World Poetry Day 2014 by Hopernicus

Cititor de ProzÄ&#x192; - Republica artelor

http://cititordeproza.ning.com/group/world-poetry-day-21-martie

- 21 martie 2014 -

Poezia Dorina Pop Pe zăpada câmpiei cerneala pluteşte, Cu-o muzică suavă ne-nveseleşte Sufletele însetate de culoare, Brodând în albie: iarbă şi floare. Înţelepciunea ierbii e dirijată De misterioasa floare, udată Cu trudă şi sudoare De-o muză cu har şi chemare. Şoptind, în umbra verdelui imaculat Fără să vreau m-am deghizat În floarea care recent a răsărit Şi a pictat cuvinte, până-a obosit. Apoi le-am pus la uscat pe câmpie Şi uite aşa s-a născut o poezie. Cuvintele-i dansează în versuri minunate, Dar nu pe-un câmp, ci într-o carte. Constatare Lia Vana Își rupe salcia frumusețea sub îmbrățișarea vântului îndrăgostit de prima culoare adusă de aceasta! În drumul meu spre lumi Iudita Ecaterina Am să ies din mine şi-am să bântui lumi . Şi voi lega timpul de piciorul meu stâng , în păr îmi voi împleti stele culese cu mâna urcând pe scara nopţii . Pe umeri voi purta copacii înfloriţi şi crengilor prin trup le voi face loc să pătrundă . Din ochi o să-mi ţâşnească surâsuri şi lacrimi vor uda urma paşilor traversând câmpiile . Buzele mele vor săruta verdele crud şi singuratic şi las vântul să mă poarte spre lumi . Mă grăbesc să mănânc culori şi să mă adap în roua cristalină a dimineţii . Adulmec cu nesaţ lumi . Aromă de oameni . Mă voi piti în scorbură de copac secular , mă voi acoperi cu tăceri şi voi dormi până către dimineaţă când , voi pleca spre lumi .... Unde-mi eşti iubirea mea? Josephina Alon

Din nou, cad frunzele uscate ale toamnei. Copacii întristaţi se-apleacă în ritmul vânturilor agitate şi lacrimile nestingherite se preling pe faţa-mi mohorâtă, amestecându-se cu picături de ploaie. Vântul singurătăţii mi se furişează în suflet, pe sub pervazul sorţii, iar eu, naivă, mi te caut prin visuri efemere... M-am rătăcit adeseori pe drumuri pietruite cu speranţe şi visuri dantelate cu iluzii, sperând că, poate, într-o zi, te voi găsi în umbra sălciilor ce plâng neconsolate pe malurile Bistriţei... Unde-mi eşti iubirea mea? Poezii Constanța Abalasei-Donosă Adio, iarnă pleacă tu zăpadă mută, primăvara lopătând vine din zarea știută haina ta iar dezbrăcând. de-i ceața netulburată, ploile din zbor și-adună între palme le așteaptă, făr de zgomot care sună. pleacă tu zăpadă azi crezi că mult vei fi aici ? dup-o rază te ascunzi în șiroi de ape mici. Scrisoare primăverii o pitulice și o rândunea un cântec ne aduce-n dar, prin ciripit, cirip – cipa martie primăvărar. sub pleoapa soarelui plutind în zarea albă de năframă, martie cel drag zâmbind muguri, crengilor destramă. primăvara așteptată ne învăluie-n iubire dorul de tine se-arată când la trup și a ta fire ! lasă timpul să străbată

pe calea pământului, nu mai fi înfiorată sub teama sărutului. sărutul, și-e legământ printr-o bobiță de boare, dimineața-i apărut spre amiază, el dispare ! Sufletul dragos lucica Un copil singuratic care aleargă desculţ pe pajiştea înverzită adunând fără încetare clipe zile săptămâni ani de viaţă continuă prin ceruri sub ceruri şi aici pe pământ. mi-e sufletul o colonadă ... Pop Stelu mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers, un univers... în care fiecare cuvânt nerostit capătă valoare de vers, un vers...ce dă sens și rost existențial formalității cu nume de trup trecător mormanul de materie destinat purificării prin putrefacţie, mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers, un univers...în care cuvântul se transformă'n lacrimă, o lacrimă ruptă din nemărginire de univers. mi-e sufletul o colonadă ce dă sens și rost Sufletului meu în cuvânt...vers...lacrimă...Univers. oră de vârf Mihaela Popa toate lucrurile din jurul meu îmi spun poveşti de dragoste de tot felul şi pe facebook înjură toate drumurile închise vocea mea interioară

se miră mă joc pot vâna stele eu îmi amintesc de Kissinger şi împăcarea americano-chineză şi de faptul că ave(a)m un tezaur nereturnat exemplu unic de jigodism în istoria omenirii la Moskova se face istorie azi se anexează mâine naiba ştie ce se mai întâmplă să fiu şi eu pe aici atât punct Nu risipiţi eternitatea Anisoara Iordache nu risipiţi eternitatea în întuneric de blesteme dați șansa cuvintelor să zboare în profunzimile inimii fără ură la lumina soarelui vor cântă un cald imn iubirii nu vindeți eternitatea pe temerile unor efemere clipe somnul mușcând șiret din clepsidră va amuți clavecinul cum vom mai găsi ușa secretă nu împărțiți eternitatea în mii de pricini de zâzanie contrastele vor aburi sticla lămpii degeaba bați la porți străine lacătele sunt la locul lor câinii îți dau târcoale PRIMĂVARA Macovei Lilioara Întind palmele spre tine frumoaso, Dar, mi-e frică să nu te strivesc cu dragostea! Apleacă-ţi fruntea să te sărut râzând

Căci numai aşa ne vor aplauda îngerii Şi lasă floarea să se deschidă În cinstea mea, a ta, a nostră Tremurând de dor vom căuta Frunze să înnobilăm copacii Sau păsări să umplem cerul de aripi Şi din buchetul cu alintări şi mângâieri Nu reţin nimic, totul e al tău. M-ai ispitit cu flori din primăvară Şi ai crezut că-ţi pot pierde paşii Sub ploaia de colb sau soare. Mărite Domn, ne vezi şi ne aşteaptă Că mai avem de înfrumuseţat ceva pe aici! Şoselele, cele mai lungi cimitire Lucian Gruia Deasupra şoselelor, cele mai lungi cimitire din istorie, Pluteşte pâcla albă a sufletelor celor Striviţi de autoturisme, tiruri, camioane, motociclete. Iată trupurile sfârtecate văitându-se Sub roţile maşinilor, lovite de parbize, frânte pe capote. Corpurile astrale ale Doinei şi Ion Aldea Teodorovici Şi-au astâmpărat dorul de Eminescu; Grigore Vieru şi-a regăsit România reîntregită; Laura Stoica nu mai este actriţa grăbită; Alexandru Coşbuc urcă pe motocicletă Calea Raiului; Albert Camus a devenit mai impasibil decât Intrusul Său criminal şi absurd; Sufletele morţilor, la Podgorica, în Muntenegru Au rămas agăţate patruzeci de zile, De tufişurile şi buruienile stâncilor prăpastiei, Până când s-au înălţat la cer O mare de bărbaţi, femei, copii Se revarsă deasupra şoferilor Tăindu-le beregatele, Umbrele călăilor şi victimelor devin un nor compact, O ceaţă prin care cerul se întunecă; Noaptea veşnică învăluie Şoselele, cele mai lungi cimitire din istorie, În care lumânările sunt farurile maşinilor. Oase, bare de protecţie contorsionate, lumânări, sânge. Şi ţipete, ţipete, veşnice ţipete!

Când... Popa Elena Aurora

pregăteşti încă un poem care să cânte suav pe clapele albe ale iluziilor dezlipeşti mai întâi umbrele autocolante de pe toate emoţiile ştergi motto-urile desuete şi orice iureş de zbucium frivol sau răsfrânt chi va piano, va sano îţi spui în gând încercând în neştire să abreviezi vântul să pui virgule între valuri de culori diferite şi accente-ascuţite pe fiecare bulgăre rostogolit de cuvânt O, ghiocei Constanta Abalasei-Donosa o, ghiocei v-ați arătat ca niște șiruri de mărgele cu trupușorul de alb mat și ochișori de gălbenele. înmuguriți și înfloriți sub zăpada lui Gerar, voi cu zâmbet răsăriți sărutări să dați în dar. la gâtul pământului mărunței priviți la cer, spre raza zenitului floricele cu mister. Eu doar un cantec... valeria tamas Eu ... doar un cântec. Din dragoste păsările în mine şi-au făcut cuiburi hai păsări zburaţi, zburaţi le spun şi ele se înalţă spre cer părticele din mine zboară o dată cu ele noi suntem cântecul îmi spun norii noi suntem cântecul îmi spun aripile jucăuşe ale vânturilor noi suntem cântecul îmi repetă vulturii deschizându-şi larg aripile. Nu ştiu ce să le răspund !

