Ștefan Dumitrescu - Unica metaelegie sau Cartea lui Iov by Emilia Ţuţuianu

Ĺ&#x17E;tefan Dumitrescu Unica metaelegie sau Cartea lui Iov volum de poezie

MuĹ&#x;atinia, 2017

ŞTEFAN DUMITRESCU

UNICA METAELEGIE sau CARTEA LUI IOV

Editor: Emilia Ţuţuianu Redactor, coperta şi layout: Dorin Dospinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRES CU, ŞTEFAN Unica metaelegie sau Cartea lui Iov : volum de poezie / Ştefan Dumitrescu. – Cordun : Editura Muşatinia, 2017 ISBN 978-606-8203-62-1 821.135.1

©Editura Muşatinia edituramusatinia.wordpress.com email: musatinia@gmail.com

Câteva cuvinte lămuritoare Experimentul dureros numit Ştefan Dumitrescu Mă gândesc acum când am trecut de 70 de ani că viaţa, destinul sau Dumnezeu, cum ar zice Ştefan Dumitrescu, sunt buni şi generoşi cu noi ! Deşi am traversat o perioadă istorică grea, ingrată, absurdă, iată că uitându-ne înapoi descoperim că am realizat lucruri importante în viaţă, că am cunoscut şi am trăit alături de oameni minunaţi, (de lichele să facem abstracţie !) că am ajutat, am participat, am pus umărul la realizarea unor opere, a unor evenimente istorice, a unor lucruri importante pentru oameni, că am ajutat oameni de mare valoare să se realizeze! La lucrurile acesta mă gândesc acum după ce săptămâna trecută am primit pe internet acest Volum de poezie al domnului Ştefan Dumitrescu, intitulat cu un titlu grav „Unica metaelegie sau Cartea lui Iov”, care te trimite cu gândul la motivul lui Iov din Biblie şi la Unica Elegie şi cea mi mare, cea de dincolo de noi şi de vieţile noastre, şi de lumea aceasta. Am citit volumul a treia oară, şi tot mai trebuie să-l citesc pentru a-l prefaţa, căci doresc foarte mult să spun câteva cuvinte cititorilor despre această mare carte de poezie, despre opera lui Ştefan Dumitrescu, despre Ştefan Dumitrescu, autoarea acestei Prefeţe fiind printre puţinii scriitori, critici literari, care a citit cel puţin douăzeci sau treizeci de cărţi ale autorului…Deşi opera lui Ştefan Dumitrescu trebuie să fi trecut demult de 50 de cărţi, cea mai mare parte dintre ele nepublicate… Ştim cine i-a spus o vorbă de încurajare, şi cine l-a remarcat pe Mihai Eminescu l-a început de drum… Este foarte importantă această etapa, de început, în viaţa unui 5

scriitor, a unui mare scriitor… Este chiar fundamentală… Dacă Mihai Eminescu nu l-ar fi întâlnit pe iubitul său dascăl Aron Pumnul, iar apoi dacă Iosif Vulcan nu ar fi scris acele memorabile şi sacre cuvinte de încurajare care îl anunţau pe marele poet de mai târziu, ar mai fi existat oare Mihai Eminescu, poetul de geniu, scriitorul vast, gânditorul universal, marele om de cultură al timpului său (pentru că trebuie să spunem că Mihai Eminescu este în perioada în care trăieşte una dintre cele mai mari minţi al timpului său, unul dintre oamenii cei mai informaţi, capabili să prelucreze cunoştinţele la care ajunsese omenirea până la acel moment, cea de-a doua jumătate a SECOLULUI XIX) ? Sigur că ar fi existat în cultura română marea operă şi marea personalitate a lui Mihai Eminescu, dar dacă nu ar fi fost aceşti doi oameni, profesorul Aron Pumnul şi omul de cultură şi gazetarul Iosif Vulcan, care să-i spună o vorbă bună, de încurajare, acum l-a început de drum, poate că poetului i-ar fi fost mai greu să se regăsească pe el. Poate că Iosif Vulcan i-a pregătit calea, cum ar zice un preot, gândindu-se la Ioan Botezătorul, anunţându-l şi deschizându-i uşile, celui care avea să fie Cel mai mare scriitor român, un Spirit superior, trimis din cealaltă dimensiune în istoria noastră, a românilor, ca să ne revigoreze energiile tutelare, ipoteză lansată de Ştefan Dumitrescu…. Da, este bine ca marilor scriitori, creatorilor în general, să le trimită Dumnezeu pe cineva în tinereţea lor, când îşi încearcă aripile, ca să-i încurajeze, să le insufle încredere în ei, să le dea energii, pregătindu-i astfel pentru marea aventură a creaţiei, care de cele mai multe ori s-a dovedit a fi un drum greu şi chinuitor, peste puterilor unui om normal… Revenind la scriitorul Ştefan Dumitrescu, despre care vrem să vă vorbim, vom spune că Ştefan Dumitrescu a avut acest noroc…A existat în tinereţea lui, înainte de a-şi 6

