Revista Onyx nr 7, editata de Centrul de excelenta Londra by Hopernicus

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Corectură: Gabriela Aprodu

Colegiul redacţional: Emanuel POPE (Marea Britanie) Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Adrian GRAUENFELS (Israel) Adrian LESENCIUC Ana DOBRE Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Boris MEHR Calistrat COSTIN Carmen PALLADA Constantin ARCU Cornel NISTEA Corneliu VĂLEANU Cristina ŞTEFAN Dan CARAGEA Dan LUNGU Daniel CORBU Daniel IONIŢĂ

Daniel NICOLESCU Dumitru ICHIM Emanuel POPE (Anglia) Emilian MARCU Eugen EVU Gabriel DRAGNEA George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Ghiţă GEORGIAN Igor URSENCO Ioan BABAN Ioan LILA (Franţa) Ioan MITITELU Ioan SCOROBETE

Ioan TODERIŢĂ Ion Ghe. PRICOP Ion N. OPREA Lucia OLARU NENATI Lucian GRUIA Mihai GANEA Mihaela OANCEA Petru SOLONARU Rodian DRĂGOI Stejărel IONESCU Ştefan Lucian MUREŞANU Teo CABEL Theodor CODREANU Traian VASILCĂU (R. Moldova) Vavila POPOVICI (SUA Viorel ROMAN (Germania)

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE NICK SAVA COPERTA: COLAJ DE VASILE MUREŞAN MURIVALE

Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la Editura PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul II Nr 7, octombrie 2013

email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com

Editorial

CUPRINS Daniel NICOLESCU

INTERNET VERSUS HÂRTIE

HIEROFANIE OMANEZĂ

George POPA

Ioan MITITELU

CLOPOTELE

FRUMOS ŞI SUBLIM

Theodor CODREANU RĂZBOIUL ANTIROMÂNESC AL SOVIETELOR

Lucia OLARU NENATI

Lucian GRUIA

THEODOR CODREANU – TRANSMODERNISMUL (PRINCEPS EDIT, IAŞI, 2011

Vavila POPOVICI (SUA

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE - REPRIMAREA VIEŢII

Constantin ARCU 20

Ion Ghe. PRICOP 68 TALENT ŞI PASIUNE

LEGIUNEA ROMÂNĂ

Ioan BABAN72

Dan LUNGU 26

SONETE

DE VORBĂ CU ŞOPRON

Bogdan ULMU

Rodian DRĂGOI

CE VÎRSTE (MAI) AU AU EROII LUI CARAGIALE?

Viorel ROMAN (Germania)

ROMÂNIA 2030

Daniel IONIŢĂ

Ioan SCOROBETE 75

INIMA ŞI MINTEA OMULUI TERENURILE PREDILECTE DE LUPTĂ

Mihai GANEA

DINTRE BINE ŞI RĂU

1. PLIMBARE NOCTURNĂ, 2. PE STRĂZILE NOASTRE, 3. RAZE DE PRAF

REVERIE

4. PAŞII DIN SPATE

TĂCERI DIN VEACURI MOARTE...,ÎN TÂMPLA TA AMURGUL...,DIN CÂTE SUNT...

.. Cristina ŞTEFAN

TĂCERI IMPERIALE.

ALT FINAL,DECAFONIE, RUGINĂ, BOALA PROLETARĂ, CEAI CU ADALA

Gheorghe NEAGU 42

DEŞIRARE, UNRAVEL, UMBRA, SHADOW, OCHII, EYES

POET MĂRTURISITOR, PSALMODIERI ÎN VÂRFUL MUNTELUI, CONTRAZICERI METAFIZICE, PRICINAŞI METEORI FUNEBRI

Petru SOLONARU 44

ESTHER, ESTHER

George ROCA (Australia)47

CHEMAREA CĂPRIOAREI FRUNZELE ROŞII ÎNCEPUT DE SUFLET

Teo CABEL 81 CE MULT TE IUBESC, BULEVARDELE CU NOAPTEA ÎN PAT

Corneliu VĂLEANU

Adrian LESENCIUC Gabriel DRAGNEA 49

CUVINTE NESCRISE

Ana DOBRE 84ŞTEFAN MITROI ŞI TENTATIA ANTIROMANULUI Ioan TODERIŢĂ 87 DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU

Boris MEHR 90

Dan CARAGEA

MISCARE ŞI REPAUS

Ion N. OPREA

AMPRENTE ALE ISTORIEI

JOCUL LUI, DE-A LAZĂRUL..., METEMPSIHOZĂ, ZBOR CU PATRU ARIPI

Traian VASILCĂU (R. Moldova) 51 CICATRICI DE IUBIRE

Ştefan Lucian MUREŞANU

ARTĂ A SENSULUI CODIFICAT ÎN POEZIA BACOVIANĂ „ALTFEL

Cornel NISTEA

TÂNĂR TALENTAT

Eugen EVU 52 MIC ESEU CĂTRE C. GUSTAV JUNG, OMUL ÎN CIBER- SPAŢIU

Anton Vasile IEŞEANU

Stejărel IONESCU 83

CRUZIME, MACIANII PRINTRE NOI

SINGUR, ALONE

Dumitru ICHIM

Carmen PALLADA 80

BATE VÂNTUL

PROLEGOMENE DE ŞOAPTE, HAMLET, ZADARNICUL HAMLET BLAZONUL DE ARHONTE

ACELAŞI PRAF, ACEEAŞI RUGINĂ... CA ÎNTR-UN DANS AL IERTĂRII

PROFILER RUSESC

ÎNTOARCEREA-N ADOLESCENŢĂ, BALADĂ-DESCÂNTEC PENTRU FATA NEMĂRITATĂ

ABSENȚA, ÎN TEMEI STAU TOATE, EGIPET

George STANCA

SE SCUTURĂ FLORILE TOAMNEI, SĂ VISĂM EREZII, TEMPLUL DE ZAPADA

Igor URSENCO

Adrian GRAUENFELS (Israel)

Daniel CORBU

Ioan LILA (Franţa) 78 ŞOTRON, S-AU COJIT DE VAR PEREŢII

PORTRETE PE ZĂPADĂ

Adrian BOTEZ

Mihaela OANCEA 76

Ghiţă GEORGIAN 77

Calistrat COSTIN 38 Emilian MARCU

DENSUS, INTARSIE, IARNA PE VALEA FIERULUI DIMINEAŢĂ MONTANĂ, MALPRAXIS,ÎMPIETRIRE

IAGAN AMEIH - REVOLUŢIA ROMÂNĂ

PRIVIRI LIMINARE: DAN LUNGU - CUM SĂ UIŢI O FEMEIE

Pag. 2

EŞTI TRISTĂ CA O CAPCANĂ DE PĂSĂRI CÂNTĂTOARE , LUNA STĂ ÎNTR-UN PICIOR ŞI RESPIRĂ UN CERC, EU VOI ADORMI ŞI TĂCEREA VA PUTEA SĂ ÎNCEAPĂ CUVINTELE NOASTRE SUNT PLINE CU PĂMÂNT CONCUBINES, CONCUBINE

George PETROVAI 33

NESOMN,SE CONSTRUIEŞTE,

)

Emanuel POPE (Anglia) 99 INTERVIU CU PICTORUL NICK SAVA

APEL

100 Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Editorial INTERNET VERSUS HÂRTIE

n deceniul opt al secolului trecut apăruse ca o minune tehnică un nou tip de ceas: ceasul electronic având afişaj digital şi implicit posi bilitatea citirii directe a datelor orare pe ecranul micuţ fără a fi nevoie ca omul să apeleze la pro cedee analogice de aflare a orei prin urmărirea acelor ceasornicului. Imediat mulţi au început să tragă de zor clopotele dispariţiei ceasurilor cla sice, dispariţiei fabricilor şi iar să le plângă de milă meşterilor ceasornicari elveţieni care după părerea lor ar fi trebuit să se apuce de altceva, cum ar fi de exemplu cultivarea cartofilor. Dar se pare că na fost să fie aşa. După o furie de câţiva ani, în care se răspândiseră ceasu rile electronice până în cel mai îndepărtat cătun, încet, încet sa observat o revenire la forma cla sică a ceasului cu cadran şi limbile binecunos cute. Pe măsura trecerii timpului purtarea unui ceas cu ecran digital a devenit desuetă şi pe rând oamenii au renunţat la acea minune tehnică în favoarea formei iniţiale a ceasului, regele neînco ronat al ceasurilor rămânând tot ceasul mecanic. Poate se vor găsi şi din aceia care mă vor contrazice şi vor susţine că majoritatea ceasurilor la ora actuală deşi au exact forma ve ilor cea suri mecanice, sunt piezoelectrice adică folosesc un motor electric care este reglat pe bază de cris tal de cuarţ (32,768 kHz , demultiplexare, bla, bla, bla) dar eu fără săi contrazic le voi răspunde că nu aceasta era tema pe care doream so dezbat aici şi dacă tot era vorba de estii analogice voiam să scriu despre nou apăruta teorie con form căreia era digitală va pătrunde adânc şi de cisiv în tot ceea ce înseamnă publicaţie scrisă înlocuind suportul hârtie cu ecranul monitoru lui, tabletei sau smartfonului. Deci noii trăgători de clopote nu văd în viitor altă utilizare a hârtiei decât în scopuri igie nice sau ecologice pentru confecţionarea pungi lor de hârtie necesare înlocuirii celor de plastic, pungi care sunt greu reciclabile. Despre cărţi, re viste, ziare nu vorbesc decât de conversia lor la forma digitală, formă care cică ar fi mult mai po trivită cu nevoia de informaţie a lumii moderne, această lume nebună, nebună care se grăbeşte spre undeva, nu ştie spre unde, poate spre pro pria pieire. Citesc şi eu asemenea afirmaţii şi vă spun sincer că mă uimeşte uneori efortul depus de unii pentru a demonstra sfârşitul cuvântului scris pe hârtie. Totul a culminat poate cu un articol citit

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

mai zilele trecute, articol împănat cu formule ma tematice care cică aplicate la cinematica apariţiei titlurilor publicate din zilele noastre ar arăta fără nici o îndoială că publicaţiile pe hârtie ar fi con damnate iremediabil să devină istorie. Cu for mule halucinante în care se notau cu litere aşa zise constante precum numărul de cititori, pre ţul, valoarea (sic!) autorul respectiv căuta cu tot dinadinsul să ne bage în cap că pe hârtie nu vor mai apărea decât publicaţiile cele mai valoroase. Având timp liber, ce miam zis, hai să aplic şi eu formulele respective şi spre surprin derea mea am ajuns la concluzia certă că după numărul de cititori, număr de exemplare publi cate, număr de exemplare vândute, cele mai va loroase publicaţii care merită să vadă nobilul suport al hârtiei ar fi publicaţii de genul: Can Can, Cli , Playboy şi altele de genul acesta pe când operele lui Goethe, Hugo, Cehov, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, ar fi lipsite de valoare, numai bune de a fi puse undeva pe un fişier care să poată fi accesat de ciudaţii care mai vor să ştie cine au fost cei de mai sus. Deci mi sa demons trat încă odată că pornind de la o premisă falsă ajungi la o concluzie falsă, sau mi sa confirmat dictonul de bază al prelucrărilor pe calculator: Trash in, trash out (gunoi bagi, gunoi scoţi). Ca fost profesor de informatică la liceu, autor a zeci de programe de calculator sunt ferm convins de impactul major cel are calculatorul asupra circulaţiei informaţiei, de uşurinţa cu care ajunge aceasta la consumator dar în acelaşi timp nu se poate să nu conştientizez efectul uneori nespus de nociv cel are proliferarea nonvalorii pusă la dispoziţia publică şi prezentată drept va loare. Spaţiul cibernetic este un loc unde oricine poate să se creadă mare scriitor, să se manifeste prin scris şi la adăpostul anonimatului să poată deveni obraznic, obscen, grotesc fără a putea fi tras la răspundere măcar de opinia publică. De aceea consider că hârtia a fost, este şi va fi suportul unei culturi scrise durabile, a fost, este şi va fi titlul de nobleţe al cuvântului scris ce va dăinui prin sângele albastru al cerne lei de pe pagini. Timpul va demonstra că nu vor dispărea niciodată cărţile şi revistele de lite ratură şi artă pe hârtie publicate de oameni care au de spus ceva pe lumea aceasta. Că pe Inter net se dau în stambă toţi scaieţii.

Em i l Titoi anu Pag. 3

George POPA

Frumos şi sublim Forma este zeul unei bucăţi de materie. Eminescu

“Nucleul concepţiei lui Heidegger relativ la Fiinţă constă în dehiscenţa dintre Fiinţa inexprimabilă lingvistic ("Fiinţa este ceea ce este ") şi fiindul uman - care constituie o formă de manifestare parţială, finită, imperfectă, a Fiinţei, astfel că, nerealizat, fiindul - evoluează spre moarte. Sub influenţa lui Hölderlin şi Rilke, Heidegger pune pe seama operei de artă posibilitatea dezvăluirii adevărului că fiindul este o componentă în sânul infinit şi de necunoscut al Fiinţei: Încă de la Aristotel, "conformitatea (artei) cu fiindul este privită drept esenţa adevărului. Opera de artă deschide fiinţa fiindului”

Pag. 4

e la presocratici, trecând prin Aristotel şi până la Martin Heidegger, sa recunoscut că omul este fiinţă a finitudinii, aşa încât, condiţia materială umană este cea a formelor. Iar pentru a nu fi dizolvată de către infinitul “cel rău”, forma este organizată după legile armoniei, aceasta excluzând infinitudinea. Organizarea perfectă a finitului armonia instituie frumosul. Astfel, frumosul are drept domeniu finitul şi el de termină un sentiment liniştit, senin, tocmai pentru că perfecţiu nea finitului ne induce certitudinea formelor care constituie condiţia noastră existenţială. ʺFrumosul aparţine ajungerii la sine a adevăruluiʺ, afirmă Heidegger a adevărului „fiindului” uman ; există, prin urmare, o concordanţă între adevărul fiinţării noas tre şi frumos. Astfel, frumosul este condiţia ontologică sine qua non a naturii umane, iar urâtul condiţia disontologică. Kant afirmă că procesul intim prin care spiritul recunoaşte intuitiv şi se bucură de această concordanţă şi, în felul acesta, ia naştere certitudinea fiinţării noastre constituind esenţa receptă rii frumosului rămâne misterios. Noi considerăm că acest sen timent al certitudinii fiinţării pe care nil induce organizarea perfectă a finitudinii, sentimentul armoniei, este răspunsul unor receptori apriorici, al unei predispoziţii transcendentale înnăs cută a sensibilităţii noastre existenţiale, care recunoaşte în mod nemĳlocit armonia formelor contemplate şi respinge diformul, dizarmonia ca fiind contrare şi distructive pentru fiinţarea umană. Infuzândune bucurie şi e ilibru sufletesc frumosul este ceea ce iubim, afirmă Sappho, expresia ideală a acestui e ilibru fiind kalokagathia care reuneşte frumosul cu binele kalon în semnând ceea ce place, admirăm, agathon ceea ce ne protejează şi ne dă linişte. Sufletul bun a fost plăsmuit după nişte armonii muzicale, afirmă celebra poetă, a zecea muză a Greciei. Frumosul ne încântă, fiindcă un lucru e armonios făcut şi, în felul acesta, forma devine expresia ontică a instituirii prezenţei noastre în fi inţare. În s imb, sublimul este reacţia spiritului de eliberare nu numai din trupul care „ne ţine prizonieri ca o stridie”, afirmă Pla ton, ci din întregul sistem al limitelor care îl îngrădesc. Este o stare tensională de dezmărginire având caracterul de a fi de ne potolit, fără oprire. În sentimentul sublimului are loc un conflict între finitudine şi voinţa dezrobirii neîngrădite ; dar absolutul eli berării nu este de atins niciodată. Această tensiune conflictuală irezolvabilă constituie mişcarea ascensională a sublimului. Dacă frumosul provoacă plăcere, o emoţie a sensibilităţii, sfera sa fiind lumea fenomenală, emoţia sublimului aparţine in telectului, spiritului ; esenţa acestei emoţii este elevaţia ʺsmul gere în beatitudine spre înălţimiʺ afirma Plotin. Mişcarea de eliberare a sublimului este o sfâşiere între fi

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

nitudinea fără de care nu am fi putut avea acces la fiinţare, şi infinitudinea prin care vrem să depăşim modelul ontic sclavizant ; unica noastră ʺmântuireʺ este acest raptus transfigurator, este drumul par curs între refuzul limitelor şi străfulgerarea unui dincolo absolut, exprimat de versurile din Lucea fărul : „Nu e nimic, şi totuşi e/ O sete carel soarbe,/E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”. Elanul de dezmărginire experimentat în starea sublimă ne infuzează atât încântare cât şi ʺnefericireʺ. Sentimentul fericirii aparţine eliberă rii, sentimentul de nefericire este neliniştea impo sibilităţii de a epuiza necuprinsul, de a atinge nelimitele libertăţii metafizice. Zborul fulgerător al lui Hyperion către Demiurg, impulsionat de forţa irepresibilă a dorului, este totodată beatitudine şi automistuire: „El zboară gând purtat de dor,/ P’în piere totul, totul”. Nu o judecată de gust intervine în senti mentul sublimului; şi nici un criteriu apreciativ de ordin exclusiv moral ; în emoţia intelectuală a su blimului fiinţarea umană este angajată spre trans mutare întrun model de existenţă superior ; sublimul presupune transcendere, ne poartă într un dincolo unde face să se nască în noi o suprafi inţă, indefinisabilă însă. Natura produce emoţia sublimului prin simboluri care energizează înălţare, induc suiş eli berator, începând cu munţii şi sfârşind cu lumea astrală; pentru că în noi ʺeste sădit ceva care depăşeşte naturaʺ, afirmă S iller. Arta este şi ea o natură, transfigurată însă, în care simbolurile elevaţiei sunt sufleteşti şi spirituale, şi prin urmare sunt mai ac tive în aspiraţia eului de dezrobire metafizică. Astfel, în postuma eminesciană Povestea magului călător în stele, simbolurile sublimului material – muntele, furtuna năprasnică, cerul în stelat, sunt întrecute de sublimul spiritual : geniul, o entitate fără înger şi fără stea, deci neaparţinând nici cerului fizic, nici celui metafizic, constituie o lume proprie – „o lume în lume”, aflată în afara planului creaţiei, aşa încât Dumnezeu „se împie dică în cifrul său”. Iar, în final, el caută un ideal dincolo de lumea umană. Înţelesul poemului este, prin urmare, raportul între lume şi geniu, acest titlu fiind mai adecvat. Considerăm că sentimentul indus de spăi mosul distructiv nu aparţine sferei sublimităţii. Sublimul nu este înfricoşător ; ceea ce produce groază nu poate înălţa, nu poate spiritualiza, nu poate transfigura. Sublimul produce fior cosmic, transă, cutremur, dar nu ameninţă cu moarte ; nu se adresează simţului de autoconservare, alcătuirii carnale, ci spiritului, năzuinţei de eliberare trans empirică ; nu este o reacţie biologicopsihică, ci ʺo Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

mişcare a minţiiʺ, afirmă Kant, capabilă de mutaţie axiologică a fiinţării. Reamintind cuvintele din tratatul lui Lon ginus ʺSublimul când izbucneşte sfarmă totul ca un trăznetʺ, trebuie de relevat faptul că sublimul ʺcomoţioneazăʺ fulgerător, nu are răgaz pentru doi timpi: spaimă şi depăşirea spaimei ; şi este o va loare absolută: ʺsfarmă ʺ tot ce nu este absolut. Su blimul este o criză existenţială radicală, revelaţia unor moduri superioare de onticitate ; acestea rămân însă potenţiale, indefinite, conţinutul lor fiind doar transcenderea înaripată, încântarea pură a decondiţionării. Spre deosebire de frumos, nu oricine are sensibilitate pentru sublim ; este nevoie de o anu mită predispoziţie înnăscută; sublimul bulver sează şi transportă ʺsufletele de elităʺ, scrie Etienne Souriau (Le sublime, Revue dʹesthétique, Paris, 3 4, 1966) ; în s imb, are repulsie pentru inimile le neşe şi fuge de spiritul mes in ; nu oricine poate atinge ʺfoarte înaltul voltajʺ al sublimului. Căci su blimul este vocaţia omului experimentând mereu şanse mai înalte şi mai pure de fiinţare. În faţa su blimului, receptarea are loc cu „simţul intelectu lui” despre care vorbeşte Grigore Palamas. Sensibilitatea la sublim măsoară valoarea spiri tuală a omului; sublimul dintrodată te alege ; dar pentru ca să te aleagă, trebuie să te recunoască : să recunoască faptul că eşti un ales. Plecând de la aserţiunea lui Baude laire, ʺimaginaţia este regina facultăţilorʺ, conside răm că nu există un conflict între puterea imaginaţiei şi cea a raţiunii în receptarea sublimu lui, în sensul că prima nu ar fi capabilă să cuprindă totalitatea măreţiilor şi forţelor naturii pe care le poate concepe raţiunea. Arthur Rimbaud afirmă dimpotrivă: ʺpalida noastră raţiune ne ascunde in finitulʺ. Dacă există un conflict, acesta se află mai curând între noi înşine şi lucrul sublim, în sensul că acesta cere de la noi prea mult şi de o manieră prea presantă, prea nemĳlocită; or, tocmai acest conflict tensional constituie energia mutantă a su blimului. Sublimul este ʺo aventură personală, sin gulară, profundăʺ, afirmă Souriau, capabilă uneori să producă transmutarea unui eu de o manieră de finitivă ; din acest motiv, se pune întrebarea dacă sublimul nu cere criterii noi de definire, fiind, de exemplu, capabil să dea naştere la anumite efecte spirituale care iar fi proprii, sau ar da mărturie pentru un anumit statut sau mod de existenţă pro prii obiectului care face să izbucnească sublimul în suflet. Gânditorul francez se întreabă iar dacă sublimul nu se află de partea miracolului sau a ma giei ; în timp ce frumosul manifestă perfecţiunea

Pag. 5

realizată a unui fiinţe (în calitate de om), sublimul induce unei fiinţe în mod enigmatic o perfecţiune mai înaltă, ʺcare ar metamorfozao, ar faceo mai profundă, mai magnifică.ʺ Dacă, aşa cum sa afirmat încă de la Hera clit, nu există fiinţă în sine, ci numai contingenţă încropind lucruri, făpturi, euri şi evenimente la în tâmplare, cu atât mai lesne poate avea loc ieşirea din acest provizorat ; cu alte cuvinte, tocmai în acest provizorat constă şansa mutaţională a subli mului. Eliberarea de eul evanescent, creaţie a lumii fenomenale, şi năzuinţa spre totala disponibilizare existenţială constituie culminaţia sublimului. „Forma este zeul unei bucăţi de materie”, afirmă Eminescu : ajunsă la absolutul perfecţiunii, forma devine dumnezeiască. Prin urmare, graniţa dintre frumos şi sublim nu este de netrecut. Acest lucru în primul rând pentru că ambele valori ţin,

în ultimă instanţă, de ontologic. Nucleul concepţiei lui Heidegger relativ la Fiinţă constă în dehiscenţa dintre Fiinţa inexpri mabilă lingvistic (ʺFiinţa este ceea ce este ʺ) şi fiin dul uman care constituie o formă de manifestare parţială, finită, imperfectă, a Fiinţei, astfel că, ne realizat, fiindul evoluează spre moarte. Sub in fluenţa lui Hölderlin şi Rilke, Heidegger pune pe seama operei de artă posibilitatea dezvăluirii ade vărului că fiindul este o componentă în sânul infi nit şi de necunoscut al Fiinţei: Încă de la Aristotel, ʺconformitatea (artei) cu fiindul este privită drept esenţa adevărului. Opera de artă des ide fiinţa fi

Pag. 6

indului” . Or, această des idere a fiindului uman către Fiinţă nu poate fi decât pe măsura Fiinţei, adică infinită. Acesta este adevărul uman necon trariat de moarte : depăşirea prin ecstazia poetică, prin sublim a finitudinii condamnată în mod struc tural la pieire. Des idere totală a omului către Fi inţă are loc în experienţa frumosului şi a sublimului. Fiind forme ale adevărului onticităţii umane, frumosul şi sublimul nu sunt ireconcilia bile, cum credea Edmond Burke. Frumosul poate deveni sublim atât pe plan formal cât şi spiritual. Pe plan formal, frumosul devine sublim când or ganizarea finitudinii realizează absolutul, infu zândune astfel certitudinea absolută a fiinţării ; de asemenea, frumosul devine sublim când armonia capătă expresia unei mari elevaţii spirituale. Des eori cele două planuri se intrică, potenţânduse re ciproc. S elling afirmă: ʺSublimul în absoluitatea sa cuprinde frumosul, la fel cum frumosul în ab soluitatea sa cuprinde sublimulʺ. În arta Egiptului antic starea sublimă trăită de personajele adorând o floare de lotus se datoreşte conştiinţei sacralităţii lotusului conceput ca născând pe AmonRe din apele primordiale. Frumosul material absolut al lo tusului se întrepătrunde cu sublimul frumuseţii spirituale a personajelor respective. În luceafărul, frumuseţea fizică absolută a fetei de împărat Cum e fecioara printre sfinţi/ Şi luna printre stele – face firească aspiraţia sublimă a iubirii sale as trale. Sublimitatea iubirii lui Arald din Strigoii este potenţată de sublimitatea dezlănţuirii nocturne a lumii fizice, sensibilă la drama regelui şi la mira colul renaşterii prinţesei dunărene, Maria. În ver surile : „Femeia goală cufundatăn perne/ Frumseţea ei privirilor aşterne./ Nu crede tu că moare ea vreodată./ Căci e ca umbra unei vieţi eterne” tiparul fizic abso lut devine idee, arhetip nemuritor. Desfăşurarea grandioasă a naturii din Mioriţa potenţează subli mitatea sufletească a eroului baladei. Arta devine cu atât mai sublimă cu cât ʺdincolo” către care are loc înălţarea este mai de parte, mai inaccesibil : „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Şi noaptea candelă s’aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Dacă frumosul în primul rând place, încântă, generează o emoţie senină, apolinică, iar sublimul înalţă, dă naştere unei emoţii tensionale figuri cum sunt cele ale reginei Nefertiti sau cele din tablourile lui Rafael, de o desăvârşită frumu seţe fizică precum şi spirituală, induc şi sentimen tul sublimului, emoţie intelectuală. Se poate spune că frumosul intelectual, spiritualizat, ori moral este egal cu sublimul, aşa cum are loc cu Ana din le Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

genda Meşterului Manole. În legătură cu raportul dintre frumos şi su blim, reamintind ideea lui S iller, conform căruia frumosul tinde să ne ţină prizonieri în lumea co mună, pe când sublimul ne des ide calea spre eli berare, este de observat că majoritatea personajelor lui El Greco nu sunt armonioase, „plăcute” senti mentului frumosului; ele nu sunt întru ipări mi nuţios lucrate ale finitudinii, ci apar dizolvate de experienţa mistuitoare a sublimului. Torsionate şi alungite anormal pe verticală şi transformate astfel în adevărate flăcări suind extatic spre cer, aceste personaje exprimă năzuinţa de confundare cu di vinitatea. De asemenea, personajele lui Rembrandt nu constituie modele de frumuseţe fizică, ci apar plăsmuite dintro substanţă aflată la limita dintre materie şi spirit, făcute astfel să exprime sacraliza rea prin suferinţă, prin intensitatea frumuseţii su fleteşti. La Eminescu, în poemul Călin frumosul şi iubirea devin sublime prin suferinţă, iar în Strigoii, prin transcenderea morţii. Postuma Miron şi Fru moasa fără corp dezvoltă o fenomenologie fru mossublim originală : frumosul nu este suit la sublim prin absolutizarea sa, cum cere S iller, ci este întrecut de sublim, prin faptul că perfecta sta tuie umană este transsubstanţializată în lumină. Fata îi spune lui Miron “Tot...Ce pipăi,/ Numărul vie ţii pripăi,/ Trecător, de undeun şopot/ Şi fiinţa lor o clipăi...// Tot cei corp e ca o veste,/ Ca un val, o frunză, un nume./ Fiinţa mea eternă este/ Nus ca fuga unei spume/ Săvârşită o idee/ Cei meniteternă să stee.” Prin urmare, lumea umană fiind a limitelor, a fi nitudinii, este efemeră. Dar când o formă atinge absolutul, idealitatea supremă a frumosului, acesta iese din el însuşi forma devine idee pură. Că frumosul ţine de domeniul finitudinii, al formelor materiale, iar sublimul aparţine spiri tului, o confirmă Eminescu întro semnificativă notă de manuscris (2257), notă care poate să ne dea şi dezlegarea misterului atingerii sublimului atunci când forma realizează perfecţiunea abso lută: ʺEa era o cugetare frumoasă în înţelesul cu vântului. Capul ei cel frumos părea a fi sculptat nu de un sculptor, ci de un filozof.ʺ Prin urmare, transformarea frumosului în sublim are loc atunci când nu un mânuitor al formelor materiale, ci un mânuitor al gândului este creatorul formei des ăvârşite. Întro însemnare, Eminescu afirmă că mi siunea omului constă în înnobilarea formelor prin spiritualizarea lor. Spiritualizarea împacă finitudi nea tiparelor materiale, formula ontologică pentru om, cu năzuinţa nelimitatei eliberări. Apropiată de ideea eminesciană este concepţia lui S elling,

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

conform căreia frumosul este ʺinfinitul făcut pre zent de o manieră finită.ʺ Lirica eminesciană este structurată con form unui model de sublim pe care lam numit spirit hyperionic, având, s ematic, următoarele caracteristici : experienţa metafizică a marilor sensuri care guvernează existenţa; transvaluarea poetică a lumii, întemeierea cu ajutorul sacralizării şi a sublimului, a unui uni

vers depăşind axiologic viaţa comună ; experienţa idealităţilor ultime, a supreme lor piscuri ale simţirii şi gândirii, posibile intra mundan ; tensiunea de transcendere întrun dincolo eliberator tentând absolutul spiritualităţii pure (Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian, 2004 ; Libertatea metafizică eminesciană, 2006). Spiritul hyperionic, vocaţia unor mişcări tensionale de înălţare şi depăşire a sistemului de mărginiri care ne îngrădesc ontologic şi axiologic, constituie aportul eminescian la îmbogăţirea no ţiunii de sublim pe plan universal. Potenţarea spiritului hyperionic, acest arheu modelator originar, sunt crestele montane. Eminescu relevă faptul că muntele domnind în inima ţării este matricea spirituală a sufletului şi culturii româneşti : ʺEste muntele tată al râurilor şi al poporului nostru. Acesta e cumpăna lui, cân tarul cu careşi cântăreşte patimile şi fapteleʺ (ms. 2275 B). Nu unduirea şovăitoare dealvale, ci mun tele, înălţarea constituie sânul genezic al culturii româneşti, Eminescu a avut intuiţia vizionară că des iderea către sublim, românul a învăţato de la munţii săi: ʺDar nus culori destule în lume să nvesmânte / A munţilor Carpatici sublime idealuriʺ. Dovadă peremptorie : ascensiunea apoteotică montană şi astrală din finalul Mioriţei. Dovadă Coloana nesfârşirii brâncuşiană.

Pag. 7

Theodor CODREANU

Războiul antiromânesc al Sovietelor

“De remarcat că aproape toţi conducătorii URSS şi-au făcut, mai întâi, ucenicia în distrugerea românismului basarabean, continuând, şi din acest punct de vedere, moştenirea ţarilor, atestând încă o dovadă cât de importantă a fost Basarabia, ca avanpost, în declanşarea războiului antiromânesc al Sovietelor. Basarabia şi România au fost rampă de lansare spre vârful ierarhiilor sovietice. Alexandr Saharovski a ajuns şeful spionajului extern al KGB, de exemplu. Cu excepţia unuia singur, cinci din cei şase conducători ai URSS de dinaintea lui Mihail Gorbaciov şi-au făcut ucenicia politică legată de Basarabia şi de Bucovina nordică. “ Pag. 8

u toată slăbiciunea politică şi militară a ţării, după ce regimul bolşevic a fost instaurat în România, cea rămasă după jafurile teritoriale, ţara a continuat, ca „aliată” în „lagărul socialist”, să fie tratată drept principal duşman al Moscovei. Tradiţia ţaristo bolşevică a continuat să funcţioneze sub masca prieteniei, aceeaşi „prietenie” pe care o clama ţarul Alexandru al IIlea la întâlnirea de la Ungheni cu Mitropolitul Moldovei, Iosif Gheorghian, la 11/23 apri lie 1877. Demonstraţia o face cu o impresionantă documentare Larry L. Wa s. Este vorba despre un fenomen pe care nici istoricii români nu lau luat în seamă decât secvenţial. Ceea ce impresionează este voinţa nestrămutată a unui colos de a îndeplini „testamentul” lui En gels în privinţa românilor, acela de ai spulbera din calea „revoluţiei mondiale” iar după ce România căzuse pradă acestei revoluţii. Sau tocmai de aceea! Acum naţia aceasta, „conservatoare” şi „naţiona listă”, trebuia „reeducată” dacă nu exterminată. Or, culmea, nici în mulţirea artificială a celor o mie de comunişti de la 1944 nu va ajunge să mulţumească Moscova, iar dacă, în prima etapă, lucrurile pă reau să meargă strună în configurarea unui homo sovieticus român. Mai mult de atât, sub Nicolae Ceauşescu numărul comuniştilor atin sese aproape patru milioane, dar nici aceştia nu erau „curaţi”, comu nişti doar cu numele, dovadă că în clipa căderii dictatorului, la 22 decembrie 1989, puţini au fost aceia care nu şiau ars carnetele de partid, întreaga ţară transformânduse, brusc, în „anticomunistă”, deşi defectele umane produse de regim nu numai că nu vor putea fi eradicate, dar au fost augmentate în febra unui „capitalism” numit de analiştii vremii ca „sălbatic”, dovadă că nici resurecţia, de faţadă, a formelor creştine nu a reuşit să ne scoată din căderea în semibarbarie, cum o considera Eminescu. Fiindcă asta şi fusese, în bună măsură, comunismul: o cădere în sălbăticie, în barbaria precreştină, dar cu toate vicleşugurile create de o „civilizaţie” modernă şi postmodernă, având resuscitate ve i rădăcini de secole fanariote, turcizate şi ţari zate. În pofida a tot ceea ce se crede, victoria Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, mai mare decât a tuturor Aliaţilor, fiind singura care sa ales cu un imperiu extins până în inima Occi dentului, a constituit o mare înfrângere. Şi asta fiindcă Stalin a simţit, apăsător, că în timpul vieţii lui, visul măreţ al lui Marx şi Engels, al lui Lenin şi Troţki, nu va putea fi realizat. Poate niciodată! Mai mult de atât, încă Troţki a ştiut că instaurarea comunismului doar în Rusia şi în câteva ţări nu înseamnă nimic, ci doar o posibilă primejdie de moarte pentru comunism, în genere. Troţki spunea, în octombrie 1917, în cuvântarea la Congresul al IIlea al Sovietelor, că dacă „re voluţia mondială” nu se extinde rapid pe mapamond, totul poate fi pierdut, „vom fi striviţi”: „Ori revoluţia rusă va înălţa vârtejul luptei în Occident, ori capitaliştii tuturor ţărilor ne vor înăbuşi.” În ciuda aparentului entuziasm stârnit de promisiunile utopiei, Lenin a simţit pe propriai piele că oamenii fug de comunism ca de dracul. „De Lenin – spune Victor Suvorov – a fugit toată floarea marii culturi ruse, a ştiinţei şi a societăţii: şahişti geniali şi creatorii primelor eli coptere din lume, generali şi diplomaţi, ban eri şi oameni de afaceri, maeştri de balet cunoscuţi în întreaga lume şi actriţe, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecţi, ofiţeri, jurişti… Chiar şi cei care au ridicat în slăvi proprietatea socială şi au afurisit oraşul diavolului galben şi America vilelor, cei din stirpea lui Gorki şi Maiakovski, şi ei au fugit. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ridicau osanale puterii muncitorilor şi ţăranilor, aflânduse departe de ei.”1 Ca şi Troţki, Lenin a admis profetic: „Existenţa îndelungată a Republicii Sovietelor alături de statele imperialiste este lipsită de sens.” Iar Stalin o ştia prea bine. De aceea a proiectat războiul mondial pentru a crea baza globalizării re voluţiei, prin extindere în toată Europa. Troţki, flecar şi superficial în materie de gândire politică, la acuzat pe Stalin că a trădat „revoluţia mondială”. Nici vorbă de aşa ceva: Stalin era pragmatic şi necruţător faţă de cei care dădeau semne de slăbiciune în raport cu ideea mondializării revoluţiei. Iată de ce a pregătit răbdător Germania lui Hitler pentru a deveni „spăr gător de gheaţă”, ajutândo să ajungă să se înarmeze în pofida tratatelor internaţionale, pentru ca, la rân dul său, spre contracarare, să primească tot ajutorul de la Statele Unite. Cert e că ambiţiile lui Hitler le con curau pe cele ale lui Stalin, încât Pactul din 1939 a fost încălcat, ceea ce a produs Tătucului uluire fără mar gini în momentul declanşării „războiuluifulger” con tra UR . Sa creat legenda, de către Stalin (Gabriel Gorodeţki ş.a. încă o susţin), că Moscova nu era pre gătită de război, în 1941. Întradevăr, nu era pregătită pentru un război de apărare, ci pentru unul ofensiv, după ce puterile occidentale vor fi fost istovite de Hit ler. Reamintesc că, la 15 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, preciza: „Ar mata Roşie va considera misiunea bolşevică îndepli nită atunci când vom stăpâni globul pământesc.” Or, victoria parţială din 1945 împotriva Germaniei şi a Europei nu putea fi considerată de către Stalin decât o catastrofală înfrângere personală, fiindcă ratase pla nul cuceririi întregii Europe. Aşa se explică reacţia de neînţeles a lui Stalin de a nu participa la marea paradă a Victoriei, organizată în Piaţa Roşie, la 24 iunie 1945, festivităţile fiind conduse de înlocuitorul său, mare şalul G.K. Jukov. Istoricii au ocultat semnificaţia în tâmplării, fiind socotită totuşi ca o enigmă a contextului istoric. Pentru Stalin, înfrângerea lui Hit ler a fost o victorie à la Pyrrhus. În această împrejurare sa trecut la sovietiza rea României, „aliat” căruia i sa refuzat, ca şi la 1878, cobeligeranţa. Iar motivul principal a fost că România nu putea fi iertată pentru contribuţia la zădărnicirea planului stalinist de realizare a cuceririi întregii Eu rope prin alianţa ei cu Hitler, în 1941. Acest greu păcat va fi cauza principală a războiului cu Bucureştiul în următorii cincizeci de ani. ara continua să fie perce pută ca principalul ghimpe din coasta expansiunii so vietice. Adversitatea faţă de „conservatorismul naţional” românesc a fost inoculată şi ţărilor „fră ţeşti”, cel mai uşor fiind, fără îndoială, cu Ungaria şi Bulgaria, virus intrat şin celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia, încă de la înfiinţarea din 1955, ca replică la NATO. Atitudinea ostilă în cadrul Tratatului de la Varşovia era generată de existenţa Basarabiei şi a Bu covinei nordice, în care elementul românesc trebuia eradicat cu program. Nici o altă ţară din pact nu avea, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

din acest punct de vedere, situaţia României. La început, lupta sa dat între aripa interna ţionalistă dominantă a triadei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu şi aripa naţională Gheor ghiuDej – Lucreţiu Pătrăşcanu, la care era raliat şi Petru Groza. Pătrăşcanu, fiind şi cel mai „naţionalist” (de unde şi legenda declaraţiei de la Cluj că înainte de a fi comunist este român), a trebuit să fie li idat de în suşi GheorghiuDej ca alibi la înduplecarea Moscovei de a i se da întâietate în faţa minoritarilor din partid. În 19511952, bătălia dintre autohtoni şi periferici a fost câştigată, cu abilitate, de către GheorghiuDej, singurul dintre liderii importanţi fără antecedente bolşevice şi cominterniste. În acel moment istoric, so vietizarea totală a României era primejdia nr. 1 pentru neamul românesc, primejdie resimţită, din exil, mai ales de către geniul lui Mircea Eliade, temere formu lată în 1953, în celebra conferinţăeseu Destinul culturii româneşti: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea terito riului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să între buinţeze orice mĳloc pentru a ne desfiinţa spirituali ceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele mo derne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de po pulaţii pe o scară pe care omenirea na mai cunoscuto de la asirieni. Chiar fără masivele depla sări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spi rituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale au tentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, cultu raliceşte, un popor de hibrizi”. Diagnostic exact, pe care Eminescu însuşi lar fi pus dear fi trăit în anii ’50, ca să nu mai vorbim de Constantin Stere. Dar arheul unei naţiuni poate fi agresat, mutilat, deformat, „hibridizat”, cum se îngri jora Eliade (ceea ce sa şi încercat prin „experimentul Piteşti”, prin fuga elitelor peste graniţă, prin munca forţată la Canalul Dunărea – Marea Neagră, prin exe cuţii, prin deportări, prin teorii ca aceea a moldove nismului, în Basarabia etc.), însă arheul etnic nu poate fi distrus până când nu dispare ultimul vorbitor de limbă românească, în cazul de faţă. Iată ceea ce nau ştiut ruşii, deşi au simţit acest adevăr, care lea dat coşmaruri, iar şi în Basarabia, unde au crezut că victoria este definitivă. Şi acum se cuvine a spune că nu lipsiţi de importanţă, pentru supravieţuirea ideii româneşti în România ameninţată cu bolşevizarea completă, au fost politicienii şi oamenii de cultură care au acceptat „colaboraţionismul” cu invadatorul, ca ultimă redută în calea nimicirii românităţii. Aceştia apar doar ca odioşi „trădători” în o ii contempora nilor şi ai urmaşilor. Între aceşti „colaboraţionişti” de elită care, cu îndreptăţire, au fost consideraţi în fel şi ip, ca înjosinduse moral, spiritual, cu autonimici

Pag. 9

rea puterilor creatoare, au fost hotărâtori, la vârf, Mi hail Sadoveanu, Petru Groza, Emil Bodnăraş, Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu şi alţii. Doar o scurtă zăbavă asupra lui Mihail Sado veanu, geniul cu atâtea păcate dintre cele mai con damnabile, scoase la iveală, cu asupra de măsură, după 1989. Iată însă că Jurnalul inedit publicat în anii din urmă, arată elemente surprinzătoare. Puţini ştiu că Sadoveanu a oscilat, în anii cei mai grei din istoria României moderne, între „naţionalismul” Mişcării Legionare şi internaţionalismul comunist, cei mulţi cunoscând doar ultimul membru al ecuaţiei. Mihail Sadoveanu a avut de ales, în 1944, între a fugi din apropiatul comunism şi a rămâne. O primă intenţie a fost să plece în Elveţia, până va trece primejdia, dar fraţii masoni lau avertizat că România este deja con damnată a intra în sorbul bolşevic. A hotărât să ră mână, devenind un fervent, cel puţin în aparenţă, admirator al Rusiei Sovietice. Din 1945, începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este tratat „împărăteşte”. Pe acest fond al prostituării sau ivit texte precum Lu mina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă. Dar, în 1953, în timpul unei vizite la Moscova, îl în tâlneşte pe Emilian Bucov, pe atunci şef al scriitorimii de la Chişinău. Emilian Bucov, încântat de întâlnirea cu Sadoveanu, i sa plâns, totodată, că la Chişinău se fac demersuri ca limba română să fie numită „limbă moldovenească” şi să se decidă că e vorba de două limbi diferite. Ziarul Moldova socialistă era portdra pelul propagandei antiromâneşti. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1953: „A venit la mine Emi lian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba mol dovenească despre care unii moldoveni ar vrea so di ferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate.” Sadoveanu a stat de vorbă cu lingvişti eminenţi de la Moscova în speranţa că va stopa abuzurile contra limbii române. Aceştia iau dat dreptate asupra identităţii adevărate a limbii „mol doveneşti” şi iau promis că vor interveni în capitala R.S.S. Moldoveneşti şi în forurile politice de la Mos cova. Numai că nu academicienii oneşti hotărau po litica lingvistică în UR , cu atât mai puţin în Basarabia. Soarta limbii române la Chişinău va deveni cauza centrală a supravieţuirii românismului în această provincie, de unde sa şi născut un fenomen unic în fostele republici sovietice: poeţii au rezistat şi scriind, întrun număr impresionant, poeme despre limba maternă. Iată ce observa, la sfârşitul anilor ’80, poetul Victor Teleucă, iar întrun text prin care avertiza privitor la dispariţia limbii române în Basa rabia, intitulat Car frumos cu patru boi: „Sunt convins că nicăieri în lume nu sau scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printro lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Întrun fel sau altul, poeţii noştri

Pag. 10

au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă.” Era perioada celei mai înverşunate sovietizări şi în România. Serviciile secrete americane consem nau că Moscova a instituit în România „cel mai brutal şi mai exploatator regim de ocupaţie”, menit să dis trugă complet identitatea statului român indepen dent” . Un raport CIA din 1949 deja preciza că „e de aşteptat ca tendinţa spre dominaţie sovietică com pletă în România să continue”, încât ţara se apropia „din ce în ce mai mult de încorporarea în UR ”, ceea ce era iar scopul final al Moscovei, în perspectiva căruia alogenii deveniseră conducătorii majoritari ai statului. Vasile Luca fusese combatant în Armata Roşie maghiară, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuţi, postură în care a organizat direct deportarea a 30 000 de cetăţeni ro mâni, fireşte, „duşmani de clasă”, plus numeroase „execuţii întrun pogrom”, „rivalizând cu ceea ce tru pele lui Horthy implementaseră în nordul Transilva niei” . Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass (basarabeancă măritată cu ilegalistul Ladislau Vass) formau „ inta regală” a aripilor „basarabeană”, „transilvăneană” şi „română” din ve iul regat menită să construiască o nouă „identitate” României. GheorghiuDej căzuse în dizgraţia lui Stalin, în 1948, deoarece intervenise în favoarea unei concilieri cu Iosif Broz Tito. Demersul fusese pus la cale iar de Ana şi de Luca spre al în lătura pe GheorghiuDej. Lavrenti Beria vehicula ideea că GheorghiuDej este „titoist”. Stalin îl va umili silindul pe GheorghiuDej să conducă iar el cam pania împotriva lui Tito, anunţată la o întrunire a Comninformului, la Bucureşti. În 1949, se produce însă „rebeliunea Gheor ghiuDej – Emil Bodnăraş”, la care se va ralia şi Ion Gheorghe Maurer: „În mĳlocul acestei dominaţii so vietice copleşitoare, Dej şi susţinătorii săi au reuşit să iniţieze o epurare a elitelor dependente de sovietici şi o «românizare» parţială a conducerii”, totul făcut cu diplomaţie, asimilândule cu epurările iniţiate de Beria împotriva veteranilor Războiului Civil din Spa nia, „evitânduse tonurile antisovietice, antisemite şi antimaghiare” . Surpriza e că, spre deosebire de Beria, GheorghiuDej atrage de partea aripii naţionale toc mai pe veteranii aceluiaşi război, între fruntaşi aflânduse Petre Borilă şi Valter Roman, dar şi aripa ucraineanobasarabeană evreiască. În context, figura enigmatică este Emil Bodnăraş, fost locotenent „de zertor” din armata regală română la 1933, fugit în Ucraina la vârsta de 27 de ani. Cercetările actuale atestă că această dezertare a fost acoperirea unei mi siuni de spionaj militar. Aşa sar explica de ce, mai târziu, el va acorda protecţie prinţesei Ileana, sora re gelui Mihai. Bodnăraş era, în 1949, şef specialist al ar matei, bine pregătit, cu avantajul de a fi considerat fidel Moscovei, cu atât mai mult, cu cât în 1947 îl „de Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

nunţase” pe GheorghiuDej, în realitate însă sprĳi nindul între 19471952 şi mai târziu. Cei doi au reuşit să atragă de partea lor şi pe Alexandr Saharovski, fă cândul să creadă că aripa Ana Pauker nu îl ajută pe GheorghiuDej în activitatea de partid prosovietică. Mirosind înşelăciunea, Stalin a impus, ca măsură de siguranţă, crearea Regiunii Autonome Maghiare . Cu acest preţ, triada AnaLucaGeorgescu a fost înlătu rată, fapt pe carel va regreta succesorul lui Stalin, Ni ita Hruşciov, unul dintre călăii Basarabiei, care a dirĳat direct impunerea regimului bolşevic la Chişi nău. De remarcat că aproape toţi conducătorii UR şiau făcut, mai întâi, ucenicia în distrugerea ro mânismului basarabean, continuând, şi din acest punct de vedere, moştenirea ţarilor, atestând încă o dovadă cât de importantă a fost Basarabia, ca avan post, în declanşarea războiului antiromânesc al Sovie telor. Basarabia şi România au fost rampă de lansare spre vârful ierarhiilor sovietice. Alexandr Saharovski a ajuns şeful spionajului extern al KGB, de exemplu. Cu excepţia unuia singur, cinci din cei şase conducă tori ai UR de dinaintea lui Mihail Gorbaciov şiau făcut ucenicia politică legată de Basarabia şi de Buco vina nordică. Ei au fost direct implicaţi în „anexarea teritoriilor româneşti şi în deznaţionalizarea popula ţiei româneşti” din aceste provincii, o spune Larry L. Wa s. Între cei cinci (Stalin, Hruşciov, Brejnev, Cer nenko, Andropov), Leonid Brejnev a fost iar secre tar al C.C. al P.C. al Moldovei (19501952). El a avut ca sarcină centrală rusificarea Basarabiei, împrejurare în care a apelat la execuţii şi la deportarea a 250 000 de băştinaşi, atrăgânduşi porecla de „Măcelarul Mol dovei”. Basarabia a fost atât de „importantă”, încât trei dintre membrii C.C. de la Moscova, Gheorghi Ma lenkov, Lavrenti Beria şi Mihail Suslov au candidat, în 1951, pentru Sovietul Suprem al R M, ceea ce este „un indiciu al atenţiei pe care Moscova continua so acorde regiunii” . Să mai spun că şi al şaptelea, Gor baciov, a fost discipol al lui Iuri Andropov, format de acesta. De fapt, şi Lenin însuşi a considerat Basarabia spaţiu strategic pentru „revoluţia mondială”. Moartea lui Stalin a dat impuls naţionalilor din partid să continue despărţirea de Moscova. În 1954, România răscumpără Sovromurile (nereuşind, totuşi, cu extracţia petrolului şi a uraniului) şi inten sifică activitatea comercială cu Statele Unite. Armata, era controlată de UR prin cele două divizii „edu cate” în prizonierat („Tudor Vladimirescu”, 1943, „Horia, Cloşca şi Crişan”, 1945). Consiliată de vete rani al Războiului Civil din Spania, Petre Borilă, Val ter Roman, Dumitru Popescu şi Mihai Florescu, trebuia să treacă în subordine românească. Tratatul de la Varşovia, înfiinţat în 1955, era condus masiv de membri GRU, toţi ofiţerii fiind formaţi în UR , puşi să se căsătorească cu agente sovietice. Serviciile de in formaţii erau tot moscovite. Direcţia Generală de Si guranţă şi Protecţie, DGSP, înfiinţată în 1948, avea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

următorii şefi: director, Pantelei Bodnarenko (faimo sul Pantiuşa, alias Gheorghe Pintilie), adjuncţi – Ale xandru Nicols i, rusofon din Basarabia, şi Vladimir Mazurov, ucrainean din Bucovina. DIE, 1951, era sub supravegherea consultantuluişef Saharovski, Direc ţia fiind o copie a KGBului, formată şi aceasta din alogeni, ceea ce o deosebea net de instituţiile similare din ţările „frăţeşti” . Primul şef DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), bulgar, apoi ucraineanul Mihail Gavri liuk. Până în 1958, nici un ordin din Ministerul Afa cerilor Interne na putut fi transmis „fără a avea aprobarea unui consilier sovietic” (Cristian Troncotă). Cu aceşti mastodonţi bolşevici trebuia să se

confrunte aripa comunistă a lui GheorghiuDej. După eliminarea grupării Ana Pauker (19511952), armata trece sub controlul lui Emil Bodnăraş, acesta debara sânduse de ofiţerii GRU, în frunte cu generalmaiorii Constantin Doncea şi Villiam Suder. În 1955, se însce nează un protest al studenţilor împotriva staţionării armatei sovietice în România. Bodnăraş cere, cu di plomaţie, părerea lui Hruşciov despre o eventuală re tragere, acesta reacţionând violent, cu vorbe grele ca „naţionalişti şi antisovietici” şi, incredibil, acuzându i pe români de… stalinism. Drept consecinţă, după tratatul austriacosovietic, Moscova înfiinţează Trata tul de la Varşovia, înglobând UR , ca hegemon, Ro mânia, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania. Ceea ce putea să le ofere Hruş ciov românilor era doar reducerea trupelor ruseşti de

