Un liceu la malul mării, autor Aurel Avram Stanescu

Un liceu la malul mării

Un liceu la malul mării Aurel – Avram Stănescu

Un liceu la malul mării

Aşchiuţă În şcoală fusese poreclit Aşchiuţă. Pe drept cuvânt. Era subţirel, fragil, agil… o sfârlează. Curios şi ambiţios, aşa cum veţi putea descoperi în această carte, pe care aţi ales să o citiţi. Şi bine aţi făcut !

Autorului, băieţii care jucau fotbal în bazinul îngheţat peste iarnă, din faţa Teatrului constănţean îi spuneau, prescurtat, Stani şi cine ar fi bănuit că în adolescenţă, năstruşnicul scria poezii. Eu, colega lui, încă din clasele mai mici nu am ştiut deşi lucram la revista şcolii şi frecventam cenaclul condus de o profesoară tânără, blondă, chipeşă, pe care elevii o sorbeau din priviri.

Acum, dacă privesc mai atent, tabloul cu fotografiile noastre de la absolvirea Liceului Mircea cel Bătrân îmi dau seama că atitudinea lui era una de mare cuceritor, nedeclarat însă. Greu de ghicit, atunci şi cât de îndrăgostit avea să fie mai târziu de

1

Aurel – Avram Stănescu respectiva perioadă de viaţă, cu o memorie de invidiat a întâmplărilor, profesorilor, orelor, reuşitelor, eşecurilor, prietenilor şi neprietenilor.

Ca şi noi toţi, Stani a păşit încrezător în viaţă. S-a pus pe treabă. Presupun că a făcut armata şi apoi stagiul de trei ani, absurd şi umilitor, la care am fost obligaţi, indiferent de domeniul în care ne pregătisem. O perioadă a lucrat la Canal. S-a însurat. A făcut copii. I-a aşezat la casa lor. A plătit taxe şi impozite. A contribuit din plin la dezvoltarea societăţii. Într-un cuvânt şi-a făcut, cu vârf şi îndesat, datoria.

Despre cei născuţi la malul mării se spune că au o nelinişte, o nerăbdare, un freamăt în plus faţă de alţii. Asta pentru că se trezesc cu un orizont nemărginit(vorba poetului) la picioare, încă de la începutul existenţei lor.

Faptul obligă fie la visare, fie la înţelepciune. Ceva îi macină în interior. Un dor de ducă, o nevoie de a şti, de a înţelege şi a exprima, o dorinţă de a face… un sentiment al puterii de a privi şi a vedea mult mai departe. E un privilegiu, dar şi o corvoadă.

Un fel de datorie de a răsplăti ceva ce îţi este dat mai mult decât altora.

Promiscuitatea universului deschis, zbaterea când furtunoasă, când molcomă, dar tenace a apei, murmurul sau strigătul permanent al valurilor, adierea blândă a brizei sau tumultul aspru al vânturilor ce se întretaie încrucişat pe faleză… toate acestea te urmăresc, te bântuie, te constrâng.

O întorsătură oarecum neaşteptată, în drumul vieţii, dar mai curând o formă de revoltă în faţa destinului, care nu se vedea mai repede împlinit l-a aşezat pe Stani în faţa calculatorului şi i-a acordat timp să scrie.

Din sacul burduşit de trăiri, observaţii, emoţii, vorbe şi fapte ale trecutului au început să ţâşnească una câte una, imagini suculente de viaţă.

Acum un an sau doi, când mi-a trimis spre lectură un text, i-am spus cu entuziasm că e vorba de literatură autentică. Mă gândeam ca e victorie şi dacă scrie numai pentru el. Dar Stani nu avea nevoie de confirmări. El ştia foarte bine ce are pe dinlăuntru şi ce are de gând, şi ce poate. El voia mai curând să afle care e drumul cel mai scurt, mai direct şi mai sigur spre alţii. I-am spus câte ceva, fără să am de fapt o reţetă, fără să ştiu în fond secretul. Calea a descoperit-o singur. Are prieteni şi cititori pe Internet. Se manifestă critic, atunci când este cazul, faţă de încercările neizbutite ale altora, scrie cu uşurinţă.

Cu cea de faţă are deja două cărţi publicate.

Susţinerea editorială îi vine de la Iaşi, patria de suflet a literaturii.

Cel despre care vorbim e, cu alte cuvinte, acum, scriitor. Şi nici nu a fost altceva, atâta amar de vreme.

Doina Berchină

2

Un liceu la malul mării

Un liceu la malul mării Domnului profesor Vodă Vă atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!

Iarăşi boboci Ca de obicei un nor cenuşiu, zdrenţuit pe margini fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, ca o scenetă ce se repetă la nesfârşit şi în destinul oamenilor. În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca întrun film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zig-zagurile cenuşii din beton până pe plajă.

Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru, Stani numit între colegi, şi Laur acasă, mergea la şcoala şi liceul Mircea cel Bătrân din oraşul de pe malul mării. Totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie, a fiecărui an, când vedeai oraşul agitat dimineaţa, de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.

Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia. De multe ori copiii îi spuneau Bastilia, însă orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive reale s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau.

De când era mic observa cum tatăl său îşi chiverniseşte salariul şi nota minuţios în fiecare lună… atât pentru chirie, pentru mâncare, lumină, apă, lemne etc şi prevedea întotdeauna o mică sumă pentru diverse, pe care o cheltuia generos într-o seară cu familia. În seara aceea se îmbrăcau elegant şi mergeau la un restaurant unde mâncau friptură la grătar, ascultau muzică şi dansau pe ringul de obicei rotund. Pe băiatul slăbuţ îl învăţa mamă-sa să danseze deşi el mai mult se bâţâia în ritmuri numai de el ştiute iar sora, care era puţin mai mare, dansa cu tatăl lor.

Adesea, părinţii încercau să îi pună să ţopăie împreună dar se certau, când stabileau conducătorul dansului şi cei mari trebuiau să îi despartă, altfel se păruiau, însă acum depăşise acea perioadă a copilăriei.

Viaţa lui Stani se desfăşura între coordonate fixe, plauzibile, aşa cum ar trebui să fie existenţa tuturor. Devia de la ele întâmplător, câteodată, prin vreo sărbătoare şi se bucura de fiecare dată când soarta lua în joc neprevăzutul iar finalul, îndepărtat, foarte îndepărtat, visul oricărui licean, era banchetul la minunatul Cazinou constănţean.

3

Aurel – Avram Stănescu El şi colegii au fost nevoiţi să depăşească şocul învăţământului de până atunci care începuse să se modernizeze, nu se mai obişnuiau şcolile separate strict în fete şi băieţi, erau mixte. Şcolile cu tradiţie numărul 1 de băieţi, Mircea cel Bătrân, şi numărul 2 de fete, Mihai Eminescu, se vor multiplica continuu iar vocabularul, regulile ortografice se vor modifica şi ele permanent.

Sovieticii cedaseră cu câţiva ani înainte clădirea, în care îşi stabiliseră vremelnic comandamentul vreme de 15 ani de ocupaţie, timp în care s-a desfăşurat activitatea şcolară în sediul de pe strada Traian.

Până nu demult fusese obligatoriu învăţământul de patru clase, însă ei trebuiau să facă opt. Manualele s-au dat gratuit începând cu generaţia lor şi numai caietele şi rechizitele le mai cumpărau.

Stani începea liceul şi bănuia că va trăi în continuare ani plini de incertitudini, căutări dar şi de clipe minunate sub îndrumarea profesorilor. Era nerăbdător şi mai ales confuz de multe taine ale vieţii, însă socotea că - dacă intra în liceu - trebuia neapărat să le descopere!

Aşa gândea şi aşa era normal, deşi se ştie că viaţa e singura şcoală ghidată pe matrice care decide cum să evolueze un om iar restul sunt completări anexe.

Trebuia numai să aibă răbdare, emoţiile pe care le aduce orice schimbare îl copleşeau, cu toate că, propriu-zis, a înlocuit doar profesorii pe care i-a avut până atunci, cu alţii. Şcoala şi matricola nu le-a schimbat doar numărul şi faptul incontestabil că a crescut. În vară a dat primele două examene din viaţă, de absolvire a 8 clase şi de intrare în liceu, de care a trecut, spre mândria părinţilor. Presiunea lor asupra băiatului s-a diminuat şi a fost lăsat mai în voia domnului.

Din păcate tatăl său s-a îmbolnăvit. Au crezut toţi că are cancer, însă, a fost greşit verdictul dat de doctori. Acum un ulcer şi-o melenă păcătoasă îl necăjeau continuu, dar oricum familia era fericită că trăia. În această vacanţă a contribuit zilnic la traiul familiei cu primii bani câştigaţi de el.

Sora lui se ,,împrumuta,, de câte ori avea nevoie de la el şi era tare mândru când se milogea să-i dea bani din sertarul lui şi îi făcea mofturi. O bună perioadă din acea vară îşi strângea cu grijă averea în bancnote de 10 lei, noi, plăcut fâşâitoare cu seriile notate conştiincios însă şi acele timpuri au trecut. Le privea acum cu superioritate şi nu-i mai păsa de bani, doar porecla în casă, dată de soră-sa, Hagi Tudose i-a rămas. Întâmplările din acea vară făceau diferenţa dintre el şi restul copiilor; îi intrase în cap că poate munci ca alţii de aceeaşi vârstă şi un soi de siguranţă, detaşare şi nepăsare pusese stăpânire pe el.

Avea aceeaşi uniformă de elev, lustruită, din clasele inferioare, spălată, călcată şi cârpită de nenumărate ori iar chipiul îl purta cu mândrie. Îşi ţinea cozorocul pe frunte ca ofiţerii nemţi, să nu observe nimeni unde priveşte şi să nu-i intre soarele în ochi.

4

Un liceu la malul mării Toţi purtau matricola pe mâneca stângă a costumului bleumarin, cu număr personalizat pentru identificare. În caz că făceau vreo năzbâtie, imediat erau reperaţi după ea, dar nu îl deranja ca pe alţi colegi.

Costumul nu era chiar atât de ieftin, ţinea cam doi ani. Toată ziua maică-sa îl cârpea în coate sau pe unde se rupea, de obicei pantalonul ceda în genunchi. De multe ori îi rămâneau pantalonii scurţi, deşi nu îşi permiteau să cumpere alţii. De asemenea nu trebuia să-şi uite şapca acasă. Niciodată nu i s-ar fi îngăduit pătrunderea în şcoală fără chipiu.

Fetele îşi ţineau matricola cusută deasupra pieptului la rochiţele albăstrii.

Matricola era un articol vestimentar indispensabil şi obligatoriu fiecărui elev.

Conducerea şcolii urmărea cu scrupulozitate în zilnic dacă nu şi l-au desprins cumva de la uniformă şi era cusut nu prins cu ace de siguranţă; nu li se permitea intrarea în şcoală cu nici un chip fără matricolă.

Liceul mărginea într-o parte marea şi străzile, iar în cealaltă parcul cu numeroşi castani bătrâni şi teatrul, în faţa căruia se găsea un bazin dreptunghiular din beton, având plasată în mijloc o fântâna ţâşnitoare şi susurătoare care stropea nemiloasă un grup statuar din bronz. De obicei oglinda liniştită a apei din bazin nu era tulburată de nicio tresărire, aruncând străluciri adânci învăluite în misterele rezolvate din viaţa elevilor. Cunoştea fântâna atât de bine! Pan imperturbabil cânta melodii neauzite, în vreme ce silfidele extaziate îi mângâiau copitele, cu toţi nepăsători la agitaţia din jur.

Semizeul din bronz şi acum face în ciudă trecătorilor, cântându-le din nai frumoaselor despuiate şi tratând cu indiferenţă capriciile anotimpurilor.

Cealaltă latură a Teatrului era în stăpânirea unor decoruri uriaşe din placaje, a naturii dezordonate din parc, castani, iarbă, molizi şi un autobuz în agonie, de fapt casare se numeşte în mod oficial, care îşi îndeplinea ultima misiune nobilă, adică ascundea elevii să fumeze în voie!

Intrarea pentru elevi se făcea prin curtea de sport mărginită cu teatrul.

Acum însă a terminat jocurile copilăreşti, deşi adesea, tentat de minge, se prindea în vârtejul amintirilor cu zbenguielile de rigoare. Singura deosebire era faptul că acum era licean şi ştia din povestirile celor mari că va avea dascăli minunaţi şi renumiţi în oraşul lor.

Neli, prietenul lui mult mai mare, îi împuiase capul cu profesorul de franceză din liceu care avea o metodă de predare ultramodernă, însă de neconceput pentru el.

Sălceanu nu îşi obliga elevii să înveţe, oricum îi trecea pe toţi… la teză puteau scoate cărţile pe bancă şi de aceea învăţau franceza de plăcere sau de ruşine. Traducător din lirica franceză, era de asemenea iubit ca dramaturg, scriind piese de teatru care se jucau cu succes în turneele din ţară sau străinătate. Îşi imagina că toţi profesorii din liceu sunt aidoma cu acest minunat dascăl. Aşa şi erau majoritatea, dedicaţi; îşi transmiteau admiraţia faţă de materia predată, elevilor.

Simţea de multe ori, nerăbdarea celui de la catedră, emoţia chiar, pasiunea de a-şi expune lecţia şi reflex intra în acel ritm înalt al cunoaşterii, încât n-avea nevoie de prea multe lămuriri. Înţelegea dinainte ce doreau să transmită elevilor, ghicea

5

Aurel – Avram Stănescu cuvintele, frazele, întrebările misterioase ce se iveau şi adesea explicaţiile cele mai complicate păreau la îndemâna oricui. În prima zi de liceu a avut parte de acelaşi început plin de emoţii trecătoare şi cutezanţa celorlalţi colegi fusese reprimată brusc de siguranţa profesorilor.

Doamna dirigintă Ghiurcă l-a aşezat cu Magi în banca treia, rândul de la geam, deci mai crescuse niţel şi nu trebuia să fie pus chiar în prima bancă, cum era obişnuit până atunci.

Pe Magi fiind miop, deşi cel mai înalt din clasă, l-a instalat coleg cu el, iar el stătea la margine, acolo unde se simţea în largul său.

Când începeau profesorii să strige catalogul, primul era Kemi şi se amuza de situaţie: - Eşti turc? Îl întrebau unii profesori curioşi de numele alambicat Keamuran, totuşi crezând că pot prevedea răspunsul care spre surprinderea lor venea invariabil.

- Nu… sunt tătar ! îi contrazicea colegul lui cu demnitate. Încă din primele ore s-a văzut ce le poate pielea, însă cele mai grele materii pentru el rămâneau limbile străine, rusa şi franceza, restul fiind mai plăcute sau mai plictisitoare, dar fără să-i ridice mari probleme.

Probabil creierul în general este conceput pentru diferite discipline şi activităţi pe care le realizează cu plăcere… iar nesuferitele rămân pe ultimul plan. Oamenii au anumite preferinţe, fac motivat unele lucruri iar pe celelalte le evită pe cât posibil.

La chimie trebuia să înveţe multe substanţe, tabelul lui Mendeleev îl ştia din ciclul primar însă nu îi plăcea materia şi considera că trebuie să tocească prea mult. De aceea studia în salturi, fără tragere de inimă, în schimb se concentra la orele de laborator unde făceau experienţe cu balanţa analitică, mojarul, baloanele şi eprubetele, paharele Berzelius, creuzetele dar şi cu unele substanţe pe care le mânuia cu scrupulozitate şi atenţie. Privea adesea, curios şi admirativ, cum se aprindea instantaneu fosforul alb în contact cu aerul. Îşi închipuia cum se pot fabrica bombele cu napalm, dar şi chinurile fiinţelor la atingerea întâmplătoare de această substanţă.

Fusese obişnuit de la Cercul de foto să cântărească cu balanţa analitică unde manevra tot felul de prafuri, revelatori şi fixatori pe care le dizolva în cantităţi precise de apă când developa fotografiile.

Când se aduceau la începutul anului manualele de istorie şi geografie, le citea imediat curios, aşa că în timpul anului nu mai era atent la predare.

Domnul Bitoleanu le povestea şi lor li se desfăşura în faţă frumoasa istorie a antichităţii cu eroi care nu mor niciodată sau mor vitejeşte, ca să învie pe alte tărâmuri; cu luptele pentru Athena, Sparta, Troia, Cartagina, Alexandria sau Roma, cu regi, dictatori, democraţie, cu cetăţeni vestiţi şi soldaţi îndrăzneţi. Profesorul se entuziasma de trecutul glorios al cetăţilor iar zeii cu ale lor ,,Legende din Olimp,, coborau în faţa elevilor, uimiţi de puterea de seducţie a profesorului de a-şi expune obiectul de studiu favorit. Istoria este diferită de legende, însă profesorul avea harul de a le amesteca, astfel încât nu realizau când termina ora şi plecau acasă cu lecţia învăţată.

6

Un liceu la malul mării La geografie, pe un caiet special copia graniţele unei ţări, linie-punct. Îi colora pe cât se pricepea mai frumos formele de relief folosind o bucăţică de vată: cu maro munţii; dealurile sau podişurile estompate în cărămiziu sau galben; cu albastru apele, lacurile, mările sau oceanele mărginaşe; câmpiile cu verde şi studia cu ce se ocupau oamenii din ţara respectivă, bogăţiile naturale, lucruri care îl pasionau.

Urmărea lecţia după Atlas care avea un format uriaş comparativ cu celelalte cărţi. În zilele când avea geografia trebuia să vină cu el, pe lângă servietă şi îl ţinea pe bancă la toate orele din ziua respectivă.

Avându-l în faţă permanent deschis, se juca cu colegul de bancă în timpul celorlalte ore. Pe el căutau cele mai mici insuliţe, munţi, gropi marine etc. şi îi cerea celuilalt să le găsească. De aceea banca lor era cea mai liniştită. Încercau să identifice locul şi nu le ardea de altceva până nu descopereau ce trebuia, altfel încasau un minus cât roata carului pe care-l considerau mai important ca orice notă iar dacă-l găseau… apreciau c-au obţinut o mare victorie şi luau totul de la capăt! Până şi în recreaţii erau ocupaţi ! Şi la celelalte materii învăţa inconstant şi mai ales după chef. Dacă lua o notă bună nu mai studia atât de iscoditor materia respectivă şi se mulţumea cu orice fel de aprecieri. Este drept, avea notificări de-a valma, însă nu îi era frică decât la limbile străine, dar fără teamă de corijenţe.

Limba franceză şi rusa le făceau cu domnul Mugioiu şi Moroianu, care văzând limitele lui fără să-şi bată capul, îl catalogau întotdeauna cu o notă de trecere. Era cuminte, aşa că nu avea probleme. Întotdeauna a stat în banca lui, a treia!

La rusă domnul profesor Moroianu cu ochii mici, albaştrii, şireţi câteodată avea obiceiul să-i pună să scrie lecţia de mai multe ori când nu ştiau ceva sau, dacă făceau vreo năzdrăvănie. Le punea o întrebare şi cum de obicei nu cunoşteau răspunsul, aplica tratamentul. El, se pregătise cu multe indigouri şi copia de mai puţine ori lecţiile însă era foarte vigilent, mai ales la lecţiile mai lungi să nu cadă în păcat. Ar fi trebuit să scrie mult şi dacă n-o făcea, în acel trimestru mai mult ca sigur îl păştea corijenţa şi nu-i convenea, aşa că mereu umbla pătat de indigouri pe mâini.

Domnul Moroianu, când intra în clasă, arunca în aşa fel catalogul pe catedră, ca la baschet. Acesta se deschidea la întâmplare şi astfel alegea elevul care să răspundă. De obicei cel din mijlocul paginii, în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru Stani. În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată, plasamentul fusese calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor, fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos.

Odată, dintr-o oră mai erau două minute şi Stelică, un coleg îşi spune uşurat: - Ufff… am scăpat şi ora asta!

Eliberat de stresul care îl simţea de fiecare dată la această materie îşi dădu drumul la o ghiduşie răspunzând impertinent. Magi, prevăzând ce se poate întâmpla, îi şopteşte lui Stani: - Fii atent.. Stelică o ia pe coajă!

7

Aurel – Avram Stănescu Şi îi arătă ceasul bătând uşor în geam. Nu a terminat bine că profesorul l-a ridicat în picioare pe Stelică… mai avea un singur minut şi ar fi scăpat!

Profesorul l-a pus să copieze lecţia lungă, ce urma în manual, de 25 de ori! Totuşi era un record neobişnuit iar dacă n-o făcea, ar fi fost în acel trimestru mai mult ca sigur corigent şi a trebuit să se conformeze.

Stani nu ştia cum se simţeau ceilalţi colegi însă această materie i-a scos peri albi şi abia în ultimul an a simţit o oarecare destindere din partea profesorului care nu le-a mai dat să copieze lecţiile. Era simpatic, glumeţ dar abia aştepta să-i încondeieze.

La franceză, în schimb, domnul Mugioiu nu avea treabă cu el ci cu Magi; vorbeau… ’’lingurision, furculision, cutision’’ şi nu simţea când ora a trecut!

La Limba şi literatura română rămânea uimit de cum poate să răspundă colegul lui atât de frumos. Se concentra, plescăia din gură şi începea să vorbească… avea siguranţa că acestor oameni le place să se asculte singuri. Magi se oprea din avânt doar să-şi mai tragă sufletul şi să mai plescăie!

Pe marii poeţi i-a îndrăgit imediat… a citit undeva că şi poeţii sunt buni la calcule aşa că a decis: - Aşa este! Doar şi mie îmi place matematica!

Stani făcea poeziile pe bandă, dar fără să ştie nimeni din clasă. Nu avea cum să se compare cu Doina, s-ar fi făcut de râs, şi îi bănuia pe toţi colegii că scriu poezii.

Aveau unii colegi o atât de mare uşurinţă în exprimare şi criticile literare le compuneau atât de frumos şi precis, încât avea impresia că sunt ale lor şi poate chiar erau. În acest an l-a redescoperit pe Eminescu, nu avea nevoie de nicio analiză literară, de niciun comentariu, de nicio critică. Era suficient să îl recite în gând şi îl simţea, orice ar fi făcut pentru studiu era de prisos.

De fapt la toţi clasicii admira măiestria versului, iar când formaţia Mondial a lansat, după poeziile lor, celebrele cântece, i-a îndrăgit şi mai mult.

Muzica cu anumite instrumente, tonalităţi şi melodii îl îndemna la reverii şi îşi închipuia că va ajunge poet. Erau zile când putea merge la şcoală fără obligatoria cravată închisă la culoare. Nu toţi profesorii ţineau la acest protocol. În cinstea rapsozilor purta cu mândrie în locul cravatei fularul înnodat frumos la gât.

Mereu şi-a îmbrăcat fularul aşa, chiar dacă nu îl proteja atât de bine şi nu îşi dădea seama de ce!

Acum refăcea în minte legăturile de mult uitate! În schimb la doamna Luscalov, fizica o lega intrinsec de matematică, admira cât de bine se potriveau între ele formulele şi parcă profesoara nu îl lăsa să ajungă acasă cu lecţia nouă neştiută. Era de asemeni printre materiile considerate de el uşoare.

Sau bunul, calmul şi înţeleptul profesor Lazarovici, care fără să le pretindă prea mult elevilor, îi învăţa precepte, proverbe, cugetări latine simple, dar atât de adevărate şi vrednic de urmat. Stani şi colegii le memorau imediat iar pe unele le mai ştie şi astăzi.

Colega lui, Gabriela, care beneficia de ajutorul tatălui, pasionat de latină, trebuia să înveţe obligatoriu această disciplină. Ca la orice materie impusă, ea nu îşi 8

Un liceu la malul mării manifesta o atracţie deosebită, însă vrând, nevrând a devenit bună mulţumită unei întâmplări. Gabi, bineînţeles de câte ori avea posibilitatea să scape cu lecţiile neînvăţate, nu ezita şi nici măcar nu le mai citea acasă şi, cum ulciorul nu merge prea des la apă fără să se spargă, într-o zi, întâmplător, i-a fost sortit de ghinion să o asculte chiar pe ea. Când s-a auzit strigată la tablă, toate culorile spectrului solar, verde, alb, roşu, galben şi chiar albastru i-au năvălit pe obraz iar profesorul speriat de cameleonul trezit brusc la viaţă, din faţa lui, crezând că i s-a făcut rău, a înţeles-o şi n-a mai ascultat-o.

Pentru ea a fost învăţătură de minte şi aşa a devenit model, adică învăţa toate lecţiile, chestie de opţiune! În timp ce întâmplarea i-a declanşat Găbiţei dragostea specială pentru latină, băieţilor ca Stani, în amestecata lor psihologie le provoca numai bucurie când scăpau neascultaţi chiar şi cu nota nepusă la ora de latină. Îşi amânau numai verdictul! În clasa 9-a a venit la muzică un alt profesor; l-a chemat să cânte la clarinet într-o trupă. Îi plăcea acest instrument cum suna, avea degetele subţiri adecvate şi Kemy îl îndemna mereu să meargă la orchestră. Dar mamă-sa nici nu a vrut s-audă: - Tu costelivule, cu plămânii tăi imediat te poţi îmbolnăvi! Şi astfel a pierdut ultima şansă să devină un posibil viitor mare solist în muzica de cameră! Gloria îl ocolea dar nu-i păsa… din clasa X-a va scăpa de muzică şi desen artistic! Era mulţumit şi aşa nu avea niciun talent.

Mergeau cu profesorul la teatrul din parc. În sala de spectacol le preda orele de cultură muzicală… teoria era interesantă, viaţa muzicienilor antrenantă însă, când se trecea la practică sau mai bine zis de partituri, adică muzică, pe el îl apuca fie joaca, fie somnul!

Astfel s-a încheiat cultura şi scurta lui carieră muzicală!

Dar lui Stani îi plăceau calculele, aici era domeniul lui, de data asta Magi ocupa locul doi. Pentru el matematica însemna o mare necunoscută… copia după Stani tot! În prima oră a intrat în clasă un tip îmbrăcat în costum, puternic, masiv, greoi cu faţa blândă şi s-a prezentat: - Sunt profesorul Ion Vodă şi vom parcurge împreună matematicile în cei patru ani de liceu.

Când începea să scrie pe tablă problemele sau exerciţiile, creta parcă zburda în mâna lui şi încheia invariabil cu prescurtarea din final.. cctdd. sau ccadd. şi punea un punct apăsat pe tablă după care calm, aşeza creta jos.

La începutul trimestrului aveau o problemă de logică şi nu înţelegea cum se complică toţi, cu profesorul în frunte, să descifreze soluţia printr-o cale întortocheată.

Se ridică în picioare şi îşi expune ideea… atât de simplă îi părea, însă nu vorbea pe înţelesul tuturor. Profesorul îl contrazice: - Nu e bine…!

Iese la tablă hotărât să facă schema cum judecă el, profesorul susţinea mai departe ideea lui, toată clasa îi ţinea isonul. Citea în ochii colegilor... parcă îi reproşau că pierde din timpul lor. Trece la loc şovăind totuşi nelămurit… vrea să se întoarcă să îşi susţină iar cauza, însă renunţă şi îşi zice: 9

Aurel – Avram Stănescu -Probabil Vodă are întotdeauna dreptate! Şi astăzi când a uitat problema este sigur că nu s-a înşelat. Profesorul s-a uitat curios după el să ţină minte unde se aşează1*, când vede că e atât de nehotărât… parcă s-ar fi întors iar la tablă să îl contrazică.

Domnul Vodă, iniţial, nu ştia cum să deosebească elevii şi se orienta după notele de la celelalte materii. El se găsea pe acolo… pe undeva!

Când intra în clasă o linişte agreabilă se aşternea printre elevi… aşteptau curioşi să înceapă lecţia. Probabil acesta era secretul lui pe care nu l-a înţeles niciodată!

Pentru teză îi anunţă că le va da un subiect la algebră şi unul la geometrie. Dacă fac subiectul la algebră, au asigurată nota 7. La geometrie nu se punea problema!

Profesorul era aproape sigur că n-o vor rezolva, aşa că le va adăuga un punct sau rareori două pentru cât făceau din ea… astfel niciodată nu s-a pus problema vreunui corigent la domnul Vodă. În sfârşit, a venit teza cu emoţiile ei ascunse. Stani se duse la catedră şi îşi predă lucrarea cu 10 minute mai devreme.

La algebră, după ce a copiat exerciţiul de pe tablă în caiet, începu să îl rezolve.

Era complicat, dar îi plăcea. Aşa că îl termină repede. Avea însă un rezultat tare ciudat, o fracţie destul de lungă. La algebră, de obicei rezultatul este simplu. Îl mai verifică încă o dată însă nu observă nici o greşeală şi îşi spune: „Ciudat… probabil aşa l-a făcut domnul Vodă să ne verifice cum gândim şi dacă avem curajul să scriem asemenea rezultat!”

Trece la subiectul de geometrie unde le-a dat o problemă frumoasă. Nu îi vede rezolvarea totuşi, deşi intuieşte că se apropie de final. Când păţeşte aşa îl trec transpiraţiile, nervos o judecă de la început.

Se grăbeşte, fiindcă îi este teamă că se termina ora şi nu putea vorbi cu Magi, posesorul unui ceas de mână, în timpul lucrării. Oricum avea impresia că ora era pe terminate. Deodată, în acea clipă de concentrare maximă vede limpede soluţia printre figurile geometrice. O idee l-a salvat ca întotdeauna: drepte, linii, paralele şi perpendiculare, unghiuri şi triunghiuri, asemănări, legi, axiome şi teoreme, congruenţă, constante şi circumscrieri, limite inferioare şi superioare, Euclid, Pitagora toate s-au rostogolit pentru clarificarea problemei.

O trece pe curat şi nu mai are niciun rost să stea în clasă. Hotărât îşi predă teza deşi nimeni nu a ieşit afară. Se uită nedumerit la colegi şi se îndreaptă spre uşă.

Câţiva se ridică după el şi depun lucrările. Înseamnă, nu aveau curaj să iasă afară, aşa gândea!

- Ce ai făcut la geometrie? Îl întrebă curios un coleg, poreclit Buzoi.

-Bine, era o problemă frumoasă, am găsit soluţia! îi răspunde.

-Fugi de aici, era nerezolvabilă! spune colegul, încredinţat că Stani s-a încurcat la dezlegarea subiectului.

1

* o metodă de-a a reţine elevii în clasă, uzitată des de profesori

10

Un liceu la malul mării -Uite cum puteam face! Şi începe să explice amănunţit cum a găsit răspunsul, însă la algebră avea un rezultat lung iar colegul unul normal - nu îşi explica unde este hiba.

- Abia aştept să vină tezele corectate! a mărturisit.

Când domnul profesor Vodă a adus tezele l-a chemat în faţă.

-Laur vino, te rog, la tablă să le spui colegilor cum ai rezolvat problema la geometrie!

Domnul Vodă îi dă caietul de teză să se uite peste el şi se aşază pe scaunul de la catedră. Trebuia să-şi consulte notiţele, fiindcă geometria are poezia ei şi deseori nu mai ştii ce inspiraţie ai avut în acele clipe. Întotdeauna dintr-o infinitate de soluţii trebuie să o alegi pe cea mai rapidă, cea mai frumoasă şi simplă dar exactă.

După ce profesorul a ascultat expunerea îi comunică justificarea notaţiei lui.

- La algebră ai copiat greşit exerciţiul de pe tablă. La un moment dat în loc de plus, tu ai pus minus între fracţii, dar este foarte bine rezolvat. Îţi scad un punct pentru neatenţie!

Adevărul este că bătea soarele pe tablă şi aşa a văzut însă nu mai conta, să iei 9 la Vodă era o performanţă.

Ce a rămas în memoria lui din acele timpuri: fotografia bust a unui băieţel cu ochi mari plini de speranţe şi imaginea unui profesor puternic însă obosit care se transfigura la atingerea unei crete şi încheia victorios orice demonstraţie cu celebrele prescurtări, punând punctul terminal, puternic, apăsat pe tablă.

Fiecare materie are poezia ei şi fiecare dintre elevi se simţea atras inexplorabil de una!

Din ziua aceea a început… domnul Vodă nu mai avea treabă cu restul clasei, pentru profesor există doar Ionică şi Stani… îşi desfăşura lecţiile de preferinţă cu ei.

Stani impulsionat, a început să lucreze din Gazeta matematică.

După teza din trimestrul doi, profesorul a fost şi mai încântat de el… le oferea în teze probleme dificile de geometrie care îi încurcă pe ceilalţi dar nu şi pe el. Discuta acum în clasă numai cu cei doi, restul clasei era martorul mut care asista la dialogul dintre ei, înţelegeau sau nu, era treaba lor!

El nu se băga la limba română, matematica era pasiunea lui!

Dacă ar fi fost după profesor n-ar mai fi trebuit să se obosească, ar fi pus nişte note colegilor şi astfel le încheia situaţia.

Ionică era calm, ordonat, spre deosebire de Stani dezordonat, de multe ori neatent, cu mintea zburând după fantasme. Când primeau problema, Ionică începea să o disece scriind rânduit fiecare fază; Stani însă o citea şi vedea imediat rezolvarea ei rapidă prin fel şi fel de legături şi combinaţii, ce îi treceau prin creier… rezultatul era întotdeauna acelaşi!

Profesorul încântat se hotărî ca pe cei mai buni elevi din şcoală la matematică să îi strângă într-o singură clasă. Simţea că a obosit şi de aceea îi vroia grămadă. Când venea în clasă se aşeza pe scaunul de la catedră şi cu ei doi preda lecţiile.

Stani era foarte mulţumit de această metodă. Nu mai trebuia să-şi scrie temele acasă… băncii a treia de la fereastră nu le mai verifica domnul Vodă caietele!

11

Aurel – Avram Stănescu Le spunea că Ionică se va ocupa cu teoria matematicii iar Stani cu practica. Nu înţelegea de ce un om puternic ca el se poate îmbolnăvi şi îmbătrâni, era tânăr şi nu bănuia cât poate suferi o fiinţă.

El locuia la două colţuri distanţă de casa domnului Vodă, deci nu departe. Îl vede într-o zi jucându-se pe stradă. Mirat profesorul îl întrebă: - Ce este cu tine pe aici?

- Stau pe Daciei ! îi răspunde Stani.

Faţa lui blândă s-a luminat.

- Ia uite, un băiat de pe străzile noastre se va ridica la matematică, trebuie să am grijă de el!

Dar în ultimele săptămâni ale trimestrului trei profesorul Ion Vodă a încetat să mai vină la şcoală.

Spre sfârşitul anului şcolar a intrat în viaţa lui Tamba. Era duminică dimineaţa şi lenevea în pijama. A auzit glasul mamei şi al unei femei însă n-a dat importanţă şi a citit în continuare romanul care i se părea mai captivant decât probabila vecină. Ele continuau să discute vesele când deodată pătrunse mama lui în cameră cu un pisoiaş în braţe urmată de dirigintă, care-şi băgă capul pe uşă, curioasă de reacţia elevului: - Laur, ai musafiri! Pe doamna dirigintă şi acest pisoiaş minunat care insistă pe lângă mine să-l primeşti!

Tocmai erau în criză de mâţe, ultima dispăruse. Stani se ridică mirat şi după ce îşi salută profesoara îl ceru: - Dă-mi-l, te rog!

El alegea mâţele, era expertul casei!