deschide larg aripile şi de a se arunca în gol, un om, un mare poet, care l-a primit în literatură, aşa cum se cuvine, adică foarte frumos, anunţându-l lumii literare, încurajându-l pe el, ca poet, pregătindu-i pe cititori, pe critici, pentru a-l recepta… Omul acesta care l-a primit foarte frumos pe Ştefan Dumitrescu în literatură, şi care l-a publicat mult în anii 1970, cu toată încrederea, a fost nimeni altul… decât o femeie, o poetă, Ana Blandiana…. Subliniem acest lucru! Scriitorul acesta, care l-a primit foarte frumos pe Ştefan Dumitrescu în literatura română, anunţându-l celorlalţi scriitori, oamenilor de cultură, iubitorilor de literatură din această ţară, a fost Ana Blandiana…În anii 1970 şi 1971 Ana Blandiana, care avea în revista Contemporanul o rubrică literară, Lira de aur, şi care era redactor la revista Amfiteatrul l-a publicat în mod susţinut pe Ştefan Dumitrescu. Iată cum îl prezenta poeta Ana Blandiana pe Ştefan Dumitrescu, în numărul 12 al revistei Amfiteatrul, din anul 1971: „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit 7

şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” . Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971 Trebuie să spunem că acest moment, momentul în care Ana Blandiana anunţă în numărul 12 pe 1971, al revistei Amfiteatrul, venirea în literatură a unui mare talent ( „Talent în afara oricărei îndoieli, spirit nelinişti şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul”) s-a întâmplat un lucru peste care nu putem să trece… Deci rămânem la ideea că Ana Blandiana în anul 1971 anunţa venirea în literatura română a unei talent excepţional („Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”)…. Iată ce se întâmplase în cultura română în acel moment : doi intelectuali, oameni de mare cultură, patrioţi adevăraţi, dar şi înţelepţi, la ieşirea lor din puşcăriile comuniste, în anul 1964, au înfiinţat un Grup secret, sau o Organizaţie secretă, care nu urmărea altceva decât depistarea talentelor creatoare din această Ţară, a minţilor profunde şi creatoare, care ajutate să se formeze, să se dezvolte şi să creeze, să dea, în toate domeniile cunoaşterii, ştiinţă, filozofie, artă, opere de mare valoare şi cât mai multe, astfel încât creaţia lor să genereze, sa pregătească, să declanşeze în viitorul apropiat, în istoria României, o perioadă de renaştere şi dezvoltare, aşa cum ar fi fost posibil să se întâmple lucrurile în perioada interbelică! Opere care sa declanşeze deci în România o renaştere a culturii şi a spiritualităţii româneşti, cum nu s-a mai întâmplat în această ţară, renaştere care într-un viitor mediu avea 8

să facă din România una dintre marile puteri culturale europene şi mondiale… una dintre ţările demne şi dezvoltate ale Europei! Pentru că, la rândul ei, renaşterea, dezvoltarea culturii române, avea să tragă după ea dezvoltarea economică şi socială, dezvoltarea civilizaţiei în România. Doi români deci, doi intelectuali de mare valoare şi de mare omenie au avut această idee, binevenită şi extraordinară, de a înfiinţa un Grup de intelectuali, o Frăţie, care să depisteze în această ţară talentele şi valorile creatoare, în toate domeniile, pentru a le ajuta să se formeze şi să dea cât mai mult culturii române… S-a crezut iniţial că aceste talente, aceste valori creatoare, ajutate să se formeze, să se dezvolte, vor da la rândul lor câteva genii României…Trebuie să subliniem acest fapt (care astăzi ni s-ar părea utopic) că lucrul acesta era perfect credibil, şi realizabil în perioada aceea…Astfel după moartea lui Gheorghiu Dej în martie 1965 şi după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, şi realegerea lui ca Secretar General al Partidului Comunist Român, la cel de-al Nouălea Congres al PCR, fusese demarată în România o perioadă de liberalizare extraordinară în cultură. Perioadă foarte fertilă şi binevenită (după atâţia ani de dictatură stalinisto-dejistă) care a descătuşat pentru un timp energiile creatoare ale acestui neam… Perioada aceasta de liberalizare de după 1964 din cultura şi din istoria României a permis afirmarea în literatura română a generaţiei 60 (alături de generaţia interbelică a lui Mircea Eliade, cea mai valoroasă generaţie literară a secolului XX), generaţia lui Nichita Stănescu, a lui Marin Sorescu, a Anei Blandiana. Au fost câţiva ani de liberalizare în cultură care au prilejuit afirmarea unui mare număr de talente în toate domeniile artei, literatură, pictură, muzică, film…De asemenea în domeniile ştiinţifice s-au afirmat mari valori, care ulterior aveau să plece din ţară, dar care acum credeam cu toţii că 9