Pag. 11

la 250 000 la 210 000. Propunerea lui Bodnăraş a blo cat relaţiile cu Bucureştiul, însă, în toamnă, Hruşciov îl anunţă, neaşteptat, pe Bodnăraş, că trupele vor fi retrase, dar, spre a satisface iarăşi ve ea „onoare” ţa ristă, operaţia avea să se facă nu pentru că ceruse Ro mânia. Evenimentele din Ungaria lui 1956 îl postează pe GheorghiuDej ostil lui Imre Nagy din cauza pre tenţiilor iredentiste ale acestuia. Drept răsplată, Hruş ciov oferă un dezgheţ al relaţiilor României cu Basarabia, între 19561959. Atunci familiile despărţite de Prut se revăd pentru prima oară din 1944. Chişi năul declară că „R Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România”. Mai mult de atât, la întâlnirea CAER din mai 1958, Hruşciov anunţă începerea re tragerii trupelor. După ce minunea sa întâmplat, Bu cureştiul continuă ofensiva desovietizării, blocând des is integrarea economică supranaţională a Blo cului (1962), ceea ce va determina KGBul să consi dere că retragerea a fost cea mai mare greşeală politică a lui Hruşciov. În septembrie 1958, după re tragere, Hruşciov va recunoaşte: „În România, iar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naţionalistă şi antisovietică, care trebuie retezată de la rădăcină. (…) Mamaliznikii (mămăligarii, cum îi insulta Hruşciov pe românii din Basarabia şi Ucraina, n.n.) nu sunt o naţiune, ci o

curvă.” Contramăsuri: se în ide graniţa cu Basara bia, orice contact dintre cele două maluri ale Prutului fiind catalogat drept „deviaţionism naţionalist”; inte lectualii care recunoscuseră identitatea lingvistică şi culturală cu a românilor, sunt acuzaţi de „propa

Pag. 12

gandă naţionalistă” şi reprimaţi; Basarabia este „transformată întro bază pentru operaţiunile clan destine împotriva României” . Moscova trece la recru tarea de noi agenţi fideli. În ianuarie 1959, consultantul naval sovietic umbla prin ţară pentru re crutări. Când generalul Ion Ioniţă la avertizat să în ceteze, bolşevicul ia răspuns: „Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea cu rajul să mă tratezi în acest mod?” Din acel moment, a început izolarea României în Tratatul de la Varşovia, neexcluzânduse perspectiva unei noi invazii armate. Totuşi, Bucureştiul reuşeşte, între 19561963, să ne utralizeze reţelele de informaţii sovietice şi maghiare, consilierii sovietici pleacă din ţară, GheorghiuDej se opune ferm construirii Zidului Berlinului, contestând divizarea permanentă a Germaniei, excepţie în Tratat, apoi, se declanşează bătălia cu istoricii rollerişti, se rescrie istoria Transilvaniei, se mediază conflictul inosovietic şi criza ra etelor din Cuba etc. Servi ciile americane observă trecerea de la „cea mai sovie tică dintre toţi sateliţii” la independenţă, concluzia cea mai importantă fiind că naţionalismul devine cel mai important oponent al bolşevismului: „sporirea li bertăţii interne şi independenţei faţă de controlul so vietic”, recomandânduse orientarea spre „acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendinţe de independenţă în gândire, aspiraţii naţionaliste sau dorinţa de aşi folosi influenţa pentru a modifica re laţiile de subordonare dintre ţara lor şi Uniunea So vietică”. (Din strategia americană a Consiliului Naţional de Securitate, NSC, mai 1958). Cu toate aces tea, propaganda dezinformării în Cominform este pu ternic eficientă, întrucât operaţiunile spre independenţă ale României preferă să fie tacite, încât Wladislaw Gomułka şi János Kádár reuşesc să treacă „adevăraţii independenţi” în Tratatul de la Varşovia, deşi, în realitate, se întreceau în loialitate faţă de Mos cova. Aşa se explică de ce clauza naţiunii celei mai fa vorizate este acordată Poloniei încă din 1960, pe când România o obţine abia în 1974. Agenţii propagandei sovietice, strecuraţi în serviciile americane, au lansat „mitul calului troian”, care ar fi fost România. Steve Weber, ungur devenit şef de operaţiuni americane (denunţat ca agent sovietic abia în 1994), şi analistul CIA, tot un maghiar, au creat legenda că, sub apa renţa independenţei, România era mâna dreaptă a po liticii Uniunii Sovietice. Propaganda funcţiona la fel de bine la postul de radio „Europa Liberă”, unde la secţia maghiară fuseseră infiltraţi oameni ai lui Hor thy, iredentişti înverşunaţi. Lobbyul maghiar în Sta tele Unite, foarte puternic, se străduia să convingă de necesitatea retrocedării Transilvaniei către Ungaria, întrucât maghiarii de acolo erau supuşi genocidului. România a răspuns cu deteriorarea relaţiilor servicii lor de informaţii cu membrii Tratatului, în pofida de mersurilor generalului Aleksei Epişev şi ale lui Nikolai Podgornâi de ai pune la punct pe români cu ameninţări şi „tratative”. Misiunea celor doi a dat Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

ix, încât Moscova sa văzut nevoită săşi retragă şi ultimii doi consilieri. În august 1963, liderii români au trecut la măsuri directe de în idere a reţelelor KGB şi GRU din ţară, cu epurarea a 149 de persoane stabilite a fi „agenţi sovietici înfiltraţi în România” . La sfârşitul anului 1963, după ce GheorghiuDej a semnat un acord cu Tito pentru construirea hidrocen tralei pe Dunăre, Hruşciov difuzează prin presă po sibilitatea s imbării paşnice a graniţelor, cu aluzie la Transilvania, ceea ce nu era cazul cu Basarabia (la care românii dădeau semne că nu renunţaseră), fiindcă aceasta trebuia considerată o despăgubire de război, punct de vedere avansat de „academicienii” sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi, it că, observă Larry L. Wa s, se inversa din nou „cauza cu efectul” . „Nu tre buie să ne enervăm, – decide GheorghiuDej – trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră.” Şi răspunsul imediat a fost grăbirea publi cării Însemnărilor despre români ale lui Karl Marx, des coperite de un cercetător polonez în Olanda, acesta semnalândule istoricilor români, prin 1959 . Marx confirma apartenenţa Basarabiei la România. Mai mult, observa că Rusia ţaristă şi Ungaria complotau împreună la ruperea Basarabiei şi Transilvaniei de la matca românismului. În pofida nemulţumirii lui En gels faţă de lipsa vocaţiei revoluţionare la români, şi acesta produsese însemnări despre abuzurile ţariste împotriva românilor: „Basarabia este românească. Şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împră ştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem dea face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem dea face, pur şi simplu, cu un furt.” Calificativul „cucerire” fusese contestat, cu ar gumente, cum am văzut, de către Eminescu, în arti colele de la Timpul, apoi de Constantin Stere, ultimul termen fiind cel mai potrivit, acela de furt, de fraudă mizerabilă la 1812. Lovitura morală dată Moscovei prin publicarea textelor lui Marx şi Engels, a avut un important ecou, determinând China „să se alăture cauzei României” şi să nege pretenţiile Uniunii So vietice în a fi centru de comandă al expansiunii comu nismului. Prompt, liderul „maldavan” Ivan I. Bodiul, alt călău al propriului popor, a declanşat o contra ofensivă la adresa României. A urmat marea defecţiune a Declaraţiei de In dependenţă din aprilie 1964 (an în care Hruşciov este silit să se retragă în favoarea lui Brejnev), urmată de rapida dispariţie a lui GheorghiuDej de la 19 martie 1965, moarte considerată suspectă, de rezonanţă sen timentală printre români tocmai din pricina curajului rupturii faţă de invadator, dar şi prin poziţia faţă de Basarabia şi Bucovina nordică. GheorghiuDej con damnase din nou, în mod direct, relaţia dintre „stă pân şi sclav” instituită între PCUS şi Partidul Muncitoresc Român, el având acum şi sprĳinul Chi nei. „Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la Bucureşti – observă Larry L. Wa s – a fost că România Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

şia redactat «declaraţia de independenţă», din 26 aprilie 1964, în aşa fel încât să aibă priză la cât mai mulţi membri ai comunităţii socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Decla raţia, care a afirmat «relaţiile de tip nou» dintre statele socialiste, bazate pe principiile «neamestecului în tre burile interne, independenţei şi suveranităţii naţio nale, al drepturilor şi avantajului reciproc», «menţinerea integrităţii teritoriale», respingea în mod explicit autoritatea supranaţională în relaţiile interna ţionale şi propunea o comunitate socialistă în care să fie incluse şi China, Iugoslavia şi Albania. Concen trânduse asupra unor principii generale, autorităţile de la Bucureşti nu urmăreau doar să îşi sporească gra dul de independenţă. Ele atacau dominaţia sovietică asupra Europei de Est în cadrul comunităţii socialiste extinse.” Altfel spus, România contraataca (precum sperase un Mircea Eliade, în 1953) intenţiile sardana palice ale colosului sovietic de a strivi nu numai iden titatea românească, dar şi a ţărilor vecine. Nu fusese îndeajuns că Stalin suferise grozava înfrângere din Al Doilea Război Mondial de a nu fi cucerit întreaga Eu ropă, dar acum Uniunea Sovietică se vedea sabotată şi dinlăuntrul ţărilor pe care şi le înjghebase, iar faptul se petrecea datorită aceluiaşi ghimpe din coastă, na ţionalismul „reacţionar” românesc. Cu toate că Mos cova a minimalizat, propagandistic, Declaraţia, importanţa ei a fost sesizată de serviciile americane, iar dacă America a fost frapată îndeobşte de respin gerea planului economic al lui Emil Borisovici Valev. Politica României dădea roade, atrăgând atenţia şi Franţei, prin discuţiile dintre primministrul Ion Ghe orghe Maurer şi preşedintele Charles de Gaulle, în iulie 1964. Cum Franţa era şi ea pătrunsă de agenţi so vietici, ştirea a ajuns imediat la Kremlin. Preşedintele francez intenţiona să ajute România să iasă din siste mul sovietic, din Tratatul de la Varşovia şi din CAER, spre a intra în Comunitatea Economică Europeană, oferindui, totodată arme şi ajutor militar „în cazul în care ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia” ( Jan Sejna). Furios, minis trul Apărării, Rodion Malinovski (fostul comandant al trupelor de ocupaţie din România), a reacţionat bir jăreşte, ameninţător, ca şi Hruşciov, asigurând că tru pele sovietice vor ajunge înaintea celor franceze la Bucureşti . Momentul Charles de Gaulle mi se pare de o importanţă capitală în istoria postbelică a României şi a şefiei lui Gheorghe GheorghiuDej, promotor al independenţei ţării, fiindcă prefigurează „noaptea de la Blair House”, din 1978, trăită de Nicolae Ceau şescu, cu prilejul discuţiilor cu preşedintele american Jimmy Carter. Era vorba, în ambele cazuri, ca Româ nia să meargă până la capăt cu ieşirea de sub cizma sovietică şi a sistemului bolşevic. Asta, de fapt, îi pro punea Charles de Gaulle lui Ion Gheorghe Maurer. Nu ştiu dacă GheorghiuDej a înţeles importanţa cli

Pag. 13

pei, dacă nu cumva doctrina comunistă a fost mai pu ternică decât doctrina naţională. Aproape că nici nu se putea altfel. În orice caz, destinul, provocat sau nu, nu ia mai îngăduit săşi limpezească drumul, dar e mai mult decât tulburător că momentul francez va avea asupra lui acelaşi efect final ca în cazul lui Nico lae Ceauşescu, după noaptea de la Blair House, la care voi reveni. Ceauşescu a supravieţuit anului 1978 încă un deceniu, pe când GheorghiuDej mai puţin de opt luni. Unele indicii pledează în favoarea inteligen ţei politice a lui GheorghiuDej, de vreme ce negocie rile lui Maurer cu preşedintele Franţei fuseseră precedate de vizita, la nivel înalt, a delegaţiei Româ niei la Washington, în timpul mandatului lui John Kennedy, GheorghiuDej rugândul anterior, printr o scrisoare, să se păstreze „discreţie” în relaţiile cu Bucureştiul. Când intenţiile părăsirii Tratatului de la Varşovia de către România deveniseră cunoscute şi

celorlalţi parteneri, Anton Novotný, ca „pedeapsă”, a propus să i se permită ieşirea, idee care la scos din sărite pe Hruşciov, categorisindo „complet greşită şi dezastruoasă”: „Este exact ceea ce îşi doresc liderii ro mâni”, va obiecta, ceea ce ar fi dus nu numai la coali zarea directă cu China, Iugoslavia şi cu Albania, dar şi la înglobarea militară în Occident, cu atât mai mult, cu cât noua istoriografie militară postrolleristă con testa calitatea de putere „eliberatoare” a României şi a celorlalte ţări de sub „jugul fascist”, teză care ar fi grăbit năruirea dominaţiei sovietice. GheorghiuDej a murit la 19 martie 1965. Pe 22 martie secretar general al partidului va fi ales Ni colae Ceauşescu, susţinut şi de Ion Gheorghe Maurer. Dacă Moscova a sperat că lucrurile se vor s imba în politica externă a României, va vedea repede că se în şelase. „Oaia neagră” a imperiului refuza să intre în front.

Victor Suvorov, Ultima republică. De ce a pierdut Uniunea Sovietică al doilea război mondial?, trad. din limba rusă, de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 23. 2 Vezi, în acest sens, cartea istoricilor Iuri Leontievici Diakov şi Tatiana Semionova Buşueva, Sabia fascistă sa călit în UR . 3 Apud Victor Suvorov, op. cit., p. 69. 4 Statutul de „legendă” impus de unii biografi ai lui Lucreţiu Pătrăşcanu este spulberat de Dimitrie Vatamaniuc, care a fost martor la controversata scenă. A se vedea Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Convorbiri sub scara cu în geri, Cuvânt înainte, de acad. Eugen Simion, Editura Timpul, Iaşi, 2010. 5 Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143. 6 Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi alte documente inedite, Editura Junimea, Iaşi, 2005, transpunere dactilografă şi ordonare cronologică de Constantin Miu, Maia Miu, şi Olga Rusu, cu o introducere şi note de Constantin Ciopraga. 7 Cert e că întreaga gândire artistică a lui Sadoveanu era fundată pe sufletul românesc. Ba, în calitate de şef al masone riei de stânga, cu gradul 33 de Mare Maestru, a militat pentru naţionalizarea masoneriei româneşti, spre a o readuce, politic, la anvergura celei paşoptiste, nu numai împotriva cosmopolitismului, dar şi a iredentismului maghiar. În Jur nal, găsim dovezi grăitoare în acest sens. „În România, după războiu, se găseau mai multe feluri de francmasonerii. / Când am cunoscut unele din aceste organizaţii, gândul meu a fost să le dau o îndrumare naţională. În acest scop am dus lupte, am provocat sciziuni şi regrupări, până în Fevruarie 1937, când organizaţiile cunoscute mie mi sau în is din ordinul guvernului de atunci şi de atunci nici una din acestea na mai activat”, mărturiseşte Sadoveanu. Iată de ce, ca apropiat al aripii naţionale a comuniştilor, Sadoveanu a contribuit la orientarea spre independenţă faţă de Mos cova. 8 Victor Teleucă, „Car frumos cu patru boi”, Editura „Universul”, Chişinău, 2011, p. 28. A se vedea şi Theodor Co dreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Editura Universul, Chişinău, 2012, capitolul Destinul limbii române, pp. 81 97. 9 Apud Larry L. Wa s, op. cit., p. 170. 10 Ibidem, p. 172. 11 Ibidem, pp. 175176. 12 Ibidem, pp. 178179. 13 Ibidem, p. 179. 14 Ibidem, p. 185. Ibidem, p. 195. 16 Ibidem, p. 208. 17 Apud, p. 209. 18 Ibidem, p. 228. 19 Ibidem, p. 243. 20 Traducerea a apărut la Editura Academiei, în 1964. 21 Friedri Engels, Politica externă a ţarismului rus, în Karl Marx şi Friedri Engels, Opere, vol. 22, Editura Politică, Bucureşti, 1965, pp. 2829. 22 Larry L. Wa s, op. cit., p. 245. 23 Ibidem, p. 248. 24 Ibidem, p. 259. 15

Pag. 14

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Lucia OLARU NENATI

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

una iunie nu este doar arealul temporal peste care dom neşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din pă cate, că în iunie sa născut cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga. Reamintindune de el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi care are, dintru în ceput, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind cople şit de „puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate întrun puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Re memorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposulmatrix al amându rora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai bărbat”, deci mai apt de a percepe mesajul eminescian, că a apărut „o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Al manahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi nam înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt com parat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura per sonalitaţii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale mu zicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: „când am intrat în Universitate eram emines cian”. Armonia profundă a versului ales la urmărit toată viaţa, seducândul cu muzica sa incantatorie. O ciudată coin cidenţă face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul „Poesie şi musică”, prilej dea ob serva discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi iar fals, deformator, atunci cînd se încearcă punerea pe note a ver sului eminescian, cel ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”[1]. În ce ne priveşte, am primit cu mare încântare aceste mărturisiri care veneau să confirme cu asupră de măsură con cluziile pe care am încercat să le relev în cartea intitulată Emi nescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, şi anume că muzica na fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecător, ci o componentă structurală, ontologică, a fiinţei sale şi implicit a poeziei sale, concluzia la care mau ajutat să ajung numeroşi alţi exegeţi ai lui Eminescu precum Vianu, Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Călinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svet lana Paleologu Ma a, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ş.a., Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, chiar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In schimb a făcut tot ce-i stătea în puteri pentru stimularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere, scriind şi cuvântând despre Eminescu, omul şi opera, oricând avea ocazia, în comunicările sale academice, în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte personalităţi în această arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.“

Pag. 15

personalităţi de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am găsit curajul de a merge mai departe şi dea reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. Şi dea con ide că un poet care şi cântă el însuşi înnobilează însăşi muzica şi îndeplineşte dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei să transmită memoria sacră. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru funda mental, această taină aproape sacră, dacă tot in vocă revelarea mesianică a Duhului Sfânt, ca o comparaţie aflată cel mai la îndemână. Şi mai târziu Iorga avea să păstreze rapor tarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea să comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca întro operă wagneriană”. Aşadar prima întâlnire a celor două genii, întâmplător (?) venite pe lume la Boto şani a fost cu certitudine un act de fascinaţie. A urmat apoi etapa următoare de cumine care şi aprofundare prin lectura nou apărutului

volum, ediţia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care şi el, ca şi atâţia alţi liceeni, o citeau înfioraţi în nopţile internatului, faptul constituinduse într o mutaţie crucială – „o revoluţie”, spune el în flu xul formator al psihologiei şi personalităţii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existenţial de al titudine, un standard al idealului către care Iorga avea să privească toată bogata sa existenţă, nicio dată coborând mai jos de acest standard înalt al gândului şi faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost şi etapa unor încercări poetice proprii, efe

Pag. 16

mere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu. Apoi a urmat o altă treaptă de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a rămas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de a reînvia trecutul „cu o putere de intuiţie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem că a contribuit decisiv la aflarea propriului său drum aurit în is toria noastră frământată. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, dacă vreţi, după principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trăi literalmente în trecut, ca întrun refugiu, în tărâmuri compensatorii cum le numea subtila exegetă Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea să ştie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul său. Iorga sa străduit mereu săl înţeleagă pe Eminescu cât mai profund, na epuizat niciodată acest tezaur, dorind săl reveleze şi altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul din tre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare că a fost primul care a avut revelaţia complexităţii eminesciene, numindul pe Eminescu „expresia in tegrală a sufletului românesc” .Un rol de impor tantă prioritate îi revine lui Iorga în privinţa utilizării moştenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat că orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merită să fie cunoscut”, luând seama la faptul că Eminescu, deşi na publicat pa ginile rămase în manuscris, „dar nici nu lea dis trus, căci ştia bine că sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescol giei ştiu că din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduită, la antipodul căreia sa si tuat, de pildă, G. Ibrăileanu (şi el aflat acum în anul 140 de la naştere!), cel care a condamnat cu indig nare până şi fapta lui Maiorescu dea fi încredinţat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu şapte lăcate”. Şi tot el avea să exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsânduse în bunătate, o i puternici ţintind necontent idealul” (1903). Azi când gene raţii de oameni ai spiritului au trudit pe bu ea eminesciană şi au adus după mai mult de un secol, la lumină scrisul său integral, mai apoi, prin stră dania lui Noica şi acum, prin demersul acad. Eugen Simion, iar şi imaginea acestuia, vedem că intuiţia lui Iorga a fost cea corectă şi pe acel drum avea să meargă viitorimea. Preocuparea lui Iorga pentru revelarea şi propagarea operei şi personalităţii eminesciene nu lipseşte nici din marile sale întreprinderi, din Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române ediţia din 1925, şi, desigur din Istoria literaturii româneşti contemporane şi multe altele. Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea să aducă noi valenţe, urmând depăşirea etapei de fascinaţie a versului, a imaginaţiei sale poetice şi aduncând preempţiunea laturii de con ştiinţă civică şi naţională. Am afirmat în studiile noastre ideea existenţei unui metru etalon al exis tenţei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul său, faţă de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci încerca să micşoreze distanţa faţă de ideal, una dintre manifestări fiind lupta pentru destinul optim al naţiunii sale, componenetă structurală a conştiinţei şi a faptei sale pentru care întreaga sa gazetărie stă mărturie. Ei bine, e limpede că şi acest model a fost preluat, conştient sau doar intuitiv, de către Iorga cel care avea să fie numit „Apostolul Neamului” şi să devină omul providenţial al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care iam numit pre luând sintagma altcuiva “oameni ai energiilor lu minate” de la Botoşani (la care se referă în principal lucrarea noastră Arcade septentrionale), de asta dată Emil Diaconescu, îl numeşte pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul nea pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta”. Al tădată institutorul C. Iordă escu, autorul acestei sintagme, povesteşte întrun număr din 1919, în aceeaşi publicaţie în articolul Colaboratorii între girii neamului, cum Iorga „a semănat pretutindeni în călătoriile sale prin toate regiunile româneşti, în flăcăratele sale credinţe” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesaţiu”, rostite cu „acea elocinţă şi libertate de cuget care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete”. Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a duso atât de strălucit la înde plinire. El spunea despre gazetarul Eminescu că nu scria pentru pâine, făcânduşi râs de cei ce io dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine nu sie însuşi… ci neamului întreg. În acest punct este vi zibilă şi influenţa unei idei de forţă din gândirea eminesciană în acea concepţiefanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin culturăʺ şi iluminare, care vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin cultură organică, ceea ce, sa spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga. La fel, este de necontestat şi faptul că tea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

trul lui Eminescu, faţă de care Iorga şia exercitat şi calităţile de istoric literar căutândui originile, a exercitat de asemeni o adevărată fascinaţie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri şi rolul pe care la jucat în formarea conştiinţei naţio nale „teatrul vagabond” adică turneele teatrale ce străbăteau ţara care, precum ştim, lau fascinat şi lau răpit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios că propria emare dea scrie teatru is toric are la bază admiraţia sa pentru dramaturgia eminesciană care la inspirat fără îndoială. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că acest teatru pe care majoritatea covârşitoare a cunoscătorilor lau con siderat mereu doar un bruion dramatic fără calita tea dea deveni teatru viu a fost reprezentat pe scenă prima dată, tot de către… aţi ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii

culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastică a lui Eminescu pe care regizorul N. Mas sim o găsea mai bună decât originalul lui Emil Au gier! Citind dramaturgia eminesciană Iorga se entuziasmează de calitatea dramei Bogdan Dragoş afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat ori când”. Drama a fost reprezentată aici, la Botoşani şi, după ştiinţa noastră, singurul loc unde sa re prezentat scenic dramaturgia eminesciană este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, în două rânduri, cel deal doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de către marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mureş. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru această piesă ce reunea trei fragmente Decebal, BogdanDragos şi Mira, pentru a lărgi aria de cu

Pag. 17

noaştere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea căruia mam ocupat atunci, dar şi ţinând seama de opţiunea lui Iorga. Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, iar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In s imb a făcut tot cei stătea în puteri pentru sti mularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere, scriind şi cuvântând despre Eminescu, omul şi opera, ori când avea ocazia, în comunicările sale academice, în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopo liza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte per sonalităţi în această arie, precum Caracostea sau Ion Pillat. O latură consistentă a acestei activităţi sa manifestat desigur şi în gazetăria lui Iorga, artico lele şi referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicaţiile sale „Neamul românesc”, „Semănăto rul” ş.a., nu o dată sprĳininduse pe rostiri şi gân duri eminesciene în polemicele sale, o listă a unor asemenea articole putând constitui substanţa unei considerabile antologii. La fel, Iorga este prezent la ceremonii şi festivităţi, dezveliri de busturi, precum cel de la Galaţi din 1911, la comemorări ale poetului, la tot felul de manifestări culturale şi, nu o dată, el este cel ce stimulează şişi îndeamnă conaţionalii să edifice asemenea monumente şi modalităţi de ne murire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adăugând un nou spot de lumină asupra lui Emi nescu. Iată, de pildă, articolul trimis pentru reu şita numărului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botoşani (Câteva cuvinte pe care leaţi dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sin cer şi mai adânc cunoscător al vieţii româneşti, din tot locul şi din tot timpul”, adăugând aici şi consi derentul cel mai de seamă, în viziunea lui, pe care la îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arată valoa rea unei generaţii mai bine decât prin ceea ce înţe lege şi preţuieşte din viaţa sufletească de până atunci, a propriului ei popor.” Nu trebuia uitată nici activitatea sa dedi cată cinstirii memoriei poetului la Ipoteşti, contri buţia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii şi casei memoriale, care însă, din păcate şi nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, na respectat structura casei origi nale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura această clădire aducândo în conformitate cu originalul. Dar poate cea mai remarcabilă funcţie a lui Iorga în această neobosită misiune autoasumată

Pag. 18

dea nu lăsa să se decoloreze imaginea lui Emi nescu este aceea cea putut fi calificată drept diplo maţie culturală, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A făcut şi aici tot ce era supra–omeneşte să facă, a scris şi inclus în sinteze internaţionale adevărate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stăpânea fluent, ducând astfel faima poe tului la New York ca şi la Paris, la Roma sau Mi lano la Berlin sau Istambul şi în multele universităţi unde era invitat şi încununat cu titlul de doctor honoris causa. De menţionat că „Revista şcolii” de la Botoşani publică un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vi zită a lui Iorga în America. Să ne amintim şi că printre cursurile ţinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros şi plin de emoţie, Iorga ţine un curs despre Romantismul în sudestul Europei şi desigur despre Eminescu, drept cel mai impor tant reprezentat al acestui curent în România, dar şi cel mai înalt spirit în sudestul Europei. Păs trând proporţiile, semnatara acestor rânduri a sus ţinut după mulţi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenţă din Kon stanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, după modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenţi că în literatura română există un mare poet european pe care e musai săl cunoască. Dar şi în cursul de cultură şi civilizaţie româneasca am evocat pe cei mari ai Botoşanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânără din Italia a exclamat că acest oraş care apare drept loc de naştere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de altă parte, auzind despre uriaşul număr de cărţi şi ar ticole semnate de Iorga şi de universităţi din lume care lau omagiat şi desemnat drept doctor hono ris causa, un tânăr german a exclamat „aber das ist ein e t übermens !” („dar acesta e un adevărat supraom!” trad. red.) Să mai menţionăm doar prima exegeză consistentă despre Eminescu apărută în limba franceză în publicaţia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Mi el Emi nescu”. Şi aici am a face o conexiune cu Botoşanii căci am găsit acest studiu publicat în „Revista Mol dovei” (în nr.1112 din 1922), în traducere româ nească. Acest text destinat străinilor pe care Iorga dorea săi convingă de dreptul spiritului naţiunii sale dea fi demn de atenţia şi preţuirea lumii, nu a fost publicat după vreun manuscris oferit de Iorga redacţiei, cum sar fi putut crede, având în vedere prietenia statornică dintre redactorul şef Ti beriu Crudu şi marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de către profesoara Cecilia Ha Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

lunga de la „Şcoala normală de fete” din Botoşani după „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceză. Aşadar, Re vista Moldovei prezenta astfel cititorilor săi în mod elocvent, faţa literaturii române pe care o arăta Nicolae Iorga lumii din afara ţării sale, de monstrând că, deşi acesta anatemiza influenţa de cadenţei Occidentului, se străduia din răsputeri să stea drept în faţa acestuia în fruntea valorilor ro mâneşti pe care voia să le integreze în lume. Inţe legând importanţa acestui text iam acordat un spaţiu larg în cartea noastră „Arcade septentrio nale”. Amintesc aici şi de primul volum de tradu ceri ale poemelor eminesciene în limba engleză realizat de Silvia Pankhurst, prefaţat de Bernard Shaw şi cu introducerea semnată de N. Iorga. Şi câte rostiri dea dreptul aforistice, de pro funzime şi de săpat în piatră na lăsat Iorga despre Eminescu! Iată câteva, dezarmant de puţine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depăşete măsura ome nească şi poate de aceea oamenii au cam obosit să– l mai frecventeze şi săl cerceteze, unele ce aveau să prefigureze revelări notorii de mai târziu: „Poe tul acesta na fost numai poet… care să fii vânat ta blouri, senzaţii, sunete. (...) El a fost cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet – da, un profet ca profeţii ve ii Iudee, biciuind şi arzând, de o parte sfătuind şi revelând de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al inţelepciunii” (1904). Sau altădată: „Eminescu e om mare al na ţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet ge nial” (1911).Despre articolele din Curierul de Iaşi: „E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, preve dere, căldură, câtă mare şi curată înţelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi… La fiecare moment marea sa putere de in tuiţie fixează puncte sau des ide perspective cu totul nouă.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii întrun grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor… Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită”. „Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor.” Exemplele sunt enorm de multe şi toate vorbesc despre o neostoită fascinaţie pe care a exercitato Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare măsură cel ce ia însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea să fie enorma sa energie luminată fără de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefică în societatea omenească. Aşa cum am încercat să relev în această carte la care mam referit, în care am căutat să surprind monografia unei stări de spirit, aceea a entuzias Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

mului şi energiei luminate ce a dus la realizarea statului naţional, o vreme diametral opusă celei de azi, totul se face cu personalităţi providenţiale, oa meni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevărat generator nuclear pentru atâţia alţii, transmiţătorireleu până în capilarele societăţii. Ei bine, am încercat şi sper ca nu fără folos, să de monstrez ca până şi la originea acestei mişcări de psihologie socială a stat acelaşi Eminescu cel care la hrănit sufleteşte şi ia format mentalul lui Iorga fiindui fără putinţă de tăgadă, în lumina acestor argumente probatorii, un adevărat mentor spiri tual. Şi încă ceva, o tulburătoare coincidenţă. Eminescu a fost, se ştie, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 mişcarea de conştiinţă me nită să culmineze cu realizarea Marii Uniri al cărei om providenţial şi spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se năştea exact în acelaşi an, al „Ser bării de la Putna”. „Istoria este desfăşurarea cuge tării lui Dumnezeu” spunea Eminescu şi aceste coincidenţe nu pot decât să confirme afirmaţia. Parcă nu e întâmplătoare nici întâmplarea că în iune, luna tragicului sfârşit al lui Eminescu, se năş tea cu 140 de ani în urmă, N. Iorga, cel ce avea să i ducă mai departe cu atâta energie mesajul de conştiinţă. Din păcate, contribuţia uriaşă a lui Iorga este ca şi uitată azi, ca şi întreaga lui personalitate monumenatală. De fapt, ignorarea quasitotală de azi a personalităţii sale se datorează raportării la măsura omului obişnuit azi din ce în ce mai pre car din punct de vedere cultural care nu poate cu prinde decât o cantitate limitată de informaţie, de cultură, iar de reacţie afectivă, toate depăşite fa talmente radical de dimensiunea supraomenească a personalităţii lui Iorga. Pentru că nu poate vedea decât un mic fragment şi pentru că întregul lar co pleşi şi lar pune întro umilitoare şi inconfortabilă inferioritate, omul de azi alege soluţia ignorării. Şi totuşi nu e cu putinţă să se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasinează încă odată pe savantul admirat şi răsplătit de atâtea fo ruri intelectuale naţionale şi internaţionale! Tre buie să reînvăţăm a ne apropria şi a ne duce pe umeri destinul naţional din care acest accident is toric benefic, această anomalie pozitivă numită Ni colae Iorga venit pe lume tot în târgul Botoşanilor face parte integrantă şi demnă de toată slava şi mândria pe care trebuie să reînvăţăm a le trăi ca stări faste ale „vieţii sufleteşti” şi să nu ne lăsam mereu copleşiţi doar de stările negative şi vibraţiile joase cu care ne inundă azi realitatea din jur.

Pag. 19

Constantin ARCU

Legiunea română (Fragment)

“Mergeam parcă plutind pe pietrișul stradelei, inspirînd aerul curat. Uitasem să mănînc un măr, fructul ăsta face minuni dacă vrei să scapi de mirosul de băutură. Curăță mai ceva ca detergentul la rufe. Am găsit cu ușurință stația și de îndată a apărut autobuzul. Uno biglietto, prego. Si, si, Arezzo. Mă simțeam aproape fericit. Autobuzul nu era aglomerat, cîțiva elevi care învățau probabil în oraș și vreo șase persoane mature de diferite condiții. M-am așezat în spate, știam că nu-i mare distanța. Totuși, cred că pe traseu am ațipit de cîteva ori. “ Pag. 20

m coborît din autobuz întro staţie de lîngă gară. Eram dezorientat, însă treptat am început să recunosc locurile. Deși era ceaţă, am descoperit la vreo sută de metri gara care era un reper sigur. Din cîte îmi spusese Ligia, trebuia să por nesc în sens invers. Cu spatele la gară. Tîrgul de anti ităţi se ţinea întro intersecţie și pe niște stradele, nu departe de parc. Par tea ve e a orașului era situată pe o colină și aveam de urcat în pantă cîteva sute de metri. Urcușul amintea vag de străzile din San Francisco pe care (atunci) le știam numai din filme. Exagerez cam mult totuși făcînd această legătură, măcar pentru că aici nu existau faimoasele tramvaie pe cablu care să te poarte pe colinele orașului. Și nici alte cîteva flecușteţe ce zăpăceau turiștii pe costa de vest a Americii. Eram destul de deprimat. Băusem destul în noaptea aia, iar dimineaţa am tras un pahar cu vin să mă repar. Chestia cu re paratul la prima oră era o mare porcărie, mă lămurisem de o mie de ori. Nici nu știu de ce o mai practicam. Rareori, adevărat, însă de fiecare dată îmi făcea rău. Îţi tulbură minţile de îndată, nici nu se pune problema să te bucuri de o băutură bună. Ești terminat pentru toată ziua. E o încercare iluzorie, nicio șansă săţi revii din mahmureală. Nu știu ce păcate avea bătrîna mea, însă pentru nimic în lume nu ţiar fi pus pic de alcool în gură înainte de prînz. Asta era lege pentru Katy. Aveam încă multe de învăţat de la ea. Mă trezisem la prima oră, exact cînd Ligia ieșea cu mașina din curte. O clipă am avut intenţia so sun și să cobor în grabă, însă naș fi vrut să rateze des iderea tîrgului din pricina mea. Am renunţat la idee. Nici naș fi putut pleca de îndată. Durerea de cap mă dădea gata și simţeam nevoie de un duș prelung. Mi am scos pĳamaua în dungi maro și cam strîmtă, simţind în gură saliva amară. Am stat pe toaletă vreo jumătate de oră, probabil am și aţipit puţin. După care mam bălăcit îndelung sub duș, fre cîndumi pielea cu un burete și cu săpun li id. Mă tot gîndeam la Anca. Din ultimul ei mesaj părea să răzbată o teamă ascunsă, obscură. Mă informase că puterea ar fi în stare să intre în forţă în demonstranţi. Ferească sfîntul să nu se întîmple o tragedie, ca prin alte părţi din lume. Ușor agitat, îmi fricţionam apăsat părul rar și subţire cu fel și fel de șampoane, de parcă aș fi vrut să scap definitiv de el. După ce am terminat supliciul, în faţa unei oglinzi mam șters îndelung. O ii îmi erau injectaţi, dar speram că își vor reveni pînă să ajung în oraș. Mam spălat pe dinţi, măcar să nu mai simt gustul greu de tanin. Erau puţine șanse să scap de mirosul de băutură. Brrr, izul ăsta îmi făcea scîrbă de fiecare dată cînd îl simţeam venind de la altcineva. Apoi mam bărbierit cu atenţie, reușind performanţa de a nu mă tăia, deși mîna îmi tre mura vizibil. Mam îmbrăcat în ţinuta obișnuită, cu blugi și hanorac, și am coborît scările. Ligia îmi lăsase mîncare pe masă și o sticlă cu vin roșu. Era un sortiment de vin destul de bun și acceptabil ca preţ, din care cumpăra de obicei. Nu se dădea în vînt după tărie, abia dacă lua un păhărel cu vreun musafir. Însă pe ra urile din bucătărie se aflau sticle cu grappa și felurite li ioruri, pentru Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

orice eventualitate. Nu mam atins de recipientele alea, mi se făcea rău numai cînd le vedeam. Miam turnat un pahar cu vin și am mîncat o bucăţică de grătar. Am încuiat ușa casei și poarta, cum mă învăţase Ligia, și am pornit pe stradela pietruită spre centrul localităţii. În partea stîngă era terenul cu șandramale din scînduri și anti ităţi. În celălalt capăt fusese lăsată o bucată de teren acoperită cu iarbă pentru pășunatul oilor. Întreaga suprafaţă era împrejmuită cu un gard din sîrmă o iuri. În capăt mam uitat cu atenţie, însă nam descoperit nicio spărtură. Numi dădeam seama pe unde au reușit să scape sălbăticiunile care iau rupt oaia. Celelalte mioare pășteau liniștite, ca și cum nu s ar fi întîmplat nimic. Una își împingea mielul cu botul. Toate erau brumării din rasa Bergamasca, din cîte am înţeles. O rasă italiană. Satul se afla cam la un kilometru. De o parte și de alta a stradelei erau cîteva case răzleţe, mici ferme, probabil. Printre pomii desfrunziţi se vedeau tractoare și felurite agregate agricole. Din cînd în cînd lătra cîte un cîine sau se iţea discret cîte o figură de om. În orice caz, nai să descoperi curiozitatea bolnăvicioasă din ţară. Ești scutit de obișnuitul interogatoriu, de unde și al cui ești, ce treburi ai peaici și cît ai de gînd să stai etc. Fiecare își vede deale lui, asta e impresia pe care ţio faci venind în Italia. Mergeam parcă plutind pe pietrișul strade lei, inspirînd aerul curat. Uitasem să mănînc un măr, fructul ăsta face minuni dacă vrei să scapi de mirosul de băutură. Curăţă mai ceva ca detergen tul la rufe. Am găsit cu ușurinţă staţia și de îndată a apărut autobuzul. Uno biglie o, prego. Si, si, Arezzo. Mă simţeam aproape fericit. Autobuzul nu era aglomerat, cîţiva elevi care învăţau probabil în oraș și vreo șase persoane mature de diferite condiţii. Mam așezat în spate, știam că nui mare distanţa. Totuși, cred că pe traseu am aţipit de cî teva ori. Acum urc panta domoală. Pe cealaltă parte descopăr un supermercato, iar dincoace se înșiruie ca mărgelele pe aţă o pizzerie, o papetărie și un magazin cu îmbrăcăminte de damă. Puţin mai sus, intru întrun bar cu trei mese și iau o cafea. De fapt, am făcut escala pentru toaletă. Se aude o muzică disco în surdină. Mă simt ceva mai bine. La altă masă, două tinere discută aprins în italiană. După cemi rezolv treburile, ușurat și aproape binedis pus, îmi reiau calea ascendentă. Nui rău. Dacă aș găsi de lucru, ar fi strașnic. Să nu mai fiu la ere mul altora. Dar la ce naiba mă pricep, Doamne iartămă?! Ceaș putea face la o herghelie? Nu

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

reușesc să mă văd cosind sau săpînd ori făcînd nu știu ce alte treburi din astea. Pe lîngă un ziar nu m aș putea lipi pentru că nu cunosc limba, iar întro universitate aș putea eventual să mătur sau să ud florile. Nu văd de ce ar fi interesaţi studenţii ita lieni de dreptul românesc. O monstruozitate juri dică. Creat deseori în considerarea și în interesul unor persoane, iar nu potrivit interesului general. Decît, doar, pentru al studia ca pe o curiozitate. Sufla un vîntuleţ rece. Miam ridicat gule rul hanoracului și am îndesat mîinile în buzunare. Ceva mai sus, în jurul unei bănci din marginea unui părculeţ, se aflau trei indivizi și o femeie voi nică, întro scurtă de fîș roz. Discutau aprins. N am reușit să înţeleg ceși spuneau, însă vorbeau românește. În mĳlocul băncii se afla o cutie de car ton și femeia sa așezat alături. Mă aflam la vreo zece metri, cînd toţi o ii sau întors spre mine. Și deodată sa ivit Flash, în gerul meu păzitor, întrun roi agitat de stele. Părea foarte alarmat și zbuciumul lui îmi dădea un sen timent plăcut de răzbunare pentru împrejurările în care mă neglĳase. Vezi unde am ajuns? păream să i spun. În ce pericol mă aflu? Și asta numai și numai din cauza indolenţei tale! Totuși, am avut un moment de ezitare. Nu știam cum să procedez. Puteam face stîngamprejur și so pornesc îndărăt, doar naveau so ia la fugă după mine. Ne aflam întrun oraș civilizat, existau forţe de ordine care să mă apere în caz de nevoie. Întrezăream și posi bilitatea de a trece mai departe, prefăcîndumă că sînt deal locului și habar nam ce hram poartă ei. Un macaronar urcînd dealul, carei treaba? În viaţa mea nam auzit de români; îmi văd de treburile mele, nu fac politică. Naveam ef de încurcături, însă nici nu mi permiteam să mă port copilărește. Eram om în toată firea. Auzisem multe lucruri înălţătoare des pre românași, dar nu pomenisem să fi dat cuiva în cap ziua în amiaza mare. Și ce să ia de la mine? Lă sasem laptopul acasă la Ligia, iar bănuţii se aflau la loc sigur. Miam reluat înaintarea cu inima bă tîndumi năvalnic, nereușind să scap din plasa pri virii lor. Nu pricepeam din ce motiv le stîrnisem întratît interesul. Ce le atrăsese atenţia de se hol bau așa? Fusesem sfătuit să evit grupurile de ro mâni. Vorbește cu italienii, cu franţujii, cu nemţii sau cu magrebienii, cu oricine vrei, mi sa spus răs picat, dar nu intra în cîrdășie cu românii. Ăștia îţi trag ţepe de nu te vezi, profitînd tocmai de credu litatea ta. La cîţiva pași de grupul lor, am fost sigur că mă vor acosta. Puteam să pariez mien sută. Bună dimineaţa, mă salută unul dintre ei.

