Sfera eonica 6 by Hopernicus

Anul II nr.VI Octombrie 2013

MEMBRI FONDATORI ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului. - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

Parteneri culturali

Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici Prof.univ.Dr. Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, Canada Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac” Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA Prof.univ.Dr. Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”, Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti Director/Redactor-Şef N.N.Negulescu, Membru LSR Redactori Şefi-Adjuncţi Prof.Dr. Ion Pachia Tatomirescu, Membru USR Cezarina Adamescu, Membră USR Eliza Roha, Membră USR Secretar Directorat Marian Malciu, Membru LSR Secretar General de Redactie: Ing. Rodica Cernea

Redactori Principali Prof.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică Literară Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză Scriitor Baky Ymeri, Şef Departament Poezie Scriitoarea Florentina-Loredana Dănilă (Dalian), Şefă Departament Estetică Prof.univ.Dr. Constantin Enache, Şef Departament Ştiinţific Redactori Prof.Dr. Nicoleta Milea Scriitoarea Georgeta Minodora Resteman, Cipru Scriitor Viorel Băetu, Germania Scriitoarea Elena Buică-Buni, Canada Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca Lector univ.Dr. Ovidiu Iancu, India Luca Cipollo Italia

Redactori Asociaţi Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna din Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă Redactor Principal Tehnoredactare: Ing. Rodica Cernea Coperta: Ing. Rodica Cernea Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revin autorilor Revista poate fi accesată la: www.editii.org E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541 Tel.Redacţie: 0351.405.824

SUMAR Eliya Roha..........................................................................pag.5

Dumitru Ichim...................................................................pag.25

Muguraş Maria Petrescu.....................................................pag.6

Vasile Popovici................................................................pag.27

Adrian Botez.......................................................................pag.8

Emil Lungeanu................................................................pag.30

Aureliu Goci......................................................................pag.11

Rodica Cernea.................................................................pag.32

Luca Cipolla......................................................................pag.12

Daniela Lăcrămioara Capotă...........................................pag.34

Livia Ciuperă.....................................................................pag.13

Dorel Schor......................................................................pag.35

Vavila Popovici.................................................................pag.15

Ioniţă Aurel......................................................................pag.36

Ana Dobre.........................................................................pag.17

Albu Magdalena...............................................................pag.38

Mariana Zavati Gardner....................................................pag.21

Cezarina Adamescu..........................................................pag.41

Liliana Tirel.......................................................................pag.22

Traian Vasilcan.................................................................pag.44

Valeriu D.Popovici-Ursu...................................................pag.23

Ion Roşioru.......................................................................pag.46

Sfera Eonică

Eliza Roha

m citit şi recitit cu glas tare NUNTA CUVINTELOR ca să-mi intre în suflet şi în minte. Fiecare poemă este o picătură de aur topit, o picătură de diamant scânteietor, o picătură de lumină stelară, o picătură de mister nocturn, alai nuntesc ce mi-a deschis, ca oricărui cititor, porţile Universului în care hohotesc, dansează şi sărbătoresc miliardele de vise ale celor care au fost, sunt şi vor fi, prinzându-şi mâinile într-o horă a nesfârşirii, astfel că starea pe care o încerc este inexprimabilă în cuvinte nenuntite. Dar unde-i poetul?! Poetul este în toate şi întru totul ce a lăsat Dumnezeu pe pământ şi în ceruri, astfel că acest incunabul profetic al tipografiei astrale deschide noi perspective spiralei liricii româneşti. Volumul se bucură de versiuni inspirate, elaborate în limbile franceză şi engleză, graţie trudei şi talentului unor colective de traducători marcanţi. De ce nuntirea cuvintelor? Pentru că la început a fost Cuvântul, Cel care deschide lacătele minţii, inimii, sufletului, conştiinţei, frumosului şi binelui, pentru că acesta ar fi rostul Cuvân-

tului. Dincolo de revelaţia ezoterică, mitologică a înţelesurilor filosofice, poetul ne dăruieşte splendoarea EU-lui său, sublimată în minunăţia versurilor. Indubitabil, grandios poet metafizic, descifrăm, deasupra simbolisticii speciale, frumuseţea fără seamăn a versurilor, ne bucurăm sufletul, ochii şi inima cu alese Cuvinte înhorite, înflorite ca pentru o sărbătoare celestă. Cuvântul a dat formă unui Pământ de gânduri şi doar prin înălţare spirituală s-ar înţelege materializarea sa şi astfel „… lumina ar arde/lumina/peştii ar îneca/apa/ şi cârdurile Îngerilor/ar lăsa urme” („De-ar şti să vadă omul”), pentru că doar prin înţelegerea cunoaşterii directe dar şi a interpretării spirituale, bazată pe înţelepciunea umanităţii de-a lungul timpului încriptată simbolic – slujind în ultimă instanţă binele - omul îşi va purifica sufletul: „să mă vindec/de mine/ars la suflet/din toate părţile” (Quinta essentia). În poezia „Sufletul exilat” decriptăm o uimitoare metaforă: „Când deschid piatra/cu flacăra privirilor”, nimeni alta decât geneza stelară a energiilor din care suntem făcuţi: „sufletul tău exilat/miroase-stele!”. Dl. Negulescu trece în tezaurul său poetic toate formele gândirii închis-deschise „într-o nuntă/de spirale”, invocând sublimul creaţiei divine în monumentalitatea cuvântului, închipuind versuri de-o rară splendoare. Ne poartă – din tăceri de geneză - prin „cuvânt zburător” şi „înfrăţit cu toate vârstele” prin „ochii scăpărători/ai vieţii celor şapte/Universuri („Prin ochii scăpărători”), pentru ca tot acest periplu celest să fie încununat de imaginea femeii din lumină „ţinând pe genunchi/umbra mea” („Împărtăşirea uimirii”), pentru că altfel „Arde marea” şi „Uită-te: îmi cade umbra!/pierd prin fum aripile/şi cât veacul fulgerului/mă doare gândul”. Chiar dacă decriptarea filosofică a versurilor metaforic aşezate într-o topică specială induc către splendoare, nu pot eluda frumuseţea telurică, şi deloc profană, a imaginilor şi simţămintelor poetului pe care le bănuiesc tăinuite cu multă delicateţe, dar, în lirica negulesciană, până şi vorbele sunt „de praf luminos”, permiţând transcendentalul. O legănare fulgurantă între cele două praguri – material şi imaterial – îi poartă poetului visele păstrate în speranţă, astfel că „În lume pămâneană/de tristeţi/… vreo altă/eternitate/mă iubea cu furie” („Dahna”) pentru că, sugestiv, ce alta decât o sfioasă poezie de iubire poate fi „Din viaţa gândului”: „Sărută-mi gândul/…/Sărută-l până ia foc/astupând în urma lui/uşi şi ferestre/cu stele” („Din viaţa gândului”). Ca într-un joc continuu şi instabil, cu întoarceri subtile ori ingenioase ale cuvintelor ce îmbracă gândurile, autorul – erudit metafizic şi nu numai de înaltă ţinută intelectuală – ne poartă prin toate stările, trăirile şi experienţele umane, cu o expresivitate poetică de mare sensibilitate: ”spălând cuvinte/în focul plânsului/pentru zidirea/Templelor” („Pentru zidirea templelor”), „de mi s-a învârtit inima/ca roata Universului” („Nunta cu noaptea”). Bunătatea, ca formă a iubirii – scânteia genezei universale, implicit umane – atinge pana poetului, regăsindu-se în jocurile nunţii, ca poeme de puritatea cristalului, prin care lumina se disipează într-o feerie de imagini : „Mută-mi casa poemului/în Cerul mării de stele/luminat cu ochii Tăi/ca în prima viaţă” („Vis etern”) ori „Rămâi învăpăiată/în lumina chivotului/meu de templu/până-ţi voi găti/cu alte aripi/tinereţea speriată” („În raza sufletului”). Dl. N.N.Negulescu ne dăruieşte – implicând conotaţii ezoteric-filosofice dar şi dincolo de care - sublime versuri de iubire ce au darul să scalde căuşul interior al firii omeneşti într-o mare de răsfăţ poeticesc şi aici aş exemplifica prin poeziile „Lupta cu visul”: „Parcă aş fi desprins o flacără/din steaua sub care visez;/parcă aş fi schimbat în cuvânt/firul infinit al ierbii,/aşa de adânc mă doare/ Universul” sau „Chiar şi din ochii visului”: „Chiar şi din ochii visului/au curs lacrimi/când mi-a plecat gândul/dezvelit/pe un astru/cu umbră enigmatică/de mireasă”. Alaiul nuntesc al cuvintelor dansează în ritmul vibraţiilor Universului prinzând în horă întregul paradox al gândurilor ce se pot forma din ele. După delicateţea sfiicioasă a sentimentelor ce-l înalţă în ceruri poeticiste, autorul se întoarce la „Sfere, netezimi, spirale,/sacre-mpărăţii astrale/meteori, punţi, galaxii/cresc pe ramii inimii” (Euritmii). Poet al nemărginii, dl. N.N.Negulescu a decantat într-un creuzet uranic vibraţiile cosmice, crestând cu margini filigranate de aripi de gânduri, ca într-un basm modern, cu puterea iubirii, carapacea vasului, revărsând astfel, înapoi, Universului, focul versului său, sub semnul pentagramei din etherul aştrilor. Atât de complex-cuprinzătoare, aş numi această carte şi o incursiune lirică prin Universul văzut-nevăzut, ascuns-neascuns, călătorul fiind chiar poetul, entitate energetică sensibil-inteligentă ce ne poartă dintru începuturi „iar sufletul…/mai bătrân decât toţi/ Părinţii Lumii/dă dinaripi jupiteriene/să-i învăţ limba” („Sufletul dă din aripi”) către existentul infinit „din ramura/numelui Hristic/ plină de Universuri” („Citesc în piatră”), către ceea ce va fi „când iau în palmă/focul poemului/străbătând veacuri” (Pe puntea dintre

Sfera Eonică Poematica domnului N.N.Negulescu într-atât uimeşte, încât, cred că este prea devreme să i se desluşească toate înţelesurile, în toată mărinimia lor, pentru că trebuie se intre mai întâi în conştiinţa cititorului, apoi, pe căile neştiute şi nevăzute ale misterului universal, să inunde cu binefacerile ei planeta sufletească. Şi mai cred că ne aflăm în faţa unei poezii iniţiatice, cu însemne taumaturgice, care, descoperind-o, surprinde şi încântă. Ca orice artist-oltean care se respectă, poetul ne îmbogăţeşte cu o operă literară, de necontestat, a viitorului. Eliza Roha

THEODOR DAMIAN - APOFAZE

rintre alte daruri, decembrie 2012 ne-a adus și un dar poetic. Deși de Sărbătorile de iarnă, noi, prietenii, ar fi trebuit să-i oferim cadouri, pentru că fost ziua lui de naștere, iată că Theodor Damian inversează rolurile, în modul lui obișnuit, și ne oferă cu bucurie, cel mai recent volum al său de versuri, Apofaze, (Editura Tracus Arte, București, 2012, 149 pp.). Este, dacă vreți, un fel de continuare, de ,,va urma’’ al binecunoscutului volum Semnul Isar. Știam de Apofaze încă de anul trecut din martie cand ne-a citit într-o seară câteva poezii. Doar că, de această dată, monologul trist al unui om îngrijorat pentru viața lui, capătă alte valențe. Se știe că cei care sunt spitalizați pentru o anumită perioadă de timp, au tendința de a vorbi mai mult cu cei din jurul lor, simt nevoia să-și mărturisească boala, cât mai multe detalii de viață, să se elibereze de răul care-i apasă. Dar odată trecut hopul cel mare, odată depășită această fază, întoarcerea acasă, printre cei dragi (membri ai familiei, sau prieteni), va fi nu doar convalescența trupului, ci și a sufletului. Cel care, pentru o anumită perioadă de timp, ,,a stat la izolare’’ simte nevoia de a se înconjura de oameni iubiți, de a-i chema și de a-i vedea adunați în jurul lui, de a le spune ce gândește, cum îi vede, ce crede despre el, despre ei, de a comunica, de a-și împărtăși din gânduri. Se organizează, dacă vreți, (ca și în carte, de altfel), un fel de clacă, un fel de șezătoare (cum se făceau în trecut la sat), un fel de cenaclu (așa cum se întâmplă astăzi în cazul cenaclului literar Mihai Eminescu de la New York), unde gazda (poetul) îi adună pe cei dragi în jurul lui, încercând să se auto-povestească prin poeziile acestui volum, sau încercând să se auto-definească față de ei, sau să-i descrie pe ei prin ceea ce au ca trăsătură de bază și, prin poeziile dedicate lor, să se privească alături de ei ca într-o oglindă. ,,Fiecare prieten al meu/ este un înger literar botezând/ universul’’(Un înger literar botezând universul – p. 69). Numai că, dacă în cazul volumului de versuri Semnul Isar, Theodor Damian nu putea să se desprindă de un ton grav, încărcat de o solemnitate impusă de situație și de locul ,,desfășurării acțiunii’’ (spitalul), în cazul volumului Apofaze, tonul cărții este acela al bucuriei de a trăi și de a fi alături de prieteni, este tonul biruinței, al unei credințe nestrămutate, așa cum este ea ,,Crezi doar/ mai bine să crezi/ decât să te îndoiești/ cu îndoiala stai pe loc/ și mori/ ne spune Descartes/ cu credința mai ai șansa/ să ajungi unde dorești/ aici este logica credinței/ cine-ar fi crezut/ că până la urmă/ paradoxul/ ține baierele ființei’’ (Cuprinsul peșterii ca o întreagă pustie – p. 11). Desigur că, după un oarecare timp al Semnului Isar, problemele sau întrebările pe care Theodor Damian și le pune sunt cam aceleași, doar că, în acest caz, ele sunt privite din alt punct de vedere. Zbaterea dintre certitudine și iluzie, dintre realitate și spirit, căutarea permanentă prin ,,apa Sâmbetei/ în lumea aceasta/ dar regula este alta’’ (Așa ți s-a spus - p. 8), încercarea de a delimita lumea palpabilă a Martei, cu măreția ei (catafaza) de lumea spirituală și necondiționată a credinței din suflet a Mariei (apofaza sau dorința de a ajunge la Dumnezeu) sunt din nou reluate în această carte, ele fiind condiția omului dintotdeauna. Regăsim în Apofaze aceeași preferință către paradox, de care Theodor Damian se folosește cu o deosebită măiestrie și pe care știe cum să-l exploateze mereu în folosul poeziei lui ,,când ești gata/ închide ochii/ și lasă-te dus/ ca Maria Egipteanca în pustiul/ în care soarele/ niciodată nu a apus// Poate însuși darul/sapă albia apei/ care leagă cele de jos/ de cele de sus’’ (Așa ți s-a spus - p. 9), paradoxul permițându-i deschiderea permanentă a câte unui univers nou (de exemplu peștera cea nesfârșită cu cele două căi de acces, viața și moartea, pustiul, pântecele balenei ca mormânt, sau mormântul în sine ca un nesfârșit pântece de balenă, acel spațiu limititativ, cu care din păcate ajungi să te deprinzi și în care până și ,,captivitatea ți se pare frumoasă’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 18), un univers în care flacăra din mormântul nestricăciunii (metafora nopții de Paști, folosită în Semnul Isar) rămâne de necuprins, un univers zadarnic și gol, dintr-un ciclu de viață în care se conturează zorile unei împărății noi, în care ,,stânjenelul’’ (poezia n.n.) ,,înflorește/ și arde/ ca rugul în pustie/ nestins’’ (Iată rămâne peștera ta pustie – p. 12). Uneori se poate porni de la un cuvânt sau de la o expresie cheie de genul ,,pâinea/ noastră cea de toate zilele’’ (Așa ți s-a spus - p. 9), pentru ca apoi să se dezvolte o întreagă teorie a unui infinit finit. Altfel exprimat, este blestemul care s-a abătut asupra omului, din momentul în care Adam a gustat din mărul cunoașterii. Acea dorință există în suflet și insidios este roasă de o durere. Ea este o îndoială permanentă dintr-un adânc identificat perfect cu șarpele, iar șarpele, paradoxal, devine însuși adâncul (înțelepciunea). Se caută deci marea tăcere a Cuvântului ziditor din realitate și nu din visarea poeților, proiectarea sau reproiectarea în oglindă până la revederea sinelui, a existenței fiecărui individ în parte cu cercul lui, a puterii lui de a avea mai mult sau mai puțin acces la cunoașterea de sine. Deci totul depinde de înțelepciunea fiecăruia (de acea înțelepciune moștenită genetic de la șarpele din adâncuri), de frica de cunoaștere (pe care o dorim, dar o respingem considerând că e mai bine să nu avem acces la ea) și de focul mistuitor al pustiei, al singurătății, al singularității ființei umane. Pornind de la întrebarea ,,cine zic oamenii că sunt eu?’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 19), Theodor Damian încearcă să se definească în calitate de poet dezvoltând, în acest sens de-a lungul cărții, o întreagă teorie. Enunțul ei afirmă că tăcerea este cuprinsă

Sfera Eonică în cuvânt, iar cuvântul se înscrie în tăcere. Nu poți să fii un poet adevărat fără să accepți aceste două coordonate. Partea a doua, demonstrația teoremei, sustine că ,,Dacă mergi spre tăcere/ mergi spre pustie/ când vei lua pustia cu asalt/ ți se va trimite glas subțire/ de vânt/ să-ți șoptească despre/ cele ce vor să fie/ despre cum poți bea/ în același timp/ din adânc și înalt’’ (Când vei lua pustia cu asalt – p. 17). Quod erat demonstrandum, pentru ca apoi, mai departe, Theodor Damian să se considere doar acel ucenic de început în ale poeziei, însuflețit ,,întru dorul de dincolo/ el în tine și tu în el’’ (Ca o regină sacrificată – 41), pentru că atunci când scrii poezii vine îngerul și ,,Totul arde’’ (Când vine îngerul dintre vânturi – p. 43). Ce este poezia? Este o așteptare și o ascultare permanentă în obediență, este cuvântul, iar cuvântul este poezia primului război, iar starea de creație este arderea pe altarul cuvântului și al războiului ,,și aici și dincolo/ dincolo arde altfel/ deși aici și dincolo/ sunt surori/ … / focul trece/ în spectator/ ca la teatru/ așa le privesti/ ars de foc’’ (Cuvântul este războiul dintâi – p. 45). Paradoxul poeziei este paradoxul cunoașterii, poezia oferă întotdeauna un plus infinit în care, cu cât cunoașterea devine mai adâncă, cu atât ochiul pustiei crește mai mult, adâncind profunzimea peșterii și necunoașterea ei. Ce rămâne, este doar încrederea că ,,pe drumul dintre bine și rău// Dintru adâncuri am strigat/ către Tine/ cum poate din adânc/ s-ajungă glasul meu în înalt’’ (Plus infinit – p. 21). Poezia presupune o pregătire aperceptivă în care ,,transcendentul mă cheamă’’, o curățire ritualică în care ,,numai spălat în apele/ izvorului/ nici o apă nu spală/ ca apa aceasta’’ (Ca o regină sacrificată – p. 41). Ca și universul sau lumea, poezia este acel adevăr unic și paradoxal, care ne dă fiori, dar care ne și atrage, este acea tăcere deplină a poetului în fața cuvântului, ca și cum, cei doi s-ar vedea de fiecare dată pentru întâia oară. Poezia este însăși viața noastră, un mers continuu înainte în contemplarea oarecum uluită și surprinsă a tuturor celor care există dintotdeauna. De la începutul Cuvântului în urma noastră, iar paradoxul existenței are următoarea explicație : ,,Ți s-a dat un șarpe/ ca să mori/ și unul/ ca să trăiești/ când unul te mușcă/ altul te scapă/ ce taină este aceasta/ și cum s-o dezlegi’’ (Ce taină este aceasta – p. 56). Theodor Damian evoluează firesc, rătăcind, niciodată rătăcit, pe coordonatele paradoxului, propunându-ne, în acest volum de versuri, să medităm asupra temei prieteniei văzută prin multiplele ei fațete. Apofaze este cartea miilor de clipe, viața lui întreagă, în care poetul se apropie ,,iară și iară’’ de prietenii lui sau de operele lor. Ceea ce îi unește pe toți este, cu siguranță crezul lor în Cuvânt, dar și dragostea lor față de acesta.

Sfera Eonică

Adrian Botez

REVELAŢII CLANDESTINE ŞI ISTORIE PSEUDO-VINOVATĂ, EXORCIZATE PRIN ANISTORIE MISTICĂ ŞI ORIGINARITATE EXTATICĂ: „SUBSTANŢE INTERZISE”, DE LIVIU IOAN STOICIU După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura, fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism1 sau de personalism2 implicit - poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul3 metafizic (în care locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise4 , se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil în transmodernismul liminal5.

Dincolo de orice aparenţe, dincolo de toate alegaţiile unora dintre cei care se dau drept „critici literari”, cartea lui LIVIU IOAN STOICIU (aceasta ca şi celelalte trei, dinaintea ei) este una de metafizică pură, implicată adânc, în operaţia chirurgicală, de evidenţiere a rădăcinilor mistice ale răului, într-o societate umană care îşi neagă, din comoditate, originea şi identitatea divine, şi le înlocuieşte cu golemii tehnicii aşa-zis „revoluţionare”, aflate „la modă”, cu idolii „high tech”-ului, aflaţi pe post de „hristoşi mincinoşi” etc. Această idolatrie mizerabilă, care maschează, penibil, lipsa de Duh tot mai îngrijorător crescută – încalcă porunca întâi veterotestamentară, dar sfidează şi Cartea Apocalipsei, neotestamentară. Avertismentele Poetului sunt, deci, de o gravitate metafizică deosebită. Cartea are structură tripartită (pe de o parte, parodică – pe de alta, apotropaică) - indicând, astfel, faptul că umanitatea, de atâta comoditate desacralizantă, anti-spirituală, a produs până şi caricaturizarea (demoniac-chtoniană!) a sfinţeniei treimice: I-CU MÂNA PE INIMĂ (...gestul indicat marchează sinceritatea demersului iniţiatico-re-iniţiatic, întru o re-înnoire, faţă de om/ umanitate, a viziunii asupra lumii, de către/prin Taumaturgul-Poet); II-DIN PARCELA K (lumea metafizică este înlocuită, de omul încăpăţânat întru cădere, de mecanicismul statistic sinucigaş în eternitate, mecanicismul descriptiv, care asasinează esenţele şi alienează scrisul-existenţă, alienarea răsfrângându-se asupra lumii, falsificând semantică, tradiţie, ba chiar şi...arhaicitatea ARHEILOR : „era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cât/o fi plătit (...) Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/<<grup arhaic de iniţiaţi>>”- cf. Din parcela K, p. 44). ______________________________________ -Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

2 - Personalismul s. n. 1. Atitudine a cuiva care ia în considerație numai punctele de vedere și interesele personale; subiectivism. 2. Doctrină socială care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității (1) și subordonate lui Dumnezeu ca ființă supremă. – Din fr. personnalisme. Cf. Germ. Personalismus. 3 -Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei “Albatros” editată în 1941 și condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungește până prin anii ‘60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de “spiritul veacului”, care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.

-Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012.

- Transmodernismul este în avangardă, pentru că proclamă Libertatea, ieşirea din dogma ideologică, din chingile şi canoanele postmodernismului, ieşirea din fundătura estetică si filosofică a acestuia. Pe de altă parte, multiplele libertăţi de expresie şi multiplele posibilităţi de abordare a discursului, multiplele instrumente de investigare conferă transmodernismului stabilitate şi echilibru, în dauna experimentalismelor şi improvizaţiilor, caracteristice postmodernismului. Theodor Codreanu găseşte că teoreticieni ca Derrida şi Lyotard ar putea fi consideraţi posibili precursori ai transmodernismului – cf. Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005, pp. 36-37). Derrdida este la un pas de transmodernism, deoarece a fost silit, în măsura demonstraţiei, să ajungă la transcendenţă: ca şi Heidegger, Derrida este un kantian. Ei postulează (teologia apofatică procedează la fel) că “noumen-ul ne rămâne inaccesibil. Aşa şi este: raţiunea umană este destinată să cunoască lumea fenomenală, fiinţa ca Dasein, în limbajul lui Heidegger” (op.cit.p. 62) La fel ca şi pe Derrida, Codreanu îl priveste pe Lyotard situat în zona unui aşa-numit postmodernism înalt, capabil să rescrie modernitatea, deoarece (îl citează pe Lyotard) “a rescrie modernitatea înseamnă a rezista la scrierea acestei presupuse postmodernităţi” - si, adaugă Codreanu, “Nicăieri nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism, ca în acest moment” (op.cit., pp. 79-80) - întrucât, pe urmele monadologiei leibniziene, “Lyotard, inventând o ontologie a arheilor, nu mai crede necesară nici ipoteza morţii lui Dumnezeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernitate” (op.cit.p.80).