Primi mâţul în braţe şi începu examinarea sexului. Animalul nu se sinchisi şi începu să toarcă. El se uita uimit la mâţul colorat multicolor, prototipul perfect al pisicii, exact cum îi plăcea; capul rotund, ochii mari şi verzi, avea impresia că era un mic tigrişor tărcat, care începu să sforăie puternic. Dacă pisoiul toarce la cineva în braţe înseamnă că simte protecţia prieteniei. Nu mai avea nicio replică : - Îl oprim! Îl va chema Tamba!

Decizia fusese luată şi botezat ad -hoc. Tocmai pe timpul acela rula la TV serialul preferat Tarzan şi printre personajele iubite de mulţi era maimuţica Tamba, însă motanul fiind fermecat n-a avut nicio reacţie de împotrivire sau obiecţie la auzul poreclei feminine şi a adoptat acest supranume imediat.

El va fi prietenul şi confidentul lui Stani. Nu trebuiau să-şi vorbească, doar îşi amestecau gândurile şi mai făcea o năzdrăvănie când vedea supărare pe chipul amicului său, astfel îi arăta loialitate fără interes.

Până când Stani a plecat în lume a avut multe păţanii şi aventuri la care erau amândoi părtaşi; Tamba avea o înţelepciune ieşită din comun, deşi nu a urmat şcoli înalte.

Diriginta trebuia să îşi supravegheze elevii, intra în atribuţiile de serviciu să vadă în ce condiţii învaţă şi a fost fericită când a observat încă o familie nezdruncinată de conflicte.

12

Un liceu la malul mării De multe ori îi cerea veşti despre Tamba cel vestit în mahala, fiindcă imediat i s-a dus faima.

Pentru profesoară constituia titlu de glorie atragerea cât mai multor elevi spre materia predată, chimia şi spera să îl îmbie cu ea mai ales că era încă nehotărât în opţiuni şi mereu îşi punea întrebarea: - Ce să aleg, să spunem matematica, un fel de bază iar disciplină complementară va fi fizica sau chimia? Am de ales între cele două însă mai e timp suficient!

Ca realist trebuia să decidă în final pentru bacalaureat dar mai ales pentru marele examen al vieţii… intrarea într-o facultate şi doamna dirigintă spera că îi va asculta sfatul şi va alege chimia.

La admiterea în învăţământul superior se desfăşurau adevărate bătălii, erau locuri puţine, candidaţii bine pregătiţi şi o selecţie riguroasă.

Diriginta o avea aliată pe sora lui care era hotărâtă să urmeze o carieră legată de chimie. Lui i se părea că pierde prea mult timp pentru această materie şi mereu îşi persifla sora când observa cât toceşte la chimie.

Stani studia broşura ,,Admiterea în învăţământul superior,, luată de soră şi în sfârşit şi-a găsit vocaţia… Se va face geolog!

Cum s-a format pământul, atmosfera, rocile, metalele, peşterile, ce mai… chestii interesante, şi îşi zice… Negreşit trebuie să descopăr tainele acestui pământ.

Examenul de admitere se ţinea la matematică şi la alegere fizică sau geografie. A fost impresionat de această disciplină, contează mult ca un profesor să ştie să-şi apropie elevii!

Acum, la sfârşitul anului Magi se hotărăşte, deşi ar fi trebuit să urmeze umanul, din cauza colegilor de clasă care sunt extraordinari va face realul împreună cu ei; pentru el ar fi fost mai simplu să urmeze umanul, însă nu se îndura să-i părăsească.

Toţi profesorii de ştiinţe exacte ştiau acest lucru şi îl protejau aşa cum şi pe Stani îl lăsau în pace la rusă şi franceză pentru care nu arăta o atracţie deosebită. În trimestrul III, după un extemporal la matematică, era pe holurile spaţioase înconjurat de colegi şi explica subiectele şi soluţiile cum ar fi putut fi rezolvate. La un moment dat execută doi paşi în spate concentrat pe problemă.

Fără să vrea, loveşte pe cineva care tocmai trecea pe acolo… era un profesor.

Lovitura recepţionată nu putea să fie atât de puternică, dar profesorul l-a luat la bătaie! Îi trage cinci palme, crezând probabil că s-a ciocnit intenţionat. Stani a rezistat şi nu a căzut pe jos însă era surprins… nimeni nu a dat în el niciodată!

Tatăl lor era destul de aspru cu el şi de o corectitudine dusă până la exces. Asta nu însemna că nu îi iubea. Când a fost mic de 3-4 ani l-a bătut de două ori cu cureaua, fiindcă se arunca între roţile maşinilor… numai aşa l-a dezvăţat de acest obicei. I-a fost suficient!

Era Şeful Serviciului Planificare pe regiunea Dobrogea, singurul şef din Sfatul popular regional, care refuza sistematic să se facă membru de partid, cu toate că Vâlcu, primul secretar îl curta. A preferat să iasă la pensie în 1968 pretextând o melenă nevindecată niciodată.

13

Aurel – Avram Stănescu Profesorul îl interogă pe Stani cum îl cheamă, în ce clasă era elev, îl ascultă atent şi plecă. Avea nişte ochi bulbucaţi şi era tânăr. Îl chema Angelescu.

Peste două ore au avut o lecţie comună cu alte clase de-a IX-a şi a X-a la fizică. O ţine bulbucatul în amfiteatru. Înainte de a începe expunerea a vrut să-l vadă… îl ridică în picioare şi Stani se uită cu duşmănie în ochii lui: - Te-ai săturat ? Mă mai loveşti ? Stai jos !

Stani se gândea revoltat.

- Tot el, nesimţitul, face pe năpăstuitul!

Angelescu ştia că şi-a făcut un duşman, însă nu-i păsa.

- Un elev! Se gândea dispreţuitor !

Ajuns acasă le-a povestit părinţilor, cu lacrimi în ochi ce a păţit. Nu voia să se mai întoarcă la şcoală. Nu i-a mai ars nici de învăţat în ziua respectivă! Nu putea să mai raţioneze.

- Dă-i naibii cu şcoala lor! Ura în acele momente liceul.

- Mai bine mă duc la muncă cum a făcut Şmil dar trebuie să mă răzbun pe profesor, ori îi trag şi eu cinci pumni ori aranjez cu băieţii din mahala şi într-o seară îl pândim unde trebuie, nu-l iert!

Tatăl încercă să îl calmeze şi hotărăşte să vină la şcoală. Era şi el indignat!

Dimineaţă la orele 8 au mers împreună la directorul Chiru. Pe drum îi previne: - Dacă nu-i dau cinci palme lui Angelescu, nu mă mai duc la şcoală!

Tatăl a râs: - Hai copile, fii serios!

- Nu mă interesează, eu tot îl bat pe Angelescu, îl urmăresc unde stă! Să dea în copiii lui, nu în mine!

Ajung împreună repede la şcoală şi el a rămas să-l aştepte pe hol pregătit! Totul se petrecea la etaj, nu departe de clasa lui. Orele în şcoală începuseră, holul era pustiu şi linişte. Tatăl se grăbea şi nu a dorit să intre în cabinetul directorului, aşa încât Laur a auzit toată discuţia. După prezentările protocolare tatăl lui încheie: - Este incalificabil gestul profesorului dumneavoastră! Să zicem că-i scăpa o palmă la nervi ca un reflex de apărare. A fost într-adevăr neaşteptată ciocnirea dintre ei, aş fi înţeles dar nu putea să fie atât de puternică încât să-l lovească de atâtea ori. Îmi vine uşor să-i fac un rău, nu-mi stă în caracter să umblu cu reclamaţii, dar struniţi-vă profesorii. Este vorba de prestigiul liceului. Nu cred că v-ar conveni să înceapă zvonurile că profesorii de la Mircea îi bat pe elevi!

I-a plăcut discursul tatălui şi nu l-a uitat multă vreme, - Nu ştiu ce s-a întâmplat, domnule Stani, negreşit trebuie să ţinem legătura!

I-a răspuns directorul prins în ofsaid în timp ce îşi conducea musafirul neobişnuit.

Deodată l-au zărit pe elev aşteptându-i curios. El auzise discuţia şi era înfuriat că nu îl scoate de la ore pe Angelescu să îl i-a în şuturi conform planurilor lui. Planurile de răzbunare erau multe dar esenţa era că profesorul nu avea voie să dea într-un om!

- Laur, de ce n-ai intrat la oră? îl întrebă tatăl.

- Nu intru până nu-i dau şi eu cinci palme lui Angelescu sau nu mai stau la Mircea, mai bine mă duc şi muncesc!

14

Un liceu la malul mării Îl apucă domnul Chiru de umeri împăciuitor: - Hai Laur, calmează-te şi intră la ore iar problema… las-o în seama mea şi a tatălui tău !

Directorul a bătut la uşa clasei şi i-a cerut scuze profesorului că l-a reţinut. Stani intră la oră iar directorul plecă cu tatăl său.

Tot o pistona pe maică-sa: - Ce i-a făcut directorul bulbucatului?! până la urmă mama îi mărturiseşte: - După ce a aflat în ziua aceea de reclamaţia verbală, probabil a contat şi funcţia tatei, s-a speriat. Şi-a rătăcit salariul pe care tocmai îl luase… nu mai ştia ce a făcut cu el, săracul! Îl compătimea sincer mama lui. S-a înfuriat: - Ce îl compătimeşti atât? Asta este pastilă să ne ameţească! Zise cu năduf.

- Copile… a pierdut salariul pe o lună! nu-ţi dai seama, are şi el greutăţi?

- Dă-l încolo, eu tot nu cred!

Nu i-a fost profesor în alţi ani, a evitat clasa lui. Se auzea că ar fi fost un profesor destul de bun dar Stani nu avea cum să-l înghită. Oricum a fost un director comunist şi pe vremea comuniştilor! Nu l-a convins nimeni de contrariu. Un bulbucat!

Iar fizica era de aici înainte pentru el o materie oarecare… de tocilari! Ştia că băieţii mai mari din mahala, pe care îi informase ce păţise ar fi tranşat imediat conflictul. Îl hârjoneau mereu: - Când ne distrăm puţin cu profesoraşul ăla al tău? Avem chef să îl încingem!

Dar nu merita să rişte deşi corecţia aplicată profesorului nu putea fi identificabilă sau poate tocmai de aceea se răzgândise. Angelescu când îl vedea de la distanţă, îşi punea capul în pământ preocupat brusc de starea asfaltului sau privea în altă direcţie iar Stani îl privea dispreţuitor! Nu s-a mai auzit să bată pe cineva.

Tatăl lui a fost cu această ocazie singura dată la liceul Mircea, în rest mama lui mergea anual la începutul fiecărui an, deşi diriginta organiza şedinţe lunare cu părinţii… nu avea de ce să piardă timpul.

Era un băiat cuminte care nu ridica probleme. În casă avea un rol bine stabilit şi înţelegea acest lucru. Stani era cu munca, căra lemnele în beci, făcea aşchiile, bătea covoarele şi preşurile, făcea cumpărăturile, ciugulea bineînţeles restul… apucături de târgoveţ iar soră-sa dădea ordine şi ştergea praful! Legătura şcolii cu familia se ţinea astfel prin intermediul mamei care ştia că se poate bizui pe el… nu ar fi minţit-o niciodată! În recreaţii adesea îşi însoţea colegii să fumeze. Lui îi plăcea mirosul tutunului neaprins dar mergea împreună şi era solidar cu ei indiferent la urmări. Ieşeau din curtea mare a şcolii, pe lângă teatru unde se afla parcul. Vedeai un autobuz casat, fără roţi, fără geamuri, fără motor, ruginit din care ieşea fum din oră în oră, iar Stani avea locul rezervat la volan şi îşi ducea amicii pe unde pofteau, chiar în tot universul!

Zece minute petrecute în acel loc valorau cât ore întregi de aşteptare! Ani de zile nu a lipsit din peisaj această imagine când sosea dimineaţa la şcoală… autobuzul lor drag.

Cum se încălzea afară şi cu toate că vântul continua să sufle cu înverşunare pe litoral, băieţii mergeau pe plajă cu profesorul Enacopol sau Cristian unde desfăşurau

15

Aurel – Avram Stănescu orele de sport. Ştiau cu precizie că pe nisip era mai greu de alergat, dar făceau condiţie fizică.

Zare, colegul lor era handbalist, juca extremă stânga într-o echipă şi se cunoştea că făcea sport de performanţă. Era cel mai rezistent din clasă, obţinea la viteză cei mai buni timpi şi erau împăcaţi cu gândul că este cel mai bun. De fapt Zare cu Tomiţă au făcut un cuplu inseparabil în liceu deşi erau diferiţi… unul agil avea corpul atletic pe când celălalt greoi, înalt însă, cel mai puternic din clasă.

La sfârşitul anului trebuiau să dea proba de rezistenţă. Zare a întrecut de la început cârdul de colegi şi a mărşăluit spre linia de sosire.

Stani alerga gâfâind din greu în mijlocul grupului de băieţi care se văitau că nu mai pot fugi. Unii vroiau chiar să renunţe la această probă, chit că le punea nota patru. Câţiva s-au oprit şi la rândul lui era gata, gata să capoteze însă s-a ambiţionat când a văzut linia de finish… mai erau numai 3-400 de metri până la capăt. Şi-a autoimpus să nu mai gâfâie aiurea, a mărit tempoul de fugă cum văzuse la alergătorul finlandez Vatainen.

A început să îşi depăşească colegii… profesorul îl urmărea uimit, cum pe rând îi ajunge şi lăsa în urmă pe băieţii înşiraţi de-a lungul drumului iar când a trecut linia de sosire avea resurse să continue, respira ritmic, ceea ce l-a făcut pe profesor să spună: - M-ai păcălit pe traseul stabilit, însă cum ai reuşit? Doar v-am supravegheat cu atenţie?

Asta fusese părerea profesorului, însă lui Stani îi era indiferent.

Atunci şi-a dat seama că viaţa era un simplu efort de voinţă şi nicio materie nu poate fi prea grea sau imposibilă.

Drumuri cotidiene În clasa X-a s-au perindat mai mulţi profesori de matematică, nu îi interesau soarta celor din clasă… erau elevii lui Vodă. Toţi gândeau la fel, situaţia era provizorie, profesorul Vodă trebuie să revină să-şi ia elevii înapoi. Însă nu a revenit niciodată!

Stani îi simţea lipsa, profesorii care tot îi ţineau locul, erau slabi faţă de Vodă. Era elevul lui, realiza că un profesor de calibrul şi calitatea lui nu îşi putea găsi înlocuitor iar el trăia din gloria trecutului… din clasa IX-a! Nu mai cumpăra Gazeta şi aşa nu îi plăcea să înveţe prea mult… nu era tocilar şi avea atâta treabă pe străzi! Îl distra un profesor care la teze sau extemporale împărţea rândurile … π.. π prim … k… k prim… π.. π prim şi se oprea nemulţumit că număra numai şase rânduri de elevi.

Acum nu mai pierdea timpul cu matematica, profesorii îl apreciau din punctul lor de vedere… era bunicel dar îşi pierdea acel zvâcnet ce îl lăsase pe Vodă uimit, când ieşea la tablă şi începea să rezolve ceva. În spatele lor stăteau Vasilică şi Kemi.

16

Un liceu la malul mării Primul locuia în Coiciu. După ore avea alt traseu iar cei trei ieşeau din parc, o luau pe strada Decebal unde locuia Kemi şi mergeau mai departe cu Magi încă două colţuri până în apropierea casei. Magi mai avea de străbătut încă patru colţuri până pe Sabinelor unde domicilia… acesta a fost traseul lor preferat timp de 4 ani.

Discutau pe drum diverse, nu avea importanţă decât că de multe ori îl mai conducea puţin pe Magi, antrenat de logoreea colegului şi îi venea greu să se despartă de el.

De multe ori mama lui Kemi si Cami, sora lui mai mare, le preparau şuberec şi atunci mânca pe săturate. Când ajungea acasă nu mai dorea nimic, ar fi mâncat numai şuberec în fiecare zi. Amândouă erau încântate că îi plăcea mâncarea lor tradiţională de fapt nu mâncare, ci un fel de aperitiv, dar pentru el erau felul 1, 2 sau 3.

Fizica din această perioadă a făcut-o cu Fudulu Caliopi, fosta lui dirigintă din clasa a VIII-a la care ţinea… şi ea îl simpatiza fiindu-i printre primii elevi din carieră.

I-a mai avut profesori de fizică şi pe Leonte care era un distrat. Avea cămăşile roase de ’’şoricei’’ la gât şi Iordache, profesori foarte buni însă nu îl mai pasiona materia. Schimburi de căldură, multă teorie, ciclul lui Carnot, motorul în nu ştiu câţi timpi, optică, reflexie, fizică cuantică, Einstein, probleme simple cu enunţuri lungi, prea puţine necunoscute, multă toceală şi doar îi plăcea pe vremuri atât de mult.

Când lua fizica în mâini îi apărea, în faţa ochilor, bulbucatul! Şi Angelescu a evitat să vină profesor la clasa lui… traseele lor nu se vor mai intersecta niciodată.

Colegele de clasă observau cu uimire că nu mai e băiatul micuţ, cât ele de anul trecut. Înălţimea lui Magi le deruta şi aveau impresia că a rămas pe loc. Fiana venea mereu pe lângă Stani, îşi măsura umerii comparativ şi constata uimită că ceva nu-i în regulă: - Nu se poate! zicea, dar realitatea o contrazicea, spre distracţia lui.

Mergea rar pe la reuniuni nu îl pasiona dansul, numai muzica şi mai ales finalul… cu cine pleca de-acolo!

La română a venit un profesor de la Inspectorat. Drăguţ, elegant, le explica doct lecţiile însă asta o considera treaba fetelor.

Să vadă nivelul elevilor profesorul le-a cerut într-o zi să facă o compunere ,,Cel mai important moment din viaţa mea,,.. Stani s-a încurcat în amănunte şi îi ieşise până la urmă o povestire încurcată.

Dar nu s-a putut abţine şi a răbufnit… când nu era nimeni pe culoar, în jurul Gazetei literare de perete, a pus o poezie semnată Ascet. A scris-o intenţionat cu cerneală roşie să îmbie colegii s-o citească.

El era atât de ascet încât plângea de dorul unei fete care-i plăcea.

Se pare că nu a fost pe gustul literaţilor, dar tot a rezistat o săptămână până a dispărut şi a fost înlocuită cu alta, însă nu îl interesa să placă… el emitea simboluri, ce ştiau ei?! Într-o zi, Mihaela a venit supărată la şcoală. Vasilică a observat şi i-a spus lui Stani care, fără vreo intenţie ascunsă, numai s-o înveselească, a compus imediat un acrostih… nu i-a plăcut Mihaelei, l-a luat prea în serios. S-a chinuit puţin la litera h

17

Aurel – Avram Stănescu dar pe ei băieţii i-a amuzat, mai ales că a potrivit rimele într-un mod iscusit. Părea o poezie scrisă iubitei.

A împăcat-o repede, justificându-se că nu a creat-o cu intenţia de a fi maliţios şi au mers la o florentină împreună cu Nae, colega ei de bancă… erau cei mai înfocaţi consumatori ai acestei prăjituri cu frişca şi crema mereu proaspete.

Era un ţâr ambiţios, nu la carte fiţi fără grijă, ci în discuţii contradictorii, şi ţinea cont de părerea lui pe care o considera primordială şi originală… până s-a înfuriat Tomiţă şi fiindcă nu îl putea bate i-a aruncat tenişii pe fereastră de la etaj, să scape de opiniile lui şi să-i dea de furcă cu altă preocupare!

Acum el avea de ales… urma ora de istorie cu doamna Martinov şi trebuia să coboare urgent să-i adune de pe jos.

Putea să-i găsească cineva care ar fi fost mulţumit de norocul ce a dat peste el. Fiind o aschimodie, nu putea fi supărat pe cel mai puternic din clasă, aşa că l-a iertat!

A vrut să iasă din clasă după ei dar a dat nas în nas cu profesoara… normal, nu îi putea spune adevărul, să umble cu pâra şi a bălmăjit-o: - Doamnă profesoară, mi-au alunecat tenişii din mâini în timp ce pluteam nevinovat prin sala de clasă, bine că nu am zburat cu totul, poate mă loveam! Înfuriată profesoara l-a dat afară însă el asta şi urmărea.

Dar urma o lecţie care-i plăcea şi după ce şi-a recuperat pierderea a apărut victorios în uşa clasei cu preţiosul trofeu şi în râsetele colegilor. Plictisită de insistenţele lui, Martinova l-a lăsat la oră.

Episod pe care nu-l mai ţinea minte bine şi Marian mereu îi amintea de el, probabil evenimentele neplăcute nu le cataloga în memorie când fusese atât de înspăimântat de eventuala pierdere a tenişilor.

Ar fi dus la excluderea de la materia cea mai iubită şi palpitantă din programa şcolară, sportul la care toţi aveau note mari.

Acolo îi plăcea… era întrecere pe faţă!

Diriginta, a ştiut să îşi atragă clasa cu materia sa! Jumătate din clasă, dacă nu mai mulţi, au dat examene în domeniu chimical, petrochimie, farmacie, medicină, chimie industrială etc. După spusele colegelor era profesorul care nu punea niciodată 10 dar lui Stani îi era indiferent ce note obţinea, însă ele se necăjeau de fiecare dată, mai ales că ţineau la această materie… erau ambiţioase şi toceau!

Fusese numit profesor emerit pe merit şi avea metoda perfectă de a preda, că pricepeai lecţia din clasă. Acasă trebuia s-o mai aprofundeze puţin, ceea ce Stani nu avea de gând. Era foarte ocupat cu poezia, însă dacă avea de rezolvat o problemă, cu toate că nu ştia teoria bine, lui îi plăcea şi o rezolva imediat. Astfel descoperise că poate învăţa teoria la chimie, rezolvând problemele fără să-şi bată capul prea mult în reţinerea substanţelor, compuşilor sau a legăturilor dintre ele… aşa era el, avea aversiune pentru tocit deşi ştia bine că la unele materii trebuia să înveţe vrând, nevrând.

Profesoara avea în jur de 30 de ani, statură mijlocie, de un calm interior ce emana şi se transmitea elevilor fără să-şi dea seama… ochii căprui, blânzi, părul ondulat îi

18

Un liceu la malul mării cădea în jurul feţei sporindu-i frumuseţea. Avea în colţul gurii o mică cicatrice ce le atribuia buzelor rotunde posibilitatea să spună: - Nimic nu este perfect !

Se strecura modestă pe holurile şcolii, cu catalogul sub braţ şi veşnicele pulovere maro-cenuşii fără matricolă, singurele lucruri care o deosebeau de eleve. Într-o zi agitată, tocmai scăpaseră de materiile grele care îşi închipuiau că le secătuiau toată vlaga, energia, tinereţea şi eliberaţi de coşmarul clipei simţeau cum îşi luau zborul liberi spre viaţă. Deseori legau prietenii în urma acestor dansuri preludiu din recreaţii.

Nu sunase sau nu se auzi soneria de sfârşitul pauzei… era zarvă mare în clasă, chiote, veselie imensă fiind ultima oră. Se zbenguiau printre bănci, pe culoare şi s-a lovit de cineva… o colegă, a presupus imediat simţind corpul moale. I s-a părut o adiere de vânt multicoloră mulându-se după trupul său, cu sânii opunând în continuare rezistenţă. Sigur că este colega mai scundă din primele bănci, profită de întâmplare… nici nu se mai uită în jos. Convins că-i ea, s-a mai ciocnit odată, de data asta încet, să îl perceapă ca o îmbrăţişare însă sânii apetisanţi tot încercau să treacă ambiţioşi prin el. Avea trupul moale, încărcat cu promisiuni, era plină, fără să fie grasă, a simţit-o parcă îl aştepta. Abia atunci s-a uitat mai bine şi s-a trezit cu diriginta în braţe, încredinţată că el se va retrage în ultima clipă. Şi-a cerut imediat iertare.

Ea a zâmbit misterios şi s-a îndreptat spre catedră.

S-a făcut linişte în clasă, agitaţia s-a potolit, toţi orientându-se imediat spre locurile lor.

Dragostea pentru profesori îmbracă cele mai diverse moduri, nefiind exclusă de multe ori nici atracţia creatoare de ambiţii.

De atunci nu a mai privit-o ca pe profesoara de chimie, a înţeles că femeia odată cu trecerea anilor, devine mai captivantă, mai frumoasă.

Ca să îl remarce, să vadă şi ea că îl duce capul, învăţă puţin. Pe trimestrul acela a obţinut media 9, însă chimia o considera pentru tocilari! Şi-a dat seama că nu este ştiinţă exactă, inaccesibilă pentru ei sau să le stea în cale… în schimb franceza şi rusa îi scoteau peri albi, deşi dacă îşi punea mintea…

Aşa era chimia! Se aşterneau formulele pe tablă, substanţele se legau între ele, elementele bivalente se combinau în timp, nimic neprevăzut şi toate se sfârşeau plauzibil, cu reacţii care scoteau un fum colorat şi un precipitat care ascundea ce se petrecea în realitate. Nu aveai voie să deviezi sensul unui electron sau ion, să amesteci o impuritate clasată că puteai provoca o reacţie în lanţ imprevizibilă, neplanificată şi cine ştie ce se putea întâmpla cu atomul care era atât de instabil!

Sosea în clasă, deseori, necăjită cu ochii roşii. Avea pregătită batista pe care o folosea, îşi făcea lecţia iar el cu o glumă încerca s-o înveselească. Ea surâdea şi preda mai departe. Ce necazuri avea nu a aflat niciodată… probabil îi făcea bine să evadeze în labirintul formulelor. La sfârşitul orei era femeia puternică pe care o ştia, diriginta!

A fost materia preferată a lui Victor, considerat pe drept chimistul clasei.

19

Aurel – Avram Stănescu În ultima perioadă, Stani s-a mutat în bancă cu Vasilică, iar Kemi cu Magi să nu strice tandemul. Diriginta nu le-a spus nimic… nu mai ţinea cont de toate amănuntele. Îşi descoperise talente ascunse de epigramist, dar ca în orice lucru în viaţă, exista concurenţa.

Vasilică îl admira pentru dibăcia cu care găsea rimele la epigrame. Nu ştia cât de bune erau însă într-o zi starea din recreaţie se prelungise nepermis în timpul orei şi a început să se dueleze în direct cu un adversar care îi dădea de furcă, pricinuindu-i dureri de cap.

După primele înţepături bănui unde vrea s-ajungă şi a conceput răspunsul înainte de a primi ceva. L-a arătat colegului iar când a venit riposta după ce a citit-o a zâmbit superior şi a expediat cele scrise rivalului.

Vasilică era încântat şi el mândru că a reuşit să prevadă răspunsul. Anticipând mai departe, i-a conceput o altă epigramă concurentului şi în momentul când a primit bileţelul fără să îl mai citească i-a trimis replica înapoi… a fost lovitura de graţie! Jubilau amândoi cu Vasilică, şi din acel moment nu au mai fost atacaţi! Se considera cel mai bun iar colegul de bancă se bucura… de imunitate!

Cei mai mari Au fost cei mai mari din liceu timp de doi ani, erau primii care trebuiau să termine 12 clase pentru a absolvi liceul. Se poate spune că a fost o generaţie de sacrificiu, dar toate pot fi considerate în decursul anilor! În mod normal vârsta de absolvire a unui liceu a fost împinsă la peste 18 ani; până atunci întâi se terminau 10 clase, pe urmă 11 iar cu noul regulament s-a stabilit la 12… vor exista şi 13 ani, în mod accidental şi la şcoli speciale de construcţii, contabilitate etc însă toţi considerau că cifra preferabilă 12 e mai mult decât suficientă. În clasa XI-a au avut un singur profesor de matematică care le explica formule şi calcule plictisitoare. Lecţiile i se păreau lungi aşa că nu avea rost să le înveţe!

Era adevărat se puteau deduce, însă prea multă teorie… nu îi mai plăcea şi nici măcar nu se uita pe cărţile de matematică.

Timpul adesea îi părea un moment static, alteori trecea cu viteza vântului şi el intra în vâltoare… era foarte ocupat să le facă gălăgie unor profesori, numai la franceză şi mai ales la rusă era un exemplu de cuminţenie… nu avea chef să copieze mereu lecţiile cu indigoul.

Profesorul de matematică îl aprecia: - Este bunicel! Avea impresia că ştie tot, chiar dacă nu prea învăţa.

La română le-a venit o profesoară tânără care abia absolvise facultatea la Timişoara sau Braşov… sigur că Magi era îndrăgostit de ea, însă nu se dădea de gol.

Lui îi plăcea corpul ei, era înaltă, îşi afişa trupul sculptural cu pulovere care îi urmăreau liniile şi din păcate nu avea cum să o privească altfel… decât cu jind. Când 20

Un liceu la malul mării începea să vorbească cu Magi, se transforma entuziasmată de erudiţia interlocutorului. Era mai mare plăcerea să îi asculţi, nu ştiai la care să te uiţi… el prefera să o privească visător pe ea.

Considera poezie tot ce avea ritm, metric, iamb, rimă, dactil însă a dat peste dadaişti care amestecau cuvintele la întâmplare şi a avut surpriza, în joaca lui să scoată lucruri incredibile cu sensuri nebănuite, având înţelesuri ascunse şi multiple, în acelaşi timp lăsându-i libertatea expresiei, versurile nefiind limitate de ritm şi rimă doar le potrivea puţin şi ieşeau gânduri, metafore de care se minuna.

Stelică părea că a luat-o razna, îşi descoperise vocaţia; cânta la chitară, doar la sport avea note de promovare. În trimestrul II a mers la fel de rău iar în următorul trebuia să se salveze. Probabil avea vreo drăguţă şi nu îi mai stătea capul la învăţătură, însă nu a aflat nimic… era convins că a prins gustul femeilor, observa că le face curte tuturor colegelor, poate pica ceva din cântecele sale!

Pe băieţi îi mutase diriginta pe rândul de la uşă. Stelică stătea în banca doua în faţa lui Stani, deşi era puţin mai scund. Avea posibilitatea astfel să îi sufle, în el avea încredere, fiindcă nu îi era teamă de profesori şi avea tehnica lui specială. Totdeauna i-a plăcut să sufle. Avea experienţă de când stătea în banca întâi în anii de gimnaziu.

Le-a mers la vreo două discipline şi a prins curaj.

La rusă a fost condamnat din start. Când răspundea Stelică îl provocau toţi colegii din clasă pe domnul Moroianu să le povestească câte ceva din veşnicele controverse ce le avea cu proful de franceză şi pe alte diverse teme. Vroiau să îl bine dispună şi să piardă timpul când răspundea Stelică, însă nu a avut trecere… nu ştia nimic, nu punea mâna pe carte deloc... cum să îl treacă profesorul?

Aveau teza la franceză, Stelică se tot foia şi vine profesorul Mugioiu să vadă ce se întâmplase; tăiase Dumnezeu ştie când şi cum, o fantă în bancă, acolo unde se pun penarele. Fiţuica era împăturită în formă de rolă. Înainte de teză, în recreaţie i-a arătat lui Stani sistemul care l-a admirat încântat. I-a confirmat că nu va avea treabă însă, probabil, de emoţii, Stelică nu găsea subiectul şi trebuia în cazul acesta să o ruleze… nerăbdător s-a dat de gol.

Profesorul i-a dat la o parte penarul şi surpriză, a văzut rola montată pe o sârmă!

O scoate afară din lăcaşul ei şi începe să o întindă.

Toata scena se petrecea în faţa lui Stani la nici măcar un metru; domnul Mugioiu era înalt, gras şi cu ochelari. Fiţuica era strânsă pe cilindru, lată de 10 cm şi lungă de vreo trei metri. Când o desfăşura s-a dezechilibrat de surpriză, nu se aşteptase să fie atât de lungă şi pur şi simplu i-au sărit ochelarii de pe nas. A rămas aşa, uimit cu fiţuica nesfârşită atârnând în mână nezicând nimic. Stani i-a cules ,,dioptriile,, de pe jos în timp ce râdea în hohote iar dascălul a exclamat surprins: - Trebuie să o pun la expoziţie… aşa fiţuică n-am mai văzut!

Stelică a vrut să recupereze măcar mijlocul cilindrului, dar profesorul l-a invitat afară din sală.

Deci avea două boabe, dacă mai pica la o materie însemna că a pierdut anul, însă dezastrul a continuat.

21

Aurel – Avram Stănescu La geografie aveau un profesor care proceda ciudat, preda toata materia şi-n ultimele ore îi scotea câte 10 elevi la marginea clasei şi le punea întrebări. Trebuiau să citească mai toată geografia, lui îi plăcea şi nu îl deranja acest stil însă Stelică nu învăţase şi nu ştia o iotă. Cu toate că a încercat, nu a putut face mare lucru, era prea mult de suflat şi profesorul l-a picat.

La anatomie nu învăţase nimic, nu ştia după cine se luase. Stani n-avea de gând să înveţe, avea note mari în primele trimestre putea să îi dea chiar şi zero tot îi ieşea media anuală de trecere.

Nu îl înţelegea de ce se zbătea, nu avea nicio şansă… în locul lui ar fi mers la plajă, însă el lupta consecvent în continuare… ce să obţină?

La română l-a pus profesoara să spună ceva despre Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte.

El era baza şi speranţa lui, dar Stelică nu citise nici minimum despre carte şi când a început să-i sufle, el repeta totul ca un papagal: - În această carte autorul narează despre călătoriile lui…

El reproducea cuvânt cu cuvânt ce auzea de la Stani şi au ajuns mai departe, - Într-o seară se opreşte la un bordei unde îl întâmpină două babe urâte, hâde, cu părul negru crescut alandala!

Stelică, devenise nerăbdător văzând că profesoara îl asculta binevoitoare şi îşi îndemna colegul în şoaptă: - Hai, hai… spune Stani! Şi el nu se abţinu după un moment de ezitare: - De îţi era frică să te culci noaptea cu ele în pat!

Stelică a repetat conştiincios ce auzise, clasa a rămas înmărmurită, nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot. Stani râdea pe sub bancă, profesoara s-a făcut roşie ca racul, s-a îndreptat nervoasă spre catedră şi a tras concluzia: - Patru !

Stelică şi-a dat seama ce a spus, s-a întors ameninţător spre Stani, însă el o zbughise… era de acum departe de el. A încercat să îl prindă, însă Stani păstra distanţa de siguranţă în veselia generală. Râdeau toţi colegii cu profesoara în frunte! Îşi revenise din şoc. A întâlnit-o după un timp, surprins că este tot în Constanţa. Tot aşa cu pulovăr pe trup, tot drăguţă, la un amic. Era însoţită de soţul ei, profesor de sport …. nici nu se putea altfel însă bărbaţii nu aveau timp să depene amintiri, sărbătoreau… o onomastică!

Din punctul lui de vedere, Fiana, cu trăsăturile ei perfecte de creolă, avea trei mari defecte! Era brunetă, premiantă şi îi plăcea literatura însă adevărat, era foarte modestă şi de aceea o prefera... lui, care de obicei vedea numai blonde în faţa ochilor.

Blonda lor profesoară de limbă română bănuia că se inspira de peste tot când îi vedea lucrările şi o taxa la note. Astfel erau veşnic amândouă în situaţii conflictuale, dar şi-a schimbat brusc părerea când a văzut în teză nişte citate ce nu existau în manuale şi la cei din jur, însă lui Stani i-a întărit ideea că Fiana n-avea ce face acasă şi tocea în loc să piardă timpul cu ei… băieţii!

