepoate!, ia abate-te tu niţeluş pă la troaca dă colo şi curăţă-te bine, că, acu’ vreo două-trei primăveri, doar ce l-am trăsnit p-un deliu d-ăsta ca tine, care, tot aşa, voia să se scoboare pângărit la fântână şi, pă urmă, l-am târât frumuşel mai la vale, pă sub oţetari, dă unde cre’că l-au dumicat toate goangele pământului şi l-au cărat pân găurile lor, că, uite, nici nu mai miroase-a hoit, dintr-acolo. Căci rostul meu pe-aci e tocmai să pândesc, zi şi noapte, ca apa asta să rămână tot limpede şi binecuvântată, ca să nu mai păţim iar cum a fost cu mocanii lui Dobre Cocoşman, care-a aruncat o căpăţână dă porc în fântână, ca să-i gonească pă turcii-ăia-musulmani care se înnădiseră la jgheaburi, dă călcai pă ei, ca pă dude! Pentru că numa’ Mustafa Mamut şi cu frati-so Ibram avea vreo sută dă cai şi vreo două sute dă tăuraşi, cei mai mulţi furaţi şi-ăia dân Gurili Dunării, dă pă la Letea sau dă pă la Ostrov, unde e spurigaiu’ fără număr al vitelor după faţa pământului. Iar, d-atunci, nu ştiu cum s-a dus buhu’, că n-a mai dat nimini p-aici – nici măcar flăcăii-ăia dă la Caraharman, care în fiecare an, dă Bobotează, venea să mă colinde cu Iordanu’ şi-mi împodobeau fântâna cu buchete dă busuioc şi cu boboci încoloraţi dă hârtie creaţă ca varza, cântând şi veghind, alături de mine, toată noaptea, ca să ia apoi câte doi trei pumni dă apă sfinţită, în găletuşele lor frumos spoite şi cu câte-o cruciuliţă dă argint curat, legată dă toartă. Păi, acu’, dacă tu crezi că mie mi-a fost uşor să stau singur ca ursu’ în vizuin-asta şi să-mi ţiuie urechile, atunci, na!, bea apă şi pleacă!, fiindcă orişicum n-o să te mai văz niciodată p-aci!!

III. Spre ghinionul său însă, tot a mai apucat să mă vadă. O dată!... Şi ultima!

Iar asta, pe la începutul noului mileniu când, tot ca trepăduş, făceam şi eu umbră prin Comisia pentru Referendum de la Săcele 11

şi când, mai înainte de asfinţit, m-a chemat dom’ director Gogu Ivanciuc şi mi-a pus în braţe o cutie dă placaj pentru cuie, pă careo-mbrăcase frumos în coli dă hârtie roş-galben-albastră şi-i tăiase o crăpătură subţire pă capac, drept la mijloc.

– Mă băiete!, îmi spuse parcă mai serios deodată, asta e Urna Volantă, bagă bine la cap! Îl iei pă Mitrel, cu dubiţa Coperaţiei şi vă duceţi împreună la toate adresele astea! E vorba d-ăia care nu pot veni la vot pă picearele lor şi care Legea zice că trebuie musai să voteze şi ei. Da’, fii foarte atent! Mai întâi şi-ntâi, le iesplicaţî corect ce şi cum... Că e Referendum pentru modificarea Costituţiei! Ce? Te joci!

– Că e modificare am înţeles eu... Da’, mai precis, ce să modifică?

– Bă, păi, tu chiar eşti bou d-ăla dă pus la jug!, s-a supărat şi mai rău nea Gogu, carevasăzică, d-az-dimineaţă te freci dă pereţi p-aici şi tot n-ai înţeles ce să modifică!? Mai întâi şi-ntâi, că să modifică-n bine! Asta să le spui! Să modifică ca să fie bine, tovarăşi!!

Aşa să le spui!! Adică, domnilor, vreau să spui, că, na!, o luasem şi eu din nou cu tovarăşi, ca Iliescu!

– Adicăăă?!

– Adicăăă, că să modifică, ca să li se dea, măcar vro umbră dă pensie şi la ăia de-au muncit şi-au cotizat toată viaţa, ca tine!

– Aoleu! aoleu! aoleu! Păi, dacă treb’e să modificăm Costituţia, ca să-mi dea şi mie măcar jumate dân banii mei înapoi, înseamnă că s-a cam ales prafu’ şi pulberea dă săraca noastră Ieuropa!!!

– Hai, c-ai înţeles! Da’ să vă duceţi, mai întâi, pă la Şipotu, pă la moş Avram Dicianu!, că e şi el pă listă şi, dacă se-ntunecă, ori nu-l mai găsiţi, ori vă-împuşcă el şi vă pune pielea pă băţ, mai-nainte de-a apuca voi să căscaţi gura! D-aia vă şi spun să nu vă-nţepeniţi pă undeva, pă la vro oală cu vin, că vă-împuşc eu, pă ormă!!

Când am ajuns acolo, soarele mai era doar o zare arămiu-pâlpâindă, iar Fântâna cu Trepte, dac-o mai fi dăinuit, se-nchisese în ea însăşi ca într-o scoică de ghioc şi prea anevoie am aflat o vizuină, o copcă, ceva, ca să ne strecurăm prin parapetul de păducel înghimpat. Totuşi, după ce-am trecut gardul viu, ne-am înălţat iute pă tălpi şi-am dat glas de întâmpinare, ca să nu ne trezim cu vrun glonţ, drept între urechi.

12

Începuse să se însereze şi casele acelea pustii, zidite din pietroaie mult mai bătrâne, şparlite odinioară de la dărâmăturile Histriei, dar părăsite, pe urmă, în fugă, păreau, sub învelişul gros de licheni chitinoşi şi, în lumina puţină, strecurată prin prelata de ramuri, nişte colosale broaşte ţestoase, pregătite să se târască înapoi, înspre Histria, acolo unde se afla rostu’ lor adevărat pe pământ.

Nu se-auzea niciun câine.

Dar, când ne-am mai apropiat, bătrânul veghea neclintit pe buturuga lui fără vârstă, sub un felinar mic, de grajd, care abia mai adia o luminiţă de candelă peste treptele din marmură greacă ale fântânii.

Totuşi: AVE VIATOR ET VALE scria pe o albă stelă romană, sprijinită de trunchiul încă viu al celui de-al doilea nuc.

Lumina îşi da duhul încet, ca aburul respiraţiei pe-o oglindă cernită.

Aşa că i-am desluşit fără grabă şi pe înţelesul său, cred, ce neadusese pe-acolo, în fapt de seară, iar moşul părea să fi rămas adânc uimit şi cutremurat – nu numai de faptul că mai există şi-o altă lume, dincolo de ţarcul lui verde dar, mai ales, de faptul că lumea aceea are cunoştinţă de numele şi de vieţuirea lui pe pământ.

– Păi, dacă treb’e să-mi pui eu pecetia pă hârtia asta, pentru ca la voi, acolo, s-o duceţi mai bine, atunci să ştii şi tu că Sfârşitu’ Lumi-i-aproape!!

– Da! da! da!, m-am grăbit eu să-i mai explic o dată, trebuie să-ţi pui ştampila, musai, da’ nu aci-n văzul nostru, că-i secret. Aşadar, iei, mata, felinaru-ăla din par, intri-n colibă, te gândeşti bine şi pui ştampila p-un chenar d-ăsta, unde scrie DA sau NU. – Adică BINE sau RĂU!, vrei să spui?, a desluşit bătrânul cu vicleană şi cu înfricoşată înţelepciune. Şi?

– Şi, pe urmă, îndoi foaia, aşa, şi-o vâri, nevăzut de nimeni, în cutia asta!

– Păi, vezi că tot e o coţcărie la mijloc?!

– Nu e! am spus eu apăsat.

– Şi-atunci, de ce mai treb’e să m-ascunz în colibă?

– Pentru că aşa e bine!

– Ba, nu-i bine dăloc!, că eu, orişicum, n-am cum să ştiu ce-o fi bine sau rău pă la voi, p-acolo. Aşa căăăă... în zadar, gâlceava!!

13

Apoi, după ce-a mai forfotit un timp prin jurul izvorului, şi-a luat urna, ştampila şi votul şi-a intrat în colibă, iar eu, puţin mai târziu, am intrat după el, ca să-i duc felinarul. Încreţit tot ca un şaman de-al lui Zoroastru, şedea ghemuit într-un colţ şi arunca hârti-aceea prin aer.

– Cu care parte-o cădea a treia oară, în sus, acolo, am să pun pecetea! mi-a şoptit el cu un zâmbet parşiv. Iar acu’ pleacă d-aci, ca să nu vezi când o pun la cutie!

Abia după vreo jumătate de ceas de foială şi boscorodeală, de parcă-ar fi descântat de deochi, a ieşit şi-a pus felinarul la locul lui, în par, apoi a adus şi urna de vot pe care a aşezat-o cu mare luare aminte pe buturuga teşită, iar, spre miezul nopţii, a venit şi c-un fel de preş vărgat pe care l-a desfăşurat larg peste un strat fremătător de vrejuri de fasole, puse la uscat pe sub duzi.

– Aici o să dormiţi împărăteşte a zis el, tăvălindu-se o dată, de probă, peste ţolul acela şi-a dispărut gârbovit înapoi, în coliba lui, de unde tot timpul, s-a auzit un fel de scâncet, de vaier sau de rugăciune.

– Ce-am făcut?!... ce-am făcut?!... ce-am făcut!?... ce-am făcut!?..., se lamenta el vehement, dojenitor şi zălud.

Iar, spre dimineaţă, când stelele coborâseră ca nişte mere de aur prin pomi, s-a ivit din nou, înveşmântat în alb, ca un duh şi, după ce-a ocolit îngândurat şi coşcovit, şipotul ascuns al izvorului, a luat din nou cuti-aceea subţire-ntre palme şi a clătinat-o de mai multe ori, violent, prin dreptul urechii.

– Ai? Parcă n-ar mai fi-aici?!!, a murmurat el, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheat.

– Ce să fie, bre? Mai dă-o dracu’!!

– Păi, beletu meu! Parcă n-ar mai fi-aici?!

– I-acolo, bre, că doar n-o fi zburat!? Da ce treabă-ai cu el?

– Păi, mă gândeam să-l scot cumvaşilea d-acolo şi să-i pun o ştampilă şi-n căsuţ-ailaltă.

– Da! Da’ asta chiar nu se poate!

– Adecăăă, vezi că eşti cam pungaş matale?! Da’ di ce nu să poatie?

– Pentru că nu se poate să fie şi da şi nu, în acelaşi timp!

– Chiar! Asta pare-adevarat! Da’ eu tot vreau să scot biletu’ meu d-acolo!

14

lă!

– M-ai omorât! Ce să faci cu el?

– Mă gândeam, aşa, să-i cam dau foc şi să-l împrăştii pă gâr-

– Nici asta nu se poate!

– Da di ce să nu sî poatî, dacă-i beletu meu?!

Apoi, s-a târât din nou în colibă, unde-au început iar freamătul, şopoteala şi scrâşnetul. Iar noi am intrat acolo abia a doua zi, spre amiază, de frică să nu vină nea Gogu şi să ne ia gâtu’ ca la curci.

Bătrânul zăcea învălmăşit pe paiele lui şi-a mai durat ceva, pân-am observat că avea gura strâmbă şi că era moale ca zdreanţa.

– Să ardeţi bine foai-aia, să nu vă jucaţî!!!, a clămpănit el fioros şi-a căzut definitiv în sine. Însă nu numai că n-am ars-o, dar am mai băgat şi vreo zece voturi, aşa, de la noi, ca să vadă nea Gogu c-am umblat toată noaptea, pă la toate adresele. Şi bine-am făcut că tot frecţie la picioare de lemn a rămas. Fiin’că Costituţia s-a schimbată, da’ eu tot n-am primit nicio pensie. Şi-am omorât şi moşu-ăla dăgeaba!

Asta e!

(Fântâna cu trepte, povestire, „Cronica Veche”, Anul I (XLVI), nr. 10, noiembrie 2011)

15

PRAFUL ŞI PULBEREA

Dust is only Secret.

E. Dickinson

Primăvara, un fluviu de păsări exuberante plutea în valuri fremătătoare pe deasupra satului, îndreptându-se către Marile Lacuri şi către labirintul verde al Deltei.

Pentru ele, de acolo, de sus, degetul cu unghie de scoică al Capului Midia, moscheea şovăielnică de la Caraharman şi spinarea de şalău afumat a grindului Chituc erau Pământul Făgăduinţei, în vreme ce pentru noi, cei de jos, abia se încheiase, cu tumult de chiot, blesteme şi scrâşnete, tâlhăria organizată a cotelor de alimente. De data asta, de la cei care refuzaseră să se înscrie la Colectivă, comisiile de colectare, însoţite de securitate şi miliţie măturaseră tot, până la ultimul bob şi ultima fărâmitură, inclusiv animale şi păsări de orişice fel.

– Bine că mi te-au lăsat pe tine, băi Şoricilă, îşi descânta tatamare motanul care şedea-n coadă şi se jeluia zilnic de foame.

Pe vremea aceea, locuiam mai mult la bunicul meu, Avram Dicianu, pentru că tata era deja la Canal, la roabă şi la lopată, iar mama abia reuşea să se hrănească pe sine, pentru că săraci lipiţi ca atunci, n-am fost niciodată. Mai ales în cei trei ani de teroare şi jaf cât trenul nesfârşit care colecta alimente pentru Marele Prieten Ielibelitor a rămas încremenit ca un balaur veşnic nesătul în gara Betonaj, la numai trei kilometri de şanţul blestemat al Drumului fără pulbere, despre care surghiuniţii de la Cadrilater, înghesuiţi pe ruinele abia vizibile ale străvechiului fort Caraharman, începuseră să creadă că a fost proiectat special pentru ei.

Pe vremea aceea, casa lui Avram Dicianu, starostele neoficial al Satului Nou, se afla foarte aproape de buza cea mai înaltă a promontoriului friabil, de pe care alunecase zidul de răsărit al cetăţii şi cu care se încheia, înspre Mare, podişul de calcar sarmatic al Dobro16

gei. La marginea întregului pământ locuit, cum scria Strabon, sau Ultima Terra, cum o alintase, printre lacrimi, Ovidius.

Odaia cea mare, în care îmi petreceam cam toată iarna, căci n-aveam haine îndeajuns de groase, ca să mai ies pe uliţă sau măcar prin bătătură, avea o fereastră înaltă şi largă, cu un pervaz neobişnuit de lat pe care îmi aşterneam o pătură militară şi, aşezat turceşte sau tolănit într-un cot studiam magazia din faţă şi spatele casei lui Cornilă Antonov, pe care lutul întărit cu pleavă şi baligă de cal se desprinsese în paleşti largi, desenând nişte hărţi misterioase şi mereu schimbătoare pe care eu căutam, într-o dulce zădărnicie, vreun înţeles tăinuit.

Dar puteam supraveghea destul de bine şi uliţa îngustă din dreapta, străjuită de scheletele salcâmilor şi ale oţetarilor, pe care, ici şi colo, vegheau cuiburi ţepoase de ciori, în deplin acord cu tigvele albe şi rânjite ale pietroaielor rostogolite din garduri. Ca să nu mai amintesc de crucea din calcar sarmatic, de culoarea melcilor de nisip, pe care moşu-meu o comandase anticipat, pe-aşa vremi ticăloase, şi pe care-o ţinea pregătită-n picioare la loc de mare cinste, rezemată cu nădejde de trunchiul bine împlinit al nucului strămoşesc de lângă pătul.

Iar, uneori, cu bocetul neîncetat-al mării-n urechi, chiar mă simţeam într-un fel de cimitir din afara spaţiului şi timpului, pentru că, prin lumina burniţată a zorilor, tiugile pleşuve şi gălbejite, pe care mam-mare le înşira prin parii rari ai gardului dinspre vie, păreau desprinse din seria cu Vânătorii de capete a Submarinului Dox, care îmi ajunsese în faţa ochilor, prin nu mai ştiu ce întâmplare fericită. Şi, astfel, îmi petreceam, zi după zi, pe pătura mea de la graniţa dintre scorbura caldă a odăii şi marele cimitir iernatic de-afară, unde bunicul, de când i se luseră caii şi boii, cu tărăboi războinic, cu bocete strânse în pumni şi cu blesteme hăulite spre cer, îşi tot făcea de lucru prin grajdurile lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. – Mă duc să dau de mâncare la animalele-alea!, zicea el căpiat şi începea să se învârtească aiurea şi să se îmbrace cu ce se-ntâmpla să-i cadă în mână.

– Bine măcar că mi-au lăsat motanul ăsta, zicea bătrânul când se dezmeticea, referindu-se la singurul meu prieten, un motan negru cu superbe pete albe, armonios şi seducător orânduite pe cap şi pe labe, printr-un fascinant joc al hazardului, dar care, la vremea mese17

lor, se jeluia ca o cobe printre picioarele noastre, ceea ce-l făcea pe tata-mare să pună mâna pe-o trestie gata pregătită-ntr-un colţ şi să-l apostrofeze încruntat şi sarcastic: – Opaaa! Fir-ar nasu’ tău al dracu’!! Ai rămas nemâncat?!!

Păi, tu-împarţi şoarecii cu mine??!

Iar, când se umfla o dată: Zââât!!!, bietul motan se arunca orbeşte prin uşa întredeschisă şi nici nu mai da prin ogradă în ziua aceea.

Dar eu rămâneam, ca de obicei, la geamul meu, de unde studiam foarte atent mişcările zgribulite şi numai aparent dezordonate ale vrăbiilor care îşi aveau cuiburile în galeriile de olană de pe casa lui Cornilă – Putoare-aia dă surd împuţit cum îl alinta tata-mare, pentru că vecinul nostru, răcnind ca un apucat, avea zilnic câte ceva de lăcrimat, de blestemat şi de revendicat.

Oricum, ca mameluc şi otreapă, făcuse parte din toate Comisiile Iadului: de lămurire, de propagandă, de întovărăşire de colectivizare, de colectare, de lichidare de-înconfiscare, de agitaţie, de demascare de pretenie sau, mai rău, de-întovărăşie cu Poporul Sovietic Eliberator, de Luptă pentru Pace şi multe alte uimitoare împieliţări ale Necuratului pe Pământ.

– Bă Nichipercea, îi urla tata-mare peste gard, eu n-am nimica împotriva păcii, ba, chiar mă rog, în fiecare zi, ca să vă dea Domnu’ Pacea Veşnică... Şi ţie şi lu’ Stalin ăla al tău! Că şi-ăla-i tot un surd bolnav la creiere, ca şi tine, tu-vă stelele mamii voastre la toţi!!!

Pe urmă, o lăsa mai încet, ca şi cum ar fi vorbit cu motanul: Păi, uită-te şi tu iedee, la securitaia lu’ peşte-afumat, s-angajieze, ca turnător, un surd ca oala, săracu’?!! Iezact, ca-n povestea-aia cu: Joacă Mucea cu Căcâcea şi le cântă Zgrimburicea, că poate să se fi termenat lumea de pe faţa pământului şi-a rămas numa lighioane şi cantauri, ca ăsta?!!

Iar asta se întâmpla în perioada când tata mare nu mai ieşea deloc din ogradă ca să nu mai vadă sau să mai audă ce mai puneau la cale toţi golanii şi toate javrele, care se treziseră, peste noapte, şi judecători şi călăi. De dimineaţa până seara, şedea cocoşat pe-un scăunel din lemn de salcâm, cu urechea dreaptă aproape lipită de străvechiul său radio Telefunken, unde monoton şi sibilinic, ca o stranie prevestire a unui destin mai îndepărtat decât moartea, şopoteau, printre pocnete şi şuierături înnădite, crainicii neobosiţi de la Europa Liberă.

18

– Mă nepoate, tresărea el câteodată întorcându-se spre culcuşul din fereastră, de unde eu, cu motanul în braţe, studiam de zor hărţile la fel de monotone şi de sibilinice ale realităţii imediate, eu, unu, dacă vin americanii, pă Anton ăsta îl belesc frumuşel dă piele, îl umplu cu paie şi-l atârn în salcâmu-ăla dă la uliţă, ca să văd şi eu dacă, în-afară dă motanu-ăsta, l-o mai boci cinevaşilea!

Nenorocirea era că lui Anton, ca vecin, i se încredinţase sarcina de partid, de a-l convinge pe tata mare să semneze oficial cererea de înscriere în GAC, ca să intre cu acte în regulă în marea comunitate a lămuriţilor, că, de luat, i se luase cam totul, mizându-se acum doar pe uriaşa sa putere de influenţă morală, căci, aşa cum zicea Caterof – dacă-l înscriem pe Avram, atunci înseamnă c-am înscris tot satul.

De aceea, disciplinat şi cam într-o ureche, vecinu’Antonov bătea darabana în portiţa de uluci de pe hotar, cu noapte-n cap, până ce bunicu’ ieşea bălmăjind, fără pălărie şi cu dumicatul în gură: – Ho, bă Tartacot, că nu ne-am născut toţi cu rahat în urechi!

– Păi, am venit cu cerere-aia! hăulea ăla, agitând, pe deasupra pălăriei, formularul gata completat.

– Păi, foarte bine te-ai gândit să vii aşa, cu noaptea-n cap, da’ trebe să mai aştepţi niţeluş, că m-ai luat cam pă nepişate şi cine ştie ce mi s-ar putea întâmpla, dă iemoţie, bă, dac-oi semna beleau-aia!, după care dispărea pe undeva, prin magazii sau prin beci, până ce Reprezentantul oamenilor muncii de la oraşe şi sate se-apuca din nou să bată căluşu-n uluci.

– Bă, Sarsailă, ia las-o mai moale cu tob-aia c-o s-o iei la vale cu casă cu tot!! răspundea tata-mare, într-un târziu, ca şi când ar fi vorbit de sub temeliile casei. Păi, tu nu vezi, bă, tu-ţi orechiile măti dă Holeră surdă, că ţi-a putrezit şi pământul dă sub tălpi!? Vă cheamă tat-al vostru, Mamona, bă, ca să vă pupe-n bot şi să se întoarcă, cu voi dă gât, în scorbura lui dă jăratic dân Miezul Pământului!!

De fapt, ceva mai departe, în stânga pintenului de loess al podişului, o halcă imensă din mal se desprinsese şi se prăbuşise, fără vuiet şi scrâşnet, prăvălind în Buhaz, ca pe derdeluş, şi singurul saivan al abia încropitului GAC, cu caii şi cu vacile înconfiscate, la ultima razie, de la lipitorile chiabureşti, care complotau criminal 19

să împiedice transformarea revoluţionară a agriculturii şi să amâne astfel Iepoca de Aur a laptelui şi-a mierii.

Dovedindu-se, astfel, cu prisosinţă că genunchiul de roci pestriţe şi sfărâmicioase pe care şedea tot satul era măcinat şi mâncat pe dinăuntru de o stricăciune mai veche, care se întinsese nevăzută-n adâncuri, ca o cangrenă a veacurilor. Căci, imediat după morocănoasa prăvălire a malului stâng, ieşiseră la iveală straturi peste straturi de ruine putrede sau pârjolite, văgăuni cu hoituri mucede şi cu tăciuni încleiaţi, dărăpănături năprasnic dezmembrate şi fărâmiţate, mormane de cenuşi mucede şi de gunoaie descompuse, paragini, necurăţenii, gunoaie, oase calcinate, tigve, ţeste şi hârci sfărâmate.

Prăpădenia prăpădeniilor în veşnică destrămare şi spulberare. Morminte ţinând în braţe alte morminte, prăbuşite apoi în golurile neîncetat flămânde ale unor morminte mult mai vechi, săpate şi ele în buza unor gropniţe văruite şi ieşite din timp.

Numai că, văzute din exterior, toate deşertăciunile astea se orânduiau ca dungile succesive de pe un lăicer îndoliat, ruină peste ruină, catacombe peste osuare şi hrube, spurcăciuni rânced-putregăite, stârv peste stârv, cărbune peste cărbune şi pârjol peste pârjol, deşeuri peste paragini şi tot aşa, tot aşa, tot aşa, tot aşa, până în Miezul-de-Foc-şi-de-Fier-al-Pământului şi până dincolo de Facerea Lumii. Adică, un colcăitor şi tăcut cimitir al cimitirelor, bine camuflat de trecerea indolentă a timpului, pe sub ţintirimul ceva mai agitat de deasupra.

Iar eu care, zi de zi, cercetam tot mai încordat hărţile murale de pe spatele casei lui Anton, aş putea să bag mâna-n foc că am fost cel dintâi care-am descoperit, fără să le înţeleg, primele Semne ale Sfârşitului. Pentru că, necontenit, acolo, pe zidul murdar, apăreau crăpături şi şanţuri noi, într-un fel de complicate pirogravuri misterioase, îndoliate şi rău-prevestitoare. Mii de fisuri viermuite şi încâlcite, destrămându-se descurajant chiar pe harta din mijloc, care, rotundă şi muşcată lacom pe margini, părea chiar harta ţării noastre, săraca, de la care, cu nesecată nădejde, aşteptam pe jumătate inconştient primul semn desluşit, de condamnare sau de izbăvire, bântuit mereu de groaza că acel semn va apărea acolo, într-o bună zi, dar fără ca eu să-l descopăr sau să-l pricep. Desigur că mă gândisem, mai întâi şi-ntâi, la vreo comoară ascunsă, pentru că turcii şi bulgarii foarte bătrâni care mai rămăseseră aici, după Tratatul de frontie20

ră româno-bulgar, spuneau că, atacaţi de cazaci, bogaţii negustori şi armatori turci abandonaseră, în grabă, fortul Caraharman, după ce, cuprinşi de panică, îşi îngropaseră averile pe unde se nimerise Iar, dacă sunt comori îngropate, cugetam eu, atunci trebuie să fie şi semne enigmatice care să ducă la ele, aşa cum citisem în mai toate cărţile interesante, care-mi căzuseră-n mână.

Comori existau desigur. Dar comori şi însemne, pe lângă care, poţi să treci şi de-o mie de ori pe zi, fără să le remarci şi fără să le pricepi. Cum putea fi cazul cu hărţile de crăpături, de şanţuri şi de surpături, aparent întâmplătoare, de pe casa lui Anton. O pură întâmplare, desigur, dar cum se numea totuşi întâmplarea care le desena fără odihnă acolo!?

Până când, într-o vineri toate crăpăturile acelea s-au tras şovăitor înspre mijloc, adunându-se într-un singur şanţ negru şi ascuţit ca un fulger de catran, al cărui vârf de cărămidă roşie, rătăcită, uimitor, dar semnificativ prin zidăria de lut a cocioabei, se oprea chiar acolo unde, pe o hartă reală a ţării, ar fi trebuit să se afle chiar degetul de argilă calcaroasă al Capului Midia.

Atunci, mi s-a părut că-nţeleg şi-am alergat numai în ciorapi, ca să-mi chem disperat motanul care, iar şi iar, îşi făcea de lucru pe casa vecinului, încercând, cu sadic meşteşug scrupulos, să scoată puii golaşi de vrăbii din cuiburile adăpostite pe sub olane.

Totul într-un lărmălău apocaliptic de ciripeală, cârâială, chirăială, jelanie şi văicăreală, deoarece toate vrăbiile satului se adunau parcă într-o volbură învălmăşită, deznădăjduită şi îndurerată, care se învârteja viscolind furtunos şi asurzitor în jurul motanului, în timp ce acesta se ospăta tacticos şi placid, chiar pe buza ştirbă a acoperişului. Ca să nu mai spun că la toate astea se adăugau înjurăturile răcnite, chiuite şi mugite ale lui moş Anton, care mişuna turbat pe hotar.

Moment în care pământul a sughiţat molcom sub tălpile mele, ca un uriaş animal adormit, iar hardughia de chirpici înnădiţi a lui moş Anton s-a lăsat deodată-n genunchi, ca o vită lovită-ntre coarne.

Apoi o fugară crevasă întunecată, ca un rânjet nemilos al pământului, s-a azvârlit miraculos de sub temeliile scufundate ale cocioabei, înaintând ca un şarpe veninos şi flămând înspre tălpile lui Anton, care, cu pumnii încleştaţi spre cerul senin, ne ameninţa cu 21

ocna pe toţi, începând cu tata-mare, cu motanul său demolator şi continuând cu mine şi cu toate rubedeniile celor dintâi până la al şapteşaptelea neam.

Iar norocul nostru şi-al spiţei umane sau pisiceşti, în general, a fost că moş Anton a dispărut numaidecât de pe faţa pământului, hăulind şi încercând disperat să se agăţe cu ghearele larg arcuite de aerul pe care tocmai îl spurcase sulfuros cu ocările lui.

Apoi, tot vârful acela de pinten, cu şandrama cu tot, s-a rostogolit huruind înspre şanţurile lacome pe care arheologii le deschiseseră în gorganul de puzderii al fostului fort Caraharman.

– Pisoiul! Uite pisoiul!!, am explodat eu, sărind gardul înspre gutuiul contorsionat şi uscat de pe hotar, în care motanul se aruncase, din instinct, în ultimul moment.

Casa cu temelii, cu olane şi cu vrăbii, cu tot, se ştersese definitiv de pe faţa pământului iar, în depărtare, se vedea acum, străvezie, imensă şi limpede, marea, cu horbota ei festivă de atlazuri şi de dantele.

Iar dincolo de tălpile mele se căsca un crater cu margini de cretă zdrobită, pe jumătate plin cu cenuşi mucede şi cu gunoaie fără forme sau chip.

– Ia uite-l pe Şoricilă! Viu şi nevătămat!, am strigat eu din nou, pe când mă întorceam cu motanul în braţe.

– Păi, zise tata-mare cu adâncă revelaţie, chiar mă miram eu ca Belzebut însuşi, în toată Spurcăciunea lui drăcească, să-şi dea atâta grozavă străduinţă, numai’ şi numa’, ca să spulbere de pe faţa pământului un păcătos de motan!!

Dar partea cea mai bună a acestei pogorâri infernale a fost că, din ziua aceea, de pe prichiciul lustruit al ferestrei mele, puteam să admir nestingherit laguna verde-sinilie a Buhazului, dincolo de care se deschidea acoperişul de argint vechi al mării şi fereastra translucidă de la marginea lumii, dinspre care, în primăvara aceea, am văzut, prima oară, cum un fluviu de păsări exuberante se apropia în valuri fremătătoare peste harta provizorie a bălţilor, aducându-ne, poate, vestea cea bună că, dincolo de hărţile scufundate ale coşmeliei lui moş Antonov, mai dăinuia totuşi o lume albastră senină şi liberă, dar pe care numai zborul ar mai fi reuşit s-o atingă vreodată.

22

În vreme ce undeva, dincolo de cocoaşa de calcar a podişului din spatele meu, începeau gardurile din sârmă ghimpată şi gropanul-balaur al Canalului, unde mii şi mii de viermi neadormiţi ai pământului rodeau, zi şi noapte, din mal, cu faţa-n ţărână şi cu tălpile prinse în pulberea mereu vânturată a lumii.

(Praful şi pulberea, povestire în „Viaţa Românească”, nr. 3-4 / 2012)

23

ALMA VENUS

Frumuseţea va salva lumea.

F. M. Dostoievski

În prima săptămână de toamnă, după ce vipia îşi mai sleise puterile, Dorel Nistorache, mai supt şi mai topit decât motanul său galben care zăcea deşirat pe sub tufănici, se nevoia cu blesteme şi cu icnete îndesate, să-şi sape un closet nou, pentru că cel din fundul grădinii, o îngrăditură din papură putredă şi din mături uscate, spânzurate de-a valma pe un arac melancolic, se pregătea, cam de mult, ca, la prima ploaie mai zdravănă a sfârşitului de mileniu, s-o pornească, cu mal cu tot, înspre tranşeele învolburate, lăsate de arheologi printre bălţile platinate de la Vicus Celeris, acolo unde, la marginea întregului pământ locuit, se coborau sufocant aripile de ceţuri veşnice ale marilor bălţi, rătăcind volatil peste nesfârşita aripă de sare lichidă a Pontului.

După amânate planuri şi chibzuieli, Dorel alesese o palmă de loc mai dreaptă şi mai ferită, aflată chiar în umbra minaretului frumos văruit al geamiei, care, cu coarnele sale de ţap, străjuia cotul abrupt al şoselei – nu de la Sombol-Burkan, cum ziceau ultimii turci ci, mult mai precis, încă din dimineaţa originară, când primele care de povară ale coloniştilor români de la Cadrilater se năluciseră tremurând prin Apa Morţilor care se unduia mereu şi mereu, pe carapacea podişului granitic dinspre Gargalâc.