Pag. 21

Aveţi cumva un foc? Vorbise răspicat românește, politicos, nu încercase cu buongiorno și alte șme erii din astea. Mă pusese în încurcătură. Dacă eu salutam în ita liană, exista pericolul so dea și ei pe aceeași păsă rească și inevitabil mă trezeam cu oiștea în gard. Cum să procedez? Puteam să mă prefac și surdo mut italian, că tot atît mă costa. Partea proastă e că nu știam dacă surdomuţii italieni comunicau prin aceeași mimică și gesturi ca surdomuţii români. Ciudat, nu mă interesasem niciodată de estia asta vitală. Aveau un limbaj universal sau existau bariere lingvistice și în cazul lor? În acest ultim caz, nimic nu mă împiedica să fac semne întro veselie. Puteam să mă prezint drept surdomut ungur, bul gar sau ucrainean, nar fi reușit so scoată la capăt cu mine. Aveam un avantaj greu de partea mea, inteligenţa. Mam oprit la vreo doi metri distanţă, ca măsură de precauţie. Privindui cu atenţie, miam dat seama că erau niște specimene absolut diferite. Nuţi puteai imagina indivizi mai feluriţi. Cel care mi se adresase părea un tînăr cumsecade. La cos tum și cravată, zîmbitor, blond, cu faţa prelungă și nasul borcănat, lăsa impresia că e liderul grupului. Lîngă el se afla un ţigan mic de statură, jegos ca un porc rîios, cu un rucsac în spate. La celălalt capăt al băncii se afla un individ uriaș, cu figura cretină și priviri tulburi. Probabil era bolnav psihic. Îm brăcat întrun pardesiu lung, scămoșat și cu pete de culori și mărimi diferite. Putea fi dulăul de pază. Bănuiam că se foloseau de pumnii și forţa lui cînd intrau în vreo încurcătură. Femeia avea pe faţă un roi de pistrui și purta o șapcă albăstrie pe care scria Venezia, pantaloni reiaţi și fîșul roz, dis tinctiv. Aș fi putut să le dau cîteva sfaturi în privinţa îmbrăcăminţii, dacă mă hotăram să pun deo bandă de hoţi prin Italia. Trebuia să joc tare. Dacă te dai de gol și află că ești slab, mătură strada cu tine. Și te lasă în pielea goală, poţi fi sigur. Salut, am spus, încercînd să mimez siguranţă. Ca să fiu sincer, îmi propusesem să trec pe lîngă ei fără să răspund, însă mam trezit că vorbește gura fără mine. Nam foc, mam lăsat de tutun, am adăugat. Am duhănit destul vreo două zeci de ani… Etete, ăsta da ef de explicaţii. Și cîtă amabilitate! Naveam conturi bancare pe vremea aceea, că eram în stare să le dau toate datele. Ciocu’ mic, miam spus. Carăte imediat și ţineţi naibii fleanca. Încercam să evit privirea uriașului cu o ii de culoarea vîntului turbat, pentru că mă lua cu ră cori pe șira spinării. Ferească sfîntul, unde se ză misleau așa monștri? Putea să joace oricînd în orice

Pag. 22

film de groază, fără ma iaje sau efecte speciale. Miam luat inima în dinţi și am pornit, însă am fost nevoit să mă opresc iar. Colosul cu figură de oligo fren făcu o jumătate de pas spre trotuar, deju cîndumi orice tentativă de scăpare. Din locul în care se priponise, mă putea lua oricînd de guler. Și cenvîrţi prin Arezzo, tataie? se interesă cel spilcuit. El era creierul și purtătorul de cuvînt, ceilalţi nu mișcau probabil un pai fără voia lui. Acolo trebuia să acţionez dacă ţineam să ies cu bine din încurcătură. Nu trebuia să aștept sprĳin de la ceilalţi, iar despre femeie nu știam nimic. Nu cunoști o femeie nici după o viaţă, darămite la prima vedere și fără să s imbi o vorbă cu ea. Această naţie e greu cognoscibilă, ar fi spus un ob scur literat cu barba slinoasă, creator de filipice agramate, ha, ha, ha! Caut de lucru, prietene! am spus, amărît. Încercam săi intru sub piele, dîndumă om cu mari probleme. Nu știam că pot fi iar atît de pervers. Și laș cît încape. Dacă nar fi fost namila de alături, precis laș fi trimis la origine pe puiul ăsta de lele, dar ce te faci dacă nu era singur? Ră mîne însă ideea că nu sînt iar așa cum mă cre deam. Dovadă că nu ajungi să te cunoști pe tine însuţi decît întro situaţie limită. Ai nimerito la fix, tataie, mă asigură acela, jovial. Îţi găsim noi ceva ca lumea, co să ne pomenești multă vreme. Mare noroc ai! Să văd, am spus, încercînd să tergiversez tratativele. Mi se părea cusută cu aţa albă toată treaba, prea ușor se potrivea totul. Mia promis ci neva un job la o herghelie… Job, auzi la el! Eu îţi dau o slujbă de boier, nu te pun să rînești grajduri... De unde ești? Din Beiuș, am spus automat. Mă felicitam că nu mă încurcasem de astă dată. Beiuș… Bine, bre, tataie, dar îţi baţi joc de noi? Noi vrem să te ajutăm și tu ne iei peste picior? Săi spui lu’ mutu că ești din Beiuș cu accentul ăsta de rahat… Nu mă gîndisem că accentul miar putea face necazuri. Îmi reproșam că numi alesesem do miciliul în București. Ardelenii au graiul și pronunţia mai aparte, cum mia scăpat o estie atît de simplă? Serios, lam asigurat, cu jumătate de gură. De ce să te mint? Însă am lucrat multă vreme în București și cred că… Numai de nu mar întreba unde am lucrat, că numi trecea prin minte nicio întreprindere. Și nici nu știu ce aș fi putut face acolo. Cînd eram prin clasa a cincea, miam amintit dintrodată, un coleg Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

mă bătea la cap să facem împreună o școală profe sională de faianţarimozaicari. E o meserie fru moasă, de ce nu? Pot pretinde că am practicato ani în șir. În realitate, planurile noastre au fost date peste cap de timp și circumstanţe, iar eu mam făcut de tot rahatul urmînd liceul și studii supe rioare. Dar tipul nu șia mai răcit gura de pomană, punînd întrebări la care să i se răspundă cu aiureli. Știi ce cred eu, tataie? ma întrebat, rîzînd. Că matale te ocupi cu ciordeala, preciză, parcă ghi cindumi gîndurile. Curăţel ești, ai o meclă de om nevinovat, de ce sar păzi cineva de o figură ca asta? Am sau nam dreptate? Dar cinei perfect? În orice caz, îmi ești simpatic. Ești omul nostru, bre! Nu mai înţelegeam nimic. Mam trezit adoptat de un o gașcă de bandiţi, numi rămînea decît să mă apuc de scociorît prin buzunarele oa menilor. Asta așteptau probabil de la mine. Numai că mar fi dibuit din prima și cel mai distrat individ pe care aș fi vrut săl ușurez de doi amărîţi de euro. Nu eram bun de nimic la sportul ăsta, degeaba își băteau capul cu mine. Eu mă pricepeam la tras la măsea și la visat cu o ii des iși cai verzi pe pereţi. Era nevoie să scap la iuţeală de pacostea ivită de capul meu. OK, am spus, vizibil încîntat. Merg să în tîlnesc o rudă la tîrgul de anti ităţi și ne vedem mai tîrziu. Nu pot lipsi, sar îngrĳora de pomană… Foarte bine, bătrîne, acceptă blondul. Și noi tot acolo mergem. Treabai oablă, adăugă, bă tîndumă pe umăr. Era și asta o variantă. Dacă o întîlneam pe Ligia și mai veneau cîţiva nepoţi deai ei, ar fi fost un flecușteţ să scap de ăștia. Am început să urc de alul cu toată gașca aia de ciudaţi după mine. Blon dul mergea în faţă cot la cot cu mine, ceilalţi veneau din urmă. Tipul se recomandă Levi și tot meliţa despre băieţii descurcăreţi. Mă asigură din nou căi sînt simpatic și are de gînd să mă bagen pîine. Nuși abandona el compatrioţii la greu. Ră mînea să a it trei sute de euro, atît și nimic al tceva. Suma (simbolică la urma urmei, preciză el) reprezenta niște taxe la nu știu ce autoritate pentru în eierea contractului de muncă și a unor formalităţi legate de ședere. Nu se lăcomea la banii mei. Eram convins, lam asigurat. Dacă nu mai avem încredere nici în noi, românii, atunci în cine? Începusem să gîfîi și mă întrebam cei bizar în toată povestea asta. Tipul de alături îmi amintea vag de cineva, dar nu reușeam sămi dau seama nici să mă fi picat cu ceară. Întro intersecţie, ceva mai sus, mam oprit sămi trag sufletul. Începusem să nădușesc și răsu flam ca o locomotivă. Aruncînd o privire în josul

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

străzii, iam observat din colţul o iului și pe ceilalţi. ineau aproape, ţiganul și malacul psiho pat erau la cîţiva pași, iar pistruiata cu pa etul sub braţ, puţin mai în spate. iganul bolborosi ceva, însă nam înţeles decît vocabula Levi și dintr odată mi sa dezvăluit ciudăţenia acestui nume. Nul întîlnisem decît în Biblie. Dar nu știu de ce mă miram. Dacă pe mine mă ema Cezar, de ce nu sar fi numit și el Levi? Italia e o ţară liberă și poţi defila sub orice nume ai ef. Părea Levi băiat cumsecade, însă anturajul lui strica totul. Nu poţi pretinde că ești Maica Tereza cînd te însoţești cu specimene declasate. Mergeam alături șil analizam pe furiș. Purta părul pieptănat întro parte, dar cărarea șio făcea în partea dreaptă. Probabil avea în jur de do uăzeci și cinci de ani. Nuţi dădeai seama ce gîndește pentru că turuia fără oprire, afișînd jovia litate și politeţe. Părea totuși un interlocutor agrea bil, poate iar era de bunăcredinţă. Se folosea de forţa brută a celorlalţi ca să poată răzbate prin jun gla asta, de ce săi lipesc eti eta de bandit? Eram tentat să cad în extreme uneori, măcar atît știam despre mine. Așa că de fiecare dată mă vedeam ne voit să apăs pe celălalt capăt al pîrghiei pentru a restabili e ilibrul. Și, în orice caz, nu trebuia să mă aștept că voi da numai peste sfinţi și arhangheli prin ţinuturile astea. Mesele cu anti ităţi fuseseră așezate la marginea unor străzi, pe culmea plată a dealului. Icicolo gherete improvizate și corturi. În aceeași seară toate astea aveau să dispară de aici. Am des coperito pe Ligia în intersecţie, discuta aprins cu un italian. Zgomotoasă naţie! De vînzare se ocupa nepotul ei, acela care se dăduse student la drept. Stătea dincolo de o masă pe care am recunoscut va sele și micile obiecte pe care noi le încărcasem în camionetă. Iam făcut semn de la distanţă, prin aglomeraţie. Ma recunoscut de îndată, probabil aflase că trec pe acolo. Mia răspuns cu entuziasm. Levi ma informat că ei fac un tur de piaţă să vadă despre cei vorba. Sigur pe el, propuse să ne întîl nim peste vreo oră, cam prin aceeași zonă. Mă gă sesc ei, mă asigură, nu trebuia sămi fac probleme. Și imediat sau topit în mulţime. Puţin mai tîrziu am zărit pentru o clipă fîșul roz al pistruiatei, apoi au dispărut de pe ecran. Ligia se întoarse la masă și numai zîmbet se interesă cum am dormit. Nar fi trebuit să mă ridic din pat așa devreme, Daniel știa exact ce are de făcut. De obicei, la tîrgurile astea, ea umblă de la un capăt la altul, s imbînd impresii și informaţii cu negustori de anti ităţi din toată Ita lia. Se cunoșteau bine, de ani și ani se întîlneau

Pag. 23

prin tîrguri. Unii fuseseră prieteni cu Gianluigi sau trecuseră prin casa lor. Ocupaţia asta adună oame nii, nui dezbină, preciză Ligia, încîntată. Cu tim pul devine un fel de pasiune, iar concurenţa e neglĳabilă. Mam interesat de Mitruţ, nu apăruse încă? Daniel clătină din cap. Nu poate lipsi din herghe lie, un cal sa îmbolnăvit peste noapte de furbură. O inflamaţie la nivelul copitei, îmi explică tînărul. E unul din cei mai valoroși cai din herghelie, nu o mîrţoagă oarecare. Doi veterinari se ocupau de tra tamente. Părea animalul favorit al prinţesei, parti cipa cu succes la concursuri și expoziţii ale cailor de rasă. Era cunoscut pe toate hipodromurile din Europa. Mai faimos iar decît stăpîna lui, șopteau cu maliţiozitate pariorii și alţi proprietari de cai. Expresia cunoscut ca un cal breaz i se potrivea de minune. Dacă pierdea calul, Mitruţ își putea face bagajele. Iar veterinarii erau în aceeași oală. În e stiunea asta nu exista loc pentru discuţii și justifi cări. Obscura prinţesă sar fi făcut foc și pară. Și nui recomandabil să te joci cu nervii unei muieri putred de bogate. Așa că toţi stăteau lîngă coada calului șil do oriceau. Daniel habar navea de discuţia din seara precedentă. Își sună soţia pe celular pentru a afla noutăţi și mă asigură din nou că nu sînt șanse ca Mitruţ să ajungă în tîrg. Era mare agitaţie la her ghelie, armăsarul trebuia vindecat cu orice preţ.

Ligia mă întrebă zîmbind de ce mă înghesui atît sămi găsesc de muncă, numi convine să mai trag mîţa de coadă un timp? Eram ca în vacanţă, de ce mi băteam capul? O săptămînă, două mă puteam socoti musafir, pe urmă mai vedeam. O ii îi erau înroșiţi șiși tot ferea de pe frunte bretonul rar. Părea amabilitatea în persoană, însă cu numai o zi înainte se plînsese căi greu săși întreţină gospo dăria și că pensia sau ajutorul social de cîteva sute

Pag. 24

de euro nu ajungea. Așa că era nevoită să umble prin tîrguri cu anti ităţi. Cînd se organiza tîrgul aici, de obicei trăgeau la ea doi comercianţi din Na poli. Oameni serioși, lăsau cîte două sute de euro de căciulă pe noapte. Mam întrebat dacă nui un apropo banal, pentru că mi se părea o evidentă exagerare. Cu două sute de euro negustorii ăia s ar fi putut caza în cel mai bun hotel din Florenţa, nu întro casă de la periferia localităţii. Dar nam mai continuat discuţia pentru că atunci a apărut un individ cu o trusă sub braţ, care urma să taie de urgenţă oaia ruptă de fiare. Ar fi fost păcat sa piardă. Team văzut cu niște feciori frumoși după tine, Cezar, spuse Ligia, brusc înveselită. Unul și unul, ha, ha, ha! Unde iai găsit? Leam relatat cum îi întîlnisem pe stradă. Habar naveam ce învîrtesc băieţii prin oraș. Ligia presupuse glumind că datorită timidităţii se ţin de oparte de alţi români. Ma atenţionat să nui duc acasă la ea, că sună carabinierii. Sînt mulţi fără că pătîi peaici, mă asigură. Putea să pună pariu că se ocupau cu altele, nau ei ef de muncă. Nam mai cutezat săi vorbesc de propunerea lui Levi, precis avea sămi rîdă în nas. Își exprimase tranșant pă rerea despre gașca aia, degeaba maș fi așteptat la altă reacţie. Miam ţinut gura, însă am început să croiesc planuri de acţiune. Cum Mitruţ avea acum atîtea pe cap, nu exista niciun inconvenient să mă elucidez cu privire la oferta lui Levi. Nu știi de unde sare iepurele. Și la urma urmei trăiam întro lume agitată, cu indivizi păcătoși și agresivi care nu pot fi totuși exterminaţi. Trebuia săi înţelegi și săi accepţi. Dacă știi cum săi tratezi, poţi avea o relaţie excelentă cu ei. Făte frate cu diavolul pînă treci puntea, se spune la români. Deși nu eram pe deplin convins, am înce put să mă gîndesc serios la propunerea lui Levi. Ligia se interesă de ceam căzut pe gînduri. Părea plină de voioșie, probabil că zilele de tîrg îi amin teau de tinereţe și de drumurile pe care le făcea pe vremuri cu Gianluigi prin Europa în căutare de anti ităţi. Iam răspuns că aș face un tur, să văd ce mărfuri au expus și alţi negustori. Precis indivi zii mă ţineau sub observaţie, urmărind să mă agaţe de îndată ce maș fi îndepărtat cît de cît de cunoștinţele mele. Ligia ridică din umeri, cum vrei, dar nuţi mai căuta pretenari de teapa ăstora. Daniel plecase să cumpere apă minerală, numai Flash se învîrtea în jur agitat peste măsură. Nul mai văzusem atît de neliniștit. Dar merita o lecţie. De fiecare dată percutează tîrziu cînd am ne voie de ajutor, e indolent și probabil cam leneș din fire. Așai trebuie, să senveţe minte. Nici nu știu Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

dacă aceste alarme semnalizează pericole reale sau sînt simple în ipuiri deale lui. Ori poate că fas cinantul Flash nici nu există și totul se petrece numai în mintea mea, caz în care ar trebui să mă consulte un doctor la cap. Și, dincolo de toate astea, mă aflam în mĳlocul mulţimii, la nevoie se putea oricînd cere ajutor. ineam să mă lămuresc despre cei vorba, nicidecum să intru în cîrdășie cu ei. Am pornit prin aglomeraţie și a fost ca și cum maș fi aruncat drept în balta nenorocirii. Să arăţi degetul îngerului tău păzitor iar ignorarea energicului său avertisment nu se putea traduce altfel însemna o blasfemie de neiertat. Sigur că atunci nu sesizam nimic grav, deși Flash a conti nuat să se zbuciume prin faţa o ilor mei. Cum bă nuisem, numai ce am pătruns pe altă stradelă ieșind din raza vizuală a Ligiei și numaidecît am dat de Levi și gașca sa. Iam văzut undeva în faţă pe lîngă mesele cu anti ităţi, admirînd exponatele ca niște veritabili neguţători. Se prefăceau că nici nu mă observă, iar sau arătat miraţi de întîlnire cînd mam apropiat. Levi se arătă preocupat de tîrg, aproape că nici nu mă băgă în seamă cîtva timp. Mă trata ca și cum aș fi făcut parte deja din grup, nu eu aveam nevoie de ajutor? Mergeam pe lîngă el, căutînd să găsesc un prilej de a redes ide discuţia despre locul de muncă promis, însă tipul tot evita subiectul. În cerca să mă fiarbă în suc propriu, cum se spune, de parcă naș fi știut ce gîndește. Naveam nimic îm potrivă săi fac jocul, dacă îi făcea plăcere. Mă ară tam și eu atras de ve iturile alea, numai să nu fiu nevoit să privesc faţa colosului de alături. Mă tre ceau răceli pe șira spinării numai cînd îmi amin team figura aceea sinistră. Cine născuse un asemenea monstru și unde trăise pînă acum? Din ce funduri de iad își făcuse drum încoace? Locul lui nu putea fi decît întro clinică de psihiatrie, ţinut sub strictă observaţie și pază. Naveam pic de îndoială, un monstru se plimba prin Europa. Tăticule, bre, omule, spuse Levi, cînd nici nu mă mai așteptam. Se întoarse spre mine, ca și cum ar fi uitat sămi transmită ceva important. Dacă nu ai acum cei trei sute de euro pentru acte, nui un capăt de lume. Îi pune patronul șii restitui din primele salarii, cînd îţi vine la îndemînă. Nui nicio grabă, pe bune. Mă descurc eu, lam asigurat. Numi place să am datorii. Fii serios, tataie, carei problema? se opuse, rîzînd. Unii nu șiau plătit datoria nici după ani de zile. Ai tot timpul, el nu pleacă deacolo…, asta e sigur. Nai mai cunoscut om dintro bucată, așa, ca don Morton. Astai șansa ta. Mă uitam la tînărul spălăţel, binedispus și Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

cumsecade, întrebîndumă iar de cine îmi amintea felul lui dea fi. Singurul reproș pe care i laș fi făcut se referea la anturajul pe care șil alesese. Ceva nu se potrivea flagrant în această combinaţie. Am aruncat o privire fugară în spate. Ceilalţi se aflau la cîţiva metri în urma noastră, preocupaţi de alte probleme. Miam laut inima în dinţi și lam în trebat de ce sa întovărășit cu indivizii ăia și mai ales cu uriașul oligofren care mi se părea un ucigaș înnăscut. Îmi amintea involuntar de cocoșatul de la Notre Dame, deși numi dădeam seama cum s a realizat conexiunea. Numai că, între noi fie vorba, cocoșatul mi se părea un heruvim pe lîngă acest monstru cumplit. Cine, Dudu?! rîse Levi. Ha, ha, ha, auzi la el! Omul ăsta, tăticule, are o inimă de aur, dear fi mulţi așa! Îl cunosc de ani și ani, am copilărit pe aceeași străduţă. Cam tălîmb el, și astai adevărat, însăi cumsecade de nu pot spune. Are o inimă ca pîinea caldă și numi iese din cuvînt. E grozav de sensibil… Nu știu de ce, iar începusem să am îndoieli cu privire la bunele lui intenţii. Tipul mi se părea copia unui alt șme er. Doamne, asta nar putea fi adevărat!, miam spus, încercînd să alung un gînd ce mi se înfipse dintrodată în creier. Pur și simplu ar însemna că întîmplarea își face de cap. Miam propus să fiu extrem de atent. Flash nu încetase să se agite și mă întrebam dacă nu fac greșeala vieţii ignorîndui avertismentul. Și totuși ceva (curiozi tatea, oare?) mă împingea înainte. Să vedem des pre cei vorba, probabil nu mîncau oameni. Nu pomenisem de așa ceva pe aici. În plus, îmi impusesem să tratez ceva mai lejer evenimentele și oamenii. În cîteva zile am înţeles că numai fraierii iau viaţa în serios. Reușisem să arunc la coș un întreg capitol de filo zofie a vieţii. Fără regrete, fără compasiune. Mun cisem din greu douăzeci și ceva de ani și mam ales cu nimica toată. Întro dimineaţă miam dat seama că averea pe care reușisem so adun încăpea într un rucsac! Și de parcă atît nar fi fost deajuns, mă vedeam nevoit sămi iau lumea în cap. Iar alţii care nu șiau frînt deloc oasele o duceau bine mersi. Concluzia asta mă întorsese pe dos. În scurt timp sa petrecut o metamorfoză în mine și am devenit alt om. Constatam uimit că reușesc să mint, să mă prefac și să îmbrobodesc lumea, să vorbesc dur și murdar. Cine știe de ce alte performanţe eram ca pabil? Sau poate că înainte jucam un rol străin de adevărata mea fire, dîndumă drept om de încre dere, și abia acum îmi intrasem în propria mea piele. Dar, ca să fiu sincer, îmi venea ca turnată și mă simţeam destul de confortabil în ea.

Pag. 25

Dan LUNGU De vorbă cu Şopron

aaaşa! Încă puţin şi eşti gata... Tre buie să mai ai răb dare, aşa spun oamenii mari. Dar tu ştii, măi Şo pron, că dacă nu era Lu miniţa tu nu te năşteai niciodată? Luminiţa, prie tena mea mai mare, ma în văţat să fac un şopron. Tot ea m a învăţat cum se joacă… Dar eu sunt mama ta, fiindcă eu te des enez, nu? Şi tata tău tot eu sunt. Asta până cresc mare şi mă mărit cu un iubit. Sau până atunci tata tău ar putea fi Luminiţa… Doar ea ma în văţat să fac un şopron, nu? Fiindcă e bine să ai părinţi, să ştii! Copiii fără părinţi sunt în işi în nişte case spe ciale, unde li să dă doar apă, paie şi bătaie. Eu sunt părinţii tăi, dar tu trebuie să asculţi de mine. Dacă nu mă asculţi, nu am nevoie de tine. Te scot afară ca pe o pisică căcăcioasă. Cu o trăistuţă în băţ, în care îţi pun o bucată de mămăligă rece şi cu ceapă. Atât. Dar tu eşti un şopron cuminte… că doar aşa te desenez eu. Şi un pic prostuţ. Dar toţi când suntem mici suntem prostuţi. Ca şi cum mintea creşte în urma noastră, ca o umbră.. Şi eu am fost prostuţă, şi mama, şi tata, şi bunica, şi doamna educatoare, numai Dumnezeu na fost prostuţ niciodată. Fiindcă nici na fost mic. Dar nui nimic, o să te învăţ eu o grămadă de lucruri până vine mama de la serviciu. Că mie îmi place să vor besc. Dacă nu vorbesc cu cineva atunci când sunt sin gură, mi se face frică. Dacă nu mai vine nici mama, nici tata niciodată de la serviciu şi eu rămân încuiată în casă? Dacă ia omorât şeful sau ia mâncat un ba laur? Cum o să ies eu sămi cumpăr pâine? Dar mai bine nu mă gândesc. Mai bine poves tesc. Când tac, îmi vine să plâng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţiam făcut capul, dar sper să ţii minte: la început Dumnezeu a făcut Pământul. Apoi ia făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi ia dat un măr, pe care Madam la muşcat. Iar Dum nezeu atunci sa supărat, că era mărul lui, şi ia fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sunt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întâmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se su

Pag. 26

pere Dumnezeu pe el şi o săi ia glasul. Nu e bine să l superi pe Dumnezeu. Când Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămânem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brânză sărată, ca să fac urs cu brânză, ca la bunica. Când Dumnezeu e bucuros, miroase a pâine. Mie de la pâine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca săl îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămânem fără bani, le pun şi pe celelalte pă puşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe ve veriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă… Când vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Uni vers, mai mare şi decât şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie săi ajungă, altfel oa menii ar muri de foame. Şi noi suntem săraci. Dar există oameni şi mai săraci decât noi. Ceea ce e bine. Că poţi face fapte bune. Oamenii săraci, după ce că sunt săraci, şi fapte bune mai puţine pot face. Noi nu suntem săraci tot timpul, ci numai în zilele dinainte de salariu. Când sunt săracă, mie mie ruşine. Mă simt de parcă aş fi dezbrăcată cu totul. Nu le spun asta copiilor la grădi niţă. Eu cred că ei sunt mai bogaţi decât mine, deşi s ar putea să fie săraci dar să nu spună. Aşa cum fac eu. Nu e bine să spui tot din casă, că oamenii râd din orice. Eu o să fiu bogată şi no să râdă nimeni de mine. O să am succes în viaţă. O sămi ajungă întotdeauna banii de la un salariu la altul. O sămi iau păpuşi când o să am ef. Când eram mică şi prostuţă ca tine, măi Şo pron, voiam să mă fac vânzătoare la ioşc. Să mă nânc câte acadele vreau eu. Dar acum ştiu ce e mai bine să fii. O să mă fac arheolog.Ei sunt nişte oameni care caută în pământ comori. Eu o să găsesc coroana lui Alexandru Ioan Cuza, un rege care a trăit înainte de a fi tata mic, şi o să fiu bogată. În România, dacă nu găseşti o comoară sau nu furi, nu poţi deveni bogat. Eu nu vreau să fur, fiindcă mie frică de Dum nezeu. Nu vreau să se supere şi să ne facă o casă de mămăligă, în care noi să stăm ca furnicile în pământ. Era să te întreb ce vrei să te faci tu când o să fii mare… Dar un şopron nu se poate face ceva, el ajunge un şo pron şi mai mare… Lucian de la mine de la grădiniţă vrea să se facă preşedintele ţării, că aşa ia spus lui Zâna Bună că e bine. Preşedintele are un om special care îl plimbă toată ziua cu maşina de colo, colo. El apare în fiecare zi la televizor, ca săl cunoască oame nii. Toţi oamenii trebuie săl cunoască, că dacăl văd pe stradă trebuie săi facă loc să treacă. Eu nu pot fi preşedinte pentru că nu sunt bărbat. Eu aş putea fi prinţesă, dar regele României nu mai este regele Ro mâniei. El trăieşte în altă ţară, unde bea cafea în fie care dimineaţă cu familia lui şi dă telefoane. Cafeaua Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

o săi găurească stomacul. Iuliana vrea să se facă mar le in. Dar nu de ăla de plastic, care stă în vitrine, ci de acela care prezintă moda la televizor. La care şi tata lasă ziarul din mână şi se uită. Eu nu sunt destul de prostuţă ca să pot ajunge marle in, aşa a zis mama. Deşi miar plăcea să mă îmbrac ca o păpuşă. Codrin vrea să se facă poliţist, ca tata lui. Să prindă hoţi şi să i bage la în isoare. Să le dea pumni în bot, ca să se înveţe minte şi altă dată să nu mai fure. Eu naş putea face asta. Miar fi frică să nu le scot vreun dinte şi să trebuiască săi duc la dentist. Dentistul este foarte scump. O plombă costă o avere. Cu Lucian, cu Iuliana şi cu Codrin de la gră diniţă mă joc cel mai frumos. Ei sunt prietenii mei cei mai buni. Noi zicem aşa: “Tom şi Jerry / eamă pom pierii/Pompierii na venit/Tom şi Jerry a murit!” La cine ajunge degetul, iese afară. Nu e bine să rămâi ul timul, că atunci trebuie să faci ceva. Să fugi după cei lalţi, să povesteşti, să… tot felul de lucruri. Sau mai avem un cântecel: “Şarpele cu clopoţei/face pişu n iloţei/Piş, piş, piş/Ieşi afară din/tufiş”. Pe ăsta nu trebuie săl audă doamna. Şi nici pe primul. Doamna e serveră. Face o ii mici şi ţipă. Vocea ei sună ca o pungă cu şurubele ruginite. Noi ne prefa cem că dormim şi ea iese pe vârfuri la o ţigară. Cât ne prefacem, eu ştiu că nu sunt singură, aşa că nu mă plicticsesc. Îmi imaginez ceo să ne mai râdem după ce pleacă. Când se întoarce, miroase a afară şi a joacă. La mirosul ăsta, deabia mai ţin o ii în işi. Îmi vine să alerg pe sub pătură. După ce a ieşit ieri, Lucian ne a povestit despre fratele lui, Silviu, care e mare carni bal. Mănâncă şi pielea de la găină. O ia în furculiţă, o dă prin sare, o plimbă prin aer şi o aruncă pe gât. Nouă ni sa făcut la toţi greaţă. Fratele lui ar mânca toată ziua carne, iar şi de zmeu. Carnibalii dacă nu mănâncă întro zi carne mor. E ca o boală. Ca să nu moară, îşi pot tăia o pulpă ca să o mănânce. Dar asta numai dacă rămân singuri pe lume. E tare rău să fii singur pe lume. Dar pentru un carnibal e şi mai rău. Eu am zis că o să am şi eu o frăţioară şi no să mai fiu singură acasă niciodată. Aşa mia promis mama: când o să avem mai mulţi bani, o să am şi o frăţioară. Până atunci să fiu cuminte. La copiii obraznici nu mai vin fraţi. Se tem să nui bată, să nu le bage ceva în o i de ciudă. Un ac, o scobitoare sau o furculiţă. Codrin ne a povestit că a avut un frăţior, dar care a murit. Mama lui la lăsat cu o tanti care ia dat lapte stricat cu o sti clă prea mare, ea sa uitat la televizor şi copilul a murit sufocat. A făcut zece ani şi o sută de puşcărie, că tata lui Codrin e poliţist. Nu mai ţinea minte cum la emat pe fratele lui. Dar a mers şi la cimitir săl vadă. După aceea neam jucat dea broasca ţestoasă. E foarte simplu, Şopron. Tragi cerşaful până la gât şi când te atinge cineva din patul vecin, bagi capul iute înăuntru, aşa cum intră broaştele în carapace. E un joc inventat de mine. Nu câştigă nimeni la el. Te joci numai aşa… Mie numi plac jocurile la care câştigă ci Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

neva, pentru că altcineva trebuie să piardă. Şi mie mi e milă. Apoi copiii întotdeauna ajung să se se bată la jocurile la care câştigă cineva. Pot săşi scoată o ii sau săşi rupă, ferească Dumnezeu, o mână. Câteodată, până iese doamna pâşpâş ca o pi sică, Lucian, Codrin şi Iuliana adorm. Atunci rămân singurică. Mă joc cu mâinile. Mâinile mele îmi ţin de urât. Mă uit tot timpul la ele să văd ce fac. Întro zi am văzut un copil fără mâini şi mam gândit că e foarte singur când e singur. A fost prima dată când aş fi vrut să dau o păpuşă cuiva. Dar după aia mam gândit că tot nu sar putea juca cu ea, fiindcă nare mâini. Aşa că de ce să io mai dau. Dacă ar trebui să aleg, aş zice căi mai bine fără picioare. Măcar te tragi toată ziua cu căruciorul. Când sunt departe de păpuşile mele, mă rog pentru ele să nu se gândească că am murit şi nu mă mai întorc. De frică, ar putea plânge până fac inunda ţie la vecinul de desubt. Până se topeşte blocul. Când sunt departe, sunt mama lor; când sunt lângă ele, sunt sora lor mai mare. Oricum, trebuie să mă asculte. Dumnezeu ţine întotdeauna cu părinţii, de aceea tre buie săi iubim şi pe ei. Chiar când nu ne dau păpuşi. Păpuşile mele aproape toate sunt umplute cu miez de pâine, căci sunt cumpărate în zi de salariu. În aceste zile, părinţii mei sunt fericiţi şi se înţeleg foarte bine. Mama merge la coafreză şi îşi cumpără creme. După aceea cântă prin casă şi tata o aplaudă. Mâncăm frip tură. Ieşim la terasă. E ca la nuntă. Eu beau sucuri de toate culorile. Chiar dacă beau suc negru, fac un pipi tot blond. Nici mama nu ştie de ce. Dar zice că sigur nu e o boală. Dacă toate zilele ar fi zile de salariu, ar fi frumos pe pământ. Adică ar fi raiul. Numai acolo, probabil, fiecare zi e zi de salariu. Mama şi tata beau bere. Dacă mie po ă, pot mânca şi mici. Mama îmi face toate mo urile. Îmi cumpără tot ce nu ia luat mama ei când era mică. Pe atunci era un rege tare rău în România. Lua bomboanele de la copii şi le mânca el. Strângea laptele şi îl bea el. Făcea un burtoi de să pocnească. În fiecare zi. Lua toate jucăriile şi se juca numai el şi familia lui cu ele. Mama îmi cumpără o sacoşă de dulciuri. După aceea, pe ascuns, îmi mă nâncă din ele. Dar eu am întrebato de ce îmi mă nâncă din ele. Şi mia spus că dulciurile strică dinţii. Seara suntem atât de obosiţi cu toţii, încât adormim de la uşă. Aşa că nu mă mai rog. Când suntem săraci, eu cu mama ne rugăm în fiecare seară. Şi tu trebuie să te rogi, Şopron. Pentru treburile tale de Şopron. Noi, de obicei, îi cerem ur mătoarele lucruri: o căsuţă cu curticică şi flori în faţă pentru mama, sănătate la toată familia, să crească sa lariul lui tata, o păpuşă Barbie pentru mine şi să mă ajute DoamneDoamne să fac căcuţa mai moale, să nu mă doară funduleţul. Uneori îl mai rugăm şi pentru bunici. Să le dea ceea ce ni sau plâns la telefon că n au. Fiindcă bunicii mei nu locuiesc în oraş cu noi, ci în altul, la un telefon distanţă. De aceea eu îi cunosc foarte bine după voce. De parcă ar fi tot timpul după

Pag. 27

o uşă. Uiteaşa, Şopron! O săţi fac şi nişte ure i, ca să mă auzi. Începi să semeni a roboţel. Picioare no săţi fac. Ca să nu fugi. Dacă fugi, iar rămân singură în casă. Mama sa supărat pe doamna educatoare şi iar nu ma dus la grădiniţă. A zis căi idioată. Adică nu ştie să vorbească cu oamenii. Şi nici cu copii. De câte ori spune căi idioată, eu ştiu că o să stau acasă. Le spun la copii că o să fiu bolnavă şi no să vin. Uite, o săţi fac picioare, fiindcă mie milă de tine. Dar dacă încerci să fugi, să ştii că te pedepsesc. Ştiu o mulţime de metode de pedepsit Şopronii. Pot săţi bag furnici în iloţei. Sau pot săţi dau creierul pe răzătoare şi săl dau la raţe. Îl pot ema pe Dexter să te ungă cu clei verde scârbos şi să te lase să te târăşti aşa o sută şi o mie de ani. Sau em pe prietenele mele, fetiţele Power Puﬀ, să te bată cu picioarele, să te lovească cu fulgerele în cap şi în o i, ca să orbeşti. Îţi pot pune sticlă pisată pe pâinea cu unt şi cu dulceaţă. Îţi pot şterge picioarele cu radiera şi nu mai mergi în veci… Dar tu o să fii cuminte, nu? O să ştii să păstrezi un se cret, nu? Fiindcă vreau săţi povestesc ceva ce nu mai ştie nimeni…Păpuşelele mele sunt foarte mo uroase. Leam alintat cam mult. Ieri voiau bani de buzunar, că dacă nu, îşi înghit limba şi nu mai vorbesc cu mine. Am găsit nişte bani pe bufet în bucătărie şi iam pus în poşetuţa lor. Au fost tare bucuroase. Au zis căşi cumpără rujuri şi creme de faţă ca să nu îmbătrâ nească. Eu leam zis că numai oamenii proşti îmbă trânesc, ceilalţi devin celebri. Aşa spune tata. Păpuşelor mele le e frică să nu devină bătrâne şi urâte, cu piele de găină pe faţă. Crăcănate şi cu mâinile ca nişte grisine. Mai târziu am auzito pe mama ascunsă în pumni şi plângând. Iam zis să nu fie supărată, că o săi cadă părul şi unghiile pe care deabia şi le fă cuse. Se ascunde în pumni fiindcă acolo e întuneric. Iam dat o vitamină. Tata a urlat că nici el na luat banii. Vocea îi era plină de cioburi de sticlă. Mama plânge în felul ei, parcă rostogoleşte nişte pietricele. Îmi place de ea. După aceea sa dus în baie. Eu nu intru acolo decât când mă scap pe mine, şi atunci ţin uşa des isă. Sau merg cu cineva de mână. Mie tare greaţă în baie. Mama aruncă ciorba stricată în veceu. Noaptea vin broscuţele şi o mănâncă. E un broscoi gras cu un polonic şi cu coroană, el le dă la fiecare câte o porţie. Broscuţele lipăie bucuroase prin baie şi mă nâncă din farfuriuţe mici ciorbă stricată. Îşi dau cu lă buţa peste cap una la alta. Aşa se distrează ele. Baia e un fel de bucătărie, dar cu mâncare stricată. Când mă scap pe mine, nam timp să mă gândesc la asta. După aceea îmi spun că am fost curajoasă. Când mama şi tata se ceartă, mie îmi vine să fac pipi. Acuma ţiai găsit, strigă tata la mine. Mie miera foarte ruşine, dar nu le puteam spune de bani. Puteau să creadă că iam furat, că sunt o hoaţă. O să le spun când o să fiu mare. Atunci o să mă creadă. Copiii nu sunt niciodată cre zuţi. Nici Şopronii, să ştii. Uﬀf, dar ce prostuţă sunt! Nu ţiam spus

Pag. 28

nimic despre familia noastră. Tu nici nu ştii la cine te ai născut. Noi suntem patru: mama, tata, eu şi Dum nezeu. Mama are florile, tatatelevizorul, eupăpuşile Barbie şi celelalte jucării, iar Dumnezeu… Dumnezeu are grĳă de noi toţi. Mama este bibilotecară, iar tata ban er. Serviciul lui mama este ca o colibă făcută din cărţi. E aproape frig de umbră cei şi poţi citi. Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc. Dar când o să învăţ, o să fac o listă lungălungă cu tot ce îmi doresc şi o să i o citesc lui Dumnezeu. Aşa nu le ţin minte pe toate. Aş vrea foarte mult să ştiu să scriu şi să citesc. Abia aştept să merg la şcoală. Ce nu îmi dă Dumnezeu fi indcă am fost obrăznicuţă, îi cer întro scrisoare lui Moş Crăciun, care e un moş bătrân şi bun. El aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, dar nu ştiu dacă şi la Şoproni. Dar poţi încerca… Dacă mai rămâne ceva de pe listă, îi cer lui mama în ziua de salariu. Dacă o să fii prieten cu mine, o să pun pe listă şi câteva lucruri pentru tine. Şi mama cu tata fac tot timpul liste, mai ales când merg la Metro. Poate că atunci când nu sunt eu atentă ei io citesc lui Dumnezeu. Că Moş Crăciun la oamenii mari nu mai vine. Ei cumpără lucruri tare plicticsitoare, cum ar fi făină, carne, ulei, salam sau peşte congelat. Peştele e foarte urât, că are gheaţă pe o i. De aceea îl rog pe tata săl ţină cu capul în jos. Mama şi tata lucrează amândoi. Eu trebuie să fiu fericită de asta. Altfel am muri de foame. Dar mie nu prea îmi place să mănânc şi nu sunt iar aşa de fericită. Dar nu le spun asta, că mă ceartă. Mama tot timpul ţipă la mine. Îmi cumpără tot ce vreau şi ţipă. Tata ţipă mai rar, dar nici numi ia tot ce po esc. Aşa că îi iubesc pe amândoi la fel. Ei nu pot veni mai re pede de la serviciu, fiindcă îi mănâncă şefii dacă pleacă mai devreme. Tata vine cel mai târziu. El lu crează întrun loc unde e îngropat până în gât în bani şi până nui termină de numărat nu poate pleca. Nici măcar nu poate ieşi din mormanul de bani. Dar nu poate lua din ei acasă, fiindcă nul lasă şeful. Nici măcar câteva hârtii, pentru fetiţa ta?, lam întrebat eu. Nici, a zis el. Şeful e un om foarte rău. Dacă nar fi fost rău, nici nar fi ajuns şef. E gras ca o bilă şi se rosto goleşte tot timpul pe holuri. Ascultă pe la uşi şi pân deşte. Nu la învăţat mama lui că nui frumos. Poate că e dintro familie de ţigani. Şefii nu au copii. Sau, dacă au avut, iau mâncat. Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe ari pioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decât mă iubeşte pe mine. Am văzut că în totdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străini decât cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ru şine să ţipe la ei. Am so întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sunt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decât pe mine. O dată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe… Sau poate e o boală. O gâdilă ceva în gât şi trebuie să ţipe Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

ca săi treacă. Nu ştiu, o să mă mai gândesc. Mie mi e foarte frică de boli. De boli şi de imicale. Chimi calele sunt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi inui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate imicalele şi îmi spune: de asta să nu mănânci. Şi eu nu mănânc. Am mare noroc de mama mea. Tata iubeşte foarte mult televizorul. Mai bine te însurai cu el, îi spune mama. Se uită la ştiri. Ele po vestesc despre ce mai face preşedintele ţării, pe unde sa mai plimbat cu maşina. Când o să fiu mare, o să mă uit şi eu la ştiri, ca săl văd pe Lucian. Acum mă uit la desene animate. Mă bat cu tata de la teleco mandă. Dacă o să fii cuminte, o să ne uităm împreună la nişte desene, Şopron. Eu am foarte multe jucării… Vezi valiza aceea? E plină cu jucării. Şi cutia de carton de alături la fel. Dar îmi doresc foarte mult o Barbie cu mĳlocul flepsibil. Aşa ceva nam şi nu se găseşte decât în Ame rica. Şi mai îmi doresc un căţel adevărat, cu cârlionţi, care să nu facă pipi pe covor. Dar tata nu vrea sămi ia căţel. Că lasă păr şi miroase a căţel. Dar oare a ce ar trebui să miroase un căţel? O, Doamne, doar nu a pi sică, că atunci sar lătra toată ziua pe el. Nai mai putea sta în casă de răul lui. Mama spunea de nişte peşti sau de un papagal, dar că navem ce face cu ei când plecăm în concediu. Ar fi buni şi ei, Şopron, nu? Să fie ceva ce să dea din coadă… Până atunci miam adus de afară o râmă. Ea e toată numai coadă. O ţin întrun ghiveci dea lui mama. Dacă află, îmi pune pielea pe băţ. Noi aici în oraş mai mergem în multe vizite… Oamenii la care mergem în vizită fac şi ei parte din familia noastră, oare? Cel mai des ajungem la tanti Laura şi nenea Aurelian. Ei sunt destul de bătrâni şi nu au avut niciodată copii. Lea plăcut mai mult să aibă linişte şi ordine în casă. La ei, e ca la muzeu. Nu ai voie să atingi nimic. Acolo totul se poate sparge. Casa lor parcă e o coajă de ou. Eu stau ca o pasăre îm păiată. Tot timpul trebuie să spun “săru` mâna” şi “mulţumesc”. Ei sunt oameni de modă ve e. Tanti are în gură o debara plină cu pantofi mucegăiţi. De câte ori dă să mă pupe, eu îmi înghit gura. Dacă nau avut copil, nu lea rămas nici jucarii de la el. Mă plic tisesc foarte tare. Mă abţin să nu mă foiesc. Mie foarte frică de nenea Aurelian. Are un bandaj la mână, că s a lovit, şi e un fel de vrăjitor. Are în bucătărie o dami geană în care poate în ide copii. Dacă mă foiesc prea mult mă bagă acolo. E groazic. Nu ma băgat decât o singură dată, şi a pus dopul deasupra. O ii ţi se bul bucă şi se lipesc de sticlă. Rămâi fără aer. Îţi curge sânge din nas şi nu ai unde întinde o mână în sus. Poţi uita şi cum te eamă. Nenea Aurelian are doi dinţi de fier. Dacă îi vezi, nuţi mai arde de foială. Ar fi bun de domnul educator. Cred că toţi copii ar sta ca îm păiaţi. Dacă te în ide de trei ori în damigeană, după aia trebuie să porţi o elari toată viaţa. Mereu dă din Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

deget ameninţător şi râde cu sadisfacţie. Chiar dacă îmi dau multe cadouri, tot numi place să merg la ei. Pe tanti Laura am şi visato o dată. Eu eram în burta unui s elet de cal care alerga cu mine. Mă ţineam de coastele lui foarte strâns. Când s eletul de cal a văzuto pe tanti Laura, a pus o frână ca la Tom şi Jerry, de era să cad. Sa speriat foarte tare, deşi ea nu voia decât sămi dea un cadou. Şi mama îmi dă cadouri. De ziua mea mia cumpărat un pulover aşa de frumos, că iam zis că nu mă supăr dacă mil mai face o dată cadou şi la anu`. Mama e foarte drăguţă atunci când e drăguţă. Întrun an ma dus de ziua mea să văd delfinii şi sufocile, mi a dat îngheţată şi ma lăsat să mă dau în orice vreau eu din parcul de distracţii. Eu aş fi vrut sămi cum pere şi un castel mare, plin cu slugitori care deabia aşteaptă să le dau porunci. Să alerg prin el ca şi cum aş fi pe afară. Dar mama mia spus că vorbesc prostii şi căl supăr pe Dumnezeu dacă vreau asta. Pe tata, întrun an, de ziua lui la prins rabdarul şi ia dat amendă şi a fost foarte supărat. Nici tort nu şia cum părat, dar mie mia făcut câteva mo uri. Uﬀf, măi Şopron, mă cam plicticsesc…Ce să ţi mai spun eu ţie? De ce nu mai vin mami cu tati? Hai săţi desenez păr în ure i, vrei? Ha!, ha!, ce caraghios o să fii… Nu trebuie să te superi, că aşa au oamenii mari…Aaaaşa! Dar nu prea des, că nu mai auzi nimic… Vrei săţi spun o poveste? TREBUIE săţi spun o poveste, că e amiaza şi trebuie să faci nani. Cum vrei să ajungi ditamai Şopronul dacă nu faci nani şi nu papi tot? Uite, am ceas! Ai văzut? Ştii cum se face? Îţi strângi piele de deasupra în eieturii cu dinţii şi strângi. Te doare un pic, dar rămâne urmă… Când îi dai drumul, ai un ceas cu marginea zimţată… Dacă vrei, poţi săţi faci la amândouă mâinile. O săţi spun o poveste inventată de mine şi cu tata, da? A fost odată ca niciodată, că dacă nar fi nu s ar povesti. A fost un balaur moşneag care a mai rămas cu un cap, restul au murit de bătrâneţe. Nici el nu mai ţinea minte câte capete a avut în tinereţe, dar oricum mai multe decât degetele de la mâini. Era un balaur bun, care scotea pe nări flăcări mici, cam ca la bri eta lui tata. De aceea lumea îl ema să le aprindă araga zul. Când trecea pe stradă, băga capul pe geam în bu cătărie, iar şi la etajul patru, şi îţi aprindea aragazul dacă aveai nevoie. Tata întro zi şia aprins iar ţi gara, fiindcă nu găsea bri eta. Era un balaur bun şi blând, dar care noaptea nu dormea în oraş, ci pe un imaş de la margine. Asta fiindcă avea polipi şi sforăia aşa de tare, că ar fi spart geamurile la oameni. Şi în ti nereţe, îţi imaginezi, la atâtea capete sforăia şi mai tare... El era foarte iubit de oameni, dar mai ales de copii. Că în aşa fel la făcut Dumnezeu pe balaurul ăsta, că în loc de pipi făcea suc şi în loc de caca făcea bombonele. De aceea copiii roiau pe lângă el. Toţi aveau câte o sticluţă la ei, gata să stea la coadă să o umple cu pipi de balaur. Şi o punguţă, pentru bom

Pag. 29

bonele. Era cel mai curat suc din lume, fără pic de i micale. Şi cele mai dulci şi mai neotrăvitoare bombo nele din lume. Se încăierau copiii de la ele. Numai că întro zi, balaurul nostru a dispărut. Cu toţii au crezut căi bolnav. Lau căutat pe imaş, dar nu era nicăieri. Atunci sa zvonit că lar fi luat un om rău, care voia să se privatizeze, săşi facă o fabrică de sucuri şi bom bonele. Îi dădea la balaur iarbă şi apă, ca la vacă, şi scotea numai bunătăţuri. Copiii sau adunat întro ceată şi au început săl caute tot oraşul. Mai ales prin subsoluri, pe unde umblă oamenii răi. Dar oricât sau străduit ei, nu lau dibuit pe hoţoman, care era mai şme er ca ei. Până la urmă, balaurul sa salvat sin gur. Fiindcă de supărare nu voia să mănânce nimic şi nici să bea nimic… Aşa că omul rău nu avea ce să vândă şi ia dat drumul. Şi toţi copiii au fost fericiţi că au fost aşa de curajoşi şi că puteau umbla iar după balaurul cel moşneag… Ehehe….! Dar văd că tu nu ai adormit! Sun tem obrăznicuţ, aşai? Dăm bătăiţă la funduleţ, să ştii. Dar nu ştiu de ce nu mai vine mama…Dar tata? Dacă ia mâncat şeful? Cum ieşim noi să cumpărăm pâine? Dacă avem pâine, nu murim de foame. Aşa zice tata. Uﬀf, ce mam plictisit! Şi mie un pic frică. Vrei săţi arăt jocurile mele preferate când sunt singură în casă? Sigur că vrei, nu? Uite, îmi fac magazin de pantofi… Aaaaşşşa! Aducem pantofii din hol… Şi pe cei din debara… Da, şi şlapii. Şi papucii de casă… Îi punem aici pe pat. Cel mai mult îmi plac sandalele… Doriţi o sanda, doamnă? Albă sau neagră? Hai să mai aducem… Dacă nu încap pe pat, mai punem pe scaun… Şi pe jos… Ohoho! Ce dea pantofi are mama… Facem un magazin pe cinste. Să scoatem şi hârtiile astea dunăn tru… Şi pliculeţele… Asteas ca să nu miroase… Că la magazin pantofii sunt noi… Acum, dacă vrem, putem face dormitor pen tru păpuşi. Uiteaşa, luăm păpuşile şi le culcăm în pantofi… Le aliniem frumos, ca la gradiniţă. Le putem înveli cu maiorile mele din sertar. Hai să le scoatem! Aşa! Pe Kelly o punem întrun papucel de al meu. Îi punem maioul ăsta cu Pokemon deasu pra… Să nu tremure de frig. Le aliniem frumos, cum ne pune doamna. Ca întrun pa et de biscuiţi. Nu vorbiţi între voi, neruşinaţilor! Vă mut gura la spate, să ştiţi! Le lăsăm să doarmă un pic şi le facem pasageri de avion. Adică pantofii erau avioane, da? Uite, ăsta zboară la Paris, da? Vâââjjjj! Ai văzut ce frumos zboară? Pe Kelly o trimitem la Bucureşti, da? Vâââjjjj! A aterizat tocmai în baie… Nu intru după ea. O zbu răm şi pe asta, da? Vââjjjjj! Adică aici e aeroportul şi toţi pantofii sunt avioane… Şi acuma e furtună, da? Uiteaşa se învârt avioanele, se rostogolesc şi fug… Uhuhuuu! Că aşa e la furtună, balamuc. Piloţii sar şi ei. Şi pasagerii! Uhuhuuuu! “Vai de mine, miam pierdut iubitul! Nu miaţi văzut iubitul?” “Iubitul dumneavoastră a murit doamnă, mergeţi şi vă uscaţi să nu vă curgă nasul…” “Iubitul meu! Unde e iubitul

Pag. 30

meu?” “Liniştiţivă doamnă! Spuneţi mersi că aţi scă pat cu viaţă!” Că aşa e la furtună, Şopron, se poate în tâmpla orice… Zău! Nu e de glumit. Dar ştii că eu pot să zbor deadevăratelea? Ştii cum? Uiteaşa! Mă caţăr ca mâţa pe calorifer… Vezi? Mă apuc de perdea… Urc un pic pe ea cu mâinile… Vezi? Pun picioarele în geam şi mă împing… Ai văzut cum am zburat până pe pat? Hai căţi mai arăt o dată! Uuuuuuuuu! Sau, Şopron, tu ai văzut vreodată o clătită cu carne pentru uriaşi? Sigur nai văzut, îţi spun eu. Vrei să vezi cum arată? Sigur că vrei, îţi spun eu! Dar tre buie să eliberăm covorul ăsta… Aaaaşa. Împingem tot cu picioarele. Şi pe hol… Şi sub pat… Golim tot, da? Eu acuma mă întind aici în capăt, apuc covorul şi mă rostogolesc. Mă înfăşor, vezi? Ce zici, nui amu zant? Eu sunt o clătită cu carne pentru uriaşi… Vine uiraşul şi, hap!, mă mănâncă! “E bun, uriaşule?” “Mmmm, e foarte bun!” “E cu carne de copil, să ştii” “Bhheeeehhhh!”, şi vomită tot urişul, că adică lui nu i place carnea de copil. Nu ştiu cum sunt cei din altă parte, dar uriaşii din ţara pe care am inventato eu aşa fac. Am zburat… am fost şi clătită pentru uriaşi… am făcut şi magazin de pantofi… Mă plictisesc, Şo pron! Zimi tu ce să mai fac. Nici tu nu ştii? Uite acuma mă gândesc că aş putea face o grădină botanică… Ştii cei aia? E un fel de grădină zoologică, numai că în loc de animale are plante. Chiar şi plante carnivore, la care dacă le arăţi degetul, hap!, ţil ha lesc. Nu e bună ideea? Uite, pot aduce plantele lui mama, le pun una lângă alta şi fac grădina. Ar fi fru mos, nu? Hai la treabă! Numai că trandlafirul japonez e prea mare ca săl urnesc… Uite, astea se eamă muşcate şi sunt destul de grele… Să o pun aici… Asta e înflorită, vezi? Astea mititele şi urâte nu ştiu ce sunt. Mai bine lear arunca mama, nu ştiu la ce le mai ţine. Ăsta e cactus, un fel de arici printre plante. E înţepă cios. Aste parcă sunt nişte săbii înfipte cu vârful în pă mânt… Şi asta mititică şi vişinie ce drăguţă e! Pe cele din balcon nu le mai aduc, că nu am voie în balcon. Acum să le udăm… Eu ajung la iuvetă în bucătărie, ştii? Chiar şi fără scaun. Aşşşşa! Apşoarăăă…Uﬀf, sa spart paharul! Doar nu iam făcut nimic, ai văzut şi tu. Las că luăm altul, mai sunt o grămadă. Pfiiii, ce idee am! Luăm şamponul de vase şi buretele şi le spă lăm frunziţele, ce zici? Ca şi cum leai spăla pe cap, nu? Ce, florile nu se spală pe cap? Să respire mai uşor, nu? Nici cu prea multă spumă nu e bine, cred. Uiii, ce drăguţe sunt. Parcă au înflorit, aşa spumă au! Se aude ceva? Da! Oare e eia în uşă? Aşa cred… Cred că a venit mama… Vaaaai, ce mă fac acum!? Cum să strâng eu toate astea? Fugi, Şopron, că o încasăm amândoi. Fugi repede! Că eu mai bine mă apuc de pe acuma să plâng… Din volumul „Băieţi de gaşcă”

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Bogdan ULMU

Ce vîrste (mai) au eroii lui Caragiale?