această perioadă de liberalizare în cultură şi în politică va dura mult timp, că ea va permite afirmarea unui mare număr de valori creatoare… care la rândul lor vor genera acea renaştere românească mult visată. Trebuie să precizăm că ideea aceasta cu Renaşterea în Cultura română nu i-a aparţinut lui Constantin Noica, ci dimpotrivă cei doi Iniţiatori ai Grupului Renaşterea Românească au fost cei care l-au atras în grupul lor pe filozof, rugându-l să adune pe lângă el minţile bune, valorile creatoare în filozofie, să le ajute să se formeze, urmând ca peste un număr de ani să apară un grup de filozofi, care să dea opere filozofice importante… care vor aduce idei noi şi curente noi în gândirea filozofică românească… Pe Constantin Noica ideea aceasta l-a încântat şi a trecut la aplicarea ei în practică… Lucrurile au fost demarate aşadar în preajma anului 1965, Organizaţia această secretă, s-o numit Grupul Renaşterii României, sau, un alt nume pe care l-a avut, Societatea secretă Ajutorul românesc… (astăzi Fundaţia culturală Ajutorul Românesc, care-l sprijină pe Ştefan Dumitrescu), şi încet, încet au fost depistate un număr de talente care veneau puternic în epocă… şi ajutate să creeze. Trebuie spus că au fost ajutaţi un mare număr de tineri scriitori, pictori, muzicieni, cei mai mulţi fără să ştie de cine sunt ajutaţi şi cu ce scop… Trebuie să precizăm că Societatea Renaşterea României nu era o Organizaţie politică, ea nu urmărea răsturnarea regimului comunist, criticarea lui, dimpotrivă, era încântată de ceea ce făceau Nicolae Ceauşescu şi Regimul comunist, care declanşaseră această perioadă de liberalizare în cultură, liberalizare care, iată, dădea roade în toate domeniile culturii… Poate părea astăzi greu de crezut, dar oamenii aceştia care făcuseră mulţi ani de puşcărie politică, în primul rând cei doi iniţiatori ai Societăţii Renaşterea României, dar şi 10

ceilalţi, care au susţinut-o, să ne gândim numai la Constantin Noica şi la Nicolae Steinhardt, în anii aceia au susţinut regimul comunist, precizăm, fără să fie ceea ce se cheamă o Organizaţie politică. Nu a fost şi nu este o Organizaţie politică, şi nu va fi niciodată, urmărind numai şi numai dezvoltarea României prin cultură şi educaţie, prin creaţie spirituală. Ei bine, în anul 1971 când Ana Blandiana îl prezenta lumii literare pe tânărul Ştefan Dumitrescu (avea numai 21 de ani, era încă un adolescent) acesta a intrat în vederile Societăţii Renaşterea României. Peste numai doi ani, în 1973, poetul Adrian Păunescu (vai, care nu l-a ajutat absolut deloc, dintr-o penibilă şi machiavelică invidie, pe Ştefan Dumitrescu) îl invită să citească la Prima şedinţă a noului înfiinţat cenaclu Flacăra. Este seara zilei de 17 septembrie 1973, cenaclu se ţinea la o Casă de cultură din Bucureşti, (casa de cultură numărul 1) unde Ştefan Dumitrescu citeşte un volum întreg de poezie intitulat „NICOLAE LABIŞ–PORTRET COSMOGONIC”. Poezia citită de Ştefan Dumitrescu a impresionat puternic audienţa. Mai multe personalităţi culturale au apreciat în mod superlativ poezia lui Ştefan Dumitrescu. Cu acest prilej Adrian Păunescu, a afirmat despre poetul Ştefan Dumitrescu : „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române.” După terminarea Facultăţii de Filozofie din Bucureşti Ştefan Dumitrescu avea să meargă ca profesor de Psihologie şi Pedagogie la un Liceu Pedagogic din provincie. În oraşul liniştit (şi care de fapt a fost un loc al exilului său în această ţară, al unui exil interior şi al exilului său existenţial) în care s-a şi stabilit, scriitorul acesta avea să scrie o operă literară întinsă şi polifonică, în toate genurile literare, o operă literară profundă şi cutremurătoare care va pune multe probleme de conştiinţă 11

criticii, lumii literare româneşti, intelectualităţii, culturii române… Iată de ce am adus în discuţie cazul Ştefan Dumitrescu, probabil unul dintre cele mai dureroase cazuri din cultura română, şi din cultura universală… Aşa după cum se ştie istoria pentru poporul român nu a curs cum au vrut românii…A curs, în perioada comunistă, aşa cum a vrut Clanul Ceauşescu…Aşa cum a vrut destinul acestui popor nefericit şi autodistructiv, a poporului blestemat să îndure o istorie întreagă de umilinţe, de sărăcie şi suferinţă. După cei câţiva ani de liberalizare din cultura română, în anul 1971 Nicolae Ceauşescu se hotărăşte să termine cu perioada de liberalizare…De aici înainte cultul personalităţii avea să capete proporţii halucinante, şi totul a devenit o imensă comi-tragedie care a durat până la căderea Dictaturii ceauşiste în decembrie 1989. În aceste condiţii, când cenzura era mai mult decât o poliţie neîndurătoare, şi când securitatea îi urmărea pe scriitori să ştie ce fac la orice pas, când oamenii de artă şi de ştiinţă fugeau pe capete în Occident ca să scape de iadul comunist, Societatea secretă Renaşterea României, care îşi propusese să-i adune pe tinerii creatori, să adune minţile creatoare din această ţară pentru a le ajuta să se formeze, ca să dea opere literare care vor îmbogăţi cultura română şi vor declanşa în istoria noastră o perioadă de renaştere în toate domeniile, s-a văzut în imposibilitatea de a-şi împlini idealul…Şi chiar de a mai funcţiona…A funcţionat totuşi… De exemplu oamenii aceşti au putut săl ajute pe Ştefan Dumitrescu punându-i la dispoziţie cărţi, bătându-i la maşină multe din operele literare, care apoi circulau şi erau păstrate într-un loc sigur. Anii au trecut. În decembrie 1989 aşa după cum se ştie dictatura comunistă a căzut…Cu toţii aşteptam ca în Istoria României să se întâmple un Miracol, să ne dezvoltăm din punct de vedere economic, să creştem şi să 12