Sfera Eonică III-HAI CU TATA ( marcând tentativa apocaliptic-soteriologică, prin FOCUL care topeşte idolii: „Hai cu tata, focule. De unde te-au scornit/ăştia?” – cf. Hai cu tata, p. 65). Lumea poeziei lui LIVIU IOAN STOICIU, din noul volum, este dominată şi conformată spiritual de două obsesii fundamentale: 1-PRIMA OBSESIE este una impusă dinafară, nenaturală, excesiv exhibată în umanitatea modernă - ajungându-se până la stări de exhibiţionism grotesc. Deci, este o obsesie falsă, sau, măcar, neconcordantă cu natura intimă a acestei fiinţe, pe care noi o numim, în creştinism, umano-divină. Este vorba de obsesia (de la nivelul verbal-automatic, colocvial, dar nu şi al Logos-ului interior-spiritual!) a aşa-zisei „ştiinţe” (de fapt, continuarea, în lumea contemporană, fals-revoluţionată, a concepţiei marxiste-materialiste), care desconsideră evoluţia spirituală şi „exploziile” divin-spirituale, revelaţiile metanoice - şi preamăreşte, în continuare, idolii-fantomele materiei grosiere: în loc de conştientizarea furtunilor Voinţei Divin-Creaţioniste – „furtunile magnetice” şi „sursele de lumină” fizică; în loc de „câmpurile”/Câmpiile Elizee Revelatoare – „câmpurile fizice” deformate; în loc de Vocea Interioară, ca răspuns sapienţial definitiv-etern - „întâmplarea”, ca sursă de reverberaţii/ecouri inutile ale, mereu, aceloraşi întrebări. În loc de anistorie originară – trecut şi viitor, anulate reciproc, prin „întâmplare”: „Ce i-a fost dat, a luat, nu/mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor,/pe care l-a tot auzit (...)/Sau a conştiinţei/unei noi furtuni magnetice (...)/Seninătatea vine de la aceeaşi/sursă de lumină (...)/În ciuda deformării câmpurilor,/se redescoperă numai în trecut (...) Nu se referă la Dumnezeu./Ce e mai presus de el? Întrebarea-ecou...Din când în când/ aude o voce interioară, mereu aceeaşi, care-i/ răspunde, cinică: <<vezi ce s-a/întâmplat cu cei dinaintea ta!>>” (cf. Stricarea frumuseţii, p. 7). Mireasa Lumii însăşi „emite /radiaţii” (cf. La nuntă, p. 46). Umanitatea contemporană (din ultimele trei veacuri, post-Revoluţie Franceză, iluminist-comunistă, deicidă şi regicidă, prevalent prin aşa-zisa „tehnicitate” atotghilotinatoare) a rămas cu grave sechele conceptuale, ca reziduuri thanatice „în avans” – un avans thanatic, ca avansare a teribilei boli a nonidentităţii („fără chip”-ul!), falsificarea realităţii şi, mai cu seamă, falsificarea CAUZALITĂŢII RITUALISTICO-SACRALE: „Elementele chimice sunt din ce/în ce mai grele în mine” (cf. Pe dinafară, p. 23) – sau: „aparate luminoase, fără/chip, cu aer comprimat, aflate sub acţiunea/unor jeturi, pline de amărăciune” – cf. De unde nu poţi scăpa, p. 27) – sau, mai grav, pângărirea, întru SCHELETUL pozitivisto-mecanicisto-iluminist, de mecanică/electronică snoabă, a însuşi EROSului: „Vede cum îl boceşte fosta/iubită, cu părul despletit. Crede că i se refac/biocâmpurile” (cf. Vasile, p. 35) şi a însăşi Ideii Cosmico-Divine de JUSTIŢIE: „Nu mai contează/nimic, dar ar fi putut să-mi facă dreptate. De vină sunt şi//ciocnirile astea de particule elementare din atmosferă” (cf. Pătruns de importanţa sa, p. 34). Până şi diavolul este inclus, de această viziune (pur statistică şi sinucigaşă!) caricatural-grotescă a omului prea comod, în dezdumnezeirea sa! - într-o instalaţie hilară şi revoltătoare: „Că sunt implicate spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental” (cf. Ce i-a mai rămas, p. 38). Până şi penibilitatea şi teribila decădere de Duh, indusă de excesul bahic desacralizat, este introdusă în „maşina care rezolvă totul...înafară de esenţial” – de fapt, „maşina de tocat vorbe umflate şi teribil de pretenţioase”: „(...)planeta Marte şi-a pierdut câmpul/magnetic şi atmosfera./Beţivi. Pe scara blocului, scăpătaţi, cu/sticle de rachiu golite şi miros greu, şobolani ce le trec/pe piept ” – cf. Vezi luminiţele, p. 62).Cum să ieşi, cum să te eliberezi de livrescul uscat, asasin de semantică existenţială, cum să ieşi din prizonieratul pustiitor al „parcelării” lumii prin slove desemantizate, prin folosirea lor ca instalaţii thanatico-labirintice, non-ariadnice, iar nu ca Logos Mântuitor („Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” – cf. Din parcela K, p. 44)? Tot EROS-ul autosacrificial vindecă de absurd omenirea – prin om: „Ea//pune cartea din care citea deoparte şi-l mângâie/pe păr” (cf. Îi pune cuţitul la gât, p. 40). Iar EROS-ul înseamnă şi TRADIŢIE DIVINĂ A VIEŢII, a CUPTORULUI COSMIC (dimpreună cu Moarte Mioritică, Re-Învietoare din LUT, întru Mântuire Eternă, întru FOCUL ETERN), : „Mii de oale,/ulcele, străchini şi cănuţe, aşezate/în cuptorul de ars” – cf. În cuptorul de ars, p. 52). 2-A DOUA OBSESIE este una interioară, extrem de veche, comună, în esenţă, chiar cu ORIGINARITATEA PARADISIACĂ. Deci, este obsesia adevărată, pentru că este identificabilă cu natura intimă, umano-divină. Această OBSESIE ORGANICĂ, a UNICEI ŞI AUTENTICEI ŞTIINŢE – ŞTIINŢA SPIRITUALĂ! - există şi se face remarcată, ca Stare de Revelaţie, de Nostalgie a Paradisului (după expresia lui Nichifor Crainic!), Paradisul ca GRĂDINĂ, ca Pom Înflorit cu Strămoşi (deci, ca EX-STASIS!) – obsesie care se impune, aproape tiranic, dar izbăvitor, chiar la nivelul Logos-ului Interior, vădit racordat la Duhul Cosmico-Divin – la nivelul organicului umano-divin, unde ni se impune TRADIŢIA DEMIURGICĂ/filiaţia din „morţii”/strămoşii noştri, din cer sau din cavernele cerului („strămoşii mei în cavernă” – cf. În plămâni, p. 17), ocrotind/mântuind/exorcizându-şi urmaşii („Se răsucesc, nemulţumiţi, în plămâni, noaptea, în/odaia lor zăbrelită, sufletele/morţilor mei pe linie maternă, în plămânul stâng, şi sufletele morţilor mei pe linie paternă,/în plămânul drept” – cf. În plămâni, p. 17). Obsesia aceasta este atât de dictatorială, încât, prinşi între fals şi autentic, între existenţial şi sublimul extatic - viaţa noastră devine un şir de stratageme de împăcare a celor doi poli existenţiali. De aceea, oamenii de sub „corcoduşul înflorit” vor declara că Revelaţia este „întâlnire” – şi că se vor întoarce la virtualitate...doar pentru a-şi păstra accesul neobturat, către TRANSCENDENŢA INTUITĂ PLENAR!!! Ei ştiu, cu Duhul, ADEVĂRUL – dar, pentru a nu-şi tulbura automatismele existenţiale, îşi pângăresc, cu intensitate vibratorie declarativă – LIMBA/Logos-ul... „Aşa trebuie să fie” – ca să mai existăm, întru istorie adeverită şi „comestibilă”, încă puţin, şi încă puţin... („O femeie cu batic/pe cap scoate prăjituri de casă, plăcinte: pe lumea asta noi/nu vom dobândi bogăţii...Ce să facem, / tanti, : ne rostogolim şi noi, trece vremea, devenim/neplăcuţi” – cf. Sunt în exces, p. 11). Pentru că dincolo este Adevărul...cel neîncercat, „necomestibil” – „NEROSTOGOLIBIL”! Ei, asta este: nu putem noi, speriaţii de Absolut, să acceptăm Puritatea, Perfecţiunea, Mântuirea-ca-Asceză! Păcatul ca amânare lânced-plăcută...asta este, de fapt, victoria demonului asupra Duhului Umano-Divin!!! Ştim că „rostogolirea” nu e echivalentă cu Mântuirea întru Anistorie. Cu exorcizarea de Demonii Istoriei. Ştim, dar nu avem curajul asumării definitivului. Rostogolire a istoriei, întru vină asumată non-conştient, ca LENE EXISTENŢIALĂ - întru lentoarea unei continuităţi existenţiale lâncede, fără fermitate, fără tranşarea modului umano-divin de a exista. Să fim duali, să fim comozi, să ne fie cald aici, căci dincolo este prea...incomod de pur, incomod de rece şi de pur şi de decisiv!

Sfera Eonică „Opriţi în faţa corcoduşului înflorit să facă fotografii (n.n.: „fotografiile”, care răpesc energiile spiritual-vitaliste - sunt sechele, automatisme, rămase de pe urma pseudo-credinţelor pozitivisto-materialiste!),/e frig, se bucură că mai există în pom o/speranţă. În acest pom au văzut pâini mari, albe, toată/iarna”. Cei care veniseră pentru o excursie cu „autocarul ăla pentru mânăstiri” se întorc, după Revelaţia Paradisului Originar, la neputinţa „râsului” („surâsul” este expresia autentic-divină!), la automatismele şi falsurile virtualităţii, la falsificările lui New Age („Fiecare pleacă de unde a /venit.(...) unii pe/o reţea de socializare, alţii prin/în telepatie). Da, oamenii „întâlnirii” pierd noţiunea timpului istoric, pierd încrederea în sinele scos de sub aleatoriul istoric, de sub futilitatea şi frivolitatea întâmplării/ întâlnire – dar, din fericire, se pare că nu pierd (din memoria afectivă şi din gestualitatea educat-ritualică: „Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit...”) ceva din Nostagia ABISALĂ a Paradisului, din arsura conştiinţei păcatului existenţial, de sub Pomul-Spirală, Înfloritul POM din Paradis („o ocazie să stea lângă pomul înflorit”). Deci, nu-şi anuleză şansa soteriologică sau, măcar, a exorcizării: „Niciunul nu-şi aminteşte/în ce zi este. Râd. Invocă energiile celor şapte/Arhangheli. Sărut mâna pentru masă. Ziceţi şi voi bogdaproste./Am păcătuit...Fiecare pleacă de unde a /venit. N-a fost decât o ocazie să stea lângă pomul înflorit,/şi-au dat întâlnire la întâmplare, unii pe/o reţea de socializare, alţii prin telepatie, unii vin din/viitor, alţii din trecut. Aşa trebuie să fie” (cf. Sunt în exces, p. 11). HYBRIS-ul existenţial trebuie asumat conştient, la fel şi istoria – dar cu condiţia de a nu pierde, niciodată, jindul/nostalgia edenică...!!! Căci, în definitiv, „AŞA TREBUIE SĂ FIE” condiţia omului căzut. Se va vedea cine şi în ce condiţii va merita Revelaţia Zborului şi a Întoarecerii. Numai Dumnezeu ştie – noi, fiinţe umano-divine, care l-am cunoscut pe Fratele-Hristos, trebuie să ne smerim întru luptă/viaţă, trezie/viaţă şi necesitate/viaţă Întru TOATE trei! – una fără alta ne privează de Revelaţie... ...Paradoxal sau nu, tocmai acestei OBSESII NATURALE şi cu valenţe ABISAL-ORIGINARE – nu i se dă dreptul, din punct de vedere al concepţiei sociale-antispirituale a epocii istorice pe care o traversăm, să se dezvolte şi să evolueze normal. Dimpotrivă, cei ce o dezvoltă, spre starea de reîndumnezeire a fiinţei umane, o fac aproape la modul clandestino-infracţional: undeva, la conducerea/guvernarea artificială a acestei lumi istorice, se produc anti-instincte sinucigaşe, pentru umanitate, se produc, sau suntem ameninţaţi cu producerea unor sancţiuni drastice, dacă vom trata cu seriozitate şi întru utilitate şi evoluţie spirituală normală, statutul fiinţării noastre terestre. De aici, şi atât de inspiratul titlu al volumului stoician – Substanţe interzise. Strămoşii noştri, relaţia noastră organică întru/cu ei, Arheii Neamului, Natura-Creaţie Divină, Patria (despre care imensul şi, din păcate, ultimul moralist valah, Octavian Paler, afirma: „Orice om are o singură patrie – restul sunt ţări”) – toate aceste entităţi metafizice, revelaţii mistice „din adâncuri”, entităţi cosmic-benefice, sunt... „substanţe interzise”! Şi, în raport cu ele, noi (noi, cei care încă ştim să ne orientăm, conştient, către paradis şi divinitate şi către sacralul autentic, noi, care încă ştim să jinduim la modul naţionalist şi panteist-zalmoxianist-ortodoxist!) - noi ar trebui, pentru a nu risca sancţiuni obscure, demonic-insistente - aparent sociale, în realitate, de sorginte anti-spirituală (din partea unei conspiraţii anti-umane, din zona terestro-teratologică!) - ar trebui să ne acceptăm şi să ne asumăm statutul de contrabandişti/traficanţi cosmici, de infractori galactici...! Un soi de „traficanţi de narcotice-misticism-originarism-naţionalism” – aşa cum, în anii ‘50 (ani internaţionalişti/anti-naţionalişti, similari celor ai globalismului capitalisto-plutocratic de azi!), erau consideraţi preoţii creştini (unii – creştin-legionari), în închisorile comuniste – „Religia – opiumul popoarelor”. Mai ales în „luna mai” se produce „controlul” draconic al nostalgiei/nostalgicilor originilor - , adică, sub misticele auspicii ale lui EROS, frate şi emul, totodată, al lui THANATOS! „Mişcări ale simţurilor, subtile. Îţi pârâie sub tălpi florile trimişilor din adâncuri, flori ale copacilor scuturaţi de furtună astă noapte, într-o grădină. Grădină a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba lui de popas, jumătate îngropată în pământ, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri, cei ce vin pe urmele tale vin bubuind şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre. Cine sunt? Sunt trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri, în luna mai. Nu-s substanţe interzise? „Sunt trimişi ai substanţelor interzise”...Eziţi, ce faci, nu intri în colibă? Intră: să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe nas sau să ţi le injectezi, prin fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor, care le luminează chipurile înflorite” (cf. Substanţe interzise, p. 58). „CHIPURILE ÎNFLORITE” sunt echivalentul metaforic al Identităţii Mântuite/Mântuitoare-EXTATICE, întru Viaţa Eternă - redobândirea, de către aceste fiinţe terestre ciudate, care suntem noi, a statutului umano-divin. ...Nu ştim ce soartă va avea această carte, a lui LIVIU IOAN STOICIU, în faţa publicului cititor. Pentru că, deşi este minunat, nu este şi suficient, pentru Cartea Autentică, să fie evidenţiată, recenzată, premiată etc., în cadrul sectei scriitorilor. Ea trebuie citită şi înţeleasă de cât mai mulţi contemporani. Or, contemporanii noştri tocmai această şansă n-o dau, n-o oferă. Nu atât Cărţii ori Autorului, cât lor înşişi. Căci Cartea „Substanţe interzise”, a lui LIVIU IOAN STOICIU, este concepută ca o şansă soteriologică, pentru români, pentru oameni cât mai mulţi de pe Terra. Cu condiţia, minimă (dar, se pare, pentru zilele noastre: EXCESIVĂ!), pentru aceştia, de a-şi trăi, întru trezie, viaţa, iar nu de a şi-o tot „rostogoli” prin pustiul semantic al unei istorii de crime reverberate tot mai dezesperant, fără ţintă, fără oprire şi asumare a Originii-din-STRĂMOŞI. Adică, ASUMARE A IDENTITĂŢII DE FIINŢĂ, DE NEAM, DE SPAŢIU ŞI COMPORTAMENT RITUALICO-SACRAL. Este o CARTE-LECŢIE, este o CARTE A INIŢIERII ÎNTRU EXISTENŢA CU IDENTITATE VIE/AUTENTICĂ. Cine înţelege, o va citi, şi...se va salva: în loc de „DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM [Am spus și mi-am mântuit sufletul] - LIVIU IOAN STOICIU, ca şi orişicare Scritor-Artist Autentic, deci ca şi orişicare TAUMATURG VATICINAR ŞI EXORCIZATOR, poate zice, cu

Sfera Eonică

Aureliu Goci

PROZATORI LA FRONTIERA MILENIULUI (II) CIVILIZAŢIA COMENTARIULUI

upă ani de intensă acţiune politică, plină de evenimente tulburătoare (revoluţia română, căderea comunismului, aderarea României la NATO, apoi la Uniunea Europeană) în ultimele decenii ale secolului al XX-lea şi, odată cu debutul mileniului al III-lea se deschide în mod clar o nouă perioadă culturală, perioadă care are toate distincţiile epocii de criză, şi nu este, efectiv, a marilor creaţii, nici a capodoperelor. Textele clasice mulţumesc încă în multe privinţe sensibilitatea omului postmodern, dar acesta le înţelege altfel. Civilizaţia comentariului (politic, social, cultural) reactualizează şi rediscută fenomenele şi operele de creaţie artistică din trecut prin perspectiva actualităţii. Comentariul critic presupune şi propune o înţelegere nouă a vechilor opere literare, filosofia creaţiei ca şi ideologia estetică s-au schimbat, dar au rămas arhetipurile civilizaţiei umane în forme şi structuri eternizate. Şi poveştile s-au schimbat, dar morala a rămas aceeaşi, chiar dacă am schimbat mai mult decât personajele, cum zice adagiul antic: ”Nomine mutatur fabula de te naratur”. S-ar putea spune că acum, critica a devenit genul literar cel mai important, că mai ales aici devine vizibilă conştientizarea scripturală şi se activează reflexivitatea şi autoreferenţialitatea, alături de înflorirea altor structuri paraliterare, precum literatura documentară, reformularea narativă a istoriei. Critica literară care începe să fie mai interesantă chiar decât literatura (să o contamineaze, sau chiar să-i ia locul) se aplică din ce în ce mai diferenţiat genurilor şi speciilor literare. Desigur, nu trăim o epocă de înflorire a romanului, astăzi când imaginea este mai accesibilă ca textul. Filmul nu face decât să scenarizeze, să schematizeze structura complicat articulată a romanului, reducându-l la o poveste liniară, cu un deznodământ foarte coerent rezolutiv. Poate că din o sută de spectatori ai unui film, doar unul se presupune că a citit cartea originară. Acţiunea mea exegetică asupra romanului nu poate fi izolată, ci numai în corelaţie cu interpretările şi comentariile critice anterioare. Am avut în vedere şi pe posibilul cititor, dar care cred că nu e fratele meu şi nu are niciun motiv să fie ipocrit. Publicul (cititor, spectator, receptor) se presupune a fi un fel de EU colectiv şi aleatoriu. Indivizi uniţi spiritual prin lectura aceluiaşi text, dar despărţiţi mental şi intelectual, răspund foarte diferit la solicitările semnificante ale aceluiaşi text. Criticul, cititor de roman, nu intră în masa cititorilor ci, mai degrabă, în mulţimea finită a romanelor apropiate sau depărtate de cel pe care îl lecturează. Conştiinţa critică interconectează cartea cea mai nouă cu seria istorică a tuturor romanelor asemănătoare. Critica prozei este o acţiune excesiv cronofagă; pentru lectura romanelor-fluvii, cronicilor de epocă, trebuie să-ţi dedici tot timpul liber şi chiar timpul ocupat cu alte activităţi. Abia după depăşirea dificultăţilor lecturii poţi să inventezi comentarii, să imaginezi clasificări tipologice, să gândeşti teoretic şi să baţi câmpii cu graţie... Romanul aflat la dispoziţia cititorilor ascunde şi o mare necunoscută – romancierul. Poate că romancierii sunt cei mai singuri oameni, dedicaţi scrisului la galere şi legaţi, vorba lui Marin Preda, de masa de scris. Sigur că s-au propus diverse clasificări ale marilor structuri narative, dar cele vechi s-au erodat, iar cele mai noi devin tot mai dezinvolte, mai complicate, artificiale, pentru că un univers ficţional compatibilizează perfect cu ficţiunile critice. Sigur că cea mai la îndemână clasificare acoperă conceptele secolului al XIX-lea: proza trupului, proza sufletului, proza conştiinţei. Mai evident se desparte, ca univers imaginar, proza timpului interior de proza timpului exterior, ca istorie, într-o teritorialitate determinată. Astăzi nu trăim o perioadă de glorie a romanului, astăzi, când imaginea e mai accesibilă ca textul, romanul-scenariu, romanul fragmentat ca serial sunt concepte de actualitate. Epoca de înflorire a romanului propriu-zis a fost în secolul al XIX-lea, până spre cel de al doilea Război Mondial, când era lectura săracilor (biblia pauperum). Acum criticii mai citesc romane pentru construcţiile lor utopice. Dar nu pot să citească numai romanul, ci şi tot ce s-a scris despre el. Eu mă ajut de conceptul de inter-critică. Activitatea mea critică nu e, nu poate fi izolată, ci în corelaţie cu interpretările şi comentariile critice anterioare. Am avut în vedere opiniile altora, dar m-am disociat şi de cei cu care am descoperit că am idei convergente, şi de cei de care mă deosebesc. De obicei, mă diferenţiez fără intenţii polemice. Am mereu în vedere pe cititor, dar conceptul de cititor (vezi retro) devine mai evident o abstracţie glacială la sfârşitul lecturii. Publicul (cititor, spectator) se presupune a fi un colectiv constituit aleatoriu, de indivizi legaţi spiritual prin receptarea unui text. Indivizi despărţiţi mental şi intelectual, dar conexaţi printr-o monomanie habitudinală. Una este masa (largă) şi alta elita (masa restrânsă şi restrictivă). Mulţimea de opere care se interconectează superficial, la nivelul cititorului, dar se interconexează deliberat, profund, programatic în viziunea, conştiinţa şi interpretarea criticului, aceasta este Opera pe care o avem în vedere.

Sfera Eonică

Luca Cipolla Italia

Sei in ogni stelo d’erba, verso scritto o cantato come musica dal cuore, benché folle,malato,deriso o sbagliato. Così prendo coraggio, ma quando l’angoscia mi sorprende, son sabbia d’infiniti grani arida e la mancina m’arride, sorniona,impudente, serpe che striscia nella mia mente..

Celai tratti che rivelano il passato, dal tuo sorriso il mio riscatto. Non darmi la mano che io possa andar lontano, tu sei entropia ove nebbia si dirada, quella mia gelosia.. già, è nuova malattia, l’oppio che distingue, una lotta, sudore versato per starti lontano aceto che diventa sangue, l’ombra del peccato. Eppur mi sei sorella, in quest’assurdo caos, la più luminosa stella. Ascunsei trăsături care dezvăluie trecutul, din zâmbetul tău răscumpărarea mea. Nu-mi da mâna ca să pot pleca eu departe, tu ești entropie unde ceața se rărește, acea gelozia mea.. deja, e boală nouă, opiul care distinge, o luptă, sudoare vărsată ca să-ți stau departe, oțet ce devine sânge, umbra păcatului. Totuși îmi ești soră, în acest haos absurd, cea mai strălucitoare stea.

Ești în fiecare fir de iarbă, versul scris sau cântat ca muzica din inimă, chiar dacă nebun,bolnav,luat în râs sau greșit. Așa iau curaj, dar când angoasa mă surprinde, sunt nisip infinitelor boabe arid și stângăcia mă batjocorește, vicleană, neobrăzată, șarpe care în sufletul meu se târăște..

L’ESILIO Ilare,ti delinei distratta nel profilo del tempo e nel riflesso celi quel po’ di reale che c’è in te.. così ti chiedo perché nel reale trovo poco di me. Due occhi fermi nel vuoto cercano, due occhi tatari che Maria non nasconde dal troppo lacrimare.. ed in questo lacrimare assaporo l’esilio. EXILUL Ilară, te delineezi distrată în profilul timpului și în reflex ascunzi micul adevăr care este în tine.. așa te caut căci în adevăr găsesc puțin din mine. Doi ochi ficși în vid caută, doi ochi tătari pe care Maria nu-i dosește din atât de multe lacrimi.. și în lacrimile acestea savurez exilul.