Frunzele foşnesc născând o altfel de muzică. Verde! Apele se văluresc, cântând albastru! Macii, albăstrelele, păpădiile le aud solfegiind. Păsări mici, păsări mari exersează. Eu sunt cântecul le spun, eu sunt cântecul, voi sunteţi doar nişte bieţi truditori pe moşia sufletului meu. Mă înalt şi cobor mă simt când om când pasăre, dar... oriunde aş fi eu sunt un cântec. În această imensitate altcineva guvernează eu doar ascult şi mă prefac când într-un pian, când într-o vioară când într-un nai. Mă prefac în toate şi nu mă mir şi nici nu pun prea multe întrebări deşi o întrebare îmi stă agăţată de colţul buzelor. Eşti ceea ce Eu vreau să fii îmi răspunde Domnul şi eu nu mă mir dintotdeauna am ştiut că există altcineva deasupra mea care hotărăşte, de aceea n-am uitat niciodată să mă rog. Lasă-mă Doamne să fiu cântec, lasă-mă Doamne să fiu cantec plăcut urechilor Tale, lasă-mă Doamne să fiu ca şi Tine. În trecere, prieteni... valeria tamas Ne-am împrietenit ea se deprinsese cu mine deşi ne cunoşteam doar de o zi; am auzit-o în zori bolborosind apoi eu doar i-am admirat rochia în formă de evantai apoi o rafală de vânt a lăsat-o în faţa mea fără veşminte eu m-am înroşit ea s-a înroşit sub privirea mea curioasă o vedeam tremurând atat de albă atat de albă floarea de cireş

ea în trecere eu în trecere În asfinţituri de foc Llelu Nicolae Valareanu Sentimentele de transfug lasă urmele acasă, trupul desculţ se plimbă singur fără nicio umbră, doar cuvintele au amprente amare. Un râs prefăcut îşi ascultă ceasul pierdut în pădurile din suflet unde se pritocesc regrete izgonite cu forţa din amintiri. Gândurile lovite de singurătate învelesc miezul şi ard mocnit zilele în asfinţituri de foc. În friguroasele nopţi visele se adâncesc într-o iluzorie lumină aşa cum ploile de toamnă dau câte un semnal frunzelor căzute în palmele ude unde iubirea ta caută linia norocului. Dulce Primavara Josephina Alon Dulce simfonie, explozii de culori, Melodii suave ce îmi stârnesc fiori, Ghiocei gingaşi, copacii-nmuguriti, Renaşterea naturii cu teii înfloriţi. Şi arţăgoasă iarna, încet ne părăseşte, Emoţii agitate, zăpada se topeşte Şi păsări ciripesc cu graiul lor duios, Vestesc că-i primăvară, cu tril melodios. Viaţa pulsează senzaţii-nbatatoare, Extaza primăverii sub razele de soare, Speranţe noi , delir şi-o dulce fantezie, Inspira dragoste şi magica poezie. Fluturi catifelaţi, în dans plin de ardoare, Împrăştie polenul ce-l duc din floare-nfloare. Zănatice albine, din zbor cu drag vestesc,

Că iar e primăvară şi eu din nou iubesc. Versuri pentru o poezie... Josephina Alon Versuri înşirate pe fire de emoţii Sclipesc ca diamante în beţia nopţii, Divin le este cântul pe strune de vioară, Sub bolta înstelată si vis de primavara. Versuri cu rime, din gânduri împletite, Zănatice se zbat pe pleoape umezite, Ca inima zvâcnesc, în ritm de melodie Şi fredonează cântul plin de melancolie. Versuri ce suspină pe iţe încurcate, Ca perle sidefii, dragostei închinate, Din fiecare vers se naşte - o poezie Firavă şi-nspirată din dulcea fantezie. Iar licuricii nopţii or să le-arate calea Spre inimile frânte, să le-nceteze jalea... Cu versuri înşirate pe strune de emoţii, Visuri de catifea plini de mirajul sortii. Alceu - Cântec de banchet Gabi Schuster (trad. Şt. Bezdechi) Ninge; Zeus de sus din ceruri Ne trimite iarna grea. Apele sunt îngheţate Toate sloi. Sclav, fă foc şi alungă frigul, Dă vin dulce din belşug, Şi-mi aşterne un pat de perne Moi de puf. Nu te lăsa pradă grijii, La ce bun să te mâhneşti… Alceu din Mitilene se concentrează asupra acelor elemente pe care le consideră importante pentru sine: într-o mare măsură luptele politice pentru putere şi violenţele din oraşul său, Mitilene. Dar, în acelaşi timp, în istoria literaturii greceşti, Alceu trecea încă din vechime drept întemeietorul cântecului de banchet. După o mărturie a lui Atenaios, era şi un excelent muzician! Printre cele mai cunoscute cântece de banchet compuse de el, se citează unul în care Alceu descrie o sală de arme, precum şi cel care a slujit drept izvor de inspiraţie lui Horaţiu (în Ode) Hope spring star al... Josephina Alon

Hope springs eternal... Mosaic of emotions with many shades of love are pouring from my soul... Perhaps it is the season which gives me all the reason to fall in love again... The trees are in full blossom amazing beams of colors, a fantasy of spring... The sunny rays are smiling I reach for their warm blessing and I am happy... Nerăspuns julian radu Cum ai vrea să faci lumină La-ntrebarea de “a fi”… Când Demiurgul, pe-ntuneric, Din beţia Sa divină Heroglific, se trezi? Nici răspuns la ce e fiinţa Tu nu cauta a şti. Cată doar să ai alături Un pocal din lut mieric Care plin să fie-ntruna Cu licoare din bob sferic. Răspuns la ce te frământă, După umila mea ştiinţă, Ai să afli doar atunci Când vei Fiinţa-n Nefiinţă. Poem cu ciocârlii valeria tamas Cu mine soarele vorbește românește. Îmi petrec viața printre răsărituri, când soarele ajunge în dreptul casei mele își pune în fiecare zi la clop o bentiță tricoloră, îngenunchează în ușa bisericii, își face rugăciunea apoi își face o cruce mare în care ne cuprinde pe toți, își suflecă mânecile cămeșii și e gata de muncă. Acoperă câmpul cu privirea, pornește tractorul și toată ziua muncește fără oprire. Din când în când întinde câte o rază

să dea noroc cu țăranii cu pluguri de fier și să le laude caii, schimbă o vorbă două ca și între vecini, nu pleacă niciodată fără să le strângă mâna și să le ureze o zi bună. Printre atâtea răsărituri bradul din curtea casei rămâne tot verde, acoperișul casei bătrânești tot roșu, din cuibul de pe horn berzele își întind ciocurile până la soare pigulindu-l, un bob, încă un bob, până când înserarea îmi aduce în casă somnul. Între atâtea răsărituri, unele cu fulgi de nea altele cu pomi în floare, între cele cu cregile îndoindu-se sub poame și cele cu crengi desfrunzite, viața mea curge lin ca și un râu în propria-i albie care râde fericit când îi gâdilă tălpile peștii . Între atâtea răsărituri eu mă bucur de tot și toate , mă amestec printre ceilalți și mi se pare că locul meu este aici de când lumea și pentru totdeauna. O zi fără soare este la fel de tristă ca și o zi când nu-mi întâlnesc cel mai bun prieten. GRĂBITĂ TOAMNĂ Eleonora Dondesi Ceața deasă Bate-n poartă Peste frunzele Pădure. Toamna lasă Prea grăbită Poleiala aurită. Tufele de mărăcine, Cer o dulce Sărutare, Și-n sfială Roșul prinde, Toate frunzele Oștire. clipe Ionescu Ion am băut din văzduh tot albastrul, eram fericit că m-am săturat de setea care mă ardea până la lacrimi, sunt o fărâmă de lut dintr-un ocean de lumină, o întrebare fără răspuns în marele haos al lumii, se rostogolește vremea peste mine, bătrânele ceasuri coborâte din turnuri cad peste amintirile mele în singurătatea unei zile de platină.

Añoranza* Eugen Dorcescu Oraş patriarhal, uituc, uitat, Cu parc şi râu, cu munţii-nvecinat, În floare şi-n mireasmă scufundat… Tu, urbea fericită, de-altădat’! Te-am cercetat, prin ani, din când în când, Şi te-am aflat acelaşi, dormitând, Sub arşiţă, sub ploaie, şi sub vânt. Punct fix, precum o pajură-n zenit, Cu fontă-n plisc şi gheară de granit, Exact ce-ai ignorat te-a nemurit. Oraş uituc, oraş de neuitat, Din care-am fost, pe vremuri, alungat. Paleta - Suflet... Curcubeu... Pop Stelu am încercat, adeseori, să identific culoarea sufletului meu, dintr-un perpetuum amalgam de culori, trăiri, sentimente... uneori nedefinite și nerostuite, dintr-o veșnică teamă de mistificare de Eu, am disecat pe paleta-suflet un Curcubeu, și fiecărei culori, însumate'n șapte, i-am dat un Nume și un Rost, astfel... - roșu - căpătă nuanță de Iubire și rost de inimă binecuvântată, - portocaliu - strălucire de Soare în rostuirea dreptului la zâmbet, - galben - raza de lumină ce ocrotește chipul pruncului din leagăn, - verde - e firul de iarbă ce prinde viață odată cu Învierea, - albastru - culoarea infinitului oglindita'n apa mării, - indigo - îmbrățișarea lunii ce dă rost rotund pământului , - violet - e orizontul privirii tale, cufundat în iubirea mea, culorile toate, însumate'n șapte, formează o Paletă - Suflet, sub chip de Curcubeu. O arhi-amintire Eugen Dorcescu Era o zi senină, ca acum (Tu, chintesenţă-a zilelor senine !). Se destrămau pădurile de fum În urmă, pe ceţoasele coline. Călătoream, de mult, către apus Când drumul m-a adus într-o câmpie Greu adâncită-n umbra viorie A codrilor ce-o străjuiau de sus. Şi te-am zărit. Departe, în amurg,

Fixai curbura unui spaţiu care Înainta treptat în înserare Cu soarele şi neclintitul burg. Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit Acolo chiar, pe dalele curbate, Şi am rămas cu tine în cetate, Şi cred că tot acolo am murit... Uitasem totul: codrii, lungul drum, Cetatea, podul, gustul gurii tale... Şi brusc, mi le-am reamintit acum, Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale. (Din volumul Eugen Dorcescu, Epistole, 1990) An Arch-Remembrance (O arhi-amintire) Like now, the day was sunny and serene (You, inmost essence of serenity!) Upon the hills, a hazy, smoky screen Of ghostly trees was fading behind me. A weary, westbound traveler was I, Upon a long and all too winding road, When widening ahead of me it showed A sunken, shaded valley lying by. And there you were. Far off, in sunset beam, And following the twilight with your eyes, As over castles, to the day's demise, The sun was gently ebbing past the seam. Beneath the walls, against the bridge's side, You were. We were. And crazy love we made. Then in the citadel with you I stayed, And that, I think, is where I also died... The road, the burg, the bridge, your kisses too, So long ago sailed off my mem'ry's shores... But now I see them coming back anew On this serene and sunny smile of yours. (Poem by Eugen Dorcescu, translated by Paul Abucean) Un archi-souvenir (O arhi-amintire) Le jour, comme aujourd'hui, était serein (Toi, quintessence des journées sereines!) En arrière, sur les hauts confins, L'épais brouillard se dissipait à peine. J'allais, depuis longtemps, vers le ponant, Quand j'aperçus, en bas de mon rivage, Un fond de combe que le mauve ombrage Des arbres abîmait des deux versants. Et je t'ai vue. Baignée par les rayons, Tu contemplais la courbe de l'espace