Dar, iată că, târziu, după prânz, Dorel îşi scuipase cu ecouri în palme şi ridicase cu descătuşată nădejde târnăcopul său proaspăt şparlit de la colţul PCI al şcolii, ca să străpungă, din prima, stratul de pământ mai bătut şi mai înţelenit de deasupra, unde mai zăceau încă, îmbrăţişate de veacuri, pietroaiele neşlefuite şi amestecate, scurse pe rând din turnul de nord al străvechiului fort Caraharman. Şi lucrase atât de sincer şi de neprecupeţit avântat, încât, după trei ceasuri, i se mai zărea, printre spicele decolorate ale ştirului, doar moţul veşted de la pleaşca premilitară pe care o purta all sea24

sons, ca pe o bască, vara, ca pălărie, toamna şi, pe post de căciulă, iarna.

– Hău! ajunge, ajungeee! hou, mă niebunule, c-o să buşneşti cu pământu-n cap ca dihorul, pă partia cialalantă a lumii! Na! – Păi, ca să mai scap şi eu, macar pă sub pământ, de clanţa-aia a ta. Na! – Îîîăăău, ăi fi dat de greu?!!

– Opaaa, da’ acuma, chiar am dat dă cevaşilea, nici eu nu ştiu ce, p-aicea, pă didisupt!

– Oi fi dat dă dracu-ghem, te pomieneşti!

– Iote-teee-teee!! Io cre-că-am nemerit peste o scluptură d-aia dă statuie cu ţâţe după vremurili dă la cetate-aia dă greci.

Iar, în cele din urmă, se dovedise glorios că ceea ce descoperise Dorel era chiar o statuie de-adevăratelea, care ieşise tot mai bine la iveală, pe măsură ce săpătorul, îndepărtând orice unealtă cu care ar fi putut s-o rănească, o desfăcuse cu palme febrile şi fierbinţi din îmbrăţişarea afânată-a pământului, neîncetând nicio clipă să se văicărească, să se închine şi să se dea pe spate de-atâta nemaivăzută frumuseţe. Încetul cu încetul, în vreme ce palmele sale tremurânde lucrau de jur-împrejur ca nişte delicate vârtelniţe, ieşise la iveală bustul gol al unei zeiţe de-odinioară, şlefuită ca sideful în albul orbitor al unui singur bloc de marmură, atât de impecabil de bălană şi de strălucitoare, încât lui, acolo, în umbră, chiar i se părea că era iluminată fluorescent pe dinăuntru.

La început, exploratorul nostru ar fi vrut să transmită, minut cu minut şi-n direct, evoluţia uluitoare a epifaniei, dar se trezise turuind fără salivă, de unul singur – Ia, ia, ia... Ia, ia, ia!! opaaaa-şaa!!, ia, uite şi urechiuşele!... şi ochii!... şi gâtul!!, şiii nu ne duceee pre noi în ispităăă!!!, iaca şi bobocii dă la crinii dân rai, Maica Ta, Doamnie Sfânt!, căci nevastă-sa o tulise şi ea pe undeva, pe la babele ei, ca să dea buletinul de ştiri şi să facă din ţânţar armăsar.

Noroc că Dorel (Stan Păţitul, carevasăzică) mai înainte de-a dispărea în adâncul pământului, legase o funie noduroasă de nucul din stânga şi-o coborâse prudent pe-un colţ al gropii, ca să aibă o cale sigură de fugă, la vreo belea încă necunoscută.

Apoi, iute ca argintu-viu, se ridicase iar în grădină, improvizase un fel de scripete pe ramura cea mai solidă a nucului şi extrăsese 25

cu mii de precauţii statuia aceea din lapte de stele şi din lună topită, pe care o înfăşurase temeinic pe sub braţele-i frânte cu un laţ bine răsucit din cearşafurile cele mai subţiri şi mai delicate pe care le găsise prin lăzile ceva mai îndesat ferecate şi mai bine ascunse-ale muierii.

– Apăi, bine c-a dus-o Samodiva sau Duhul cel Bun de pe-aici, c-ar fi fost vai şi-amar de sufleţelul care mi-a mai rămas! Păi, ce! Te joci?!

Deşi frântă de la coapse în jos, statuia părera mai grea decât un sac cu ciment, dar tot o purtase cu încordată atenţie şi bine înlănţuită în braţe până la aplecătoarea din dreapta casei, care le servea drept tindă, bucătărie, sufragerie şi chiar sală de baie, câteodată.

O ridicase la fel de grijuliu pe muşamaua cărămizie de pe dulapul de vase, apoi, o cumpănise bine între cele două taburete din lemn negeluit, potrivite cu ochi de echilibrist în stânga şi-n dreapta.

Statuia,chiar dacă părea retezată violent ceva mai jos de mijloc, acolo unde începeau parabolele generoase ale coapselor şi de faldurile mantiei, avea totuşi mai bine de-un metru, ţinând cont de lujerul graţios unduit al gâtului şi de turnul de-o şchioapă al buclelor fastuos spiralate deasupra frunţii.

La prima impresie, toate formele păreau atât de dumnezeiesc şlefuite, încât femeia eternă de dedesubt încă îşi mai arăta farmecele seducător şi rotund lustruite în penumbra de peşteră a camerei şi sub petecele brune de ţărână-asudată pe care îmbrăţişarea lui prea prudentă le lăsase peste marmura translucidă a începuturilor.

– Mare păcat de Tine!! îşi şopti jalnic hierofantul, acoperinduşi ochii cu palmele, ca să n-o mai vadă aşa. Acu’, chiar dac-oi fi Tu vreo Mamă-a Zeilor, vreo Zână-a Zânelor sau vreo Împărăteasă-a Împărăteselor, eu tot trebuie să-ţi fac o baie, că nici Ţie singură, Domniţă-Doamnă, nu ţi-ar fi prea uşor ca să te vezi în halu-ăsta...

Că-ar fi mare păcat să te las întinată şi pângărită aşa, ca dracii...

Ruşine mare şi Păcat de neiertat, Zâna-Tatii!

– Zău, zău, zău, Rusalcă, hău! Ialaaa, Ieleeelooor, Ştimaaa Apeelooor!!

Dar poate că dondănitul ăsta continuu îl ajuta să treacă mai uşor peste tulburarea şi primejdia latentă a descoperirii. Fiindcă ceva, ceva tot trebuia să se întâmple!!

26

Apoi, iute ca o zvârlugă, adună de jur-împrejur găleata cu apă bună, ligheanele cele mai mari şi mai curate pentru musafiri, câteva oale de toate mărimile, prosoape albe, şervete de vase, nişte cârpe cu flori ofilite şi, pericol de moarte!, singura cutie de Dero albastru, pe care nevastă-sa o păstra, pe sfert începută, încă din primăvară, când se pregăteau pentru nunta Gheorghiţei.

Aşezat în genunchi, ca la un ritual de purificare, turnă toată apa de băut din găleată în ligheanul cel mare, cu cercuri portocalii şi, bineînţeles, imediat i se făcu o o sete năprasnică. Dar, vânturând apa cu o palmă vigilentă, i se păru, de la început, aşa de insuportabil de rece, încât o îmblânzi deîndată cu un ibric întreg cu apă fierbinte.

Apoi, cu duioşie şi îngrijorare, se aplecă pe deasupra şi mai încercă o dată lichidul, cu cotul gol, aşa cum proceda soacră-sa când le făcea baie nepoţilor încă prea mici.

– E bună rău!, constată el cu gura pân’ la urechi. Aha-ha-hahaaa!!!, păi, aşa o baie, mi-ar cam plăcea şi mie, Zânişoara mea, adăugă el, ridicându-se şi aplecându-se sfios deasupra statuii, care, privind mereu şi, parcă, dinadins într-o parte, nu putea să-şi arate încă toată recunoştinţa.

O îmbrăţişă totuşi, cu mare băgare de seamă, prin jurul mijlocului ei de dalie împietrită şi o ridică la piept ca pe o fetiţă pierdută, clipă în care obrazul ei emisferic şi delicat, lucind auroral ca florile de cireş, îi atinse fraged obrazul, iar Dorel se înfioră tremurând, ca la o comuniune, şi o coborî cu adâncă deferenţă şi cu aceeaşi încordată atenţie în apa călduţă, din ligheanul cu cercuri aurii.

– Opaaa!! mai întâi părul, şopti el mereu foarte preocupat, că aşa făcea şi mama cu noi, pupa-i-aş eu mânuşiţele ei.

Dar piramida marmoreeană de bucle, de spirale, de cârlionţi şi de inele încremenite, care se ridica fastuos deasupra frunţii, cerea o migală scrupuloasă şi perseverentă, adăugându-se aici şi graţia tandră a gesturilor. Apoi, prosopul curat, clătit iar şi iar în apa cu Dero, coborâse de pe tâmpla dreaptă, spre obraz şi bărbie, dezvelind, tuşă cu tuşă, reflexele galactice şi unduioase ale originilor.

– Păi, asta-i chiar Ileana-Sânziana-aia din poveşti!!, domnule, murmură el vrăjit, ca după o străfulgerată revelaţie, fără să bănuiască măcar că se afla la doar o unghie distanţă de adevărul-adevărat, fiindcă, acolo, în adânc şi în beznă, pe soclul încă înhumat al 27

monumentului, scria totuşi, cu rotunde caractere latine, SANCTA DIANA şi încă ceva dedesut – vreo proslăvire sau vreo rugăciune d-aia păgână de-a lor... cum era pe atunci.

Din ce în ce mai copleşit însă de sfinţenia limpede a acelui chip de nufăr înstelat, din al şaptelea cer, Dorel aruncă prosopul înapoi în lighean şi îi dezmierdă gâtul şi umerii cu palmele goale, cutreierat de-o timidă senzualitate juvenilă; mai ales că temperatura blândă a apei se risipise deja prin trupul ei împietrit, iar marmura dobândise o căldură ispititoare, feminină şi vie.

De aceea, când îi alintă, cu fior stingherit, cupele astrale şi opalescente ale sânilor, bărbatului i se păru că ceva toropitor şi molcom se unduieşte ca o inimă vie, pe dedesubt, prin pieptul ei sfielnic, din lavă celestă.

Tot mai sfios şi mai tulburat, continua însă s-o îmbăieze neobosit, cu palme mereu mai febrile şi cu vârfurile precaute şi timide ale degetelor, mai delicate şi mai atente ca niciodată, aruncând uneori câte-un pas înapoi, ca să-şi studieze opera, pentru că, iată, două umbre vineţii se încăpăţânau totuşi să mai tulbure nebulos albeaţa de nufăr angelic a sânului ei drept.

Apoi, îşi aduse aminte de pasta sa de dinţi Perla pre care n-o folosise niciodată şi de periuţa sa răsucită în ţiplă de când a primit-o cadou – tocmai bune pentru a curăţa norişorii aceia prea omeneşti (arteriali, ai fi zis) ce puneau străvezii nouri de incertitudine peste perfecţiunea imaculată a întregului. Dar, după ce pasta albăstrie fu bine înspumată şi alert frecată cu periuţa, lumina platinată a marmurei se deschise din nou, surâzând ca luna cea nouă, în penumbra crepusculară a tindei.

O ridică apoi cu duioşie timidă în braţe ca pe o fetiţă puberă sau ca pe un înger abia coborât din slăvile cerurilor şi, ferindu-şi mereu ochii de privirile ei întoarse cu jenă spre umărul stâng, deschise cu cotul uşa dinspre camera cea bună, unde pătrunse cu paşi delicaţi şi aşeză acea dulce povară feciorelnică în unghiul ocrotitor pe care măsuţa de televizor, goală acum, îl făcea cu şifonierul.

Afară, începuse, feerică, fosforescentă şi magică, prima Noapte de Sânziene a anului, iar lumina irizată a Căii Lactee se cernea diamantin printre perdelele străvezii, desenând pe pielea de argint lustruit a statuii un florilegiu de gheţuri şi de oglinzi volatile.

28

Mulţumit şi relaxat, Dorel se întinse pe patul din dreapta cu capul înălţat pe toate pernele şi cu ceafa sprijinită gospodăreşte pe palme.

Statuia, învăluită în propria-i lumină aurorală şi preacurată, ca zăpezile de dincolo de nori, alunecase numai puţin într-o parte, arătându-şi, pe jumătate, perla ochiului drept, ca şi cum ar fi vrut să-l zărească o clipă şi să-l binecuvânteze cu o umbră de rouă şi de recunoştinţă pe salvatorul său.

– Doamne, Dumnezeule mare! ce frumuseţe, Doamne, ai ţinut ascunsă de ochii noştri în adâncurile dă sub tălpile mele şi cine mai ştie pe unde, pân toată lumea asta atâta dă plină, pă dasupra, dă boi încălţaţi, dă jigodii şi dă draci în haine dă om!

– Pentru că, strigă el, ridicat brusc în picioare şi străfulgerat dureros de explozia unei revelaţii amare, pentru că, dacă ezista o asemenea minune-a minunilor în gunoiul dospit al curţii mele, cine-ar putea să-mi spună mie, cu mâna pă suflet, câte minuni din aştea vor mai fi fiind tăinuite prin hrube, văgăuni, firide, grote şi lăzi semănate de Domnul deasupra şi înlăuntrul pământului, dar întotdeauna prea bine ascunse ochilor noştri netrebnici, cărora numai la păcat şi la sânge le sclipesc luminiţele! Adeverindu-se astfel că şi noi am fost, mai întâi, neşte îngeri, acolo, în grădina din rai, şi că doar pizma, trufia şi zavistia ne-a luat minţile.

Aşa, prosternat în genunchi şi descântând de unul singur, îl găsise nevasta, spre miezul nopţii, când se întorsese răcorită de pe la sfaturile sale de taină.

– Aşa, aşa, închină-te la matracuca asta cu ţâţele goale şi cu jumătate fundu’ la bună vedere, că la Maica Domnului, coloşa, ca să-ţi dea şi ţie niscaiva glagorie pân tiuga aia pă care dăgeaba o duci pă umeri, ai cam uitat dă mult să te rogi!!

– Da, tu, ca de pildă, unde-ai fost, fa, până-acuma-n puterea nopţii? Sau te pomeni c-ai horit ca ielele-n pielea goală şi cu flori pă tărtăcuţă, ca să le spurci fetelor mari, care-or mai fi rămas, şi sărbătoarea asta, a lor, dă Sânziene şi să crape dă groază orişicine te-o fi zărit, tăvălindu-te ca un ţap cu beregata tăiată şi sulemenită ca Talpa Iadului, pă la răscruci!

Dar Floricuţa se întorsese spre perete cu pături cu tot şi cu palmele strâns lipite peste urechi.

29

– Ă-hă-hă, vulpoiul în haine dă oaie, i-auzi, ia!! Păi, adecăăă, trebuia să şed aci, lângă tine şi să ne zgâim amândoi, ca scrântiţii, la paparuda asta ciungă, oloagă şi cu-un ochi dă peşte fiert şi cu-altu’ dă capră-înecată, mai adăugase ea îndesat, ca să aibă ultimul cuvânt, în vreme ce Dorel se plecase umilit şi ghiduş către Doamna-de-Argint şi îşi fluturase ambele palme prin dreptul tâmplelor, ridicând neputincios din umeri – adică: – Asta e marfa, bre, şiii... degeaba gâlceavă!!

Pe urmă, se lăsase delicat pe marginea patului şi încercase să adoarmă cu ochii fixaţi necontenit pe statuia lui îngerească. În noaptea fără hotare de-afară, răsărise, în sfârşit, imensă, limpede şi feciorelnică luna, iar iradiaţia ei colilie se strecura fulgurant prin perdele, atrasă ca un magnet de pielea sublim-marmoree a Zânei-dupe-Lumea-Cealaltă. În vreme ce lui Dorel i se părea că trupul său întreg s-a ridicat la vreo două palme de aşternut şi că pluteşte aşa, eliberat de tot şi de toate, prin argintul topit al încăperii. Iar lumina hipnotică şi rece ca o auroră hipeboreană devenise aproape insuportabilă.

Poate că însăşi luna, preschimbată-n mireasă, se pogorâse pe treptele sale ţesute din raze şi se strecurase, aşa, omeneşte, în această smerită odăiţă de la marginea lumii, ca s-o revadă pe Sora ei, blestemată şi pierdută de mult, dar dezlegată de vraja cea rea, prin miracolul întâlnirii cu un suflet curat.

Totuşi, spre dimineaţă, omul nu mai putuse să mai suporte condescendenţa mută din colţul ochiului de astru-îngheţat al ZâneiZeiţă şi se ridicase umilit ca s-o răsucească puţin mai către perete, în aşa fel, încât ambele Ei priviri să rămână aţintite inert către colţul cel mai întunecat al camerei. Apoi, îi redescoperi, în extaz, dar cu aceeaşi mută adoraţie, gâtul cambrat şi rotund de lebădă argintie şi închise copleşit ochii, înţelegând dureros cât de ireal efemeră va deveni această clipă de graţie, o dată cu primele semne ale soarelui şi cu ziua, întotdeauna aceeaşi, care îl va apleca din nou cu faţa-n ţărână şi, curând, îl va arunca din nou cu nasu-n cenuşă şi cu faţa la colţ, adică exact acolo unde-a fost, dintotdeauna, locul său pe pământ.

– Păi, îşi murmurase el, ca o scuză spăşită, se ştie doar că, după noaptea asta vrăjită, când se deschid Porţile Raiului toate minunile strecurate din cealaltă lume se întorc neatinse înapoi, acolo la ele, în regatul frumuseţii din cer. Iar fericitul-veşnic nefericit, care 30

le-a zărit, din greşeală, fie şi numai la licărirea unei spuze de stele, va rămâne tot aici, în pulberea tulbure-a lumii, ca să se zdrobească şi să se zvârcolească cu faţa-n ţărână, dar cu ochii veşnic arşi de lumina Lor îngerească şi cu inima adânc cutreierată de fierbinţeli şi de năluci – mai dulci, mai fragede şi mai ispititor-rotunde decât mărul ispitei din rai.

Aşadar, preafericitul Dorel-cel-nefericit bănuia instinctiv că trecuse peste un prag interzis şi că aceasta ar putea fi singura clipă de drămuită Frumuseţe care i-a fost hărăzită şi lui pe pământ, dar că ea se va spulbera, de la sine, ca orice clipă de adevărată Frumuseţe şi că se va rostogoli umilită, ca orişice minune de-o clipă, în groapa comună a tuturor clipelor sublime ale întâmplării.

Atunci, se lăsă, fără să-l caute, pe scăunelul de-o şchioapă de sub candelă, cu ochii mari şi lacomi, aţintiţi cu disperarea înecatului înspre profilul acela astral, exilat numai pentru o secundă, probabil, din al nouălea cer – încercând fascinat să memoreze cât mai profund fiecare linie, fiecare arcadă, fiecare umbră de încordare sau de surâs şi fiecare potrivire îndumnezeită a lor, ca pe o reînnoită, dar salvatoare ispită a paradisului.

Deoarece, pentru mine, nimic nu va mai fi niciodată la fel, înţelese el sfâşiat, aşteptând ca marmura măiastră a trupului ei de silfidă să se volatilizeze, din clipă în clipă, şi să se pulverizeze-n văzduh, precum argintul din ape sau precum respiraţia unui înger din vis.

Deoarece, pentru mine, nimic nu va mai fi niciodată la fel, repetă el, respirând profund şi sacadat, ca şi cum ar fi ţâşnit, în ultima clipă, dintr-o apă mult prea adâncă.

Oricum, pe măsură ce lumina soarelui izvora triumfătoare din toate ungherele, magia şi misterul zodiacal al Fecioarei-din-Lună se întindea pe perete ca apa evaporată-a zăpezilor, topindu-se insesizabil şi poleind, rând pe rând, chipul obiectelor docile din jur, ca şi cum locul ei ar fi fost acolo, în colţ, încă de la zidirea casei şi încă din momentul în care Dorel, cu o floare de ginere-n piept, călcase pentru prima dată acolo. Şi, ca să nu mai vadă începutul sfârşitului, bărbatul se mutase, dis-de-dimineaţă, pe un scăunel, sub gutuiul din faţa casei, aşteptând amurgul din nou, ca să ştie sigur dacă minunea lui va mai primi 31

îngăduinţa să întârzie, înc-o noapte măcar, aici, pre pământ sau se va întoarce, în grădina ei eternă, din cer – ori, după greaua ei penitenţă, în adâncul de mormânt al ţărânei.

– Păi, murmurase el ca o scuză spăşită, se ştie doar că, după noaptea asta, toate minunile cu sau fără de suflet se întorc neatinse la ele, acolo, sus, la Porţile Cerulu .

Bănuia instinctiv că aceasta ar putea fi singura clipă de adevărată Frumuseţe care i-a fost hărăzită şi lui pe pământ şi că ea se va spulbera de la sine, cum se stinge ireversibil orişice clipă de graţie în marea de clipe bolnave a vremurilor.

Aşa, aşteptând înc-o minune pe scăunelul lui de sub gutui, Dorel cugetă, cu mâhnită înţelepciune, la toată Frumuseţea pe care a semănat-o Dumnezeu pe pământ, pricepând totuşi, cu irepresibilă trufie, că el este totuşi un Ales şi-un Binecuvântat, căruia Spiritul Binelui şi-al Frumuseţii eterne i-a întredeschis, ca un fulger pe cer, o ferestruică de-o palmă înspre Desăvârşirea grozavă a slujitorilor Săi.

Dar marele lui noroc a fost că Afrodita sa nu s-a ridicat nici la cer, nici n-a coborât înapoi în pământ. Pentru că acum nici nu-şi mai putea închipui cam cum ar mai fi putut să trăiască fără ea. Iar, noaptea, la culcare, privind-o, smerită, în colţul ei, Dorel se umfla-n piept şi-şi râdea-n pumni ştiind că toate lighioanele-alea care se perindau unu după altul sau toţi deodată pă la televizor: Iliescu, Popescu, Năstase, Tănase, Luciu, Balamuciu, Bănel, Parpanghel, Ponta, Sosonta..., nu erau decât nişte păpuşoi şi nişte ciuciurici d-ăia dă cârpe umplute cu paie.

Drept pentru care, după ce două luni n-a mai ieşit din ogradă, unde-a săpat tranşee după tranşee, fără să mai găsească nimic, Dorel le şoptea tuturor curioşilor, cu îngândurată osteneală şi cu plictisită înţelepciune, că: – Noi nu suntem oameni, bre, noi suntem numai’ neşte goange d-alea dă bălegar, care mor dă bătrâne, fără să înţeleagă nici unde-au trăit şi nici cu ce s-au hrănit toată viaţa.

32

(Alma Venus, o povestire – Proza / Literatura, „Portalul de cultură Timpul”, ian. 2012)

TARE CA SALCÂMUL Nici un fer nu e mai tare Ca salcâmu’ frăţioare (Cântec dobrogean) După ce, în 1949, tancurile sovietice, în trecere spre punctul strategic Capul Midia, prăvăliseră, intenţionat/din greşeală, moscheea geamiei Murat-Sultan, de la Caraharman, construcţia cea mai înaltă de pe-acolo, rămăsese clopotniţa bisericii mocăneşti, ridicată pe-un gorgan natural al podişului, din trunchiuri zvelte şi drepte de salcâm, frumos şlefuite şi văruite în fiecare primăvară, dar mai tari decât piatra, din moment ce nici tancurile eliberatoare şi nici pustiitoarele vânturi de nord nu reuşiseră să le clintească din făgaşele lor trudnic scurmate în granitul sarmatic al Dobrogei noastre eterne.

De aceea, moş Zaharia Checiu urcase acolo grozav de trudit şi de fericit, când, abia pe la 70 de ani, după îndelungi plocoane, ocoale şi rugăciuni, popa Dobrişan îl angajase pe post de clopotar permanent. Chiar dacă, din ce în ce mai slab de vârtute, moş Checiu trebuia să-şi înceapă urcuşul încă de joi-dimineaţa, ca să fie sigur că sâmbăta-seara, când trebuia să bată de liturghia săptămânală, avea să se afle pe ciuci şi cu funia-n mână, lângă clopotul mare.

– Câteodată stau şi-o săptămână întreagă, acolo, sus, în clopotniţă, măi nepoate. Pentru că acolo, deasupra te simţi oarecum altul.

– Vrei să spui că te simţi mai aproape de Dumnezeu?

– Vreau să spun că, după ce s-a milostivit părintele, de m-a primit clopotar, d-acolo, dă sus, am văzut cu ochii mei şi-am aflat sicrete pă care niminea nu le-a mai văzut, cu ochii lui, p-aicea, păn bălţi. Uite, stau acolo pă ciuci, lângă clopotul mare şi mă gândesc că ce, adecă, mai e şi omu’ ăsta al nostru... Un potlogar şi-un făţarnic dă şobolan! Asta e! Păi adecă n-am văzut eu, cu ochii mei, cum, ziua-nămiaza mare, intră toţi hăndrălăii la Marieta croitoreasa, când e bărbatu-so plecat după marfă pă la oraş?! Şi n-am văzut eu cum tractoriştii lu’ Sande Achim, îngroapă noaptea, în hrube arse şi văruite, jumate dăn grâul pă care-l adună ziua, ca să ni-l vândă tot 33

nouă pă urmă, primăvara, când ne crapă buza... sau p-alde Pavel Cocoşman, care i-a furat vecinului şi plapoma dă pă sârmă, în puterea nopţii, ca dracii cei neadormiţi! He, he, he, mata să fii sănătos !! Pă ormă, să vezi tu cum, noapte dă noapte, Caterof ăsta dă la bardidu’ lu’ pemere intră cu chei potrivite-n magazia aia dă piatră, dă la silozuri, unde s-adună cotele pentru fratele ielibelitor şi-l cocoşează ca pă catâr pă bietu’ Nicoliţă Burghelea, ca să care tot ce-i mai bun pă la tovu’ p-acasă ori pă la boarfele lui, cum ar fi Maricica lu’ Coconea şi altele, tot aşa, câte-or mai fi să fie…

– Ce sicrete, bre, ce sicrete!? că p-astea le ştie toată lumea!

– Păi, de ştiut, le-o fi ştiind ei... Da’ s-ar putea lăuda vriunu’ că le-a văzut chiar el, cu ochii lui?! Ca la film, tată, ca la film! Că eu cred că nici nu-i sănătos să vază şi să priceapă omu’ prea multe.

Adecă poa’ să fie chiar pericolos, la vreo adecă! Ce, te joci?!

Era grozav de mândru de slujba lui, dar nu neapărat din conştiinţa privilegiului de a participa la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, ci pentru că îşi primea regulat porţia lui de colaci bine unşi, de colivă înmiresmată, ba chiar şi câte un păhărel cu vin popesc, din sfânt în sfânt. Iar, când nu se afla acolo, sus, între clopote, moş Za’aria mai da cu mătura pe ici-pe colo, mai lustruia la icoane sau mai vindea lumânări, după caz. Apoi, cu traista plină, se retrăgea la binemeritata lui odihnă obligatorie, până venea iarăşi vremea urcuşului chinuit şi şovăitor înspre clopotniţă, pe scara mereu mai alunecoasă, din salcâm boieresc, care pâlpâia brun în aburul zorilor, ca sângele închegat. Dar, de-acolo, de sus, primăvara, ca acum, se vedeau, pe dreapta, pădurile vălătucite, de salcâm, înflorind toate deodată, ca un viscol înmiresmat, strecurat printre porţile raiului şi, spre stânga, departe şi mereu mai departe, până la capătul lumii, perdeaua de dantele şi de horbote-a mării, strălucind în lumina părelnică a unui răsărit veşnic. Îl lovise norocul taman, acum, la bătrâneţe, când noua sa viaţă i se părea nespus şi nemeritat de frumoasă.

De aceea, îi era şi puţin frică… Prea era bine!

Până când, într-o luni, dimineaţa, după Rusalii, ameţit de vuietul abia ostoit al clopotelor, trase ore-n şir, cu tipicul şi osârdia sărbătorii, se trezise, cu roua pe faţă şi cu o halima de glasuri pe dedesubt. Era încă foarte devreme, căci soarele părea doar o lamă de-argint, licurind vălurit peste dunga subţire dintre mare şi cer.

34

– Ia cască ochii-odată, bă, banditule, că moartea te caută pacasă, iar tu te-ai făcut partizan şi haiduc, ca Toma Alimoş!!!

– Haidaaa! Piaza rea! şi-a scuipat el repede-n sân, pentru că asta era vocea maiorului Barbu, de la securitatea statului, adică exact ăla care, de când cu cotele şi cu colectivizarea, spărsese şi belise mai multe capete, decât Atilla şi cu Gingis-han, la un loc.

Aşa că mişcase numai puţin o scândură de sub umărul său şi îşi cam întrezărise deja grabnica jupuire de viu.

Că maioru’ Barbu, împeliţat într-o rubaşcă bolşevică de culoarea vântului turbat, şedea crăcit pe aripa unui GAZ tutuniu şi aburit ca un samovar, învârtind niznai, între palme, un ditamai pistolul Makarov, ca şi cum abia atunci l-ar fi văzut prima oară.

Moment în care şi moş Zaharia a priceput străfulgerat de unde i se trăgea această triumfală deşteptare. Mai întâi, că în ultima vreme, bătuse clopotele-a primejdie, ori de câte ori, zărise departe, pe deal, printre apele morţilor şi nouri de praf, maşina comisiilor de colectivizare sau de colectare a cotelor de alimente, iar ăia, miraculos, nu mai găsiseră nici un suflet pe-acasă.

– Scoboară-te jos, bă dihanie, ca să nu te-mpuşcăm noi ca pă cioara dăn par!

– Aoleu, da’ ce-am făcut?!

– Acţiuni duşmănoase împotriva ordinii dă stat, să zicem, rostise rar şi apăsat maiorul. Iar, dacă n-ajunge, hai să mai punem şioleacă dă nesupunere şi instigare la nesupunere. Păi, ce, e puţin?!

– Păăăi, când ţine dracu’ cu săracu’, dântr-o bubă-i umple capu’!

– Ia, prăvăliţi-l jos d-acolo, măi tovarăşi, că nu scapă el dă judecata poporului!

Iar, printre tovarăşi, se afla, bineînţeles, miliţianul Silică Ciortan de la Canal, cu secretarul local al P.M.R. Ilie Caterof şi-o parte dintre membrii comisiei de lămurire, pescuiţi, probabil, de pe la Gargalâc, căci vreo doi mai erau încă îmbrăcaţi în cămăşi naţionale, ca la şezătoare, iar alţii aveau steaguri cu secere şi ciocane, precum şi afişul cu Muncitorul-Sfarmă-Piatră-Mâncă-Foc, care sfărâma simbolic lanţurile de la mâinile bietului ţăran, supt pănă la os de lipitorile lacome ale trecutului. Dar, mai întâi, s-au învârtejit stângadreapta nepuntincioşi, cu ochii la cer şi la scara nesigură ce ducea 35

înspre clopote, până ce chiar Jean Elisei, mare ştab acum, îmbrăcat într-un lodin la comandă şi cu nişte pantofi de-adevăratelea în picioare, se apucase cu mâinile lui să încerce trăinicia împietrită a coloanelor de salcâmi, iar unul mai vechi, din comisie, un tractorist urât şi buzat de pe la Casapchioi, avea cu el, şi-l agita ca pe-o sorcovă, un topor d-ăla dublu, mocănesc, cu care chiar reuşise să scrijelească puţin un buştean lăturalnic. Dar, chiar dacă fusese vârtos lovit drept în temelii, turnul de lemn abia se cutremurase puţin, printr-un stins abur de praf, în vreme ce, înfiorate lăuntric, clopotele se jeluiseră şi ele o clipă, vuind abia zăngănit. Răsunaseră apoi, şuierând peste colinele proaspăt îmbrăcate-n peliniţă, două împuşcături, şuierate zadarnic printr-un cor de înjurături şi de rele ameninţări.

– Păi, dracu’, când n-are ce face, îşi cântăreşte coada!, cugetase cel de sus, fără umbră de zbucium.

– Ia, fugiţi, bă, prin sat după răngi şi topoare, că ne-apucă noaptea p-aici, strigase fioros maiorul, slobozind iarăşi un glonţ în văzduh.

– Alo, domnu’ maior, strigase şi moşul prin podişca de scânduri, să ştii şi matale, dacă n-ăi fi aflat pân-acum, că nici nu se mai află pă toată faţa pământului ceva mai tare şi mai tare, decât salcâmul!

– Ba există ceva şi mai tare, cel mai tare!!!, strigase maiorul, foarte convins… Puterea poporului muncitor!… Şi-o să vezi asta numaidecât, după ce ţi-om mai deschide noi înc-o pereche dă ochi, drept în frunte!

Iar moara dracilor începuse de îndată ce se întorseseră cei risipiţi prin sat, după căpătuială. Unii săpau, unii urlau şi-alţii bubuiau din topoare. Se cutremura, parcă, întreg podul de pământ şi de piatră al Dobrogei. Sfârşitu’ lumii, nepoate! Ce, te joci!?