Sfera Eonică

Ironii care străfulgeră un timp istoric

lexandru Cazaban (1872-1966) şi-a cizelat condeiul în seva generoasă a marelui maestru, I. L. Caragiale, ucenicind, cu folos, pe la diferite redacţii umoristice, pentru ca astăzi să-l putem plasa în clasa ironiştilor: I. A. Bassarabescu, D. D. Pătrăşcanu, Gh. Brăescu. Bun foiletonist (G. Călinescu), un ponderat, un lucid, un elegant faţă de confraţi (Perpessicius), scriitorului Alexandru Cazaban îi sunt apreciate, deopotrivă, „sobrietatea sentimentală”, „preţioasa aciditate” şi „rafinamentul” stilistic. În ceea ce-l priveşte pe Eugen Lovinescu, remarcăm succinte observaţii apreciative („sarcasmul şi observaţia realistă”), în a sa Istorie a literaturii române contemporane, dar şi dezaprobare şi chiar, dispreţ, în Memorii („suflet îndeobşte cunoscut ca rău sau numai înăcrit de insuccesele vieţii şi ale literaturii”). La o sută de ani de la publicarea volumelor de proză scurtă: Rozica şi Între femeie şi pisică (1913), ne asociem aprecierilor conclusive ale criticului Ilie Dan care, în prefaţa, la ediţia 1973, a volumului Figuri şi suflete, consideră că posteritatea îl reţine pe scriitorul Alexandru Cazaban, printr-o succintă determinare: „observaţia realistă, ironia, sobrietatea stilistică, portretizarea şi umorul”. Descrierile sale din Bărăgan sau din Deltă, povestirile sale vânătoreşti şi pescăreşti, portretele încondeiate cu ochi de fin psiholog, îl apropie, vizibil, de alţi încondeieri măiestriţi al acestor sălbatice şi binecuvântatelor tărâmuri, precum: Panait Istrati, Jean Bart, Alex. Brătescu-Voineşti, Alex. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, N. Dunăreanu, Fănuş Neagu etc. În fapt, toate textele lui Al. Cazaban devin spumos prilej de poveste reală, începând cu volumele de început: Încurcă-lume (1903) sau Deştept băiat (1904) şi până la Văzute şi auzite (1958), scriitorul român dovedind maturitate creatoare. Rozica (1913) este un volum de povestiri, pestriţe întâmplări care sfredelesc cu aciditate în cotidianul unui timp ce numără veacul. Vocea auctorială sapă cute adânci în societatea moldavă, de început de secol al XX-lea. Nu auzim doar vocea implicată a scriitorului Alexandru Cazaban, ci şi implicare în socialul românesc, din nevoia de a conserva fapte de viaţă autentică, cu ochi critic, uneori nostalgic, dar de cele mai multe ori, sarcastic. Autorul se dovedeşte neiertător. Sfredeleşte nemilos ignoranţa, gelozia, gândul viclean (Rozica, Chipiul căpitanului, Vrabia din palmă) sau pe „ghiftuiţii” unei anumite stirpe (Acasă... între oameni). Compasiunea pentru fiinţele nevinovate şi neajutorate devine popas de reflecţie pentru scriitor. Fie că e vorba de un nevinovat pui de căprioară (Înstrănat) sau de o căţeluşă (Rozica) – motivaţii pentru diverse ironii. O dureroasă compasiune transpare din vocea naratorului, în momentul în care ne prezintă chipul unei bătrâne, bolnavă şi senilă, adusă cu forţa în faţa judecătorului, pentru a depune o mărturie, pentru care ea nici nu are ştiinţă. Pedepsirea şi umilirea acestei fiinţe, în zdrenţe, neputincioasă şi neajutorată, devine o palmă şfichiuitoare pentru justiţia română, de început de secol XX (Bodoreanca). În volumul Între femeia şi pisică (1913), pe lângă unele proze, preluate din Rozica, apreciem subtilitatea unor figuri umane, mutilate de stressul cotidian. Portretul unui tânăr cu nervii zdruncinaţi, căruia ţârâitul unui nevinovat greiere – maestru în „imnuri de mărire a insomniei”, va declanşa un gest iresponsabil (Greierele). Figuri de femei infidele (Nataliţa, Cel mai îndrăzneţ) Falşi propovăduitori ai „binelui”, în propria lor comunitate (Unde-i doare). Dezamăgiri de natură politică (Credincios ideei). Finalitatea unor „ghiduşii” sinistre (Cea din urmă poznă). Ispirea unor himere (Villa Sofia). Patima poate ucide pacea sufletească (Stavăr Vanghele). Maleficele demersuri democratice: „cererea de impunere” şi „impozitul personal” (Un om <impus>). Cum e posibil ca o „<viperă> să se prefacă într-un miel blând, iar vrăjmaşul... într-o oaie bună de <muls>” (Mărinimie, dar cu socoteală) sau care ar putea fi simbolistica (sau misterul) vulturului „şiret” şi „laş” (Din cal... măgar). Povestirea care poartă titlul volumului este de un dramatism sfâşietor şi reprezintă o adevărată lecţie de destin. O pisică râioasă şi-o femeie grav bolnavă au în comun spectrul morţii. Ca iubitor de natură, Al. Cazaban este participant direct la multe călătorii. Cu peripeţii. Cu trenul sau într-o căruţă „hodorogită”, peste coclauri necunoscute sau în ţinuturi de poveste, dorinţa de aventură devine adevărată hrană a sufletului. Câtă emoţie în descrierea răsăritului în volbura vieţii abia înmugurinde, a „(i)edului ... abia născut”, cu „ochii lui limpezi, în care nu se resfrânseră încă seninul culmelor şi taina desişurilor...” Înstrăinat este o odă dedicată unui pui de căprioară, ale cărui aripi par a fi frânte, prin voită necugetare. Prezenţa în Deltă, în preajma unor lopătari pricepuţi, care „poartă lotca, cu multă dibăcie, prin cotloanele cele mai sălbatice”, după vânat, devine propice prilej, pentru narator să ne informeze că prezenţa unei păsări, numită „ciapăr”, va prevesti furtuna (Vestitorul furtunelor) Orice aventură scriitoricească poartă-n ea şi-un mister. Primul impuls în faţa oricărui necunoscut este teama. Iar teama înfloreşte printr-o fantasmă. Iată: „plecai înarmat din cap pân’la picioare spre împărăţia minunatului balaur... După ce am trecut peste o arătură obositoare, mă lăsai în vale, pe sub straşina umbroasă a unei branişti, care se întindea tăcută până aproape de vechea iezătură din coada lacului boieresc...” (Născocirile spaimei) Dar sălbăticiile locului pot lua şi proporţii fantastice: „am rămas o clipă înmărmurit, cu un fior de ghiaţă în spinare... în faţa mea, nu departe, pe marginea şoselei, de-a curmezişul şanţului, parcă am zărit deodată mlădirea sclipitoare a şarpelui uriaş...” Şi totuşi?! Era şarpe? O, nu: „era un trunchi de copac adus acolo, din cine ştie ce pădure, de şuvoaiele de apă care sapă fără milă fundul vâlcelelor din împrejurimi...” Zece ore de drum abundă în descrierea unor figuri doborâte de sărăcie sau de indiferenţa unor slujitori ai legii: „un convoi de ţărani cu capetele plecate, se tregăna încet după o targă purtată de patru oameni şi acoperită de un ţoş gros. În urma lor, albăstreau mantalele jandarmilor...”

Sfera EonicÄ&#x192;

Sfera Eonică

VavilaPopovici

GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE - REPRIMAREA VIEŢII „Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime” – Massimo Bontempelli

stăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani...”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”. SINUCIDEREA - un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra¬gic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat. Motivațiile atribuite de obi¬cei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beția, suferințele trupești etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi și autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultățile vieții, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieții lor, pentru a da la o parte greutățile reale sau imaginare. Lipsa moralității duce la săvârșirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferențierea intențiilor, deciziilor, acțiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înțelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lașitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea - fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn ființei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulțumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri și reprimarea vieții? De ce atunci când gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fața spre trecut, spre lupta, puterea moșilor, strămoșilor noștri? Au avut ei condiții mai bune de viață? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutățile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viață, i-au făcut loc în inimile lor. Și-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe! Am citit că într-una din universitățile unui stat din America, la o investigare amănunțită a studenților care au în¬cercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viață, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănă¬toși fizic și psihic, aveau condiții bune de trai, se înțele¬geau bine cu familia, participau activ la viața obștească și aveau toate motivele să fie mulțumiți de rezultatele școlare” și că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul - „nici nu se pu¬nea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punânduși întrebarea: ce a putut atunci să de¬termine o persoană, mulțumită de viață, să încerce să se si¬nucidă? Răspunde: „Necunoașterea sensului vieții”, dorința firească pentru viață fiind înlocuită cu atracția pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristețe. Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții, este forța motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare și i-a spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!” Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverși filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredință decât credință, cu atât va fi mai multă neexistență decât existență”. Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuiește cum ai putea să părăsești cu sufletul împăcat o viață pe care mulți o îmbrățișează și de care se țin precum cei ce sunt furați de șuvoiul apei se agață de buruieni și de pietre… Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară”. Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăți ale vieții întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm și să găsim forța interioară cu care să le ținem piept, căci „fericirea se obține cu voință”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieții, ne va face să ne abținem de la anumite lucruri, acțiuni, să fim binevoitori cu semenii și să ascultăm de poruncile divine. Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiați de prezent și nici neliniștiți din cauza viitorului”. De aceea religia ne învață că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simțim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. ” (Filipeni 4:6) Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulțumit cu el însuși fără să aștepte nimic din altă parte, observând doar niște lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele, este de-ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea și virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta ”. Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Și cum puterea omului constă în inteligență, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el și-a înfrânat afecțiunile, dar din contra, puterea de a-și înfrâna afecțiunile, naște din beatitudinea însăși”. Filozoful german Immanuel Kant susținea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât privește caracterul omului, Kant afirma:

Sfera Eonică de animalitate și chiar de toată lumea simțurilor, cel puțin cât se cunoaște din scopul statornicit existenței mele prin această lege, scop care nu se oprește la condițiunile și hotarele acestei vieți, ci care se întinde spre infinit.” Johann Gottlieb Fichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vieții noastre terestre, pe care ni-l prescrie rațiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!” Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne amintește că omul se deosebește de animal prin gândire și are religie fiindcă gândește, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului”. Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului voinței, își începe cartea Viața, iubirea și moartea cu cuvintele: „Voința de a trăi este singura expresie a existenței însăși a universului”. Atrage atenția asupra faptului că „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur”. Vorbește de suferința fizică însoțită de suferința morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Așa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferințe morale.”. În capitolul Moartea – răul vieții, exemplifică lipsa curajului și a voinței: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operație dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-și păstreze boala”. Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Matematicianul și filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vieții cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”. Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credința evanghelică în nemurirea sufletului umple viața de sens: „Taina existenței omenești nu constă numai în faptul de a trăi, ci și în pentru ce să trăim.” Cu adevărat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu ori¬ce cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzațiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minții - nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, negarea valorilor umane și dominația răului. În sufletele acelorași personaje licărește uneori sentimentul iubirii, dorința de renaștere spirituală prin suferință, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului. În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea și în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunță, își dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poți trăi în planul altei realități. Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema morții, suferinței, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Disprețul lui față de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînțelegând că o iubire nerealizată duce la prăbușirea ființei, ne duce cu gândul că aceste ființe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul și ființele se pot îndepărta de adevăr. Suferințele celor din închisorile comuniste din țara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Țuțea - Între Dumnezeu și neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „Socrate al românilor” mărturisește: „…am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu”. Biblia ne propune libera alegere, viața și binele sau moartea și răul, binecuvântarea sau blestemul: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul cap.30:19). Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vieții înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa cât şi moartea. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credinţă sau disperării şi blasfemiei”. Recentele descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia că avem de-a face cu „alienarea”, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale” și mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” şi „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea uşor și uneori greșit. Cu toate acestea, condiţiile există şi echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanțe chimice care se găsesc în sistemul nervos și care intermediază transmiterea, modulând și amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină - substanţă secretată de creier care transmite informația între neuronii creierului, și care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră - așa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viață sub altă formă - îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală. Religia face parte din cultură și nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile

Sfera Eonică credinţei, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii și oamenii maturi devin mai buni, dobândesc înțelegerea vieții, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situația din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii.” Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

AnaDobre

Un Ianus bifrons

ouă direcţii au fost importante în evoluţia literaturii feminine, înţelegând prin aceasta literatura scrisă de scriitoare-femei. Una dictată de revolta, gen George Sand, împotriva dictaturii literaturii masculine; cealaltă, dictată de dreptul la fericire a femeii, cultivată insistent de scriitoarele din secolul al XX-lea. Tendinţa de eliberare de sub tutela literaturii masculine a generat fie o literatură masculinizată, în care scriitoarea-femeie abordează, într-un mod demonstrativ, teme validate de literatura bărbaţilor, fie una liricizată, chiar excesiv liricizată, de delimitare la fel de demonstrativă. Prin cele două cărţi de proză (Mariana Brăescu, Imperfecţiuni provizorii, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2011; Mariana Brăescu, Îmi amintesc şi îmi imaginez, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2011.), Imperfecţiuni provizorii şi Îmi amintesc şi îmi imaginez, Mariana Brăescu se prezintă cititorului în două ipostaze, ambele definitorii pentru statutul unei scriitoare care-şi investighează lucid dimensiunile fiinţei. E ipostaza din Imperfecţiuni provizorii, dominată de demonul criticismului, oarecum maliţioasă, exersându-şi predispoziţia spre satiră şi ironie. E, apoi, ipostaza din Îmi amintesc şi îmi imaginez, caldă, lirică, într-o anume măsură, romantică. Una captată de formele realului şi de spectacolul existenţei, văzute dintr-o perspectivă realist-critică, alta de spectacolul formelor eului, al propriei fiinţe, văzută dintr-o perspectivă accentuat romantică. Una e proză de observaţie şi de moravuri, o proză comportamentistă, axată pe surprinderea unor situaţii definitorii pentru o realitate care determină necesare reacţii; cealaltă e o proză romantic-poetică, proustiană, generată de iluzia opririi pe loc a clipei, de tendinţa de a recupera timpul pierdut, mitizat, al copilăriei. Pentru Imperfecţiuni provizorii, Mariana Brăescu precizează că sunt „povestiri satirice”, scrise în perioada 1981-1983, nepublicate înainte de 1989, deşi volumul ajunsese pe masa multor edituri: „Mă amuz: cum puteam crede că ar fi apărut aşa ceva? Dar acum? Acum mă întreb: unde sunt cititorii pe care i-aş fi avut atunci?” Pentru Îmi amintesc şi îmi imaginez, prozatoarea precizează că sunt „povestiri vrăjite”, scrise într-o altă perioadă din aceeaşi etapă optzecistă, anul 1987, „perioadă irepetabilă” a vieţii sale, însoţindu-le de această Notă a autorului: „Povestirile din această carte datează demult, dintr-o perioadă irepetabilă a vieţii mele. Sunt scrise în câteva luni la sfârşitul anului 1897 – în dragostea, uluirea şi admiraţia iubitului meu Artur căruia i le dedic pentru totdeauna. Pentru amândoi, asta erau: povestiri vrăjite”. Preponderent critice, într-un registru al ironiei, fără investigaţii în sufletul întortocheat al personajului, prozele din Imperfecţiuni provizorii, grupate în două secţiuni, Imperfecţiuni şi Ipoteze, schiţează, aproape caragialian, situaţii şi scene din realitatea antedecembristă, care citite azi, lasă, cu uimire, să se vadă asemănările dintre ieri şi azi. Realitatea imediată este transferată în irealitatea caustică a satirei pentru a o reliefa mai bine prin aceste gros-planuri. Scriitoarea, jurnalistă redutabilă, selectează situaţiile, le excerptează din realitate, dar nu le menţine la nivelul de fapt divers. Ştie, altfel spus, să le confere generalitate prin sens şi conotaţii, să scoată esenţa din aparenţă. Permanent prezent, naratorul este implicat în tot ceea ce povesteşte şi conferă o notă de oralitate sui generis prin legătura pe care o stabileşte cu cititorul căruia pare că i se adresează mereu. Aproape toate au o tonalitate de bună proză rusească, alimentată de mari modele, Cehov, în special. Apar nostalgiile, ironiile calde, bonome generate de înţelegerea omenescului, apare tipologia omului de prisos. Există şi un alt registru, dat de invenţia în absurdul existenţei. Situaţiile au, majoritatea, aparenţa normalului, dar devin, la nivelul de receptare şi transcriere în ficţiune,anormale. Lumea pare să funcţioneze în virtutea inerţiei, lipseşte sensul ordonator care să elibereze spiritul de obsesia zădărniciei. Mariana Brăes cu nu le ia în tragic, ci le supune scalpelului critic şi inciziei sarcastice. Râsul capătă valori terapeutice şi devine o atitudine în faţa unei realităţi derapante. În Treisprezece zile din viaţa lui Isac găsim ritmul de proză cehoviană. Prozatoarea nu manifestă, însă, simpatie pentru omul mărunt cu probleme minore, ci se lasă sedusă de neobositul demon al satirei prin care sancţionează acelaşi cult al formei, rutina care uniformizează: „Totul are formă fxă, de douăzeci de ani. Ca un sonet”. Moderne sunt aceste proze şi din punct de vedere al construcţiei epice. Prozatoarea are o plăcere extraordinară de a nara, de a ordona realitatea prin cuvânt. Aceeaşi plăcere se străvede şi la nivelul structurilor narative. Majoritatea încep impetuos cu intriga sau în punctul culminant pentru a lăsa evenimentele să se ordoneze potrivit unei logici interioare. Atenţia pentru construcţia epicului se relevă în acele proze (Ultimul Sever, Probleme existenţiale, ca şi-n cele grupate sub titlul Ipoteze) concepute pe o structură demonstartivă, argumentativă. Ultimul Sever este o „imperfecţiune”, a vieţii nu a creaţiei, concepută pentru a ilustra ironia sorţii unui mare doctor cu o viaţă

Sfera Eonică geometrică, previzibilă prin aranjamente în care viaţa concurează cu destinul. Fiu al unui alt doctor, „născut, crescut şi făcut doctor în cele mai spartane condiţii de viaţă şi de studiu”, Sever Anestin (numele este simbolic!) urcă treptele carierei medicale ajungând, la 50 de ani, profesorul dr.doc. Sever Anestin. Este aceasta datoria faţă de moştenirea pe care o primise: „Moştenise, odată cu numele pe linie paternă, înclinaţia pentru studiu şi obligaţia de a deveni doctor”. Povestea vieţii lui se constituie ca abatere de la linia destinului trasată de alţii. E o revoltă inconştientă împotriva rutinei destinului. Marele doctor descoperă (întâmplare necesară!) literatura în latura ei facilă - literatura poliţistă. Abandonează studiul de medicină pe care trebuia să-l elaboreze pentru un congres internaţional şi se abandonează plăcerii lecturii, apoi scrierii unui policier. Dedică acestei pasiuni devoratoare 18 ani din viaţa sa. Evadarea în ficţiune se va dovedi fatală. La moartea sa, familia ascunde manuscrisul literar la care lucra. Acesta este însuşit de „un bătrân pedant, celibatar” care predă unei edituri „opt romane poliţiste în manuscris”, romane care-i aduc un câştig nesperat. „Corectul celibatar” nu rezistă în faţa sumei fabuloase. Destinul plăteşte, în ordine ideală, raptul. În aceste condiţii, opera rămâne neterminată: „Ultimul roman rămase neterminat. Eroul său, spionul, tocmai evada din închisoare. Se cocoţase pe turla bisericii unde nici dracu’ n-avea să-l mai coboare”. Conotaţiile sunt multiple, ceea ce pledează în favoarea modernităţii prozei. Înrudită tematic este şi Probleme existenţiale, construită în jurul relaţiei dintre real şi ideal, aspiraţii şi posibilităţi. „Marin Dumitru visa să se facă filozof”, dar visul nu se potriveşte realităţii fiinţei, de unde ideea, voltaireană, potrivit căreia „Viaţa te joacă cum vrea şi îl jucă şi pe Marin”, nu tocmai un Candid. Discrepanţa dintre formă şi fond apare în Miezul sau coaja. Având ca deviză „Nu miezul are importanţă, ci coaja”, primarul Mihai Albescu e de părere că poate stimula fondul, simulând formele. Astfel, proclamă „marea revoluţie” în satul pe care-l conduce şi redenumeşte realitatea potrivit devizei sale. Văcarii şi porcarii sunt făcuţi miniştri, şeful lor – prim-ministru. Şi încă: „Grădina de zarzavat era pe mâna directorului şi a directorilor adjuncţi. Dispensarul – devenit institut de sănătate – înălţase la rangul de director pe felcer şi la cel de director adjunct – infirmiera. Fierarul era şef de şantier prestaţii industrialo-casnice, groapa de gunoi – Staţie de amendamente, şi tractoristul – cadru de conducere în Departamentul de mecanizare a lucrărilor agricole”. „Invenţia” lui se dovedeşte dezastruoasă şi este datoria naratorului caustic să evidenţieze prin mijloacele comicului acest fapt. Persistenţa în absurd îl încadrează tipologiei prostului fudul. Într-un fel asemănător se petrec lucrurile şi în Ultimul an de pace, doar că acum criza nu este provocată de devansarea formei asupra fondului, ci de perturbarea fondului: „Timp de 576 de ani, atestaţi documentar, satul Udriştea a trăit în linişte şi pace. (...)/ După 576 de ani, atestaţi documentar, pacea şi liniştea în Udriştea s-au dus dracului”. Dezechilibrul se datorează faptului că Udriştea „se afla în faţa unei epoci grele şi necunoscute: epoca întâlnirii cu artiştii”! Căminul cultural devine centrul acestei lumi, în care se întâlnesc nu doar scriitorii cu posibilii cititori, ci două lumi diametral opuse, în încercarea de a fuziona şi de a se armoniza: scriitorii să se bucure de vinul udriştean, produsul muncii ţăranilor, iar ţăranii să se îmbete de profunzimea operelor, produsul scriitorilor. Drumul este străbătut invers: scriitorii de la realitatea iluziei la realitatea cea aievea, ţăranii de la realitatea vie la realitatea creaţiei, producătoare de catharsis. Proza are nerv, expresia e sprinţară, ironia implicită se revarsă pentru a crea plurisemantism şi pentru a sancţiona o realitate confuză. La final, când rolurile se inversează – ţăranii s-au molipsit de morbul creaţiei, iar scriitorii prind drag de îndeletnicirile rurale, deducem şi un sens redus la principiul: „Omul potrivit la locul potrivit”, şi un mesaj: realitatea este confuză pentru că s-a încălcat acest principiu.

Din sfera creaţiei este şi proza Imperfecţiuni provizorii. Acţiunea este plasată în redacţia unei reviste de umor, Lumea veselă, al cărei redactor-şef nu are simţul umorului. El aplică măsuri drastice pentru „ocrotirea patrimoniului umoristic şi satiric”, stabilind drept coordonate dragostea şi descoperă că „lui îi revenea dragostea faţă de colectiv, redactorii trebuiau să se integreze ferm în disciplină”. Prozatoarea construieşie cu voluptate în plin absurd: în redacţia unei reviste de umor este interzis umorul! Umoristul redactor „se obliga” să producă umor doar „în scopuri strict profesionale”... Demonul satiric al Marianei Brăescu este incitat şi stimulat din plin. Ea construieşte cu o plăcere nedisimulată pe această premisă, evidenţiind, prin ironie şi sarcasm, absurdul. Încercarea de punere într-o schemă previzibilă a ceea ce nu poate fi standardizat produce comicul absurd: „Pentru ca nimic să nu tulbure liniştea, sositul la redacţie şi plecatul acasă era planificat strict, matematic, cu un ritm care asigura o distanţă de zece minute între un umorist şi alt umorist. Pentru totala protejare a umoriştilor, transportul se făcea cu maşinile redacţiei, tot sferice, tot fără ferestre, dar bineînţeles, total opace, aşa încât nicio senzaţie exterioară şi necontrolată să nu afecteze umoristul. Umoristul şi îngerul aveau acelaşi scop în redacţie: opt ore de fidelitate şi reciprocitatea faţă de cauză...” Un artificiu de compoziţie precum dramatizarea epicului accentuează efectul comic prin plonjarea directă a naratorului-martor în oceanul absurdului şi al absurdităţilor. Altădată, în Văduva veselă, ingambamentul şi chiasmul asigurau caracterul de şotie stilistică şi măreau efectul umoristic pentru a sancţiona abuzul de putere: „Regula era clară, întâi directorul general şi după aceea restul lumii. Restul lumii era la teatru dar directorul nicăieri”. Multe dintre prozele satirice ale Marianei Brăescu sunt construite pe structura gagului din filmele mute ale anilor’20. O întâmplare nesemnificativă, banală prin rutină şi repetare, declanşează un şir de alte întâmplări bulversante ale ordinii. Iată un exemplu din Văduva veselă: „Ca în toate lucrurile complicate şi aici începutul a fost uluitor de simplu. Gena, fiica emancipată şi studentă eminentă, o proclamă pe maică-sa văduva veselă. Veselă era doamna Miron... Văduva era doamna Miron...” În altele (Un scop în viaţă), pasiunea ironiei ia aspectul ludic al jocului lingvistic: „Mai mult ca sigur, Costică Anton şi ideea lui au crescut odată. Creştea Costică şi creştea şi ideea. Da, creştea Costică şi creştea şi ideea dar ei doi nu se cunoşteau (...) Scopul lui Costică era să-şi cunoască abisul sufletesc”... Pe evoluţie inversă e construită proza Caz tematic care tratează motivul bolnavului închipuit. Smaranda Văleanu, de 28 de ani, urmăreşte să cucerească un bărbat şi să-şi facă o situaţie. Vrea pentru aceasta să plece la munte pentru a-şi pune planul în aplicare. E sfătuită să-şi ia un concediu medical de la medicul psihiatru. Doctorul se pasionează de „caz” şi ia „evoluţia” bolii drept temă pentru o comunicare ştiinţifică. Finalul deschis solicită colaborarea în maliţie a cititorului invitat să aleagă între două soluţii posibile: sinuciderea doctorului sau a ex-pacientei. Foarte interesantă prin capacitatea de a surprinde esenţele şi de a crea arhetipuri este Revoluţia, prima parte. Revoluţia, partea a doua. Prozatoarea se referă la revoluţia comunistă din anii’50, dar situaţia seamănă foarte bine şi cu cea postdecembristă. Personajul cu nume simbolic, Macsim Macsim, prin repetare sugerând mărimea imposturii, este personajul cameleon, capabil de o mare putere de adaptare, confecţionându-şi, ad-hoc, biografia de care are nevoie pentru ca să parvină: „Împrejurarea de a fi fiu de ţărancă-văduvă era absolut pozitivă în condiţiile celui de-al doilea deceniu de revoluţie. (...) Sigur era că Macsim Macsim visa la tot ce oferea avantajul de a fi fiu de văduvă”. Dar parvenitul roşu, odată ce parcurge etapele intrând în categoria „comuniştilor ajunşi”, începe să se rafineze: adună obiecte de stil, „moştenire de familie”, pentru ca să-şi poată

Sfera Eonică confecţiona o altă biografie, în acelaşi fel mitoman. Odios, pe modelul unui alt parvenit celebru, Dinu Păturică, ajunge să aibă un singur regret, acela că mama, ţăranca văduvă, „nu murise”... Există, cu siguranţă, în toate prozele şi o intenţie esopică, de creare a unui subtext al sensurilor prin care Mariana Brăescu îşi invita cititorul optzecist să cunoască realitatea şi să colaboreze la identificarea tarelor. Există, de asemenea, posibilitatea ca unele să aibă o cheie, în spatele ficţiunii aflându-se situaţii reale, cu oameni reali, după cum există şi intenţia de a polemiza subtil. X