Sur l'immuable bourg, et plus en face, Le rond soleil sombrant à l'horizon. Là, sur le pont, entre murailles et tours, Saisis de nostalgie nous nous aimâmes. Et je te rejoignis au bourg, mon âme, Et je mourus - je crois - toujours au bourg... J'avais tout oublié: le pont, les bois, Le bourg, le chemin, tes lèvres, tes prunelles... Mais or tu me souris comme autrefois, Et, tout comme autrefois, je me rappelle. (Poésie de Eugen Dorcescu de Epistole (1990), traduction par Paul Abucean) Un archi-recuerdo (O arhi-amintire) Cual hoy, era un día bien sereno (¡Tú, quint'esencia de serenos días!) Subía de las lomas, de su seno, Un bosque-niebla y desvanecía. Yo, rumbo al poniente en mi viaje, En el camino proseguía, cuando Llegué a un llano, al que vigilando Estaban bosques, malvo su follaje. Y te advertí. Lejana, en el ocaso, Estabas escrutando en el espacio El sol que fenecía muy despacio, Pasando el fuerte con suave paso. Al pie de las murallas, en el puente Estabas. Ahí mismo nos amamos. Y juntos en el burgo nos quedamos, Y ahí tambien morí, probablemente... Se me olvidaba todo: el camino, Y burgo y puente y gusto de tu boca... Cuando de nuevo tu sonrisa vino, Y revivirlo todo hoy me toca. (Poema de Eugen Dorcescu, traducido por Paul Abucean) Peisajul pictat în câmpia din noi Irina Lucia Mihalca Peisajul pictat în câmpia din noi Priveşti în oglinda câmpiei din noi, priveşti şi continui obosit drumul, - fără să ai voie să atingi pământul şi nici stelele prin lumi îndepărtate, în disperări, prin umbrele luminii lunii, în tăcute abisuri, în surde dureri, în sângele devenit gând, apoi cuvânt.

Umbre de nelinişti au crescut în tine, ţi-au acoperit, unul dupa altul, toate ungherele trupului, dar şi bucuria care-ţi urma, - tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa un culoar din nesfârşitul labirint prin care-alergai din ce în ce mai tare, ştiai că oricare alee te va duce, prin adâncul ochilor ei, tot în centru, la ea, chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate. Stai şi priveşte în jurul tău! Priveşte distanţa din inima ta, revino la tine şi compară drumul parcurs, De la tine la tine, până la noi şi înapoi. Priveşte! În adâncul tău, în adevărul luminii tale: Au fost zile şi luni, au fost ani... A fost primăvara lunilor de mai, dar şi canicula lunilor de vară, cu furtunile şi ploile torenţiale ce ne-aplecau copacii până la pământ, când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor, iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit, la fiecare fulger, cuibărindu-mă la pieptul tău. A fost toamna, cu galbenul ei suspin, în care priveai marea şi pescăruşii, copacii şi zilele scuturate în aromele serii, prin visele risipite din sărutul dimineţii, pe un drum întins, până la soare, dincolo de nori. A fost iarna viscolului din ferestrele noastre şi a mai fost ceva, a fost viaţa prin care-am trecut împreună, clipă de clipă! Mai târziu a venit altceva. Fără regrete, poate că este în legea firii, poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea, - o lege a creşterii şi a descreşterii Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim, Este puţin, este mult, contează, oare?! Uită-te în jur, coboară în tine şi priveşte, în lumina strivită sub geană, dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs, în cercul fiecărei clipe, picătura de rouă dintre cer şi pământ, viaţa noastră aşa cum a fost, singura noastră viaţă. Nu avem nevoie de trecut, noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!

Mărturisire Flavia Cosma ”M-am îndrăgostit” – Strigam în gura mare. ”M-am îndrăgostit pentru întâia oară”. Acum o știu cu toții; Toți în afară de tine, Tu, cel care-ai lăsat Ferestrele casei întredeschise, Și mai apoi, speriindu-te foarte, Le-ai zăvorât degrabă înapoi, Fără să-ți dai seama Că m-ai încuiat, nevinovată, Înăuntrul tău. Simţi, spune-mi, tu simţi? Irina Lucia Mihalca Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? - respiraţii, tăceri de lumină, muguri ce pulsează seva vieţii prin picăturile ploii din noi. Simţi, spune-mi, tu simţi roiuri de fluturi multicolori care ni se perindă prin primăvara iubirii? fiorii pe aripile cărora plutim? căutări, magie, vis, durere, zbor, dorinţă, regăsire, renaştere! Simţi, spune-mi, tu simţi paşii Destinului ce ne pierd cărările în balansul fără sfârşit? Un fulger atinge marea formând perla din timpul ce se-ascunde într-o lacrimă! Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? - respiraţii, tăceri de lumină, inocenţă de gesturi şi gânduri, acel puf de păpădie ce vine, vine şi pleacă cu primul fir de vânt ce va trece pe la portile sufletelor noastre. Fără frontiere este sufletul omului, doar când ne adoarme este cu adevărat acolo unde îşi doreşte -

amprente de neşters sunt atingerile petalelor de vis trăit, adânci inspiraţii din curcubeul de culori... SUNTEM Irina Lucia Mihalca Ca un vis neîntrerupt vreodată, ca un gând ce pulsează la capătul străzii, ca un adevăr purtat mereu în inimi, ca o furtună peste necuprinse întinderi, ca o salbă de stele ce ne înconjoară, ca o centură de timpuri prin spaţii, ca o revoltă de semne pe bolta cerească, ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de arme, ca un soare ce ne înconjoară printre razele de nori, ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii, Noi suntem. Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumini, curcubeu reflectat prin oglinzi paralele, tunel ascuns în labirintul iubirii, suflet în căutarea sufletului-pereche care, negăsindu-l pe pământ, îl caută în Cer, cutreierând ierarhia îngerilor, suntem piesele aceluiaşi puzzle, suntem TU, EU, manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI. Pasăre de Foc este iubirea... Irina Lucia Mihalca Pasăre de Foc este iubirea... Pasăre de Foc este iubirea stăvilită, cea cu aripile aurii ca o mie de luminiţe, cea cu ochii sclipitori ca de cristal, cea care nu-şi dăruie cântecul inimii decât primăverii din ea! Eşti steaua care-şi află cerul! Sub lună domol coborâm împreună, Când apele curgătoare stau - o clipă doar - ne întâlnim cu noi! Alergăm în viteză, ţi-e dragă clipa, repede, departe te poartă, cu picături de cer plouă în noapte. Simţi o rupere, o sfâşiere! În pădurea dorului, murmurul frunzelor îţi dezvăluie veşnic iubirea neschimbată. O! Amintire din urmă, un punct e viaţa, neînsemnate vieţi punctiforme! O! Spaţiu necuprins! Îmbrăţişăm cuvintele, cuvinte nerostite, cuvinte ce ne străpung tăceri. Întâlniri aievea, veniri nepetrecute, plecări, şoapte dintr-un timp în care ne-am pierdut. Cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate prin norii ce plutesc către un necunoscut... Atragem cuvinte care vor sparge barierele timpului, care vor rămâne în ţesătura inimii topite într-o adâncă tăcere. Ameţitoare tăcere! Prin semnele cuvintelor strecurate în noi ne regăsim un anotimp, o veşnicie... Prin sarea mării doar sunetul propagă ecoul, Îndelung porţi imagini gravate în tine fără să ştii ce să faci cu ele, Trebuie să străbaţi imensitatea cerului interior. - Uită-te în palmă, o să vezi lumea ta prin liniile ei, Multe doruri, multe cărări o să vezi, dacă le cauţi le vei călători! Călătoriile inimii, călătoriile sufletului - imagine în altă oglindă, oglindire după oglindire, la infinit... Un vis dintr-un alt vis în care visăm că visăm! Spărgând oglinda doar moartea îl va trezi pe visător! În căutarea unui sens care ni se relevă odată cu destinul trecem prin viaţă, Pentru a-l descifra ne cufundăm în fântâna de aur a prezentului. Un dans să fii! - Ai vreme, te-aşteaptă atâtea! E doar neliniştea dinaintea înfloririi, În zori îţi vei primi medalia - roua de pe flori! O, floare de nu-mă-uita, icoane ale tăcerii, doar ele vorbesc! Nicăieri nu ajungem, nesfarşită e viaţa, sosirea e doar o moarte, Fără pauze, viaţă după viaţă, la infinit se mişcă roata Timpului... Ar fi bine dacă s-ar scrie poeme pe pietre! Multe s-au scris, multe îşi aşteaptă descifrarea pe drumurile pierdute pe axa Timpului! Niciodată n-ai să mă pierzi, niciodată n-am să te pierd, trăim unul în altul prin tot ce am simţit împreună - un întreg univers – Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului Irina Lucia Mihalca Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului Plouă ca în vechile tale poeme, precum aerul, un abur ne urmează paşii gravaţi prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina. Sunt o vrabie peste care va trece trenul! Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor, ne rămân pictogramele interiorului. Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului! Eşti prea obosit să mai strigi timpul ce separă clipa durerii de înţelegerea ei. Prin umbra nopţii încerci s-o priveşti în lumina lunii. Plutind, de dincolo de timp, frunze răvăşite de vânt, sângele s-a facut ţărână şi tot nu ai uitat primul şi ultimul zbor, visat în singura călătorie a vieţii. Spiralat drum, mereu primul şi ultimul, la nesfârşit, încet se va retrage mareea tăcerii din cuvântul havaya prin care-i cauţi cheia. Peste ani vom păşi în adâncul pădurilor verzi, pe ţărmurile cu nisip... dă-mi mâna, e timpul sa te-ntorci aici! Pentru că ai crezut în frumuseţe, mereu o vei vedea, pentru că ai crezut în iubire, mereu o vei simţi,