– Bă Mitrică, îi strigase maiorul şoferului, tu eşti membru dă partid sau ce dracu’!

– Adicăăă?!

– Adică, ia scoate repede bidonu-ăla cu benzină, ca să-i dăm foc! Tot eu să mă gândesc la toate! Că voi nu sunteţi buni nici dă dos dă căciulă!

– Asta e chiar adevarat!, întărise şi moşul, din înălţimi.

Pe când maiorul, neaşteptat de vioi, după ce Mitrică scosese la iveală o cătrănită butelcă unsuroasă, stropise atent fiecare stâlp, 36

cam până la un stat de om, aşa şi le pusese foc cu mâna lui. Dar, după ce flăcările înfloriseră toate deodată licurind roşii-albastre, se destrămaseră toate deodată, sub tulburi norişori tăciunii.

– Alo, toar’şu maior, află dă la mine, dom’le, că salcâmu’ arde numai când vrea el, nu când vreţi voi!, predicase bătrânul de-acolo, din prepeleacul lui indestructibil.

Totuşi, pe talpa rotundă a movilei de calcar, se aprinsese mocnit tizicul umed de păiuş, peliniţă şi colilie, adunat acolo prin ani, slobozind spre cerul placid un vârcolac tenebros de fum sufocant, care, palmă cu palmă şi metru cu metru, ştersese clopotniţa de pe linia orizontului.

– Ei, moşule, cum mai e p-acolo, pă sus?!

– Păi, de, măi tică, orăcăise bătrânul cam sugrumat, m-am obişnuit cu răul şi o duc bine!

Dar, dacă aroma unsuros-dulceagă a celorlalte ierburi era suportabilă, duhoarea înnăduşit-amară-a pelinului îi cam scosese ochii din cap, ca la melci.

De aceea, cu ochii în lacrimi şi cu limba de-un cot, moş Zaharia tot mai găsise puterea să tragă zdravăn şi iute clopotele, a primejdie mare. Şi atât de cumplit detuna clopotul cel mare şi atât de jalnic vuiau celelalte două, încât bubuiala şi haraimanul lor trecuseră-n zbor dincolo de ruinele cariate-ale Histriei, apoi, departe, departe, departe, spre Măcin, Enisala şi spre Gurile Dunării.

Spre seară însă, când s-a mai întărit puţin briza inversă-a mării, balaurul de fum s-a destrămat, solz cu solz, în văzduh, risipinduse-n lumina puţină, ca şi cum n-ar fi fost niciodată.

Iar clopotarul de sus, precum şi cei horiţi pe dedesubt au putut să vadă, în sfârşit, cum peste carapacele lenticulare-ale podişului veneau în goană mare, de pe la muncile câmpului, mai toţi locuitorii satului, aşa cum îi găsise chemarea necontenită a clopotelor – care cu furca, care cu sapa, care cu coasa…

– Alo, tov maior, a strigat moşul, în vreme ce membrii comisiei, se înghesuiau claie peste grămadă, în GAZ-ul kaki, ca dracii-n turbincă.

– Alo, alo, toa’şu maior, să ştii că aveai dreptate, dom’le! Ferească Dumnezeu de puterea poporului !

37

POVESTEA VORBEI

Să nu-l înveţi niciodată pe dracu’ să dea cu puşca !

(Proverb popular)

Tov. Bălănică, brigadierul de la a II-a (viticolă) şedea pe-un scăunel de-o şchioapă, lustruit ca sticla şi-mi umplea cană după cană. Pereţii magaziei erau căptuşiţi cu fuştei egali de salcâm, decupaţi la milimetru şi zidiţi migălos, la dunga polobocului şi fără spaţii zadarnice, precum cărămizile sumeriene. De-o parte şi de alta, chiar în spatele brigadierului erau cele două butoaie gemene, a câte două sute de vedre fiecare, care dau acestui spaţiu atent drămuit o patină străveche de cramă mănăstirească. Şi, acum, cred că vinul mi se cam cuvenea, deoarece bătrânul simţea nevoia irepresibilă să se mărturisească, iar eu aveam răbdarea mereu proaspătă de a-l asculta cu uimire şi deferenţă.

– Eu n-am avut studii, mă băiete, că făceam şi eu vreo Şcoală Maxim Gorki d-aia şi eram şi eu ori secretar de partid, ca beleaua asta dă Caterof, care-a avut norocu’ boului că ştia ruseşte d-acasă, ori eram coleg dă cancelarie cu tine, la şcoală, ca să-i învăţ pă şobolanii-ăia, fie ateism ştiinţific, ca pă vremuri, fie singura religie adevărată, ca acuma.

Dar, ortodox sau nu, de descurcat, se descurca, pentru că trebuie să recunosc că vinul delicios pe care-l savuram tot mai des în ultima vreme, era un amestec unic de soiuri autohtone: gămaie, zaibăr, terasă, din viile donatorilor particulari sau cabernet, conder şi novă albă din viile C.A.P-ului, unde tov Bălănică era un fel de legendar lup-paznic la stână. Căci, câteodată, toamna îl vedeam, prin ferestrele deschise ale clasei, trecând gârbov spre casă cu un sac dublu de struguri, pe alese, în spate.

– Hoţii, hoţii!! strigam eu în glumă, aplecat peste pervaz.

– Alo, dom’ profesor, ţine minte şi spune-le şi la păgânii-ăia dă copilaşi-pioneri, că hoţ e ăla care fură noaptea, pă ascuns, iar eu 38

nu fac decât să-mi recuperez, ziua-nămiaza-mare, doar o fărâmitură dîn ce mi-au furat ăştia la colectivizare. Asta e !!

– Iar eu acum, râdeam cu cana lipită de gură, eu nu fac decât să recuperez o fărâmitură din averea vămuită a statului, care, conform constituţiei, aparţine întregului popor.

– Auzi, bre, averea statului să bazează tot pă ce-a furat dă la noi.

– Adică, bine zicea Marx ăla al lor, când zicea că proprietatea e furt.

– Da!, da’ ăla zicea şi multe alte prostii, cacu-m-aş în mustăţile lui!

Puse cap la cap şi într-o ordine elementară, fulgurantele scântei de amintiri ale lui Bălănică, ornamentate extatic şi de aburul amăgitor al vinului, ar putea sugera procesul, adesea secret, de formare a unui lider colhoznic de la Caraharman – sau Vadu, cum îi zicea acum fostului fort otoman.

Căruţele deşelate ale coloniştilor români de la Caliacra, unele cu coviltir, în care dormeau femeile şi copiii, se arătaseră pe culmea dealului dinspre Gargalâc, într-o după-amiază mâhnită de octombrie, strecurându-se ca nişte năluci prin apa morţilor şi printre lanurile ofilite de porumb, care începuseră să putrezească-n picioare, pentru că bulgarii, strămutaţi în grabă, nu mai avuseseră răgazul să le culeagă şi să taie cocenii. Norocul românilor, săracii, care de câteva săptămâni nu mâncaseră decât pâine aspră de orz, din celălalt an, cernită cu seminţe de mac, care te făceau să visezi, toate duhurile, nălucile, scornelile şi bazaconiile viclene de pe lumea cealaltă, dar strident colorat şi cu ochii deschişi, ca la bâlci.

De aceea, încă vreo două săptămâni după instalarea în noile locuinţe, pe baza unor, violent contestate, echivalenţe, stabilite de către administraţia românească, tot satul mirosise sărbătoreşte a mămăligă şi-a porumb copt. Chiar dacă unii, nemulţumiţi cu ce primiseră în schimb, îşi săraseră primii porumbi fierţi cu râuri de lacrimi zadarnice. Oricum, casele primite în schimb păreau mult mai trainice şi mai spaţioase, decât cele improvizate în grabă şi sărăcie la Şabla. Şi mai toate aveau beciuri adânci cu trepte de piatră care mergeau până la un metru peste pânza fântânilor, grajduri pentru vite şi ocoale acoperite cu stuf pentru oi, magazii trainice din piatră 39

cubică, pătule şi fânare suspendate pe bulumaci de salcâm şi bine acoperite cu snopi de papură sau de ţipirig.

– Pe vremea aceea, spunea Bălănică, se mai vedeau încă zidurile de la cetate-aia turcească Kara-Harman, care treceau chiar prin ograda mea, p-aici, pă unde mai picota coşcovită, dar încă pe temeliile ei, geamia-aia veche, de la Murad-Sultan, ale cărei coarne de-aramă, de sus, din moţ mai e şi-acum, aruncată pă la Assan, pân pod, mi se-mpare.

Dar şcoală, adică, vreo şură sau vreo şandrama cu numele ăsta, vreau să spun, nu se mai afla încă p-aici. Însă eu aveam deja vreo nouă ani împliniţi şi făcusem un an de şcoală românească la Şabla, cu învăţătorul Pochescu, care, după ce mi-a spart capul în trei, patru locuri, m-a învăţat temeinic şi primele trei litere – adică, exact cât mi-ar fi trebuit, carevasăzică, ca să-mi dau şi eu seama despre ce-o fi aia şcoală şi despre cum ar merge treaba p-acolo. Orişicum, tata, care era şi el ceva negustor de piei de cloşcă, a fost foarte mâhnit când a aflat că la Caraharman nu se face şcoală dăloc.

Sau aproape dăloc, pentru că ezista totuşi un învăţător turc, unu’ Raşid, care, numai toamna, făcea vreo două luni de şcoală cu copiii de turci, dar ştia bine şi bulgăreşte şi româneşte, că terminase Liceul Comercial de la Mangalia şi trăise dăstul sub amândouă stăpânirile. Şcoala lui Raşid se făcea sub un nuc de o mie de ani, din ograda lui, care acoperea jumate cerul şi îşi deasfăcea aripile verzi peste toată bătătura, cu case şi cu acareturi, cu tot. Şi era atât de bogat şi de îndesat acel nuc, încât, chiar dacă se rupeau norii şi ploua cu găleata, nicio picătură, niciun strop, domnule, nu răzbătea printre crengile lui.

Toamna, prin septembrie-aşa, fiecare tată de elev se prezenta la Raşid acasă cu un dovleac d-ăla mare, alb şi lucios cum îi marmura, iar învăţătorul scrijelea cu un cui pe dovleac, mai deasupraaşa, numele elevului: Ali, Sibel, Őzel, Gică, Maria, Ionel...

Asta era şi înscrierea oficială şi catalogul elevilor, pentru că notele tot pă dovleac le punea şi tot cu şişul / nota 5 (beş, pe turceşte), fiind cea mai mare. De aceea, la premiant, noi îi ziceam: Beş-Buzuk, ceea ce eu n-am fost niciodată, dar, stai, că nici cel mai prost din şcoală n-am fost, adică, Siktir-Tolomac. Iar dovleacul acela 40

şi-un ied dat plocon turcului de Baiaramu’ lor a fost toată cheltuiala cu şcoala mea, după câte mai ştiu eu acum.

Dimineaţa, când începeau cursurile, fiecare elev îşi lua locul pe dovleacu’ lui şi aştepta liniştit. Asta era prima regulă. Iar a doua spunea că nuielele drepte şi lustruite, din lemn de corn pe care le avea fiecare-n dotare trebuia folosite numai la scris şi niciodată ca argumente în certurile şi răfuielile care izbucneau adesea în şcoală.

Pentru că, în mijlocul ariei care reprezenta sala de clasă, se afla o ladă dreptunghiulară din scânduri şlefuite de fag, plină ochi cu nisip auriu de Buhaz, care, frumos nivelat, ori de câte ori era nevoie, ne servea drept tablă de scris. De exemplu, învăţătorul desena întrun colţ litera G şi ne invita, pe rând, ca s-o rostim desluşit în gura mare şi s-o scriem apoi şi noi, fiecare cu nuieluşa lui. Dacă făceai bine, striga Aferim!!, iar, dacă doar mârâiai şi mâzgăleai, îţi croia o bâtă d-aia de corn drept în ţeasta capului, care devenea, astfel, şi carnetul zilnic de note. Pentru că, la amiază, când ajungeam acasă, mama doar îşi trecea palma peste creştetul meu şi, în funcţie de câte cucuie descoperea pe-acolo, îşi da seama dacă-am fost, sau nu, silitor şi cuminte. Începând din septembrie 1941, după schimbul de populaţie cu Bulgaria, efendi Raşid îşi adaptase totuşi orarul la noile condiţii, astfel încât trei zile pe săptămână lucra cu elevii turci, iar alte trei zile cu noi, cei români, care, acum, eram cei mai mulţi.

E drept că, uneori, i se mai întâmpla să ne încurce şi s-o ia direct pe turceşte, povestindu-ne câte-o jumătate de oră isprăvile lui Nastratin Hogea, din care noi nu pricepeam, decât, foarte rar, câte-un cuvânt, pe ici-colo. Mai rău era când o da, din greşeală, pe bulgăreşte, că atunci, nici nu mai pricepeam nici măcar dacă ne laudă sau dacă ne beşteleşte.

Dar întotdeuna, pe la amiază, se retrăgea o clipă, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de gală ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când prezenta premianţii şi organiza un fel de serbare finală cu cântece lălăite şi poezii împleticite.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare ca un castron pentru raţe, asortat cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de 41

îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii, era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar ca floarea de rapiţă.

– E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor.

Uite, eu mă duc mai încolo, pe mal, ca să fiu mai aproape de răsărit, dar şi mai liniştit, mai senin şi mai curat la suflet.

Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici pă dovleci. O s-o spună Ioana rar şi încet, iar voi o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, dar în şoaptă, aşa, şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi orişicum El ştie de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii ăştia. Şi aşa făceam!!

– Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, până la Amin!, când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu Dom’ Raşid.

Oricum, în trei ani şi cu ţeasta din ce în ce mai vălurită, reuşisem să scriu şi să citesc în nisip, căci despre cărţi de-adevăratelea nici nu putea fi vorba. Spre norocul meu, totuşi, tata mare avea, cine ştie cum rătăcită, o cărticică roşie din colecţia BPT, cu Povestea Vorbii de Anton Pann, din care, în lungile seri de iarnă, mă punea să-i silabisesc, la lumina candelei, anticipând adesea versul care urma, căci ştia deja pe dinafară aproape jumătate din carte.

– Dar Raşid ăsta, unde-i acum? am întrebat eu odată, când iar venise vorba de el.

– Raşid!?

Bălănică a tresărit şi-a vărsat smerit o picătură, două de vin.

– Aha, a murit!, am murmurat eu, repetând gestul. Am înţeles!

– Păi, n-ai înţeles nimic! Că nici eu n-aş putea să-ţi spun precis dacă-a murit de moarte bună, dacă nu cumva l-am omorât chiar eu sau dacă nu cumva, domnule, şi-o fi luat singur zilele într-un mod la fel de întortocheat ca şi căile Domnului.

– Ceaţă groasă şi fum adânc! am exclamat eu fluturându-mi o palmă prin dreptul ochilor.

42

– Iegzact aşa a confirmat el dărâmat. Dar să ştii că răspunsul, abia l-am găsit chiar şi eu, şi tot pe la Anton Pann, într-un proverb d-ăla adunat de el, care zice: Să nu-l înveţi niciodată pă dracu’ să tragă cu puşca! Cam aşa cum a fost şi cu Raşid şi cu mine, domnule, dar mult mai pă ocolite, dacă mă socotesc bine.

– Tot nu-nţeleg!

– Păi, nu ţi-am spus că nici eu nu prea-nţeleg? Dar poate că o să-nţelegi ceva mai bine, când ţi-oi spune că, lipa-lip, de la scrisul pe nisip, am trecut mai apoi şi la scrisul pe hârtie şi la cetitul dân carte.

Iar, în 1950, când a venit ăia cu GAZ-urile şi cu dubele, ca-sadune niscaiva măgari ieftini pentru Canalu’ lu’ Dej (Drumul fără pulbere, bre!), eu eram deja secretar comunal UTM, tocmai pentru că ştiam să mă iscălesc singur, cu mâna mea şi puteam să adun şi să pun la poştă cotizaţia lunară de la nefericiţii-ăia dă ţărani-utemişti.

Cărturar mare! (Ce? te joci!?!).

Astfel, eu eram atunci cel mai puternic om din Caraharman, căci junghiu-ăla dă Caterof, secretarul comunal PMR , îşi avea stupu’ la Gargalâc, iar p-aici venea numai după peşte, când era sorocu’ să ducă ploconu’ la ăia mai ştabi dăcât iel. Şi tocmai d-aia, primul GAZ al securităţii s-a oprit chiar la mine, la poartă.

– Hai noroc, bă braconierule! m-a luat cu ochii lipiţi tov. maior Barbu. Am fost informat că ştii să scrii şi să citeşti! Uite, ia foaiaasta d-aci şi până pă la saramură, aşa, îi scrii aici pă toţi ăia care beşteleşte noua orânduire sau, mai rău, fiind duşmani ai poporului, îi îndeamnă şi pe alţii la batjocură şi nesupunere.

– Păi care-i treaba? Ca să ştiu şi eu!?

– Tu nu trebuie să ştii! Tu trebuie să execuţi şi să-ţi serveşti Republica poporului muncitor! Deci, aştept lista! Căci, în marea sa înţelepciune, Partidul Nostru a hotărât să-i trimită la Canal, ca să-i reeduce prin muncă, pe toţi ăia care trage dă sac în altă direcţie.

Las’ că-i ştii tu, dac-ai auzit de Racul, broasca şi cu ştiuca... Aştept lista!

Aici, mă nemerise! că şi p-asta o ştiam tot dă la Pann, săracu’.

– Şi!? am tresărit eu, umplându-mi încă o dată cana, direct de la canea, căci povestea asta mi-o spunea într-o joi noaptea, după În43

văţământul-politico-ideologic-de-masă, când tov. Bălănică era plin de lozinci, ca broasca de pene.

– Şii, dac-ar fi fost să aleg pe bune, atunci, primul pe listă ar fi trebuit să fie chiar bunică-mio Marin Bălănică, care comenta, în cârciumă, emisiunile de la Vocea Americii, anunţând mereu grabnica debarcare a trupelor americane de eliberare – când în Grecia, când în Iugoslavia, când, chiar aci, pă Capu’ Midia. Aşa că, cu greu, am ales până la urmă, trei nume. Primul fiind chiar învăţătorul meu Mustafa Raşid, care, notasem eu, ca acoperire, asculta, pă turceşte, posturile de radio capitaliste de la Istambul, răspândind, apoi, zvonuri mincinoase şi duşmănoase. (Dar, ca s-o spun p-a dreaptă, locul întâi şi-l căpătase, mai ales, pentru că se tot războia cu taică-mio pentru un pogon de pământ de la cotu’ Buhazului). Iar, pe locurile următoare, i-am trecut, cu dulci fiori de răzbunare, p-alde Florea Ciumăratu şi Nelu Piţigaie, care mă bătuseră cu-o scândură de gard, la un fedeleş.

– Şi?

– Şi, cum era de-aşteptat, le-a cam rămas oasele p-acolo! Adică, stai! Că prin ’65, aşa, s-a întors numai Florea, dar surd ca oala şi mut ca oaia, că doar behăia şi mugea cu gura căscată şi cu gâtu-dă lup. Da’ ceva, ceva tot am înţeles noi, că era scris chiar pă pielea lui; c-avea trupu’ pisat, schilodit şi pictat cu bube, şanţuri, văgăuni, vânătăi şi vergi, dă parcă-l trecuseră prin maşina de tocat carne, bre.

Că mie-unu mi s-a făcut păru’ măciucă-n cap, când l-am văzut prima dată, la gârlă. D-aia stau acum şi mă gândesc că săracu’ Raşid bine-a făcut că s-a rugat în fiecare zi la Allah ăla al lui, care i-o mai fi alinat câte cevaşilea dân buşumeală şi schingiuire – cum ar fi fost dumnezeieşte, carevasăzâcă.

– Iar eu mă gândesc că bine-a făcut că v-a obligat şi pe voi să vă rugaţi în fiecare zi, că şi ţie s-ar putea să-ţi mai aline Domnu’ dân păcate, suferinţe şi mustrări de cuget, dacă...

– Opaaa, ce e alea mustrări de cuget, bre?! Eu te credeam om serios! Ce dracu!?!

– Păi, e tocmai alea cu: Şi ne izbăveşte de Cel Viclean!, dacă tot veni vorba!

44

(Povestea vorbei, povestire, „Nord Literar”, anul IX, nr. 10 (101), octombrie 2011)

LUMINA

Mehr licht!

Goethe

La Caraharman, cu două săptămâni înainte de sosirea valurilor de pulberi şi de cenuşi dinspre nord, înfloreau solidar şi galactic salcâmii.

Toţi într-o singură seară, împodobind poalele albastre-ale nopţii cu voaluri eterice de inflorescenţe siderale.

Bătrînii colonişti de la Caliacra şi urmaşii lor mai statornici adulmecau mireasma aceea opulentă şi lâncedă, de dincolo de veacuri şi ascultau respiraţia ostenită a mării care se apropia tainic de casele noastre prin peretele ceţurilor, presimţind desfătat că, acolo, în întuneric, osia lumii s-a întors din nou înspre soare şi că zodii mai blânde li se vor arăta şovăielnic din beznă.

Dormeam deja pe prispă, înfăşuraţi în toate cuverturile şi aşternuturile din casă, iar, spre dimineaţă, când Calea Robilor coborâse întreagă printre salcâmi, am auzit sute de câini tulburaţi de ceva nedesluşit, ca o foială de tălpi şi de şopote, care acoperea până şi respiraţia tot mai rece şi mai apropiată a mării.

Mama, care, oricum, veghea necontenit, s-a ridicat prima şi-a coborât cu picioarele goale pe troscotul umed al curţii, căci, în vremea aceea, tata robea mai mult pe la Canal, trimis de comisiile de colectivizare, cu care nu reuşise niciodată să cadă la vreo înţelegere.

– Mărie, unde fugi, fa, ca strafiile, cu geamandur-aia în poală!?

– Păi, tu n-ai auzit, bre, ori ţi-or fi luat ielele minţile!? Azi seaduce gaz la cumparativă, fă aiurito, şi toată lumea aleargă la coadă pă şanţ, fieştecare cu bidonu, cu sticla, cu plosca, cu sufertaşu, cu bota, cu garniţa, cu marmita, cu ce să găseşte! D-aia-mi luai şi eu dimigeana în poală şi fugii numa-n picearele goale! Da’ tu culcă-te!!

Vezi-ţi de treabă, că, la iarnă, iar o să te ţii, ca orbu’, dă pereţi şi-o să-ţi bagi singură deştele-n ochi.

– Aoleu! păi, iar n-o s-ajungă pentru toată lumea!?

45

Întrebase şi ea de dragul conversaţiei, cu toate că prea bine se ştia că, în ultimii ani, nu se întâmplase niciodată să ajungă la toţi, iar lămpile, bine şterse, fuseseră dosite prin dulapuri şi unghere de poduri, ca să nu fie vătămate din vreo greşeală.

Iar, în lungile nopţi de iarnă, după ce tot satul se scufunda în tenebre de smoală topită, trebuia, cu chiu, cu vai, să ne urcăm în pat, de la cinci după-amiază, şi să rămânem acolo paişpe, cinşpe ore la rând, ca într-o nesfârşită penitenţă călugărească. De aceea, de îndată ce se înmuia primăvara, ne mutam culcuşul pe prispă, de unde tot mai zăream câte-o stea, câte-o dungă pe cer, câte-o creangă de pom sau vreo poartă deschisă de lună prin nori.

Pe vremuri, chiar şi după război, mai treceau prin sate căruţele unor găzari şi pecurari, de la Prahova, care vindeau nu numai gaz şi păcură, dar şi sticle de lampă sau chiar lămpi întregi, de diferite modele, chiar şi unele boiereşti cu oglinda cât farfuria şi cu picior răsucit din geam colorat. Îi ţineam bine minte, pentru că noi, copiii, de toate leaturile, îi urmăream pe toate uliţele, ca să-i auzim cum urlau ei: Gîaaz aveeem! Pecur aveeem!! – Găoz aveeem!! Pe cuuur aveeem!!, repetam noi ca un ecou, bătându-ne fundul şi tăvălindu-ne de râs.

Dar, de câţiva ani, fuseseră interzise toate formele de comerţ ambulant –ruşinoase moşteniri ale trecutului, cică – adică, speculă şi căpătuială burgheză, în noul limbaj.

Deci, toţi, la Canal!, cu căruţă şi cu cai cu tot!, în slujba măreţelor idealuri ale clasei muncitoare!!

Acum, sincer vorbind, poate că chiar era necesar ca oamenii să fie reeducaţi, dar caii ce vină-aveau? Că nici ei nu se prea întorceau din Valea Morţii.

– Florică, mamă, ştiu că eşti treaz! Ia, scoală tu de-acolo, ia tingire-aia dă gaz dân coptor şi fugi iute la coadă, că tu te mişti mai repede, maică! Hai, că se dau şi cărţi!

Aşa era. În ultima vreme, o dată cu gazul se da şi câte-o carte (3 lei, gazul – 2 lei, cartea). Nişte broşuri roşcate, de propagandă, pe care gestionarul Andronache, mai analfabet şi mai prost decât tiuga, le scotea la întâmplare dintr-un lădoi de placaj, unde fuseseră înghesuite claie peste grămadă. Şi te mulţumeai, evident, cu ce se nimerea.

46

Iar ritualul în sine se desfăşura în curtea îngustă şi îngrădită cu sârmă ghimpată din spatele magazinului, printre lăzi, lădiţe, cofraje, scânduri şi ambalaje goale de toate formele şi mărimile.

De data asta, tocmai mie care aşteptasem un an întreg cartea aia, îmi picase o zdreanţă căcănie despre Tăciunele porumbului şi combaterea lui, iar când, umilit şi înlăcrimat, încercasem s-o schimb, Andronache, spumegând şi trepidând epileptic, îşi abandonase măsura cu coadă în butoiul cu gaz şi sărise fioros peste tejghea, ca să mă şteargă definitiv de pe faţa pământului: – Fir-ar năravu’ tău al dracu, cu cin’ te-a-nvăţat! Păi, tu crezi că eu sunt pus aici să fiu slugă la toţi limbricii!?

Iar, după ce-mi smulsese cărticica din mână, aproape cu degete cu tot, se întorsese la fel de mârâit şi de întărâtat la tejghea, de unde, cotrobăind orbeşte prin lada lui, mi-a aruncat, drept în cap, altă carte, una zburlită, coşcovită şi fărâmicioasă ca o olană nearsă, pe care-am recuperat-o febril din ţărână şi, ducând-o la ochi, fericit, am rupt-o la fugă spre casă. Carte-aceea era o minune-a-minunilor, tocmai picată din al nouălea cer: Isprăvile lui Păcală repovestite în versuri de Petre Dulfu, adică mult mai mult decât sperasem eu, chiar şi-n vise, vreodată.

– Vino, bă Cufurici, de-ţi ia şi gazu’, c-o să ceteşti ca orbetele-n stele, tu-ţi Cartea mă-ti dă Popa-Prostu’, care eşti!!

Drept pentru care, cu altă inimă-acum, mă aşezasem din nou la coadă pe şanţ, dar mai pe la mijloc aşa, chiar în cotul şoselei, lângă tanti Despina lu Truşcă, care mă primise foindu-se ca o cloşcă.

– Vino aci, Floricică, mamă, şi nu te mai pune cu ăl smintit! că, dacă te-ntorci fără gaz acasă, înseamnă că ţi-ai pierdut şi somnu’ dăgeaba!

Dar eu abia aşteptam să fiu singur, ca să sorb cartea aceea, pe care-o aşteptasem, de când învăţasem să citesc, cred.

Moment în care, departe, în stânga, bălţile ca nişte vitralii răsturnate ale Buhazului s-au poleit cu aur şi platină, în vreme ce, de sub lama de sabie a mării, răsărea, nevăzut încă, dar prezent pretutindeni, soarele. Mi se părea chiar că aud apa sfârâind la atingerea lui, pe când prelungi îngeri de abur, cu aripi de lumină topită se ridicau tremurat peste ostroavele de ţipirig şi de papură, iar repezi albatroşi de-argint-viu săgetau orizontul, cu chiote de copii în vacanţă.

47

Cum, spre norocul meu, cei mai mulţi dintre clienţii lui Andronache nu ştiau să citească, în drum spre casă, multe femei treceau pe la mine, pe şanţ, ca să afle, dintr-o curiozitate firească, cu ce carte s-au procopsit.

– Ia vezi tu, Florică, ce e asta? zicea câte-o babă, ca să nu-l bag pe dracu-n casă, cu lăutari!

– Cuvântarea tovarăşului Malenkov la Congresul al XXIV-lea al PCUS, citeam eu, spre exemplu.

– I-auzi!?, se-nchina băbuţa, scuipându-şi în sân. Şi e de bine?!

– Păi, dacă-ţi place ce vezi, e de bine!, răspundeam eu sibilinic.

Apoi, se apropia alta şi-mi întindea cărticica ei, cu un aer descurajat, dar încă visător.

– Ăăăă, Se-ri-ci-cul-tu-ra, silabiseam eu înnodat în nelămuriri.

– Aoleu, tot cu sărăcitura!? Păi, nu sunt eu sătulă dă sărăcie?!

Mă duc să i-o dau înapoi!

– Păi, dacă vrei să ţi-o dea tot p-asta şi anul viitor, du-i-o înapoi!!

– Hai, că nu eşti prost!

Spre jalea mea, nimic promiţător. Abia mai târziu, înspre prânz, s-a apropiat o băbătie deşelată şi mioapă care-şi ţinea cartea în palmă, ca pe-o farfurie cu otravă de şoareci.

– Grigore Alexandrescu. Poezii. Fabule. Amintiri, am citit eu titlul cu un entuziasm pe care l-am regretat imediat. P-asta mi-o laşi mie, că mata şi-aşa nu ştii să citeşti, am continuat, ceva mai rece şi mai nepăsător însă.

– Aşa o fi, maică, da’ io am dat parale pă ea!, a protestat bătrâna cu palma mereu întinsă, unde i-am răsturnat tot mărunţişul pe care-l păstrasem în buzunarul stâng, special pentru vreo astfel de surpriză. Vreo douăzeci de monede galbene şi unsuroase, a câte 5 bani, adunate cu răbdare şi cu aviditate, un an întreg.

Dar acum, la spartul târgului aş putea să recunosc, cu mâna pe inimă, că, din punct de vedere literar, am făcut o afacere excelentă.

Căci, până la prânz, când a sosit mama, s-au mai perindat: Lampa lui Ilici; Eroii neamului – Donca Simo; Ce este ateismul?; Oţelul Roşu; Ţapinarii etc. Numai belele!

48

Mama abia a avut vreme să-mi strecoare o gogoaşă în palmă, că a şi sărit ca o ursoaică turbată când a auzit ce-am păţit cu Andronache, asupra căruia s-a şi aruncat deîndată, încercând să-l sugrume, acolo, pe loc, prin toate mijloacele. Dar sfârşitul provizoriu a fost că s-a ales cu vreo două polonice d-alea dă tablă în cap şi cu vreo doi litri dă gaz în sân, în vreme ce, spumegând prin toate vranele, lighioan-aia dă Andronache încerca să-i dea foc, după cum se lăuda-n gura mare.

Ca să nu mai amintesc de ce tămbălău a ieşit până la urmă: locomotive, avioane, katiuşe, chiote, hăulituri şi blesteme, de se încreţea pielea pă tine şi te prindeau frigurile morţii. Iarmarocu’ surzilor şi moara dracilor, bre!

Dar tot nu ştiu cum de a apărut în mâna Balaurului chibritu-ăla aprins pe care, cât-ai zice Piei, drace! l-a şi aruncat peste mama.

Atunci, capotul îmbibat cu petrol al mamei s-a aprins dintrodată din cap până-n tălpi şi, mai ales, cămaşa albă dintr-o pânză sintetică, mai inflamabilă decât benzina. Apoi, femeile mai apropiate s-au făcut ghem peste ea, acoperind-o. Şi n-am mai văzut nimic.

Dar tot am aflat mai târziu, că mama, după ce a căzut în genunchi, tot a mai găsit o scânteie de răzbunare şi, cuprinsă de usturime, a ţâşnit deodată peste butoiul cu gaz, care s-a răsturnat şi a aprins totul în jur: gardurile, pomii, lăzile, cărţile, butoaiele cu ulei alimentar şi, imediat, pe Andronache însuşi, care s-a volatilizat întrun rug diabolic şi pestilenţial, pentru că îi venise vremea ca taică-so, Scaraoschi, să-l cheme-înapoi.

Pe urmă, putoarea demonului s-a apropiat iar şi-a rămas printre noi, căci tuşa Tanţa Velico mi-a adus tingirea cu gaz, plânsă şi aplecată de umeri, ca şi cum ar fi furat-o.