O altă Mariana Brăescu – romantică, feminină, întâlnim în volumul Îmi amintesc şi îmi imaginez, subintitulată „povestiri vrăjite”, în proze în care vraja momentelor unice întreţine nostalgia şi creează lirismul. Văzută prin cele două volume, Mariana Brăescu apare ca un Ianus bifrons, revelând două ipostaze: una severă sau doar maliţios critică, alta lirică, feminină, empatică. Aşa cum precizează autoarea pe coperta a patra, Îmi amintesc şi îmi imaginez este „o carte despre dragoste şi moarte văzute cu ochii copilăriei care nu o dată naşte fantasme. Este cartea unei emoţii”. Din această emoţie curge toată poezia pe care prozatoarea încearcă, proustian, să o epicizeze. Întorcându-se în timp, timpul minunat al copilăriei, Mariana Brăescu îşi creează propria mitologie, configurând o geografie sacră cu reperele ei afective, înscrise în suflet. Deşi nenumit direct, oraşul Botoşani, asociat Nordului, devine, ca Bucureştiul lui Mircea Eliade, centrul acestei mitologii inepuizabile. Viziunea narativă este, deopotrivă, auctorială şi naratorială. Mariana Brăescu se simte permanent în creaţie, ca-ntr-un roman al memoriei: „...şi pentru că nu puteam eu să opresc povestirea”, roman în care ficţiunea se împleteşte cu nonficţiunea, iar faptul biografic transcende clipa şi accede la eternitatea artei. Un fir narativ există, există şi povestea, dar tonalitatea este lirică, nota dominantă este lirismul generat de nostalgia întoarcerii în timpul memoriei afective, în doinţa de a salva clipele anonime, dându-le perenitatea cuvântului care le transformă în momente vrăjite, integrate „povestirilor vrăjite”. Prozele au valoarea unor capitole într-un roman al memoriei, autobiografic, un roman proustian de recuperare a timpului pierdut şi unde autoarea lasă impresia că nu ea scrie, ci se lasă scrisă de evenimentele care i-au marcat devenirea. Atmosfera pe care o rememorează are parfumul melancolic al momentelor inefabile, evanescente, irepetabile: „Pădurea cu nuci verzi, cu arome vii şi ameţitoare! Abia scriu asta şi simt dintr-o dată cum năvăleşte mirosul tare, parfumul iute pe care atât de bine îl ştiu! Văd crengile lor cu pielea alburie, lustruită, lucioasă, crengi elastice şi puternice!” sau: „Undeva, în înalt, soarele verii a încremenit şi încă nimeni n-a prins de veste. (...) Şi visul meu fericit se întoarce către vremea când eram doar o fetiţă”. Există şi o dimensiune fantastică, identificată în Grecoaica, în Sub ispita zăpezii, de exemplu, pe care prozatoarea o descoperă ca dimensiune sine qua non a lumii de poveste, cu oameni uimitori, din altă lume. Nu numai ochii copilăriei naşte fantasme, dar şi memoria afectivă generatoare de mituri personale. Prozatoarea solicită cuvântul să-şi lase toate aromele, le iscă semnificaţiile pentru a cuprinde întreaga plenitudine a clipei celei efemere. De aici, preocuparea pentru tema creaţiei, pentru legătura misterioasă dintre creator şi creaţie, dintre ficţiune şi biografie, dintre timpul real şi cel mitic. Copilăria este „raiul pierdut”: „Eu am trăit în rai. Era cald, parfumat, umed. Oamenii mari îi spuneau seră, dar eu ştiam: era raiul. Auzisem puţin despre rai. Mult mai multe aflasem despre iad”, timp mitic pe care Mariana Brăescu, în urcuşul invers al memoriei – din prezentul clipei înapoi, îl recuperează în dubla lui dimensiune: reală, ca parte a unei istorii cunoscute, şi ireală, ca parte a unei istorii personale, subiective. În această istorie apar locuri, oameni şi, mai ales, sentimente, frământări, întrebări existenţiale prin care spiritul interoghează lumea. Sunt acestea „amintiri din copilărie”, dar amintiri filtrate prin experienţa literară a existenţialismului şi absurdului. Fetiţa care trăia în rai înţelege, în lumea ei, că există şi rai şi iad, „oamenii buni şi oamenii răi - dracii”. Pe măsură ce înaintează în timp, ea intuieşte, apoi conştientizează, că dracul îi „fura, în fiecare zi, câte o bucată de rai”. Ieşind din ideal din „rai”, ea nu-şi pierde fondul de lumină, credinţa în bine şi frumos, chiar dacă drumul vieţii se termină (sau se continuă) în moarte. Visul este parte integrantă a acestei lumi şi lui îi dedică prozatoarea După-amiază cu trăsură pe cer. Imaginaţia recreează lumea aceasta de vis şi o populează cu personaje de basm. Un astfel de personaj este fratele bunicii care vine de departe aducând cu el arome exotice, parfumuri misterioase, inefabile ale departelui. Aceste notaţii sunt completate de tablouri impresioniste dominate de senzaţie, de fulguranţa clipei, ceea ce le conferă o tristeţe copleşitoare: „...în primăvara aceea tristă şi atât de frumoasă cum sunt primăverile noastre în Nord, unde anotimpul are răgaz să se-mpodobească cu toate semnele sale. Mai întâi înceta dintr-o dată crivăţul, se pierdea undeva peste Prut şi-n ameţeala aceea zăpada înaltă se trezea direct de la rădăcină. Începea în şuvoaie subţiri să slăbească, se făcea mai galbenă, mai apoasă până dădea la iveală pământul şi cărările vechi, de un an. Prin copaci se tăiau crengi uscate şi de-atâta căldură apărea câte-o viespe în geam”. Motivul este reluat în Călătoria. Contaminat de motivul morţii şi al dragostei, motivul călătoriei se îmbogăţeşte prin infuzie de metafore care creează multiplicitatea conotaţiilor. Călătoria este un drum străbătut într-un spaţiu necunoscut, dar capătă valoare prin reverberaţiile pe care le produce în spaţiul intim, al sufletului şi al viziunii subiective asupra lumii. A povesti capătă şi acest sens - a îmbogăţi lumea cu propria istorie, cu propriile semnificaţii: „Alte călătorii n-a mai făcut bunica, dar ea a povestit acest drum într-o mie de feluri, de fiecare dată mai fermecat”. Personajele care populează această lume – bunicul, bunica, mama, prietenii din copilărie, dascălii, aduc miturile lor, poveştile lor pe care prozatoarea le topeşte în plasma mitologiei proprii. Experienţa de viaţă este parte a acestor biografii care devin exemplare prin forţa cuvântului. Dimineaţă cu ochii fierbinţi e o proză despre dobândirea experienţei pe măsura arderii etapelor. „La şaisprezece ani iubeşti dragostea” este temă şi premisă epică. Altfel spus, viaţa pleacă din ideal şi din puterea de idealizare a omului şi se constituie ca şir al abaterilor de la acest prag. În Ploaie de vară, această temă se prelungeşte în cea a conştientizării trecerii timpului. A înţelege că bunicul nu s-a născut bătrân echivalează, de fapt, cu înţelegerea şi acceptarea trecerii. Comunitatea grecilor este proiectată în fantastic în Grecoaica. Simbolismul personajelor şi al faptelor determină lectura în două registre ca în naraţiunea mitică. Planul real al întâmplărilor este dublat de cel simbolic al semnificaţiilor. Atracţia pentru Grecoaică este, de fapt, atracţia pentru cultura şi civilizaţia grecească, sugerată prin mersul leneş de felină: „...cobora leneş, unduitor ca o felină

Sfera Eonică mare la vânătoare”, sau prin fascinaţia otrăvită pe care o produce: „Grecoaica îşi flutura mai nepăsătoare părul albastru când trecea pe lângă el, unduia chemătoare şoldurile subţiri şi puternice, îşi tremura mai tare sânii grei sub bluza lucioasă şi cu fiecare privire picura otravă în băiat”. Identificăm aici ideea influenţei Greciei asupra civilizaţiei europene, în general, româneşti, în special. Descrierea dansului este semnificativă din acest punct de vedere: „Toţi, faţă în faţă, într-un cerc ucigaş; o rândunică să fi intrat între ei, rătăcită în zborul ei buimac, cădea secerată la pământ. O linişte mai grea ca apa morţii, în care şi bătaia înăbuşită a inimii era un bubuit. Şi-apoi, dintr-o dată! La dreapta, ca un val, ca o legănare, toţi. Mâinile sus încleştate în umerii celor de-alături. Un cerc ca o roată. O roată cumplită. La stânga. Dreptul în aer. În aşteptarea legănată, o clipă, în aer bănuind o primejdie. Şi-apoi brusc, se schimbau. Unduirea trecea ca un frison prin umeri, se transmitea, curent viu, de la un om la altul, frisonul trecea, ca un val, ca o briză din marea lor caldă, ochii se întunecau şi din pupilele adânci ieşeau fulgere iuţi, primeau răspunsuri alte fulgere, tot iuţi şi fierbinţi. Valul bătea la gleznă, stângul şi dreptul schimbau între ele rolul de vânt şi rolul de val. Freamătul urca până la genunchi, grindină iute, trecea în frison, de la umăr la umăr, valul cuprindea mijlocul, iuţi şi fierbinţi, ţipau fulgere şi grindina deasă, măruntă, cercul strângea şi strângea, cerc ucigaş, omora chiar şi un gând rătăcit, rândunică buimacă, cerc ucigaş, pătimaş. Dansul. Nicio muzică, niciun vaiet, niciun suspin, până ce, pe cer, otrava palidă a lunii se topea şi pierea”. Mariana Brăescu desenează şi în linii realiste ca în Perla negresei, un basm sinistru, în care portretul balzacian, decrepit al Iordăchioaei trasează liniile cu plăcerea detaliului realist în inserţii naturaliste: „Cu capul scufundat iremediabil între umeri, cocoşată, cu ochii rotunzi, bulbucaţi şi gura tăiată adânc, ca la peşte, albită de vreme şi de întâmplări, Iordăchioaia bătrână conducea şi acum, cu mână de fier, viaţa casei. Instalată în fotoliul uriaş din salon, părea că nici nu bagă de seamă că şi timpurile şi averea ei s-au schimbat. Ascunsă după un nor albastru de fum trăgea din pipă fără încetare şi fără încetare bea cafele negre şi tari din ceşti mici cu chenar aurit (s.a.)”. „Iordăchioaia de fier”, femeia intransigentă cândva, îşi contemplă apusul lăsând intactă voinţa imensă: „...cât era ziua de mare nu privea la nimic din ceea ce putea s-o contrazică în convingerea că stăpâneşte o casă şi o avere în plină glorie” sau „Nimic nu avea voie să urmeze altă cale decât numai după vorba şi voinţa ei”. Continuitatea în linie feminină creează şi tablouri groteşti. Cele trei Iordăchioaie par o variantă caricaturală a celor trei graţii: „...trei guri de peşte rapace, trei gheburi, trei priviri rele, fulgerând din ochi bulbucaţi care se-nvârt lacom sub pleoape”. Creaţia este o temă de meditaţie în Tânăra fată în roz, Ofelia şi seara în care se poate descifra o reinterpretare a mitului lui Pygmalion. Zina (nume predestinat!) este modelul arhetipal visat/aşteptat de toţi artiştii. Din raţiuni obscure sau doar bănuite, efemerul refuză, însă, eternul. Ea, Zina, nu conştientizează efemeritatea frumuseţii de care dispune şi, îndărătnică, refuză să se lase transpusă în etern. Înţelegem că în plămădirea unei opere intră în proporţii niciodată ştiute dorinţe obscure, aspiraţii, iubire. Îndrăgostită de Boris, ea va accepta, totuşi, să se lase transpusă în eternitatea culorilor: „...sub privirile unui oraş întreg ea nu-l vedea decât pe Boris şi simţea cum, sub privirile lui încordate, nebune, ea se mută încetul-cu-încetul, pe şevalet”. Când Zina moare (o posibilă legătură şi cu Moarte la Veneţia de Thomas Mann), opera, mimesisul aristotelic, concurează realul, transcende clipa şi accede în universal: „Şi când portretul a fost gata şi Boris a aşezat şevaletul lângă pian, lumea n-a ştiut să spună care din ele e portretul şi care e modelul, dar asta a fost doar o clipă. Pentru că o clipă doar cele două mirese au fost egale, cum stau la echinox ziua şi noaptea pe acelaşi cântar. Şi după aceea, frumoasa evreică ce aştepta rezemată de pian a simţit că-i dispare voalul şi voalul chiar dispăruse!” În ţesătura epicului din Ofelia şi seara, în care perspectiva se multiplică prin construcţia de povestiri în ramă, Mariana Brăescu dublează naraţia cu meditaţia eseistică asupra creaţiei şi a creatorului. În plămădirea operei, artistul îşi pune viaţa, dragostea, speranţele, aspiraţiile, idealurile. El face opera, dar şi opera se face pe ea însăşi: „După câteva săptămâni, statuia începuse să se dezbrace din blocul de marmură albă aşa de uşor de parcă singură se elibera cu bucurie din încleştarea de veacuri a pietrei”. Odată cu finalizarea operei are loc un transfer de viaţă. Recunoaştem indiciile mitului: „O iubea nebuneşte... Şi ea-l iubea”; apoi, ideea că orice creator este autorul unei singure opere irepetabile: „Ar fi trăit fericit dar.../ - După puţin timp, mi-am dat seama că nu mai pot lucra”. Forţând limitele, încercând să treacă „dincolo de zid, mai departe”, scriitoarea conferă şi asociază Nordului, ca topos într-o geografie reală, semnificaţii care transcend realul şi înscriu în durata gândului. Povestea prelungeşte sensurile dincolo de zidul realului şi-i conferă valoarea derivată din capacitatea de a ordona lumea prin viziune artistică. Arta de a povesti a Marianei Brăescu stă sub semnul enigmei, semn sub care o aşeza şi Artur Silvestri, primul ei cititor şi cel mai implicat în compunerea lor şi, apoi, în identificarea miracolului: „Priveam cu uimire, şi fără să-mi pot explica, alăturarea aceea de cuvinte, aproape dictate, dar potrivite cu o iscusinţă ce nu puteam înţelege şi închegarea lor într-un ceva pe care îmi era cu neputinţă să definesc esteticeşte. Să fi fost memorialistică? Să fi fost ficţiune şi, mai mult chiar, o existenţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o puteam nici măcar întrezări? Cred, mai degrabă, că era câte ceva din toate acestea, ori, mai bine spus, un mesaj enigmatic şi o comunicare ce veneau din nedesluşit şi nici măcar nu se orânduiau în forme clare, rămânând alcătuirea barocă, de aluviuni şi receptacole de senzaţii, ce o caracterizează în mod strălucit. Era, încă de pe atunci, o carte fără vârstă, scrisă fără explicaţie în contingent, comunicând hieroglific un şir de concluzii nedezvoltate ce se subînţelegeau ori se puteau doar ghici pe o cale intuitivă”. Ţine de miracol capacitatea de a crea în registre narative diferite, critic-satiric şi liric, şi tot de miracol ţine puterea de a conferi cuvântului puteri magice. Acest fapt face ca povestirile Marianei Brăescu să rămână ceea ce au fost menite să fie de la început – „povestiri vrăjite”. ANA DOBRE 24-30 iulie 2013

Sfera Eonică

Mariana Zavati Gardner

The Storm Rampant waters, wrath over the fields of naked cereals, vibration of the earth unsettled day, fermenting night, remember inside the tormented river crossing the old market town over the bridge the walls of the fortress with still some future in them, a flutter in time clinging to the odd tourist who dares a Walkyrie of branches and leaves in the galloping wind of a dream de Mariana Zavati Gardner

Summer Exhibition 2013 She sat there, arms folded facing the reality of 3D prints, Perspex, wood, paper, brass, acrylic, plastic, fibre optics, plywood, cast concrete, timber veneer, etc. She was trying to make sense of the techniques before she could rightly say ‘I can do better than this’ She felt like walking on stilts, something was not making sense That year’s summer exhibition was like the beginning, the middle and the end of a swarm of insects left to their own devices, close to a spider’s web It just did not make sense in her multilingual head of extraordinary talents – she was drifting in her conversation with the works of art that felt painted by numbers She stood there munching the statements of the works listed in the catalogue that she got as she entered the rooms plastered with fragments of meanings

The Sweets -Rodica, darling, do not go through my pockets again. -No daddy, I never do that! And she crosses her legs and her fingers behind her back. -As you say darling! And no hoards of children in the garden. -No daddy! And she crosses her legs and fingers once again. -You’re indulging her dear. All those sweets you keep bringing

her. Utters his wife as she is painting her long polished nails. He kisses her in passing, hugs darling Rodica and ruffles Dorin’s hair, who never gets any attention as he is still at kindergarten. It is scorching hot and the tarmac is melting under the shoes. Rodica and Dorin are perched on the top of their fence, in the hope of finding other children to play. They can see the neighbours’ children walk towards them. They start waving. Rodica runs into the kitchen, picks up the key and opens the gate to let them in. “Come in! Mum does not mind! She is painting her nails!” The children walk into the yard as a fluffy dog starts barking straight on cue. “Pay no attention. It doesn’t bite!” Rodica shakes her new dress as she walks along the path. “I can give you some sweets!” she says smiling with both mouth and eyes. “Daddy always brings some for me, every day!” she says salivating. They enter through the open living-room door. “Who are you with, darlings?” “Just the children from next-door, mummy!” says Dorin. “What shall we play? But first, let’s get some sweets. Then we can play in the barn!’ Rodica leaves the room and rummages in the usual place inside the sideboard. Nothing. She goes into the hall where her father hangs his coats. “Rodica, you mustn’t go through daddy’s coats! He said you must not! I’ll tell of you!” says Dorin with a worried face. Rodica comes back into the room. She is waving a small brown bag. “There are only two sweets. How are we going to share them? Lucia looks at them, and makes a gesture with her mouth, “They look like medicine tablets,” Her younger brother, Relu who is checking his nose with his fingers, mumbles: “I don’t like these sweets!” Costel, the violin player, who is full of himself as his uncle is a philharmonic director in the capital spares a glance, “I don’t like their colour!” Maruca moves her nose up and down, “I like only chocolate bonbons!” Dorin, who is scared of his father utters forcefully, “I am not touching them! Daddy said we must not go through his pockets!” With a glowing face, Rodica stuffs both sweets into her mouth full of expectation. Her face goes funny, as if she were biting from a lemon. She spits out only one of them as the other one has already gone down her throat. “They taste disgusting!” “I told you, haven’t I? “Mum, mum!” The children look at each other. They are bored. Throats parched and rumbling tums. They walk home. The sky is a burning blue mirror and the gardens bombard the air with a smell of rotting lilies. Maruca runs up the grand stairs of the house with the Italian façade and through the heavy oak doors, and passed the entrance hall, she collapses on a kitchen chair. “Wash your hands and try some aubergine and char grilled pepper salad. “Scrumptious, grandma!” she says after she gobbles up a whole glass of water! Outside, one can hear the siren of an ambulance. “I wonder who has been taken ill!” Says grandma, but Maruca takes a bite from grandma’s salad “Grandma, it’s very good!” and the morning disappears from her mind.

Sfera Eonică

Liliana Tirel

FEMEIA DE FOC Fiorul de foc mă străpunge-n peştera arzândă candele zeci se-aprind în ochi de femeie flămândă. Flacără, sclipiri de lumini seci cad pe lespezi reci „vino, pătrunde-mă cu focul iubirii eterne înalţă un munte noian de plăceri, ascunse mângâieri!” Vise. Săbii de foc lovesc un suflet tiptil pe sârmă dorinţe şi iubiri topesc… curg în şuvoaie… hoinăresc. În locus amoebus, în suprem avânt, Femeia va trăi din focul răsfrânt.

Sfera Eonică

Valeriu D. Popovici-Ursu

ADEVĂRATELE DENUMIRI

Paris

DATE DE CONSTANTIN BRÂNCUŞI MONUMENTELOR DE LA TÂRGU-JIU

upă primul război mondial, când toate teritoriile locuite de români s-au reunit, formând ROMÂNIA MARE, fiecare localitate, judeţ sau regiune a vrut să sărbătorească marele eveniment printr-un monument comemorativ. Astfel, în judeţul Gorj, din iniţiativa Comitetului Femeilor creştine s-a propus ca edificarea unor monumente pentru comemorarea înfăptuirii României Reîntregite să fie atribuite sculptorului Constantin Brâncuşi, pe care l-au învitat să vină în ţară. Brâncuşi, care se stabilise în Franţa, a acceptat invitaţia cât şi edificarea la început al unui monument, venind în ţară în vara anului 1935. Parcurgând singur la Târgu-Jiu parcul oraşului, în scopul stabilirii locului monumentului, s-a întâlnit cu un coleg de şcoală, devenit profesor la liceul de băieţi din localitate. Din vorbă în vorbă, sculptorul i-a spus scopul venirii lui şi, Matei Stoicoiu, acesta era numele fostului coleg, i-a propus să-i facă cunoştinţă cu fiul său, doctorul Traian Stoicoiu, care era un mare pasionat al operelor lui Brâncuşi, fapt împlinit, doctorul legând o mare prietenie cu

artistul. Din numeroasele sale plimbări prin grădina publică, Brâncuşi şi-a dat seama că, pentru a cuprinde însemnătatea reîntregirii neamului nostru, un sigur monument nu-l poate exprima şi a iniţiat crearea a trei monumente. Dătorită unor dificultăţi de realizare tehnică, în special a Coloanei, mai ales a înălţimii de 60 de metri şi a svelteţei sale, Brâncuşi a trebuit să colaboreze şi să aibă ajutorul unui inginer metalurg în persoana inginerului Ştefan Georgescu Gorjan, care lucra la Atelierele Centrale din Petroşani. Cu acest inginer a străbătut de nenumărate ori parcursul de la malul Jiului, prin grădina publică, apoi pe strada ce ducea la locul ales pentru Coloană – un tăpşan la răsăritul oraşului, cu munţii Parâng drept fundal. Împreună cu inginerul Gorjan stabilind amplasamentul monumentelor şi având aprobarea autorităţilor locale, sculptorul va rămâne pentru a urmări realizarea Coloanei şi va fi găzduit în casa inginerului, la Petroşani, unde va rămâne până în august când se întoarce la Paris. În octombrie se întoarce din nou în ţară şi în noiembrie a supraveghiat una din operele din parc, iar pe şantierul Coloanei, a asistat la tragerea primelor module întregi pe tronsonul interior şi, satisfăcut, a părăsit ţara, lăsând în continuare operaţiile în grija inginerului Gorjan. Coloana, din module de fontă înşirate pe un stâlp de oţel, va fi turnată sub îngrijirea inginerului Gorjan, lucrările de montarea Coloanei fiind terminate în 15 noiembrie 1937. Brâncuşi a revenit la Târgu-Jiu abia în vara anului 1938. Cu această ocazie a supravegheat şi finisarea celor două opere din parc. Inaugurarea Monumentelor Eroilor s-a făcut la 27 octombrie 1938. Un sobor de preoţi au sfinţit fiecare monument. Mulţimea adunată, autorităţile, militari, ţărani din împrejurimile oraşului şi târgoveţi s-au înghesuit să ia parte. În luna noiembrie, Brâncuşi se întoarce la Paris să-şi continuie lucrările începute acolo. În continuare, vom evoca denumirile date de sculptor fiecărei opere. Era firesc ca monumentele de la Târgu-Jiu, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial şi al întregirii teritoriilor locuite de români, să fie denumite conform dedicaţiei simbolismului care-l exprima fiecare. Coloana spre exemplu, trebuia să reprezinte efortul şi eroismul poporului român pentru întregirea şi înfăptuirea MARII ROMÂNII. Sculptorul a denumit-o ,,COLOANA SACRIFICIULUI INFINIT”, sacrificiul eroilor noştri în înfăptuirea unirii tuturor românilor şi nu ,,Coloana infinitului”. Observând atent Coloana, ea este alcătuită din 16 module şi jumătate, reprezentând durata de luptă îndârjită a eroicului nostru popor, de la părăsirea Daciei în anul 271 d.Hr. de către romani şi până în anul 1918, anul ,,MARII UNIRI”, deci 16 secole şi jumătate, exact numărul modulelor Coloanei. Coloana de fapt nu este terminată, la nici trei decenii, din nou România a fost schilodită, Bulgariei cedându-i-se Cadrilaterul iar URSS-ului Basarabia şi nordul Bucovinei; oare câţi ani, decenii sau secole mai trebuie să ne luptăm pentru reîntregirea neamului românesc! Privind cele două monumente din interiorul parcului: masa în centru înconjurată de 12 scaune din piatră a fost denumită de artist „MASA APOSTOLILOR”, cele 12 scaune reprezentând locul celor 12 apostoli iar în mijloc s-ar afla Iisus Hristos. Al treilea monument arată ca o poartă, dar nici pe departe nu este o poartă. Deci nu se poate numi „Poarta sărutului”, fiindcă această denumire nu are nici-o legătură cu memoria eroilor, ci reprezintă aşa cum l-a conceput Brâncuşi „MONUMENTUL ÎNTREGIRII NEAMULUI”. El este alcătuit din doi stâlpi laterali, fiecare fiind împărţit în patru, iar deasupra îi leagă o puternică grindă. Se poate observa în partea de sus al fiecărui stâlp, inelul de legătură între fiecare doi stâlpi. Fiecare stâlp reprezintă o regiune (provincie) a ţării noastre, iar inelele arată unirea între toate cele opt regiuni în anul 1918. Pe părţile laterale ale grinzii superioare sunt reprezentate modele româneşti pe care le regăsim pe costumele ţărăneşti, mobilier, scaune, porţi şi troiţe. Cele opt regiuni, în ordine alfabetică sunt: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Brâncuşi nu a reprezentat „sărutul” între doi stâlpi – aşa cum a realizat sărutul în mai multe opere – ci „inelul”, care reprezintă unirea între două fiinţe, în cazul nostru între două provincii reunite, ceea ce întăreşte faptul că actuala denumire a monumentului este neadecvată. După cel de al doilea război mondial, regimul comunist venit la putere, a considerat că denumirile date de Brâncuşi fiind prea naţionaliste, ne corespunzând concepţiilor noului regim, le-a dat alte denumiri care sunt cunoscute astăzi şi afişate pe placarde şi în toate ghidurile turistice din ţară şi străinătate.