evoluăm din toate punctele de vedere, să devenim o societate care trăieşte în normalitate şi în belşug, să avem o cultură dezvoltată…. Acum cei care formau Societatea Renaşterea României au crezut că a venit vream să-i ajute pe creatori, pentru ca aceştia să dea cât mai mult ţării lor. Vai, dar ca într-un Blestem care nu se mai termină, şi de data aceasta lucrurile au evoluat tocmai pe dos… În loc ca Economia României să o apuce pe făgaşul dezvoltării, ea a fost jefuită într-un hal de neimaginat, în locul democraţiei mult visate ne-am prăbuşit într-un circ al ruşinii, al dezmăţului, al imoralităţii, al jafului…Întreaga Fiinţa naţională s-a prăbuşit ca un castel de cărţi, în timpul cel mai scurt…O dată cu Economia s-au prăbuşit şi Agricultura, şi Cultura, şi Învăţământul şi Sănătatea ! Situaţia României, în acest moment istoric, anul 2008, este atât de gravă încât nu ştim ce se va întâmpla cu noi, ca popor şi ca naţiune Să vedem ce s-a întâmplat cu Ştefan Dumitrescu… În primul rând că Omul acesta, în Gulagul lui în care l-a pus Dumnezeu în anii comunismului, şi-a văzut de scrisul lui. Din câte ne-a mărturisit a suferit enorm şi îl credem. Citindu-i opera literară, romanele, volumele de poezie, piesele de teatru, se vede că a suferit imens şi că opera lui răsare şi creşte din suferinţa lui ca fiinţă umană şi din suferinţa acestui popor ! Citindu-i cărţile, acum multe dintre ele publicate, nu poţi să nu vezi că te afli nu numai în faţa unui mare talent, dar te afli şi în faţa unei Conştiinţe ultrasensibile, complexe, profunde, lucide, complicate şi disperate, a unei conştiinţe intuitive, cu mari iluminări, însetată de mari sinteze… A unei conştiinţe în flăcări, este expresia cea mai bună care l-ar caracteriza, dar şi a unei conştiinţe bune, nobile, însetată de puritate…Ştefan Dumitrescu seamănă din acest punct de vedere cu Albert Camus…Iar prin vastitatea operei, prin faptul că scrie în toate genurile, că abordează mai toate temele simţirii şi gândirii umane, el seamănă şi 13

cu Mircea Eliade…Pentru că avem în cazul lui o operă de scriitor (poezie, eseuri, teatru, romane), dar avem şi o operă ştiinţifică, pentru că domnul Ştefan Dumitrescu, „spirit neliniştit, în continuă ardere”, cum îl caracteriza Ana Blandiana cu ani în urmă, este o minte iscoditoare, însetată de cunoaştere, un cercetător ştiinţific inepuizabil în domeniul ştiinţelor sociale, psihologie, pedagogie, economie, viitorologie…Este unul dintre fondatorii şi oamenii de bază au Grupului de cercetători care se numeşte Biroul de Viitorologie de la Bucureşti… În anul 1993, când am fost rugată să scriu câteva rânduri, pentru coperta a patra a cărţii de nuvele care urma să i se publice lui Ştefan Dumitrescu, îl caracterizam astfel : ,,Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este unul dintre cele mai neliniştite şi ardente, sensibile conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus, s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei . La sfârşitul acestui veac Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române, împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi." Francesca Pini - critic literar, Coperta a IV-a a cărţii de povestiri Matca ancestrală, 1993 După 1990, pentru că trăiam acum într-o societate lipsită de cenzură, lui Ştefan Dumitrescu au început să-i apară cărţile, piesele de teatru, mai toate cărţile lui fiind de sertar. Bineînţeles că a fost ajutat de Biroul de Viitorologie de la Bucureşti, şi de Fundaţia culturală Ajutorul românesc (care a ajutat foarte multe valori româneşti, subliniem 14

lucrul acesta, nu numai pe Ştefan Dumitrescu). Şi cu adevărat Ştefan Dumitrescu a fost în perioada comunistă, un scriitor de sertar… Cenzura comunistă nu putea să dea drumul unor opere literare care puneau mari probleme de conştiinţă oamenilor, societăţii umane, civilizaţiei umane, guvernelor, opere ale interogaţiei şi ale setei de adevăr… Peste un an de zile, adică în anul 1994, lui Ştefan Dumitrescu i-a mai apărut încă o carte, pe care am ţinut neapărat să i-o prefaţez. Iată ce scriam în începutul acelei prefeţe. (nu mai ştiu la care carte a autorului, pentru că la ora actuală el are peste treizeci de cărţi publicate, şi cred că are peste 40 sau 50 de cărţi publicate de revistele şi editurile on-line din lumea întreaga, fiind la ora actuală unul dintre scriitorii români cei mai publicaţi în lume !) „Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Ştefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti” dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată ! Francesca Pini, lector universitar, 1994 Ce observăm acum când au trecut cincisprezece ani de la prezentarea pe care i-am făcut-o în aul 1993? În primul rând că prezentarea mea se înscrie în continuarea portretului de scriitor pe care i l-a făcut Ana Blandiana acum 35 de ani! Cât de clarvăzătoare a fost prezentarea Anei Blandiana, ce intuiţie genială a avut ! Şi în al doilea rând că Ştefan Dumitrescu a împlinit pe deplin Profeţia 15