– Ia-ţi gazul, nepoate, că, uite, ţi l-a oprit chiar hârciogu-ăla d-Andronache, cu mâna lui, usca-l-ar Necuratu’ dă viu, să-l usuce!!

– Păi, bine-a făcut! că nici n-aveam cu ce să-i dau foc!

– Ia nu mai vorbi cu păcat, că, uite, tocmai l-a chemat tac-so ăla cu coarne înapoi, sub Talpa Iadului.

Spre seară însă, argintul topit al mării s-a ridicat angelic în salcâmii tineri de la primul cot al şoselei, ca şi cum, sub cupola trandafirie a apusului, cineva nevăzut ar fi aprins o mie de candela49

bre galactice, iar mireasma fluidă şi eterică a salcâmilor a acoperit, încetu-cu-ncetu, duhoarea de gaz şi de cenuşă rituală.

Aşa că, ajungând acasă, am pus gaz în lampă şi m-am apucat imediat de lectură, deşi, multă vreme apoi, am avut senzaţia că mă luminează chiar rugul mamei mele, aşezată-n genunchi, în spatele sticlei de lampă.

50

(Lumina, povestire în „Dacia literară”, Nr. 102-103, 3-4 /2012

EXERCIŢII DE AUTOFICŢIUNE

Car Je est un Autre, mais l’Enfer c’est les autres!

Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, am fost trimis ca profesor suplinitor la Ada, pentru că, după şase luni de armată, postul meu de titular fusese ocupat, pe un termen nedefinit, de o persoană importantă – amanta-milf a unui răscopt secretar de partid, care se remarcase eroic, in illo tempore, adică, în campania-fulger de colectivizare a Dobrogei, perioadă în care, se zice, a spart mai multe capete, decât Atilla şi cu Gingis Han, la un loc. Şi, foarte cinstit, nici nu cred că ar fi ceva semnificativ de povestit în toată chesti-asta, dacă Ada, un cătun de vreo treizeci de căsuţe din coasta lacului Taşaul, n-ar fi trebuit să figureze, la loc de cinste, în oricare dintre ediţiile succesive ale universalei Guiness Book, mai ales că sătucul, scufundat printre carapacele lenticulare ale podişului sarmatic, părea exilat de mult în afara civilizaţiei, pentru că, iată, nu apărea pe nicio hartă cunoscută de mine.

– Mă băiete, mă instruise toarşu’ Criveanu, eminenţa cenuşie a Inspectoratului Şcolar, noi nu te trimitem acolo, ca să-i înveţi p-ăia carte, ci ca să-i faci pionieri sau utecişti, după caz, şi, ievident, să le iesplici, lor şi părinţilor lor, măreţele idealuri comuniste, precum şi principiili dă bază ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, aşa cum reiese ele din geniala gândire teoretică şi practică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Deci nu Programa şcolară ne interesează pe noi, că aia intră-n vigoare abia după recoltatul porumbului, ca să nu mai pierz vremea să-ţi mai iesplic că, dă la bun început, ea a fost născocită şi răspândită tot dă neşte lăbari d-ăştia dă entelectuali pârâţi, ca şi tine.

Iar acum, fii şi tu mai atent, că la şcoal-aia, dac-o fi vro şcoală p-acolo, tu eşti Puterea Absolută: adică, Profiesor Ieducator, secretară, bibleotecară, fochist la godine, femeie la mătură, paznic, lăcătuş51

mecanic, secretar PCR şi mare Director-coordonar peste toţi ăştia, la un loc, bineînţeles!

– Şiii, bineînţeles, cu salariu de paznic, am presupus eu cu un zâmbet amar. Iar acum, ar mai rămâne să-mi explicaţi şi mie cine pe cine beleşte p-acolo, de fapt!?

– Opaaa, ia lasă ciocu’ mic şi bagă bine la cap!, pentru că atitudinea ta dă acuma nu prea se potriveşte dăloc cu ientuziasmu’ rievoluţionar al clasei noastre muncitoare şi cu încrederea pe care partidul ţi-a acordat-o, cam prea repede şi prea cu ochii închişi!

II. Spre marele meu noroc şi spre invidia declarată a colegilor mei navetişti, cătunul Ada, numit de localnici Şamanu, se afla la numai o oră de Constanţa, scufundat sub coroanele imense ale unor nuci şi salcâmi seculari, dacă n-aş mai pune la socoteală şi mulţimea banal-sufocantă a pomilor fructiferi, mai ales corcoduşi, vişini, pruni şi zarzări, ţesuţi între ei printr-o plasă de liane necunoscute şi de volbură abrosită care, după cum am avut eu senzaţia, la început, creşteau şi pe-acoperişuri.

Apoi, sătucul părea scufundat, la propriu, într-un amfiteatru natural al podişului de calcar dintre lacurile Taşaul şi Gargalâc, în aşa fel, încât, din orice parte ai fi venit, îl puteai admira, mai întâi, întreg – adică, în toată splendoarea lui verde, de oază exotică şi atemporală.

Dar chestia de Cartea Recordurilor, pe care am descoperit-o cu gura căscată, din prima zi, consta, mai întâi, în faptul că (chestie unică în Europa) şcoala şi cârciuma convieţuiau în aceeaşi clădire, umăr la umăr, dar, provizoriu despărţite, printr-un singur perete median.(Deoarece, cum am aflat mai alaltăieri, curând, după ’89, peretele despărţitor a fost demolat şi-a rămas numai cârciuma.)

Oricum, hardughia, luată în întregime, părea o fostă magazie din pietroaie brute şi pestriţe, dar atent stivuite şi potrivite împreună printr-un misterios liant de culoarea alb-vânătă a vântului turbat. Iar intrarea în singura sală de clasă se afla la numai cinci paşi de intrarea în singurul salon al Bufetului sătesc, o anexă a Cooperaţiei de Consum Gargalâc, după cum reieşea de pe firma din tablă jupuită, care îşi ameninţa zilnic clienţii cu primejdia ramolită a unei prăbuşiri 52

iminente. De aceea, se mai întâmpla, de exemplu, ca vreunul dintre clienţii mai turmentaţi ai stabilimentului de consum să greşească uşa spre closet şi să năvălească, sub presiune, drept în sala de clasă.

Dar, cum, la pogorârea mea acolo, sala de clasă era ferecată cu un lacăt antediluvian, am pătruns mai întâi în hambarul cu umbre şi cu ecouri de grotă al cârciumei, acolo unde am fost luat iute-n primire şi salutat cu adânci salamaleicumuri de Ersun Şefic, nume predestinat, se pare, pentru că, până la sosirea mea imprevizibilă, el fusese Benim Şefic – Şeful cel Mare – adică, singurul care, în drumurile sale, după spirtoase, ţinea periodic legătura cu Sfatul Popular Gargalâc, colportând, traducând şi prelucrând pentru cei două sute de consăteni ai săi ultimele hotărâri de partid şi de stat – cote şi impozite, în marea lor parte.

Pentru că, aşa cum aflasem deja, toată populaţia de la Ada era formată din tătari de la Crâm, sosiţi şi stabiliţi acolo, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub conducerea a doi legendari fraţi Şamanu.

Salonul, ca un staul mai mare, cu grinzi solide din fag, la vedere, mirosea a tutun de peliniţă şi-a alcool de sfeclă. Pe jos, foarte practic, fusese împrăştiat, fără economie, un strat gros de nisip roşcat, amestecat cu pietricele ovale de râu, şlefuite ca sticla.

De pe grinzile din dreapta şi din stânga barului, un fel de tejghea soioasă, din lemn negeluit, se legănau, ca nişte candelabre din argint foarte vechi, câteva legături de calcani afumaţi, pe care sarea vânătă, obţinută prin evaporarea apei de mare strălucea boreal şi îndepărtat, ca metalul. La masa îmbrăcată-n muşama, de lângă ambrazura ferecată a singurei ferestre, aşezaţi pe nişte dovleci dolofani, doi localnici şuşoteau pe limba lor, cercetându-mă stânjeniţi cu ochi subţiri, oblici şi bănuitori. Poate şi pentru că niciodată nu venise cineva pe-acolo, ca să le dăruiască ceva, ci numai ca să pretindă sau să ia, pur şi simplu. Chiar dacă pufoaicele ruseşti, pe care le purtau cu dezinvoltură, în plină vară, dovedeau totuşi că mai şi căpătaseră oareş’ce, câteodată. După multă şi scălămbăiată negociere, în limba gimnastică, fără îndoială.

Când a aflat că eu sunt noul dascăl, Şefic a sărit de câteva ori pe vârfurile picioarelor, pentru că, chiar el, personal, avea două fete eleve, una-într-a III-a şi alta-într-a IV-a.

– Şi mă gândeam aşa, cu groază, că iar n-o să ne trimeată niciun învăţător dă la regiune şi-o să se aleagă prafu’ dă copiii-ăştia, 53

care abia d-au apucat şi ei să scrie-n năsip şi să cetească pă litere.

Da’ uite că nici nu te-am întrebat dacă rămâi aici, la noapte? ca să-ţi pregătim masa şi culcuşu’ de seară. Că, de dormit, poţi să dormi la Gearîp-Baba care stă singur în patru odăi, cât nuca fiecare, are un televizor Cosmos 3 şi vorbeşte foarte bine româneşte, c-a fost şi pe front de vro doo ori. Iar, de mâncare, se va ocupa soţia mea, Perian, care e şi asistentă medicală p-aici – Că nu suntem chiar aşa, neşte sălbatici, cum s-o fi dus vestea!

– E bine! dar bine de tot ar fi dac-aş putea să văd şi eu clasaia de şcoală!? că până la începerea anului şcolar mai e doar vreo săptămână de zile, acolo.

– Păi, se poate, că, uite, cheia e încă aici, pe tejghea, lângă piatra lu’ dom profesor Ştefanache Agiu, cu care ne-am procopsit anu trecut!

III. Clasa, cu duşumele măslinii şi cu pereţi neglijent văruiţi, odinioară, de mult, in illo tempore, mirosea suportabil a motorină şi-a urină de şoareci. Am numărat, mai întâi, vreo cinci bănci înguste de brad – model Pazvante Chioru’, bănuiesc.

Pe spatele uşii, se deschidea larg, prins în piuneze ruginite, un afiş cu o fetiţă-pionier care, salutând pe ruseşte, îi mulţumea din inimă Patidului nostru, iar, pe peretele din fund, părea improvizat un cuier dintr-o scândură de fag şi câteva carmace tocite pentru laban, pe când, în colţul cel mai îndepărtat, veghea, cât de cât pe picioarele lui, un dulap şoldiu şi expirat, care nu părea să mai adăpostească nimic. Ferestrele înalte şi înguste, de penitenciar părăsit, erau blocate cu scânduri bătute în cruce şi, evident, nu mai aveau perdele sau geamuri, presupunând că le avuseseră vreodată.

Catedra uşchită şi descleiată prin colţuri semăna mai mult cu roza vânturilor, dar tot mai păstra, pe deasupra, o zdreanţă roşie, rămasă, pesemne, de la ultima întrunire ritual-tribală a Învăţământului-Politico-Ideologic-de-Masă.

Mai târziu, după ce, spre entuziasmul discret al lui Şefic, refuzasem o votcă spicială, din partea casei, aflasem, din bucăţi, că dom’ profesor Agiu, predecesorul meu, avusese un foarte pronunţat şi nestins dar al suptului, iar procesul instructiv-educativ se des54

făşura mai mult de la sine, cu bătăi la palme şi cu monitori, adică: Lecţiile mergeau strună! Nu învăţa nimeni nimic! cum bine scria Delavrancea cândva, pe la începutul procesului de veşnică tranziţie dintre Cartierul Fanar şi Piaţa Pigalle.

De altfel, învăţământul primar de la Ada fusese conceput în sistem simultan, adică toate clasele în aceeaşi sală, dascălul urmând să lucreze, pe rând sau simultan, cu grupa de clase I şi a III-a (7 păpuşi japoneze delicate, sfioase şi sclipind de inteligenţă) ori, după oportunităţi, cu grupa de-a II-a şi de-a IV-a (11elevi).

Aşa că Ştefanache îşi alegea câţiva monitori dintre elevii mai mari şi mai luminaţi pe care îi însărcina să lucreze cu ceilalţi mai mici, urmând să-i verifice, personal, pe toţi, o dată pe trimestru, cel puţin.

Iar el îşi petrecea timpul, alături, rezemat de bar şi gustând perpetuu din votca pe care Şefic, tată de eleve premiante, i-o turna succesiv şi cu neprecupeţită atenţie.

– Uite şi-acuma mai este, acolo, în colţ, pe tejghea, piatra lui, a jubilat Şefic, arătând-o.

Era un pietroi rotund şi frumos şlefuit de ape, cu care, am înţeles, dom’ Agiu bătea puternic în peretele despărţitor, când glasuri rebele de copii neastâmpăraţi răzbăteau până la urechile lui. Atunci, fata din clasă, lăsată monitor la catedră sărea în picioare şi striga la ceilalţi: – Opaa, bate Toar’şu! Aţi încurcat-o! Da’ să nu ziceţi, pă ormă, că nu v-am spus!

Totul, în limba română, pentru că prima regulă pe care o instaurase noul profesor (nou mereu, din moment ce, în fiecare an, venea altul) era că, la şcoală şi împrejurimi, nu se vorbeşte decât în limba română!

– Ceea ce e valabil şi pentru voi, bă, lifte păgâne!, le strigase el şi clienţilor mai statornici ai Bufetului, că, uite, n-aş vrea să mă trezesc, mâine-poimâine, că mă blestemaţi şi că mă spurcaţi pă chinezeşte şi, odată cu mine, toată rânduiala de partid şi de stat pe care Eu o reprezint aici. Acuma eu nici nu pretind, carevasăzică, că n-aveţi voie să vorbiţi între voi. Ba, chiar să vorbiţi până vi s-or lipi buzişoarele dă urechi! Numa’ că cine vorbeşte pă turceşte o beleşte! În orice caz, şcoala mergea strună, chiar dacă, după vreo două luni de asediu neîntrerupt, şoarecii reuşiseră totuşi să pătrundă în fortăreaţa paralitică a dulapului şi să halească definitiv atât catalogul 55

elevilor, cât şi condica de prezenţă a profesorului, care, oricum, îşi lua, periodic, mai lungi sau mai scurte concedii săptămânale ilicite, ori de câte ori se putea lipsi de paharul nesecat al lui Şefic şi de peştele donat, voluntar-obligatoriu, de elevii mai mari, pe care chiar el îi trimitea zilnic la pescuit.

– Adecăăă, şcoala vieţii, nepoate! Dăgeaba te holbezi la mine ca Timur Lenk la cămilă! Pentru că şi Ilici Belelenin ăla, dă m-a trimes pă mine aici, era tot d-al vostru, îmi pare!!

IV. De aceea, pe 15 septembrie, când i-am pus să şteargă tabla şi m-au văzut cu creta în mână lângă catedră, elevii s-au speriat ca de-o arătare de pe altă lume, iar, după ce-am reuşit să-i învăţ, pe toţi, poezia cu Vine ploaia, bine-mi pare!, localnicii au început să mă venereze, cu spaimă şi cu umilinţă, ca pe-un vrăjitor, mai ales că, spre seară, chiar a plouat în averse, prima ploaie mai sănătoasă, după două luni de secetă.

Cinstit totuşi, cea mai mare surpriză am avut-o chiar eu, pentru că elevii erau curaţi, atenţi, disciplinaţi şi iluminaţi de-o inteligenţă nativă, molipsitoare. Iar Filiz Abduraman, prima în defunctul catalog, după cum recunoscuse singură, îmi citise Ardealul de Nicolae Bălcescu, un text foarte greu, cu misterioasă armonie arhaică şi cu instinctuale ecouri retorice.

Astfel, când a sosit şi prima inspecţie, Alexandru Lupeş, profesor de fizică şi director-adjunct la şcoala de centru, m-a găsit cu creta în mână şi cu diapazonul pe catedră, ca pe domnu’ Trandafir. Şi tot aşa m-a găsit, la prima lui vizită intempestivă, un mongol mic, rău şi bine trotilat, care-a năvălit devastator pe uşă, s-a repezit în copii, a înhăţat vultureşte vreo câţiva, la-ntâmplare, lovindu-i cap în cap, cu sadică voluptate şi pălmuindu-i zgomotos-îndesat prin vacarmul de ţipete şi de lamentaţii chirăite. Apoi, mai răcorit, parcă, s-a prăvălit spre catedra unde-mă nevoiam, cu înfricoşată timiditate, să mă baricadez şi, cu un deget fluturat pedagogic prin aer, mi-a strigat, cu satisfacţia celui care şi-a încheiat ireproşabil prima sa misiune educativă: – Bagă bine la cap, dom’ profesor! la ăştia, bătaie le trebuie, nu artimetică!! Bătaie! Bătaie! Bătaie! Că copiii oamenilor e draci 56

curaţi!! Ţine minte! Da las’ că mai viu eu p-aici! Aţi auzit, bă, bandiţilor?!!

Oricum, până la inspecţia lui Alexandru Lupeş, voluntarul educator vindicativ şi feroce mai năvălise de vreo două ori printre noi, în tămbălăul de groază tumultuoasă a copiilor care încercau să se strecoare prin ferestre sau să intre-n dulapul-capcană, toţi deodată.

– Mă, băiete, îmi spusese Alex, mai târziu, la o cafea turcească, servită pe dovlecii-fotolii ai lui Şefic, mie-mi pari un om de treabă şi bine intenţionat. De aceea, vreau să fiu cinstit cu tine, cu speranţa că totul va rămâne-ntre noi şi că toată lumea va fi mulţumită.

Cred că de informatorii securităţii ai auzit şi tu, chiar dacă norocul te-o fi ajutat să n-ai de-a face cu ei. Uite, ce vreau să-ţi spun, eu am căzut în plasa asta încă din facultate şi nu m-au mai lăsat din mână de-atunci... – ...ăăă... că... duşmanii poporului, căăă lupta de clasă..., vigilenţa revoluţionară... Tot tacâmu’, plus felu’ patru!

Până când a-nceput să-mi placă şi mie că cineva mă consideră atât de important, încât să-mi dea dreptul de Judecată (adică de viaţă şi de moarte, dacă mă-nţelegi bine!) asupra semenilor mei, care, dintotdeauna, s-au cam şters pe sub coadă cu părerile mele. Aşa că, vrând-nevrând, am scris, la viaţa mea, măi colega, mai multe pagini, decât Iorga şi cu Sadoveanu, la un loc! Ceee, te joci!?

– Înţeleg!

– Înţelegi pă dracu ghem! Stai, să-auzi! Uite, mai dăunăzi, mă cheamă la primărie Criveanu-ăla, care-i mare secretar Pî Cî Rî al Râsârî, pă la Inşpectoratu-ăla Regional dă Dresat Maimuţe.

– Îl cunosc!, că el, personal, m-a exilat la Ultima Terra.

– Da, dar asta nu-i bine de loc, pentru că, adesea, sunt şi oameni pe care ar fi fost mult mai bine să nu-i fi cunoscut niciodată!

– Şi?

– Şi-şi cam punea singur cenuşă-n cap că nu te-a verificat îndeajuns când te-a trimis să predici de capu’ tău în pustiu, unde ai putea să spui şi să faci, nestingherit, cam tot ce ţi-ar trece prin bibilică... Aoleu!... aoleu! aoleu!... şi că, d-aia, m-ar ruga pe mine, în numele tovarăşului maior de securitate Barbu, să trec, măcar o dată pe săptămână, prin Ada, să te caut, să te observ, să vorbesc cu oamenii, cu elevii, să bag la cap şi să scriu, săptămânal, câte-o notă 57

informativă detaliată despre tot ce faci, ce vorbeşti, ce gândeşti... e.tî.cî...e.tî.cî... e.tî.cî.

– Şi?

– Păi, dacă pă Criveanu-ăsta pot să-l trimit la moaşe-sa pă gheaţă, orişicând vreau eu, pă tov. maior Barbu nu pot să-l refuz, că mă trezesc dimineaţa, la Gherla, bot în bot cu ăia pă care chiar eu i-am trimes acolo!

– Şi?

– Şi, uite ce vreau să te rog, eu sunt un capsoman d-ăla dă fizică şi nu prea am darul poveştilor, aşa că nu prea ştiu cu ce-aş putea să umplu trei-patru coli pe săptămână cu vorbele, gândurile şi păcatele tale.

– Şi?

– Şi m-am gândit eu că cel mai bine, pentru toată lumea, ar fi să-ţi scrii singur notele astea informative despre viaţa şi activitatea ta, că, orişicum, tu ştii cel mai bine ce-ţi fierbe pă sub capace.

– Adică, să mă torn singur, carevasăzică!?

– Da! Da’ mai cu milă, aşa, şi mai cu machiaverlâc! Adică să nu te faci nici curat ca lacrima, dar nici să nu te trimiţi singur la ocnă!

– Păi, mai întâi, să-mi dai şi mie un model de notă informativă din asta.

– Uite-o-aici! O aveam pregătită!, exclamă el foarte mulţumit şi scoase un plic cafeniu din caietul studenţesc pe care-l purtase pretutindeni cu el. – Uite-o! Dar nu uita, treb’e diplomaţie dă negustor grec şi şmecherlâc dă vulpoi fără coadă! Da’ las’ că nu eşti tu nici prost, nici sinucigaş! Te văd eu!

V. Iar acum, iată că mă pregătesc de pensie, dacă mi-or mai da ăştia vro pensie, până ce nu recuperează Tezaurul de la ruşi... Adicăăă, la Paştele Cailor! Dar care cai?, mă întreb totuşi, pentru că pe ultimii trei-patru i-am mâncat chiar eu, cu ghiudem şi pilaf, în anu-ăla în care-am hălăduit pe la Ada. Iar asta, în vremuri atât de îndepărtate, încât nu mi-aş mai aduce aminte mai nimic, dacă nu m-ar fi luminat Sfântu’ Glagorie să păstrez nişte copii după notelealea informative pe care singur mi le-am compus şi care, acum, îmi ţin loc de biografie.

58

Şi, uite, că pe prima, din 30.09.1976, o am chiar aici, în faţa ochilor!

O adevărată operă literară, nepoate! Deşi am fost nevoit s-o semnez cu numele constipatului ăla de Lupeş, adică sursa, că eu eram obiectivu’. Ia, fii atent!

Tovarăşe Maior, În conformitate cu planul operativ, stabilit de comun acord, ultimele trei zile mi le-am petrecut la Ada, pentru a observa şi a influenţa obiectivul Robinson (Ăsta eram eu! Îmi plăcea!), pe care, miercuri, la prânz, l-am găsit în clasă, vorbindu-le copiilor despre faptul că pământul este rotund şi că execută două mişcări simultane în sistemul nostru solar, conform concepţiei marxist-leniniste despre lume şi viaţă, drept pentru care l-am şi felicitat, după ore, şi i-am recomandat ca, la astfel de lecţii, să mai invite şi părinţi-ai elevilor, dintre cei care pricep româneşte, evident. Pe urmă am stabilit data şi ora următorului seminar al Învăţământului-Politico-Ideologic-deMasă, pe care el s-a oferit să-l conducă personal, dacă îi voi procura documentele necesare. Iar, în punctul ăsta, i-am recomandat, desigur, o mai constantă pregătire ideologică şi mult mai multă iniţiativă personală, cum ar fi, de pildă, un abonament permanent la organul clasei muncitoare Scânteia. Deoarece, mai târziu, într-o pauză, un elev pe care l-am întrebat, la-ntâmplare, ce sărbătorim noi la 23 August, mi-a răspuns, textual: La 23 August, noi nu sărbătorim nimic, da’ la voi, la români, mi se pare că-i Paştele Morţilor! Impunându-se, aşadar, o imediată intensificare şi eficientizare a muncii de educaţie patriotică a tinerei generaţii.

(Ie-fi-ci-en-ti-za-re... I-auzi!?, a silabist Lupeş. Bă, eşti dă groază!! Dă unde dracu’ le scoţi?!, că eu nici nu pot să le pronunţ!?!).

Mai ales că ar trebui să mai remarc şi faptul că s-a integrat foarte bine în comunitatea locală, fiind iubit de copii şi respectat de adulţi, care îl caută şi îl consultă în toate problemele mai importante.

Totuşi, ţinînd cont de posibiltăţile lui de influenţare pozitivă, mai şi greşeşte uneori, dar din naivitate şi din generozitate, în primul rând.

Spre exemplu, a fost de acord să redacteze, în numele localnicilor, şi să pună la poştă o cerere adresată înaltelor foruri de partid 59

şi de stat, prin care se solicita aprobarea construirii unei moschei la Ada, cu sprijinul Consulatului Turc, probabil.

Cât despre timpul liber, se pare că şi-l petrece citind sau pescuind, atunci când nu e împreună cu Nevin, o nepoată de-a lui Gearâp, stabilită la Năvodari, care ar necesita, poate, o urmărire operativă mai specială, pentru că, prin ea, se poate ţine legătura cu Consulatul Turc şi cu alte societăţi islamice internaţionale, care denigrează sistematic democraţia internă a Statului nostru.

Căci, ţinându-se cont de puternica influenţă reacţionară a oficialităţilor turce din Dobrogea, se recomandă ca, pe viitor, să se trimită la Ada numai cadre de nădejde şi cu o înaltă conştiinţă partinică, ca să nu mai vorbim de atitudinea fatalist-orientală a bătrânilor de acolo, care poate deveni contagioasă.

De pildă, ieri, când am încercat să-l ispitesc pe Gearâp-Baba, acesta s-a eschivat evident, descântând cu nasu-n Coran: – Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci, că eu sunt mort de mult!

Uite, mâinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numai neşte umbre şi umbre de umbre. Căci frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja, dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul Abd-al-Djabbar m-a uitat.

Da’ m-a uitat, numa’ puţin, aşa, căci niminea nu scapă dă Dreapta Lui Judecată şi nimini, cu lacrima sau cu sângele său, nu poate să şteargă sau să modifice nici macar o singură buchie din Cartea Faptelor Sale. aşa!!

Cu toate că eu sunt convins că, la noi, la români, nu-i tot (Exerciţii de autoficţiune, proză, revista „Conta”, literatură, artă, atitudini, Nr. 7/2011)

60

DES-FACEREA LUMII

Pentru că nouă, care-am sosit după ce Dumnezeu a făcut lumea, nu ne-a mai rămas decât s-o distrugem.

(Apocriful necredinciosului Toma)

Ultimul sediu al CAP-ului fusese amenajat, pe la începutul anilor ’80, într-o magazie dreptunghiulară de piatră, care, străjuită de nuci uriaşi, încheia latura de est a satului, de mai mult de-o viaţă de om. Iar primii colonişti sosiţi dinspre Cadrilater îşi aminteau că bulgarii care tocmai plecaseră, prin schimb de populaţie, îşi închiseseră acolo obiectele mai de preţ pe care nu avuseseră răgazul să le încarce şi să le ia după ei, din prima, lăsându-l pe Peciu Mitcata să le păzească, cu-o flintă ruginită şi-un câine ciobănesc veşnic flămând.

De altfel, tot grindul era cutreierat de haite de câini părăsiţi care, în nopţile cu lună plină, îşi plângeau lugubru stăpânii sau numai setea şi foamea, deşi unii turbaseră tocmai pentru că băuseră apă salmastră din laguna Sinoe şi pentru că începuseră să se mănânce între ei, după ce vitele rătăcite printre lacuri descoperiseră o făşie de trecere spre Portiţa şi spre Gurile Dunării, unde se vărsaseră nevăzut în marea de turme ale gospodarilor ostroveni.

Oricum, de la început, clădirea perfect dreptunghiulară, care era cea mai bătrână, cea mai înaltă şi cea mai solidă de-acolo, degaja o nobilă eleganţă a simplităţii şi-a simetriei, ca Acropolis, păstrând, cu umilinţă, proporţiile. Şi, tot simetric, părea aşezată la marginea întregului pământ locuit , fiind situată pe un piedestal pătrat de loess nisipos, cu frânturi de marmură albă şi cu fragmente ceramice la suprafaţă (cam prea elaborat, ca să fie natural), exact de cealaltă parte a promontoriului natural cu care se sfârşea, spre Buhaz, podişul de cretă împietrită al Dobrogei. Şi, tocmai de aceea, arheologii lui Pârvan scormoniseră pintenul acela, în lung şi-n lat, ţinând cont că, timp de un mileniu, fuseseră atestate, prin zonă, mai multe schile şi porturi efemere: genoveze, bizantine sau otomane (Zanauarda, Grossea, Karakermen, 61

Kara Harmanlâk, Castel Negra, Civitas Nigra, Caraharman), care încercaseră să suplinească, temporar, colmatarea naturală şi izolarea definitivă a bazinului portuar de la Histria.

Dar veneraţia de care s-a bucurat, până mai ieri, această hardughie anistorică mi se pare firească azi, când mă gândesc că alte edificii reprezentative ale satului mai erau doar biserica zidită de mocani din chirpici asirieni, puşi pe lat, destul de impozantă, dacă n-ar fi fost acoperită rudimentar cu paie; plus geamia seculară din calcar sarmatic şi cu moschee săracă, din scânduri văruite; cârciuma lui Lică Aianu, cu larg pridvor ţesut în stuf şi-n papură, ca o mustărie statornică; căşăria şi măcelăria de la Casapchioi, zidite, prin hazard, de bulgari în stilul arhitectonic al Hanului lui Manuc, şi, eventual, Căminul cultural Ana Pauker, al cărei nume se vrusese perpetuat de către comuniştii locali (alde taie-paie, şi târâie-traistă) la presimţirea întemeiată că, foarte curând, se va afla, din Scînteia, desigur, că Mama Tuturor Oropsiţilor a murit glorios la datorie (adicăăă... împuşcată, drept în cap, ca un câine – şi chiar de securistul pus s-o păzească, probabil).

Prin ’43, sosiseră în sat primele trupe germane aliate, un regiment de vioi ostaşi-constructori, care, în numai trei zile – minune nemaivăzută! – improvizaseră două betoniere foarte eficiente chiar la bohazul dinspre Taşaul, acolo unde, printr-un canton din lemn muruit se termina calea ferată din această parte a ţării.

Iar gara aceea firavă avea să se numească Betonaj încă vreo treizeci de ani, chiar şi când foarte puţini îşi mai aduceau aminte de ce.

Nemţii, după cum am şi văzut, mai apoi, aveau misiunea, ca, după modelul de la Zidul Atlanticului, să construiască, pe Capul Midia, o salbă de cazemate inexpugnabile, iar, în curând, chiar apăruseră câteva rânduri succesive de fortificaţii bine mascate la teren, începând de pe plajă şi până la Magazia Noastră, transformată şi ea, peste noapte, într-un fel de Cartier General al şantierului provizoriu (Magazia Nemţească, după cum avea să se numească, apoi).

Până când, într-o noapte senină din august, ne-am trezit, ca sub bombardament, în salve de explozii şi şuiete care clătinau pământul din temelii şi ridicau deasupra mării limbi înflăcărate de fiare ale apocalipsului şi incredibile fulgere globulare, care se spărgeau cu 62

inflorescenţe explozive în mii de şrapnele mai mici, tunând, scrâşnind, ţiuind, durduind, răbufnind...

A doua zi abia, am înţeles că trupele germane de pe Midia se retrăseseră în grabă, dar nu înainte de a da foc unor documente sau materiale şi de a arunca în aer depozitele de armament. Şi tot de-a doua zi, alde Ghiţă Balamuc şi cu fraţii Chiţorac au început să dea târcoale Magaziei cu gând să pătrundă într-un fel acolo, ca să vadă dacă nemţii n-or fi uitat cevaşilea. Dar marele lor noroc a fost tocmai întâmplarea că n-au găsit niciun meşteşug potrivit, ca să pătrundă acolo.

Deoarece, previzibil, peste numai o săptămână, sosiră şi trupele sovietice ielibelitoare, care îşi stabiliră comandamentul la Năvodari, de unde trimiseră apoi şi câteva tentacule prin împrejurimi.

Iar, la noi, ajunseseră, într-o joi, spre seară, în două camioane deşelate, Molotov, din care coborâseră nişte calmâci tutunii, cu ochi mici şi borfaşi, care te cercetau ca la raze, că pe nea Petrea Uzum, care-avea la el două monede mari de argint, d-alea d-adevăratelea, cu Regele Mihai, l-au şi chemat mai în faţă şi i le-au extras drept la fix, de parcă nu le-avusese niciodată. Păi, ce te joci?! Şi numaidecât, ţâşti-bâşti!, s-au şi apucat să spargă lacătul de la Magazia Nemţească, unde, Arma Secretă!, au dat, mai întâi, peste neşte bidoane din tablă d-aia văruită, pline ochi, cu alcooooool!!!, frate!, d-ăla străveziu, curat şi aburos ca bomba atomică! Iar, mai întâi, s-a apropiat d-un putinei mai dolofan şi mai plin chiar sergentu-ăla al lor, cu stea în frunte, Tavarâş Halpâş!, care-a umplut o cană de tablă cam cât pumnu’-aşa şi-a dat-o cu noduri mari pe gât, ca şi cum ai înghiţi un arici. După care s-a retras vreo cinci paşi, clămpănind din gingii ca peştii şi clipind cam prea des.