Sfera Eonică Din păcate, toţi scriitorii din perioada comunistă şi chiar cei de după anii 89 au folosit aceleaşi false denumiri, iar în comentariile lor se legau de simbolismul falsului titlu, degradând complet semnificaţia monumentului. Schimbarea denumirilor date de Brâncuşi celor trei opere realizate de el la Târgu-Jiu este o defăimare a memoriei celui mai însemnat sculptor român. În continuare, expunem ultima perioadă a vieţii lui Brâncuşi după plecarea din ţară. Nu mult după întoarcerea în Franţa a început al doilea război mondial iar după război, cu venirea la putere în ţară a regimului comunist, Brâncuşi n-a fost văzut cu ochi buni că-şi părăsise patria. În anul 1951, Constantin Brâncuşi simţind că nu mai are mult timp de trăit, ca un mare patriot care şi-a iubit nespus patria, s-a gândit să ofere României operele lui realizate în Franţa. Oferta lui, făcută autorităţilor româneşti a fost refuzată de statul comunist român, ceea ce a provocat indignarea sculptorului şi şi-a cerut imediat cetăţenia franceză, el care a vrut să rămână întreaga viaţă cetăţean român. Cu această ocazie, gestul lui Brâncuşi a fost de a lăsa întreaga sa creaţie ,,pariziană”Statului francez, care i-a onorat opera şi memoria în Muzeul Luvru, cel mai vizitat muzeu din lume! În fiecare an 10 milioane de vizitatori găsesc numele ilustrului artist sculptor Constantin Brâncuşi, în acest loc de memorie a artei şi istoriei omenirii, care în căutarea sa artistică a găsit lumina şi a imortalizat-o pentru posteritate. Oare aceste opere, care sunt expuse la Luvru, nu se cădea să fie expuse într-unul din mezeele din ţară, fiind operele celui mai mare sculptor al secolului al XX-lea? Nu este oare destul că statuile şi busturile dacilor, create de strămoşii noştri ornează astăzi muzee şi parcuri din străinatate ? În încheiere, considerăm că reconsiderarea denumirilor monumentelor realizate de către marele nostru sculptor, trebuie să pornească de la organele locale. Nu credem că localnicii nu cunoşteau adevăratele denumiri ale operelor lui Brâncuşi, dar este păcat că, nici după anii 89 n-au iniţiat schimbarea denumirilor. Datoria noastră a fost să vă informăm despre adevăratele denumiri ale operelor sculptorului şi ar urma ca, localnicii gorjeni să înceapă demersurile pentru schimbarea denumirilor. Paris, 25 brumarel 7520 (octombrie 2012). Valeriu D. Popovici-Ursu Notă Informaţia cu adevăratele denumiri ale operelor lui Brâncuşi le-am primit prin internet, în care dl. Liviu Popp care l-a cunoscut pe doctorul Traian Stoicoiu, a aflat de la acest doctor, prieten intim cu sculptorul, adevăratele denumiri ale operelor de la Târgu-Jiu ale lui Brâncuşi. Informaţiile privind desfăşurarea evenimentelor investigării locului de implantare a operelor sculptorului la Târgu-Jiu cât şi a cedării lucrărilor Statului francez, sunt scrise în două articole apărute în revista Dacia Magazin, şi anume: Nr. 80, august 2012, art. « Templul brâncuşian, ,,în metru antic”, de la Târgu-Jiu » autori Octavian Onea şi Doina Onea, p. 24/26 şi Nr. 78-79, iunie-iulie 2012, art. «Constantin Brâncuşi, prezenţa sa la Paris şi la muzeul Luvru » istoric Marinela Pop Câmpeanu, Paris, p.48/49.

COLOANA SACRIFICIULUI INFINIT

MONUMENTUL ÎNTREGIRII NEAMULUI

MASA APOSTOLILOR NEAMULUI

Sfera Eonică

Dumitru ICHIM DAR DACĂ NU-I POVESTE... ...dar dacă nu-i poveste, şi paltin de am fost, o fi adevărat? Îl simt cum a trecut în trupul de vioară, pe-ascuns, ca prin ningaiuri lupul. Din cerul altui mi se face seară. Lasă, perdeaua întunericului trasă, ori tot mai crezi c-o să mai vină cineva să-ţi împrumute trupul?

APA MORŢILOR (1) PANTA RHEI Că totul curge, curge, curge... Tot alte fulgerări pe muchea de smarald şi în aceeaşi apă, de două ori, bătrânul mă opreşte să mă scald. ‘’De Apa Morţii îţi grăia, copilul Meu, şi nu de cea pe-obraz transfigurată o singură privire din doi ochi scăldându-se de două ori o dată’’ se auzi o rază printre nori. ‘’Bătrânul tău n-a tors luminii niciodată măcar un singur smârc. Cum totul curge, curge, curge... ? Nu e oprire nici atunci când apele din smârc nuntindu-şi bahna din arc aerian de abur în culori, de două ori, îl sorb pe Dumnezeu?’’ ... din glas a mai rămas răspuns doar un ecou din semnătura Lui, cu litera finală prelungită, apoi întoarsă peste cap de două ori în curcubeu.

La cumpăna fântânii nespoveditele ape de seară nici şipotului şi nici vranei! Oare am fost vreodată, în alt drum, lui Dumnezeu vioară şi bordei, sau poate numai spinii mei, lipsiţi de trandafiri, Te sărutară până la sângele coroanei ca-n psalmul de acum? PETRU - N-am prins nimic cu mreaja, cu vârşa sau năvodul... - ...se coase mult mai bine la capăt de faci nodul. - De ce e dulce-amarul, dar leacu-i în otravă? - ... cât bobul e în faşă, nu eşti pierdut în pleavă. - Mă iartă c-am fost noapte şi Te-am crezut nălucă. - ... voiam să-ţi dau oglinda ce lacrima usucă. - Mă simt iar întuneric şi marea-i volburată... - ... să nu încerci minunea s-o măsuri c-altădată. - Ba mi-aşi zvârli chiar umbra, nimic să nu mă ţie, ca să alerg spre Tine, urlând de bucurie, mi-ar fi cărarea mării văzduh ce zarea zboară! - ...mă mai iubeşti tu, Petre? te-ntreb a treia oară. ORFEU MERGEA CU FAŢA ÎNAPOI (Floricăi Baţu Ichim la trei ani orfeici) ‘’Eu ştiu, grăi Euridice, un loc ce moartea nu îl ştie. Ascunsul cheii l-am aflat şi-o am chiar eu. Orfeu, nu te opri din cântec, nici - aripei popas, că numa-n nepătrusul lui

Sfera Eonică rămas-am ce-am rămas eternul sărutându-l pe altoi! Simţi gustul primului sărut?’’ Orfeu, care mergea cu faţa înapoi cum moartea-i poruncise: ‘’De-o vrei, opreşte-te până ajungi afară!’’ Deodată, uitând blestemul se opri în faţa ei şi amândoi setoşi se-mbrăţişară... ...dar s-au pierdut, unul mereu în altul, sorbind lumina tălmăcită de un cântec, sărut după sărut.

POARTA SĂRUTULUI

(Tot pentru Florica Baţu Ichim. La trei ani.) Moise a ajuns la Poarta Rugului Aprins, şi fără să ştie că e ultima, ( nu ca număr, ci deschidere tainei ) ascultând, s-a descălţat ca dinadins sfinţeniei să-i fie altoi. De ce şi-a luat mai târziu opincile-napoi? Iată-ne, am ajuns amândoi la Ultima Poartă. Ne destrămăm, pe furiş, de umbră şi de vină că dincolo e Rugul Aprins; unul altuia nuntă vom fi şi lumină. „Lăsaţi-vă şi brâncile, sub brazii de alături, zise îngerul, rarefiat de unde cristaline. Incercaţi aceste aripi să vedem dacă-s croite bine. Acum fiind drumului drum, şi focului foc , luaţi cu voi doar modelările lutului. Ultima Poartă de astăzi se va numi după voi Poarta Sărutului”.

GHICITUL ÎN FRUNZĂ Se poate ghici şi-n ultimele frunze? Am surprins vântul de seară cum a răsucit de vreo câteva ori palma sfielnică a frunzei, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă parte. Într-un târziu s-a reîntors şi a-nceput din nou să-mi citească neîncrezător frunza, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă parte. „Tălmăceşte-mi, vântule, profeţia nervurii! De ce nu spui în cuvinte şi capul apleci şi-l ridici ca-n propria-ţi oglindă?” Vântul a suflat ceva, la urechea celeilalte frunze, şi arătând spre mine a pus degetul la gură şi-atât am auzit: Ssssssssssst! I-am întors târziul în târziu coborând numai cu Grieg. În mine se făcuse îngrozitor, chiar groaznic de frig.

NU FRUNZE, CRENGI, CI RĂDĂCINI ŢI-ADUC Prihană sau ocară cum aş putea s-o smiorcăi pe pragul Tău de psalm? În poala Ta lin, pur şi calm mai doarme încă fetiţa umbrei de vioară. Mi-e gustul crâncen, de prin alte zodii, singurătăţi ce le cunosc doar pinii. Demult mi-am smuls dintru adâncuri coroana rădăcinii. Cu mii de braţe e-adevărata-mbrăţişare! Luminii Tale - servul, setos aşa cum prin păduri e-n sântă mânecare cerbul. ...şi totuşi, de pe plaiul Tău cu nouri muţi, scoboară, mai în vale! Nu-n semeţie mi-e pofta să-nţeleg, cu pumnul strâns trântindu-mă-n ţărână, ci să m-ajuţi. Mi-e frig şi noapte, ţine-mi coroana-n mână, din cerul Tău răsfrânt şi roditor pe ape cu buzele-nsetate ca să pot dumnezeirea-ntreagă să-Ţi culeg, nimic din veşnicie să nu-mi scape!

Sfera Eonică POVESTEA POETULUI FĂRĂ TALANŢI Pe la sfârşitul toamnei cei cu talanţii înfăţişa-se-vor pentru divan

Vasile Popovici

să-Ţi reîntoarcă din binecuvântare. Vor scârţâi căruţele, la cărăuşi, de rod spre beci adânc, hambară şi lacrele din pod, cu toţii închinându-se în prag. ...dar iată şi cel care talantul şi-a năimit cu sfadă murseca-va spre harţag că l-ai lăsat pe greier neplivit şi acuzându-mă de scripcă va încerca mânia-Ţi să-ntărâte. Nu-Ţi pierde timpul ascultându-i ghimpul, ci agrăieşte-i că nu scripca-mi s-ar fi-ntrecut privighetorilor cu zor ( aşa cum rânzei lui i s-a părut), că tot ce-a auzit întreaga vară, nici vorbă să aducă a vioară, ci a banală maşină de cusut. Ţi-am tăinuit şi în moliftă şi în acatist, că-n mintea mea deşartă ( acoperiş prin care plouă) am cutezat ca un poet, în cuget de artist, că Bunul Dumnezău în sinea Lui e trist că de o veşnicie acelaşi e stiharul ce şi-L poartă şi-i timpul ca să-I cos o haină nouă. ... şi încă-o jăluire: Pe cel cu pârăciune să nu-l munceşti, ci iartă prostia grea ce-a mustăcit în vină mohnita-i răutate, dar ia-i talantul şi împrumută-l mie că tare am nevoie de-o greutate să mă ajute la pedală! Iar iarna dacă ţârâitul meu nu-l mai auzi că tacu-l e că la tivul Tău lucrez cu acul şi-atât de greu tragi firul prin vocală! -------------------------------------------Dumitru ICHIM Kitchener, Ontario, Canada august 2013

Învăţătorul meu A semănat dascălul meu sămănătură de slov’-aleasă, rară, neîngenuncheată, cu care-aş ridica pe Chomolungma templu, cu care-am scris cu-aldine soră, mamă, tată. El a plecat grăbit să caute prin ceruri un colţ de tihnă, rătăcit, prin Elizee, de va găsi, de s-o-ndura Prea Milostivul, să-şi doarmă osteneala pusă în condeie.

Regulă simplificată Şi au plecat cocorii, şi berzele-au plecat spre alte lumi mai calde şi mai pline; pe axa timpului, nimic nu pare-a fi schimbat, e lumea-ntreagă: un an pleacă, altul vine… Am ars pân’ la cenuşă, nimic nu vom lua, ne este datumul în datum doar un drum; un unic sens, - trăind-plecând; e regula simplificată a jocului perpetum.

Răsfrânt cuvânt Răsfrânt cuvânt prin care îmi primesc osânda, mocnind durutul greu, dar fără vreo sudalmă, atâtora chemaţi, ca să Te afli-n treabă, mă-ndrept supus, dar drept, cu sufletul în palmă. De nu îmi vei găsi un loc în crudul verde din Marea-‘Mpărăţie fără de destine, eu Te-oi ruga, Mărite, de-o abstracţiune: aruncă-mă-n exil şi-ntoarce-mă la mine!

Sfera Eonică Şi un blestem e bun Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse, La ceasul brumelor prin vremurile ninse, Şi un blestem e bun când vine de la tine. Mercantilizare

Mercantilizare Ne vindem roua, bruma şi izvorul şi sufletul la dracu’ iar ni-l vindem, cu servitutea, frate ne cuprindem, prin noi nu se mai scurge seva, dorul. Ne vindem sentimente prin bordeluri şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am, statutul de român iar preschimbat-am şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri. Ne scoatem ţara la mezat prin târguri, netârguindu-ne, lăsăm din preţuri, în oase nu avem decât dispreţuri, din crug ne vindem sincopate pârguri. Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri, şi semnele heraldice din burguri.

Şi toamna asta… Şi toamna asta e vetustă, trasă la şapirograf, aceeaşi variabilă arcadică nedeie cu brume mustuind aromele din vii, cu-aceeaşi fizionomie frustră, cu violet bacovian ce-mi bate-n geam în nopţile târzii. Iar eu, matusalemic, mai întârzii că încă mai am treburi (printre-atâtea paradoxuri câte sunt) să-mi duc până la capăt exilul pe pământ. Şi-n variabila arcadică nedeie, mi-e gândul dus la vremurile numai cu apus, la demonul-angelic, - atică-fée - , heraldică efigie cu chip de dumnezeie.

Requiém pentru limba română Săracă limbă-a gintei nobile latine, ce cu sadism te-au ciopârţit, te-au schilodit cei snobi, cei ce nu ştiu iubi, nici te-au iubit; câţi te mai caligrafiază cu aldine!?

Nu seminţii păgâne, tribale, te-au proscris; nărozii, tâmpii te-au strivit, analfabeţii, adulatorii, agramaţii, inconştienţii, un fratricid, cum Cain pe Abel l-a ucis. Să cauţi printre pricini, cui găseşti o vină căzutului hilar în desuetudine? deştepţii n-au luat vreo atitudine să te imunizeze, să rămâi latină. Un requiém nu pentru morţi, ci pentru vii şi-o rugă pentru voi ce mai sunteţi români: vă fie milă şi respect pentru străbuni şi pentru templul-grai al sfintei Românii!

O tempora, o mores! ( Cicero )

O tempora, o mores! Obscen şi trist umor. Prezentul meu e-n urmă, Venind din viitor. În datum făr’ de ţel, Prin univers proscris, Mă-ntorc în Nicăieri; Exilul s-a prescris. Venind din viitor, Prezentul meu e-n urmă; Obscen şi trist umor, O tempora, o mores!

Hai să fugim, iubito! Hai să fugim departe, draga mea, ne-o pierde urma lumea asta rea şi ne-om ascunde în câmpii de inişti, să cadă peste noi noroc şi linişti. Prin lanuri înspicate de prin şesuri, arzând ca macii, plini de înţelesuri, să alergăm prin iarba de şopârle, ne-o fi fortună ştima de prin gârle. Să ne-ostoim neastâmpărul din noi, ne ude norul încărcat cu ploi, că dragostea-i ca trăsnetul din fulger, ca norul ce-şi sloboade ploi din uger.

Inocenţă Cât n-au muşcat din măr, nu era bai. Adam şi Eva erau singurii din rai, goi-puşcă, scoşi proaspăt din tipar şi n-aveau nici o frunză de lipan, măcar.

Sfera Eonică Când s-au lăsat ispitei spre robire, călcând porunca austeră, grea, când s-au văzut cu-atâta dezgolire, se întrebau de-i bună la ceva. Cât n-aveau neuronul cunoştinţei, ei nu ştiau ce-i fericirea goliciunii; când s-au deprins cu ecuaţia fiinţei, erau întâii-ndrăgostiţi sub raza lunii. Adam nu ar fi vrut să pară mototol; priveliştea-i intra în tot organul, cerca fariseistic să nu se dea de gol, dar nu putea să rabde pân’ la anul. Privind pe sub sprâncene, galeş, cum se-’nmlădie coasta* în costum evitic, i se zbârli părul măciucă, mai ales, dorindu-se ciobanul mioritic. * (Eva a fost făcută din coasta lui Adam).

Cei duşi… Cei duşi primesc alintul nopţii-n văgăună, simţind, parcă, prin mirişti cum le sângeră piciorul şi n-au cuvinte pe măsură să ne spună că nu e greu să urici, ci coborând priporul. Cei duşi ascultă scârţâiitul carelor cereşti prin bolţi, ce de o vreme-ncoace sunt tot mai concave; e-atâta colb stellar, că verdele n-a dat în colţi, iar norii nu mai poartă-n uger ploile bolnave.

Ex nihilo nihil* Cât poate însemna să iei nimic dintr-un nimic mai mare? Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea n-are? Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic într-altul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare?

Veriga lipsă, tot pierdută şi, de-am găsi-o, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos? Vii din nimic şi-n el revii; e-acelaşi joc stereotipic; din toate câte-s care-s vii, rămâne din nimic nimic. *Ex nihilo nihil (lat.) – din nimic nimic.

Filosofăm Filozofăm când nu avem ce face, din plictiseală, ori că ne place, când nu avem răspunsuri la-ntrebări şi ori de câte ori, când întrebările-s exhaustive, imperative, cu, ori şi fără de motive că, de ce mai dăm cu stângu’-n dreptu’ pe aici că şi aşa suntem prea mici din cei mai mici, că şi aşa venim din neant, din haos, din nimic, şi ne mai întrebăm încă o dată, retoric, dacă Adam şi Eva au avut buric. Şi din reflex, perplex, şi dacă îngerii au sex.

Viaţă pe datorie De ce ne modelezi într-una, Sfinte, încât cu greu ne recunoaştem între noi, şi nu ne laşi mângâiul de părinte, şi nu ne laşi cu pasul sprinten şi vioi? De ce ne dai înfăţoşare nouă, şi beatiutdine, euforie? ne dai o veşnicie pe din două şi-o viaţă de-mprumut, pe datorie.

Sfera Eonică

Emil Lungeanu

Mandylion

Ce este poezia ?

(sonet în amfibrah) Mai ţine-mă-n braţe o clipă la fel ca pe un muribund, când zorii se întrepătrund cu noaptea şi steaua-i risipă. Mai ţine-mă-n braţe o clipă aşa ca şi cum mă scufund, pe gât să-mi rămână profund a ta imprimată aripă.

Scrisoare

pe pieptul ţipând ca o turmă strivit de-a ta dulce tortură,

Fără bagaj, fără bilete, fără toate. Doar stelele un pic mişcate

a palmei brutarului urmă

şi-un gol rămas, plus-minus infinit. Ştiu, va mai fi o vreme încă fum,

Câte păduri tocate în zadar ! Biblioteci întregi umplute doar cu-aceeaşi găunoasă teorie. Material didactic ? Ce prostie ! Nişte ologi în marşul literar ce nici cu picioruşele măcar n-au scris în viaţa lor o elegie. Cum deci ţi-ar fi de-ajuns savanteria

Surâsu-ţi rămână arsură

Ştiu, voi pleca la fel cum am venit.

Ce este poezia, nu se ştie.

păstrată-n a pâinii sculptură. Mai ţine-mă, dorul mi-l curmă !

s-o scoţi la capăt vreodată ? Ne-a mai rămas doar tautologia, doar definirea ostensivă, iată : mă uit la ochii tăi de ciocolată şi-atunci pricep ce este poezia.

scaunul va mai scârţâi din când în când şi, un moment de reculegere păstrând, între etaje liftul s-o opri din drum.

Cântec de pahar Eu mor, tu mori, el moare, toţi câţi am fost sub soare,

Singur în noapte Singur în noapte ca-ntr-un tânăr mormânt rătăcind după tine, căutându-te-n Lună... Dar în parcul pustiu nu e nimeni să-mi spună, numai stelele scârţâie clătinate de vânt. Şi mi-e frig ca şi cum încă nu te-ai născut, un copac iau în braţe şi îţi simt pulsând sânii... Scânteiază oraşul răscolindu-şi tăciunii şi mă-ntreb de-i sfârşitul ori nici n-a început. Şi tot strig după tine încercând mii de nume şi tăceri tot probez, fel şi fel de mărimi dar zadarnic îmi caut pereche în lume rămân singur în noapte, ca Adam pe Pământ în gol gata să cadă şi coasta să-şi sfărâme solid asigurată la firma Celui Sfânt.

până când singur vântul s-o da în balansoare şi nimeni n-o rămâne din cei ce au cuvântul s-audă-atunci a liniştii detunătură mare. Eu mor, tu mori, el moare, până când perimată această conjugare cădea-va în uitare în noile gramatici rescrise de motoare şi moartea însăşi scoasă va fi din dicţionare. Dar pân-atuncea pruncii mai au destul a plânge că nu-şi au mamă iarba livezii sau vreo floare de-apropierea coasei complet neştiutoare. Dar pân-atunci mai doare de-atâta-asemănare : eu mor, tu mori, el moare... Mai toarnă deci, băiete, soluţie calmantă în rana din pahare !

Sfera Eonică

Abracadabra

Doctore, iar mă doare o carte... Doctore, iar mă doare o carte...

Nu pot să merg pe apă precum Isus ori Angel magul

Te conjur, cruţă-mă odată de tortură,

nici prin sticla vitrinei nu pot să trec fără s-o sparg

Fă-mi cinste o cinzeacă de-anestezic

nu ştiu să fac Statuia Libertăţii să dispară-n larg

Şi-apoi retează-mi-o dintr-o lovitură !

ca David Copperfield sau Moise cu toiagul. Destul ce-am pătimit venind pe lume, Nu pot să fac dintr-o eşarfă un trandafir

Ce blestemat soroc mi s-a fost dat,

nici hocus-pocus dintr-o turmă un popor

Ce cosmic frig m-a luat din prima noapte

nu ştiu pe un covor persan să zbor

Când de al maicii trup m-ai dezbrăcat.

nici pe un pat de cuie să dorm ca un fakir. Nu-i pentru aste vremi literatura, În schimb, pot să te strâng în braţe fără să te-ating

Te uită-n jur ce impostură şi palavre,

şi-un lung roman de dragoste să-ţi scriu pe gură

Azi orice eunuc lasă gravidă editura

ba chiar şi soarele cu lacrimi pot să-l sting

Şi-n capul mesei rod condeiul nişte javre.

pot arta culinară s-o public ca literatură

Hai, doctore, de chinuri mă scuteşte,

cu copyright pe gustu-ţi de cireaşă-amară,

De al meu Pegas n-aibă parte hipodromul,

iar cu un vers pot face durerile să-ţi moară...

Destul ţiganca-n palmă că-mi citeşte Povestea acelei specii dispărute, Omul...

Rodica Cernea

Sfera Eonică UN FIR DE NISIP Sunt un fir de nisip care mai păstrează încă, parte din căldura trupului tău. Viaţa mă poartă spre ţărmuri necunoscute înfruntând teama, furtuna. Te voi aştepta prin ani, căldură primind şi dăruind totodată, clădind castele de nisip, renăscând cu fiecare dimineaţă. Soarele-şi trimite raza prin neantul uitării,

PLOAIE DE TOAMNĂ!

căldura-i profundă mă topeşte, mă transformă în vitralii

Hohoteşte cerul peste-un trupul nătâng

şi cristaluri superbe.

slobozindu-şi lacrimi, visele îmi se frâng!

Simt bucurie, plăcere, din haos m-am născut,

Năluci vii, fuioare din pământ ţâşnesc

prin haos de mână cu tine aş vrea să alerg.

totul împresoară ce e viu, strivesc!

Străbătând spaţiu şi timp, mă topesc în neuitare

Pământul musteşte, ploaie sunt şi eu

doar, alături de tine.

de tălpi îţi lipeşte, părţi din trupul meu! Lut zălud doar oale vei fi tot mereu, transformat în cioburi de sărutu-mi greu! Ploile de toamnă, vise-agonizânde doar printre morminte se mai pot ascunde!

LASĂ-MI VISUL Lasă-mi visul iubire, lasă-l să-mi ude rădăcina să pot înflori dimineţile în zâmbet de floare. Lasă-l să zboare odată cu primul strigăt al vieţii şi mai lasă-l iubire, să mă sărute în zilele când soarele va uita să-mi dăruiască umbra împlinirii!

ÎNCĂ O ZI FĂRĂ TINE Asmodeu mi-a întins mâna invitându-mă la dans printre ruinele umane! Toţi poartă măşti să nu le pot vedea satisfacţia de a trăi într-o Românie liberă, decadentă. Mersul lor în sus e mai degrabă cădere liberă, iar dumnezeirea lor e doar un moft, o etichetă plasată strategic la vedere pentru impresie. Şi-au scos cu toţii uniformele să înlăture uniformitatea dar vai, ce a mai rămas din ei? Oase în trupuri lascive şi o duhoare care se vrea suflet

FRICĂ O frică, de tot şi de toate, de tine,

împrăştiindu-se în jurul lor îmbăindu-i triumfătoare. Cai şi călăreţi deopotrivă se vor a călări timpul. Încotro?

de ziua de mâine,

Spre 21.12.2012 vor spune!

de cer fără stele,

Să-i crezi?

de gânduri rebele. Închid ochii

În timp ce universul îşi plouă durerea

să nu-mi văd frica,

încercând să-mi spele palmele

dar ea persistă, e contagioasă! Bat clopote pentru visele mele!. Toamna mă plânge pentru tot ce n-am fost, pentru frunzele ruginii călcate de umbra-mi fugară, pentru zâmbetul şters de ploaia flămândă, pentru amăgirea zilelor şi visele fără rost!

de neiubire, mă întorc smerită la pagina care a rămas albă încă! A mai trecut o zi fără tine, iubire!

Sfera Eonică REGĂSIRE

IUBEŞTE!

E toamnă şi plouă mărunt, neîncetat! Fără chip şi ecou încerc să-mi recompun identitatea. Doar vântul mai mătură trecutul rătăcit prin unghere. Prezent şi viitor ascunse în aceeaşi gaură neagră mă caută îngrijorate, aşteptând o reacţie!

Iubeşte raiul, iadul şi tot ce-nseamnă viaţă! Iubeşte luna, ori stelele, când noaptea te răsfaţă! Iubeşte orizontul când soarele îl umple dimineaţa, şi roua de pe frunze care-ţi spală cu blândeţe faţa! Iubeşte florile şi fluturii care îţi dau culori o mie

Cuminţi şi ascultătoare, cuvintele stau aşteptându-şi rândul în vârful peniţei!

dar şi misterioasa omidă, ce roade frunza-n vie! Iubeşte pruncul e un înger care păşeşte cătinel, de îşi înalţă braţele spre tine, ridică-l doar spre cer!

Unde te-ai rătăcit poetule?

Iubeşte ploaia, când cerul îşi revarsă durerea peste noi

în Piaţa Revoluției, ori în ochiul de vultur scrutând viitorul? Stau în punctul stabil dintre viaţă şi moarte, dintre noapte şi zori!

dar şi condorul mândru şi iarba care creşte peste văi! Iubeşte briza, marea şi valul când plaja o inundă, dar şi cuvântul, cu el rosteşti iubire, poruncă, rugă! Iubeşte-l dacă poţi pe cel ce ctitorii înalţă,

O clipă, universul şi-a stopat extinderea dăruindu-mi puterea regăsirii!

dar şi pe cel nevolnic ce se ascunde-n ceaţă! Iubeşte izvorul, muntele şi lunca plină de verdeaţă, iubeşte bucuria, durerea, mila şi tot ce-nseamnă viaţă!