u mulţi ani în urmă, un cunoscut regizor a anunţat proiectul unui spectacol dedicat Vîrstelor eroilor shakespeareeni. Atunci de claram că ar fi binevenit și unul care să prezinte, pe vîrste, caragialenii. Că doar între Ionel din Vizită și Dandana e, personajele conului Iancu se înșiră, între polii opuși ai anilor, precum mărgelele pe aţă...Monta rea rămîne, de vreo trei decenii, una de perspec tivă... Alt aspect pe care lam semna lat, în timp: piesele lui nu au copii. Cu excepţia lui Trahana e șia lui Pristanda (iar în cazul lor, junii sunt extrascenici!) per sonajele comediilor sunt bîn tuite deo păgubitoare sterilitate! Și doar Titircă pomenește, întruna, despre onoarea de familist: dar familist fără progenituri, unde sa mai văzut? Să vorbim și despre vîrsta eroilor noștri, în lumina montă rilor mai ve i și mai noi. Mar cel Anghelescu vroia să ne convingă, cu cinci decenii în urmă, că, după Sică Alexandrescu, Ior da e e trecut de 50 de ani, fiindcă sufixul denotă maturitate...Asta credeau și regizorii unei montări bîrlădene, prin 1976...Dar lucrul nu este sigur: ca dovadă, 80% dintre spectacolele cu Dale...nil pre zintă tînăr. Să trecem însă la ipo imeni a căror dată de naștere este mult mai clară (din punctul de vedere al autorului) : băiatul de procopseală, Spiridon, avea la Galaţi, prin anul 2000, cam aceeași vîrstă cu Rică: adică, a pensiei! Propunerea deruta, firește. La fel, interpreta Ziţei avea cam douăzeci de ani în plus, faţă de actriţa care o interpreta pe Veta! În montarea lui Măniuţiu de la Odeon, tot Ziţa era sora cea mare, fiind cu vreo cincisprezece ani mai în vîrstă decît Veta... La Pitești, în 1980, Titircă era mai tînăr ...ca Spiridon șii putea fii copil, Vetei! La Oradea, Ti pătescu era cu un deceniu jumate ani mai tînăr decît Zoe...Iar la Giurgiu prefectul părea un ado lescent (culmea, la actorul No ara, care la jucat la douăzecișicinci de ani, na reproșat nimeni asta!). Recent, la Teatrul No ara, studintele Rică devenea decanul de vîrstă, fiind jucat de sexagenarul Ion Haiduc. Sigur că justificări se pot găsi, întotdeauna: Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

tînărul Trahana e dă poveţe vîrsnicului; micul Goe le face proaste pe cele care au grĳă de educaţia lui; mulţi eroi maturi fac greșeli copilărești (Fănică

scrisoarea; Chiriac legătura de gît; Caţavencu – plastograf, tocmai în timpul campaniei...). Și Ian covescu făcea, în 1937, un Rică răscopt. Și Veta era, în montarea lui Sică, aproape de pensie: deaici și situaţii comice suplimentare – „copil ca dum neata”, ori „nu fii copilă!”, adresate unor semicen tenari, au haz. Altă interogaţie complementară: există conflicte între generaţii, în Caragialia? Greu de spus, mai ales cînd montările recente amestecă aiu ritor, vîrstele. Profesorul Cazimir credea că atitu dinea faţă de Iunion a familiei Dumitra e este diferenţiată, în funcţie de generaţie: Titircă nu nţelege nimic, consoartei – nui face nici o plăcere, în timp ce exdoamna îrcădău este înnebunită după socializarea la grădină. Nu mai e cert... În paranteză fie zis, și truvaiurile circulă, peste ani, de la un spectacol, la altul: sex mimat, la Iași? E și la No ara! Ziţa grasă la Sibiu și Odeon? Nici la No ara nui silfidă! Era un joc lubric cu un castravecior, la Sibiu? Falica legumă intră șin lista recuzitei de la No ara! Chiar e nostim faptul că la Iași a fost lău dată ideea scenografiei – casa în meremet, cu s ele; trebuia lăudat și originalul, căci prima montare cu s ele a apărut prin anii 70, iar între ele au mai existat vreo zece! (va urma)

Pag. 31

Viorel ROMAN (Germania)

ROMÂNIA 2030

rognozele pleacă de la premize. În ceea ce ur mează ele sunt ale decalogului judaicocreş tin. Două miliarde de creştini sunt factorul hotărâtor al civilizaţiei. De la ei pleacă impulsurile teologice, filozofice, culturale, politicosociale şi tehnicoştiintifice. Aşa cum legiunile Imperiului Roman (singurul din cele opt la anul zero, care a supravieţuit şi sa metamorfozat în Sfântul Imperiu Roman, UE, USA, NATO şi decide soarta lumii) au pregătit terenul creştinismului, tot aşa colonialis mul, imperialismul şi globalizarea pregăteşte tere nul standardelor de civilizaţie, drepturilor universale ale omului, creştinismului. Trauma creştinismului este Marea S ismă din anul 1054, care a generat un perpetuum Război Rece, o Cortină de Fier despărţitoare între orto docşi şi occidentali şi mai ales imensul eşec din anul revoluţionar 1989, când dorinţa fierbinte de refacere a unităţii creştine a rămas neinplinită cu consecinţele dramatice, din ce în ce mai vizible atât în est cât şi în vest şi care determină soarta neamu rilor, mai ales a românilor de la Limes, între Impe riu şi Barbari. Până în 2030 complexul militarindustrial din SUA, cultura anglomozaică va pierde din pu terea actuală, dar va rămâne dominant în competi ţie cu America Latină, Africa de Sud, India şi nu în ultimul rând China. Succesul creştinilor din Hong Kong şi Macao e greu acceptat de confucianişti, dar când China comunistă devine creştină (azi sunt 20 de milioane) umanitatea vă descoperi o nouă di mensiune, că după descoperirea Lumii Noi. Şi creş tinii din India, Goa, Kerala, Japonia, Orientul

Pag. 32

Apropiat au aceeaşi misiune de integrare şi adap tare la condul de comportament occidental: con tract, disciplină şi muncă. Această modernizare laică tehnicoştiinţifică pregăteşte terenul creştini zării universale. Moscova, a treia Romă, a iniţiat dialogul cu Roma şi SUA, a renunţat paşnic la Războiul Rece, la Cortina de Fier, la umilitorul Lagăr ortodoxoco munist dar nu la înţeles pe Fericitul Ioan Paul II, na avut forţa să contribuie la refacerea unităţii creştine. În consecinţă Rusia e puterea cea mai im previzibilă (vezi Caucaz, ocupaţia militară din Mol dova etc.) pentru că aspiră la refacerea imperiului, Uniunii EurAsia. Proiect cu picioare de lut, pentru că ruşii sunt tot mai puţini, exportă numai materii prime, iar vecinii devin tot mai puternici. Un cerc vicios. Asta ne indreptăţeşte să sperăm că Moscova şi Roma vor găsi un modus vivendi înainte de ani versarea unui mileniu de la Marea S ismă. În acest context geopolitic românii, dezmembraţi de Stalin şi Hitler, sunt între ciocan şi nicovală, între Rusia şi UE/NATO. România e integrată formal în lumea euroatlantică, în s imb Biserica Ortodoxă se orienteză spre Moscova, iar cea Unită cu Roma este persecutată. Rezultatul e un blocaj, care a dus deja la emigrarea pe trei milioane de tineri spre vest. În Moldova situaţia este şi mai dramatică. Transnistria este ocupată militar. Biserica Ortodoxă este şi ea direct obedientă Moscovei. Pretutindeni, corupţie, clientelism, nepotism oriental. Românii supravieţuiesc acuma că întro sală de aşteptare CFR şi nu ştiu nici în ce direcţie, nici în ce tren să urce: Moscova sau Roma? Pentru că au înfăptuit unirea din 1859, 1918, moldovalahii au convingerea că sunt model de urmat. Ei nu reali zează că linia Şcolii Ardelene duce la emanciparea naţională, socială şi că numai o sinteză a Ideii cu Fapta oferă şansa depăşirii blocajului actual. Cum va evolua estiune românească? Va avea lor reunificarea, va fi depăşită sărăcia din cele mai sărace ţări din Europa? Se va lua o decizie ma joră? Se va bate pasul pe loc? Hotărăsc vrăşmaşii? Aceste întrebări şi mai ales răspunsurile generează o cascadă de consecinţe pe care le cunoaştem din viaţa lui Mihai Viteazul, Ino entie MicuClein, Sa muil Micu, Petru Maior, Tudor Vladimirescu, Ni colae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Nu este exclus ca moldovalahii să redevină sclavii satrapilor orien tali, tot aşa cum e posibil ca prin dialogul cu occi dentalii, început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti, şi unirea cu Roma să renască România Mare occidentală şi prosperă.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

George PETROVAI

Inima şi mintea omului Terenurile predilecte de luptă dintre bine şi rău 1.Există un rău absolut?

ntreaga existenţă umană, aidoma unui foarte complicat caru sel, se învârte cu tot mai mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima pere e umană şia pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a nceputului omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui co rupător a aflat căi stă în putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel, odată cu acel nenorocit de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre... Se subînţelege că după ceau pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici oamenii nau stat cu mâinile în sân. Că ce şiau zis sărmanii de ei? Împotriva sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nuşi intraseră în pită), capul şarpelui primordial nici vorbă săl strivim sub bocancii infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând săi demons trăm că nu există. Cei drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adă postul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplan turilor... Şi iacaşa, încă din zorii cugetării sale, omul sa străduit să elaboreze teorii cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers târâşgrăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spuso cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esenţe suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu su prem de natură divină! Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin sim ţuri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a de cretat că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa). (N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.) Autoritatea filosofiei platoniciene a fost întro vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).“

Pag. 33

beget, foarte grĳuliu cu distincţia operată de Maes tru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: “Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”. Dar – fapt valabil şi pentru filosofia plato niciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi înţelepciunii universale cu noaşte perioade de recul sau – mai exact – de rela xare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie farmecului lor inalterabil. * Şi atunci, noi oamenii secolului 21, ce tre buie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate sau străduit să descojească noţiunea şi so desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uria şele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor

seceraţi de epidemii, ba iar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni deai noştri sunt înghi ţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv de cel al urii şi cruzimii?! E clar, prin bine trebuie să înţelegem nu

Pag. 34

doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care “diferă de la o epocă la alta, de la o categorie so cială la alta, de la om la om” (Ioan Grigoraş în bro şura Binele şi răul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978). Aflăm, astfel, că mai presus de binele he donic sau cirenaic, cel creat în secolul al IVlea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de uti litarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă re nunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese inte lective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deli berare (premeditare) şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mĳloacele morale adecvate, jude căţile morale, motivele morale. Vine apoi forma co respunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale, căci binele moral este funcţia socialului. În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, su ferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se iden tifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul socialeconomic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în co pilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar). Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului: 1)Asemenea binelui, răul este noţiunea po lară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic; 2)Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contra dicţie între a fi civilizat şi ai tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în aţi li ida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele. * Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deşi Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

suntem înclinaţi săi acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobo sit inspirator al răului nu întru ipează nici pe de parte absolutul. A crede despre diavol că este absolut, în seamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El lea făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulte rioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se eamă al ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nici decum quatrounic sau iar cu totul inexplicabil pentru e ilibrul credinţei şi al logicii noastre umane. De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este consi derat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (na îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine în ţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei... La fel de neînţelept ar fi să se creadă că bi nele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de ga baritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit on tologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic. Să mai subliniem că răul absolut este inac ceptabil şi din următorul motiv, de unde de al tminteri decurge putinţa de îngenun ere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine să vârşeşte o abatere de la normele de convieţuire so cială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod săşi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deş euri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perse verenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit. Putem spune, aşadar, că scopul final al ori cărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (per sonal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea bi nelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului creştin şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice. Însă noţiunile de normal şi normalitate ne cesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili, aidoma celor mulţi şi temeinic căptuşiţi din România postde cembristă, care sau văzut la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică şi la apoi la reaşezarea ei cu vârful în jos. Asta da normalitate...

2.Criminalii în serie – produse ale abjecţiei umane

ele spuse în prima parte despre rău merită să fie aprofundate cu câteva exemple cutre murătoare ale abjecţiei umane, exemple ex trase din cartea Psihokileri (Portretele celor mai cunoscuţi criminali) a jurnalistului şi scriitorului spaniol Juan Antonio Cebrián, decedat prematur în anul 2007 (la doar 42 de ani) în urma unui atac de cord. Chiar din Introducere, autorul face preci zarea că a ales cincisprezece profiluri de criminali în serie, care nui vor lăsa indiferenţi pe cititori, toţi aceşti criminali fiind psihopaţi, ceea ce înseamnă că nu erau bolnavi mintali atunci când au pornit sarabanda răului. Adaug că eu însumi, autorul acestui text, nefiind întru totul convins de afirma ţia laconică a lui J.A.Cebrián în legătură cu discer nământul psihopaţilor, mam adresat eminentului intelectual şi doctor Irimie Lenghel. Iar domniasa a confirmat că psihopaţii sunt capabili să discearnă între bine şi rău, drept urmare, întru totul justificat ei au fost găsiţi vinovaţi pentru faptele comise şi în final condamnaţi pe măsura grozăviei acestor fapte. E drept, nu toţi criminalii pomeniţi în carte şiau primit pedeapsa meritată. Astfel, “văduva neagră” Belle Gunness, cea căreia i se atribuie mi nimum 42 de victime, în anul 1908 a dispărut fără urmă, nu înainte dea intra în folclorul nordame rican, “povestea sa văzând iar luminile rampei sub titlul <Misterul doamnei Gunness>”, după

Pag. 35

cum notează autorul. Şi mai departe: “Nu vom şti niciodată ce i sa întâmplat acestei psihopate, dacă a ars în flăcări sau a ajuns o bătrânică bogată şi res pectabilă”. Nici Jeanne Weber, “sugrumătoarea din Paris” cu vreo 10 copii pe conştiinţă, nu a fost pe depsită pe măsura faptelor sale oribile, căci în anul 1909 ea sa autostrangulat (dovadă că pedeapsa di vină acţionează fără greş), după ce a fost internată în sanatoriul psihiatric din Noua Caledonie. În s imb Peter Kürten, “vampirul din Düsseldorf”, sa predat poliţiştilor pe 24 mai 1931, fără să opună rezistenţă, iar Fritz Harmann, fero cele “măcelar din Hanovra”, la îngrozit pe jude cător atunci când ia povestit cu lux de amănunte cum sfâşia cu dinţii gâtul tinerilor ademeniţi în ca mera sa (numărul victimelor măcelărite şi apoi transformate în cârnaţi, nici măcar el na putut să l precizeze), pentru ca în final săi mai uimească o dată pe magistraţi, atunci când ia implorat pe ace ştia săl condamne la moarte! J.A.Ceribán se mai întreabă în Introducere de ce aceste oribile fiinţe au ales partea întunecată a vieţii? Şi tot el răspunde că “experţii în crimino

logie consideră copilăria ca fiind foarte importantă atunci când este vorba de modelarea personalităţii noastre”. Cu niţel umor, autorul ne înfăţişează cele trei cauze care apar frecvent în biografiile copiilor candidaţi la o carieră de criminali psihopaţi: 1)Urinatul nocturn în pat, iar şi la o vâr

Pag. 36

stă mai mare de 12 ani; 2)Impulsul obsesiv de a inui animalele de casă ori prietenii; 3)O mare atracţie pentru foc. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că personalitatea copiilor marcaţi de aceste trei defi cienţe, are toate şansele să avanseze înspre plăce rea hâdă a săvârşirii crimei. Dar din scurtele biografii ale acestor monştri cu ip uman, aflăm că şi alte cauze favorizează acumularea urii şi dez voltarea cruzimii lor: a)Ura nutrită faţă de întreaga societate, din care se simte exclus fie pentru statura sa pitică, fie pentru sluţenia sa fizică. Este cazul lui John Ket , călăul feroce din Anglia secolului al XVIIlea; b)Mediile constituite din familii sărace, cu tată alcoolic şi violent, aşa ca în cazul lui Peter Kür ten, care printre altele suferea şi de ejaculare pre coce, o altă caracteristică frecvent întâlnită la criminalii psihopaţi; c)Firea rebelă, de adevărat bătăuş cel ca racteriza pe copilul John Wesley Hardin, devenit în scurt timp fiorosul pistolar din Vest, cel căruia i se atribuie 44 de victime; d)Dorinţa de înavuţire cu orice ip. Este cazul acelei sinistre Belle Gunness despre care deja am amintit, precum şi a “seducătorului de vă duve”, Henry Desiré Landru, cel mai celebru între psihopaţii francezi; e) În cazul lui Albert H. Fish, “căpcăunul din NewYork”, cel mai vârstnic condamnat la scaunul electric din în isoarea SingSing, se înve derează o serie întreagă de anomalii: sadism, ma so ism, castrare, exhibiţionism, pedofilie, coprofagie, fetişism, canibalism, hiperhedonism: f)Mediul familial apăsător în care sa năs cut şi a copilărit Ted Bundy, “prădătorul din Seat tle”, conjugat cu eşecul primei iubiri, au făcut din acesta un psihopat sexual: lovituri cu bare de fier şi ciocane, penetrări vaginale cu drugi metalici, strangulări etc.; g)În cazul lui Andrei Romanovici Cikatilo, cel supranumit “bestia din Rostov”, norocul la ajutat pe acesta întrun mod dea dreptul miracu los ca să scape de mai multe ori din plasa poliţiei cei luase urma, iar după ce lucrurile se mai liniş teau cât de cât, să reînoade şirul fărădelegilor pen tru aşi servi un nou orgasm monstruos în faţa victimelor ciopârţite. N.B. Lista criminalilor în serie este departe de a fi completă, dacă ne gândim numai la faptul că din ea lipseşte Ja Spintecătorul, una dintre cele mai celebre şi mai enigmatice bestii

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Mihai GANEA

IAGAN AMEIH - REVOLUŢIA ROMÂNĂ

îşi aminti că dincolo de zidul securităţii era Miliţia. Clădirea Miliţiei oraşului. Clădirea Miliţiei oraşului Tecuci. Firma se s im base. Acuma, pe firmă scria Poliţia, Poliţia Tecuci. Se s imbase firma, dar comandantul era acelaşi. Tovarăşul Vâlcu. Tovarăşul maior Vâlcu, acuma era domnul maior Vâlcu. Îşi luă rămas bun de la comandant. Părăsi clădirea şi ieşi în stradă. În stradă lumea era alta. Apăruseră buticurile. Ca nişte ciuperci după ploaie. Lumea se organiza în buticuri. Sucuri şi gogoşi. Asta era lumea, sucuri şi gogoşi. Peste tot, sucuri şi gogoşi. O lume de sucuri şi gogoşi. Cine apuca, îşi făcea urgent o afacere. O afacere rentabilă, adică, un butic. Un butic cu go goşi, sucuri şi mai ales gumă, gumă de mestecat. Apăruseră şi fructele, fructele exotice. Mango, kiwi... Mango kiwi şi unga. Astea erau pretutin deni de acuma. Mango, kiwi, unga şi... altele. Lumea întreprinzătoare îşi făcea buticuri. Da, da! buticuri. Mango, kiwi şi unga. Libertatea debu tase în Romania şi în Tecuci cu gogoşi şi sucuri. Au urmat, imediat, guma şi portocalele. Întreprinză torii foiau peste tot. Era o agitaţie frenetică. O lume vioaie, o lume liberă. Erau şi pungi. Pungile alea frumoase, aduse deafară, folosite de elevi şi stu denţi pe post de mape. Cu tot felul de reclame şi poze de femei goale sau bărbaţi muş iuloşi. Ce lume, ce lume vioaie şi agitată, gândi G în timp ce străbătea Strada Mare a oraşului în drum spre spital. Deodată cineva îl smulse din contemplaţie. – Salut, doctore! Era o voce cunoscută. Era Gelică. Gelică, tini igiul auto de la Dacia Service. Doctorul G îşi aminti că o operase pe soţia aces tuia. O operase pentru litiază. Litiază biliară. O co lecistectomie. – Salut, Gelică, răspunse doctorul. Da nu te am mai văzut pe la „service” în ultima vreme. Aş fi vrut sămi vopseşti puţin capacul portbagajului la maşină. Are o urmă de glonţ ricoşat. O urmă de glonţ de la Televiziunea Română. Din noaptea re voluţiei. De când am fost la Bucureşti. De când am fost la Bucureşti după maşină. Chiar în ziua „Re voluţiei”. Ei ce zici? – Păi nu mai lucrez acolo, doctore. Nu mai lucrez acolo. Am plecat. Am plecat şi sunt pe cont propriu. – Adică, nu mai eşti tini igiu auto, nu mai eşti mecanic? Ce dracu faci, Gelică, vinzi gogoşi, vinzi gogoşi şi suc? – Nu, doctore. Nu! Fac ceva mai rentabil. Doar suntem liberi. Liberi să trecem graniţa. Să Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

mergem în Europa. – Şi tu, tu mergi în Eu ropa? – Da, doctore. Chiar şi acuma. Am fost în Germa nia, miam luat o maşină, o ma şină ie ină, o du biţă „Volkswagen”, uiteo acolo, în faţa restauran tului lui Romeo. Am în matri

culato. Plec la Turci. – Oho! La Turci? Şi ce faci tu acolo, ce faci tu acolo la turci? Ce faci în Turcia? Răspunsul îl ului pe G. Răspunsul lui Ge lică la întrebarea naivă a doctorului ar putea fi în ceputul unei istorii. Istoria privatizării postrevoluţie. Istoria începutului privatizării eco nomiei în România după 1989. Gelică se apropie de doctor şi îi spuse confidenţial. – Am o afacere rentabilă. Duc curve la Turci. Asta fac, duc curve la turci. Umplu duba cu gagici. Umplu duba de curve şi le duc la turci. Le duc la turci. – Bravo Gelică, zise doctorul dezmeticindu se din uluiala confidenţială. Bravo, Gelică! Erai un meseriaş foarte bun. Acum, cine îmi va repara ma şina, cine? Gelică îi făcu un semn cu mâna, un semn care aducea a lehamite de ceva. Un nu, categoric. Apoi se îndepărtă repede. Era grăbit. Grăbit şi se rios. Era doar un întreprinzător. Era un cetăţean liber al unei ţări europene liberă, şi ea, de acum. Revoluţia începuse în România. Revoluţia română începuse şi continua. Revoluţia continua cu gogoşi, sucuri şi portocale. Revoluţia continua cu mango, kiwi, coca şi unga. Coca, Mango, kiwi, unga şi gogoşi. Gogoşi şi suc. Suc, gogoşi şi curve. Re voluţia Română. ( Fragment din „Batalionul de Pedeapsă”, Editura Transilvania, 2012 )

Pag. 37

Calistrat COSTIN se construieşte

nesomn tot cetind în şi printre rânduri să aflăm de sascunde ceva în această bălteală de verbe cu sens, fără sens, ne apucă somnul tolăniţi pe mese în taverne aşteptând semne din senin de oriunde, dar mai nimic nu se arată, plouă şi plouă şii vânt ăi bătrâni icotesc, dar le place starea de veghe la căpătâiul scriptomanilor lumii, vine că mai adaugă un supliment de viaţă la cenuşa din casele lor… maşinile dorm profund în deosebire de noi trebuia să ne naştem motoare, nesomnul acestor cuvinte near fi fost mai uşor, aşa că mai avem de făcut multe nopţi printre rânduri maştere lângă statuia de lut la care sen ină o pere e de orbi din naştere

Pag. 38

se toarnă betoane, se bat stâlpi solizi, altminteri fundaţia nar rezista, ar intra în pământ prematur şi noi – e poruncă – trebuie să construim aici nun altă văgăună în mlaştina aceasta mizerabilă nun altă parte, mai e treabă nu glumă, lucrare absurdă pe viaţă şi moarte… de la un timp detunăturile se răresc, pauză de prânz omenesc, şarampoiul a intrat în sfârşit în matcă, mecanicii înjură, betoniştii, arhitecţii, proiectanţii, inginerii, toţi afurisesc întrun glas sau săturat şi ei de mirosul de râme şi broaşte putregăioase droaia de gurăcască a stat să vadă cum creşte bagdadia şi pleacă profund mişcată şi importantă de ce se întâmplă în bătătura sa măduva subsolului stă să crape, dar asta e treaba altora, cea fi a fi… deocamdată se pune masa se face rugăciunea, unii încă mai cred în lucruri sfinte.

REVERIE Am visat şin somn şi cu o ii des işi noaptezi, ziuă noapte o lume, alta, mai curată, mai bună, mai altfel, şi mam mirat când mam trezit (nu mă mai mir) că lumea, dorită, visată, ideală alt fel, e lume, doar lume, trecătoare, pieritoare da, trezirea e dăunătoare am visat (încă, încă mai, mă mai, visez) nu mam lecuit, şi doar nu mai e mult până la nici un început şi nici un sfârşit

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Emilian MARCU Tăceri din veacuri moarte... Tăceri din veacuri moarten neprihănita vină Sen id în minarete cantrun uitat ecou Pe valurile tulburi ce tainic mi sen ină Seaprind mirări uşoare cum naşterilen ou. Nisipul în vâltoare pe maluri deașteptare În ceasuri se revoltă ca gândun amintiri Uitărilen derivă cum albatroşi pe mare Se vor surpa cu teamă să nu poţi să te miri. Nun semne fără nume vom locui o vreme, Nun semnen disperare cum zaţurilen ceşti Tăceri din veacuri moarte acum nu se vor teme De golul dintre rame în care locuieşti. Pe valurile tulburi ce tainic ni sen ină Uitărilen surpare ne sunt acum lumină! Uitarean zaţuri răspândite pe furiş Prin ceşti ceau adormit surpate Mai lent decât se surpă rana pe tăiş.

În tâmpla ta amurgul... În tâmpla ta amurgul seaprindea răzvrătire, Uităriles dea valma în golul din cercei. De mută întristare pe trup e mai subţire Cămaşa mea de mire ce nu mai pot son ei Că sunt de iarbă, iată, şi nasturii de ceară Cu care prinsam timpul în ingile de cer Seaprind de fulgerare tăceri şiatâta seară Nemprejmuientre sere. Eu sunt tot mai stin gher. Iar florile de nuntă, pe piept sunt mai uscate, ărâna amintirii seaudeacuma tot mai rar Căn palma mea sfioase uitări necercetate De disperare, iată, seasacund întrun enar. Amurgul se aprinde la tinen tâmplă iară Șii viscoliren gânduri şin lacrima de ceară.

Brusc să des id din ingilemplinite În semnul tandru care nea supus Rugul de mur crescut pe oseminte Eal meu ecou că nus, că nus... Maş tot zidi în zidul gros de sare Să te găsesc în zid iluminare!

Tăceri imperiale... Tăceri imperiale măn id în clipa rară Cum se în ide melcul cu trupun co ilie Să îşi zidească templul sub frunza ce coboară Ca umbra săi încapă în tainicai stafie. Din răzvrătiri, anume, să semplinească poate Încet săşi ducă visul în propria lui stea. Nu simte, o, nu simte cum treceacum în moarte Sub presiunea frunzei cenuşii el să stea.

Din câte sunt... Din câte sunt esenţen disperare Pe trupuncins de cât lam cercetat Maş tot zidi în zidul gros de sare Cum se zideşte taina în păcat. Metope grave, semnen

Onyx

ingi şi poate

An 2 - nr 6- august - 2013

Venind din lumi aparte săşi împlinească rost Ajungen clipa rară străfulgerat de mit. Dar îşi zideşte umbran cenuşa carea fost, Secunda îl doboară deatâta infinit. Tăceri imperiale mai grele ca armura Îi ocrotesc cenuşa, uitarea, vraja, zgura!

Pag. 39

Cristina ŞTEFAN

ca untul proaspăt la 70 de ani şia vopsit părul albastru şia pus o pere e de aripioare azurii când au văzuto vecinii au crezut că organizează un eveniment edilitar

* era medic irurg grasă gogoaşă cu guşa gomoasă compensa duritatea cu melomania la concert tropăia pe muzica lui Mozart *

Portrete pe zăpadă oamenii vin oamenii pleacă oamenii uită important este că renasc ceva odată cu plecarea ceva mai tare ca moartea * nu avea prieteni privea cum din dealuri domoale curge teama îngheţului îi era frig şin lumea ei înaltă nu încăpea alungarea * sfrĳită şi blondă năsoasă cu mâinile mari se dorea noapte de noapte o valoare erotică de top tv au găsito dimineaţă răsucită pe par et inertă şi mânan care strângea 100 de lei * i se spunea fluturaşul pentru că tenul ei era subţire, subţire. alb şi fin

Pag. 40

mia cerşit bani la revelionul scriitorilor lam întrebat ce poet român cunoaşte Eminescufloare albastră am liceul iam dat bani dar iaş fi dat un job * el a fost propangandist implicat vreo două decenii acum la 85 de ani mai prinde câte un copil în parc sau pe scara blocului şii povesteşte despre Lenin pe Stalin la urât era incult * după revoluţie singură şi uitucă Meluncinda a intrat pe internet şia aflat că poate scrie versuri mieunate şi simpluţe nui pasă e fericită: produce rumoare * am întâlnit acest scriitor înalt, spătos cu o ii mici şi răi vorbea de una de altul care habar nu au să scrie am aflat că recenza pe oricinei dădea 100 de lei contravaloarea mărfii unui vis de poet Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Adrian GRAUENFELS (Israel) Alt Final în zori cerul se grăbea spre prânz i se ghiceau găurile neclar era rostul lor priveliştea văzută din spinarea de cal tânăr tra versând prin ierburi ne fură gândul presupunere: se pregăteşte o scenă celestă adusă de nori am stat aşezaţi la masă cu gurile des ise dar nu pentru cuvinte...

Decafonie El trăgea clopote pe digul de vorbe şi toţi ştiau că vor veni furtuni în paharul cu apă 0 bătea în stil fericit, gutural ca un papă de Avignon, hoţoman şi mesianic purtând măşti de cauciuc cu lacrimi aplicate me canic trăind o senzaţie de frenezie voalată din tată devenea bunic apoi o sclavă devotată simţind în ficat şi în stern un duplicat al femeii de la mal ce se grăbea spre el urcând cocoaşa unui deal bolnavă de litere bizare căzută întro stare de reversibilă visare de care în răspăr o dezbrăcase vara zăcând deznuzi sub ciorile ce urlau, seara...

după o noapte de zvârcolite lacrimi decide omul săşi consume iubirea şi cu ţigara aprinsă se pierde în amiaza cartierului muncitoresc spre seară găseşte mulţumit în buzunar câteva pastile mototolite rămase de ieri. atât de frumoasă e uitarea...

Rugină Ziua mea sa umplut de rugină înainte de vreme am picurat abandon pe poza mea în care nu e ni meni nopţi vopsite de fantome sirene de vapor mă eamă până la genun i apa îmi vine ca un flux întârziat nisipul dunelor mai ţine paşii nomadului solitar dar ai acasă de toate, tu spui un tricou, o carte, un papagal de lut cânţi la patru mâini în oglindă cel ce priveşte nu te vede cel ce te ascultă e absent tăcerea stă înscrisă între arcade lungimea de undă co etează cu radioul prăfuit cu lămpile ce pâlpâie albastru ca doi străini la trecerea prin noapte..

Boala proletară Cel molipsit de iubire în decursul zilei va simţi simptome la orele serii prin slabe impulsuri cei tatonează norocul pe când îşi trece mâna prin câmpul vizual sau făcând acţiuni rutiniere slăbit de germenul dragostei inseminate Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Ceai cu Adala Nu înţeleg de unde vine tristeţea la capătul unei zile de sărbătoare când toţi aprind lumânări şi candela tremură la trecerea fantomelor delicate iar vânătorul ostenit şia pus capul în poala ta uite...cum visează la stepa cu mânji nebuni ce gonesc prin nămeţi la primele raze de soare care mângâie cireşul florile de cânepă cu care ţiai legat pletele în 12 şuviţe ale melancoliei am stat, am rumegat miai făcut o cafea şi am tăcut să nu deranjăm buburuza care se plimba pe noi beată de soare de mult vreau să tac elocvent cu o femeie să împărţim imagini sfâşiate trăirile cu nodul în gât căldura sobelor de faianţă albastră clipotul îndepărtat al furtunii ce trece casa ta, castel al abundenţei o iul meu plin de uitare...

Pag. 41

Gheorghe NEAGU

Banished from the dance now I go and unravel myself.

Umbra Sub cer, când stelele plâng cu fulgi argintii, luceferi cu o i po icioşi aruncă stihii. Îşi zboară sorii spre margini de timp, iar eu mă visez vultur în vânt şi gândul sembracă cu norii pe carei descânt. Cu umbra plină de flori Îmi acopăr un gând. Visez că sunt fărâmă de cânt.

Shadow

Deşirare Ca o salcie ceşi frânge umbra crengilor în lac umbra mea şiacum mai plânge întrun o i de geam uitat. În lumina care urcă pe trotuarul îngheţat, trupul meu căzut, usucă timpul destrămat. O ţigancă cu ghiocul mă opreşte; ma ghicit. Îi dau sufletul drept plată săl ucidă şi mă duc. Nam o ţintă nam o oră pentru care să respir. Alungat acum din horă merg şi mă deşir.

Unravel As a willow that breaks the shade of the bran es in the lake my shadow still cries in a forgo en window. In the light that climbs on the frozen sidewalk, my felt body dries the sha ered time. A gypsy with cowrie shell stops me; she guessed me. I give her my soul as payment to kill it and I leave. I have no goal I have no hour for whi to breathe.

Pag. 42

Under the sky, the stars cry with silver flakes, evening stars with lustful eyes throw specters. His suns fly to the edge of time and I dream myself an eagle in the wind and the thought dresses with the clouds that I en ant. With the shadow full of flowers I cover a thought. I dream that I am a shred of song.

Ochii Pentru mine O ii tăi sunt ca doi copii Pe care mii doresc seara Sămi sărute fruntea obosită, Când toată durerea Se varsă în cute adânci, Căutânduşi mângâierea Sub sprâncenele lungi. O, o ii tăi ca doi prunci …

Eyes For me your eyes are like two ildren whi I wish in the evening to kiss my tired forehead, when all the pain pours into deep folds, seeking its comfort under long eyebrows. Oh, your eyes like two babies ...

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Adrian BOTEZ

PSALMODIERI ÎN VÂRFUL MUNTELUI POET MĂRTURISITOR (I)foc fără de pricìnă ori de reazem foc al măririi şi întreg rodirii foc respirat de îngerii clădirii foc îngheţat pe culmile uimirii trecând prin somn spre cumpăna privirii în nevăzut întemeind fiindul în nevăzut – Mireasmăa Fericirii întâiaşi dată contemplânduşi gândul viu în tăceri – lumină negrăbită în nori Tu contenind necontenirea acelaşi mugur – firea şi nefirea sub legi dezvăluind neîngrădirea ...doar către Tine Duhumi seumileşte şi cântec neaflat silabiseşte ***

PSALMODIERI ÎN VÂRFUL MUNTELUI (II)cu sânge scriu pe creier vii psalmodii fiinţătoare dincolo de mine precum e aurul căzut din rodii însămânţând izvoare de lumine îmi strâng la piept credinţa – unic strai azvârl uitării toiul zvârcolirii sunt cavaler al soarelui privirii când amurgirile întemeiază rai un vârf de munte este pisc de cântec deaceea mam oprit – oprindumi lumea: jertfesc minunea – pieptuadânc mil sfârtec în locul inimii îşi face templu harul arhanghelii îmi pritocesc amarul: beau vinul nemuririi – din genune! ***

CONTRAZICERI METAFIZICE salcâmii seapleacă adânc – privind în mine – cantro ameţitoare fântână păsările îi contrazic – vehement – şi cântă – din afundul cerului – imnul sfidării de mlaştini greierii – de pe margini cât mai mistic pitiţi între ierburi – îi întărâtă – cu scandări cavernoase – pe unii împotriva altora – astfel încât până şi eu însumi pot – în sfârşit! Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

uita de mine – precum deo carte ve e tare – scăpată sub patul pe care stă perfect întins şi senin – Dumnezeu ***

PRICINAŞI îmi frec – cotul meu de cotul Morţii – până ies flăcări cu aceste flăcări între noi venim – eu şi Moartea pricinaşi – să ne împace Dumnezeu ***

METEORI FUNEBRI meteori funebri – frunze pârjolite cad din piramidă – vatra de salcâmi: cineva din ceruri – tiranii elite dau poruncă aprig celorlalţi tărâmi ghilotina – mistic – nu se mai opreşte se cernesc văzduhuri – în tăceri supuse valuri lumi senalţă – ceasul leocoleşte în păduri mai cântă doar un cuc nebun bocetul de păsări se pres imbăn îngeri se pres imbăn nouri apele sălcìi vin la nunta morţii greieri mii şi mii ʹşi rup broboaden flăcări tufele de stele: Tu – Matroz de Raze – vina mea o sângeri faci un semn – şi Crucea arde între vele!

Pag. 43

Petru SOLONARU

devenirii minţii iai aduce gând.... Credeîn faptaţi bună, lume ţieţi dând!.... Rod ce te seduce ca himeric stuf în lăuntruţi cuget îl veghează blând, nu spre văl deafară!.... Nimeni caleaţi nar îndreptao însă dacă tu măcar nai să vezi prin tineal mântuirii ip.... În temei stau toate, nu așa cum par....

Timp învremurind Toate trec deșarte.... Precum jos, și sus.... Lumea cu nimicui însuţi leai adus prin a ta gândire gol când ai venit sprea pleca în golul celor care nus....

Absența Lumen iluzoriu cerului a scris Luna –roatăa morţii – reflectând un vis odrăslit de Soare pururei pustii și’în oglinzi de pară ce ofrande nis pe nimicul beznei urcă tainic drum. Chiar de e absenţă, iată, o văzum sub deplin dezgustul rodului din o i: strălucireafară, însă’în miezui fum.... Astfel nopţi și zile tenta a deprins unuia ce nu e și, sălaș atins, ia primit tăcerea precum adevăr întro aparenţă de tăciune stins. Tot asemeni torţa vieţii noastre bând calmă nemurirea lasăacelași gând de vacuitate prinsă’în avatar; areîntr’însa raza, dar prin gol orând....

Pricina’întristării dată să aderi veșnicului astăzi, fără mâine, ieri, laso amăgire unora ce cred că aflavor lumean în aievea seri. După aer, apă, foc și lut purces, destrămate valmei, ai de înţeles cine ești și’încotro sufletul te vrea dedicat în sine raiului regres.... Moare viaţa totuși morţii înviind.... A s imbării lege’în mistuitul jind, ducere întoarsă, înfășoară fum cu Unul iar...

Egipet

Iată că din Sais, ţara arsă Kem, gnostica mireasă, miemi tâmplă,o em!... Între lut şi spirit Psi e, zâmbet pur, nu mai mult o pradă glodului golem,

În temei stau toate

drum al imizează cu de stele praf şimi aşeazăʹ în minteabsurdul epitaf: ,,Totui gol în cercul unde golui tot dus spre nimicie de un alb seraf.ʹʹ

Nenăscutul tace întru cel născut.... Dincolo de valuri nalt ocean sa vrut purure oglindă a se mistui.... Sigurăi doar moartea, restui vis părut....

Crides rânduite cu măsurăʹ în har celui număr parte iar dacă nu par, când, peste sahară cicerone,un vânt, trece ca uitareal soarelui arcar...

Dorul în nepreget de lai ști deșert și spreadânc ţiai spune: „Umbrăs ca să iert mută’întunecarea celor careascund adevăr și soare sub al lunii sfert”,

Ce mai am a face?...Nilul curgea gând spre edenizarea omului tăcând... Egipteana carte cere vieţii preţ. Se ascunde clipami... Unde, cui şi când?...

Pag. 44

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Daniel CORBU

PROLEGOMENE DE ŞOAPTE Ziceam: toate uşile dau în haos… Şi mai ziceam: nimeni na văzut mormântul unui cuvânt Şi mai încă ziceam: stai singur ca o uşă săpată în zi duri râvnind mereu orizontul de după orizont trece adevărul dintro cameră în alta şi te ignoră trece umbra morţii şi te sperie. Pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore! Ziceam: şi mormintele călătoresc. Şi mai ziceam: nul uitaţi pe cel careşi are mormântul în mare! Şi mai încă ziceam: cel ceţi opreşte moartea la fiecare răspântie cel careo alungă mereu la doi paşi mai încolo te va uita întro zi!

HAMLET, ZADARNICUL HAMLET Mo o: Orgoliile ca şi mitologiile, totdeauna deasupra Treci umbră a morţii, Prin sânge îmi bat tobele tale! Aşa te strecori prin nopţilemi strâmte ca un sicriu cu mâinile în buzunare scuipi pe în eieturile serii – sfântă coherenţă a gestului prin caremi îngropi plânsul în genun i! Treci umbră a morţii, prin sânge îmi bat tobele tale! A fost o vreme când îţi priveam fotografiile pe ascuns şi tu ocoleai copacul cu hieroglife cu toate rădăcinile în inimă rădăcini mai scumpe decât firimiturile pâinii în patria săracilor. Stă scris: speranţai în spiritul spiritului dar bunule Hamlet praguriles tocite mereu şi aceiaşi actori încolţesc secunda rând pe rând vin saltimbacii veselii arle ini arătânduşi degetele arse de glorie precum aripile călătoare în soarele deşertului. Astfel frunzele adevărului cad galvanizate în râu astfel poţi construi un teatru cu păcate egale

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

în care memoria îngroapă morţii pe rând. Astfel acrobaţia e doar o problemă estetică iar lumea o catacombă cu şobolani hămesiţi în care tronează Marele Eu. Treci umbră a morţii prin sânge îmi bat tobele tale! Rătăcind prin hangarele lumii ce mari proteze poartă Dumnezeu!

BLAZONUL DE ARHONTE

Nici mergător pe sârmă la circul de stat nici elner la Viena după o spiţă străbună nici salvamar la Miami nici universitar la Heidelberg nici comisvoyajor nonşalant prin oraşele din Orient nici călugăr budist prin peşterile Tibetului nici rege al Etiopiei în fireasca descendenţă familială. Ceam ajuns noi, Daniel Corbu? Biet călător prin barăcile visului sclav al metaforei oferind adăpost pentru nunţile necesare oferind lecţii mentale de frică şi extaz purtând ca peo invizibilă torţă blazonul de arhonte al cuvintelor ce nu teau hrănit niciodată deajuns.

Pag. 45

George STANCA

Măcar până veţi putea prinde unda verde ieşind cu bine din constelaţia Esther. Cu bine, Doamnă.

ESTHER

ESTHER Mo o: „Domeniul lui Eros este, de la început, cel al lui Thanatos”. H. Marcuse O constelaţie mică şi neînsemnată. Iată, Doamnă: o luaţi pe Calea Lactee şi faceţi a doua la stânga; ocoliţi Carul Mare parcat neregulamentar şi după întâiul sens interzis veţi găsi o alee de azalee. Ca să vă fie mai uşor Încercaţi să aveţi în dreaptaLuceafărul (dar, ce importanţă are când Esther este o constelaţie atât de mică!?). În capătul aleii, după intersecţia cu stopuri mirosul de crini regali vă va atrage, totuşi, atenţia. Aici e constelaţia căutată, Doamnă. Vă previn, însă, că veţi găsi un soi de frumseţe rece şi monumentală marmoreană şi trufaşă, albă ca moartea fecioarelor în noaptea de Florii, ca laptele tinerelor de curând deflorate. Căldura va fi numai în căderea lăptoasă a petalelor de crin şi în pulsul verde al procesului de fotosinteză, În rest, moarte aromitoare viaţă cu vrejul putred câteva ferigi înfipte în lumânări albe, poate o cruce – a mea. poate altă cruce –a mea poate un epitaf.

Pag. 46

Mo o: “Eros’ domain is, from the very beginning, that of Thanatos.” H. Marcuse A very small and insignificant constellation. Here, my Lady: you take it on the Milky Way and turn the second on the le ; you make the tour of the Greater Bear irregularly parked and a er the first no entry you will come across an alley of azalea. In order to find it easier Try to have Venus on your right – (but, is it so important when Esther is su a small constellation!?). Yet, at the end of the alley, a er the intersection with lights the smell of imperial lilies will draw your a ention. This is the constellation you look for, my Lady. Yet, I warn you that you will find a sort of cold and statuesque marmoreal and haughty beauty as white as virgins’ death during the night of the Palm Sunday, similar to the milk of the young girls who have been recently deflowered. And warmth will be but only into the milky flow of the petals of lily and into the green pulse of the process of photo synthesis, And for the rest, only an aromatic death a life with ro en creeping stem

and a few sterns put into white candles, maybe a cross – mine, maybe another cross – mine maybe an epitaph. At least until you can cat the green wave ge ing out well from Esther constellation. Farewell, my Lady.... Poeme din volumul Angel radios(Beaming Angel) tradus în limba engleză de Muguraş Maria PETRESCU Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

George ROCA (Australia) SINGUR (Et non sperabam te domum tam cito revenire! Şi nu speram că vei reveni din nou acasă!) Miam însuşit tehnica lui Crusoe! Am alungat poştaşul, am încuiat uşa cu trei lacăte, am scos din priză telefonul şi televizorul, miam băgat vată în ure i şi încet, încet, am tras obloanele peste o i. Acum stau linişti şi cuget pe insula mea pustie de la etajul trei. Ca şi Robinson am şi eu câţiva prieteni care nu mă deranjează: Vineri, Sâmbătă, Duminică, Luni, Miercuri şi Joi. A mai fost unul, Marţi, dar ma trădat pentru trei ceasuri rele! Şi ei sunt tot atât de tăcuţi ca mine! Cu toţi suferim de agorafobie şi vrem să fim singuri! De când ma părăsit iubita sufăr şi vreau să fiu singur. Singur! Singur! Singur! *** Al şaselea simţ îmi spune că ar mai exista o fărâmă de speranţă! Atunci, imaginaţia mea descoperă o corabie în zare! Arunc dopurile din ure i şi parcă aud paşi pe scări. Parcă urcă cineva! Parcă bate cineva la uşă! Da! Da! Este ea! Sunt nebun de fericire!

ALONE (Et non sperabam te domumtam cito revenire! I didn’t expect that you would come home again!) I acquired the strategy of Crusoe: I expelled the postman, I lo ed the door with three lo s, I unplugged the telephone and the television,

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

I tuffed plugs in my ears and slowly, slowly, I pulled the shu ers over my eyes. Now I’m at peace and meditate on my thirdfloor remote island. Like Robinson I also have a few friends who never disturb me: Thursday, Saturday, Sunday, Monday, Tuesday, Wednesday. There was another, Friday, but he betrayed me for a bla widow. They’re as quiet as me! All of us suffer from agoraphobia and want to be alone. Since my love le me I suffer and want to be alone. Alone, Alone, Alone! ** The sixth sense tells me That there is a sliver of hope! Then, my imagination discovers a ship on the horizon! I uproot the plugs from my ears and steps on the steps I hear. It’s as if someone is approa ing! It’s as if someone is kno ing on the door! Yes! Yes! It’s her! It’s her! I’m mad with happiness!

Pag. 47

Adrian LESENCIUC

*** În unghi cu mine eu nus eu. În unghi mă ascund eu de mine. Știinţa împarte privirea în unghiuri egale. Poemul acesta nul poţi citi cu privirea. ʺ ... eu cred în nemurire; nu în nemurirea personală, ci în cea cosmicăʺ (Borges) *** Coboară în joacă din proaspăta floare domoale culoaren lăptoasa culoare. Ca ploaian cotloane poroase şi goale iar soarele moale adoarme în poale. Doar moartea foloase nu are când moare de soarta înoată când poarta e boare.

ʺŞin ceasul înserării caut tigrul Celălalt, cen versul meu nuşi are locul.ʺ (Borges) Tigrul lui Borges tigrul lui Borges păşeşte în grosimea foii de hârtie pe sub versul meu priveşte cum tresaltă scrisul sunt dungile tigrului camuflate în pagină ide repede cartea! * toamna alunecă iato sub frunzele galbene ale muntelui ecran priveşte cum tresaltă spinarea gălbuie priveştei şi pasul e moale şialunecă saltul sub negrele dungi verticale ale pădurii

ʺ(...) daca oamenii ma iau în serios, ei bine, cred că greşescʺ (Borges) *** Eu nu citesc, cimi pipăi cuvintele înfipten gând, le extrag şi leaşez rând pe rând dinspre avers spre revers să pară lumii neîn ipuitul vers a ceea ceam minţit cam fost cândva şi cititor, şi scriitor cumva.

în

priveşte atent cum tresare pădurea nui vântul sunt sigur ci ascuns cândva în sămânţa literelor de pe Tâmpa tigrul lui Borges alunecă printre toamne ʺNimic nu se construieşte pe piatră, totul se constru ieşte pe nisip, dar trebuie să construim ca şi când nisi pul ar fi piatrăʺ (Borges)

Pag. 48

ʺEu, carentrezăream un paradis ca o bibliotecă vastăʺ (Borges) *** Zbor. Gestant cuvântul cade fără să abandoneze lestul iar eu, părăsindumi cuvintele mă înalţ mai uşor, mai rapid, mai ambiguu. Însămânţat, ogorul iscă tulburătoarele tăceri de dinaintea avalanşei de cuvinte. Ademenit, cobor. Gest inutil. Întinderea sălbatică a lui Swedenborg e sigur la ardiente geometría a lui Borges, iar ogorul paginii, aparent plan, colcăind de cu vinte ascunde de trei ori numele şi doar o dată în vi leag îl dă, numele celui ce a numit ogorul bibliotecă. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Gabriel DRAGNEA

acelaşi praf, aceeaşi rugină... La căsuţa poştală acelaşi praf, aceeaşi rugină... După ani în care nu existam pentru nimeni, iar numele nu avea ecou pe nicio alee părăsită de gânduri, am aflat dintro broşură îndesată pe fugă, galbenă şi tocită de lacrimi: “timpul sa rănit pierzânduşi aripile”. Să plâng, să râd, Să îmi vând visele, să le sigilez În plicuri fără destinaţie? Să uit că nu va mai fi mâine iar Azi îmi va cânta pe umeri nemurirea, pe acorduri de liră mută ? Mâine va fi un azi perpetuu cu o rutină tot mai graţioasă pe ceasul deja cuprins de bucuria primită în plic. Deja simt secundele gemând, tremurânde, în aşteptarea minutului ce nu se mai naşte. Fluturii încep să îşi uite zborul. Cui să arate dansul culorilor Întro lume care nu mai cunoaşte graba, fuga pasului spre ziua incertă? Mâine va fi un azi permanent fără lacrimi în numele acelui cunoscut “prea târziu”. Se va rescrie istoria exerciţiilor de respiraţie... ...acelaşi praf, aceeaşi rugină, aceeaşi căsuţă poştală uitată de expeditori. Secundele trec... a fost doar un vis.