– Haraşo!!, a zis. Davai!

Că, pe urmă, s-a-ngrămădit toată şatra lu’ Pelicanoşa (davai! kakai! guleai! nikalai! panimai! hara-hai!). Cu cănuţele-n palme şi cu limbile scoase, ca babele-alea care-au murit înghesuite la pomană... Lumina dă la Răsărit, nepoate! Ce te joci!? Şi, urgent, s-au pus pe orăcăit şi pe hălălăit (Cu Katiuşa! Sullicuşa! Sta-lin! Mi-ciu-rin! şi Krem-lin!), numai draci bălţaţi, d-ăia, d-ai lor!

Atâta doară că-a doua zi i-am găsit pă toţi cu burţile-n sus pe marginea şanţului, ca pe şobolanii-ăia care-a mâncat prăştina de la 63

cazanul de ţuică şi-a murit fericiţi. Că, după cum am priceput, mai pă urmă, ăla nu era spirt de băut, vere, ci alcool d-ăla coclitic, care mierleşte şi crocodilu’, bre!

Dar ce să vezi pe urmă?! Parastas! Halimai! Tras cu puşca-n Dumnezeu! Jale mare!! Că până seara, au dat buzna peste noi, pe rând, sau toţi deodată şi fiecare cu liota lui, maiorul rus de la Năvodari, Rodion Davaipalton-ăla şi cu căpitanul Serghei Daisăbei-ălălalt, plus autorităţile româneşti: prefectul de Constanţa, comisariişefi de la Poliţie şi Siguranţă, secretarul P.M.R., Ion Ilici Cufurici şi, moţ la rahat, chiar nea Cateof-ăsta-al nostru, de la Partidul Muncitoresc Tehalesc.

Mai întâi, de la ruşi, n-am înţeles mare lucru, dar, după cum scoteau la flăcări şi la draci bălţaţi pe nas şi pe gură, tot am priceput că încercau să ne iesplice că noi i-am omorât pe tovarăşii lor, după cum a presopus, imediat, şi-ai noştri, dă la poliţie şi dă la siguranţă.

– He, he, he, cum să-i omorâm, bre?, a râs nea Papin. Păi, ei se frichineau p-aici cu balalaicele pă burtă şi cu-o tonă dă cartuşe pă umeri, iar noi ne holbam la ei cu ochii scoşi ca la melci şi cu mâinile-n cur. Păi, puteam noi să le turnăm şoricioaic-aia pă gât!?

Ori sunteţi proşti?!

Pă urmă, ia uitaţi-vă bine? E vrun rănit?! Lipseşte vrun cartuş?!

Iar acum chiar cred că asta ne-a salvat atunci, pe loc, că, de plătit, am plătit cu vârf şi-ndesat, mai pe urmă.

Dar, uită-te bine că, de-aici, se vede bine Monomentu’, că le-a făcut şi monoment (Adecăă, Monomentu’ Marelui Soldat, înecat în Rahat!).

Că-n vro trei zile-aşa, a venit neşte ruşi c-un tanc gârâit şi mai murdar decât porcu’, cu care-au scos piatr-aia bălană din faţa Magaziei, un cataroi patrat şi şlefuit ca geamu’, târât cândva, cine mai ştie când, de pe la Histria şi pus aici, ca treaptă şi ca pridvor, la Magazie.

Iar, după ce l-a hârşâit acolo, unde-l vezi, s-a apucat Meşterustrică-şi-drege dă-frică să zgârâie pă el o stea d-aia-n cinci colţuri cum avea şi eI, drept în frunte – semnu’ lu’ Mamona, nepoate! Şabia mai pă urmă i-a turnat, pă deasupra, Monumentu-ăsta, care-i tot dân cementu’ nemţilor, săracii. Acu’ ce haraiman dă Monoment o mai fi şi-ăsta, nici eu nu prea ştiu!??

64

Că, na!, uită-te şi tu, zici că-i Maimuţoiu Fără Coadă, Moartea la Dentist sau Dracu’ pă Comoară!!

– Monomentu-l văd eu, am zis îngândurat. Dar unde-i Magazia?

– Păi, Magazia, să vezi!! Că de-acuma, ea e chiar aici, calci pă ea şi, pă orice-ai pune mâna, pui mâna pă ea !

Asta, pentru că, în 1950, cu drug-ul sovietic bine înfipt în spinare, am început colectivizarea agriculturii, adică chestia aia cu: Puneţi voi mâna pă seceră, că vă dăm noi ciocanu’! Şi, cât-ai zice aoleu, ne-a colectivizat, dă dracu ne-a loat!

Da’ tot Magazia noastră a fost buricu’ pământului, că, la-nceput, tot acolo-au adunat toţi caii pe care i-a scos cu toba, cu chirăiala şi cu puşca dupân grajdurile noastre, ca să-i facă salam lu’ păgânuăla dă Stalin. Mânca-l-ar Samodiva, ghiudem, să-l mănânce! Şi tot acolo-au vârât şi primul tractor sovietic, un KD pă şenile, care mergea, când mergea, numa’ pă bază dă carne, ouă, lapte şi brânză. Că nouă ne-a rămas numai loboda, ştevia şi cu ceapa. Şi tot aşa, până pă la începutu’ anilor 80, când ultimul preşedinte, tov. Gică Cioroianu s-a gândit să facă, din Magazia Noastră, un fel de Casa Poporului, bre! – în care s-adune la un loc toate, dar toate birourile C.A.P-ului Omul Nou (adică, Omul-Bou, cum îi zicea toată lumea.).

Iar, cum C.A.P-ul avea mii de hectare nedeclarate prin bălţi, sigur c-am făcut cincinalu-n trei ani jumate şi-am căpătat aprobarea să cheltuim şi să renovăm. Ba chiar ne-a trimes bardidu şi vro trei echipe de tovarăşi sulifrici, dă la oraş, d-ăia cu ochiu’ cât sarmaua şi urechea ca pâlnia, care, după ce-a râcâit zidurile, pă dânafară, le-a raşchetat, le-a fasonat şi le-a încolorat, dă credeai că-i Hotel Rex, dân Mamaia, băi puţă. Înlăuntru însă, a bătut parchet cum îi sticla, a văruit tavanul, oglindă, şi-a agăţat acolo, sus, o mie şi una dă neoane cu bec, care, când era aprinse toate odată, damblageai, vrând-nevrând, dacă nu rămâneai orb, ca râma! Că, la sfârşit, a adus, dân Franţa, dă la Odesa, şi-o mie dă plăci duble dă PAL melaminat, cum nici nu mai văzusem noi, neam dă neamu’ neamului nostru! Şi-a încopciat înăuntru un fagure dă camere, colidoare şi odăiţe, că, dacă dai colţu, nici nu-ţi mai găseai singur curu’. Că numa’ Birou’ 65

Preşedintelui avea singur vro treij dă metri patraţi: cu recamier, lavabou, săpun, oglindă, pieptene, telefon, patifon, televizor şi cu veceu personal, ca la preşedinţii Americii. Păi, ce te joci!?! Da’ noroc mare a fost că nea Gică nu ştia să cetească, că-nnebunea, tată, dă câte cărţi îi puseser-ăia acolo! Şi mai era şi-un birou pentru secretară – o molimă, fătu-meu, care să futea şi cu ochii!!! Pă urmă, contabili, socotitori, pontatori, câte-un birou pentru fiecare, neică, ca să nu să-ncurce la frecat barba şi la ros-os. Plus Camera Agronomului şi Colţu’ Agitatorului, şi recesământ şi cadastru şi taxe, amenzi, reţineri, dări, cote şi impozite, dă’ rămâneai fără pene pă tine, ca gâsca opărită!

Că era toată treab-aia, cum îi farfuria cu colivă, pentru muştele verzi, nepoate!

Păi, ce să-ţi mai povestesc, c-aveau şi-o bucătărie în care se cocea numa pentru iei, iar Mitu Glonţ, brigadieru-sezonier dă la grădină, pusese, într-o aplecătoare afumată, dân spate, un căzănel pentru ţuică – inox sută la sută! – care bolborosea, zi şi noapte, ca termocentrala dă la Ovidiu. Că umbla toţi ca strafiile, ţiindu-se de garduri!! Curat, Spitalu dă Glumeţi, secţia Furioşi!

Io, unu, am fost numa o dată p-acolo, că, dă cum intrai, te lua în balon ăia dă la biruri şi taxe, care nu te lăsa până nu-ţi lua şi fesu’ dân cap. Am fost c-o cerere, ca să-mi dea şi mie voie să m-angajez pălmaş la USAS, la acid cufuric d-ăla, c-aveam acolo un leat care câştiga şi-o căciulă dă sute, pe-o lună, başca abonimentu pă rată.

Da’ aci, la birăuri, era numa poze şi săgeţi şi ziare lipite peste tot şi stele, şi secere şi ciocane, şi lenini şi stalini şi toată ceat-aia dă draci bărboşi care, cred io, că să certa între ei pă mămăliga şi pă brânza dă la mine, dân traistă.

Iar Cioroianu şedea prelins pă canapea, cu capul p-o pernă şi cu picioarele p-alta.

– Nu să poate, bre, nea Marine, că nu faci mata faţă-acolo, la saci! C-o să te boşorogeşti p-acolo şi-o să vii pă urmă la noi, ca să-ţi dăm noi pensie şi-ajutoare şi colaci cu marmeladă, şi câte şi mai câte.

– Nu mi-e frică, bre! că, cică, e totu-automat p-acolo.

– Automat, da! a rânjit el. Adică, apeşi pă boton, îţi sare sacun spinare şi fugi iute cu el pă scări!

66

tot!!

Şi uite-aşa, am rămas slugă la ăştia, pân’ ce s-a ales prafu’ de II.

Că demolarea totală a-nceput, ca ciuma, abia pân martie ‘90, când nimeni nu ştia cine pe cine vânează şi când toate scursorile-alea-activiste ieşiseră ca dihorii dângăurile lor şi se căţăraseră din nou în vârfu’ grămezii cu posmagi. Da’ păziţi tot dă miliţia şi dă securiştatea lor, dă pă vrmea lu’ Papură-Vodă. Reconcilierea şi consensu’ naţional cum zicea bulibaşa-ăla al lor. Adecăăă: Cască gura!

Să-ţi halesc friptura! şi Pune botu’ / Să-ţi iau totu’! Ceee, te joci!?!

Păi, nu s-a văzut!? Eu zic că s-a văzut, dă ne doare şi păru’!

Mai întâi, într-o noapte, fraţii Balamuc, cred eu, au săpat cu dalta peretele dă piatră şi-a scos giurgiuvelele dă la o fereastră, da’ geamurili s-a făcut zahăr-tos, că era numai sticlă pisată pă jos.

– Şi?

– Şi-a mai blestemat lumea, şi-a mai înjurat, şi-a mai dat cu căciulili dă pământ, da’ nimic altceva, că fraţii Balamuc era turnători la meliţâie dăn naştere! Plus c-avea un unchi dă mătuşă care fusese mare politurc d-ăla, dă partid. Şi tot el era la putere!!

Orişicum, într-o săptămână-aşa, toţi spectatorii şi benocliştii satului, dar cu ajutoare, cu răngi şi cu cotigi pă roate dă dacie a scos tot, tot, tot: Tot, domnule! Până şi uş-aia dă carpen dân faţă, care singură avea vreo tonă jumătate-aşa, şi toate giurgiuvelele, dă pă toate părţile, chiar şi p-alea dă la pod, că, dacă-mi dai o mie dă lei, nici acuma nu ştiu cum s-or fi căţărat pân’ acolo. Domni d-ăia, dă modă nouă/ fură cloşca după ouă!! Te joci!!?

Păi, stai, că mai greu a fost pân-a intrat înlăuntru, c-acilea a demolat la rând, cu schemă şi cu dichis, ca să nu scape nimica. Şi miliţienii şedea cu labele-n curea, să uita la ei ş-alegea: – P-asta o duci la mine!, – P-asta, la Victor!!, – P-asta, la dom’ secretar!

Păi, dac-a trebuit un milion dă ani, pentru ca maimuţa să se facă om, eu cred c-ar trebui, cel puţân, două milioane, ca să faci dân miliţian, poliţist. Şi numai iată că, după ce, panc-tranc, a scos lambriurile şi parchetul, a început să care şi zidăria – da’ piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă ca furnicile dă bălegar. Chiar dacă aicea a fost ceva mai 67

greu, pentru că pietroaiele-alea era zidite acolo dă pă vremea lu Burebista şi legate-ntre ele c-o belea dă cement, d-ăla draco-getic, dă făcea dalta scântei şi să clătina pământu’ când loveai cu barosu’!

Totuşi, mai întâi, a desfăcut acoperişul: grinzile, scoabele, cuiele popii, căpriorii, ţiglele (d-alea franţiosif, cu Leul, dă la Jimbolia), cartonu-asfaltat, tablele, olanele, tot! Iar toată trebuşoara asta, ziua-amiaza-mare, dă vuia satul! Şi peste tot lume, lume şi lume: moşi, babe, muieri copii, şchiopi, cocoşaţi, borţoase, chiori, şoimăniţi – care cu saci, trăişti şi tăgârţe, care cu cărucioare, cu cotigi şi cu teleguţe, ca la pomana lu Ceauşescu!

Că,uite, nici n-am cuvinte să-ţi spui! Sfârşitu’ Pământului, bre!!

Iar, după ce-a cărat cam tot ce era dă cărat dă pă diasupra, la vedere, s-a apucat (Dracu’ i-o-nvăţat!) să dezgroape şi temeliile, neşte pietroaie patrate de marmură, lustruite ca sticla şi pline dă înscrisuri, dă flori şi dă chipuri, aduse d-alde Pazvante Chioru’ dă pă la Histria, dă la sau dă la Celeris sau, şi mai d-aproape, dă la Caraharmanu’ nostru, d-aci.

Asta pân-a venit archeologii dă la Costanţa cu-o dubă albastră, ca la poliţie, şi-a început să cerceteze, pă rând, toate gropanele ce le făcusem noi p-acolo. Adică, mai mult să văicărea, să închina şi-şi scuipa sânguri în sân: – Ce-aţi făcut, bă, aţi distrus Patrimoniu’ Naţional?!

– Păi, nu l-am distrus, l-am recuperat! râdea nea Papin.

Dar ce să vezi!?, pă urmă toţi domnii-ăia şi vreo două doamne, care era tot cu ei, s-a-mprăştiat pân sat şi-a-nceput să cerceteze toate zidurili, trotarele, cuptoarele şi potecile, ca să recupereze ei tot ceam cărat noi dup-acolo. Şi unde vedea vro piatră mai albă-aşa sau mai lustruită, punea labele-n şolduri: – Ia scoate aia d-acolo!, zâcea. Aşa! Da’ şi p-aia rotundă dă sub coteţ!

Iar dac-aveai ghinionu’ ca pă piatr-aia să scrie ceva, atunci îţi dărâma tot gardul şi jumate acareturile. Că, în marchiză, la Gâgă a lu’ Balamuc a găsit o piatră pătrată cu-n călăreţ d-ăla cu fulare la gât.

Cavaleru’ Drac!, cum îi zicea ei. Aşa că i-a dărâmat casa dă tot şi-a dormit, în noapte-aia, cu vaca. Păi, bine i-a făcut, zău! că ăsta cărase cu şapte mâini şi cu zece picioare, ca cârcâiagu’.

68

Da’ ei n-avea dă un’ să ştie că tot satu era plin dă călăreţi d-ăştia dân piatră cioplită, că femeile îi punea cu faţa-n jos în bucătărie şi spărgea oase pă ei sau toca mărar şi pisa usturoi, după sitoaţie.

Acum, ca s-o spui p-a dreaptă, aveam şi eu, bine dosiţi, vreo zece bani d-ăia cocliţi şi-o statuie-momâie dăn argilă arsă-n coptor, cam cât un pui de mâţă, aşa, da’ nu le’or găsit. Da’ la vecinu’ Nelică a dat peste castronu-ăla dân cărbune cu trei picioruşe, cu care dădea el boabe la gâşte.

– Aoleu! aoleu! aoleu! Pagubă-n ciuperci!! Să vie poliţia! Poliţia! Siguranţaaa!!! Şi l-a bătut o săptămână, pă la poliţie, ca să spuie un’ l-a găsit, câte-a găsit şi câte mai era p-acolo. Că, pasămite, castronu-ăla era dă’ mai dă dânainte d-a face Dumnezeu lumea-asta, băi moţ. Dacă n-o fi fost chiar luleaua lu’ Dumnezeu sau tichia lu’ Nichipercea!

Păi, dar aşa cum!?

III. Şi cre’că, până la urmă, ne demola pă toţi, tot satu’, dacă pă la începutu’ lui mai, cerul dă la Miază-noapte nu s-ar fi bobotit negruvânăt-tăciune şi n-ar fi început un vânt d-ăla rusesc, cu praf roşu, cu nisip şi cu pleavă dă iarbă şi cu cenuşă dă cetăţi îngropate şi cu scântei dă la cazanele cu zmoală dân iad. Că umblam, toţi cu toţii, cu capetele-nfăşurate-n ştergare şi-n preşuri, ca balibanii-ăia dân filme, nepoate!!

Adică, stai! Că la-nceput a venit numa un praf roşu, cam cum îi cărămida aşa, da’ vechi şi ruginit şi clisos, că venea tomnai dă la Enisala şi dă la Măcin, unde-a putrezit până şi munţii! Că lumea asta a noastră e bătrână dă tot, nepoate, şi să bâţâie dân toate balamalele. C-a putrezit, uite, şi stâlpii care-o mai ţânea peste ape!

Pă urmă, vro cinşpe zile la rând, s-a umflat, s-a întărâtat şi s-a îndârjit haralia-vântoaselor lumii, c-a adunat peste noi toate frunzele pălite şi toate cioturile şi toţi ciurlanii dân bălţi, dă nici nu te mai vedeai om cu om. Iar casele, dân marginea dinspre Ghiaurchioi, nici nu să mai zărea dăloc, că le-acoperise tizicu’ şi prafu’ până dincolo dă horn, ca zăpada dă la Siberia, bre. Numai negară şi păiuş şi canafuri şi papură tocată şi gogoşi d-alea dă mărăcini peste tot! Că intraseră şi peste noi şi în case!

69

Acuma, eu cred că să supărase şi ceru pă noi. Că era când roşu ca focu’, când vânăt ca buba, când negru ca păcura. Iar uliţele era ca neşte râuri dă praf şi dă frunze uscate şi, când te duceai oareunde, te scufundai până-n brâu şi până-n butucu’ dă la roata căruţii.

Da-ţi dai seama ce-a fost, când a plouat!?? Că eu, aşa glod şiaşa fleşcăială, n-am mai văzut dăcât odată, dămult, la Silistra când, chiar în mijlocul târgului, la Hanu lu Rusi Cavasu, un deliu călare s-a-necat în mlaştină, cu cal cu tot. Asta e!

Iar pă urmă, vântu-ăla a împins toate apele denspre Razim şi Sinoe şi-a acoperit tot grindu’ Chituc, bre, cu stâne şi cu cherhanale cu tot, iar, apoi, a năvălit peste limanu dă la Săcele, până-n buza satului nostru. Uite-aci, după colţ. Că doo luni am trăit pe-o insulă pustie, ca Sfăntu Dănilă Sihastru, ăla. Însă peşte am avut, ca-n Maliuc, c-a ieşit crapul la bătaie şi toată lumea era la vânătoare prin smârcuri: cu roata, cu ţeapa, cu minciogu, cu bâta, cu ce să găsea.

Că numai eu am umplut atunci o putină dă icre, nepoate.

Da cel mai greu şi mai greu a fost cu apa dă băut. Noroc cu ploaia!

Că toate zoaiele-alea dân bălţi năvăliseră şi-n apa fântânilor, care era acuma verde-galben-maro şi plină dă lintiţă şi puţea a peşte mort şi-a pişat dă broaşte, dă nici nu puteai s-o atingi, că făceai negi pă deşte. Şi totu-a mers, cum a mers, pân’ s-a umplut fântânile-alea dă broaşte – câte-o sută, două-n fiecare fântână, crez eu. Că, mai târziu, când le-a venit vremea dă-mperecheat şi s-a pus broscoii pă orăcăit, făcea un lărmălău şi-o hărhăială, dă zumzăiau geamurile şi cădea varu’ după pereţi. Păi, o săptămână-am dormit toţi cu ceară-n urechi, că să-ntărâtasă şi câinii şi toate lighioanele, dă să clătina temeliile lumii şi-ţi crăpa pipota-n tine! Şi-atunci s-a prăbuşit şi limb-aia dă pământ dinspre Vicus Celeris şi-au ieşit la iveală ziduri peste ziduri şi oale şi momâi şi amfure d-alea şi cenuşi de cenuşi şi morminte peste morminte sau morminte care ţineau în braţe alte morminte, cu morminte de morminte în ele. Ca la Trîmbiţa Apocalipsei, mă băiete!

Tocmai d-aia, prin 1990, când a venit americanii, ca să facă un poligon nato, aici, pă Capu’ Midia, mai întâi şi-ntâi, a-ntrebat (Hambarn?! Hambarn?), adică, dacă n-avem cumva vro Magazie70

aşa, mai solidă, ca să-nchidă ei acolo rachetele-alea albastre şi-ascuţite ca neşte păstrugi.

– Bă, mi-a povestit dom’ Ştefănescu atunci, a zis sergentu-ăla al lor, că ei, americanii, au fost şi pe lună, dar aşa sărăcie şi praf ca p-aici n-a găst nicăieri.

Păi, îţi dai seama!?? Când e vorba dă făcut praf, noi suntem primii!!

(Des-facerea lumii, povestire, revista „Ex Ponto”, Nr. 3 (32), anul IX, 2011)

71

DUŞMANII POPORULUI

Fostul imese al C.A.P-ului Gargalâc părea să se destrame şi să se risipească pe şosea la fiecare curbă mai strânsă, când toate sârmele şi sforile cu care fusese cârpit, rând pe rând, în ultima jumătate de secol, se întindeau şi se încordau prin măruntaiele sale nevăzute, pocnind, şuierând şi zăngănind, ca o tiribombă.

Oricum, pe undeva, prin beznă şi ceaţă, se apropia marginea întregului pământ locuit şi poate chiar sfârşitul îndelung proorocit al veacurilor, pentru că lumina palid-tremurândă a farurilor abia deschidea o galerie zdrenţuită şi colcăitoare prin cortina cernită a nopţii. Nici marea nu se mai auzea, încremenită dincolo de ecranul întunecat, ca o uriaşă absenţă. Şedeam uşor ghemuit şi holbat ca şi nea Traşcă, şoferul meu provizoriu, care, deşi se lăudase, mai întâi, că ştie pe dinafară fiecare palmă de drum, scosese acum nişte ochi telescopici, ca de melci şi părea hotărât să scoată şi capul prin parbriz, ca să vadă cât mai bine limba de şosea pietruită, care părea să ascundă mari şi periculoase surprize la fiece pas.

Ne cunoscusem în mina de la Aiud, condamnaţi amândoi, la grămadă, pentru activitate legionară şi uneltire împotriva ordinii de stat, numai că el, printr-un rar miracol, fusese eliberat cu vreo cinsprezece ani mai devreme.

– Când era Şantieru-ăla-n floare, căram zilnic pâine p-aici, zise el, mestecând furios din pârghia schimbătorului, iar, noaptea, tot malu-ăsta, pân’ la pichetu’ dă grăniceri şi dincolo dă Boaz, era luminat ca la bâlci.

– Iar acum, am zis eu îngândurat, parcă ne scufundăm, cu maşină cu tot, în putinile cu smoală topită-ale iadului. Şi chiar simţeam cum coborâm mereu într-un fel de scoică întunecată, cutreierată de respiraţii, năluciri şi ecouri secrete-ale mărilor moarte.

72

În lumina farurilor se rânduiau, într-o simetrie hipnotică, doar cărămizile smălţuite de mozaic babilonian al şoselei – egale, simetrice, îndelung potrivite din daltă, ca o lamă de sabie japoneză.

– Am nimerit pe drumul roman pe care l-au dezvelit arheologii-ăia care-au lucrat toată vara pe-aici, a spus şoferul, înfiorat, ca şi cum ne-am fi întors în trecut.

– Acum e sigur! am aprobat eu, la fel de uimit, arătându-i stela de marmură din colţul pădurii de salcâmi pe care se mai desluşea, frumos încondeiată din daltă, încă străvechea inscripţie AVE VIATOR ET VALE. – Păi, o fi sigur, da’ io tot nu ştiu cum de-am trecut prin bariera dă lanţuri şi lacăte pă care-au pus-o oamenii-ăia după ce-au termenat lucrarea?! În dreapta, deasupra, candelabrele siderale ale florilor de salcâm străjuiau, prin veacuri, lespezile de granit sarmatic ale drumului, iar, din loc în loc, iluzorii cavaleri albi, purtând vulturi metalici, treceau în galop pe la răscruci.

– Mai bine spune-mi că sunt beat şi lasă-mă-n pace!, a protestat deodată nea Traşcă şi-a smuls cheia din contact. Moment în care totul s-a cufundat în sacul de cenuşă al nopţii şi s-au auzit o mie de câini disperaţi, lătrând undeva, între mare şi cer. Apoi, voci chirăite şi sfadă şi haraiman.

– Ceva se întâmplă! am zis eu cu un deget lipit de tâmplă.

– E o scurtătură p-aci, pân pădure, pă lângă cimitirul turcesc, a şoptit şoferul îngândurat, da’ eu parcă tot n-aş aprinde farurile! Şi uite-aşa, legănându-ne ca un batiscaf, ne-am prelins tremurând înspre sat.

Pe urmă, după ce-am ascuns maşina între nişte arbuşti prăfuiţi, de lozioară, am luat-o la pas înspre centru. Dar, chiar în colţul pădurii, ne-am întâlnit cu un grup de paparude vesele, înveşmântate-n ii şi zăvelci de şezătoare şi cu coroniţe de flori pe creştet, ca la Sânziene.

– Ce faceţi, neică, e vreo nuntă, ceva?

– E nunta dracilor! A chicotit una şi s-a închinat larg, scuipându-şi în sân.

Ca să nu ne mai punem mintea cu toţi copiii, am ridicat din umeri şi ne-am continuat drumul, dar şirul minunilor nu se încheiase, pentru că, de pretutindeni, se auzea tot satul fierbând şi vuind de 73

voci sau de alergătură, iar în colţul şoselei aştepta un autocar uriaş cu inscripţia PCR Constanţa şi încă două ale uzinelor ENERGIA, aliniate întunecat în spatele lui.

Ceva mai în stânga însă, curtea bine nivelată din spatele şcolii era luminată intens de trei reflectoare de şantier, agăţate prin stâlpii metalici ai gardurilor. Şi tot de acolo se auzeau murmure potolite şi indicaţii răstite, ca la un antrenament sportiv.

După ce ne-am apropiat prudent, ţinându-ne mereu în umbra gardurilor, Traşcă m-a apucat strâns de ambele revere şi m-a tras înspre el.

– Situaţia-i groasă, erectă şi cu noduri! mi-a şuierat el drept în ochi. Păi, aia nu-i vocea to’arşului maior Barbu, dă la S.S.?! Ăăă, dă la Securitatea Statului, vreau să spun, desigur!

– Eu, unul, n-am să-l uit nici pă lumea ailaltă că, după ce-am ieşit dân labele lui, parcă mă călcase compresoru’!

Aşa că ne-am strecurat cocoşat, în spatele stivelor de lemne, unde-am dat peste bătrânul Laie Cotilici, paznicul de la bufetul sătesc, care ne-a lămurit pe şoptite.

A doua zi, înainte de prânz, se anunţase o vizită a lui Ceauşescu la PetroMidia, urmând ca, firesc, convoiul prezidenţial să treacă, mai întâi, prin Gargalâc, iar toată suflarea din Vadu trebuia mobilizată, pregătită şi frumos aşezată, cu flori şi cu steaguri pe marginea şoselei dinspre Săcele, pe unde, nefiind alte aşezări, urmau să fie aduşi şi o mie de angajaţi de la USAS Năvodari.

De aceea, tov. maior, principalul regizor, le ceruse fetelor şi nevestelor să se îmbrace, pe cât posibil în costume naţionale, iar flăcăilor în uniformele kaki ale gărzilor patriotice. Pentru că, preventiv, chiar adusese vreo două camioane de astfel de veştminte, placarte şi steaguri, plimbate de colo-colo, prin toată ţara, în funcţie de vizitele inopinate ale Tovarăşului.

Iar acum, îi aliniase strategic pe platoul din spatele şcolii, unde îi trecea în revistă mereu nemulţumit de câte ceva.

– Opaa!! Ia uite şi Răpirea din Serai! Voi dă ce v-aţi mascat, fă, în şalvari?! – Ori poate-aţi înţeles că, mâine, mergem să-l primim pe tovarăşu’ Gingis Han? – Păi, ăsta-i costumul nostru naţional, că noi suntem turcoaice!

– Atunci, să staţi, dracu, acasă, la turcii voştri!

74

– Săru’ mâna, boierule!

– Atenţie, şoferii!! strigase el apoi spre întunericul străzii. Păia dân stânga i-am verificat şi puteţi să-i îmbarcaţi! Da’ nu urcă nimenea la autobuz dacă n-are un steag sau o floare, că tot voi o să-i aşezaţi şi la locurile care le-au fost stabilite acolo, pă marginea şoselei. Iar, în autobuz, fiecare şef de transport va repeta, în cor, uralele şi lozincile. Că, dacă n-o să săriţi în sus şi n-o să strigaţi necontenit Ceauşescu şi poporu’, vă tăiem apa şi corentu’ ielectric pă doi ani, d-acu-ncolo! Ca să nu ziceţi că nu v-am spus!!?

Mult mai târziu, după ce curtea şcolii rămăsese aproape pustie, maioru ne-a descoperit şi pe noi, ciuciţi pe nişte buturugi, în umbra duzilor.

– Alo, licuricii, ia veniţi, bă, la lumină!

Iar când ne-am apropiat, slabi şi cocoşaţi ca umbrele morţii, ne-a şi identificat, dintr-o lungă şi demonică experienţă profesională: – Opaaa! Duşmanii poporului! Ce e, bă, v-a fost dor dă mine?! Şi pe când şedeam în faţa lui spăşiţi, cu şepcile făcute ghem între palme, l-a şi chemat iute pe miliţianul Ciortan, pripăşit pe la Caraharman, după 55, când cu lichidarea ultimelor rămăşiţe duşmănoase din agricultură: – Îi iei pă bandiţii-ăştia şi-i pui la păstrare sub cheie până mâine, după vizita Tovarăşului! Da’ai grijă că e bandiţi vechi, d-ăia cu coarne! Şi, uite-aşa, am stat pe ciuci prin colţuri, într-o odăiţă de chirpici a miliţiei, până a doua zi, după prânz, când poporul s-a-ntors cam plouat de la întâlnirea lui ratată cu Părinţii naţiei. Pentru că, nu vreau să uit, Ceauşescu a plecat val-vârtej la Moscova, unde Marele Frate îşi mai convoca, din când în când, şobolanii, ca să le-arate pisica şi să le mai schimbe orientarea politică; ca şi acum, de altfel.

Dar când toaş’ plotoner Ciortan ne-a desferecat, a venit, spre onoarea noastră, şi toaş’ maior Barbu, ca să-şi ia rămas bun.

– Să vă prezentaţi direct la Jilava, bă, că acolo-i locu’ vostru!

– Chiar sunt curios care dintre noi va ajunge primul acolo!? am apucat eu să şoptesc, mai înainte ca palma maiorului să mă lase pe jumătate mut şi surd de urechea stângă.

(„Art Emis”, 2012) 75

BALTA ŞEARPELUI

Şearpe, şerpeste, cu solzi ca de peşte, râu-şerpuieşte…

Laguna ţesută-n ierburi, papură şi ţipirig dintre bungetul din dreapta-al pădurii de plopi şi hărţile mereu schimbătoare-ale Buhazului n-a avut niciodată un nume, dar toată lumea-i zice acum Balta Şearpelui, chiar dacă nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut pe-acolo vreun şarpe mai altfel, că şerpi d-ăştia vineţi de apă, cu urechile galbene ca pucioasa, bântuiau peste tot, de se-ntâmpla deseori să găsim câte unul şi-n casă, încolăcit pe piciorul de scaun sau ascuns după mătură, dimineaţa, când, cu ochii lipiţi, nici nu desluşeai bine ce se mişcă pân colţuri.