Peniţa se apropie de pagina albă şi ... deportate într-un univers invizibil de la marginea galaxiei, tăcerile mele rup barierele destinului. Cuvintele se regăsesc, mă regăsesc

pentru mirese risipind, aşa `ntr-o doară,

Flori adună

să-mi alinte!

aromă de scorțișoară Mustul, gâlgâie

şi ne regăsim, într-o iubire absolută!

FLORI ADUNĂ

dorurile

Se stârneşte-apoi

în vedre,

o boare,

la proţap

ce încet

e-acum pastrama,

chiar acum,

mă urmăreşte,

colăceii în cuptoare,

în prag de seară!

mă-nfioară,

îşi mai arămesc

mă măsoară,

culoarea.

într-o doară

în cunună şi le-mparte

Risipeşte

şi străbate,

pe-ndelete,

şi cu mâini

ceasul cel

frunze moi

fără de moarte.

de-aramă veche,

de vânt îmi trece

E-un miracol de arome

peste fruntea-mi

şi culori din curcubeie, să mai spui cumva că toamna,

pe sub paşi Doar nebunul

uşori de damă,

gânditoare,

de Zefir,

numai ea,

printre plete

sfioasa toamnă,

neguri dulci,

lungi,

până-n zori

de fete,

harnică ţese,

să mă-ncânte

se mai joacă

văluri lungi

şi descânte,

fremătătoare,

nu e zâna melopee!

Sfera Eonică anticariat – lângă cărţi în vitrină lumina toamnei turla schitului – în sunete de bronz cerul ruginiu sfârşit de sezon – înroşind o epavă cerul în amurg slujbă de toamnă – după secera lunii frunzele roşii singurătate – la capătul noptilor un ciob de lună

absolvit Universitatea ,,Dunărea de Jos’’ Galaţi şi Universitatea ,,Danubius” din Galaţi - Facultatea de Comunicare şi Relaţii Internaţionale. În 2013 i-a apărut volumul de debut - ,,Acuarele’’. - 2011- expoziţie de desen ,,Taine şi forme’’ -2010 - expoziţie de grafică ,,Fascinaţia frunzei’’ - poezie publicată în revista Bibliotecii Judeţene V. A.Urechia Galaţi - ,,Axis Libri’’

Ascultând anotimpurile vântul de toamnă – în ceainic şi pe stradă se strâng frunzele în jocul morţii – sub lama coasei macii înroşind fânul în ploaia toamnei o frunză pe graffiti – gara pustie noapte de vară – doar licuricii veghind troiţa veche sfârşit de august – nu mai întorc filele calendarului

Sfera Eonică

Dorel SCHOR

CASE ÎN PICTURĂ

Israel

ubiectul multor lucrări de artă plastică este focalizat în lumea imediată din jur. Uneori pictura are un mesaj explicit sau dezvolta o formă discretă de naraţiune. Şi nu o dată, intriga presupusă este legată de o clădire, de o casă, o construcţie plasată în peisaj care îl transformă într-un spaţiu privilegiat. Casa poate da subiectului localizare, specific arhitectural, atmosfera. Casa poate stabili repere istorice şi poate sublinia de asemeni spiritualitatea locului. Un peisaj cu case poate fi însoţit de autenticitate stilistică, poate menţine o tradiţie artistică, concentrându-se asupra oricărui amănunt prezent.

Iată, pe pildă, casa din pânză pictorului Gheorghe Petraşcu. S p e c i fi c u l familiar al clădirii boiereşti, zonele pline de verdeaţă, atmosferă calmă ne indică cu siguranţă locul unde a fost pictată. Lirismul creaţiei, dar şi sobrietatea paletei conduc la o imagine sintetică, pătrunsă de nobleţe dramatică şi istorie. Cu totul altfel îşi construieşte compoziţia Maurice de Vlaminck, unul din cei mai cunoscuţi pictori fauvişti. Casele din pictura sa sunt exuberanţe, învăluite într-o ambianţă metafizică, care crează spontan o alternativă la realitate. Rafinamentul gamei cromatice, acoperişurile, ferestrele, uşile realizează un ansamblu colorat al unor circumstanţe ezoterice. La Zvi Tadmor peisajul cu clădiri este învăluit parcă într-o nebuloasă. Noi putem desigur ghici aglomerarea caselor. Este de fapt un studiu de tranziţie între pictura realistă, la pictură semi-abstracta, rezultat din amestecul elementelor figurative cu componentele geometrice. Lucrarea aduce un plus de culoare locului, făcând posibile interpretări variate. Clădiri în culori neobişnuite ne oferă în lucrarea ei şi Mila Zilber. Deşi surprinde un peisaj urban, cu arhitectură istorică, pictoriţă foloseşte un colorit expresiv care plasează tabloul în zona expresionistă. Aceste culori vii, chiar excesive, crează o realitate modernă spectaculoasă. Risipindu-şi casele cu detalii cromatice subtile, urcate pe povârnişuri, Haim Savitzki reuşeşte un peisaj panoramic universal. Lucrarea se potriveşte în orice ambient, combinând idilismul, în culoare pură, cu un soi de primitivism naiv. Casele pictorului Baruch Elron, în această lucrare suprarealistă sfidează legile gravitaţiei sau, mai degrabă, dându-le semnificaţia iniţială, se leagănă ca nişte cerceafuri puse la uscat pe firul hibrid dintre posibil şi imposibil. Dr. Dorel SCHOR Nathania 6 septembrie 2013

Sfera Eonică In life’s hot summer, crazy whirling winds Are throwing sometimes diamonds, sometimes brass, Bereft of time, we utter, on the run, A seldom, desperate, “abide with us”.

Austra lia

And then, when, trudging under of years, we’re casting One longing eye behind, before we pass, A strange and lonely dream starts creeping nightly, And whispers full of fright “abide with us”. Abide with us, the sun is setting meekly, And quietly our end of days shall pass; So linger please, to break and share our nurture, And through the night, we pray, abide with us. RĂMÂI CU NOI Ne naştem în durere şi extaz Nemernici, nevoiaşi, sărmani şi goi, Sorbind al mamei zâmbet lăcrimat Dar primul strigat e „rămâi cu noi”.

oet, scriitor şi translator (română-engleză), născut la Bucureşti în 1960. A părăsit România în 1980 împreună cu părinţii şi cu sora sa, stabilindu-se în Noua Zeelandă şi mai apoi în Australia. Licenţiat în psihologie (clinică şi de organizaţie) la Griffith University (Brisbane, Australia) şi Lean Six Sigma (Auckland Technical Institute). În ultimii ani a revenit la prima dragoste, poezia. Îşi împarte timpul între aceasta şi consultanţa în domeniul Organisational Improvement, domeniu în care şi predă (part time), în cadrul Graduate School of Business, la University of Technology din Sydney (UTS). În noiembrie 2012, editura Minerva i-a publicat „Testament – Antologie de Poezie Romana Moderna” (ediţie bilingvă (engleză/ română) cuprinzând 56 de poeţi si 80 de poezii din ultimii 150 de ani ai poeziei româneşti. Autorul vede acest volum ca pe tributul propriu pentru cultura romîneasca care l-a format, un dar al poeziei româneşti pentru cultura universală. Poeziile de faţă însă, reprezintă un eşantion dintr-un viitor volum, de data aceasta de creaţie proprie, ce va fi publicat spre sfârşitul acestui an. Ca şi hobby, Daniel iubeşte drumeţia, şi călătoreşte în mod regulat în locuri exotice, din Himalaya până la Carpaţii cu care a crescut. Daniel este căsătorit, şi are trei copii, Eva, Monique şi Daniel Jr. şi doi nepoţi, Elliot si Annelise, primii admiratori ai frumoaselor versuri pe care le scrie sau traduce. (George Roca, Rexlibris Media Group) ABIDE WITH US We’re borne entwined in agony and love, Blind, helpless, unaware of all the fuss, A mother’s smile through tears is all we crave, But our first cry is just “abide with us”. When with the buds of the springtime, bold and bright We’re chasing love, like flowers through the grass, And gaily drink the drunkenness of life, We playfully exclaim “abide with us”

Când printre flori de dalbe primăveri Curtăm iubirea-n fragedul altoi, Beţia vieţii-o tragem cu nesaţ Şi uneori suflăm „rămâi cu noi” În vara vieţii, apriga vâltoare Ne-aruncă diamante şi gunoi, Furaţi de timp, mai spunem cate-odată Vre-un rar şi disperat „rămâi cu noi” Iar când sub greul anilor zvârlim O ultima privire înapoi, Un vis stingher ne prinde tot mai des Şoptind înfriguraţi „rămâi cu noi” Rămâi cu noi căci soarele, pe-o dungă, Răzleţi ne trece-n seara de apoi; De-aceea frânge colţul sfânt al pâinii Şi-n noaptea asta să... rămâi cu noi. LOVE CAME UPON ME Love came upon me like some luscious yeti woman. Though the girl was nothing of the kind. She had a small mouth and nose, and dainty ears, her face was akin to a forever changing opinion, her figure, a well crafted and apocryphal epistle, contained a number of deadly and delightful heresies. And then, love came upon me like some luscious yeti woman. IUBIREA A VENIT ROSTOGOLINDU-SE brutal, deşi fata nu părea de loc periculoasă. Avea gura mică, nasul şi urechile delicate, iar faţa ei era ca o opinie în continuă schimbare. Trupul ei, o epistolă apocrifă bine întocmită, Oricum, într-un final, iubirea a venit rostogolindu-se peste mine cu un aplomb aproape brutal.

Sfera Eonică I’M MAINLY LIKE MYSELF I’m mainly like myself, most of the time And so unlike myself, some of the time Sometimes I am like you Or someone else I knew The clouds, the stones, the flowers in my climb Along with everyone, my breath I draw Not quite like you, or not by the same law Sometimes I’m breathing in, while others out You’re silent here, while over there I shout Be still and shout and breath, the same old flow. You’re in my tears, the world, the universe, Though only I can understand my curse; One washes over tears, another drowns Tears meant for crocodiles, or meant for clowns; Some stay with me forever, some disperse. In me a million diamond faces glow; Some luminous, some dark, some high, some low, Today your face might smile, tomorrow too... But not the same, though certainly it’s you. All cherished offerings to Creation’s flow CA MINE ÎNSUMI SUNT Ca mine însumi sunt, ca mine cresc, deşi adesea parcă nu sunt eu. Ca tine, sau ca alţii mă trezesc... uneori smulg, iar alte ori sădesc cu pietre, stele, flori, din drumul meu. Respir acelaş aer ca oricare, Dar nu ca tine! - dupa alte legi tu taci, eu poate strig în gura mare eu sunt mai slab, to poate eşti mai tare; eu nu-nţeleg, tu poate înţelegi. ‘n a tale lacrimi plange-a mea fiinţă, deşi doar eu îmi înţeleg durerea; lacrimi de groază, lacrimi de credină, planse-n mândrie, planse-n umilinţă, poate amare..., poate dulci ca mierea. Sclipim ca aştrii în senine seri, lucind sau adumbriţi, pieriţi sau vii; cântăm şi astăzi, cum cântam şi ieri – acum statornici, mâine efemeri a Cerului slăvite armonii. TO THE DEVIL It is almost midday and the world is going to the devil. What with kidnappings, executions, drone attacks, media muzzle, greenhouse gasses, a few genocides here and there, plus a few politicians’ speeches - which sound very much like the rapes happening here and there on the planet – things are moving on so fast… …anyway, by half past twelve the world is becoming devilish concoction. “Get lost!” barks the evil one to the people in the world. (Old Nick thinks it’s all people’s fault!) Satan is angry. But what then?! What if the lord of darkness

sends

the world back? Where would the world go? If not to the devil... “Go to the monkeys for a change, since you believe you’re related to the damn things!” screams Lucifer exasperated. “Back to the jungle, you stupid bloody pretend simians!” LUMEA SE DUCE DRACULUI Este aproape de amiază şi lumea se duce dracului. Ce să facă şi ea, cu atatea răpiri, execuţii, şantajuri, gaze de seră, auto-furturi de căciuli, atacuri cu drone, televiziuni cu ştiri îndobitocitoare si apoi cuvantările politicienilor ce năvălesc peste noi toţi precum nişte violuri auditive – mă rog, toate astea se petrec atât de repede încât cu puţin dupa masa de prânz lumea e dusă dracului aproape de-a binelea. „Da mai lăsaţi-mă dracului în pace” strigă Michiduţă către omenire. (opinia Necuratului este că tot răul e responsabilitatea oamenirii!!) Diavolul e supărat. Ce se va întâmpla oare dacă decide să trimtă lumea vîrtej inapoi? Unde se va duce oare omenirea, dacă până şi Scaraoţchi o va refuza? oricum voi spuneţi că astea-s rude cu voi!” se mai răsteşte Sărsăilă exasperat. ”Ia mai duceţi-vă şi la maimuţe, băi orbeţi-glumeţi-ce-sunteţi, ”Dispăreţi dracului în junglele de unde-ţi provenit maimuţarilor, cu neamu’ vostru cu tot, surogat de simiani nenorociţi ce sunteţi!” ------------------------------Daniel IONIŢĂ Bucureşti, România 29 august, 2013

Sfera Eonică

Albu Magdalena PARALELA 45/13 DIN LAGĂRUL SIBERIEI ÎNGHEŢATE ÎN AZILUL DE NOAPTE AL UE…

ÎOrdinul „Coroana României” de către Regele Mihai

n memoria bunicului meu CREŢU GHEORGHE, decorat cu

ai, 1945... Sub rafala de gloanţe a războiului inept, pacea îşi anunţa, cel puţin la nivel simbolic, existenţa. Cu toate acestea însă, peste zgomotul de sirenă al vieţii bătea cu un dangăt sec şi nepăsător moartea... În Munţii Tatra şi Matra se lupta cu înverşunare, ca şi cum nimic nu avusese loc la masa tratativelor de moment ale istoriei, împotriva unei agresiuni militare începute cu aproape şase ani în urmă pe teritoriul european, la 1 septembrie 1939, când Germania devotată trup şi suflet lui Adolf Hitler invada cu aere de stăpân absolut mica patrie a lui Sienkiewicz şi Chopin. Ceea ce se întâmplase, de fapt, la fatidicul sfârşit al anilor ’30 reprezenta fără dar şi poate o piatră de început al unei alte conflagraţii dezastruoase a lumii, în miezul căreia nenumărate figuri monstruoase de sfincşi politici - în aparenţă doar intangibili - îşi etalau cu o hidoasă teatralitate dezinvoltă propriile ambiţii diabolice tocmai spre a impune prin sânge şi dictat umanităţii o nouă ordine generală raportată la îngustul lor perimetru de interese economice multiple. Pentru führer-ul naţional-socialist, de pildă, ideea de a distruge, conform istoricului C. Buşe, cu orice preţ Rusia va fi rămas unul dintre acele vise personale cu Voie divină neîmplinite, care au ucis, din păcate, la comandă milioane de vieţi fără vină... La începutul lunii mai a anului 1945, portretul fostului caporal austriac - care încercase a îngenunchia cu rânjetu-i diabolic lipit pe trunchiul unui afet de tun piramida de fildeş a altui dictator în vogă al momentului, Iosif Visarionovici Stalin - devenise dintr-o dată umbra închisă la culoare a unei istorii extrem de furtunoase a lumii, ce se ridica fumegândă acum la ceruri din cenuşa nestinsă încă a nenumăratelor destine zăvorâte pe veci în spaţiul îngust al unei secunde cu chip de ghilotină ucigaşă, iar Europa răsăriteană şerveţelul de hârtie, unde, încă din octombrie 1944, Winston Churchill mâzgălise din foarte mult plictis în faţa conducătorului moscovit aşa-numitul de istorici „procentaj al influenţelor” zonale, prin care Rusia, Anglia şi Statele Unite îşi înşfăcau, fiecare după interesul său politic individual, hălci zdravene de teritorii strategice ale altor ţări. Aşadar, la orizontul sferei estice se contura vizibil o nouă reaşezare a polurilor de putere ale momentului - după cum se exprima democratul american Roosevelt, la 20 februarie 1943, în scrisoarea expediată „liderilor sionişti Weiss şi Zabrousky”, când menţiona destul de limpid modalitatea de „a-l convinge pe dictatorul de la Moscova ca să fie de acord cu crearea statului Israel”, conform celor menţionate de către istoricul J.C. Drăgan -, care, din pixul primului-ministru al Imperiului britanic de atunci, ni se desluşea privirilor drept o sinistră târguială de secol XX (România - Rusia 90%, ceilalţi (Anglia şi Statele Unite) 10%; Grecia - Rusia 10%, ceilalţi 10%; Iugoslavia - Rusia 50%, ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50%, ceilalţi 50%; Bulgaria - Rusia 75%, ceilalţi 25%), cu şirul de urmări nefaste binecunoscute de-a lungul ultimelor zeci de ani în perimetrele statale vizate, pentru ai cărei actori politici efemeri însă moartea unui număr uriaş de oameni din zonele prinse în mrejele războiului întunecat nu a însemnat niciodată absolut nimic... Iadul ameninţător al ororilor nazisto-staliniste, în cea de-a noua zi de Florar a lui 1945, părea să fi luat sfârşit măcar la nivel scriptic. Soldaţii statistici ai bătrânului continent creştin simţeau chiar şi atunci din plin viforul conflagraţiei încrucişate a morţii, ce le sufla cu o forţă nebună în ceafă şi, bineînţeles, în destin. Pentru mulţi dintre ei, urma vagă a libertăţii de dincolo de sârma ghimpată a graniţei istorice fasciste nu reuşise deloc să li se strecoare cu vigoare deplină în suflet. Şi nici nu avea cum să se întâmple aşa ceva. Stătuseră prea mult timp cu privirea înfiptă în dansul macabru al proiectilului nemilos atât pe coclaurile Estului sovietic, cât şi pe cele ale Apusului aşa-zis emancipat (unde însă maleficele experimente hitleriste încercate direct pe Fiinţa umană continuu strivită în ţarcurile sinistre de la Dachau - în care, după cum bine se cunoaşte, exista primul ,,lagăr de concentrare «model»” (P. Berben) înfiinţat de naţional-socialişti -, Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Buchenwald, Treblinka, Majdanek, Ravensbrück ş.a. făceau ravagii peste ravagii greu descriptibile în doar câteva fraze acum), spre a mai avea largheţea de a citi totul în cheia extrem de simplistă a trecerii. Pentru ei, eroii-martiri ai istoriei consemnaţi la ordin scris pe toate câmpurile morţii, singură credinţa în divinitate, dar şi intens hulita azi dragoste de ţară întruchipau singurele motive (şi simboluri sfinte, totdeodată) ale rezistenţei lor psihosomatice în zonele aprig geruite ale munţilor cehoslovaci ori ale Siberiei concentraţionare ruse - ultima fiind definită ca un spaţiu cu grad maxim de severitate în ceea ce priveşte supravieţuirea umană, unde „alternativa «viaţă sau moarte»” (I. Micu) din incinta lagărelor-spital situate în vastul platou dintre Munţii Ural şi Oceanul Pacific abia dacă mai era în stare a căpăta un vizibil contur estompat în mintea şi în sufletul prizonierilor de război abandonaţi în grija câinilor special dresaţi pentru atacul asupra fugarilor ipotetici şi a paznicilor mai mult decât abili - femeile-soldat uzbece.

Sfera Eonică Calvarul uriaş al morţii stătea căscat în faţa tuturor aidoma unei uriaşe grote adânci, în care fierbea cu zgomot asurzitor otrava greu digerabilă a destinului… Singure numai minunile Proniei cereşti mai puteau salva ceea ce era, desigur, de salvat din chingile demenţei cenuşii a fascism-stalinismului axat pe o unică ţintă, şi anume câştigarea de noi zone de influenţă politico-economică pe termen lung. Pentru unii combatanţi, miracolul dumnezeesc a îndrăznit să se arate în toată splendoarea lui harică exact către finalul marii bătălii mondiale. Pentru alţii însă, destinul avea să dicteze cu totul şi cu totul altceva, un fel de contrapunct de o cruzime ieşită din comun a sorţii, despre care istoria actuală nu mai găseşte acum, din păcate, răgazul de a povesti Omului contemporan aproape nimic. Nenumărate drame umane cu iz complet neartistic au intrat cu o destul de mare bruscheţe atunci în cercul hiperparalizant al uitării, un cerc infam şi suprasaturat din belşug cu şiruri de dureri tăcute şi nemairostibile azi de către cei care ar fi putut glăsui cu lux de amănunte despre inimaginabilul arc al mizeriei îndurate pe fronturile estice şi apusene ale morţii pentru împlinirea diabolicei „profeţii” churcilliene mâzgălite pe suprafaţa acelui mic petec de hârtie în toamna anului 1944. Un şerveţel oarecare de şters pe mâini puternic îmbibat însă cu duhul a milioane de vieţi ucise în numele unui deziderat completamente nesfânt... Ca un semn parcă al Cerului scoborât peste nota de final a fiecărui destin strivit cu duritate în bezna sângerie a morţii dominante, mulţimile de cruci improvizate din lemne anevoie legate unul de celălalt au dominat într-o rână, dar creştineşte, căpătâiul tuturor gropilor comune săpate în pământul primitor al altor patrii... Undeva, în zare, linia orizontului roşietic de acasă avea să rămână un ideal de neatins pentru cei cărora firul existenţei îşi încheiase de acum singurul lui discurs logic… Din varii motive neştiute încă, adevărul istoric este ascuns şi azi sub obrocul întunecos al minciunii şi, deopotrivă, al ignorării lui voite de aproape şapte decenii încoace. Deşi termenul generic de istorie, cu tot respectul ce i se cuvine acordat, reprezintă întruchiparea unui domeniu extins ca frontiere spaţio-temporale şi cu pretenţii de mare exactitate a datelor şi a evenimentelor propriu-zise - domeniu ce nu pune bază, precum e şi firesc, de altfel, pe sentimente, ci se mulează pe acele cerinţe care alcătuiesc obiectului său de activitate şi, bineînţeles, pe însăşi concreteţea faptică a evenimentelor -, de cele mai multe ori însă, se poate observa cu mare uşurinţă faptul că istoria şi-a trăit datul individual în spatele unor uşi mult prea zăvorâte ale realităţii, un tip de realitate a cărei deformare conştient construită nu cred că trebuie să constituie un lucru firesc. Dimpotrivă. Căci, la o astfel de lucrătură deloc ortodoxă şi migăloasă, nu se înhamă decât cei care au de ascuns ceva lui Dumnezeu şi umanităţii în genere... Mai, 2013... Un alt timp, un altfel de lagăr existenţial şi un război diferit orchestrat de către cei implicaţi în susţinerea lui atât sub raportul formei, cât şi sub cel al fondului propriu... Un portret deloc antisimetric al celui de acum şaptezeci de ani, un model perpetuu, iată, al luptei asidue pentru stăpânirea anumitor zone geografice pline ochi de resurse naturale atât de necesare momentului, unde obstinentul rulaj financiar desfăşurat la fluierul scurt al conducătorilor lumii îşi realizează fără pic de moralitate hazardantul joc economic global (indiferent de numele importante doar din punct de vedete statistic al managerilor politici efemeri, stăpâniţi până în adâncul rărunchilor, din nefericire, de duhul inexpresiv şi închis la culoare al lipsei de bune intenţii şi al minciunii). În acest nou lagăr terestru cu gust amar de perfidie postmodernă, trebuie spus că se moare, la fel ca şi în anii ’40, de foame fizică şi, mai nou, de însingurare. Numele noului spaţiu concentraţionar contemporan simbolizează, de fapt, un areal geografic limitat, dar cu o denumire exactă, un perimetru aplatizat de-a lungul propriei sale istorii şi supus din ce în ce mai mult azi caznelor sufocării de sine, atâta vreme cât puterea Celuilalt, a dominatului, de a mai glăsui ceva în faţa programului ucigaş care i se întinde cu neruşinare în faţă, este, din toate unghiurile vizuale posibile, fără dubii nulă. Îngropată până dincolo de creştet în aburii urât mirositori ai diverselor tehnici de manipulare abjectă (tehnici care îi procopsesc cu sume enorme de bani necinstiţi pe humanoizii prezentului complet insalubri sub toate raporturile vieţuirii lor morale), întreaga omenire parcuge acum treptele unei algoritmii alcătuite dintr-o serie de paşi profund nesiguri şi improprii pentru destinul său. Dezorientată până la Dumnezeu şi înapoi o bucată, aceasta păşeşte confuză pe marginea unui hău imens şi extrem de periculos pentru viitorul ei imediat. Un algoritm nenecesar şi riscant, totdeodată, spunem noi, desfăşurat între frontierele concrete ale timpului actual, o iluzie insistent vândută lui Homo communicans de către nişte raţiuni perfect slugarnice semanticii restrictive a verbului „a avea” (pe fondul unei putrefacţii generale evidente a întregii Creaţii divine), care încearcă a „zidi” prin deconstrucţia vizibilă a vechiului catafalcul celui din urmă concert al umanităţii creatoare... (O gândire malefică, de altfel, ce îi include, desigur, în sânul ei şi pe nenumăraţii trepăduşi ocultoido-politici din fruntea statelor lumii, care poartă obedient şi cu vădită stupiditate de atâta amar de vreme încoace mapa zilnică a managerilor-sforari ai mapamondului, întorcând acelor alegători creduli şi lesne manipulabili mediatic nicidecum obrazul lor propriu, ci fesele în general grase şi tremurânde ca o piftie cu structura pervertită de descompunere firească.) Şi dacă s-ar limita totul numai la spectacolul acesta atât de sufocant al momentului!... Lucrurile stau însă mult mai grav decât îşi poate cineva imagina într-o primă instanţă, fiindcă modalitatea de a privi organizarea politico-economică actuală a lumii generează, din păcate, cu bună ştiinţă sfârşitul concret al Fiinţei umane înseşi prin amalgamul de strategii concrete de modificare a comportamentelor şi atitudinii acesteia, strategii căutate cu lumânarea fix în micimea ochiului satanic vizibil zgâit din vârful piramidei oculte, căreia i se închină din şale, asiduu şi dizgraţios, cu temenele până la pământ toţi inşii cu aere conducătoare de dimensiune planetară... În plină globalizare postbelică impusă de atâta timp cu forţa, viaţa locuitorilor Pământului cu nemilă abrutizat în fel şi chip - şi unde o mică parte dintre aceştia formează o autointitulată „elită” dictatorială a lumii (de fapt, nişte detaşamente ale morţii ce fabrică ideologii criminale pe bandă rulantă şi realizează nenumărate experimente fatale pentru Fiinţa umană - şi aici pot fi date destule exemple distincte), care schingiuieşte, pur şi simplu, destinul unei majorităţi voliţional aduse la stadiul de turmă înfometată cu sârg - a depins şi va depinde până la finele spu previzibil de pixul şi de minţile întunecate ale unei tagne de guvernanţi vremelnic statuaţi de soartă, dar aşezaţi, prin diabolice uneltiri de culise, în scaunul perfid al puterii, loc unde, în circumstanţe deloc abnorme, nici unul dintre ei nu ar fi avut, pe bună dreptate, ce să caute. Putem afirma că este vorba despre un soi de satisfacere a acelor nevoi patologice aparţinătoare unui segment „elitist” (doar cu numele, evident), dominat de o formă gravă de autosuficienţă şi dispreţ faţă de toţi Ceilalţi, o castă a decadenţei spirituale de care numai Dumnezeu ne mai poate scăpa în momentul de faţă. Căci, cu excepţia icnetului orgasmic tâmp cu repetiţie emis din corzile vocale şi a actelor de „interrelaţionare” economică parafate cu un veşnic surâs caricatural faustic la adăpostul unei legislaţii gândite unisensual şi dictatorial pentru umanitatea de azi, răcnetul asurzitor al vieţilor organic strivite şi de-a valma la mijlocul secolului trecut de cizma crudă a monstrului fascisto-stalinist nu a ajuns şi nici nu va ajunge niciodată la urechile surde (şi lipite din născare mai mult sau mai puţin