Ca într-un dans al iertării (a şasea coloană) Hotărât şi neliniştit ca o ploaie de primăvară, am pedalat pe bicicleta copilăriei, ve e şi ruginită, obosită de drum şi de clipe

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

în oraşul de taină şi dor: Ruga. Mergeam încordat pe alei în zgomot de lacrimi trimise spre cer, ofrandă şi dorinţă. Lumânări la ferestre mulţumeau nopţii, lângă colaci cu iz de smerenie şi spaţiu sacru. Umbre ale privirilor deznădăjduite se ridicau deasupra bisericii în ise, ca întrun dans al iertării. Încolţit de tulburare, amorţit, încătuşat de teama necunoscutului împingeam bicicleta spre marginea oraşului, hrănit cu suspin şi rugăciune. Doar eu sunt pe alei, printre clădiri căutând răspunsuri dincolo de zidurile condamnate la tăcere. Întorcândumi privirea am început să tremur zâmbind. Plouă. Lumânările sau stins brusc sub semeţia coloanei a şasea. E duminică şi clopotele bat. Mam trezit devreme. Lăcrimez cu optimism. Sufletul îşi serbează renaşterea.

Pag. 49

Dumitru ICHIM

șiacum ninge zarzărul.

METEMPSIHOZĂ Când ramul tău ca visul e, ceţi amintești caisule, tu gemănarea mea din început? Incerc ca sămi aduc aminte, dar frunzai rară în cuvinte; poate de primul meu sărut. Cuvântul umbra șia ucis să mă trezească din cel în caream petrecut ʹnainte de a fi cais, dar prea târziu că ramurile mele, fără să vreau, fără să știu, dejancepură sănflorească.

JOCUL LUI, DE-A LAZĂRUL... ZBOR CU PATRU ARIPI Jocul lui, dea lazărul, nenvăţase zarzărul, însă eu, tot timpul șui, nam căzut ispitei lui. Nu ţiam spus să te ferești dea stan mugur la ferești? Soare cursă o săntindă săi des izi clempuș la tindă vraja apei din oglindă: ʹʹ Soari, soari sufrunţeli caii ma bună di noi treili ? Ma niiiica, ma niiiica...ʹʹ Nu știai ce este frica. Își sporea icoanele săi des izi obloanele. De atâtea ori ţiam spus: Ălai soare de apus! Prin mugur nu se privește de nu știi scripturan ʹʹpeșteʹʹ, literă cu literă, dar pealtfel de ţiteră. Fugi, cât floarea nu ţia tors puntea albă de neʹntors! Sărutămă pe furiș câte stelen urdiniș! Timp deun tei îmbrăţișare, nu ieși în geam la floare! ... dar teai dus, dea lazărul,

Pag. 50

ʹʹChiar Solomon podoabanţelepciunii nu sambrăcat cual crinului fuiorʹʹ, grăita croitorilor Iisus. El le vorbea nu, cum crezură unii, de haină, sau de stiharul inului, ci de adânca taină neprihănită a minunii de înflorirea crinului cu patru aripi gata pentru zbor. Și iar lea repetat, de nu știu câte ori, Iisus: ʹʹLuaţi aminte și sorbiţi cuvântul pânʹ la buză, plin; împărăţia Mea de sus nui dată la oricare, ci numai celor cenfloresc să zboare cu toate patru aripi deodată, smulgând din rădăcini aminul, cum Solomon în toată fala lui nu a putut săMi deslușească pilda și săși îmbrace crinul. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Traian VASILCĂU (R. Moldova) Cicatrici de iubire Miambrăţişat tot trupul lumînarea, Mă leagănă în braţelei şi zic: „Din tronul Suferinţei nu abdic.“ Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea, Dan zori se duce, suspinînd din greu, În gazda o ilor lui Dumnezeu. *** Turme de clopoţei îţi pasc pe voce, Sub pieptul stîng embrăţişarea humii Cu cîntecul, iar cerua coborît Sub pomul cea rodit lacrima lumii. Pierdemă cun cuvînt, cu o privire, Fă din surîsul meu crăieţi ham, Mai sfîntă pierdere nu vreau să am! Nici mai neverosimilă murire! Din sufletumi poţi împleti colind Şiapoi, în zori, de pea uitării vale Peun ocean de patimi rătăcind Dumă spre ţărmul rugăciunii Tale! *** Tot adevărul ai, săl sorbi la cină, Tainaţi ia numele şil zboarăn cer. Mă vindec de lumină cu Lumină Şin Dumnezeu te nasc — să nu disper! Ai subjugat biserica din mine, Poienile cu o i albaştri plîng, Ca să te recompun întîi te frîng În nesfîrşite psalmodii divine Şi cînd sămi bată vulturun fereastră În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră, Şi din amurguri cînt etern îmi vine! *** În ocnele cuvîntului muncesc, Eternitatea clipei sămblânzesc, Să numi trădeze suferinţa ora, Încît săi spun: „Fii soră tuturora.“ Precum în veac, atunci cînd infinitul La harfele din o ii mei cînta Şi Dumnezeu tăcut îngenun ea Din psalmi deazur sorbind fărăsfîrşitul Şi dirĳînd păunii cu privirea Săşi uiten s itul crinilor psaltirea. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

*** Sunt iar beat de Ierusalime Şi mă zidesc în plîns oricînd. La ora Zeu vine tristeţea, Vine tristeţea mea cîntînd. Atunci cînd mor nemor Cuvîntul Şi veşnicesc doar în Cuvînt. La ora Înger vine mama, Vine măicuţa mea cîntînd. Şi Domnul însuşi se scoboară În noi peo daurită scară. *** Lină viscolire peste o ii mei, Odihnesc cetindo, nemurindon ei Şi deatîta boltă sun a cer şi cînt Ca o turlăalbastră pesteun dom ce sînt. *** Vĳeleşte cu lumine Şi printre nămeţi de cînturi Trec, sorbit dealese gînduri, Şi mănec în mări divine Şi spre trilul Tău din zare Să mai zbor nu mis în stare. *** Metafora barbar te urmăreşte, Ea stă la pîndă, veşnic te ţinteşte Şi cînd tembrăţişează ca un şarpe Prin tine curg tălăzuiri de harpe, La care serafimii cîntăntruna Şi dirĳor — maestru prim — lii luna.

Pag. 51

Eugen EVU

funcţionăm cerebral, cu două emisfere. În două di meniuni ale timpului duratei vieţii: veghe şi somn.Somnul este o buclă a timpului real, conti nuumspaţiultimp; ceea ce suprasaturează ( în greunează, mineralizează, atrofiază) memoria, Factorul Psi, vital, este procesat şi reparat în SOMN. Altfel, hardul se prăbuşeşte, apar ruptu rile, îmbolnăvirea psihică şi s izofrenia. Tezele milenare !, obsedante ale religiilor, ale sacerdoţilor barbarilor d’antan, psihologilor de azi, ale tean drei, treimii, trialismului, ne sunt necesare, acum, când homo cyberul se precipită, altfel vom fi de păşiţi de propriul Sine în conflict dualist. Recesivi tatea ca structură a lumii, (Mircea Florian), este deja caducă. Cred că geniul care ne caută acum, este Carl Gustav Jung.

Mic eseu către C. Gustav Jung ElectrOMUL şi Sfânta Psi e rietene care crezi că „ îl ştii” pe electrOM... Noi cei deja bătrâni, suntem în peştera lui Platon, dar cei ce vin vor trebui să scape ! EL, homo electronicus, este omul riscat, omul cu tiraj de ardere forţată, omul reactivat, omul modi ficat, omul parţial sieşi cognoscibil, omul deveni tor. Drama comunicării este a riscului „încâl cirii”, a subiectivităţii instabile a percepţiilor; si napsele interneuronale, disfuncţiile rutinei, dependenţelor, instinctualul în permanenta luptă reglare autoreglare de a păstra e ilibrul RA IO NAL, în Realitate, a nu se scufunda în FIC IUNE maniacală, obsesională : fiecare înţelege mai mult ce vrea, ci nu ceea ce se vrea. Cei mai dificili sunt cei cu „ conexiuni inverse”, adică perversistate. Omul psihic este „un sistem de cablaje kilome tric”, ghemuite în grotele cerebrale...Hiper ener giie solară, captivă întro nanoentitate numită Psi, un zeu ...entropic, decadent în interregnul care suntem. Metaforic zicînd, există şi grote luminis cente, oglinzi ale Imaginarului, poetul ştie cel mai inuitor acest lucru..., însă acea lumină este o lu mină rece, a unui spectru inuman, prin care răsună ecourile reciproc ucigaşe...Este vâlvora catacome lor, iraţionalului, abatajelor, rostogolurilor, abisa lului...

Omul în ciber- spaţiu Bioenergezic, suntem duali, deoarece aşa

Pag. 52

În româneşte, psi e sună asemănător cu pisică, recte felină. * EA este şi Fecioara, şi Anima, şi paideuma celestis, dacă nu ...veriga nepierdută adică optul culcat şi răsucit? * Ce vanitate, să fii scriitor important în ţara ta sau cea de adopţiune!Şi asta după milenii! Pre cum în Eon, aşa şi în electrom. * Acolo, la Floreasca( lac) – fosta sală a fostu lui CCA, a Armatei, am înţeles la timp ce şi cum e cu „ revoluţia română” şi toate cele ale „marelui inuit”, cum singur mi sa definit. Erau o adunare semiconspirativă, declarată patrimonială, de fapt o afacere big, ce avea să facă pui nu doar prin M.B. şi A.S., ci şi cei din umbră, între care parte din lu ceferiştii d’antan...Şi toate sau prăbuşit ca un joc de cărţi, cu un procent majoritar la Casa Burda, din Austria. C.I.ul a lucrat mai tare ca MAI, and „ stra nierii” celei mai mari farse din istoria României. * Un abuz cu scop lucrativ: mediatorul dintre Dumnezeu şi în inător. O făcătură mai degrabă a neo sacerdoţilor barbarilor din veacuri, dacă ţine, ţine ! Mai nou, altarul este internetul şi video ca mera and realizatorul TV – predicatorul. * Famila e celula de bază a unei societăţi, da. Statul, ca structură gonflabilă în The History Mon ster, statul care o atacă, totalitar, o asupreşte, o dezbină , o înjoseşte, este paterasasinul. Massifi carea este la „ feminin”, deci cvasi isntinctivă, a supravieţurii speciei; se va răzbuna: recitiţi psiho logia mulţimilor, a lui Gustave le Bon. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Anton Vasile IEŞEANU Priviri liminare: Dan Lungu - Cum să uiţi o femeie

an Lungu este un scriitor moldovean, molcom la vorbă, cu un umor hâtru şi sănătos, născut la Botoşani în 1969 , profesor de sociologie la Universitatea „Al. I. Cuza” . Şia început cariera de scriitor cu o primă carte de proză scurtă, intitulată „Chetă la flegmă”, editată pe banii săi, fiind republicată apoi de Polirom în 2008, sub titlul „Proză cu amănuntul.” Dan Lungu face sport când scrie şi scrie când face sport. Glumesc! Când scrie Dan Lungu se plimbă prin cameră. Atunci îi vin ideile mai uşor. Din scris şia făcut un destin căci, zice el „faptul de a fi scriitor, iar dacă nu mia salvat viaţa, i a dat sens, ceea ce este cam tot una.” Dan Lungu scrie mult şi citeşte mult, căci glumeşte el „dacă nu mai citesc pentru ce mai trăiesc?!” Nui uşor pentru o femeie, copii, ori celor din jur să trăiască în preajma unui scriitor. O recunoaşte şi Dan Lungu, dar şi eu care nus încă scriitor, căci în acele momente, spune el, „în primul rând trebuie să fiu singur, căci sunt atât de iritat, îmi caut ideile, îmi caut cuvintele şi nu sunt atunci deloc atent la cei din jurul meu.” * ** Ca să mă conformez dictonului publicitar de la te leviziuni „Pentru sănătatea dumneavoastră faceţi în fiecare zi o jumătate de oră mişcare”, de când a început această campanie, fac şi eu mişcare. Nu în fiecare zi, dar odată la două zile urc de alul Cetăţuia pe jos, până sus la mănăstire. De regulă, fac miş carea seara să am po ă de somn, dar întruna din aceste zile mam dus dimineaţa pe la zece. Am luato în marş forţat pe aleea din marginea pădurii Cetăţuia spre cartierul Frumoasa (numele i se trage de la biserica Frumoasa). Fac precizarea asta spre a nul duce pe cititor, cumva, gândul spre ispita de a crede că numele se trage de la vreo frumoasă ieşeancă. Pe la jumătatea drumului mă opresc doi bărbaţi din care unul tânăr, aproape imberb şi celălalt în vârstă, ambii îmbrăcaţi ele gant. Mă uit la ei, amândoi par a avea alură de intelectuali. „Vă rog, o jumătate de minut!...”, zice cel tânăr în vreme ce scoate din buzunarul paltonului, un mic poster în care se vede un coş cu mere roşii apetisante, un coş cu dovleci întrun lan de maci roşii, iar la marginea o sfântă familie de mulatri, în fundal doi elani. Mam prins încă înainte de a scoate posterul că cei doi sunt pocăiţi adventişti. În interiorul posterului, în formă de bro şură, scria despre cum în curând suferinţa va lua sfârşit. Mam oprit şi politicos am acceptat darul lor. Îndesândul în buzunarul de la geacă, leam zis, oarecum siderat de această coincidenţă: „Tocmai am citit cartea lui Dan Lungu Cum să uiţi o femeie, convins că toţi pocăiţii vor fi citito, la fel ca pe biblie, de vreme ce în cea mai mare parte autorul vorbeşte despre ei. Cei doi se uită la mine ca la o poartă nouă. Văzând că romanul lui Dan Lungu Cum să uiţi femeie nu a avut niciun ecou în rândul lor, iam salutat şi am plecat sămi fac mişcarea. O fi coincidenţă zic eu în gând sau e Planul lui Dumne zeu cum spun ei, în speţă Set pocăitul, profesorul de mate matică, unul din personajele romanului lui Dan Lungu, căci după el, întâmplarea asta, cu certitudine, făcea parte din planul Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Eu unul nu cred în această metamorfoză stoică a psihologiei tinerei generaţii. E adevărat că o fată de 14 ani nu va înţelege de ce Persida din Mara se emoţionează aşa repede şi îşi dă ochii peste cap şi nici un băiat de 16 ani, de ce Ladima din Patul lui Procust se sinucide pentru o semi-prostituată, dar nu cred că reacţia va fi de ridicare din umeri la dispariţia prietenei sau prietenului. Din coabitarea anterioară cu alcoolica Luana care îl obişnuise şi pe el cu „drogul zilnic ”, ai crede că acest indiferentism sunt sechelele alcoolismului şi nu reacţia unui ins normal“ Pag. 53

lui Dumnezeu, de parcă El nu are alte treburi, decât să facă planuri de întâlnire între oameni. Nu mă dau în vânt după preoţii ortodocşi care slujesc la doi stăpâni, care iau cu două mâini de la creştini şi nu dau nimic în s imb, dar nici după prezbiterii pocăiţii, care ademenesc proze liţi cu bazaconii de genul acesta că lumea în cu rând va scăpa de suferinţă. Mă face să cred căs la fel de idealişti ca portocalii care promi teau lapte şi miere cu sloganul „Să trăiţi bine!” Evident este o utopie, dar în care unii creduli mai şi intră. Numai omul disperat poate găsi la ei o oază de linişte sufletească. Condiţia prealabilă indusă ca să trăim întro societate bucolică fără suferinţă este ca toţi să ne pocăim. Spun toate acestea fiindcă Andi, personajul principal, ziarist de investigaţii întro anume urbe din Moldova pe care noi o ghicim care este, ajunge, după planul lui Dum nezeu, să fie găzduit de un pocăit în apartamen tul său . Ei bine, pocăiţii ăştia pe care iam întâlnit, ar fi trebuit să s imbe posterul, să facă măcar colajul cu specific mioritic: bărbatul, femeia şi ela nul sunt prea din preeriile vestului sălbatic. Asta nu cade bine la sufletul omului mioritic, dar se pare că, lipsiţi de imaginaţie, preiau mecanic ce le dă de la centrul adventist american . Ziaristul Andi are marele noroc sau ma rele ghinion ca, la un ef zdravăn cu votcă, la Vera o moldoveancă de dincolo de Prut, so cu noască pe Marga, o superbă fată „cu cărniţa moale”, care provenea din fosta aristocraţie co munistă. Cu Marga, Andi coabitează un an şi ju mătate, după care fata dispare subit, lăsândui doar un bilet de adio anume că va înţelege el mai târziu asta, fără alte explicaţii. De remarcat că romanul lui Dan Lungu nu mai foloseşte numele, ci doar prenumele Andi, Marga şi o să vedem de ce această lipsă a nume lui, când se ştie că literatura uzitează de nume şi prenume ca: Vitoria Lipan, George Demetru La dima, Ilie Moromete, Fred Vasilescu sau Man Pleşa. Ei bine, fata vrând să afle dacă iubitul îi este fidel îi mai făcuse o farsă similară, dar cum el băuse ceva cantităţi de bere, a căzut în pat şi a adormit, nesimţitor la dispariţia ei. Văzând atâta nesimţire din partea lui Andi , fiindui frig în dulapul în care sa ascuns, Marga a ieşit şi sa cuibărit în spatele lui. Dar de data asta a dispărut real şi definitiv, fără o cauză anume, fără un motiv. Cum să dispară aşa pur şi simplu, ca Elodia ?

Pag. 54

Încercările lui de a o găsi sau lovit ca de un zid al tăcerii. Şiatunci ce face Andi? Fumează şi bea bere. Acasă găseşte o bucăţică de smoală, pe care Marga o mesteca ca pe ewing gum şi la fel, cum lui Proust (În căutarea timpului pier dut) , o madlenă(brioşa) ia provocat un palim psest al memorie, lui Andi, obiecte deale ei, găsite din întâmplare îi induc în memoria in voluntară o imagine sau alta a Margăi din varii momente ale coabitării. Că a făcut parte din aristocraţia comunistă este argumentat şi de faptul că Marga se mută la el cu un geamantan plin cu cosmetice, între care cea mai uzitată cosmetică este uleiul de jojoba. Dar cum poate o fată, care provenea din aristocra ţia comunistă să mestece o bucăţică de smoală? Ei bine, femeile pot mesteca orice gumă de şters, un creion, un stilou , unghiile şi câte altele, iar bă ieţii învârt două bile din pâine, precum Antonio colegul lui ziarist care se joacă cu ele şin buzuna rul de la pantaloni , inducând celor din jur că ar face mai degrabă un gioco del mano, decât că ar învârti două bile din miez de pâine. Aceste apu cături nu ţin de educaţia comunistă sau democra tică, ci de o anume , probabil, anxietate. În pofida faptului că a făcut parte din aristocraţia comunistă, unde regulile în privinţa educaţiei se xuale instaurate de etica socialistă, dar şi de pă rinţii obtuzi şi dogmatici, erau draconice (sau poate tocmai din acest motiv), Marga nu era o in ocentă. Când joaca ei se reducea doar la privitul de sus din apartament, de la fereastră, la jocul co piilor, dorinţele de a relaţiona cu semenii devin copleşitoare. Refularea jocului îşi are consecinţele ei nefericite. Ei bine, Marga, puberă fiind, în isă în turnul de fildeş al eticii comuniste, nu are decât o singură posibilitate de a se juca cu alte fete sau băieţi de vârsta ei, anume tot cu un copil din aristocraţie comunistă. O cunoaşte pe Taina, o fată de aceeaşi vârstă, cu care se împrieteneşte şi are o scurtă relaţie safică, iar în perioada pu bertăţii. Drept urmare dispariţia Margăi, ar putea avea şi o motivaţie homoerotică. Pentru a nui mai întâlni la tot pasul obiecte care îi aminteau de ea, dar mai mult pentru neplata iriei, cauză pentru care proprietarul îl invită la plimbare, Andi îşi îndeasă lucrurile în două geamantane şi îşi ia tălpăşiţa în căutarea unui alt culcuş. Peregrinările lui Andi te duc cu gândul şi la ipostaza personajului picaresc de la începuturile literaturii în care eroul trece prin mai multe medii sociale – ca de pildă, în cazul lui, prin aceea a zia riştilor şi a pocăiţilor. În planul lui Dumnezeu, Andi era programat să ajungă cu bagajele sale Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

în casa profesorului de matematică, pocăitul Set. De ce a dispărut Marga? Ei bine, cei găsesc personajului ca minus este această indiferenţă in terioară stoică faţă de dispariţia prietenei sale. Suferă dar nu se agită, nu disperă că prietena lui, iubita lui şi, posibil, viitoare lui nevastă a dis părut subit, fără explicaţii. Aşa o fi generaţia tânără, miam zis, o ge neraţie care crede, la fel ca stocii greci că ceea ce se întâmplă unui individ nu depinde de sine. Dacă e vorba deaşa, Dan Lungu a intuit bine această lipsă de dramatism a noii generaţii. Tinerii nu mai dramatizează existenţa, nu mai suferă, nu se mai manifestă sadomaso ist. La tot dramatis mul funciar al generaţiilor trecute, tinerii ridică din umeri, rămân indiferenţi la dramele vieţii lor. Andi este lipsit de patetism, deşi fumează, afectat doar de prezenţa Margăi ca un epifenomen, de clanşat de memoria involuntară, la vederea unor obiecte deale fugarei şi nu de dispariţia ei. Eu unul nu cred în această metamorfoză stoică a psihologiei tinerei generaţii. E adevărat că o fată de 14 ani nu va înţelege de ce Persida din Mara se emoţionează aşa repede şi îşi dă o ii peste cap şi nici un băiat de 16 ani, de ce Ladima din Patul lui Procust se sinucide pentru o semi prostituată, dar nu cred că reacţia va fi de ridicare din umeri la dispariţia prietenei sau prietenului. Din coabitarea anterioară cu alcoolica Luana care îl obişnuise şi pe el cu „drogul zilnic ”, ai crede că acest indiferentism sunt se elele alcoolismu lui şi nu reacţia unui ins normal. Impresia pe care o lasă personajul princi pal este că este dominat de femeie, că trăieşte in fantil sub influenţa acestora. Luana este internată de părinţi, în spitalul de psihiatrie pen tru dezalcoolizare, Andi îşi revine ca prin farmec din alcoolism. Motivele fugii Margăi pot fi multi ple. Autorul lasă până la capăt cititorului să afle misterul. Marga a trăit pe picior mare în comunism. A fost fiica unui aristocrat comunist, unul care făcea parte din nomenclatură. Cum sar putea adapta acum să trăiască întro garsonieră mi zerabilă cu un ziarist pârlit la buzunare, băutor de bere ? Sau poate a fugit spre a avea o aventură erotică. Faptul că prima ei „trezire” a fost cu o fată… şi după cum se spune că, „prima trezire” a eroticului nu se uită niciodată, o fi găsit o altă fată sau a regăsito pe Tatiana, fosta ei colegă. Nimic din toate acestea. Misterul se dezleagă, ca în deux ex ma ina, la sfârşit. Mulţi vor spune că romanul Cum să uiţi o femeie face parte din literatura de consum. Nici autorul nu cred că tăgăduieşte acest lucru. Dan Lungu a făcut un Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

lucru mare. Autorul călăreşte bine pe acest Pegas consumist. Să nuşi în ipuie cineva, nici măcar din cei rău intenţionaţi, că literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură citită de un mare segment de populaţie. Cărţile lui Dan Lungu şiau câştigat cititorii, fiind traduse în zece limbi europene: franceză, germană, italiană, spaniolă , poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă. Cum să uiţi o femeie poate fi numit un roman happening cules direct din contactul cu publicul, happeningul fiind o mişcare artistică care ia amploare şi are drept caracteristică rea litatea accidentalului, spontaneitatea comporta mentului personajelor şi descrierea banalităţii cotidiene. Dacă este aşa, Dan Lungu a încălecat bine pe acest bidiviu nărăvaş, numit literatură de consum. Chiar dacă trădează literatura mare, lite ratura de consum se vinde bine. Chiar dacă re fuză metafora, iar dacă este antipoetică, literatura de consum este citită. Scris în formula romanului auctorial, autorul se suprapune personajului principal, când interve nind el în narare când lăsândul pe Andi săşi depene povestea. Scriitorul literaturii de consum renunţă la latura conotativă şi se axează pe cea denota tivă pe scrierea directă, precisă , decodată. Au torul renunţă la nume şi numeşte personajele doar cu prenumele, adeseori, doar diminutive Andi, Marga, Bodo, Antonio, etc. În societatea de consum a scrie literatură, înseamnă a vinde. Asta e regula de aur. Cartea , la fel ca albina, trebuie să producă. Spectacolul societăţii de consum este eroticul, trupul gol, violenţa, drogul, beţia, exo ticul şi ca atare subiectele sunt reasamblate şi re mixate. Cine scrie o literatură de muzeu acolo ajunge; cine scrie o literatură de expoziţie vinde. Consumatorul de literatură este un hedonist. În această nouă ofensivă literară de cap tare a cititorilor (nouă pentru noi românii), Edi tura Polirom a apucat taurul de coarne, axânduse pe literatura underground de consum. Criticii preconizează o industrie literară viitoare în spaţiul mioritic, la fel de explozivă şi înfloritoare, ca şi cea muzicală. Dan Lungu e pe cal, calul e pe val, Dan Lungu cântă la caval, Dan Lungu cântă la cavalul care pune în miş care valul industriei literaturii româneşti. Căci literatura, fără îndoială, a devenit o industrie a spiritului. Cine vrea să se înscrie în noua para digmă literară?

Pag. 55

Daniel NICOLESCU

Hierofanie omaneză

“ Prin hierofanie se manifestă și complementaritatea timpului sacru, echivalent cu eternitatea, cu timpul profan, ireversibil, însemnând devenire: Cândva, lumina venită din soare/era un paliativ/dar despre acele vremuri nu mai știe nimeni/chiar și pietrele au pe deasupra/giulgiul altei istorii./Pe muchia timpului se întrezărește/marginea dospită a unei oglinzi/peste ea trec stranii cuvinte/în colonii de lumină bălaie (Trecerile timpului). O nostalgie a Paradisului, pierdut odată cu căderea în timp, bântuie universul liric din Oman; ...”

Pag. 56

șa cum Iisus Hristos, biruitor în confruntarea cu ispitito rul, este slujit în pustiu de către înger, poeta Camelia Iu liana Radu este ajutată de har divin și inspiraţie, (scriind volumul de poeme, intitulat Oman, apărut în 2012 la Editura KartaGraphic, din Ploiești), să intuiască, cu sufletul ei de artist sincretic, că deșertul, în care a vieţuit o vreme, poate fi un loc pro pice revelaţiilor; ea descoperă că sacrul se manifestă prin hiero fanii, iar acestea, la rândule, întemeiază ontologic lumea. Folosinduse de elementele, în aparenţă profane,deșertul, nisipul, cămilele și curmalii, arborele de tămâie, plaja, povestea săgeţii, toiagul, orașele și palatele, istoria și credinţele oamenilor, femeia deșertului, miresmele și culorile specifice locului, autoa rea realizează prin imagini originale un spaţiu liric în care acestea încetează să mai aparţină profanului, iar sacrul poate fi trăit și ca transcendent, și ca imanent, stări contrare ce dau nastere , prin cele patru secvenţe lirice ale cărţii (Peisaje din Oman, Povestea deșertului, Fire de nisip, Confesiuni) unei tensiunei lirice pa radoxale din care ţâșnește poezia, născătoare de vise în cuvinte (Plimbare prin Matrah, noaptea) Deși nu transpune grafic im aginea poetică, cele 33 de cro iuri, aparţinând autoarei, sensul/sugestia poemelor intră în rezonanţă cu semantica des enului, creând cititorului momente superbe de reverie și încân tare estetică. Ralitatea ultimă și beatitudinea, la fel ca în Coran ,natura readusă la starea originară a fiinţei sunt poemizate/trăite în ter meni de grădină: Binecuvântate sunt stelele prezentului/când stau de veghe în nisipuri./Desenate între munţi,/semnele lor zămislesc albe gră dini/ale păcii/în care foșnesc proaspete/proiecte (Sharia); Priveam gră dinile nopţii/cum scăpărau și ardeau bucuria/înfoiate/de parcă lumea creștea/în fiecare felinar aprins (Plimbare prin Matrah, noaptea). Aidoma misticii creștine, poeta mută simbolismul rodii lor în plan spiritual, asociindul cu dispoziţia aproape magică a cuvintelor, care aduc în mintea receptorului o suită de ecouri, ce des id o largă vedere o iului interior și, exaltând spiritul ,îl ri dică deasupra lumii materiale: umbra în povești e asul printre rodii de cuvânt,/stele de vrăjit adâncul are magul în cuvânt ( Arabesc); Fără cuvânt/nici o pasăre/doar pietre uriașe/povârnite/în oala deșertului (Fire de nisip3). Sărutarea dintre cuvânt și natura umană, ca simbol al întrupării, sugerează ideea că hierofania nu indică un sens unic, așa cum pare la prima vedere: Șal cu model omanez (.......)sărut/ brodat cu soare pe o faţă/ (.......)/Când îl întorc/scriu pe cer poeme/te em/sub acoperișul unui sărut /cuvintele încolţesc galaxii. Ştim că la început a fost Cuvântul, acel Cuvânt care de vine sinonim cu creaţiunea, cu eternitatea : Cuvântul tău să fie al eternităţii (Învăţătorul). La Camelia Iuliana Radu Cuvântul de vine sinonim cu duhul său, deci cu ceea ce simte, iar în cele din urmă cu gândul său, devenit poezie prin transfigurarea realităţii, a profanului întro zonă de sacralitate prin aceeași hierofanie.Po vestea deșertului ne învaţă, dacă poezia ne poate învăţa ceva,că nu există o mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

opri scurgerea timpului, decât puterea de a ordona visuri și de a le întrupa prin Poveste. Lumea trecă toare se resoarbe, ca o vrajă, în Poveste, oferindu ne iluzia de a avea ce nu avem, dar mai ales de a fi ceea ce , în realitatea profană nu suntem: Azi/ramele scrîșnesc și se sparg/din ele se revarsă pietre și ramuri de curmal/nisipul/în care a rămas lumina/și o voce ne cunoscută/povestind (Despărţire de Nizwa). Visul, ilu zia, realizează comunicarea dintre sacru și profan, trecerea obiectului în hierofanie devenind transubstanţiere: Cufărul nopţii se des ide,/șiraguri de iluzii/zornăie în palme/cumpărători știutori se toc mesc/pentru un vis ( Bazar); arome rare înnoadă/aerul cu funde înstelate/pe creștetul viselor/cântec de mir (Al Sawadi); La marginea nopţii/întâlnesc marea/cu spatele la ţărm o găsesc/atât de fragilă de parcă/e doar în i nare/și vers (BandarAl Jissah). Eul liric al Cameliei Iuliana Radu are o im perioasă nevoie de a se instala în structura cosmică a fiinţei, nevoie ilustrată prin încercarea recuperă rii și consacrării legăturii dintre microcosmos și macrocosmos, dintre om și univers. Cosmomorfis mul se manifestă prin dorinţa ardentă de a sta de vorbă cu îngerii, creaturi în care apare deja desăvârșită transformarea vizibilului în invizibil, proces hierofanic prin excelenţă: aș sta /sub poleita cupolă/de vorbă cu îngerii/până la răsărit (Al Sawadi); Un înger bătrân/sădește seminţe în nisip./ (........)În Sa lalah,/Dumnezeu lăcrimează/din arborele de tămâie/doar cer albastru (Salalah). Prin hierofanie se manifestă și complemen taritatea timpului sacru, e ivalent cu eternitatea, cu timpul profan, ireversibil, însemnând devenire: Cândva, lumina venită din soare/era un paliativ/dar despre acele vremuri nu mai știe nimeni/ iar și pietrele au pe deasupra/giulgiul altei istorii./Pe mu ia timpu lui se întrezărește/marginea dospită a unei oglinzi/peste ea trec stranii cuvinte/în colonii de lumină bălaie (Tre cerile timpului). O nostalgie a Paradisului, pierdut odată cu căderea în timp, bântuie universul liric din Oman; se produce nediferenţierea originară, sterilă, întinderea superficială simbolizată în Islam de Deșert. Poeta simte dureros cum Omul devine un orb ,incapabil să întrezărească Fiinţa divină as cunsă înăuntrul aparenţelor domestice.Liniștea, care cade grea peste lume, devine un preludiu al des iderii spre revelaţie, un adevăr primordial, prin care Fiinţa poate regăsi starea adamică dintru începuturi: Glasurile se topesc fără amintire,/nici firele de nisip de sub pași/nu se aud,/ești singurul locui tor de pe Terra,/ești primul .Tăcerea poate conferi lu crurilor măreţie și poate reînvesti Omul, desacralizat, comparat cu casa mobilată greoi, în ghesuită de cultură, cu atributele divine, dăruite acestuia la Facere: tăcerea ești iar tu,/Devii fântână Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

înecată în cer, din care urcă zvonurile/începutului (Plaja Sha ial Qurum – versiunea pentru europeni). Puterea de simbolizare a culorilor se aso ciază fericit cu sentimentul de dezmărginire, ca experienţă interioară provocată de întâlnirea cu spaţiul omanez. Pescarul, ca apostol alDomnului, Mai tânăr ca oricând, albastrul va locui în el/peștii vor veni singuri/fără năvod .Albastrul, cea mai imate rială dintre culori, sugerează drumul fiinţei către infinitul, în care realul, printrun demers hierofa nic, se transformă în imaginar. Culoarea verde, asociată cu Islamul, este glorificată în monumentele religioase ridicate de strămoși în deșert, iar pentru creștini conotează ideea de speranţă: Palmele mele sunt pasărea/cu pene de vânt/născocește toate atingerile zilei/Unele albe,/......../Am atingeri albastre, amestecate

nostalgic/sau verde mugur indecis,/Sunt și atingeri de foc sau tăcere,/dragoste pentru tine,/ măiastre pene negre de cerneală,/aduse în scris./Gri citadin, de prin pieţe și târguri,/......../ (Culori pentru pasărea depărtă rii). După cum se poate lesne observa, la poetagra ficiană, culorile – albastru, verde, negru, gri implică o exprimare cromatică a trăirilor, lucrurile spirituale fiind întrupate în semne vizibile. Ultima secvenţă intitulată Confesiuni este un elogiu adus pere ii bărbatfemeie, în care fie care, printro iubire mistcă, este capabil să trăiască viaţa celuilalt: Bem amândoi aceeași cafea/a ta amară, a mea dulce/sorbim diferit/tu vrei fierbinte/eu mai rece,/tu pui lapte/eu prefer simplă/....../între două mări/una de apă și alta de nisip/un poem e ivoc (Gus turi). Hierofania sugerată de poemele Oman(ului) ne propune, nouă cititorilor, un acolo spaţiul arab real situat întro zonă imanentă și un aici etern, situat în transcendentul din noi.

Pag. 57

Ioan MITITELU

Clopotele

“Simţi nevoia să facă totuşi ceva, să facă ceva pentru atâţia morţi. Ce? A, da, să tragă clopotele, asta trebuie, pentru morţi trebuiesc trase clopotele . Îşi aminti ceva, se întoarse înapoi greoi, clefăind cu cizmele de cauciuc prin noroiul cleios ca o pastă galbenă şi se îndreptă spre manivela barierei mecanice, dădu la o parte piedica şi începu s-o învârtă. Odată cu aceasta cele două clopote care prevesteau sonor închiderea şi deschiderea barierei începură să sune înalt şi melodios. Ridica şi cobora bariera ca fălcile unui foarfece uriaş iar sunetele acelea începură s-o învăluie asemenea clopotelor unei catedrale.“

Pag. 58

erul parcă se lipise de pământ. Prin ploaia deasă care cădea ca un fuior neîntrerupt de abia se vedea tabla al bastră de un dreptunghiular cam aproximativ pe care se zbăteau litere de un alb stins însemnând locul unde trebu iau să oprească trenurile ce veneau rar, parcă în silă şi plecau mai departe înainte de a se stinge ecoul scrâşnetelor prelungi, metalice, ale frânării. Cantonul pipernicit, străjuit de plopul secular crescut asimetric spre acoperişul roşu de ţiglă părea printre picăturile ploii parcă şi mai mic şi neînsemnat ca o moviliţă cenuşie plantat aici aiurea şi neconvingător de mâna cine ştie cărui vântură lume la locul popasului de o clipă a marilor trenuri. Doi oameni, momâi negre înghesuite de ploaia înaltă, purtau un fel de targă prelungă cu contururi neregulate. Căl cau încet şi poticnit ca şi cum de fiecare dată ar fi vrut să se apropie de pământul mustind de apă ca întrun gest de în i nare către cine ştie ce zeu păgân. Poate din partea de unde înaintau ei, sau poate de aiu rea se auzi un vaiet stins, prelungit peste şes până spre pădu rea de sălcii, încremenind acolo laolaltă cu ultimele licăriri ale zilei înecate de ploaie stârnind sufletele păcătoşilor pierduţi la vreme de iarnă în rătăcirea fulgilor mulţi, când această câm pie devine un coşmar. Se opriră la uşa cantonului şi cel din faţă bătu în uşă cu piciorul fără să lase din mână targa. De dincolo de uşă un glas de femeie cu mlădieri plăcute ca un început de cântec în trebă: „Cinei acolo?” şi neprimind nici un răspuns des ise larg uşa, rămânând cu o ii larg des işi, iscoditori, căutând să deosebească în întunericul ce se înstăpânise afară cine sunt cei din faţa sa, apoi fără nici un rost făcu un gest ca şi cum ar fi arătat ploaia căzând de sus, sau poate coroana plopului se cular înalt de lângă fântâna cu găleată. Voi să zică ceva, re nunţă şi se dădu la o parte făcândule loc să intre. Grupul intră fără să zică nimic în încăperea nu prea mare cu miros de fum de ţigară, hârtie de ziar mucezită şi încă ceva nedesluşit, un miros care rămâne de obicei în încăperile unde vin şi pleacă zeci de oameni fără săi intereseze nimic de locul unde stau o parte din viaţa lor, fie cât de scurt ar fi timpul popasului lor aici. Puţine obiecte aşezate aproape la întâmplare arătau că aici trebuie săşi facă zilnic activitatea nişte oameni. O masă cu colţurile roase demult, un registru soios cu colţurile îndoite, două telefoane cu coarbă poate de pe timpul războiului mondial şi o găleată de zinc lângă care se odihnea o cană smălţuită şi o bancă grea de stejar lustruită de atâţia oameni care sau odihnit pe ea, era tot mobilierul din cameră. La capătul băncii un om îmbrăcat nepotrivit cu ano timpul, jegos şi neras, părea că dormitează cu fruntea sprĳi nită de un băţ noduros rupt din cine ştie care gard. Cum stătea aşa nemişcat, la prima vedere, părea că face şi el parte din mobilierul încăperii. Cei doi îşi dădură glugile şiroind de apă peste cap şi Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

atunci se văzu că primul era un bătrân butucănos cu o figură comună, iar cel deal doilea era o fe meie micuţă la statură, de vreo treizeci de ani, cu cearcăne mari vineţii sub o ii stinşi parcă de o su ferinţă atroce. Vru să mulţumească dar gura îi ră mase încleştată şi două lacrimi mari se rostogoliră repede şi se uniră sub bărbie cu bobiţele de apă care se scurgeau de pe de pe gluga încă şiroind de apă. Un geamăt surd se auzi ca o înfiorare de sub învelitoarea cauciucată, un geamăt carei făcu pe toţi să tresară. Cel care dormita la capătul băncii de lemn se ridică brusc printro zvâcnire nefi rească, îşi avântă capul uscăţiv acoperit cu o că ciulă tărcată de ied şi zise cu o voce stridentă: Cazul cu ure ea trebuie luat numai în sensul său simbolic apoi se aşeză şi îşi răsturnă iar fruntea pe băţul său noduros. Femeile se întoarseră spre el privindul ca peo arătare ivită din cine ştie ce capriciu al naturii tocmai acolo în mĳlocul lor în acel canton aflat parcă la capătul lumii. Femeia de la canton, cu o spaimă nedisimulată în o ii măriţi, zise cu o voce străină din care tentele de cântec dis păruseră complet: „Am crezut că este mut, până acum nu a scos nici un cuvânt, numai dădea din cap. nici să mănânce nu a vrut. A o fi vreunul din acei învăţaţi bătuţi de soartă care din prea multă carte o fi luat o razna. La dat aici din tren conductorul de la ulti mul tren de aseară, un bucureştean negricios şi rău al dracului. La îmbrâncit din tren şi mia strigat rânjind greţos cu dinţii lui lungi şi îngălbeniţi: „Ia l cucoană săţi ţină de urât la noapte”. Un bătut de soartă, astai, con ise ea o ând. Femeia venită, rămasă cu mâna la gură şi cu o ii aţintiţi la cel de pe bancă îşi mută privirea cu o oarecare teamă spre targa rămasă jos din care apa şiroia întrun pârâiaş sinuos pe mozaicul uscat. Vorbi ceva repede la ure e femeii de la can ton din care nu se auzi mai nimic totul fiind aco perit de şiroirea neîntreruptă a ploii de afară. Aceasta repetă întrun târziu ca pentru sine „Can cer… Doamne” apoi cu o grabă la care nu teai fi aşteptat de la trupul acesteia destul de voluminos, dădu jos găleata de pe scaun, atinse umărul jego sului care se ridică deodată în picioare şi strigă ară tând cu degetul spre un ungher întunecat şi înţesat cu pânze de păianjen ve i: „Ceea ce susţii dum neata face parte din condiţia generală a fiinţei umane” , se lăsă greoi pe scaunul oferit şi adormi parcă din nou brusc. Femeia de la canton luă de pe scaunul ei o pătură uscată o întinse cu gesturi ferme pe banca de stejar şi ajută pe cei doi ca să pună targa pe Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

bancă. Omul de pe targă gemu de câteva ori slab ca de pe altă lume. De sub învelitoarea de pânză cauciucată lunecă o mână galbenă pe care femeia ce venise cu el se grăbi să o bage la loc. După un timp, dădu deoparte învelitoarea de sub care apăru un bărbat slab, galben, cu nasul ascuţit de boala necruţătoare şi care dacă nu ar fi gemut din când în când făcând săi freamăte nările aproape străvezii, ai fi crezut că este mort demult şi numai o minune mai ţine toate părţile compo nente ale corpului legate între ele ca să nu plece care, încotro precum la o jucărie mecanică a cărei legături tainice au fost desfăcute de un copil ob raznic. Bătrânul care cărase până aici targa, ră mase sprĳinit de sobă uitânduse undeva în gol, scormonind cu unghia o pată imaginară de pe te racota înnegrită de vreme. Femeia care venise cu el rămase un timp uitânduse lung la omul ei întins acolo pe banca tare, apoi încet ca şi cum nişte re sorturi interioare ar fi cedat se lăsă în genun i pe mozaicul rece şi îşi lipi obrazul de mâna galbenă care ieşise iar de sub învelitoare şi spânzura în jos. Nu plângea, începu să vorbească greu, fie care cuvânt parcă venea din străfunduri şil lepăda aşa de la sine întro doară de parcă nu ar fi avut ce face cu el, fiind prea mult frământat pe toate feţele şi cu timpul ajunsese să fie golit de sens înţelesul fiind poate pierdut undeva în lungi ore de veghe. „Mi lau dat de o săptămână de la spital, au zis că trebuie să moară acasă dar el nu a mai vrut să stea, spunea mereu că trebuie să plecăm din nou, şi vorbea mereu, mă ruga întruna, aşa că am plecat. Şi ce ploaie, nu cred să se mai oprească, de trei zile curge mereu, iar el striga mereu ca săl duc oriunde, că va trăi, acum nu mai zice nimic, doar geme”. Se ridică în picioare şi întrebă: Când vine primul tren? Nu vreau să moară aici, dacă tot e să moară, să moară întrun pat ome nesc, fie iar şi de spital. Cantoniereasa îşi în toarse o ii spre telefonul negru şi mut de pe masă ca şi cum dintracolo ar fi putut să vină un ajutor nesperat apoi zise încet: Nu mai vine nici un tren, apa a trecut peste calea ferată lângă staţia vecină şi a spălat terasa mentul luând piatra. Au rămas şinele suspendate încât nu mai poate trece nimic. Şoseaua este cam la vreun kilometru pe la marginea satului vecin dar de aici şi până acolo este peste tot numai o apă, este inundat şesul de nu se vede decât para petul podului. „Omul trebuie să aibă sufletul curat ca la fa cerea lumii, un fond în care să se reflecte realitatea în toată măreţia sau decăderea ei”. Omul cel ciudat

Pag. 59

de pe scaun se trezise din nou vorbind tocmai acum când toţi uitaseră de el. Bătrânul râcâia mai departe cu unghia marginea teracotei. Muribundul tresări violent, apucând cu degetele descărnate marginea băncii, s iţă un efort de parcă ar fi vrut să se dea jos, apoi mânai căzu moale pe piept. Cu sforţare o aduse şi pe cealaltă, o ă uşurat ca după un mare efort, adânc şi totodată atât de straniu încât celor două femei li se păru că trecuse cineva pe lângă ele, o umbră nedesluşită care se pierdu în noaptea neagră de afară. Ceva fâlfâi grăbit pe deasupra acoperişului spre fântână scoţând un sunet strident de pasăre de noapte. Pentru câteva momente le era teamă şi să respire. Femeia se repezi la bărbatul ei şi strigă cu un sunet ascuţit parcă neomenesc: Octave nu muri mă, lasă să se facă ziuă, mergem la spital, acum mergem… ipătul ei îl scoase iar din amorţire pe ciu datul de pe scaun care strigă spre geamul şiroind de apă „Trebuie să răspunzi cu biologicul unei

lumi care ţine atât de mult la biologic, incapabilă săşi sacrifice o parte din concret pentru o idee…” Pe când acesta se aşeza din nou pe scaun re luânduşi aceeaşi figură imobilă, femeia de la can ton făcu un gest semnificativ cu mâna în jurul ure ii, adică sărmanul este cu minţile pierdute. Cealaltă femeie se ridică deodată dreaptă cu o ii aprinşi de o lumină intensă, zise: „ Aveţi o lumâ nare, am plecat de acasă fără lumânare. Credeam că dacă plec aşa no să moară. O ii i se opriră asu pra lămpii ve i cu petrol tip CFR care făcea poate

Pag. 60

de un veac serviciul la acest canton. Lampa, daţimi lampa şi fără să aştepte să io dea cineva, luă lampa ceea ve e de metal în negrit şi încerca so pună între mâinile omului ei. Femeia parcă nu mai avea astâmpăr, făcea mişcări dezordonate, îşi plesnea fruntea, se lăsa pe vine în faţa băncii şi imediat ridicânduse, uitânduse bui măcită prin încăpere. Deodată se repezi la bătrânul cu care venise şi care acum ronţăia un măr scos de cine ştie unde. Îl zgâlţâi aşa de tare şi neaşteptat încât bătrânul uită să mai înghită bucata de măr muşcată şi căscă nişte o i mari alburii în care se citea un fel de spaimă amestecată cu o mare ne dumerire. Femeia ţipă: Ce stai aşa, dute şi trage clopotele, trebuie să fie vreo biserică pe aici pe undeva, trage clopo tele, auzi? Cantoniereasa se uită de la unul la altul destul de liniştită în aparenţă şi zise cu glasul ei puţin cântat: Biserică este în satul de la şosea dar între noi şi sat sunt apele, pe o asemenea noapte, cu apele astea învolburate nimeni nu ar ajunge acolo. A te duce înseamnă moarte curată. Întrun an cu ape tot aşa, a luat o căruţă cu cai cu tot de au găsit o, hăt devale la marginea sălciilor. Pe căruţaş nu l au mai găsit, o fi rămas îngropat în mâlul şesului acesta. Crezi că degeaba urlă uneori câinii noaptea pe întinsul lui? Femeia rămăsese cu o ii larg des işi, aprinşi ca dea friguri, se mai uită odată la omul galben ca de ceară de pe bancă şi des ise cu o mişcare smucită uşa. Din câţiva paşi se pierdu în noapte. Cantoniereasa se răsuci întrun picior spre uşă făcu un pas şi apoi în faţa hăului negru ce se căsca în dreptunghiul uşii voi parcă să dea îndărăt. Ploaia suna şi mai îndrăcit, miile de picături de apă se spărgeau cu plesnituri mici şi seci pe mozaicul de la intrare, numai undeva departe se auzeau paşii grăbiţi ai femeii ce alerga tot mai departe în noapte. Strigă la bătrânul careşi mânca mai de parte mărul: „Ai grĳă să nu se răstoarne lampa ceea că ardeţi cu toţii aicea de vii. Eu mă duc să o aduc înapoi , nu este nevoie să moară şi ea. Se re pezi pe urmele femeii. Primele picături de apă o biciuiră nemilos peste faţă, noaptea o înghiţi hul pavă, cu fiecare pas i se părea că se cufundă un deva tot mai jos pe un povârniş repede. Din fugă era să dea peste colacul de beton al fântânii, îl ocoli şi după ce simţi pietrişul drumului sub picioare îşi ascuţi auzul şi se luă după sunetul paşilor femeii de dinaintea sa. Deodată plesnetul ploii nu se mai auzi, nu Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

se mai auziră nici paşii femeii şi doar ceva ca o ne linişte i se strecură în tot corpul. O cuprinse frica şi de abia atunci auzi cu o acuitate extraordinară vuietul acela imens, al apelor ce se rostogoleau în întunecime, iar lângă picioarele sale. O ii de acum obişnuiţi cu întunericul deosebi ca o întin dere alburie apele care cuprinseseră şesul, ici şi colo se vedeau ca nişte umbre întunecate buşteni, căpiţe de fân, plase de gard care erau duse la vale, acolo unde mai mult se ghicea ca o dungă mai în tunecată, pădurea. Strigă ascuţit de frica ceea animalică, pro fundă cei paraliza corpul: „Hei, întoarcete” şi în mintea ei sau aievea se auzi ecoul ca o răstălmă cire, estompat de înălţimi ascunse. Îşi forţă o ii ca să observe până mai departe dar picăturile căzute pe frunte cădeau şuvoi în o i. Ieşise în grabă fără săşi ia pe ea impermeabilul de ploaie pe carel avea întotdeauna în camera de serviciu. O buturugă lungă şi negricioasă veni adusă de apă iar lângă picioarele sale şi pentru o clipă i se păru că recunoaşte silueta femeii de abia ple cate. Scoase un ţipăt de groază, se clătină aproape să cadă, apoi fugi cu paşi grei spre cantonul ce o aştepta cu uşa des isă conturând un dreptunghi de lumină asemenea unui liman plin de viaţă. Urcă treptele vĳelios şi intră precipitat în camera de unde i se părea că lipsise o veşnicie. Bătrânul acela stătea tot acolo sprĳinit de sobă iar omul acela murdar, neras, îşi trăsese scau nul lângă bancă,îşi pusese băţul pe jos şi acum ţinea cu amândouă mâinile lampa între mâinile muribundului care gemea încetişor. Cantoniereasa stătu un timp cu corpul aplecat spre înainte, fără să se aşeze pe scaunul său dintre cele două tele foane. Respira greu ca după urcarea unui munte. Îşi trecu mâna peste faţa şi părul udat de ploaie ca pentru a mai îndepărta din apa care o udase din belşug. De abia acum începu să înţeleagă că jego sul vorbea de data aceasta cu un glas liniştit, fără modulaţie dar cuvintele treceau pe lângă ea fără sens. „Nu orice om a înţeles de ce Van Gogh şi a tăiat ure ea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plăsmuite, inuite de hi mere, un certificat al libertăţii spirituale”. Bătrânul care până atunci nu spusese nimic, zise cu un glas gros, dogit: Tu de ce nuţi tai o ure e, hai? Cantoniereasa parcă simţinduse datoare să ia partea celui mai slab zise, „ Lasăl în pace şi aşa este întro ure e” dar tăcu deodată având senza ţia că a spus ceva care nu se cuvenea. Nu privise până acum pe omul care trăgea să moară, se uită la nasul său ascuţit, la o ii afundaţi în orbite cu Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

pleoapele atât de străvezii încât teai fi aşteptat ca să vezi prin ele limpezimile o iului. Fără veste la crimile o podidiră, se lăsă în genun i lângă bancă. Ce îngrozitor puţea nebunul, pară nu se spălase de un veac. Plânse îndelung şi de abia întrun târziu îşi dădu seama că nu plânge pentru ceva anume, pen tru omul acesta care de abia gemea, pentru femeia care era poate undeva moartă, plutind în apa gal ben, murdară, către pădurea de sălcii. Omul întins pe bancă începu să respire des şi gâfâit, frunte i se broboni, sau era numai o pă rere, aerul ieşea din plămâni şuierând. Jegosul adormise iar cu mâinile pe lampă. Cantoniereasa îşi luă impermeabilul apoi plecă încet cu paşi cal culaţi parcă. Se liniştise acum, o linişte înaltă ce nu izbutea so tulbure nici zgomotul ploii, nici zbâr nâitul firelor de telefon ce treceau pe deasupra can tonului, nici apele care se rostogoleau în depărtare. Merse până la marginea apei ce se întindea tăcută venind de undeva către undeva de parcă ar fi vrut să împingă noaptea şi începu să strige: „În toarcete, nu are rost, o să mori şi tu” apoi stătea să asculte, dar numai glasul său îi stăruia în ure i. Două, trei lumini palide se vedeau undeva de parte, indicând locul unde era satul, pe povârnişul de la marginea şesului. Deodată i se păru că totul în jurul ei este mort, pe femeie o simţi aproape or ganic, că este moartă demult şi dusă undeva la vale, poate şi cei din canton nu mai sunt… Simţi nevoia să facă totuşi ceva, să facă ceva pentru atâţia morţi. Ce? A, da, să tragă clopotele, asta trebuie, pentru morţi trebuiesc trase clopotele . Îşi aminti ceva, se întoarse înapoi greoi, clefăind cu cizmele de cauciuc prin noroiul cleios ca o pastă galbenă şi se îndreptă spre manivela barierei me canice, dădu la o parte piedica şi începu so în vârtă. Odată cu aceasta cele două clopote care prevesteau sonor în iderea şi des iderea barie rei începură să sune înalt şi melodios. Ridica şi cobora bariera ca fălcile unui foar fece uriaş iar sunetele acelea începură so învăluie asemenea clopotelor unei catedrale. Bătrânul ieşi afară şi strigă: „ A murit, auzi, a murit”. „Cine a murit se întrebă ea, nu mai are importanţă, toţi mor, săraca femeie, şi apele acestea sunt atât de reci, va spune mâine oamenilor so caute şi so scoată la mal, sunt prea reci apele”. Auzi ceva, ascultă cu laure aminte şi de odată fu inundată de o bucurie imensă. De undeva din dreptul satului se auziră învăluitoare glasuri de clopote, plutind victorioase pe deasupra volbu rii apelor, împrăştiind noaptea, spărgândo în ţăn dări.