La fel şi prin baltă, ziceau unii c-ar fi văzut, uneori, vara, cum stratul gros de lintiţă şi de peştişoară dintre plauri se răsucea deodată leneş în sine însuşi, ca şi cum o spirală grea de balaur s-ar fi încolăcit somnolentă pe dedesubt, prin praful şi pulberile lumii, topite de veacuri în laguna ţesută-n mătasa broaştelor, de la Ghiaurpunar.

Asta până-ntr-o vară, de mult, când am împlinit şapte ani şi când tata mare a găsit de cuviinţă că-i vremea să-mi facă şi mie un minciog pe potrivă dintr-un cablu electric, d-ăla de-aramă coclită, de 3, din care-a modelat cu mare dibăcie o coadă împletită şi-un cerc pe care a vârât mai apoi un ciorap femeesc înnodat la un cap şi tocmai bun pentru-a pescui lintiţa verde care plutea uleioasă peste apele încremenite-ale băltiţei de nord – cea mai bună şi mai râvnită mâncare pentru spurigaiul de raţe pe care ma’mare le creştea, an de an, în grădina dinspre Buhaz şi care, înnotând în propriul lor rahat, dar veşnic flămânde, făceau un haraiman şi-un lărmălău de nu mai auzeai nici clopotul bisericii, sâmbăta, sau, Doamne fereşte, când bătea la vriun mort sau incendiu, ceva.

Astfel, într-o joi, pe la prânz, după ce, cu ditamai traista ţesută la gât, şi cu minciogul nemaiîncercat, într-o mână, m-am prăvălit pe fund şi pe coate pe derdeluşurile de-argilă şlefuite de ploaie printre 76

tufele înstelate de lozioară şi de salbă moale-ale tăpşanului scormonit odinioară-n valuri de lut închegat de către arheologii lui Vasile Pârvan.

Sub malul îngenunchiat dinspre Ghiaurchioi, movilele de pietroaie prăvălite odinioară din turnul de nord al fortului Caraharman erau cotropite acum de nişte umbréle verzui şi buboase printre care se ridicau fel şi fel de ferigi revărsate, ale căror palme imense, unduite de briză, căutau să se agaţe-n văzduh cu o mie de degete nesătule şi calde. Acelaşi freamăt ascuns de pândă încordată şi aceeaşi de voracitate abia stăpânită care învăluia toată balta mă întâmpina iarăşi printre braţele de cefalopod ale sălciilor şi printre mustăţile lacome ale rădăcinilor adventive. Ochi de fluturi carnivori şi de lilieci deşteptaţi pâlpâiau din fundul lăptos al scorburilor. Iar, cât am sărit din pădure şi-am făcut zece paşi prin ciorba vâscoasă a băltoacelor de sub mal, zeci de lipitori ruginii m-au încătuşat de la glezne şi până la brâu, atât de avid şi de disperat, încât mi-a trebuit un sfert de oră ca să le spintec burţile vibrânde, ca nişte arcuri oţelite, şi să le arunc înapoi în mlăştinişul colcăitor unde alte guri, la fel de flămânde, le aşteptau cu înfrigurare.

Am rămas nemişcat pe pietroiul cald pe care mă retrăsesem în grabă, ca să cercetez atent balta care se deschidea în rotocoale sinuos ondulate sub orizonturi şi-am băgat de seamă, cu un fior rece pe spate, cum, pe măsură ce lumina scădea, apele deveneau tot mai dense, ţesute cu ierburi lungi şi grele care se încolăceau pe copacii răsturnaţi şi pe stânci cu zvârcoliri încăpăţânate de miriapode avide.

O frumuseţe ameninţătoare şi o pândă încordată a înălţimilor stăpânea pustietatea de pâslă a bălţii. Nuferi galbeni şi albi înstelau cotloanele mai liniştite, cotropite de rizac şi de iarba broaştelor.

Sufla un vânt cald dinspre sud şi plaurii înfloraţi se răsuceau greu în calea lui, desfăcând în aerul uleios miresme de indii îndepărtate.

Uneori, ca o respiraţie profundă a văilor scufundate, un val şopotitor se ridica printre trestii şi o spinare părelnică de monstru-al adâncurilor tulbura pentru o clipă covorul diafan de lintiţă şi de peştişoară. Începuse să se însereze şi soarele alunecase deja departe în spate, sub carapacea de calcar sarmatic a podişului dobrogean, care, încins încă, mirosea a peliniţă fanată şi-a ţărână dospită. Vântul căzuse, iar lacul poleit cu platină celestă, translucidă şi rece, părea abia 77

atunci coborât pe pământ. Doar lăstuni singuratici planau uneori ca nişte săgeţi rătăcite, ciupind cu vârful aripii oglinda încremenită, pe care tresăreau delicate cercuri concentrice, îndepărtate şi incerte ca nişte iluzii, pentru că aerul era mai limpede şi mai subţire decât o lamă de sabie.

Dar ameninţarea plutea în văzduh.

Apoi, oarecum surprins, am văzut cu coada ochiului drept cum o cupolă discoidală de apă se înalţă-n şiroaie dintre plasele de camuflaj ale ierburilor plutitoare, ca să facă loc unui şarpe nemaivăzut, cu spirale-învălmăşite de marmură albă, adunate în formă de con şi levitând parcă pe o circulară tipsie-aburită din aceeaşi marmură opalescent-perlată, translucidă şi enigmatică precum luna, dar atât de impecabil de bălană şi de strălucitoare, încât mie, acolo, în umbra ghemuită a sălciilor, chiar mi se părea că era iluminată fluorescent pe dinăuntru.

Statuia Şearpelui-din-Adâncuri, pentru că, la-nceput, n-am desluşit nicio urmă de viaţă, avea un cap de felină atentă, cu linia gurii-încleştată sever, într-un rictus amar şi sfidător, dar cu plete de fetiţă cuminte, frumos adunate pe lujerul graţios unduit al gâtului cambrat în leneş semn de-ntrebare, amintind de o rară şi miraculoasă lebădă argintie.

Capul şarpelui cu ochi vigilenţi şi ficşi din perle verde-pal sidefate, asemenea ochilor de panteră, mă fixau categoric, ferm, orgolios-înţelepţi sau abstras-indolenţi.

Dar, după ce i-am studiat încordat solzii sidefii şi aproape transparenţi ai gâtului, am început să cred că ceva toropitor şi molcom se unduieşte ca un puls sau ca o respiraţie, acolo, pe dedesubt, în trupul lui sfielnic, din lavă celestă. Deoarece două umbre vineţii se încăpăţânau totuşi să mai tulbure nebulos albeaţa de nufăr angelic a inelului median, unde se întrezăreau tulburător nişte norişori vânăt-fluctuanţi şi mult prea omeneşti (arteriali, ai fi zis).

Afară, începuse, feerică, fosforescentă şi magică, prima Noapte de Sânziene a anului, iar lumina irizată a Căii Lactee se cernea diamantin prin plasa de crengi, desenând pe pielea de argint lustruit a statuii un florilegiu de gheţuri şi de oglinzi volatile.

Statuia, învăluită în propria-i lumină aurorală şi preacurată, ca zăpezile de dincolo de nori, alunecase numai puţin într-o parte, arătându-şi, pe jumătate, perla ochiului drept, ca şi cum ar fi vrut să 78

mă mai zărească o clipă, ca să-l binecuvânteze cu o umbră de rouă şi de recunoştinţă pe noul său admirator. În noaptea fără hotare de deasupra mării, răsărise, în sfârşit, imensă, limpede şi feciorelnică luna, iar iradiaţia ei colilie se strecura fulgurant înspre maluri, atrasă ca un magnet de pielea sublimmarmoree a Şearpelui-de-pe-Lumea-Cealaltă. În vreme ce mie mi se părea că trupul său întreg s-a ridicat volatil, la vreo două palme deasupra lagunei şi că pluteşte aşa, eliberat de tot şi de toate, prin argintul topit al înserării. Iar lumina hipnotică şi rece a marmurei, ca o auroră hipeboree, irizată-n toate culorile spectrului devenise aproape insuportabilă.

De aceea, după ce m-am sprijinit prudent pe o palmă, m-am ridicat domol şi buimac pe două picioare, ca să-i întorc spatele şi să mă îndepărtez şovăielnic înspre poteca pe care venisem, îngustată şi înecată acum de apele umbroase ale apusului, convins că n-o să mă mai întorc prea curând pe acolo şi că n-am să-l mai văd niciodată.

De atunci însă, ochii mei au dobândit, la lumina obişnuită a zilei, culori de agat verde şi de smarald selenar, iar, noaptea, în întuneric, amândoi sclipesc fosforescent şi terifiant, ca ochii de tigru.

( „Art Emis”, 2012)

79

CAISE CU VIN

După ce, ani în şir, Învăţătorul Pavel Ezarhu se retrăsese într-o chilie ca o vizuină de urs, bine ascunsă sub pietroaiele de toate formele şi mărimile, prăvălite din turnul de apus al Histriei romane (vechi schimnic retras din lumea profană pentru a căuta înţelepciunea întru mâhnire), unde se zvonea, cu temei, Bătrânul Înţelept îşi trăia ultimele ceasuri..

Se retrăsese în măduva ruinată a cetăţii, la şaizeci şi trei de ani, tulburat şi deznădăjduit de gâlcevile devastatoare şi de trufaşele zavistii ale comunităţii, convins că acolo, jos, în schimnicie şi îngândurare, va găsi, în cele din urmă, o învăţătură simplă şi universal valabilă, pe care s-o lase moştenire, tuturor cârcotaşilor şi codoşilor lumii, întru veşnica lor izbăvire de rele.

Doar că, ajuns la senectute şi la numai o palmă de Dumnezeu, Prealuminatul Cugetător se răsucea acum între viaţă şi moarte, arzând, tremurând, murmurând. Era aproape surd şi aproape orb, iar candela plăpândă a inimii care abia mai pâlpâia şi ea sub cenuşa din sânge.

Doar un ucenic foarte cuminte şi de preaplecată bună-credinţă îi mai veghea cu veneraţie ultimele clipe, gata să-i soarbă şi să-i ducă în lume cea de pe urmă izbăvitoare învăţătură.

Era o noapte sumbră cutreierată de canonade şi de vântoase, ca la bătălia cea de pe urmă, când bătrânul, care încremenise de mult, mai alb şi mai enigmatic, decât o stană de piatră, îi făcu semn să se apropie, iar, după ce ucenicul îşi aplecă o ureche lacomă înspre buzele sale, gânditorul îi şopti rar şi istovit: – Pacea şi mântuirea, fiule, stau într-o singură învăţătură: SĂ SE DEA LA FIECARE CE I SE CUVINE! Aruncându-şi o pătură veche-n spinare, ucenicul se şi prăvăli foarte grăbit, înapoi pe podiş pe cărările şterse de puterea viscolului, 80

până ce, într-un târziu, sleit de puteri, nimeri, spre Goloviţa, la o cherhana părăsită, unde bătrânul lipovean care mai stăruise pe-acolo îl cunoştea destul de binee şi-l lăsă, cu nerăbdare, să se prăbuşească pe stuful uscat din pragul colibei.

– Singura şi adevărata învăţătură, şuieră tânărul sleit şi el de puteri, esteee SĂ SE DEA LA PLECARE CĂ I SE CUVINE! Dar, cum se apropiau zorile, pescarul îl lăsă cam fără viaţă sub papura destrămată-a colibei şi se prăvăli înfrigurat înspre satul din vale, în vreme ce viforniţa se umfla tot mai întunecată, acoperind văgăunile nevăzute dintre gorganele emisferice ale Dobrogei.

Aşa că numai a doua zi, înspre seară, un negustor de lemne îl găsi făcut ghem în zăpadă: – Înţeleptul a murit������������������������������������������� !������������������������������������������ , îi şopti pescarul, îmbrăţişându-i cizmele.

– Şi ce-a zis? Ce-a zis? Ce-a zis?

– A zis: SĂ SE DEA LA PLECARE CAISE CU VIN! La rândul său, negustorul alese poteca cea mai scurtă dinspre Caraharman şi ajunse în sat mai înainte de miezul nopţii, grăbinduse să bată în fereastra starostelui: – Marele Învăţător a spus: SĂ SE BEA LA PLECARE CAISE CU VIN! Iar starostele, fericit şi cutremurat de măreţia momentului, trimise de îndată vătăşeii, ca să adune toată suflarea satului. Şi, după ce toată comunitatea se buluci în piaţa rotundă din faţa birtului, se urcă solemn pe un scaunel şovăielnic, de unde răcni înfiorat peste capetele lor plecate: – Bucuraţi-vă, oameni buni, pentru că, înainte de a muri, Părintele şi Învăţătorul nostru ne-a lăsat, în sfârşit, taina cea mare a Mântuirii.

– Adicăăăă!!!, şuieră, mai tare decât viscolul, vocea coalizată şi supusă a mulţimii.

– Adicăăă: SĂ SE BEA LA CULCARE CAISE CU VIN! Şi, de atunci, în fiecare seară, înainte de a se pune în pat, toţi locuitorii acelui meleag, de la mare la mic, golesc câte-o cană zdravănă cu vin, în care bătrânii satului presară, cu adâncă veneraţie şi câteva caise uscate.

81

Deşi cel mai important este că trăiesc foarte fericiţi împreună, pentru că înţelegerea, bunăstarea şi pacea s-au pogorât, pe deplin şi statornic, în aceste suflete atât de greu încercate în neodihna vremelnicei lor surghiuniri de la est de Eden.

82

(Faleze de piatră, 2012)

ÎNTR-O NOAPTE, UN MÂNZ

Ceilalţi se aruncaseră deja, claie peste grămadă, în cabina camionului şi auzii clocotul răguşit al motorului care n-o luă din prima. Alergasem împleticit, ţinându-mă cu mâinile de burtă, undemi creştea, răsucindu-se, un soi de arici fierbinte. Afară, pe treptele căminului cultural, primisem o lovitură grozavă, cu piciorul. Parcă mă lovise măgarul. Fugisem încovoiat prin grădina ţesută-n buruieni şi plonjasem ca un peşte prin gardul de sârmă care-mi sfâşiase cămaşa.

Auzii din nou hohotul înecat al motorului şi bătui cu pumnii în tabla vibrândă, chiar în momentul în care hardughia portocalie se punea în mişcare: – E Sandu!, strigă cineva dinăuntru şi deschise portiera. Mai multe mâini mă agăţară de braţe, de cap, de cămaşă şi mă traseră peste picioarele lor. Un pietroi cât o varză şuieră pe lângă oglinda retrovizoare.

– Era să plecaţi fără mine!, urlai.

– Anafura mamii lor, dă băltăreţi!, îi descântă Ştefanache şi aprinse farurile. Apoi, luă o curbă scurtă, iar marginea metalică a camionului de şaişpe tone prinse colţul unui gard de chirpici şi trecu prin el, ca prin brânză. Lătrau o mie de câini.

Fusese primul meu bal. Şi încă la… Caraharman!! În groapa cu lei, vreau să spun.

Mă claxonaseră la poarta din fundu’ grădinii, cu câteva ore mai înainte.

– Taxi la scară, ca la boieri!, strigase Mortu, care chiar începuse să semene cu un dovleac de Lăsata Secului, iar Ştefanache făcea pe pilotu’, în ţinută de gală: blugi polonezi, tricou cu dungi şi bască cu moţ. El era tractorist, de fapt, dar şterpelise camionu’ pe care lucra frati-su, la Canal. Fuma ca furnalu’ şi-mi făcea semn să mă grăbesc: 83

– Botezu’ focului!, râdea el cocoşat, agitându-şi mănuşile portocalii. Poate te-nsurăm în noapte-asta, băi, mânzule! Da’ ai grijă, bă, că fetele dă la Vadu muşcă!

Părea destul de liniştit, deşi, la ieşirea din sat o luase de-a dreptul peste câmp, printre porumbi, ca să nu întâlnim vreun echipaj rătăcit al miliţiei.

Balul se dovedise însă o nenorocire: doişpe lei intrarea (preţuri spiciale, pentru musafiri… nepoftiţi). Şi , cum nu-l cunoşteam p-ăla care rupea biletele dintr-un bonier vechi de frizerie, plătisem. Înăuntru, băieţii, care aveau o zdrobitoare majoritate, şedeau pe lângă pereţi şi sugeau bere adusă de la bufet, cu navetele. Pluteau ceţuri de fum şi plângea un acordeon.

– Opaa, tonomat cu burduf! O facem lată!, îmi şoptise Glonţ, cu un cot cutremurat între coaste.

Dar bătaia începuse abia pă la unşpe, aşa, când Mortu-i suflase unuia o invitaţie la dans (caruselu’ maimuţelor, cred), iar ăla îl pocnise drept peste bot, fără comentarii articulate. Moment în care, după o strategie premeditată, ne şi înconjuraseră.

– Ce, bă, aţi venit voi, dă la Gargalâc, să vă daţi zmei paici?!!

Ai noştri, cu Nae Geantă-n frunte, o luaseră la-ntâmplare, pocnind orbeşte, în stânga şi-n dreapta, dar încasând la fel de solid.

Ieşisem ultimul, neatins în învălmăşeală, dar primisem un bombeu în maţe, afară, pe trepte.

– Să vă fie de bine!, zise Ştefanache, aplecat pe volan, că dacă n-aveam eu glagoria să las maşina chiar în spatele căminului, pe sub nuci, era dă groază. Ne mascau ăia!

Dar opri totuşi la marginea pădurii şi stinse farurile, ca să ne cercetăm puţin feţele, la lumina palidă din cabină. Cel mai rău o păţise Ilie. Îl loviseră cu o sticlă plină şi avea un ghemotoc de sânge-n păr, cât o gogoaşă.

– Ar trebui să ne-ntoarcem pă şest, să prindem vro doi şi să-i batem până s-or târî pă burtă ca şerpii.

– Las’, bă, că-i prindem sâmbăta viitoare la Gargalâc. Eu organizez balu’!

– Într-un sfert dă ceas sântem acasă, încheie Ştefanache, pornind motorul. Şi nu e cazu’ să vă lăudaţi mâine cu isprăvile dup-aici, că-i mai mult dă plâns dăcât dă râs!

84

Înaintam cu opzeci la oră, pe creasta înaltă a canalului de irigaţii, iar drumul taluzat, ca la căile ferate, se întindea lin şi uşor curbat pe balaurul de argilă, scos de la săpături. La un metru jumate, sub roţi, se desfăceau, pe stânga, lanurile întunecate de porumb, iar, pe dreapta, canalul plin până-n buză cu apă uleioasă de Dunăre, care strălucea ca un şarpe vânăt sub lună.

– Ia-o mai încet!, zisei eu, făcut ghem de durere. S-au prăvălit alţii mai breji decât tine-n canalu-ăsta!

Calul se ivi fulgerător în lumina farurilor. Se speriase de ceva şi urcase malul de pământ dintr-o singură săritură. Ştefanache frână prea târziu şi, prăvălit pe parbriz, auzii pocnetul surd al impactului.

Iar calul, ca un voal furat de vânt, se rostogoli de vreo trei ori pe mijlocul drumului.

– Ţi-am spus să mergi mai încet!, am strigat eu încă sugrumat de emoţie.

Sărirăm toţi agitaţi din cabină. Era un cal bălan, neobişnuit de gras, care încremenise cu capul frânt pe spate, ca şi cum ar fi căutat să ne privească-n ochi. O sfoară subţire de sânge i se scurgea printre dinţii de cretă, descoperiţi larg, într-un rânjet uimit. Sub luna enormă, căldura risipită a trupului îl învăluia într-o aureolă eterică, iar ceilalţi, învârtindu-se la fel de inconsistenţi de-jur-împrejur, discutau cu febrilitate şi emoţie. Ameţisem.

– A murit!, am strigat deodată. Ce-aţi făcut? L-aţi omorât?!

– Trebuie să scăpăm de el!, zise deodată Ştefanache îngrijorat, dar, puţin mai târziu, am înţeles că nu era vorba de mine şi că el se referea, de fapt, la cal.

– Nu pot să priveghez p-aci până dimineaţa, într-o maşină furată, fără carnet, cu cinci pasageri minori în cabină, lângă un cal pe care tocmai l-am omorât, din neatenţie!

– E iapă!, constată cineva. Are burta şi ugerul umflate. Într-o săptămână-ar fi trebuit să fete, probabil!

Ilie îi puse palmele, cu degetele resfirate pe burtă.

– Mişcă!, şopti el înfiorat. Mânzul îi mişcă prin burtă!

Sub coaste-mi creştea o ceaţă fierbinte care-mi tăia respiraţia.

– Când e vorba să se-aleagă praful, se-alege!, hârâi Ştefanache, alunecând dintr-o înjurătură într-alta. Mâine, or să facă cercetări cu miliţia şi-or să afle c-am fost la bal – mai ales, c-am dărâmat 85

şi gardu-ăla… Pe urmă, or să-l ia pe frati-miu că de ce vine cu maşina acasă… Atunci bal!

Pusei o palmă tremurândă pe burta calului. Pielea i se răcise, dar mânzul, care n-avea să se mai nască, se răsucea acolo, în întuneric.

– Îl împingem frumos şi-l rostogolim în canal, propuse Glonţ.

Or să creadă că a alunecat de pe drum şi s-a lovit de marginea betonată.

– Excelent!, se lumină Ştefanache, dar eu tresării şi mai tare, crezând, din nou, că era vorba de mine.

– Să vedem, mai întâi, dacă putem noi să-l împingem acolo?!, zise Mortu. Hai, bă, pune şi tu mâna, că nu te-a lovit damblaua!

Priveam câmpul gol, fără să-l văd. Mi-era sete. Îi auzii opintindu-se toţi deodată. Apoi bufnitura hoitului în canal şi o limbă de apă plescăind pe taluz. Sării de pe drum şi mă rostogolii greu în porumb, strivind iarba grasă de pe margini.

– Hai, bă, că plecăm!, strigă Nae. Te-au găsit alte alea, acu’!?

Fugeam aplecat printre rânduri şi frunzele aspre îmi sfâşiau pielea.

– Eu sânt tâmpit, pentru că eu mă-ncurc cu toţi mucoşii, se auzi şi vocea de buhai a lui Ştefanache. Hai, băi mânzule, acasă!

– Eu zic să mergem totuşi, că, dacă i s-a făcut de plimbare, ştie el drumu’!

Porniră motorul şi începură să claxoneze rar, aşteptând. De la o vreme, întunericul coborâse pe câmp, ca o apă stătută şi o transpiraţie de sânge îmi îmbrăţişa trupul. Şedeam în bezna fierbinte, ghemuit ca un mânz. Pe urmă, farul uriaş a lunii s-a aprins deodată, deasupra şi am auzit îngrozit scrâşnetul roţilor.

(Faleze de piatră, 2012)

86

COBORÂND Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla

Ion Creangă

– Alo, domnu’ bibleotecar, mi-a orăcăit Despinoiu drept între ochi, păi, în ţara asta, dacă vrei să mănânci o pâine albă, treb’e, s-o furi, neică! Ori ai venit cu pluta p-acilea?

– Chestia e că eu n-am furat niciodată nimic! Nici aripi de muşte măcar!

– Aşa! Aşa! Da pân’ te mai lauzi tu cu ceva scrânteli d-aştea, eu tot vreau să-ţi aduc aminte, pă deşte, că popolaţia României e alcătuită dân numa’ trei categorii: unu: ăia de-a furat şi laptele pă care l-a supt; doi: ăia care fură chiar acum orice le-ar scoate Nichipercea sub ochi şi, trei: ăia care tomnai să pregătesc dă furat. Ca şi noi!

– Păi, ia stai puţin, c-ar mai fi o categorie, patru: ăia care plătesc, la sfârşit, cam tot ce s-a furat între timp!

– Opaa, atunci tot e bine că ştii măcar dăn ce catigorie faci parte! Entelectual, taică, după cum am şi recunoscut eu, dân primantâi. Da-n noapte-asta, gata! Botezu’ Focului! Acţinea Trăsnetu’!

Dăm lovitura la beciurili lu’ Moş Cocoloş, băi sugarici! Pentru că tu nici nu poţi să visezi noaptea, flămând, cam ce-o fi putut s-adune Bursucu-ăla dă Lupeş acolo, cât a fost el brigadier, sătul, la C.A.P. Belşugu’ Poporului: putine dă brânză şi dă smântâne, prune dospite, purcei întregi, măi puţă, agăţaţi dă limbă-n tavan, ca peştii, plus o sută şi ceva dă metri dă cârnaţi, d-ăia cu pecie decupată şi cu ficăţel afumat, d-o să umbli toată viaţa-n limbă, măi copil al durerii, dacă nu-ţi dispare defenitiv simţu’ mirosului! Şi asta numa’ şi numa’ ca să te feresc dă ispită şi să nu-ţi povestesc, mai întâi, dă borcanele cu icre dă toati colorili şi dă calcanii-afumaţi, cât roata dă la şaretă, băi bască cu moţ! Ca să nu-ţi plouă dăgeaba-n gură dac-aş începe direct 87

cu topotamii şi cu lubeniţele vărgate – pepenoaice turceşti, d-alea d-adevăratelea, dă trei vedre, una, şi cu dungi dă verdeaţă pă burtă, măi sulifrici!

Oricum, a fost atât de apetisant-convingător, încât nici nu mai ştiu când am sărit gardul, umăr la umăr, şi cum ne-am trezit amândoi de-a buşilea-n lanul de cucută din dosul magaziei lui Lupeş, la nici cinşpe paşi de peştera comorilor.

– Să stai întoiegit, aicea, pă ciuci şi s-aştepţi în tăcere, că pă câine l-am adormit eu mai dăvreme, când am fost în reconoaştere!

Un amănunt inutil, pentru că-n capul meu lătrau orişicum vreo mie de câini, iar, în burtă, simţeam deja cum o gheară ascuţită îmi număra, rând, pe rând, toate maţele. Atâta doar că, destul de iute, m-am trezit cu Despinoiu la loc, lângă mine, fluturându-mi palma dreaptă pe sub nas: – Ăsta-i un chibrit, măi scoveargă, că lacătu’ l-am scos eu dân primele patru mişcări şi calea la plăcinte e liberă, cum s-ar zice! Da’ ai grijă să pui băţu ars la loc, în cutie, că, dacă nu găseşte vro urmă, ceva, moş Chiorpec ăla nici n-are dă un’ să ştie că-i lipsesc vro zece cârnaţi, la câte sute a-nghesuit el p-acolo. Te las pă tine la pivniţă, măi cufurici, că eu treb’e să mă ocup dă magazie, unde e mult mai greu. Vezi numa’ că cârnaţii e agăţaţi pă vergi, în tavan... Aşa că iei gingaş câte unu’ mai lung, aşa, şi-l înfăşori în jurul mijlocului ca p-o curea... Da’ să-i faci şi nod, ca să nu-mi vii mie-napoi, înveşmântat în pielea goală, ca mireasa la aşternut! Şi mai bagă dă samă că hrubaia are vro zece metri-adâncime... E ca şi cum te-ai pogorî drept în iad... Ce să-ţi mai spui!?

Apoi, m-a condus prudent până la intrarea boltită a beciului: – Şi, află dă la mine, mi-a susurat el în ureche, că dăgeaba ai tocit o mie dă cărţi dacă nu eşti în stare să-ţi câştigi, noaptea, pâinea cea de toate zilele!

Păi, cam are dreptate, pungaşu-ăsta, îmi spuneam eu în gând, coborând treptele cu ochii închişi, că pe profesoara mea de română, din generală, au găsit-o moartă de foame-n casă, după ce s-au hotărât vecinii să spargă uşa.

Dar, după trei paşi şovăielnici pe treptele îmbrăcate într-o marmeladă fluidă şi caldă, m-am oprit, înfricoşat de-a binelea, să ascult.

88

Acolo, jos, între pereţi de scoică vie, pâlpâind înfoiată în beznă, era o frâmântare leneşă de trupuri prea multe, care încercau parcă să se elibereze din învălmăşeala învârtoşată a unei fiinţe monstruoase care le adunase pe toate la un loc şi, care, umflându-se tentacular, se apropia lacom de tălpile mele. Aerul toropitor şi vâscos unduia odată cu respiraţia ei sau era chiar respiraţia ei. O clipă, o mie de clipe, am aşteptat încordat să se întâmple ceva, apoi, în vreme ce o fierbinte plantă carnivoră se închidea peste trupul meu împietrit, am îndrăznit cu gesturi rigide şi lente să aprind un chibrit, pe care l-am scăpat aproape imediat, cu cutie cu tot, în caverna de smoală de dedesubt. Mă scufundam într-o vâltoare febrilă de aripi tremurânde, căci totul clocotea, colcăia, mişuna şi milioane de ochi fantomatici, de neînfruntat, fluturau fulgerând forfotitor peste fumul fosforescent al pereţilor. Mirosea sufocant a carne cangrenată şi-a uree de grajd.

Aproape inconştient, am urcat cu spatele cele câteva trepte care mă despărţeau de cealaltă iluzie, călcând pe un covor clefetind de bureţi şi de moluşte întraripate. Dar uşa din lemn de salcâm boieresc, întărită cu fibră bătută-n alamă, se înţepenise între stâlpii ei umflaţi de ploaie şi... ...şi nu eşti bun nici dă dos dă căciulă!, oftase Despinoiu fericit, după ce mă adusese-n simţiri, explicându-mi, ceva mai târziu, că umezeala necontenită din aer se infiltrase diabolic în pivniţa şi-n magaziile lui Lupeş, întinzându-se ca o pecingine peste zidurile ferite de soare, mistuind şi destrămând piatra, coclind vasele şi descompunând toate merindele stocate-n devălmăşie acolo. Apoi totul se îmbrăcase într-o saltea mucilaginoasă de ciuperci catifelate şi râncede, cotropite la rândul lor de filamentele unor micelii flocoase ca pielea jilavă a liliecilor de peşteră, peste care se umflaseră mucoasele stalagmitice ale altor făpturi de coşmar, izvorând fără odihnă din ele însele şi dospind purulent în întuneric.

Viermi graşi, iluminaţi pe dinlăuntru, miriapozi unduioşi, îmbrăcaţi în blană roşcată de drac, goange lucioase de toate mărimile, fluturi cu cap de mort şi cu ochi de strigoi proliferaseră fără hotare într-acea Împărăţie a Lăcomiei Putride.

– Bine măcar că s-a agăţat un cârnat d-ăla dă gâtu’ tău!, a jubilat mentorul meu mai apoi, răsucindu-mi un şarpe apetisant pe sub nas. Da’ stai, stai, nu te bucura docamdată, că n-avem pâine!

89

Moment în care mi-am şi adus aminte că vecina noastră îşi păstra pâinea veche într-o sacoşă albastră de plastic, agăţată sub streaşină-afară. Aşa că, în nici două minute, am răsturnat, cu duruituri, câţiva bolovani cafenii peste scândura negeluită a mesei: – Uite că nu-i greu deloc să-ţi câştigi pâinea în ţara asta!, am predicat eu apăsat şi triumfător. Mai greu e cu salamu’!

– Păi, iegzact d-aia, l-a împuşcat şi pă Ceauşescu, săracu!

90

(Revista „Onix”, 2012)

DINCOLO…

După vreo treizeci de ani de exil voluntar, am revenit la Caraharman, oarecum oficial, în calitate de organ de control al Biroului electoral judeţean,vreau să spun – trimis, bine instruit, în teritoriu, pentru a face rost de ceva icre sau peşti, în vederea victoriei finale, dar şi pentru a urmări, cu această savuroasă ocazie, şi respectarea dispoziţiilor legale cu privire la alegerile locale. Mai ales că partidul (adicăăă, noi şi banii noştri, băi membrache!) se afla, pentru prima oară, în vertiginoasă şi previzibilă cădere liberă.

Astfel, la Gargalâc, pe pintenul de argilă şi cretă al Capului Midia, satul mi se păruse încremenit stăruitor într-un fel de toamnă îngăduitoare şi veşnică. Deoarece, chiar dacă, pe ici, pe colo, poate că ceva se mai măcinase şi se mai prăbuşise, după voia lui Dumnezeu, cu siguranţă, nu se mai zidise şi nu se mai îndreptase nimic, iar în praful calcaros al drumurilor se desluşeau încă urmele îndesate ale cailor tătărăşti şi-ale sacalelor otomane, miile de copite ale turmelor prăvălite de bulgari spre Cadrilater, dârele carelor deşelate ale coloniştilor români şi, curios, încă la vedere, ca şi afişele cu VOTAŢI F.S.N., tăbliţele de lut ale testamentului muscal, retipărit de şenilele tancurilor sovietice care, după câţiva ani de guleai şi de hălăduială, se pierduseră deodată, mai alaltăieri, prin primăvara lu ’58, înspre stepele galbene ale unui Răsărit care semăna, mai degrabă, cu o gheară de raze, desenată naiv pe peretele nopţii.