22

Un liceu la malul mării Şi celelalte colege îşi puneau defectele în valoare. Una îl supăra când îşi fâţâia porumbeii care-şi luau zborul în faţa lor, alta că îşi alinia o mişcare perfectă ondulatorie a şoldurilor plinuţe când ieşea la tabla plină de învăţături, una că-şi trăgea în jos fustiţa prea scurtă şi avea discuţii interminabile cu unele profesoare pe această temă, alta socotea că rochiţa era prea lungă şi de aia îşi încingea mijlocelul de credea că l-a sugrumat, una îl deranja cu un neg ascuns şi câţiva pistrui extrem de bine aranjaţi, alta că era grăsuţă, dar numai bună de mozolit, una că era prea drăguţă şi avea nasul borcănat, iar alta că-l avea mic şi buzele prea roşii. Alta mai practică, a făcut rost de-un balon simplu, de culoare albă l-a umflat şi se jucau fericiţi amândoi, cu Stani până s-a supărat altă colegă, care-i observase ciucurul din vârf şi l-a spart iar el îşi zicea în gând: - Ia uită-te ale naibii, se fac că nu ştiu… că ne plac! În concluzie, erau o clasă unită în ghiduşii! În ultima săptămână de şcoală aveau anatomia. Această materie nu îl interesa pe Stani şi cu mai mulţi colegi a preferat să meargă pe plajă. Soarele strălucea puternic, cerul era minunat de albastru, unii admirau valurile, alţii trăgeau cu disperare din ţigări în aerul sărat şi curat al ţărmului Mării Negre. Au alergat de zăpăciţi pe plajă, au petrecut cu mai mult folos această oră decât să fi stat în clasă degeaba, să fi dormit sau zgâit la planşele colorate, cu schelete înfricoşătoare.

Oricând elevul de la Mircea era dispus şi mai ales tentat în timpul orelor când vremea prielnică îl îndemna să privească peisajul marin nesfârşit, zguduitor de monoton însă în permanentă frământare şi mai ales că rămăseseră numai câteva zile până la sfârşitul anului şcolar. Căldura începuse de mai bine de-o lună, deja plaja cu nisipul ei îmbietor avea numeroşi admiratori şi nu puteau face această escapadă fără să fie însoţiţi şi de câteva fete.

Iese scandal, lui îi era indiferent dacă îl lăsa corijent pe trimestrul III, oricum îi ieşea media generală de trecere, însă profesoara nervoasă i-a pârât dirigintei şi directorului. Au fost convocaţi părinţii lor într-o şedinţă comună şi urgentă unde numai Lungu a zbierat la ei: - Aţi chiulit în masă! Aţi ameninţat în acest fel bunul mers al instituţiei pe care o conduc.

A interpretat ca un politruc chiulul elevilor, a vârât şi partidul în această chestiune majoră… avea talent omul şi i-a ameninţat în continuare adresându-se părinţilor: - Dacă nu se tund chelii, le pun patru la purtare pe trimestrul trei asta însemnă repetenţie! Cu asta consider incidentul încheiat, de ei depinde dacă repetă clasa XI-a!

Directorul se gândea că unii dintre ei erau majori şi nu îi puteau obliga nici chiar părinţii, însă Stani nu era încă!

Toţi au preferat fără discuţie să meargă le frizer decât să iasă altfel de tărăboi… erau consideraţi aproape trădători de neam şi ţară! Şi când se gândea că numai ei băieţii fuseseră cu ideea, de aceea erau ţapii ispăşitori iar fetelor nevinovate le-a scăzut totuşi puţin nota la purtare, dar nu le-a coafat!

Când l-a văzut tatăl acasă îmbufnat, luminând sufrageria mai ceva ca un bec de 500 de waţi a întrebat nedumerit: 23

Aurel – Avram Stănescu - Ce s-a întâmplat cu Laur?

Mama i-a răspuns: - A chiulit de la anatomie şi a urlat directorul la noi. Dacă nu îl tundeam zero, îl lăsa repetent!

Tatăl s-a mâniat: - Uite ca să te înveţi minte să nu mai chiuleşti, dar mai ales că a pierdut mamă-ta timpul la şcoală şi a ţipat Lungu la ea, adaug la sancţiunea iniţială pedeapsa mea… nu vei avea voie să părăseşti curtea, casa în această vacanţă!

Ce a apreciat la tatăl său că s-a iritat… nu suporta să ţipe la mamă-sa nimeni însă nu i-a convenit hotărârea lui. El i-a interzis să vadă cel mai scump lucru, strada şi l-a încrâncenat atât de mult, că nici când a fost tatăl în spital nu a ieşit pe stradă. Citea toată ziua cărţi de la bibliotecă, unde avea voie să se ducă să-şi facă aprovizionarea.

Degeaba îi spunea mama lui să îi ceară iertare tatălui său, nu vroia să cedeze, nu se simţea vinovat după ce plătise. Până una alta mama sa, înfuriată de cerbicia lui, îl trimite la plajă… pentru sănătate. Avea ore precise când lipsea de acasă pe care le respecta cu sfinţenie. În această vacanţă Cehoslovacia este invadată de ruşi. Parcă mai ieri prin anii ‘60 sovieticii erau masaţi în parcul din centru, de lângă liceu, unde nu puteau localnicii pătrunde. Aveau magazine, alimentare, bomboane umplute cu ciocolată în hârtie roşie cu un puiuţ galben, erau stăpânii noştri! În această vacanţă reuşeşte soră-sa la Galaţi, la Facultatea de Chimie alimentară şi atunci soarta i se schimbă radical. Renunţă la visul Geologie, secţie care se făcea numai în Bucureşti şi trebuie să meargă la Galaţi… să fie amândoi fraţii împreună, astfel le venea părinţilor mai uşor să facă faţă cheltuielilor.

Se impunea să îşi aleagă o facultate la care să dea admiterea la fizica şi matematica care îi erau accesibile. Acolo la mecanică erau trei secţii; la Nave nici nu se putea gândi, vedea în faţa ochilor Titanicul luminat feeric cum se scufunda încet şi cum bezna îl cuprindea, în plus avea rău de mare şi a rămas Frigotehnia… suna oricum mai atrăgător decât TCM-ul.

Plana asupra lui Stani ameninţarea armatei în caz de nereuşită la facultate, ceea ce pentru el ar fi fost o catastrofă… nu suporta uniforma. Pe constănţeni îi luau la marină de obicei unde se făcea stagiul militar vreme de 2 ani, deci îl aştepta în caz de nereuşită o cătănie lungă.

Părul îi creştea repede, aşa că nu a fost prea multă vreme chilug. Vacanţa a lăsat în el urme adânci… era un tânăr care ştia mult, poate mai mult decât îşi închipuiau bătrânii.

A avut învăţători buni scriitorii, poeţii şi evenimentele care l-au învăţat ce aflase deseori din propria existenţă şi acum era rândul lui să ghicească că viaţa-i un joc urât, însă trebuia să-l joace !

24

Un liceu la malul mării

50% dintr-un examen Este bine stabilită o ordine firească în evenimentele la scară personală ce au avut loc… nu-şi mai aminteşte nopţile de studiu intens din acel an hotărâtor pentru Stani şi toţi colegii. Peste memorie s-a depus negura inexistenţei, încet s-au estompat până la dispariţie, a uitat cum era în acele timpuri, cald sau frig, cerul senin sau bătea vântul turbat, Marea Neagră era albastră sau verde în acele zile, totuşi trăirile şi întâmplările din acel an au fost de neuitat.

Sensibilitatea tuturor este impresionată ori înduioşată cu acele gânduri în cantităţi infinitezimale ce contribuie să îşi amintească unele amănunte iar pe celelalte să le treacă cu vederea.

După ce mama lui se interesă de cei mai buni profesori matematicieni din oraş, la începutul anului şcolar îl duse la profesorul Cioroiu.

Era invalid, avea picioarele paralizate şi tot timpul meditaţiei stătea fixat în picioare de un suport metalic. Avea rezultate foarte bune cu elevii care i-a avut, au intrat toţi la facultăţi iar când a auzit că a fost elevul lui Vodă n-a ezitat şi l-a primit pentru pregătire.

Prima oră a fost un dezastru, nu mai ştia matematică deloc şi Cioroiu ar fi vrut să renunţe la el… avea goluri, plus că a uitat cu carul. Iată ce au însemnat în aceşti doi ani lipsa profesorului Vodă, îşi dădea seama abia atunci. Noroc că mama lui a insistat şi Cioroiu l-a reprimit în ultima grupă valorică.

Au fost suficiente trei luni, când a terminat trimestrul întâi, să ajungă în primele grupe valorice… mai avea unele lacune dar se considera un produs al profesorului de primă calitate.

Cioroiu era un tip meticulos, scria frumos şi ordonat, rezolva orice problemă organizat însă el tânjea după stilul profesorului Vodă care îi lăsa libertatea să caute căile de rezolvare a unei probleme în aşa fel, încât se ducea acasă cu lecţiile învăţate. Şi Cioroiu a fost foarte bun dar profesorul Vodă era genial!

Nu l-a mai revăzut niciodată pe profesorul Vodă, a suferit mult probabil şi a dispărut în nefiinţă. Când trecea pe lângă casa lui nici măcar perdelele nu se mişcau, era pustie până de curând, când au demolat casa veche şi în loc s-a ridicat alta.

Trecând prin toate grupele valorice ale lui Cioroiu a cunoscut majoritatea elevilor pe care îi avea. El, dacă întâlnea o nelămurire, nu se lăsa până nu înţelegea cum a reuşit să dezlege misterul.... era încântat de metoda prin care găseau soluţiile şi profesorul de el că nu încerca să-l păcălească, copiind numai finalul. Din trimestrul II n-a mai avut zile precise când trebuia să meargă la meditaţii. Adesea nu îl mai chema profesorul, să piardă timpul şi banii aiurea… banii respectivi îi considera meritul lui exclusiv şi nu-i spunea mamei nimic… mânca aproape zilnic florentine când scăpa de la şcoală cu bunele lui colege Nae si Mihaela.

Le făcea de multe ori cinste sau ele lui… că îi suflau la diverse materii!

Se sufla în mod rezonabil… numai începutul ideii, profesorii ştiau foarte bine şi erau indulgenţi dacă observau că elevul a prins în ansamblu gândirea lecţiei

25

Aurel – Avram Stănescu respective. În definitiv nu toţi aveau nevoie de 10 iar celor din clasa lui nu prea le păsa de note. În acel an doar două clase A şi C au încăput în Anexă, total izolată de restul şcolii.

Avea la C numeroase cunoştinţe: Cornel văru-său, Radu matematicianul liceului, Dorin prietenul de la cercul foto şi coleg până în clasa VIII- a, Emilia vecina lui de la 3 ani, Ică impresionant prin vocea lui ş. a. Era o clasă întunecată şi mică şi se potriveau fix cu numărul de locuri din bănci, însă le plăcea… nu simţeau tumultul şcolii, existau numai ei, profesorii şi libertatea!

Norocul lui şi al multor colegi că a venit în acest an să predea ,,Româna,, domnul profesor Florin Pietreanu.

Pietreanu, brunet cu bărbia repezită înainte, dădea impresia unui fante de cartier de aceea îi plăcea… el care se considera idolul femeilor din mahala.

Era o plăcere la orele lui, numai să nu fi vrut nu înţelegeai această materie, însă pe lângă asta a prins drag de literatură… a învăţat în cele două trimestre şi în cel pregătitor pentru bacalaureat, ce a mai putut recupera din acei ani.

Pentru Stani a fost o revelaţie acest profesor slăbuţ, cu bărbia voluntară şi negricios. Cum a fost domnul Vodă la matematici aşa îl considera pe domnul Pietreanu la română. Nu că nu erau bune fostele profesoare de literatură, însă le lipsea avântul literar al acestuia, voinţa de a birui frumos şi căutarea lui permanentă în limba română. I-a fost recunoscător şi aprecia 50% din nota de la bacalaureat era meritul lui. Îi bagă limba şi literatura română în cap cu fineţea unui chirurg, invers cu forcepsul sau bisturiul dar fără să simtă nimic… restul 50% a considerat că îl datora domnului Petroniu din clasa 8 a. În toţi aceşti ani a avut la Limba şi literatura română numai profesoare care îi inoculau, fără să vrea, senzaţia că numai ea, femeia poate înţelege frumuseţea unei flori, a unui sentiment, a unui cântec sau vorbe, iar când a venit în ultimul an domnul Pietreanu şi le-a arătat o cu totul altă faţetă, că şi bărbaţii simt, au inimi, a fost entuziasmat de metoda lui de predare. Poate asta a fost impresia lui însă în primul rând l-a încântat că era printre puţinii bărbaţi la această materie şi nu ţinea cont prea mult de puncte, punctişoare sau semne, intonaţiile care nu se aud când le citeşti. El aprecia tezele după criteriul ideilor iar Stani… nu se împiedica de-o virgulă.

Virgulei nu îi dădea nicio atenţie, el se considera poetul ascultat, nu scris. A fost singurul profesor de limba română care l-a preţuit pentru conceptele originale din lucrări păstrând totuşi regulile şi sancţionându-i cu bunăvoinţă greşelile ortografice ori chiar gramaticale şi nu băga în seamă aceste greşeli, ideea trebuia apreciată.

Asta explica neînţelegerea dintre băieţi şi fete. Li se părea prea brutală imixtiunea în templul lor, al femeii şi involuntar colegele, în special literatele, au căpătat aversiune faţă de profesor. Mai existau tot felul de mici dispute mascate între ei literaţii care erau evidente, dar nu îi păsa de ele! Se gândea că meseria lor sunt cuvintele, a lui cifrele dar îi plăcea de Pietreanu că îi dădea posibilitatea să vizioneze puţin din universul femeii. Avea impresia că profesorul ţinea la el, era mai apropiat de ne-literaţi, cu toate că a fost conducătorul cenaclului din oraş multă vreme şi de aceea îl respecta.

26

Un liceu la malul mării Puţin a lipsit să nu îi arate poeziile în trimestrul doi… normal nu ştia dacă ar fi avut succes dar sigur ar fi zdruncinat grupul lor: - Cum, şi băieţii scriu poezii? Chiar netalentaţii?

L-a bătut gândul să îşi glorifice sentimentele şi ar fi vrut să îi arate profesorului scrierile, însă şovăia. Stani trebuia să se pregătească la matematică, literatura s-o lase în grija fetelor.

Fiana, care a fost o timidă dar îşi urmărea cu încăpăţânare scopul, a intrat odată în conflict literar cu Pietreanu, pe care îl luase apa şi pur şi simplu nu o lăsă să-şi expună ideile. Magi a sărit nervos în apărarea ei şi i-a reproşat: - Dacă nu o lăsaţi, atunci cum vreţi să vă mai răspundă!?

Acestea erau mici sau mari contraziceri care făceau deliciul clasei şi îi ţinea permanent atenţi la această materie. În general ei, literaţii sunt mai conştiincioşi decât majoritatea, însă toţi, din ambele categorii îşi urmăreau evoluţia şi erau încântaţi când se întâlneau la şcoală sau în afara ei. Mai ales în ultimul an au început să se apropie între ei.

Stani făcea pe ‘’pozarul’’ cu aparatul Cmena 6, iar ele îşi arătau talentele corporale care nu erau de neglijat.

Târziu într-o noapte mohorâtă şi friguroasă de toamnă, cum numai în Pontul Euxin poţi întâlni, Stani se pusese cu burta pe carte sub privirea de sfinx adormit a motănaşului fermecat cu nume de maimuţică. Îl apucase febra tocitului în liniştea nocturnă a cartierului. Tamba căruia îi mergea la inimă căldura radiatorului, stătea tolănit în faţa lui şi fredona melodia preferată din coadă… lovea grilajul de protecţie cadenţat şi Stani îl preveni: - Tamba încetează, îţi ia coada foc!

Pisoiul netulburat lovea în continuare în tranşă… ţinea să păstreze cântecului un ritm leneş, nepăsător la avertismentele prietenului. Pe măsură ce creşteau numărul vibraţiilor gălăgia amintirilor şterse îl enerva şi-l atrăgea în acelaşi timp pe motănaş.

De-acum bătea din ce în ce mai puternic şi mai rapid, făcând un zgomot infernal care-i făcea o deosebită plăcere! Spera să-şi trezească toate drăguţele de peste case când, deodată cu un miorlăit disperat sări în sus, neştiind ce să mai facă. Se repezi cu coada în flăcări unde vedea cu ochii lui verzi însă Stani îl aştepta şi se aruncă cu o pătură peste mâţ. Stinse incendiul care se declanşase şi-şi linişti prietenul. De atunci a rămas cu un tremur insesizabil în vârful cozii mai ales când cerea mâncare şi nu îl asculta nimeni.

Au mers toţi colegii din clasă la comisariat să recruteze. Când era la vizita medicală, gol în faţa comisiei de doctori şi militari care îi aprecia fizic că n-au defecte, şi-a dat seama că poate urmează să fie viitoarea carne de tun din viitorul acestei lumi.

A plecat cu băieţii direct la simigeria din Piaţa Ovidiu unde serveau plăcintă cu brânză, iaurt de oaie şi toată gama de spirtoase. A băut amestecat, până s-a îmbătat crunt; în Stani se petreceau lucruri grave şi spectrul fostelor războaie se amesteca cu următoarele lupte mondiale iar el era un grăunte de nisip hoinar. Avea mintea devastată de războaiele imaginare din copilărie cu ruşi, nemţi, turci şi… spioni.

27

Aurel – Avram Stănescu Norocul lui că nu-au fost valabile toate presimţirile, însă a fost sumbru vreo săptămână, suficient să-şi deplângă soarta în poeme neştiute de nimeni. În concepţia directorului Lungu, elevilor de la Mircea le-a fost interzisă iubirea!

Victor era în ‘’tandreţuri’’ cu Jeni, de la ei din şcoală. Într-o zi plecând spre casă cei doi se ţineau de braţ, însă ghinionul lor, s-au întâlnit cu directorul. Lungu a fost foarte vigilent şi le-a reţinut numărul matricol… în plus le-a făcut teorie de doi bani în stradă că au făcut de râs liceul prin acea atitudine.

Dar ce putea vedea urât într-o pereche de tineri în uniformă care se ţineau cu dragoste de mână? Stani considera că este cea mai frumoasă imagine.

A ieşit un scandal monstru şi cum pedeapsa cu moartea nu era prevăzută în programa şcolară, Victor a fost exmatriculat trei zile.

- Urrra! Au exclamat toţi amicii, bucurându-se pentru el, însă cele trei zile trebuia să le petreacă în biblioteca şcolii.

Fata a fost pedepsită identic, aşa că vă închipuiţi prin ce chinuri au trecut cei doi; să stea singuri… în biblioteca pustie, fără să scoată un cuvânt, o şoaptă… doar nu o fi fost atât de absurdă bibliotecara !

Cert a fost că dragostea dintre cei doi a erupt şi mai puternic, matricola a fost prinsă mascat cu ace de siguranţă şi după ore cei doi puteau fi văzuţi în costumele de elevi fără matricole strâns îmbrăţişaţi, plecând din şcoală.

De multe ori ar fi dorit să afle ceva despre Victor când trecea pe la colţ spre piaţa Griviţei, însă nu l-a mai văzut niciodată, posibil se învârtea prin Ploieşti, fiindcă pasiunea lui a fost chimia.

Tatăl lui avea mâinile imense, brunet, bine legat, prezenta la Sala sporturilor galele de box cu glas de bas. Când auzea vocea lui gravă, pătrunzătoare, inconfundabilă vibrând ,,eliberaţi ringul, începe repriza întâi,, îl treceau fiorii.

Fiecare om cu personalitatea lui. Elevii fac distincţie? Ei ar trebui să fie supuşi, îndrumaţi, să n-aibă personalitate! Profesorul vrea să fie stăpân pe viaţa elevului, pe soarta lui, chiar mai mult decât părinţii cărora doreşte să li se substituie. Într-o seară Ică, umblând bezmetic pe străzi se întâlneşte întâmplător cu Doina.

Era 8 seara, oră relativ târzie, însă ora preferată a motanilor care ies la vânat şi-a pisicilor ce s-au săturat de bucătăreală. Toamna îi îmbie pe tineri, aşa că hotărăsc să meargă la plimbare. Doina l-a prins de braţ şi au plecat pe străzile liniştite din jurul teatrului şi liceului. Mergând încet îi fulgeră ideea… aveau nevoie de sprijin sau de apropiere?

Ică era în acel timp bulversat de-o balerină care nu-i dădea atenţie. Concomitent, se plângea de dragostea lui neîmpărtăşită şi a vrut să impresioneze publicul, de fapt numai pe Doina, aprinzându-şi pipa. A încercat amabil să îi ofere o priză dar neconvingând-o a continuat conversaţia pufăind! Ţinea o disertaţie despre amor, teatru şi soartă!

Lumina slabă a felinarelor abia ajungea în jurul stâlpilor şi o siluetă îi urmărea îndeaproape. Era diriginta fetei care a fost neplăcut surprinsă de întâlnire.

Oricum ce a văzut nu i-a plăcut! Ceva a supărat-o rău. Dar ce anume?

Că el fuma? Era major!

28

Un liceu la malul mării Că îl ţinea de braţ? Se sprijinea… putea cade!

Că era târziu, 8 seara? Doar nu erau găini!

Că au deranjat-o în incursiunea ei nocturnă? Tot ce se poate!

Sau tinereţea lor lipsită de griji, impresia unei întâlniri romantice care îi tulbura de la preocuparea lor majoră… învăţătura? În fine… deşi abia se vedea, diriga era roşie de mânie. A doua zi a ieşit tărăboi cu urmări… scăderea notei la purtare, fapt ce părea atunci, că le va distruge vieţile şi carierele!

Motivaţia? Pentru Ică, încălcarea regulamentului şcolii în legătură cu fumatul care atunci se extindea şi în afara incintei liceului. Iar pentru ea, încălcarea unei reguli simple de politeţe! Nu ţii de braţ un bărbat, care fumează! Puteau fi o mulţime de supoziţii… însă dacă ne gândim nu are nici un rost să le mai căutăm.

Clasa, ca de obicei s-a împărţit în două… în faţă cei studioşi, fetele de obicei, dar nu neapărat, ascultând sfaturile preţioase ale dirigintei de bună purtare, luând întâmplarea drept referinţă. Iar în spate, cei indiferenţi, inclusiv Stani, care dezbăteau ce vor face în seara aceea şi nu dădeau importanţă la ’’tragedia’’ din faţă.

Profesorii sunt oameni… trebuie să ai talent şi răbdare să expui repetabil până la saţietate o materie. De multe ori gesturile sunt ale unei păpuşi, nu mai ştii dacă în clasa asta nu ai făcut aceleaşi gesturi, ai spus aceleaşi glume sau în alta. Consumul, cuantumul nervos este imens şi trebuie să ieşi oricum din această debandadă inerţială. De cele mai multe ori este un singur lucru care te face să uiţi, de aceea Stani a evitat să devină profesor.

Nici acum nu îşi explică cum unii dascăli reuşeau să se entuziasmeze în faţa unui rezultat exact, probabil rezolvat de nenumărate ori, de aceleaşi lecţii, probleme pe care le ştiau atât de bine, de aceleaşi formule şi de aceea erau unele ore plicticoase şi altele minunate, iar notele, Stani le lua de-a valma, nu îl interesau pur şi simplu!

- Să trec oricum! era obiectivul lui urmărit cu precizie. Unele lecţii îi creau stări de confuzie, altele de beatitudine chiar la aceeaşi materie difereau şi îi plăceau sau nu… dar în clasa XII-a a avut un profesor cum n-a mai întâlnit în viaţa lui!

Nu îşi aminteşte cu plăcere de el, era profesorul de matematici Neacşu Vasile, mic, chel, cu un neg uriaş de culoarea pielii în vârful nasului coroiat şi mare, sprâncenele incolore, ochi albaştri spălăciţi şi buze mai mult decât senzuale pentru un bărbat, iar când se uita la Stani, parcă nu îl privea.

Din prima oră îi trimite la frizer pe majoritatea băieţilor, cu scopul urgent să se întoarcă la şcoală tunşi zero!

Rămân toţi cu gurile căscate, nu mai întâlniseră aşa profesor, în istoria acestui liceu probabil a fost caz unic. El care se considera bun la matematică, Kemi, Magi şi Ion care ţineau la frizura lor, nici nu s-au gândit să îşi atingă podoaba capilară… au crezut că glumeşte şi ora următoare le va spune, - Ha, ha, ha v-aţi speriat… ia uite, unii chiar s-au ras în cap ! Ce înseamnă frica! Însă a doua oră, pe toţi patru îi dă din nou afară, - La tuns neruşinaţilor! Cei trei nici nu se gândesc să îşi taie părul, el mai fricos, când ajunge acasă îi întreabă pe părinţi, 29

Aurel – Avram Stănescu - Spuneţi… am eu părul mare?!

- Da este cam mare, du-te să te tunzi la Ionel! Îi răspunde tatăl cu bunăvoinţă.

Stani făcea întotdeauna comparaţii: Neli, apărătorul lui din copilărie la 16-17 ani a ajuns student, făcuse 10 clase, deci acum ar fi trebuit să fie student, în armată sau la muncă în conjunctura acelor vremuri şi în ideea că era aproape major se indigna de pretenţiile profesorului.

Se duce la frizerul binecunoscut, unde îşi tăia părul de la 2-3 ani care l-a luat ca de obicei, destul de scurt, iar cei trei îşi mai iau puţin din chică, numai vârfurile… nici nu se observa!

Ora următoare Neacşu îi ridică pe toţi patru în picioare… iar vrea să îi trimită la tuns, deci nu era mulţumit nici acum de cum arătau… Stani îi spune profesorului: - Am fost cu tata la frizer şi el a spus că acum e suficient de scurt!

- Bine, stai jos, iar voi trei plecaţi imediat la tuns! Începuseră calculul integral… îl scoate la tablă şi îi dă un exerciţiu simplu.

Normal, învăţase căile de urmărit ale integralei şi termină rapid… îi dă altul ceva mai complicat însă se descurcă.

- Treci la loc! nici că a fost bine, nici că a fost rău.

Avea o metodă sucită şi ciudată de a-şi examina elevii. Băieţilor le punea maxim 7, poate 8, iar pe fete le mângâia cu note mari de la 8 în sus. Însă cei trei s-au hotărât!

- Nu ne mai tundem deloc, ce o să ne facă? Corijenţi nu are curaj să ne lase… suntem clasa a XII-a!

Ora următoare când Neacşu intră în clasă s-a înroşit până în vârful urechilor, însă nu a mai zis nimic. Venise pregătit! Îl scoate pe Kemi la tablă şi îi dictează un exerciţiu complex. Stani îşi dă seama că era mortal pentru cei trei, poate şi pentru el care învăţase ceva.

Kemi scria foarte frumos, vroia să dea la arhitectură. A trecut pe tablă exerciţiul şi atât…nu ştia cum să-l înceapă dar toţi se aşteptau măcar la o sugestie din partea profesorului… care i-a dat-o scurt: - Treci la loc, nota 4 ! Ion la tablă!

Iese Ion care era bun la matematică, începe dar la un moment dat s-a împotmolit… nici un ajutor din partea profesorului, care i-a spus fără să clipească, - La loc… patru ! Magi…

Magi, colegul lui de bancă din anii trecuţi … a urmat realul numai să nu se despartă de colegi, era genial la limba franceză, vorbea extraordinar de frumos despre literatura română, făcea nişte analize comparabile cu ale criticilor noştri literari, însă la matematică se pricepea cât să nu rămână corigent.

Nici nu-şi făcea griji, nu îl interesau notele, însă era împreună cu toţi colegii, ceea ce valora pentru el mai mult decât orice… până acum în clasa XII-a când venise acest profesor, Neacşu.

Deci l-a scos la lecţie şi îi spune să continue exerciţiul. Magi era înalt, miop, purta ochelarii când avea chef… se apropie, se uită la hieroglifele scrise de Ion şi Kemi de la o distanţă de cel mult 15 cm de tablă şi aşa rămâne vreo 2-3 minute; singur cu tabla 30

Un liceu la malul mării în faţă, timp în care n-a spus nimic… nici nu avea ce! Această scenă nu o va uita curând, cum se încăpăţâna Magi să privească tabla neagră de aproape, sperând că îi vine vreo idee salvatoare, aproape îl distra.

Se uita Neacşu la Magi... se uita la cei din clasă şi a surâs satisfăcut: - Nota 4 ! Stani vino la tablă.

Iese şi el, continuă exerciţiul dar se încurcă şi atunci repede, să nu-i vină vreo idee, profesorul spune sec: - Treci la loc..! Nota 4 !

După el scoate două fete care imediat au terminat exerciţiul, cu ajutorul lui bineînţeles şi le-a dat note bune pe care avea obiceiul să le spună tare să audă toată clasa.

Băieţii din clasă se uitau derutaţi unul la altul… în recreaţie au vorbit între ei însă ascultau şi fetele, multe dintre ele erau la fel de dezorientate.

- Cu Neacşu am încurcat-o! Spune Stani. Mie nu îmi este frică, însă colegii mei ce se vor face, mai ales Magi care este bâtă la matematică?

Totuşi nu credeau niciunul că îi va lăsa corijenţi. În clasa XII se făcea în special calculul integral care este destul de simplu.

Orele care au urmat s-au desfăşurat după următorul tipic: le preda aiurea mai multă vreme după care începea să îi asculte. Îşi făcuse un obicei, era ridicol modul lui de răzbunare însă hotărâtor pentru elevi.

Prima oară îi scotea la tablă pe cei trei după care pe ceilalţi băieţi. Pe Stani şi Ionică îi scotea la urmă. De obicei, Stani se descurca şi atunci nu-i punea nimic în catalog, dar dacă se încurca vreodată îi punea nota 4. Băieţilor le mai scăpa un 7 sau 8 să nu spună careva ceva dacă s-ar fi uitat în catalog.

Pe Stani îl enerva că pentru Neacşu toţi băieţii erau incapabili în rezolvarea problemelor, iar fetele, imediat găseau soluţia pe care tot el le-o sugera, anunţându-i de fiecare dată nota pe care o stabilea .

Se uita triumfător la ei, neputincioşii, iar la fete cu o admiraţie nedisimulată, mai ales dacă erau drăguţe. Avea nişte chei pe care le zornăia prin buzunar. Era greţos şi avea pentru băieţi o adversitate neînţeleasă.

Bănuia că profesorul, fiind chel, nu suporta băieţii cu părul lung.

Când îi asculta stătea pe scaun atent la ce scriau pe tablă, iar când termina cu ei se cocoţa pe catedră, era pitic, se întindea să ajungă mai înalt decât ei care stăteau în bănci, se relaxa şi pe faţa lui se lăbărţa un zâmbet insidios. Ochii îi deveneau blânzi, placizi şi începea să scoată fetele la tablă. Îl studia cu uimire cum le privea admirativ pe unele şi indiferent pe altele… era profesorul lui!

Nu începuse şcoala de prea mult timp şi mergea grăbit la cinematograful Republica să vadă un film de succes pe panoramic, când dintr-o curte a apărut Neacşu. Îl roagă frumos să-i ia un pachet de ţigări Aroma. Se apucă să îi explice binevoitor chiar şi unde se găsesc aceste ţigări însă Stani îl întrerupse: - Ştiu de unde se iau Aroma, domnule profesor! Şi pleacă iute să-i aducă pachetul, altfel întârzia la spectacol. Primind ţigările, Neacşu i-a mulţumit politicos… cam prea politicos!

31

Aurel – Avram Stănescu La un singur chioşc din cartier descoperise ţigările Aroma pentru taică-său şi de aceea ştia atât bine de unde se procură.

La lecţia următoare îl ridică în picioare şi cu un rânjet triumfător îi spune: - Îţi voi anunţa părinţii că fumezi Aroma!

Stani surâde şi-i mărturiseşte profesorului: - Ai mei nu vă vor crede… ştiu că nu suport mirosul de tutun !

Neacşu a înghiţit în sec iar el a luat loc în bancă… era adevărat că mergea în pauze cu băieţii să tragă o pipă, dar Stani nu fuma. Profesorul mizase că e băiat, ştie atât de bine unde să găsească ţigările Aroma atât de căutate, deci era fumător.

Raţionamentul unui diletant răzbunător. În sfârşit a venit vremea tezelor. Stani este hotărât, dacă nici acum nu îi dă nota care o merită, îl va reclama. Nici nu ştia unde ar putea s-o facă, dar se interesa el! Nici nu ştia de existenţa inspectoratului a cărui misiune nu şi-o închipuia .

Teza la matematică… Stani primeşte nişte probleme grele care depăşeau nivelul manualelor, erau subiecte din funcţii, nişte teorie din calculul diferenţial, însă mult mai complicată. Cu toate astea se descurcă şi lui îi dă şase.

Ia teza colegului de bancă, îi evaluase lucrarea cu 7, nu i-ar fi dat nici 5, dar în definitiv nu îl lăsa corigent, asta era important şi nu-i păsa.

Se uită pe tezele celor două colege din apropiere, care erau notate cu 8 si 9… după el nu meritau nici 4!

I s-a făcut lehamite Îi vedea faţa profesorului şi îl categorisea, un libidinos!

Kemi, Ion şi Magi au fost notaţi cu 4!

Dacă priveai corect, poate aşa era, avea dreptate profesorul, însă dacă analizai obiectiv tezele comparativ cu ale fetelor, se cuvenea să le pună un 6 fără strădanie!

Puteau să îl reclame dar ce erau ei faţă de Neacşu! Şi în plus trebuiau să fie comparate toate tezele colegilor, dar ei nu puteau face acest lucru.

S-a gândit... mai e un trimestru pentru noi cei din clasa XII-a, le va pune media şase şi pot intra în bacalaureat!

Când a venit olimpiada, care se ţinea în trimestrul doi, profesorul Neacşu a scos o hârtiuţă din veşnica haină gri şi a strigat câteva nume cu elevii care îi delega la acest concurs.

Era şi Stani trecut pe listă. Se ridică în picioare şi-i spune: - Domnule profesor, eu cu media 5 nu pot să mă duc, mai bine trimiteţi pe altcineva, care are note mari… eu voi merge la română unde am media 8 sau la fizică unde am mai mult!

Nu avea de gând să meargă la nicio competiţie iar la română era conştient că îi punea note mari domnul profesor Pietreanu pentru încurajare, plus că nu se putea compara cu Doina.

Lui Ion îi moare tatăl chiar atunci în iarnă. Bănuia că îl va trece la matematică ca un semn de consolare… i se va muia inima şi măcar în ceasul al 12-lea vor rezolva acest diferend.

Când şi când mai chiuleau la câte o materie; mergeau la Gavri acasă vreo 3-4 colegi iar seara de multe ori se întâlneau în oraş. Începuseră să vizioneze 32

Un liceu la malul mării restaurantele din centru însă mergeau unde era băutura mai ieftină. El, obişnuit cu bodegile, unchii lui conduceau două localuri din oraş, mergea adesea pe la ei, aşa că se simţea ca peştele în apă, dar nu consuma alcool. I-au ajuns experienţele de la recrutare şi de la o nuntă, bea doar suc sau câteodată bere.

Dimineaţa ajungeau devreme la şcoală aproape toţi băieţii, pe urmă începeau să sosească restul.... fumau o ţigară cu geamurile deschise şi discutau despre lecţii sau le făcea Magi sinteza scriitorului din acea zi.