Pag. 61

Lucian GRUIA

Theodor Codreanu – Transmodernismul (Princeps Edit, Iaşi, 2011)

heodor Codreanu se dovedeşte unul dintre puţinii critici vizionari din liteartura noastră contemporană, pre vestind declinul posmodernis mului şi in staurarea transmoder nismului. Până la pre zentarea ca racteristicilor acestuia, criti cul porneşte cu o prezentare suc cintă a modernis mului, una mai vastă a postmoder nismului, cu care compară transmo dernismul, pentru ca în finalul ex punerii să reali zeze câteva analize con crete de lite rartură transmodernă şi nu numai. Primele două noţiuni menţionate sunt utilizate pentru anumite etape istorice parcurse, ideologii şi curente artis tice, iar a treia este propusă pentru următoarea, dacă omenirea va urma calea împăciuitoare pro pusă de aceasta. Specificitatea lor, în toate varian tele, decurge din tipurile de antropocentrisme promovate. Trebuie să stabilim linia de pornire a cerce tării în antropocentrismul tradiţionalist, sprĳinit pe: credinţă, naţionalism, tradiţie şi idealuri înalt umaniste. Modernismul începe cu revoluţiile indu stiale care au condus la instaurarea capitalismului şi care, prin dezvoltarea tehnicii şi au oferit încre dere omului în forţele sale. Filosofia empiristă şi iluministă au condus spre slăbirea credinţei, ajun gânduse la Niets e care decretează moartea lui Dumnezeu. Omul începe să uzurpeze tronul divi nităţii, naţiile continuă să devină tot mai puternice, până pe la mĳlocul secolului XX. Structura liricii moderne a fost foarte exact caracterizată de Hugo Friedri prin: eul dictatorial, transcendenţa goală, fantezia neîngrădită, maladiv ostentativ. Concentrarea industrială în mari concerne

Pag. 62

internaţionale, spĳinite de naţiunile puternic dez voltate economic şi financiar care doresc transfor marea restului lumii în piaţă de desfacere (globalism), a condus la configurarea altei epoci is torice, denumită postmodernă. Antropocentrismul postmodernist stipu lează: ateismul/moartea lui Dumnezeu, abandonarea sacrului, moartea naţiunilor, aşezând omul concret în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al fiinţei sale, trăind un gol istoric, în spatele său şi al lumii stă nimicul/neantul. Şi totuşi postmoderniştii îl proclamă fericit, fiind lipsit de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/ subom întrucât tradiţiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eterniatea ei este o iluzie. Adevărul şi metafizica sunt forme goale, măşti de muzeu. Postmodernismul apare ca o formă goală, sterilă, iar inumană. Lumea postmodernă nu e nici măcar haos ci haos mos, afirmă Theodor Codreanu. Alvin Toﬄer apreciază că întâi omul sa ra portat la Dumnezeu, apoi la univers şi acum la sine însuşi. Azi Occidentul a pierdut tradiţa pe care ar putea să o reînveţe din Orient. Guénon consideră că trebuie recuperată Tradiţia primordială a Ome nirii. Poezia postmodernă a fost iniţiată în Ame rica, prin anii 5060, de către: Generaţia Beat (Allen Ginsberg, Ja Keronac, Lawrence Ferlinghe i), Şcoala de poezie de la New York (Frank OʹHara) şi Colegiul scriitoricesc de la Bla Mountain (Charles Olson). La început, curentul postmodernist era foarte virulent nu numai împotriva tradiţiei ci şi a tuturor idealu rilor umaniste. Luînd totul în răspăr, se promova cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsit de transcendent, trăitor întro lume al cărei substrat este nimicul. La noi postmodernismul impus după 1980 de Marin Mincu si apoi Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Postmodernismul coexista cu mo dernismul. Daniel Corbu descoperă, la noi, ascen denţe postmoderniste la avangardişii: Urmuz, Tzara, Saşa Pană – pe linie absurdă, Bacovia – at mosfera mortuară, Caragiale – umorul. Poetul din Iaşi mai crede că postmodernismul sa manifestat la noi, întâi ca avangardism de refugiu (cu toate că în Occident el a pus capăt avangardelor), apoi, în socialism, ca mod de rezistenţă la proletcultism. Paul Goma îl consideră un curent moleşit. Theodor Codreanu consideră că la noi pre caritatea postmdernismului provine din faptul că e lipsit de organicitate, fiind preluat sincronic şi epigonic, ceea ce e înalt pentru Occident a devenit caricatural pe malurile Dâmboviţei în timp ce Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Liviu Petrescu afirmă că există postmodernism or ganic românesc, construit pe teme autohtone. Capodopera postmodernismului liric ro mânesc, Levantul lui Mircea Cărtărescu, despre care orgoliosul autor crede că a înmormântat sub o placă de plumb întreaga istorie a literaturii ro mâne de până la el, întrucât a parodiat toate stilu rile poeţilor autohtoni, e caracterizată de Theodor Codreanu drept o invenţie verbală epidermică, lip sită de profunzime, afirmaţia constituind o carac teristică generală a postmoderrnismului, motiv pentru care: „Cei talentaţi sau salvat însă pe cont propriu, fie părăsind paradigma, fie apropiindu se de ethosul transmodern.” (Th. Codreanu) Azi, postmodernismul promovează kitshul, pornografia, arta de tip „cocacola” (desenele pe pereţi, pungi de plastic, lenjerie intimă – iar cu ipul lui Iisus, tatuaje etc). Adrian Dinu Ra ieru consideră postmo dernismul o formă fără fond. Stabileşte două faze evolutive după 1989, prima până prin 1995 pentru cucerirea funcţiilor în conducerea institiţiilor cul turale şi a doua, a clasicizării când se cercetează fe nomenul cu cărţi, lucrări de doctorat etc. Şi totuşi, iată că ideologii postmodernismu lui îi cântă acum prohodul (seminarul de la Stut tgart, din anul 1991 a fost consacrat acestui fenomen, care la noi se afla pe culme). Chiar teo reticianul Gianni Va imo îşi reconsideră poziţia, afirmând că arta nu moare ci e întrun continuu amurg şi că omul nu poate trăi singur, fără Dum nezeu. În replică la teoria neantului postmoder nist, Theodor Codreanu se întreabă cum e posibilă creaţia din nimic, fără un Creator? Tot el remarcă faptul că, sub ameninţatea globalismului, naţiunile îşi cultivă mai puternic tradiţiile şi specificul. În legătură cu naşterea conceptului de transmodernism, criticul porneşte de la observaţia filosofului Radu Enescu, cel care remarcând de zontologizarea postmodernistă propunea depăşi rea ei prin transmodernism. În sprĳinul reontologizării pe alte baze, Basarab Nicolescu a dezvoltat Transdisciplinaritatea, termen care la determinat pe Theodor Codreanu să lupte pentru impunerea denumirii de transmodernism pentru noul curent. Pentru Basarab Nicolescu, trandisci plinaritatea înseamnă: „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi dincolo de orice disci plină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşte rii.” În sprĳinul curentului teoretizat de Theo dor Codreanu (curent care se afirmă şi în Occident) se înscrie şi cartea lui Constantin Virgil Negoiţă – Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Împotriva lui mango (Ed. Paralela 45). Acesta, con sideră că epoca premodernă începe în anul 325 prin Congresul de la Niceea când a fost recunos cută ca doarmă fundamentală a creştinismului tri nitatea divină (Theodor Codreanu consideră că acesta a fost momentul naşterii transmodernismu lui prin care logica trivalentă a pus capăt logicii aristotelice bivalente). Transmodernismul, în concepţia criticului nostru acoperă toate manifestările spirituale: reli gia, ştiinţa, politica, arta. În religie transmodernismul începe cu dia logul global între credinţe (mişcarea confesională mondială devine speranţa viitoarei ere). Viziunea lumii ca lumen, ca transparenţă a credinţei creştine care luminează universul spiritualizândul. În fie care lucru lucrează energiile divine (părintele Stă niloaie), se înscrie în transmodernism. În lumealumen, limba adăposteşte fiinţa şi aici „fi inţa ajunge să vorbească.” Unde e mişcare e şi scop. Şi cât e mişcare nu e desăvârşire moartă, e devenire. Mişcarea în lume e timp. Părintele Stă niloaie are o nouă concepţie asupra spaţiului şi timpului. Există un eon final care adună tot timpul şi unul iniţial care cuprinde deodată toate posibi lităţile ce se vor desfăşura în timp. Acel deodată al primei zile devine acel deodată al celei dea opta zi fără de sfârşit. Ieşirea din eternitate prin crea ţiune şi intrarea în eternitate prin înviere. Timpul posedă o dublă săgeată: una este orientată spre moarte , cealaltă spre eternitate. Nu omul îl aş teaptă pe Dumnezeu ci invers, omul e întro conti nuă facere spre îndumnezeire, dar omul se află mereu în pericol de a rata ora astrală de iubire. Gloria dată omului de către Dumnezeu o repre zintă liberatea, aici sălăşluieşte antropocentrismul creştin.. Omul de azi urmează individualismul lui Cain, îl paşte Complexul lui Iuda, cel care nepu tând suporta preţul trădării sa spânzurat. Omul e centrat în lumealumen dar stă modest, la mar gine. Lumea devine transparentă pentru om când „îl vede” pe Dumnezeu, ca şi „lumeaîndes is” a lui Heidegger („luminişul Fiinţei”). În zona de nonrezistenţă absolută e vidul plin al logicii cuantice, nimicul care produce lumi, Dumnezeu a creat lumea din nimic, Dumnezeul Nimic cum zice Basarab Nicolescu. Taoismul îi zice Dao, unului primordial care însufleţeşte dualitatea yinyang – logică triadică generând fiinţa. Lao Tzî : ”Ceea ce Este dă folosul; ceea ce Nui, folosinţa” (plinul şi golul). François Cheng teoretizează ar monia unui al treilea termen, Vidul mediu. Vidul plin de transparenţă ne duce cu gândul spre

Pag. 63

lumea ca lumen. Theodor Codreanu observă o afinitate Emi nescu – Nietzs e – Heidegger în ceea ce priveşte lumea ca transparenţă, luminiş al fiinţei. În ontologia triadică (gândirea terţului in clus), Ştefan Lupaşcu (Logica dinamică a contra dictoriului) concepe trei tipuri de universuri coexistente: realitatea macrofizică binară, fizică; realitatea biologică şi starea T, spirit/suflet/afecti vitate/alegere. Universul cuantic integralist de tip bootstrap care stipulează interdependenţa tuturor particulelor în sistem, precum şi informateria con cepută de Mihai Drăgănescu se încadrează în transmodernism. Diferenţa dintre triada lui Hegel şi cea a lui Lupaşcu este conferită de rolul timpu lui, la Hegel, termenii se succed, la Lupascu sunt simultani. La Blaga, Dumnezeu şi Natanail sunt fraţi. Istoria umanităţii e un tot în noi trăieşte prima celulă din ziua Creaţiei. Recuperarea religiei de către ştiinţă (Fritjof Capra), transfinitul lui Cantor (alt nume pentru in finit), principiul de incertitudine al lui Heisenberg, teorema lui Gödel (care afirmă imposibilitatea creeri unei teorii viabile în logica binară), sunt no ţiuni transmoderne întrucât includ antinomii iar contradicţia înseamnă viaţa (logica binară nu o poate exprima). La Blaga dublarea categoriilor raţiunii cu cele abisale (matricea stilistică) – ţine de transmo

dernism. Arheul eminescian în care se cuprind toţi oamenii trecuţi, prezenţi şi viitori, se apropie de conceptul transfinitului cantorian. De asemenea termenul noician de fiinţacafiinţă (Devenirea întru fiinţă), viziunea pentamorfică elaborată de Alexandru Surdu şi noologia lui Ilie Bădescu, pot fi integrate transmodernismului. La noi, termenul a fost îmbăţişat cu entu ziasm de tinerii grupaţi în jurul revistei „Aisberg”, în anul 2005 marcânduse al doilea manifest al transmodernismului, la ClujNapoca, după care s a instaurat liniştea transilvană. În s imb, gorjanul

Pag. 64

Ion PopescuBrădiceni a sintetizat tabla valorilor moderne/postmoderne şi transmoderne, devenind un fervent teoretician al transmodernismului. Transmodernismul este un curent tot mai activ şi în Occident, de pildă, în America, Paul H. Ray consideră că există 3 tipuri de percepţie a lumii: tradiţională, modernă, transmodernă. Transmodernismul e considerat tolerant, antifundamentalist, acceptând toate religiile, toate ideologiile paşnice, tradiţiile, specificităţile. Pri mul Congres internaţional de Transdiciplinaritate a avut loc în anul 1994. Theodor Codreanu nu a preluat termenul sincronic ci a elaborat o adevărată doctrină care sintetizează teorii ştiinţifice, religioase, literare etc. Pentru el pilonii de susţinere ai transmo dernismului sunt: Creştinismul unităţii divine în trinitatea Tată, Duhul Sfânt şi Fiu. Păcat că în constituţia Eu ropeană nu sa introdus creştinismul ca religie a UE, Transdisciplinaritatea lui Basarab Nico lescu, Logica tripolară a lui Ştefan Lupaşcu Împăcarea ştiinţei cu religia, Torenţa ideologică. Cartea se în eie cu analize concrete de li teratură postmodernistă. Criticul îl situează pe Ni ita Stănescu în „luminişul finţei.” Teoria poetului despre imperfecţiunea cubului devenit frumos prin distrugerea unui unghi (Antimetafizica – lecţia despre cub) este clar postmodernistă. Volu mul de versuri Călătorie spre transparenţă (1977), semnat de C. D. Zeletin se încadrează tot aici, ca şi poeţia antinomică a lui Teleucă. Cartea Svetlanei PaleologuMa a – Eminescu şi abisul ontologic se situează şi ea în luminişul cristalului. Theodor Codreanu este convins că trans modernismul va marca un nou eon în istoria ome nirii. Mie, toleranţa asta ideologică mi se pare cam idealizată. Adevărat că istoria se petrece prin repe tiţie cu diferenţă. Avem cazul Renaşterii care a urmat Evului Mediu. Neagu Djuvara consideră că Europa trăieşte un nou Ev Mediu, datorită accep tării arabilor, negrilor, turcilor şi asiaticilor între autohtoni. Metisarea prin nomadism şi ştergerea naţionalităţilor are ca urmare scăderea nivelui de trai şi civilizaţie. Istoricul pare să pledeze pentru sfârşitul civilizaţiei umane. Cred că nu avem mult până decăderea noastă, în epoca actuală, atinge li mitile instinctiuale ale primitivului. Ar putea fi, întradevăr sfârşitul umanităţii sau va urma o nouă Renaştere. Theodor Codreanu crede că aceasta va fi transmodernismul. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Vavila POPOVICI (SUA) GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE - REPRIMAREA VIEŢII „Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime” Massimo Bontempelli

stăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tra gedie! O tânără de 15 ani sa spânzurat la marginea municipiu lui Botoşani...”, „O fată de 15 ani din Vâlcea sa aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai sa aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”. SINUCIDEREA un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor carel săvârşesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străve i şi care se perpetuează şi în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tragic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintro dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existenţa Creatoru lui sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toţi cei din jur. Şia dis trus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiaţi, sa înstrăinat. Motivaţiile atribuite de obicei sinuciderii (sărăcia, pato logia psihică, gelozia, beţia, suferinţele trupeşti etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi şi autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultăţile vieţii, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieţii lor, pentru a da la o parte greutăţile reale sau imaginare. Lipsa moralităţii duce la săvârşirea aces tui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferenţierea intenţiilor, deciziilor, acţiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflânduse alăturate. Cum sar înţelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă laşitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn fiinţei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulţumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în spe cial a unor tineri, asupra viitorului, teamă cei împinge la consumul de droguri şi reprimarea vieţii? De ce atunci când gândim asupra viitoru lui, nu întoarcem pentru o clipă faţa spre trecut, spre lupta, puterea mo şilor, strămoşilor noştri? Au avut ei condiţii mai bune de viaţă? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutăţile ei. Nu lea lipsit dragostea de viaţă, iau făcut loc în inimile lor. Şiapoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe! Am citit că întruna din universităţile unui stat din America, la o investigare amănunţită a studenţilor care au încercat să se sinucidă, sa constatat că „85% nu aveau nici un scop în viaţă, cu toate că urmau stu diul; 93% din ei erau sănătoşi fizic şi psihic, aveau condiţii bune de trai, se în ţelegeau bine cu familia, participau activ la viaţa obştească şi aveau toate motivele să fie mulţumiţi de rezultatele şcolare” şi că, spune psihiatrul vie nez Viktor Frankl (19051997) – autorul „nici nu se punea problema ne voilor nesatisfăcute”. Punânduşi întrebarea: ce a putut atunci să determine o persoană, mulţumită de viaţă, să încerce să se sinucidă? Răspunde: „Necunoaşterea sensului vieţii”, dorinţa firească pentru viaţă fiind înlocuită cu atracţia pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristeţe. Considerat „profe tul sensului vieţii”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, con siderând că voinţa de a găsi şi de a da un sens vieţii, este forţa motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de imie a afirmat că „viaţa nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare şi ia spus: „Domnule profesor, dacă viaţa nu este altceva decât

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema morţii, suferinţei, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Dispreţul lui faţă de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînţelegând că o iubire nerealizată duce la prăbuşirea fiinţei, ne duce cu gândul că aceste fiinţe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul şi fiinţele se pot îndepărta de adevăr“ Pag. 65

un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!” Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverşi filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga So crate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moar tea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredinţă decât credinţă, cu atât va fi mai multă neexistenţă decât existenţă”. Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chib zuieşte cum ai putea să părăseşti cu sufletul împăcat o viaţă pe care mulţi o îmbrăţişează şi de care se ţin precum cei ce sunt furaţi de şuvoiul apei se agaţă de buruieni şi de pietre… Cei mai mulţi se zbat neputin cioşi între frica morţii şi inurile vieţii; nu vor să tră iască şi nu ştiu să moară”. Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ade menire exterioară să răspundem cu o virtute inte rioară, fiindcă greutăţi ale vieţii întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm şi să găsim forţa interioară cu care să le ţinem piept, căci „fericirea se obţine cu voinţă”. El considera că judecata pe care trebuie să ne o formăm pe parcursul vieţii, ne va face să ne abţinem de la anumite lucruri, acţiuni, să fim binevoitori cu se menii şi să ascultăm de poruncile divine. Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiaţi de pre zent şi nici neliniştiţi din cauza viitorului”. De aceea religia ne învaţă că atunci când ne apasă grĳile prea tare, când simţim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrĳoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. ” (Filipeni 4:6) Filozoful francez René Descartes, întro fru moasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulţumit cu el însuşi fără să aştepte nimic din altă parte, observând doar nişte lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează raţiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remuşcare, iar dacă evenimentele ne ar arăta după aceea că neam înşelat, fiindcă nu a fost din greşeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca raţiunea noastră să nu se înşele, este deajuns con ştiinţa noastră să ne arate că nu neau lipsit niciodată hotărârea şi virtutea de a executa toate lucrurile pe care leam judecat a fi cele mai bune, şi în acest fel vir tutea singură este suficientă pentru a ne face fericiţi în viaţa aceasta ”. Spinoza, filozof evreuolandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna ape titurilor rele. Şi cum puterea omului constă în inteli genţă, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el şia înfrânat afecţiunile, dar din contra, puterea de a şi înfrâna afecţiunile, naşte din beatitudinea însăşi”. Filozoful german Immanuel Kant susţinea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deci

Pag. 66

ziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclină rile contrare. Cât priveşte caracterul omului, Kant afirma: „Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine…[…] Legea morală îmi dezvăluie o viaţă independentă de animalitate şi iar de toată lumea simţurilor, cel puţin cât se cunoaşte din scopul statornicit existenţei mele prin această lege, scop care nu se opreşte la condiţiunile şi hotarele aces tei vieţi, ci care se întinde spre infinit.” Johann Go lieb Fi te, părintele idealismu lui german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că bi nele este scopul vieţii noastre terestre, pe care nil prescrie raţiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viaţă şi prin viaţă, căci raţiunea îmi porunceşte să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!” Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idea lismului german, ne aminteşte că omul se deosebeşte de animal prin gândire şi are religie fiindcă gândeşte, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie să fie date omului şi pe calea sentimentului”. Filozoful german Arthur S openhauer, cu noscut prin teoria sa asupra primatului voinţei, îşi în cepe cartea Viaţa, iubirea şi moartea cu cuvintele: „Voinţa de a trăi este singura expresie a existenţei în săşi a universului”. Atrage atenţia asupra faptului că „orice om are nevoie de grĳi, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept şi sigur”. Vorbeşte de suferinţa fizică însoţită de suferinţa morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Aşa sar explica stările depre sive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferinţe morale.”. În ca pitolul Moartea – răul vieţii, exemplifică lipsa curaju lui şi a voinţei: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operaţie dureroasă dar mântuitoare, ar prefera săşi păstreze boala”. Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca şi cum am socoti că triumful bunătăţii mo rale nu este imposibil în lume şi că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Matematicianul şi filozoful francez Pierre Boutroux, întruna din scrierile sale, compară drumul vieţii cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puţin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”. Rata sinuciderilor în Rusia a fost întot deauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credinţa evanghelică în nemurirea sufletului umple viaţa de sens: „Taina existenţei omeneşti nu constă numai în faptul de a trăi, ci şi în pentru ce să trăim.” Cu adevă rat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Dostoievski a descris foarte bine senzaţiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minţii nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conştiinţe frac turate, inuite de povara libertăţii spiritului, incerti tudinea existenţei lui Dumnezeu, negarea valorilor umane şi dominaţia răului. În sufletele aceloraşi per sonaje licăreşte uneori sentimentul iubirii, dorinţa de renaştere spirituală prin suferinţă, ceea ce ajută la sal varea sufletelor din imperiul răului, al păcatului. În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea şi în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunţă, îşi dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poţi trăi în planul altei realităţi. Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preo cupat de problema morţii, suferinţei, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile dispe rării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Dispreţul lui faţă de cei care râd de sinuci derile din iubire, neînţelegând că o iubire nerealizată duce la prăbuşirea fiinţei, ne duce cu gândul că aceste fiinţe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, deze ilibrează psihicul şi fi inţele se pot îndepărta de adevăr. Suferinţele celor din în isorile comuniste din ţara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre uţea Între Dumnezeu şi neamul meu este redat ul timul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „So crate al românilor” mărturiseşte: „…am vrut să mă sinucid, dar nam avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. Nam vrut săl ofensez pe Dumnezeu”. Biblia ne propune libera alegere, viaţa şi bi nele sau moartea şi răul, binecuvântarea sau bleste mul: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţiam pus înainte viaţa şi moartea, binecu vântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul cap.30:19). Biserica Ortodoxă îşi concentrează comenta riile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după ipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabili tatea „ ivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul şi ne este dată pentru a fi ex primată; curmarea vieţii înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa cât şi moartea. Deoarece El este Stă pânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, de plină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinu ciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împo triva lui Dumnezeu şi dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii mo rale, păcatului, unei lipse de credinţă sau disperării şi blasfemiei”. Recentele descoperiri din domeniul psiholo giei şi al neurologiei, cu privire la cazurile de sinuci dere, duc la concluzia că avem dea face cu „alienarea”, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale” şi mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie ma joră recurentă” şi „tulburare de stres pos raumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ulti mii ani şi multe diagnostice sau pus prea rapid, prea uşor şi uneori greşit. Cu toate acestea, condiţiile există şi e ivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă sta tistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanţe imice care se găsesc în sistemul nervos şi care intermediază transmiterea, modulând şi amplifi când impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urma rea scăderii cantităţii de dopamină substanţă secretată de creier care transmite informaţia între ne uronii creierului, şi care sa dovedit a avea un rol im portant în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de sta rea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune as tăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau iar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oa recare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră aşa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în uni vers, ci o continuă viaţă sub altă formă îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spi rituală. Religia face parte din cultură şi nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile credinţei, reguli, tra diţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu sa făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii şi oame nii maturi devin mai buni, dobândesc înţelegerea vie ţii, valoarea, sensul ei. Întro carte intitulată Rolul religiei, sa punctat foarte bine situaţia din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe edu caţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar co pilul alege practic educaţia din massmedia şi pe cea a străzii.”

Pag. 67

Ion Ghe. PRICOP

Talent şi pasiune

“Şcoala n-a putut să şio continue, căci în orăşelul acela de margine de ţară nu exista un institut de învăţători, aşa încât zilele de toamnă, mai cu seamă duminicile, şi le-a petrecut hoinărind cu fiul gazdei prin celelalte cartiere şi mahalale, pe câmpuri, prin păduri, de unde se întorceau cu fel de fel de obiecte din captura de război, rămase aruncate pe câmp. Aşa, au cărat acasă tabla toată dintr-un ponton ce servise trupelor la podul de vase pentru trecere peste apele Prutului, au mai găsit un covor, o căruţă de cai, având lipsă doar oiştea, şi o roată, un clopot mare, ca de biserică, calupuri de săpun, ţigări, cutii de conserve. ” Pag. 68

ini avea, întradevăr, o problemă de creaţie. În adoles cenţă şi prima tinereţe scrisese povestiri şi versuri ero tice. Dar, îi plăcea mai ales să citească literatură română şi universală. Ca normalist, la Colegiul ,,Andrei Şaguna“ din Sibiu, era mâna dreaptă a bibliotecarului şcolii. Îl ajuta la aran jarea tomurilor în ra uri sau completa fişe de bibliotecă. Asta, mai ales pe timp de vacanţe. În s imb, avea dreptul să împru mute orice carte ar fi dorit. Chiar şi din acelea ce ţineau de fon dul ve i şi restricţionat, unde găsise poeziile lui Blaga, ale lui Arghezi, ale lui Fraçois Villon. Cititul, dar şi scrisul, îi îndulciseră multe din zilele şi nopţile acelor ani de internat. Seara, când se în idea sala de meditaţii şi navea unde să mai lectureze decât la lumina be cului din vârful stâlpului ce străjuia la poartă, renunţa şi privea la viermuiala de trupuri şi de paşi care se consumau dincolo de gardul din fier forjat al instituţiei, pe străzi. Erau vremuri de război, dar în urbea co etă a Brukenthalilor nu prea se sim ţea lucrul acesta. Lumea bună ieşea la plimbarea de seară, ca n vremurile de altădată, şi adolescentul Demetrescu constata pentru prima dată fiorii dorului deacasă. Nu putea să urmeze exemplul unora dintre colegi care la sfârşit de săptămână se reîntorceau în sat, fiind din localităţi apropiate oraşului. În s imb, el avea, dus şi întors, peste şaizeci de kilometri de stră bătut, pe jos, până la Târna Rupei, şi înapoi. O singură dată a îndrăznit so facă, dar întârziind pe drum, la întoarcere, la prins întunericul. Când mai avea puţin să intre în târg, sa trezit în faţă cu doi indivizi mascaţi, care l au buzunărit peste tot şi iau luat banii, puţini cât putuse săi dea mama pe dinascuns, ca să nu ştie tata; başca un cocoş fript şio sticlă de mied de poamă, cum se spunea la ei sucului din struguri, dulce şi nefermentat, caşa îi plăcea tatei, care suferea de gastrită şi tăia mustul cu bicarbonat de sodiu. Ba iar au dat săl linşeze, supăraţi că nu sau ales cu sume mai mari, noroc că în acel timp a apărut pe drum o căruţă trasă de doi cai, şi gospodarul, observând dificultatea în care normalistul se afla, a strigat: – Măi, bolunzi sunteţi? Lasaţi fişoru în paşe! Minte naş cobor fro trii inşi din farvu dialulu. Ba şîo droşcă cu doi jăndări. Pune mâna pi voi şî vă dă di papară. Şiaceia lau abandonat şiau rupto la fugă, iar cel care pusese mâna pe straiţa cu mâncare, o scăpase. Aşa, speriat, a ajuns la internat, unde colegii de cameră lau şi întrebat ce bunătăţuri lea adus deacasă. Fapt pentru care, se mulţumea săşi vadă părinţii doar în vacanţe.

Războiul îl prinsese în plin avânt pentru învăţătură. Făcuse deja doi ani de şcoală normală, dar venise frontul dins pre Răsărit. Trupe nemţeşti, aflate în retragere, curgeau zi şi noapte pe străzi. La Bucureşti se petrecuseră evenimentele le gate de 23 august 1944, luptele urcau pe Valea Prahovei, către Ardeal, aşa că la început de septembrie, când ar fi trebuit să Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

abordeze anul III, şcoala şia în is porţile. A ieşit pe stradă şi sa plimbat, dezolat. Nimic nu mai semăna cu vremea de pace din anul venirii lui în marele oraş. Oamenii nu mai vorbeau, ci scoteau sunete ca nişte păsări ameninţate, se purtau de colo, colo, intrau prin prăvălii, de unde ieşeau cu fel de fel de cumpărături, urcau în căruţe învârvonate cu bagaje, coborau, descărcau, strigau nume de copii, se agitau, blestemau, înjurau. Toată această atmosferă îl îngrĳora, dar nul speria. Momente tensionate pricinuite de front trăise şi acasă, deşi nimeni încă nu auzise împuş cătură, nici nu văzuse mişcare de trupe prin sat.. Ele se petreceau mai ales când sosea veste reîntoar cerii sau a morţii vreunuia din combatanţi, între care se afla şi părintele său. Era sfârşitul toamnei lui 1942 şi tata Găvrilă le dădea semne de viaţă din inima Rusiei, pe unde ajunseseră armatele româ neşti cu luptele. Tocmai scăpase teafăr din marea încercuire de la Stalingrad. Până atunci, o făcuse rar, o dată pe anotimp. Adolescentul fecior iar le dăduse denumire: scrisoarea de iarnă, scrisoarea de primăvară…de la tata. Le aducea poştaşul şi el alerga săl întâmpine, mai ales că acum, când scă pase cu bine din marea confruntare şi speranţele de viaţă crescuseră, trimitea în fiecare lună. Acasă, băiatul încerca să vadă atrocităţile războiului prin care trecuse Găvrilă cu o ii minţii. Se culca seara, trăgea marginea plapumei peste frunte şişi în ipuia acea realitate. Dar greu, fiin dcă după cât pricepuse el, privind mirat la şcoală, Stalingradul era foarte departe, cam două ş ioape de la hotarul ţării, spre Răsărit, şiatunci renunţa. Se mulţumea cu ceasurile de bucurie sau de îngri jorare când sosea poştaşul cu tolba plină de plicuri şi le lăsa la Primărie, de unde Şaptenuci, gardistul, le lua şi le transmitea sătenilor. Abia aştepta să audă goarna sunând sau darabana răpăind, şi alerga în faţa prăvăliei lui urcan, unde se făcea împărţala depeşelor. Îl exaltau acele ovaţii de bu curie ale consătenilor la veştile bune de pe front, dar îl oripilau strigătele disperate, bocetele, ahurile şi ofurile când acele mesaje erau nenorocite şi anunţau morţi sau răniţi. Aproape că se întorcea acasă ameţit, plin de frică. Întro zi din cele fericite, cu veşti de pe front, Rini a făcut o mare descoperire: plicurile, pe care degetele boante ale omului Primăriei le îm părţea, erau de două feluri: redactate de mână, şi erau «de bine» şi «de viaţă», şi redactate cu litere de tipar, şi erau «de rău» şi «de moarte». Astfel, de câte ori venea vremea mesaju lui de la taicăsău, alerga, în idea o ii, ridica fruntea şi braţele către cer şi murmura: – Vreau scrisul de mână, Doamne! Scrisul Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de mână, de mână, de mână, repeta, ca o placă stri cată. Şi Dumnezeu îl asculta… Sa întors acasă, la Târna. Dar şi satul trăia evenimentele tragice ale conflagraţiei mon diale, încât administraţia locală a dispus evacuarea populaţiei, în special tinerii, nencorporabili încă, şi adolescenţii. Parte dintre aceştia a fost urcată în satele de sus, de la munte, pe unde najungeau ar matele, iar băietanii au fost încărcaţi în tren şi tri mişi în regiunile peste care războiul deja trecuse. Aşa sa trezit în Moldova, după vreo săp tămână de călătorie întrun tren mixt, cu vagoane de persoane şi de marfă. Rini şiamintea mereu acea aventură a plecării «în necunoscut». Un delegat din sat ia condus până la gara din Braşov, dar în tren era atâta populaţie re fugiată, că stăteau oamenii ca sardelele, care întinşi pe duşumelele murdare ale vagoanelor, care sprĳi nind pereţii de scândură, în picioare. Şi el ezita să urce, cu gândul mereu către casa părintească ce ră măsese departe. Când, un bărbat în uniformă neagră şi unsuroasă, cu un urcior plin în braţe, sa şters de umărul lui şi mai să scape vasul jos. – Dăte, plodule, mai încolo, ia zis. Nu vezi că mă grăbesc? Sa oprit pentru moment şi şia aşezat ambalajul între picioare. Apoi şia scos capela, tot de culoare neagră, şia netezito cu degetele pe mărgini, ca să şio pună mai bine pe creştet. Şia scuturat capul de câteva ori, pentru ca mai întâi să i se aşeze ica. – Ce hram ţii peaici, ce e cu tine? – Cu ăştia, a zis, care pleacă… – Şi de ce nu urci în tren? – Nam loc… – Atunci, vino după mine… La ascultat. Omul cu salopetă neagră şi a ridicat bagajul de jos şia pornito dea lungul garniturii, până la locomotiva din faţă, care pufnea jerbe de aburi în lateral, şia urcat nişte scări. Ajuns sus, sa răsucit şi la privit. – Hai, urmeazămă!... Sa trezit în camera mecanicului. Să fie, acesta, iar persoana din faţa lui? se întreba. Băr batul a prins cu pumnul zdravăn maneta care spânzura pe peretele din faţă şi un fluierat strident a ţâşnit pe eşapamentul vertical; făcuse să vibreze şi iar să se desprindă frunzele uşor îngălbenite din creanga unui tei, care spânzura deasupra loco motivei. – Ia lopata aceea, de colo, a zis. A făcut câţiva paşi în lateralul încăperii;

Pag. 69

sa oprit în dreptul unei grămezi de bulgări de căr bune, sa aplecat şia des is o uşă metalică. De după ea au izbucnit flăcări furioase şi mult zgo mot. – Hrăneşte! Eşti fo ist, până la destina ţie. Acolo, te vei amesteca iarăşi cu tovarăşii tăi şi te vei duce unde vă este rostul. Care erau acei tovarăşi şi unde urma să ajungă, habar navea. El acum se dezbrăcase de hăinuţa curată pe care o purta numai la şcoală, îşi suflecase mânicile şi turna cărbunele în gura uriaşă, plină cu jar. De ce arunca cu lopata com bustibil mai mult, de ce trenul alerga mai tare, prin noapte. Mecanicul stătea cu o ii măriţi pe fere struica din faţă. – Vezi ceva, prin întuneric? la întrebat. La ce priveşti atâta de atent? – Din păcate, doar la zece metri. Orice obstacol, dacă ar fi să fie în faţă, nu mai poate fi evitat. Ziua, da. Mai poţi pune o frână. Chiar dacă te izbeşti de el, şocul se mai atenuează.. Dar noap tea… – i sa întâmplat să loveşti, să calci, şi să ucizi? – De bună seamă. Chiar ieri, un cal, cu căruţă cu tot. Praful sa ales… Mai în primăvară,

un beţivan, care căzuse pe şină. Iar acum o lună, o fetiţă de vreo şaptesprezeceoptsprezece ani. O clipă am văzuto răstignită în faţa tampoanelor, cu mâinile ridicate în sus, ca o icoană. – De ce ar fi făcuto? Poţi, atât de tânăr, să nuţi pese de viaţă? – Desigur, de vreme ce viaţa atârnă de trupul tău ca o zdreanţă. Posibil co părăsise iubi tul, sau poate că iar era borţoasă… – Cum ai zis? Nu auzise cuvântul acesta niciodată. – Gândesc că poate purta plod în burtica

Pag. 70

ei, şi părinţii no mai primeau acasă, iar satul râdea de ea. În dragoste trebuie să fii mereu serios. Că altfel, se ajunge la complicaţii. Dar de ce să discu tăm noi lucruri de genul acesta, că tu nici tuleie n ai pe faţă. – Dumneata ai pe cineva iubit, acasă? – Am, cum să nu. Nevastă şi doi copii. Băieţi. Unul este aproape ca tine. – Şi, iai părăsi? – Doar odată cu moartea… Păcat că na fost vreme de zi, să vezi prin ce locuri minunate am trecut. Ai călătorit pe vestita rută GhimeşPa lanca. Numai munţi şi codrii în toate părţile. – Doamne, a sărit adolescentul. Auzisem ceva de Palanca. Că peacolo urmează să ne lase. Acum, pe unde suntem? – Mai avem zece minute de mers şi in trăm în Focşani. Întradevăr, inevitabilul se produsese. Ri se pierduse de grup. Nu ştia ce trebuie să facă. – Eşti flăcău deja, aşa că învaţă de la viaţă. Orice rătăcire duce la un alt drum. Şi ţie îţi trebuie aşa ceva. – Ce vrei să zici? – Că aici, în gară, am un prieten. Tot me canic de tren. Dar lucrează pe ruta FocşaniIaşi. Al teori, pe FocşaniŞur. Ai auzit de orăşelul Şur? – Niciodată. – E capăt de linie. Undeva, în Moldova mĳlocie, peaproape de Prut. Este înconjurat de li vezi şi podgorii. Acolo se face un vin, jos pălăria. – Nene, mie numi vorbi din acestea. Ce treabă am eu cu vinul? Eu trebuie sămi găsesc to varăşii. – Caută acul în carul cu fân. Unde săi mai găsim? Cine ştie în ce gară sau dat jos, astă noapte, şi către ce văgăună dintre munţi au pornit o. Cel mult pot să te duc la Braşov, înapoi. ni

Au coborât din locomotivă. Afară se lu minase şi băiatul a zărit geană roşie la poala ceru lui, înspre răsărit. A luato după mecanic, au traversat mai multe linii, au cotit pe după nişte garnituri de vagoane, staţionate, şiau intrat întro mică încăpere. La o masă, singur, un bărbat, mai mult bătrân decât tânăr, mânca brânză cu pâine. Cu gura mascată de o mustaţă puternică, muşca po icios dintro ceapă. – Bună… a zis cel venit. – Po im la masă! a răspuns celălalt. – Mulţam! – Cinei tuleiosul aista? a întrebat, cu o ii la băiat. – Un refugiat. Îl aduc de la Braşov. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Numai că grupul din care făcea parte a coborât astă noapte nu ştim unde, pe traseu. – Şil laşi pe mâna mea? – De aceea lam şi adus. Ial cu tine, la Şur. Omul a răsucit capul către flăcău şi, pri vindul binevoitor, cu o ii aceia mici, dar lumi noşi, a zis: – Vrei să mergi, măi? – Nu ştiu despre ce vorbiţi, dar se vede că nam încotro. – Te dau pe mâini bune…Numai tu să fii băiat de treabă… Între timp, omul a sfârşit cu masa şia în tins o pătură pe pătucul din scânduri, îngust şi cam scurt. – Pânʹ la doişpe, ai să dormi, iar dacă ţi e foame, aici ai pâine şi slănină. Eu ies peafară, să mă mai port. La unu, intru în tură, şin inima Mol dovei poposim. – Apoi eu mă cam duc, a zis mecanicul de Palanca, şi sa retras către uşă. Vezi del dă cui trebe… – Nicio grĳă, la asigurat, salutânul. Când la văzut, moş Sfetcu la privit lung şi şia dus două degete răş irate către o ii lui. – Ai să vrei să stai la mine? Priveştemă atent şi aduţ aminte de meleagurile de la voi, din Ardeal. Aşa. î se fac pupilele mici, aproape că se îngroapă în o i. Asta însamnă că te doare sufletu că leai părăsit… – Cam aşai… – Am şi io un băiet ca tine, a continuat. Teoi ţâne, pâno trece spurcatuʹ ista de război, apoi teoi urca în trin şî teoi trimite direct la ta’c’to, în Ardeal. Am fo’ şi io pe la voi, la Mediaş, în con şintrări. Voi zâciţ la popuşoi cucuruz, iar la fimeie, muiere. Desâgur că şî la noi, la Moldova, sunt cu vinte poşiti: noi zâcem perje la prune, şî harbuz la pepene. Câte bordeie, atâte obiceie... Era acar în gara Şurului, avea în jur de cincizeci de ani, un om bonom, vesel, scurtuţ şi gras. O ii mici, gura strânsă ca o pungă, iar sub buza superioară avea o strungă lărguţă care îi crea probleme de pronunţie. Stătea întrun cartier măr ginaş al târgului. Rini sa acomodat repede cu noua sa viaţă şi, către iarnă, parcă era deal familiei. Învă ţase să grăiască şi moldoveneşte, şi mai ales prin sese repede rostul treburilor din gospodărie. Noua gazdă avea o căsuţă din ceamur, mai la margine de mahala, aşa încât grădina intra bine în câmp. Prilej dea creşte orătănii fel de fel, porci, vacă şi iar două capre, pe care învăţase să Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

le mulgă singur. Dimineaţa se scula şi făcea cură ţenie prin coteţe şi ocoale, la amiază le adăpa, iar seara, după ce le aşeza nutreţ şi boabe prin iesle şi teicuţe, le încuia cu grĳă porţile. Şcoala na putut să şio continue, căci în orăşelul acela de margine de ţară nu exista un in stitut de învăţători, aşa încât zilele de toamnă, mai cu seamă duminicile, şi lea petrecut hoinărind cu fiul gazdei prin celelalte cartiere şi mahalale, pe câmpuri, prin păduri, de unde se întorceau cu fel de fel de obiecte din captura de război, rămase aruncate pe câmp. Aşa, au cărat acasă tabla toată dintrun ponton ce servise trupelor la podul de vase pentru trecere peste apele Prutului, au mai găsit un covor, o căruţă de cai, având lipsă doar oiştea, şi o roată, un clopot mare, ca de biserică, ca lupuri de săpun, ţigări, cutii de conserve. Dealurile şi văile locului fuseseră, în au gust 1944, zonă de încercuire militară şi peacel teren căzuseră mii de cartuşe, bombe şi obuze. Multe dintre ele erau neexplodate, şi când veneau ploi torenţiale, asemenea muniţii lunecau în pu hoaie şi erau aduse în râpa mare a târgului. Rini şiamintea cum se aduna ceata de copii şi cum cu legeau acele materiale pline cu moarte, umpleau saci întregi, apoi ieşeau pe dealul dinspre apus, mai aproape de poala pădurilor, făceau focuri din vreascuri şi le aruncau în jar. Fugeau la câteva zeci de metri depărtare şi se ascundeau prin hârtoapele ternului, pe după trun iurile copacilor, aşteptând să explodeze. Toţi jubilau, când auzeau zgomotul sau vedeau rozeta de flăcări şi fum ce se înălţa în aer. El era mărişor, trecuse de şaisprezece ani, părea cel mai înalt dintre copii şi cu mai multă minte. Aşa că ar fi trebuit să le atragă atenţia că jocul acela este periculos şi posibil aducător de moarte. No făcuse, simţinduse, ca şi ceilalţi, atras de spectacol. Dar întro zi, un cartuş na explodat, iar când ei au ieşit şiau vrut să refacă focurile, ca să toarne altele, numai a răsunat o bubuitură, terenul sa acoperit de fum şi miros de praf de bombă, însă despre tot ce sa întâmplat acolo, avea să afle pe patul spitalului din Şur, căci suflul exploziv la trântit la pământ, iar o s ĳă ia pătruns în pulpa piciorului, de nau putut so scoată decât doctorii, cu bisturiul. Mai rău însă a fost de Ion al Glajei, un copil tuciuriu la faţă, care a murit pe loc. (Va urma) Fragment din romanul Vremea moliilor, în curs de apariţie

Pag. 71

Ioan BABAN

cea uitat de mult că mai e soare unde paşii nici nu se mai fac în desagă vântul râden şoapte fluieră prin haos precum un ecou ultima scânteie peste miazănoapte ca să lumineze unicul tablou... VII să merg unde arde Pasărea Phoenix cu flacără vie în ve i depărtări să scormonesc în cenuşa ei albăstrie ridicată în curcubeu ardă privirea până la disperare să nu se mai ştie cât foc e în ea în pulberi de jar ca la începuturi când toată preajma ardea

IV am văzut cum râul sta pe loc iar malurile o luau la vale mă rătăcisem cantrun iarmaroc cu zăplaz de puncte cardinale; râdeam de lumeantoarsă îndărăt ca un cruciat peo gloabă în cetate nefericit precum un logofăt pipăind centuri de castitate; şi alte multe lucruri nefireşti se învălmăşeau în spaţiul mut aşa cum bate ploaia în fereşti dintrun viitor fără trecut; în labirintun care am intrat pe vremi călătorind spre îndărăt posed un paşaport demobilizat lăsând în urmă dâre de omăt… IX seara deseori mă plimb pe stradă cantrun spaţiu gol de infinit când prin raza aspră de zăpadă îmi purific sufletul trudit unde să mai merg atâtea drumuri adunate întrun ghem obscur când în zarea deasă de amurguri mănconjoarăatâta împrejur am în buzunar o depărtare rebegită ca un om sărac

Pag. 72

când totul la locui va fi doar cenuşă şi în jur raze mici de întuneric vor licări uşor prin ceaţa subţire uitând în aşteptare că a venit vremea să caut uşor resturi de aripi şi colţuri de grai pentru regretul topit pe rugul secat că totul a fost amăgire şi în timp cemi topesc răbdarea în gol dintro dată saud fâlfâire de aripi iar din cenuşa ei să zboare Pasărea Phoenix spre noile ve i depărtări…

VIII sa sfârşit crâmpeiul lung cât o scânteie şiau rămas în urmă dâre mici de gol reci memorii arse coji de curcubeie o tăcerenaltă cu veşmânt domol cum să iau în samă rosturile toate puse la păstrare cantrun frigider când seaude umbra restului de noapte cum păşeşteagale spre debarcader din desaga ruptă cad uşor fragmente de iubiri trecute roase de uitare caută prin ceaţă alte instrumente în zădărnicie după cât se pare şiastfel din crâmpeiul fără vreun ecou saren întuneric ultima scânteie însă nu se ştie dacă în tablou vor mai fi vreodată coji de curcubeie... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Rodian DRĂGOI Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare şi trupurile noastre ies noaptea ca din mare tu mereu eşti nepermis de frumoasă pădurea se gândeşte să dea buzna în casă doar lacrimile mamei ne mai aşteaptăn gări şi visurile ard ca nişte lumânări trec singur printre luturi fără fund şi păsări speriate în mine se ascund acum rănile noastre sunt dureros de departe lumina tolănită în iarbă mai citeşte o carte şi iarăşi ne plesneşte o toamnă peste gură vai plânsul mamei mele eun fel de arătură

Luna stă într-un picior şi respiră un cerc

gândul tău e ca un copac înflorit eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

Luna stă întrun picior şi respiră un cerc vântul încă e tânăr la mine în plete

Bate vântul cad frunze uscate în lună

şi corabia mea ca un nor rătăceşte pe o apă crăpată de sete

Bate vântul cad frunze uscate în lună cuvintele tale ce fac mai respiră?

pădurea stă rezemată de un cuc mama poartă tot timpul cenuşa cu sine

în casa mea numai toamnă va fi aud cum copacii se miră

şi întruna mă strigă dar strigătul ei nu găseşte drumul care vine la mine

crapă umbra uşii trântită de perete amurgul îmi arde ca o şoaptă prin păr

câinele meu de mult a murit umbra lui mă urmează şi acum credincioasă

de când stă cu mine singurătatea a uitat să vor bească eu desenez întruna viaţa unui măr

în grĳa ierburilor îmi voi lăsa trupul şi mă voi întoarce acasă

Cuvintele noastre sunt pline cu pământ

Eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

Cuvintele noastre sunt pline cu pământ prin frunze toamna anceput să vină

Pe buzele miresei trece un prinţ de fum întunericul vine şi scuipă prin pod

în părul tău acum e mai răcoare seaude clar cum pleacă lumina din lumină

în braţele mele se zbate un drum tu eşti între ieri şintre mâine un nod

cresc stâlpi de nerăbdare prin gările pustii vin trenurile toatencărcate cu zăpadă

se aude cum câmpia se ridică spre cer cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă

şi brusc se face noapte suntem atât de trişti ca nişte o i careau uitat să vadă

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 73

Daniel IONIŢĂ

That is why I continued to erish your shadow, and in my imagination I continue to squash small wild and domestic ani mals. That is why I have named all of you my concubines. Bless me father for I have sinned.