Dar supravieţuitori existau oarecum, căci, de sub porţile dărăpănate şi de pe şanţurile înţelenite, momâi fără vârstă şi fără chip îşi desfăceau gingiile negre înspre automobilul legănat prin gropane şi ridicau deasupra capului jumătatea de ţuică cu care mai sărbătoreau, zi de zi, fie plecarea surprinzătoare a ruşilor, fie încheierea triumfală a colectivizarii, fie un nesfârşit Paşte al Morţilor...

– Ai noştri, ăi dă la Cadrilater, vreau să spun, câţi or mai fi rămas, s-a risipit cu toţii pe la oraşe, după căpătuială, îmi spusese 91

Matei Vişteanu, singurul paznic al Primăriei comunale, iar la Caraharman nu se mai poate ajunge deloc, pentru că bălţile astea vechi şi noi, dinspre Gurile Dunării, care s-a tot înmulţit şi s-a tot lărgit de la cutremur încoace, îşi are neşte izvoare-ale lor, fără început şi fără sfârşit, dar foarte bine ascunse pe undevaşilea, pe sub podul de granit vânăt, de la Facerea Lumii.

– Şi oamenii-ăia cum de mai trăiesc pe-acolo?

– Păi, eu nu ştiu să mai fie oameni p-acolo, că, într-o vremeaşa, cu vreo trei luni în urmă, apele a măcinat valurile de nisip de la Periboina şi-a năvălit într-o singură noapte spre Dunăre şi spre Mare… Potopu’ lu Niculae, bre, iar amărâţii-ăia, câţi or mai fi scăpat cu suflet într-înşii, s-a refugiat a doa oară, ca raţele, pe la Tulcea şi pe la Ostrov, fiecare pe unde-a văzut cu ochii... Pentru că, cică, slavă Domnului, se trăieşte dăstul de bine şi păn smârcurile-alea... Mai cu peştele, mai cu vitile, mai cu furatu’... Şi, poate sunt eu nebun, da’ nici nu văd de ce-ar mai da oareşicine cu botu’ păn calici-ast-a noastră d-aci.

– Da’ de votat, cu cine şi unde se mai votează, pe-acolo?

– Acu’ eu unu’ cre’ că nu mai votează niminea, da’, orişicum, nu contează, pentru că, la noi, iese întodauna cini trebuie, căci, pânacuma, nu s-a supărat nimeni dă la bardid, nici pă noi, nici pă liftelealea dă la Caraharman. Niciodată-n do’uj dă ani, carevasăzică! Hai, că pricepi, matale, că te văz băiat dezgheţat! Păi dac-a işit mereu cini trebuia?! Ce să mai arzi gazu’ dăgeaba!? Asta e? Asta e!

2 Dar, numai după ce rătăcisem câteva zile-n şir prin împrejurimi parcă necunoscute, începusem să mă conving şi eu că şoseaua dinspre Istria şi Nuntaşi fusese într-adevăr înghiţită de mlaştini şi că harta sentimentală, pe care-o urmam eu, nu mai acoperea realitatea din teritoriu. Aşa că, ştiindu-mă vulnerabil, mă hotărâsem cu inima strânsă să fac un ocol larg, înspre Hamangia şi Enisala, şi să mă cobor apoi, pe dibuite, dinspre nord, ca să adulmec, fără să mai implic pe nimeni, un vad sau o cărare înspre ostrovul (legendar, de-acum) al Caraharmanului. Ar fi fost mult mai uşor, desigur, dacă aş fi nimerit, din prima, peste un martor sau peste o călăuză, dar, cu toate că iscodisem pretutindeni şi neîncetat, tot nu găsisem nicăieri 92

nici un refugiat de pe-acolo, ca şi cum, rând pe rând, i-ar fi înghiţit pe toţi apele, nisipurile şi pământul.

La Dobrotici-Vale – adică, din nou acasă, la marginea întregului pământ locuit, intrasem, nu tocmai din întâmplare, în şandramaua veşnică a lui Tache Deliioan: prăvălie, poştă, distilerie, farmacie, crâşmă, cafenea, frizerie, stomatologie, loterie şi încă multe altele la un loc, înghesuite fără nicio rânduială între pereţii netencuiţi şi sub stuful ciufulit al unui tavan care-ţi lua căciula din cap. Dar, pe o jumătate de coală-albastră, solid fixată-n chirpici cu scoabe metalice de-o şchioapă, cineva proaspăt alfabetizat scrisese cu săpun sau cu cretă SECŢIA DE VOTARE No. 3, CIŞMEA. INTRAREA LIBERĂ. Înăuntru, nişte zgârieturi pitite printre pragurile de praf şi de băligar precum şi nişte fire încleiate de mătură aduceau mărturie că odată, de mult, in illo tempore, se încercase o primenire a încăperii, dar un eveniment neaşteptat, o vijelie sau o invazie, oprise demersul înainte de jumătate. Undeva, departe, în dreapta, clipea o fereastră mai îngustă decât o ambrazură de cazemată, iar prin fascicolul de lumină eterică, cernut dinspre lacuri şi mare, forfoteau nouri de praf şi puzderii de goange greu de identificat: molii, fluturaşi necunoscuţi, muşte beţive, ţânţari şi, Dumnezeu ştie, ce-o mai fi fost să fie, în spurigaiul acela de pulberi zburătoare care mi se-aşezase deja pe frunte, pe nas şi pe palme, ca o plasă murdară.

La început, înaintasem miop printre şiruri de ceapă, de usturoi, de ardei, de roşcove şi de peşti afumaţi, care se legănau prin aerul dulce-amar precum candelabrele destrămate ale unui templu-n ruină, iar, de jur-împrejur, se încâlceau în avalanşe diforme putini, putineie, poloboace, hârdaie, sufertaşe şi blide; apoi, saci, săcoteie, tăgârţe, tolbe şi trăişti, ca să nu mai vorbim de mulţimea neidentificată a unor ierburi şi ţoale, care, la cea mai mică pală de aer, exalau duhuri şi miresme fără egal pe pământ. Iar, în fund de tot, printre colacii de canap sau manilla şi printre plasele pescăreşti de toate mărimile, se legăna, ca un păianjen rotund, trândav şi pofticios, stăpânul incontestabil al peşterii.

– Uite care-i treaba, nepoate, spusese el ca şi cum m-ar fi aşteptat de când lumea, ia mata o cofă d-aci şi furtunu-ăla dăn grindă şi scoate niscai vin dăn butoiu’ dă colo. Şi se răsucise gâfâind pe salteaua lui de pănuşe, arătându-mi direcţia cea bună cu talpa goală a piciorului stâng.

93

– Iegzact ăla d-acolo! Hai că eşti băiat dăştept! Şi-acu’, umple colea două căni, una pentru mine şi-una pentru matale, nu contează pă care, că orişicum le plăteşti p-amândouă... Ca să nu fie pomană electorală! Pricepi, mata! Aaaşa... şi, pă ormă, hai noroc!, şi spune, da’ fără grabă, tot ce te doare... Şi stai, stai, stai, că nu dau turcii!...

Stai să dăm foc mai întâi la câte-o lulea!... Ia d-acia, că tutunu’ nici nu să pune... Azi, e pă gratis!

Abia atunci am observat afişul colorat de pe zidul din dreapta, chiar lângă geam, unde, de pe un pergament deja izinit de gângănii, mă privea, cu toţi dinţii la vedere, chiar dom’ Tache-n persoană.

– Să-înţeleg aşadar că chiar dumneata eşti şi preşedintele comisiei electorale, şi principalul candidat de la secţia-asta? am îndrăznit eu o întrebare, arătându-i afişul.

– Principalu’ şi singuru’, mă băiete, căci, dacă pă băltăreţii ăştia i-o împinge Zarzavelea sau fratele lor, Nichipercea, s-aleagă altcumvaşilea, atunci chiar că s-a lins pă bot dă pâine şi sare şi-or să iasă dimineaţa-n drum, ca să se scalde-n praf ca păsăricile, pentru că lada-aia, pă care stai matale acum, ca Bim-paşa pă cal, e singura ladă cu săpun pe-o rază de-o sută de kilometri dă jur-împrejur. Păi, ce, te joci!?

– Uite, eu sunt ziarist, la Jurnalu’ Poporului şi-aş fi tare curios să aflu cam ce partid reprezinţi dumneata pe-aici?!

– Păi, poţi să fii mata şi mumia lu’ Bârlădeanu, da’ eu tot nu ştiu dacă-ai aflat pă undeva, pă la Paris sau pă la Moscova, învăţătura-învăţăturilor care spune: Curiosu’ linge osu’, iar tăcerea papă mierea?! Păi, bardidu’ meu, măi cufurici, e chiar salteaua-asta plină cu pănuşe, dă pă care i-am îmbrăcat şi i-am hrănit, în ultimii dooj’dă ani pă braconierii-ăştia dă păpuraşi-împuţiţi, care nici să se iscălească cu deştiu nu ştie, că n-a călcat niminea dincolo dă hotaru’ Boazului, d-o mie dă ani. Da’ eu unul, am văzut multe, la viaţa mea, c-am fost şi la Miccidia, şi la Babadac, dă vro trei ori – aşa, bn şi că-am văzut chiar cu ochii mei p-acolo, pă unde-ţi spusei dăstui jmecheri d-ăştia ca tine, da’ şi podu-ăla dă fier, dă la Cernavodă, ăăă, a treia minune a lumii, nenică, după câte-am aflat!

Moment în care draperia de rafie şi de mărgele-înşirate de la intrare s-a cutremurat ca bătută de vânt şi-a intrat, mânjit de solzi, scoică şi lapţi, un băştinaş hirsut cu nişte cizme de cauciuc până-n 94

buric şi-nghesuit într-o istorică pufoaică bolşevică, ca-ntr-o cămaşă de forţă.

– Hai noroc! a zis el supărat. Merge câte-o săniuţă, doo, înainte dă ştampilare!?

– Păi dar aşa cum!? a răspuns, privindu-mă şi mai supărat şeful comisiei electorale. Ori poate, matale, ca şpion ce ieşti, ăi fi şi aflat deja că scrie pă undeva, pă la carte, că-i musai, ca să voteze omu’ pă burta goală!?

– Apoi, eu, care-am încremenit cu cana asta-n mână, ce-aş mai putea să mai zic!?

– Deci nu mai spune nimica căci, şi-aşa, ai spus cam dăstule!

Iar, dacă baţi şeaua că ai cana goală, atuncia, umple-ţi-o singur, că drumu’ îl ştii! Iar tu, bă Antoane, vezi că vodca cu sănii e chiar în lada-aia dăn stânga. Te ia dă nas! Da pă nevastă-ta de ce n-ai luat-o, mă Alioşa? Tot nu ţi-e frică s-o laşi singură-n casă!?

– Păi am venit cu iapa şi nu vreau să-i rup oasele că n-am cu cine să trag năvoadele la noapte.

– I-auzi, băi observatorule!? a strigat dom’ Tache spre mine.

Caii or avea şi ei drept dă vot!?

După ce şi-a turnat o sticlă cu votcă pe gât, de parcă-ar fi turnat-o-n nisip, Anton s-a apropiat legănat ca un android descleiat înspre salteaua şefului, care, dovedind o lungă şi bine asimilată experienţă, a cules, cât-ai zice peşte, de undeva, din spate, un teanc gros cu buletine de vot şi-a scos o ştampilă cât degetul dintr-un buzunar nevăzut-al vestonului său de gărzi patriotice.

– Uite, ia trei voturi d-odată, i-a şuierat el pescarului. Una, pentru paparuda-aia dă Marusia şi una, pentru frati-tu-ăla chior, care nu cred eu să-şi lase el vârşele uscate pă mal pentru bunăstarea poporului. Pă ormă, vezi că, dincolo dă pătur-aia-căcănie, pusă pă sârmă, e o masă şi-un scaun. Stai frumuşel acolo, cugetă bine şi pune ştampila unde vrei tu! Uite, urna-i aici, chiar sub lada cu votcă! Ladaia cu steagu’ pă ea şi c-un dos dă iapă pă mijloc! Hai, că la asta te cam pricepi! Da’, hop-aşa, ai răbdare niţel şi ia d-aici încă vreo zece voturi, că ai neamu’ cam mare. Şi numai capsomani d-ăia-nguşti la frunte, da’ tari în clanţă, ca tine! Las’că ştiu eu! Şi tu ce te râzi, bă Ochilă, p-acolo, ca curca la struguri!? s-a umflat dom Tache-nspre mine. Mai bine ia şi tu vro zece foi d-aştea d-aci şi treci la cabină, că 95

nu te-am luat încă dă suflet, iar ştampilă găseşti, cât ai zice peşte, la spirtosu-ăla d-acolo. Da’ fără să pui ochiu’ pă el, că votu-i secret!

Aşa că mi-am umplut cana, am umflat foile şi ştampila şi m-am grăbit să-mi exercit drepturile democratice, ca fiu rătăcit al comunei, ce tot mă aflam, din greşeală, pe-acolo.

Iar, după ce-am dat iar buzna afară, orbit de lumina platinată a mării, de pe gorganul înalt dinspre Sinoe am revăzut cu emoţie firească satul meu natal care, dincolo de spaţiu şi timp, părea scufundat, la propriu, într-un amfiteatru natural al podişului de calcar dintre marile lacuri, în aşa fel încât, din orice parte ai fi venit, îl puteai admira, mai întâi, întreg – adică, în toată splendoarea lui verde, de oază exotică şi atemporală, ghemuit sub coroanele imense ale unor nuci şi salcâmi seculari, fără-a mai pune la socoteală şi mulţimea banal-sufocantă a pomilor fructiferi: corcoduşi, vişini, pruni şi zarzări, ţesuţi între ei printr-o plasă de liane necunoscute şi de volbură abrosită care, după cum am avut eu senzaţia, la început, creşteau în delir, chiar şi pe-acoperişuri, amintindu-mi brusc de o dimineaţă îndepărtată a copilăriei dintâi, când orizontul fugea tot mai departe, fără să atingă pământul, iar, în dreapta, lama de sabie-a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor, căci soarele abia se ridicase în palme peste tivul de aur al zorilor albe, în vreme ce lumina lui nouă, aproape fluorescentă sporea cu umbre-albastre fiecare crenguţă şi fiecare frunză, iar cerul, un tău de limpezimi fără maluri, se adâncea nesfârşit pe desupra, vertiginos şi astral ca un tunel vertical.

Un tunel al spaţiului şi timpului, care ducea dincolo de tot şi de toate, probabil.

Dar eu ştiu acum că nici veştile despre apropiatul sfârşit al lumii n-ajunseseră încă pe la Dobrotici-Vale, la marginea întregului pământ locuit, cum zicea Strabon sau Ultima Terra, cum o alintase, cu ochii-n lacrimi, Ovidius.

(Revista „Onix”, 2012)

96

CUNOŞTINŢE DESPRE NATURĂ

– Dar cu şobolanii-ăştia ce facem? întrebasem eu oarecum neutru, aterizând, ca musca-n lapte, peste discursul cel mai avântat-partinic al tovarăşului CUCHI, Culiţă Chirilov, care va să zică, bubosul sacerdotalul şi susceptibilul nostru secretar pî cî rî, întrerupt, astfel, dintr-o lungă şi veninos-moralizatoare prelegere despre entaziasmul revoluţionar şi simţul datoriei, tocmai când arătătorul său bine supt îi atingea exemplar pieptul, în dreptul inimii.

– Păi, şcoala asta geme de şoareci, intervenise şi Auraş visător, încercând să-mi întindă o mână din beznă şi să readucă discuţia pe un teren mult mai sigur al normalităţii. Dar Cuchi rămăsese cu buzele rotunjite patetic în jurul unei vocale care n-avea să se mai nască, continuând însă să-şi vânture mâinile şi să-şi rotească ochii, într-un fel de transă şamanică.

– Te referi la noi? întrebase Nana nu tocmai nevinovat, plasându-se din instinct pe lungimea de undă a secretarului.

– E şoarici, bre! sărise Papaşa, bucuros că se trecuse din zona incertă a speculaţiilor morale, pe teritoriul mai sigur al realităţii imediate. Ce, sunteţi orbi?!!

Desigur că precizarea i se păruse lui Cuchi perfidă, dar preferase să aştepte, strecurând printre pleoape imaginea vie a nimicniciei didactice, într-un fel de stop-cadru semnificativ, menit să pună şi puţină ordine în Regulamentul nostru de ordine interioară, care, la punctul întâi stipula tocmai faptul că: Toate cadrele didactice, indeferent de specialitate sau pregătire, vor milita neabătut pentru a-şi însuşi şi transpune în viaţă ideologia partidului nostru, aşa cum reiese ea din genialele indicaţii şi orientări ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

– Sunt şoareci peste tot! admisese directoarea când privirile galbene de motan flămând ale lui Cuchi se abătuseră şi asupra ei.

97

Geta scria de zor, apăsând cu mâna stângă hârtiile, ca să nu se deplaseze indigoul.

– Sper că n-ai de gând să treci şi povestea asta în procesul verbal, şuierase Cuchi cu rictusul său de şarpe la pândă.

Am încercat să fac întuneric şi să-mi reiau filmul de-amor pe care, de la începutul şedinţei, începusem să mi-l derulez prudent în minte, dar atmosfera devenise prea încărcată şi n-am mai reuşit să reiau miraculoasa scenă-a sărutului, pentru că secvenţe mai noi sau mai vechi, cu Mickey Mouse, Tom şi Jerry sau Felix the Cat se învălmăşeau, se întretăiau, se-aprindeau, se stingeau într-o bulucire delirantă, acoperind cu o ceaţă de gesturi burleşti chipul exasperat şi pervers al Laurei M., care (cum putusem să uit?!) nu iubea animalele.

Apoi, timp de-o săptămână, trebuise să-i repet de mii de ori lui Cuchi că eu n-avusesem niciun rol premeditat în ceea ce el numea, strâmbându-se de fiecare dată-n alt fel, diversiunea: – Ăăă..., diversiunea pusă la cale împotriva mea..., împotriva mea!!, înţelegi?!

– Ăăă... care diverziune?! Ce diverziune? întrebam eu peltic, ca-ntr-un curs de speed-english, pentru începători, fericit totuşi că Organu’ nu alesese cuvântul sabotaj, pentru care Codul Penal avea, cel puţin, o sută de articole , toate începând de la, minimum, 10 ani de temniţă grea.

– Lasă, bă, că te-am văzut eu! Prea făceai pă pisica dîn traistă!! Iar astaaa..., adăuga el strivit de infinita depravare a lumii în care era nevoit să trăiască, ...într-un cadru oficial!... Într-un cadru oficial!, înţelegi?

– Nu! Nu înţeleg!... V-am spus de o mie de ori că nu înţeleg!

Dar totul o fi pornit de la inspectoru’ ăla?!...

– Lasă-i, bă, pă inspectori-în pace! Ce, ăia vin p-aci după şoareci!?

Nu! Nu veneau după şoareci! Veneau după peşte. Atâta doar că eu, proaspăt absolvent, tocmai nimerisem peste unul care nu ştia sau nu mai voia să aplice regula jocului. Căci îl găsisem dis-dedimineaţă-n cancelarie, cu catatifu-ntr-o mână şi cu stilou-ncealaltă, pregătit să intre-n luptă pe burta goală. Minune mare, pentru că 98

zmeii ăştia pitici, conform unui ritual mai bătrân decât toate basmele, îşi trimiteau mai întâi buzduganul, care izbea o dată-n uşă şi de trei ori în masă, înştiinţându-te astfel că, la descinderea lor şifonată din diligenţa locală, pândită printre perdele de curiozitatea înfiorată a întregii şcoli, bucatele trebuia să fie nici prea fierbinţi, nici prea reci sau, Doamne fereşte!, prea banale şi prea puţine.

Atipic, inspecţia mea pentru definitivat începuse şi se terminase mult mai devreme, decât m-aş fi aşteptat, pentru că avusesem prima oră la a VII-a B, într-o încăpere veche din chirpici antediluvieni, unde, de veacuri, şoarecii erau la ei acasă, zburdând familial printre picioarele elevilor sau înfruntându-se cu ascuţite ţipete disperate pentru vreo bucăţică de pâine alunecată din bănci.

Ceva mai târziu însă, am observat că, terorizat, inspectorul se făcuse deja verde-albastru şi îşi vârâse ambele tălpi în pupitrul ultimei bănci, unde îl instalasem cu adâncă deferenţă, la sosirea în clasă şi unde îngheţase cu genunchii la gură, fără să mai urmărească lecţia, fascinat mereu de spectacolul zoologic care i se oferea pe sub bănci.

Numai că, la vreo două minute de clopoţelul final, un guzgan bătrân şi pervers pe care copiii îl botezaseră Papaşa, se urcase, temerar şi perseverent, pe godin, de unde-l supraveghea foarte atent pe intrus, ofensat parcă de faptul că acesta îndrăznise să se îndoiască de bunele lor intenţii.

– Ce-a fost, toar’şe, asta!?, m-a întrebat inspectorul pe coridor, călcând ca prin apă şi rotindu-şi neliniştit privirile, de jur-împrejur.

– Complementul indirect, am răspuns eu supus. Exerciţii de recunoaştere şi de utilizare, în texte.

– Lasă-l dracu’ dă complement! Ce era cu şoarecii ăia?!!

– Şoarecii-ăia aparţin şcolii, i-am explicat eu dezolat.

– Şi... şi... şiii nu faceţi nimic?!!

– Ba, tocmai ne gândeam să le pictăm câte un număr de inventar pe burtă şi să-i trecem în registrul matricol.

– Numa’ să n-apuce ei să vă mănânce de vii, mai înainte!

Cu toate astea, şoarecii n-au reuşit niciodată să devină, pentru noi, nişte simboluri ale răului sau ale apocalipsei, pentru că, de fapt reuşeam totuşi să trăim mereu într-o simbioză amuzantă.

E drept că roseseră o parte dintre volumele bibliotecii şcolare, dar, mai ales, pe cele roşii, de propagandă comunistă, pe care învă99

ţătorul Papaşa avusese fericita idee să le recondiţioneze, lipindu-le cu cocă. (Bucuria şoarecilor!!!)

– Bre, constatase el uluit, nici Garda de Fier şi nici Tânăra Gardă nu le-a rezistat la ăştia... Nişte fiare foarte periculoase, ce să-ţi mai povestesc!?

Atâta doar că nici cărţile mai noi nu avuseseră o soartă mai bună, pentru că pe acelea le alesese Papaşa şi le vânduse cu toptanul la un anticariat din Constanţa.

Le vânduse, le băuse, se linsese frumuşel pe dinţi şi dăduse vina pe şoareci, împotriva cărora tunase şi fulgerase vreo trei săptămâni în şir, până când Nana, mereu bine intenţionată, adusese deacasă o pisică feroce – o jivină galbenă, surmenată şi parşivă, care adulmecase cerşit sacoşele învăţătoarelor şi se miorlăise vreo câteva zile pe coridoare, tulburând orele de curs, până când ne hotârâsem s-o lăsăm de planton numai noaptea, ca să împlinească dreapta judecată.

Iar chestia miraculoasă e că, deşi ermetic închisă, pisica dispăruse definitiv încă din prima noapte.

– Domnu’ Florin, îmi spusese Nana ofilită, ţinându-se legănat de reverele mele, eu cred c-au mâncat-o şoarecii, dom’le!!!

– Ei, a mâncat-o dracu’!

– Nu râde, mă băiete, că ea era una singură, iar ăştia sunt mii şi mii! În orice caz, cu ea sau fără ea, echilibrul natural al şcolii rămăsese neschimbat.

De aceea, după celebra şedinţă de partid, Diversiunea lui Cuchi, cum avea să intre-n folclor, ne abătusem însetaţi pe la cârciumă şi ne aşezasem osteniţi la masa noastră, din umbrarul de stuf împletit, de unde puteam să zărim, fără melancolii ipocrite, expierea înceată-a luminii deasupra bălţilor fumegânde-ale Buhazului şi unde puteam să tăcem înţelept cu obrajii-n palme: – Pe lumea asta, am zis eu, fără nicio introducere, e aproape la fel de greu să fii om, pe cât de greu e să fii şoarece.

– E mai greu să fii om, a constatat Auraş, pentru că nouă ni se-arată pisica şi ziua şi noaptea.

100

Pescăruşi târzii se întorceau fremătând înspre cuiburile lor, săpate-n malurile friabile ale Capului Midia.

– Ştii pisica aia pe care-a adus-o Nana? a întrebat Auraş pe neaşteptate, în vreme ce, departe, la marginea zilei, ultimele pâlpâiri ale soarelui puneau iluzorii ostroave albe pe valuri.

– Pisica galbenă, dom’le! a insistat el.

– Aia pă care-au mâncat-o şoarecii? am râs eu.

– Ai puţintică răbdare c-a găsit-o Cuchi, azi-dimineaţă, dormind în sacu-ăla cu mingi de handbal din sala de sport.

– Aha, şi i-a pictat iute un număr de inventar pe spinare!?

– Măi, fratele meu, s-a făcut alb ca varul, i-au ieşit ochii din cap ca la melci şi i s-a ridicat părul în cap, Ce e aia?, Ce e aia?, Ce e aia?!

– Păi, pisica lu’ Nana, ce să fie, i-am explicat eu şi mi-am făcut cruce cu limba-n cerul gurii. Da’ moarte-aia dă secretar a-nceput să chiţăie-aşa subţirel, ca moartea la dentist: hi, hi, hiii, hi, hi!!!

Iar, pisica, a adăugat Auraş tulburat, pisica a sărit brusc în faţa lui, zburlită, încordată şi cu ghearele scoase... Avea pupilele cât mingile alea de handbal, domnule! Şi-i tremura aţâţat vârful cozii şi era gata de salt!

Apoi, Auraş s-a plictisit brusc, i-a trimis înapoi la origini pe toţi secretarii de partid şi pe toate pisicile lumii, a mai pus o dungă de sare pe buza halbei şi-a adăugat, cu un foarte transparent sentiment al zădărniciei: – Auzi, băi frate, cred c-aşa ne-a fost nouă scris: să vieţuim, bot în bot, cu toţi şobolanii!!

(Revista de cultură „Conta”, 2012)

101

DESPRE REFLEXELE CONDIŢIONATE LA ALIGATORI

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea canditaturilor pentru funcţia de primar al comunei, nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere, între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri.

Pentru că, abia atunci, eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal, unde, cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI, adică definiţia locală a Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit: – Dar asta ar însemna, mi-am spus eu, în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus canditatura, am şi achiziţionat o preţioasă cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund, evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la rever102

sibilitatea spirituală a timpului şi încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea – însă abia acum, cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdomut voluntar.

(Perfecta definiţie a unui primar perfect, jubilase Despinoiu, apăsat şi realist, ca întotdeauna).

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidatura la funcţia de primar, reuşise.

– Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă!, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi, cu mici şi cu bere!? Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesem uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam – lumea cealaltă, uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

– Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi. Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte, Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor, Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist... În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă. Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalâc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap!

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

103

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’ Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină, prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată, la patru ani, în campania electorală.

– Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu triumfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n cârcimă, zi după zi, şi nu numa’n ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

– Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine!!!

– Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite, nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’ din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut – Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor. Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid. Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’ profesor. Arde, frige şi topeşte! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi. Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici, contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni 104

cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu, formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre ei. Iar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică, două, nouă, nouăşnouă...., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi sediile principale ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână, sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid: N-avem bere, n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL IELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL. (Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise, mai întâi, pe garduri, vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, tot sprijinul şi toate fondurile necesare.

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi sămi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu, care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al misterios-volatilizatului P.C.R. – Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit, rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână, sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B. (adică Partidul Local Beremici), 105

precum şi neobostul său şef de campanie electorală, care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă, adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu autoinvestit director de campanie m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic, dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale, după cum învăţase Despinoiu la puşcărie: Stimaţi aligatori votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI. – Bă p-ăştia, dacă nu-i iei cu iubitul tovarăş conducător suprem, nici numai ies dăn casă!

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilicîntâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba, iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R. Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile: Mai întâi, la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus, direct de la Constanţa, cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că, în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

Pe urmă, în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!!), ţinând cont de stringenta realitate, pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

106

– Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, o să aveţi ţuică cât să vă spălaţi şi cu ea pă picioare, dacă vreţi?!

107

VASE COMUNICANTE

Fuseseră 36 de grade la umbră, aşa că mă ştersesem instantquick de pe la oficiu şi o luasem agale pe bulevardul Tomis, pe sub copertine, cu speranţa că va pica de pe undeva şi vreun frend, pentru-o cold beer, la varice sau la fotoliu, după împrejurări.

Când, oops!, iată-l pe Mache Papacostea, marinaru’ lu’ peşte prăjit, apropiindu-se, legănat şi lăbărţat pe întreg trotuarul, ca pe-o corabie-n derivă, şi ridicând un deget avertizor: – Hey, man. What’s up? Ai văz’t, bre, ce-am păţitără cu diz fakin’dă Iooropa? Şi cu-alde Hara-bara-v-am-halit-papara?

– Hello, Dude! Păi, tu chiar credeai că şi eu oi fi tot vreo deafblind-person d-aia dă Alligator electoral?

– Atunci, hai să bem câteo bere, două, nouă pe la Mimoza Pudica şi să ne-mpăcăm!

– Hai! În curtea îngustă de la Mimoza, printre lilieci mov şi sub umbréle galbene, se cocoşau deja vreo zece reprezentanţi ai clasei proletare, în salopete văruite şi cu căşti portocalii de protecţie, aşa cum o tuliseră însetaţi de pe şantier.

Trăseseră vreo trei mese dungă la dungă şi improvizaseră, într-o veselie, masa naşului-mare.

– Mai aveţi dă muncă, băi pălmaşilor?

– Alo, dom’ Mamachidis, păi dacă-n Romania nu se mai construieşte nimica, dom’le, apăi, să ştii că, de dărâmat, se dărâmăntr-o isterie, bre!

Pe urmă, prudenţi, mai ceruseră un rând nou şi-ndesat şi se întorseseră pe la vorbele lor.

– Aţi văzut, bă, ce găluşte-arunca bossu’ pân ventilatoare…

Că staţi p-aci, pă la umbră, că vine Telegrafu’ şi cu Protecţia Frecuşului şi cu Al – Bandit-ăla, dă la şcoala dă mafioţi a feseneului.

108

– Lasă-l bă să-şi mai plimbe şi el ursu’ pă la lumânare, că şefu-ăsta-al-nost e cel mai mare rebut defect la cap dă pă faţa asta a Pământului, măi, nea Zacuscă, da’ nici noi n-am venit cu pluta p-acilea, că, uite, după ce m-am vărsat eu primu, hopa şi Dorel după mine, ca mâţa dân traistă, bre, şi pă urmă, da’ mai pă ceaţă-aşa, au roit-o şi fraiereştenii-ăştia dă scufundaci amatori. Că berea le cam place şi lor, pă zăpuşu-ăsta. D-aia, numa-n deschidere-aşa, au şi ras v’o unşpece şi tomnai se pregătesc să mai înşurubeze vo doo-trii.

D-alea cu moţ! Ăăă, în loc dă concluzie, cum ar veni.

– Alo, oamenii muncii, ce facem, bre… ne mai întoarcem un ceas pă şantier, pentru ora-nchiderii? Cu peptu’ scos, cu capu’-ntors, la şef noi să privim?!

– Ia las-o moartă la umbră, nea Garide, că eu, în labe la Ampotrofagu’, nu mă mai întorc, nici belit!

– Da ce ţi-a căşunat aşa rău pă şefu’, Sifonache, tată, că, până mai ieri, îl cam pupai în bot, dân toate poziţiili?!

– Jale mare, taică, dă cân’ cu bugetu-ăsta nou, dă l-a dizponibelizat pă fratimiu! Avea şi el o sută cinzeci de lei pe lună... şi l-a dizponibelizatără; că, cică, cu o sută cinzeci de lei, ăia ai lui, o să se procopsească statu’ lu Boc! În maţe să le stea ăi o sută cinzeci dă franci! L-a dizponibelizatără, că l-a-nsemnat Ampotrofagu, la condica neagră!? Dizponibeliza-le-ar Dumnezeu luminiţile ochişorilor dân cap, s-ajung să-i văz orbeţi pă toţi, cu mânuşiţa-ntinsă pă strada Flămânda, la colţ, la’ Delfinu’ Ameţit!