pentru că ai crezut în lumină, mereu te va-nsoţi-n imensitatea cerului tău. (misterul pe care puţini îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gândului şi tăcerea ascuţită a gheţarilor) Fiecarei căderi îi va urma o nouă cunoaştere... Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, doar, în vis o putem face! Le atingem cu inima şi sufletul, luminându-ne drumul cu visul adânc din noi... ... vânătorul de tristeţi Viorel Tăutan Seara bătrânul poet iese la vânătoare de tristeţi uneori înarmat doar cu singurul sentiment nealterat sinceritatea goală şi muniţia necesară - declaraţii calibrate pentru succes de la prima lovitură. Tristeţile ies din cuib mai ales în amurg purtând măşti de femei fericite, le ia urma, cum şi-ar vâna propriul destin să-l atârne apoi orgolios în partea stângă a platoşei făurită pentru nopţile albe tot mai numeroase. Spre dimineaţă îşi umple cartuşiera cu gloanţe de rouă şi-n tolbă - iluzia unor vise nicicând împlinite pentru panoplia cu trofee a bunicului din fotografia de la muzeu. După aceea Viorel Tăutan după aceea vei începe să calci cu tălpile goale pe caldarâmul încins al noii vârste parcurs cu neîndurare de toţi ai tăi în haită sau adunaţi în găşti vei ţipa ori de câte ori o să atingi jăratecul, ceilalţi vor spune că eşti un tânăr fără vârstă ce poartă riduri doar pentru a păcăli inocenţa unui roi cu matcă sterilă după aceea îţi vei clădi un turn în jurul privirii

unde să-ţi odihneşti imaginaţia stufoasă trasă stilistic pe bigudiuri deznodământ de poem virtual. El - ultimul vânător de tristeţi dintr-un lanţ genetic nobil şi imemorial. Pastel Viorel Tăutan Ascuns între dealuri ca un soldat în tranşeile morţii sau ale vieţii soarele îmi arată obrazul sulemenit cu abur din respiraţia vâlcelelor se pregăteşte să urce munţii îi desenez cu stângăcie umbra în tuşuri tot mai accentuate cum ar înlătura bijutierii masa amorfă spre a-şi contura miniatural adoraţia statornică din apogeu îmi coboară pe creştet ca o vârtelniţă prin creierii încinşi îmi scurtcircuitează nostalgia umbra mea creşte şi înghite umbra tânărului Phoebus din vârful penelului prind incandescenţa când au norii chef de joacă Sappho din Lesbos Eva Grosz Tu ai putea să uiţi de noi dar să nu uiţi: cineva într-o bună zi se va gândi la noi! traducător necunoscut sursă internet Sappho (Σаπφω(lb.greaca), Safo sau Psappha), poetă din Lesbos, care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea Î.Hr. şi în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a fost cea mai de seamă poetă lirică a antichităţii greceşti. Sappho (numele ei adevărat, în dialectul eolian, era Psappha) s-a născut în insula Lesbos, la Mytilene, dintr-o familie aristocrată. A fost măritată şi a avut o fiică pe nume Cleis. L-a cunoscut pe Alceu. Sappho a fost alungată din patrie, unde luptele civile făceau ravagii, şi s-a dus la Siracuza, în Sicilia, dar acest exil n-a durat mult şi ea s-a întors pe insula Lesbos pe care a

trăit până la bătrâneţe. Dragostea ei pentru frumosul Phaon precum şi sinuciderea în cascada de la Leucada sunt pure legende. ZBURĂTOAREA MEA ARCĂ Costel Zăgan Hai poete deşteptarea ia-ţi talentul şi la muncă de-i tăcerea vai cât marea stele peste bord i-aruncă Ia-ţi talentul şi la muncă n-ai nimica de pierdut o fi arta tot mai lungă dar cedează la sărut N-ai nimica de pierdut de-i tăcerea vai cât marea foloseşte-o ca pe-un scut hai poete deşteptarea Ia-ţi talentul şi la muncă sufletul în vers l-aruncă Mama Jozsef Attila Traducere -din limba maghiară -Kocsis Francisko De-o săptămână, îmi dau seama, nu mă gândesc decât la mama. C-un coş scârţâitor în braţe urca rufe-n pod să le-agaţe. Eram un ţânc ce-n gura mare ţipa şi dădea din picioare. Să lase rufele-mbibate, pe mine să m-aburce-n spate. Ea urca şi-n tăcere le-ntindea, nu mă certa, nici nu mă privea, iar rufele lucioase, foşnind fluturau în tărie, plutind. N-aş scânci, însă-i târziu deja, acum văd ce uriaşă-i ea flutură-n cer argintul părului, pune sineală-n apa cerului. octombrie 1934 Mama Már egy hete csak a mamára gondolok mindig, meg-megállva. Nyikorgó kosárral ölében, ment a padlásra, ment serényen.

Én még őszinte ember voltam, ordítottam, toporzékoltam. Hagyja a dagadt ruhát másra. Engem vigyen föl a padlásra. Csak ment és teregetett némán, nem szidott, nem is nézett énrám s a ruhák fényesen, suhogva, keringtek, szálltak a magosba. Nem nyafognék, de most már késő, most látom, milyen óriás ő szürke haja lebben az égen, kékítőt old az ég vizében. 1934. okt. József Attila s-a născut la 11 aprilie 1905 la Budapesta. Tatăl său, József Áron (Iosifu Aron), a fost săpunar, iar mama, Pőcze Borbála, a fost spălătoreasă. În 1908, tatăl și-a părăsit familia, cu intenția de a ajunge în America, copilul ajungând în 1910 în grija Ligii pentru Apărarea Copilului și dat spre creștere unei familii de la ţară, de unde a revenit la Budapesta în 1912. Mama a fost răpusă de cancer în 1919, poetul ajungând la familia surorii sale, al cărei soț, avocatul Makai Ödön, i-a devenit tutore legal. În 1920 frecventează gimnaziul din Makó. În 1922 recurge la prima tentativă de suicid, în acest timp îl cunoaște pe Juhász Gyula, care scrie prefață și-l ajută să-și tipărească primul volum de poezii, Cerșetorul frumuseții (Szépség koldusa, 1922). Începând cu 1923, și revista Nyugat îi publică poeziile. În 1924 s-a înscris la secția rnaghiară-franceză a Universității din Szeged, dar în 1925 profesorul Horger Antal este revoltat de publicarea poeziei Cu inima curată (Tiszta szívvel) și-l amenință că nu va obține diplomă de profesor, de aceea din toamna anului audiază cursuri la universitatea vieneză, unde s-a cunoscut cu emigrația din capitala austriacă, Németh Andor, Kassák Lajos, Hatvany Lajos, Lukács György. În 1926-27 se afla la Paris, unde audia cursuri la Sorbonna. În 1927 a revenit la Budapesta. S-a împrietenit cu Illyés Gyula, l-a cunoscut pe Babits, însă acesta s-a arătat refractar față de el; într-un pamflet din 1930 îl atacă pe reputatul critic, ceea ce a făcut ca relațiile dintre ei să înghețe. Tot în 1930 devine membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria, însă după ce nu a fost invitat la congresul scriitorilor de la Moscova (1934), se îndepărtează de partid și se apropie de cercurile social-democrate și liberale. În 1936 apare volumul Mă doare foarte mult (Nagyon fáj), dar nici acesta nu i-a adus recunoașterea așteptată. Depresiile se accentuează, în 1937 este internat în sanatoriul Siesta, de unde a fost luat de surori și dus la Balatonszárszó, unde dețineau o pensiune. În 3 decembrie s-a aruncat sub roţile unui tren. A fost înmormântat aici, dar în 1942 a fost deshumat și rămășițele i-au fost înmormântate în cimitirul Kerepesi din Budapesta. În 1938 i s-a decernat postum premiul cel mai râvnit de creatorii maghiari, Baumgarten, iar în 1948 opera sa a fost încununată și cu premiul Kossuth. A trecut toamna prin Paris (Párisban járt az ősz) S-a furişat ieri toamna în Paris, Şi-a trecut pe Saint Michel subit; În arşiţă, sub mute frunzare, Cu mine s-a-ntâlnit. Tocmai mergeam alene spre Sena; Foc de vreje-n suflet, mici melodii Mă ardeau: stranii, triste, purpurii La gândul că voi muri.