CONCUBINE

CONCUBINES Your mouth was designed with a shovel, obviously. So stop using the wrong entry to the tunnel, and shake up that pepperspray for your sins are many. I clang to mastery like an electric eel to water in profligate knowledge of squared dependencies with lots of desperate people screaming all sorts of things su as ommanepadmehum or praisethelord or allahuakbar or thereisnogod, craving wantonly for one or the other, while drinking a assorted co tail containing their own eyeballs. Yes, more, and oh my God, where the only words I could muster, as you perspicaciously predetermined my apotheo sis when for no good reason I interrupted my collabo ration with the forces of this inaptly named, and immensely laughable democracy. For at the end of the day, when all is said and done shortly a er midnight letʹs face it, there it is... indeed, clearly and a without a shred of a doubt, this is a simply a sordid dictatorship, letʹs face it. So please donʹt try to ange me. That glass of mint lemonade is mine but you can have some. puppy dogʹs eyes and crocodile tears are all yours now; that, and those two or three big breasts who in their time could have sank a ba leships in a flurry.

Pag. 74

Gura ta a fost musai desenată cu lopata. Şi nu mai tot intra în tunel pe unde nu trebuie, răşnind cafeaua, fiindcă multeţi sunt păcatele. Pe de altă parte eu mam lipit de măiestrie ca ţiparul de apă în cunoştinţa depravată a unor talente risipite ici şi colo cu o mulţime de oameni disperaţi caremi urlau tot felul de lucruri cum ar fi ommanepadmehum sau slăvitsafiedomnul sau allahuakbar sau nuexistădumnezeu po ind dea valma unii dupa alţii în timp ce sorbeau niste co tailuiri în care pluteau proprii lor o i ieşiţi de multă vreme din tigve. Singurele cuvinte pe care mai eram în stare să le pronunţ erau Da! Mai mult! şi DomaneDumnezeule!, Dar pe când tu predestinai cu perspicacitateaţi caracteristică apoteoza mea, miam întrerupt fără nici un motiv colaborarea cu aşa zisele forţe ale acestei democraţii de tot râsul. Pentru că în final, când nu mai e nimic de spus, imediat după miezul nopţii, hai să fiim serioşi... ceea ce avem în faţa noastră este doar o dictatură sordidă. Aşa că nu mai tot încerca să mă s imbi. Paharul cu limonada este al meu, dar poţi să sorbi şi tu din el, dacă vrei. Tot ce ţia mai rămas sunt o ii aceştia de căţeluş trist şi lacrimile de crocodil. Atât... şi poate acei doi sau trei sâni mari care la vremea lor puteau scufunda cuirasate cu o eleganţă nonşalantă. De aceea continui să mă dau de ceasul morţii după umbra ta. De aceea, cel puţin în imaginaţie, continui să strivesc, încet şi cu blândeţe, animale mici, domestice şi sălbatice. De aceea am decretat că toţi şi toate sunteţi concubine de un fel sau altul. Iartămă Tată, căci am păcătuit. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ioan SCOROBETE DENSUS în relieful inimi mele timpul tea zidit fortăreaţă cuburi de granit peste iernile cubate deşeuri din cetatea bucăţită după retragerea pe şest se aşează umeri de sprĳin cerului de fiecare zi să mă în in vieţii adună colinele împrejur prin vocea distinctă a altarului umbrelor amprentate freamătă râul straturilor de compoziţie mănvrednicesc să răsucesc eia să intru

INTARSIE întro privinţă nu aleg pe ceva criterii mă încredinţez travaliului nopţii cum sar aşterne la lucru cioplitorul în stânca masivă uneltele aplecate provoacă energiile contrare forme inseparabile în sine se dezic în geometrii şlefuiesc logica partizană artei dintrun spaţiu gol clădesc altul plin în preajmă îşi răspund din priviri cu tenaciltatea ce nu se lasă desluşită până să mă aşez liniştea e de neclintit păpuşa narativă care nu prisoseşte

CE N-AM SPUS îmi stă pe limbă se spune că există gustul frunctelor în desişul cel mai ascuns al neuronului regenerat există perina de ierburi parfumate fără extract pe care ţiam visat ipul deşi grădină mă ocoleşte există percepţia care mă împinge sămi intru în piele ca ultimă consecinţă Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

există grăuntele nonşalanţei acelui scenariu care numi reuşeşte şi basta iar dacă eu cântăresc mereu rezerva din cămara de alimente cu e ilibrul blocat ce nam spus e poate prea important pentru a se face conexiunea aşteptată

IARNA PE VALEA FIERULUI versanţi de zăpadă stau de pază punctului în care ne adunăm copacii dorm sub anestezia iernii dintrun frunziş stors de viaţă şireată sare o vulpe să ne atragă atenţia urcă printre fagii îmblăniţi în spuza albă ne aruncă o eade până se face una cu muntele dinspre Densuş neagră intră pe drumul bocnă carosata cu bănci orizontale prindem locuri în picioare înclinaţi obraze peste obraze lame de curenţi pe valea Fierului taie pe unde apucă bărbat vecinul ridică fruntea trun iul întro rână din dreapta îi ia capul iarna curge încet printre case somnoroase păgubaşă apoi renunţă căci e iaraşi sâmbătă şi iarba se trezeşte prin locurile vioaie participă la conversaţie

Pag. 75

Mihaela OANCEA

Prospeţime tolănităn soare! Tremură firav picuri de apă – clopote de argint Aninate încăn brazi ca nişte felinare, Iar timpul zâmbeşte din maci rubinii Şi deapănă înco poveste....

Malpraxis

Dimineaţă montană Răsare soarele pe muntele de smarald, Arcuindusen clipe ritmate peste râpe şi năvalnice cascade. Încărcat cu miresme de cimbrişor şi lavandă, Adie vântul. Cad stropi de linişte peste valea încă dormitândă. Aud doar murmurul gândurilor ce mustesc clin enitoare Şiun zumzet fraged de albine. Tăcerea din inima unui mac Inundă pupilele desfătate de senzaţii, Când ceaţa – peliculă subţire Brodează cu degete gracile O ţesătură de borangic Pe crestele alpine. În sihăstrie, doar muntele trăieşte smerit Ca un sacerdot dăltuit cu hornuri, doline şi ei, Ancoră sădităn istorie, Martor tăcut al celor lumeşti. Puritate...descătuşare...! Strivesc cu călcâiul firave crâmpeie de iarbănrourată Şi trupulmi tresaltă spontan Dănţuind în arome puternice de conifere. Respir cu umărul, cu podul palmei, cu glezna... Natura tresare şişi scutură coama de fluturi şi flori Prin poieni însorite, în aer montan, Pe culmi stâncoase şiabrupte, În şisturi cristaline, calcare şi gresii, Unde şuvoaie de apă vie oglindesc cerul de opal.

Pag. 76

âşnind din măruntaiele pământului, Reptila biblicăSatan Încolăceşte în spirală Oul Din care eclozează neaşteptat Universul hiperventilat. Unda şocului Diseminează panicăn sistem Stârnind efect de bumerang. Universul aruncăn blender totul: Bufoni internaţi în ospicii, Potire de ipocrizie, Construcţii impozante de bazalt, Fotografii Polaroid la minut Ori tigve de mamut. Fantoma încrederiingrozite, Fantoşă torsată în rădvan, Se clatină can scrânciob, Cu sunet infernal. Plânge dorul pe umărul Singurătăţii măicuţei Ceşi veghează fătul… Magii împart felii de credinţă Când pruncul seagaţă De firicelul de lumină albă. ,,Îl pierdem!”seaude glasul medicului Terifiat căi moare Încă un pacient…

Împietrire Cafeaua se revarsă pe ve i manuscrise Împrăştiind aroman camera obscură – Ceasornicul bate cadenţat, Torturând subconştientul, Satanicele douăsprezece ore. Un bob de sudoare coboară nestăvilit pe frunte Picurând terifiat printre gânduri. Mucuri de ţigară zac striviten scrumieră, Frământate cu gesturi febrile. O ii goi rămân pironiţi pe fereastră, Scrĳeliţi de durere... E una dintre nopţilen care priveşti sabatul Păpuşilor sinistre prin o iul de geam spart O noapte valpurgicăn care ninge cu rugină În suflete letargice. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ghiţă GEORGIANN 1. Plimbare nocturnă Sângele nopţii umblă roşu în vitralii Parfumul adânc al vântului îmi inundă nările Sunt în centrul universului de vârtejuri În podul rafalelor grave În lumina vie a sumbrei sticle Păsări mici ca legourile de bronz Străbat faţami care suflă greu Păsări mari ca turme de lupi Liniştesc repede vânturile. Eu nu mai stau Cobor privirea şi observ frământarea ei atmosfe rică Îmi imaginez un arc, o clepsidră Degeaba vreau să strig Parcă aş rupe spătarul unei confensări Şi parcă mereu am trăit aşa Întro parte mândru, întro parte melancolic

2. Pe străzile noastre Pe străzile noastre corbul se zbaten pleoape de câini falnice cresc iluziile după borduri mirosind a lună plină, din parfumul lor născânduse alţi oameni. Sub felinare ceasurile nu dorm ci socotesc zilele aşa cum le vedem la fel, seacă arşiţe în palme de plopi şi mângâie gândurile să nu plece altundeva decât în minţile noastre ca nici o colivie să nu le captiveze. Pe străzile noastre ura ţine sceptrul iar mila se târăşte zdrenţuroasă precum cerşetorii uitaţi de lume praful îşi mută ecoul dintro parte în alta căutând un strop de ploaie care săl culce

3. Raze de praf Îşi scuturăn amiază plopii alama frunzelor târzii blocurile aruncănspre mine acoperişuri norii se usucă, iar singurătăţii iam dat să bea din sticla ce o ţineam pe deget Cele mai ie ine sunt străzile încrustate cu praf pozele şi dorul ca un amanet de colţ, îşi usucă mâinile zbârcite Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Un urlet de pisică neagră se risipeşte sub geana cartierului trezind furtuni goale în tristeţi Sub greul aruncat se zbat căile vieţii, unite rând pe rând cântă amarul precum lăutarii în bodegile de irpici În liniştea supusă, felinarele tresar. Aruncă raze de praf peste gropile ce niciodată nu se cicatrizează.

4. Paşii din spate Începuse să bea din ţigare cu coada o iului prizonier între vene şi lună, căuta alt colţ de mai aproape de himerele pe care cei fără şansă le numesc mo

Ideea despre viaţă i se părea doar o cuşcă de ceară soarta ruginită alerga spre intersecţiile în care umbrele dansau printre farurile nopţilor de august O ultimă adiere altruistă îi strecura printre gratii zâmbetul la acea oră inexactă, când greierii devin tenori Dincolo de înţeles stăteau cuvintele nerostite ca un pas alungat de pe strada neputinţei o ii plini de ciudă lăcrimau pe tricoul ce tocmai îşi aruncase logoul În urma paşilor trecuţi nu a mai rămas decât suveniruri de sare note de ieri, azi şi mâine

Pag. 77

Ioan LILA (Franţa)

Din caream fost croiţi odată Dar azi numi mai doresc nimic Şi infinitul e prea mic Pentru conturul tău de fată Team luat în braţe, mai ţii minte ? Şi, vai, erai un sunet mov La tinen cel mai pur alcov Pătruns de gînduri reci, iar sfinte Şin liniştea întrepătrunsă De ploile de primăvară Din trupul tău ca o vioară O simfonie părea scursă.

TEMPLUL DE ZAPADĂ

Se scutură florile toamnei Se scutură florile toamnei Pe poalele ro iei doamnei Pe coapsele ei de zăpadă Stau nopţile gata să cadă Cu dulci mîngîieri delicate În nopţile dulci de păcate Şi cad în misterele ei Şi îngerii caşti şi atei Prin umbrele careo străbat În adîncuri, că nu e păcat Să mă pierd întro vale duioasă Ca în rai cu o doamnă frumoasă

Să visăm erezii Să visăm erezii, portocale zemoase, Coapse dulci şi plăceri grandioase Am căzut în păcatul cel dulce Şi naş mai pleca şi nu maş mai duce Maplec spre tine ca un munte Îmbătrînit, cănit de rouă Şi el se aştepta săi plouă Cu universuri peste frunte Dar nu ştiu dacă începutul Sfîrşitului en mintea mea Mai pur decît un strat de nea Precum e viaţanscrisăn lutul

Pag. 78

Ard lumînări în templul de zăpadă Şi ceara rece se topesten valuri În ceasul zilei nuferi or să cadă Din mările tiviten veci de maluri Corăbiile sau uscat la soare Şi Carul mare stă cu oiştean sus Se risipesc pe cîmpuri căprioare In umbra unui munte sau ascuns Driadele superbe cu coapse şlefuite De vîntul dimineţii, cînd ele cad răpuse, După atîtea dansuri perverse şi proscrise Dar sau simţit eterne, suave şi iubite

ŞOTRON Săriţi în clipa vieţii Bazinui plin cu apă În pragul dimineţii Doar îngerii seadapă Plonjaţi, apa e rece Şi valurile dulci Doar cerul se petrece Aşa că nu sta, fugi Nici melcii de zăpadă Nu mai pornesc la drum Rămîne vien iarbă Doar umbra unui fum

S-AU COJIT DE VAR PEREŢII Sau cojit de var pereţii Viaţa mea sa scurs şi ea Nu mai e de catifea… Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Igor URSENCO

Profiler rusesc Aici unde locuiesc eu, tot mai des ploile vin odată cu anemiile estetice, iar primăvara nu are suficient clorofil să răzbată dincolo de calendarele oficiale. Tocmai cînd mă aşteptam cel mai puţin la idiotul dostoievskian să se materializeze, iatăl pe însuşi Anton Pavlovici. În propria persoană şi cu puşca în mînă răsărind dintre tufişuri, bătrînul Cehov mă fixează cu privirea sa de doctor priceput în ale sufletelor. Nu e de mirare că toată amorţeala mia ieşit pe creier ca petele pe eclipsa de soare. O, în clipa ceea aş fi fost capabil să iubesc o mulţime de femei reproductibile, să le fac copii geniali ori să le citesc din textele originale care nu vor mai vedea lumina zilei. Atunci sufletele noastre

explodată de curînd în floare

„Banchet” cu Platon

sar fi făcut mai uşoare ca şi gîndurile fără stres, au început să se îndepărteze de la pămînt, părînd baloane multicolore ameninţate doar de obiectele ascuţite lăsate fără supraveghere: fără nicio îndoială, e mîna lungă şi răzbunătoare a destinului sau, mai curînd, a fraţilor Karamazov (nu ştiu exact care dintre ei: Dmitri, Ivan sau Alioşa). Dar, ca întotdeauna,

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

(fericirea îşi va da) (din fericire) (obştescul duh) (multaşteptat vom bate în cuie) (de aur pielea tăbăcită a Planului Divin) (Primor dial) (pe toată întinderea ecuatorului mîntuiţi) (de spaima apokrifă) (ne vom retrage din supliciul unui Dumnezeu)

aştepţi să se ivească vreun Smerdeakov, presupus fiu nelegitim dornic să îţi confişte toate pornirile de nobilitate înnăscută: pînă face spume albe

la gura sa de epileptic, părînd un trun doborît dintro livadă de vişini, toată

(vom gusta) (din fericirea komestibilă – rotisată) (pe inaniţia cro cantă a descoperirilor ştiinţifice)

(incoerent – direct) (în hipermaketuri abundente de provizii) (nealterabile)

(vom exagera insuficient) (în două cirkumstanţe atenuante: de (foame şi din convingere) (ecologică)

Pag. 79

Carmen PALLADA

Mă transform în dor şi maree, ţâşnesc să străpung inima lăsată întro altă imagine pierdută în taină de cornee. Şi o ii mei plutesc, adânci resentimente departen celeste aspiraţii împinsă să pătrund trecutul, alunecări de lacrimi, vâltoare de torente. Maestrăa unui Spirit, de am îndrăznit să întrevăd decenii în oceane pustiul gol necontenit îl pierd acum în idealuri lanceput de frig. Eun dor ce mă convingenaltul munte, sânge care geme între stele, sunetul de clopot reflectat de nori sunt frunzele roşii care cad să mă sărute.

Chemarea căprioarei

Început de suflet

O umbră care fuge sunt, o umbră.

Râul fără sfârşit curios se strecoară pe cerul albastru cemi scaldă picioarele suspendate, călare când stau pe o stâncă la marginea vremii.

E ca şi cum umbrosul adânc de codru mă absoarbe şintre tufişuri mă ascunde. Albastru dens în care luminile se pierd în jurul norilor aducători de gheaţă, foc, turmele de umbre. ipete, lacrimi carenţeapă, explozii dentuneric. Trece peste cer o neuitare al timpului recurs. Şialerg. Mai sus în munţi, în nori ce mă pătrund. Departe, mai departe, sunt iar o umbră. Jos lacul învolburat e poate cer însângerat ce o ii şii înalţă şi inimami e dusă un cerb carea plecat.

Toarce ca o pisică alintânduse de glezne, dorităn furtunile vieţii să prindă meteori şi comete, pluteşte şi trece în derivă solară. Un zâmbet timid, adierea lui duce nerăbdătorul parfum plimbat ca o ideie, curent senin şi paşii de lumină vin prăpastie adâncă. Va reveni, împlinită floare de piersic, ca o respiraţie, clipă ce mă scaldă un râu fără sfârşit, durere trecută la început de suflet.

Iar umbra mea se scurge ecou cen văi de nori azi plânge explozii dentu neric. O umbră care fuge sunt.

Frunzele roşii Când frunzele roşii hărţuite de vânt cuprind pe dealuri durere, picături de timp pierdut devin furtuni de zăpadă, al pietrei descânt.

Pag. 80

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Teo CABEL CE MULT TE IUBESC Aştept să răsară soarele din umărul tău... O să te păzesc, până seara, să văd răsărind din celălalt luna ca un ban, răscumpărândumă o ilor negri, din hău... Ceasornicele horoscopului senvârt debusolat. Lampioane aprinse pomii, cu lumină florie, îmi arată drumul, pe când timpul se buluceşte în quadraturi înfometat. Hai săl ispitim în copacul lui, pe şarpe... O săl privim în o i prin oglinda spartă: întrunul din inele i se va încătuşa zâmbetul, în celălat inel al cununiei, îl vom lăsa să crape. Din fiecare iubire rămâne o clipă, floare de in pe albul de ie; Universul îşi potriveşte zborul după inima de lumină, pe hotarul de veşnicie.

BULEVARDELE Tăceri neinvitate Mă priveau pe fereastră, Din perdeaua timpului Clipele, picături mari, Se rostogoleau, Zaruri cu numere şterse Umplând paharul nopţii Cu dâre albe, spumoase, De cometă. În o ii tăi Drumul meu era minat, În gând Aveai o mitralieră Cu senzori pentru paşii mei. Am luat bu etul de frezii Şi aruncam câte una. Minele săreau în aer, Cadavrele petalelor Detonau alte mine... Zâmbetul tău, A luminat camera

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Ca un steag alb. Bulevarde largi Mă aşteaptă în o ii tăi, Visele Sunt fără semafoare.

CU NOAPTEA ÎN PAT Ca o ţigancă, Zornăinduşi grele Brăţările, Inima, Cu o ii pe geam Gemea adânc, Din toate aşteptările... Până târziu fereastra Rămânea goală de venirea ta. Noaptea, rămasă singură, Se plictisea sihastra. Venea la mine n pat, Eu, aprindeam candela. Ca o ţigancă zornăinduşi grele Brăţările, Inima, cu o ii pe geam Răscolea căutândute, Zorile... Sângerau în cătina de pe deal Şi tremurau, Ca roua de metal.

Pag. 81

Corneliu VĂLEANU

Întoarcerea-n adolescenţă Să ne întoarcem în adolescenţă La fel timizi, la fel sfioşi, cuaceeaşi teamă, Să ascultăm cum noi dorinţi ne eamă, Înfiorând bătăi de inimăn cadenţă. Alături să păşim în pacea serii Pe sub aleile de tei şi de castani, Să nu simţim pe umeri haina grea de ani Decât ca pe o dulce boarea primăverii. Să ne şoptim ca foşnetul de frunze gândul, Să ne privim în o i cu scânteieri stelare, Să credem că suntem doar noi la ţărm de mare Şi fericit se joacăn părul nostru vântul. Să adormim în murmur de izvoare Peun pat de iarbă în poiană, Să ne trezim scăldaţi de roua diafană Când zorii se ivesc îmbujoraţi în zare. Să ne iubim ca în adolescenţă Pe sub aleile de tei şi de castani, Să ne iubim cu focul altor ani, Reverberând bătăi de inimăn cadenţă. Baladă-descântec pentru fata nemăritată Fată, cin’ tea blestemat Sai la inimă o at, Să nu ştii de sărutat, Să nai parte de bărbat? O iuţi cere, Trupuţi cere, Ai la inimă durere, Maicaţi când tea zămislit

Pag. 82

Oare cu ceo fi greşit? Când pe lume ai venit, Ursitoare ceau menit? Să nai parte deun iubit? Suferi fată blestemată Şi de vrăji înconjurată, Fugi în lume, leac îţi cată, Bea din apa descântată, În noaptea cu lună nouă, Dimineaţa, când e rouă, În noaptea cu lună plină Şi când sufletuţi suspină, Steleţi scapără în cale, Sufletuţi e plin de jale, Bea şi apa de izvor Adusă întrun ulcior Înaintea zorilor Cu dulceaţa florilor, Roagă duhuri prea curate Să te scape de păcate, Cruce făţi în patru zări, Aprinde şi lumânări, Săţi alunge din destin Traiuacesta plin de in. Fată, fată, dragă fată, Vrei să fii îmbujorată De iubit îmbrăţişată? Cerei Sfântului dreptate, Te dezlege de păcate, Păcate de la strămoşi, Fată cu o ii frumoşi. Bate vântul Bate vântul la ure e, Lumeai nouă, lumeai ve e, Laso, Doamne, tot aşa, Azi şi mâine, pururea. Bate vântul peste frunte Lumea este cât un munte, Ploaial roade, gerul seacă, Este mândru, nu se pleacă, Bate vântul peste păr, Lumeai rea, întradevăr, Căci de la Cain încoace Na mai fost o zi de pace, Curge apă, plouă sânge Viaţa oare se va frânge? Bate vântul peste gură Totul e harababură Şi în cer şi pe pământ Parcă bate numai vânt. Bate vântul, vorba sună, Lumeai sfântă, lumeai bună, Laso, Doamne, tot aşa, Azi şi mâine, pururea. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Stejărel IONESCU

CUVINTE NESCRISE *** în palma mea doarme îngerul ce mia descătuşat păcatele, doar dimineaţa mai îmbracă formele iubirii care se revarsă ca o lavă peste trupurile noastre incandescente. *** e timpul de treflă regele na murit facem iar cărţile şi le dăm pe faţă e timpul desmăţului şi stăm suspendaţi cu capul în jos ni se ghiceşte viitorul e atât de sumbru încât beţia amurgului ne adoarme obârşia, şi ne întoarce spre o nouă naştere. *** sau întunecat ferestrele pe scăriţe urcă stele de paie, a putrezit lumina de atâta gol, cerul poartă prin lume portativul sorţii, dirĳorii, stau la capetele străzii dirĳândune umbrele spre holocaustul morţii. e o vreme de ploaie cu gust de noroi, îmbrăcăm haine de mocirlă şi ne hrănim cu viermii pământului după care ne retragem în grotele de piatră ale unui univers haotic *** ieri, ţiam trimis o carte poştală şi ţiam zis că te aştept, să şti că mam îndrăgostit vârsta mea nu mai are Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

decenţa pură a hibernării, am fost amantul tău dar nopţile erau virtuale între noi am în is calculatorul „singn out”, lecţia de iniţiere sa terminat. *** gata, sa epuizat timpul aripile ţiau căzut, toţi mormolocii stau în baltă, tu, teai ridicat spre nori, ai crescut exagerat de mult supradimensionat, opreştete. *** veacurile călăreau pe abandonuri încolonate pe drumuri de oase, sau pierdut toate anotimpurile viaţa era translucidă, ţiai luat o amantă emoţională perfectă cu hazardul, ce vis autumnal, era prima zăpadă ameţitoare şi tristă, era doar un bărbat ce îngenun ea o femeie sub goliciunea dezarticulată şi dezmembrată a trupurilor inofensive ale sorţii.

Pag. 83

Ana DOBRE

Ştefan Mitroi şi tentatia antiromanului

“Conceput ca o retrospectivă, ca un drum din prezent în trecut, de la biografie la creaţie, de la creaţie la biografie, antiromanul adună ca un fluviu meditaţiile înfiorate asupra misterelor destinului creatorului care se revelează în traiectoria unui alt destin creator. Sensurile simbolice pe care prozatorul român le atribuie acestor date existenţiale şi ontologice determină alunecările şi transferările de sens ce alcătuiesc ţesătura metaforică a epicului relevabile în antiroman. Aici se evidenţiază elogiul adus vieţii şi creaţiei – viaţa creaţiei şi creaţia vieţii: „Ţine cu dinţii de ea, Zezito, n-o lăsa să-ţi scape printre degete. “

Pag. 84

rin 1933, Jean Paul Sartre numea antiroman acele opere care, fără a renunţa în totalitate la convenţiile epicului, se abăteau vizibil de la acestea. Este vorba de acele creaţii ficţionale în care istoria, povestea, naraţiunea cedează locul me ditaţiei, ceea ce le conferă un caracter filosofic. Este cazul noului roman al lui Ştefan Mitroi, Biblia pentru furnici. Scrisă de José Saramago, în anul urcării sale la cer , construit ca elogiu al unui scriitor din Est pentru un scriitor din Vest, José Saramago, în care scriitorul este preocupat mai mult de povestea poveştii, decât de naraţiunea în sine. Această tehnică este preferată astăzi de Milan Kundera (Viaţa este în altă parte, Insuportabila uşurătate a fiinţei etc.). O preferaseră cândva Vladimir Nabokov, Julio Cortazár, André Malraux (care scria Antimemorii), de José Saramago însuşi în Evanghelia după Iisus sau Peştera, de Mircea Nedelciu. Preocupat mereu de diversificarea, de nuanţarea subiec telor mari care pun în ecuaţii inedite viaţa transfigurată de pro pria viziune artistică, Ştefan Mitroi des ide universul său ficţional antiromanului. Stilul febricitant, necesar unei teme de a cărei gravitate existenţială naratorul se lasă înfiorat, susţine armătura narativă dândui tensiunea marilor idei. Biblia pentru furnici pare cu totul inedit în raport cu ce lelalte romane ale sale în care prozatorul explica metaforic lumi cunoscute – lumea rurală, Dulce ca pelinul, sau lumi al căror sens i se revela în dimensiune simbolică Gaura, Viaţa inversă a lui Cocostel Ouatu. Scriitorul nuşi abandonează, însă, temele centrale – meditaţia asupra timpului, asupra vieţii şi morţii, asupra existenţei ca devenire, ci le prelungeşte în cea a creaţiei, a relaţiei dintre creator şi lumea fantasmelor sale, luând ca ar hetip pe José Saramago, scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel, în care Ştefan Mitroi recunoaşte atât un alter ego cât şi un părinte spiritual. Astfel, meditaţia asupra creaţiei este şi o meditaţie asupra condiţiei creatorului în raport cu lumea în care trăieşte, cu opera sa, cu actualitatea şi posteritatea lui cri tică. Universul literar al lui José Saramago ar presupune, întro nouă viziune a sociologiei receptării, opera propiuzisă plus re ceptarea acestei opere de către istoria şi critica literară, dar şi de cititorul empatic. Un astfel de cititor este Ştefan Mitroi care se regăseşte în opera portughezului până la identificarea cvasitotală, iden tificare spirituală, desigur, el socotinduse un descendent, un fiu spiritual, prin urmare, în filiaţie existenţială şi ontologică. Semnificativă din acest punct de vedere este scrisoarea imagi nară către José Saramago, în care regăsim mărturisirea admira ţiei şi a pietăţii faţă de universul reprezentat/creat de acesta şi în care Ştefan Mitroi recunoaşte propriile teme: „Cum sunteţi una dintre acele persoane a căror viaţă aş vrea să nu se termine niciodată, vă propun, fiind născut cu treizeci şi cinci de ani mai târziu decât dumneavoastră, să vă ofer câţiva ani din posibilul meu viitor, pentru a deveni egali ca vârstă./ Maş mulţumi dacă miaţi oferi în s imb o parte a talentului dumneavoastră, ca să fim egali şi ca valoare. Şi ştiţi de ce? Pentru că sufletul meu este asemănător cu al dumneavoastră./ Curios, deşi din ţări diferite, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

până şi satele noastre sunt asemănătoare./ Spun asta pentru că am vizitat recent Azinhaga. Dar nu vam găsit acasă. Mi sa spus că sunteţi plecat cu nişte tre buri importante prin lume./ În ei, rugânduvă să priviţi cu toată seriozitatea propunerea făcută”. Convenţia literară suprapune cele două perspective auctorială şi naratorială, pentru a sugera incidenţa în planul oniric al dorinţelor fiinţiale – acele dorinţe care ne scriu, uneori inconştient, destinul. Romanul lasă locul antiromanului. Identificânduse cu José Saramago în planul profund al eului („...sufletul meu este asemănător cu al dumneavoastră”), Ştefan Mitroi îşi revelează aspiraţia şi idealul ca artist. Propunerea pe care io face lui José Saramago răsfrânge semnificaţii tragice referitoare la viaţa omului şi la viaţa operei, la tim pul biologic, timpul istoric, ambele trecătoare, şi la timpul etern al artei. Deoarece substituirea nu este posibilă în or dinea firii, Ştefan Mitroi procedează proustian luând „anul pornirii la cer” al lui José Saramago, punctul zero al retrospectivei. Strategia narativă im plică, deopotrivă, inteligenţa constructivă şi emoţia tulburătoare a recuperării lumii ficţionale din du rata unui timp care poate părea abstract în durata personală a timpului subiectiv. Conceput ca o retrospectivă, ca un drum din prezent în trecut, de la biografie la creaţie, de la crea ţie la biografie, antiromanul adună ca un fluviu me ditaţiile înfiorate asupra misterelor destinului creatorului care se revelează în traiectoria unui alt destin creator. Sensurile simbolice pe care prozato rul român le atribuie acestor date existenţiale şi on tologice determină alunecările şi transferările de sens ce alcătuiesc ţesătura metaforică a epicului re levabile în antiroman. Aici se evidenţiază elogiul adus vieţii şi creaţiei – viaţa creaţiei şi creaţia vieţii: „ ine cu dinţii de ea, Zezito, no lăsa săţi scape prin tre degete. E frumoasă, zău, că e frumoasă! (E, tre buie să recunosc, adevărat. Nu degeaba îmi doresc eu câteodată să fiu om în loc de înger)”. Deşi este vorba despre viaţă şi moarte, ca în Le Roi se meurt de Eugen Ionescu sau Moartea lui Ivan Ilici de L.N.Tolstoi, Ştefan Mitroi nu aduce, ca predecesorii săi, în scenă însuşi faptul de a muri, ci însuşi faptul de a trăi şi după moarte, viaţa insi nuânduse în descendenţii spirituali care prelungesc ecoul vieţii care sa dus în durate şi dimensiuni pe rene. Din moarte, o moarte doar în ordine fizic biologică, José Saramago se reîntoarce, prin perso najele create, în viaţă şi populează lumea cu fantasmele sale. Ideea scriitorului se referă la capa citatea creaţiei de a devansa viaţa, de a fi mai puter nică decât viaţa cea aievea, supusă trecerii, şi, deci, morţii. Romanul tulbură prin această meditaţie pro Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

fundă în care central este omul cu destinul său dual – terestru şi cosmic, trecător şi peren. În acest context, un motiv important este cel al relaţiei cu Dumnezeu care transpune relaţia omu lui cu propriul destin, transcenderea vieţii prin ma rele destin, căci îi spune Dumnezeu: „...rolul meu este săţi propun un alt destin”. Dacă „a muri este un fapt de pură rutină”, descătuşarea spiritului este posibilă. Creaţia de oameni şi viaţă nu înseamnă evitarea greutăţilor sau a eşecului, ci asumarea lor responsabilă. Când omul încearcă să zăgăzuiască un drum, undeva, altul se des ide. Este sensul pe care l desprindem din replicile dialogului imaginar: „Guvernul portughez a trimis un avion după dum neavoastră. Cum comentaţi faptul acesta?/ Un mi nistru al culturii ma gonit din ţară, altul ma adus înapoi. Simplu ca bună ziua...” Întâlnirea ratată cu un Dumnezeu care nu se arată, dar se revelează prin miracolul creaţiei, de

vine fermentul principal al operei: „Puteai săl în tâlneşti şi până acum./ Dacai şti cât miam dorit./ Nai ştiut unde săl cauţi./ Mai degrabă El na ajuns niciodată acolo unde Lam căutat”. Dumnezeu nu se răzbună pe om, dacă nu înţelegem prin această răzbunare darulblestem de a zămisli frumuseţi, că ruia datorăm Memorialul mănăstirii, Istoria asediu lui Lisabonei, Evanghelia după Iisus. Poate pentru că „Dumnezeu se odihneşte”, rostul creator este lăsat/delegat omului, invitat şi îndemnat să contem ple creaţia şi să o imite: „Dumnezeu se odihneşte. Nu şi păsările însă. Azi, când ar trebui să fie în isă, Primăria oraşului Lisabona e plină de păsări. Pro babil că vin dinspre mare. Cineva a uitat o fereastră des isă şi ele dau buzna înăuntru fără să scoată un

Pag. 85

sunet. Ce este atunci cu sunetele care se folosesc de aripile lor, pentru a porni dea lungul coridoarelor, clătinând aerul şi făcândui pe oamenii ce se îngră mădesc pe scările de la intrare să creadă că sa făcut seară, deşi e miezul zilei, şi că o să ningă curând, deşi e prima lună de vară? Sunetele se amestecă până la urmă cu păsările, nimeni, nici măcar Irene Lima din vina căreia ţâşnesc şi unele şi altele, nu le ar mai putea deosebi. Nici nu e cazul, bine că Dum nezeu se odihneşte; sar fi supărat poate văzând păsările, care sunt creaţia Lui, amestecânduse cu creaţia omului, căci acesta a dat naştere, nu ştiu în care zi a săptămânii, sunetelor”. Prin creaţie, prin puterea de a crea, omul de vine el însuşi un demiurg. José Saramago este de miurgul unei lumi întregi în dubla ei dimensiune, cosmică şi terestră, o lume care nul abandonează nici în viaţă, nici în moarte. Această idee explicitează strategia epică şi demersul antiromanului: în „anul urcării la cer”, José Saramago este însoţit de această lume, tutelată de măslin ca arbore cosmic, şi vizitat de personajele pe care lea creat: Ricardo Reis, Ra imundo Silva şi Blimunda, Ouruoana. Destinul tragic al omului şi scriitorului se re velează în scenele simbolice imaginate de scriitorul din Est, scene care răsfrâng fapte de viaţă dublate de semnificaţia lor metafizică. Plin de sensuri este dialogul imaginar dintre cei doi scriitori, părinte şi fiu spiritual, legaţi prin taina creaţiei, prin miraco lele destinului: „...Ceea ce nu se poate spune despre întrebarea care urmează./ Aţi afirmat că lăsaţi în urmă o lume mai rea decât cea pe care aţi găsito. Lumea pe care o lăsaţi e lumea pe care aţi găsito plus viaţa dumneavoastră, după cum lumea pe care aţi gasito e lumea pe care o lăsaţi minus viaţa dum neavoastră./ Vreţi să sugeraţi, dacă înţeleg bine, că viaţa mea face diferenţa. Numai că viaţa mea nu mai e, fosta şi sa dus. Lumea ar trebui, nui aşa, să de vină bună la loc, ca atunci când mam născut. O ve deţi însă dând vreun semn car vrea să se s imbe? În bine sau în mai bine, vreau să spun. Eu no mai pot împiedica să facă asta. Nimic din tot ce a însem nat viaţa mea nui mai pune lumii beţe în roate. Şi totuşi ea nu se grăbeşte să redevină cum a fost. Ce trebuia să se scadă, sa scăzut. Cu regretul că vă de zamăgesc, uite că aritmetica răului nu se bizuie deloc sau aproape deloc pe viaţa mea. Altă între bare, vă rog...” În istoria pe care o construieşte, istorie care înglobează două biografii care se completează şi se prelungesc una întralta, există două mari dimen siuni – terestră şi cosmică, raportabile la timpul is toric şi mitic, şi o multitudine de planuri narative reunite de simbolica forţă irepresibilă de a crea. Aceste planuri nu pun în evidenţă situaţii, întâm plări, scene necesare conflictului, ci idei care dau

Pag. 86

consistenţă ţesăturii ideatice prin care romanul se converteşte în antiroman. A crea presupune capaci tatea de a visa „lăcomia de vise” visele omenirii şi visele proprii, ca şi capacitatea de a rememora – „capacitatea de aşi aduce aminte”. Reamintirea este o anamneză, o reconstituire nu doar a vieţii, ci, mai ales, a destinului. Şi acesta se vede cel mai bine din moarte. Contemplarea mor ţii este ea însăşi o creaţie, bazată pe filosofia vieţii şi a morţii. Din Istoria asediului Lisabonei, Ştefan Mi troi reţine un fragment: „Între acest cadavru ilustru şi oricare altul, lipsit de merite particulare, nu se va mai observa nicio deosebire, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toţii să fim egali în faţa morţii”. Egalitatea tuturor oamenilor în faţa morţii îl ducea pe Eminescu, după modelul indian din Dhamma pada şi Bhagavad gita, la ideea zădărniciei. Poate că „din cer toate se văd la fel”, dar Ştefan Mitroi des fide zădărnicia, crezând în capacitatea creaţiei de a regenera spiritul, de a îmbogăţi lumea cu sensuri. Perspectiva cosmică nu exclude infinitezimalul te restru, veşnic inefabil şi evanescent, pe care artistul îl poate surprinde în multiplicitatea faţetelor sale pentru a reconstrui o viziune asupra vieţii şi a mor ţii.Deşi meditaţia asupra morţii capătă astfel de acorduri de litanie – „Da, sunt iar mâinile mele vreascurile pe care le înghite focul. Aş minţi dacă aş spune că numi este un pic milă de ele văzândule cuprinse de flăcări, nu de alta, dar ştiu că au fost cândva mâinile unui copil. Se folosea de ele ca să urce în măslini şi portocali, şi ca să culeagă flori de câmp primăvara, şi să ducă la gură pâinea caldă pe care o scotea bunica din cuptor...”, sentimentul ultim nu este dat de pesimism, ci de această credinţă aproape mistică în creaţie, în puterea ei de a rescrie realul şi de al transcende. Semnificativă este, din acest unghi, rescrierea mitului lui Caron, coborât în geografia sacră portugheză: „Bătrânul corpolent din faţa mea e Graviel, barcagiul din Azinhaga, cel ce mă trecea de cealaltă parte a râului Tejo, contra unui bănuţ cu care îşi cumpăra ţuică. Unde o fi ţinând sti cla ascunsă? Şi cum deo fi izbutit so ia cu el aici? De sticlă vorbesc, deoarece nam nicio îndoială că s a întâmplat aşa, îl trădează culoarea nasului. Be leaua mare este că nam niciun bănuţ săi plătesc lui Graviel”... Fiul lui José Sousa şi al Mariei del Piedad din Azinhaga, Portugalia îşi găseşte oglinda eternă în lumea ficţională a fiului lui Vasile şi al Ioanei Mitroi din Grosu, România, a cărui imaginaţie inepuizabilă pentru scenele simbolice, pentru interogarea exis tenţei sunt coordonatele unei proze metafizice atinse de fiorul transcendenţei. Sunt elementele unui antiroman în care meditaţia asupra creaţiei şi a destinului creator al omului transformă epicul în filosofie a existenţei. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ioan TODERIŢĂ DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU Mo o „Templul e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră”(I.T.)

na dintre posibilităţile de fiinţă ale Daseinului (Omu lui) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire on tică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de ai savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis săi fie supus. Alergând între rele varea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul. Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eului său: „În toatei minciună, mă tem/ că toate în mines blestem/ Trăim peste lumea ce eamă/ ui tarea de sine cu teamă [...]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier...” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eli berat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca niste ierburi care mor [...]/ Nu vam crezut/ şi nu vam vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ Vam vrut veşminte/ pentru gânduri şi vam stricat (croite n rânduri)/ şi vam ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).Desigur, „căderea”, această stare psi hică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în litera tură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin in termediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei [...]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar stri gătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung [...]/ Pământul în suşi se crăpase...” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şin mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, de turnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din si nele comun. „Din carnea mea/ sau scos cuvinte/ ce sau încins pe jar;/ sau redes is morminte/ Din o ii mei sau scurs idei [...]/ Din mâna mea au răsărit statui [...]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[...]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ salerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mi rosit a pâine” (Din mine). Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu „Poemele din templu”. Iubirea, tema predilectă, excelează şi abundă cele două înfăptuiri livreşti, es tetice. Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, se face cu mare izbândă eminesciană, în la gura şoaptelor prea pline când dă Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin- la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudleriene, intonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a iubirii, se conjugă, clar şi totodată maestuos., într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile... “ Pag. 87

în fruct cuvântul săşi cânte tainan rime. Lirism clar exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet şi tensiuni...sentimentale. Eul liric care se autoreflectă în versul liber îşi contem plă fizionomia şi fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se menţine, însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, deşi cel înfăţisat coincide cu cel ce înfăţişează. „Când noapteancepea să mi roasă a zori,/ mam (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflecţia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin şi o adiere senină (contemplaţie I)/ miam unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplaţie II)/, apoi am aşteptat. Eram lumină (contemplaţie III)/ Eram un copac de argint (contem plaţie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu concret) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (La crima). De reţinut, şi acest lucru face parte dintro intenţie stilistică a autorului, aşezarea cuvintelor în text, de reţinut figura de stil numită „anaforă”: „Eram lumină/ Eram un copac de argint”. Precum şi alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmo dernist”, aşezarea lui pe edificiu romantic. Ulti mele patru versuri constituind o strofă... rimată, cu ritm proteic: „Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O la crimă deplină (7 silabe)”. Figură preferată de autor şi în poemul: „Marama”: „Marama din privirea/ Ce moare în cetate [...]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îm brac...”. În poemul „Respiraţii”: „Ne credem infiniţi şi buni/ Ne amăgim emarea sfântă...”. În poemul „Norii”: „Ca un zid pe faţa lumii/ ca un semn de tre cător”. În :Vina”: „Şi ninge cu boabe de foc/ Şi ninge banal...”. În „Lumină cernită”: „Deatâta lumină, ste lele mor [...]/ Deatâtantristare visele dor”. În „O ii mei”: „Mai ştii de câte ori ai murmurat/ Cu o i de mu ribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că mai iubit”. În „Implinire”: „Din fiecare cugetare [...]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cireş/ din care fug [...]/ din arborii cembată o ii/ [...] din porţile în care bat/ din guran care mai încap din milioane de secunde [...]/ Devin un fluviu...”. „Anafora” este „recurenţa mărturisirii”, cânte cul „lanţului semantic al imaginilor izomorfe”. În „Im plinire” imaginile sunt: „Cugetare geamăt floare de cireş arbori o i porţile gură secundă fluviu”. Axa, „lanţul semantic”, constituie o „matrice seman tică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis ului său poetic. Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”. Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”: „Nu mă îndoiesc că sunt mărginit/ şi că universurile sunt ne

Pag. 88

mărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărgi nite./ Nu mă indoiesc că [...] vederea are o altă ve dere, că auzul are un alt auz şi vocea are o altă voce”. Deci, „repetiţie” în două direcţii stilistice: un discurs asupra nemărginirii şi un discurs al „di viziunii senzoriale”. Fără grabă, ori teamă de risi pire, în „nemărginire”, întrun simţ suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferenţă între to talk, to say, to speak, to voice, to sound oﬀ, to worm so mebody’s ear. Poetul Walt Whitman, totuşi, crede în sacra litatea poeziei, în suveranitatea ei: „Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe carel ating sau care mă atinge”. Această conştiinţă artistică o are şi Andrei Gheorghe Neagu, sub „lacrima iubirii lui” ori în „ziguratul poemelor lui”. Conştient de treptele existenţiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, raţionale, Andrei Gheorghe Neagu diversifică, mode lează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce miau înflorit inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudleriene, in tonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetu lui sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a Iu birii, se conjugă, clar şi totodată maestuos., întro sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mis tice recuperabile de/în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii şi detaliile „anatomice” ale în făptuirii iubirii. Detalii ce abundă şi învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristeţea şi teama de a nu fi iubit. Iată o iubire în ritm popular şi eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7: „Cad frunze moi în părul tău/ şi se scufundăn plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se mbată pendelete(antiteza)” În ritm 7 / 8 , 8 / 7: „Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sin teza, dubla negaţie)” Atenţie deci la teză şi anti teză, la sinteza hegeliană, prin dublă negaţie. Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cum pănite. Şi, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împere iată. „Şi părul tău pluteşten vânt/ şimi limpezeşte calea,/ când vocea ta cantrun descânt/ şia alinat plecarea” (Mama). În toate aceste catrene, tresaltă Luceafărul şi Cătălina, Hiperion şi Demiurgul, întro conver saţie „peste lume” şi… dincolo de ea. Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poeticvers liber. Îşi alege în „templul singurătăţii” un idol: „mirajul iubirii inocente”. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

„Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivi tăţii mele/ şi mă faci să cred/ că nus singur/ în templul singurătăţii” (Cu mine). Apoi,se „transformă” în „sfă tuitorul” iubitei, întro frumoasă renunţare la „omul iubit”, dăruindui drept de maternitate, dar şi de noi iu biri. „să poţi să ţii de mană, copilul cu o i mari/ să poţi să ai în brate speranţele de jar /să nu urăşti destinul, nici o ii care vin,/ săţi poarten trup lumina”. Şi nu uită de „maniere cotidiene”: „E ora douăzeci şi două/ O stare de asediu dentuneric/ pe străzile pustii/ ne ndeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa). Ori de realităţile (ne)poetice ce sugrumă reveria şi… se lecţia naturală a speciilor: „Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Raţa a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în braţe/ şi la turtit [...]/ O muscă sa dat cu parfum…/ Tu nai minţit niciodată...” (Pseudo realităţi).Cum observam şi în „Împlinire”, „matri cea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărţilor „Lacrima iubirii” şi „Poemele din templu”. Numai în „Lacrima iubirii”, sunt şase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg.122. Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate„Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148. În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideşte în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilităţii de a trăi „im petuos”, dar şi...”misterios”. Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templu lui, Revolta templierului, Aleile templului, În tem plu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului... Templierul e: „un ram bătran, crăpat, uscat”; Păstorul templului: „la fiecare dan găt/ bunul părinte tresare şi aşteaptă/ săl strige la poartă urmaşul”. „Decadenţele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ şi ne durun luminăntregul/ iubirii noastre decadente”. „Tainele templului”: „de o ii mei se răstignesc tă cerile stelare [...]/ Pe gura mea a înflorit amărăciu nea unui surâs”. „Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi şi regrete/ în vise frânte/ şi în poeme nerostite”. „Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fra ticid”. Templu semnifică „Centrul lumii”, dar şi locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiinţei ca solus ipse, un „solipsism existenţial” din care „punem careuri întregului făcut bucăţi/ şi adunăm [...]întruna durerea despărţirii noastre.” Da! Templu este măreţia misterioasă a cuvântului poetic, dar şi a Cuvintelor profane: „Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cu vinte moarte/ senalţă pană sub ferestre ude/ aşteptând

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

sănfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.” Foarte frumos moment şi manieră de a în frunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Şi iubi rea este profană cât durează în… o ii lumii. Reţinem, şi în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”, „ude sănfunde”, dar şi gradul mare de libertate a dezbaterii vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, maş alătura poetului cu săr mana mea conciziune a acestei teme: „Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma dege tului arătător/ odihneşten o ii lor/ Mormane de cu vinte stau la sfat/ şi senalţă, sub fereastra rece/ Aşteptarea morţii sfârşeşte curat./ Cu diluvii lumea s imbă omun peşte”. Sunt adeptul frumosului re lativ. Relativ la gust. Al gustului dirĳat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea em pirică a unui poet îşi doreşte călătoria în eufemis mele epifanice ale imaginaţiei, reveriei, reprezentării, întâmplării, legendei, hazardului, certitudinii, raţiunii transcedentale. Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităţi. Spontaneitatea ca şi in stinctul fiind manifestări ale subconştientului ... în ipuit. Nu poţi intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întu nericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferenţele sale spe cifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului re velat”. Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nuşi au rezol vare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exem plu de problemă transcedentală. Poezia fiind o că lătorie in nimic şi oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”. Totuşi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcuşuri şi coborâşuri, ampli tudini paroxistice. Şi aşa se cuvine să înfruntăm „suiş – coborâşul sisific”, al creaţiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conţi, sărmani histrioni festişti. Pusă, această elibe rare de angoasă, de frustrare şi de „amintiri vorbi toare”, în competiţie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom şti împlinită trinitatea :genul, geniul, cartea. Şi câtă religiozitate – trudni cie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare...es tetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci...oricând, luminătoare de întuneric.Gheorghe Neagu este un om iubit de literaţi, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste şi… a unora dintre noi. Săi omagiem „Oglinda Sufletu lui”, citindui neliniştea conştiinţei timpului pier dut şi regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.