Se apropia sfârşitul trimestrului când Stani a intrat în clasă. Geamurile erau închise şi un nor gros de fum care tot sporea şi îl îneca... a văzut băieţii strânşi în jurul unei necunoscute cum fumau de zor cu ea în frunte. Erau gălăgioşi şi veseli însă trebuia să apară şi restul clasei. S-a repezit îngrijorat direct la ferestre şi le-a deschis larg să aerisească clasa. Au realizat şi ei că nu puteau ascunde fata acolo la infinit şi ia întrebat: - Ce e cu domnişoara asta?

- Am găsit-o aici şi nu mai ştim ce să facem cu ea! Ne-am gândit s-o oprim aici dar încep orele!

- Hai cu mine! Îi spune fetei, o ia de mână şi reuşesc să se strecoare afară din şcoală, fără alte incidente sau să îi zărească vreun profesor.

- Când ne mai vedem? îl întreabă fata la despărţire.

- Deseară prin oraş, însă vezi să nu mai vii pe la şcoală! îi răspunde, mulţumit că au scăpat neobservaţi.

Când s-a înapoiat în clasă l-au luat băieţii la rost: - De ce ai gonit-o? Aveam de gând s-o ducem la Gavri!

- Nu aţi văzut, duhnea urât a ţigări, ca şi voi de altfel dar ce vroiaţi să faceţi cu ea?

- Îi puneam un cearşaf în cap şi ne făceam treaba! găseşte repede soluţia un coleg.

A dat din mână a lehamite, dar colegii toată ziua l-au acuzat că le-a stricat ploile.

Au dat chiar şi cu miresme prin clasă, însă doamna profesoară de istorie Martinov a simţit ceva necurat şi a plecat ameninţând că îi va spune dirigintei. Era alergică la arome, mai ales la cele parfumate din abundenţă iar clasa părea acum o drogherie cu miresme.

A sosit diriginta în clasă alertată de profesoara de istorie! Distinge într-adevăr un vag iz de colonie ieftină, dar şi de ţigări. A dat din umeri indiferentă… cine are nevoie de istoria contemporană? Doar ei urmează s-o înfăptuiască! Şi spune înţelegătoare : - Vedeţi… nu faceţi larmă în această oră, cât sunteţi singuri. Doamna Martinov refuză să mai vină în clasa voastră. Vă rog să nu se mai repete, că avem scandal cu directorul. Aerisiţi şi voi mai mult când aveţi istoria!

Ca de obicei seara se întâlnea cu băieţii la terasa Constanţa şi Stani era în întârziere şi acum se grăbea. Dintr-o cofetărie iese precipitată fata de dimineaţă… l-a observat prin geamurile uriaşe şi s-a apropiat veselă de el.

Cât pe-aici să nu o recunoască… parfumată, şpreiată, cu haine bune pe ea, era bine făcută şi drăguţă, nici nu se compara cu fata din dimineaţa aceea şi lui îi plăcea, mai ales că nu mai mirosea a tutun.

33

Aurel – Avram Stănescu - Ce bine îmi pare că ne-am întâlnit hai să mergem la o bere! îi propune fata.

- Nu am niciun ban… îmi pare rău! regretă Stani.

- Nu contează, am eu destui! Şi îi dă portofelul burduşit să se uite în el. A văzut neîncrezător o grămadă de bani… vrea să înapoieze portofelul dar ea îl respinge: - Ţine-l la tine! Era clar… înţelesese, avea încredere în Stani.

- Mergem la terasă! propuse băiatul.

Au intrat grăbiţi în grădină. Stani îşi observase colegii şi-au mers spre ei deja ţinându-se de mâini. ,,Întâmplător, a ghidat-o spre masa lor: - Băieţi, vreau să vă prezint fata pe care o doreaţi atât de mult dimineaţă!

Toţi au înlemnit, nu mai puteau scoate nici un sunet. Fata îi spune nervoasă: - Dacă tu vrei să mergem la o bere, bine… iar pe băieţi nici nu vreau să-i cunosc! Îi smulse hotărâtă portofelul din mână şi plecă uitându-se în spate după el.

Credea că o urmează.

- Ce naiba nu aţi invitat-o la masă ? le spune colegilor.

- Nu avem bani…. pentru ea !

- Avea bani cât noi toţi la un loc !

- Păi de ce nu ne-ai spus ?

Tot el era vinovatul şi în seara aceea, vroiau femei şi nu ştiau cum să facă, asta a fost concluzia lui, însă nu mai aveau mult de aşteptat… viaţa era atât de aproape!

La franceză venise direct de pe băncile facultăţii profesoara Plăcintescu Floarea…a văzut cam care era situaţia, pe cine îl interesează materia şi pe cine nu.

Diferenţa dintre ei era de 3-4 ani aşa că nu se putea abţine, râdea de năzbâtiile lor însă Stani vroia să glumească toată ora… ea să predea şi din acest diferend nu puteau ieşi, decât ei să stea în spate la taifas iar ea cu francezii s-au dus mai în faţă. Clasa era mică şi el râdea tare şi zgomotos… ea furioasă a găsit la îndemână un pix pe care i-l aruncă direct în frunte şi îl întreabă: - Ţi-a plăcut ?

- Da…da, aveţi o ţintă grozavă! îi răspunde admirativ masându-şi lovitura şi urmărindu-i de-atunci traseele atent.

Au râs toţi în frunte cu ea. În ora următoare Stani se aşeză mai departe… este foarte grijuliu la mişcările profesoarei să nu îl surprindă cu altă aruncare dibace şi continuă poznele şi gălăgia. În final, profesoara îl ameninţă mânioasă: - Să vezi cât o să-ţi scadă nota la purtare ! Într-adevăr, îi scade un punct sau două, însă trebuia să-i pună patru pentru câte suportase. Nae, folosindu-se de ei drept paravan, se ascundea în spate să înveţe la următoarea oră… profesoara era gravidă, nu se putea strecura printre rânduri care erau foarte înguste şi i-a lăsat în plata domnului.

Termină trimestrul II şi a fost sigur că cei trei erau singurii din liceu corigenţi la matematică în clasa 12-a!

Suferinţele mai mari sau mai mici din liceu se uită, însă nu se compară cu necazurile pe care le pricinuise profesorul. Lui Stani nu-i păsa, era clasat în frunte la matematică pe şcoală, dar pentru necazurile celor trei nu l-a uitat.

34

Un liceu la malul mării Nu au mai putut da examene nicăieri în anul acela! Locurile la facultăţi au fost ocupate din sesiunea de vară. A fost un an de cotitură pentru cei trei.

Kemi a ajuns inginer constructor şi Magi profesor de limba si literatura franceză la universitate, amândoi poartă părul lung.

Pe Ion nu l-a mai văzut însă este sigur că putea intra la orice facultate cu profil tehnic unde s-ar fi cerut matematica.

Dar a fost şi vina directorului că nu l-a potolit pe profesor. Ar fi putut să urmărească notele celor trei de la celelalte materii şi din ceilalţi ani. Nu au mai fost corijenţi niciodată, cum se poate chiar în an terminal să nu-şi dea silinţa să înveţe?

Nu au fost nici obraznici ca el… au avut toţi numai 10 la purtare!

Mai târziu s-a întâlnit cu Loli, un prieten cu spirit de observaţie. Şi el terminase la Mircea cu câţiva ani înaintea lui şi l-a avut chiar pe Neacşu diriginte! Începând să aibă îndoieli în ce şi-a amintit despre acest profesor, l-a rugat să citească ce scrisese: - Ai fost blând! îi spuse Loli, era un profesor fără nici o metodă de predare, în locul orelor de matematică nu făcea decât dirigenţie politică, trimitea bileţele fanteziste la părinţi despre comportamentul elevului, notele le punea după reguli doar de el ştiute, îi plăceau fetele cu numele Ancuţa, Tincuţa, Lenuţa etc. Avea un prieten frizer la care trebuia să ne tundem zero şi înainte de bacalaureat cu o săptămână toţi băieţii din clasă am fost nevoiţi să ne tundem zero sub ameninţarea că altfel nu vom putea intra în examen. Am mers la banchet ca puşcăriaşii, a lăsat repetent un coleg în ultimul an. Era extrem de periculos şi răzbunător, sunt sigur că în producţie s-ar fi făcut de râs cu psihicul lui de cârcotaş, de om căruia îi plăceau turnătorii etc.

A întrebat şi fetele să se convingă, Gabi de la uman şi Nae îi spuneau că a fost un profesor bun, chiar le-a sărit în ajutor la bacalaureat. Doina mărturisea, că era nesuferit şi îi făcea viaţa imposibilă .

Mihaela s-a confesat cu regret: - Stani, mie îmi plăcea matematica însă Neacşu ne-a făcut să urâm această materie! Într-o noapte a primit un email din Canada de la Neli, apărătorul lui din copilărie. ,,Şi eu am terminat liceul la Mircea cel Bătrân dar n-am făcut cu Neacşu… m-a ferit Dumnezeu! Am făcut în schimb cu doamna Mugioiu, soţia profesorului de franceză care era un pedagog excelent. Ea m-a făcut să îndrăgesc matematica şi să mi se pară cea mai uşoară materie, bineînţeles dacă înţelegi toate legile ei de bază.

Acum Neli în Canada proiectează şi execută strunguri uriaşe care rectifică piese de 100 de tone.

Este clar şi era lămurit din mini ancheta personală. Deci şi în generaţiile anterioare, elevii au avut multe de suportat din partea acestui profesor. Câţi matematicieni buni au fost sacrificaţi şi persecutaţi de mania lui Neacşu?

Cu trimestrul II a încheiat liceul, s-a închis situaţia şcolară, mediile şi au început pregătirea pentru examenul de bacalaureat. Prezenţa nu era obligatorie, Stani se ducea numai la română cu deosebită plăcere şi fizică. Profesorul Pietreanu continua

35

Aurel – Avram Stănescu să le bage fără să sesizeze materie în cap, uniforma a aruncat-o fără regret doar de şapcă îi părea rău că a abandonat-o însă s-a obişnuit imediat fără ea.

Petrecea cea mai frumoasă perioadă din viaţă. Era plin de speranţe în viitor, timpul se scurgea alene. În acel an s-a zvonit printre ei că directorul Lungu nu le va permite să ţină banchetul. Primise o circulară de sus prin care se interzicea organizarea sărbătoririi sfârşitului liceului. Sub ameninţarea excluderii din examen elevii liceului Mircea nu mai organizează nimic… le era frică şi profesorilor de director.

El şi-a dovedit răutatea încă o dată.

Celelalte licee fac banchetele… în definitiv erau majori atât elevii, cât mai ales profesorii şi se întâlnesc stocastic la acelaşi restaurant, la aceeaşi oră, în aceeaşi zi.

Legal nu le putea face nimic!

Parşivenia din Lungu a izbucnit şi s-a zvonit că dacă unii încearcă să organizeze ceva îi dă afară din bacalaureat.

Dar imaginaţia şi curiozitatea îi fuseseră stârnite, câţiva ani înainte, de soră-sa, căreia îi dusese un taxi acasă când a avut banchetul.

Stani nu ţine cont şi hotărăsc câţiva colegi să facă banchetul lor… cu clasa lor!

Doreşte să vină măcar diriginta Ghiurcă, însă ea îl refuză: - Să nu încercaţi cumva să organizaţi ceva, că va afla directorul!

Profesorii erau probabil şi ei ameninţaţi, motive se găseau uşor, nu are rost să mai vorbim. Nici prietenele lui din copilărie de la 2 ani, Emilia şi Gabi nu au îndrăznit să meargă cu el, aşa că vă închipuiţi ce presiune se exercita asupra lor.

Din clasa lor au fost 11 viteji: cinci fete, şase băieţi şi Cornel vărul său, de la C. Şi acum regretă că nu le-a luat pe fetele de la uman care au auzit că ei, cei de la ,,A,, fac banchetul lor şi s-au rugat de el. Începuse să-i fie teamă, tot felul de zvonuri circulau pe această temă însă, dacă analizai corect, nu mai conta că primeau câteva colege pe lângă ei. În noaptea aceea era banchetul Liceului 4, tot la Cazinou şi aveau aşezată masa puţin mai separat.

Când a început petrecerea parcă erau copiii nimănui însă au văzut deodată că se îndreaptă spre masa lor profesorii de la Liceul 4 care i-au sărutat şi le-au spus: - Vă felicităm pentru curajul vostru şi vă urăm succes mai departe! Aveau nevoie de încurajările lor.

După profesori a urmat în şir procesiunea colegilor de liceul 4, s-au felicitat reciproc, aşa că s-au simţit foarte bine în noaptea aceea.

Atâta a regretat… cele câteva fete de la uman pe care le-a refuzat.

Numeroase sentimente contradictorii l-au încercat în seara aceea dar pentru profesorii Liceului 4, din Piaţa Chiliei a avut mereu întreaga consideraţiune.

Se apropia bacalaureatul şi în fiecare seară se întâlnea cu băieţii prin oraş, Magi le explica diverse subiecte la limba română, aici nu avea rival printre ei… el trebuia întâi să-şi dea corijenţa dar participa indirect la emoţiile lor. Într-o seară ajunge la Cazinou mai devreme la întâlnirea obişnuită cu colegii… veniseră numai Costică şi Magi.

36

Un liceu la malul mării - Hai, să luăm nişte ţigări pentru noi şi pe urmă ne întâlnim cu ceilalţi colegi!

Trebuiau să zărească marinarii greci de la care luau ţigările, bineînţeles contra cost. Pe el l-ar fi interesat eventual nişte cingo dar nu avea niciun ban, aşa că urmărea marinarii care ieşeau pe la Poarta 1, cocoţat pe gardul de piatră, să îi vadă mai bine.

Era foială şi concurenţă mare, mulţi bişniţari adevăraţi, multe fete să se iubească cu marinarii când zăreşte câţiva greci venind spre Poarta 1 şi a strigat la colegi să fie pe fază: - Magi, Costică, atenţie vin grecii !

Nu au apucat să cumpere cele doua pachete de ţigări că au pus mâna pe ei miliţienii, deghizaţi în civili; era razie şi se urmăreau infractorii care se legau de greci, fete etc. Îi înghesui într-un IMS împreună cu ceilalţi borfaşi. Maşina arhiplină demarează în trombă pe Valea Portului, hurducăindu-se pe şoseaua de caldarâm, aruncând pasagerii de-a valma unii peste alţii pentru ca în sfârşit să ajungă la sediul miliţiei de pe strada Mangaliei.

Au fost duşi la subsol unde a început ancheta.

Le-au luat datele de identificare numele, profesia, adresa. Erau printre ei cunoscuţi mai vechi de-ai casei şi pe rând miliţienii îi luau la bătaie.

Unul a fost descoperit la percheziţie cu un ghiul din metal care se cunoştea de departe că nu-i din aur.

- A… umbli cu aur! … Trosc, pleosc îl pocni peste faţă… tânărul abia a avut timp să-şi protejeze capul, că miliţianul expert îi aplică o lovitură în burtă.

La altul s-a găsit un briceguţ, amărât în formă de peştişor, care se desfăcea cu mare greutate… atât era de ruginit.

- A… umbli cu şişuri!... Trosc, pleosc, buf acelaşi tratament!

Ajung la ei.

-Staţi ..! Opriţi-vă! a ţipat un plutonier. Pe ei îi vrea domn căpitan!

Miliţienii îi iau la caftit pe următorii, fără să facă pauză.

Stani era îngrozit… chiar vroia să le spună miliţienilor care îi băteau, dacă trebuiau să-l caftească măcar să nu-i rămână cumva urme. Avea a doua zi examen scris, în plus nu dorea să afle mama lui şi urmele loviturilor ar fi fost evidente. Asta era situaţia cu legile din ţara asta şi pe care nu le cunoşteau, se părea că au greşit, deci trebuiau să plătească!

Sunt orientaţi într-un birou micuţ unde văd un tânăr îmbrăcat în civil în spatele unui birou care a rostit autoritar: - Goliţi-vă buzunarele!

El nu are ce să scoată, îi arată buzunarele întoarse; Gavri avea vreo 15 lei şi o monedă de câţiva peny; Magi, 35 de lei, un flacon subţire cu parfum bulgăresc, din trandafiri şi un pachet mototolit aproape gol de ţigări.

- Ce clasă sunteţi şi la ce şcoală?

- Suntem în clasa XII-a şi am terminat la Mircea! În zilele următoare începem examenul de bacalaureat! răspunse unul dintre ei.

37

Aurel – Avram Stănescu - Adunaţi-vă lucrurile. Trebuie să plătiţi o amendă însă pentru că sunteţi elevi ajung 10 lei de fiecare. Stani se gândeşte: - Ăsta face mişto de noi, în definitiv nici nu trebuia să ne ia, nu cumpărasem nicio ţigară, nici nu încercasem să luăm legătura cu grecii, am căzut ca din oală nevinovaţi.

Intenţia colectivă nu cred că se plăteşte. În sfârşit... căpitanul le înapoiază banii, moneda, pachetul mototolit, parfumul şi rupe câteva bonuri; ei strâng banii şi plătesc amenda. Căpitanul continuă: - Şi aşa n-au ce scrie ăştia la ziar; îmi tot cer ceva, cazuri senzaţionale… o să apăreţi în ziar!

Stani a început să râdă, îi venise inima la loc.

- Hai, domnule căpitan, nu se poate, ziariştii au subiecte ca lumea !

- Lasă că veţi vedea!

Au râs şi ofiţerul, se ridică de la birou, întinde mâna de despărţire şi le-a explicat amabil pe unde trebuia să iasă din clădire.

Nici nu i-a întrebat de greci, de bişniţă şi-a dat seama că sunt inocenţi.

A fost pentru prima şi ultima oară când a fost acolo pe la intrarea oficială a cadrelor, prima şi ultima oară când a fost privat de libertate pentru un ceas şi în final căpitanul adaugă: - Mult succes la examene! Şi s-au despărţit în termeni amicali.

Au părăsit clădirea Miliţiei ca nişte adevăraţi şefi… pe intrarea principală după ce pătrunseră ca nişte derbedei pe poarta din spatele clădirii!

La acea oră târzie din noapte străzile erau pustii şi se simţeau eliberaţi de coşmarul ce l-au întrezărit… lumea infractorilor.

- Hai că ne-a rămas de-o bere!

A spus Magi în concluzie şi au intrat toţi trei într-un local des frecventat de căruţaşii din Piaţa Griviţei.

A doua zi se întâlneşte prin centru cu căpitanul, care dă mâna voios cu el şi îl întreabă cum merge examenul. În a treia zi apare în ziarul local ,,Dobrogea nouă,, pe pagina cea mai citită un articol cu titlu mare ,,Extradidacticii la lucru,, suna cam aşa: ,,Ieri a fost anihilată o puternică reţea de traficanţi şi infractori din oraşul nostru în frunte cu elevii de la Liceul Mircea şi le scria numele exacte la toţi trei. Le-a fost confiscată valută, ţigări, diverse mărfuri de provenienţă străină, bani şi alte lucruri.

Tinerii în loc să înveţe pentru examenul de bacalaureat care îl au de susţinut a doua zi… şi continua pe această temă. A ieşit un articol stufos şi destul de lung. Era cea mai importantă ştire din ziua aceea.

Primul care află din ziar a fost un unchi, Decebal, fratele tatălui său. Pe la prânz a venit la ei acasă şi îi dă fără un cuvânt să citească articolul.

A rămas stupefiat şi mai mult mirat, de ce gogomănii au putut scrie ziariştii. Îi povesteşte cum s-a întâmplat în realitate, niciodată nu l-a auzit să înjure dar atunci unchi-său a scăpat o înjurătura urâta despre ziarişti.

Tatăl său era în spital, nici nu i-au spus probabil însă mai târziu sigur a aflat; nu ia vorbit sau amintit niciodată despre această întâmplare, nici măcar în glumă.

38

Un liceu la malul mării Apare acasă la ei unchiu-său Titi, fratele mamei, speriat. Cu puţin timp înainte, într-o seară i-a dat două cartoane de ţigări să le ducă la nişte doctori pentru tatăl său.

Credea că l-au prins cu ele într-o razie. Îi povesteşte şi lui cum s-a întâmplat, răsuflă uşurat şi hotărăşte pe loc: - Îl dăm în judecată pe ziarist ! Cerem daune morale, cum îşi permite să vă facă aşa?

- Lasă unchiule, doar la română îmi este teamă puţin dar la matematică şi fizică mă pricep. Nu o să am probleme. În acele zile susţineau probele scrise. După ce iese din sala de examen aude comentariile colegilor mai mici din liceu şi care îl cunoşteau din vedere: - Aţi auzit, i-a prins pe cei mai mari bişniţari din Constanţa, sunt de la liceul nostru dintr-a XII-a A! Uite aşa au ajuns celebri, au ajuns mari... Al Capone era mic copil pe lângă ei!

Magi era îngrijorat pentru ei. El va da examenul de corijenţă abia în toamnă iar colegii din clasă ştiau care a fost realitatea, le povestiseră. Nu puteau decât să îi compătimească însă majoritatea profesorilor se uitau urât la Stani şi Costică.

Era pe holurile şcolii în examene cu emoţiile inerente şi profesoara de psihologie îl apostrofează: - Aţi făcut liceul de râs! îi răspunde nervos: - Nu mai suntem elevii acestui liceu din martie când am promovat clasa XII-a iar bacalaureatul îl putem da oriunde în ţara asta, şi la Sighetul Marmaţiei, dacă dorim!

După puţin timp se întâlneşte cu doamna dirigintă care îi vorbeşte privindu-l cu milă însă şi mânioasă: - Acum o să vă târască prin tribunale! Îi răspunse în zeflemea: - Nu ne pot pedepsi de două ori pentru aceeaşi greşeală! Am plătit deja o amendă.

Nu-l credea că vor scăpa atât de uşor dar nu îl întreabă cât a fost amenda, ce înseamnă valuta şi mărfurile străine care se aflau la ei; era înfuriat pe profesori şi avea de ce! Acuzau fără să ştie cum a fost realitatea.

Costică trecea prin aceleaşi necazuri însă rezista. În ultima zi de examen profesorii din comisie se uitau strâmb la el, l-au notat şi şeful comisiei, decanul de la Institut vrea să facă un spirit de glumă şi îi şopteşte tare să audă toata sala: - Îmi faci şi mie rost de un carton de ţigări? Îi răspunde la fel şoptit… tare: - Acum e periculos, nu vedeţi că ne urmăreşte poliţia peste tot! Şi se uită complice la profesorii care erau înşiraţi la mese cu felurite hârţoage în faţă.

L-a bufnit râsul şi pe profesor, el a zâmbit amar, s-a mai destins atmosfera dar bacalaureatul se terminase. Mai era o lună până la admiterea în facultate!

Profesorii sunt prizonierii notelor şi de multe ori sunt influenţaţi. La fizică şi matematică a răspuns perfect, a făcut un exerciţiu care în toate culegerile de trigonometrie era rezolvat prin procedee foarte lungi. El găsise rezolvarea rapidă.

Descoperise această soluţie în urmă cu doi ani şi nu o spusese nimănui. Profesorul sa dus în faţa tablei, nu-i venea să creadă! A privit-o lung şi i-a pus 8.

39

Aurel – Avram Stănescu Ar fi vrut ca o recunoaştere a valorii să îl noteze altfel însă nu mai avea nicio importanţă. Îi era indiferent şi a părăsit liceul, pe care îl iubise, cu strângere în suflet!

A plecat la Galaţi şi mamă-sa i-a luat diploma de bacalaureat. Nu mai dorea să-i vadă nici măcar zidurile! Înainte de a pleca de-acasă nu ştia ce să facă cu poeziile… să le care după el nu avea niciun rost, drumul lui era trasat. Le-a dat foc, în tomberonul gunoi, să nu rămână nicio urmă. În vara aceea după examenul de admitere, era pe Mangaliei în dreptul cinematografului Progresul şi intenţiona să ia bilete la un film când o vede pe doamna dirigintă mergând atentă, îngândurată, fără ţel, având tot timpul din lume la dispoziţie, aşa cum umblăm adesea parcă vrem să fim singuri dar înconjuraţi de oameni. Îţi face bine gălăgia, freamătul mulţimii şi agitaţia te linişteşte. Îl descoperă brusc printre ceilalţi trecători. Cu faţa luminată de bucurie îşi schimbă traseul şi se îndreaptă spre el. Era uimit de reacţia ei, o aştepta nemişcat, mai avea 5 metri până la el. Se gândeşte cum să se manifeste însă distanţa este prea scurtă şi prea multe vroia să-i spună despre ei, elevii: - Sărut-mâna, doamnă dirigintă!

- Bună, Laur! Ce bine îmi pare că te văd, felicitări pentru reuşită! A fost greu examenul la Frigotehnie! Ai avut concurenţă mare!

- Nu mi s-a părut! bravează el un pic.

- Să ştii, şcoala se mândreşte cu tine!

De fapt şi al ei era acest rezultat; se revoltă deodată. ‘’De ce nu i-a spus direct că este mândră de el?’’ gândi şi îl cuprinse o furie inexplicabilă, furia celor 19 ani. Când profesoara a amintit de liceu a văzut în faţa ochilor numai mutrele lui Neacşu şi Lungu. Nu şi-a dat seama că o răneşte pe dirigintă, ar fi dorit să nu fi reuşit la facultate numai să nu îi ştie pe cei doi cum se împăunau cu rezultatele elevilor şi s-a trezit spunând: - Eu nu sânt mândru de şcoala mea !

Ea s-a uitat rugător la el dar n-a privit-o. Îi erau ochii plini de vidul urât din faţă.

Citeai în ei numai furie şi încăpăţânare şi în acele clipe nu putea să vadă pe nimeni din liceu.

- O să-ţi treacă şi acest sentiment; la revedere, Laur !

- Sărut-mâna, doamnă Ghiurcă!

S-a îndepărtat de el şi a luat-o în cu totul altă direcţie decât mersese înainte să îl vadă.

Era tulburată şi nu a întors capul, ştia că o urmăreşte.

A stat pe loc privind cum dispare printre trecători. Realiza că greşise faţă de ea însă faptul era împlinit! Mâhnirea puse stăpânire pe el, a nedreptăţit un om, exact cum se întâmplă adesea în viaţă, plătesc pentru greşelile altora numai sărmanii şi nevinovaţii.

După 10 ani se organizează întâlnirea de la terminarea liceului. A fost căutat însă nu s-a dus. Indiferenţa îl sfâşia, parcă nici nu făcuse liceul vreodată!

40

Un liceu la malul mării Dar când, din nou, s-a aranjat revederea, n-a mai rezistat. A dorit să-şi întâlnească colegii de liceu neapărat! Lăsă totul la o parte, vrând să îşi arate veselia iar despre cei care nu au venit şi-a spus nostalgic: - Ora asta chiulesc, sunt la mare ca de obicei iar doamna dirigintă îi caută!

Era noapte fără lună la Costineşti, întunericul ascundea numeroase penumbre bântuitoare din conturul plajei. Pe masa festivă, compusă din pahare policrome având marginile zaharisite cu lămâi, lichioruri, coniacuri şi votca albă scria complicat de simplu ,,20 de ani,, şi cu mare greutate a îndrăznit să le răvăşească. În toţi aceşti ani a spus cu mândrie ,,Am terminat la Mircea!,, însă nu putea să-şi amintească profesorii care l-au necăjit fugitiv ci numai de acele clipe, ore minunate şi de neuitat ce le-a petrecut împreună cu dascălii şi colegii iubiţi.

Lumea îşi schimbă în permanenţă culorile, unduirile înşelătoare ale vremurilor, în zgomotul fascinant al apelor doar silueta masivă de pe mal, a liceului Mircea, rămâne neclintită!

- Un sfârşit -

În război cu timpul Precizare: Pentru ca întâmplările să pară reale, nu de puţine ori personajele poartă numele adevărate.

O zi Sfârşitul lui iulie pe autostrada Bucureşti– Piteşti, Kilometrul 84. Era vară toridă în emisfera nordică a planetei însă o zi obişnuită, caniculară şi plină de agitaţie în acest spaţiu.

Construcţia autostrăzii nu este finalizată însă lui Laur nu-i pasă... este student, a terminat stagiul obligatoriu de muncă patriotică şi după trei săptămâni s-a urcat întrun TIR găsit de ocazie care se îndrepta spre capitală. Ţinta lui era Gara de Nord iar şoferul va face un mic ocol să îşi lase noua cunoştinţă în preajma gării. Omul a fost încântat de veselia debordantă ce a întrezărit-o în tânărul acela drăguţ, care nu s-a sfiit să-i dezvăluie că timpul irosit la 41

Aurel – Avram Stănescu lucrările de pe podul unde fusese repartizat să dea cu lopata, îl considera pierdut după cum trebuia să urmeze obligatoriu şi în facultate multe materii inutile din programa şcolară.

Toate însă făceau parte din aşa-zisa pregătire şi educaţie a viitorilor specialişti, puşi să conducă un oarecare proces de producţie, sistem similar folosit de altfel în lumea întreagă.

Din gară trebuia să ia trenul, să ajungă în oraşul natal unde locuiau părinţii şi unde a copilărit până la terminarea liceului când a plecat spre alte centre universitare. În timp ce alerga prin Gara de Nord l-a străbătut iar sentimentul acela ciudat de tristeţe şi inutilitate care punea adesea stăpânire pe el.

Dar să încerc să vi-l descriu… e un prieten, aşa că doar părţile bune le recunosc, deşi acele diviziuni din fiecare om fac diferenţele şi se întrevăd de când suntem copii.

Laur este un tânăr de statură medie, subţirel, cu trăsături ferme, plăcute, frunte înaltă şi puţin teşită, faţa prelungă iar sprâncenele bogate vag unite cu câţiva perişori aurii ascund ochii albaştri tulburători, adânci şi visători; nasul lung, uşor acvilin şi buzele subţiri demonstrează încăpăţânare, bărbia e despicată de o linie, uşor perceptibilă, agil şi sigur pe el; nu este un vorbăreţ însă fizionomia îl ajută în tăcerile lungi care nu pot fi interpretate în niciun caz ca obstinaţie de eventualul interlocutor. Umorul lui înţelept, tăios şi exploziv porneşte din făptura sa şi adesea amicii îşi dădeau seama târziu că glumeşte permanent speculând fiecare idee chiar neclară. Este de asemenea un extrovertit, cu toane care adesea se manifestă surprinzător cu observaţii trăsnite… o fire veselă şi deschisă care lua în băşcălie orice situaţie în care se afla, chiar dacă părea aparent fără ieşire, cum adesea întâlneşti în viaţă, însă foarte atent să nu jignească pe careva. De aceea era simpatizat de colegi care îi admirau temperamentul. Ca oricare tânăr de vârsta lui avea câteva secrete şi îndoieli.

Misterul de nedezlegat al fiecărui om poate apărea când nu te aştepţi, însă el nu-şi făcea probleme. Instinctual, credea că este un conducător victorios şi încă unul valoros Era puţin obosit după demonstraţia făcută în faţa şoferului care i s-a părut şi lui simpatic şi, într-adevăr, riscând o întâlnire cu un miliţian de la circulaţie, acesta a ţinut morţiş să-l debarce în apropierea Gării de Nord.

Simţul al nu ştiu câtelea care ne face să ne apropiem de anumite persoane, de fizionomii şi caractere, nu l-a înşelat nici de data asta.

Acum când a ajuns în gară şi a luat trenul nu mai avea chef de conversaţii. Să nu se angreneze în discuţiile celorlalţi din compartiment, a preferat, mai tot timpul călătoriei, să stea pe culoar retrăind intens emoţiile despărţirii de colegii din acel an.

Câteva minute mai târziu acceleratul prinse viteză. Geamurile erau deschise la maxim producând curent, vântul şuieră pe culoar şi el nemişcat, în picioare, admiră nesfârşirea Bărăganului.

42

Un liceu la malul mării Câmpia cultivată cu plante cerealiere era întreruptă de câte o localitate pustiită de oameni. Un drum prăfuit şi şoseaua paralelă ce însoţeau calea ferată timp îndelungat lăsau impresia de repetiţie la nesfârşit a peisajului monoton şi plictisitor. Într-un sat doi puşti pe-o bicicletă stârneau colbul în urma lor mergând nesiguri. Un beţivan bălăngănindu-se urina din mers, în zigzag. Probabil se grăbea spre altă cârciumă.

O pasageră ofensată intră precipitată în compartiment. Erau singuri pe culoar şi femeia îi aruncă o privire furioasă care-i rămase impregnată mult timp în caruselul amintirilor. Laur plecă privirea luându-şi toate vinile asupra lui dar totuşi zâmbi enigmatic imaginându-şi revolta femeii la vederea scenetei: -Ăştia sunt bărbaţii! Îşi închipuia că-şi spunea femeia, şocată pe drept cuvânt.

Aerul fierbinte de pe hol, ca ieşit dintr-un ajutaj, îl biciuia dându-i aparent senzaţia de răcoare. Îmbrăcat lejer cu părul lung, nepieptănat dar ascultător, crescut neglijent peste urechi îi accentua trăsăturile agreabile şi acum avea tot timpul să-şi amintească de perioada petrecută în Bucureşti.

Anul acesta a stat cu 11 inşi în cameră, alături de Florin, un brăilean, de care se împrietenise cu un an în urmă, la Galaţi, când au dat examenul de admitere la secţia Frigotehnie. În prima seară s-au adunat musafiri din alte camere; se cunoşteau între ei, tocmai trecuseră în anul doi. Era o atmosferă destinsă, veselă, hărmălaie sporită cu prilejul revederii după vacanţa de vară. Stăteau tolăniţi prin paturile aranjate… se râdea cu şi fără motiv, se lua în glumă orice, se şicanau între ei, pe unii timizi mai mult, pe alţii cu tupeu, mai puţin cum se obişnuieşte în asemenea situaţii. Florin îl prezentase rapid şi plecase prin cămin să-şi salute alţi prieteni. Cum tocmai îşi epuizaseră subiectele de conversaţie considerau că a venit momentul să glumească pe seama noului intrus, mai mic, mai neştiutor, presupuneau ei, care-i urmărea atent.

Noul boboc, putea fi ţinta ironiilor celorlalţi care nu-i ştiau istoria şi îl considerau novice în viaţa de student, iar el, proaspătul boboc, a început să pună întrebări, enervat pe unul mai insistent care vroia să-şi arate superioritatea, că e mai mare, şi-l sâcâia cu această problemă: - Dar ce sunt alea cursuri? Primeşte câteva lămuriri însă nu a fost mulţumit.

- De ce un curs ţine două ore ? Iar primeşte explicaţii.

- Se ia şi pauză? întreabă el mai departe şi ascultă atent comentariile savante dar întrebă cu naivitate: - De ce? Eu sunt dispus să le fac fără pauză! Acum este lămurit cu răbdare: - Nu se poate, după fiecare oră se face pauză pentru o ţigară!

- Dar eu nu fumez! sări Laur revoltat.

- Pentru fumători, studenţi şi profesori! precizează altul.

- Cum?....Profesorii ne dau voie să fumăm? În faţa lor?

43

Aurel – Avram Stănescu Este uimit la culme. Aşa cum arăta cu chipul prelungit de surprindere, derutat, neştiind ce să creadă, toţi l-au apreciat sincer în acele clipe. Deci, dacă ţinea, făcea faţă cu succes şi ca actor amator.