M-a prins din urmă, mi-a şoptit ceva, A tresărit tot bulevardul Saint Michel, Zum, zum: zburau jucăuşe frunze, De-a lungul, pe el. O clipă: Vara nici n-a băgat de seamă, Toamna a şi fugit din Paris râzând. A fost aici, eu singur ştiu că a trecut Pe sub frunzare gemând Párisban járt az ősz Párisba tegnap beszökött az Ősz. Szent Mihály útján suhant nesztelen, Kánikulában, halk lombok alatt S találkozott velem. Ballagtam éppen a Szajna felé S égtek lelkemben kis rőzse-dalok: Füstösek, furcsák, búsak, bíborak, Arról, hogy meghalok. Elért az Ősz és súgott valamit, Szent Mihály útja beleremegett, Züm, züm: röpködtek végig az uton Tréfás falevelek. Egy perc: a Nyár meg sem hőkölt belé S Párisból az Ősz kacagva szaladt. Itt járt, s hogy itt járt, én tudom csupán Nyögő lombok alatt. November 22, 1877 - January 27, 1919) Endre Ady, în maghiară Ady Endre, (n. 22 noiembrie 1877, Érmindszent, comitatul Sălaj, azi Ady Endre, județul Satu Mare – d. 27 ianuarie 1919, Budapesta) a fost un poet maghiar, considerat a fi unul dintre cei mai importanți poeți aisecolului XX, și ai literaturii maghiare în special. Orașul negru Lorena-Ella Enache Cade mărunt, lasciv și tandru Zgârie arta-n nori sumbri și triști Alintă pomi și-i părăsește-n crud abis; Da-n tot tabloul ăsta de ansamblu Nu pune, ea, avara Fericire, preferând turiști. Umbrele prost gândite se deschid Și mor în vâlvătaia vântului, Pașii se-mpiedică grăbiți spre vid, Aleargă obosiți în goană iluzorie Și ea, stăpâna efemeră a citadinului,

Vrea slavă, acțiune și regie. Dar lăsați ploaia să vă curețe Amorul palid de un soare ofilit. Deschideți suflete, aruncați-vă umbrelele Valsați pe trotuar coregrafii sincere Pictați-vă în iris cerescul plumb Notați pe ziduri dragostea fără început. Și descărcați-vă, ființe oarbe, De greul zilei însorite nesosite! Trăiți furtuna și simțiți-i boala Beți din otrava-i ce ascunde viața, Uitați de caldele cătușe slabe Și îngânați povestea ploii Spre a citi romanul apei scurse Pe doi obraji uscați de stele și de sori, De un trecut în secetă și nori. Prin hăţiş de spini spre Mediterana adriana moscicki Prin hăţiş de spini spre Mediterana am coborît mergeam cu toiag de lemn precum spre Compostella tu spui-eu sînt drum! în ocru nisip soarele a scăpătat eu caut semne de stele în palme şi zodiac. Apă să beau,sînt însetat -spui! pun linie peste linie şi punct peste punct însăilat căuş de mâini ridicat la gura ta cupolă pentru sărut gîndit nedat. Priveşte cum marea adună în spumă bulgări păstoşi şi i joacă în luna! Pun capul pe pieptul tău alb şi citesc amestecate în ceruri poveşti şi plutesc tutu dantelat precum fulg puf destrămat mă topesc pe nserat. Cîntec din adânc ridică sirene învîrtite în scoici chemări efemere, cu plescăit de coadă rotesc ochi de apă, urechea ta aude dar nu se apleacă. Eu râd, în altă poveste sar şi îţi spun: cu mine vino!îţi murmur de dor... am trenă de bal şi pantof lucios am lachei şi dovleac miraculos.... Aplecat în nisip îmi săruţi un picior,

eu roşesc şi întunericul tot înfior. Alergăm printre rînduri în joacă nebună, litere scap,amestec limbi, tu mă prinzi şi mă strîngi aduci barcă la mal mă acoperi cu umbră,hoinar.. În hăţiş de spini spre Mediterana am stat şi ochii mei deschişi au visat. Abator adriana moscicki Darling, de când prin mine curg neoane, umblu nopţile ca somnambulă! aş zice că i soareaşa prin mine străbate lumină şi nici nu doare! Tu iei stilet şi l înfigi în cuvinte carnea lor tai-cerneală peste mine împroaşcă moarte astrală! Cu degete lungi jupoi pielea si zici armonie, eu merg şiruind sânge şi sânt carne vie. Ce mâini frumoase ai,călău iubit! şi trupul aşez pe butucul ştirbit să mă despici, hălci calde arunci pe umerii mari, în patru zări mă risipeşti pe cai doar inima păstrezi în palmă zvâcneşte şi caldă. Ca n rodie dinţii tăi sapă din inima mea se adapă, smulgi sâmburii roşii şi pe buze boabe rotunde fug ca buburuze! ochii mei orbi plutesc albi pe banchize, perla mată şi scoica pe pleoapă ahhh,ochiul tău lacrimă scapă! Darling, de când prin mine curg neoane mă sting şi mă aprind în mâinile tale!!

Capriciu valeria tamas te-am rugat să nu mă mai strângi de mână mi-ai spus că inima ta când iubește produce suferință dar că eu nu sunt obligată să o accept ne-am despărțit am mers unul pe o parte celălalt pe cealaltă parte a drumului te urmăream pas cu pas cum urmăresc ciocârliile soarele pașii tăi înstrăinați de mine mă dureau atingerea fiecărei femei care nu eram eu îmi rănea carnea mi-ai spus că tu nu știi să privești în urmă fără tine eu nu mai știu să privesc înainte nu mă mai doare strângerea ta de mână mă doare tot corpul te urmăresc pretutindeni ochii mei sunt bolnavi de prezența ta te respir în fiecare gând nu vei ști niciodată cât de mult regret că nu am știut că există o suferință mai mare decât o strângere dureroasă de mână. ne întâlnim arareori dar privirile noastre nu se mai caută doar eu sfredelesc aerul până în locul în care știu că există o inimă care și atunci când nu iubește produce suferință Primavară unde ești? Macovei Lilioara E timpul când îmi amestec făptura, cu verde, cu alb, cu dor şi drag apoi aş vrea să râd dar mă opresc la gardul cu corn galben şi plâng ca în iarna cumplită în amintiri zbuciumate cu muzica tristă din gând vibrând ca atunci, ca nu demult te văd în chip de înger şi toată lumea mea de reverii te cuprinde şi-ţi oferă flori mi-a fost dor de tine, iubita mea şi-n vis, te rog, să-mi spui dacă acolo e verde ca aici, e alb ca ghiocelul, e linişte ca-n mine când eram cu tine să-mi spui dacă acolo e mereu primăvară

chiar dacă iubesc izbăvirea mereu pun întrebarea de ce? te caut printre cuvinte... Pop Stelu cuvintele-mi ce se preling din ochi, din suflet, din trupul dezgolit... le-am regăsit în rostuirea cuvântului dintâi, cuvântului nedefinit și nerostit de teama neputinței de-a silabisi cuvântul de'nceput, cuvântul de sfârșit... când eu le căutam în întruparea celor morți din cei vii, tu-mi defineai durerea, durerea ascunsă printre semne mii... alte cuvinte ce te-au adus... alte cuvinte ce au apus iubirii neîncepute, de teama neputinței de-a iubi... din preaplinul iubirilor trecute, iubirilor tăcute... te caut cu neputință printre cuvinte... Tara fantomelor Lucian Gruia Din cei trei răscolitori de tomberoane care trec zilnic pe la blocul nostru, de pe strada Apusului din Bucureşti, unul lipseşte. Ce s-a întâmplat cu el? S-a spânzurat, i-a fugit nevasta cu altul. Nu, el nu a murit atunci, m-am gândit. Ci a murit mult mai devreme, când a fost nevoit prima dată să răscolească prin gunoaie. Din cele trei târfe din parcarea tirurilor, pe autostradă, una lipseşte. Ce s-a întâmplat cu ea? A murit bătută de un client nebun. Nu a murit atunci, m-am gândit, ci mult mai devreme, când s-a prostituat întâia oară. Din cei trei muncitori care locuiesc pe scara blocului meu, unul a devenit şomer şi după o vreme s-a aruncat de la etajul patru. El nu a murit atunci, ci mult mai devreme, când şi-a pierdut locul de muncă. Din cei trei ţărani bătrâni, vecinii soacrei mele din satul Buştenari, niciunul nu poate să-şi mai lucreze pământul, unul a plecat în pădure şi s-a aruncat în puţul unei sonde vechi, el nu a murit atunci, ci mult mai devreme, când nu-i ajungea pensia să plătească aratul şi insecticidele.

Dar îmbuibaţii ăştia de patroni, politicieni, bancheri îmbogăţiţi peste noapte, care se bucură de viaţă şi ne calcă în picioare, sunt cu adevărat vii? Inconştientul lor nu e mort în adâncuri? Oare nu suntem morţi cu toţii? Am devenit un popor de fantome, dar ne-a rămas o singură consolare: vom fi primii la Înviere! Poetul etern Ion Toma Ionescu Poetul umblǎ cu poezia in nǎri, nemurind. Îi dǎ târcoale dimineaţa, îi adulmecǎ șoaptele. Precum pruncul pe grind la sânul matern rǎscolind, în cǎmǎrile pline laptele Postmodernistul duios și-a spânzurat de un piercing în zori sufletul, tristul, cu eșarfa de nori. Marfa lui oferitǎ în cliring cuvânt cu cuvânt îngerului la schimb. Carnea macrǎ fǎrǎ os, s-a uscat de vântși e acrǎ...

Poezia valeria tamas Poezia este doar o femeie frumoasă proaspăt ieșita de de la coafor ea poartă o rochie de mătase pe care vântul i-o umflă încercând să i-o prefacă în aripi. Poezia este negreșit o femeie care știe să apară în fața noastră mereu în cea mai fastă postură a ei. Râde, plânge, vorbește și toate le face cu aceea naturalețe care ne obligă și pe noi să intrâm cu ea în empatie. Poezia este uneori o lacrimă care curge pe un obaz de sidef, din instinct întinzi repede palma ca după o bijuterie de preț care ar fi păcat să se piardă. Poezia este o muzică a cuvintelor ele se așează pe strune de viori pe clape de pian sau pur și simplu sar pe pielea întinsă a tobelor, au pofta nebună de joacă, Îi place in lumina reflectoarelor să fie acolo la ridicarea cortinei și să primească aplauze când cortina cade. Poezia nu este o anonimă care ar putea trece neobservată, ea este mereu la vedere îi auzim pașii in urma noastră, merge alături de noi si pleacă înainte căutand oamenii singuri. Poezia este o femeie frumoasă pe care ti-e frică să o atingi, o iubești în tăcere de frică că ar putea sa-ți refuze declarația de dragoste. Poezia ești tu în fiecare clipă când curios te privești în oglindă când încerci să afli cine ești când găsesti răspunsul la întrebări care nu credeai că iți vor fi vreodată puse. Poezia este firul de lumină care arde o viață în tine și-ți stă aproape până când devine versul care te înalță la cer.