– Atunci, Dorele taică, ia hai şi tu cu noi, la Bucureşti, la Piaţa Universităţii, taică, să strigi JOS GUVERNU’ şi să te mai răcoreşti, ca să dăm şi noi un exemplu Iooropii, tată!!

– Care Bucureşti, bre, că mai am dor trii leuţi, noi şi vechi, toţi, pân la salariu’ dăn vară.

– Lasă, băi, că tu iai salariu dă merit, c-ai pus botu’ la toate manglelile! – Ş-apăi nu-i nicio cheltuială c-a băgat Bardidu’ Conservator, ăla al lu’ nea Zacuscă, un Otocar roşu, d-ăla pă roate, cu haleală, fluierace, priveghetori, steaguri, pancarde, lozinci. Nicio problemă! – Măi ceva ca la Ziua Recoltii!! Că, uite, noi am mai fost şi marţea trecută, da tot ne-am mai duce odată!

– I-auzi, ia… şi cum ierea?!!

– Păi cum să fie? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume… de-ţi venea ameţeală nu altceva. D-aia, cân’ 109

am văzut, am zis şi eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!…

– Da’ pă Băsescu-ăla l-aţi văzut? Care-i treaba cu el?

– Opaaa, păi, mai avea el freză ca să vie p-acolo?!! Da, orişicum, e rău, greu dă iel, să ştii, că l-am văzut az-dimineaţă la Pro.tv.

– Şi ?

– Cum… şiii?, or’ eşti prost? Păi, dacă l-au dat ăia la Pro.tv., înseamnă că: ori l-a găsit mort pă undeva, ori a ajuns să facă reclamă la tigăi!

– Atunci, hai să ne topim!!

– Bă frate, voi faceţi cum vreţi, duceţi-vă şi daţi jos guvenu’ ca să vie iar Ciuma lu’ Văcăroiu şi Holera lu’ Hrebenciuc… Păi dar aşa cum?! – Da io, unu, mort-copt tot treb’e să mă-ntorc o oră p-acolo, pă şantieru’ fundaş Râmarea şi Dărâmarea Socialismului.

– Păi dacă vrei să te cocoşezi puţân şi pă parte-ailaltă, du-te, că ceva ore suplementare tot îţi găseşte Bossu’!

– Stai , mă frate, că nu-i chiar aşa! Am găsit neşte ţeavă inox, d-aia d-un ţol jumate! Aur curat, tată! Am tăiat-o-n bucăţi dă unu treizeci, aşa, am făcut-o snop şi-am pus-o-n tufele-alea dă lângă gardu dânspre cimitir. Gata de decolare, la ora stabilită, cum s-ar spune!

– Atunci, veşnicaaa ei pomenireeee!!

– Da, bre, da’ acu e musai să m-abat o ţâră pân spatele frontului, ca să nu s-ampiedice vr’un prost ca voi dă ia şi să-i facă picioare.

Că eu la comoara asta i-am şi găsit clienţi şi i-am şi băut adălmaşu’, care este. – Atunci, cum să mai dorm la noapte!?

– Haidaaa, ia uitaţi-vă niţeluş pân perdele, la tilivizoru’ d-acolo şi la guvernu’ lu Baboi!

– Hait! Păi, ăla care stă guşă-n guşă cu Boc, la catedră, nu-i chiar bulibaşa Năstase, tovarăşe!?

– El e, bre! Ce-o mai fi cătând p-acolo că tomna scăpasem dă el, ca musca dă pai?!!

– Alo, tovarăşi, rămâneţi liniştiţi, la locurile voastre. Păi cum, adică, ce caută?!

Păi, adicăăă, n-o fi pitit şi el neşte ţevi d-alea pă undeva, pacolo?

(Vase comunicante, schiţă, în revista „Conta”, 2012) 110

SIMPLE COINCIDENŢE (PSEUDOKINEMATIKOS)

Dimineaţa. Exterior. În plan general, pe un drum judeţean, vedem o Dacie galbenă, cam tablgică, care străbate legănat un sat lung de câmpie cu case de chirpici văruiţi, înghesuite de-o parte şi de alta a şoselei asfaltate. Acţiunea văzută de sus, printre ramurile negre ale salcâmilor.

După un minut, camera pătrunde în interiorul automobilului, unde plutesc liane destrămate de fum.

Vedem, mai întâi, şoferul aplecat atent pe volan, fredonând.

Are vreo patruzeci de ani şi e îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu un ecuson portocaliu, în formă de torţă, sub care, imprimat în relief, scrie cu roşu aprins ENERGIE VIE. Singur pe bancheta din spate, inginerul-şef doarme neliniştit, mârâind, din când în când, fioros.

Indicaţii din off, date cu o voce calmă, plăcută, egală şi ocrotitoare: Ia potoleşte-te o clipă, omule, şi dormi liniştit, pentru că tu nici n-ai de unde să ştii că eşti supravegheat zi şi noapte, iar, acolo, pe bancheta ta, de director, eşti încă în siguranţă. Nu ştie nimeni unde te afli acum. Gata! Deschide un ochi şi încearcă o umbră de surâs, ca şi cum ţi-ai aminti ceva amuzant. Gata! E bine! Gata!

Camera se ridică şi vedem răscrucea devastată de intemperii dinspre mare. O clipă, în prim-plan apare indicatorul dreptunghiular, de tablă scorojită al localităţii: VADU. Automobilul se apleacă scârţâind jalnic şi se abate pe un drum pietruit, la dreapta.

Camera panoramează peste podişul sarmatic, care, cu fundul murdar al maşinii, în prim plan, vălureşte larg înspre marea încă nevăzută.

111

Dintr-un cimitir care pare abandonat din preistorie, năvălesc câţiva câini ciobăneşti urâţi şi lăţoşi, dar şoferul îi ocoleşte cu oarecare măiestrie scârbită şi orgolioasă. Înjurătură, din off.: ceva cu javre jigodii, spurcăciuni etc... Dacia, jucând în tangaj larg, trece printre lanuri de floarea-soarelui, atingând uneori pragurile nevăzute din argilă vălurită.

– De când cu retragerea ghiftuită a trupelor sovietice, spune şoferul cu un zâmbet parşiv, nimeni n-a mai pus nicio pietricică p-aici. În spate, inginerul împătureşte preocupat şi metodic un ziar Scânteia cam prea rebel şi prea foşnitor.

Automobilul se scurge mereu printre lanuri prăfuite de floarea-soarelui, iar inflorescenţele lor, umede şi atente, pândesc răsăritul, multiplicând lumina confuză a dimineţii.

– Numai că acum, constată inginerul, din spate, suntem sub cea mai jalnică şi cea mai vânătă epocă a istoriei noastre milenare – devastatorul război româno-român, care se va încheia încă o dată, probabil, cu victoria definitivă a Jigodiei Naţionale Eterne.

Prin luneta şoferului, i se vede, în gros-plan, ţeasta pătrată, cu părul aproape alb, tuns foarte scurt.

Plecaseră din Constanţa de mai bine de o oră şi nu schimbaseră nici o sută de cuvinte.

De altfel, de o lună şi jumătate, de când lucrau împreună, nici nu schimbaseră mai multe.

Tovarăşul inginer doctor Medianu, mare specialist în distilarea petrolului, lucrase, la început, prin minister, unde, nefiind membru PCR, fusese, mult timp, când sula din coastă, când musca din lapte. Până când se trezise, în fustă de rafie şi cu pene-n nas, pe nişte coclauri din Africa, de unde revenise, se pare, şi cu o cizmă-n dos şi cu o zornăitoare tinichea atârnată de coadă; din moment ce trebuise să se mulţumească cu un post oarecare, de director administrativ, la Midia, adică şi mai la marginea întregului pământ locuit, după cum bine scrisese, odinioară, Strabon.

Automobilul, cu motorul fierbând înfundat, atinge creştetul vălurit al dealului. Cadrul se lărgeşte deodată şi se înalţă încet până când, de undeva, de sus, se vede satul scufundat sub salcâmi, din care se mai înalţă şovăielnic spre cer doar turla bisericii, minaretul văruit al unei geamii antice şi turnul de apă al I.M.R-ului.

112

Departe, dincolo de atlasele galben-verzui ale Buhazului, se ondulează pânza creponată şi limpede a mării. Sabia de argint a orizontului marin taie diametral cadrul, tulburată, din loc în loc, de exploziile inflorescente ale albatroşilor.

– Acolo, în stânga, pe Chituc, se aude vocea adormită a inginerului este şi un poligon de arilerie, al M.A.N. De aceea, ar cam trebui să întrebăm un miliţian, un grănicer ceva, dacă nu s-o fi organizat şi astăzi vreo şedinţă de tragere, ceea ce-ar însemna, automat, şi Acces Interzis. Au mai păţit-o şi alţii! Într-un nou cadru general, pe şoseaua zgârcit pietruită dinspre Gargalâc, vedem dacia galbenă venind către noi, prin nouri de calcar volatil,, aplecată şui înspre stânga, unde un pneu s-a dezumflat pe nesimţite, rău-prevestitor.

Când automobilul ajunge în prim plan, un atelaj ciudat traversează şoseaua: o cotigă încărcată cu ceva nevăzut la care, cu ulubele-n pumni şi cu hamurile în bandulieră, trag doi oameni înhămaţi ca nişte măgari. Din spate, înalt, solid, cu burta revărsată şi cu labele-n buzunare, se arată, călcând senin şi leneş, şi organizatorul transportului. Iar, în marginea din dreapta, jos, trei popândăi prudenţi şi verticali supraveghează cu încordare fiecare mişcare.

Se aude vocea din off. a inginerului Medianu: – Dom’le, am senzaţia că, pe-aici, ca şi prin Africa, oamenii se-mpart în doar trei categorii: ăia care fură, ăia care transportă şi ăia care plătesc toate pagubele.

Automobilul se pune din nou în mişcare, iar camera face travling, printre salcâmii drepţi şi supli ca nişte mesteceni, urmărind şi plasa de crengi de deasupra, unde se încâlcesc, ca nişte fructe exotice, cuiburile ţepoase ale sutelor de ciori neliniştite, care se agită învolburat de colo, colo, într-un haraiman apocaliptic de orăcăială, chirăială, jelanie şi văicăreală, strident cârâite pe aceeaşi voce agasantă de metal polizat.

La două palme de nivelul drumului înţelenit, camera urmăreşte demararea şi înaintarea automobilului, până când, la un moment dat, drumul, din ce în ce mai rău şi mai sălbatic, coteşte în unghi drept şi pătrunde, pe nesimţite, în zona devastată a ţărmului, îngustându-se mereu, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase de porumbar încâlcit. Nisipul este uscat şi bine nivelat 113

de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor de la Gura Portiţei, iar roţile încinse ale automobilului sfârâie pe pista de pulbere aurie, ca un fitil aprins. Într-un cadru general, orizontul este tot mai departe şi pare să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se aplecă arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor. Şoferul se uită în oglinda retrovizoare, unde inginerul adulmecă extaziat mirosul de scoică şi sare al grindului.

– Acum, nici eu nu ştiu ce să mai cred, spune şoferul prudent, dar poate că chiar aţi prins şi dumneavoastră dulcele microb al pescuitului, pe undeva, şi cândva?!

Asta şi pentru că, de când cu desantul la Midia, inginerul nuşi arătase niciodată vreo sensibilitate anume. Trecea prin secţii, constata, împărţea note şi înştiinţări, da ordine milităreşti, precise şi verifica, veşnic nemulţumit, îndeplinirea lor. Niciun comentariu circumstanţial, de obicei. Angajaţii îi spuneau Monomentu’ şi nu-l iubeau, dar nici nu-l detestau cu înverşunare.

Văzută prin parbrizul pătat de ţânţari, fâşia de nisip dintre mare şi mlaştini se îngustează mereu, iar undeva, departe, tremurând prin apele morţilor, se ridică două coloane înalte de fum. Orizontul tremură şi el în aureola boreală a zorilor. Şoferul întoarce fulgerător capul spre inginer, care-a văzut şi el fenomenul, şi, bănuind uimirea însoţitorului său, ridică din umeri.

Dar, pe limba îngustă de nisip, se desluşesc destul de bine două autocare de voiaj şi o imensă dubă albastră pe care scrie tot cu albastru STUDIOUL CINEMATOGRAFIC BUCUREŞTI, Casa de filme cinci.

Câteva minute mai târziu, cei doi coboară nedumeriţi pe nisipul de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici rozsidefate, care multiplică minuscul, dar înmiit, primele raze sfioase ale soarelui, nevăzut încă.

Camera face travling printr-o masă de oameni amestecaţi, subţiaţi de nesomn şi nervoşi. Actori costumaţi în salopete albastre şi cu căşti portocalii de protecţie fumează tolăniţi pe nisip. Dincolo de ei, se ivesc aparatele de filmat montate pe şine metalice, îngus114

te. Ceva mai departe, dintr-o dună neobişnuit de înaltă, artificială, probabil, se iţesc două flăcări sângerii, care alimentează cele două coloane de fum.

Camera panoramează plaja şi limba de nisip a Chitucului.

Un canal relativ îngust de apă măslinie retează şarpele galben al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă, – Oricum, nu s-ar putea trece mai departe, îşi şopteşte Medianu, întinzându-se, şi înaintând împleticit spre un tip înalt, bărbos şi autoritar, care pare şeful pe-acolo: – Vrem să trecem spre Bisericuţa, spune inginerul, fără introduceri.

De aceea, bărbosul îl expediază nervos, cu un gest elocvent, dar încremeneşte la mijlocul gestului şi se întoarce brusc entuziasmat către oamenii săi: – Hei, ia, ochii mari! Păi, ăsta-i chiar tipul de care-avem nevoie, domnule! Solid, agresiv, faţă de piatră…

Apoi, iluminat, se apropie iar de inginer şi îl prinde de-o mânecă.

– Lipseşe un actor, îi explică el, ca la şcoală. Avea şi el o secvenţă de trei minute, acolo, dar nu se poate fără! Am putea să terminăm într-un sfert de oră, dac-aţi vrea să-l înlocuiţi… Pentru că, stranie coincidenţă, sunteţi exact ceea ce ne trebuie! Clona perfectă, dom’le!!

Cu mâinile în buzunare, inginerul se uită la bărbos, ca la un semn de circulaţie, apoi se apropie impasibil de şoferul său: – Plecăm! zice.

– Ar fi păcat, constată şoferul, privindu-şi ceasul. În câteva minute am fi la Bisericuţa.

– Mare păcat! întăreşte bărbosul care-l urmează ca un căţel.

Ne-aţi scoate dintr-o situaţie imposibilă!... Iar performanţa dumneavoastră va fi plătită, desigur!

– N-am nevoie de banii voştri, spune Medianu cu o faţă care taie pofta de tratative. În prim-plan apare faţa sugestivă a şoferului care-şi priveşte şeful, dezolat, rugător.

Inginerul îşi freacă fruntea cu dosul palmei, amuzat secret de insolitul întâmplării.

115

– În fine! în fine! spune. Ce trebuie să fac?

Regizorul şi ajutoarele sale îi explică entuziasmaţi, îmbulzindu-se şi gesticulând foarte larg.

Trebuia să se apropie de camere, venind obosit şi dezamăgit dinspre duna cu flăcări, când o fată-n salopetă îi va tăia calea şi-i va întinde un petec de hârtie: S-a primit o telegramă din ţară, va spune ea. Sunteţi destituit!

– La dracu! şuieră Medianu livid.

– S-a ales prafu’! şopteşte aproape neauzit şoferul.

Dar ăia n-aveau cum să prindă întorsătura lucrurilor şi-i tot dădeau înainte: – Când fata spune Sunteţi destituit!, dumneata o priveşti, ca şi cum n-ai înţelege nimic, apoi, lămurit brusc, izbucneşti într-un hohot de râs. E simplu!

Apoi, un alt grup bine organizat îl înconjoară pe inginer ca o bulboană de ape tulburi. Îi schimbă, din mers, haina cu o salopetă de petrolist şi îi înşurubează o cască portocalie pe creştet. Iar nişte fete blonde, subţirele şi gălăgioase îi mânjesc faţa cu o cremă incoloră şi îi desenează migălos sprâncenele.

– Hai să-i facem şi-o aluniţă dulce aici, chicoteşte una, studiindu-l de aproape.

Dar inginerul, încremenit ca un stâlp totemic, se lasă în voia lor, fără observaţii. Pare un motan uriaş, pe care copiii încearcă să-l înghesuie sub robinet, ca să-l spele. Imediat şi la fel de agitat, se întoarce regizorul bărbos cu ajutoarele sale şi îl urnesc, cu alai înspre duna din care iese fum, explicându-i, iar şi iar, ce are de făcut.

Repede începe şi o oarecare agitaţie prin jurul camerelor de filmat. Se măsoară lumina, se stabilesc unghiurile şi perspectiva.

După ce Medianu este abandonat la poalele valului de nisip, cei care l-au condus acolo, cu bărbosul în frunte, se întorc spre echipa lor, gesticulând satisfăcuţi şi încrezători şi luându-şi locurile undeva, în spatele camerelor de luat vederi.

– Motor! strigă, în sfârşit, regizorul.

– Alo, tovarăşu’ director, te întorci o clipă, ca să priveşti flăcările, înjurând supărat. Nu contează ce spui, că, oricum, nu se-aude.

– Acum, vino spre noi, ostenit şi supărat!

– Păi, norocul nostru, observă mai încet un asistent, este că ăsta pare supărat din naştere.

116

– Aşa, aşa, strigă regizorul mai relaxat. Priveşte cerul ca şi cum ai vrea să te convingi dacă o să plouă, dar nu te opri!

Proaspătul actor execută totul cu o docilă lipsă de entuziasm, care imprimă o mare naturaleţe mişcărilor.

La vreo douăzeci de metri de aparat, îi iese în întâmpinare o fată în salopetă şi-i flutură o hârtie pe sub nas: S-a primit o telegramă din ţară, spune ea rar şi desluşit, ca-n filmele mute. Sunteţi destituit!

– O priveşti lung şi nedumerit!, strigă regizorul, Aşa, aşa! Iar, acum, izbucneşti în râs!

– Râzi, domnule! ce dracu!? Stricăm totul!

– Ştie el mai bine, dacă-i ceva de râs în toată chestia asta! îi şopteşte şoferul directorului, care-a rămas rezemat de maşina lui.

Dar Medianu păstrează aceeaşi figură împietrită, funebră, chiar.

– Stop! Stop! strigă regizorul şi înaintează. Râsul ăsta e momentul cel mai important din toată secvenţa! E o chestie de psihologie, înţelegi?!! Ţi se filmează faţa în prim-plan!

Dar inginerul îşi scosese pantofii şi acum îi golea de nisip, foarte preocupat.

– Ce dracu, nu poţi să râzi?! Vrei să te gâdilăm?!!

Numai că nisipul din pantofi pare mult mai important.

– Gata, gata!! capitulează dezolat regizorul. Zece paşi înapoi.

Brusc cooperant, Medianu îşi pune pantofii şi se retrage, conform indicaţiilor.

– Atât! Motor! Acum, vino iar, încet, spre aparate!

Târându-şi tălpile, inginerul se apropie impasibil, iar fata îl întâmpină, fluturându-şi telegrama.

– Acum, râzi, râzi!! Râzi în hohote!

Niciun muşchi nu se clinteşte pe faţa inginerului şi doar o dungă strălucitoare de transpiraţie îi alunecă printre sprâncenele încruntate. Se uită curios la aparate. Dar regizorul se agită furios ca o gorilă de jur-împrejur, înjurând şi încercând să-i mai explice încă o dată cât de uşor e totul.

Medianu îşi dezbracă salopeta de împrumut şi se apropie de automobilul cu care a venit.

– Gata! îi spune el şoferului. Mergem!

117

Totuşi vreo câţiva se apropie-n fugă, căutând să-l convingă să mai încerce o dată, dar inginerul s-a aşezat deja comod pe bancheta din spate şi trânteşte sec portiera.

Fără cuvinte şi mutre, şoferul întoarce strâns şi porneşte cu toată viteza înapoi, spre Vadu. Lumina soarelui se prăbuşeşte vertical ca o cascadă şi interiorul încins miroase lipicios a benzenuri şi a cauciuc ars. Tăcere adâncă.

După o vreme însă, şoferul simte un freamăt ciudat, în spate şi ridică privirea. În dreptunghiul oglinzii, se decupează faţa congestionată a inginerului, care-şi reţine cu greu un hohot, iar, în spate, foiala şi freamătul cresc mereu.

Deodată, Medianu izbucneşte într-un hohot atât de vertiginos, încât pare că automobilul se clatină din toate închieturile Şoferul a oprit pe mijlocul fâşiei de nisip şi îl studiază uluit prin oglindă.

Inginerul râde exploziv, ţinându-se cu palmele de burtă. Râde cu lacrimi.

– Şi asta, aoleu… aoleu… aoleu, e tot o chestie de psihologie!!! pufneşte el înnăbuşindu-se.

Iar, după o tăcere perplexă, se aude din nou vocea lui serioasă şi profundă: – Păi, oare, ăştia chiar cred că omul poate să râdă, aşa, la comandă!!?

118

(Simple coincidenţe în „Ateneu” nr. 5/ mai 2012)

VEŞNICA POMENIRE

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz.

Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal: – Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

– Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se.

– Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz, în şopronu-ăla, de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

– Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…, ca sticla dă lambă!! Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

– De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

– Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

– Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!?

Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva, ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi, la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochii-n ţărână că: Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci, că eu sunt mort dă mult! Uite, mâinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja, dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul Abd-alDjabbar m-a uitat.

119

– Adecăăă, cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

– Păi, dar aşa cum !?

– Şi cân’ îl îngroapă, de?

– Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

– Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş, compot şi baclavale…Căci la iei nu merge, ca la noi, iavaş, iavaş şi cu mare dichis... că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie, p-acolo, şiii, salamalicum, hopa, gata!, mi-ţi-l şi dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte.

– Spre exemplu: Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer, bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi. Adică, hăă, hăăă: Cine nu poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază, aşa, se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe, bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii, era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea de rapiţă.

– E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor.

Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit, mai senin şi mai curat la suflet. Iar 120

voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci. O s-o spună, mai întâi, Ioana rar, mai încet, aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă, aşa, şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia. Şi aşa făceam!

– Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, până la Amin!, când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale, cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi: – A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria, pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de!, nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă, la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

– Păi, mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegerea ca să mâi eu caii, şi la dus, şi la-ntors.

– Ura! Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

– Da, dar, mai întâi, o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii, ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase 121

bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă, dracu’, motanuăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

Astfel, de plecat, tot am plecat, cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase de porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor.

– Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica, unde, cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de laguna-golf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac. Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare – castella.

Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă.

– Oricum, nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului.

122

De fapt, boazul, lat de vreo zece metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

– E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie de cercetare. Am văzut lişiţe, chirighiţe, un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

– Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi, am coborât cu tălpile goale pe alintul cald al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit, ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor.

Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă, turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

– E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată, şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

– Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

– Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet, pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar.

– Zău, da cini-o fi ala?!

– Monumentul, spusese Pavle către tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină: APOLLON FATROS AMICUS POPULI ROMANI. – Adecăăă...

– Adică, grecul Apollon Fatros, primul şi adevăratul proprietar, a fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere 123

greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS. – Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare, frecându-şi palmele. D-aia eu nici n-aş mai fi dă acord, ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele, mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

– Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încercând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

– Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel, apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

– Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numa’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearâp. Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif. Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine: – C-aşa e frumos, Florică, maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre!!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă. Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o 124

floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul, înfăşurat într-un dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo). Iar pe deasupra, pe piept, frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei. Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir, căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă: – Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa, ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu.

– Nu ştiu ce dracu făcurăm, bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc… Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam, c-a fost al unei femei, nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA. – Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că, adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

(Veşnica pomenire, „Viața Românească”, nr. 11-12 /2012)

125

ECOURI CRITICE

Aş nota mai întâi o remarcabilă proză memorialistică Praful şi pulberea, semnată de Ioan Florin Stanciu, pentru mine, recunosc cu ruşine, un autor necunoscut.

Necunoscut, dar excepţional în evocarea şi descrierea „lumii prin care a trecut“, a „vecinilor“ despărţiţi doar de un gard de uluci dar trăind în două lumi complet etanşe, diferite şi adverse. Cine şi ce i-a „despărţit“ şi cum îşi vorbesc, peste gard, „vecinii“ aceştia dintr-un sat dobrogean, despărţiţi de un Canal simbolic şi de „lupta de clasă“ mai puternică decât un zid chinezesc?

Citiţi în proza excepţională a lui Ioan Florin Stanciu, din „Convorbiri literare“.

Proza aceasta, puternică tot atât cât un roman, se referă şi la primul Canal, cel din „Drumul fără pulbere“ al marelui prozator caremi promitea, într-un interviu în anii ’90, să-şi „taie mâna“ cu care a scris acel roman al său, despre viaţa fericită a deţinuţilor care lucrau la Canalul stalinist: Pentru că recuperarea adevărului nu se face, desigur, cu taierea mâinii unui mare scriitor, ci cu asemenea „restituiri“ transfigurate, precum „Praful si pulberea“ de Ioan Florin Stanciu.

(N. Stănescu, revista „Cultura” (Nr. 51 / 2012- 405) Apocriful necredinciosului Toma, cartea lui Ioan Florin Stanciu, reprezintă un debut în roman premiat de filiala „Dobrogea“ a Uniunii Scriitorilor din România, dar pentru cei care au memoria revistelor, într-o vreme acest nume semna poezii notabile, fără a se înscrie motivat şi motivant într-o anume grupare care să îl propulseze dimpreună cu mulţi alţii de pe atunci acolo unde au năzuit fruntariile postmodernismului.

E o carte muncită în timp şi acest aspect e marcat de fiecare frază ce arată importanţa acordată scriiturii. Şi s-ar putea afirma că, 127

aducând către cititorii de astăzi o lume mai de demult, autorul îşi evidenţiază, în primul rând, discursul.

Iar tematic. Chiar putem vorbi de un experiment Caraharman, pornind de la această carte. Deşi totul este acolo, într-un spaţiu atent configurat, răul acesta s-ar fi putut repeta oriunde şi oricând. Este singurul avertisment lansat discret de romanul lui Ioan Florin Stanciu, lipsit, de altfel, de asemenea încorsetări moralizatoare. În ciuda faptului că lumea dobrogeană este surprinsă într-un moment de cumpănă al istoriei recente (ocupaţia sovietică, îndoctrinarea ideologică şi colectivizarea) autorul nu pare prea preocupat de creionarea unor psihologii memorabile, accentul căzând mereu pe alegoric, pe parabolic, pe recursul la simboluri şi la scriitura atent supravegheată, un mod de a se opune vitezistei scriituri postmoderniste şi, mai cu seamă post-postmoderniste). Lumea din acest experiment ar părea prinsă în îndeletniciri destul de paşnice, dacă nu ar apărea mereu, cu figurile delatorilor, desprinse parcă din galeriile lui Bosch.

Pentru că, după ce au adus lumina de la Răsărit, aceştia ar mai trebui să o şi adapteze în lumea lui Avram Dicianu sau Zaharia Checiu.

Caricaturizarea însă este mai tare ca orice altceva, deoarece naratorul nu scrie cu încrâncenare, amuzându-se, în tradiţia lui Păcală sau Nastratin, de prostia ideologică a vremii, în toate ipostazele sale ridicole.

(Constantin Dram, Experimentul Caraharman, cronică în revista „Convorbiri literare”, nr. 12 (180), decembrie, 2010 Apocriful Necredinciosului Toma este o carte scrisă cu o rară forţă demascatoare a unei ideologii al cărei imens rău cu impact social şi uman nu va fi niciodată dezvăluit la reala şi apocaliptica sa consecinţă distructivă, echivalând cu o deturnare irecuperabilă a istoriei de la rosturile ei.

Dacă Ioan Florin Stanciu n-ar fi scris această carte ce se citeşte cu pumnii strânşi, dar şi cu satisfacţii lecturale pantagruelice, literatura română de azi ar fi fost, cred, ceva mai săracă.

(Ion Roşioru, O nemiloasă rafiografie a comunismului horror, cronică în revista „Conta”, nr. 5, martie, 2011 128

Eminentul profesor constănţean Nelu Stanciu, cunoscut în mediile literare dobrogene încă înainte de ‘89, sub pseudonimul Ioan Florin Stanciu, prin texte lirice, dar şi prezent în volumul colectiv de proză Vânzătorul de enigme (Editura Europolis, 1993), îi surprinde plăcut pe cititorii săi cu un amplu roman: Apocriful necredinciosului Toma. Încercând tehnici narative diverse şi bine controlate artistic, autorul, unul matur şi stăpân pe propriile mijloace de expresie, depăşeşte simpla factologie şi pătrunde, fără ezitare, în miezul unui story, desfăşurat concentric şi alegoric. Suntem într-o Românie apocaliptică, cu decrete şi hotărâri interminabile, cu ogoare culese toamna târziu de elevi, cu şedinţe aberante, trântite la comandă, când ţi-e lumea mai dragă, cu profesoare lălâi şi cu directoare balcâze şi înspăimântate mereu de controalele ideologice „de la centru” (inopinate, dar anunţate la timp, să se ştie), cu activişti oportunişti, coborâţi dintr-un bestiar balcanic inepuizabil, dar şi cu, un întreg alai carnavalesc de cobai indolenţi, o colcăială bizantino-balcanică în aşteptarea a ceva nelămurit-îngrozitor, înapoia căruia veghează vigilenţa tovilor activişti surclasaţi întotdeauna de ceilalţi tovi – securiştii omniprezenţi şi ameninţător ascunşi pe după draperiile istoriei.

Calofil şi atent la expresivitatea frazei, Ioan Florin Stanciu o aşterne pe hârtie numai după ce o ascultă şi cântăreşte mereu atent.

Lucru mai rar în ziua de azi, când sub mantaua generoasă a postmodernismului, fel de fel de nechemaţi comit proză ca şi cum ar delira prin somn.

Memorabile portrete! Cel al femeii de serviciu din şcoală e de-a dreptul savuros. Vin apoi portretele activiştilor de partid, grozavii de la partid, coborâţi din GAZ pentru a inspecta şi critica totul.

Caricate, acestea amintesc de vânzoleala produsă în gubernia din Revizorul lui Gogol: iar descurcăreaţa directoare devine un satrap ad-hoc, parcă spre a dovedi că răul nu vine întotdeauna din afară, ci, adesea, din noi înşine.

Proza inteligentă a lui Ioan Florin Stanciu lasă destul loc ironiei şi satirei. O satiră rarefiată, inaccesibilă amatoraşilor, una din stirpea lui Ilf-Petrov. Din ironie, ţâşneşte vioi şi autoironia, pentru că naratorul-personaj se simte mereu complice şi cobai la tot ce se petrece acolo.

129

Fără nimic didactic sau moralizator, romanul Apocriful necredinciosului Toma are o morală însumată. De aceea, tonul e detaşat, fără nimic inchizitorial. De aceea, următoarea scriere, pe care autorul a promis-o cu ocazia lansării acestui volum, sper să stârnească interesul meritat. Deocamdată, semnalăm cu entuziasm prezenţa, în spaţiul literar, a unui talent viguros, matur deopotrivă. Deoarece lui Ioan Florin Stanciu i se potriveşte de minune formula sartriană: Important nu e ce-au făcut ei din mine, important e ce am făcut eu din ce-au făcut ei din mine.

(Valentin Sgarcea – Ioan Florin Stanciu, un prozator viguros, dăruit cu frâiele calofilului, cronică în revista „Agora”, 2011)

130

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................5 FÂNTÂNA CU TREPTE ...........................................................................9 PRAFUL ŞI PULBEREA ........................................................................16 ALMA VENUS .......................................................................................24 TARE CA SALCÂMUL ...........................................................................33 POVESTEA VORBEI ............................................................................38 LUMINA ...................................................................................................45 EXERCIŢII DE AUTOFICŢIUNE ..........................................................51 DES-FACEREA LUMII ...........................................................................61 DUŞMANII POPORULUI .......................................................................72 BALTA ŞEARPELUI ..............................................................................76 CAISE CU VIN ........................................................................................80 ÎNTR-O NOAPTE, UN MÂNZ ...............................................................83 COBORÂND ............................................................................................87 DINCOLO… ............................................................................................91 CUNOŞTINŢE DESPRE NATURĂ ........................................................97 DESPRE REFLEXELE CONDIŢIONATE LA ALIGATORI ...............................102 VASE COMUNICANTE ........................................................................108 SIMPLE COINCIDENŢE (PSEUDOKINEMATIKOS) ..................................................................111 VEŞNICA POMENIRE ..........................................................................119 ECOURI CRITICE ................................................................................127

131