Cristian, venit împreună de la Galaţi, s-a băgat sub pătură să nu îl observe ceilalţi… nu se mai putea abţine din râs!

Toţi îi furnizau explicaţii, atoateştiutori. Ionel îi mărturisise mai devreme că taicăsău este popă într-un orăşel şi intrase şi el în jocul de clarificări al celorlalţi.

- Ce sunt acelea seminarii? Întrebă Laur curios mai departe, - Seminariile sunt orele de teorie aplicată!

Veni imediat desluşirea.

- Deci noi, viitorii ingineri, trebuie să mergem şi la biserică?! Dar eu ştiam, că numai în Iaşi este seminar!

Continuă el mirat culegerea de informaţii. Întreaga cameră se anima la fiecare nelămurire a lui. Deodată revine în cameră Florin. Ascultă uimit dialogul care capta atenţia camerei, avu un moment de ezitare, nu pricepea ce se întâmplă, de ce sunt colegii preocupaţi în acel moment însă îi lăsă în pace.

Toţi erau veseli de neştiinţa şi credulitatea lui, prilej pentru mai târziu să se amuze şi dialogul continuă cu o nouă întrebare stupidă: - Este adevărat că putem rămâne corijenţi la seminarii… tot ne primesc la examene?

Unul vine repede cu explicaţia: - Da, că facem orele cu asistenţii!

- Cum… facem orele cu asistenţi? Deci mergem şi la spital?

Nu prea este mulţumit de răspunsurile lor, însă nu-i slăbeşte, atrage întreaga cameră cu întrebările lui ciudate: - Am auzit că nu poţi lipsi de la laboratoarele de matematică, fiindcă au eprubete cu cercetări asupra calculelor diferenţiale!

Au izbucnit în râsete de ignoranţa lui. Iar vrea să pună o întrebare uşchită, însă intervine Florin cu accentul lui inconfundabil de brăilean, să-şi scoată din ridicol colegii care prea luau în serios bobocul: - Ce tot vorbiţi acolo? Nu vedeţi că ăsta face mişto de voi? Este tot de vârsta noastră şi anul trecut a fost student la Galaţi, iar acum îşi bate joc de voi făcând pe neştiutorul!

Ionel, când auzi îl ameninţă în glumă, înarmat cu o pernă în mâini dă fuga peste paturi. Cristian iese de sub pătură hohotind iar Laur îi spune râzând lui Florin: - Dacă nu veneai să mă dai de gol, mai puneam vreo trei întrebări idioate şi îi lăsam aşa, să se simtă bine… că au lămurit un boboc!

Aproape toţi au rămas surprinşi şi cam nemulţumiţi de turnura evenimentelor.

Deci se amuzase timp de o oră pe seama lor, de i s-a dus buhul şi încă mai mult, când au aflat că este constănţean deci un băiat invulnerabil.

Astfel a pătruns în studenţimea din Bucureşti! În primul rând a fost uimit de dimensiunile oraşului. Abia după o lună a învăţat traseele pe care le avea de străbătut în mod curent. Circulau zeci de tramvaie, 44

Un liceu la malul mării troleibuze, autobuze, te întâlneai zilnic cu sute de oameni iar dacă îţi plăcea o fată, nu mai aveai ocazia să dai peste ea curând sau, chiar niciodată decât… dacă o invitai undeva sau îi dădeai întâlnire atunci pe loc şi ea accepta sau nu.

A învăţat în primul rând cartierul unde se găsea căminul şi încet, încet a început să se aventureze prin alte părţi iar după trei luni, nu ar mai fi plecat din Capitală. Şi-aducea aminte surâzând că primul lui imbold când s-a văzut în Gara de Nord, plină de oameni care alergau în toate părţile, a fost să fugă imediat, înapoi la Galaţi, în centrul universitar micuţ din orăşelul de provincie. În jurul căminului întâlneai cel puţin cinci cârciumioare cu câte o grădiniţă discretă în spate iar în jurul facultăţii erau şi mai multe. Prin ele cântau numeroşi viorişti, gurişti, acordeonişti ambulanţi şi majoritatea erau destul de buni, interpretând ce melodii pofteai chiar din repertoriul internaţional.

Pe măsură ce şi-a învăţat colegii s-a împrietenit şi cu cei mai mari, aşa că în scurt timp a cunoscut tot căminul de utilaj-işti.

Visul oricărui student din provincie… era o cameră cât mai ieftină şi în condiţii acceptabile de confort însă costa prea mult pentru buzunarul lor şi astfel colegii erau în permanenţă de căutări.

Pentru el aceasta constituia un ţel imposibil de atins, nu se gândea prea des la el şi, cum întâmplarea nu i-a scos în cale persoana potrivită, s-a mulţumit cu locul din cămin.

Astfel, la începutul fiecărui an se agitau mulţi din jurul lui. El cunoscându-şi posibilităţile nu făcea mare caz însă pe undeva îi părea rău că nu poate lua cu chirie o cameră. Ar fi scăpat de agitaţia din cămin şi ar fi învăţat mai conştiincios dar îl distrau frământările colegilor. Era o stare la care participa cu entuziasm, fiind alături de ei. Astfel au găsit tot felul de locuinţe: cu WC-ul şi chiuveta comune sau a depistat o cameră cu preţ avantajos, care avea chiuvetă, dar fără WC! În sfârşit a luat-o un amic, pentru o perioadă şi se ducea la bodega din apropiere când îi venea sorocul iar de era închisă cârciuma, venea la cămin degrabă, unde nu contau orele.

Doi colegi şi-au găsit pe la Arcul de Triumf, într-un demisol, un apartament micuţ cu toate utilităţile însă closetul dublu era descoperit ca la orice WC public. Când a trecut prima oară pe la ei, din întâmplare, unul a avut nevoie chiar atunci. Laur a prins momentul şi i-a turnat apă în cap pe deasupra udându-l din cap până în picioare de s-au învăţat minte şi mergeau la WC cu umbrele, parcă plecau la plimbare. Atunci s-a enervat unul dintre cei doi şi a împuns cu un ac toate umbrelele musafirilor care îi vizitau, ajungând să nu mai găsească niciuna de trebuinţă. Dacă te durea burta, trebuia să te sacrifici... să fii plouat, obicei ce a fost preluat imediat în cămin cu mult succes ca şi o serie de porecle… Umbrelă, Ac, Gaură etc.

Altă cameră nu avea nimic în ea, nici un fel de mobilier, doar un pat şi o sobă fără lemne iar dacă te duceai la Scalpi în vizită, trebuia să ţi le procuri, dacă nu aveai chef să tremuri. Îşi aduce aminte zâmbind, după o furtună puternică a găsit o creangă groasă doborâtă de vânt, prin jurul Mânăstirii Caşin. A vrut să ia autobuzul însă nu i-a dat voie şoferul să urce în maşină… camera era tocmai la Foişorul de foc.

45

Aurel – Avram Stănescu S-a încălzit trăgând creanga târâş atâta drum… a traversat tot Bucureştiul cu frunzele foşnind dar a obţinut rezultatul scontat… căldură e drept şi multă fumăraie în cameră! Într-o zi a cunoscut o fată însă nu putea să-i mărturisească că n-are niciun şfanţ… s-au sărutat două ore într-un parc pe un frig de tremurau şi pietrele.

Despărţirea a fost dureroasă pentru ambii parteneri, fata ar mai fi stat, însă lui îi îngheţaseră chiar şi ciolanele, ne-purtând izmene. Şi-au dat întâlnire pentru seara următoare să continue partida de amor nocturn, sperând că gerul va fi mai blând.

Se gândea în sinea lui că nu-i mai convine să stea pe străzi…. la hotel era prea scump pentru el… poate o convinge şi merge acasă la ea.

N-avea nicio leţcaie aşa că se întorcea îngheţat, amărât si nervos la cămin. Un grup de vreo 4-5 colegi, derbedei mai mari tocmai coborau gălăgioşi cu vreo două genţi în mâini când s-au intersectat: - Unde plecaţi ? i-a întrebat.

- La Cluj sau Galaţi… hai şi tu!

- Aşteptaţi-mă la poartă, vin şi eu… să fac rost de-o sută!

Imediat i s-a schimbat dispoziţia, a urcat scările în grabă, câte două trepte, a alergat la cameră... şi-a schimbat hainele şi a făcut rost de două sute de la un coleg mai avut.

Deja se zvonise în tot căminul… de nebunii care pleacă la Cluj! Nu le venea să creadă băieţilor că ăştia chiar pleacă.. Îl aşteptau la poartă şi pe drum hotărăsc să plece cu primul tren, unde o fi! Vroia să îşi lărgească orizontul începând ciclul de călătorii şi învăţăminte… ,,Să ne cunoaştem patria,,.

Era ger şi destul de târziu iar pe străzi nu vedeai ţipenie de om. Primul tren din Gara de Nord pleca spre Iaşi… el spera să ajungă la Galaţi, să-şi revadă vechii colegi de facultate.

- La Iaşi am numeroşi prieteni! spune Cârstoiu şi astfel au hotărât plecarea în acea direcţie.

S-au urcat în acceleratul care tocmai pornea şi s-au tocmit cu naşul în tren iar dimineaţa, la 7,30 îi prinde la Universitate în grup compact aşteptând cunoscuţi… unul dintre ei vroia să fumeze, dar obiceiul fumătorului, n-are foc: - Îmi permiteţi să aprind şi eu ţigara? Îl întrebă pe primul fumător întâlnit. Întâmplător, era un profesor sobru, întunecat la figură care tocmai urca scările clădirii Universităţii, - Nu! spuse acesta scurt.

Atât a trebuit găştii, s-au înfuriat şi l-au blagoslovit cu un potop de cuvinte de duh … printre înjurături.

- Cine măta - n….. te crezi de nu vrei să dai un amărât de foc? Şi au continuat cu invectivele. Grena la faţă, profesorul intră în clădire. Se vedea pe mutra lui acră că predă vreun cui aşa că s-au descărcat pe nevinovat. Aveau şi ei multe of-uri de pe urma profesorilor iar aici, în Iaşi făceu orice.… nu-i cunoştea nimeni! Între timp au început studenţii să sosească la cursuri şi câţiva şi-au recunoscut foştii prieteni. Aşa s-au bucurat de nişte primiri pline de farmec. Au stat o 46

Un liceu la malul mării săptămână, au dormit într-un cămin de fete vreo două nopţi iar la cantine intrau ca la ei acasă şi toţi îi întâmpinau veseli: - Au venit bucureştenii! În orice caz, Laur i-a impresionat cu mulţimea de cântece. Vocea nu conta, era execrabilă... noroc că aveau ceilalţi.

Au vizitat muzeele, bisericile şi mânăstirea, teiul lui Eminescu, hotelurile din centru.. să ştie orientativ cât costă o cameră. La Unirea hotelul turn din centru, nou pe acea vreme, în timp ce se învârteau pe acolo să se mai încălzească, a zărit la recepţie o fată de pe strada copilăriei. Era cu un tip, au luat cheia şi s-au îndreptat grăbiţi la lift. După mai mult timp, în vacanţă când a întâlnit-o acasă, a întrebat-o în glumă: - Ce căutai la Unirea prin noiembrie… se închiseseră căminele din Iaşi?

După o scurtă ezitare fata i-a răspuns avocăţeşte, fără să-l privească dar îmbujorându-se: - Nu am fost eu, probabil m-ai confundat!

- Probabil…!

A răspuns el, indiferent şi a lăsat cum a dorit ea; nu trebuia să-i dea lui socoteală.

Oricum era cel mai scump hotel din Iaşi.

Au făcut economii şi după ce au plătit naşul la întoarcere, nu cheltuise suta de lei, dar a fost integrat fără probleme în gaşca celor mari.

Când ei, cei mari au terminat facultatea i-au lăsat bonoteca! Mii de bonuri de toate culorile, literele, cu dunguliţe în toate sensurile… la toate cantinele studenţeşti din Bucureşti şi de oriunde. Aveau acolo rătăcite şi câteva zeci de cartele întregi, ce poţi să mai spui… o adevărată comoară ce se transmitea din vremuri imemorabile colegilor mai mici însă nu oricui. Erau reguli bine stabilite şi moşteneau această avere numai ’’studenţii merituoşi’’ şi care dădeau dovadă clară de deschidere a minţii!

Administratorul căminului, o femeie la 50 de ani care l-a simpatizat din prima clipă, l-a lăsat să plătească numai căminul, 50 de lei pe lună, de multe ori îl păsuia.

Cu masa ştia că se descurcă la cantină unde erau femei de treabă şi îl ajutau.

Seara la 8 când se închidea cantina, bucătăresele îl procopseau cu chifteluţele sau ,,fripturele,, rămase întregi şi întotdeauna se găsea o tavă plină pentru el.

Anii cât a stat în Voievod a dus-o împărăteşte cu mâncarea, însă de cele mai multe ori nu ajungea la masă seara. Era prin oraş, lua masa prin alte părţi, cantine sau chiar deloc iar noaptea când se întorcea mânca adesea cu plăcere deosebită câteva colţuri de pâine neagră cu muştar.

Poker adevărat se juca în oraş pe mulţi bani. Avea un coleg mai mare care juca adesea, demonstrativ şi de antrenament cu ei. Îi tăiau cărţile toţi de la masă… şi tot el le câştiga banii, pe care îi returna, bineînţeles. Le arăta o carte, o vedeau clar, o avea în mână, întorcea palma şi cartea… dispărea.

- Uite cartea, nu e cartea! şi repeta la infinit mişcările. Încercau să descopere unde o ascundea, dar nu se observa nimic bizar din ce făcea. Îi spuneau ,,inginerul,, fiindcă avea vreo 10 ani de facultate şi nu intenţiona să o termine. Dar legile erau din ce în ce mai drastice şi a fost nevoit să o absolve într-un final.

47

Aurel – Avram Stănescu Inginerul a venit în vizită la ei, când era stagiar şi le povestea că avea puţini bani, pe unde lucra. Leafa era mică, nu prea jucau poker, i se dusese faima şi toţi se fereau de el. Noroc că mai prindea câte o delegaţie prin Bucureşti unde avea clienţii săi. Însă Laur, în peregrinările sale prin parcuri, pe străzile umbrite sau prin Grădina botanică a dat peste Marina, studentă la Universitate… locuia în Militari cartier nou în construcţie şi extindere.

Nu auzise de Gabriela şi până una alta a început să o sărute. Era foarte drăguţă, o asemuia cu ea. La a doua întâlnire când au ajuns la întuneric, l-a surprins cât de pasională putea fi… i-a umplut pur şi simplu gura, îl sufocase, credea atunci că a rămas fără cele 3-4 amigdale. Era pierdută şi ea dar el… nu mai era nimic. După un timp, a încercat să o dovedească, împingându-i limba uşor dar iarăşi a pierdut iniţiativa, a crezut pur şi simplu că i-a smuls-o prin aspiraţie… a avut la început senzaţia unei dureri îngrozitoare, îl înnebunise şi năucise. Credea că a sublimat şi nu a rămas din el, decât… maieul. Nu degeaba era studentă la limbi orientale. Nu a mai întâlnit aşa fată dar uita tot când aluneca să o sărute pe gât însă dacă se apropia de gura ei… era pierdut şi tare îi plăcea să rătăcească!

De multe ori, tentat de timpul frumos, făcea drumul, lăsând deoparte Foişorul de Foc, căminul de fete de la Izvorul rece unde era şi restaurantul; lăsa intersecţia pe lângă Calea Moşilor, cu Ministerul de Externe şi Biserica Armenească şi continua prin Piaţa Rosetti… unde se pregătea cel mai bun chebap.

Urma apoi Universitatea şi Victoriei, cu cârciuma armatei şi preţuri de alimentară dar fără acces pentru ei, după care venea Cişmigiul, Piaţa Mihail Kogălniceanu unde se făceau nişte pateuri în foitaj cu brânză grozave dacă le adăugai un chefir sau o sana şi ramificaţiile spre Medicină - Farmacie şi IATC, ca să ajungă în sfârşit la Drept, unde în spate avea facultatea… din cărămidă roşie învelită cu iederă şi despărţită de Operă printr-un gard înalt.

Acolo pe alee, câteodată încingeau miuţe şi printre goluri se auzeau zbierăturile cântăreţilor exersând vocalize amestecate cu ale lor care mai scăpau câte-o înjurătură.

Imediat se auzea replica tenorilor sau basiştilor controlându-şi timbrul, repetată în ritm de Aida. Repetiţiile atingeau punctul culminant când interveneau sopranele strigându-şi indignarea, pe note muzicale, de ce recepţionau urechiuşele lor gingaşe.

- Nu se poate, nu se poate, s-auzim aşa ceva! Şi astfel, n-a simţit nevoia să meargă seara la operă, o asculta ziua pe gratis. Visul lui era să ajungă cândva la un spectacol… odată, când va creşte mare dar a rămas mic şi la operă nu a fost niciodată, spre ruşinea lui.

Puţin mai încolo de Operă era Grigore Preoteasa, Casa de cultură a studenţilor.

Cam acesta a fost unul din traseele lui preferate în următorii ani… îi plăcea acest drum pe care-l parcurgea adesea cu colegii.

Se întâlneau uneori cu ministrul de externe, Corneliu Mănescu, care avea popularitate mai mare decât preşedintele ţării. Învârtindu-se pe acolo mereu, începuse ministrul să-i recunoască din vedere. Într-o zi când a coborât din maşină a scăpat trabucul, care s-a rostogolit pe jos… ei s48

Un liceu la malul mării au oprit să vadă cum reacţionează iar ministrul a sesizat că îl urmăreau. S-a aplecat modest sub privirile tinerilor şi a ridicat trabucul. A suflat uşor peste el şi a continuat să îl fumeze mergând mai departe, zâmbind către ei. Au analizat faza favorabil şi de atunci, chiar dacă ministrul era în maşină, le făcea semn cu mâna şi ei îi răspundeau gălăgioşi.

Avea mulţi colegi dar cel mai mult s-a ataşat de Ţiganul, părăsit de o Veronică, destinatara numeroaselor poezii şi tristeţi pe care nu a avut timp ori răbdare să le cerceteze. Probabil Ţiganul le-a aruncat într-o fântână, însă nu şi-a aruncat talentul de visător înşurubat bine în realitate pe care şi l-a pus în lucru odată pentru Laur care pretindea că este poet fără portofoliu şi nu se încurca să scrie o epistolă. Ţiganul lui a conceput într-o noapte o scrisoare minunată care a rămas model, un adevărat clişeu pentru multe altele, pe care Laur le trimitea fetelor, ,,ce suspinau de dorul lui,,. Avea în ea multă zăpadă, fulgi de nea ce zburau abundent, căldură sufletească şi totul plutea într-o lumină care cădea blând şi nu fractura mintea… ce mai, romantică!

La şcoală asistentul Popescu îşi începea orele făcând prezenţa: - Cutare!

- Prezent!

- Aaaa!… fiul domnului Cutare. Stai jos! Şi râdeau toţi când a ajuns la colegul Mănescu… din păcate era numai o coincidenţă: - Aaa …fiul domnului…?

Mimă că este uimit de rezonanţa numelui ministrului şi-i este teamă să-l pronunţe cumva: - Nu …fiul tovarăşului Mănescu!

A sugerat serios şi simplu colegul spre deliciul întregii asistenţe.

Era evreu, taică-său doctor, maică-sa ziaristă sau invers şi aşteptau viza pentru plecarea definitivă în Germania. Locuia în Rosseti cu Geo, caricaturistul grupei, prietenul lui din copilărie şi se întorceau adesea împreună de la facultate.

Le-a scris după plecarea lui în Germania; urma anul pregătitor şi erau acolo studenţi din toată lumea americani, japonezi, englezi, francezi. Recunoştea şi el că la matematică nu prea era grozav şi a reuşit printr-o minune la facultate însă acolo îl poreclesc Einstein, fiind cel mai bun dintre toţi.

Cu Ţiganul, Georgică, Gică Escrocul, Puiu şi mulţi alţii s-a împrietenit la cataramă. Georgică era din Poiana, şi le propuse când şi-a dat seama că se poate bizui pe ei: - Mergem la Sinaia de câte ori avem chef… de-un chef! Oprim o seară în Poiana la mine acasă, şi a doua zi plecăm mai departe în munţi.

Laur nu cunoştea muntele şi a fost tentat de noutatea care s-a ivit pe neaşteptate. A prins drag de mersul şi mai ales urcările pe munţi, coborâşul fiind mai dificil şi pândindu-i multe alunecări însă trebuia făcut, fiindcă de obicei… te duci undeva dar şi te întorci! De fapt toţi au păţit la fel.

Plecau vinerea sau sâmbăta, benchetuiau o noapte la Poiana şi după aceea în munţi.

Dormeau în cabane, adesea în sălile de mese când nu mai găseau locuri, fiind 49

Aurel – Avram Stănescu aglomeraţie, însă Georgică le-a arătat frumuseţea muntelui şi s-au convins cât e de periculos. Doar naşul îi costa ceva, nu mare lucru şi cabanele, să se odihnească dar nu mult. Câteodată mai luau telecabina când se grăbeau să nu îi apuce noaptea. pe drumurile munţilor care obligatoriu trebuiau să le facă numai ziua, până la asfinţitul soarelui.

Trăia mereu clipa că în momentul următor se va întâmpla ceva deosebit în viaţa lui. Laur părea un tip vesel şi fără griji. Însă şi-a adus aminte scena ce i-a schimbat într-un fel destinul, pe care nu îl luase prea în serios până atunci. Avea convingerea fermă că nu va apuca 35 de ani dar spera să revadă fata ce o visase încă de mic copil.

Când şi-a terminat cursurile în ziua aceea, au hotărât câţiva colegi să meargă până la cămin pe jos. Era un aprilie splendid, lume multă, aşa cum este de obicei de la Operă până în Matei Voievod unde avea căminul. Pe drum au decis să intre la patiseria de pe Brezoianu, colţ cu bulevardul Carol, unde a luat două pateuri şi o sana, considerându-le suficient de copioase, pentru a putea declara oricui, că a luat masa în oraş. În ziua aceea de primăvară, se bucurau de soarele arzător şi fetele frumoase care mergeau, fie spre cămine, fie în sens invers la Universitate. Pentru a le observa mai bine, se lăsau depăşiţi şi nu puţine le aruncau ocheade însă în mulţimea de fete nu a întâlnit-o niciodată pe Gabriela. Spera să o regăsească şi era hotărât să-i spună motivul real pentru care era aici… în Bucureşti.

Pe vis a vis, se zăreau cinematografele înşirate, ca mărgelele unul după altul, cu trotuarul mereu plin de lume şi vânzători de bilete ocazionali. Nu îl tentau, fiindcă văzuse toate filmele în săptămâna aceea. Ieşind din patiserie o luară în sus, agale spre cămin. Erau foarte veseli, volubili şi gălăgioşi, se uitau după fete iar ele se grăbeau, însă abia aşteptau să se lege vreun băiat de ele care să le schimbe soarta.

Laur avea atenţia distributivă şi de la 30 de metri o vede surprins pe Gabriela.

Le spuse imediat colegilor să o ia înainte.

Se apropia de mână cu un băiat, îşi legănau mâinile, voioşi ca toată lumea din împrejur iar când au ajuns la 5 metrii de el, l-a zărit şi ea. Se postase pe mijlocul trotuarului aşteptând-o, nu avea cum să treacă decât prin el dar s-a oprit silindu-l şi pe însoţitor. Pe Laur nu îl interesa, era probabil un prieten… nu conta, avea de gând să o caute la Universitate, trebuia să afle doar grupa, îi era suficient şi ar fi găsit-o uşor.

- Săru-mâna, Gabriela!

- Bună, Laur! şi continuă făcând prezentările, bine dispusă. Viitorul meu soţ şi.. un coleg din şcoala primară!

A rămas înmărmurit, toate planurile, speranţele lui s-au sfărâmat şi spulberat într-o fracţiune de secundă. Nu a tresărit, figura nu l-a dat de gol însă simţea sângele zvâcnind cum îi părăsea faţa… însă ce mai conta? Observa cât de fericită este, ce veselă şi sigură când a pronunţat viitorul soţ! În el s-a aşternut o tristeţe grea, vecină cu moartea. L-a cuprins o siguranţă de zădărnicie şi certitudine… întotdeauna va fi cel care pierde!

50

Un liceu la malul mării A dat mâna cu băiatul, ce şi-a mormăit numele şi semn că se grăbeşte, a făcut un pas mic, înainte, în loc de la revedere. Dialogul dintre ei luase sfârşit însă nu i-a dat Gabrielei drumul la mână nicio clipă. L-a studiat dintr-o singură privire. Era un tip obişnuit, banal, puţin mai înalt decât ea, solid puţin rigid, era în el parcă ascuns un trecut bizar, învăluit în beznă. Avea o mapă de piele tip sectorist. Se întreba ce văzuse la el însă mesajul ei a fost clar şi fără echivoc…viitorul soţ!

Au rămas unul în faţa celuilalt, cu martorul mut la un pas, care auzea tot ce se discută şi nu îi elibera mâna. Erau banalităţi, la ce facultate este dar sectoristul se grăbea, a mai făcut jumătate de pas, forţând-o să spună: - La revedere! pe un ton neutru.

Păru o secundă, că vroia să mai stea de vorbă însă se supuse îndemnului. Nu a mai întrebat-o grupa, renunţase la orice! Era dezamăgit, dezorientat, aşa cum fusese toată viaţa în faţa ei.

A rămas pe loc urmărind-o până s-au pierdut în mulţimea de pe trotuar.

Privea părul ei castaniu deschis cum se îndepărta, luminat de soarele amiezii. Numai părul ei îl zărea pregnant printre ceilalţi trecători şi îi venea greu să-şi continue drumul. În orice caz, perechea nu-şi mai balansa mâinile iar curând i-a pierdut în mulţimea de pe bulevard. Discutau aprins, posibil nimicuri iar el mergea cu capul întors spre ea, fiind atent la trecători, să nu se tamponeze cu vreun distrat. O proteja şi ei îi plăcea!

Concluzia care o putea trage, băiatul o iubea, nici nu punea problema, şi ea era fericită. Laur nu a fost în vizorul ei niciodată.

N-a fost în viaţa lui invidios pe nimeni dar în momentul acela un sentiment de gelozie s-a prăbuşit peste el, cu zgomotul unei avalanşe şi când privea perechea cum se îndepărtează, ar fi fost în stare să dea orice, numai să fie în locul lui… banal, nesemnificativ însă iubit de ea.

Colegii lui aproape nu se mai vedeau. A mers încet, mărind distanţa dintre ei până nu i-a mai zărit. Nu mai raţiona, doar îşi spunea în gând: - Am pierdut-o pentru totdeauna, dar am avut-o vreo clipă?

Fantasmele trecutului i-au trecut rapid prin minte. Fiecare mişcare a lui, fiecare răsuflare avea o motivaţie, Gabriela, însă îşi dădea seama că acum totul este în zadar iar dacă într-un moment, ar fi avut o şansă, numai el este de vină că a ratat-o. Deacum nu o să-i mai pese de nimic, coborâse tristeţea peste el, şi este puţin spus!

Nu ştie când a ajuns la cămin, s-a culcat şi a dormit greu o oră. Mintea îi alterna într-un abur colorat de durere nelămurită şi indiferenţă ricoşând dintr-un vid intens, poticnindu-se de-a lungul unui prag nevăzut, impenetrabil pe care nu îl putea doborî niciodată. S-a trezit indispus şi a plecat repede în oraş unde era invitat acasă la o prietenă. În anii aceia erau la modă italienii. Când o cunoscuse la Biserica Italiană era logodită şi peste 3 luni urma să plece definitiv în Italia însă în seara aceea îl invitase alături de prietenii ei, numai perechi, să demonstreze că ştie să gătească paste sau pizza după reţeta lăsată de logodnic.

51

Aurel – Avram Stănescu Părinţii ei ştiau de Laur însă nu comentau. Erau mulţi invitaţi şi a băut destul până a mers să re-îngurgiteze cu capul în WC. A stat o vreme până s-a liniştit. Se uita în oglindă şi abia îşi mai zărea ochii injectaţi de sânge, aparent umpluţi cu lacrimi indigo, cum se limpezeau odată cu trecerea timpului. Chiar şi cu ochii roşii era mult mai arătos decât ‚’’viitorul soţ’’ însă ce folos? Îşi repeta: - Trebuie să uit…trebuie să uit!

A folosit puţină pastă de dinţi la clătit gura până s-a calmat. Când a ieşit din baie, fata brunetă, slăbuţă dar bine făcută, îl aştepta îngrijorată şi l-a sărutat, iar mama ei care supraveghea orice mişcare ca un jandarm, a observat mulţumită că nu făcuse murdărie în baie.

A băut în continuare cu ea cuibărită în braţe, sărutându-se până n-a mai simţit nimic şi pe nimeni. Curând invitaţii i-au părăsit, însă nu putea să-i mărturisească nimic din ce îl frământa, deşi ar fi dorit un suflet de femeie care să îl liniştească cu vorbe dulci şi afectuoase. În zilele următoare s-a întâlnit în troleibuz cu o fostă colegă din şcoală, vecină în cartierul din copilărie; înaltă, îmbrăcată decent, cu gust, foarte drăguţă, cu buzele senzuale, pline şi roşii pe care a încântat-o imediat cu glumele sale. Îşi revenise… era iar în formă dar trebuiau să se despartă la Drept, fiecare la cursurile lui şi în loc de ,,la revedere,, fata îl întrebă: - Ne mai vedem?

Avea ochii căprui, blânzi… s-a uitat mai atent la gura ei uşor întredeschisă şi ispititoare. Răsufla agitată, parcă participase la o cursă lungă şi aştepta cu nerăbdare răspunsul lui. Simţea că i-ar fi plăcut să se mai vadă în doi, însă deodată şi-a adus aminte de Gabriela şi i-a răspuns trist: - Da… ne mai vedem! Şi a plecat fără să promită nimic altceva, cu capul în pământ.

Pe Gabriela trebuia s-o uite pentru totdeauna, iar când va întâlni o constănţeancă va evita să se mai vadă, aceasta era hotărârea lui nestrămutată.

Războiul permanent ce îl ducea cu timpul său, se fluidiza până la iluzoriu ducând realitatea mai departe în necunoscut.

Laur urmăreşte atent cum locomotiva, pufăind întruna, încetineşte trăgând lin vagoanele, trecând peste macazurile de la Podul Saligni, peste Dunăre, apropiindu-se şi reducând viteza pentru gara Cernavodă, într-un îndemn mut să viziteze oraşul.

Acceleratul opreşte într-o curbă largă, lăsând să se zărească trenul asemănător unui şarpe albastru de metal, care se odihneşte zgomotos printre zecile de şine. Câţiva pasageri coborâră sfârşindu-şi călătoria şi au dispărut înghiţiţi de treburile lor incerte. După un minut acceleratul s-a pus într-o mişcare lentă, fără smucituri şi tânărul îşi putu continua amintirile. Mai are de mers aproape o oră însă acum se simte acasă… a intrat pe pământul dobrogean! *** Simte cum îl frământă gândurile, se învălmăşesc însă vrea să-si amintească numai întâmplările plăcute. Cu ele să rămână din viaţă iar restul să-l uite! El 52

Un liceu la malul mării considera Constanţa oraşul nostalgiilor iar Bucureştiul al năzdrăvăniilor. Îşi aduce aminte surâzând de colegi, de neprevăzutul vieţii de student. Într-o seară împreună cu Georgică în Fiat-ul 600, pe care acesta îl primise cadou de la tatăl său, erau pe chei, pe malul Dâmboviţei când văd două fetiţe dând din mâini disperate. Aveau viteză şi au reuşit să oprească maşina, după 50 de metrii.

Fetele alergau de mama focului şi se apropiau tot mai mult, tropăind şi ţopăind cu tocurile înalte; între timp ei ies din maşină şi le aşteaptă curioşi, lăsând luminile de poziţie aprinse. Deodată fetele se opresc şi dau din braţe a pagubă pentru efortul depus degeaba: - Credeam că sunteţi italieni! spun ele dezamăgite, când au zărit numărul de Prahova, luminat de lampă.

Aşa era în epoca aceea, italienii luau multe românce. Fiat-ul lui Georgică făcea toţi banii. În altă seară avea bani, eveniment memorabil care trebuia sărbătorit şi au mers la Codrii Cosminului cu Ţiganul. Era aglomerat şi au ocupat o masă. Au comandat băutură şi tochitură cu mămăliguţă, specialitatea casei. Între timp văzându-i singuri, vine la masa lor o tipă de vreo 25 de ani şi le propune să îi dea voie să ia loc, acolo cu prietenii ei. Erau trei tineri italieni, simpatici şi vorbăreţi, cum sunt acest popor. Nu numai că le fac loc dar s-au şi înghesuit să stea cât de cât mai comod. Astfel încât, dacă privea cineva din afară scena, ar fi fost încredinţat că sunt împreună, amici vechi care s-au reîntâlnit după o despărţire lungă.

S-au împrietenit imediat, le traducea cucoana care vorbea fluent italiana; au băut şi au mâncat iar la urmă femeia nu i-a lăsat să-şi plătească consumaţia: - Ei au bani destui! Voi sunteţi studenţi şi vreau să mergeţi cu noi în seara asta.

Sunt atât de mici că mă fac de râs când vom intra în Carul cu bere!

Erau prietenii soţului, italian care îi trimisese pe cap. Voiau să se însoare neaparat cu românce. Într-adevăr, era înaltă iar italienii abia îi ajungeau până la umăr.

Le-a plăcut în seara aceea de mai şi la despărţire i-a strecurat femeia pe-un bileţel telefonul.

- Sună-mă peste două săptămâni! Prietenii din Italia pleacă înapoi şi sunt liberă, vreau să ne întâlnim!

Deci i-a fost simpatic şi ei, îşi spunea cu ciudă, numai pe Gabriela nu a putut să o impresioneze cu nimic toată viaţa şi iarăşi a devenit abătut.

Nu îşi mai aducea aminte exact, însă în seara aceea posibil să-i fi mărturisit Ţiganului, prietenul lui cel mai bun că în realitate este un amărât. S-ar putea să îi fi povestit ceva deşi nu era omul să facă confidenţe. Alcoolul însă mai ales noaptea superbă şi tristeţea l-au făcut să îşi dezvăluie adevăratul lui chip… tot atunci crede că şi Ţiganul i-a povestit de Veronica, iubirea lui. Toţi oamenii se împotmolesc măcar o dată în viaţă într-o iubire ascunsă.

Nu învăţa în timpul anului. Considera că în sesiune trei zile sânt suficiente să parcurgă ce se preda la o materie.

53

Aurel – Avram Stănescu Într-un examen a tras biletul şi nu stăpânea un subiect … tocmai îl descifra la tablă, încerca să-şi amintească ceva când a venit profesorul lângă el şi l-a obligat să răspundă dar nu şi-a amintit cum îi spune triunghiului dreptunghic. Avea un lapsus cauzat de emoţii. Ştia că nu e bine însă a zis triunghi dreptunghiular, fiindcă trebuia să îl numească într-un fel la demonstraţie. Îi treceau prin minte denumirea tuturor triunghiurilor… isoscel, echilateral, oarecare şi… dreptunghiular. Parcă îl obseda acest cuvânt şi nu era în stare să îl găsească pe cel potrivit.

Era extrem de nervos iar profesorul râdea dispreţuitor. Laur s-a înfuriat şi a ieşit din încăpere. A venit asistentul Popescu după el, însă a refuzat să mai intre în sala de examen. Profesorul îl trimisese după el, vroia să-i dea examenul.

- Vin în toamnă, îi spuneţi profesorului că acum ştiu că se numeşte triunghi dreptunghic, însă am avut un lapsus... trebuia să îşi fi dat seama, oricărui om i se poate întâmpla!

A luat celelalte examene, a plecat la muncă patriotică pe autostrada Bucureşti-Piteşti şi acum… acasă!

Stăpânii parcului Trenul pătrunse cu viteză în oraş, intersectându-se cu numeroase linii de cale ferată, făcând zgomotul ritmat şi caracteristic al roţilor de tren, trecând peste macazuri şi alte şine. După poziţia lor ca un bun cunoscător al acestor locuri, ghiceşte peronul la care va trage trenul… de parcă ar conta!

De la înălţimea ecartamentului zăreşte peisajul bine cunoscut; întâi nişte hangare din cărămidă lungi şi mohorâte, care par părăsite, ici-colo vede un om care se mişcă haotic, parcă sub influenţa unei forţe oculte, ţintind trasee de neînţeles pentru eventualul privitor dar omul îşi urmăreşte cu îndârjire scopul.

Câteva trolee aşteaptă la cap de linie părăsite iar unul din care au fugit toţi pasagerii, se ia la întrecere neloială cu locomotiva care străbate, în viteză, cartierul de locuinţe al CFR-iştilor cu străzile trasate drept, aliniate pe calea ferată paralel şi perpendicular într-o simbioză perfectă.

Trece pe sub ultimul pod, după care se ivesc în sfârşit blocurile turn şi trenul frânează. Scrâşnetul saboţilor, fier pe fier se aude prelung şi ascuţit, atenţionând călătorii de capătul drumului.

- Da, peronul patru ca de obicei. Trebuie s-o iau prin pasaj! îşi spune tânărul. În gară agitaţia proprietarilor în căutare de sezonişti, îl face să zâmbească când e întrebat de localnicii care l-au zărit coborând din acceleratul de Bucureşti - Nu doriţi o cameră?

- Nu, mulţumesc, sunt constănţean. Repetă până la plictis acest dialog scurt.

Canicula îl izbeşte la ieşirea din tunel, simte cum începe să transpire, pielea îi devine umedă însă totul i se pare firesc, până şi vântul îl cunoaşte!

- Am ajuns acasă! îşi spune preocupat de aceleaşi idei.

54

Un liceu la malul mării Asfaltul pare găurit peste tot de urmele tocurilor cui. Zăpuşeala s-a aşternut peste oraşul moleşit de soarele prânzului.

Până la venirea troleului se refugiază într-un con de umbră ce-l lasă o gheretă cu răcoritoare însă n-are mult de aşteptat. Merge câteva staţii şi coboară cu valiza imensă, balansându-şi greutatea intermitent, dintr-o mână în alta. Îşi priveşte mâinile… aproape a făcut băşici de la geamantanul exagerat de greu. Abia aşteaptă să îşi vadă prietenii din copilărie şi rudele. Are destul de multe dar el este singurul lor urmaş.

Intră în gang şi trece mai departe… şi-a reluat locul din bucătăria de vară unde este răcoare.

Mama lui îl întâmpină fericită; a venit ‚’’dragul mamei’’ acasă şi nu îi mai trebuie nimic. Simte că ceva nu e-n regulă: - Ce ai, Laur?

- N-am nimic, mamă, sunt obosit de pe drum…

- Hai în casă, trebuie să dormi puţin. La insistenţele ei se duce în casă şi se întinde în pat. Gândul îi zboară continuu, obsedant la acelaşi subiect… şi monologhează.

- Numai eu sunt de vină, Gabriela nici nu a ştiut de mine. Sunt timid, aparent sunt sigur pe mine dar în cazul ei n-am avut curajul să-i destăinuiesc iubirea. Din prima clipă când am zărit-o, nu cred că aveam 6 ani am simţit că pentru mine este sortită.

Atâţia ani am visat numai la ea, normal că şi-a găsit pe altcineva, eu nu am intrat în calculele ei niciodată. Mai bine să încetez să mă gândesc la ea, viaţa merge înainte, doar mama mă iubeşte fără limite, fără condiţii.

Adoarme, un somn greu dar care îl linişteşte. Se scoală limpezit, mănâncă ceva şi iese pe stradă. Puştii năvălesc asupra lui cuprinşi de bucurie. Se îmbrăţişează veseli, nu lau văzut de mult. Îi povestesc de pe la jocurile de fotbal, de antrenamente. În timp ce îi ascultă este hotărât; da, aşa trebuie să fiu şi eu, optimist, debordând de energie, mereu voios, fără griji şi fără alte preocupări. Însă nu poate să uite dar trebuie să-şi revină! Consideră că toată lumea se ascunde după o mască deseori, iar el nu-i mai presus. Acum este în vacanţă şi aşa trebuie să fie toată viaţa. În definitiv, nu are motive de supărare. Ştie că îl duce capul, fiindu-le superior multora. A reuşit fără mari probleme la facultate, încă de două ori… în condiţiile unei concurenţe acerbe. Prieteni… avea o mulţime, fetele roiau în jurul lui, numai să te fi uitat mai atent!

A apărut noua generaţie, puştii nu mai sunt atât de mici, aproape l-au ajuns în înălţime iar fetele s-au maturizat. Se ghiceşte sub rochii că le-au crescut sânii. Îşi ţin cu mândrie pieptul înainte, se uită la el cu mai multă atenţie, curiozitate şi speranţă… a îmbobocit mahalaua! În sfârşit se ivesc şi cei mari. Dau mâna, sunt mai calmi, nu au entuziasmul celor mai mici. Vor să se aşeze la poveşti însă cei mici îi provoacă la fotbal. Trag de ei având perspectiva unei confruntări de pomină, tinerii cu bătrânii şi hotărăsc în final echipele.

55

Aurel – Avram Stănescu Constanţa nu era atât de plină de maşini. Găsesc patru bolovani, să facă porţile, bătrânii vor să joace pe un teren mai mic, porţile să fie mai mici, însă tinerii le vor pe toate mari şi ei cedează, nu se pot pune contra valului. Începe jocul, tinerii aleargă ca nişte ogari, se cunosc bine între ei, fiecare joacă pe postul lui, se vede că fac fotbal de performanţă, dar lovitură de teatru. Laur aleargă după o minge, insistă, vede o breşă în poarta lor şi înscrie… întâmplare, îşi zic tinerii.

Doar el rămâne în faţă şi după o serie de driblinguri iar le dă gol. Se îngroaşă gluma, pun pe unul să îl ţină sub supraveghere însă este de neoprit. Se uită unul la altul, este deja 3-0. Pun hotărâţi mingea la centru, atacă dar ratează de puţin şi pe contraatac mingea ajunge tot la Laur care o urmărea asiduu. Iar driblează scurt un adversar, depăşeşte pe altul în viteză, mai are un potrivnic în faţă, simulează pasa şi se îndreptă spre poarta lor nestingherit.. acolo mai este doar Fănel care a văzut pericolul şi se retrăsese în poartă… îi dă gol fără probleme, râde mulţumit, ei au ales porţile aşa mari!

Laur îşi închipuie că vor lua bătaie dacă joacă în continuare şi spune hotărât: - Gata, eu zic că vă ajunge, tineretul mai are multe de învăţat!

Bineînţeles izbucnesc protestele şi trebuie să continue meciul. Terenul lung îl oboseşte peste măsură şi în urale, tineretul câştigă, 5-4.

Cei mici îl înconjoară şi recunosc: - Dacă nu ai fi jucat tu, câştigam fără probleme, mereu îi batem pe bătrâni.

Laur le povesteşte: - Ce credeţi voi, că nu mai ştiu s-alerg? La cămin avem un teren pe zgură, unde mereu jucăm fotbal, de aceea n-am uitat acest joc îndrăgit de toţi băieţii.

Pleacă acasă să se spele şi nu după mult timp se întâlnesc la o şuetă. Marinică, un amic de seama lui, plin de planuri ca întotdeauna îi propune: - Când ies fetele la plimbare, eu mă iau de Flora, tu te legi de una Malvina, prietena ei, este nouă în mahala, are vreo 17 ani, trebuie să le f…em. Restul nu merită atenţie!

Nu i-a plăcut expresia însă aşa era Marinică, în definitiv nu greşea cu nimic când spunea de-a dreptul câte ceva. El uita totuşi că avea surori şi nu i-ar fi convenit să se vorbească pe seama lor însă nimeni nu avea curajul să se pună cu el, chestie de opinie şi mai ales de tupeu.

Flora constituia de multă vreme obiectul interesului lui Marinică.

Mai mică decât ei cu doi ani, stătea împreună cu maică-sa într-o cameră, care ţinea loc şi de bucătărie. Şi-amintea bine de ea, o ştia de când s-a mutat în curtea blocului, plină de magherniţe unde locuiau o mulţime de oameni. După cele 8 clase a intrat la muncă şi se chivernisea cum putea. Nu o văzuse de mulţi ani, avea impresia că a şi uitat cum arată. Între timp s-a mai răcorit afară şi a apărut… i-a recunoscut imediat trăsăturile însă nu mai era fetiţa pe care o ştia. Subţire dar bine făcută, fusta scurtă iar bluza strâmtă îi punea în evidenţa sânii. A observat imediat, nu purta sutien şi abia reuşeau cei câţiva 56

Un liceu la malul mării năsturaşi ai bluziţei să îi liniştească din freamăt. Şatenă, nasul drept, gura potrivită, buzele cărnoase şi ochi căprui, iscoditori. Purta tocuri mici la sandale şi ca înălţime îi ajunge dincolo de umeri, are mâinile mari, curate, frumoase şi albe de la apă, se cunoaşte că munceşte cu ele. Mulţumită fizicului toate fetele o admiră iar băieţii se uită la ea cu jind.

Ea ştia ce urmăreşte Marinică, tot încerca să se bage în viaţa ei, şi plictisită nu-i dădea nici o atenţie. Văzând că nu are nicio şansă cu ea, a început s-o vrăjească pe Malvina. Într-adevăr, Malvina era solidă, blondă cu ochi albaştri, bucălată iar pistruii de pe obrăjori accentuau aerul şăgalnic… naivă, un copil mai mare. Îţi plăcea să o priveşti şi doar atât. Laur îşi spune zâmbind: -Ia uite ce a vrut Marinică să-mi plaseze! Parcă e stăpânul fetelor din mahala!

Malvina a realizat unde se îndreptau manevrele lui, n-avea 15 ani însă arăta la corp ca o femeie… se împrietenise cu Flora care o luase sub tutela ei.

Sufocată de insistenţele lui, căuta salvare ascunzându-se… şi adesea fugea efectiv de Marinică, în jurul grupului.

Era o grămadă substanţială de băieţi şi fete care aşteptau răcoarea înserării.

Stăteau jos pe trotuar sau rezemaţi de pereţii blocului şi râdeau de avansurile pe care le primea Malvina. Era băşcălie mare, toţi vorbeau dar toţi urmăreau atenţi până unde va ajunge Marinică.

Laur o admira în acest timp pe Flora, neavând curajul să o abordeze direct. Îi treceau prin minte felurite variante plauzibile: probabil un cineva, necunoscut s-a lipit de ea, este imposibil să fie liberă. Drăguţă, graţioasă, cu corpul ei de silfidă, cu gura ca o fragă, cu sânii fabuloşi, e plină de şarm, incredibilă din toate punctele de vedere… îi plăcea această fată şi acum, se uita la ea pe furiş.

Ea a perceput mulţumită că Laur o admiră şi curând se observau prin grup şi parcă totul s-a evaporat în umbrele nopţii. În plus sesizase că are un aliat de nădejde pentru apărarea Malvinei… el tot încerca să-l potolească din avânt pe Marinică. Într-un interval extrem de scurt se petrecu tot ce se putea întâmpla important între doi oameni. Privirile lor întunecate se intersectau şi nu au mai apucat să se despartă. Înţeleseseră ce s-a întâmplat cu fiecare până atunci şi nu mai aveau nevoie de explicaţii ori supoziţii, s-au bănuiau ce s-a petrecut până atunci… vise, speranţe, ambiţii, nădejdi sfărâmate transformate în regrete, înfrângeri istovitoare de-o clipă, toate adunate şi risipite laolaltă. Ochii ei iscoditori scânteiau când privea în direcţia lui şi apropierea iminentă dintre cei doi tineri s-a produs firesc. Au trecut rapid peste primii paşi necesari intimităţilor şi ea fără ezitări a preluat iniţiativa. Îndrăzneaţă, s-a desprins din grup şi s-a prelins prin văzduh neobservată. Îi dispăru un moment nesfârşit din raza ochilor. Agitat se întrebă: - Unde o fi Flora?!

Deja îi lipsea şi disperarea îl cuprinse! Pe neaşteptate simţi prin eter, un curent, o căutare scurtă şi un trup se lipi de al lui.

- E ea! Îşi spuse fericit, eliberat de apăsarea ce-l cuprinsese.

57

Aurel – Avram Stănescu Ajungând lângă el, Flora şi-a strecurat palma în mâna lui şi a început s-o strângă cu înfrigurare. În clipa aceea, pentru Laur toate necazurile au dispărut în neant. Un timp care i se păru viu se instală între cei doi; îşi uneau imperceptibil umerii încordaţi, se apăsau şi stabileau ce să facă. Totul dispăruse între cei doi şi-i învăluise într-un singur ghem care se desfăşura de aici înainte neaşteptat de lin. Căutările lor erau de-acum zadarnice, se găsiseră acum, în acea clipă atemporală! Flora se înălţă nerăbdătoare şi-i şopti candid la ureche: - După ce intră Malvina în casă, mergem în oraş !?

Era atât rugăminte, cât şi poruncă în glasul ei, încât l-a încurcat însă nu a mai apucat să răspundă. Nu uită multă vreme aerul fierbinte, parfumat ce-l risipea încet prin gură lângă ureche, chiar mai mult ca un sărut promis şi risipit atunci pe loc. Se-nfioră şi mai mult strângându-i inelarul cu vârful degetelor, rotindu-l ca o întrebare fără un răspuns cert.

Marinică, atent la tot ce se întâmplă în jur, şi întrezărind cum ultima speranţă întro seară inedită zboară pe lângă el, întrebă nervos: - Ce tot şuşotiţi acolo? Flora nepăsătoare îi răspunse: - Ne ducem la plimbare !

- Vin şi eu ! hotărî Marinică cu îndrăzneală.

- Tu? Ce să cauţi cu noi? Spuse revoltată şi continuă conversaţia cu celelalte fete, ne mai băgând în seamă de aici înainte intervenţiile lui.

Laur nu mai ştia pe ce lume se află. Ea nu i-a mai dat drumul. Degetele lor, pe măsură ce trecea timpul, se împleteau şi se cercetau pline de nerăbdare. Trupurile care se lipeau întruna, simţurile şi instinctele traduse numai prin transpiraţia fierbinte se reduseseră practic numai la palme care se frământau încordate. Îl atrăgea fata aceasta drăguţă, pasiunea puse repede stăpânire pe el, limbajul mâinilor, intraductibil dar riguros de exact, i se destăinuia fetei, te vreau!

Toţi din jur sunt edificaţi, Laur a pus mâna pe Flora, sunt şi puţin invidioşi însă nicio grijă, ’’are balta peşte’’.

Au luat-o încetişor spre casa Malvinei şi după ce s-au despărţit de ea, Flora, respirând adânc i se confesă repede, continuându-şi plimbarea, sub crengile cu frunziş întunecos al copacilor şi în zgomotele obişnuite ale serii de vară: - Malvina este un copil mare, a venit din Ardeal în vacanţă, să câştige o bucată de pâine, aici la nişte rude care i-au oferit bani, cazare şi masă, în schimb să aibă ziua, grijă de copilul lor cât sunt ei la serviciu. Marinică, dacă are chef de femei, se poate duce în oraş dar ce s-a gândit… lasă că este mai ieftin la noi pe stradă, raţionament greşit. Însă ştii ceva, am încheiat subiectul. Trebuie să ştii şi tu, mă voi mărita curând şi o să plec din acel serviciu. Mai am cam o lună până vine soţul. Nu îmi mai dă voie să lucrez, însă acum, în seara asta eu vreau să mă plimb cu tine, restul sunt nimicuri, nu mă interesează! Şi deodată, grăbindu-se nepermis de mult, îi spuse întinzându-se dintr-o răsuflare: - Dacă ai fi aflat ce mult te-am visat când eram mai mică! Şi, hotărâtă, adăugă precipitat. Nu mai mergem în oraş, ne este suficient parcul!

58

Un liceu la malul mării Lui nu îi venea să creadă când o auzi destăinuindu-se. Bucuros de această mărturisire neaşteptată, păşind înlănţuiţi în lateral, începu să mediteze.

Parcul misterios îi aştepta, trebuiau doar să străbată de-a curmezişul bulevardului Tomis. Aici a făcut şcoala timp de 7 ani, din clasa VI-a până în clasa a XII-a, îi pare că a trecut o veşnicie şi este acum cu altă fată superbă. Este de neimaginat cum complexitatea vieţii le potriveşte pe toate. Cu puţin timp în urmă plângea după iubirea din copilărie şi deodată, toate grijile şi necazurile au dispărut într-o clipă! Flora i-a redat în mod misterios pofta de a trăi. Atât de sigură pe ea… dintre toţi băieţii de pe stradă a ales mutual: - El va veni cu mine, voi restul, nu mă interesaţi!

Visează? Se opreşte brusc, o cuprinde în braţe şi-i sărută buzele moi, arzătoare. Ea îi răspunde imediat. Îl îmbrăţişează puternic şi se lipeşte de el, deci nu visează! Abia aştepta să o ia în braţe! Realitatea îi spulberă orice temere, o mângâie apăsat pe sâni.

Sunt fantastic de plini fremătând ca două clopotniţe uriaşe. Are impresia cum îi fărâmă degetele ca de-un porţelan fierbinte. Nu-i vine să creadă, n-a mai întâlnit aşa ceva! Deci sunt adevăraţi şi aceştia şi n-are de gând să protesteze, lăsându-se dezmierdată. O sărută din nou, de data asta cu patimă… ea îi răspunde abandonândşi total dulceaţa gurii tremurânde. Auzi cum geme fericită, un geamăt firesc, obişnuit din rărunchi, pornit din adâncuri, de nicăieri şi-încet, încet îşi dă seama cât o doreşte, o pasiune ieşită de undeva din străfundurile timpului, trupului… memoriei.

Când îi prinde din nou mâinile, le cercetă neştiut. Îi căuta febril inelul… nu-l mai găsi deci era un subiect închis pe care ea nu vroia să-l mai deschidă sau să-şi amintească cu niciun preţ.

Se îndreptară amândoi grăbiţi cu pasul sigur, neşovăind spre rondul din capăt. Este mai mult de ora 22, însă mai sunt îndrăgostiţi în parc. El caută cu privirea un loc ferit de priviri indiscrete, înconjurat de tufe.

Parcul arăta puţin altfel decât astăzi. Spre bulevard avea aleea mai îngustă şi un gard vopsit într-un verde ambrat din sârmă, destul de înalt şi iederă cu floricele prinsă de el. Aceiaşi castani, poate chiar mai mulţi şi numeroşi molizi pitici. Un colţişor de verdeaţă şi aer curat, răspândit de natură chiar în mijlocul tumultului general. Pe alee, din loc în loc, câte un felinar aproape orb, aruncă o lumină ireală… întunericul nopţii de iulie s-a născut doar pentru ei, rondoul de piatră este ideal pentru îndrăgostiţi. Format din coloane de piatră, dispuse în arc de cerc, cu o dublură simetrică aflată în partea opusă, la intrarea în parc dar acesta este cel mai căutat de amorezi. Puţini trecători şi aceştia sunt ca ei. Nimeni nu îi încurcă, stau departe unii de alţii, şoaptele nu se aud mai departe de ei. Unii pleacă, se ridică uşor şi în tăcere dispar, nici nu le auzi paşii. Totul se petrece cu încetinitorul, are impresia că sunt două păpuşele uriaşe care joacă scenete cu marionete ambigui însă fericite, angrenate în dansul etern al iubirii.

Nici nu-şi mai dau seama, au rămas aproape singuri. Nu ghicesc cât este ceasul electric, rotitor, pătrat şi cu trei feţe nici nu îi interesează. Nu mai zăresc nimic, cu toate că sar în ochi luminile şi acele lui negre indicând trecerea ireversibilă a timpului. Li se pare că totul s-a uitat în nemişcare, vremea se oprise pentru totdeauna 59

Aurel – Avram Stănescu şi gândurile li s-au unificat pentru eternitate, deşi scurgerea timpului este singura variabilă implacabilă.

Laur speră să rămână singuri în parc… suflă un vânt încins! A simţit deodată nevoia să nu mai fie nimic între ei, hainele erau de prisos însă îi era frică de cei din jur: - Nu-ţi fie teamă, nu ne deranjează nimeni! Îi şopteşte Flora care percepe reţinerea lui când o sărută.

Pe-o bancă mai sunt două umbre întruna, însă departe de-a lor, la distanţă incomensurabilă, străjeri care îşi fac datoria în tăcere. În iarba întunecată şi înaltă, la umbra ireală a unui arbust îi simte răsuflarea ca a vânturilor deşertice. Începe aparent liniştit să-i descheie nasturii şi, printre două răsuflări, ea şuşoteşte: - Nebunule! Însă el nu se opreşte iar ea îl lasă supusă să-i arunce hainele într-o învălmăşeală perfectă. Simţi că se înăbuşă, pielea ei atât de fină îl răscoleşte şi nu mai ţine cont de nimic. Nerăbdarea şi dorinţa veşnic arzătoare a bărbatului când întâlneşte femeia, căreia nu îi convine de multe ori situaţia însă îl lasă înţelegătoare, în speranţa că mai târziu el va aprecia acest lucru. Îi simte trupul subjugat, îi face tot ce pofteşte, aşa că devine blând şi nu se mai grăbeşte. Acum ştie că îi stă la dispoziţie total.

Ea intuieşte transformarea bărbatului. Încordarea corpului îi dispăruse şi se linişteşte pentru o clipă. Starea de mulţumire că îi va ceda fără niciun fel de condiţii, îl descătuşă fulgerător, cu toate că trăieşte permanent tensiunea când aude zgomote bruşte în jurul lor. Îngrijorarea îl apăsa de ce ar putea să li se întâmple dar, în final, nu se sinchiseşte prea mult şi senzaţiile se dispersează printre altele, acute, pregnante, mai urgente.

- Ce e cu tine, iubite?

Nu îi răspunde şi îi trec prin gând impresii fugare.

- Poate m-a luat prea repede, însă din nou nu am dreptate. Eu am luat-o şi mai repede, cum aş vrea să-mi spună? Mai bine o sărut şi repetă neîncetat în tăcere numai pentru el, iubito, iubito cu simţurile vraişte.

- Hai, spune dragule, de ce eşti mereu îngândurat? Nu ar trebui să fii, eu nu te plac! Te iubesc, înţelegi? Hai spune şi tu măcar, mă placi? Ştii, te iubesc de mult, de când m-am mutat lângă voi, off mai bine tac, poate vei înţelege mai târziu!

Laur se frământă, ce poate să-i răspundă? Însă ca întotdeauna întârzie, reflectează şi izbucneşte într-un târziu, - Mai bine ne sărutăm! Ajung vorbele!

Ea repetă încet: - Iubitule! Iubitule… îl domină cu intensitate şi când totul se împrăştie şi se prăbuşeşte asupra lor într-un sfârşit perpetuu, el o priveşte prin perdeaua de întuneric a razelor de lună strecurate prin frunziş şi se întreabă nesigur: - Oare este mulţumită de mine ? E atât de frumoasă! Voi vedea dacă mâine mă va lua tot pe mine, în parc !

60

Un liceu la malul mării Zâmbeşte şi se aude spunând forţat, cu vocea răguşită, gâtuită, parcă se transformase în altul: - Ce minunat este parcul, şi noaptea, şi noi!

Pasiunea i-a uitat pentru altă clipă însă le place să se sărute şi continuă la nesfârşit.

Trupurile lor contorsionate se înfioară, sclipind în răcoarea nopţii. O ajută să-şi pună ceva din hainele mototolite. În razele rătăcite şi tăcute ale astrului le observă răscolite, murdare de iarbă şi ţărână.

Roua dimineţii au luat-o cu ei pentru întotdeauna. Le scutură cum pot, însă nu le pasă, au numai de traversat înapoi bulevardul.

- Hai acasă! Astăzi trebuie să merg şi la serviciu, nu ca tine.

Peste câteva clipe merge vioaie ţinându-l strâns de mână, privindu-l dintr-o parte încrezătoare. Ajung imediat pe strada lor, este trecut mult de miezul nopţii şi pustiu, oricum nu îi observă nimeni, sunt neînsemnaţi!

Este detaşat; cineva nevăzut, necunoscut, parcă supraveghează din afară cele două siluete subţiri cum trec dincolo de bulevardul luminat feeric, însă fără viaţă şi dispar printre arborii străzii care îi ocroteşte. În umbra pomilor îşi schimbă deodată ritmul. Încetinesc, merg strâns îmbrăţişaţi şi se sărută.

Iar visează… se opresc ca la comandă în acelaşi timp, se unesc, fac încă doi paşi, din nou o repriză… amândoi tremură de dorinţă, fata ar sta o veşnicie… regretă, suspină dar trebuie să plece. Pasiunea iar s-a învolburat pe nesimţite în valuri. Laur ar dori să se întoarcă în parc însă tace, îşi da seama că se apropie răsăritul. Se întrerup ades şi se despart cu dificultate însă merg mai departe, tot mai departe! Ea veselă îi aruncă: - Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap şi să nu vii deseară! Te omor! Nu mai eşti singur de capul tău… acum eşti al meu!

El râde încetişor, parcă s-a gândit să-i spulbere incertitudinile. Se pupă scurt, apăsat ca doi oameni care se cunosc de secole şi Flora dispare în întunecimea caselor.

Laur pleacă mai departe, o umbră pândeşte de pe-un balcon, ridică privirea însă ea se retrage iute… spune în minte: - Mulţumesc, dragă vecină, pentru discreţie!

Intră în casă… îşi încălzeşte apa şi se spală de transpiraţie. Pantalonii, slipul, cămaşa sunt mototolite, verzi de la iarbă, ude şi murdare de pământ, trebuie clătite temeinic.

Le pune într-un lighean să nu le observe mama lui în halul ăsta, se întreabă râzând: - Dar cum or arăta fustiţa, bluza şi… chiloţeii ei?

Pune detergentul, le înmoaie puţin şi încearcă să le spele.

Se gândeşte tot timpul la Flora. E nemaipomenită, nu s-a aşteptat la aşa ceva… acum îi pare rău că a fost atât de direct, obligând fata să îi facă pe plac din prima seară când s-au reîntâlnit; nu are justificare însă ea a fost generoasă, a încercat să-l liniştească, să-i atenueze frământările. I-a plăcut în amorul propriu şi când s-a destăinuit că l-a remarcat de multă vreme. Ea îl admiră sincer şi vede în el un altfel de om, nu cum sunt cei de pe stradă, să urmărească femeile numai pentru plăceri personale deşi până la urmă… zâmbeşte sardonic, aşa sunt ei bărbaţii.

61

Aurel – Avram Stănescu În definitiv relaţia lor e de scurtă durată, nu are niciun orizont, dar este minunat de pasională şi fără niciun fel de interes din partea ei. Din partea lui… iar râde singur. Însă abia s-a despărţit şi ar vrea din nou s-o revadă!

Se uită în lighean, e foarte mulţumit de rezultat, schimbă apa şi le lasă cu detergent maşinii de spălat, pentru finalitate. Se întinde în pat, somnul îl ocoleşte… grijile nu îi dau pace, i se schimbă iar dispoziţia.

Este un mare nimeni! Casă n-are, bani la fel, perspective… într-un viitor foarte îndepărtat şi incert.

Adoarme plângând, cu lacrimile şiroind pe pernă.

Altă zi Dimineaţa la şapte se trezeşte. Începe să se agite prin curte. Mama îl simte şi apare imediat.

- Pe Ilona soră-ta, nici n-ai văzut-o, este acum la serviciu! îi spune mama cu un regret neştiut, arătându-i clar că îl iubesc toţi ai casei.

- Lasă, o văd după-amiază!

- Ti-am pus nişte bani să te tunzi; ştii că lui taică-tău nu-i place să te vadă cu plete.

Unde ai fost astă noapte până la ora patru? Ştii că nu pot dormi până nu eşti acasă, măcar aici să te văd odihnit. În Bucureşti cine ştie pe unde dormi, ce mănânci, nu vezi cât de slab eşti. Acum mă duc la serviciu, ne vedem la prânz! Vezi să mănânci bine!

Pleacă şi el nerăbdător să vadă ce va face în vara asta. Îşi aduce aminte de ultimele decrete date de Ceauşescu; la radio se aude numai muzică patriotică: - Nu mă bag, nu mă amestec, nu mă interesează!

Politica nu îl atrage dar din păcate nu se poate fără ea. Se va convinge mult mai târziu, peste ani.

La frizer comandă să îi taie părul mai ales din faţă. Se priveşte mulţumit în oglinzile imense, îşi trece degetele prin el greblă şi, gata, e pieptănat, poate să meargă la plimbare, în necunoscutul cunoscut!

Se va duce la un unchi… îi spune unchiu’ Titi, este inima lui. Se pupă fericiţi… sunt amândoi in biroul lui de la Delfinul. A intrat prin spate pe unde se bagă marfa, nu l-au văzut ospătarii şi fetele; era sigur că îl va găsi cu nasul în hârţoage, - Ce nu te tunzi puţin?

- M-am tuns, acum 10 minute am ieşit de la frizer!

Pe unchi-său îl bufneşte râsul, îl pupă din nou, bucuros că îşi vede nepotul, - Parcă ai mai pus vreo două grame pe tine de astă iarnă, hai să bem o tărie, mănânci ceva, le punem pe bucătărese să-ţi facă nişte cartofi prăjiţi cu un cotlet, avem şi patricieni proaspeţi. Ce vrei?

- Unchiule… ai ciorbă de burtă?

- Ce s-a întâmplat, nu o mâncai până acum?

62

Un liceu la malul mării - Să vezi ce-am păţit; era un frig prin Bucureşti de crăpau pietrele, eu eram după o beţie cruntă pe care o făcusem la nişte fete şi dimineaţa, când am plecat de acolo, cu doi amici, unul dintre ei propune să mergem la ciorbă de burtă. Abia mă târam de oboseală şi mă durea îngrozitor capul. Nici mai mult nici mai puţin să ne ducem la Mercur, în pasaj, vis a vis de Palatul telefoanelor, acolo se face cea mai bună ciorbă.

Mie îmi era indiferent unde mergeam numai să stăm jos undeva şi să mâncăm o zeamă neapărat, mi se făcuse foame. Sigur că vor avea şi alte feluri de ciorbe… nu-mi făceam probleme, aşa că ne-am aşezat la masă.

- Ce fel ciorbe mai aveţi, în afară de cea de burtă?

Am întrebat… omul s-a uitat mirat însă mai mult intrigat la mine şi mi-a răspuns mândru: - Noi facem aici numai ciorbă de burtă! Preparăm după reţetă proprie tuslama, creier pane, momiţe, fripturi, grătare, ficat, bla, bla, bla.

Eu nu mai eram în stare să ies afară, să caut un alt restaurant, aşa că i-am zis să-mi aducă şi mie una. Era bună şi culmea… mi-a trecut durerea de cap şi oboseala ca prin farmec! În ziua următoare mă duc singur la Mercur şi îmi zic: Dacă nu mi-o plăcea, o las în farfurie… trebuie să fac proba! O mănânc şi culmea… parcă ar mai merge una. De atunci am început să mănânc ciorbă de burtă de câte ori am ocazia!

După ce au râs amândoi de mofturile pe care le făcea înainte, unchiul îi spune: - Hai în salon! mănânci şi mai vorbim.

Vede o picoliţă pe hol şi-i cere să-i aducă o ciorbă de burtă în salon. Femeia îi spune: - Nu mai avem specială sefu’!

Este nouă şi bănuia că este un invitat deosebit.

- Nu-i nimic, adu-mi din cealaltă!

Intervine Laur îndreptându-se amândoi spre salon. Imediat s-a zvonit întoarcerea nepotului, tot personalul se bucură şi încep să vină în pelerinaj… Geta de la bufet îi spune râzând: - A venit şefuţu’!

Unchiul îi ia la fugă glumind: - Vedeţi că poate aveţi clienţi care o să vă reclame!

Este singurul lui nepot, trebuie să-l mai descoasă, să vadă dacă este mulţumit de facultatea asta, cum sunt profesorii, cum se descurcă cu fetele. Vrea să ştie tot, dar tot nu se spune, în fine este mulţumit !

Omer, barmanul îi aduce o votcă rusească, de la el din grădină, râd cu toţii în hohote; mănâncă cu poftă ciorba, fetele de la bucătărie îl servesc cu cartofi prăjiţi şi un patrician, slăbiciunea lui, mâncare pe care ştiu toţi că n-o poate refuza. Unchiului îi vine o idee: - Mâine dimineaţă pe la 9, vino aici, mănânci şi o ciorbă dar vreau să îl cunoşti pe un amic, inginer şef; să vedem ce facem cu tine, vreau să te angajezi la el! Nu este rău să te familiarizezi cu meseria asta, el vine aici mai în fiecare zi la ciorbă de burtă.

- Bine, unchiule… spune cu jumătate de glas.

63

Aurel – Avram Stănescu El spera că îl va solicita să îl ajute la restaurant şi în această vacanţă.

- Cum o duci cu fetele?

După o scurtă ezitare, îi mărturiseşte: - Am reîntâlnit aseară o tipă obişnuită! Adică foarte mişto! Cu nişte sâni incredibili şi un corp, de să-l pui în ramă pe perete ca şablon… să mai tragi cu ochii din când în când la el! Mi-a spus că este ca şi măritată, bărbatul ei este plecat, vine peste o lună. Tocmai bine, îmi termin şi eu vacanţa!

Spune zâmbind cu ochii după o clientă frumoasă care tocmai a intrat în restaurant: - Foarte bine că este măritată, nu-ţi trebuie complicaţii acum! Îi răspunde unchiul încântat, şi-şi scoate portofelul: - Arată-l pe al tău!

Laur îl arată gol şi râd, nici urmă de Bălcescu. Unchiul său îl umple cu nişte bani şi continuă: - Când îi termini, vii la mine! Să nu iei de la taică-tu sau maică-ta, pentru ei banii sunt scumpi. Hai acum trebuie că plec, poate vii cu fata pe aici să mâncaţi o friptură bună, mici, mă rog ce vreţi, ştii tu orele când nu dai peste Marusea!

Marusea era nevasta lui. Unchiul-său îl sfătuieşte mereu cu tot felul de nimicuri însă ştie că sunt foarte utile; de exemplu i-a luat când a intrat la facultate, un portofel din piele cu multe buzunare.

- Când vei avea un Bălcescu trebuie să te agiţi că n-ai bani, eu când am mai puţin de 30-40, trebuie să fac în aşa fel încât să câştig alţii. Banii nu au nicio valoare dar trebuie să-i ai, să ştii să faci alţii!