Omagiu măicuţii mele Josephina Alon Măicuţa mea, imagine sublimă M-ai părăsit pentru neantul neştiut, M-aplec la amintirea ta divină, Cu-n suflet copleşit şi abătut. Nu-mi eşti doar umbră trecătoare, Sau fulg de nea ce s-a topit, Mi-ai fost un înger, plin de candoare Cu ochi timizi ce m-au iubit. Lumină ce straluce tu mi-ai fost, Luceafăr de pe cer în briza nopţii, Sufletul tău mi-a fost sfânt adăpost, Augustă mama şi miraj al sorţii. Te văd în fiecare colţ, surâs pios Îţi simt parfumul, briză ce îmbătă. Ţi-aud ecoul vocii tale, melodios, Îngerul meu, măicuţă minunata! Şi sălciile se-apleacă tremurând Plangandu-ţi amintirea ta sublimă Cu ramurile inclinandu-se-n vânt Măicuţa mea, imagine divină. Mergând printre florile de levănţică Maria Stefanian Mergând printre florile de levănţică Bunicilor mei.. Aseară pe la apus Mergând printre florile de levănţică Am văzut o buburuză mică. În zborul ei s-a dus Spre cerul senin şi plin de stele Să vadă visele din ele; Entuziaşti, copiii şi îndrăgostiţii Le agaţă încrezători în vechile superstiţii. Maturii şi înţelepţii, Bătrânii le-au uitat: Nu mai au vreme de stat La privit stelele nopţii. Şi grăbiţi în drumul lor Îşi petrec precum cocorul călător Ultimele înstelate nopţi Trecând al cerului sfinte bolţi.

Poetul, o definiţie Ionel Mony Constantin Dacă aş încerca, să-l definesc, In fragila-i alcătuire pământeană Poetul este degetul ceresc Pe care Dumnezeu l-a pus pe rană. In clipe de restrişte omenească Intors cu faţa către infinit Işi stigă disperarea lui firească: O Doamne pentru ce m-ai părăsit! Pe drumul reîntoarceri la Tine Mă iartă că am şovăit in mers Şi ia paharu acesta de la mine Dă-mi şansa să te regăsesc prin vers. Semafor poetic Tudor Alexandru Costin ... deci, da! ... deci, nu! Undeva glasul de semafor verde și rosu cheamă! Tu traversezi cu rotație de galaxie, Eu cu pas de planeta, Poezie! Purificare Dumitrascu Ion Purificare gura descătușată putrezește încet în apele templului torțele ard tot ce se poate descompune e nimicul visele așteaptă cuminte la rând dreptul la ispășire RONDEL ISTORIC Florin Grigoriu Abuzezi de răbdarea noastră Catilina. Până când/ Se aude zarea-albastră Întrebând.

Nu-ţi pasă de cea Vădastră Tărtărie de pământ? Se-aude-n zarea-albastră Moşii, întrebând. Se-ofileşte floarea-n glastră Nu vezi taţii surâzând Vaca nu mai dă coraslă, Apa creşte sângerând… Catilina, până când? Miruna Atila Racz te aștept în colțul unui poem cu o floare de cactus sub pleoapă te văd prin spărtura din cer și mă prăbușesc din noapte în urlet te pup și îți doresc o viață fericită Doria Șișu Ploeșteanu degeaba cauți privirea să-ți stea indiferentă știu ce simți în singura secundă de luciditate și mor dar tu nu mă cunoști și mergi mai departe sigur că m-ai păcălit ah, și râd în ființa mea de aceste lacome și perfide măști îți scriu un gând al zilei apoi mă prefac în normalitate mă gândesc să pictez ceva nou să-ți atrag atenția ....dar moartea mă privește cu bale la gură nu mai rezistă și începe a-mi urla în față: - tu, creatură ciudat de umană, te crezi cineva prin lume? ai curajul să mă privești în ochi și să juri că mă iubești? sfidarea ta, creatură ciudată, te va costa viața. în fața mea să te pleci, în fața mea să tremuri. - nu voi tremura în fața ta, stăpâne. oriunde m-aș ascunde, te-aș minți. oriunde aș privi, te-aș vedea. am ales să te consider mai presus de mine, orice. de câte ori te-am chemat, tu ai fost surd. ce fel de stăpân al morții mele-mi ești? ah, blestemat să fii tu, creatură veșnică. lacom, din pământ, am simțit sărutul morții. o adiere fierbinte de vânt mi-a ars fruntea. frunzele copacilor cădeau nebune peste mine. niciunde nu se mai împrăștiau. poate că e o stare de negare? de trecere? de visare? un val care imediat se va sparge? dar nu e așa, mi-am repetat. repet ceea ce de fapt spun pentru prima oară. mereu îți spun: ”mai stai puțin, mai stai...” apoi, în nesăbuita mea odihnă, îți șoptesc: ”hai să bem un ceai”. da, știu. toate aceste banalități vor deveni într-o zi amintirile tale. amintiri de care te vei agăța împreună cu regretul.

puteam să o fac fericită. puteam să ne iubim mai mult. puteam să ne plimbăm. să ne jucăm. puteam să trăiăm, la dracu, să trăim pur și simplu. dar vezi tu, simplitatea e un lucru foarte scump. nu o găsești în viață. viața este pentru oameni ocupați. of, să mă ierți, iar am vorbit mult. te pup și îți doresc o viață fericită, dragă cititorule. trăiește simplitatea, măcar tu. Molecule Lia Vana Doi atomi de hidrogen şi-au unit mâinile dând huţa o oxigenată formă sub fericirirea echilibrului. Ca și ele gândul tău cu gândul meu susțin întregul inimilor noastre! Vioară pentru rondel Gheorghe Suchoverschi Când curge vioara pe trup, Corzile râd, nu se rup. Miresme de mirt le-nconjor, O strună, un tainic fior. Arcușul fiind sângele lor Desprins din lăuntric izvor, Corzile râd, nu se rup, Când curge vioara pe trup. Urechile Lyrei le-astup Cu fluturi, isonul de grup. Un fior fulgurat de amor, Prin inimi... fantasmele dor... Când curge vioara pe trup. Poezie dragos lucica Poezia e Cântecul inimii E haina de sărbătoare A sufletului Poezia e clipa Aceasta În care Ne închinăm Ei.

Dac-aş putea... Oancă Aurelia Dac-aş putea, să-i smulg timpului clipa, Şi s-o transform în tinereţea mea, Şi vântului aş vrea să-i smulg aripa, Dar nu mai pot, s-au dus din calea mea. Dac-aş putea, un strop de primăvară, Să-l iau şi să-l transform în fin parfum De floare, de iubire şi să piară Tot răul adunat în mine acum. Dac-aş putea, din aurul de vară, Miresme dulci în suflet să adun, Spre tine aş veni iubire iară, Cu tine să pornesc pe-acelaşi drum. Dac-aş putea, aş alunga tristeţea, Din iarna ce se-apropie de mine, Dar lupt şi-mi apăr tinereţea, Ce sufletul o vrea şi-o ţine bine. Dac-aş putea să-i smulg timpului clipa. ELEGIA IUBIRII Mihai Ganea Motto: „Când eu voi fi abur, tu vei fi ceaţă – aşa vom pluti în Infinit” 1. în pumnul meu strâns linia vieţii se-ncovoaie ca aripile răsucite ale unei păsări timpul şi spaţiul au încremenit vremelnic soarta şi dragostea noastră 2. plâng după noaptea trecută şi după ziua ce vine fără tăgadă şi soare unde noi nu mai avem loc de cei care s-au născut mai aproape pare reală limba în care se răstoarnă bărcuţele ce plutesc pe sub râul copilăriei pline de însemnări sunt filele care alcătuiesc bordajul acesta de frunze mâinile noastre veveriţe două aleargă una după alta căutându-se la troiţă se desfac lujerii dorul porţilor din miazănoapte se răsfrânge în şoaptă peste albastrul

izvorului din cascada cu nume de stavă stâncile ard zările tremură asfinţitul port vremea la cingătoarea unde mi-am atârnat promisiunile 3. aşa visăm eu cu tine tu cu mine eu te iubesc tu mă iubeşti ştiu veacurile patul nostru miroase a busuioc şi trandafiri roşii luna ne ştie luna ne vede într-una noaptea-i albastră ziua e curcubeu peste soare adormite talazurile mării pline de noi cântă în arbori vîntul care ne-a încins trupurile cu miros de rouă de noi au auzit şi stelele din constelaţia Pleiadelor cu tainele lor ştiu totul cum ne mângăiem braţele cum ne sărutăm cu duioşie şi tandreţe cum ne alintăm cu nume de zei şi zeiţe tu îmi zici zeu suprem eu îţi zic zeiţă pereche în jurul capului îţi plimb gândul lumină tu eu umbră cuminte lumea este a tuturor noi doar trăim în ea tu farul meu eu portul tău de linişte tu piscul de munte eu poteca ce urcă tainele noastre sunt norii incărcaţi de ploaie ce trec peste pajişti amăgind trecătorii umezind doar pădurea unde eu copac tu floare sălbatică ne împreunăm rădăcinile sorbim acelaşi nectar din izvoare subterane tu râzi eu râd ne iubim peste poate când eşti fereastră eu sunt vântul care bate când deschizi eu intru deplin ne iubim asta e tot ce contează pe lume tempestele trec valurile se ostoiesc cerul e nufăr trupul tău e cald răsuflarea fierbinte piciorul tău se-ncovoaie ca un şarpe peste coapsa mea simt puls şi iubire sângele tău curge în arterele mele înotăm într-o mare de linişte pereţii odăii sunt cât o galaxie glasul tău încălzeşte tavanul oamenii se-nfioară de dragostea noastră plânge şi cerul cu emoţia sa nesfârşită iar timpul încă nu a venit încă nu a venit timpul să se vorbească de tine de mine şi de dragostea noatră 4. dar jungla este atât de plină de rece peşterile îngheţate ascund jivinele adormite