Anei Blandiana şi a lui Adrian Păunescu, profeţia care anunţa încă din anii 70 venirea în literatura română a unui mare talent. Şansa literaturii române, marea şansă a literaturii rome, „Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”, cum spunea Ana Blandiana, amândouă aceste profeţii s-au împlinit. În Gulagul în care a fost aşezat de destin, dar mai ales de colegii scriitori, Ştefan Dumitrescu a dat una dintre cele mai mari opere literare în plan european ! Pe parcursul anilor 1990-2000 Ştefan Dumitrescu şi-a publicat mai multe volume de poezie, de proză, mai multe piese de teatru, a luat mai multe premii naţionale, să ne gândim la premiul I, luat cu romanul „DELIRUL”, la concursul organizat de revista Expres Magazin şi de familia lui Marin Preda, în anul 1992, de premiile naţionale de dramaturgie luate cu mai multe din piesele lui… După anul 2000 Ştefan Dumitrescu a început să fie publicat de revistele on-line ale Comunităţilor de români stabilite în lumea întreagă…în Australia, în Canada, în SUA, în Franţa, în Argentina. A fost publicat în India, iar recent a fost publicat de revista „PRISMA”, care apare la Buenos Aires, sub egida Fundaţiei Borges…Scriitorul Ştefan Dumitrescu începe să iasă în lume…sa fie din ce în ce mai cunoscut…Tot după anul 2000 două Fundaţii culturale româneşti l-au propus pentru premiul Nobel… Deci numele lui Ştefan Dumitrescu este la Stockholm, în atenţia Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel… Nu este desigur puţin lucru

Unica metaelegie Doamne, zise Diavolul, zâmbind cu buzele lui trandafirii de adolescent Încearcă-l pe Iov credinciosul despre care spui la toţi sfinţii şi îngerii, paltinilor şi smochinilor, colinelor verzi şi pâraielor că el este ultimul dintre oameni care te-ar trăda şi atunci Te vei convinge cu adevărat ce creaturi viclene ai făcut. una ai vrut să faci Tu din oameni şi alta a ieşit. Aseară l-am încercat iubite înger şi bunul om mi s-a închinat şi mi-a lăudat minunile făcute. Şi bunătatea. Te cred şi eu răspunse diavolul cu zâmbetul subţire şi înflorit în colţul gurii ca un trandafir după ce i-ai dat fii şi turme nenumărate şi păşuni cu iarbă grasă ca untul că-ţi vine s-o mănânci cu ochii pline de susurul izvoarelor Te cred si eu căci nebun ar fi de nu ţi-ar fi recunoscător dar ia începe să-i iei înapoi ce i-ai dat să vezi cum începe să Te blesteme şi să-ţi strige în faţă că nu eşti decât un idol mincinos fără vlaga în tine şi neputincios 17

dar mai ales o să-ţi reproşeze că eşti mai prejos decât mine că eu sunt cel care conduc cetele îngereşti şi lumea ori chiar mai rău o să-ţi strige că nu exişti că nu este adevărat că Tu eşti singurul Dumnezeu al nostru şi numai Ţie trebuie să ne închinăm. Domnul căzu pe gânduri cu un surâs verzui plin de amărală în colţul stâng al gurii. mai ştii îşi spuse El în gând în timp ce un junghi îi străpungea o coastă dinspre pământ înspre Constelaţia Pleiadelor. În noaptea aceea Domnul adormii greu visând ninsori care acopereau lumea şi crânguri roşii şi pahare înalte pe coline şi păduri de sentimente de toate culorile şi turme înflorite şi lanuri de in nesfârşite care cântau ca privighetorile prin care inima sa rătăcea singură plină de fiori înmiresmată A doua zi se scula târziu, se duse la izvor şi se spală îndelung apoi se întoarse abătut acasă. Aşa cum stătea gânditor pe malul cerului cu o singură mişcare a mâinii îi ucise lui Iov toate turmele să fi văzut câmpiile întinse de culoarea verdelui auriu acoperite de miei cu ochii verzi şi albaştri ca de cleştar cu botişoarele lor atât de fragede şi de gingaşe 18

ai fi zis că sunt straturi de nea pufoasă noiane flori de tei, petale albe care se întind dintr-o zare în alta înălţând acele câmpii pe care acum lumina le lingea nesăţioasa Iov simţi o împunsătura în inimă copiii şi nevasta lui se apucară să jelească blândele făpturi care împodobeau pământul însă nimeni nu-l întrebă pe Domnul o dată de ce ai făcut asta Doamne? când nimănui nu-i trebuiau mieluşelele mele. Iată ca nici acum n-a crâcnit Iov împotriva mea i-a zis Domul îngerului său strălucitor. O Doamne, i-a răspuns acesta ca toţi Creatorii care au inima plină de flori şi de cântece nici Domnia ta nu-Ţi cunoşti opera nici nu i-ai luat o firimitura de la masa lui îmbelşugata pe care tot Tu i-ai dat-o şi ţi-ai şi închipuit că o să-l vezi venind cu blesteme să pună foc cerurilor Tale. Vezi Doamne! Asculta-mă pe mine, Doamne, Omul e o făptura de neînţeles. Gingaşă şi ticăloasă, dulce şi amară. Înaltă şi adâncă. Limitată şi nesfârşită! Ca un munte de flori de cireş! De un lucru sunt sigur că e ingrată şi că te urăşte. 19