Pag. 89

Boris MEHR

Cruzime

ai bine să fii dalmaţian, decât cruelă. Omul nu are nevoie de cap. În timpul vieţii sufle tul stă în cap. El tulbură dreapta judecată, luciditatea. Există capete fără suflet? Poate. Inima este doar un mușchiuleţ. Sa creat un mit în jurul inimii. T o a t e fiinţele vii au inimă, la ora de zoolo gie, la școală, am văzut o broscuţă tăiată pe mĳloc, îi bătea inima. Asta spune tot. Acum despre poezie. Au torul trebuie să fie el însuși, să nu se gândească la citi tor. Calofilia, excesul de metafore, de sentimente comune strică. Suntem niște păcătoși, nu suntem sfinţi, nici îngeri. Exemplu – Beethoven, Whitman, Es enin, ș.a. Puterea lor stă în sinceritate. Artistul este credibil și atrage prin directeţea cu care se exprimă, desigur , fără a părăsi arta.Asta depinde de talent. Mai departe. În viaţă există sentimentele de prietenie și dragoste. Ele nu se amestecă, dar nici nu se separă. Iubirea este impură , implică atracţia sexuală, orgoliul celui iubit, gelozia, trădarea, etc. Prietenia, rară în esenţă, este mai pură. Înseamnă chiar jertfă. Aici se apropie de dragoste. Dar eu nu am avut un prieten adevărat, poate că este și firea mea devină. Am pretenţia să găsesc pe cineva care să gândească la fel ca mine, în ce privește prietenia. Castor și Pollux. Oreste și Pillade. Nu există. Orice relaţie ruptă pro duce răni. Durerea poate fi acută, latentă, de durată. Ochii mei devin violeţi, scriu cu cerneală simpatică, dacă mă doare ceva. Majoritatea oamenilor monologhează. Și eu. Dar am firea amerindianului, fierbinte, iar din romane, îi admir pe Julien Sorel, Fab rice, adolescentul din „Vă place Brahms?”, ș.a. Fe meile pot fi dure, de necucerit, trufașe, viclene, dar pot fi și zeiţe, mame, amante extraordinare. Sunt mai complexe decât noi, bărbaţii, care suntem uneori niște animale. Iubirea are fragilitatea firului de păianjen. Prietenia este ca un odgon. Cunosc mai bine iubirea, ea îţi dă libertate și robie, are savoare. Femeile iubesc stabilitatea. Sunt burgheze. Se cred nobile, pot fi și no bile, dar simţul datoriei este mai puternic. Se tem de aventură. Au motive. Cel mai crud la o femeie este râsul. Râsul îi ucide pe cei slabi. Eu repet după Niet zsche – ce nu mă ucide, mă face mai puternic. Cruzimea este de gheaţă, gheaţa se topește, nu

Pag. 90

rămâne nimic. Adevărul este din diamant. Cred că arta ar trebui să slujească adevărul, iar frumosul săi fie subordonat. Ghiocelul crește din pământ. Ghio celul artificial nu valorează nimic. Macianii printre noi În sala de studii era ora politică. Lentmajor Ion Criţă citea din ziarul armatei un articol de fond. O muscă mare ca un bombardier se rotea enervant deasupra acompaniind vocea monotonă a politru cului. „În aceste zile, când macianii războiuluui ameninţă pacea lumii” … Cineva chicotii,unul dintre puţinii soldaţi care nu dormeau. „Ce râzi,soldat?”., întrebă Criţă. „ Care macianii?” , se miră cu voce tare soldatul. Lentmajorul se uită în ziar,adăugă „Ma cianii războiului, aşa scrie””. „ Nu se poate, tov. lent major, poate maniacii”. „Bă, mă înveţi tu pe mine cum se citeşte?”. „O fi o greşeală”, spuse alt soldat . „ Drepţi, strigă ofiţerul, în faţa sălii de studii adunarea”. Au ieşit toţi, buluc, era cald, numai de „aviaţie inamică” nu avea nimeni nevoie. „Drepţi, culcat, salt înainte”, striga lentmajorul nemilos. Exerciţiul a durat cam o jumătate de oră. Seara,în dormitor, băieţii au decis că pe lentmajor o săl cheme de azi înainte Maciani. Cineva ia comu nicat această decizie. Omul nu era rău la suflet, a bombănit ceva, dar au aflat şi superiorii. Porecla sa răspândit în toată unitatea. Restul povestirii lam aflat din gura unor cunoscuţi. Ion Criţă era băiat sărac, salariul nui ajungea, sa înţeles cu unii de la bucătărie şi a început să sustragă alimente pe care le distribuia la piaţă. A fost prins, degradat, trimis la în chisoare, apoi la batalionul disciplinar, după care şi a dat demisia. Anul 1989 la prins întro neagră sărăcie. În 22 decembrie era pe baricade. Desigur, ni meni nu îi cunoştea trecutul. A intrat în afaceri , apoi în politică. Numele Maciani ia plăcut atât de mult încât şia schimbat actele, a devenit Giovani Ma ciani. A prins şi un post de ministru. La Economie. Se ferea de interviuri, avea trac. Sa plimbat pe la di verse partide. Era arătos, şia luat o nevastă pe măsură , a făcut copii, nişte Maciani drăguţi. Au tre cut circa două decenii, a ajuns la închisoare, de data asta nu mai era de glumă. Nefiind de vârsta lui Berlusconi , a primit trei ani cu executare. Un ziarist a venit la el săl intervieveze. „Uite, dom”le, cum se poartă ăştia cu revoluţionarii, eu am suferit şi sub vechiul regim şi acum , dar câţi nu sunt ca mine?”. Ziaristul a scris tot ce a auzit de la Maciani. La o întrebare nu a răspuns prea clar deţinutul. De unde numele acesta italienesc?„ Ei, am avut şi eu strămoşi de prin Sicilia, a o at cu sete fostul Criţă. Dar ce contează? Ies eu de aici şi le arăt ce pot”. Ziaristul ia urat sănătate şi succes. Băieţii studiază în Anglia, soţia îl aşteaptă cu nerăbdare. După un an şi jumătate iese. Atunci om vedea ce pot sicilienii noştri. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Dan CARAGEA MISCARE ŞI REPAUS

pectacolul străzii este, înainte de toate, spec tacolul corpurilor în mişcare. Este suficient să stai la o masă pe o terasă în inima marilor oraşe pentru a înţelege că dinamica mersului este cea mai simplă şi mai naturală formă de reprezen taţie. Pe trotuare sau pe străzile pietonale surprin dem admirabile corpuri care îşi revelă frumuseţea şi erotismul întro succesiune de imagini (instan tanee), căci timpul privirii şi al captării, ca şi cel al expunerii, este destul de scurt, insuficient pen tru a putea fixa bune fotomemorii. Un burete in vizibil vine şi şterge parcă traseul şi trăsăturile unei apariţii fermecătoare. Nu ne rămâne decât să continuăm în aşteptare, să stăm la pândă. Este adevărat că nu vom vedea o defilare de nuduri ‒ acest lucru se poate vedea doar pe o plaja unde se practică naturismul ‒, dar frumu seţea şi senzualitatea corpului nu este doar a trupului gol, ci şi al celui îmbrăcat, căci costumaţia face parte din spectacol. Privesc acum o tânără care trece pe stradă: poartă o ro ie violet mulată pe corp, fără mâneci, iar în picioare, sandale cu tocuri foarte înalte. Părul lung, blond, de culoare nisipului, este perfect întins, ajungând până aproape de centură, unduinduse la fiecare pas. Dacă violetul îi pune în evidenţă carnaţia foarte albă a membrelor, parcă ferite de soare, muş ii picioarelor ies uşor în evidenţă. Am văzut o venind, din faţă, iar acum o privesc îndepăr tânduse. O frumuseţe trecătoare, o evanescenţă. Să facem acum câteva remarci. În cele mai multe cazuri, când ne referim la un corp în miş care, imaginea frontală este a apropierii, în timp ce vederea din spate este cea a îndepărtării. În artă, mersul nu a devenit o temă prea recurentă pentru revelarea frumuseţii şi senzualităţii corpului, cu excepţia filmului. Nici măcar fotografii nu insistă săşi surprindă modelele în mers, în afară de pasa relele de modă unde mersul profesionist trebuie să pună în evidenţă croiala impecabilă şi calitatea ma terialelor unei ro ii de mireasă, de exemplu. În majoritatea operelor de artă plastică, mişcare este reprezentată, oximoronic, prin „încre Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

menire”, ca în jocul acela de copii, în care brusc, la comandă, trebuie să te prefaci în sta tuie pentru a nu putea fi

atins. Istoria este aici a unei secunde care sa oprit pen tru ca noi să putem să ne bucurăm din plin de reprezentaţie. Astfel, nudurile execută mişcări acrobatice, pi ruete, răsuciri şi contorsionări, coregrafii complexe sau exerciţii de gimnastică. În toate aceste cazuri, frumosul şi dorinţa poartă masca surprizei, a ne aşteptatului, încât putem afirma că întreaga este tică erotizată este, în fapt, emergentă. În istoria sculpturii şi a picturii, reprezen taţia corpului în mişcare o întâlnim încă din Anti itate. Celebra sculptură a lui Miron, „Discobolul”, este poate cea mai cunoscută viziune a corpului în mişcare din acea epocă, cel al atletu lui care se află în momentele premergătoare lansă rii discului. În Renaştere, scenele de gen, cum ar fi îm băierea mitologică, sunt picturi esenţialmente di namice, motiv pentru care asistăm la o complicată geometrie a dispunerii trupurilor care, deşi se mişcă, sunt surprinse în momentul perfectei armo nii şi care reprezintă coregrafia imaginată de artist. Toată arta europeană vă trai din acest moment kai

Pag. 91

rotic, al surprinderii unei scene în momentul ei de apogeu. Aceasta este în esenţă arta, măiestria. De aceea, privirea poate compune din setul de imagini revelate şi unite mintal un nud sculptural, privit de jur împrejur, întro rotire completă de 360°. Mai mult, în compoziţii, artiştii vor alterna corpurile în mişcare cu cele în repaus, pentru ca frumuseţea şi seducţia să se manifeste din plin. Întro excepţională frescă, „Triumful lui Ba us şi al Ariadnei” (15971599), pe care o putem admira în Palatul Farnese din Roma, Annibale Car racci ne înfăţişează fastuoasa procesiune a lui Ba us, prilej de a expune nuduri masculine şi feminine în alai de petrecere, cu o foarte bună tra tare a expresiilor feţei. Aş mai alege, din aceeaşi epocă, „Venus şi Diana” (c. 1550), de Lorenzo Lo o, pentru „efec tele speciale” ale zborului celor două şi pentru pa leta mai în isă, dominată de culori mai reci. Trupul Venerei este luminat nocturn, zeiţa având pletele răsfirate şi luceafărul deasupra capului. Un medalion la gât şi o brăţară pe braţul drept sunt semnele co etăriei aristocratice. Cam de pe acum,

nu este mişcarea, ci starea de repaus în care femeia apare de obicei tolănită fie în natură, pe iarbă, fie pe un pat din alcov. Să privim acum tabloul „Nimfe lângă un izvor” (c. 16501655), de Sir Peter Lely, unde, dincolo de convenţii, nu putem să nu admirăm expunerea cu faţa şi spatele a nimfelor din planul apropiat, ambele de o frumuseţe ro bustă şi surprinse, ca şi celelalte, în stare de somn. Nu mai puţin interesantă este tratarea acestei scene mitologice întro manieră mai degrabă realistă. În fundal, izvorul decorat cu amorezi de piatră creează un efect şi mai puternic de distanţate de canonul mitologizant în favoare unei compoziţii realiste, cu aer câmpenesc. Pe de altă parte, corpu rile adormite impun o domolire a dorinţei de a le poseda, contrabalansând îndrăzneala unei viziuni cât mai aproape de natural. În sfârşit voi mai prezenta un tablou dintr o perioadă mult mai apropiată de noi, „Pubertate” (1895), de Edvard Mun , care dezvăluie o exage rată pudoare a posturii în contrast cu proiecţia an goasei interioare, tipică expresionismului, şi antidot al seducţiei. Am spus că frumuseţea şi seducţia sunt asociate mai ales cu corpul în repaus, a cărui stare extremă nu poate fi decât cadavrul, imobilitatea absolută, pe care o găsim la mulţi fotografi con temporani în laborioase creaţii de artă digitală. Fireşte, repausul este poziţia „în aşteptare”, fapt care măreşte, în opinia mea, tensiunea erotică şi permite nu doar admirarea îndelungată a fru museţii, cât şi contactul vizual prelungit. Este şi postura preferată de majoritatea lucrărilor porno grafice. Mai mult, nu doar seducţia, dar şi frumu seţea par a se revela plenar atunci când modelul stă nonşalant în fotoliu sau pe divan, transmiţând acea bucurie a expunerii care sporeşte dorinţa pen tru că induce un cadru intimist.

unele nuduri, de un erotism mai accentuat, vor apărea purtând podoabe care le intensifică parcă voluptatea carnaţiei, cu o subtilă aluzie la păcat. Cu toate acestea, idealul expunerii nudului

Pag. 92

Şi totuşi, privind sute şi sute de nuduri, de la dansatoarea acrobatică care execută podul, o frescă egipteană realizată cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos, şi până la producţiile ex puse zilnic pe Facebook, aş spune că jocul im obil/mobil se corelează ingenios cu cel al frumuseţii şi seducţiei. Astfel, dacă frumuseţea tinde spre imobilism, spre statuar, spre moarte, se ducţia este dinamică, umană, o puternică manifes tare a vieţii. Iată cum, în marea reprezentaţie a corpului în viaţă şi în arte, mişcarea şi repausul sunt simbolicele ipostaze ale unei alte pere i în care se circumscrie corpul: Eros şi Thanatos. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ion N. OPREA

AMPRENTE ALE ISTORIEI

mprente ale istoriei constituie cartea de faţă, scrisă de Ştefan BobocPungeşteanu, urmaşa alteia “Rădă cinile continuităţii”, care acum se odihneşte pe ra u rile de sus ale bibliotecii mele, după ce pentru mine şia făcut datoria, servind reporterei de la RadioIaşi un bun prilej de a afla cum sa născut la autor ideea scrierii ei pentru a deveni volumul în discuţie:”Amprentele unor timpuri.” Pământ şi oameni, viaţa lor..şi întro parte şi în cealaltă. Nu a lansat prima, „Rădăcinile continuităţii”,cum near place sa fie... continuitatea! La început de nou capitol al cărţii Amprentele unor tim puri estionat de autor Constantin Huşanu, publicist de forţă şi scriitor care nu ştiu dacă are evidenţa cărţilor pe care lea tehnoredactat pentru că pe cele personal create, lam de terminat să şi le facă publice aproape în întregime şi acum le ştim întinderea, sunt multe, să ne prezinte unele date cu ca racter literaristoric si...cu promptitudine a răspuns cum numai domniasa reuşeşte. Concis,concret, cu profunzime şi cu per spective care tot la istorie ne trimite. Român deal nostru de la Vaslui! Suntem în faţa unei sintezesinteze despre ceea ce a dat în timp Valea Rahovei lui Dan Ravaru şi Pungeştiul lui Şuţiu, în special. Locul de unde pleacă „Amprentele unor tim puri” ca valori spirituale ale localităţii şi nu numai, ale ţării şi a lumii, început de capitol care se cere citit cu atentie, e iva lentul unui total al restului cărţii. Spusele lui C. Huşanu ne duc cu gândul la altele, tot ale sale, la ceea ce scrisese despre Rădăcinile continuităţii, la care şi eu mă refer adesea cu dragoste şi respect faţă de titanul şi mereu vizionarul românismului – profesorul Nicolae Iorga: „fiecare ştiutor de carte săşi scrie şi săşi lase pe coală de hârtie amintirile care sunt amprente ale vieţii trăite şi care şi ele în seamnă continuitate: „numai atunci când fiecare localitate va avea monografia ei, istoria României va fi completă”, am redat cu aproximaţie spusele savantului, ca să subliniez valoarea căr ţilor lui Ştefan Boboc –Pungeşteanu. E adevărat, a subliniat şi C. Huşanu, cărţile la care mam referit, despre Vaslui, ca şi al tele semnate de Ion N. Oprea, C. Huşanu, Dan Ravaru, D.V. Marin, Ion Baban, Avram D. Tudose ori Ioan Mititelu şi Cice rone Medeleanu, iar acum Ştefan Boboc, nus monografii în în ţelesul propriu al termenului, dar pot oricând servi cercetătorului care mai de vreme ori mai târziu va da cititoru lui marea monografie a judeţului Vaslui, ce rămâne încă aştep tată. Structurată pe mici capitole, „Amprentele” sunt ajutate de autor prin mĳloace specifice creatorului şi interpuşilor lui , dar cunoscători ai Văii Racovei şi Pungeştilor, foşti colegi şi prieteni deo viaţă, să reliefeze valoric realitatea, ajungându se astfel, ca punctual, să aflăm în totalitate ce şia propus au torul: care lea fost copilăria, lor şi a părinţilor şi strămoşilor lor, cum au învăţat carte şi la care biserică sau botezat şi au plătit mai târziu acatiste ori alte îndatoriri ortodoxe sau de alte credinţe, cum lea evoluat viaţa culturală şi cea religioasă, in Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Structurată pe mici capitole, „Amprentele” sunt ajutate de autor prin mijloace specifice creatorlui şi interpuşilor lui , dar cunoscători ai Văii Racovei şi Pungeştilor, foşti colegi şi prieteni de-o viaţă, să reliefeze valoric realitatea, ajungându-se astfel, ca punctual, să aflăm in totalitate ce şi-a propus autorul: care le-a fost copilăria, lor şi a părinţilor şi strămoşilor lor, cum au învăţat carte şi la care biserică s-au botezat şi au plătit mai târziu acatiste ori alte îndatoriri ortodoxe sau de alte credinţe, cum le-a evoluat viaţa culturală şi cea religioasă, interdictiile si autorii acestora.... “

Pag. 93

terdictiile ăi autorii acestora. „Nemărginitele du reri ale românismului” este intitulat şi comentat întrun întreg capitol al volumului. Dar mai întâi, ca la cinematograf, aflăm informaţii valoroase din „Amintirile” depanate cu prospeţime de Şt. An dreşanu, altele despre Victor Tăbăcaru şi George Talaz, scriitor şi pictor, ca şi precedentul sculptor şi pictor, ambii de loc din satul Toporăşti. Interviul în două faze cu Grigore Toloacă este un alt mare ecran de pe care citim cum era viaţa, obiceiurile tradiţionale la localnici, de la o dată la alta, înscrise în calendar dar şi cele cu moştenire de la înaintaşi. Viaţa localnicilor, fie şcolară, cazonă sau iar în timp de război – cu „Peripeţii nebănuite” sau aflate din „O povestire a unui prieten de demult” – este oferită cititorului pigmentată cu o seamă de întâmplări pe care leau trăit feţe înnobilate de as cendenţa sau de vrednicia lor, precum au fost şi au rămas prin “amprente” numele şi faptele unor per sonaje devenite mari personalităţi şi ale Vasluilui – Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuş neanu, Alexandru Ioan Cuza, boier Sofronie de la Curseşti, Nicolae Şuţu, fondator în parte a satului Pungeşti, alţii care au acţionat pentru răscumpă rarea drepturilor de proprietate asupra târgului Pungeşti de la familia Marcopolo, rolul lui Gh. Ghibănescu în zonă, viaţa lui Alexandru Vlahuţă, Constantin Tănase, dar şi a localnicilor Constantin I Dediu şi Mihai A. Fălcoianu la Pungeşti, în zonă, ca şi în lume… „Şi ei au fost pungeşteni, dar nu de pomană”, se anunţă începutul unui capitol de carte dedicat unora cărora li se plasează numele la loc de vază – Ciobanu Maria (Margheta) căsătorită cu Suslov Constantin (Coca), ambii cu o activitate culturală deosebită în zona Pungeştilor despre care las citi torilor plăcerea să afle amănunte din cartea cu am prente a domnului Pungeşteanu, şi el un vrednic slujitor al umorului de calitate… Cartea lui Ştefan Boboc, spuneam, eamă să citim în ea istoria, dar nu e vorba doar despre isto ria locurilor, ci cu pricepere zidită în istoria ţării, în cadrul vieţii internaţionale, în multe momente ale vieţii nu doar ale localnicilor. Capitolul XII, ceea ce nu ne spune titlul său, ne aduce în faţă pe cei care după anii 194445 neau adus pentru multă vreme în ţară molima comunismului: Ghe orghe GheorghiuDej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, insistânuse asupra rolului grupului „moscoviţilor”, sprĳinit de Stalin, în ceea ce a fost devierile de la linia partidului, care nu erau primele şi nici nu au fost ultimele… Cititorii vor afla la locul potrivit şi despre ceea ce a fost „cazul” Foriş, „cazul” Pătrăşcanu şi motivele mor ţii acestora… Era vorba despre respectarea a ceea

Pag. 94

ce numeşte autorul „Indicaţii superioare”, titlu dat unui capitol de carte care tratează despre cum sa distrus şi agricultura în România devenită demo craţie populară…Politica nefastă născută la Mos cova, transferată la Bucureşti, unde disciplina de partid era şi a trebuit să rămână mulţi ani acasă, a făcut mari victime nu numai în rândul ţărănimii, ci şi a intelectualităţii, cazul familiei Loghin de la Toporăşti, a familiei Gemene de la Pungeşti – su biect de carte pentru C. Huşanu, răzeşii lui de la Curseşti, şi nu numai ai lor, devenind emblema tice doar înmormântarea salvândui! Ce a făcut teroarea comunistă în şcoala româ nească o spun tot aceste foi scrise de Ştefan Boboc Pungeşteanu, ca şi despre viaţa de ţăran în anii de tristă amintire, aşa zisei „evoluţii” pe şantierele ti neretului, povestiri despre retragerea după 1958 a trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, pariu câştigat de Gheorghe Gheorghiu –Dej la un pahar cu vin servit împreună cu Ni ita Serghievici Hrusciov, marele conducător al Uniunii Sovietice, cu ocazia unei acţiuni de vânătoare în România… Interviul lui Ştefan Boboc cu Grigore Toloacă, fostul său coleg de şcoală primară şi gimnazială, ajuns mare comandant în armata română, început la AlbaIulia, va continua cu ceea ce numeşte au torul „O poveste de neuitat, Borna, de Gr. To loacă”, în fond, brodată folcloric, era vorba despre Borna care a fost „Frontiera de stat a României”, descoperită în piatra de la „1 decembrie 1918” în Ardeal. Despre profesorii Elena Averescu, Iulia Vrân ceanu, Constantin Obreja şi Săndel, cum a ajuns Săndel secretar al oganizaţiei U.T.M., despre “Me morialul durerii” şi „Dureri împărtăşite la Gâr ceni” sunt alte pagini de mare interes. „Un sfârşit şi un nou început” este şi convingerea noastră că „Ştiinţa a izvorât din plin şi pe meleagurile noas tre”, pentru că aici sau născut oameni ca cei men ţionaţi, de felul marelui om de ştiinţă Gheorghe Vrânceanu care îşi are rădăcinile în Pungeşti, „Me trica lui Vrânceanu” fiind astăzi cunoscută şi apli cată în lumea ştiinţifică. Toate constituie o dovadă că “Rădăcinile con tinuităţii” sar putea să dea şi alte ramuri… O carte născută din arhive şi amintiri, cu acri bie plămădită, de loc vitriolată, ba şi cu umorul tre buitor, este o surpriză plăcută pentru mine care, până acum nu demult timp, nul ştiam pe Ştefan BobocPungeştianu decat ca un însufleţitor al Ce naclului cu umoriştii lui “Păstorel”, des prezentat în rubrica cu epigrame de la Ziarul de Iaşi, împros pătată de fostul meu coleg de gazetărie postde cembristă Constantin Iuraşcu Tataia. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ştefan Lucian MUREŞANU ARTĂ A SENSULUI CODIFICAT ÎN POEZIA BACOVIANĂ „ALTFEL Mo o: Omul începuse să vorbească singur... / Şi totul se mişca în umbre trecătoare – . (George Bacovia, „Altfel”)

n anul 1914, George Bacovia publică o poezie cu un înţeles tăinuitor, distribuită în două catrene, sub un titlu al inversului existenţial, o cu totul altă pregătire a omului elevat, care se destăinuie celor iniţiaţi. „Altfel” este dorinţa de a explica că omul poate trece, prin voia necunoscutului, întro altă dimensiune, cea a cunoaşterii, a înţelepciunii. Este o cale a întunericului luminată de gândirea pro fundă a fiindului elevat: „Omul începuse să vor bească singur...” nu este oare începutul începerii noii „Faceri”?, noua ordonare a Haosului pe care omul poet o simte! Oare singur, poetulom nu are ca şi di vinitatea puterea absorbirii cuvântului pe care îl exprimă? Bacovia, luminat şi călăuzit de umbra sa spune că „omul începuse” în taina trecerii timpului „să vorbească singur”, nu în singurătate, ci tuturor acelora care ştiau să îl asculte. Înţelepciunea din Înalt coboară şi prinde în jocul ideilor pe cei pregătiţi să întâmpine lumea nevăzută a formelor în cuvinte. Formele sunt imagini ale imaginaţiei literatului, ilu minări zădărnicite în teluric pentru o preîntâmpi nare a senzaţiilor. Greutatea obsedantului metal bacovian dă veşnicia cerului încărcat de nevoile fap tului fiindual al omului profan, căzut, însă literatului îi ardeau cu lumina soarelui vieţii ideile lucide ale vindecării şi menţinerii purităţii prin sens al poetu luiom. Bacovia a venit în lume ca un hrismos, ca un curăţător de rău. Boala se va instala în totalitatea ei în trupul său, ca un gest de răscumpărare a semeni lor, însă mintea lui va străluci în Infernul pe care numai el îl vede: „şi totul se mişca în umbre trecă toare...”. Ne punem întrebarea: despre care om al trăirilor lui vorbeşte poetul aflat la penultima lui ve nire pe pământul ispăşirilor? La cel de după Potop sau la cel pe care el îl va întâlni în drumul său spre ultima viaţă telurică! Dacă citim doar primul şi al treilea vers al primei strofe a poeziei, vom observa că omul vorbea cu el însuşi nu pentru că se afla singur, ci pentru fap tul că lumea se dorea singură stăpânită de întuneric. Era un timp al spuselor, nu a oricăror vorbiri, ci al dorinţei de exprimare, poate iar timpul rugăciu nilor când de teama întunecimii cerului omul căuta iertarea şi, de aceea, creierul său ardea „ca flacăra de soare”. Sugestivă, metafora bacoviană des ide cel deal treilea o i şi lasă ca omul să vadă şi să simtă adevărul prin teamă. Cine putea acum, cu milostive nia lui, să fie în creierul său decât lumina divină care ardea răul, risipindul. Cine avea puterea să ardă fără să ucidă, decât Divinitatea? Semnul arderii este Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

văzut doar de poetulom, literatul care îşi uneşte în vâltoarea mişcărilor aştrilor ideile gândite, zvârcolite şi strânse apoi în creierul care se aprinde pentru a lumina lumea deşartă. Titlul poeziei poate sugera so sirea timpului „Noii Ere”, când inima se va dori umplută cu spi ritul divin, iar creierul să ardă incandescent în fiindul aleşilor unei lumi a ideilor măreţe. Lumea în care Bacovia a creat la considerat un neînţeles, un prea întunecat al erei pe care ei şio credeau luminoasă ca materie, nu şi ca nevăzut in candescent. Venirea lui în lume a fost în plină zi, când soarele văzut încingea cu bre telele razelor lui spaţiul teres tru, în calculul de viaţă al Celui Luminat. El va dori toată viaţa sa căldura soarelui, simţinduse atras de binefacerea acestuia, însă trupul său, atins de boală la vârsta de 33 de ani, va ceda ma rilor solicitări nervoase şi va fi internat, pentru prima dată, la Sanatoriul dr. Mărgăritescu din Bucureşti. De atunci, sufletul lui va urca din întuneric în lumină şi va desăvârşi omul ca poet al umbrelor şi al obsesiei cenuşiului, sub greutatea metalului plumb, al cărui sens este alunecarea lentă în moarte a oamenilor, a lucrurilor şi a lumii, a destinului universal. „Şi totul se mişca în umbre trecătoare”, vizualizează sugestiv neînţelesul existenţial al lumii care coboară şi tot co boară în întunericul fără margini, fără dorinţa de a găsi răgazul explicării menirii omului ca trăitor şi nu ca fiinţă. Care sunt marginile trăirii şi limitele învă ţării din viaţă? Umbra este dublul mişcător al fiin dului teluric, semnul întunericului, al neînţelesului pe care poetulom la descifrat şi la încifrat în exis tenţa literatului. Doar el cunoaşte taina venirii şi trăi rii, el ştie că în matricea sa trebuie să urce, de fiecare dată din cele nouă coborâri, greul nevoilor gândirii, înţelepciunea, altul decât cel care a fost. Hrismos al lumii, Bacovia umbrea existentul lumii pentru ai putea urmări în taină evoluţia, pentru că sensibilita tea versului său cuprindea răul care îi secera elanul. În rău, a înţeles poetul, omul decădea, iar cele nouă drumuri, care trebuiau să ducă spre „Noua Eră”, a superiorităţii prin gândire, deveneau din ce în ce mai dificile, multiplicânduse şi întârziind devenirea în sacru. Cerul „de plumb” era acoperământul prin care omul era obligat să gândească. Numai în noapte, unde se mişcau umbrele, omul putea să cadă

Pag. 95

stării de meditaţie, de analiză a răului şi căutării iz băvirii prin iniţierea în bine. Pronumele negativ „nimic”, cu sensul de primejdios, în ide brusc tentaţia de a găsi vreo scă pare omului, fără căinţă, din toată această formă de a exista. Pustiul, care se tot mărea, aduce în sufletul profanului teama de moarte, afectat fiind în cele din urmă iar unul dintre organele vitale ale trupului, pentru că şi natura, cu „noaptea lui amară tăcuse orice cânt”, va suferi în sinestezia amară. Va fi un gust simţit în umbra care îi va jelui trăirea. Stările şi evoluţia hepatică în trup ne duce la naturalismul in terpretărilor realiste ale curentului literar, împletit în sugestia şi viziunea măiastră a poetului, care se simte copleşit de toată lupta cu nevoile omului de pe Pământ. El are puterea săl vadă oriunde în Univers şi săi urmărească existentul, pentru că „învineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur...”. Îi vede durerea şi teama prin manifestarea plecării frunţii în pământ, însă îi simte şi neîncrederea din suflet că se va putea s imba ceva în viaţa lui fără de care el să nu se căiască. Atât de speriat va fi omul, încât lumina cu greu va putea ajunge la profan, pentru că la un moment dat însăşi umbra lui îl va părăsi. Dacă în primul catren Bacovia alternează, prin rimă, al doilea şi al patrulea vers, sugerând ne împere erea, ca fapt al venirii şi tânguirii omului, în cel deal doilea catren poetul apropie această al ternanţă, sudând prin idee sugestivă, rezultatul ne înţelegerii adevăratei misiuni a omului pe Pământ. Este, poate, tocmai ceea ce am crede că ar fi dorit să transmită prin poezie, ca un mesaj, poetul şi anume, moartea neiniţiatului, care va rămâne singur, petre cut în noaptea veşnică, până la semnul nelipsit al meditaţiei ce îl va duce spre noua evoluţie, cea su perioară, spre divinitate. În poezie, Bacovia foloseşte doar de două ori cuvântul articulat „omul”, ca pe ceva foarte cunoscut planului său de cercetare, identificat, de multe ori ca un rezultat al unui fiind de excepţie, care se tânguia şi dispera de toată întâmplarea naturii. De undeva, poetul îi urmăreşte întreaga sa evoluţie, însă nu îl compătimeşte pentru că este dreptul divinităţii să îi audă cu adevărat tânguirea. El este singur între se menii săi solitari, poetul sugerând ideea că divinul nu îl părăsise, pentru că îl lasă să vadă umbrele de oameni în noaptea care poate deveni veşnicie. Cerul de plumb „domnea”, se spune în poezie, iar imper fectul verbului este folosit pentru a sugera că întro zi cu întunericul se poate sfârşi, făcând loc luminii, nu se ştie însă de când noaptea a coborât peste pă mânt şi oameni. Nu păcatul adamic constituie grava noastră pierdere, ci fausticul conştient al vinderii, de dragul lumescului, a sufletului căreia divinitatea su premă îi doreşte întoarcerea în matricea din care la desprins, dăruindul trupului, templul creaţiei sale.

Pag. 96

Acolo unde este pustiu este şi meditaţie, este un loc al întâlnirilor lumilor în dimensiuni. Faptul că „omul începuse să vorbească singur...” este îmbucurător pentru că atunci zadarnicul pune capăt împrăştierii ideilor, adunândule întro singură cupă, cea a me ditaţiei spre divin. Acest om, atât de cunoscut stihui torului, este în totul lui poetul, despre el şi despre ce va fi cu el vorbeşte literatul atunci când intră în di mensiunea divinului. Când creează, creierul lui devine incandes cent şi lumina creaţiei sale se îndreaptă spre nemu rirea ideii stăpâne pe neant şi pe materia eternă, cuvântul. În afară de cuplul patern numai literatul, parte a divinei idei, poate crea singur şi să vorbească cu el însuşi, pentru că dialogul se poartă între văzut şi nevăzut. La Bacovia, „pustiul” întotdeauna a creat în vers nemurire şi a lărgit orizonturile gândirii di latând în nemurire existenţa. Noaptea este „amară” pentru că dorul „tăcuse orice cânt”, întunericul dez văluie umbre şi învineţeşte gândurile care apasă fruntea poetuluiom „în pământ”. În concluzie, termenul „altfel” ne destăinuie existenţa unui sine necunoscut, poate iar depărtat de fiindul teluric al celui care este dat să creeze, să lege ideile de cuvânt.

BIBLIOGRAFIE: Caraion, Ion, Bacovia. Sfârșitul continuu, București, Editura Eminescu, 1975. Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, București, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005. Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iași, Editura Juni mea, 1981. Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, București, Editura Minerva, 1979. GrigorescuBacovia, Agatha, Bacovia (viaţa poetului), București, Editura pentru Literatură, 1962. Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisenti mental, București, Editura Albatros, 1974. Indrieș, Alexandra, Alternative bacoviene, București, Editura Minerva, 1984. Petroveanu, Mihail, George Bacovia, București, Editura pentru Literatură, 1969. Scarlat, Mircea, George Bacovia nuanţări, București, Editura Cartea Românească, 1987. xxx, Opere, prefaţă, antologie, note, biblio grafie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978. xxx, Opere, ediţie de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundaţiei Cultu rale Române, 1994.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Cornel NISTEA Tânăr talentat

umi explicam cum altfel mă descoperise acolo, decât urmărindumi traseul obişnuit spre terasă, altfel spus mă vânase, iar acum sta în faţa mea cu un teanc de hârtii în mână. Numi puteam imagina ce dorea, nam înţeles nici după ce sa prezentat, cu precizarea că a fost coleg de bancă cu nepotul meu Odio la teologie, pe care o abandonaseră amândoi din motive diferite: Odio alesese avocatura, iar el aca demia de poliţie, dar curând a renunţat să lucreze la filaj şi acum urma psihologia. Cum exprimase cuvântul filaj, am avut o tresărire pe care vizitatorul meu cu cunoştinţe de psihologie a sesizato. Nu, nu vă faceţi grĳi, nu mai lucrez de doi ani la ei, nu puteam suporta ideea… Da, înţelg, doar aţi urmat patru sau cinci ani teologia, iar acolo aţi învăţat săţi iubeşti aproapele. A zâmbit. Aşa e, nu se potrivea mai nimic cu ce am învăţat eu acolo... Constatase desigur că devenisem cuprins de nedume rire dacă nu iar de spaimă. Nu, nu trebuie să vă faceţi grĳi, a reluat el imediat, în soţinduşi cuvintele de gesturi care săl ajute sămi recâştige încrederea ruinată. Nu puteam accepta să fac filaj... Ma privit. Pe faţa mea a putut vedea în continuare ne dumerirea, dacă nu iar neliniştea. Ştiam că securiştii îşi as cundeau adesea identitatea în apropiaţi, în prieteni şi de ce nu iar în rude apropiate, cărora omul îşi exprimă cu sinceritate opiniile, iar asta ma făcut să fiu mereu prudent, doar atâţia pătimiseră din pricina sincerităţii lor.Eram la câţiva ani după prăbuşirea dictaturii comuniste, numai că toţi ştiam că siste mul e încă viu, dacă nu cumva se revigorează, şimi puneam cu nu prea multă plăcere întrebarea cel adusese pe tânărul ăsta pe terasă, ca sămi tulbure liniştea. Ma trimis aici fratele dumneavoastră, domnul profe sor Titus, altfel naş fi îndrăznit să vă caut... Aşa. Doriţi să bem împreună o cafea, să vorbim... Dacă nu deranjez prea mult. Ştiu că veniţi aici să lu craţi la roman... Ziceţi că va trimis Titus, desigur. Şi Odio, domnule scriitor... Aşadar nu lucraţi pentru securitate?, am glumit eu. A zâmbit. Naş faceo pentru nimic în lume. Dar aţi făcut academia de poliţie, aţi lucrat o vreme la filaj... Am divorţat de ei. Nu din nepotrivire de caracter... Nai să convingi pe nimeni cu explicaţia asta. Numai naivii şi proştii nu ştiu: Ai intrat odată în sistem, nu mai poţi ieşi de acolo decât în sicriu... Nu, nu! În ultimii ani sau s imbat mult lucrurile. Fie cum zici matale. Cu ce treabă tea trimis la mine Titus? Iam dat luna trecută sămi citească un volum de poe Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“M-am privit. Pe faţa mea a putut vedea în continuare nedumerirea, dacă nu chiar neliniştea. Ştiam că securiştii îşi ascundeau adesea identitatea în apropiaţi, în prieteni şi de ce nu chiar în rude apropiate, cărora omul îşi exprimă cu sinceritate opiniile, iar asta m-a făcut să fiu mereu prudent, doar atâţia pătimiseră din pricina sincerităţii lor.Eram la câţiva ani după prăbuşirea dictaturii comuniste, numai că toţi ştiam că sistemul e încă viu, dacă nu cumva se revigorează, şi-mi puneam cu nu prea multă plăcere întrebarea ce-l adusese pe tânărul ăsta pe terasă, ca să-mi tulbure liniştea.”

Pag. 97

zii şi mia zis car trebui să consult un specialist. Şi, mă rog, el nui filolog, nu putea avea un punct de vedere? E dumnealui filolog, dar nu specialist. In tenţionez să public volumul la o editură şi nu ştiu la care. Tot nu înţeleg ce doriţi de la mine. Poate aţi avea amabilitatea sămi citiţi vo lumul mai înainte deal publica şi eventual sămi scrieţi o prefaţă. Dragul meu, Titus ştie cât sunt eu de ocu pat, apoi e atât de riscant să scriu o prefaţă la cartea unui tânăr pe care abia dacă lam cunoscut. Dar zicea şi Odio... Părea destul de neliniştit, aşa încât lam lăsat să comande el coneacul şi cafelele, dacă tot venise sămi ceară sfatul. Ziceţi că aţi studiat împreună cu nepotul meu Odio teologia şiapoi aţi urmat academia de poliţie, acum faceţi psihologia, lucraţi întro fabrică de mobilă şin timpul liber scrieţi poezii. Nui rău deloc... A început să mă privească cu mai multă în credere, elnerul tocmai ne adusese coniacul şi

cafelele, aşa că a îndrăznit să pună teancul de hârtii cel ţinea sub braţ pe masă. Ştiţi, pentru mine este important. Până acum nam avut curajul... Curajul să ce? Curajul să vă caut, să vă rog să vă spuneţi părerea... Şi, mă rog, de ce na făcuto fratele meu? Zice că nar fi profesional să dea el verdic tul. Ala, dumnealui vrea să scoată castanele din foc cu degetele mele, să dau eu verdictul. Da, dacă merită sau nu să public... Am ridicat spre el paharul: Să ai noroc, parcă aşa se zice întro aseme

Pag. 98

nea împrejurare. Să trăiţi, domnu Horaţiu, îmi pun mari speranţe în aprecierile dumneavoastră. Am luat din teancul gros de hârtii câteva file şim citit vreo trei poeme. Toate erau proaste, nu era deloc poezie în ele. Lam privit cu un surâs neutru. Cei puteam spune, doar era fostul coleg de bancă al nepotului meu Odio. Nu vă supăraţi, ce poeţi citiţi, ce poezii vă pasionează? Am citit în liceu Eminescu, Blaga, Baco via... Şiacum? Nu prea am timp de citit. Muncesc zece ore pe zi... Despre poezia universală aţi citit ceva: Baudelaire, Rilke, Trakl? Sa uitat cu mirare la mine mirat. Nu ştia că există şi alţi poeţi în afară de Eminescu, Blaga şi Bacovia, dar pentru a nul dezamăgi, am mai citit alte câteva poezii. În ele nimic din Eminescu, Blaga sau Bacovia, în s imb era acolo ceva teologic. Avea câteva imagini cu îngeri. Uite un vers care îmi place: Cerul se umplu de păsări albe şi de îngeri... Ma privit cu speranţă, iar eu: Îţi propun să citeşti Baudelaire, Rilke şi Trakl şiai să vezi ce revelaţie vei avea. În o ii lui nu era decât disperare. Ştiu car trebui, numai că eu doresc să pu blic volumul acesta de versuri, am nevoie de o edi tură şio prefaţă... Sfatul meu, sincer, e să mai aştepţi, să exersezi, pentru că nai ajuns încă în faza imita ţiei... Nu, naş face asta, să imit pe nimeni, poe zia trebuie să fie originală. În teorie aşa e, numai că până să ajungi acolo... Îl dezamăgisem. A luat teancul de hârtii pe care pretindea că a scris poezii „originale” şia ple cat. Ciudat lucru, sinceritatea mea nu la descu rajat. Peste nici două luni am găsit în cutia poştală o invitaţie din care aflam că „tânărul poet de mare talent îşi lansează joi, 13 septembrie, la galeriile de Artă, cartea Poeme cu îngeri” la care mă invita să l onorez cu prezenţa. Nam putut da curs invitaţiei, dar nici nam fost surprins să aflu din presă că „talentatul poet” tocmai a obţinut un premiu literar important al unei societăţi de caritate din oraş. Şi miam zis: Iată cum apar, peste noapte, celebrităţile... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Emanuel POPE (Anglia) Interviu cu pictorul Nick Sava E.P. Presupunând ca aţi fi primul pictor şi înainte de creaţiile dvs nu ar mai fi exis tat nici un pre cedent, nici un gest pictural , nici o s iţă oricât de mare ar fi spa ţiul istoric şi geografic ex plorat şi vaţi afla în faţa unui tribunal acuzat de erezie: cum v a ţ i apăra arta şi rostul acesteia în cetate? N.S.OK, hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aş fi primul ever care să atingă un penel sau băţ deo suprafaţă, pentru a lăsa o urmă, pentru a crea un mesaj, probabil, miar lipsi cuvintele să spun ce am de gînd să fac. Miar lipsi tot ce ma învăţat estetica şi critica ar tistică, religia, istoria... dea lungul miilor de ani de cînd se face artă. Mai mult, nu aş putea fi acuzat de „erezie” pentru că, aşa cum vă spun, probabil, nu aş fi vorbit, ci aş fi creat, fără posibilitate de a divaga teoretic despre creaţia mea. Şi nici nu ar fi existat termenul: eretismul este un termen introdus de creştinism! Nu ar fi fost vreo lege „religioasă” pe care, nu ştiu cum, aş fi încălcato. Şi nu cred că aş fi făcuto. Oamenii atunci, la început, erau total spirituali, în lupta lor cu natura adversă aveau un singur aliat: lumea spiritelor. Deci, şi eu aş fi crezut cu tot sufletul, cu tot intelectul pe care îl aveam. Deci, eu, fiind „primul” şi „unicul”, aş fi fost în slujba comunităţii. Şi aş fi fost judecat în funcţie de rezultatul demersurilor mele. Nu cred că pe atunci ar fi existat vreo „poruncă” tip „să nu faci ip cioplit şi să te în ini lui” – pentru că eu, ca şi comunitatea mea, ne în inam tuturor „idolilor”, văzuţi şi nevăzuţi. Mai curînd aş fi fost apreciat că dau un ip totemului, să aivă cui se în ina tovarăşii mei. Pentru o şansă în plus de supravieţuire. E.P.Cum ar trebui înţeles raportul meşteşug in spiraţie? Ne puteţi dezvălui câte ceva privind modul de concepere, traseul înfăptuirii ? N.S.Interesant este că, încă de la început – asta în seamnă acum 36.000 ani! – artistul a fost creator, nu „meşteşugar”. Desigur, între pictorii de grote au exitat Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

artişti mai mari sau mai mici care au creat capodopere sau lucrări de duzină. Iarăşi, vor bim despre creaţii care au apărut în perioade de sute de ori mai lungi decît a orică rei „şcoli” sau „curent” modern. Ul terior, cînd lucrările de artă au deve nit „ambien tale”, cînd a crescut cererea, au apărut şi „meşteşugarii”: cei care, aplicînd reţete „de succes” pro duse de creatori de marcă, făceau lucrări „de larg con sum”, unele mai inspirate, altele mai puţin... Deci, meseria îşi are locul ei – ca şi în „creaţia” populară. Că nu prea e „creatoare” îţi dai seama la orice tîrg „ţără nesc” unde sute de cioplituri, oale şi blide, cusături, mai ştiu eu ce, sunt absolut identice, fără pic de fior artistic. Cu artistul e mai greu. Acum, sărim etape. Noile cu rente pun mai puţin preţ pe îndemănarea „meşteşugă rească”, cît pe actul creaţiei. Iar artistul, care nu mai are timp să „ucenicească” ani şi ani pentru aşi perfec ţiona „mîna”, pune accent pe alte mĳloace de expresie: deformarea, stilizarea, mai ales nonfigurativul. Cine săşi mai bată capul cu proporţii, perspectivă, teoria cu lorii? E.P. Ar putea fi inclusă creaţia dvs întrun anume curent artistic, şi dacă da , care ar fi acesta? N.S.Unde mă situez eu în această lume? Aş fi vrut să pot să îmi exprim ideile prin redarea cît mai exactă a materialităţii. Dar, ca noi toţi, artiştii vremurilor noas tre, nu am avut la dispoziţie ani şi ani să „ucenicesc” – aşa cum au făcuto marii artişti renaşcentişti, baroci, realişti şi iar impresionişti. Personal, cred că e o gre şeală de a încerca să eti etezi creaţia unui artist. Aşa şi în cazul meu. Sunt momente în care mă simt bine făcînd o lucrare „impresionistă”. Alteori, poate, post expresionistă „neorealistă”. Pentru că îmi place culoa rea, mult mai des mă apropii de expresionism, iar alunec spre expresionismul nonfigurativ. Importantă este ideea – cînd o am, abia atunci mă gîndesc cum o pot exprima mai bine. În limita posibilităţilor mele, cum vă spuneam: nu sunt un „meşteşugar” perfect.

Pag. 99

APEL pentru salvarea Casei „Vasile Alecsandri“ din municipiul Bacău Participanţii la cea de-a treia ediţie a manifestării culturale „Toamnă bacoviană“ şi la Colocviile Revistei „Ateneu“ (Bacău, 19-20 sept. 2013), membri şi nemembri ai Uniunii Scriitorilor din România, îşi exprimă solidaritatea cu iniţiatorii proiectului de instituţionalizare a Casei-Muzeu „Vasile Alecsandri“ din municipiul Bacău, având în vedere următoarele: – Vasile Alecsandri a văzut lumina zilei în această urbe („Sunt născut în Bacău“, scrie poetul, în 1856); – familia scriitorului a avut proprietăţi în Bacău; un plan de situaţie realizat de M. Climescu, arhitectul Primăriei, şi datat 28 martie 1867, fixează „Locul D. Vasile Alecsandri“ în perimetrul imobilului devenit subiect cultural; – încă din 1980, clădirea a fost înregistrată în „Lista monumentelor istorice“, categoria A „de importanţă naţională şi universală“, cu explicaţia „Casă în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri“; – în 1990, la Centenarul trecerii în eternitate a poetului, a fost fixată pe faţada imobilului o placă de marmură cu înscrisul „Casa Vasile Alecsandri“; – în anul 2010, Universitatea „Vasile Alecsandri“ din Bacău a înfiinţat Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile Alecsandri“, având ca prim obiectiv salvarea casei poetului; – Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice stipulează clar obligaţiile autorităţilor centrale şi locale privind demararea, în caz de nevoie, a „procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, în vederea protejării monumentelor istorice” (art.48, pct. b). În consecinţă, îndreptăm către forurile naţionale (Ministerul Culturii, Camera Deputaţilor) şi locale (Consiliul Judeţean, Primăria municipiului Bacău) un serios semnal de alarmă pentru a interveni de urgenţă, dat fiind stadiul de precolaps în care se află clădirea. Nutrim convingerea că la următoarea ediţie a „Toamnei bacoviene“, când vom vizita din nou Casa, vom avea parte de o cu totul altă realitate. Cezarina Adamescu, Petruş Andrei, Mioara Bahna, Mircea Bostan, Dumitru Brăneanu, Theodor-George Calcan, Nicolae Cârlan, Radu Cârneci, Doina Cernica, Theodor Codreanu, Grigore Codrescu, Calistrat Costin, Ion Cozmei, Daniel Cristea-Enache, Ioan Dănilă, Virgil Diaconu, Ştefan Dincescu, Viorel Dinescu, Ion Dinvale, Gheorghe Drăgan, Dionisie Duma, Alexandru Dumitru, Ion Fercu, Ovidiu Genaru, Vasile Ghica, Dan-Bogdan Hanu, Lavinia Ienceanu, Gheorghe Iorga, Ion-Tudor Iovian, Petre Isachi, Adrian Jicu, Doru Kalmuski, Vasile Larco, Marius Manta, Valeria Manta-Tăicuţu, Emilian Marcu, Radu Mareş, Mihai Merticaru, Carmen Mihalache, Silvia Miler, Cecilia Moldovan, Ştefan Munteanu, Victor Munteanu, Gheorghe-Andrei Neagu, Ionel Necula, Lucia Olaru-Nenati, Ştefania Oproescu, Virgil Panait, Ileana Paloda Popescu, Elena Pârlog, Dan Perşa, Viorica Petrovici, Dan Petruşcă, Ivan Pilchin, Maria Pilchin, Nicolae Pogonaru, Aurel Pop, Florentin Popescu, Liviu Popescu, Ion Prăjişteanu, Vasile Proca, Adrian-Dinu Rachieru, Camelia-Iulia Radu, Ştefan Radu, Marieta Rădoi-Mihăiţă, Viorel Savin, Violeta Savu, Petru Scutelnicu, Vasile Sevastre-Ghican, Constantin Severin, Victor Stan, Geta Stan-Palade, Carmen-Veronica Steiciuc, Lucian Strochi, Cristina Ştefan, Sebastian Şufariu, Nicolai Tăicuţu, Vasile Tărâţeanu, Culiţă-Ioan Uşurelu, Radu Vancu, Alexandru-Ovidiu Vintilă, Isabel-Giorgiana Vintilă, Horia Zilieru.

Pag. 100

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

http://cititordeproza.ning.com/ https://twitter.com/CititordeProza https://www.facebook.com/CititordeProza http://cititordeproza.wordpress.com/ https://www.facebook.com/cititor.de.proza.republica https://www.facebook.com/groups/306502209398674/

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI '' ITACA '' - DUBLIN http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ https://www.facebook.com/sufletromanescdublin

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI LONDRA

http://centruldepromovareaculturiilondra.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareLondra email: centruldepromovarelondra@gmail.com

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE ''PORŢILE NORDULUI''

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareBaiaMare