Vise neimplinite, autor Viorica Gusbeth

Viorica Gusbeth-Siretean

Vise neĂŽmplinite

Viorica Gusbeth-Siretean

Vise neîmplinite Povestiri

Ediţia a doua, revizuită

Cernăuţi, vis neîmplinit — Mamă, avem o servitoare nouă? Ce-ai adus copila asta în casă? Două întrebări puse în graba mare și fără a aștepta răspunsul mamei, păși spre ușa întredeschisă.

Mama, o femeie mică de statură, cu obrazul radiind liniște și pace, răspunse băiatului grăbit.

— Da drăguţule, avem o fată în casă, tânără și cuminte și, pe deasupra, harnică. Dar de când îţi pasă ţie de fata din casă?

— Păi da! Da’ Ileana, ce-a păţit de n-o mai văd pe aici?

— Ei, s-a retras și ea la căsuţa ei, a stat la noi zece ani, a făcut treabă bună, acum se mai odihnește și ea.

Mama a ieșit din cameră, iar fiul ei Nicolae, bărbat de douăzeci și doi de ani – douăzeci și trei de ani, păși și el grăbit închizând ușa.

— Domnică, aerisește camera conașului și adă din grădină câţiva boboci de trandafir și pune-i în vasul din camera băiatului, apoi vino fuga de mă ajută la curăţat zarzavatul.

Domnica sau Domnicuţa, cum o alinta mama ei, era o zvârlugă de fată de șaisprezece ani. Subţirică, dar puternică pentru vârsta ei, cu două cosiţe blonde, blonde, atârnându-i pe cămășuţa albă, cu o catrinţă strâmtă pe talia ei minunată, arăta de parcă coborâse din tabloul lui Grigorescu. Ochii îi erau albaștri, avea o guriţă mică și roșie ca o frăguţă. Era Domnicuţa, o zvârlugă de 5

Viorica Gusbeth-Siretean

fată, o ţărăncuţă ce se știa frumușică și harnică. O aduseseră părinţii ei, de vreo două săptămâni, din satul vecin. Plecase de acasă mai mult de gura tatei, că maica n-ar fi dat-o. Erau ţărani săraci, dar copiii, două fete și un băiat, i-au crescut cu multă dragoste. Fata cea mare, Dochiţa, era măritată la Cernăuţi cu un ceferist și Domnicuţa, fată în casa preotului din Adâncata.

Fuseseră bucuria părinţilor, împreună cu băiatul, Petrea, bărbat în toată firea de douăzeci și opt de ani și care învăţa o meserie la Cernăuţi.

Fetișoara cea mică, Domnicuţa, a fost adusă la părintele din Adâncata să înveţe a conduce o casă domnească, să înveţe a face mâncăruri mai pretenţioase și să știe să conducă o casă mare. Nu nevoia i-a făcut pe soţii Penteliuc să își ducă fata în satul vecin, ci doar dorinţa de a pregăti fata pentru o viitoare căsătorie mai pretenţioasă.

Domnicuţei i-a plăcut gândul mamei cu plecatul în satul vecin. Își dorea și ea să ajungă „doamnă”, ca soră-sa. Dochiţa, soră-sa, a făcut o căsătorie bună cu ceferistul din Cernăuţi, e fericită și are casa ei. Și câte lucruri frumoase n-a văzut ea în casa Dochiţei? Domnicuţa, gândind la soră-sa, se îndreptă spre tufele de trandafiri, întrebându-se oare ce flori i-or plăcea conașului Nicolae? Albi, roșii, galbeni? Ce trandafiri să aleg? Apoi, zâmbind, tăie trei trandafiri roșii, trei trandafiri albi și trei trandafiri galbeni. Gândi ea că nu merg toate, nu se potrivesc culorile. Le aranjă în așa fel, încât să placă ochiului. Făcu buchetul și intră în camera lui Nicolae. Luă vasul pentru flori, turnă din carafă apă proaspătă, puse florile și ieși gânditoare din cameră. Umbla încet, au impresionat-o cărţile.

— Nicolae va fi ofiţer, mamă! Doamne, ce haine frumoase!

Pantaloni cu vipușcă, haina are epoleţi strălucitori.

6

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Nicolae era un băiat frumos, cu o mustaţă subţirică și care ar fi făcut pe orice fată să ofteze, gândi ea. Ei, dar să mă grăbesc la bucătărie că mă așteaptă doamna preoteasă! Grăbi pasul, intră în bucătăria mare și foarte luminoasă în ziua aceea de început de mai.

Preoteasa, uitându-se la Domnicuţa, văzând chipul ei trist, îi spuse: — Acum du-te de adă zarzavat din grădină!

Luă ligheanul și plecă după zarzavaturi. În bucătărie, preoteasa curăţa un cocoș. Aveau un musafir la masă și pregătea o ciorbă de pui, așa gospodărește, cum făcea ea, cu multe zarzavaturi, acrit cu borș de putină, dres cu smântână groasă. Și Nicolae trebuie hrănit bine, că a venit cam slab în permisia lui.

Mai avea de făcut un an la Academie.

Tată-său l-a vrut preot, să ducă tradiţia familiei mai departe.

Dar vezi că feciorului i-a plăcut mai mult armata, milităria, și cu ajutorul unui văr a nevesti-sii, reuși să-l bage la Academia Militară Austriacă. Atât băiat aveau și ei. Dar nu aveau de ce se plânge. Băiatul a fost bun de copil, i-a plăcut de la bun început ordinea, milităria, așa că drumul pe care și l-a ales era cel drept. În timp ce stăpâna își lăuda feciorul, vorbind cu Domnicuţa care se întorsese din grădină și curăţa zarzavatul, ce-o putea opri pe ea să viseze cu ochii deschiși și cu mintea împărţită în două să facă ce vrea preoteasa și cealaltă bucăţică de minte să fie la Nicolae?

Nicușor, cum îi spunea mamă-sa. Doamne ce frumos îi, și ce frumos o fi cu hainele cele strălucitoare! Își văzu de treburile casei, unele la îndemnul preotesei, altele din proprie iniţiativă. Învăţa cum se ţine o casă de domni, că doar de asta au trimis-o părinţii aici. Adevărul este că era totuși tristă. I-ar fi plăcut mult mai mult să meargă la școală. În cei patru ani pe care îi făcuse la școala elementară, a învăţat bine limba germană, i-a plăcut istoria și geografia. Învăţătoarea i-a rugat pe părinţi să o dea mai departe la școala din orășelul apropiat.

7

Viorica Gusbeth-Siretean

— Nu suntem, doamnă învăţătoare oameni cu carte, dar suntem gospodari și vrem o fată gospodină, că tare-i harnică și pricepută. Și vrem să o mărităm bine.

— Dar fata e bună și la carte, mătușă Penteliuc. De ce n-o dai la școlă?

— Ei lasă, doamna învăţătoare, o s-o mărităm bine, că nici fata cea mare, Dochiţa, n-o avut carte și o duce tare bine! Și, așa, a rămas Domnica la învăţat meseria de gospodină aleasă. Treceau zilele, muncea toată ziulica, sub îndrumarea preotesei, învăţa să facă prăjituri grozave, învăţa cum să aranjeze o masă pentru mai mulţi musafiri, cum să asorteze florile în glastră și câte și mai câte.

Dar într-o zi, Domnica îi spuse preotesei: — Mi-e cam dor de părinţi, aș vrea să mă duc acasă.

— Bine Domnicuţă, oi avea eu musafiri duminică, după ce vine părintele de la slujbă, dar sper să mă descurc. Pleacă, drăguţo, o meriţi, ești harnică și îmi ești tare de folos, dar pe marţi să fii iarăși aici! Bine?

Domnica se bucură că va avea trei zile numai ale ei. Poate va merge în satul ei la horă, să cunoască și ea un băiat, că doar avea șaisprezece ani. Era joi seara, ca de obicei își făcuse treaba, spălase vasele, măturase bucătăria, plita strălucea de curăţenie. Ar fi vrut să meargă în cămăruţă și să se gândească la ale ei. Într-o zi, când era în bucătărie, veni și Nicolae și îi ceru un pahar cu apă.

— Poftim, conașule, e rece! Acum am adus-o de la fântână.

— Domnica, așa te cheamă? Domnică, tu muncești cam mult! Dă-mi să-ţi văd mânuţele!

Ea își întoarce mâinile cu palma în sus. Ici-colo se vedea o pată de zarzavat și câte o zgârietură și chiar o tăietură de la cine știe ce. Nicolae îi luă palmele în mâinile sale, le strânse ușurel și îi spuse: 8

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Domnică, muncești mult, dar ai palme de doamnă! Nu ţi-ar place să stai la oraș, în Cernăuţiul cel frumos?

— Dar cum, conașule? Eu n-am carte. Sunt servitoare. Și ce să fac la oraș?

— Dar la oraș sunt și fabrici. Ai putea învăţa croitorie, ţesătorie...

— Conașule, eu știu să ţes o catrinţă, să cos o altiţă, știu să torc și fac fel de fel de lucruri tatei, mamei și fratelui meu.

— Da, te cred, dar la oraș ai câștiga bani, n-ai munci pe degeaba.

Domnicăi nu-i plăcu ce-i zise Nicolae. Cum adică degeaba?

Când îi faci mămucăi ciorapi călduroși de lână? Dar lui Petre, frate-său ce cămașă i-a cusut! Și cât s-a bucurat cu ea! La horă se mândrește și zice fetelor cu care dansează: Asta-i cămașă cu flori cusute de sora mea!

Dar Domnica tăcu. Își retrase mâinile din palmele lui și o apucă așa o sfială. Cum de sta conașul de vorbă cu ea, care e o proastă de ţărancă? Își mai aminti și altceva Domnica. Tot aici, în bucătărie, și tot când era singură, intră Nicolae cu un trandafir roșu în mână.

— Domnică, ia uite ce-am pregătit să îţi pun în păr!

Galbenul părului merge bine cu trandafirul ăsta roșu!

Se apropie de ea, rupse din codiţa trandafirului și i-l așeză într-una din cosiţe, acolo, lângă ureche.

— O, ce frumoasă poţi fi tu! Știi că la oraș n-am văzut fete așa frumoase ca tine?

— Or fi, conașule, dar dacă ești la școală, n-ai timp să le vezi!

— Ha ha, râse Nicolae. Ei, mai găsesc eu timp și pentru fete, doar sunt tânăr, nu?

— Așa o fi, conașule!

9

Viorica Gusbeth-Siretean

Tăcu timidă, gândindu-se la fetele frumoase de la oraș. Oftă, și cu floarea tot în păr, plecă să vadă ce poruncă îi dă preoteasa pentru masa de seară. După ce munci o după-amiază întreagă, seara se retrase în cămăruţa ei. Dar nu trecu prea mult timp, și simţi că este cineva la ușa ei. Coborî din pat, așa, în cămașă de noapte și veni să deschidă ușa cu gândul că o fi preoteasa.

— Doamnă preoteasă, matale ești?

— Domnică, deschide, sunt eu, Nicolae! Trebuie să îţi spun ceva numaidecât!

— Dar care-i graba, conașule?

— Trebuie să îmi calci pantalonii cei noi, că plec la oraș.

— Bine, vin îndată în bucătărie, să încing fierul cu cărbuni! Își trase pe ea hainele și plecă spre bucătărie. Nicolae stătea cu pantalonii noi în mână, așteptând-o.

— Conașule, dar de ce nu mi-ai spus mai repede că vrei să ţi-i calc?

— Am uitat, Domnică, mama cu tata sunt plecaţi la niște prieteni în vizită și am uitat complet!

Domnica scoase masa de călcat și încinse fierul.

— Noroc că mai sunt cărbuni în sobă!

— Domnico, dar ce păr frumos ai! Nu te-am mai văzut cu el despletit!

— O, Doamne!

Din cauza grabei nu își strânse părul. La culcare își despletea cosiţele, să se odihnească și ele, zicea ea. Îi călcă pantalonii, așa cum o învăţase preoteasa, ce-i drept, mâinile îi cam tremurau. Nicolae stătea pe un scaun și se uita la ea. Îi simţi privirea și asta o neliniștea.

— Gata, conașule, poţi să îi iei!

Nicolae îi mulţumi Domnicăi și îi ceru iertare că a sculat-o din somn.

10

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Nu dormeam, mă gândeam și eu.

— La ce te gândeai, Domnică?

— La părinţi, că mi-e dor de ei și aș pleca pentru câteva zile în satul meu. De altfel am și vorbit cu coana preoteasă și aș vrea să plec sâmbătă acasă.

Apoi fiecare își văzu de treabă. Ea se retrase în cămăruţa ei, iar el se îmbrăcă și plecă cine știe unde. Era singură în toată casa. Adormi greu, gândindu-se la Nicolae și la floarea cea roșie pe care o ascunsese cu sfinţenie. La toate acestea se gândea Domnica, și nici ea nu știa de ce era neliniștită. Lasă, că plec acasă, își zise, și când mă întorc, nu-l mai găsesc pe conașul aici.

Va fi plecat la școala lui.

Veni și sâmbăta. Își împachetă câteva lucrușoare de schimb, își trase botinele, își puse hăinuţa și tulpănașul frumos, cumpărat de soră-sa de la Cernăuţi.

— Sărut-mâna, doamnă preoteasă! Mă duc că mă așteaptă căruţa lui Moș Ion din satul nostru. L-o trimis tătuca să mă ia.

— Mergi cu bine, Domnică, și ne vedem marţi, cum am vorbit!

Plecă bucuroasă, îi era dor de ai săi. Nu-i mai văzuse de ceva timp. Satul nu era departe, ar fi putut merge și pe jos până acolo, dar dacă tata a vrut să-i trimită căruţa, și-a zis că îi bine, ajunge mai repede. Urcă lângă moș Ion. — Dii, căluţilor, că ne grăbim! Ducem o fătucă frumoasă.

Trăsura porni zvâcnind.

— Și zii, Domnică, e mai bine la casă străină? Înveţi să faci mâncăruri mai bune ca în satul nostru?

— Ei, moș Ioane, știi tu, că așa or vrut părinţii mei.

— Domnică, să mergi mâine la horă, iar seara la bal. Îl organizează Petrea al lui Popovici, vecinul vostru.

11

Viorica Gusbeth-Siretean

Aoleu, am uitat de Petrică! Petrea era cu vreo cinci ani mai mare decât ea. Erau vecini. Băiatul era frumos, și tare harnic, dar și rușinos, mai rușinos decât ea. De multe ori ar fi vrut să stea de vorbă cu el, așa, ca între vecini. Dar mai departe de a se saluta, n-au prea schimbat o vorbă.

— Ei, ce repede am ajuns!

La poartă apăru tatăl Dochiţei, cu părul alb ieșindu-i dintr-o pălărie prăpădită, cu bricinarul sub burtă. Bătrânul, nu era chiar așa de bătrân de ani, veni spre ea.

— Bine că ai ajuns, Domnică. Mamă-ta e tare plină de griji.

— Ce fel de griji, tată?

— De toate, fata mea, dacă ești sănătoasă, dacă te împaci cu preoteasa, dacă nu ești prea obosită.

Tată-său vorbi repede, oftând din când în când.

— Ioane, deshamă tu caii și bagă-i în grajd și dă-le apă că te-oi ajuta și eu la seceră.

— Bine, bădie Gheorghe, oi avea nevoie de ajutor. Suntem vecini și trebuie să ne ajutăm. În prag apăru Ana, mama Domnicăi. O femeie frumoasă, voinică, dar pare că are o infirmitate, își ţinea capul aplecat, privind într-o parte. Avusese un accident în copilărie și rămăsese cu un singur ochi. Dar avu noroc. Gheorghe a iubit-o și a luat-o de nevastă din dragoste, și nu din milă.

— Tu ești Domnică? Haide, de mă ajută să scot plăcintele din cuptor.

— Ai făcut plăcinte, mămicuţo? Așa cu brânză și mărar, cum îmi plac mie?

— De mult n-ai mai fost acasă, fată dragă, și când te gândești că satul e la o aruncătură de băţ. Dar cu munca asta la pământ n-avem timp de nici unele. Când să mai mergem cu căruţa în Adâncata?

12

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Mămăică, îmi este bine la preot, sunt oameni evlavioși și buni la suflet. Uite, m-a lăsat să vin acasă!

— Bine, Domnică, hai să vedem ce mai mâncăm în seara asta pe lângă plăcinte și-apoi ne-om culca!

— Mâine e duminică, mă duc la biserică și vreau să merg și la horă în sat.

— D-apăi te-i duce, fată, că doar e vremea ta! Acuș ești de măritat!

Mâncară plăcintele calde, băură câte o cană de lapte acru și, apoi, toţi trei ieșiră pe prispă să mai stea de vorbă.

— Și ce mai face preoteasa, Domnică?

— E ocupată cu conașu Nicolae, feciorul dumneaei. E venit acasă în permisie.

— Ei, iaca, așa-i cu băieţii. Uite și Petrea al nostru, câtă grijă am de el, că-i plecat la Cernăuţi. Uite, ne-o lăsat cu munca câmpului, că vrea să muncească la CFR, la cumnatu-său.

— Și cum vă descurcaţi voi cu munca la câmp? Cu animalele?

— Greu, Domnică, așa că ne gândim să te aducem acasă, să ne ajuţi măcar tu.

Domnica oftă. De-abia se obișnuise la Adâncata, la părinte. În timp ce vorbea cu părinţii, gându-i zbura acolo, în satul, la casa frumoasă a părintelui, la Nicolae. Când își aminti de trandafirul roșu, pe care îl dosise ea bine, acolo, în paginile bibliei, roși.

Doamne, dar nu se poate, el este un domn așa de mare, iar eu o ţărancă, vai de capul meu. Fac păcate să mă gândesc la el. Se retrase la culcare. Casa avea două încăperi. Vara se putea dormi în „casa cea mare”, așa se numea camera cea bună. Se băgă în patul ei micuţ și adormi îndată. Visă că era într-o pădure, era răcoare și se auzeau frunzele cum se mișcă. Dar simţea în vis că acolo în pădure se ascunde ceva, ceva rău. Nu știa ce, dar o prinse 13

Viorica Gusbeth-Siretean

frica. Se trezi brusc din somn. Era răcoare în cameră, chiar de era vară afară. Ce vis urât! gândi ea. Apoi, amintindu-și că e duminică și că va merge la biserică, apoi la horă, se liniști. Sunt acasă și mi-e bine. Mama și tata sunt în odaia de alături. Se sculă dimineaţă înaintea mamei. Mulse vaca, dădu mâncare la găini, voia să-i scutească pe părinţi măcar o zi de muncile grele căci, acolo la preot, nu avea de muls vaca și nici de dat mâncare la găini. Apoi se spălă, prăji niște slănină cu ouă, fierse laptele, apoi își sculă părinţii. Poate era ora șapte. Dar tată-său nu mai era în pat. Ea nici nu-l văzu când s-a dus cu caii să-i priponească pe imaș la păscut. Mamă-sa se pieptăna.

— Hai, fată, poate mergem toţi trei la biserică. O veni poate și tată-tău. Nu prea-i place lui, dar acum, de dragul tău, o veni și el.

— V-am pregătit mâncarea.

Intră în ogradă și tată-său. Se spălă în ligheanul pus pe scaunul din faţa prispei.

— Ei, hai, și-oi merge și eu la biserică. Scoate-mi, femeie, iţarii cei noi și cămașa aceea mai subţire.

— Vino să mâncăm mai întâi, bărbate, că ia vezi fata ne-o pregătit un scrob și uite ai și cana de lapte.

— Nu mănânc eu înainte de biserică, zise Gheorghe.

— Ba, eu da, zise Ana. Nu vreau să mi se facă rău.

Ieșiră pe portiţă toţi trei, cu cămăși albe, iar femeile cu catrinţă. Biserica era în mijlocul satului, așa că aveau de mers o bucată de drum. Pe drum s-au întâlnit cu vecinii lor, părinţii lui Petrică. Bărbaţii au rămas în urmă să pună la cale secerișul.

Petrică rămăsese cu femeile.

— Ce mai faci, Domnică, vii la horă după-masă?

— La ce oră să vin?

— Pe la patru, așa mi-a spus starostele.

14

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Vii să mă iei și pe mine când te duci? îl întrebă Domnica.

— Tare aș vrea să mergem amândoi, spuse Petrică.

După ce stătură la masă pe la ora trei, Domnica își zise: Ei, mai am timp să mă gătesc cu hainele mele cele bune, cele pentru horă. Iau cămașa de borangic cu fluturi, ce am cusut-o anul trecut, și mi-oi pune o floare roșie în păr așa cum... Aoleu, iar la el mă gândesc. Oare ce-o face? O fi plecat la școlile lui? Nu l-oi mai vedea. Oftă din nou, dar își cunoștea locul. Petrică este cel al ei. „Un băiat așa de treabă”, cum zice mamă-sa. Își puse în picioare botinele cumpărate de la Cernăuţi, la soră-sa. Nu mai purta opincuţe. N-o mai lăsa soră-sa, orășeanca. Se uită în oglindă. Ce frumușică sunt! își zise după ce-și umezi buzele. Nu avea nevoie de ruj. Avea buze moi și roșii așa cum numai la șaisprezece ani poţi să le ai.

— Mămucă, hai că-s gata! Mă duc în sat la horă. Mă așteaptă Petrică în faţa casei.

— Vezi, ai grijă, tot cu el să te întorci! Și nu te zbânţui prea mult, să nu răcești pe așa căldură.

Ieși pe ușă, zâmbind unui gând numai de ea știut.

— Petrică, sunt gata! Hai ș-om merge!

Petrică ţinea în mână câteva flori de câmp.

— Uite-aici, Domnică, cum vrei să mergi fără-o floare în mână?

Așa era obiceiul, fetele să poarte flori în mână când mergeau la horă. Să miroase a flori, să le accentueze tinereţea și farmecul, de care nu erau conștiente. Domnicuţa luă buchetul, îl mirosi și porni, alături de Petrică, spre curtea școlii unde se ţinea hora. Muzica, fanfara satului, se auzea veselă din strânsură. Așa se numeau aici, în Bucovina, horele, strânsură. O întâmpinară un grup de fete, tinere și ele. Cele mai în vârstă, adică de douăzeci de ani, se ţineau mai departe de „mucoase”. Începu dansul. Dansă 15

Viorica Gusbeth-Siretean

cu Petrică, cu Victor, un alt vecin, și alţi câţiva băieţi din sat. La un moment dat, auzi printre fete un murmur și șoapte. „Cine o fi frumosul ăsta?”, „Ce haine făloase are!”, „O fi ofiţer?”, întrebă Ileana a lui Cocoș. Domnica încremeni. Îi trecu prin minte a veni Nicolae. Dar de ce a venit? L-a trimis mamă-sa după mine!

— Ce face ţărăncuţa mea, Domnicuţa?

Se opri în faţa ei, cu hainele lui frumoase, cu mustăcioara subţire, cu părul bălai lăsat pe o parte.

— A, o, conașule, ce faci aici? Te-o trimis mama să vin la voi?

— Nu, nici vorbă! A venit pe la mine un coleg și a cumpărat mașină și ne-am gândit oare cum oi fi arătând tu la horă. Văd că ţi-ai pus în cosiţe o floare roșie. O fi trandafirul de la mine? glumi el.

Ea nu îi răspunse. Puse pe ea stăpânire un tremur ușor, era emoţia, era teama.

— Dansezi cu mine, Domnicuţa, întrebă Nicolae?

— Dumneavoastră cu o ţărăncuţă ca mine?

— Dar eu ce sunt? Nu tot din satul de lângă al vostru? Ce dacă am mers la școală? Sufletul meu a rămas tot în sat. Mi-ar fi plăcut să rămân în sat, dar nu au vrut ai mei să mă lase. Hai să dansăm!

O luă de mână și o trase lângă el. Muzica zgomotoasă nu le făcea nicio plăcere. Au dansat câteva dansuri și mai domoale și mai repezi, până obosiseră. Toţi ochii erau îndreptaţi spre ei. Începură comentariile. „O vezi pe Domnica? Își face de cap cu militarii! De asta a trimis-o mă-sa de acasă!”, „Ei, tu, zise alta, e feciorul popii unde lucrează Domnica”. „Și ce dacă lucrează?

Trebuie să vină să o joace pe ea? Ce se crede, că-i cea mai frumoasă?” zise una mai pizmașă.

16

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Domnico, mi-e sete. N-aveţi vreun izvor cu apă bună de băut? Că n-aș intra în curţile oamenilor.

— Este un izvor cu apă bună la marginea satului, spre pădure. O iei pe acolo, îi arătă ea cu mâna.

— Cum? Tu nu vii cu mine? Ne urcăm în mașina pe care mi-a dat-o colegul. Sunt singur, el a plecat cu taică-miu la jucat cărţi.

— Vai de mine, dar ce-or zice oamenii să mă vadă cu tine în mașină? Asta nu-i de mine. Eu sunt o servitoare la casa voastră.

— Hai cu mine, zise el.

Domnica întoarse capul și îl zări pe Petrică.

— N-ai vrea să-l luăm și pe el cu noi? El e prietenul meu, zise Domnica.

Nicolae rămase cam dezumflat, dar nu comentă.

— Bine, să vină și el.

— Petrică, hai cu noi, uite! El este băiatul părintelui la care sunt în Adâncata.

Petrică privi spre Nicolae și simţi că nu are ce căuta cu ei, dar se gândi: N-o fi Domnica în pericol? Dar uniforma lui Nicolae îl făcu să creadă că totul e în regulă.

— Mergeţi voi, eu mai am de lucru la orchestră.

Nicolae o luă de braţ și o conduse spre mașină.

Domnica căscă ochii mari, era prea mult pentru ea.

— Hai să mergem pe jos, că nu-i așa departe.

— Bine, hai!

Arătau foarte diferit, așa, unul lângă altul. Ea o ţărăncuţă frumoasă, frumoasă, el, înalt, frumos, în haine militare.

Ce mai este și asta? Ce caută cei doi împreună? Ce-i putea face să fie împreună? Sufletul lui Nicolae rămase pur chiar în jungla orașului și în mediul școlilor militare. Și-a iubit satul, părinţii. Citea mult, visa la iubirea pură. Imaginea pe care a 17

Viorica Gusbeth-Siretean

surprins-o în casa lui, la venirea în vacanţă, l-a lăsat uimit. Fata visurilor sale se afla în casa părinţilor săi. Când a văzut-o, lui Nicolae i-a fost teamă să nu fie vreo rudă de care nu știa. Dar nu, mama i-a povestit cine e fata. O plăcu din prima clipă. Ochii mari, albaștri, cosiţele blonde, așa subţirică și înăltuţă cum era, i-a furat inima. Și-ar fi dorit-o de soţie. Dar părinţii n-ar vedea bine o astfel de căsătorie. Ea era fata visată, idealizată, de visele unui tânăr romantic. Și ce că-i doar ţărăncuţă? O va duce el la școli, să înveţe. Să fie alături de el. Așa gândea, pășind lângă ea.

— Conașule...

— Dar nu-mi mai spune așa, Domnicuţă, o alintă el.

Spune-mi Nicolae, sau mai bine zis, Nicu, cum îmi zic colegii mei de la școală.

— Nicu? Pot să-ţi spun așa? Am voie?

— De ce nu? Dar tu îmi dai voie să-ţi spun Domnicuţă?

Zâmbiră. El ar fi vrut să o ia de mână, dar seriozitatea ei l-a oprit.

— Uite, nu mai este mult! Ajungem, la izvor și te vei răcori.

Pădurea era aproape, tufe de măceși străjuiau cărarea. Era cald și erau transpiraţi de la horă. Ea mirosea a flori de câmp, iar el ar fi vrut să o simtă mai aproape de el.

— Domnicuţă, ne mai întoarcem la horă sau te conduc acasă după ce venim de la izvor?

Ea, rușinoasă, ar mai fi jucat cu el, dar nu.

— Nu, mai bine merg merg acasă.

Ajunseră la izvor. Răcoare și plăcut. Izvorul ieșea de sub stânca dealului. Era un izvor puternic, care a dat naștere puţin mai încolo la un pârâiaș. Ce-i drept, era și o vale cam mlăștinoasă.

Dar aici, pe cărarea pe care au venit ei, era uscat și plăcut. După ce băură pe săturate, iar Domnica își spălă mâinile în apa rece, se întorceau spre casa Domnicăi. N-ar fi vrut să vină prea mult cu ea.

18

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Căsuţa lor modestă o făcea să se rușineze. Nu-i nevoie să vii până acasă cu mine, mă poţi lăsa la horă. Mă voi întoarce acasă cu vecinul meu, Petrică.

— Așa vrei tu? Așa voi face. De altfel și eu mă grăbesc.

Colegul meu mi-a împrumutat mașina pentru două ore. Și cred că a trecut mai mult de când am plecat.

— Ne vedem marţi, când te întorci la noi, nu-i așa?

— Dar nu pleci la școală?

— Nu încă, mai stau până la sfârșitul săptămânii.

Colegul meu rămâne la noi, o să-l cunoști când vei veni. Te las, m-am bucurat că am dansat amândoi.

Se îndreptă spre mașină, care nu se afla prea departe. Copiii curioși se uitau la ea comentând în felul lor. Erau anii când automobilul de-abia apăruse. Era o mare noutate la oraș, darmite la sat. Așa ceva nu se întâmplă des în satul lor. Fetele se uitau invidioase la Domnica, șușotind: „Acum unde a fost cu domnul ofiţer, la pădure, hai?”, „Tu, Leana, nu fii rea, au fost la izvor.

I-o văzut ţaţa Victoria, care venea de la pădure cu vaca.” Fata care îi luă apărarea, le închise gura. Domnica se îndreptă spre Petrică.

— Mă duci acasă?

El oftă. Ar fi refuzat-o, dar nu îndrăzni.

— Bine, te-oi duce acasă, dar apoi vin înapoi ca să rezolv cu plata muzicii.

A condus-o acasă și cu asta s-a încheiat ziua de duminică.

Luni, Domnica s-a sculat un pic mai târziu. A lăast-o pe mamă-sa să facă treburile casei. Era atât de tânără, dar tare muncită. Pentru că oricât de cumsecade ar fi fost preoteasa, tot servitoare rămâne și avea niște treburi de făcut. Era obosită, iar mamă-sa i-a spus: — Stai copilă și te odihnește că acuși trebuie să mergi iar la Adâncata. Am auzit că a fost feciorul popii la horă și te-a jucat.

19

Viorica Gusbeth-Siretean

Vai de mine, fata mamii, unii băieţi nu fac decât să își bată joc de fete. Amu el mâine-poimâine o ieși ofiţer, ai grijă, fată, să nu ne faci de rușine.

Domnica ridică capul spre maică-sa. Tot ce i s-a părut ieri că a fost frumos, acum i se părea în neregulă. Chiar așa, ce-o vrea Nicolae, Nicu, de la ea? Nu-i decât o ţărăncuţă fără avere și fără școală. Așa că își opri visele, se sculă și-și pregătea bagajul pentru ziua de mâine, când va pleca cu taică-său, cu căruţa. Au mâncat toţi trei, apoi părinţii au plecat la câmp. Se apropia secerișul și erau multe de pus la cale. * — Sărut-mâna, doamnă preoteasă, zise Gheorghe intrând cu frică în bucătăria preotesei.

— Ai venit, fata mea? Bună ziua domnul Penteliuc. Mă bucur că ţi-ai adus fata la timp, la noi. Sunt tare mulţumită de ea, e harnică și învaţă repede. Amu când mai crește, vreo doi ani, o poţi mărita bine, că va ști să ţină o casă bună!

— Ei, nu se grăbește ea fata, mai „va” o leacă la feţie că acuși vin plozii și nevoile.

— Cam așa-i, nea Gheorghe, dar ce să-i faci? Asta-i soarta femeii.

— M-oi duce, coană preoteasă, ca acuși se înserează.

— Ei, cum a fost acasă? o întrebă preoteasa pe Domnica. Ai fost la joc în sat, te-ai întâlnit cu feciorii care te curtează?

— Mamă, lasă fata în pace! zise Nicolae intrând în bucătărie. Nu ţi-am zis mamă, doar am tras și eu o fugă cu mașina lui Doru în sat la Domnica și am dansat-o. Știe dansa bine iar eu nu m-am descurcat.

Preoteasa rămase contrariată de cele ce îi spusese fiu-său.

— Dar ce-ţi veni, măi băiete, a fost bal în Adâncata. De ce n-aţi mers voi doi, tu și cu Doru, la bal aici dacă aveai nevoie de distracţie?

20

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Păi știi, mamă, eu am vrut să încerc mașina lui Doru, să văd de mă pricep s-o conduc că poate îmi luaţi și mie una când oi termina Academia.

Preoteasa oftă ușurată, iar minciuna lui Nicolae o liniști.

Așadar, se gândi Domnica, care a asistat la discuţie, mamă-sa n-ar fi vrut ca fiul ei să... Tăcu resemnată. Cam așa era. Nu trebuia să uite, e o ţărăncuţă și atâta tot. A început lucrul. Trebuia pregătit prânzul.

— Și nu uita, Domnico, îi zise preoteasa, mai avem un musafir la masă, pe colegul lui Nicolae, Doru.

Se adânci în treburile bucătăriei, dar cu cât drag simţea pe umărul ei mâna lui Nicoale, din timpul dansului. Mereu în amintirile ei și asta e și gata. La ora prânzului pregăti masa cu patru tacâmuri, așeză castronul de supă fierbinte pe masă. Începură a veni. Era ora unu și ei respectau cu stricteţe ora de masă. Intră preoteasa, apoi bărbatu-său preotul, apoi apărură pe ușa din spatele bucătăriei, cei doi tineri bărbaţi, studenţi la Academia Militară Austriacă. Domnica își făcea de lucru la masă, să nu întâlnească privirea lui Nicolae, care puse pe ea o stăpânire, așa, o sfială.

— Mamă, dar suntem cinci la masă, de ce Domnica a pus numai patru farfurii?

Preoteasa se uită nepăsătoare spre fiul său.

— Ţi-ai mai adus vreun coleg? Că eu nu l-am văzut.

— Mamă, dar Domnica nu mănâncă cu noi?

— Atunci cine ne mai servește? Fiecare își cunoaște locul în viaţă. Domnica va mânca mai târziu, după ce strânge masa.

— Atunci eu nu stau la masă cu voi. Hai Dorele, zise el către colegul său, hai să mâncăm mai târziu, când va mânca și Domnica.

Mama se uită supărată spre fiul ei.

21

Viorica Gusbeth-Siretean

— Bine, pune un scaun, Domnică.

Ea se așeză rușinată pe scaun, își puse tacâmurile și se servi din cratiţa aflată pe masă. După ce prânzul se desfășură mai mult în tăcere, Domnica trecu la treburile ei. Adună farfuriile, tacâmurile și ar fi vrut să se apuce în continuare de ale ei. Dar apăru Nicolae.

— Nu te las să faci singură asta. Cât sunt acasă te voi ajuta la treburi.

— Nu-i nevoie, Nicule, vezi bine că mama ta s-a supărat.

— Nu-i nimic, îi trece. Dacă mă iubește, trebuie să te iubească și pe tine.

Domnica tăcu. Făcură amândoi treaba în bucătărie, apoi fiecare s-a retras în camera lui. În acest timp preoteasa vorbi cu bărbatu-său.

— Mă gândesc că e timpul să-i găsim băiatului o soţie. Nu vezi că-i fug ochii după Domnica? Asta ne trebuie nouă? Fata primarului e tare fumoasă, ar fi o nevastă bună pentru Nicolae.

Sau poate Nicoleta, fata doctorului din Nimigeni? Ei, oftă preoteasa, eu fac planuri, iar fiul meu cine știe ce pune la cale. * Seara se adunară la cină. Domnica gătise și-i servea pe cei doi. Era abătută. De luni de zile nu-l mai văzu pe Nicolae. Acasă la ea mai fusese. Petrică a văzut-o și în una din zile i-a spus: — Domnică, te mai aștept un an, aș vrea să mă însor cu tine. Îmi ești tare dragă și vreau să fii nevasta mea. Ce zici?

— D-apăi Petrică, lasă-mă să mai cresc, că eu încă mai sunt copilă, chiar dacă muncesc mult la preoteasă. La toamnă ţi-oi da răspunsul. Îi zise mămucăi de cererea lui Petrică. S-au bucurat părinţii.

— Îi băiet tare cumsecade, iar noi ne avem bine cu vecinii noștri, părinţii lui. Sperăm Domnică, că jucăm după Crăciun la nunta ta.

22

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

* Într-o zi, părintele veni acasă foarte tulburat. Domnica așeză masa. Se uită lung la preot.

— Ce-o fi cu el? O fi murit careva apropiat lui!

— Unde-i preoteasa, Domnico?

— O chem amu, părinte, e în odaia din faţă.

S-au așezat la masă.

— Ţi-oi da o veste grea, nevastă! Va începe războiul, nemţii s-au prostit de tot și amu prinţul austriac a fost împușcat în Sârbia. Începe războiul, femeie, și n-am sta de-o parte noi, cei din ţărișoara asta! Și băiatul nostru acuși termină și-i ofiţer. Ce-l așteaptă oare?!

Preoteasa se făcu albă. Își strânse mâinile și începu a se văicări.

— Doamne, Dumnezeule, ce spui bărbate? Chiar va fi război?

— Nu-i nicio îndoială, începe războiul, femeie, și vai de noi ce ne așteaptă.

La câteva săptămâni de la această discuţie pe care o auzi și Domnica, află că Nicolae îi pe front. Plângeau părinţii, înnebuniţi de durere.

— E devreme, doar îi prea tânăr pentru așa o încercare, războiul, zise preoteasa. Hai fă cerere, bărbate, și adă-l acasă câteva zile, să-l vedem și să stăm de vorbă cu el.

— Oi vedea ce pot face, răspunse părintele. Într-una din zile, Domnica, auzind clopoţelul de la intrare, se duse să deschidă. Stăpânii erau plecaţi cu treburi la Cernăuţi, iar casa rămăsese pe mâna ei. Deschise ușa, iar în prag, un tânăr subţirel, în haine militare. Nu-l cunoscu de la început.

— Doamne, conașule, ai venit amu?! De emoţie îi pierise glasul.

23

Viorica Gusbeth-Siretean

Nicolae se aplecă și o sărută pe obraji.

— Domnica, ce frumoasă te-ai făcut! Nu te-am văzut de luni de zile. Ce faci? zise, încercând să își dea vestonul jos.

— Să te ajut, conașule?

— Nu-mi mai spune așa, te-am rugat Domnica! Își plecă rușinată capul.

— Să-ţi aduc ceva de mâncare?

— Dar unde sunt părinţii?

— Îs plecaţi la Cernăuţi cu treburi.

— Dar l-am rugat pe primar să-l anunţe pe tata că vin în permisie pentru trei zile că e liniște deocamdată pe front.

— Eu nu știu nimic, îi spuse Domnica. Îi așternu masa și-l servi.

— Așează-te lângă mine... să mănânci puţin. Sau ai mâncat de curând?

— Nu, n-am mâncat, îi aștept pe părinţi. Mi-au zis că s-ar putea întoarce în seara asta.

— Ce mai faci, Domnică? Cum îţi merge aici, în casa noastră? Te-ai mai gândit la dansul nostru și la plimbările noastre?

Vreau să-ţi spun ceva ce-mi stă pe suflet de câtva timp. Iată că s-a potrivit timpul de suntem singuri. Îmi ești tare dragă, Domnico. Te visez tare des și mi-i gândul la cosiţa ta blondă, la ochii tăi atât de albaștri.

Domnica ofta. Ce-i putea spune flăcăului ăstuia? Că vine și ea la el, ceas de ceas, așa, fără nicio speranţă? Că se apropia sorocul să-i deie răspunsul promis lui Petrică?

— Îmi ești foarte drag, Nicolae, dar știi și tu că numai atât se poate între noi, să ne plăcem unul pe altul, să oftăm și să visăm.

Mai mult e interzis!

— Dar nu, nu spune asta! Își ridică mândră capul.

24

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Nicule, eu sunt o ţărancă, n-am altceva decât cinstea mea de fată. Trebuie să mă mărit cu băiatul din satul meu. Așa mi-e soarta.

Nicolae rămase mut. Nu se aștepta la răspunsul ăsta spus pe șleau. O durere surdă îl încerca. O, Doamne, acum trebuie să plec, cine știe de-oi mai vedea-o vreodată. Și nu mai pot, mă sufoc de atâta dor, gândi el. Apoi, cu glas slăbit, șopti: — ... dacă zici tu, Domnică, așa o fi.

Ridică privirea, vrând să pătrundă în inima ei. Domnica se așeză pe scaun. Lacrimi de suferinţă îi curgeau pe obraz. Îl iubea nespus de mult și gândea ea, „dacă nu-l mai văd?”

Nicolae îi prinse obrajii în mâinile lui. Și nu se putu opri.

Buzele sale se lipiră de ale ei. Dominca, tremurând toată se lăsă sărutată. O căldură minunată îi pătrunse pe amândoi. Se sărutau cu pasiune, el plimbând mâinile sale pe spatele ei, strângând mijlocul subţire. Ea răspunse îmbrăţișărilor sale, îi înconjură gâtul cu braţele. Doamne, ce-i cu această minunată stare? Pentru Domnica era primul sărut, primul fior de iubire. Se lăsă mângâiată și sărutată. Uitaseră unde se aflau, cine erau. Poate că pătrunseră într-o altă dimensiune, poate că iubirea are un colţ omenesc, numai de ea știut, și-i mută pe îndrăgostiţi în spaţiul său. Și, pătrunși fiind de minunata stare, au auzit scârţâitul portiţei, se întorceau părinţii. S-au desprins speriaţi unul de lâgă altul și se trezeau din starea mirifică.

— Repede, repede, Nicolae! Vin părinţii tăi.

Ea se repezi să plece din bucătărie. Nicolae o prinse de mână.

— Stai aici, lângă mine, Domnico, părinţii mei trebuie să știe ce vreau eu!

Domnica încremeni. Își trase mâna din mâna lui. Ușa se deschise. Intră preoteasa. Când îl văzu pe Nicolae, se repezi spre el, strigând: 25

Viorica Gusbeth-Siretean

— Dragul meu copil, ai venit acasă. O, Doamne, ce fericită m-ai făcut! Uite-l și pe tata! Preotul. Intră gîrbovit în încăpere dar, zărindu-și fiul, se repezi să-l îmbrăţișeze plângând de bucurie.

— Nicolae, cum de ai venit acasă? Ce mare bucurie ne-ai făcut!

— Dar v-am trimis veste cu primarul că voi sosi. Am primit trei zile liber că apoi plecăm. Nu știu unde voi fi repartizat, la ce unitate.

— Noi am fost plecaţi la Cernăuţi, umblăm să facem ceva să te aducem acasă, zise părintele.

Se așezară cu toţii la masă, pe care Domnica și cu preoteasa o aranjau. Preoteasa nu observă obrajii roșii ai fetei, nici părul ei care scăpa de sub baticul micuţ ce-l avea pe cap. Ochii ei erau la Nicolae, la puiul ei drag pe care, în spaima ei de mamă, îl vedea mort pe front.

— Nu vă fie teamă, le spuse Nicolae. Deocamdată e liniște.

Se fac organizări. Nici nu știu unde și în ce parte a ţării va ajunge, vai de armata noastră! Nu avem muniţii, n-avem haine, n-avem încălţări pentru soldaţi, vai de mama noastră.

Nicolae discută aprins cu tată-său situaţia nenorocită ţărișoarei ăsteia.

— Hai să mâncaţi, îi invită preoteasa.

Nicolae, văzând că Domnica nu se așează cu ei la masă, îi aruncă mamei o privire supărată.

— Bine, Nicule, zise preoteasa, uite că vine și ea la masă. Știu că asta vrei.

Domnica, după ce își așeză castronul cu supă își trase scaunul să se așeze mai pe margine, cum îi făcu semn preoteasa.

— După ce mâncăm vreau să vă dau o veste, spuse Nicolae spre părinţi.

— O veste bună? întrebă mama.

26

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Da, mamă! Foarte bună! Sper să te bucuri.

— Hai, dar, să mâncăm că uite ce târziu s-a făcut.

Părintele turnă vin în pahare.

— Eu nu beau, spuse preoteasa, mă doare capul. Sunt tare obosită de la drum.

Au mâncat, discutând între timp câte ceva. Domnica se ridica din când în când de la masă să mai aducă pâine sau alte cele.

— Dragii mei părinţi, eu și cu Domnica vrem să vă spunem ceva. Mamă, tată, am hotărât, deoarece am venit acasă acum, vreau să mă căsătoresc cu Domnica. Mamă, tată, noi ne iubim.

Domnica nu se așteptase la o astfel de hotărâre pe faţă. Se înghemui de teamă și rușine. Preoteasa rămase fără glas, părintele cu paharul de vin în mână, se opri, privi întrebător spre Nicolae, apoi spre Domnica.

— Cu cine, cu Domnica noastră? Sau de care Domnică vorbești tu? zise preotul.

— Da, tată, Domnica noastră. Am iubit-o de cum am văzut-o în casa noastră, din prima zi.

— Doamne, băiete, nu zic, fata-i frumoasă, cuminte, isteaţă, dar...

Nimeni nu-i adresa Domnicăi vreo atenţie, de parcă n-ar fi fost acolo. Ea se ridică de la masă și vroia să plece. Nicolae o prinse de mână.

— Domnică, iartă-mă că am luat hotărârea asta fără să te întreb mai întâi, dar nu se poate altfel.

Părintele s-a abţinut să vorbească.

— Băiete, ce-ar fi să vorbim mâine despre toate cele. Hai să mergem la culcare, oi fi și tu obosit de la atâta drum, cu trenul.

Se liniștiră încet, încet. Nicolae o ajută pe Domnica la strânsul mesei, iar părinţii se retrăseseră în dormitor.

27

Viorica Gusbeth-Siretean

— Noapte bună, Domnico! Ne vedem dimineaţă.

Odihnește-te că mâine e ziua cea mare, ne-am planificat cununia.

Domnica era fericită. Atât de fericită cum nu mai fusese niciodată. Dragostea ei pentru Nicolae, dragoste fără speranţă, nu credea că s-ar putea împlini. Se despărţi cu greu de Nicolae și se duse în cămăruţa ei. De emoţie nu știu când își luă cămașa de noapte. Adormi repede, tare fericită.

Nicolae urcă în camera lui, la etaj. Acolo se așeză pe pat și gândurile lui erau gânduri triste. Vroia să se căsătorească acum, până la plecarea pe front, dar se gândi și la ce-l aștepta. Adormi gândindu-se la Domnica. Visa că zbura, zbura, și era ușor ca o pană, iar el se mira ce ușor e. Se uita de acolo de sus, sperând s-o vadă din înaltul cerului pe Domnica. Dar nu vedea decât pădure, pădurea, auzea zgomote de tunet și fulgere. Pe la ora cinci dimineaţa, preoteasa intră în camera Domnicăi. O trezi brusc, scuturând-o.

— Scoală-te, Domnica. Îmbracă-te. Ion te așteaptă cu trăsura, pleci acasă.

Domnica se freca la ochi. Nu-și revenise încă bine din visul ce-l avuse către dimineaţă. La început crezu că trebuie să facă ceva, dar, dezmeticindu-se, înţelese. Preoteasa o trimitea acasă!

Departe de Nicolae. Zgribulită, în mare grabă, își adună lucrușoarele. Ieși pe ușă fără a privi în urmă. Știa că așa au hotărât ei, părinţii lui, că nu erau de acord cu ceea ce dorea el. Urcă în trăsură, lângă Ion, birjarul lor.

— Da ce-i așa grabă, Domnică? întrebă Ion. — Nimic, Ioane, mă cheamă mămica acasă.

Așadar, visul se destrămase. Nu-i mai rămăsese decât suferinţa și umilinţa. Intră tăcută în casă. Maică-sa tocmai dădea laptele la o parte de pe plită.

— O, Doamne, ce-i cu tine, Domnico, amu, așa de dimineaţă?

28

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Dar, mamă fiind, înţelese că ceva grav s-a întâmplat.

— Stai, copchilă, jos! Ce stai oprită în prag? Ori nu-ţi mai recunoști casa părintească? N-om fi noi bogaţi ca părintele, dar e casă curată și o mâncare întotdeauna vom avea pentru copiii noștri.

Domnica izbucni în plâns.

— Mamă, m-a izgonit preoteasa!

Maică-sa o liniști mai întâi.

— Taci, fată, știu că nu faci rele, poate ai spart porţelanurile din bufet. Le-om plăti noi, nu plânge.

Se așezară amândouă pe pat. Domnica își șterse lacrimile, apoi, hotărâtă, își privi mama în ochi.

— Nu mamă, altu-i necazul! Nicolae și cu mine ne iubim.

Mama, speriată, își puse mâna la gură.

— Doamne, fată, ce-i cu tine? Cum s-a întâmplat asta?

— Lasă-mă, mamă, să mă odihnesc de gânduri și supărări și ţi-oi spune.

— Uite, te învelesc să dormi câteva ore și-ţi vei reveni.

Femeia își făcu de lucru, spălă lingurile, castroanele, se duse după Gheorghe, bărbatu-său, care curăţa la vite.

— Gheorghe, vai de mine, hai să vorbim, dar nu în casă, acolo am lăsat-o pe Domnica să doarmă.

— Domnica, fata noastră? întrebă Gheorghe speriat. O păţât ceva?

— Da, mă, omule, a dat-o preoteasa afară!

Gheorghe încremeni. Omul simplu, ţăranul, cel ce are pentru preot și preoteasa satului cea mai adâncă stimă, fu șocat să audă una ca asta.

— Domnica noastră îi o fată cum nu-i alta ca ea. De ce o dat-o preoteasa afară?

— Ei, măi omule, treaba-i mai gravă! Și eu am crezut la început că-i doar un nerv al preotesei, dar e vorba de fiu-său, Nicolae. S-a îndrăgostit de fata noastră.

29

Viorica Gusbeth-Siretean

Gheorghe își scoase căciula de pe cap. Stăteau amândoi pe banca din grajd, discutând.

— Dar mai multe nu știi, femeie?

— Am culcat fata, las-o să doarmă că era tare zăpăcită și îndurerată. Ne-o vorbi când se trezește.

Mai stătură prin curte, schimbară o vorbă cu vecinii, apoi au intrat amândoi în casă. Intrară încet, crezând că fata doarme, dar ea stătea cu ochii spre grinda casei, privind cine știe ce.

— Mamă, tată, unde aţi fost?

— Pe-afară, să te lăsăm să te odihnești.

— Nu prea pot dormi, stau așa de o bucată de vreme.

Tatăl se apropie de pat și o sărută pe frunte.

— Ei, hai să auzim povestea spusă de tine, apoi m-oi duce la părintele să vedem care-i treaba.

— Mamă, dar cum să vorbesc cu voi așa de multe, mi-e rușine.

— Doamne, Domnică, că doar n-ai ajuns la prostii cu băiatul popii.

— Nu, nu, mamă, dar îmi este tare drag și poate mi-oi fi ţinut iubirea în inimă, dar lui Nicolae, i-a plăcut tare de mine. Știţi că am fost atunci la horă, apoi o mai venit în permisii și ne-am tot uitat unul la altul, iar el mi-a dăruit o floare și mi-a spus că m-ar lua la Cernăuţi să lucrez într-o fabrică.

— Văleu, dar aţi ajuns departe.

Cât de departe, am aflat abia aseară, când a venit în ultima lui permisie, înainte de a pleca pe front. Eram singură. Părintele și cu preoteasa erau plecaţi la oraș și a venit Nicolae.

— Și? întrebă mama, nerăbdătoare, ce s-a întâmplat între voi cât eraţi singuri?

30

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Mi-a zis cât mă iubește și că vrea să fim împreună. Dar au venit părinţii și iată ce le-a spus după ce ne-am așezat la masă: „Mamă, tată, vreau să mă căsătoresc cu Domnica”.

— Vai de mine! mama încremeni.

— Așa a făcut!

— Așa direct le-a zis, fără să-i pregătească?

— Da, că nu mai era timp, el a venit în permisie pentru trei zile, că pleacă pe front.

Aplecă capul și părinţii îi zăriră lacrimile. Plângea încet, înnăbușit. * Nicolae se sculă. O bucurie mare îi năpădea sufletul.

— O, Doamne, fii lăudat, acum părinţii știu ce am de gând.

Mă însor cu Domnica. Ce bine am dormit în noaptea asta, simţindu-mi inima descătușată de povara mărturisirii.

Se îmbrăcă. În baie se uită lung la chipul său.

— Ar trebui să mă bărbieresc. Merg la bucătărie întâi să-i dau o sărutare Domnicăi.

Valuri de bucurie, de fericire îi inundau la gândul fetei pe care o iubea nespus. Cu ce m-o fi cucerit copila asta? Cu ochii ei albaștri? Cu cosiţa ei de aur? Cu gura ca o frăguţă? Gândindu-se la frumuseţea gingașă a fetei, grăbi spălatul, nerăbdător să coboare în bucătărie. În bucătărie liniște și curăţenie, așa cum lăsaseră ei doi aseară.

— Domnico, draga mea, unde ești?

Ieși în antreu, strigă și acolo. Nu-i răspunse nimeni. Focul nu era făcut și nici cafeaua părintelui. Asta înseamnă că încă nu s-a sculat, draga mea, dragă. Din câţiva pași intră iar în bucătărie. Bătu la ușa cămăruţei Domnicăi. Nu răspunse nimeni.

— Ia să vedem, cum de-a adormit puicuţa mea. Hai ș-om face amândoi cafeaua.

31

Viorica Gusbeth-Siretean

Intră în cameră. Nimeni. Patul era strâns. Nicio hăinuţă de-a fetei nu se zărea. La oglinda micuţă de pe masă era o agrafă uitată. Nicolae simţi că ceva nu este în regulă. Deschise șifonierul.

Nici o haină a fetei nu mai era în dulap. Pantofiorii cei micuţi pe care-i îndrăgea el, nici ei nu se mai zăreau. Erau încălţările cu care mergea la biserică duminica. Dar asta-i altceva.

— Fata asta a plecat! Mama, da mama, ea știe cel mai bine pe unde-i Domnica. Dar ia să vedem unde sunt părinţii, nu s-or fi sculat încă?

Bătu la ușa dormitorului. Se deschise și părintele apăru îmbrăcat gata de plecare.

— Bună dimnineaţa, fiule?

— N-ai somn?

— Trebuie să merg la biserică, am o împărtășanie, că am intrat în postul Crăciunului. O fi gata cafeaua? Ai fost la bucătărie? Băiete, zise el, îndreptându-se spre scări, trebuie să vorbim în mod foarte serios despre tine și Domnica. Când mă întorc la prânz, poate-i fi acasă.

— Tată, unde-i Domnica?

Taică-său se uita mirat la Nicolae.

— Unde? O fi la bucătărie.

— Nu-i, tată, și nu mai este nicio haină de-a ei în cameră.

Unde a plecat? Da, tată, aţi alungat-o, nu-i așa?

Părintele păru încurcat, dar nesigur totuși.

— Poate a vrut ea să plece, s-o fi speriat de cererea ta?

Nicolae se întoarse în dormitorul părinţilor. Acum știa.

Mama, ea a alungat-o pe Domnica.

— Mamă, dormi?

Preoteasa ridică din perină capul. Părea somnoroasă și faţa ei trăda un pic de teamă. Fericirea fiului ei era foarte importantă pentru ea. Lăsându-și capul iar pe perină, spuse cu voce slabă: 32

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Intră, Nicolae, intră! M-oi scula și eu îndată să-i fac tatii cafeaua.

— Așadar, tu știi, mamă, că Domnica nu mai este? Tu ai alungat-o! Nu-i așa?

Femeia surâse, așa, șăgalnic, de parcă ar fi spus „și ce-i mare lucru?” Dar nu, ea-i răspunse fiului ei, cu voce supărată.

— Păi bine, Nicolae, să faci tu așa o treabă? Fără să vorbim mai întâi? Ce ţi s-au aprins călcâiele după copila asta? Ce-ai găsit la ea? Nici tu școală, nici avere, niște sărăntoci de ţărani. Și tu asta vrei? Să ne faci de râs?

— Mamă, eu merg jos în bucătărie, poate vii și tu. Te las să te îmbraci. Vorbim acolo, jos.

Ajunse în bucătărie. Se așeză pe scaun. Taică-său își bea cafeaua pe care și-o făcuse singur la spirtieră.

— Ioane, nu mănânci ceva? întreba preoteasa intrând în bucătărie.

— Nu, mă duc că am lume la ușa bisericii pentru spovedanie. Nu te întrista, Nicolae, vorbim când mă întorc de la sfânta Biserică.

Nicolae dădu din cap fără a-i răspunde cu vorba. Oftă trist.

Când mama se apropie de el, se ridică și spuse: — Mulţumesc, mamă, pentru bucuria ce mi-ai făcut-o! Am o permisie de trei zile. Una a trecut, mai am două. Voi pleca în satul Domnicăi să-i pot povesti că n-am nicio legătură cu faptul că ai izgonit-o.

— Măi, băiete, Nicolae, ce-i cu tine? Eu nu-ţi vreau răul!

Nu era pentru tine. Fără școală, fără avere! Dragostea nu ţine de cald și cum te-ai înţelege cu o persoană care nu este de nivelul tău?

Cu inima atât de întristată încât nu auzi comentariul mamei, Nicolae își trase cizmele, se îmbrăcă cu nervozitate neascunsă.

33

Viorica Gusbeth-Siretean

— Stai, băiete, unde pleci așa dimineaţă, nemâncat?

Se cuvine să rămâi cu mine la micul dejun că uite, tată-tău se grăbește.

— Mamă, sărut-mâna pentru invitaţie, dar nu mai pot rămâne. Iau trăsura, mamă, că s-o fi întors.

Preoteasa rămase tăcută în pragul ușii când Nicolae își trase haina pe el. Se gândea la ce făcuse și cum gestul ei de a o alunga pe Domnica n-a dus nicăieri. Dar, în sinea ei, gândea: ba, bine că am făcut. Să știe că nu l-am crescut și trimis pe la școli pentru o ţărancă. Ce dacă e frumoasă și cuminte și chiar harnică (gândi în sinea ei femeia, ce-i drept e drept), dar nu-i de fiul meu. Începu a-și pregăti ceva de mâncare. Ei, se schimbă treaba până îi găsește Domnicăi o înlocuitoare. Nu era o femeie rea, era gospodină, însăși educaţia ce a primit-o acasă și a pregătit-o la școala de menaj, făcea din ea o cunoscătoare a treburilor casei. De aceea tatăl Domnicăi a adus-o aici, la preoteasă, știa că fata va avea o profesoară bună. În timp ce femeia se pregătea de ordonat casa, de pregătirea prânzului, gândul n-o părăsi. Se lăsă în ea, așa, o tristeţe. Uite la el, a și plecat fără să-și ia rămas bun de la mine.

Doamne, băieţașul meu, flăcăul meu, frumosul meu, deșteptul meu, uite cum o plecat fără să-i pese de maică-sa. Dar gândind la Domnica, spera ca fata să fi înţeles mai bine cum stau treburile și să nu-și ridice „nasul” la ce nu-i de ea. Să stea acolo la părinţi până or mărita-o cu cine-i potrivit ei. O să-l refuze ea, Domnica, sau părinţii, Gheorghe și Ana, oameni cu credinţă în Dumnezeu, vor ști să domolească fata. Munci liniștită, cum s-ar zice, își văzu de treaba ei. Lasă-l să își ia rămas bun de la Domnica și s-au sfârșit toate problemele, gândi ea. * Era o dimineaţă de început de noiembrie, rece. Nu plouase, dar un vânt rece se lăsă peste câmpiile Bucovinei. Nicolae, în 34

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

trăsură sus pe capră lângă nea Ion, privea pământurile pline de strujeni adunaţi în căpiţe și încă neridicaţi de pe câmp. Unii își arară deja bucata de pământ, s-au pregătit pentru semănatul de toamnă. La alţii, bucata de pământ era lăsată în dezordine cu pământul nelucrat, necurăţat.

Nicolae, cât de cât, avusese tangenţe în perioada adolescenţei cu pământul. Atât cât îi plăcu, ca fiu de preot, să ia parte la zgomotul pe care-l făceau oamenii pe câmpiile bisericești primăvara. Biserica avea douăzeci de hectare ale sale, care reprezentau avuţia bisericii ortodoxe. Dar prea mult nu privi spre câmpiile triste. Avea el tristeţea lui care, unită cu umezeala și frigul lui noiembrie, îl aducea în stare să verse lacrimi, cât de bărbat era. Dar Ion era acolo, pe capra trăsurii și ce-ar zice: — Conașule, ce s-a întâmplat? Azi cu noaptea-n cap am dus-o pe Domnica acasă la ea, acum tu, conașule, te duci acasă la ea, să înţeleg că mergi s-o aduci din nou la Adâncata?

— Ioane, alta-i treaba, una grea de tot, dar vezi tu, mai greu e că voi merge pe front.

Acolo Nicolae răspunse adevărat. Dar nici ce spuse nu era minciună. Ion își dăduse căciula mai pe spate, și-și spuse aici ceva nu-i a bună. Ceva s-a întâmplat între ei doi de sunt așa de supăraţi amândoi. Te pomeni că s-or iubi. Dar își văzu de caii lui. Ajunseră. Era aproape ora prânzului. Ana, mama Domnicăi, auzi zgomot de trăsură. Aruncă o privire pe geam. Tocmai terminase de spălat blidele după ce-or mâncat toţi trei și Domnica se mai liniști.

— Văleu, Domnică, uite cine-i la poarta noastră.

Domnica nu se uită, dar ghici.

— Mămucă, ce-oi face acum? Să-l primesc sau să mă ascund?

35

Viorica Gusbeth-Siretean

Maică-sa își puse mâinile în cap. Aruncă o privire ageră în camera în care locuiau cu toţii amu că se făcu frig. Casa cea mare, cum ziceau ei la camera pe care o păstrau cu sfinţenie cu zestrea fetei și frumuseţile casei era rece. Acolo nu era foc. Gândul mamei era la faptul că trebuia să-și primească oaspetele de seamă așa cum se cuvine. Dar și camera aceasta era curată, ordonată cu tablouri pe pereţi, cu perdele frumoase la geam, perdele lucrate de mâna ei, ștergare frumoase pe lângă icoane. Așa e o casă ţărănească, așa era tradiţia.

— Să intre în casă. Să-l primim, Domnico, ca niște oameni gospodari ce suntem. Să vedem ce are a spune.

— Cum spui tu, mămucă.

Dar nici nu termină cuvântul și la ușă se auzi un ciocănit.

Ana deschise ușa.

— Poftiţi, conașule, poftiţi! Ce mare onoare ne faceţi intrând în casa noastră de ţărani!

— Bună ziua, mătușă Ana. O zări pe Domnica în colţul celălalt al camerei și-i zări tristeţea de pe chip și se simţi vinovat. Cu cât drag ar fi strâns-o la piept și-ar fi liniștit-o.

— Iertaţi-mi îndrăzneala, mătușă Ana, dar n-am putut să nu vin aici la voi, la Domnica. Mâine mă întorc la unitate și n-aș putea trăi fără să spun ce am de spus.

— Stai jos, conașule, dă-ţi haina jos. Ţi-oi face un vin fiert cu scorţișoară. N-o fi așa bun ca al preotului, dar e făcut de noi.

Vă las singuri, poate aveţi de vorbit. Mă duc să îl aduc pe Gheorghe, bărbatu-meu.

Ieși, aruncându-i fiicei o privire tristă. Nicolae se apropie încet de Domnica. Ea nu făcu spre el niciun pas. Stătu acolo la colţul patului de parcă era bătută în cuie. Se vede că a fost atât de mare surpriza, încât i-a încetinit mișcările de apărare.

36

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Domnica, ce-i cu tine? M-am sculat dimineașă așa de fericit. Am venit la bucătărie cu gândul să-ţi dau o sărutare, dar ce-am aflat? Vai de capul meu și de suferinţa mea. Da, știu, mama mi-a mărturisit că te-a alungat. Iartă-mă, Domnică, că n-am fost lângă tine să te apăr. De-aș fi bănuit o clipă de intenţiile mamei mele, aș fi stat toată noaptea la ușa ta să te păzesc.

O luă în braţe, o strânse ușor, îi șterse lacrimile ce-i curgeau pe obraji. Se auzi ușa și tresăriră și se retraseră. Nicolae se apropie de masă și se așeză pe scaun. Părinţii intrară în cameră.

— Bine ai venit la noi, conașule, faci o mare cinste casei noastre. Domnica ne-a spus câte ceva. Ană, adă pahare să bem o picătură de vin, văd că l-ai pus la fiert.

Ana turnă în două pahare din vinul fierbinte cu miros de scorţișoară. Duse paharul la gură, sorbi un pic, era totuși fierbinte.

— Da, am venit în casa voastră, domnule Penteliuc, să clarific situaţia care s-a ivit între mine și fata voastră, Domnica.

Eu m-am îndrăgostit de ea și ea mă iubește. Și, pentru că plec pe front și nu știu ce mă așteaptă, am crezut de cuviinţă că-i de-ajuns că noi ne iubim ca să ne căsătorim. După cum aţi aflat de la Domnica, aseară le-am spus părinţilor mei despre dorinţa mea și a Domnicăi. Iertare că am făcut-o fără să vorbesc întâi și întâi, cu voi, părinţii Domnicăi. Gheorghe și Ana erau triști, dar și neîncrezători. Nu știau ce să creadă. Oare flăcăul ăsta frumos în hainele acestea de ofiţer o iubește cu sinceritate pe fata lor?

Desigur, altfel nici nu se putea, că de ce-ar fi aici, acum?

Gheorghe oftă.

— Conașule, pe noi ne cinstește dragostea ce-o porţi fetei noastre, dar ai supărat pe părinţii tăi și nu se cade. Amu eu oi zice așa. Domnica a fost cerută de Petrică, feciorul vecinului nostru.

Dacă Domnica vrea, te așteaptă până îi veni de pe front. Ce zici, Domnică?

37

Viorica Gusbeth-Siretean

Se rușină, dar dragostea învinse, o făcu mai puternică. Se apropie de Nicolae și-i întinse mâna. El o prinse și-o sărută.

— Domnică, îţi promit să mă întorc acasă să ne căsătorim, să fim fericiţi. Va fi tare greu, dar dacă-mi promiţi că mă aștepţi, m-oi întoarce.

Stătură la masă cu toţii, au băut un pahar de vin, Gheorhe îl chemă în casă și pe Ion, să se încălzească. Înainte de a pleca, Nicolae îi spuse Domnicăi: — Vii să mă conduci până la trăsură?

Ea își puse un șal călduros pe spate și ieșiră amândoi pe ușă.

Ion mai rămase cu Gheorghe și Ana să mai discute de-ale câmpului.

— Domnică, așa cum azi dimineaţa am fost așa de nefericit, uite-mă că acum sunt fericit pentru că cel puţin știu ce avem de făcut. Tu ce spui, fată?

— Ce să spun, Nicolae, ce altceva decât că-mi ești foarte, foarte drag și te-oi aștepta până când a trebui.

S-au despărţit. Nicolae nu îndrăzni să o sărute pe gură, dar îi sărută mâinile și mângâindu-i-le, îi spuse: — Să nu uiţi, Domnică, ţi-oi scrie scrisori de pe front să ne fie mai ușor. Să-mi răspunzi și tu, neapărat.

— Ţi-oi scrie, dragul meu Nicolae, în fiecare seară ţi-oi scrie cu lacrimile mele curgând pe foaia de hârtie. Mergi sănătos, iartă-i pe părinţii tăi că ei ţi-ar vrea binele, dar dacă ar vedea că ne iubim, n-ar avea ce face.

Domnica, zgribulită de frig, intră în casă. Trăsura porni cu cei doi. Și așa s-ar fi putut încheia acest capitol al iubirii. * Toată iarna Domnica fusese pe jumătate adormită. Mintea ei era acolo pe front, alături de Nicolae. Primea și scrisori, dar nu prea multe, în schimb era plină de dragoste și dor. Aștepta cu atâta 38

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

nerăbdare scrisoarea lui, era un semn că trăiește, pentru că ăsta fusese marele ei chin dacă moare pe front? Veniră și Sfintele Paști în acel an, destul de devreme. La început de aprilie, prunii erau înmuguriţi, bucuria în sufletele oamenilor era tot mai mare. Se auzeau vești, se termină războiul, nemţii pierd, iar luptele de la Mărășești și-au spus cuvântul. Se auzea că s-ar uni, ei, moldovenii, cu ceilalţi români de peste munte, iar Ardealul și Banatul vor fi alături de Ţara Românească. Ţăranii vorbeau seara, când se întorceau de la arat, gârboviţi de muncă, dar încă dornici de a ști ce se întâmplă. În sat, câteva familii au rămas văduve de băieţii aflaţi pe front. Era jale la unii, la alţii teamă și speranţă.

Domnica tăcea și aștepta. Pe la sfârșit de aprilie a primit o scrisoare.

Domnică, eu voi avea treabă la Cernăuţi, dar nu mă pot repezi acasă la ai mei, de altfel nici nu le-am scris că sunt cu treburi la Cernăuţi. Ai putea tu să vii la Cernăuţi să ne putem vedea, că inima mea ar fi sfârșită de tot, dacă acum când mi s-a ivit ocazia nu m-aș vedea cu tine? Așadar, eu pe 29 aprilie voi fi la Cernăuţi. Dacă îţi permiţi și te lasă părinţii, vino! Știu, știu că ai o soră în Cernăuţi așa că ai avea unde să stai vreo două zile, eu am de lucru vreo trei – patru zile.

Domnica fugi cu scrisoarea la maică-sa.

— Uite, mamă, ce-mi scrie Nicolae! Mămucă, vreau să-l văd pe Nicolae, nu l-am mai văzut de jumătate de an.

Ana luă scrisoarea în mână, o pipăi de parcă ar fi citit cu degetele.

— Citește-mi, Domnică, să aud cum scrie băiatul ăsta care nu te-a uitat nici pe front.

Domnica îi citi acolo unde Nicolae îi spune că vine la Cernăuţi.

39

Viorica Gusbeth-Siretean

— Copilă, eu te-oi lăsa, vei sta la soră-ta, iar băiatul e cuminte și-i păcat să nu vă vedeţi. Dar ce-o zice tată-tău? Mai e o săptămână și o putem anunţa pe Dochiţa că vii.

— Mămucă, dar m-oi duce cu tata cu căruţa, nu?

— Desigur fată, te duce, îi trimitem și Dochiţei niște brânză și vreo două găini, așa că hai, să discutăm cu tată-tu.

Către seară, când Gheorghe veni acasă de la câmp, îl lăsaseră să se spele, să mănânce apoi, când omul se întinse pe laviţă să-și îndoaie spatele, se așezară amândouă lângă el. Mama lângă picioarele lui, Domnica pe scaunul unde omul își ţinea tabachera cu tutun.

— Gheorghe, noi amândouă am vrea să vorbim cu tine.

Domnica noastră a primit scrisoare de la fiul preotului. Are o permisie și vine la Cernăuţi și ar vrea să o vadă pe Domnica.

Gheorghe ridică întâi capul, își privi nevasta: — Mă, femeie, ce-i cu tine, ai dat și tu în mintea Domnicăi?

Cum să meargă fata noastră singură la Cernăuţi? Acela îi oraș mare și cum să se descurce ea acolo?

— Măi omule, de asta vorbim cu tine. Uite la ce m-am gândit! Să mergi tu cu ea cu căruţa, vă duceţi la Dochiţa, i-oi trimite și ei niște brânză de oaie, vreo două găini, că are și ea greutăţile ei.

Gheorghe se uită surprins la nevastă-sa.

— Ia uite ce-i trece prin cap, a căzut și ea în mintea lui fie-sa. Măi femeie, da’ e frig, sunt cincizeci de kilometri până la Cernăuţi, fata o îngheţa pe drum.

— Ei, m-am gândit și la asta, măi omule!

— Și cum, mă rog? întrebă Gheorghe.

— Tu te-ai îmbrăca gros, avem cuvertura aceea de blană de oaie să ţi-o pui pe picioare, dar ar fi bine să iei coviltirul pe care-l ţii în șură și nu l-ai folosit de mult.

40

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Uitase și asta nea Gheorghe, iar femeia lui vine cu o idee foarte bună, gândi el. Nu-i mult, cu căruţa. Cincizeci de kilometri îi face în jumătate de zi și Domnica ar fi protejată de vânt și ploaie. El și-ar pune pelerina și ar porni la drum. Dar gândul ăsta din urmă nu-l spusese.

— O să mă gândesc la treaba asta. Când ar trebui să plecăm?

Domnica se lumină la faţă. O bucurie mare o inundă. Se apropie de tatăl său și-l sărută pe obraz.

— Mulţumesc, tată, că ești înţelegător, noi două eram sigure că nu vei fi de acord.

— N-o să-mi fie ușor, dar mi-i dor și mie de Dochiţa, n-am văzut-o de un an, și pe nepoţii mei, Orest și Lidia. Și apoi, băiatul o fost pe front și nu te-a uitat, poţi să faci o carte cu scrisorile ce le-ai primit.

— Da, tătucă, vreau să îl văd.

Trecură zilele și se apropie sfârșitul de săptămână. Domnica îi răspunse la scrisoare lui Nicolae, că vine la Cernăuţi la soră-sa, o aduce tată-său cu căruţa și-i dădu adresa surorii, să știe unde s-o caute.

Eu plec de acasă sâmbătă la prânz, vom ajunge pe seară la Cernăuţi și duminică dacă vei putea veni, uite la adresa asta...

Se pregătise de drum. Gheorghe scoase cu o zi înainte coviltirul din șură și-l fixă la căruţă. Uite că are și ăsta un rost. Îl mai folosise când lucra la câmp și vremea era ploioasă, se mai băga sub coviltir de câte o răpăială de ploaie. Odată era să-i trăsnească fulgerul. Erau pe câmp când a venit o ploaie mare.

S-au adăpostit sub copacul din marginea lotului lor iar fulgerul a trăsnit într-un alt copac de la marginea pădurii. Intrase frica în ei, așa că și-au făcut un coviltir.

41

Viorica Gusbeth-Siretean

— Pune, femeie, într-o traistă mai mare, ce-i trimiţi Dochiţei, pune-i mere mai multe că avem destule.

Femeia se duse și mai umplu un ciubăr cu mere.

— Uite, ţi le-am pus aici, ar sta mai bine decât în traistă.

Acolo am băgat găinile, le-am sărat bine. Să-i zici să aibă grijă la spălat orătăniile că-s tare sărate.

— Lasă femeie, că știe ea, îi măritată de câţiva ani buni, iar noi am mai aprovizionat-o pe Dochiţa.

Domnica se îmbrăcă gros, își puse un tulpon de-al maică-sii, unul mare s-o acopere și pe umeri. Tată-său își trase sumanul și avea pregătită o pelerină de ploaie.

— Domnică, ia coșul ăsta cu ouă și ţine-l pe braţe să nu se spargă. Sărutaţi-o pe Dochiţa din partea mea și uite, la nepoţi dă-le căciulile astea împletite.

— Mămucă, dar de unde ai căciuliţele?

— Le-am cumpărat la târg, la iarmaroc, știam eu că vine o zi de mers la Dochiţa și la copii le prind bine căciulile frumos lucrate de cojocar, se încheie sub bărbie.

Erau din blăniţă argăsită de miel.

— Uite, asta cu arămiu e a lui Oreste, iar asta gri a Lidiei.

Domnica se bucură nespus văzând grija mamei pentru soră-sa și nepoţi. Dar pentru Mihai, ginere-tău ce ai pregătit? întreba Domnica pe mamă-sa.

— Ei, lui i-am pus două sticle de ţuică și tată-tău i-a pus o damingeană cu vin.

Așadar, pregătirile fiind făcute, Domnica urcă din ogradă în căruţă. Tată-său, care pregăti caii pentru a-i înhăma, se uită la fiică-sa, zicându-și în mintea lui oare le-o ieși cu treaba asta cu băiatul popii? Nu-mi miroase a bine. Chiar dacă știu c-o iubește pe fata noastră.

42

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Noi ne întoarcem pe luni seară, zise Gheorghe către nevastă.

— Drum bun, dragii mei. Rămân singură, dar m-oi descurca eu cu treburile casei. Își strânse mâinile sub șorţ și-i spuse fetei: — Ai grijă, copilă, cum te porţi. Mai vorbește cu soră-ta să vezi ce zice.

Domnica își trase mănuși pe mâini și se așeză lângă tată-său pe capră.

— Nu îngheţi acolo? întrebă mama.

— Când oi îngheţa, m-oi băga sub coviltir.

Porniră la drum. Caii adăpaţi și mâncaţi, o luară la picior, bucuroși parcă să zburde. De când au terminat treburile pe câmp, stăteau mai mult în grajd, așa că se bucurau și ei de drum.

— Tu, copilă, nu ţi-e frig?

— Nu, tătucă, încă nu, și apoi vreau să mai vorbim câte ceva. Ce zici, tată, oare Nicolae mă mai iubește? O să mă mărit cu el? O fi de acord preoteasa să ne căsătorim?

— Dacă băiatul e serios și după cum am văzut, el te iubește; de tine nici nu mai spun, că știm de câte ori oftezi și rămâi pe gânduri.

— Da, tată, mi-e tare drag și l-aș vrea de bărbat, tot restul vieţii mele. Încet, dar sigur, treceau prin târguri și prin sate. Se apropie timpul să intre în oraș, în Cernăuţi. Se însera când au ajuns la casa surorii sale. Dochiţa primi scrisoarea de la maică-sa, desigur scrisă de Domnica, prin care o anunţa că vine soră-sa. Dar nu știa că scopul era altul. Desigur, s-a bucurat văzându-i. N-o văzuse pe soră-sa de jumătate de an, de când a fost la hram.

43

Viorica Gusbeth-Siretean

— Hai, daţi-vă hainele jos și intraţi în casă, spuse Dochiţa.

Domnica cunoștea bine casa surorii ei. Când erau copiii mai mici, a ajutat-o pe soră-sa la treburi. Acum Oreste, băiatul de zece ani, un flăcăiaș în devenire, se repezi la mătușă-sa s-o îmbrăţișeze.

— Bunicule, n-ai îngheţat pe drum?

— Ba da, băiete, dar când îngheţam mai tare, umblam pe jos, pe lângă cai.

Băiatul crescuse pe lângă bunică-său vreo doi ani, și-l îndrăgi. Bunicul știe povești frumoase. Știe și o poezie, o baladă cu Toma Alimoș, haiducul, pe care o recita cu dragoste lui nepotu-său. Așa că între ei se născu un sentiment frumos.

— Dar fata unde-i? întrebă Domnica.

— Am lăsat-o să supravegheze focul, că am pus mâncarea la foc, pentru seară, destul de târziu.

Locuinţa lor de două camere și o bucătărie părea destul de spaţioasă, dar ei, părinţii, se gândeau deja că au fată și băiat și nu le-ar strica încă o cameră. Pentru asta adunau bani să-și poată cumpăra o locuinţă mai mare. Dar era bine și așa. Dochiţa era o femeie în putere, tânără, ţinea casa ca un pahar de curată. Multe lucruri făcute de mâna mamei ei, păretarul de la marginea patului, lăicere frumos lucrate cu motive bucovinene. Ce-i drept, aici nu vedeai ștergare pe pereţi, la icoane. Da, era oraș și orașul mai schimbă omul, în bine, în rău, depinde.

— Cum se face că aţi venit așa? De obicei, tată, tu vii cu trenul la început de decembrie.

— Ei, acum e altă treabă, dar să nu crezi copilă, că voi veni și în decembrie. De altfel, nu mai e mult până atunci.

— Hai Domnică în cameră să pregătim paturile că sunteţi obosiţi de la drum. Dochiţa o luă pe Domnica cu ea mai mult să mai vorbească ele două, ca surorile. Era diferenţă de vârstă între ele, de zece ani, dar se înţelegeau foarte bine. Se mărită de tânără, 44

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

nu avusese nici șaptesprezece ani, la optsprezece era deja mamă.

Ce-i drept, nu-i părea rău cu toate că bărbatul ei era cu cincisprezece ani mai mare. S-au cunoscut într-un an la horă în sat, el fiind de loc dintr-un sat din apropiere. S-au plăcut și gata nunta.

— Domnică, e liberă camera mare, unde dorm copiii. Uite cum facem, Domnică. Noi două și fata în camera asta, iar băiatul, cu tata și bărbatu-meu în dormitorul nostru.

Dochiţa a pregătit perine, plapume și cearșafuri.

— Îi gata, hai dincolo! Domnică, ce mai faci tu? Cum de-ai plecat de la preoteasă? Ce s-a întâmplat?

— Ei Dochiţa, nu-i de șagă. S-a întâmplat că s-a îndrăgostit băiatul preotesei de mine și eu de el.

— Cine, ofiţerul?

— Da, el. Și mie mi-e tare drag.

Se puse și îi povesti surorii sale totul. Dochiţa dădu din cap și rămase pe gânduri.

— Și acum, ce va fi?

— Uite ce va fi. Am venit la Cernăuţi să ne întâlnim. El are trei zile libere și mi-a propus să ne vedem aici că are treburi de rezolvat. Și mi-a zis să ne întâlnim aici, că nu ne-am văzut de un an.

— Și unde te întâlnești cu el?

— Păi i-am dat adresa ta, s-ar putea să vină în seara asta că-i venit de ieri la Cernăuţi.

— Doamne, Domnico, acum îmi spui? Repede, să pregătesc să pun pe masă ceva dulce dacă vine, apare și Alecu pe la șapte, că-i în tură.

S-au întors la bucătărie și s-au apucat să facă o prăjitură cu mere că-i trimise maică-sa de toate. Într-o oră, totul era gata și așteptau musafirul. Se întoarse și Alecu de la slujbă și avu ce 45

Viorica Gusbeth-Siretean

vorbi cu socru-său și să se bucure de copii. Într-adevăr, pe la opt seara se auzi soneria. Dochiţa îl primi în casă. Îl privi când îi luă vestonul în hol.

— Poftiţi domnule ofiţer! Mi-a spus Domnica că vom avea onoarea să vă avem musafir.

— Iertaţi-mă că am venit așa de târziu, dar treburile de serviciu m-au ţinut ocupat. Cu emoţie-n grai, a întrebat: Domnica e aici?

Zâmbind, Dochiţa zise: — Da, a venit cu tătuca nu demult. Vă așteaptă!

Intră în cameră și o zări. Se așezase pe un scaun lângă geam, poate de acolo îl urmărise. Câtă emoţie, câtă bucurie pe cei doi îndrăgostiţi! Nicolae, după ce-i salută și făcu cunoștinţă cu Alecu, se îndreptă spre Domnica. Îi întinse mâna, o luă pe a ei și o duse la buze, ca un domn. Ea s-a rușinat și și-a plecat capul. Dar el, neţinând cont de cei prezenţi, și-a permis s-o sărute pe obraji. A fost o seară plăcută, Nicolae vorbind de front, dar interesându-se și de munca ţăranului. După ce băură din vinul cel bun adus de Gheorghe și gustând din frageda prăjitură cu mere, Nicolae se ridică.

— E târziu, eu mă retrag.

— Dar unde locuiești? întrebă Alecu.

— La hotelul central, sunt în delegaţie. Vreau să vă cer permisiunea, bade Gheorghe, să-i daţi voie Domnicăi să ne vedem mâine, s-o duc la biserică și să-i arăt orașul.

Gheorghe aruncă o privire către Domnica. Aceasta aștepta emoţionată aprobarea tatei.

— Păi, măi copii, cum să nu vă las să fiţi măcar o zi împreună când nu v-aţi văzut de aproape un an? De asta am venit la rugămintea fiicei mele, ca să vă întâlniţi.

— Mulţumesc, bade Gheorghe.

46

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Domnica îl conduse. Pe hol, departe de privirile celorlalţi, în sfârșit, s-au sărutat cu setea tinereţii, a iubirii.

— Mâine la nouă vin să te iau. Mă bucur mult că vom fi mâine împreună.

— Bine că mi-am luat haine de oraș, spuse ea zâmbind.

— Mai dă-mi o sărutare să pot dormi măcar un ceas, că în rest îmi va fi gândul la tine. Și-au tras mâinile și cu greu s-au desprins din îmbrăţișare.

— Noapte bună, frumoasa mea.

— Noapte bună, frumosul meu.

Se trezi la ora șapte să-și perie încă o dată fusta, să-și calce bluza, peste care punea o vestă călduroasă. Avea un palton, ce-i drept, nu era nou, i-l dăduse soră-sa, dar se mai putea folosi. Își făcu botinele.

— Arăţi minunat, sora mea, ești tare frumoasă, nu-i de mirare că te iubește băiatul ăsta.

— Dochiţa, îs tare speriată. Cum m-oi descurca eu în lume?

Sunt fără școală, iar el face parte dintr-o altă societate, n-aș vrea să îl fac de râs.

— Domnică, nu fii speriată, lasă-te în voia vieţii, dacă ăsta este norocul tău, nu-l scăpa din mână. O să te obișnuiești și poate te mai duci să înveţi câte ceva, că știu că ţi-a plăcut școala...

După ce discutară și Dochiţa a încurajat-o, se mai liniști. Se auzi soneria. Nicolae intră. Galant, sărută mâna Dochiţei și-i oferi un buchet de flori, ceea ce o emoţionă pe Dochiţa care era neobișnuită cu musafirii galanţi. Pe Domnica o luă în braţe, o strânse la piept.

— Ce frumoasă ești dimineaţa! Strălucești toată.

— Da, strălucește dragostea ei, spuse Dochiţa. Și-au luat rămas bun și au ieșit amândoi.

— Mergem la biserica centrală. Bine?

47

Viorica Gusbeth-Siretean

— Cum zici tu, Nicolae. Ţinându-se de mână, cei doi tineri frumoși și îndrăgostiţi s-au îndreptat spre centru. După ce au ieșit de la biserică, Nicolae îi spuse: — Uite ce plan am făcut. Mergem să mâncăm undeva. Nu te pot duce deja acasă. Tebuie să mai rămâi cu mine.

— Și unde vom mânca?

— Te duc eu la un restaurant mic și curat. O să-ţi placă.

— Doamne, dar eu nu am mai fost într-un restaurant!

— Nu-i nimic, o să fie acum cu mine prima ta experienţă.

S-au așezat la o masă retrasă, de altfel, nici nu erau prea multe persoane în micul restaurant. Au mâncat, Domnica stingheră și privind pe furiș la Nicolae gândea, ce bine mi-a prins școala de la preoteasă, altfel nici n-aș fi știut să ţin cuţitul și furculiţa.

— Ce vrei să mănânci dulce? o înrebă el.

— Ce vrei și tu!

— Să luăm clătite.

După ce mâncară, au rămas la masă, să mai stea de vorbă.

Domnica tremură la gândul că vremea fuge și acuși s-or despărţi și cine mai știe când l-o mai vedea. Nicolae, trist, abătut, privea chipul de înger al fetei din faţa sa. Doamne, câte nopţi nu am dormit dorind să îmi aduc chipul ăsta drag în faţa ochilor.

Deodată tresări.

— Domnico, știi ce facem? Mergem la fotograf să ne facem o fotografie. Da! O ce frumos, ne-am avea măcar chipul pe hârtie până vom fi împreună.

S-au dus la fotograf și, unul lângă altul, cu chipuri luminoase, zâmbitoare, și-au făcut cea mai frumoasă fotografie.

48

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

* Pe scrinul din dormitorul nepoatei, vechea, dar frumoasa fotografie, amintește de clipele minunate trăite de bunică. * Au ieșit de la fotograf fericiţi.

— I-am dat adresa și o să-mi trimită mie două fotografii și ţie două, aici, la soră-ta.

— E bine așa! Cât mă bucur că te-ai gândit la asta! spuse Domnica.

— Hai să-ţi arăt orașul, să ne plimbăm. Ţinându-se de mână au străbătut străzi și parcuri cu pomi fără frunze. Tristeţea toamnei târzii le pătrundea în suflet, știind amândoi că vine clipa despărţirii. Începu să plouă. Erau nepregătiţi. Repeziţi de frigul sfârșitului de noiembrie, se lăsau doar pe mâna căldurii din suflete. Începu tot mai tare să curgă de sus. Ploaia avea de gând să nu-i lase să se bucure de cele câteva ore care le-au mai rămas de stat împreună.

— Suntem uzi amândoi, nu îndrăznesc, iartă-mă că-ţi fac o astfel de propunere, dar să nu răcim, vino la hotel la mine, e aici la o sută de metri.

Ea ridică privirea spre el, o privire atât de inocentă. E un copil, gândi el, privindu-i ochii pe genele cărora se revărsau picăturile de ploaie. Niciunul din ei nu se gândea la nimic rău, doar să se mai încălzească și să-și zvânte hainele.

— Bine, vin, zise ea, dacă spui că este aproape, că până la casa surorii mele ajungem complet uzi.

Intrară în hotel. Recepţionerul îi dădu cheia camerei fără să comenteze ceva. Poate e sora domnului ofiţer, gândi el, că prea seamănă. Intrară în cameră. Se apropie înserarea. El aprinse becul. O cameră frumoasă, curată, cu hârtii împrăștiate pe masa mică din colţ. El o luă în braţe.

49

Viorica Gusbeth-Siretean

— Hai, dă-ţi paltonul jos. Îi așeză căciuliţa, paltonul pe umeraș. Se dezbrăcă și el. Dar cât pot doi tineri care se iubesc să stea fără să-și înlănţuie iubirea cu braţele? S-au iubit, el culegând nectarul fecioriei ei, ea bucurându-se de clipe de dragoste împlinită.

— Trebuie să plec acasă. Ce-or zice ai mei că am întârziat așa de mult?

Se ridicară de pe patul iubirii lor, s-au săruat cu gingășie, fără patimă. Iubirea lor s-a împlinit, bucurându-i pe amândoi, liniștindu-le spiritul. S-au îmbrăcat și la opt seara erau în casa surorii ei.

— Am fost la cinematograf, zise cu nevinovăţie Domnica.

Ce face dragostea din om! Găsește căi de scăpare. Nicolae își luă rămas bun. Se adresa tatălui Domnicăi: — Când mă întorc vreau să facem nunta, după cum am vorbit anul trecut înainte de a pleca.

— Ce-oi spune eu? zise Gheorghe. Să dea Dumnezeu să te întorci sănătos și poate domnul părinte și doamna preoteasă s-or obișnui cu gândul ăsta. Își strânseră mâna bărbătește. Nicolae, faţă de toţi o strânse în braţe și o sărută de despărţire ca un legământ de dragoste și de dăruire.

El plecă în noapte, iar ea, Domnica, se retrase în cameră să plângă în liniște. Mai târziu, când soră-sa vei la culcare, ea dormea dusă. A doua zi dimineaţă s-au pregătit de întoarcere.

Dochiţa pregăti și ea pentru mama ulei, zahăr, orez ce era mai greu de procurat la sat, că în rest aveau de toate, ei, cei de la ţară.

Muncea ţăranul din greu, dar se putea bucura de munca lui dacă avea cât de cât pământ.

— Mergeţi cu bine, dragii mei, sărutări de mână mamei și să-i spui că foarte bine mi-a prins ce mi-a trimis. Aveţi grijă la drum, s-a oprit ploaia, poate aveţi norocul să nu vă prindă pe drum.

50

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

Chiar așa, răsări soarele și se făcu mai călduţ. Adia un vânt mai rece, dar suportabil. Caii, odihniţi și hrăniţi, goneau la drum.

Gheorghe se uită la fiică-sa.

— Măi fată, dar ce te-ai tras așa la faţă, doar nu ești bolnavă? Ce-i drept, dragostea-i o boală grea, dar poate dă Dumnezeu și va fi și pentru voi un drum.

Domnica, tăcută, plecă capul.

— Mă doare capul, de aceea stau așa. Sigur, tătucă, mi-e dor deja de Nicolae, dar ce pot face decât să aștept? Într-o zi se pomeniră cu preoteasa la casa lor. Opri trăsura părintelui și coborî sprintenă.

— Intraţi, doamna preoteasă, în casa noastră modestă, spuse Ana. — Unde ţi-e fata, Ana? — Îi plecată în sat să își ia un model nou de altiţă.

— Aș vrea să vorbesc cu ea. Băiatul meu s-a întâlnit la Cernăuţi cu ea, dar acasă nu a fost. Îs tare supărată. Vreau vești despre băiat de la Domnica. Nu pot Ană, să fiu de acord cu fecioru-meu. N-am nimic cu Domnica, îi fată frumoasă, cuminte, și de ce să nu recunosc, isteaţă, repede a învăţat de la mine treburile casei. Dar cred că feciorul meu merită o fată cu școală.

— Ai dreptate doamnă, dar ce să facem noi dacă ei se iubesc?

— Ei, Ana, toate au leac, așa că aș vrea ca Domnica să nu își facă speranţe.

Când veni Domnica, rămase mută de mirare că o găsi în casă pe doamna preoteasă. Rușinată, îi povesti cum arăta Nicolae și cum se simte.

— Sunt tare supărată pe el că n-a venit acasă. Om vedea ce va fi când se va întoarce sănătos de pe front, că aud că-i gata, s-or liniști ele treburile.

51

Viorica Gusbeth-Siretean

Preoteasa plecă, iar Ana îi zise Domnicăi: — Ai un dușman mare. Păcat că-i preoteasă și nu-i pasă, că Domnul Iisus Hristos a propovăduit dragostea și iubirea dintre oameni.

— Lasă, mămucă, o trece cumva și asta, numai de s-ar întoarce Nicolae!

Dar în loc de întoarcere, într-o zi preotul din Adâncata primi un plic.

Cu regret, vă anunţăm că fiul dumneavoastră a murit la datorie ca un erou.

Războiul era pe sfârșite și, totuși, Nicolae n-a avut noroc să se bucure de viaţă. Nu trecuseră nici două luni de când ei doi s-au văzut pentru ultima oară. Domnica primi vestea morţii lui Nicolae de la părintele din satul lor. Părinţii lui Nicolae, în jalea lor mare nu s-au gândit cât suferă biata fată. A zăcut în suferinţă o săptămână întreagă, nu mânca și plângea încontinuu. Într-o dimineaţă, când taică-său era plecat la grajduri, fata veni la Ana: — Mamă, trebuie să îţi mărturisesc ceva. Când am fost de m-am întâlnit cu Nicolae la Cernăuţi, noi doi... în gât îi rămăseseră cuvintele.

Nu știa cum și ce să-i spună mamei, murea de rușine.

— Doamne, fată, ce-i cu tine? Ce s-o întâmplat?

Nici prin cap nu-i trecea că fata e însărcinată. Își duse mâna la gură să-și stăpânească ţipătul de groază.

— Doamne, fată, cum ai putut?

— Nu știu, îl iubeam așa de mult, de n-am mai știut de mine. Îi povesti mamei ce s-a întâmplat. Nenorocul ei, la o singură întâlnire, iată că a rămas însărcinată. Avea două luni, nici nu știa bine despre ce-i vorba, era foarte tânără și deja într-un fel văduvă.

Dar satul, ce va spune când ea va veni pe uliţă cu burtă? Două săptămâni nu ieși din casă. Într-o zi veni la ei în vizită vecinul.

52

CERNĂUŢI, VIS NEÎMPLINIT

— Măi, oameni buni, ce-i cu voi? Nu vă mai vede omul.

Feciorul meu vrea să stea de vorbă cu fata voastră. O place și o vrea de nevastă. Părinţii, Ana și Gheorghe, au dat din colţ în colţ.

Ce puteau să spună...

— Bine, măi Ioane, la sfârșit de săptămână să treacă pe la noi, și-or vorbi ei doi ce au de vorbit.

Petrea sosi sâmbătă după-masă, proaspăt bărbierit, curat de parcă ar fi mers în târg și nu în vecini. Bătrânii, părinţii Domnicăi, au plecat la treburile lor, i-au lăsat pe tineri să vorbească.

— Ce-i cu tine, Domnică? întrebă Petrea. Ai o faţă tristă, nu mai ieși din casă, ești bolnavă?

Domnica dădu din cap fără a răspunde ceva.

— Știi, Domnico, ţi-am zis de câteva ori cât îmi ești de dragă și că te vreau de nevastă. Nu mi-ai dat niciun răspuns. Am venit acuma să văd ce-am putea face cu vieţile noastre.

Domnica se hotărî. Nu avea ce aștepta de la viaţă. Suferinţa e călire, o maturizare, se gândea să plece la oraș și să nască la Cernăuţi să nu știe tot satul. Dar acum simţi că trebuie să-i spună lui Petrea care e adevărul, ca să nu-și mai facă flăcăul speranţe.

— Petrică, îmi ești drag, dar nu putem să ne căsătorim. Eu am o problemă grea de rezolvat și nu vreau să te mint.

Așa află Petrică marea veste, Domnica e însărcinată cu băiatul preotului și Doamne! Omul s-a dus, moartea a fost mai puternică decât dragostea. I-au trebuit lui Petrea vreo două săptămâni să-și revină din șocul aflării veștii. Nu le-a zis părinţilor lui care-i treaba cu Domnica, a zis că ei doi mai așteaptă. Dar gândurile nu-i dădeau pace. Fătuca este frumoasă ca o zână și atât de nefericită, are dreptul să iasă cu bine din necazul ei. Da, o iau de nevastă, cu tot cu prunc, oi zice că-i al meu, nu știe nimeni în afară de părinţii ei că-i gravidă. S-au căsătorit în grabă mare, după Crăciun. Domnica se mută la Petrică acasă, 53

Viorica Gusbeth-Siretean

părinţii aveau în curte o căsuţă. S-au mutat acolo și le-au lăsat tinerilor casa mare. Domnica născu, iar Petrea zicea că a născut la șapte luni, așa că nu s-a aflat niciodată că fetiţa minunată ce s-a născut e copilul lui Nicolae. Nici părinţii lui, preotul și preoteasa n-au aflat niciodată. Poate dacă ar fi știut i-ar fi luat copila. Cu dragoste și bucurie au crescut-o pe Veronica. Au mai venit și alţi copii pe lume. Domnica îi iubea și îngrijea pe toţi deopotrivă, dar privind la Veronica îl vedea pe el, minunatul, frumosul băiat pe care l-a iubit, Nicolae.

54

Ţigara-otravă După apusul soarelui, aerul rămânea la fel de încins.

Așteptam nerăbdător să pornesc la drum. Treceam cu viteză, cu automobilul pe șoseaua ce despărţea pădurea în două. Mă îndreptam spre orașul R. Mă așteptau prietenii, ei îmi aranjaseră o distracţie. Urma să plec din ţară și serviciul nu-mi va permite să mai fac ce doresc. Așa că, prietenii hotărâseră să ne retragem, pentru o zi, în orașul R. Familia mea nu știa de ce am părăsit orașul în care locuiam. Voiam să ne simţim, pentru câteva ore, liberi. Întâlnirea era programată în orașul R., unde am copilărit și unde, încă, mai aveam prieteni adevăraţi. Aici era programată distracţia noastră.

Am zărit-o din goana mașinii. Era să n-o văd. Poate ar fi fost mai bine. Am depășit copacul răsturnat, dar o zărisem. Am dat mașina înapoi să văd mai bine ce este cu fiinţa aceea ce stătea pe copacul căzut la marginea pădurii, pădure ce se întindea pe sute de hectare.

— Ce faceţi aici? Aveţi nevoie de ajutor? S-a întâmplat ceva?

— Îl aștept pe soţul meu, e pădurar și are de verificat o porţiune de pădure, pentru depistarea unei boli la molid.

— V-a lăsat aici singură, fără apărare?

Ea zâmbi trist.

55

Viorica Gusbeth-Siretean

— Nu mi-e teamă mie, sunt obișnuită. Mă duc deseori cu el și-mi place bucata asta de liniște. În oraș n-ai parte de așa ceva.

— Bine atunci! M-am oprit crezând că s-a întâmplat ceva și aveţi nevoie de ajutor.

— Mulţumesc, e totul în regulă, bărbatul meu trebuie să apară, e plecat de cel puţin două ore.

— Păi, dumneata stai aici de atâta timp? îi puse întrebarea, dar în gândul lui își spuse de ce mai întreb? Am clarificat, e bine, pot pleca. Dar, ceva pe chipul acestei femei tinere, un chip frumos și fraged, nu avea mai mult de patruzeci de ani, aici în pădure, în liniștea apusului de soare, părea sinistră.

— Vă simţiţi bine, doamnă? Nu aveţi nevoie de ceva?

Am un bidon cu suc, vă aduc din mașină. Se uită la mine recunoscătoare.

— O da, domnule, dacă sunteţi amabil aș bea puţin, nu-mi vine să plec spre cabana ocolului silvic.

Mă îndrept spre mașină, deschid portiera, sticla de suc rece o luasem din localitatea prin care tocmai trecusem, așa că mai păstra răcoarea frigiderului. Aveam la mine și pahare din plastic.

— E rece. L-am luat de la chioșcul din Mărcina. Să vă mai dau unul?

— Da, vă rog, turnaţi-mi! Bău pe nerăsuflate de parcă setea ei nepotolită ar fi ascuns și altceva sau, poate, așa vedeam eu lucrurile. Uneori exagerăm nedând atenţie lucrurilor grave sau, dimpotrivă, dând atenţie acolo unde nu este necesar.

— Domnule, dacă tot aţi oprit și sunteţi atât de amabil cu mine fără vreo intenţie murdară, n-aţi vrea să mai staţi să vă povestesc ceva? Nu se mai poate. Am încercat să mă liniștesc dar nu merge! Dacă dumneavoastră aţi remarcat, din goana mașinii, că nu mă încadrez în peisajul acesta – eu vă pot spune – da, aveţi dreptate, mi s-a întâmplat ceva! CEVA FOARTE GRAV. 56

ŢIGARA-OTRAVĂ

— Mă numesc Victor Dunăreanu, spune-mi Victor. Întinse mâna s-o prindă pe a ei care se îndrepta spre el: — Elena Vultur.

— Doamna Elena, rămâneţi aici? Chiar vă așteptaţi soţul?

Sau poate veniţi cu mine, la mașină, și eventual din orașul R. vă duceţi unde credeţi că trebuie să ajungeţi, spuse Victor, discret.

— Domnule Victor, sunt într-o situaţie disperată. V-am minţit în legătură cu prezenţa mea aici. Cu totul altul este adevărul. Dar e mult de povestit și oare este corect să vă încarc cu necazurile mele?

— Poate sunt șansa dumneavoastră, doamnă Elena. În viaţă avem nevoie de sfaturi chiar și de la străini.

— E greu pentru mine să povestesc.

— Atunci, haideţi în mașină, doamnă Elena.

Victor, un bărbat de vârstă medie, în jur de cincizeci de ani, cu părul încărunţit, așa cum arată un bărbat în puterea vârstei, era bine făcut, cu o faţă sănătoasă și mulţumit de viaţa sa. Mâinile puternice, curate și îngrijite erau emblema intelectualului. Pe scaunul din spate, un laptop stătea la vedere alături de un rucsac burdușit.

— Poftește Elena, stai aici în faţă, am câteva lucruri pe bancheta din spate, nu le-am mai pus în portbagaj.

Elena se așeză îndreptându-și fusta. În mână avea o geantă – bagaj să-i spunem, mai mare decât o poșetă, mai mică decât un sac de voiaj. Poate, acest obiect îi dădea aerul acela de călător.

Poate datorită acestui obiect, inconștient, Victor a categorisit-o ca o persoană ce nu se încadra în peisajul din pădure. Dar cum poate, totuși, o geantă să trădeze ceva? E aiurea.

— Te-ai hotărât? Vii cu mine în orașul R.? Înainte de a lua o hotărâre cred, totuși, că ar fi bine să-mi dai câteva informaţii, să am idee despre ce e vorba. Apoi putem discuta mai pe larg în R. 57

Viorica Gusbeth-Siretean

la o cafea. Ești de acord? Poate ai nevoie de un sfat și un străin poate vedea lucrurile mai clar.

— Ceea ce pot să-ţi spun acum, înainte de a pleca, problema mea nu afectează altă persoană. E vorba de familia mea.

— Îmi pare bine că-mi acorzi încredere, chiar dacă suntem totalmente necunoscuţi, ceva ne-a îndemnat spre încredere reciprocă. În maximum douăzeci și cinci de minute ajungem în orașul R. Te invit la o cafea și vom discuta. Te văd îngrijorată.

Cel puţin există un sâmbure de adevăr în ceea ce mi-ai spus la început?

— Da, este acela că trebuia să ajung în casa pădurarului din sectorul douăzeci și cinci al pădurii. Tot adevăr este faptul că soţul meu este pădurar. Dar nu, el nu era acolo la cabană. El este la muncă în pădurea de la Moldoviţa. Voi începe să-ţi spun despre ce este vorba. Eu fug! Fug din calea a doi tâlhari care m-au ameninţat cu moartea.

— Ce faci, fabulezi? o întrebă Victor cu un surâs în colţul gurii.

— Nu, nu mint, situaţia este foarte gravă și, după ce am stat de vorbă cu bărbatul meu, iată m-am hotărât să fug.

— Bine, o să-mi povestești când vom ajunge în R. și dacă te pot ajuta cu ceva îţi promit că o voi face.

Tăcură amândoi. Mașina înainta cu viteză, să zicem, aproape legală. Brusc, Victor puse o frână încât pasagera, dacă nu ar fi avut centura de siguranţă, s-ar fi lovit de torpedou.

— Ce s-a întâmplat?

— O căprioară! Bine că am zărit-o la timp. Nu-mi place să iau viaţa nimănui, nici măcar al unei păsări, dar a unei căprioare!

Mașina gonea, dar tot mai puteai arunca o privire spre frumuseţea pe care o oferea pădurea. Copacii, probabil, așteptau și ei, cu nerăbdare, puţină răcoare. Culoarea frunzelor începea să obosească din cauza căldurii de peste zi. Dar, pădurea e pădure!

58

ŢIGARA-OTRAVĂ

Aerul înfierbântat acumulat de arbori cobora spre pământ, oxigenul încercând să împrospăteze respiraţia.

— Nu mai avem mult.

Se zăreau casele din satul de la capătul pădurii.

— După ce trecem de satul acesta vine orașul R. — Da, cunosc zona, spuse Elena, altfel nu mi-aș fi permis să ajung aici.

Se întorceau vitele de la păscut. Tălăngile, în sunet ritmic, subliniau parcă liniștea satului. Case ţărănești, ici colo câte una mai aparte, frumoasă și maiestuoasă, spuneau parcă – aici locuiește o familie care a muncit pe dolari și euro, nu pe lei și iată-ne ce ne-am realizat!

Da, așa sunt timpurile, multe construcţii de locuinţe noi, frumoase, spaţioase, în general ale celor plecaţi la muncă în străinătate, care au făcut economii serioase pe unde au slugărit, să poată arăta satului că e gospodar. Nimic rău în asta, dimpotrivă.

După cum spuneam, așa sunt vremurile. A trecut perioada cartierelor de blocuri construite alandala, a venit vremea ca unii să schimbe înfăţișarea localităţilor. Intrară în orașul R. Era un loc frumos, locuit de ardeleni, curat și îngrijit, la balcoane și în faţa caselor era plin cu flori.

— Elena, orășelul este mic! Aruncă o privire spre ceas – e ora nouăsprezece. La ora douăzeci și treizeci de minute mă întâlnesc la un restaurant cu niște amici. Opresc acum la o cafenea, la ora asta târzie, sau vrei să mănânci ceva chiar în localul unde mă întâlnesc cu amicii?

— Nu, mai bine la o cafea într-o cofetărie, să pot afla totodată ce tren am spre o anume direcţie.

Intrară. Ce surpriză! Din exterior părea doar curăţică dar, interiorul era o surpriză. Luminoasă, cu o culoare a pereţilor plăcută ochiului, o curăţenie desăvârșită. Plantele ornamentale 59

Viorica Gusbeth-Siretean

subliniau farmecul. Da, aici nu se fumează spuneau parcă ele.

Desigur, unii erau supăraţi. Cafeaua nu merge fără o ţigară. Alţii spuneau – cafeaua merge foarte bine cu lapte. Și, uite așa, pentru că patronul sau patroana a preferat „fără ţigară”. Aerul mirosea doar a cafea și dulciuri. Florile, și ele, făceau încăperea foarte plăcută. Mese și scaune din lemn, doar e o zonă înconjurată de păduri, erau frumos lucrate. Ce mai, o atmosferă plăcută unde chiar te deconectezi. Să nu ne amintim de mizerele cofetării din vremea tristă.

— Ca să vezi ce surpriză! Aici și înainte de vremurile noi era cofetărie. Dar ce schimbare! Nu am mai fost aici de foarte mult timp. Am plecat cu părinţii după terminarea gimnaziului.

Am venit la întâlnire cu foștii mei colegi. I-am lăsat adolescenţi, dar am păstrat legătura.

Se așezară la o măsuţă mai retrasă.

— Servești cafea sau dorești altceva?

— Nu, o cafea. Am în faţa mea o noapte în care nu voi dormi. O să mă ţină trează cafeaua.

Au fost serviţi de o tânără drăguţă, îmbrăcată în vișiniu. Au remarcat că fiecare fată care servea era în altă culoare costumată.

Interesant! gândi Victor. Ce o fi în capul patronului de le-a îmbrăcat în altă culoare? Nu sunt multe dar una, două, numără în gând Victor, uite patru culori. Interesant! Dar nu-și mai bătu capul. Își îndreptă privirea spre invitata sa. Elena era o femeie cu trăsături frumoase, cu tenul palid, ceea ce îi dădea un aer de mister să nu zicem de oboseală și, parcă, o făcea inaccesibilă unui flirt. Chiar dacă Victor nu avea astfel de intenţii era, totuși, bărbat.

Privirea lui o măsura cu ochiul bărbatului. Elena, simţind privirea, își încheie nervoasă bluza, cu toate că nimic nu era provocator în înfăţișarea sa.

60

ŢIGARA-OTRAVĂ

— Ţi-am promis că dialogul nostru va fi de altă natură.

Faptul că mi-ai acordat încredere mă obligă. Nu te speria de privirea mea, până la urmă sunt bărbat, ești femeie.

— Da, Victore, așa este, nici eu nu mă simt prea bine, pot da naștere la interpretări, dar îţi spun cu toată sinceritatea mi-ai câștigat încrederea și trebuie neapărat să vorbesc. La poliţie nu mă pot duce.

— O, dar chiar atât de gravă este situaţia?

— Da, foarte gravă, zise Elena. Sunt din nordul ţării, din orașul S., chiar la graniţa cu Ucraina. Noi acolo n-o ducem prea bine. Am avut câteva fabrici, dar după Revoluţie s-a terminat cu ele. Păcat! Una din fabrici, cea de covoare, era nouă, doar de câţiva ani în funcţiune. S-au furat mașinile, s-au vândut la kilogram fiind oţel inoxidabil. Unii s-au îmbogăţit vânzând fabrica pe bucăţi. Am rămas mulţi fără serviciu îndeosebi noi, femeile. Am fost maistru, am lucrat zece ani la o fabrică tot din zona Bucovinei, unde făceam covoare, manual, pentru export.

Când să facem și pentru ai noștri s-a încheiat activitatea fabricii.

Așadar eram șomeră, cu doi copii, soţ și el fără serviciu. Cu întreţinerea la bloc neachitată și câte alte probleme rămase nerezolvate. Așa decurgea viaţa noastră. Am început să mă interesez de orice muncă numai să pot face un ban. Am primit de la o vecină, o informaţie: — Vezi că se câștigă cu bișniţa.

— Cu bișniţa? Unde? În Polonia? am întrebat eu.

După Revoluţie, noi româncele din Bucovina, acolo ne-am dus la bișniţă cum, de altfel, toată lumea care trăia în preajma frontierelor se ocupa cu asta.

— Cunosc situaţia, spuse Victor, și soţia mea a umblat în Turcia, așa se prezentau atunci lucrurile pentru marea masă de oameni.

61

Viorica Gusbeth-Siretean

— Ei, și primind informaţia aceasta cu bișniţa, spuse Elena, am mers acasă. Bărbatul meu stătea la masă și-l ajuta pe fiul nostru la lecţii. Și el era într-o veșnică nemulţumire. De aceea, în ultimul timp ne cam certam, desigur, cauza fiind banii. Îi promisese o cunoștinţă să-l ajute să plece la muncă în Israel. El era un electrician bun, iar acum în afară de micile lucrări pe care le mai făcea, la unul sau la altul, altceva nu mai avea ce să lucreze.

Dar pentru noi era singurul mod de a mai câștiga un ban.

— Ionel, uite ce am auzit, povestește Elena, cică se câștigă bine cu bișniţa în Ucraina, la Cernăuţi. Aș încerca și eu, poate ne ajută să ne mai descurcăm.

— Măi femeie, dar pentru asta îţi trebuie capital. De unde bani?

— Așadar, tu știai de afacerea asta și nu mi-ai spus nimic?

— Ce să-ţi spun, Elena, când de-abia avem bani să plătim grădiniţa fetiţei, când nu ne ajung banii de mâncare? Noroc că vin mamele noastre de la sat să ne mai aducă câte ceva de-ale gurii.

— Cam așa a decurs discuţia dintre noi, spuse Elena. Am făcut rost de bani, desigur cu împrumut, și am început să fac naveta între orașul S. și Cernăuţi. Cumpăram în piaţă fel de fel de marfă chinezească și turcească și duceam în Ucraina, de acolo aduceam lucruri ieftine pe care le vindeam în piaţa noastră.

Intrasem bine în afaceri. Casa noastră prospera. Mi-am plătit datoriile, întreţinerea plătită la zi, copiii îmbrăcaţi. Într-una din zile, în piaţa din Cernăuţi m-a acostat un bărbat.

— Femeie, te-am văzut de câteva ori în piaţa noastră, ești de dincolo așa-i?

I-am răspuns și eu în limba ucraineană, noi cei din zonă cunoaștem bine această limbă.

— Da, de acolo sunt, dar ce nu e voie să vând?

62

ŢIGARA-OTRAVĂ

— Păi, nu e voie, madam! Suntem de la Controlul Obștesc, facem verificarea mărfii din piaţă. Colegul meu vine imediat și el.

Apăru și al doilea bărbat, înalt, cu mustaţă.

— Suntem în control. Actele dumneavoastră!

Am scos supărată buletinul din sacoșă. Așa ceva nu păţisem.

Eram multe românce în piaţă, de se legase de mine? Să-i legitimez nu îndrăzneam, nu eram în ţara mea.

— Buletinul se confiscă, veniţi cu noi. Înlemnisem!

— Dar ce are buletinul meu?

— O să vedeţi la Poliţie!

Mi-am strâns cele două sacoșe pe care le aveam, una cu lucruri de vânzare, alta cu lucruri cumpărate.

— Unde mă duceţi, oameni buni?

Nu mi-au răspuns.

— Poftiţi în mașină!

Doamne, Dumnezeule, ce mă așteaptă? Cui să mă plâng?

Ce să fac? Unde mă duc oamenii ăștia? Nu aveau haine oficiale de poliţie sau altfel de uniformă să mă dumiresc.

— Lăsaţi-mă să spun unei vecine că merg, am autobuz la ora cinci după-amiază.

— O să ajungi la mașină, stai liniștită.

Mi-a mai venit inima la loc. Poate că nu-mi vor face nimic rău, doar și ei sunt oameni, voi plăti o amendă și voi scăpa.

Mașina demară în viteză. Nu cunoșteam în Cernăuţi decât piaţa și câteva magazine, așa că nu știam unde sunt dusă. După nici douăzeci de minute au oprit. Nu se vedea nicio firmă la clădirea respectivă ca să-mi pot da seama ce este acolo. Dacă ar fi fost Poliţia, ar fi avut o firmă.

— Coborâţi madam, îmi zise mustăciosul.

63

Viorica Gusbeth-Siretean

Ce vorbă la ei madam... Am intrat în clădire, dintr-o cameră a ieșit o femeie tânără drăguţă. Doamne dar asta seamănă a locuinţă, nu cu o clădire a poliţiei sau birouri administrative!

— Lenușca, fă-i o cafea femeii!

Ce mirată am rămas! Ce-o mai fi și asta, oameni buni? Cine sunteţi voi și ce vreţi de la mine? Am intrat într-o cameră frumos mobilată, mirosea a levănţică, un aer foarte ospitalier, ceea ce era derutant. Așadar, mă aflam într-o locuinţă. Ce-o fi? m-am gândit, până acum nu mi-au făcut nimic rău, doar că m-au luat de la masa la care vindeam.

Se așezară amândoi bărbaţii pe scaune. Lenușca, cum îi zicea unul din ei, poate soţul, veni cu o tavă cu trei cafele. În acest timp sorbi și Elena din cafeaua ei care aproape se răcise. * Victor căscă, de parcă era nemulţumit de povestirea femeii.

Până acum, nimic care să justifice groaza din privirea ei.

— Când se întâmpla asta? întrebă Victor.

— În aprilie, anul trecut, răspunse Elena. * Așadar, am băut cafeaua, își continuă Elena povestirea. Cel cu numele de Dimitri mi-a spus: — Femeie, uite de ce te-am adus. Noi nu suntem de la nicio comisie. Suntem ca tine comercianţi. Ne-am gândit că tânără și sănătoasă, după cum arăţi, vrei să câștigi niște bani frumoși. Îţi facem o propunere. Avem cunoștinţe la poliţia noastră așa că, dacă încerci să faci ceva rău, nu mai vii tu în piaţă la Cernăuţi!

— Oameni buni, dar pentru ce să câștig eu bani? Ce trebuie să fac?

— A venit vremea ţigărilor. Au ajuns la fel de valoroase ca și drogul. Noi aici avem, dar în România, Ungaria, Polonia, ţigara a ajuns aur curat.

64

ŢIGARA-OTRAVĂ

Am holbat ochii de mirare. Habar n-am avut atunci că ţigara a ajuns așa de importantă. Nu fuma bărbatul meu, nu fumam nici eu, așa că nu eram la curent cu „de-astea”.

— Și ce să fac eu?

— Vii cu sacoșele pline, trei-patru bucăţi cu fel de fel de lucruri, noi îţi dăm de aici alte sacoșe cu ţigări și tu le duci acasă, în România. Va veni la tine un bărbat care va lua marfa în valize, să nu fie nicio suspiciune la adresa ta și a familiei tale.

M-a umflat râsul... și când te gândești ce teamă mi-a fost de oamenii ăștia. Credeam că vor să mă taie sau să mă bage în pușcărie.

— Dar eu ce câștig, că nu o să mai am marfă de vânzare când mă întorc?

— La fiecare transport, dacă totul merge bine, primești cinci sute de euro.

Pentru mine suma asta era mare. Ia uite cum pot câștiga cu ţigările și fără să fac un efort prea mare. Mi-a trecut prin cap un gând... dacă aș face eu singură comerţ cu ţigările, cât aș câștiga?

Dar Dimitri parcă mi-ar fi citit gândul: — Nu cumva să încerci tu ceva. Asta-i afacerea noastră, s-a înţeles?

Vocea groasă, ridicată, m-a speriat.

— Bine așa voi face!

— Uite, te ducem înapoi în piaţă, dar tu pleci de aici cu astea două sacoșe ce le vezi, sunt la fel ca ale tale. Noi le luăm pe ale tale în schimbul acestora. Te-om urmări la vama noastră că dincolo, la voi, treaba e aranjată. Să nu încerci să faci ceva împotriva noastră. Nu uita, ai doi copii.

Ameninţarea m-a speriat! De-abia acum am înţeles că ceva nu e în regulă, că nu fac ceva legal. Micul nostru trafic nu era ilegal. Se știa că într-un fel se făcea schimb de produse. Dar asta, parcă nu era „a bună”. Am tăcut, apoi la întrebarea celuilalt 65

Viorica Gusbeth-Siretean

— Ai înţeles?

Am răspuns: — Da! Cine îmi dă și când voi primi cei cinci sute de euro?

— Uite, îţi dăm acum, vezi? Avem încredere în tine.

Din nou am rămas fără glas... ia uite ce ușor câștig eu acești bani! Pentru mine suma aceasta era foarte mare. Ce noroc a dat peste mine! După ce am băut cafeaua, m-au urcat în mașină cu cele două sacoșe identice cu ale mele (se vede că mă urmăreau demult). M-au lăsat în piaţă, la aceeași tarabă. Se apropia ora de plecare la mașină. Am ridicat sacoșele, ce ușoare mi se păreau faţă de marfa pe care o căram eu. Râdea inima în mine. Vin acasă cu cinci sute de euro! Ce s-o bucura bărbatul meu! Ne-om putea cumpăra o mașină de spălat automată pe care mi-o doream tare mult. Și așa a început viaţa mea de cărăuș de ţigări. Nu știam că, totuși, este un lucru atât de grav, pedepsit de lege. Bărbatul meu s-a bucurat de banii ce i-am făcut atât de ușor, ar fi vrut să meargă el la treaba asta dar nu l-au vrut pe el. Asta a durat până acum două luni. Am câștigat foarte bine. Ne-am luat mașină, am fost în concediu. Bărbatul meu a cumpărat un post de pădurar că asta își dorea el foarte mult. Cum dispuneam de bani s-a putut și asta. Eu îmi vedeam de casă și de copii. De două ori pe săptămână plecam după marfă. Bărbatul venea acasă numai sâmbăta. Într-o zi de luni, găteam pentru că urma să plec a doua zi la Cernăuţi. Sună cineva la ușă. Mă uit pe vizor, Dimitri. De ce o fi venit?

— Bună ziua Elena, îmi sărută galant mâna.

Mă înroșisem toată. Dimitri era un bărbat frumos, îmi plăcea de el, dar numai atât, nimic mai mult nu mi-a trecut prin cap. N-aveam timp de altele și, de altfel, îmi iubeam soţul.

— Ce gătești bun, Elenușca?

De când veneau cu rândul în casa noastră ne împrietenisem, într-un fel.

66

ŢIGARA-OTRAVĂ

— Uite fac o tocană de pui și un borș de sfeclă roșie. Îţi este foame? Îţi dau ceva de mâncare dacă vrei!

— Nu mi-e foame de mâncare.

I-am aruncat mirată o privire. Nu cumva... mi-a trecut prin cap.

— Elena, de cum te-am văzut acolo în piaţă mi-ai plăcut la nebunie. De aceea te-am ales pe tine pentru afacerea asta.

M-am simţit, deodată, cumva vinovată. Ia uite, o fi adevărat? Oare frumosul ăsta mă place? Știam eu că nu sunt o femeie urâtă, dar de prostii nu-mi ardea. M-am făcut că nu înţeleg și am schimbat vorba. * Victor aruncă mirat o privire. Nimic din înfăţișarea ei nu spunea că, poate, a avut o aventură. Ce surprize ne fac femeile astea, gândi el. Bine, dar faptul că-mi povestește, ce vrea să însemne? Aruncă o privire pe ceas. Stăteau de vorbă de aproape o oră. Fata mai trecea pe lângă ei, le-a mai adus câte un pahar de suc și nu i-a deranjat. S-a făcut târziu.

— Ce ai de gând să faci?

Elena se ridică rușinată de pe scaun: — Povestind, nu am realizat cât e de târziu! Mulţumesc că ai avut răbdare să mă asculţi. Iartă-mă, m-am luat cu povestitul și am uitat ce-i cu mine. Ţi-am răpit timpul. Plec la gară să iau un tren. Voi vedea încotro!

— Cum așa? Nici nu știi unde pleci? Ce-i cu tine, femeie?

Uite, nu te mai pot asculta acum, trebuie să mă văd cu colegii.

Dar iată ce îţi propun. Ia camera mea de hotel, mi-au închiriat-o băieţii. Eu voi dormi câteva ore la un coleg. Dimineaţă trec să te iau și, dacă vrei, te duc în orașul B. unde locuiesc și unde mă întorc. Peste o săptămână plec din ţară.

67

Viorica Gusbeth-Siretean

Elena asculta mirată propunerea. Era foarte bună, iar ea era tare obosită, cu toate că s-a odihnit vreo două ore acolo în pădure.

— Dar nu deranjez?

— Mă descurc eu, dar acum dacă te-am luat nu crezi că trebuie să fiu domn până la capăt? Și apoi, am început să fiu interesat de povestirea ta.

Elena se hotărî.

— Bine, accept cu toate că nu știu care va fi modalitatea să mă revanșez pentru bunăvoinţa cu care mă tratezi. În sinea ei gândi – nimic rău nu mi se poate întâmpla. Și așa nu știu încotro să plec, poate o seară linștită mă va îndruma pe drumul cel mai bun.

Victor se duse la recepţia hotelului, ceru cheia de la camera care i-o rezervaseră băieţii. Recepţionerul se uită cu coada ochiului la femeia de lângă el, dar nu comentă. În fond, câte cazuri de acest fel nu a întâlnit, bărbatul aducând în camera închiriată o femeie sau, uneori, chiar invers?

Deschise ușa camerei, apoi îi dădu Elenei cheia.

— Ne vedem dimineaţă, vin să te iau la o cafea. Camera e închiriată până la ora douăsprezece.

— Îţi mulţumesc Victor! Cuvintele sunt de prisos. Ai fost mai mult decât am visat eu vreodată că sunt bărbaţii. Petrecere frumoasă, ne vedem dimineaţă!

Elena se așeză pe pat. Dintr-o dată faţa ei și așa palidă se schimonosi. O durere uriașă o copleși. Unde sunt? Ce-i cu mine?

Cum am ajuns aici? Mă port de parcă altcineva îmi îndreaptă pașii și mă conduce! Fug de trei zile, de teama nenorocirii. O, Doamne! Copilașii mei, copilașii mei, ce fac ei oare? Când o să ajung să-i văd? Ce va fi cu viaţa noastră? Ce am făcut? În ce m-am băgat? Ce mă așteaptă? Ce va păţi Ionel? Toate aceste gânduri spuse cu glas șoptit, cu ochii înecaţi în lacrimi, o făceau 68

ŢIGARA-OTRAVĂ

pe Elena parcă o altă fiinţă. Metamorfozarea ei s-a făcut imediat ce a rămas singură. Plânse înăbușit, se trânti pe pat așa îmbrăcată și adormi. Se trezi, la un moment dat, buimăcită de visul pe care l-a avut. Noroc că lumina era aprinsă și așa a realizat unde se află. Și-a amintit de Victor. Ce-o fi fost în capul meu de am povestit unui om, total străin, necazul meu? Dar dacă nu se întâmpla așa, cine știe unde ar fi dormit? Dacă cumnatul ei nu sosea decât târziu de prin pădure? Și, apoi, gândi ea, nu i-am povestit lui Victor decât o parte, partea cea mai gravă a rămas, zace aici în mintea mea și-mi soarbe toată puterea. Doamne, ce mă fac? Încotro mă îndrept? Se trezi de-a binelea. Se dezbrăcă. Sunt plină de praf, nu m-am spălat de două zile. Se duse la baie, o cadă elegantă o chema parcă. Dar e târziu! Cum să fac zgomot la două noaptea? Dădu, totuși, drumul la apă, apoi se afundă în cadă, în apa aproape fierbinte. Stătu așa mai bine de jumătate de oră, cât pe ce să aţipească. Se spălă ușor și găsi și șampon. Ce bine, mă pot spăla și pe cap! Ce noroc am că l-am întâlnit pe acest bărbat.

Cât de puţini oameni cumsecade găsești azi! Baia își atinse scopul, nu numai acela de împrospătare, dar o va ajuta să și adoarmă. Când se băgă în pat gândul care persista apăru din nou, copiii. Ce bine că i-am adăpostit, eu mă voi descurca într-un fel, până ce voi avea mai multe vești de la Ionel. Nu-mi este clar de fapt ce s-a întâmplat acolo, la Cernăuţi, când s-a dus el, ultima oară, cu marfa. De ce mi-a trimis o astfel de vorbă: Ia copiii și fugi cât mai departe de casă. Eu am fost ameninţat de ăștia doi nenorociţi. Te mai anunţ eu de cum voi reuși să intru în legătură cu tine, ăștia m-au sechestrat. Noroc că nevasta lui Dimitri este miloasă.

— Du-te la fratele meu, Vasile, în pădurea Bogăţii doar știi unde, ascunde-te acolo.

69

Viorica Gusbeth-Siretean

Asta s-a întâmplat cu o săptămână în urmă. Se gândi, poate dacă mergeam eu, în continuare, și nu-i rugam să-l lase și pe soţul meu să mă mai schimbe că tare eram obosită, nu s-ar fi întâmplat asta. Dar nu știa care era motivul comportamentului celor doi. Așadar ce mă așteaptă? gândi ea acum în noapte. Se luminează și eu nu dorm încă. De altfel, cum se luminează vreau să plec. Nu plec nicăieri cu acest bărbat, mă întorc acasă, fie ce o fi. Dar gândul nenorocirii nu o lăsa, încerca să-și explice cauza ameninţării. Își aminti – cu puţin timp în urmă, când a venit de la drum cu patru sacoșe burdușite, a lăsat două jos la bloc și urcă numai cu două să-i fie mai ușor. Când s-a întors după celelalte două nu a găsit decât una, cealaltă dispăruse. Rămase consternată, nu i se mai întâmplase așa ceva.

Locuia în bloc de peste cincisprezece ani și se cunoșteau foarte bine cu toţii, vecinii erau oameni buni, așa că cine ar fi făcut una ca asta? Se uita prostită – Unde e sacoșa mea? O luă pe cea care mai rămăsese și urcă cu ea în apartament. Un astfel de lucru nu mi s-a mai întâmplat. Ce fac eu acum? De unde scot eu atâtea pachete de ţigări să-i dau lui Dimitri când vine? Acesta era modul de distribuire, ea, uneori soţul, cărau sacoșele cu ţigări și Dimitri sau Colea apăreau să le ridice. Ce făceau mai departe era treaba lor. Auzise ea ceva, uneori erau cărate afară din ţară. Treaba lor ce făceau, lor le mergea bine, cei doi se aveau bine cu poliţia așa că nu-și bătea ea capul. Într-o zi, se pare într-o duminică, când amândoi erau acasă, Elena îl întrebă pe Ionel: — Nu ar trebui să ne oprim Ionele? Vecina a intrat la bănuieli. M-a întrebat cum de ne descurcăm atât de bine cu bișniţa, că ne-am luat mașină grozavă, ne-am cumpărat mobilă nouă, copiii sunt așa de bine îmbrăcaţi și să-i spun și ei cum facem că o duc tare greu.

70

ŢIGARA-OTRAVĂ

— Spune-i vecinei că eu mă descurc foarte bine cu serviciul meu la pădure... mai bine să mă vorbească că vând lemne decât să intre la bănuială că vindem ţigări. Ne așteaptă pușcăria. Și eu sunt neliniștit Elena! Cred că ar trebui să ne oprim, ne-am făcut plinul. Mai lucrăm până în toamnă, apoi ne oprim.

* Ce bine ar fi fost așa! Deocamdată nu s-a întâmplat ceva grav, dar de ce Ionel mi-a trimis vorba asta să fug și să ascund copiii? Poate a exagerat el, dar de ce l-au sechestrat, ce vor să-i facă și de ce? Unde au greșit ei? Poate atunci cu sacoșa pierdută s-a întâmplat ceva.

La început, cei doi soţi au fost foarte supăraţi de dispariţia sacoșei, desigur, ei au achitat valoarea ţigărilor, valoare calculată de cei doi, apoi nu au mai comentat. * Așa gândea Elena încercând să se liniștească singură. Într-un târziu, adormi. Visă ape tulburi, repezi, copii ce se înecau, un vis ce o făcu să se cutremure când se trezi. Se uită la ceas, era ora opt. Uite că am adormit totuși! Să mă scol să mă pregătesc, trebuie să apară Victor. Dar Victor nu apăru decât la ora unsprezece. Intră în camera de hotel proaspăt bărbierit, cu haine lejere ca de plecare la drum.

— Bună dimineaţa! Cum a fost azi noapte? Te-ai mai liniștit? Te-ai odihnit, ești gata de drum? Să mergem să mănânci ceva, să bei o cafea. Eu plec spre B. la ora cincisprezece. Ne întâlnim în părculeţul din faţa cofetăriei la ora paisprezece treizeci.

— Nu, Victore! M-am hotărât. Nu plec nicăieri. Mă întorc acasă. Ce-o fi, o fi!

— Dar rămăsese să-mi spui povestea în continuare!

71

Viorica Gusbeth-Siretean

— De ce să te mai amestec și pe tine. Am avut o stare de slăbiciune, dar mi-a trecut după o noapte de odihnă. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Plec la gară și mă întorc acasă.

— Dacă pleci spre casă atunci e bine. Înseamnă că a trecut necazul cel mare. Te-ai certat cu soţul sau ceva de felul ăsta?

Ea începu să plângă. Se pare că noaptea n-a liniștit-o pe deplin. La început plânse liniștit, apoi plânsul o doborî.

Victor se sperie de izbucnirea ei neașteptată. Bine, dar aici e ceva mai mult decât lăsa ea să se înţeleagă. Poate e de competenţa poliţiei! Ar fi cazul să fac ordine aici dacă tot m-am băgat fără să vreau. Am crezut că nu-i chiar atât de serioasă treaba, ce-i drept, și ea a spus ceva de poliţie. Dar ridicându-se, Elena își șterse lacrimile.

— Iartă-mă Victor! Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, într-adevăr, plec spre casa mea. M-am gândit bine. Nu are rost să umblu în neștire, fără măcar să știu ce se ascunde în spatele temerii mele, pentru că bărbatul meu a exagerat.

— Așadar, de la bărbatul tău vine necazul?

— Nu, el vrea să mă apere de necaz. Pleacă și eu îmi voi vedea mai departe de treaba mea, plec la gară.

Victor tăcu. Se uită lung la femeie. Încurcată e viaţa ei! Dar e treaba ei, se va descurca până la urmă!

— Dacă dorești să pleci și crezi că așa este bine, așa să faci, hai că te duc la gară, că este mult de mers până acolo.

Elena urcă în mașină. Până la gară erau vreo trei kilometri.

Victor se gândea dar oare știe la ce oră e trenul? Dar zise altceva...

— Te-ai mai liniștit când ai luat hotărârea să te întorci acasă...

— N-am încotro. Am copii, trebuie să clarific situaţia, nu se poate așa.

72

ŢIGARA-OTRAVĂ

Ajunseră. Coborî și Victor din mașină. Elena intră în clădirea gării să-și scoată bilet. Victor privi tabela cu plecările trenurilor.

— Peste o oră e trenul tău! zise când ea se întoarse de la casa de bilete. Nu ai prea mult de așteptat.

Elena îi întinse mâna.

— Îţi mulţumesc pentru atenţia și timpul pe care mi le-ai acordat și, desigur, ajutorul tău.

— Dar, Elena, spune care e, totuși, cauza supărării tale? Ai plâns mult prea mult. Se vede că este ceva grav.

— Uite, îţi spun în câteva cuvinte. Am primit de la bărbatul meu, care plecase după marfă la Cernăuţi, următorul îndemn: Du copiii undeva și ascunde-i iar tu pleacă la Brașov. Te anunţ eu când să te întorci. M-am speriat foarte tare, îmi spuse și că suntem ameninţaţi.

— Dar cine v-a ameninţat?

— Dimitri și Colea, rușii cu care lucram. Ei l-au sechestrat și pe soţul meu.

— Dar ce au cu voi? Dacă le-aţi făcut treaba, ce mai vor?

— Nu știu, nu știu! Sunt foarte îngrijorată!

— Ei, poate a exagerat soţul tău. Poate acum s-au mai liniștit treburile, poate îl găsești acasă.

— Asta nu, avem noi un semnal al nostru prin care ne anunţăm și nu mi-a trimis niciun semn, nici de bine, nici de rău.

— Te las Elena. Drum bun și uite cartea mea de vizită, dacă te pot ajuta cu ceva, cu multă plăcere o fac. Ce-i drept, eu plec în străinătate, poate te sun eu să văd ce ai rezolvat.

— Încă o dată, îţi mulţumesc Victor! Te-ai purtat cu mine ca un frate așa că nu pot decât să-ţi fiu foarte recunoscătoare... Știi cum se spune „munte cu munte se întâlnește...”.

— Drum bun, Elena!

73

Viorica Gusbeth-Siretean

Victor se îndreptă spre mașină, Elena spre gară. Stătură de vorbă pe o bancă în părculeţul gării. Era cald.

— De-ar veni trenul, să nu aibă întârziere.

Peronul era aproape gol. Doar o bătrână cu un coș gol pe braţe, probabil se întorcea de la piaţă. Un băiat se uita insistent pe tabelul cu plecările trenurilor dar și la mână, probabil nu-i ajungeau banii pentru bilet. Se urcă în tren, era fără locuri așa că se așeză chiar în primul compartiment. Ce bine că nu trebuie să schimb trenul, pot să stau liniștită până acasă! Ajung dimineaţă.

Simţi oboseala, apoi își aminti că nu mâncase nimic. S-au luat cu vorba, acolo în parc, și a uitat de mâncare. Rezist eu până mâine.

Poate cobor la Cluj, în gară, să cumpăr ceva de la chioșcuri.

Apoi uită de mâncare. Nu voi avea o clipă de liniște până nu mă văd alături de copii. Desigur, îi știa bine adăpostiţi la casa surorii ei, care avea grijă de copiii ei ca o mamă. E prea mult pentru mine! De patru zile umblu nebună. Norocul meu este că am dat peste un om cumsecade ca și Victor. Și unde? În pădure! Tot gândind la nenorocirea ei, din cauza oboselii a luat-o somnul. Așa i s-a părut. A auzit ușa compartimentului deschizându-se. Nu a dat importanţă, îi era prea greu să deschidă ochii. Simţi că se așează cineva lângă ea. Gândi mai sunt patru locuri, ce se înghesuie în mine? Când deschise ochii, cu groază constată că cel ce se așeză lângă ea era Dimitri. De parcă s-ar fi năruit cerul, atât de tare s-a speriat. Băiatul, celălalt pasager, nu mai era în compartiment. Erau doar ei doi. Îngăimă: — ...Ce faci, Dimitri?

— Așadar, m-ai recunoscut! Hristoșii mă-ti de muiere, înjură el în rusește.

74

ŢIGARA-OTRAVĂ

Ea nu a mai putut deschide gura. Ar fi trebuit să ţipe, dar la ce ar fi ajutat-o?

— Cobori cu mine la staţia următoare, șuieră el printre dinţi.

Dacă scoţi o vorbă s-a terminat cu copiii tăi.

Așadar, mi-au găsit copiii! Doamne, Dumnezeule, se ruga ea în gând, ajută-mă Doamne să nu urlu, să-mi pot salva copiii. Coborâră.

El o ţinea de braţ de parcă erau îndrăgostiţi. Își dădu seama că i-a rămas geanta în tren, era cât pe ce să-i spună, dar se opri.

— Unde mă duci, Dimitri? Eu nu ţi-am făcut nimic. Ce vrei de la noi?

Vorbea românește, deși știa că româna lui e slabă, de abia înţelegea. Îi răspunse plin de răutate...

— Vedeţi voi, curând!

— Care voi, Dimitri?

— Tu și bărbatul tău!

Acum înţelesese. O ducea dincolo, în Ucraina, prin Maramureș. Nu mai avea pic de putere, s-a lăsat în voia sorţii.

Nu îndrăznea să facă vreo mișcare, gândindu-se doar la copii.

Veni un bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată. Îi duse la o mașină și au pornit la drum. Ea se gândea ...lasă că la frontieră o încurcă ei, n-am nici buletin, a rămas în geantă, poate o găsește cineva și mă vor căuta. Mașina gonea prin sate, orașe, se îndreptă spre graniţa nordică, dar culmea, șoferul și-a prezentat pașaportul, grănicerul i-a zâmbit și atât, nu a aruncat nici măcar o privire în mașină. La fel și dincolo la graniţa ucraineană. Elena s-a înspăimântat. S-a terminat cu mine! Copilașii mei, copilașii mei care rămân fără mamă, fără tată. Își dădu seama că ceva grav se va întâmpla.

75

Viorica Gusbeth-Siretean

* Au trecut luni bune, viaţa mergea înainte, venise toamna. Într-o după-amiază, niște copii care umblau după ciuperci în pădurea de lângă Cernăuţi au găsit un pantof de damă, plin de pământ. S-au jucat aruncând cu el unul în altul, apoi cel mare zise: — Mișa, hai să căutăm și al doilea pantof!

L-au tot căutat, apoi au luat pantoful și l-au dus acasă.

— Dar unde-i al doilea băiete? îl întrebă mama.

— Nu știu, noi am tot căutat, dar nu am găsit nimic.

Femeia rămase pe gânduri. Cum o fi ajuns pantoful acela elegant, de femeie, în mijlocul pădurii? Ceva nu-i bine.

— Mișa, îi zise băiatului, hai să mergem la poliţie. * — Unde l-ai găsit? Haideţi cu noi, le zise bărbatul de la poliţie. Împreună cu doi civili de la criminalistică, care au luat și un câine, s-au deplasat în pădure. N-a fost ușor. Căutarea a durat câteva ore, câinele mirosind și scotocind locul, afundându-se tot mai mult în pădure. După multe întortocheli s-a oprit într-un tufăriș încărcat cu mulţi arbuști și a început să scormonească cu ghearele, scheunând.

— Aici e! a spus maiorul. Începem săpăturile.

Au scos două cadavre arse. S-a constatat, în urma expertizelor că cele două cadavre erau un bărbat și o femeie, în vârstă de circa patruzeci de ani. Poliţia intră în alertă. Au fost date dispărute, cu ceva timp în urmă, două persoane de vârsta respectivă. Pantoful confecţionat în ţara vecină era un indiciu dar, luând în considerare comerţul de la graniţă, nu era concludent.

Cazul a ajuns la Interpol. Da, din România erau cele două cadavre. În orașul din apropierea frontierei, fuseseră date 76

ŢIGARA-OTRAVĂ

dispărute din vară, un bărbat și o femeie, doi soţi cu vârsta de treizeci și opt – patruzeci de ani. S-a declarat cu certitudine, că cei doi sunt soţii Elena și Ion Vultur, din orașul S. Sora femeii moarte, la care erau cei doi copii, a declarat la poliţie dispariţia surorii și a cumnatului. * De ce s-a ajuns aici, de fapt? Sacoșa aceea dispărută din faţa blocului, atunci în primăvară, a ajuns la poliţie. La început a fost ca o glumă. Cei doi soţi erau demult supravegheaţi. Se știa că fac trafic cu ţigări. Încă nu era atât de strict comerţul cu ţigări, mai închideau și ei ochii.

— Uite ce ţigări avem! zise poliţistul către colegul său. Ni le-a adus Tudor Vidin, vecinul de apartament al soţilor Vultur de la blocul B6.

— Aha! spuse colegul. Le-am făcut o „gaură”, să plătească că au de unde. Doar nu ne-om duce la ei să le cerem un pachet de ţigări! Am înţeles că nu vindeau ei ţigările. Veneau doi de „dincolo” și le ridicau de la ei de acasă.

— Măi, cred că într-o zi va fi nevoie să intrăm în „ăștia”.

Prea s-au îmbuibat. Până când să-i ţinem tot sub supraveghere?

— Păi ce, noi hotărâm? Așteptăm ordin de la judeţ. Luând un pachet din sacoșa pântecoasă, scoase o ţigară și trânti restul pachetului pe masă.

— Tu nu fumezi, mă?

— Nu, nu mai fumez, m-am lăsat. Nevasta e gravidă și nu mă suportă cu miros de ţigară.

— Bravo, mă! Gata, te conduce nevastă-ta!

Celălalt tăcu. Trase din ţigară și încet, încet i se deschise o lume minunată.

— Mă, da bune-s ţigările astea, parcă ar avea ceva în ele.

Mai bune ca ale noastre.

77

Viorica Gusbeth-Siretean

Colegul privi spre chipul bărbatului. Se făcea tot mai palid, mai agitat.

— Ce ai, Sandule? Ce-i cu tine?

Dar Sandu nu mai putea vorbi, se lăsă pe spate și rânjea. Și-a dat seama că ceva nu era în regulă cu ţigara. Luă sacoșa cu ţigări și o închise în magazia lor, să stea până a doua zi acolo.

Puse mâna pe telefon și-și sună superiorii. Așa s-a descoperit că pe lângă compoziţia de bază ţigările aveau și „iarbă” – un drog pe care de ce să nu-l încerce și fumătorii români? Cei doi soţi Vultur nu știau ce cărau din Ucraina.

Dacă ar fi fost cel puţin ţigara, ţigară, dar pe lângă otrava de nicotină s-a adăugat și ingredientul nenorocirii. Oare câţi au dependenţi de ţigara-otravă?

Cu viaţa au plătit cei doi soţi. Dimitri și Colea fiind supravegheaţi, au simţit că se întâmplă ceva. De la contrabandă la crimă, se pare că, drumul nu este lung.

Să ne întoarcem la momentul în care Elena a fost sechestrată de Dimitri și plecase fără geantă. La cap de linie când s-au verificat compartimentele, printre alte lucruri uitate, s-a găsit și geanta Elenei. Cel care a găsit-o a predat-o la magazia CFR. În geantă erau și bani care au fost luaţi, fără remușcări, de salariatul de la magazie, restul fiind vorba de acte a fost predat mai departe.

Poliţia orașului primi actele femeii. Așadar, s-a declarat dispariţia femeii și a soţului ei încă din vară. Copiii au rămas, în continuare, la sora Elenei. Printre celelalte lucruri din geantă s-a găsit și cartea de vizită a lui Victor Dunăreanu. A fost chemat în ţară pentru a da declaraţie în legătură cu prezenţa cărţii sale de vizită în geanta Elenei.

78

ŢIGARA-OTRAVĂ

Așa s-a reconstituit drumul parcurs de Elena după plecarea ei de acasă. Cât de mult a regretat Victor că nu a intervenit mai mult în viaţa ei. Poate alta ar fi fost soarta femeii, dacă viaţa bărbatului ei nu mai putea fi salvată. Ar fi avut acei copii, mamă!

A aflat târziu continuarea poveștii Elenei. Da, într-adevăr, situaţia era gravă. Prea multe n-ar fi făcut decât dacă ar fi anunţat poliţia.

Așadar, soarta a fost crudă cu oamenii care nu au știut să se oprească la timp sau să nu fi făcut din ban – Dumnezeul lor. Viaţa merge înainte, problema contrabandei nu s-a rezolvat. Cine va fi următoarea victimă?

79

Blana de urson Orice început e greu. Dar uneori greul e prea greu. Trăieşti cu speranţa că vor veni și zile mai bune. Când ești tânăr îţi dorești multe lucruri. Printre altele, îţi dorești să te îmbraci în pas cu vremea ta. Îţi dorești haine frumoase în pas cu moda.

Terminase şcoala cu câteva luni în urmă. Fusese repartizată într-un oraş important și frumos. Şi-a căutat o gazdă pentru început, a găsit cu greu o cameră, nu-i prea plăcea, dar era la bloc măcar nu va îngheţa la iarnă! Era înăltuţă, subţirică. Nu era frumoasă, dar ochii erau calzi și dădeau feţei un aspect aparte.

Dacă erai trist privind-o, deveneai mai optimist. Zâmbetul ei era atât de sincer încât uitai de supărări. La serviciu au îndrăgit-o din primele zile. Dar ea era nemulţumită. Nu asta și-a dorit! I-ar fi plăcut să treacă drept o persoană aspră și rece. I-ar fi plăcut să ţină oamenii la distanţă. Nu știm dacă o altă fiinţă era mai în contradicţie cu sine însăşi. Ştia că zâmbetul o dezarma și-i aducea pe oameni aproape. Ar fi vrut să-i ţină la distanţă pe cei din jurul ei. I se părea că-i pătrund în intimitate. În camera din apartament se simţea atât de singură, departe de el.

Cine era el? Băiatul pe care-l visase din adolescenţă, erau de aceeaşi vârstă, l-a cunoscut cu un an în urmă. Era tot ceea ce îşi dorise să fie un băiat, un iubit. Era student. Se iubeau mult și îşi făcuseră chiar planuri de viitor. Ce să fac în singurătatea asta?

81

Viorica Gusbeth-Siretean

Până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, stau aici între patru pereţi, nici de citit nu am, iar el nu-mi mai dă niciun semn de viaţă! Îşi găsi de lucru până la urmă. Răsfoi pagini de jurnal și notă în jurnal câteva impresii.

Avea colegi noi, un oraş nou. Dar gândul se îndrepta în altă parte. O dezamăgise! Încercă să aducă imagini din trecutul nu prea îndepărtat. În Bucegi a trăit cele mai frumoase zile! Ce poate fi mai frumos decât combinaţia – Tinereţe – Iubire – Munte?

Dacă n-ai trăit impresiile acestea, păcat! Sus La Cruce, în Bucegi, poţi săruta cerul. Dar în Piatra Craiului? Acolo, te simţi aproape de DUMNEZEU! Și tot aşa, depăna amintiri. Oare nu-i prea devreme să apelez la amintiri? Ce va fi peste ani? Ce amintiri voi depăna? Mâine o să-i dau un telefon, să aflu ce se întâmplă. Într-un târziu adormi.

La avizul de telefon nu se prezentă el. ― Alo, tu ești, Iulian? ― Nu, sunt Adi, Iulian e la lucru. M-a rugat pe mine să vorbesc cu tine la telefon, azi a venit avizul. ― De ce nu-mi dă niciun semn de viaţă?

Aşadar asta e cauza. Lucrează! Vrea să-şi ajute părinţii, cheltuielile cu studiile erau destul de mari. N-avea bursă, stătea în gazdă, banii nu-i ajungeau. Mi-a spus că o să-şi găsească de lucru! Îi va fi foarte greu! Cât timp îi mai rămâne pentru învăţat?

Luă o hotărâre Mă duc la el!

Depuse a doua zi o cerere de concediu fără plată. Așadar s-a terminat. Văzu cu ochii ei trădarea. S-a întors. Mai mult decât dezamăgită. Distrusă! În jurul ei s-au schimbat culorile. A dispărut albastrul, verdele, galbenul... Doar griul predomina. Peste tot pluteşte griul. Urât, întunecat, obositor. Ce rost mai are viaţa când ești atât de lovit în speranţe? Dar trece și asta. Trădarea face și ea parte din viaţă. Și de ce n-ar accepta că EL iubeşte o alta! GRIUL...

82

BLANA DE URSON

ceda încet, încet. Era nespus de tristă! Ce-mi rămâne de făcut? Doar serviciul și casa! Măcar voi citi mult! Aşadar asta e realitatea.

Trebuie să mă obișnuiesc fără el. Intră în clădirea instituţiei, începuse să se obişnuiască cu locul de muncă. ― Ana, astăzi merg pe teren. Îmi faci, te rog, o delegaţie?

Da, Vio, vino peste jumătate de oră să ţi-o ridici. Pleci singură?

Nu, cred că vine și Dan. Ajunse în birou. O încăpere rece și neprimitoare, dar atmosfera veselă o făcea mai accesibilă. ― Ei, iat-o și pe fata noastră! Știi că mergi astăzi pe teren? i se adresă un bărbat tânăr, mic de statură, șeful de birou, inginerul Sava. ― Unde mă duc astăzi? În control la fabrica de pâine? ― Nu, mergi cu Dan la „Lactate”.

Ce bine! îşi zise. Voi avea de lucru și n-o să mă mai gândesc la el. Lucra în cadrul Oficiului de Control al calităţii apelor. Era cu totul altceva decât și-ar fi dorit. Se întoarse târziu, după-masă.

A doua zi se trezi, curios lucru, bine dispusă. Piatra aceea grea, din inimă, parcă și-a mai pierdut din greutate. Se îmbrăcă și porni spre serviciu. La intrare, o chemă secretara: ― Domnișoară aveţi un plic. Îi întinse plicul, dar nu unul obișnuit era un plic din acelea pentru corespondenţă oficială.

Secretara îi aruncă o privire mirată. Luă plicul. Ce este? Cine este? Cine și ce vrea de la mine? îşi spuse. Dar a fost de ajuns o privire pe plic. De la el. Chiar așa! De ce un plic atât de mare?

Se duse la birou, probabil pe faţa ei se citea ceva. Colega aștepta o vorbă, dar ea se așeză la birou aparent liniștită. Și-a dat jos pardesiul și nerăbdătoare a deschis plicul. Câte pagini! Una, două, trei, patru, ce se întâmplă? Ce mi-a scris? Un roman? Șeful încerca să-i spună ceva, dar ea nu auzea. Se cufundă în paginile 83

Viorica Gusbeth-Siretean

scrisorii. În birou, colegii îşi făceau semne... Ce are, de la cine o fi? Ridică privirea, iar ei, colegii, au văzut o faţă schimbată nu chiar veselă, dar mai liniștită, poate mai optimistă. ― Ei, atunci e de bine scrisoarea, Vio? Cu toate că era aici în birou numai de trei luni, a fost „uşor asimilată”. Le-a plăcut spontaneitatea și sinceritatea ei, așa că facea parte din grup și vorba aceea „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, că-şi ştiau problemele, discutau şi bucuriile și necazurile. ― Îmi cere să ne împăcăm.

Oftă tristă și colegii au înţeles că ea va accepta împăcarea.

Apoi, la câteva zile o căută la telefon. ― Bună, Iuliu, da, am primit scrisoarea nu, n-am avut ce să-ţi răspund, încă nu știu ce să fac. Ce spui? Vii aici? Când?

Acum vineri?

Ce să fac oare spre ce mă duc? Rămase pe gânduri. Și-a dat seama că era într-o mare dilemă. Dar gândul ce nu-i da pace era acela că încă îl mai iubea... ― ‘Neaţa Vio, să treci pe la mine la birou, vreau să-ţi spun ceva.

Ana era o colegă simpatică și care o îndrăgi pe Vio chiar din primele zile. Ce o fi vrând să-mi spună? La sfârșitul programului îşi aminti de Ana. Să merg la ea să văd ce vrea. Intră în birou Ana părea și ea adâncită în probleme, ridică capul din hâţoage. ― A, bine că ai venit. Așteaptă-mă, te rog, mai am puţin de lucru și vin și eu. ― Vio, tu ai palton? Vine frigul și de, ca tânără absolventă fără bani, m-am gândit că ai nevoie și tu... ― Ce-ţi veni, Ana? ― Ştiu pe cineva care are de vânzare o blană de urson nou nouţă și cu preţ bun și m-am gândit la tine, sper că nu te jignesc.

84

BLANA DE URSON

― Nu, Ana! Nu mă simt jignită. Asta e situaţia când eşti la început. Am eu un palton încă din vremea liceului. M-am gândit eu că-mi trebuie un palton nou, dar nu cred că-mi pot permite. Știi și tu ce salariu am! ― Vio, dacă vrei, vino să vezi blana iar dacă îţi place discutăm cu femeia.

Ajunse acasă. Se dezbrăcă, obosită. Ce să fac oare? Să-mi iau blana? Dar hai, cel puţin să văd despre ce este vorba. A doua zi la serviciu, Ana îi povesti, în pauza de masă, că vine femeia la ele la serviciu cu blana să o vadă și să o încerce. ― Ce bine, Ana! Ești o adevărată prietenă, chiar sunt dispusă să văd despre ce este vorba.

La ora două sosi și blana. O plăcu din „prima”. Era moale, elegantă și avea o culoare frumoasă. O îmbrăcă și îi venea minunat… Și, veni o altă zi, o altă responsabilitate, teren, nervi, insatisfacţii. Dar blana o preocupa. E timpul să merg înainte să-mi fac niște bucurii. Iulian se hotărî: ― Vin vinerea asta. Sper că mă primeşti? ― Da, vino! Vreau să discutăm faţă în faţă. ― Mai ești supărată pe mine? ― Voi purta în minte, probabil pentru totdeauna, eşecul nostru ca să nu-l numesc trădarea ta. O să trag concluziile după ce ne întâlnim.

Emoţiile unei întâlniri o copleşeau, dar n-o recunoştea decât în momentele de slăbiciune. Îl iubea. Ce mi-ar aduce dragostea asta, mai mult decât suferinţă? Atunci, de ce nu reuşesc să-mi adun minţile, să judec logic? Interesant, încerca să-i găsească scuze, mai bine zis justificări. Mâine dimineaţă, soseşte. ― Spune-mi adresa, şi mă descurc eu.

O, da! Știa că el se descurcă. Vine, în sfârşit, ne vom vedea după pauza asta lungă, de două luni.

85

Viorica Gusbeth-Siretean

― Soseşti prea dimineaţă și n-am cum să vin înaintea ta. Te culci în patul meu, să te odihnești. Noi avem zi scurtă la serviciu fiind sâmbătă, și pe la 12,30 sunt acasă. Apoi vedem. Oftând închise telefonul. ― Care-i treaba,Vio? întrebă Ana. ― Vine mâine. Sosește, sunt şi fericită și nefericită. ― Ştii ce te sfătuiesc? Când vine, lasă-l în pace, nu-i aminti ce s-a întâmplat, nu vă stricaţi bucuria de a fi împreună. Faptul că vine dovedește dragoste, și el te iubește, Vio. ― Nu mai știu ce să cred. Iubirea nu implică și fidelitate, Ana? ― Ei tu ești prea tânără să vorbești despre asta. Fidelitatea nu e o caracteristică a bărbaţilor. Asta o să înveţi cu timpul. ― Ce crezi tu că soţul meu îmi este fidel permanent? Nu dragă prietenă! Când îi pică ceva ce-i place nu renunţă la aventură. ― Ana, tu vorbeşti serios? Ai aflat ceva despre soţ și totuși...? ― Da, dragă, și totuși l-am iertat pentru că îl iubesc. Și cum merge căsnicia voastră? Foarte bine. Nu avem copii și aici e baiul.

Eu am probleme ginecologice...

Vio privi spre amica sa gândind: Sunt complet nepregătită pentru căsătorie. Oare eu voi putea avea copii? Ajunse acasă. ― Doamna Frâncu, mâine o să am musafiri. Sper că nu vă supăraţi? ― Nu, domnișoară. Mă bucur că aveţi și dumneavoastră pe cineva, că de când v-a lăsat iubitul de la București... tot singură sunteţi. ― Asta e, doamnă Frâncu, m-am împăcat cu iubitul. ― Bravo! Mă bucur pentru dumneavoastră domnişoară.

Dacă vreţi, îl culc în camera fetei, iar fetiţa să doarmă cu dumneavoastră.

86

BLANA DE URSON

― O, nu-i nevoie, el va dormi la hotel, dar doreşte să stea cu mine câteva ore.

Aşadar din acest punct de vedere, treburile erau aranjate.

Va găti ceva bun pentru ei doi și, cu emoţie în suflet, se gândea la bucuria de a-l vedea. Atât de dor i-a fost de el! Dar a încercat să fie puternică și să-l uite. Și, iată, că lucrurile se reiau. O fi bine ce fac? N-o să-mi pară rău cândva? Dar, fiecare are o soartă, Asta o fi soarta mea! Sâmbătă de dimineaţă, pe drumul spre birou, gândul îi fugea când spre trecut, când încerca să întrevadă o fărâmă din viitorul ce o aștepta. ― Mi-ar fi plăcut să rămân astăzi acasă îi spuse ea, Anei. ― Ei, lasă, te descurci tu! Când soseşte?

Vio se uită la ceas. ― Cred că o fi ajuns deja. Uite, e aproape ora zece. La douăsprezece plec. Trebuie să mă opresc să cumpăr ceva de mâncare.

La ora 12,40 a fost, deja, acasă. Gazda, zâmbind, îi spuse încet: ― E în cameră. S-o fi culcat, i-am făcut un ceai. ― Mulţumesc, doamnă Frâncu. Emoţia din piept îi tăia respiraţia. Intră în cameră încetişor. El stătea întins pe pat, cu mâna sub cap, cu ochii în tavan. O zări, sări din pat și tremurând o luă în braţe. Îşi lipi obrazul de părul ei apoi, încet, o sărută. Nu, nu se desprinse din îmbrăţişare, se topea de dragul lui. ― Scumpilici a mea, ce dor mi-a fost de tine!

Avea lacrimi în ochi, dar își ascunse capul în palme. Vio stătea pe pat lângă el. Nu putea vorbi, cuvintele îi rămâneau în gât. Se desprinseră, totuși, din îmbrăţişare. Ea îşi şterse lacrimile. ― Te-ai odihnit? Am ajuns destul de târziu, ăsta este programul, dar cel puţin am făcut cumpărăturile. ― Singură? Mi-ar fi plăcut să mergem amândoi, zise el.

87

Viorica Gusbeth-Siretean

― Dar n-am vrut să pierdem timpul. Așa mă pot apuca de gătit, să avem timp pentru noi. ― Hai acum să te speli și să mănânci ceva, până va fi gata mâncarea de prînz. Aici e baia, fă și un duș, uite prosoape. ― Stai să-mi iau aparatul de bărbierit.

Vio tăie cateva felii de pâine, aşeză feliile de şuncă și câteva felii de castravete murat și aşeză ibricul pentru cafea. ― Ce bei o cafea sau un ceai? ― E bună cafeaua, răspunse el din baie.

Așeză carnea în cratiţă pentru friptură și pregăti vasul în care voia să facă supa. Aprinse aragazul.

El ieși din baie proaspăt bărbierit și mirosind a liliac. ― Da, ești minunat! Meritai după drumul de astă noapte.

Eu voi face o baie după ce termin de gătit. El se aşeză pe scaunul de lângă masă. ― Dar de ce gătești neapărat acum? ― Hai, mănâncă sanvișul. Gătesc acum pentru că mai târziu vine gazda și trebuie să las bucătăria. ― Mai bine să mergem să mâncăm undeva. Lasă gătitul.

Ea ridică privirea spre el, dar… ― Hai, închide aragazul, mergi să faci un duș și plecăm. ― Ca să vezi ce repede îmi schimbi tu programul. Desigur îmi convine dar nu prea am bani şi ştii că-mi place să împărţim cheltuielile. ― Nu de data asta. Sunt și eu cu salariu acum, pot să-mi permit. Dar nu este numai asta, vreau să vorbim ceva important doar mâine mai sunt cu tine, deocamdată.

Ea ridica privirea spre el. ― Ce gânduri îţi trec prin cap? Bine, sunt de acord, nici eu n-am chef de gătit. Închise aragazul. Când mă întorc, gătesc să am pentru mâine, gândi ea.

88

BLANA DE URSON

Intră în baie. Când ieşi, el nu mai era în bucătarie. ― Sunt gata, spuse ea, mă îmbrac! ― Ba nu! Mai stăm să nu răceşti. Hai aici, lângă mine, să te strâng în braţe să nu răceşti. ― Dar capotul meu e călduros, mă protejează. ― N-are voie să te protejeze mai mult decât mine.

Izbucniră amândoi în râs. ― Aşa voiam să te văd, veselă și fericită. Dar trebuia să recunoască, încet, încet, redevenea fata veselă și optimistă. ― Hai să ne îmbrăcăm, se face seară.

Când ieșeau pe ușă, gazda urca scările. ― Unde plecaţi porumbeilor?

Doamna Frâncu, am lăsat pe aragaz mâncarea neterminată, o gătesc când mă întorc. ― Lasă, fată, că o termin eu.

Ieşiră veseli din bloc. ― Și acum, încotro? Știi un restaurant bun? ― Te laşi pe „mâna mea”? ― N-am încotro. ― Hai lângă parc e un local unde aud de multe ori muzică, au o orchestră minunată. ― Hai! Ţinându-se de mână intrară în local. Şeful de sală îi îndrumă la masa din colţ. ― Ce luăm? Eu fac cinste, să fie clar! Hai să luăm friptură la tavă cu garnitură și salată. De acord? ― Desigur, aprobă ea.

Când sosi chelnerul, îl întrebă: ― Ce vin îmi recomandaţi la friptură?

Le aduse comanda. Mâncau liniștiţi. El umplu paharele cu vinul rubiniu. Suntem aici în zona vinului, probabil e bun și e natural. Se simţeau bine.

89

Viorica Gusbeth-Siretean

― Hai să luăm și clătite cu gem de caise. ― Eu, spuse Vio, vreau o savarină. ― În seara asta vreau să-ţi spun ce am hotărât să fac cu viaţa mea. ― Ea ridică privirea mirată spre el. ― Ai noutăţi? ― De ce crezi că am venit? Să discutăm despre viitorul nostru! ― Da? Hai să aud despre ce este vorba! ― Nu mai vreau să urmez facultatea, am depus cerere de întrerupere. ― Poftim? se uită la el speriată. Ce este cu tine? ― Gândeşte-te, sunt la început de an doi fără ăsta, încă trei, asta înseamnă să fim departe unul de altul și eu nu mai pot aşa. ― Dar nu avem ce face! Eu te aștept! ― Nu! Ăsta e chin. Uite ce-ţi propun. Aici în oraş eu nu mi-aş găsi de lucru și nici n-am avea unde locui. La cincizeci de kilometri este o fabrică de materiale de construcţii. Merg acolo.

M-am interesat, primim un apartament și suntem unul lângă altul.

Aşa vreau să fie viaţa noastră. Ce va fi mai târziu vom vedea. ― Desigur, tinereţea își cere drepturile ei. Dar să faci compromisuri? Ce vor spune părinţii tăi? ― Nu ştiu și nici nu vreau să ştiu! Ţi-am povestit că închisoarea mi-a schimbat modul de gândire, am suferit prea mult, vreau să mă bucur de viaţă.

Ea îi prinse obrajii în palme. ― O doamne ce mă fac cu tine? Mă pui în faţa unor lucruri pe care tu deja le-ai gândit fără să mă consulţi. ― Ai dreptate, ştii că aşa sunt eu! Îmi place să fac planuri pentru amândoi.

90

BLANA DE URSON

În sinea ei era foarte fericită. Vorbiseră despre căsătorie încă înainte de a interveni între ei aşa-zisa trădare. ― Dar eu ce fac cu serviciul, unde voi lucra? ― M-am gândit şi la asta! ― Eşti culmea! Tu hotărăști totul? ― Numai de data asta, te rog înţelege, vreau să fiu cu tine, să fii soţia mea, aşa cum am hotărât acum trei luni. Nu avem o altă şansă. Crezi că nu m-am gândit la diverse soluţii? ― Dar am un serviciu bun, mi-au promis, pe anul viitor, o garsonieră. ― Scumpilici, aşa o dezmierda el, înţelege-mă, nu pot trăi departe de tine. Promit să continui facultatea când ne mai punem pe picioare. Ne mutăm în București intru la seral să pot să şi lucrez undeva. Îl privi. Era atât de hotărât! ― Ce pot să spun când tu hotărăşti pentru amândoi şi profiţi de faptul că te iubesc? ― Da, chiar așa! zise el. Profit de acest fapt, că ne iubim. ― Dar n-o să meargă aşa repede cum vrei tu! ― Ba da! Am fost și la minister unde mi-am depus cererea de lucru și la facultate am depus cererea de întrerupere a anului. ― Dar tu ai venit cu toate planificate! Nu te-ai îndoit nicio clipă că eu voi refuza? ― Nu, n-am luat în calcul o astfel de posibilitate. Îi aruncă o privire supărată. Prea și-a luat-o în cap domnul Iuliu! Oare unde e cuvântul meu? Dar tăcu poate a fost prima laşitate din partea ei. ― Şi, ce propui, cu ce începem? ― Suntem la început de decembrie și voi începe să lucrez din ianuarie. Am să plec acolo, pe la jumătatea lunii, să fac cerere pentru locuinţă, să avem unde face sărbătorile. Sunt multe 91

Viorica Gusbeth-Siretean

apartamente libere. Tu îţi depui cererea de transfer și până atunci aranjez un post și pentru tine. Începu să-l privească intens. ― Spune-mi care este adevărata cauză a grabei tale? Am plecat de urgenţă la Bucureşti, speriată că ţi s-a întâmplat ceva și, când colo, te văd têt-a-têt cu o drăguţă de unguroaică. Am înţeles, imediat, că dânsa mi-a luat locul. Şi, în noaptea în care am dormit în cămin, în camera colegelor tale, am aflat multe despre tine. Am plecat zdrobită de suferinţă și, dintr-o dată, te schimbi diametral opus. Ce se ascunde aici? ― Aşadar, tu nu vezi ce se ascunde aici? Crezi că fata aceea avea o mare importanţă pentru mine? Chiar dacă era unguroaică cum spui tu, că era neamul meu? ― Eu aşa am înţeles, iar colegele tale, care te văd zilnic, mi-au povestit că erai mereu cu ea. ― Nu știu cum să fac să înţelegi că acea fată mă interesa numai pentru că era de lângă oraşul meu natal, că discutam despre colegi comuni și alte diverse probleme. Era prietena mea, nu iubita mea! ― O da! Acest lucru mă încurajează! ― De ce nu ai încredere în mine? Nu mă iubești suficient? ― Nu, dimpotrivă, pentru că te iubesc prea mult și nu suport trădarea. ― Îmi este de ajuns ce ai spus! Aşadar mă iubeşti și încă mult! Te iau în braţe chiar aici. Se ridică de pe scaun, veni la ea o luă în braţe. ― Tu mă faci de ruşine. Se uită lumea la noi. ― Nu-mi pasă!

Se aşeză mai calm la locul său. Veni chelnerul. Dar ea n-ar fi vrut să plece.

92

BLANA DE URSON

― Hai să mai stăm, a venit orchestra. Vreau să ascult muzică. ― Da, să stăm dar știi că eu nu dansez, nu știu și nici nu sunt în stare să învăţ. ― Da? Din păcate, îmi furi o mare bucurie. Mie îmi place mult, mult, dansul. Poate, într-o zi o să te laşi învăţat, zise ea. ― Poate!

Dar nu învăţă niciodată cât au fost împreună.

Se făcu destul de târziu. Hai să plecăm, ne ajunge. ― Te duc acasă și, apoi, mă duc spre hotel. ― Sper că ţii minte unde e hotelul. ― Da dragă! L-am reţinut încă de data trecută, din douăzeci și cinci septembrie, când am fost de ziua ta. ― Hai să mergem pe scurtătură, ajungem mai repede. ― Dar nu mi-ai spus până acum de scurtătură, râse el.

Era fericit. Ea nu-i dăduse încă răspunsul hotărâtor, dar el știa, că era iubit. ― Noapte bună. ― Cum, vrei să pleci așa fără să mă inviţi în casă? ― Mă gândeam că e târziu și tu ești obosit.

O luă în braţe, se sărutară cu nesaţ, cu greu se desprinseră din îmbrăţişare. ― Mai avem o zi la dispoziţie să hotărâm, apoi toată viaţa va fi în faţa noastră. ― Da, Iulian, ne gândim amândoi, peste noapte, ce este mai bine de făcut.

Ea intră în bloc. El băgă mâinile în buzunarul de la geacă și se îndreptă spre centru, unde îl aștepta o cameră de hotel rece și neprimitoare. Dar era fericit. Încă o zi şi pornesc la drum, la drumul pe care îl hotărăsc eu. Am terminat cu școala. Am fost umilit. Nu se lăsau până nu mă jigneau, făcându-mă duşman al 93

Viorica Gusbeth-Siretean

poporului. Prea multă umilinţă. Nu, nu mai vreau. Dar Vio nu știe toate chinurile mele, suferinţa mea îndurată. De parcă n-a fost destul cât am suferit acolo, la canal. Ajunse, cu gândurile lui triste în faţa hotelului. Urcă la etaj.

Vio, intră în casă puţin rușinată. Era ora nouă. Pentru sâmbătă seara n-ar fi fost târziu, dar în anumite condiţii… Dar gazda o primi veselă. ― Gata, domnișoară? Nu mă așteptam să veniţi la ora asta.

Domnul era obosit după o noapte de călătorie. ― Da, a plecat la hotel. Mâine vine aici, desigur, iar eu n-am terminat de gătit. ― Am încercat eu, domnișoară, dar n-am știut ce mirodenii să pun la friptură, așa că am fiert puţin carnea, iar la supă am adăugat zarzavatul. ― Mulţumesc doamnă Frâncu, termin eu acum, doar să mă dezbrac. Își trase rochia de casă și veni la bucătărie. Într-o oră mâncarea era gata, cratiţele așezate pe suport, pe masă la răcit.

Făcu un duş și se culcă. Nu a uitat visul din acea noapte. S-a trezit dimineaţă într-o linişte totală. Speriată sări din pat. Cât o fi ceasul? Apoi îşi aminti: Azi e duminică. Nu merg la serviciu! Se întinse din nou în pat, apoi iarăşi sări. Uitase de Iulian. Privi la ceas. Ora opt și douăzeci. I-am spus să vină după ora zece, să luăm micul dejun împreună, apoi vedem unde ne ducem. Dar el sosi mai devreme. La nouă sună la ușă. ― Eu merg să deschid! strigă ea din cameră. Da, desigur el era, cu un buchet mare de gladiole în braţe. Nici nu i se vedea capul din mulţimea florilor. ― Hai, intră! De unde atâtea flori? ― Din piaţă! Desigur, zise gazda de lângă ușă. ― Da, aceste flori sunt pentru toată casa. Le-am cumpărat toate câte erau.

94

BLANA DE URSON

Vio luă florile, şapte fire le puse în vasul din camera ei, restul lăsă în bucătărie să le aşeze gazda unde dorește. Îi plăcu gestul lui Iulian. Da. E atent, corect, atunci ce-i pot reproşa?

A venit la mine, vrea să-și întrerupă studiile să ne căsătorim.

Oare mă iubește cu adevărat? Iulian se aşeză pe marginea patului ca un străin, puţin trist. ― Cum ai dormit? ― Eu? Bine, Iulian, după paharul acela de vin și după ziua aceea agitată. ― Eu nu. În camera de alături cred că era un cuplu beat.

S-au certat toată noaptea. ― O, îmi pare rău. Vrei să te culci aici vreo două ore până la prânz? După ce mâncăm, plecăm la plimbare. ― Da, poate că ar trebui, sunt tare obosit. ― Uite, mă așez aici lângă tine, pe pat, și te păzesc să dormi liniștit.

Se ridică și închise ușa să nu-i deranjeze nimeni. ― Hai, Iulian, să te culci. Aoleu, iartă-mă, nu ai mâncat. Îţi aduc aici ceva. ― Da, ai dreptate, mi-e foame.

Aduse de la bucătărie o bucată de friptură rece, două roşii și o bucată de brânză. ― Mâncăm aici, n-am chef de bucătărie. Nici eu n-am mâncat, apoi merg să fac câte un ceai, bine?

Aşeză pe măsuţa mică din cameră un şervet alb, frumos. ― Hai, Iuliu!

Mâncară, apoi, el se întinse pe pat. Ochii îi trădau nesomnul. Adormi. Stătea întinsă lângă el. Cât era de obosit!

Acolo, în București, lucra în ture de noapte, ieșea din tură, intra la cursuri. Totuși, e prea mult pentru un singur om. Cum aş putea să-l ajut? Probabil, doar căsătorindu-mă cu el. Oftă! Îşi aduse 95

Viorica Gusbeth-Siretean

aminte visul. Se făcea că o lăsase un tren undeva în mijlocul unei câmpii. Se uita în jurul ei, nici ţipenie de om. Trenul pleca, iar ea rămase singură în plin câmp. Apoi zări ceva ce se apropia, dar nu desluşea dacă era un om sau un animal. O cuprinse o frică inexplicabilă. Se trezi din somn fără să vadă cine se apropia. Își zise, vise de noapte. Aţipi și ea lângă el. Seara îl conduse la gară. ― Iarăși o noapte fără somn, îi spuse ea. El o strânse puternic în braţe, îi căută gura şi-i simţi și gustul lacrimilor. ― Nu plânge, Vio, mă întorc cât de curând să te iau.

Rămâne cum am hotărât. ― Voiam să-ţi spun ceva, dar nu cred că mai este timp. ― Ce este? Hai spune în câteva cuvinte. ― Mi s-a oferit să cumpăr o blană de urson la un preţ bun, dar acum dacă plec de aici din serviciu o să renunţ. ― De ce întrebă el? ― Pentru că era vorba s-o iau în rate. ― Nu renunţa, te rog eu! Să o cumperi! Ne descurcăm noi.

Vine trenul! Te las, Scumpilici, plec. Cât de curând o să ai veşti.

Data viitoare vreau să ai blana pe tine.

Ea zâmbi trist. Nu-i mai trebuia nici o blană. Ochii i se umplură de lacrimi, iar rămâne singură. A doua zi, la serviciu, era tristă, șeful îi spuse: ― Bine, Vio, dar ţi-a venit iubitul. N-ar trebui să fi veselă?

Care-i treaba? ― Păi, a venit, dar a și plecat! Da, asta e dragostea. Cere sacrificii! ― Ana, hai să vorbim în pauza de masă, trebuie să-ţi spun ceva. ― Te aștept în birou! ― Ana, nu știu dacă pot lua blana!

96

BLANA DE URSON

― De ce Vio? Chiar, mi-a spus vecina că-ţi aduce după-masă blana. Nu vezi că s-a răcit vremea? ― Dar mi-e dată peste cap viaţa. Iuliu a venit cu niște propuneri care mă scot din normal. Îi povesti totul. Ana rămase foarte contrariată. ― Ce om e ăsta? Îşi lasă studiile baltă, vrea să te ducă în câmp... Eu știu ce-i acolo, Vio. Dar dacă tu crezi că merită, fă cum îţi spune inima. Rămaseră amândouă pe gânduri. ― Hai, că a venit vecina cu blana. ― Hai, să discutăm doamnă. Eu voiam s-o iau în rate. Acum am 1000 de lei. Dar a intervenit ceva și nu ştiu… ― Uite ce-ţi propun, zise femeia. Îmi dai mia de lei, am mare nevoie de bani, iar restul de patru mii de lei mi-i dai în luna mai. Până atunci îi poţi strânge. Eu am ceva de făcut la casă şi-mi trebuiesc banii.

Vio rămase pe gânduri. Interesantă propunere și convenabilă. ― O să mă gândesc! ― Uite care e treaba, domnișoară! Eu am vrut s-o servesc pe vecina mea, Ana, că am cui s-o dau. Dacă nu o iei acum, renunţă!

Vio rămase neliniștită. Dar nu putea renunţa aşa de uşor, și apoi Iuliu e de acord. Dacă e să se mărite, o vor achita amândoi. ― Bine! M-am răzgândit, dacă e să o iau în aceste condiţii.

Hai să fixăm exact data din mai când să vin cu banii. ― Pe 15 mai. E bine? ― Da, atunci voi veni să aduc restul de bani.

Aşadar, era, să zicem, aproape fericită. Avea blana, moale elegantă, într-un cuvânt, frumoasă. De ce nu? Te poate face fericită, mai bine-zis mulţumită, chiar și un articol de îmbrăcăminte.

97

Viorica Gusbeth-Siretean

Treceau zilele, se apropia ziua cea mare în care Iuliu îi va spune, m-am instalat în apartament, te aștept să vii. Și chiar așa a decurs următoarea fază. ― Vio, sunt în localitatea D., am luat apartamentul în primire. Urmează să fie eliberată și a doua cameră unde locuieşte o fată. Apartamentul e mare, spaţios, la etajul unu. Am și câteva piese de mobilier un pat de fier, o masă și un dulap. Am uitat scaunele! Sunt două, dar e nevoie de prezenţa ta, altfel ce rost au?

Sper că vii aici, eu merg în orașul din apropiere să pregătesc dosarul pentru căsătorie, analize și ce mai trebuie. Fă și tu la fel, câștigăm timp. ― Vrei să spui că ne căsătorim acolo, nu aici în Bacău? Am colegi și vor să vină la căsătoria mea. Sper să fie singura din viaţă.

Atunci nu crezi că trebuie să-i dăm importanţă? ― Vio, eu nu le spun părinţilor mei despre căsătorie, va trebui să recunosc că am părăsit şcoala și le fac prea mare durere.

Vio stătu pe gânduri Ce va fi și asta, un fel de căsătorie secretă? gândi ea, nu spun nici eu nimic alor mei, se vor supăra că-mi părăsesc serviciul dintr-un oraș mare să plec „în câmp”.

O să-i dezamăgesc. Reușise să obţină certificatul nupţial și făcu copie după certificatul de naştere. Bine că nu cer ăştia adeverinţă din câmpul muncii.

O zi de iarnă, iarnă adevărată. În afară de zăpadă la discreţie era un ger de crăpau pietrele. Dar, în inima ei, o bucurie imensă. Își spunea: mă mărit cu bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult, pe care mi-l doresc ca soţ. Sunt fericită! Cu hârtiile pregătite, cu diverse cumpărături, cu frumoasa blană (ce minunată este pe acest ger) se duse la gară. Ce bine! Am tren direct. Iulian o aștepta, dincolo. Era emoţionată. O mulţime de noutăţi în viaţa ei. O locuinţă nouă, un serviciu nou, și cel mai important lucru de importanţă majoră, cum îi plăcea să-şi zică când comunica cu 98

BLANA DE URSON

inima, căsătoria cu omul drag. Dar tinereţea nu rămâne decât cu partea frumoasă. Lipsa căldurii din apartament (noroc de reşou), uneori lipsa apei de la robinet, lipsa apei calde, toate aceste neajunsuri erau minore, faţă de bucuria vieţii în doi, bucuria tinereţii trăite din plin. ― Câţi bani am adunat, Vio? ― Ne mai lipsesc două mii de lei să achităm blana. Mai avem două luni la dispoziţie să completăm suma și mergem la Bacău, prin zece mai, chiar mai repede cu o săptămână.

Se apropie de el, era neras, obosit, dar îl îmbrăţişă și îl sărută. ― Tu ai grijă mai mare decât mine, îţi mulţumesc că nu uiţi. Și eu sper să adunăm în astea două luni restul de bani, îmi place să fiu punctuală.

Viaţa lor decurgea între locuinţă și serviciu. Uneori, evadau în oraşele învecinate altfel, acolo în câmp, s-ar fi sălbăticit. ― Astăzi, doamna Dobre mi-a dat câteva sfaturi să nu rămân însărcinată. ― Draga mea, de unde ai scos-o? Doar știu că-ţi plac copiii? ― Să mai așteptăm, tu trebuie să-ţi termini școala.

Deocamdată avem alte priorităţi.

Se uită la ea întrebător. ― Mai vedem. O sărută. Scumpilici, nu-ţi bate capul cu ce nu-i cazul. Până acum ne-am descurcat. Va fi bine și în continuare. Bazează-te pe mine. Da, ea ştia, se putea baza pe el.

Luase căsnicia lor în mâinile sale. Era atent, drăgăstos. Cum salariul ambilor era foarte mic, el mai făcea câte un „ciubuc” cum îi plăcea să spună. Într-o după-amiază, când el sosi îngheţat de pe drumuri şi-i aduse ouă și smântână (răsplata pentru un radio reparat) o găsi plânsă. Se sperie.

99

Viorica Gusbeth-Siretean

― Ţi-e rău? Ce-i cu tine? Inima ei bolnavă îi dădea uneori de lucru, nu suporta frigul, oboseala. ― Nu, nu sunt bolnavă, am altceva mai grav. ― Doamne, ce poate să fie mai grav? ― Nu mi-a venit ciclul. Doamna Dobre spune că dacă nu-mi vine în următoarea săptămână, atunci sigur, sunt însărcinată. El zâmbi mai întâi, apoi o luă în braţe. ― Ce veste minunată!

Dar ea începu să plângă. Printre lacrimi, cu multă durere, îi spuse: ― Mi-e frică, nu mă descurc și nici n-am chef să fiu mamă aşa de repede. Am fost mamă acasă la fraţi și surori, doar eu eram cea mare. Nu, nu vreau!

Se uita uimit, dar și speriat, spre ea. Nu se aştepta la o astfel de reacţie. ― Credeam că mă iubești! ― Te iubesc, știi prea bine! Dar ce legătură are cu iubirea mea pentru tine? ― Dar nu eu sunt tatăl? Eu n-am niciun cuvânt de spus? ― Ea tăcu, speriată. Da, are dreptate, gândi ea. Dar ce mă fac? Dar nu sunt sigură, mai așteptăm o săptămână. Următoarea săptămână începură greţurile, vărsăturile. Doamna Dobre, șefa ei de laborator, zâmbea: ― Ai încurcat-o, fetiţo! Ești în mod sigur, însărcinată. De ce ești speriată? Ai un soţ care te iubeşte și se poartă atât de frumos, te invidiază femeile astea de aici. ― Doamnă Dobre eu nu vreau copii. Am avut grijă acasă de fraţii și surorile mele, eu eram cea mai mare. Și era greu. Nu m-am jucat suficient, că mama mă chema la copil, când ea avea de lucru. ― Dar a trecut asta, acum ești tu mare, ţi-a venit rândul să ai copilul tău.

100

BLANA DE URSON

― Dar el nu se întoarce la şcoală și nu pot accepta asta. ― Poate ai dreptate și tu, dar te-am învăţat ce trebuie să faci să nu rămâi însărcinată! Nu ai fost atentă și uite, ochişorii sunt pe drum. Începu să plângă. ― Doar n-o să rămân aici în câmp, în mizeria asta! Vreau să trăiesc într-un oraș mare, să am o casă frumoasă, el să-şi termine școala, atunci, poate!

Iulian sosi acasă. Lucra în schimburi. Era atât de obosit! Se spălă, îşi puse papucii de casă. ― Ce-i cu tine? Întrebă el, sărutând-o? Iar ţi-e rău? ― Nu iar, zise ea, mereu mi-e rău, vomit, nu suport mirosurile. Probabil aşa trebuie să fie! ― Uite ce ţi-am adus! Scoase din geantă o cărţulie Sarcina și alăptarea. Ea luă cartea, o frunzări absentă. Gândi… să-i spun oare? Nu, mai bine tac. O colegă binevoitoare care află că ea este însărcinată, îi spuse: ― Ştii, Vio, dacă vrei, te duc eu la un medic şi-ţi face chiuretaj. ― Ce e asta? ― Cum, nu ştii atâta lucru? Îţi întrerupe sarcina. ― Cum? întrebă ea. ― Te curăţă! ― Dar nu doare? ― Ba da, doare. Dar alege, puţină durere și apoi scapi sau laşi sarcina şi stai să legeni.

Ea hotărî. Merg să fac întreruperea de sarcină. Am timp să fac copii. Sunt tânără. ― Lidia, mă duci tu la medicul pe care-l știi? ― Vio, te duc. Dar costă mult. Ai bani? ― Câţi? ― Vreo două mii de lei.

101

Viorica Gusbeth-Siretean

― Aşa de mult? Se gândi am bani pentru blană, dar peste o lună trebuie să achit. Ce să fac? Nu se putea să nu-i spună lui Iulian, n-ar fi cinstit. Adunau banii împreună pentru blana ei. ― Bine! Mă gândesc. Să vorbesc cu soţul.

Avură prima lor ceartă, prima supărare. Ea dormi în cealaltă cameră. La un moment dat i se făcu rău, dar el, parcă ar fi pândit la uşă, era acolo lângă ea. O duse la baie. Vomită plângând. O aduse în patul lor. O acoperi, o sărută. ― Dacă îţi este aşa de rău mergem la doctor să vedem ce spune. ― Dar eşti în tura de noapte. Când mai dormi? ― Lasă! Rezist eu! Plecăm miercuri? Mâine chiar nu pot, o să întârzii la lucru, am ceva treabă dimineaţă. ― Bine, mă învoiesc și eu pentru miercuri. Să-i spun şefei. * ― Ce faci, Vio? Cum merge sarcina?

Lipsise trei zile, își luase concediu medical. Inima ei bolnavă resimţea starea de rău din cauza sarcinii. ― Tot mi-e rău! ― Vio, aşa este în orice sarcină, dar trece când începe să mişte copilul. ― Nu cred că las sarcina.

Doamna Dobre se uită lung la ea. ― Nu știu dacă faci bine, prima sarcină se păstrează, că cine ştie! ― S-ar putea să nu mai rămân însărcinată? ― Da, sunt și cazuri din astea, nu întotdeauna, dar se întâmplă. ― Doar nu voi fi eu chiar cea lovită. * ― Iulian, m-am hotărât! Nu vreau să păstrez sarcina asta. E prea devreme pentru noi. Avem trei luni de la căsătorie. Tu trebuie 102

BLANA DE URSON

să te întorci la facultate, eu nu am chef să rămân aici, și ce ne vom face în București cu un copil, fără locuinţă, fără bani? ― Când nu vrei ceva, scuze se găsesc, spuse Iulian. Tu îmi aduci la cunoștinţă hotărârea pe care o iei tu. Nu discuţi cu mine de parcă nu aş avea nimic de spus. ― Dar îmi este rău, nu înţelegi? ― Am vorbit și eu cu colegul meu, Costică, și soţia lui a născut nu de mult. Spunea că și ei i-a fost rău un timp la sarcină. Și, iată, au un copil sănătos și frumos. ― Dar nu-i bolnavă de inimă, ca mine! ― Hai, Vio, să mergem la un medic să vedem ce spune, dacă sarcina îţi agravează boala de inimă. În săptămâna următoare își luară liber și au plecat în orașul din apropiere la un consult de specialitate. Medicul, un internist tânăr, după consult dădu verdictul: ― Nu poţi ţine sarcina, îţi agravează boala.

Iulian se sperie… ― Și cum n-o să avem copii?

Doctorul trăgând de timp, ca să nu-i întristeze prea tare zise: ― Poate că mai târziu se va putea. Acum în starea în care se prezintă inima nu recomand. Și grăbiţi-vă să faceţi întreruperea de sarcină pentru că se aude că apare o lege care nu mai permite avortul decât cu acordul comisiei speciale.

Se întoarseră trişti.

Vio, chiar dacă nu dorea acum această sarcină, pe viitor se gândea să aibă cel puţin un copil. Iulian se întristă cu adevărat gândind în sinea lui chiar fără copii, cum va decurge căsnicia noastră? Dar ne avem unul pe altul şi va fi bine. ― Luni merg la ginecolog! îi spuse Vio soţului. ― Cum? Fără mine? ― Dar tu poţi veni?

103

Viorica Gusbeth-Siretean

― Îmi fac timp. Cum să te las singură? Dacă ai nevoie de ceva? ― Ce crezi, Iulian, va costa întreruperea de sarcină? ― O să vedem atunci, am la mine cecul cu banii ce-i adunăm pentru blană, doar în mai ne ducem să achităm, așa cum ai promis. ― Da, dragul meu, ştiu. Sper să nu intrăm în banii ăştia.

Era o zi de aprilie destul de plăcută. S-au trezit amândoi trişti, de parcă se pregătea o catastrofă. ― Cum te simţi, Scumpilici? ― Sunt necăjită, Iulian! Nu mă așteptam să simt asta, credeam că îmi va părea bine să termin cu starea de rău pe care o simt, dar acum îmi dau seama că am uitat cel mai important lucru, că aici în fiinţa mea creşte o altă fiinţă. ― Ştii că îmi doresc foarte mult să avem un copil, dar dacă este vorba de sănătatea ta, nu știu dacă îmi pot permite să hotărăsc. Eşti mai importantă pentru mine și cu sacrificiul suprem nu sunt de acord. Se pregătiră de plecare.

La spitalul unde se prezentară, l-au așteptat mult pe medic care era la o naştere. În faţa spitalului era un mic părculeţ, acolo se aşezară pe o bancă. ― Mi-e rău! Unde să merg să vomit?

Iulian se sperie. ― Doar nu aici în parc, fuga în spital.

Ajunse în spital se repezi în grupul sanitar. Văzând mizeria din interior i se făcu și mai rău. Nu mai pot, gândi ea. Când ieşi din grupul sanitar, îl văzu pe Iulian discutând cu o persoană în halat. O fi medicul? Într-adevăr, el era. Se apropie de ei. ― Ea este soţia, domnule doctor.

104

BLANA DE URSON

― Ştiţi, doamnă, asta vorbeam cu soţul dumneavoastră, am primit ordin să nu mai facem întreruperi de sarcină, se pregăteşte o lege în acest sens, dar s-au luat deja măsuri.

Se uită la medic apoi la Iulian. ― Și acum ce să fac? ― Păi vă costă nişte bani dacă vreţi să riscaţi și dacă e neapărat necesar. Poate vă răzgândiţi. ― În niciun caz! se grăbi Vio să spună. ― Cât ne-ar costa domnule doctor? ― Trei mii de lei. ― Aşa de mult?

Au încremenit. Era exact suma ce au adunat-o pentru a plăti blana. ― Dar nu avem banii ăștia! zise Vio. Iulian îi aruncă o privire semnificativă. ― Ne mai gândim, domnule doctor.

Plecară spre casă dezamăgiţi, întorşi pe dos. ― M-am hotărât! Nu sacrific banii. I-am adunat prea greu și plata se apropie. Poate aşa vrea Dumnezeu ca acest copil să se nască. ― Vio, și eu îmi doresc nespus de mult să avem acest copil chiar dacă ne-ar fi greu. Dar, a început să-mi fie teamă pentru sănătatea ta! ― Iulian, medicul spune că după ce începe să mişte copilul n-o să-mi mai fie rău, aşa că merg înainte. Mai am două luni până atunci. O să rabd. De aceea sunt femeie.

Iulian zâmbi trist. ― Nu aşa am crezut că va decurge evenimentul acesta, atât de important, din viaţa noastră. Mi-ar fi plăcut să nu alegem între cele două posibilităţi. Am conceput acest copil din dragoste și trebuie să se nască fără nicio umbră de îndoială.

105

Viorica Gusbeth-Siretean

Când au ajuns acasă, după ce s-au dezbrăcat, Vio încercând să redreseze situaţia zise: ― Iulian, tu știi că te iubesc foarte mult. Am avut aşa o reţinere pentru n-aş fi vrut să te opresc să-ţi continui studiile din cauza unui copil. ― Cum? Tu crezi că este mai important să-mi continui studiile decât acest copil? Aici te înşeli! O luă în braţe și o sărută duios. Draga mea! Scumpilici a mea! Tu ești cea mai dragă fiinţă a mea și vom fi trei și ne vom iubi pentru totdeauna. Ea își sprijini capul pe pieptul lui. ― Ce bine că suntem astăzi acasă, amândoi. Tu-mi dai atâta putere, atâta siguranţă. Să pornim la drum! zâmbi ea, încercând să fie veselă. Dar, nu știa de ce, avea aşa o tristeţe inexplicabilă.

Hai să mâncăm ceva.

Intrară în mica lor bucătărie. Un reşou improvizat ţinea locul plitei de gătit, dar se descurcau. ― Îţi fac niște ochiuri. Acum mi-am amintit că n-am mâncat nimic astăzi. ― Tu astăzi ești liberă, fac eu ochiurile. Du-te și te odihnește! ― De ce-aş fi obosită? Ce am făcut azi? Hai, amândoi, după ce mâncăm, să mergem să ne întindem. Nu uita că ne-am trezit amândoi la aceeaşi oră. ― Bine!

Ea se duse pe balcon, era încă răcoare peste noapte și balconul ţinea loc de frigider. Aduse ouă și o bucată de şuncă.

Făcu ochiurile cu şuncă, dar ei i se făcu rău cât timp gătea. ― Vezi? spuse el. Vezi dacă nu asculţi de mine? Îţi fac o cacao cu lapte și avem nişte brânză, asta cred că merge. ― Da, trece-mă la post!

106

BLANA DE URSON

Se aşezară la micuţa lor masă, şi aceea tot o improvizaţie, și mâncară cu poftă! Erau atât de fericiţi! Erau ei doi, au luat o hotărâre, s-au liniştit. Acum ştiau ca vor merge inainte și, că în curând, vor fi trei. A doua zi, Iulian plecă mai devreme la serviciu, ea mai rămase in pat pentru o oră. Se sculă. În această oră în care rămase singură se gândi la situaţia ei. De parcă ceva o îndepărta de cuvântul noi! Acum era doar ea cu ea. Desigur eu voi fi aceea care voi duce greul și oare ce mă aşteaptă? Voi face faţă? Inima va asculta de mine? Acum se gândea cu multă seriozitate la faptul că va fi mamă. Intră în laborator, locul ei de muncă. ― Cum, ai venit la lucru? Era vorba să rămâi acasă după chiuretaj. Cum te simţi? întrebă inginera, şefa ei? ― Nu am facut nici o întrerupere. ― O, minunat! V-aţi hotărât în ultima clipă? Felicitări, Vio! ― Mi-e cam rușine să vă spun doamna Dobre! Dar alta este cauza. Medicul ne-a cerut trei mii de lei și nu am putut face acest sacrificiu. ― Îmi pare rău! Dar ce se întâmplă? De ce v-a cerut o sumă aşa de mare? El nu făcea asta! Doar am făcut și eu un chiuretaj după fetiţă! ― Mi-a spus că au primit ordin să oprească întreruperile de sarcină. Se pregăteşte o lege care va interzice chiuretajele. ― Şi asta era pentru el risc? Dar cu bani n-ar mai fi fost risc? Ce escroc! ― Da, dar asta ne-a făcut să ne gândim că poate aşa vrea Dumnezeu ca acest copil să se nască. ― Dragii de voi! Da, și eu cred că e bine să păstrezi prima sarcină. O să te simţi bine după patru luni. Vor înceta stările de greaţă. Altfel, ţi-e bine? ― Da, mi-e bine!

107

Viorica Gusbeth-Siretean

* În luna mai s-au dus să achite blana de urson iar sarcina ei mergea bine, se apropia de patru luni și jumătate. Greţurile s-au rărit, putea mânca fără să mai aibă stare de rău. Erau fericiţi.

Amândoi au plecat spre Bacău, acolo unde ea lucrase și de unde îşi cumpărase blana. Iată, a trecut jumătate de an de când sunt căsătoriţi! S-a întâlnit cu foştii ei colegi. ― Ana, am venit să achit restul de bani pentru blană, sunt cu soţul. ― Chiar așa? A venit cu tine? Înseamnă că totul merge foarte bine în viaţa voastră de familie. ― Da, Ana, merge bine! Ne iubim tot mai mult. ― Vio, nu cumva ești însărcinată? o întrebă colega și fosta ei prietenă. ― Ba da, Ana! ― Mă bucur pentru tine. Și cum merge sarcina? ― Acum mai bine, dar era cât pe ce să fac întrerupere. ― De ce? ― Mi-a fost tare rău și, apoi, mă gândesc dacă Iulian va mai putea să-și urmeze studiile... ― Vio, lasă toate astea, ce n-aş da să fiu în situaţia ta, să fiu însărcinată! Dar, uite, s-ar putea să se destrame căsnicia mea din această cauză. ― Vio o mângâie. ― Lasă Ana, îţi promit să vin cu micuţul sau micuţa mea să ţi-o arăt și poate îţi va aduce noroc și ţie.

Ana zâmbi trist. ― Da, Vio, să mă ţii și pe mine la curent cu situaţia ta.

Părinţii voștri au aflat că v-aţi căsătorit?

108

BLANA DE URSON

― Nu, încă nu. Ne-am hotărât să mergem la Brașov luna viitoare. Așa vor afla și ei că vor fi bunici. Acasă la mine nu știu când vom ajunge, dar mi-e tare dor de mama. Cred că îi voi scrie o scrisoare să-i spun adevărul despre mine. Asta mi s-a părut urgenţa numărul unu, să achit blana, apoi ne eliberăm și ne vom vedea în continuare de viaţă.

Au mai pierdut vremea prin Bacău până ce Ana a putut pleca cu ei la doamna Lia să plătească haina. Doamna Lia le mulţumi. ― Nu vreţi să mâncaţi ceva? ― Nu, ne grăbim la tren. Peste o oră plecăm și mai vrem să cumpărăm câte ceva. În tren, la întoarcere, au discutat amândoi parcă uşuraţi. ― Îţi mulţumesc, Iulian, că ai fost alături de mine în acest efort. ― Dar noi suntem o familie. Cum poţi să-mi mulţumești?

Eu sunt tu iar tu eşti „eu” zise zâmbind Iulian.

Iată o problemă care i-a apropiat și mai mult și i-a facut să înţeleagă că dragostea lor era un lucru foarte serios. Și-au strâns cu atât de multă dragoste mâinile! Într-o zi, Vio stând cu capul sprijinit de braţul lui Iulian, simţi o furnicătura în abdomen. ― Iulian, am simţit ceva, cred că a mișcat copilul! strigă ea. ― Chiar asta ai simţit, Vio? ― Da, adevarat, cred că mișcat. * ― Să numeri de acum exact încă pe atât, zise doamna Dobre cand Vio îi relată evenimentul. Asta înseamnă pe la începutul lui noiembrie. Ce mult e până atunci! ― Vio, cum te simţi cu inima? Face faţă la sarcină? Când ai fost la control?

109

Viorica Gusbeth-Siretean

― Voi merge luna viitoare că în Mărăşeşti nu este doctor internist. ― Să te duci neapărat la control.

Dar Vio se simţea bine. Era veselă, începuse să mănânce aproape orice îşi dorea. Și apoi cel mai important lucru, Iulian o iubea tot mai mult! Dovezi zilnice arătau dragostea lui. Când a făcut şapte luni și devenise greoaie și se mișca tot mai greu, a rămas acasă în concediu. ― Iulian am o rugăminte! După ce fac treburile prin casă îmi rămâne mult timp liber. Nu vrei să mergi la biblioteca întreprinderii și să-mi aduci nişte cărţi? Nu mai am ce citi. ― Ce vrei să-ţi aduc? Ce autori preferi? ― Adu-mi Balzac și Dostoievski. ― Nu-s prea grei? Acum trebuie să citeşti ceva uşor să te relaxezi.

Ea zâmbi. ― Hai, Iulian, doar nu-i car în spate, îi citesc doar. Râseră amândoi de comicul situaţiei. ― Iulian, am început să mă gândesc la ce nume îi vom da copilului. Hai să vorbim să cădem de acord. Dacă e băiat mi-ar place să aibă numele tău, Iulian. ― O, dar o să fim trei în familie cu acest nume. Și tata și eu și micuţul nostru. ― Dar dacă e fată? În niciun caz nu vreau să aibă numele meu. Nu-mi place. ― Ne gândim amândoi și vedem ce hotărâm. ― Bine! Hai să-ţi citesc ceva, Iulian! Scoase din buzunar un plic. Mi-au scris ai mei.

Un adevăr trist se făcea tot mai simţit. Părinţii nu ştiau nimic de căsătoria lor. Erau departe de casă, iar ei primeau din când în când câte un plic cu veşti puţine. Probabil, nu se uitau la 110

BLANA DE URSON

ştampilă altfel ar fi văzut că s-a schimbat localitatea. Părinţii lui Iulian spuneau… nu te căsătoreşti cu o româncă, părinţii ei ziceau, nu te căsătoreşti cu un ungur, aşa că au făcut-o în taină!

Dar, orice taină, până la urmă, iese la iveală. Se hotărâră! ― Trebuie să-i anunţăm, nu mai merge!

Aşa că Vio, mai curajoasă, i-a scris mamei: m-am măritat cu băiatul pe care-l iubesc. Acum scrisoarea ce o scotea din buzunar, era răspunsul. Draga mea, citea Vio. ― Ascultă Iulian!

El se aşeză comod pe scaunul lor pe care l-au transformat în „fotoliu”, ea cocoţată pe pat, și continuă: Am rămas uimiţi de vestea ce ne-ai dat-o, te-ai căsătorit cu cine ai vrut tu, spui că ești fericită și ne spui senină că aştepţi deja un copil. Acum, te anunţ eu, mama ta, că vin la voi săptămâna viitoare. ― Am încurcat-o, Iulian. Vine mama! ― Dar trebuia să fie într-o zi și asta! Nu crezi? ― Ba da, și nici nu am emoţii. Gata sunt măritată, am douăzeci și doi de ani, am dreptul să fac și după capul meu, nu numai ce vrea mama. Dar tu, Iulian, când le spui alor tăi? ― Mă crezi? Mi-e groază! Și nu atât de faptul că m-am căsătorit, cât de acela că am părăsit studiile. ― N-ai decât să răspunzi pentru fapta ta. ― Știi ce fac? Le dau aviz telefonic. Sper să vină mama, cu ea pot discuta altfel. Ea este mai înţelegătoare.

Dar, culmea! Într-o zi, la uşa lor poposi unchiul lui Iulian.

Părinţii aflară tot înainte de a le aduce Iulian la cunoştinţă evenimentul. Tatăl lui Iulian s-a dus la București la fiu să-i ducă una alta, și a rămas perplex când, la secretariat, i s-a spus fiul dumnevoastră s-a retras de la studii motivând că se căsătoreşte.

A reușit să afle de la un prieten de-al lui Iulian, unde se află acesta.

111

Viorica Gusbeth-Siretean

― La dracu în praznic s-a dus fiul tău, zise el când s-a întors acasă.

Nevastă-sa a încremenit. Doar au suferit atât de mult în perioada de detenţie. Cât de greu a fost! În ce hal s-au distrus cu suferinţa copilului care, la nici şaptesprezece ani, a fost închis politic. Așa că vestea aceasta i-a dat peste cap. Erau în mod special supăraţi că a făcut acest lucru în secret, de parcă era de glumit cu o căsătorie. ― Vezi, tu ești vinovat, îi spuse soţului ei mama lui Iulian.

Tu nu ai fost de acord când fiul tău ţi-a spus că iubeşte o româncă și doreşte să o ia de soţie.

Reproşându-şi reciproc, s-au hotărât să-l roage pe cumnat care avea permis pe calea ferată să facă un drum până acolo „la dracu in praznic”. Mama pregăti un set de cratiţe, de tacâmuri, prosoape, lenjerie de pat, mâncare. Biata femeie s-a îndatorat pentru că nu prea aveau bani, dar să aibă Iulian ce-i trebuie la început de drum. Aşa că unchiul intră în casa lor încărcat cu mult bagaj. Iulian îşi îmbrăţişă unchiul pe care-l iubea foarte mult. ― Ea este Vio, soţia mea, o prezentă Iulian emoţionat.

Peste ani, unchiul povesti impresia ce i-o lăsase menajul lor. Apartamentul era luminos, curat, mobilă puţină, ce primiseră şi ei de la dormitoarele de tineret. Bucătăria, de asemeni, era improvizată. Dar fusese impresionat de dragostea ce îi unea pe cei doi, sinceră, frumoasă. Spunea, nu odată, cei doi nici nu-şi dădeau seama că le lipseau atâtea lucruri, atât erau de fericiţi. La o săptămână apăru și mama lui Vio. Aduse perine, plapumă, un covor, oarecum începea locuinţa să aibă un aer… locuibil.

Sarcina mergea bine dar, într-o zi, aproape că nu se putu da jos din pat. Avea niște picioare umflate încât nu şi le mai recunoştea. Iulian se sperie.

112

BLANA DE URSON

― Vorbesc la întreprindere să ne dea o maşină să mergem la control. ― Da, cred că ar trebui. Nu mă simt de loc bine, mă sufoc nu pot respira.

La medicul ginecolog s-a constatat că sarcina merge bine ai picioarele umflate dar aşa e la sarcină. Se apropia de opt luni.

Respira tot mai greu, inima îi dădea bătaie de cap.

Să mergem la un control în orașul T. poate găsim un specialist cardiolog. Se învoi de la serviciu și au plecat în orașul T. unde o colegă le-a recomandat un medic de specialitate.

Umbla greu, picioarele îi erau umflate în continuare, și se sufoca. Într-un târziu au ajuns în cabinetul medicului. O consultă și îi controlă tensiunea. ― Nu-ţi pot face electrocardiogramă e stricat aparatul.

Ce-i drept inima e obosită, dar nu-i de mirare eşti plină de lichid.

Uite o reţetă să elimini apa. Ai intrat în opt luni de acum ar trebui să ne gândim cum să protejăm inima, poate facem o cezariană.

Procedura nu prea era folosită în acea perioadă decât în cazuri extreme. ― Ce i s-o fi părut medicului de mi-a făcut o astfel de propunere? îl întrebă Vio pe soţ? ― Vrea să-ţi protejeze inima. Ai văzut că ginecologul spune că nu sunt probleme cu sarcina. Aşadar, de azi stai în pat să te odihneşti, gătesc eu pentru noi și voi spăla și rufe și îţi promit că fac tot ce trebuie.

Ea îl mângâie pe obraz și suspină. ― Sunt fericită că te am, că voi avea acest copil pe care îl iubesc deja atât de mult.

Dar nu ajunse la cezariană. Într-o după-amiază când era singură în casă începură durerile. Atât de ascuţit încât respiraţia i se tăiase. Ea citise că durerile încep cu pauze, dar nu mai erau 113

Viorica Gusbeth-Siretean

pauze. Începură durerile mari. Începu să ţipe de durere. Vecina auzi ţipetele. Urca scările venind de la cumpărături, dar nu mai intră în apartamentul ei. Dori să intre la tânăra ei vecină, doar ştia că este însărcinată și că probabil venise sorocul. Începu să sune disperată la sonerie, dar ţipetele de durere erau mai puternice.

Intră la celălalt apartament. ― Fugi repede la fabrică și cheamă-l pe soţul doamnei de la apartamentul cinci! Se pare că naşte și e singură! Uşa este închisă. Femeia își luă repede ceva pe spate și fugi.

Nu erau mai mult de 400 de metri până la fabrică. Se grăbea. Era și ea femeie tânără născuse de două ori și ştia ce înseamnă dureri de naştere. Dar ce minune! Bărbatul doamnei de la apartamentul cinci venea spre casă de parcă ar fi presimţit ceva. ― Domnule Iulian, veniţi urgent, soţia are dureri de naştere, uşa e închisă, nu putem intra să-i dăm o mână de ajutor.

Iulian, de parcă îl lovise fulgerul, rămase blocat. Îşi reveni în câteva secunde şi începu să alerge. Intră în apartament, cu vecina dupa el. Ţipetele nu se mai auzeau. ― Urgent chemaţi-o pe moaşa de la blocul vecin, când să mai ajung la spital. ― Nu! Eu merg la poştă să sun la spital, în douăzeci de minute poate să ajungă salvarea.

Cealaltă vecină se apropie de pat. Vio stătea ca moartă, nu mai scotea niciun sunet. ― Draga mea, Vio, spune ceva, mai ai dureri? Poate e alarmă falsă am trimis după moașă.

Vio deschise ochii, voia să spună ceva, dar niciun sunet nu-i ieşea din gură. Iulian dădu deoparte pledul ce-i acoperea corpul. Apoi ea începu să geamă tot cu mai mare intensitate.

114

BLANA DE URSON

Intră în casă, răsuflând din greu, bătrâna moaşă. De multe ori se apela la ea, adusese pe lume mulţi copii, femeile nereuşind să ajungă la spital, spital care se afla la douăzeci de kilometri de colonie. ― Am nevoie de apă caldă, de cearșaf curat.

Iulian deschise dulapul. Vio i-a arătat, într-una din zile, zestrea copilaşului și alte lucruri ce pregătise pentru spital.

Ce-i drept, medicul spusese că mai era o lună până la naştere, dar iată că venea mai repede micuţul. Iulian fugi și la bucătărie să pună apa la încălzit. Intră vecina. ― Am telefonat la spital, vine urgent salvarea. ― Nu știu dacă nu e prea târziu pentru spital, copilul vine, spuse moaşa. Îi puse un cearșaf, începând să se ocupe de Vio. Apoi, un ţipăt se auzi și veni pe lume o fetiţă. Sărmanul copil nu-şi va cunoaşte mama. Salvarea a venit în jumătate de oră. Luă femeia, copilul. Se urcă și Iulian lângă soţie, în salvare. Târziu, spre seară, să fi fost ora zece, medicul de gardă se apropie de Iulian. ― Domnule, fetiţa e bine și-a revenit, respiră normal, dar soţia se simte foarte rău. I-a scăzut tensiunea și este foarte slăbită, am chemat cardiologul să ne spună ce facem. Se stinse a doua zi, dimineaţă. Nici nu mai ajunsese cardiologul să-şi dea părerea.

Naşterea, care se declanșă pe neaşteptate, a supus inima la un efort ce a depăşit puterea ei de rezistenţă. Un stop cardiac a încheiat viaţa femeii acesteia care a iubit intens viaţa. Fetiţa, Silvia, a fost crescută de bunicii din partea tatălui. Nu odată, copila privea cu o suferinţă imensă la acea pe care nu a cunoscut-o niciodată. ― Tată, mama era frumoasă. Sunt și eu ca ea?

115

Viorica Gusbeth-Siretean

― Silvia, mama era în primul rând o femeie de o gingăşie deosebită și bună, cu un suflet de aur și tu semeni mult cu ea. Cât de fericită este când te priveşte de acolo de sus și vede ce fată minunată are!

Un destin dirijat de împrejurări, o viaţă ce a dat viaţă cu sacrificiul suprem. Iulian privind la fiică gândi: O Doamne! Am fost nevoiţi să alegem între a achita acea haină de blană și acest copil și viaţa lui Vio? Ce îngrozitoare poate fi soarta omului care se numește totuși, Destin!

116

Copiii satului... de

odinioară

Se înserase. Era tot mai neliniștită. De ce nu vine copilul ăsta? O fi intrat vaca în păpuşoiu lui Alecu? Doamne fereşte!

Doar nu demult a mai avut o ceartă urâtă cu Alecu. Of, și Maricica asta! Ce-o fi făcut de întârzie atât cu vaca? E ora mulsului. Lăsă deoparte gândurile de la fata plecată cu vaca la păscut, vine ea îşi zise. Îşi trase pe cap năframa, și-o strânse mai bine. Intră în curtea păsarilor ― Ia uite! Ionică a uitat să umble la cuibar. Să adun ouăle şi să fac un scrob pentru cină.

Adună în poala şorţului vreo şapte-opt ouă, numără găinile să vadă dacă nu lipseşte vreuna, închise gemuleţul de aerisire de la coteţ și ieşi la aerul prospăt de afară. Gheorghe, bărbatu-său nu venise încă de pe câmp. Se însera. Soarele apusese deja, dar aerul părea tot mai încins. Nu adia nicio frunză, era o linişte deplină! Şi, totuşi, dinspre pădurea din apropiere se auzea zgomotul făcut de păsările ce-şi pregăteau retragerea pentru somnul de seară.