în ură de dragostea noastră mai ascut bătrâna mea sabie de samurai demodat încă mai curge sânge din rana adâncă sunt la fel ca leul din constelaţia care se zbate şi sfâşie zodiile stelelelor sălbatice din jur îmblânzindu-le pentru ca picioarele tale să calce covorul astfel de mine întins pentru praznic unde eşti iubirea mea este o stea care cade învinsă în clepsidra ochiului tău Amintirea pescăruşului Petre Anghel Am vrut să trecem marea Împreună, Fără corăbii, fără catarge, Ca doi pescăruşi beţi De dansare, Uitare, Fără stare, Ambalare, Abatoare, Care pe care. Şi-am zis: Oare, Vrăjitoare, Nu-ţi ajunge o chemare Şi-o cântare Cu licoare La urechea dumitale? Eu te aşteptam la ţărm Până a venit îngheţul Şi nu m-ai recunoscut Printre sloiuri de indiferenţă. Poate primăvara. Poate. Poa Te. ENLLI I” (Insula Bardsey) Emilia Ivancu O carte, o hartă și tăcerea, pe drum să pornești spre insula cu sfinții pe care nu îi găsești nici în calendar,

nici în slujbele de duminică, dar ale căror cuvinte respiră sub mare. Drumul ce duce înainte nu duce întotdeauna și înapoi Pagina pe care o citești azi poți să o citești însă și mâine Ceea ce astăzi vei tăcea, mâine va rodi pe crengile copacilor pe care îi întâlnești în fiecare zi. Ceea ce ieri ai rostit astăzi va fi murit demult. Nimic din ce vei dori să găsești în alții nu vei găsi decât în tine, iar ce ieri vei fi dăruit mâine va adormi cu umbrele și marea. Lucrurile vin la noi pe tăcute dacă le chemăm în vis și în cântec. Se vor opune însă de le vom lega în lanțuri și se vor zbate să dărâme toate cuvintele făcute grămadă în tunet și fulger și foc. Să le cânți lucrurilor să vină la tine, să le cânți, despre peregrini și izvoare albastre, să le cânți despre sfințenia culorilor mării care se schimbă pe tăcute, să le cânți despre sfințenia muntelui care nu strigă că păsările toamna l-au părăsit. Să le cânți despre sfinții care dorm adânc sub ape Atunci poate drumul ce duce înainte poate va duce cumva și înapoi Și dintre toate lucrurile sfinte, le vei alege, pe drumul tău de om, pe cele ce se schimbă precum culorile mării, pe cele care revin mereu ca păsările primăvara, mereu în stoluri vii, mișcătoare, dar niciodată aceleași. flamura ta galbenă Adrian Păpăruz azi n-am chef să trăiesc în mine îndoiala ta a crescut un deal pietros prin pieptul meu ai săpat o tranşee sub flamură galbenă de sticlă tragi fără să ţinteşti glonţ după glonţ mai repede şi mai repede eşti deja pe automat fără să-ţi pese dacă mă ucizi sau nu timp nici nu-mi rămâne să-mi încarc şi eu tunul cu flori opreşte-te o clipă iubito uite ridic steagul alb

Schimbarea lui Albert Nina Vasile De Ziua Poeziei: În amintirea acelor ani când poezia a început pentru mine dintr-un loc şi un spaţiu care nu au legatură cu nimeni decât cu mine şi ea – poezia. Nimic nu poate stinge forţa inepuizabilă a revelaţiei de atunci. Pentru cititorii de aici, un mic poem pe care îl pun pentru prima dată on line. Face parte din primul volum, Albert locuitorul, publicat in 1997 la Editura Pontica, editat de Marin Mincu. Schimbarea lui Albert Se vorbea despre un lucru ce începea să fie atins prima oară cu o mână cu cealaltă în trecerea grabnică de la un capăt la altul al străzii. apoi îl regăseau acasă un fel de simţ al depărtării. deşi el nu ştia diferitele legături de iederă care rupeau şi schimbau fiecare depărtare, aşteptau în grădină. pe urmă, ceasornicul lui se auzi altfel. ( Din Albert locuitorul - 1989-1992) Suflet de poet Anca Florentina Popescu Printre atâtea lumi e-o mare de cuvinte, Sub bolta lui Selene, ce luminează cerul, E un penel de aur şi-o iscusită minte, Ce naşte pe poet şi-i poartă-n nori misterul. Tu-i ceri doar o părere, el îţi oferă-o carte Îi ceri un zâmbet sobru, el te atinge-încet, Pe aripa creaţiei te poartă-n zări, departe, Cu mantia de boem şi suflet de poet. Tot universul vieţii, iubirea efemeră Cu inima brodează, în strofa argintată, Şi chiar de-adoarme singur, c-o floare pe noptieră, Poetul n-are vârstă, nu moare niciodată. Licitația destinului Dorina Pop Împletind cu migală covorul vieții, înduri: Amăgiri, Împliniri, Coborâri și urcușuri, Dar conchizi că-s dezordonate

Trăirile vieții, apărute instantaneu, întortocheate. Mă-ntreb, tacit: „Există un destin?” Corabia vieții, uneori se-nclină. Cât chin E încă din izvorul vieții, de la rădăcină; Destinul ne poartă pașii prin întuneric și lumină. Nesiguranță, mister, incertitudini Apar, Dispar. Tresari Neștiind exact ce-ai de făcut. Nu ezita, fii demn, nimic nu e de pierdut. Destinul e ca o floare ce-o porți la butonieră. Mireasma sa o simți, plăcut sau nu, în orice eră. Dacă se ofilește, o suferință a-nmugurit, De o arunci, ființa ta s-a prăpădit. Destinul e o carte poleită-n aur. Parcurge-o, în taină, ca pe-un tezaur. N-o răsfoi cu repezeală, plictisit, Căci viața te va pedepsi însutit. De fugi de el, destinului nu-i pasă. Griji și nevoi îți lasă în casă, Te părăsește enervat și spontan Fugind cu fericirea-ți an de an. Spuma destinului ai vrea s-o înmagazinezi În ființa ta plăpândă. Cu ochii umezi Cerșești: sinceritate, cinste, onestitate. Destinul zvelt, semeț aleargă mai departe. În pragul disperării, te gândești Ce poți să faci, cum să-l recucerești? Dezorientat, crezi c-ai găsit o soluție unică: Anihilarea destinului prin licitație publică! Dar nu te-ntrebi în apogeul nebuniei tale Oferta de destin îți va lăsa buzunarele goale? Nu-ți pasă, căci lumea-ți va cădea la picioare. Destinul, căștigat la licitație, apare ca o boare... Îți vei clădi din nisip, o-ntreagă împărăție. O savurezi satisfăcut, te bucuri de-a ta bogăție, Dar nisipul vieții te va inunda într-un târziu. Nisipul, spulberat de vânt și ape, dispărea-va-n pustiu. Fugi să contești acea licitație căștigată. O garanție ai cere, dar cui? Speranța ta-i brodată

Cu o pânză de păianjen îmbibată în venin... Deci nu uita: „Nicicând nu poți să schimbi un destin!” Revenire Llelu Nicolae Valareanu Plecat şi revenit acasă din drumul de du-te-vino, am rămas cu ambiţii şi remuşcări S-au uscat muşcatele-n ferestre lăsându-şi amprenta pe geamuri, mi-am pierdut simţul proprietăţii, femeile s-au rătăcit pe drumurile nopţilor de bărbat. În căuşul palmelor strâng lungi aşteptări, curcubeie de dorinţe, iubirea revine în odăile sale şi casa de altădată renaşte, tu urci pe scări. Poem in tacere adriana moscicki iubite, Precum Li Po dintr o carafă nostalgic poemul îşi adapă, umbră prin lume caut straie noi, cuvintelor nerostite în doi. Pe buza mea tăcere răcoroasă adînc sap albie de lavă,vâscoasă, atingere în gând de chihlimbar topit în sine să cuprindă trup iubit!... aşa în soare,strecurată căutare lucească n a privirii decupare, nu forma ta -trecută mângâiere! ci n pîntecoasă boabă ,otrăvită miere filtrată iubire nicicând nu piere! poezia Maria Oprea minţile îmi sunt încuiate şi prin vene îmi curge poezia mult visată mă poţi auzi mă poţi citi ai putea chiar să mă trăieşti cu fiecare picătură de sânge

cu fiecare globulă roşie de visare de freamăt de uitare de neuitare de o caldă sau rece amintire ai putea să mă trăieşti din nou când poezia mult visată prin vene îmi curge şi minţile îmi sunt încuiate Poezii Constanta Abalasei-Donosa Eu, te-aș chema... eu, te-aș chema să vii să-mbrățișăm câmpia, și tufele mai cafenii când tace ciocârlia. ca doi nebuni să alergăm de dimineață-n seară, ca fluturii noi să dansăm sub zilele de vară. va trece repede căldura toamna, va veni subțire va curge apoi chiciura, cu iarna-n prevestire. cu zăpezile-n răspântii vânt turbat care aleargă, păsări triste prigonite și doru-mi care așteaptă. Iris, floarea ta iris, floarea ta se-arată ca petele rupte din cer, fericit tulpina-ți frângi lângă cel ce e stingher. toată ziua până-n noapte din culoarea-ți sidefată dărui vântului valsând floarea ta cea pastelată. te oprești din legănat petala să nu-ți răsfrângi dărui dor de om lăsat pentru drumurile lungi.