Domnul pleca posomorât acasă se încuie singur în cămara cea mai dosnică singur cu gândurile Lui care roiau în jurul Său ca un roi de şerpi. Chiar în aceea noapte îi arse lui Iov toate grânele şi toate hambarele ca să nu aibă nici el şi nici ai lui pic de sămânţă în veac În noaptea aceea se luminară cerurile până în adâncurile zărilor până şi-n apa mărilor se vedeau peştii cum stăteau ca nişte suveici În capul ogorului Iov îşi făcea cruce înălţând cuvinte calde pline de mulţumire şi de slavă către Domnul său în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraz mari cât dovlecii. Lucrul acesta îl înfurie si mai tare pe Creatorul pământului şi al apelor şi în loc să regrete fapta Sa îi omorî cu o singura mişcare a arătătorului lui Iov băiatul cel mare-cel care păştea turmele pe câmpiile mângâiate de o lumina antică nespus de dulce, - cel care avea umerii mai laţi decât masa. Iov şi nevasta-sa gemură iar din adâncul sufletului dar nu ziseră nimic, numai îi mulţumi Domnului pentru toate darurile Sale. Şi îi înălţă slava Sa, rugând-L pe Domnul să-i fie milă de el şi de toţi ai lui. De turme şi de ce i-a mai rămas. Lucru care îl înfurie nespus 20

pe Domnul. De aceea Dumnezeu le ucise copilul al doilea - o fata de şaisprezece ani cu ochii verzi ca ai eleşteielor (în momentul acesta Dumnezeu descoperi surprins ce mare plăcere îi face să omoare. Avea senzaţia dulce-mătăsoasă că sufletele celor morţi ridicându-se la cer îi mângâie barba (cum naiba nu-I venise Lui în gând mai înainte că putea să se gâdile şi aşa) Oamenii. mai ales oamenii buni şi ascultători, credincioşi, Ştia nu zic nimic ! (ete-te drăcia dracului se scărpina Domnul în barbă ! Descopăr că sunt şi laş şi mi-e teama de complicaţii) Iov şi nevasta-sa gemură din nou. Şi se prăbuşiră la pământ zbătându-se pe jos în tina udă de lacrimile lor urlând ca nişte fiare înjunghiate de durere. Iov era foarte tare dar biata femeie îşi smulgea părul din cap şi horcăia scuipând sânge pe gură . Domnul descoperi bucuros cât de rezistent este el, Iov, cât de tare este creatura sa în faţa Răului. Dar cât de tare este şi El, Domnul în faţa tablourilor îngrozitoare. Păi sigur, Îşi spuse în gând, dacă sunt Dumnezeu trebuie să fiu tare, trebuie să fiu mai tare decât creaturile mele, oamenii. Ia să omor eu mai departe ca să fiu şi mai tare. Pentru mine cele mai cumplite scene de suferinţa să fie nişte banalităţi la care nici nu catadicsesc să privesc. În fond nu sunt creaţiile mele ? Nu de alta, dar trebuie să mă antrenez. Căci va venii vremea când va trebui să dau Potopul, să dau molime care să secere popoare întregi. Sau războaie mondiale în care vor muri milioane de copii, femei şi bărbaţi. Ba chiar voi vedea 21

stupefiat că moartea fără jertfa fără spectacolul orgiastic al suferinţei n-are nici un farmec. Astfel se gândii să-l omoare şi pe cel de-al treilea copil al lui Iov. Acum biata femeie chiar nu mai rezistă văzându-l si pe cel de-al treilea copil fără viaţă. Era un băieţel bălai, bucălat, cu ochii albaştri că-ţi era mai mare dragul să-l priveşti. Astfel că nevasta lui Iov deschise braţele larg ca şi cum ar fi vrut să-I spună lui Dumnezeu : Doamne, ce sa fac !? Mai mult decât atât nu pot să îndur aşa că închid ochii să mor şi ca să nu mai ştiu de nimic ! Poţi sa faci ce vrei cu mine. Şi în clipa aceasta îşi dădu sufletul! Iov iar tot nu zise nimic. Numai să ruga acum cu şi mai mare durere, cu şi mai mare fervoare. Cu şi mai mare ardoare, mulţumindu- i Domnului pentru tot ce îi dăruise. Şi aducându-i slava Sa, căci Domnul este Creatorul Cerului şi al Pământului. Tatăl şi Împăratul oamenilor ! După ce zăcu Iov răpus de durere şase luni reuşi într-un târziu cu greu sprijinindu-se de un arac să se ridice în picioare. Îi tremurau mâinile şi bărbia şi abia se ţinea sprijinit în arac. Barba-i albise de tot iar părul îi crescuse ca o leasă de mărăcini. Parcă era o ninsoare care se întoarce în cer. Ochii i se surpaseră în adâncul capului că păreau nişte râpi uscate. Ca şi cum ar fi fost doua pustiuri galbene, murdare. Atunci veni un vecin la el. După ce-l plânse pe Iov fiindu- i milă de halul în care ajunsese începu să-l căineze că i-a lăsat pe idolii în care credeau strămoşii lor şi se închină lui Dumnezeu. Acum ar trebuii să-ţi întorci faţa de la El căci un zeu care când eşti la necaz nu te ajută este un zeu ticălos şi nu merită 22