De la pădure venea căldura adunată peste zi de copaci și în loc de adiere aerul cald se îndrepta spre sat. Era un sat mic întins 117

Viorica Gusbeth-Siretean

pe o suprafaţă de vreo zece hectare, într-o viroagă lăsată de cine ştie ce pâraie adunate din deal şi care se îndreptau spre apa râului ce trecea pe la capătul satului. Satul avea doi vecini pe care sătenii îi iubeau nespus de mult şi chiar dacă dragostea aceasta nu se manifesta prin vorbe, aleanul omului era potolit prin această dragoste râul și pădurea. În toate anotimpurile, râul îşi găsea întrebuinţare. Aici veneau femeile la spălat rufe când era vreme bună, cânepa era pusă la topit prin luna august tot aici la malul apei, bărbaţii veneau la pescuit nu cu undiţa, ce-i drept o făceau și aşa doar când timpul le permitea, ci aşezau năvoade. Doar duminica veneau băietanii cu „băţul” cum ziceau ei, să mai pescuiască o ştiucă. Oamenii se descurcau cu gospodăriile lor ca orice sat unde mâncarea creşte în coteţele de porci și de păsări. Și celălalt vecin, pădurea!

Nici nu-mi pot imagina cum e satul care nu are o apă curgătoare și o pădure, drept vecini. Sătenii îndrăgesc apa, îndrăgesc pădurea, elemente vitale pentru supravieţuire. Viaţa lor e mai bogată, munca lor e mai echilibrată, gândurile sunt mai năvalnice sau domoale, în funcţie de vârstă, gândindu-se peste zi, când muncesc din greu pe câmp unde nu-i umbră, la copacul din pădure la umbra lui sau la apa răcoroasă unde se vor răcori şi îmbăia după o zi obositoare. O, Doamne, că bună-i umbra copacului și răcoarea apei!

Dar nu numai vara se bucurau de cei doi vecini. Și în celelalte anotimpuri pădurea și râul erau alături de ei spre bucuria și satisfacţia lor. Aici, în mica comunitate unde oamenii se cunoşteau atât de bine unul pe altul încât ştiau ce s-a mâncat la prânz, ce se discuta într-o anume casă, ce bucurii sau necazuri aveau, se trăia ca într-o mare familie. Sătucul număra vreo cincizeci de gospodării, oameni cuminţi și harnici.

118

COPIII SATULUI DE ODINIOARĂ

Maricica, o fetişcană de treisprezece ani, cu părul blond ca paiul de grâu în vară, înaltă pentru vârsta ei, dar poate cam subţirică pentru cei treisprezece ani, era fata familiei Valerin. Pe lângă cosiţele blonde ce-i atârnau pe piept avea și nişte ochi minunaţi albaştri „ca ceriul” zicea tatăl ei, și toată faptura ei de copilă îi bucura deopotrivă pe părinţi, dar și pe cei care o cunoşteau. Tatăl său o iubea mult și se mândrea cu ea povestind ce cuminte și ascultătoare este.

Maică-sa o privea ca pe lumina ochilor. Aveau şi doi băieţi.

Copiii munceau alături de părinţi, desigur, nu la muncile grele, dar aveau responsabilitaţile lor şi nu prea lăsau lucrurile nefăcute.

Tatăl era el om bun, dar munca era muncă, iar copiii ştiau că tata poate fi și rău. Ana și Gheorghe erau oameni de treabă și chiar dacă locuiau la marginea satului aproape de pădure erau în relaţii bune cu vecinii din partea de jos a satului.

Ana intră în casă cu sorţul plin de ouă. Le aşeză pe masă și începu să pregătească cina. ― Vasilică, du-te băiete și adă câteva lemne din şopron, să termin mămăliguţa asta și vă fac niște scrob.

Vasilică lăsă din mână sfoara pe care se chinuia s-o deznoade pentru vreo praştie și plecă după lemne. ― Ai terminat măi, omule? Gheorghe care intră în casă obosit și plin de praf, dădu din cap, oftă a oboseală. ― Da, femeie slavă domnului! Ce-o fost mai greu s-a terminat. Mai am de secerat bucata de sub pădure. Așeză traista goală pe cuier iar el se întinse pe laviţa de sub geam. ― Văleu că tare mă dor şalele. Măi băiete, adu-mi o cană cu apă, dar să fie rece, îi spuse băiatului care tocmai intra cu lemnele pe braţ. ― Stai mă omule și mănâncă mai întâi. Amu e gata scrobul şi mămăliguţa.

119

Viorica Gusbeth-Siretean

― Dă-mi pace Ano! Am asudat azi pentru toată vara, dar slavă domnului, am terminat ce-o fost mai greu... Ei, băiete ai venit cu apa? ― Ano, dar Maricica unde-i? Iar s-o dus la Lucica lui Valerică? Ce-or fi având fetele astea de vorbit atâta! ― Vai, măi omule tare mi-e frică! Fata n-o venit cu vaca de la pădure, ce s-o fi întâmplat? ― Cum mă femeie? Și nu-mi spui asta mai repede? Ce n-ai trimis golanii ăştia să meargă înaintea fetei? O fi păţit vaca ceva!

O fi intrat în păpuşoiul lui Alecu! Hai măi femeie, lasă mămăliga, și să mergem înaintea fetei. Ana lăsă ceaunul pe foc și împrăştie cărbunii. ― Vasilică, mamă, ai tu grijă, dacă fierbe apa pune mălaiul. ― Da mamă!

Gheorghe îşi strânse cămaşa, Ana tulpanul de pe cap și porniră, amândoi, spre pădurea din apropiere. Era acolo o poiană în care sătenii îşi mânau vitele și unde puştanii satului se adunau.

Bucăţi de ogoare se întindeau spre pădure, dar pe lângă hat erau cărări ce duceau spre pădure. Era liniște. Se auzeau niște voci de copii, râsete de băietani ce se întorceau de la munca câmpului.

Pe drumul plin de colb călduţ, vreo două vaci întârziate păşteau pe marginea drumului. Iarba era arsă de soare, plină de colb, dar vacile mai luau câte o gură încercând să întârzie intrarea la grajd. ― Ioane, n-ai văzut-o pe Maricica? ― Bună sara, ţaţă Ana, bună sara moş Gheorghe, am văzut-o amu vreo două ore. Am fost și eu în poiană cu văcuţa mea, dar am plecat apoi că l-am ajutat pe tata la seceră. Dar n-o venit acasă? ― Nu, n-o venit și suntem îngrijoraţi. ― Ei, nu vă fie de grijă. O fi cu vreo prietenă de-a ei.

120

COPIII SATULUI DE ODINIOARĂ

Ion, băiatul vecinului, avea vreo cincisprezece ani, făcuse două clase de liceu în orăşelul din apropiere și sătenii îi spuneau „şcolitul”. Era copil isteţ, dar l-a retras tată-său de la școală pentru că era singurul copil şi nu avea cine să-l ajute la muncile câmpului. Aşa că rămase cu sufletul răvăşit. Și-ar fi dorit cartea, dar n-a avut încotro.

II Era ora amiezii. În poiană, totuşi, era cald chiar dacă pomii din jur ar fi trebuit să ţină răcoare. Măriuca căscă și se întinse pe iarba încă verde. Mânase vaca la izvor la adăpat iar acum se odihnea și ea. Dar hai să mănânc și eu ceva... scoase din trăistuţă o plăcintă cu brânză şi două ouă. Mâncă şi-şi zise: mă duc la izvor să beau apă, doar n-o fugi Florica nicăieri. Doarme și ea pe căldura asta. Se sculă şi luând în mână o jordie plecă spre izvor.

Nu era departe, trebuia să treacă un delușor iar în spatele lui la vreo trei sute de metri, printr-o viroagă, curgea un pârâiaş mic dar cu o apă curată și rece ca de munte. Începu să alerge dar unde or fi băieţii? ― Mihai, Ion, Dochiţa… strigă ea ― Stai fă, ce strigi aşa ca în pădure?

Din tufiş ieşi Dochiţa, o fetișcană de vreo doisprezece ani neagră de atâta soare, dar vioaie și cu ochii plini de neastâmpăr. ― Ha, ha, ha! râdeau fetele. Da ce nu-i pădure? zise tot Dochiţa. ― Ce faci unde mergi? ― La apă, mi-e sete! spuse Maricica. ― Dar tu unde te-ai dus singură? ― N-am mers singură ci cu băieţii. Am fost la bureţi. ― Dar unde ţi-e vaca? Am lăsat-o la marginea pădurii e mai bună iarba acolo.

121

Viorica Gusbeth-Siretean

Alergară amândouă ţinându-se de mână, spre izvor. Băieţii nu se vedeau și nici nu se auzea vreo mişcare, s-or fi dus să joace mingea. Băură apă, apoi, Maricica o însoţi pe Dochiţa la marginea pădurii să-şi poată mâna văcuţa apoi, grăbite, o luară spre poiană. ― Știi pe cine am văzut prin pădure la bureţi? ― Pe cine? întrebă Maricica. ― Pe Leana lui Surdu …. ― Nebuna? ― Da, nebuna! răspunse Dochiţa. ― Da‘ cine a lăsat-o de capul ei? întrebă Maricica. ― Păi a rămas de capul ei. Mamă-sa e internată la spital și tată-său pe câmp. ― Dar frate-său n-are grijă de ea?

Maricica se gândi la Ileana Nebuna, cum i se spunea în sat.

Era o fată de vreo douăzeci de ani care, după o boală grea, o suferinţă la cap, nu mai judeca normal. Îi povestise mama că a zăcut în pat jumătate de an și, când s-a trezit din boală, n-a mai ştiut ce e cu ea. ― Să ştii că n-aş vrea s-o văd! îi spuse Maricica Dochiţei. ― De ce nu? Hai să râdem de ea. Ştie o grămadă de prostii și, dacă o superi, să vezi ce înjură mai rău ca taică-său. ― Da, am auzit că-i tare rea. L-a bătut pe băiatul lui nea Gheorghe de lângă biserică. ― Pe acela mic de cinci ani? ― Da, pe Marinică. Da ce avea cu un copil? ― Ce știm noi ce are ea în cap când o apucă furiile?

Discutară amândouă în continuare despre unele, altele, și iată-l și pe Mihai intrând în gaşca lor. ― Voi știţi ce-am găsit eu, fă, în valea de lângă apă?

Fetele curioase aşteptau ca el să se laude cu ceea ce a găsit lângă izvor.

122

COPIII SATULUI DE ODINIOARĂ

― Un şarpe fă, lung și gros ca mâna! ― Nu cred! Pe aici nu-s şerpi din aştia mari. Aici prin pădure tata a găsit un şarpe subţire, comentă Maricica. ― Ei, iaca! Și ce, n-au voie şerpii mari de baltă să ajungă la pârâu?

Mihăiţă se plictisi de fete. Nişte proaste, n-ai ce vorbi cu ele! ― Mă duc să-l caut pe Ion! ― Du-te mă! Du-te! Poate te pupă Leana lui Surdu. ― Ce-ai zis? Leana e în pădure? ― Da, am văzut-o eu la bureţi. Umblă ca zăluda cu tulpanul gros, a lui mă-sa, pe cap și adună bureţi în covată. ― Cum? Cară covata cu ea prin pădure?

Copiii începură a râde mai întâi timid, iar apoi în hohote.

Mihăiţă plecă precipitat. Se gândiră fetele că i-o fi pus vreun gând rău Lenei lui Surdu, să-şi râdă de ea. Maricica căzu pe gânduri.

Se aşeză pe iarbă apoi se întinse încercând să doarmă. Soarele se părea că trecuse de amiază, nu mai era zăpuşeală, dar tot cald era. ― Maricica eu mă duc să văd pe unde-s vacile apoi te duci tu, da?

Maricica moleșită de căldură răspunse încet, pe jumătate adormită. Dochiţa se strecură prin tufişul de alun. Maricica aţipi.

Visa că era undeva deasupra satului şi-şi vedea părinţii în curtea casei, îşi zărea fraţii de la înălţimea aceea, apoi apăru o pasăre mare albă, o luă în ciocul ei uriaş şi zbură cu ea. Se sculă speriată.

Se frecă la ochi și căscă. Iaca, am și adormit. Dar… de când dorm eu? Încet îşi aminti clipele de dinaintea somnului. Da-i seară!

Unde-o fi vaca mea? Unde o fi Dochiţa? A plecat fără să mă scoale? ― Dochiţa, Dochiţa! strigă cu glas gâtuit, de emoţie, i se păru că vede ceva lângă pomul din faţa ei. Un râs gros şi-un târșâit se auzi din spatele tufișului. Leana! Îi trecu prin minte că ar trebui 123

Viorica Gusbeth-Siretean

să fugă dar, apoi, se linişti şi-şi spuse că nu trebuie să se sperie de nebună. Mai bine s-o ia cu vorba bună că uneori se liniştea de-i vorbeai frumos. ― Leana… tu ești? ― I, ie, io, io... uite fata doarme… ― Cine Leana? Cine doarme?

Cu spaimă în suflet se apropie de Leana. Nu mai avea tulpanul pe cap, părul nepieptanat îi cădea pe ochi, gura îi era strâmbă și încerca să râdă sau să spună ceva. ― Fata, aici fata, doare?

Se apropie cu teamă de Leana. Era o matahală urâtă iar chipul strâmb te-ar fi speriat oriunde ar fi întâlnit-o. Cei din sat nu se speriau, se obişnuiseră cu ea. De altfel, când maică-sa era acasă fata părea aproape normală. O iubea pe maică-sa mult. Acolo găsea ea liniştea de care avea nevoie. Maricica speriată și curioasă, în același timp, se apropie de Leana, voia să vadă ce era în tufiş, acolo unde Leana îi arăta cu degetul. Leana o luă înainte pe cărarea ce ducea la pârâu.

Mergea târându-şi picioarele și bolborosind numai ea știa ce. ― O, Doamne! Ce-i asta? De ce Dochiţa stătea pe jos cu capul foarte răsucit?

Maricica se gândi imediat. S-a întâmplat ceva… ― Dochiţa, Dochiţa! începu s-o strige Maricica. Leano, ce i-ai făcut Dochiţei?

Dar răspunsul, de altfel, Maricica nici nu-l aştepta ― A... a doare! Ai... aaa... bolborosi nebuna.

Se apropie de prietena ei, o strigă pe nume plângând și, deodată, zări capul răsucit cum se îndreptă brusc, ca împins de un arc nevăzut, şi o gaură se căscă pe fruntea fetei. Maricica văzu 124

COPIII SATULUI DE ODINIOARĂ

negru apoi steluţe, apoi auzi departe, departe un râs gâlgăit și nu mai știu de ea.

Acolo au găsit-o părinţii, lângă Dochiţa. Maricica era întinsă și ea, iar proasta satului le cânta, le păzea şi poate în mintea ei era aşa o mare dragoste pentru fete. Acum erau cu ea, erau lângă ea, putea să le cânte, să le legene.

Maricica s-a ales cu o spaimă de moarte n-a putut ani de zile să uite faţa Dochiţei plină de sânge și gaura aceea mare de pe frunte gândind, nu o dată, câtă putere avea Leana și că dacă n-ar fi leşinat cine ştie dacă n-ar fi avut soarta Dochiţei.

După nenorocirea aceea Leana a fost dusă, sărmana, la casa de nebuni, iar satul a înţeles că nu-i de glumă cu cei bolnavi la cap. Anii au trecut, Dochiţa a putrezit de mult, dar fratele ei Mihăiţă a avut o şansă nesperată, datorită unui medic sufletist care l-a ajutat să urmeze liceul și, datorită aptitudinilor deosebite, a ajuns medic psihiatru. Viaţa este atât de surprinzătoare!

125

Mărţișor însângerat O zi de toamnă adevărată, la munte. Pomi erau coloraţi în nuanţe atât de felurite de la verde pal, cenușiu, maro și câte altele.

Ici, colo, frunzele roșii înviorau peisajul și, pe lângă toate aceste culori, un brăduţ plăpând care, peste ani, va fi un falnic brad. Încet și apăsat, pe cărarea ce duce la muntele Rarău, urca un bătrân înalt și drept ca bradul. Anii și-i ducea tare mândru. Sănătos şi încă vânjos păşea în faţa nepotului său Ionică. Nepotul era un băiat de zece-doisprezece ani, înăltuţ, slăbuţ, cu ochi vioi și încercănaţi poate de la somnul întrerupt. Bunicul l-a trezit, cu noaptea-n cap, să meargă cu el la vânat. Mama și sora lui, o copilă de șase ani, rămaseră acasă să adune surcele pentru seară.

Nopţile se răceau și mai făceau un foc, pe seară, în coliba mică de la poalele Rarăului. Tatăl copiilor murise atacat de urs, ei rămânând doar cu bunicul. Locuiau mai departe de aşezarea cătunului. Tatăl şi-a făcut coliba aici, mai aproape de vânat și, ce nenorocire, chiar vânatul i-a luat viaţa. Acum cei doi, nepot și bunic, se grăbeau să ajungă în desişul din Poiana Cerbului. Acolo, ieri, au încercat să sperie un mistreţ. Aveau nevoie de mâncare pentru că proviziile se terminau și venea iarna. Doar ei doi, bunic și nepot, bărbaţii casei, aduceau de mâncare. Bătrânul îşi pregăti arcul. Se așeză în genunchi îşi duse degetul la buze sst, sst.

127

Viorica Gusbeth-Siretean

Băiatul încremenise în așteptare. Era a treia ieșire a lui alături de bunic. Nu se putea obișnui cu răceala bunicului. Cum vedea un animal se gândea doar cum să-l vâneze. Aşa a fost și la prima ieşire. Brusc și-a amintit de căpriorul ucis. Era atât de frumos și speriat. Dar n-avea nicio speranţă. Bunicul îl doborî cu prima săgeată. Se răsturnă fără să apuce a geme. Doar ochii ― îi plângeau. E drept, au avut de mâncare o bucată bună de vreme. Şi el a vânat păsări dar, asta aşa, mai rar. Și iată-l, acum, privind speriat spre desişul din dreapta bunicului. Acolo se auzea mişcare de frunze. Apucă și el, mai mult în joacă, săgeata. Dar, el n-ar fi vrut să fie acum acolo.

I-ar fi plăcut să fie la unchiul Doda care-l învăţa să cânte la fluier. ― Ai grijă, Ionică, nu mişca picioarele! îi şopti bunicul.

Se aşeză în genunchi, apropie arcul de umăr și întinse braţul. Era în aşteptare. Deodată se auzi un răget înspăimântător.

Tresăriră amândoi, și bătrân și tânăr. Dar ce-o fi asta? Nu are nicio legătură cu mistreţul pe care-l aşteptau. Copilul se uită, speriat, la bunic. Ceva îl neliniştea şi pe bunic. Ridică capul și-i făcu un semn băiatului de parcă ar fi spus, hai să plecăm de aici.

Dar nu apucă să deschidă gura. Din poiană se auzi, din nou, un răget plin de jale de parcă un animal mare ar fi atacat de un altul. Şi apăru, cu adevărat! În mare galop venea el, zimbrul uriaş.

Bătrânul nu-l văzuse prea des la viaţa lui iar nepotul niciodata.

Auzise doar de falnicul zimbru. Iată-o, aşadar, în faţa lor, fiara rănită de moarte. Se clătină pe picioare, din gură îi ţâşnea sânge şi un răget sălbatic. N-apucă Ionică să se ascundă în spatele bunicului că ţâşniră din tufiş lupii. Cu dinţii rânjiţi, curgându-le bale din gură urlând și zbătându-se să atace ditamai namila, zimbrul. În durerea lui, falnicul animal sângerând și clătinându-se pe picioare încerca, din răsputeri, să reziste acelor 128

MĂRŢIȘOR ÎNSÂNGERAT

zece lupi înfometaţi. Bunicul apucă băiatul de poalele hăinuţei târându-l spre nu ştiu ce. Dar, unul din lupi, care nu a ajuns la zimbru, se repezi spre ei. Bătrânul nu a mai avut timp să scoată săgeata și lupul îi apucă mâna. Se auzi o trosnitură și bătrânul se prăvăli de durere. ― Fugi, fugi! apucă să-i șoptească bunicul şi, culmea, lupii lăsară zimbrul şi îl înconjurară pe bătrân. Nepotul reuşi ca în vis să se îndepărteze de locul acela sălbatic. Fugea, fugea, nici nu mai respira de teama care îl încolţi. Să ajung la mama! Să ajung!

Să ajung! Lupii având cu ce se ospăta nu l-au mai luat în seamă, aşa că el gonea spre casă. Lacrimi de groază şi durere îi curgeau pe obrajii înroşiţi de spaimă. Într-un târziu ajunse la căsuţa unde mama gătea cina. Uşa din lemn era închisă ca, nu cumva, Doamne fereşte, să intre vreo sălbăticiune, aşa că băiatul nu putu intra și căzu lângă prag la uşă. Stătu acolo respirând sacadat și încercând să se gândească la ceea ce s-a întâmplat. Cât a fugit n-a mai avut timp să se concentreze la toată nenorocirea prin care a trecut. Deodată îşi aminti Bunicul! O, Doamne, unde-i bunicul?

Da, a rămas acolo întins pe jos, cu ochii plini de durere înconjurat de lupi. Începu să plângă, iar mama auzind nişte scâncete deschise cu teamă uşa. Era deja întuneric, iar ea era foarte îngrijorată pentru fiu și tată. ― Doamne, băiete! Ionică, ce-i cu tine aici pe jos în prag?

Mama nu mai reuşi să-și continue vorba. Îşi apucă fiul de jos, trăgându-l spre ea. ― Băiete, ce-i cu voi? Cum te-a lăsat bunicul să umbli singur? Îl trase de mână şi-l sprijini. Băiatul se clătină pe picioare.

Doamne ce alb ești! Ce s-a întâmplat? Ce nenorocire? O Doamne, nu și tata! O Doamne, nu-l lua! Tată! tată! striga fiica, mama băiatului ieşind în cadrul uşii.

Ionică se așeză pe laviţă.

129

Viorica Gusbeth-Siretean

― Mamă, nu-l mai striga! Nu mai este bunicul. Ne-au atacat lupii. ― Doamne!!! Îşi duse mâna la gură să-şi înăbuşe strigătul de durere. O, copile ai reușit să scapi. Îi mulţumesc celui de sus că te mai am aici lângă inima mea.

Noaptea trecu în durere și plânset. Micuţa Domnica plângea și ea fără să înţeleagă prea bine ce s-a întâmplat cu bunicul. ― Mamă, când vine bunicul?

Plângeau cu toţii. Au rămas singuri fără sprijinul cel de nădejde, gândeau ei. Cum se lumină de ziuă mama îl trezi pe fiu. ― Ionică, trebuie să mergem acolo, poate reușim să-l îngropăm de-o fi rămas ceva.

S-au pregătit de plecare. Mama își puse în spate desaga cu mâncare și amnarul să facă foc de-o trebui. Când ieșiră din colibă au înmărmurit. Totul în jur era alb. ― O, doamne, când a căzut omătul ăsta? Ce ne facem amu?

Cum răzbatem până la bunicul? ― I-au lopata mamă şi ne-om croi drum până acolo. ― Mai poţi, băiete?

Mama, gâfâind, încerca să sprijine băiatul, dar acesta cu capul în pământ, cu fruntea întristată înainta neţinând cont de greutatea mersului. Doar la momentul acela groaznic se gândea. Îl vedea pe bunic acolo jos, vedea zimbrul uriaş îngenuncheat și rănit şi haita aceea sălbatică de lupi. Ce-o fi rămas din bunicul? se întrebă Ionică. Ce-o fi rămas din tata? se întrebă femeia. Au mers mult, băiatul se rătăci, era ostenit după fuga de ieri, după toate prin câte a trecut. ― Aici, aici trebuie să fie! Ăsta-i bradul după care m-am ascuns. Uite crengile ce le-am rupt! spuse Ionică.

130

MĂRŢIȘOR ÎNSÂNGERAT

Mama tresări speriată, speriată de ceea ce urma să vadă. Şi omătul ăsta care acoperă totul! Şi iată poiana. Se apropiau încet, în vârful picioarelor de parcă ar fi putut trezi pe cineva din somn.

Se zăreau bucăţi din vesta roşie a bunicului. ― Doamne acolo e tata! A mai rămas ceva din trupul lui!

Băiete rămâi în urmă! Nu veni și tu. Nu vreau să-l vezi pe bunicul acolo jos, sfâşiat de lupi. ― Ba nu, mamă, vin și eu! Băiatul sughiţa și plângea în hohote. Se smulse de lângă mamă și fugi. Acolo, pe jos, văzu mai întâi zimbrul. Se căscă o gaură mare în burta lui și o rosătură uriaşă pe spate. Ochii zimbrului erau deschiși. Murise de moartea sălbatică a fiarelor. Era moartea ce şi-o doreau animalele. Să fie mâncate de semenii lor. Dar, mai încolo, zăpada era înroşită și bătătorită. Zdrenţe și câteva bucăţi rămăsese din bunic. Doar capul și o bucată de trunchi acoperite de vesta roșie roșie rămăseseră întregi. Se așezară pe trunchiul de copac de lângă dezastru. Ea, mama, tăcută și acceptând dezastrul, asta era viaţa, n-aveai ce face, dar el? Băiatul nu putea înţelege doar bunicul era cel mai viteaz bărbat cum de l-au doborât sălbăticiunile? Au adunat ce s-a putut aduna, dar mama nu putea uita acel roșu pe albul zăpezii. ― Aici bunicul și-a dat duhul, băiete! Aici voi veni la primăvară şi-oi lăsa un semn pentru sufletul lui.

Trecu iarna, greu, dar trecu. În iarnă mama răsuci un şnur din lână roşie și lână albă și de capete legă două conuri de brad. ― Ionică, hai și ne-om duce acolo unde e groapa bunicului, de-oi pune semnul ăsta la capul lui.

Băiatul ciopli din lemn chipul unui bărbat. Ajunseră în poiană. Zăpada se topise de mult. O moviliţă mai rămăsese din mormântul încropit atunci, în ziua aceea de iarnă venită prea devreme.

131

Viorica Gusbeth-Siretean

― Eu pun lemnul ăsta aici, mamă! ― Da, pune-l iar eu uite voi pune şnurul pe care l-am răsucit peste iarnă. Roşul ăsta este lâna ce mi-a rămas din vesta bunicului. Şi, iată, acolo, în poiana unde au murit doi viteji, un zimbru și un bătrân, un lemn cioplit stă de pază iar șnurul roşu cu alb flutură alături. Este simbolul vieţii. Mamă și fiică au împletit, cu durere și lacrimi, dar și cu bucurie în suflet că fiul, fratele, este alături de ele, șnurul vieţii şi a biruinţei, mărţişorul primăverii!

132

Un crâmpei de amintire O seară. Dar nu una obișnuită. E seara de Ajun. Ajunul moşului Nicolae. Din cer începuse să cadă, pe neașteptate, fulgi albi și pufoşi. Stătea în pragul casei, deschisese larg uşa şi privea dansul fulgilor de zăpadă în bătaia luminii de la becul din colţul casei. Nici nu a durat mult și curtea s-a umplut de zăpadă, iar golaşii pomi, ce minune! au înflorit aşa, de la o oră la alta. Era puţin tristă. Singurătatea era grea, dar zăpada aceasta a înveselit-o și a trimis-o cu gândul acolo, puţin mai departe, la casa copilăriei. Acolo ninge cu adevărat, gândi ea. Aici, în Banat, ninsoarea asta e un adevărat cadou. Cine? Cine mi-a trimis acest cadou minunat? Zăpada asta pufoasă? Pufoasă! zâmbi... * …Cadou? …a dar este seara cadourilor, mâine este Sfântul Nicolae, zâmbind în continuare intră în casă. Se aşeză în fotoliu privind absent spre pereţii albi. Dar gândul nu-i da pace, cadoul de afară, zăpada, amintirile, casa copilăriei. Dacă stai în fotoliu singură, la gura sobei ce-ţi rămâne de făcut? Să visezi, nu-i aşa? * Se văzu copil. O seară aparte, noaptea când vine la copii moşul cel misterios aducând minunăţii. Împreună cu cei doi 133

Viorica Gusbeth-Siretean

frăţiori aştepta, cu nerăbdare, să vină el, moșul. Mama, la bucătărie, cocea prăjiturele pentru a doua zi, dar le spusese aşa în treacăt prichindeilor: ― Dragii mei, dacă sunteţi cuminţi, vine moşul Nicolae. În loc de bucurie și zvăpăială, ei, mititeii, au reacţionat altfel. Au tăcut. Emoţia le-a închis gura. ― Ce ne aduce moşul, mămică? întrebă ţâncul bălai, Lică?

Fetiţa cea mai mică, Silvia, avea vreo trei ani. Ea nu ştia prea multe și a început să bată din palme. ― Vine moţul, vine moţul!

Mama plecă din cameră, dar pe geamul de la uşă, din când în când, supraveghea copiii. Fetiţa cea mare era cea mai emoţionată. La ea mai venise moşul și în alţi ani, aducându-i lucruri frumoase și jucării. Ce voi primi? gândi ea. ― Pe unde vine moşul chiar pe horn? întrebă Lică. ― Nu ştiu nici eu! răspunse Viorica. Îşi lipiră năsucurile de geam privind în noapte. ― Aud un clopoţel! strigă Lică. ― Ba nu! Eu aud o săniuţă spuse Viorica.

Apoi, fără să zărească ceva au auzit, totuşi, portiţa de la gang. ― Repede, repede, să ne ascundem vine moşul.

Ca în povestea caprei cu trei iezi, s-au ascuns și ei de teama emoţiilor, poate. Lică după oglindă, micuţa Silvia sub masă, iar ea, Viorica, o zbughi după dulap. Cu inima cât un purece stăteau și aşteptau. Se aude în uşă cioc, cioc! Copiii nu văd ce se întâmplă dar aud mişcare și emoţia i-a paralizat. Mama strigă: ― Ei, copii! Unde aţi dispărut? A venit moş Nicolae cu cadouri. Moșule, copiii mei au plecat de acasă, du-te la vecini cu cadourile!

134

UN CRÂMPEI DE AMINTIRE

Zdrang, zbang, se dărâmă casa. Băieţelul izbi oglinda cea mare (ce noroc că nu s-a spart!), micuţa Silvia ridică masa cu micuţul ei spate (vai ce mă doare!), iar Viorica striga de după dulap: ― Să mă scoată cineva afară, să mă scoată cineva de aici că nu pot ieşi!

Zâmbeşte amintirilor și retrăieşte momentul magnific al bucuriei pure de copil. Se gândeşte cu drag și nostalgie la unchiul Onicu, fratele mamei, care era personajul pricipal, moşul deghizat. Și moșul îi bucura pe toţi, dăruindu-le atâtea lucruri frumoase, fascinante. Aşadar zăpada e cadoul de la tine, moşule!

Sărmane moş, ai murit prea devreme! Acum, de acolo, din ceruri, el îi adusese în dar un nor plin de zăpadă. Îl adusese de acolo, de la casa copilăriei sale. ― Îţi mulţumesc moşule că nu m-ai uitat! Și zâmbetul ei deveni trist și melancolic. Copilărie, ce minunată ești, dar cât ești de departe!

CUPRINS

Cernăuţi, vis neîmplinit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Ţigara-otravă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55

Blana de urson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81 Copiii satului de odinioară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

Mărţișor însângerat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 Un crâmpei de amintire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133