Bujorel de câmp bujorel de câmp plăpând bătută-ți e petala-n vânt, de stropul din cer căzut și albina bâzâind. de pasărea călătoare și de ceața nechemată, ori de ziua care moare când apusul se arată. în pustiu neostenit stai tăcut lângă un vis; dacă ploaie a venit, melancolic te-ai închis. Rodie cu chip frumos rodie cu chip frumos și culoare tot virgină, fardul toamnei ai adunat dorul lacrimei străină. dulcii bobi mirositori, cu trupșorul vinețiu dăruie zemuitori gustul toamnei arămiu. rodie cu chip frumos și destin îngândurat, fardul toamnei, nu-l da jos cu un strop, tu m-ai pictat. Flori de piatră voi, flori de piatră ce v-ați ales culoarea; de alb, de roșu, galben sidefate sub raze vă schimbați paloarea și reveniți, cum ați fost lăsate. de se întinde umbra sub amurg, priviți o clip către zarea-albastră și pipăiți petala închizând, de noapte să nu fiți sărutate. dimineața-n taină vesele ca niciodată

vă puneți pe haină, culori pastelate. soarelui zâmbind și zilei ce se-arată. Înainte de toate Llelu Nicolae Valareanu Fiindcă nimeni n-a întrebat de ce şi cum se întâmplă, ne-am mutat unul în celălalt ne-am sincronizat gesturile prin care ieşim în afară. Am îmbrăcat haine de clown dar era agitaţie şi-n mulţime e complicat jocul. M-am pierdut în picioarele goale cu paşii pe urmele tale minune, spre stea mergând şi m-am trezit strigând – Doamne, în cine m-am cuprins ce fel de rol voi juca şi până când? Nimeni nu mi-a răspuns nenăscut fiind. Dintru-nceput Llelu Nicolae Valareanu A urcat pe trepte neliniştea înfrigurare a minţii, a rămas în urmă aşteptarea cu fructe pe ramuri. Dintr-o năzuinţă cu fruntea pe cer unde din voinţă armă îşi face îmblânzitoare de inimi. În afară totu-i în tot tipărind verbele în munţii gândului. Aripi deslipeşte de pe umerii goi crezând că aşa o să zboare îngerul său păzitor. Cu trupul dintru-nceput refăcut de sufletul primit prin fereastra de abur cu ochii de sticlă, el n-are nicio vină, doar cuvinte-mi spune şi multe le uit până le scriu.

Atingere Lia Vana Mă iartă frumoaso că picur cu cerul unda nesiguranței mele sub ploapele ploii acestui timp! Dar uite ... răsar cu fiece fir de iarbă sărutând pașii tăi dansând spre mine! fluture de noapte Viorel Ploeșteanu am luat o bucată de poezie și-am zis că-i scrisă de un altul sau de mine cel care fugisem de lume și-am nins pagini albe în jurul cuvintelor fluturi și am înfășurat-o într-un ziar de demult lăsat pe un scaun de un altul sau eu îl lăsasem necitit și nescris și am pus-o pe masa cioplită în brad la care un altul își scrisese opera sau poate că eu cel care se izolase de lumea care acum mă cuprinde ca o iederă cum pe un fluture de noapte întunericul mi-e teamă de șuierul vorbelor să nu-mi sufle de pe aripi polenul Tânjesc Georgia Miculescu Mi-e sufletul tânjit după o primăvară-poveste ca după o viaţă lungă uitată-n altă lume să simt mirosul ierbii verzi şi ghiocelul din zăpadă să mai sărut o dată soarele şi vântul ce adie o dulce primăvară târzie tânjesc după pădurea cea de departe după copacii mei ce au crescut cu mine să 'nalţ în linişte un curcubeu de lună să chicotesc în nepăsare în grâul 'nalt semănat de bunica şi-amurgul să-l privesc din uşa casei să desenez în aer bucuria tinereţii să ţopăi neprihănită în cântecel de greier tâmp

s-ascult poveşti nemuritoare îngenuncheată-n ascultarea divină. (Din volumul - Jertfă albastră ) Elegia aşteptării Vasilica Ilie dacă tu mi-ai fi spus “haide să întâmpinăm prima zi de primăvară ca nişte îndrăgostiţi” cred că aş fi alergat ca o căprioară înaintea ta scăpată din iarnă la primul fir de iarbă încolţit sau ca o atletă care atinge prima linia de sosire… (îmi amintesc de un vis într-o noapte de iarnă tu erai regele pădurilor eu căprioara căzută la pământ înconjurată de lupi aşteptând să fiu sfâşiată chiar devorată… ai venit pe neaşteptate ai luptat i-ai alungat am simţit că ai suflat peste mine viaţă şi iubire). a trecut prima zi din martie cu tristeţe iubite te-am aşteptat ca pe un fâlfâit de pasăre sau ca pe o şoaptă într-o silabă adusă de vânt nici nu mai ştiu parcă şi timpul a spart clepsidra pentru că am simţit numai nisipul ce vântul l-a cernut… te-am aşteptat şi-n visul care a pus temelie pe mine îl simţeam uneori ca pe-o umbră şi mi-era teamă să mă trezesc în zori mi se părea zidit la ceas când luna naşte vârcolaci şi-i toarnă peste lume sau când ielele înnebunite curmă destine noi. te aştept să vii când visul meu este încă treaz ştii că numai pe tine te vreau a mă ispiti azi de-o linişte tainică să avem parte aici pe pământ… Noaptea iarăşi se trezeşte hatos vasile Noaptea iarăşi se trezeşte Stelele pe cer se plimbă Şi în hău se prăbuseşte Câte-o nimfă! Dar luminile nocturne Se coboară pe câmpie Iar poetul câte-o frază mai aşterne Pe hârtie. Iară raţele pe apă Fug sus spre luminiş Când o ciută se adapă

Pe furiş. Numai trestia în baltă Se îndoaie şi suspină, Ca şi bolta cea înaltă Când îngână! Şi foşnesc încet stejarii; Dar luna spune blând: - Iată s-au trezit arţarii Într-un gând! Timp retroactiv Cristian Pop Cu privirea răvăşită şi zâmbet forţat îmi scotoceai zâmbetul relaxat, cotrobăind prin gândurile mele ca la o percherziţie serioasă, în care nu se caută ceva anume, ci doar motivul de-a rămâne: "suspectul preferat!" Deşi era târziu dinspre dimineaţă, nu era un timp bun pentru căutare. Ce căuta ea, era chiar sub ochii ei. Scormonind prin subconştient şi răscolindu-mi sentimente vechi, mă gândeam: „ce-ai vrea să găseşti!?” Căutarea asta devenise profesională, când nedescoperirea ei a împins-o să umble prin subliminalul meu. Parcă surprinsă uşor... devenise tăcută! Dorea să ştie precis, timpul iubirii noastre. Citindu-mi gândurile la limita cu conştientul, îmi ridică mâna şi privi îndelung ceasul încrustat cu numele noastre. Timpul relaţiei noastre era: doi şi-un minut, apoi doi fix, era unu şi ceva apoi; ceasul nostru mergea deja-napoi . Gânduri de iubire... Josephina Alon Iubirea, bat-o norocul, este ca o Fata Morgana învăluită în mirajul nisipurilor aurite ale vieţii mele. Rătăcită printre dunele de nisip al deşertului, simt cum îmi îmbată simţurile tulburate. Şi răvăşită de dorinţă... îi zăresc imaginea amăgitoare... îi miros dulcea nefiinţă ce mă intrigă.

Cu degetele încleştate, ameţită de extazul momentului, încerc s-o prind. Zadarnic... iubirea, ca şi Fata Morgana, este doar o iluzie amăgitoare ce mă îmbie şi mă mistui Imaginea-i dispare în vânturile nemiloase şi albastre ale deşertului vieţii! Iar dacă, din întâmplare, câteva picături de ploaie cad peste deşertul meu, curcubeul îmi luminează cerul cu lumina speranţei, ce-mi dă curajul să-mi trăiesc iubirea! (Din volumul - Emotii, de Josephina Alon) Cercul care se naşte Llelu Nicolae Valareanu Învaţă ce nu se învaţă uşor descoperirea prin abstract linia punctată a înţelegerii săgeată-n zbor. Cercul care se naşte înscrie-n interior lumea, de unde mintea ascuţită iute ca un tăiş, disecă-n gândire exteriorul fără margini. Nebănuite idei orizontul cunoaşterii-l străpung, fisura întâmplării împarte raze prin întuneric. Urmând pas cu pas visul prin el spargem perseverenţi nesfârşitul cu prezentul la călcâie. Orizontul cu porţi de piatră Llelu Nicolae Valareanu Gândul meu dând contur zilei de mâine, iubirii îi pune nume şi rodeşte în ploi zămislind fiinţa din lutul sterp. Atunci se naşte lumina, aura de botez a capului meu

primeşte duhul şi se înalţă cu el în picioare. Sorbind cu ochii întinderea până se deschide orizontul cu porţi de piatră. Drumuri prin gânduri trecând... De înalţ mânile să prind de frânghii norii ploaia în care mă scald pe braţele tale, Semne de pământ se desfac. Ascult timpul Constanta Abalasei-Donosa ascult timpul care vine... pașii, îi încetinesc și-l opresc pe cel ce pleacă, fiindcă altul nu găsesc. nu pleca timp ne-nflorit lasă-te de vrei arar, lângă mine de-ai venit rămâi să-mi fii scutar. rămâi precum m ireasma-n pârg ușa inimi-i deschisă după tine mereu plâng printr-o lacrimă tot strânsă. vreau să fii de ziua mea prins în păr, atins de gene, peste trup să înflorești cu parfum de levănțele. apoi, să-mi deschizi alt an făr de tainice ispite, făr de mult dulce, amar... sufletului, dă-i, zile-nflorite !