Sfera Eonică estetic de cap) ale nenumăraţilor indivizi posedaţi în postmodernitate de nelimitele unei aroganţe manageriale „integratoare” ieşite din comun. Războaie şi tratate născute din varii interese economice şi politice în timp au hăcuit şi continuă să hăcuiască şi în prezent, sub cele mai neînchipuite forme de violenţă, lumea. Privită din perspectiva unei restictive modalităţi virtuale de a-şi trăi destinul individual complex, dar şi din aceea a faptului că apare constant vlăguită de tot ceea ce aceasta a deţinut şi mai deţine încă frumos şi curat în Sinele său ancestral divin, umanitatea creatoare a fost şi este extrem de rar direcţionată pe un drum benefic al ei de către principalii actori politici în genere oculţi. Speranţe întemeiate pe un fundament vizibil concret, precum şi o evoluţie firească de ordin superior a omenirii luată în ansamblu nu mai înseamnă azi, în epoca postmodernă, nimic. Toate sunt metamofozate brusc în pocalul vrăjitorului cu inimă de gheaţă într-un şir infinit de nesemnificative palavre filozofoidale dominate de un simplu caracter abstract şi nimic altceva... Călcatul apăsat peste cadavre felurite a reprezentat mereu în istorie şi reprezintă, din păcate, şi acum cea mai rapidă cale a Fiinţei umane (sau, mai bine zis, a ceea ce a rămas azi din ea) înzestrate de către Creatorul ei cu judecată şi sentiment de a se eschiva în mod ruşinos din faţa prospectării adânci a lexematicii extinse a verbului „a fi”. Un refugiu existenţial, să-l numim, al neputinţei Omului contemporan de a-şi privi lucid propria interioritate, tăinuită cu parşivenie de foarte multe ori sub straturi groase de fard actoricesc în cadrul unui spectacol de teatru societar lipsit de orice urmă de vibraţie pozitivă şi însemnătate... Sunetul puternic al simfoniei macabre a timpului postmodern se simte mişcându-şi trupul greoi şi lipsit de expresivitate în universul lăuntric al unui tablou fără o poeticitate anume, dar descompus în mii de bucăţi de către raţiunea unui artist al zilei complet anonim... Pe acordurile acestei muzici dizarmonice atât de nelalocul ei, mare parte dintre veteranii nonagenari ai celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-au aflat sfârşitul fiinţării lor terestre cu ghimpele ascuţit al amărăciunii personale înfipt ca un cuţit plin de rugină în suflet. Crezul lor iniţial sinceri, suferinţele îndurate în mefistofelica perioadă sângeroasă a mijlocului de secol XX, straturile de murdărie trupească indicibilă în vocabule exhaustiv definitorii, lupta individuală cu moartea de fiecare zi s-au transformat, în accepţia acestora, din elemente funciare pe deplin caracterizante în precepte cu totul şi cu totul deşarte de care nimeni nu mai ţine astăzi cont. Altfel spus, decadenta stare de fapt în care a fost adusă azi lumea i-a determinat pe cei care acum nu mai sunt printre noi să plece într-o altă dimensiune convinşi de zădărnicia timpului propriu fără voia lor petrecut printre păduchii lipsei de igienă corporală şi plesnetul patului de puşcă dur aplicat peste maxilare (atunci când vreunul dintre soldaţi avea curajul să ceară o lingură de mâncare în plus - e şi cazul bunicului meu), stigmatul aşezat cu falsă superioritate pe frunte militarilor români în Est prin folosirea curentă a expresiei „ţiganii lui Antonescu” (ai mareşalului Ion Antonescu, evident), nefăcându-se din pură ignoranţă probabil distincţia dintre aparţinătorii etniei rrome deportate la acea vreme în Rusia şi trupele Armatei Române (un semn recurent, iată, şi interesant de analizat sub raportul interpretării deficitare a Alterităţii de către Celălalt), anchetele nkvd-iste desfăşurate în miez de noapte şi decupate parcă dintr-un film închinat ororii ca stare anormală de fapt şi multe alte episoade dramatice trăite pe durata unui război ucigaş, care, pentru un singur petec de hârtie churchilliană completat pe teritoriul moscovit, a trimis în ghearele morţii viaţa însăşi cu frumuseţea şi inocenţa ei cu tot... Pentru aceste motive întemeiate ale trecutului, nu li se poate adresa politicienilor-sforari de pretutindeni, oricare ar fi aceştia, de dinainte şi de după momentul t1945, decât câteva cuvinte aranjate în propoziţie astfel: „Zoon politikon, sictir!”. Bineînţeles că peste tragismul interior al eroilor reali ai neamului românesc s-a aşternut de-a lungul anilor o tăcere cu iz pătrunzător de plumb topit în mizeria unui haos contemporan ce loveşte ca un cal nărăvaş din copită trupul Omului actual, cerând la schimb suflete, din ce în ce multe suflete, care nu par a mai fi interesate de îndelung căutata mântuire a creştinătăţii. Ce mai contează că aceşti curajoşi luptători ai Armatei Române din blestemaţii de Dumnezeu ani ’40 au avut puterea să înfrunte toate măştile chipului hâd al morţii, gerurile şi lagărele-spital ale spaţiului siberian, foamea, păduchii, umilinţele felurite, nemiloasele anchete ale NKVD-ului etc.?!... A fost nevoie de aproape trei sferturi de secol pentru ca guvernanţii României să îşi aducă aminte că ei, veteranii de război sunt persoane (nu personaje) reale şi nicidecum fantomatice, cu alte cuvinte, că există fizic încă. (De politicienii, jurnaliştii, bancherii şi alte categorii profesionale de altfel, onorabile - din ziua de azi, neîndrituiţi a primi grade militare superioare, conducătorii ultimilor ani şi-au adus aminte însă cu o rapiditate ce sfidează orice urmă de bun simţ şi de demnitate umană. De ce li s-o fi semnat acestora pe hârtie cu prioritate căţărarea în grad, ce fapte concrete or fi săvârşit ei pentru ţară pe timp de pace, nu ştim a da răspunsul deocamdată. Oricum ar fi, aceste triste întâmplări ale prezentului nu reprezintă decât o uluitoare formă de batjocură absolută la adresa respectabilei armate a României. Lanţul de interese meschine interpersonale ce îi uneşte pe toţi aceşti „combatanţi” de vârf pe fronturile postmodernităţii vulgare, unde armele sunt cu totul şi cu totul de o altă natură decât cele binecunoscute de toţi, precum şi multitudinea de gloanţe slobozite într-un joc cu reguli imorale şi profund antiumane în adversar provin de pe ţeava unui revolver specific şantajului de grup şi urii, „democratic” ţintit între graniţele proiectului politic intitulat simplu „UE”. Ceea ce este însă cu adevărat trist în tot acest basm urât prezentului îl reprezintă faptul că nici unul dintre aceşti „ofiţeri” de tip xerox ai contemporanităţii nu îşi simte încărcată conştiinţa cu acel ceva care nu le aparţine de facto şi nici nu are curajul, într-un acces de sinceritate cu propria sa persoană, să îşi smulgă, una câte una, toate stelele nedrept înfipte în umăr gândindu-se doar la o simplă comparaţie de ordin firesc cu adevăraţii militari de acum câteva decenii ai armatei naţionale, la comandă politică sacrificaţi pe toate fronturile morţii, soldaţi datorită cărora ei, cei de astăzi, pot respira cu uşurinţă în voie. Desigur însă că pentru a realiza aşa ceva îţi trebuie, înainte de orice, o cantitate uriaşă de demnitate care să îţi străbată în flux continuu fiinţa. Personal, nu am auzit să fie, deocamdată, scos din DOOM-ul limbii române acest din urmă cuvânt, demnitate, chiar dacă în vocabularul obişnuit şi vulgar de toate zilele el începe să îşi piardă încet, încet consistenţa.) La fel ca şi la mijlocul belicosului veac XX, în ziua de azi Dumnezeu zace complet uitat, la rândul Său, printre rotocoalele de fum ale ruinelor lumii... Se pare că suferinţa omenirii a fost trăită cumva degeaba pe propria-i piele în timp. Amintirea dureroaselor erori ale istoriei menţine însă deschise multe răni supurânde în sufletul unora dintre noi. Îmi trec din ce în ce mai des prin gând ultimele cuvinte ale bunicului meu rostite cu puţină vreme înainte de a pleca pe tărâmul de dincolo de aici: „Pentru ce-am luptat?!... Pentru ce ne-am chinuit ?!... Pentru ce am înghiţit atâta mizerie?!... Ca să vină tâmpiţii ăştia să îşi bată joc de tot?!...” Nu ştiu nici azi să dau un răspuns exact acestor interogaţii pline de năduf. Dar, vorba lui Nichita Stănescu în „Recele echilibru al stelelor”, probabil că „Vor veni timpuri minunate/ când echilibrul rece al stelelor/ se va rupe, şi când/ şirurile celor care au fost/ se vor uni cu cei care sunt”. Să fie, oare, posibil

Sfera Eonică la un anumit moment dat aşa ceva?!... Desigur, numai la a doua venire pe Pământ a lui Cristos. *** P.S. Campania din Est, lagărul-spital din Siberia rusă, luptele de pe teritoriul Transilvaniei şi Campania din Apus (şi amintesc aici bătăliile pentru eliberarea Debreţinului, a Budapestei, a Tokajului şi a altor localităţi din Ungaria, apoi a Zvolenului, a Banskăi Bystrica şi a oraşului Brno din perimetrul cehoslovac), fiind grav rănit atât în Transilvania, precum şi pe teritoriul ungar (este vorba despre evenimemtele sângeroase de la Debreţin) - iată traseul de mii de kilometri parcurşi pe jos, cu raniţa în spate, în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale de către bunicul meu împreună cu camarazii săi de arme... Pentru toate aceste fapte deosebite de arme săvârşite contra germano-maghiarilor în Campania din Ungaria şi Cehoslovacia, el a fost decorat de însuşi Regele Mihai cu Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de Virtute Militară în anul 1945. Magdalena ALBU 23 August 2013 Bucureşti

POEZIE CU PARFUM DE LUMINĂ Rodica Cernea Ferestre în timp, poezii,

Editura AS’A, Iaşi, 2008, Volum editat sub egida Asociaţiei non profit Universul Prieteniei. Versuri adolescentine, candori, avânturi juvenile, un joc al iubirii care implică puritatea, speranţa şi visul împletite armonios. Ce departe este clipa despărţirii! Şi totuşi, aşteptarea, timpul golit pe care-l umpli cu îndoială şi incertitudine... Zburătorul, deşi şi-a anunţat apariţia, întârzie, făcând aşteptarea insuportabilă. Cartea de debut a Rodicăi Cernea, „Ferestre în timp” – oglindeşte aceste stări de bucurie a începutului oricărei iubiri care prevesteşte totuşi, furtuna: „Eşti zburătorul ce-aduce furtună / şpi vise într-o noapte senină cu lună! // (...) // Zburător ce încetineşti a nopţii împletire / şi ridici iubirii îndrăzneaţă mănăstire!” (Zburătorul). Zburătorul, acest personaj mitic, care ispiteşte fetele tinere, venind din pădure, din „jocuri cu iele” – motiv regăsit în poezie încă de la I.Heliade Rădulescu – este cel care cheamă iubirea, stârneşte primii fiori, aduce „lumjina plăpândă, sfioasă, / şi-un curcubeu ce-mi arată drumul spre casă”. Dar tot el aduce „lacrimi pe gene /

şi-o durere ce-n cuget se-aşterne”. La Rodica Cernea, Zburătorul e cel ce vine în cântec mângâietor de strune, se strecoară în gând şi în suflet pe nesimţite: „Vioara ta-i suflet, mângâiere pe strună, / arcuş ce aleargă pe raze de lună!” (Zburătorul). Poemele Rodicăi Cernea sunt scrise în ecou de romanţă, în muzica blândă a toamnei cu adierile sale care stârnesc covoare de frunze. Dorul, sărutările, îmbrăţişările sub candelabrul nopţii: „sub raze blânde, tremurate” (Acesta e destinul) – provoacă melancolii funciare pe care poeta le converteşte în versuri elegiace. Destinul, predestinarea au şi ele un cuvânt de spus. Pentru autoare, „Pacea sau Domnul” sunt „două nume cu aceeaşi entitate” care „îmi veghează cărarea viaţă / şi-mi sunt tovarăşi călători!” (închid fereastra timp) Şi un autoportret în aceeaşi poezie: „Suflet pereche EUPOEZIE / ce ne căutăm trupul,/ vibrând armonios / la tot ce înseamnă / viaţă, căldură, lumină!” Nu e de mirare, aşadar, că poeta spune: „în toate, / văd doar cuvinte, aud şoapte!” (închid fereastra timp). Camil Petrescu – prin personajul său din „Suflete tari” spunea: „Eu am văzut idei” – materializate în imaginaţia autorului sub diferite forme. A vedea cuvinte – înseamnă travaliul muzei întru desăvârşirea creaţiei. Este ceea ce şi face poeta: „Am construit castele-n petale de flori / cântând zborul, pe-o partitură de nori. / M-am îmbrăcat şi-n purpură de stele, / ca noaptea să dansez alături de iele!” (Zbor).

Sfera Eonică Este de remarcat predispoziţia autoarei spre jos, spre zbor, spre dans, spre mit şi, implicit spre magic. Rodica Cernea consideră că numai iubirea îţi poate da împlinire. Că, în lipsa ei, om ul e stingher, aproape infirm, fără nici o ţintă şi, ca urmare, trăieşte în zadar, ceea ce e perfect adevărat. Nici creaţia n u-ţi poate conferi acea stare de beatitudine a iubirii. Şi creaţia fără iubire aproape că nu are nici o valoare. Multe poeme sunt scrise în ton elegiac: „Toamnă”: „Toamna-i stăpână pe cer şi pământ, / clocot de-arome, de ploaie şi vânt! / Se ofilesc florile de-atâta dor, / plâng după vară şi triste-apoi mor!”; „Vine toamna”: „Bate-ncet la uşă toamna / strecurându-se uşor, / mă sărută tristă doamna / şi îmi dă, dulce fior!” Ecouri elegiace sunt şi în poezia „Speranţă, 1”: „Pe o frunză în cădere / arămiul l-am pierdut / şi o şoaptă în tăcere, / m-a lovit şi m-a durut!” Cu toate împlinirile sau neîmplinirile dragostei, poeta nu-şi poate înfrânge unele stări de tristeţe constatativă, privitor la viaţă: „E viaţa de astăzi / o floare, / ce-şi pleacă stingheră obrazu-n ţărână, / plângându-şi roua / într-un viitor fără viitor / într-o ţară cu suflet de piatră” (Nu-i târziu, 1). Rodica Cernea nu se dă înapoi de la poezia de mare simţire patriotică, spunând ceea ce simte în legătură cu ţara: „Fost-a odată o ţară de vis / cu crânguri înflorite, / cu munţi ce-şi mângâiau crestele cu raze de soare / şi codri seculari ce îmbrăcau / a pământului aprigă frământare! // O ţară cu oameni semeţi şi frumoşi / construind redute din trupuri, / cu glasuri de păsări cântătoare, / cu obrazul azimă aburindă, / ce-şi cântau dorul / acompaniind izvoare!” (nu-i târziu, 1). Poezia Rodicăi Cernea este un amestec de clasic şi modern în care mijloacele de expresie reflectă sentimentele cu fidelitate, direct, în mod deschis. Poeziile de simţire patriotică îi reuşesc cel mai bine pentru că sunt sincere şi pornesc dintr-un suflet candid, generos, iubitor de meleag şi de oameni. Pentru poetă, dragostea este un cântec duios în care ea se simte alături de cel drag,l o vioară care cântă în acorduri fine, după intensitatea mângâierilor şi a sărutărilor. Iar sufletul – nu e altceva decât „parfum diafan, / aromă de floare, deschisă pe-un ram” (Cântec, 1). Cântecul iubirii lor este un cântec nepământesc pe care femeia îl dirijează cu o floare de iris. Desigur, există şi poeme aproape carnale, în care senzualitatea, erotismul, voluptatea iubirii – nu poate fi înfrântă şi e redată după intensitatea simţirii. Astfel e poezia „Te sărut, te iubesc!”. La jocul acesta erotic-sublim, fără pic de vulgaritate şi trivialitate, asistă luna şi miile de stele care privesc curioase. Până şi limbajul este adecvat acestui înălţător sentiment. El e dulce-suav-mângâietor şi cheamă la reciprocitate. E ca un „zefir zburdalnic”. Iubirea capătă asemenea proporţii încât atinge marginile infinitului: „c-o mână întinsă / peste cer curcubeu / măsor infinitul / bşi sufletul tău” (Cântec, 2). Cu adevărat, iubirea poate căpăta proporţii gigantice – dimensiuni supranaturale şi proprietăţi incomensurabile, atunci când este adevărată şi totul capătă proporţii universale, cosmice: „îmbrăţişare / eternă / între inima ta şi a mea, / între soare şi mare / între cer şi pământ!” (Cântec, 2). Dar numai atâta timp cât „un cântec de viaţa” şi tu crezi în ea. Dar cerul iubirii se poate întuneca pe neaşteptate şi apar nori şi neguri adânci care se lăţesc peste chip, în poemele: „Speranţă,2”; „Te caut” ş.a. Şi atunci, universul liric se umple de durere, sărutări de gheaţă, surâsuri încremjenitew, trenuri fără găsi, aripă fără de zbor, muza e tristă, zborul e fără de zbor, e multă tristeţe, dorul e sfâşietor, răsăritul e fără asfinţit şi nopţile fără de stele, viitorul e fără de trecut şi de prezent, iar clipa este o amăgire. Poeta imploră viaţa să-i deschidă viitorul „să-l pot privi o clipă / şi de amarnic este, / voi aştepta ca Penelopa / torcând fuior de vise / din vagi sclipiri de stele, / din dorinţe, / ce încă dorm sfioase / şi-apoi din el fuiorul, / voiţese-o ie de mătase / pentru iubire, / pentru toate visele mele frumoase!” (speranţa). Autoarea foloseşte frecvent elementele cosmice: luna, cer fără margini,. Galaxii, unduiri siderale, zarea, noaptea, zorii, swtele, amurgul, apusul, azur, dar şi sintagme telurice precum: vulcan de gânduri, aluatul-pământ, lava de idei, mănăstirea vieţii, pământul (sub toate formele sale: ţărână, lut, brazdă) jarul şi scânteile, trupul sămânţă. Nu lipsesc fenomenele atmosferice: vântul, curcubeul, potop greu ş.a. Ciudat amestec de elemente cosmice şi telurice în sintagme uluitoare: vulcan de gânduri, lavă de idei, aripa de blândă furtună, ţurţuri de cuvinte, prizonier al lacrimii cereşti, lanuri de gânduri, o galaxie de versuri, moartea zorilor, arome de paşi ş.a. „Voi împletiţi lumina cu pletele-mi amurg” – împletiri de gând, Aici şi Acolo, care vor naşte materie poetică, sevă şi esenţă de mir. Afirmaţii precum: „M-au născut florile / cu parfum de seară” (m-au născut florile) Florile i-au dat poetei „mândru curcubeu / doar eu să unesc / gândul meu / cu gândul tău”. Există şi asonanţe şi rime facile (stele-iele; soare-călătoare) şi licenţe poetice (din a morţii cristale, a timpului adânc) şi locuri comune, există unele stângăcii inerente începutului, virgule între subiect şi predicat, dar imaginile create sunt proaspete, adunate într-un punct vibrator care nu este altul decât iubirea. Până la urmă, concluzia e una: „suntem creaţie divină” – suntem simbioza dintre durere şi plăcere, dintre abstract şi concret, iubire şi ură, întristare şi suspin. Şi în poemul „Hoinară sunt” – poeta îşi asumă Crezul poetic: „Mă regăsesc singură, în ochi de izvor / ce te-aşteaptă cu-al lui clipocit plin de dor. / În vers de poem încă nescris / şi-n albastrul cerului, de neînvind! // În brazda întoarsă de plugul străbun, / în sufletul cald şi blând de român, / în câmpul ce acum înverzeşte / şi-n steaua mea ce încă pe cer mai luceşte!” Iar în „Primăvara” – poeta spune: „Pierdută-s pe vecie / în sălcii, în izvoare şi-n doina ce-o doinesc!” Bucuria darului divin al maternităţii o face pe poetă să afirme: „De nu te mulţumeşti doar cu un cânt, / mă-nchin pe-altarul dragostei şi roabă-ţi sunt. / Vrăjmaşi şi neguri grele voi înfrunta oricând / şi-un sâmbure de om, în pântece voi zămisli curând!” (Balanţa). Autoarea vrea să ridice, deocamdată numai din cuvinte, „un templu al iubirii”: „Un templu iubirii vreau să ridic / din ele, toate visele mele / deasupra lui să zbor necontenit / să prind în inimă putere! // Iubirea mea,, de nu va fi destulă / eu viaţa pe altare i-o închin, / e raiul meu pe-acest pământ / e aripa desprinsă dintr-un cânt” (iubire, 2).

Sfera Eonică

Dragostea de viaţă reiese din poemul „Lumea mea”: „Lumea mea e lumea cuvintelor, / e lumea viselor împlinite / şi-a primăverilor, / când întreaga natură renaşte / din somnul prelung de sub pătura de nea, / şi-odată cu visele, renaşte, / însăşi viaţa mea! // Întind mâinile căuş / să-ţi prind visele şi dorurile, / să le sorb, ca pe izvoare cuminţi / ce scot din străfunduri de ceaţă / parfum de luminăî / şi poftă de viaţă!” Dragostea este şi orgă a sufletului, „orgă de lumini pe suflete strânse!” (Timpul). Licoarea ei e sfinţită. Personificarea, metafora sunt prezente adeseori: ziua e smerită, clipele plâng cu lacrimi grele, amare, şoaptele sunt însângerate, flăcările sunt flămânde, soarele îşi hrăneşte raza, noaptea neagră a adormit; aureola-i voluptoasă. Dar toate acestea fac parte din „magia poeziei” de care poeta e conştientă: „Cuvântul meu e glas de-nchinăciune / şi vers duios şi poate, o clară viziune, / e un liman candid de linişte şi pace / din care tu clădeşti o lume care tace!” (magia poeziei). Unele versuri aduc a epitafuri personale: „Am fost / O CLIPĂ / viaţa unui călător / şi un surâs, acoperit de-un nor, / m-am stins, / o stea pe cerul plin de stele, / iluzie într-un dans vrăjit de iele!” (Iluzii). Se pare că ielele joacă un rol deosebit în imaginaţia poetei, fiindcă apar deseori, o ademenesc în jocul lor, o cheamă, o seduc. Foarte ades, poeta spune: „trupul meu, o strună de vioară” (Gânduri); „iar corpul meu, o strună de vioară” (Gânduri 2). Dar, şi mai des, poeta se plimbă „în noapte printre stele”; „am căutat odihnă printre stele”. Fire romantică, sensibilă, Rodica Cernea şi exteriorizează sentimentele şi nu ţine nimic ascuns. Ea crede că, o dată mărturisită, iubirea va spori şi va da roade. Nebănuite sunt căile poeziei. Mergând pe ele poţi să atingi chiar infinitul, poţi să te transformi în rouă şi câte şi mai câte. O poezie a locului comun convertit în interogaţie şi în exclamaţie, aşadar, în două stări care depăşesc comunul şi pătrund în extraordinar. În definitiv, chiar Geo Dumitrescu spusese odinioară: „Din orice lucru se poate face poezie”. Depinde numai de sensibilitate şi de nivelul de percepţie. Să converteşti ordinarul în extraordinar, să găseşti perla într-un morman de scoici este o artă a cuvântului pe care puţini o au. Rodica Cernea a ajuns la descoperirea unor lucruri care, fireşte, erau descoperite de sute şi sute de ani. „Nimic nou sub soare” – zice Eccleziastul. Faptul că ea s-a străduit să dea o haină aparte ştiutelor vechi, este un merit incontestabil. Particularitatea ei este deschiderea, sinceritatea, entuziastmul, spontaneitatea. Să spui de mai multe ori acelaşi lucru, poate părea monoton. Dar, dacă schimbi tonalitatea, împrejurarea, modalitatea rostirii, vechiul devine cât se poate de proaspăt. „Acelaşi joc şi veşnic altul / Se iroseşte doar ce-a fost nimic / Şi stelele veghind înaltul / te-apropie de infinitul mic” – spunea cineva, poate chiar eu. Dar, vorba Rodicăi Cernea: „viaţa noastră întreagă / e doar un râs / şi-un plâns” (Avem). De la volumul de debut până la ultimul, Rodica Cernea a făcut salturi calitative uriaşe, ea situându-se în momentul de faţă printre vocile lirice feminine prezente în mediul virtual, dar şi în revistele pe suport clasic, numele ei reprezentând o garanţie şi reperul stabil al unei persoane îndrăgostite de cuvânt, de oameni şi de Dumnezeu, autoare care şi-a înţeles rostul şi, în perseverenţa ei, doreşte să urce treptele afirmării depline. CEZARINA ADAMESCU, 29 august 2013

Sfera Eonică

Traian Vasilcău

*** Să mă-ngîne cîntecul Luminii Cît tristeţile nu mă vor fi. Şi-apoi să mă răsădesc în Zi Ca un crin la marginea grădinii. O, şi cît visai într-un cuvînt Vieţile să-mi înhumez odată, Nesfîrşindu-mi trecerea cea toată În privirea cerului Preasfînt… Şi-am tot scris instanţelor celeste Să mă uite-un timp prin vreo poveste: Trubadur la răni să fiu mai rar. Să mă-ncing în hora pustiirii Şi un chiot vrednic de toţi zbirii Să rămîn — şi-am fost un În Zadar! *** Mori în mine viaţa toată Şi în Domnul — niciodată.