nici numele să i-l aminteşti. Dar să-i mai aduci jertfe sau să-i înalţi imni şi libaţii, iar în ceasurile tale de pace să te gândeşti cu veneraţie la El. Nu, bunul meu prieten, abia mai putea să şoptească Iov, voi crede în El la nesfârşit, căci El mi-a dat fii şi fiice. Căci el este Dumnezeul nostru şi eu pe alt Dumnezeu nu vreau să-L ştiu ! Şi numai Lui mă voi închina. Tot ce am El mi le-a dăruit şi tot el are dreptul să-mi ia iar eu nu zic nimic, ci numai cred în El mai departe. Şi Lui mă rog, Lui îi mulţumesc şi pe El îl slăvesc în rugile mele ! Domnul din ceruri a auzit şi a zis întorcându-se către Îngerul lui strălucitor sau diavolul : ai auzit, dragul meu, că Iov nici acum nu şi-a îndepărtat credinţa de la mine ? S-au auzit atunci ca nişte butoaie goale, hodorogite, rostogolite prin cer hohotele de râs ale diavolului. Apoi în mii de ani ecoul lor rostogolindu-se pe pantele cerului în jos. Bine, Doamne, cum să-şi întoarcă faţa de la Tine dacă înainte i-ai dat bogăţii cât munţii şi acum îi iei abia câteva firmituri ?. Mare îndrăzneala şi neruşinare din partea lui că îţi mai mulţumeşte şi Ţi se închină. Domnul a priceput El că îngerul Lui, care în momentul acela strălucea foarte tare şi se înfoia ca un păun îl îndemna să termine de tot cu neamul lui Iov. Dar ceva adevăr tot găsi în spusele lui Aşa că se pregăti să-l omoare pe ultimul copil al lui Iov 23

(tii, fir-ar sa fie, se scărpina Dumnezeu după ceafă, acum îmi pare rău ca nu i-am dăruit mai mulţi copii, aş mai avea încă de omorât şi sufletele lor înălţându-se mi-ar mai fi gâdilat şi mie barba încă mult timp). Şi i-a omorât şi ultimul copil. Iov s-a îndoit pe spate ca un arac frânt, a gemut din adâncul cărnii lui ca o vită înjunghiată. Apoi s-a culcat pe pământ şi a plâns multe veacuri până când i-au secat ochii. Nici acum însă n-a zis nimic împotriva Domnului său. Dimpotrivă, cu ultimele puteri, şi cu ultimele fire de praf ale glasului său s-a rugat iar şi iar Domnului Dumnezeului Său ! S-a dus Domnul acum bucuros la casa îngerului său strălucitor, lucifer, şi i-a zis: iată, frate, Iov nici acum nu s-a îndoit de mine şi n-a ridicat glasul la cer împotriva mea. Diavolul a zâmbit subţire cu buzele lui roşii de fecioară. Mai ia-i Doamne din ce i-ai dat. Încă n-ai ajuns pe fundul Sacului. Şi atunci ai sa vezi. Domnul s-a întors acasă şi mai mâhnit avea ochii duşi în fundul capului şi fruntea căzută ca un stei înclinat. A doua zi s-a îmbrăcat în haine de cerşetor sărman şi-a zburat la Iov pe care l-a găsit căzut în genunchi rugându-se. Doamne Dumnezeule, se ruga Iov din tot sufletul, făcând mătănii, închinându-se şi lovindu-se cu fruntea de pământ : fierbinte Îţi mulţumim, bunule Tată Ceresc, pentru toate, pentru toate, pentru toate şi Te slăvesc în veci pentru 24

toate, pentru toate ! Pentru întreaga Ta creaţie ! Că exişti şi că eşti Tatăl nostru ! Pentru toate, pentru toate Doamne îţi mulţumim şi din adâncul sufletului nostru Te slăvim şi Te sfinţim din adâncul rărunchilor noştri! Şi fierbinte Te rugăm Tată ceresc, pentru toate darurile Tale, pentru femeia pe care mi-ai dăruit-o şi care mi-a dăruit prunci ! Pentru copilaşii minunaţi cu ochii limpezi ca stropii de rouă, cu glasul dulce şi catifelat ca al mieilor ! Pentru turmele de oi, de capre şi de bivoli ! Pentru firele de iarbă care tremură în lumina primăverilor pe coline ! Pentru cântecul păsărilor în zorii dimineţilor, pentru izvoare, pentru fiecare clipă de viaţă, pentru fiecare picătură de apă pe care o bem, şi pentru fiecare respiraţie, din adâncul sufletului nostru, eu, femeia mea şi copilaşii mei Îţi mulţumim şi Te slăvim în vecii vecilor, amin ! Şi mult de tot Te rugăm, bunule Părinte, îndură-Te de noi, fie-Ţi milă de noi, sărmanii şi loviţii de apriga urgie ce a căzut pe capul nostru, potoleşte mânia din sufletul Tău,Doamne, cel întins ca un văzduh sub cortul cerurilor, fie-Ţi milă de noi, bunule Tată şi opreşte necazul nostru ! Iartă-ne pe noi păcătoşii de toate greşelile şi păcatele făcute cu voie sau nevoie, cu fapta sau cu gândul şi opreşte, Doamne, pedeapsa ce a căzut pe casa noastră şi pe capetele noastre ! Domnul asculta şi se cutremura ca pământul din adâncurile 25