Avea fler de a câştiga, la el trăgeau şi banii iar dacă dormea, îl trăgeau de mânecă! Îi făcea o plăcere deosebită să-i dea bani nepotului, să ştie el că are de toate şi nu duce lipsă de nimic. Însă tânărul nu îndrăznea să-i ceară vredată, totuşi ştia că dacă într-o zi îi va spune că are nevoie de toţi banii pe care îi are… i-ar fi dat, bineînţeles întrebându-l la ce îi folosesc. Nu că l-ar fi interesat neapărat dar vroia să ştie tot ce face, dacă putea să îl ajute chiar şi cu un sfat, nu şovăia, era sufletul lui, slăbiciunea veşnică a adultului faţă de tineretul ce vine din urmă. Cui i-ar fi trecut prin cap să îl pună în faţa unui inginer şef? Învăţa ceva şi câştiga nişte bani!

Pleacă de la el ghiftuit şi oboseala zilei precedente l-a cuprins. Ajuns acasă se întinse în pat şi adormi imediat, greu, fără vise, odihnitor… somnul tinereţii fără alte griji.

Pe la ora 16 aude glasul soră-si, Ilona comentând singură, cu voce tare să îl anunţe că a sosit acasă: - El cum mă scula când eram mai mici, cu toate că eu vroiam să dorm!?

Pătrunde în cameră vijelios şi îl îmbrăţişează. Este încă buimăcit de somn însă îşi revine repede: - Hai că pun să spăl! ai nişte haine împuţite, nu ştiu ce fată ar merge cu tine!

Cei doi fraţi nu s-au văzut de mult şi se tachinează în continuare, - Păi, prezintă-mă colegelor tale de serviciu să vedem dacă vreuna o să se plângă că sunt împuţit!

64

Un liceu la malul mării - Şi ce-o să le faci? le cafteşti? Lasă că le spun eu să-ţi dea cu cratiţele în cap, să te liniştească! Îşi aminteau cum se împungeau, toată ziua şi acum fac haz. Au trecut anii copilăriei şi de-acum vor apărea probleme însă nu ţine cont, e tânăr şi cu toate că firea complexă a fiecărui om despică firul în patru, încă lui nu îi pasă.

Acum, îşi aminteşte de Flora… cum se va echipa pentru această seara şi surâde.

Flora îşi face apariţia printre băieţii gălăgioşi, fiecare spunând ceva despre care ceilalţi uită imediat. Poartă o rochie lungă, cu talia înaltă, groasă şi culmea, vaporoasă, dintr-un material neidentificat, probabil străin. Îi cade fremătând pe umerii drepţi, este largă, bogată, parcă intenţionat să îi elibereze fiecare pas mai uriaş. Are desenate diverse forme geometrice, linii şi culori cu tonuri delicate; este închisă cu nasturii până la gât care-i ascund trupul superb. Este hipnotizat însă şi ceilalţi băieţi se uită cu admiraţie la ea. S-a lăsat liniştea în grup: - Bună, la toţi! Laur, vii te rog?

Vorbeşte natural, fără emfază. Îşi spune: - Ce liniştitor îi este glasul!

Se dezmeticeşte, iese din grup şi se îndreaptă spre ea. Fericită că Laur vine lângă ea, îi dă un sărut fugar iar Nicu rosteşte cu încântare, aproape strigând cu vocea-i puternică de bas: - Te-ai făcut gagică mişto, ia-mă şi pe mine la plimbare, măcar să vă ţin borcănelul!

Râd toţi şi un puşti izbucneşte hohotind: - Bătrânilor, v-a suflat-o studentul!

Erau tineri, veseli, seara era a lor, arborii abia aşteptau să îi protejeze, se auzeau din curţi glasuri îmbietoare de femei, cu râs velar şi muzica uşoară pusă destul de tare.

Le plăcea gălăgia litoralului în vacanţă vara, se simţeau în formă. Era una din acele nopţi blânde, minunate cum numai pe malul mării poţi întâlni. Rezemau din picioare zidurile sau stau la taifas, jos, direct pe trotuar.

Malvina a venit imediat spre ei, fericită că o vede şi se aşează lângă ei. Laur îşi întreabă amicii: - Îl ştiţi pe Panaitescu, profesorul de franceză?

- Da ! Este profesor în continuare la Şcoala generală numărul 13!

- Şi eu am făcut clasa a cincea şi aproape o lună din a şasea, acolo la 13. Mă ascultă odată la franceză şi voia să-mi dea nota şapte. Mă duc la catedră şi îi şoptesc: - Domn profesor, dacă îmi daţi şapte, eu mănânc bătaie de la taică-meu… şi o să-l zvânt pe Dănuţ!

- Măi băiatule, tu eşti un golan, un derbedeu… cum o să-i faci aşa ceva fiului meu?

- Domn profesor, dacă o încasez de la tata şi eu o să-l bat pe Dănuţ!

- Bine, măi băiatule… cât vrei ?

- Nota 10 ar fi bine!

- Uite un 10, dar să îl aperi pe Dănuţ de alţi golani!

65

Aurel – Avram Stănescu - Bineînţeles, domn profesor, nimeni nu o să se mai lege de Dănuţ! Vă garantez eu! Şi concluzionă: - Altă treabă nu aveam decât să-l caftesc pe copil, nu îl bătea nimeni dar aşa mă învăţaseră să procedez cei mai mari.

Abia îşi termină intenţiile războinice în închipuire, că interveni Tănase, veşnicul elev deşi era de vârsta lui, pus pe palavre: - Eram la franceză… mă ascultă, fiindcă nu fusesem pe la ore. Bineînţeles, nu ştiam nimic, îl aud că-mi spune. ‘’Măi băiatule, îţi dau patru că nu ai învăţat!’’ Mă îndrept hotărât spre o fereastră deschisă şi îi spun: - Dom’ profesor! dacă nu-mi daţi o notă mare, mă arunc pe geam.

- Măi băiatule, îţi dau 6… mai mult nu pot!

Mă urc pe pervaz şi îi spun: - Vreau 10, altfel sar!

- Nu se poate măi băiatule, uite îţi pun nota 6! Îmi trece nota în catalog… mă duc totuşi şi mă conving. Era o grămadă de cărbuni sub fereastră. Hotărât sar pe ea şi mă întind cât eram de lung pe movilă… stăteam cu ochii holbaţi, fără suflare şi cu gura căscată. Panaitescu se repede la geam, să vadă ce s-a întâmplat, mă vede întins pe spate şi coboară speriat, în fruntea întregii clase, într-o hărmălaie de nedescris.

- A murit Tănase! ţipau copiii; este plin de sânge! L-a omorât profesorul de franceză!

Au alarmat toată şcoala. Până să iasă afară în curte, mi-am luat tălpăşiţa. Ora următoare trebuie să mă asculte iarăşi, fiindcă n-aveam note suficiente.

- Spune, băiatule, cât vrei!

- 10, dom’ profesor!

- Uite 10, dar să nu mai sari că s-ar putea să te loveşti!

Râd cu toţii şi Tănase continuă, se încălzise băiatul: - La geografie ne-a venit una tânără, bună ce să vă spun, însă a dracului. Aveam numai 3 şi 4, singura scăpare era teza. Am nişte pantaloni cărora li s-a rupt pânza de la un buzunar. La teză vreau să mă aşez în spate dar scorpia mă urmărea şi mă aduce în banca întâi. Ne dă subiectele… încep să mă foiesc, îmi bag mâinile în buzunare iar în cel rupt, îmi aranjez cariciul. Observând, bineînţeles se repede la mine: - Scoate fiţuicile!

- Nu am fiţuici!

- Întoarceţi buzunarele!

- Nu, fiindcă n-am fiţuici!

Atunci mă scoate brutal din bancă şi bagă mâna în buzunarul bun… îl scoate gol, n-a găsit nimic! Atunci mă întoarce violent şi-şi vâră mâna unde trebuia… unde vroiam şi eu! În prima clipă nu şi-a dat seama ce este, şi m-a strâns din nou… s-a îngălbenit, a scos mâna din buzunarul meu şi a trecut la catedră.

Era lividă, surpriza a fost desăvârşită!

66

Un liceu la malul mării Eu m-am aşezat liniştit la locul meu, din ultima bancă, am scos cartea de geografie şi mi-am scris lucrarea… a fost perfectă! De atunci mă lăsă în pace, nu fac gălăgie la ore, mă duc la toate însă nu mă priveşte niciodată. Sper să o am şi la anul… profesoară!

Băieţii se distrau copios.

- Probabil s-o fi îndrăgostit de tine şi nu poate să ţi-o spună, de… e profesoara ta! spune Flora agasată dar spre deliciul tuturor şi îi şopteşte lui Laur: - Mergem şi noi, că mă plictisesc?

S-au ridicat nerăbdători şi trec s-o lase acasă pe Malvina.

Au rămas doar ei pe strada învăluită în întunericul copacilor bătrâni şi se sărută.

Flora îi prinde mâna şi o aşează uşor printre nasturii rochiei. Se descheiaseră câţiva, îi simte pântecul întins cum aştepta încordat să-l reîntâlnească. Explorează mai departe, mătasea îl încurajează, îşi dă seama că are un chiloţel neglijabil.

- Nebuno! Şi îşi continuă cercetările, o atinge uşor, nu s-a îngălbenit şi a lăsat mâna s-o mângâie în voie: - Cred că aici ai ascunse fiţuicile!

Râd amândoi fericiţi, se sărută din nou şi merg încet spre parc.

- Mi-ar place să mergem aşa, îmbrăţişaţi, o veşnicie… mă simt golaşă lângă tine, nu mai doresc nimic! Eram în clasa a 8-a când ne-am mutat aici şi….m-am îndrăgostit de tine ca orice fată de vârsta aia… acum eşti al meu! Îl sărută fugar şi se opreşte. El tace tulburat, se frământă în interior, devine neliniştit. Ştia că nişte avantaje materiale o opresc să continue la nesfârşit relaţia cu el, pentru nişte bunuri pe care el nu i le poate oferi şi în plus ai lui desigur se vor împotrivi.

Viaţa şi societatea demonstrează că prin muncă nu ai cum să te îmbogăţeşti, totul e iluzie şi păcăleală. Suntem robii acestui sistem, bogaţii de azi prea puţini vor fi săracii de mâine sau cu alte cuvinte degeaba te zbaţi, totul e pregătit, marcat, înregistrat cu mult înainte de naşterea ta. Vrea să-i zică ceva: - Hai spune…

Dar ea îl sărută răvăşită şi nu le mai arde de conversaţie. Curând se pierd în întunericul împestriţat cu melancolie al parcului de castani.

Când se întorc ea se întristează motivat: iar se despart! Intră în curte abătută, lui îi pare şi mai rău însă n-o arată. Niciodată nu o va arăta!

Stăpâna mării În ziua următoare s-a trezit la 6 a.m. însă a mai lenevit în pat; vorbeşte cu tatăl său… îi spune ce doreşte unchiul Titi de la el; taică-său mulţumit îl întreabă dacă a luat dimineaţă micul dejun: - Mănânc o ciorbă de burtă la unchiul!

- Hopa, ai intrat şi tu în rândul bărbaţilor!

67

Aurel – Avram Stănescu Se distrează amândoi aducându-şi aminte de mofturile lui din copilărie şi se despart.

Arde de nerăbdare şi curiozitate cum va decurge întrevederea… îşi ia la revedere în stilul obişnuit: - Săru’ mâna!

Relaţia tată–fiu, obişnuită în neamul său… rece, distantă ca între doi bărbaţi care abia se cunosc însă se iubesc. Amintirile şi copilăria au trecut ca un fum, a rămas viitorul incert dar atât de plauzibil pentru bătrânul tată care nu e atât de bătrân însă boala l-a traumatizat şi, cel schimbător de minunat ca apa vieţii, pentru tânărul fiu care deocamdată îşi manifestă nepăsarea, inconştienţa şi uneori chiar sacrificiul tinereţii.

La restaurant ajunge odată cu inginerul şef, Bălăuţă. Unchiu-său le face cunoştinţă… Laur este rezervat însă din partea lui Bălăuţă simte multă efuziune.

Acesta este bucuros că în sfârşit îl cunoaşte pe nepotul amicului său. Lui Laur îi pare că distinge o oarecare urmă de afecţiune în vocea inginerului. Merg în salon unde începe tirul întrebărilor curioase şi de rutină: - Câţi ani ai… la ce facultate eşti?

- La Utilaj în Bucureşti… este singura de această specialitate din ţară.

- Nu se poate! Pe asta am făcut-o şi eu! Directorul Puşcaşu tot pe asta a terminat-o, vine mai târziu şi el aici la ciorbă… extraordinar ce întâmplare! Tot la ,,barăci,, lângă Drept? Nu v-au mutat?

- Nu… tot acolo avem facultatea! Sunt şi căminele de fete ale Universităţii lângă Operă!

Tânărul începe să se dezmorţească simţindu-i căldura din glas: - Pe astea nu le-am apucat, Doamne ce viaţă am dus şi ce bătrân am ajuns! afirmă Bălăuţă cuprins brusc de nostalgia trecutului, cu părerile de rău eterne şi amare că viaţa se scurge independent de voinţa omului.

Li se aduc ciorbele. Vine şi unchiul său care îi întreabă din priviri cum se înţeleg.

Bălăuţă este entuziasmat. Când îl priveşte pe flăcăul tăcut din faţa lui simte iar aerul ameţitor al Bucureştiului şi are senzaţia că întinereşte. Parcă s-ar vedea într-o oglindă, acelaşi tânăr student aruncat în valurile vieţii.

Unchiul său nu se aştepta să facă impresie chiar atât de bună cu această facultate şi îi spune lui Bălăuţă cam ce îi trecuse prin minte.

După câteva clipe de gândire, întrezărind receptivitatea la noutăţi a tânărului, el îi spune direct: - Îmi placi, te bag la motoare, am un maistru bun de la care vei învăţa meserie; eu acum trebuie să plec la Mangalia însă te duci la biroul personal; îi spui tipului de acolo să te angajeze şi să ţi se facă protecţia muncii; le zici fără reţinere că eu te-am trimis… mai vorbim mâine! Îi dădu toate indicaţiile cum să ajungă la întreprindere şi pleacă condus de unchi. La întoarcere unchiu-său, încântat peste măsură, îl informează: - Este un inginer foarte bun, vezi ţine-te de el, că ai ce învăţa. Te-a simpatizat de cum te-a văzut, mai mănânci ceva? Ia un cotlet, lasă că ajungi tu la întreprindere.

68

Un liceu la malul mării Nu m-am aşteptat ca Utilajul pe care l-ai schimbat cu Frigul să fie atât de bun şi de perspectivă. În sfârşit, Laur pleacă de la restaurant şi merge până la capătul liniei de troleu respectând indicaţiile primite. În Tomis, noul cartier al Constanţei, vede vânzoleală de macarale, utilaje şi maşini specifice şantierelor de construcţii, însă trebuia să meargă mai departe să ia o maşină dintr-o staţie de autobuz. Nefiind oră de vârf, autovehiculele veneau rar… ele făceau turul variantei prin Zona industrială a oraşului şi tocmai plecase unul, însă Laur neştiind drumul l-a ratat de puţin… a trebuit să îl aştepte pe următorul.

Era o zi călduroasă de iulie, niciun copac, niciun petec de umbră unde să se refugieze. Căldura înăbuşitoare se prăbuşea fără milă asupra tuturor, oamenii fugeau înnebuniţi în căutarea petecului de răcoare care să-i învioreze. În sfârşit, apare un autobuz de traseu hârbuit… fiind pasageri puţini, au mai stat câteva minute până au mai venit doi călători. Şoferul se cunoştea cu ceilalţi şi parcă făceau parte dintr-o lume aparte, lumea celor ce trudesc şi discutau problemele lor, ieşind din tiparele obişnuite.

Laur transpirase, îl apăsa umezeala, aerul greu respirabil îl înăbuşea; s-a aşezat la umbră, scaunele din partea pe care bătea soarele rămăseseră neocupate.

Merge fix două staţii şi se miră că maşina aceea hodorogită se putea deplasa cu viteză atât de mare.

Zăreşte peisajul bine cunoscut al şantierelor cu barăci şi traversează repede când prinde un moment mai liber pe bulevard. Totul se petrecea în viteză, era aglomeraţie, claxoanele scoteau zgomote stridente care atenţionau pietonii distraţi, o atmosferă încărcată până la refuz cu particule de praf, fum şi căldură sufocantă… se întreba uimit. ,,Aceasta este deci viaţa adevărată, activităţile productive în care voi pătrunde? Pe ele se bazează întreaga societate… pe muncă! De aici porneşte tot eşafodajul industriei şi economiei consumatoare ca într-un joc de puzzle uriaş, fără această bază totul se prăbuşeşte! Şi asta e doar o mică parte dintr-o sferă… deci asta vor guvernanţii de la noi, indiferent cum se numesc ţările, regate sau republici! Mă voi descurca în această lume? De ce nu! În orice caz, prefer această lume a muncii efective decât teoreticienii care-şi schimbă opţiunile după regim şi culoare… avea dreptate tata când m-a îndrumat spre o facultate tehnică!

Se orientă şi intră în sediul conducerii. Uşile şi geamurile deschise din încăperi asigurau o ventilaţie ineficientă. Singurul avantaj în aceste birouri încărcate cu zăpuşeală era umbra! A zărit caloriferele, aprecia că beneficiau de încălzire centrală în timpul iernii… nu se chinuiau cu lemne ca ei acasă. Întreabă un om care aştepta pe culoar… de biroul personal. E îndrumat spre o uşă, intră şi se prezentă simplu unui individ care-l privea curios… spune cine l-a trimis şi de ce. Tipul fără vorbe multe îl ia şi merg împreună la director.

Acolo repetă cine este, cine l-a trimis dar adaugă că este student la Utilaj, în vacanţă şi are nevoie de bani. A observat că acest cuvânt, utilaj îi deschidea toate porţile şi, într-adevăr, directorul se bucură surprins. Îi spune deschis că poate veni la 69

Aurel – Avram Stănescu ei în întreprindere când va termina facultatea… îl aşteaptă cu braţele deschise, au nevoie de specialişti.

Directorul analizează schema personalului şi îl angajează pe un post de muncitor necalificat; îi explică că nu poate primi pe oricine, la şantier nu ar fi fost o problemă însă ei primesc numai mecanici sau şoferi, dar găsise o portiţă: - Şi unde vrea Bălăuţă să te bage?

- La motoare, domnule director.

- Bine, vezi că ai un maistru bun. Îţi doresc succes! Mergi acum să faci formele de angajare şi după aceea trebuie să treci pe la cabinetul de protecţia muncii.

- La revedere, dom director!

- Succes, tinere!

I-a plăcut acest om blând şi undeva aerian… părea departe de frământările celor din jur.

Cu un alt individ a făcut protecţia muncii, destul de mult timp în care i s-a dat să citească normative şi legi plictisitoare. În final i s-a completat o fişă tip.

Urma a doua zi să se prezinte la Bălăuţă şi i-a explicat cu amabilitate alt traseu cum să ajungă mai repede de unde locuieşte până la SUT. - Cu troleibuzul 44 ajungi până la capăt, pe urmă mergi circa 500 de metri şi ajungi la noi. Şi-a luat la revedere şi a plecat spre casă; ajuns, îi povesteşte mamei ce a făcut, pe unde a fost, ce a văzut însă este obosit şi-i este somn.

- De ce nu mănânci şi pe urmă dormi cât pofteşti?

- Am mâncat la unchiul Titi. Merg să mă culc!

A adormit greu, fără vise, nu a simţit nici când a venit sora lui de la serviciu însă ea la lăsat să se odihnească, nu ca-n ziua precedentă.

Când s-a trezit era ora 19. A mâncat în grabă, şi-a pus slipul, pantalonii, a îmbrăcat o cămaşă cu mâneca scurtă iar puloverul subţire şi l-a aruncat pe umăr; pe malul mării unde avea de gând să ajungă, era noaptea curent şi răcoare. Ilona, soră-sa îl vede şi-i strigă: - Vezi murdăreşte şi cămaşa asta, ca pe cea de aseară că nu-ţi mai spăl nimic!

- Atunci aruncă şi maşina de spălat!

- Nu ştiu cum le murdăreşti, parcă dormi în pământ. Dacă nu ţi-o luam la spălat, o îmbrăcai tot pe ea ! Împuţitanie !

- Nesimţito !Pa! O pupă la despărţire şi pleacă grăbit. Acestea erau vorbele dulci pe care şi le aruncau în loc de alint când erau mici.

Ajuns pe stradă întreabă puştii ocupaţi într-o partidă de fotbal: - Cum este apa?

- Excelentă!

Prin apă toţi înţelegeau marea care le stătea în minte de când erau mici, obsesia lor şi din păcate de multe ori sfârşitul… marea îşi lua tributul în fiecare an.

70

Un liceu la malul mării Atmosfera încă era apăsătoare, briza nu avea de gând să înceapă bătaia, curând însă seara îşi intră în drepturi. Începuse să se mai răcorească, asfaltul păstra încă fierbinţeala acumulată în timpul zilei.

Dintre bătrâni doar Marinică agitat, bântuia nesigur pe stradă, nervos că nu are partener la agăţat gagici. Pe Laur ştia că l-a înhăţat Flora care nu apăruse. Ea şi Malvina parcă şi-au dat întâlnire la o oră fixată, au apărut din direcţii diferite în acelaşi timp.

Flora a venit cu o rochie asemănătoare cu cea din seara precedentă; se gândea zâmbind că îşi va strica toată garderoba continuând să o schimbe în fiecare seară; le hărtănesc când le aruncă în jurul lor şi le fac într-un hal fără de hal, însă se pare că fetei nu-i păsa.

S-au aşezat direct pe trotuar într-un colţ mai întunecos; îi străjuia Marinică în picioare şi Malvina, aşezată jos lângă Flora… nu se feresc de restul lumii şi îşi lipesc buzele tandru. Cedând impulsurilor, se aşează în braţele lui Laur şi îl sărută pătimaş.

Marinică, înfierbântat de scenă, izbucneşte necontrolat: - Malvina, hai să ne f…em şi noi! În lumina felinarelor se observă faţa Malvinei, înroşită brusc, cu privirea derutată şi două lacrimi uriaşe care se revărsau printre gene. Izbucneşte revoltată aproape plângând: - Vai domnul Marinică, cum puteţi vorbi aşa ceva? Şi a fugit ruşinată spre casă.

- Eşti insuportabil, cum naiba poţi vorbi în halul ăsta cu un copil! intervine Flora furioasă. Dar Marinică continuă pe acelaşi ton întărâtat, - Te fu..e bine, şchiopul ăla al tău?

- Da! Răspunse Flora sec, realizând că el poate continua la nesfârşit cu limbajul de mahala.

- Nu vezi că te-ai umplut, miroşi şi tot mai vrei, ma...hie de la Laur! Cred c-o înghiţi cu halba!

- Da, numai pe a lui o servesc! zise Flora indignată şi scurt către Laur, - Să mergem! Încheind disputa pentru amândoi.

Marinică dispare iritat şi îndârjit prin oraş. După acest incident Flora, tristă, îi mărturiseşte sfârşită: - Bărbatul meu vine mâine!

Laur a rămas uluit, fără grai, simţea cum îi bubuie creierul care-l prevenea repetat… atenţie, primejdie!

Trebuia să ia o decizie care întârzia să îi vină în ajutor… el aproape uitase de celelalte existenţe şi tot ea rupse tăcerea: - În această seară vreau să mergem în altă parte, oriunde însă nu mai suport parcul!

- Să mergem în Mamaia! Ascultăm muzică, dansăm.

- Hai mai bine pe plajă! Vreau să fim singuri, să nu ne mai apese prezenţa altora pe lângă noi!

- Dar trebuie să luăm un cearşaf sau un prosop mai mare să îl întindem pe nisip!

71

Aurel – Avram Stănescu - Nu mi-a trecut prin minte însă aduc eu unul imediat!

Flora nu vrea să meargă în Mamaia, nu vrea decât să fie împreună, se sufocă la gândul că nu o să-l mai vadă; fuge acasă şi se întoarce veselă. Şi el se săturase de hotel boschet. În seara precedentă au găsit iarba cosită şi a avut tot timpul o stare de disconfort. Îl prinde apăsat de mijloc. Merg pe străduţe lăturalnice, pierzându-se în labirintul veşnic încărcat cu verdeaţă în acest anotimp. El nu înţelege ceva şi pe drum o interoghează ţinând-o strâns de umeri: - Ţi-e frică de el?

Câteodată şi tăcerea vorbeşte: - Te bate, de ce are cineva dreptul să dea în altcineva?

Tăcere.

- Atunci cine şi ce te obligă să stai cu el?

Izbucneşte nervos. Linişte întreruptă de alte dorinţe. Flora vrea să-l sărute şi el nu rezistă! În sfârşit, ajung pe plajă. S-a arat cu tractorul însă mai la margine, spre iarbă şi solar nisipul este încă fierbinte. Întind prosopul, puloverul şi se aşează; o ţine în braţe. Flora plânge şi el plânge mocnit, însă nu se aude, nu se simte însă ea bănuieşte.

Totul se pierde în zgomotul mării care acoperă toate frământările. Razele lunii luminează şuviţa subţire de pâclă a ţărmului care şerpuieşte şi împarte plaja în felii de întuneric şi lumină în orele fără de sfârşit ale nopţii. Marea nu ştie şi nici nu-i pasă că pe lângă ea, poate cineva a râs, a izbucnit în plâns, a urlat de groază, a strigat de bucurie. Ea este eternă, ei sunt efemeri! Îi priveşte, le vorbeşte, sunteţi nişte furnici, sunt atât de puternică. Cine s-ar pune cu mine ?

Flora este la fel ca marea, puternică, nesfârşită, îl foloseşte cum doreşte, e mărinimoasă şi blânda, îi trece mâna prin părul ud de transpiraţie şi-i spune: - Ai răbdare, iubitule, avem toată seara înainte, o noapte cât o eternitate!

Laur se gândeşte obsedand cum poate opri timpul!

Timpul este incompresibil, orice ai face el este invariabil dintr-un şir de constante care se rătăcesc, el curge mai departe indiferent de voinţa noastră este acum aici şi nu mai e, a dispărut în neguri. Imposibil să-l recuperezi, nu încerca, din calcule e singura constantă schimbătoare liniară temporală, îi zvâcnesc ideile fără şir, tâmplele… îi vine să înnebunească. Vezi că ai în faţă cea mai minunată femeie; te lasă să îi faci orice, este atât de bună, grandioasă ca marea. Se întrerupe din visările pustii, când piciorul lui gol întâlni apa.

Intră amândoi în marea înfuriată, însă caldă. Este furtună în adâncuri, hulă, se aud pescăruşii cum se cheamă, cum se strigă cu ţipete de copil. Cei doi pot vorbi tare!

Zgomotul valurilor acoperă orice, curând le ajunge apa la mijloc, se opresc şi-o ia în braţe. Îşi înfăşoară picioarele într-o împletitură complicată de goblen, este uşoară ca un fulg. Se sărută continuu şi interminabil cât pentru două existenţe, nu mai aud decât hula nestăpânită. Îl macină nesfârşitul întinderii mării, îi frământă starea şi simte cum apropie orizontul restrângându-şi marginile. Flora strigă fără teamă: 72

Un liceu la malul mării - Iubitule!

El îi răspunde încetişor din adâncuri: - Iubito!

Pântecele s-au alipit, frisoanele din ele au început să lovească, să fiarbă… curentul de larg puternic îl dezechilibrează dar nu se lasă dovedit. Valurile se zbat printre ei, câteodată trec mânioase pe deasupra lor. Simte prin tălpi nisipul măcinat mărunt cum se scurge neîncetat ca dintr-o clepsidră uriaşă. Apa sapă întruna în jurul lor, îi poate acoperi însă nu îl interesează… are picioarele puternice, valurile furioase plonjează şi huruie neîntrerupt. Deodată marea hotărâtă îi protejează. Zbuciumul ei se astâmpără pe neaşteptate. Au nimerit într-o depresiune de ape liniştite, înverşunarea apei care clocoteşte în ceaţă s-a potolit. Un abur uşor se ridică peste ei… plutesc deasupra oceanelor două busturi îmbrăţişate. Îl ajută şi ea din coapse într-un echilibru inconstant dar perfect. Şi-a revenit din încordare însă nu poate să o lase fiindcă… nu mai are nimic în braţe doar intuieşte cum s-a încolăcit şi încleştat peste el făcându-se o singură fiinţă. Îl strigă puternic sărutându-i faţa udă de lacrimi amestecate cu apa mării sărat-amară. S-au agăţat unul de altul, nu îşi mai dau drumul, amândoi gem… marea îi ignoră dar universul e al lor!

- Eşti al meu iubitule, pot să mor acum, nu-mi pasă! Şi el doreşte să sfârşească în această stare de neînţeles a împlinirilor.

Stau clipe înlănţuiţi, nu mai doresc să iasă din mare, se consideră copiii ei, ar putea să meargă în larg. Afară este frig, e urât… îi aşteaptă toate răutăţile pământului, pe când acolo în mare apa este moale, călduţă, îi învăluie, îi împacă cu liniştea şi zbuciumul ei şi uită tot. Au ajuns la capăt!

- Nu mai plânge, iubitule, trebuie să mă uiţi, repetându-se, să mă uiţi…

Cuprinsă brusc de un val de efluvii lirice, miloase îl înăbuşă.

El face o ultimă încercare timidă de a afla adevărul urmărind acelaşi ţel disperat de a rămâne împreună şi din nou glasul îi sună ireal: - Îl iubeşti!?

Flora râde, nu vrea să-i răspundă. Vrea să îl lase să afle un alt adevăr simplu. Nu îl doreşte decât pe Laur, dar îl are, este al ei!

Ies din apă şi încă o ţine în braţe. Laur dârdâie involuntar, dinţii îi clănţănesc, încep regretele să le ţiuie prin creier: - În apă era mai bine!

O şterge cu prosopul, încearcă să o acopere, însă ea îşi dă seama că el încă tremură.

Nu au alt prosop, îl prinde în braţe şi îl acoperă cu ea. A luat rochia cu figuri pastelate care îi înfăşoară ca într-o plapumă fierbinte. Fulgii de lumină ţâşnesc şi plutesc în jurul lor într-un dans ipotetic. Stau îmbrăţişaţi cu briza călduţă alergând peste ei din ce în ce mai înverşunată, cu gândurile răscolite de altele mai de actualitate.

- Mai tremuri, iubitule. E frigul, e gerul!? Îl strânge mai tare să-l încălzească, el se lipeşte până face un tot comun cu pieptul ei care îi place atât de mult. Parcă în altă viaţă a mai auzit aceste cuvinte, totul se repetă necontenit în tumultul mării.

73

Aurel – Avram Stănescu Îl sărută până îi dispare tremurul şi o doreşte din nou. Se liniştesc… se calmează şi îl învăluie desfăcută pentru a-l apăsa şi din adâncuri izbucni neştiutul care se cutremură într-un nestăpânit întreg comun. Trupurile contorsionate s-au unificat, şoaptele lor se risipesc în imensitatea timpului, îi zgârie necontrolat. Îl simt peste tot în ei, lasă urme insesizabile însă dure amestecate cu nisipul care se împrăştie şi-i hârjoneşte într-una până la durere, totul se pierde într-o stare de vis şi adevăr, trezire şi somn, pasiune şi nesfârşire. Vremea se scurge ca o lipitoare în micul deşert de cenuşă ce-şi va schimba curând culoarea. Marea se zbate, nu-şi potoleşte zvârcolirile din ce în ce mai intense… a început din nou furtuna! Începe să se întrezărească plaja galben-aurie. Din întunecimea mării o şuviţă subţire de lumină străbate întunericul la orizont. Încă puţin şi va răsări soarele dar ei pleacă acasă cu paşi obosiţi. Rochiţa colorată n-o mai recunoaşte în sclipirea zorilor însă ei nu-i pasă, îl consideră un sacrificiu minor pe care nu-l va uita.

Sunt atât de multe scări până sus! Contează fiecare pas. Când au coborât considerau că nu se vor mai întoarce vreodată! Amăgitor… de unde atâta voinţă că vor fi mai fericiţi altă dată? Ce îi mână, ce-i îndeamnă să continue să spere că se vor întâlni din nou?

O patrulă de miliţie, surprinsă de apariţia lor printre trepte, se uită cu invidie… îşi evaluează şansele şi presupun: - Sunt localnici! au renunţat la o eventuală abordare, ar fi fost inutilă.

Laur îi priveşte atent şi cu teamă, n-au niciun act la ei, crede mai degrabă că le-a fost milă, de nu i-au oprit. De obicei aşa fac, însă probabil i-au văzut trişti… fiindcă ei merg fiecare la casa lui, fiecare în patul său. Îl cuprinde o revoltă neînţeleasă, nu-şi divulgă gândurile şi se concentrează asupra fetei. Flora îl sărută la despărţire şi plânge, fuge prin curte şi plânge înăbuşit, doar Laur îi aude suspinul. Merge încet, mai are doi paşi până acasă şi, extenuat, abia îi mai străbate… furia a trecut câmpul limită.

Era ameţit, cei câţiva zeci de metri către casă a plutit obosit în zorii fumurii, totuşi clari ai dimineţii. Totul s-a petrecut într-un fel de buimăceală palpabilă, stare de semi trezire cu marginile alburii ale unui viitor neîndoielnic, spre deosebire de un trecut care avea impresia că nici n-a existat vreodată sau s-a pierdut în negura inexistenţei timpului. Suferea enorm, nu simţea nici un fel de gelozie însă nu concepea posibilitatea despărţirii lor şi încet îşi dădu seama cât de mult iar o doreşte.

- Va găsi Flora o soluţie! îşi spuse încrezător Laur, necrezând totuşi în iminenţa unui altfel de final.

A pus ceasul să sune la ora 6. Nici nu ştie dacă a aţipit când clopoţelul a sunat voios, n-are piedica pusă şi imediat îl opreşte din zdrăngănit.

Se scoală aiurit, a dormit greu în aceste câteva minute sau ore. Acum este refăcut, este calm, este curios şi este disperat… îl aşteaptă meseria lui. Trebuie să se conecteze la viaţă, ştia că-n clipa următoare va continua să păşească înainte.

Suntem prizonierii liniei de cerc. Încercăm să scăpăm de sub presiunea ei dar legaţi cu fire invizibile soarta ne dirijează înainte. De fapt mergem in cerc, murim şi o luăm de la capăt mai departe, în alt cerc. Aşa arată viaţa sau moartea, o spirală 74

Un liceu la malul mării nesfârşită cu insesizabile treceri de la un cerc la altul, memoria se adună în fiecare dintre noi la infinit dar nu ştim aceste răspunsuri.

Flora l-a părăsit! Niciodată nu va putea afla concret de ce, dar bănuia!

Mobilul fetei era clar… o împiedica teama permanentă şi nelămurită a omului de sărăcie, de grija zilei de mâine şi ea nu avea nevoie de perspectivele incerte ale viitorului. Ei îi trebuia un om care să-i asigure o viaţă cât mai îmbelşugată, de fapt ăsta constituia ţelul multor oameni… aşa sunt tinerii şi mai ales restul omenirii, însă Laur se depărta de aceste idealuri. Vroia să trăiască într-o veşnică fericire şi căuta continuu în toate colţurile cerului avena potrivită ce îi va colecta apele vijelioase, prăduind şi schimbând speranţele, ruinând în anii ce urmează coordonatele unui trai normal. Nu-l interesa câştigul, vroia numai să se simtă bine, însă să nu supere pe cei din jur, aşa că v-a continua viaţa duplicitară şi ascunsă.