*** S-a profeţit Lumina. Pot să fiu Ce n-am fost încă-n veacul moştenit. Şi-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.

*** M-am stins în cer Ca să fiu pe pămînt Şi de atunce N-am mai fost cuvînt.

Am plîns şi-n mine mahnele s-au stins. Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea Îmi caut ca să-mi aflu mîntuirea Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!

Pînă-ntr-o zi, Ca să nu mai disper, M-am ars în voi Şi m-am nestins în cer.

*** Cu mîinile pe piept împreunate Şi-o floare înlumînărită-n zori, Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori, Cîndva învulturiţi, sunt duşi în moarte. În candelele cerului, surpate, Zorii de noapte ca sentinţe curg Şi pomii doborîţi n-au Demiurg, Stingerea lor e-aplaudată-n burg, Şi-i plîng şi n-aş mai scri’… şi nu se poate! *** Ea n-avea chip. Numai surîs era. Cu legănarea inimii visată, Sub giulgiul de parfume îngropată, Suflet de pus pe rană-mi dăruia. Ea n-avea chip. I-am zis: „Nemărginirea“. Din viaţa ei îmi oferea o parte Şi jumătate de eternitate, Şi chiar surîsul ei — mai drag din toate, Şi-a dispărut … Căci i-am cerut Iubirea!

Un poet fără ţărmuri, un rege rămas fără ţară Care n-a existat decît în ascunsul lui gînd. Cu un crin — al uitării! — pe zariştea inimii tale Desenat-a corăbii trase de mierle cîntînd. Lacăt vrerii de-a fi dac-aş pune e făr’importanţă, Dar într-un adevăr să înviu este tot ce-am visat. Între noi e un rîu, unde plînsul nu-şi are vacanţă, Şi să fiu în Cuvînt este tot ce nu am meritat. *** Ning cu psalmi fără de vreme, Nu am spulber mai frumos. Să trăim vecii de-a rîndul Nu în noi, ci în Christos. A fi doar în El — ce artă! Să o ai şi s-o tot ceri! Luna stelele îndeamnă: „Hai la secerat tăceri“. Şi-n ninsoarea potopindă Mor şi-nviu ca o colindă. *** Veacul nostru a fost doar un ceas. Ai plecat, şi plecînd, m-ai rămas. Veacul meu moştenire nu-l las. Am plecat, şi plecînd, te-am rămas.

*** Viaţa cu moartea merg la braţ, Tristeţea mea — cu bucuria, Prin crîngul psalmilor, vecia Mă buciumează cu nesaţ.

Veacul tău cu-al meu veac se împlină. Te-ai rămas, m-am rămas. Boltă lină!

În mine emigrez de-un veac, Mă păstoreşte iarba-ntruna, Iar eu rănesc clipa şi luna Cu un surîs ascuns şi zac,

Prohodul poeziei a-nceput, Tot ce vom scri e Opera tăcerii, Pe margini de cuvînt, din absolut, Oştiri de şoimi imită temnicerii.

Scriind pentru cînd nu voi fi Pe-o floare care m-o citi.

Urcînd pe-o rază de argint, cocorii Salută morţii care ne conduc. Aceştea-şi lustruiesc de zor botforii, Poartă cravată, dogme şi trabuc.

*** Secunda-mi ajunge, Vă las vouă ora, Din ea să refaceţi Veacul tuturora. Rîul Între mine şi tine e un rîu izvodit de iubire, Între mine şi mine e-un deşert infinit de tăceri, Cu un crin — al uitării! — pe zariştea inimii tale Desenat-am privirea mîngîietoarei dureri.

Poem din Opera tăcerii

Şi cum surîsul lor în mine-l scapăt Prohodul poeziei n-are capăt. Cicatrici de iubire Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea, Mă leagănă în braţele-i şi zic: „Din tronul Suferinţei nu abdic.“ Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea, Da-n zori se duce, suspinînd din greu, În gazda ochilor lui Dumnezeu.

Sfera Eonică *** Turme de clopoţei îţi pasc pe voce, Sub pieptul stîng e-mbrăţişarea humii Cu cîntecul, iar ceru-a coborît Sub pomul ce-a rodit lacrima lumii. Pierde-mă c-un cuvînt, cu o privire, Fă din surîsul meu crăie-ţi ham, Mai sfîntă pierdere nu vreau să am! Nici mai neverosimilă murire! Din sufletu-mi poţi împleti colind Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale Pe-un ocean de patimi rătăcind Du-mă spre ţărmul rugăciunii Tale! *** Tot adevărul ai, să-l sorbi la cină, Taina-ţi ia numele şi-l zboară-n cer. Mă vindec de lumină cu Lumină Şi-n Dumnezeu te nasc — să nu disper! Ai subjugat biserica din mine, Poienile cu ochi albaştri plîng, Ca să te recompun întîi te frîng În nesfîrşite psalmodii divine Şi cînd să-mi bată vulturu-n fereastră În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră, Şi din amurguri cînt etern îmi vine! *** În ocnele cuvîntului muncesc, Eternitatea clipei să-mblinzesc, Să nu-mi trădeze suferinţa ora, Încît să-i spun: „Fii soră tuturora.“

*** Vijeleşte cu lumine Şi printre nămeţi de cînturi Trec, sorbit de-alese gînduri, Şi mă-nec în mări divine Şi spre trilul Tău din zare Să mai zbor nu mi-s în stare. *** Metafora barbar te urmăreşte, Ea stă la pîndă, veşnic te ţinteşte Şi cînd te-mbrăţişează ca un şarpe Prin tine curg tălăzuiri de harpe, La care serafimii cîntă-ntruna Şi dirijor — maestru prim — li-i luna. *** S-alunec prin icoane, să cad şi să nu doară Şi orişice murire să-mi pară prea uşoară, Maşinile cu taine să urce-n bolţi mereu Şi să n-aud în mine cum cade Dumnezeu Şi ca un crin dă-nfloare, şi-o lacrimă de-a Sa Doarme-ngropată-n taine, ca-n prima viaţă-a mea. *** În cer cînd se cunună ai preanădejdii mirii, Iisus, zîmbind, le prinde cătuşele iubirii. Poemul Neuitării

Precum în veac, atunci cînd infinitul La harfele din ochi mei cînta Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea Din psalmi de-azur sorbind fărăsfîrşitul

Cînd voi pleca pe veci din toţi ortacii, M-or prohodi în limba lor doar macii.

Şi dirijînd păunii cu privirea Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea.

Sunt două sate într-un sat, Mai multe burguri într-un burg. Iaduri în tot ce-i Demiurg, Raiuri — în orişice păcat.

*** Sunt iar beat de Ierusalime Şi mă zidesc în plîns oricînd. La ora Zeu vine tristeţea, Vine tristeţea mea cîntînd. Atunci cînd mor nemor Cuvîntul Şi veşnicesc doar în Cuvînt. La ora Înger vine mama, Vine măicuţa mea cîntînd. Şi Domnul însuşi se scoboară În noi pe-o daurită scară. *** Lină viscolire peste ochii mei, Odihnesc cetind-o, nemurind-o-n ei Şi de-atîta boltă sun a cer şi cînt Ca o turlă-albastră peste-un dom ce sînt.

Cîntec de cimitir

E-atîta criză de Cuvînt, E-nvingător orice învins Şi candela din noi s-a stins Şi-ntreb: „De sînt, cine mai sînt?“ Şi la această întrebare Din lut de-azur Iisus dă-n floare. *** Îngenunchează oşti de pescăruşi Într-un altar al mării nesfîrşite. Atîta suflet nu există-n soare, Părinte! Ei mă înmormîntează în tăcere, Iar harfele din trunchiul meu, rănite Se sinucid şi nu pot să-nvieze, Părinte!

Miracolul ce nu mă uită vine Păşind pe lespezi reci de jurăminte. Îngenunchez şi eu, smerit, în Tine, Părinte! *** Castelele luminii irump în asfinţit. Efendi, vine toamna şi eu tot n-am murit. Talazurile mării în mine s-au oprit. Efendi, vine iarna şi tot n-am înflorit. De dincolo de însumi răsun în infinit. Efendi-,i primăvară şi tot n-am răsărit. Acum e clipa, Doamne, să-ţi faci în ochimi schit. Efendi,-i pururi vară şi mori nezămislit, Da-n cer e sărbătoare, o fi şi pe pămînt? Efendi, cin-se stinge acum rămîne cînt. Sonet cu mama Priveam în ochii ei, să-l văd pe tata, În pîntecu-i fiind, cînd a murit. Am fost un spin: cel mai nefericit Şi am ştiut că asta-mi este plata Pe care-am s-o achit cu infinit Pînă s-o îndura Divinitatea. Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea Pe care-aveam s-o scriu îmbătrînit De lipsa ei şi-a tatălui surpat În inima-mi: pe ţărmul celălalt. *** Dă-mi un fir de moarte Să nu mai fiu foarte, Şi un fir de rai Rogu-te să-mi dai, Triluri de lumine Glas să-şi ia din mine Şi la căpătîi Cerule-,mi rămîi, Bată-mă nevina De a-ţi şti senina Ochilor privire Peste monastire, Unde, Rănii mire, Lăcrimez psaltire. *** Văd: dincolo de însumi trece Gîndul, Sărutul clipelor înveşnicindu-l. Hoţul incorigibil Eu, carele-am furat povestea lumii Şi-o am ascuns în mine — spre-a mai fi, Sunt nerecunoscutul baci al humii Şi răstignit de psalmi mai pot trăi. Pustiul care-am fost a înverzit, Curînd zbucni-vor flori de sînziene, Şi-n mijlocul durerii ţintuit Bucium Mirare, Adevăr se cerne.

Sfera Eonică Ales mi-s al tăcerii poemelor ce sînt Şi scriu c-un ram de cruce şi nu-s decît cuvînt!

că toate basmele lumii sunt, în fond, plagiate... pozitive şi constructive. Încercând să facă o distincţie între basm şi roman, divinul critic îl apropia pe cel dintâi mai mult de poezie decât de proză, pentru demonstraţia sa, truvabilă în „Estetica basmului”, pledând existenţa fabulosului şi a personajelor himerice. După el, în basm se suprapun, în principiu, două planuri: unul prozaic (prosastic), realist, care studiază „problemele cele mai acute ale vieţii individuale, familiei, societăţii”, şi un altul „hieroglific sau simbolic, mai limpede poematic”, care „se impune conştiinţei prin sugestii”.

*** Sub acest cîmp cu maci doarme Iubirea. De dorul ei în deznădejde zac. Ce spun, risipă e de veşnicie, Înţelepciune este tot ce tac. Dacă-mi lăsa doar umbra-i — eram sire Şi-n geamul din privirea lui Iisus C-un crîng de psalmodii, ce-aveau să-l mire, Aş fi bătut alene, de nespus Şi El, redîndu-mi-o pentru vecie, Să-mi ceară cu izvoare s-o pot scrie. Mie-nchinare Mi-s fericitul lumii şi tot nu am noroc. Pe cît de mult am harul, pe-atît nu-l am deloc! Psalm Tot crezînd că am de toate Am ajuns că n-am nici moarte. *** A răbufnit în mine Poezia, Sublimă rană mi-i, taină şi cîntec. Numai c-o boală christică mă vindec. Cuvintele de veşnicii mi-s toate Spice în rugăciune-ngenuncheate La porţi de rai, unde-mi rîvnesc chilia. Aripi de rezervă Ţi s-au frînt aripile: să zburăm Cu aripile mele de mătase. De-asupra mării, vraja să-i cîntăm Şi ea din lumea ei să nu ne lase. În mine mierlele oficiază Apusul tainelor din orice om. În limba tă tăcerea guvernează. Cuvintele-şi dau foc de gelozie Şi noi, de sine scuturaţi, solie Spre-altarul cerului zbura-ne-vom. *** Mi-s sigur pe viaţă, mi-s sigur pe moarte, M-or scrie prin voi elegiile toate, Mi-s sigur pe rană, mi-s sigur pe-aminul, Lumina-n amurg parafa-voi cu crinul, Şi în dimineaţa ce vine din soare Mai mult decît sigur m-oi fi pe uitare.

RESCRIEREA – O FORMĂ DE INTERTEXTUALITATE Adrian Erbiceanu TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE Editura Anamarol, Bucureşti, 2013 ISBN: 978-606-640-049-7 espre procedeul literar al rescrierii unei opere literare de către un alt autor m-am ocupat şi altădată, mai precis atunci când, în studiul monografic intitulat Şerban Codrin sau meditaţia unui poet occidental într-o grădină Zen, am analizat „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu, poem pe care părintele Baladierului îl transpusese în proză. Defineam, atunci, rescrierea ca formă, extremă poate, de intertextualitate şi arătam că „ea a fost practicată şi de alţi scriitori atunci când limba respectivei lucrări începe să devină incomprehensibilă pentru cititorii altui orizont de aşteptare lingvistică, numindu-se adaptare, transpunere dintrun canon versificaţional mai greoi întraltul prozastic mai accesibil, ca şi dintr-un dialect periferic, devenit între timp arhaic, în limba literară curentă. Un exemplu evident îl constituie transpunerea «Odiseei», din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, ori a «Divinei Comedii» de către Alexandru Marcu, sau, de pe alte meridiane, „translarea” în limbaj reactualizat, de către Italo Calvino, a poemului de strălucire renascentistă «Orlando furioso» de Ludovico Ariosto”.

O formă de rescriere este şi abrevierea, povestirea pe scurt, rezumatul, ca şi parodia. S-ar putea adăuga, dându-i dreptate lui Călinescu, şi plagiatul care, când e vorba de basm, n-a scandalizat pe nimeni, în sensul

Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui Petre Ispirescu (1830-1887), Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanentă şi stringentă filozofie folclorică. Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvăşeşte până la strigăt. Celebrul şi, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viaţa, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioşie. Basmul ispirescian, singurul fără happy end din câte se ştiu până acum, îşi are povestea lui. Celebrului culegător i-a fost povestit în copilărie de tatăl său, dar abia în 1862 a fost publicat în ziarul Ţăranul Român, sub titlul Făt-Frumos sau tinereţe fără bătrâneţe. Sub numele care l-a consacratpeste vremuri, acest basm-meditaţie asupra condiţiei umane a apărut în volumul Legende sau Basmele românilor adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf (1882) bucurându-se de o introducere mai mult decât entuziastă a Bardului de la Mirceşti. Încadrat de două intervenţii metatextuale prin care se intră şi, respectiv, se iese din text, discursul acum în straiele croite impecabil ale prozodiei clasice, urmează firul narativ călăuzitor al basmului pe care îl esenţializează, îl modernizează şi-l împrospătează cu o nouă şi mult mai tranşantă forţă imagistică. Un accent parcă şi mai apăsat cade pe meditaţia asupra timpului care se relativizează imperceptibil. Încă de la bun început timpul e perceput diferit de muritori în funcţia de categoria socială căreia îi aparţin: „Vremea curge, cât e vreme.../ Numai noi, săracii parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu

Sfera Eonică vreme ne încarcă”. Feciorul de împărat refuză să se nască la soroc, lăsând la o parte faptul că venirea lui pe lume fusese provocată pe cale magică, şi atunci tatăl său se vede nevoit să-i promită, dat fiind că „timpul nu-i făcut să ierte”, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, adică lucruri intruvabile, asumându-şi, fără să vrea o vină tragică pentru care va plăti prin aceea că la împlinirea vârstei de 15 ani fiul îl va părăsi pentru totdeauna, adică se va îndeplini ceea ce profeţise bătrânul unchiaş: „va aduce suferinţă/ bucurii şi întristare”. Timpul care unul accelerat, răbdare. Prinţul copii în şapte. Pe nu-şi mai încape o aşa odraslă calităţile fizice de altă parte, e va putea oferi ce, într-o clipă i-a făgăduit, moarte,/ nu e rându-i, micul nu-i deloc bine Şase săptămâni plecare în marea (lustruirea ale tătânelui, jigărite până ce cal năzdrăvan proviziilor în însoţească şi de pe drum, ca unul, destinaţi expediţie etc.).

postmerge naşterii e ca şi cum n-ar mai avea creşte într-un an cât alţi de o parte, el viejo padre în piele de bucurie că are de fecior dotată cu toate şi intelectuale, dar, pe ros de neliniştea că nu-i moştenitorului la tron ceea de nesăbuinţă paternă, întrucât „de viaţă fără pământean să ştie”. La protagonist intuieşte că să-i dea vremii păsuire. se scurg cu pregătirile de aventură existenţială armelor de tinereţe întremarea gloabei aceasta se transformă în cu patru aripi, încărcarea carele ce urmează să-l care el se va descotorosi şi de ostaşii, tot unul şi să-l însoţească în insolita

Itinerariul dintre timpul profan şi cel de dinainte ca omul edenic să fi muşcat din fructul interzis, e presărat de peripeţii cu sens iniţiatic, ca în orice scenariu basmic, dar nimic nu-i poate opri pe cei doi, călăreţ şi cal, din expediţia lor către un ideal. Spaţiul traversat devine tot mai mult o funcţie a timpului. După ce se potoleşte tornada care i-a surprins în pădurea de Sibile, drumeţii zăresc pe cer „două luni în loc de una”. Calul, etern raisonneur avizat, îi conştientizează voinicului că se află pe tărâmul Gheonoaiei care se şi iveşte „cu trup de şarpe şi cap de broască”. I se taie coada (în basm i se tăia un picior) şi SpaimaSpaimelor se predă şi, în chip neaşteptat, îl invită pe învingător acasă şi-i propune ca soţie pe una din cele trei fete ale sale, ca şi o treime din moşia care găzduia o câmpie enormă de oseminte de temerari ce se avântaseră pe teritoriul ei. Voinicul nu cedează tentaţiei şi-şi continuă drumul, mai bine zis se teleportează în alt topos malefic, căci „Vremea trece...să revină/Şi revine ca să treacă”... După ce înfruntă şi aici vânturile răzvrătite, zăresc pe cer doi sori în loc de unul. Au ajuns pe tărâmul Scorpiei, sora şi mai malefică a Gheoanoiei cu care se afla în perpetuă dispută pentru pământurile pe care le pustiau ca-ntr-o adevărată apocalipsă ori de câte ori aveau chef. Nicio sămânţă nu mai încolţea aici, aerul era fierbinte ca smoala clocotită, iar de izvoare de potolit setea nici pomeneală: „De prăpăd şi fierbinţeală/ N-aveai loc să pui piciorul:/ Aerul duhnea a smoală,/ Însetat era izvorul…/ - „Făt-Frumos, în şa te ţine:/ Scorpiei nu-i ştiu pereche –/ Gheonoaia, pentru tine,/ A fost floare la ureche!” Deposedată de unul din cele trei capete, Scorpia se predă. Biruitorul se arată mărinimos de fiecare dată şi le redă, în chip miraculos, integritatea corporală victimelor sale cărora le-a cruţat vieţile ticăloase. Dorul îl mână arzător spre „viaţa fără moarte” şi e atât de preocupat de expediţia sa încât pierde şirul zilelor şi al nopţilor. Aşa că ajung la cea de a treia probă iniţiatică, o pădure plină de fiare sălbatice. Acum pe cer nu mai există nici lună nici soare şi sorţi de izbândă nu mai sunt. Singura soluţie e survolarea „miticei păduri”, dar, la coborârea din slăvi, calul năzdrăvan atinge un copac şi tot codrul cu fiarele lui flămânde se trezeşte. Norocul vine din partea zânei care îşi calmează lighioanele şi pământeanul e îmbiat în palat. Ţinutul e un topos edenic utopic: florile nu se ofilesc niciodată, frunzele nu cad, zefirul blând adie învigorator, animalele nu se sfâşie între ele etc. Şi ce-i mai important aici este că presiunea timpului a fost definitiv învinsă: „Petrecând vreme uitată/ Într-atâta frumuseţe,/ Faţa lui, înnobilată/ Scânteia de tinereţe,/ Semn că timpului măsură/ îi găsise... şi...dovadă/ Că-n râvnita aventură/ Îi fusese dat să şadă” (p.58). Cele trei zâne, dintre care cea mai mică îi va deveni soţie, locuiau aici de la începutul lumii. E o oază unde uitarea îl face fericit. Fericirea, individuală sau colectivă, n-are însă istorie. Ea se este (vorba lui Nichita Stănescu) şi atât. Doar că, vorba şlagărului „se cere păzită/ de oarba ispită”, ispită care nu întârzie să se ivească. Are chipul unui iepure, nu întâmplător simbol al fricii de ceva care, conform proverbului, se întâmplă întotdeauna. Atras în ritualul vânătorii, act magic pe orice jarişte mitică, în interzisa Vale a Plângerii, adică acolo unde pot fi percepute „plânsetele din genune” şi unde vânturile despletite îi trezesc „gândurile toropite/ De plăcerile rapace” şi, mai ales, „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”, fericitul cantonat de milenii în tinereţe veşnică redescoperă neliniştea muritorului revoltat de altădată. Cele trei zâne, văzându-l cum se topeşte pe picioare, conchid, în cele din urmă că „Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte” şi-l lasă să plece. Cal şi călăreţ, străbat în sens invers „ani-lumină/ În făptura unei clipe”. Natura sălbatecă şi ostilă de altădată a făcut loc civilizaţiei materiale moderne. Peste tot s-au înălţat sate şi oraşe, câmpiile s-au acoperit de holde. Scorpia şi sora sa Gheonoaia au devenit nişte

Sfera Eonică legende de care foarte puţini locuitori îşi mai aduc, destul de vag, aminte. Şi-n timp ce fostul voinic stă, intrigat, de vorbă cu aceşti oameni care-l cred căzut de pe altă lume, îmbătrâneşte rapid, sub ochii lor. De-abia mai ţine frâul în mâini iar barba albă îi ajunge până la brâu. Calul face o ultimă încercare să-l determine să se întoarcă acolo unde „îl aşteaptă veşnicia/ lângă soaţă şi cumnate”, dar se vede nevoit să plece singur în timp ce stăpânul rămâne să rătăcească printre8 ruinele palatului părintesc unde, într-un tron colbuit din pivniţă, îl aştepta, în agonie, însăşi moartea. Bucuria ei e teribilă: „Bine ai venit, copile,/ Împreună cu norocu-ţi,/ Că de nu, nu aveam zile,/ Prăpădindu-mă în locu-ţi”. Rocada între cei doi se produce instantaneu. Dorinţa muritorului de a-şi exorciza inerenta extincţie apune subit şi irevocabil. El a cunoscut clipa faustică înveşnicită şi a evadat din ea, aşa cum a făcut, întru mântuirea-i, şi celebrul alchimist din perioada renascentistă. Feciorul de împărat din basmul care l-a fascinat pe Adrian Erbiceanu este şi el un arhetip al condiţiei umane, un etalon axiologic şi o expresie a subconştientului colectiv al umanităţii, cum ar spune Carl Gustav Jung. Referindu-se, într-o lucrare de doctorat coordonată de Profesorul Nicolae Constantinescu, la atipicul basm românesc, tânăra cercetătoare Mihaela Chiorean (Grigorescu) nota: „Lecţia basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar fi următoarea: moartea acordă adevărata dimensiune vieţuirii umane, imprimând acesteia un sublim al existenţei. Prin existenţa ritualizată, individul accede la adevărata nemurire, prin intermediul devenirii. Suprimarea morţii ar deveni sinonimă cu suprimarea adevărului ontologic care constituie fiinţa umană”. Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două veacuri în urmă de bucureşteanul Petre Ispirescu, a devenit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neaşteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generaţii, revoltă împotriva condiţiei umane, ideal, rost al individului pe lume, căutarea a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleştarea cu forţele stihinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, dragoste, singurătatea şi tristeţea omului într-un univers cel mai adesea ostil şi alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat şi întoarcere în el după un periplu existenţial misterios, dureros şi spectaculos şi, cu precădere, o meditaţie asupra timpului care nu iartă. Poemul e scris alert, implicarea lirică fiind vizibilă şi de bun augur: „Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, ne duce/ Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce.../ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă,/ Prinţul mândru să revină,/ Trei zeiţeaşteaptă încă!”. Legătura dintre emiţătorul (omniscient) de text şi receptorii săi e frecvent controlată de cel dintâi: „Să ne fie cu iertare!.../ Basmul altcum stă s-ateste!/ Rogu-vă aveţi răbdare,/ Că-nainte mult mai este”. Rimele nu o dată ingenioase îşi au farmecul lor special: „Când văzură cu nu-i cale/ Să-l reţină cu de-a sila,/ Soţioara - cuib de jale,/ Împietrită - plânsu-şi-l-a,/ Că pe fruntea sa Pieirea/ Sta înscrisă ca-ntr-o carte -/ Semn lăsat că Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte!” Formulările gnomice învrâstează în chip plăcut discursul poetic. „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă”. Efortul poetului Adrian Erbiceanu de a transla un tip de discurs într-altul merită toate aplauzele şi toată recunoştinţa. ----------------------------------------* Acest eseu este prezentat în prefaţa cărţii (N.R.)