Nu a vrut să analizeze niciodată acele trăiri prea mult, însă ştia că în viaţă de multe ori se ivesc întâmplări compensatorii care o fac într-adevăr tristă dar şi mai frumoasă. El considera aceste acte tranzitorii în mersul vieţii şi visa la o dragoste nemaiîntâlnită. Iubirile lui Laur nu făceau obiectul unor întâmplări neobişnuite, ieşite din comun însă de fiecare dată se credea urmărit de cineva şi nu uita permanent că era o gâză sub lupa creatorului. Exact cum el urmărea furnicile de mic copil, o inteligenţă devastatoare, neînţeleasă, era deasupra tuturor. Timp de ore întregi perseverau în zbaterile lor şi nu le putea opri din drum folosind tot felul de obstacole… apă, paie, le schimba direcţia însă ele reveneau pe traseul urmărit cu perseverenţă. Doar focul reuşea să întrerupă voinţa lor de-a reuşi în ce-şi puseseră în gând să facă.

Războiul permanent ce îl ducea cu timpul său se fluidiza până la iluzoriu ducând visele departe… nu-şi închipuia că va mai putea iubi dar se înşela!

Deruta A început să lucreze din prima zi. A trecut la curăţat motoare, i-a arătat meşterul cât de important este acest lucru, de fapt tot ce se făcea acolo era capital, orice operaţiune cât de nesemnificativă părea îşi manifesta influenţa în timp, mai târziu, şi a început să se implice serios.

A primit o salopetă în care s-a băgat fără fasoane. În prima zi, neştiind că la 11 se ia pauză pentru masă, a fost derutat când i-a zărit pe toţi muncitorii cum încetează lucrul, se spălă pe mâini şi se aşeză pe banchete la masa întinsă dintr-un colţ al atelierului.

Un tânăr, Paul, l-a invitat la masă. A observat că şovăia între ruşine şi foame şi a adăugat să-l liniştească: - Lasă nu-ţi face probleme că mâine aduci tu ceva!

A remarcat că toţi mâncau împreună, într-o comunitate aparent fără interese, totuşi fiecare din pachetul lui şi, dacă avea cineva ceva mai deosebit, îi îndemna să guste: - A făcut-o nevastă-mea!

75

Aurel – Avram Stănescu El s-a întins la ce-i plăcea mai mult… slănina şi brânza, apreciindu-le gustul. Atunci, prima oară îi spuse meşterul cu mândrie: - Eu am afumat-o! Şi oferindu-i încă o bucăţică continuă… aici trebuie să mâncăm bine, ai văzut cum se munceşte. Trebuie să nu ne stea gândul la altceva… la motoare fiecare operaţiune este foarte însemnată! Şi le-a explicat colegilor cum a improvizat în grădină afumătoarea. Când a terminat masa, a vrut să se întoarcă la locul de muncă, însă Paul i-a spus: - Stai liniştit, mai avem un sfert de oră din pauză! Mai bine povestim altceva!

De unde eşti?

Din acea zi s-a apropiat de Paul. Zilnic, treceau separat în inspecţie pe la atelier, directorul şi inginerul şef, fiecare pe la diverse ore şi cu probleme diferite; în prima zi erau împreună şi nu l-au recunoscut printre muncitori.

- Unde este studentul? l-au descusut pe maistru.

- La baia de degresat!

Zâmbind, îl arătă îmbâcsit de praf şi uleiuri până la gât. L-au recunoscut imediat după celebra chică pe care au luat-o ca reper pentru altă dată şi întrebându-l pe meşter din priviri cum se comportă. Acesta le confirmă bănuielile: - Da, îmi place de el, se bagă şi ce este mai important, s-a făcut simpatic din prima zi… nu este plin de figuri ca alţii!

Inginerul şef sau directorul nu dădeau mâna cu el niciodată, evitau fiind mânjit de ulei însă îl întrebau mereu ce mai face… parcă era o personalitate!

Ce i-a plăcut la aceşti oameni a fost că nu se fereau şi vorbeau verde în faţă.

Meşterul i-a şi comunicat imediat ce a vorbit cu conducerea. Munceau în zgomotul motoarelor aflate în rodaj şi din când în când râdeau de vreo glumă spusă tare de unul dintre ei în gălăgia aceea infernală.

Când a terminat peste vreo două luni, a fost chemat la Bălăuţă în birou. Era împreună cu directorul şi i-a spus: - Vezi când termini facultatea, vii la noi! Directorul aproba din cap.

Peste 10 ani când lucra la canal, a avut loc un accident mortal cu o cisternă de combustibil.

Neglijenţă banală şi fatală din partea şoferului, care a oprit maşina în pantă şi s-a băgat sub colos, pentru o intervenţie riscantă la sistemul de frânare.

Bălăuţă era expertul din partea procuraturii iar Laur, ca parte neutră.

L-a chemat comandantul Ivanov la el în birou să semneze actele. Când a dat ochii cu Bălăuţă au rămas surprinşi amândoi de întâlnire… au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi Bălăuţă i-a reproşat: - Ce cauţi aici, ţi-am spus să vii la SUT! Acum pleacă de aici şi vino la mine!

Ivanov, surprins că se cunoşteau atât de bine, a intervenit: - Nu se poate, tovarăşul director! Şi luându-l pe după gât prieteneşte. Tovarăşul inginer nu pleacă de la mine. Îi prinse umărul cu mâna protector dar fără să-l slăbească din strânsoare, în vreme ce semna actele.

76

Un liceu la malul mării Ivanov era de altfel singurul din şantier care vorbea cu tovarăşul, restul erau domni… el îl domnea chiar pe Ivanov însă niciodată acesta nu s-a supărat pe el.

L-a pus meşterul să facă de toate, în cele două luni cât a rămas pe acolo; să şlefuiască supapele cu o ventuză până sunau cum trebuie, a plin; să dea afară pistoane şi mult mai târziu să le şi bage, să scoată segmenţii, să-i aşeze şi să-i împartă; a învăţat să facă deosebirea dintre o uzură normală, una de exploatare sau un accident tehnic şi multe alte mărunţişuri. Îl atrăgea acest sistem cu noutăţile inerente care deocamdată nu-l plictiseau, cu originalităţi aparent ireversibile deşi, pe undeva, întrezărea plictisul şi limitele fiecărei activităţi umane, oricât de meticuloasă ar fi fost.

Atunci după terminarea lucrului, Paul i-a dat un prosop şi-i spuse: - Hai să ne spălăm de mâzgă… îţi murdăreşti altfel toate hainele şi nu se mai curăţă cu niciun detergent!

La duş Paul îl invită în apartamentul pe care-l primise de curând… să bea împreună bere rece. Ar vedea cu această ocazie şi casa lui, cum şi-a aranjat cuibul, mobila. Îi va cunoaşte fiul şi pe nevastă-sa. Era tare mândru de realizările obţinute şi astfel cei doi tineri s-au cunoscut mai bine. Baia l-a reconfortat şi nu putea să-l refuze.

Soţia era de înălţimea lui Paul cu ochii albaştri, o dobrogeancă veselă şi drăguţă care îl şicana mereu. Paul o contrazicea puţin însă în final dădea din mână plictisit.

Aveau un apartament cu două camere mobilate frumos şi un prunc pe care îl iubeau... într-un cuvânt era o familie fericită!

Paul ar fi dorit să muncească şofer, deci să lucreze în exploatare şi să renunţe la atelierul de reparaţii motoare. Ar fi câştigat mai bine, deşi acolo era apreciat ca fiind cel mai bun mecanic în motoare cu aprindere prin compresie. Discutau împreună de multe ori, credeau că ele constituiau viitorul, nu cele pe benzină şi aşa a fost. Trecea pe la ei adesea, ba chiar odată i-a invitat la restaurantul unchiului pe care Claudia l-a pupat râzând la despărţire: - Am observat că Laur e un om capabil şi dacă nu era Paul ăsta, să mă-încurce, mi-ar fi plăcut să vă fiu nepoată.

Unchiu-său se bucura de prietenii pe care şi-i găsise… muncitori, curaţi, isteţi, harnici şi cinstiţi făcând parte dintr-o clasă puternică care bine îndrumată ar fi adus multe beneficii economiei iar Claudia i-a confirmat în zilele următoare că unchiul lui era tipul dobrogeanului descurcăreţ şi simpatic.

Se gândea adesea că tatăl său… tot dobrogean însă ce diferenţă exista între ei şi totuşi ce prieteni buni erau !

Repetau această scenă simplă a unor oameni simpli, din acea vară sufocantă după amiaza, la încheierea lucrului, aproape zilnic. Se simţeau în acord, munceau din greu şi în timpul liber petreceau, beau câte o bere în sufrageria lui Paul care încerca să-şi necăjească soţia în glumă. Se lăuda cu drăguţele lui de pe vremea când era flăcău, cu muşchii lui însă ea îl întrerupea repede: - Mai bun este Laur, mai uşurel, mai înalt, mai frumos şi văd că nu doarme toată ziua în papuci ca tine când vine de la muncă! Uite Laur, acum… după ce pleci se culcă, mâine dimineaţă cu greu îl scol să meargă la treabă!

77

Aurel – Avram Stănescu - Îţi arat eu Laur ! Râdea Paul dar femeia se pornise, - Lasă-l, Laure, în pace, nu-ţi face probleme că acuşi adoarme şi ne facem de cap!

- Bine, bine! replica Paul lăsându-se păgubaş, însă ai grijă de copil, că jar mănânci!

- Asta-i culmea, să duc grijă copilului când mă distrez mai bine!

Dar dacă se auzea un scâncet, atunci îi lăsa baltă şi alerga la pătuţ, uitând controversele. Aşa sunt femeile, ce fel de mame ar face altfel?! În acea primă zi de lucru el bea bere cu Paul şi Laur spera inutil că Flora l-a păcălit, însă exista ceva care-i spunea contrariul. Când a ajuns acasă, pe stradă era multă agitaţie însă fără ea nimic n-avea sens. Marinică îl întrebă: - Mergem undeva? În lipsă de altceva, este binevenită încă o bere. Se gândea că şi ea a fost bună în lipsă de altceva, însă a fost prea bună!

La 10 seara oboseala îşi spuse cuvântul, strada ca de obicei este animată însă pentru el părea pustie. Intră în casă şi adormi repede… un prim somn greu, liniştit până târziu în noapte, orele următoare le pierdu între treziri succesive şi vise, aşa cum obişnuia.

Ziua următoare realiză că aşteptarea însemna pierdere de timp şi hotărăşte să treacă la mama lui Gigi, amicul din copilărie care acum făcea armata.

Când iese pe-afară o zăreşte pe Malvina cum iese dintre tineri şi se îndreaptă spre el… îi cere să o conducă până acasă. Îi vede Marinică răutăcios: - Acum o iei pe Malvina la rând, dacă lipseşte Flora ?

Nu-i răspunseră nici unul la insinuările fără perdea şi perechea se îndepărtă. Tânăra îi spune pe drum: - A fost astăzi Flora pe la mine, mi-a dat rochiile ei, vrea să le port însă mai încolo, când mă voi duce la întâlnire cu un băiat. Trebuie să-ţi comunic ce ţi-a transmis; te iubeşte dar să n-o cauţi, fiindcă îi faci rău… de fapt se va muta în altă localitate.

Se ridică pe vârfuri şi îşi lipi gura de a lui; simte lacrimile care şiroiesc pe obrazul băiatului: - Asta este de la ea! Îl sărută din nou rapid, cuprinsă de jale: - Şi asta este de la mine!

Fugi spre casă, uimită de gestul şi îndrăzneala ei, bazate pe impulsuri nestăvilite.

Când îl vedea, era printre fetele de vârsta ei şi îi făcea voioasă semn cu mâna de departe… îi răspundea la fel.

Pe Flora nu o va mai întâlni niciodată. *** Duminică dimineaţa leneveşte citind în pat o carte. Mamă-sa curioasă îl întreabă când apare îmbrăcat, gata de plecare: - De ce nu mănânci? Cum te descurci la serviciu, este greu?

- Mă duc la Delfinul. Este foarte interesant!

78

Un liceu la malul mării Îi povesteşte ce face acolo, vine şi tatăl lui, îl ascultă şi când mama îngrozită de atâtea mizerii care miros urât, a petrol, râd bine dispuşi. În final pleacă la restaurant.

Până i se aduce ciorba îi povesteşte zâmbind unchiului despre practica care a făcut-o după sesiune. ‘’Anul acesta ne-au trimis la muncă patriotică pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Eram cazaţi în satul Greci, în trei dormitoare imense dar nu conta, în cele trei încăperi a încăput tot anul nostru. Eram aproape o sută de băieţi, mâncarea era sub orice critică; de obicei nu erau cartofii curăţaţi cum trebuie, orezul, mazărea aveau viermi , mâncam puţin din ea deşi mă ştii, nu mai sunt chiar aşa de mofturos… mai mult desertul şi nişte biscuiţi cumpăraţi de la Magazinul universal din sat. Fasolea era singurul fel pe care îl mâncam cu plăcere. Odată, la începutul practicii, prietenul meu Ţiganul, scuipă o flegmă cu zgomot în porţia lui de fasole, o amestecă preocupat şi se pune tacticos pe mâncat. Mie mi s-a făcut silă şi am ieşit afară să vomit. Cantina avea geamurile larg deschise… era cald, stăteam afară şi mai discutam cu băieţii fără să privesc spre masa noastră dar pândeam! Ţiganul mă întrebă dacă nu îmi consum porţia mea: - Nu, mănânc-o sănătos!

O ia şi mai trage un scuipat, îl amestecă cu furculiţa şi continuă să mănânce cu poftă!

Mie iar mi se face greaţă… după ce mă liniştesc ii spun pe fereastră: - Să te vad ce faci acum, că nu mai ieşi din cantină până diseară. Te bat!

Luasem o nuia de pe jos şi îl ameninţam. Ţiganul încearcă să iasă pe uşă, sunt acolo, urmează geamurile, îl aştept cu nuiaua pregătită, până la urmă găseşte un geam mai îndepărtat şi scapă cu o nuia pe fund. Îmi spune mai târziu, când mi-a trecut furia… aşa obişnuiau la internat să facă cu fasolea, mâncarea favorită a tuturor, nu credea că voi reacţiona aşa şi îşi cere scuze de obiceiul din comunitate. De atunci nu a mai făcut astfel de figuri.

Programul era lejer; la 6,30 scularea , la 7 masa, la 7,30 plecarea la muncă încolonaţi, cu lopeţi şi bidoane cu apa, la 8 sosirea pe şantier. Acolo ne împrăştiam pe taluz, eu găsisem un cilindru compactor fără mecanic. Era de obicei la cârciuma din Greci. Executam tasarea pământului prin mers înainte şi înapoi cât aveam chef… la 11 mâncam ceva, la 2 p.m. plecarea de pe şantier, la 2,30 p.m, masa de prânz şi după amiaza program de voie, adică plajă şi baie, dezbrăcaţi, într-o balastieră de pe Dâmboviţa, la marginea satului.

După pauza de la ora 11 împreună cu Ţiganul mergeam în satul vecin, de peste autostradă, satul natal al Lenei Ceauşescu, Petreşti, cu două bidoane după apă de fântână chiar dacă era sălcie. Acolo pierdeam timpul la cârciumă până la ora unu când, credeam că li s-a făcut destul de sete băieţilor. S-au prins ceilalţi colegi spre sfârşitul practicii şi ajunsesem să mergem jumătate dintre noi cu cele două bidoane după apă.

Ceilalţi îşi procurau ţigări de pe şosea… se făceau şiruri interminabile şi de multe ori nejustificate de maşini care trebuiau să oprească, la semnele vizuale făcute de noi cu steguleţele. Erau întreruperi normale, datorate lucrărilor însă ajunsesem să le facem după bunul nostru plac. Fluturam steguleţele voioşi şi se întrerupea circulaţia.

79

Aurel – Avram Stănescu Primeam ţigări în schimbul trecerii câte unei maşini şi aşa câte două ţigări de la fiecare maşină, se adunau suficiente pentru colegi şi după gustul fiecăruia. Când mai adăugam că suntem studenţi, primeam câteodată şi pachete întregi. Nu mă interesau ţigările, aşa că acest punct îl socoteam nesemnificativ dar majoritatea băieţilor erau atraşi de vânzoleala maşinilor. Într-o zi eu nu i-am observat pe ziariştii de la România Liberă, care sosiseră pe acolo şi făceau un reportaj. M-au fotografiat de departe, eram în prim plan cu o grămadă de pământ în faţă, cu lopata înfiptă în ea şi mă străduiam, s-o ridic… era un reportaj pe prima pagină cu poze multe… scria că sunt veniţi studenţi din toată ţara… chiar erau înşirate câteva nume începând cu al meu şi se specifica de unde suntem.. tocmai din Constanţa, Greci, Bucureşti etc… eram liderul lui ,,tocmai,,!

Pe o femeie de la cantină a luat-o gura pe dinainte şi le-a spus ziariştilor ,,că suntem prinţişori de Bucureşti,, referindu-se la mofturile noastre. Atât le-a trebuit ziariştilor. Au comentat în ziar că nu ne asigură mâncare şi cu toate acestea noi muncim cu drag şi, mult spor. Erau înfierate toate aspectele negative din acest şantier, odată cu canţarolele de tablă din care mâncam.

A venit imediat şeful de şantier la noi să ne ceară părerea; ne-au luat servicii din porţelan, tacâmuri ca la mama acasă, au îmbrăcat bucătăresele cum scrie la carte, în halate. Până atunci ne serveau la masă, cu hainele de pe stradă şi ne-au dat din ziua aceea mâncare ca lumea.

Trecuse o săptămână şi vorbim cu şeful punctului de lucru, un inginer de treabă… îi spunem că ne-am plictisit, să ne dea drumul acasă. Ca să ne taie dorul de ducă, după amiază ne aduce vreo 15 bascule de pământ vegetal. Trebuia împrăştiat pe taluz, şi ne spune a doua zi zâmbind: - Dacă le terminaţi, nu aveţi nicio problemă, plecaţi acasă!

Bucurie mare pe noi; ne apucăm cu toţii de treabă însă nu mergea… noi până atunci nu împrăştiasem nici două movile de pământ… dacă trebuia să plecăm acasă când terminam, cred că ne apuca iarna, eram dezamăgiţi.

Eu văzusem un buldozer care se mişca în balastiera de pe Argeş, în apropierea locului unde făceam noi plajă goi-goluţi, departe de sat şi restul lumii. Îl iau pe Ţiganul şi aranjăm cu mecanicul problema noastră: - Când să vin acolo?

- Mâine pe la 8, că nu vine şeful.. este plecat la Bucureşti!

- Vedeţi că sunt de pe alt şantier, altă întreprindere, să n-am probleme pe acolo !

- Las’ pe noi… tu vino dimineaţa acolo!

Am vrut să-i dau 10 lei de-o ţuică… n-a vrut să-i primească.

- Lăsaţi, poate o să-mi fiţi şefi într-o bună zi.

A doua zi la ora 8, lătrat de toţi câinii din curţi şi grădini, buldozerul străbătuse deja satul Greci, satul lui Gică colegul nostru şi se îndrepta spre taluz. Am întrerupt circulaţia şi buldozeristul s-a apucat de treabă, cred că n-a durat o oră… a aranjat taluzul si a plecat. Am dat drumul la circulaţie, se făcuse un şir interminabil de maşini dar până n-a ieşit buldozerul din raza şantierului nostru, nu a trecut nimic, nici într-un sens!

80

Un liceu la malul mării Au venit îngrijoraţi cei de la alte puncte de lucru să vadă dacă n-a fost vreun accident.

Am avut de furcă în acea zi… a trebuit să acoperim urmele şenilelor. Până la sfârşitul programului am vânturat pământul însă ieşise o treabă ca lumea! Nu se cunoştea nimic din trecerile utilajului. În ziua următoare când am ajuns la lucru, inginerul îşi făcea cruce; nu-i venea să creadă ce se întâmplase, îşi dădea seama că e ceva necurat la mijloc însă nu-şi închipuia de unde am luat utilajul. Bănuia că am făcut rost de un încărcător de pe undeva dar de unde?

Un coleg venise echipat de drum, cu geanta de voiaj în mâini. Vroia să plece înaintea noastră. Ne calmează şeful: - Nu pot să vă dau drumul, ar ieşi scandal dacă se află, trebuie să vă mai învârtiţi pe aici dar nu vă mai dau nimic de făcut!

I-am mărturisit că am făcut cu buldozerul toată treaba… s-a prăpădit de râs şi a întrebat: - Dar unde aţi găsit utilajul? Pe aici nu sunt deloc, acum lucrează la alt tronson lângă Bucureşti.

- Din balastiera de pe Argeş!

- Acum cunoaşteţi zona mai bine decât mine!

La sfârşitul practicii ne-a dat nişte bani pe statul de plată să avem de-o bere. Asta a fost practica la Greci!’’

Nu îi spune unchiului de evenimentul cel mai grav petrecut acolo cu repercusiuni în timp! Într-o dimineaţă la ora 7 s-a dat un comunicat la radio. Crainicul, cu o voce gravă, anunţa că în urma vizitei de lucru a mult iubitului conducător în China, luând exemplu de la poporul frate şi prieten din răsărit, de acum înainte vom asculta numai muzică patriotică, populară şi românească, vom vedea filme şi spectacole mobilizatoare iar decadenţa vestului va fi înfierată şi continua cu alte asemenea inepţii.

Stăteau şi se uitau unul la altul disperaţi, câţiva prieteni, cei care aveau ochi să vadă, cei care aveau urechi să asculte, cei săraci cu duhul nu erau interesaţi.

Se strângea şurubul pe zi ce trecea! Şi aşa, în fiecare zi, în fiecare an, se adăuga câte o nouă restricţie pentru ei studenţii, mecanismul scârţâia însă erau neputincioşi! Începuse dictatura! *** A trecut pe la doamna Schwartz, mama lui Gigi, cel mai bun prieten din copilăria plină de vise şi năzbâtii, o femeie frumoasă, elegantă şi deosebită care îl întâmpină exultând: - Gigi în fiecare lună vine acasă; îmi aduce mereu salam de Sibiu, caşcaval, are foarte multe suplimente, îi prisosesc acolo… face armata la marină, în Mangalia !

Laur când aude de armată face alergie: - Doi ani…mi se pare atât de mult!

81

Aurel – Avram Stănescu - Ce putea face dacă acolo s-a întâmplat să-l repartizeze însă el s-a dus la scafandrii şi nu are probleme!

Locuia şi acum singură ca întotdeauna, într-un apartament micuţ şi cochet la ultimul etaj al unui bloc mai vechi. L-a servit pe o farfurie cu salam din cel mai bun şi caşcaval, a presărat puţin piper… n-a uitat că aşa îl prefera şi cu două lacrimi în ochii de peruzea, a spus mândră: - Serveşte… sunt de la Gigi!

Laur simţi deodată accentuat, gustul şi aroma mizilicului împletindu-se cu amintirile trecutului; băiatul tristeţilor începu să lăcrimeze, avea voie, era ca şi acasă. Femeia singurătăţilor se linişti prima şi spuse cu încredere, presimţind ceva mai presus de ea: - Mama ta este bolnavă dar eu o să-ţi găsesc o fată bună şi frumoasă! În decursul anilor a repetat de nenumărate ori aceste cuvinte pe care amândoi băieţii, Gigi şi Laur, le ascultau distrându-se şi privindu-se amuzaţi unul pe altul.

Ea a rămas aceeaşi femeie minunată; el o vedea cu ochii unui băieţaş de 5 anişori, dar realiza conştient că de atunci trecuseră multe vieţi! Îşi aminti în verile trecute când Gigi, câştigase de Ziua marinei, un purceluş de lapte pe care îl pregătise la cuptor ; aşa era obiceiul în portul Tomis, ca de 15 August, se punea un animal legat într-o plasă pescărească, la capătul unui catarg uns cu un strat gros de vaselină şi suspendat deasupra apei… cine ajungea în vârful catargului se prindea de plasă şi câştiga purceluşul. Trebuia multă tenacitate, echilibristică, abilitate şi să fie un bun înotător. Cu aceeaşi ocazie se aruncau câteva raţe care erau fugărite zdravăn pe mare până reuşeau să le prindă amatorii de orătănii.

Ziua marinarilor coincidea fericit cu Sărbătoarea Maicii Domnului, se comemorează şi astăzi însă cu mai mult fast.

De ce avea prietenul lui atâta grijă de mama sa? De ce nu l-a văzut pe tatăl lui decât foarte rar pe la ei?

Nu aveau 16 ani şi în vara aceea Gigi l-a luat pe Laur la crama Murfatlar, bucuros că i-a invitat taică-său care era ghid. Plimba un grup de nemţi aflaţi pe litoral.

Permanent elegant, îmbrăcat la şapte ace, ei îi admirau ţoalele nemţeşti cu care se plimba prin oraş şi se uitau la el ca la un Dumnezeu!

Au mers cu nişte autobuze ONT noi spre cramă; era vară, foarte cald însă autobuzele erau prevăzute fiecare cu sistem de aer condiţionat. Grupul era format din 2-3 bărbaţi şi restul femei, foarte vesele şi gălăgioase, îmbrăcate în rochii frumoase, deschise la culoare, cu flori plăcute mai mari sau mai mici, nemţeşti ce să mai zic! Pe drum el îi prezintă grupului şi foarte încântate i-au înconjurat câteva turiste, pălăvrăgind între ele. El nu înţelegea nimic dar nu conta, tatăl lui Gigi era acolo.

Două nemţoaice care se cunoşteau bine cu el, îi stăteau agăţate de gât pe o banchetă. Gigi ştia puţin cât să se descurce însă mai mult vorbeau ele cu taică-său.

Erau încântate de tinereţea lor şi nu se sfiau să o spună, dar să-i şi atingă uşor, ca din întâmplare, cum ar adia peste ei un vânt fugar, răcoritor. În sfârşit ajung la cramă şi coboară destul de multe trepte până jos. Din partea viei Murfatlar, un inginer le prezentă diverse sorturi de vin. Turiştii consumau din 82

Un liceu la malul mării fiecare fel, încântaţi şi lacomi; aveau masă de degustări. Laur şi Gigi au preferat vreo două soiuri de vin dulce care le-a plăcut. Au băut numai un pahar sau două fiind preveniţi de taică-său ca nu cumva să bea mai mult, că li se face rău.

Turiştii beau fără reţinere sau jenă şi au început să cânte. Luaseră loc pe băncile de lemn iar cele două femei l-au flancat pe tatăl lui Gigi. Ei erau înconjuraţi de grup şi atingerile au devenit mai stăruitoare, mai insinuante şi îi era ruşine, însă asta era situaţia.

Când tatăl lui Gigi a dat semnalul de plecare, băieţii, politicoşi, au stat la urmă. Afară turiştii au fost izbiţi de aerul fierbinte şi zăpăciţi de căldură nu mai găseau drumul până la maşini. Nemţoaicele vesele mai vroiau să deguste din licoarea lui Bachus şi să se întoarcă în cramă… se produsese degringoladă. Le-a luat ceva timp până au reuşit să urce vizitatorii în autocar. Ele se lăsau cu toată greutatea, se agăţau de gâtul tinerilor, îi explorau în voie când le ajutau să urce în maşină.

A durat ceva timp comedia până le-au aşezat pe fiecare la locurile lor. Tatăl lui, le spunea că acest grup a fost cuminte şi lucid faţă de altele.

Nemţoaicele de la venire erau tot mai insistente. El s-a hotărât să coboare în Constanţa cu motivul că îi vine să vomite.

- Haideţi, mai departe, vă culcaţi la ele în cameră!

- Nu, nu ne simţim bine!

Au coborât împreună!

A doua seară era pe la Dorna, în Mamaia, petrecăreţele erau însoţite de alţi tineri. Când erau melodii mai languroase, ieşeau pe ring, strâns îmbrăţişaţi şi numai dans nu se chema că fac, însă ochii lor erau închişi pentru lumea de afară.

Laur a ajuns la concluzia că femeia cu atât mai mult dacă este singură, visează întotdeauna la un făt frumos, dacă se poate tânăr, s-o protejeze, chiar dacă îl cumpără. Nu este atât de important pentru ele, dragostea e mare şi poate se gândeau cu puţină invidie la nepoţii lor de acasă, poate de vârsta lor, că nu aveau şansa să cunoască femeia indiferent de vârstă şi de aceea îi asaltau.

Bărbaţii se iau după criterii greşite şi de multe ori suferă inutil, de aceea trebuia să înţeleagă că femeia este stăpână cu blândeţea ei acaparatoare… astfel ciclul se închide perfect.

Doamna Schwartz a trăit singură, tristă însă mereu optimistă, a avut un idol care îi ocrotea existenţa şi o lumină generatoare se revărsa în jurul ei. Amicul lui, Gigi nu a devenit gigolo, deşi era frumos şi putea uşor ajunge. O sprijinea chiar dacă a fost departe la un moment din viaţă.

Tatăl lui cunoştea vreo cinci, şase limbi europene, când au început să iasă prin Mamaia. Foarte prezentabil, seara purta mereu papion dar femeile care-l însoţeau, nu atingeau nici pe departe frumuseţea fostei soţii însă pentru el nu frumuseţea conta… ele obţineau de la el ceva şi trebuiau să-l plătească, asta îi era meseria.

Nu a ţinut la fiu niciodată, poate doar cu socotelile unui om foarte ocupat şi preocupat numai de el, cu toate că Gigi l-a iubit. Până a plecat în Israel a fost pentru unii dintre prietenii lui Laur un idol.

83

Aurel – Avram Stănescu *** Peste câteva zile Mioara, una din surorile lui Marinică, îl abordează direct: - Laur, am o prietenă care te-a văzut şi îi place de tine! Vreau să vă fac cunoştinţă.

Este foarte drăguţă şi stă pe lângă Stănică*, deci este din mahalaua noastră. O cheamă Ileana.

A doua zi fetele au venit împreună. Într-adevăr, era înaltă, zveltă, bine făcută cu părul lung castaniu asortat cu ochi căprui, vaporoşi şi frumoşi. Faţa o avea prelungă, nasul drept şi perfect iar gura îţi venea să o săruţi imediat, o frumuseţe, exact tipul de fată care îi plăcea însă când zâmbea ieşeau la iveală vreo doi dinţi cariaţi, problemă uşor remediabilă.

Nu au stat cu grupul şi au plecat imediat la plimbare.

Marinică ar fi dorit să plece împreună cu Laur prin Mamaia dar surorile l-au potolit scurt: - Laur pleacă cu Ileana!

Aşa era pe strada lor, băieţii şi fetele din cartier trebuiau să fie împreună, să nu cutreiere prin alte părţi însă obiceiul se va pierde şi se vor înmulţi căutările în zadar.

Au preferat să se plimbe liniştiţi decât să stea cu grupul.

Au mers zilnic pe malul mării, pe plaja Trei papuci ţinându-se de mână.

Au stat pe aceeaşi piatră a îndrăgostiţilor din spărtură, pe care el a mai stat cândva şi o conducea înapoi acasă pe lumină. Era grozavă cu rochia lungă sub care se ghiceau picioarele şi mai lungi, o plăcere să priveşti cum păşeşte elegantă, serioasă, echilibrată. *Stănică – un restaurant de cartier

Nu prea vorbeau lucruri importante, erau încă în faza de cercetări, de tatonări pe care el obişnuia s-o sară, însă impresia favorabilă fusese deja formată. I-a spus că sunt oameni cărora nu le mai place răsăritul de soare. Se gândea la el, însă curând a început să-i fie dor măcar de un crepuscul. Se uita cu ochii mari, mirată că pot exista asemenea oameni însă nu comenta în niciun fel iar el se gândea la tristeţile lui.

Simţea că fetei i-ar fi plăcut să fie sărutată, să-şi împletească buzele într-un sărut divin cu oricine şi mai ales cu Laur iar dacă acum, s-a nimerit să stea în faţa ei, era cu atât mai fericită.

De aceea îşi lăsase, supusă şi încrezătoare, degetele în mâna lui imediat. Ştiau amândoi că se plac nespus dar fata nu avea curajul iar el iniţiativa, intuiau adevăruri ascunse. Ea avea nevoie de un ideal, chiar dacă avusese altul până atunci.

Acum prinsese momentul să-l ancoreze puternic în viaţă şi să trăiască continuu o fericire alăturea de el. Trupul, mintea, toate spuneau când îl privea, o divulgau ochii limpezi, clari şi foarte blânzi, fără minciuni sau ascunzişuri. Însă lui îi era teamă, o teamă insalubră că nu se poate dezbăra de viaţa agitată din Bucureşti şi nu vroia ca fata să sufere din pricina lui.

84

Un liceu la malul mării Lui Laur, nu îi era teamă de o existenţă placidă, destinul omului nu îl interesa dacă era eroic sau mediocru, pentru el era suficient să fie în permanenţă surâzător cu cei din jur.

Se juca la teatru piesa ‚’’Între noi n-a fost decât tăcere’’ şi i-a spus dar n-a sărutat-o, parcă îi era teamă. Realiza hotărârea ei să îl aştepte oricât şi ar fi acceptat orice venea din partea lui, sperând în acel impuls corect care ne tulbură de fiecare dată şi ne face să tremurăm pentru celălalt.

A plecat la Bucureşti şi a uitat-o. Peste doi ani, într-o seară era la restaurantul Stănică. Se renovase, acum ajunsese un restaurant elegant, condus de-un mandatar, cu ospătăriţele îmbrăcate toate la fel, blonde, tinere, în rochii cu floricele colorate viu, prinse complicat în bucheţele, pe fond bleumarin închis sau negru, imprimate pe un material deosebit, poate autohton fabricat la Integrata. Rochiţele semitiroleze aveau din croială talia înaltă acoperită cu un şorţuleţ fără sarafan, arătau splendid.

Se perinda toată Constanţa să le admire. Bineînţeles cei din cartier, aveau o masă rezervată şi unul dintre băieţii care îl cunoştea, făcuse parte în copilărie din tabăra duşmanilor, la un moment dat veni şi îi transmise un mesaj: - Te-a văzut Ileana! A spus să-i iei o pepsi, vine şi ea imediat.

Brusc, se stârni un gol imens în jurul său, gândurile îi rătăciră disperate la verile de altă dată. A luat o sticlă şi a aşteptat-o nerăbdător. Masa se găsea afară pe trotuar lângă intrare; fata n-a venit, nici el nu s-a dus să o invite. Ea îl aştepta probabil dar nu îndrăznea să vină singură.

Hotărât, după puţin timp, a sorbit repede din sticla de pepsi şi a plecat grăbit. N-a aflat dacă şi-a reparat dantura, ar fi fost perfectă. Însă jalea şi singurătatea puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul său, deşi era înconjurat de multă lume, amici şi fete care-l iubeau. Trebuia să-şi găsească sau să-şi stabilească urgent perechea însă nu se putea hotărî.

Perdelele trase în permanenţă, la casa cu un colţ semicircular, nu au tremurat nicicând pentru Laur. Praful aşternut peste amintirile sale nu îl mai putea şterge nimeni.

- Sfârşit -

85