lui ! Atâta credinţă, atâta umilinţă şi blândeţe nu mai văzuse Dumnezeu de când crease lumea! Într-un târziu s-a apropiat de el şi s-a aplecat asupra lui Iov. Domnul i-a zis cu glas blând şi tremurat : recunoaşte sărmane om ticăloşiile ce le-ai făcut împotriva Domnului Dumnezeului Tău şi leapădă-te de Dumnezeu Tău ! Întoarce-te cu faţa la idoli, crede în ei, închină-te lor şi ei îţi vor învia turmele de noateni si mieluţele cele gingaşe şi fii tăi şi pe nevasta ta, cu care ai petrecut multe clipe fericite ! Iov abia a deschis un ochi semăna cu un pământ crăpat de atâta seceta - apoi a stat aşa mult timp ca să-şi adune puterile a clătinat capul încet, o dată şi încă o dată, şi încă o dată. Parca era o schelărie de oase învelite intr-un pergament îngălbenit de vremi. În timp ce îl privea Domnul se cutremura şi se îngrozea şi mai tare. Domnul a lăsat capul în pământ. S-a întors atunci şi mai mâhnit acasă. Stătea pe prundul cerului cu picioarele goale atârnând în haos, căzut pe gânduri. Din când în când ofta amarnic din toţi rărunchii ! Nu putea să-şi ia gândul de la Creatura pe care o zămislise, si-n care nu se recunoştea deloc. Omul acesta trebuie sa fie un fel de monstru, îşi spunea Dumnezeu în gând a mia oară ! O dată ce i-am dat toate nenorocirile lumii pe cap iar el nu s-a clintit din loc în credinţă mai rău ca 26

o stâncă… Iar dacă cel mai bun credincios al meu este aşa ceilalţi îmi închipui cum sunt. Domnul a rămas aşa, cutremurat şi trist mult timp. Apoi a oftat iar din toţi rărunchii de s-au cutremurat râpile, şi pădurile adânci şi pustiurile, şi ficaţii şi maţele în turmele de miei, şi rădăcinile izvoarelor şi toate stelele din Calea lactee ! Si totuşi voi merge până la capăt, a zis Domnul, după multe veacuri, căci sunt curios să văd ce-a ieşit din mâinile Mele. Din lutul pe care l-am frământat când l-am făcut pe Adam şi când i-am suflat viaţă pe nări. Şi Domnul i-a dat lui Iov atunci boale fără număr. Ochii i se umflaseră în cap cât berbecii, acoperiţi de o clisă albicioasă cum este spuma mării. Părul alb năclăit de zeama buboaielor se desprindea cu plăgile de puroi o dată. Urechile mâncate de viermi şi de coropişniţe păreau nişte zdrenţe sfâşiate. În locul gurii se vedea un gol negru, ca o peşteră pustie. Apoi urma rânjetul gingiilor ca nişte pietre pe buza unui mormânt. Ca nişte coline roşii în care colcăiau râmele şi goangele şi viermii. Se vedea în jos beregata atârnând în haosul măruntaielor ca un horn înnegrit de vremuri, de sânge năclăit. Buboaie coapte cât gutuile şi dovlecii acopereau trupul care era numai piele şi os uscat. Şi oasele ce se vedeau subţiri şi sfărâmate zemuind ca un hoit. Pielea uscata a 27

picioarelor îi fusese mâncată de viermi şi în lumina soarelui oasele străluceau albe. Ca zăpada. Astfel zăcu Iov mult şi bine în coptura buboiului fleşcăit care era tot trupul sau. Domnul îl privea îngrozit cu chipul plin de scârba, dilatat cât zarea. Stătea pe malul cerului încovoiat, mâhnit, îmbătrânit cu o mie de ani, cu picioarele care i se subţiaseră, atârnând în haos. Doamne, îi spunea El îngerului Său, lucifer, acesta să fie Omul pe care l-am creat şi în care nu mă recunosc deloc ? Căci dacă mă văd în el ca într-o oglindă atunci trebuie sa-mi acopăr chipul cu mâinile şi să urlu îngrozit ca o fiară. Îngerul său cel strălucitor ca zăpada luminată de soare privea şi el cutremurat căci nici el nu-şi închipuise că se va ajunge aici. Aproape că i se făcuse milă de Iov ! Blestemat fii Iov cu toată scârna ce-a mai rămas din tine căci o scârnă eşti. A urlat Îngerul cel orbitor. Asta eşti, urlă şi Domnul cât putu de tare ! Astfel că cerurile se cutremurară iar astrele căzură pe fundul haosului ca nişte mere putrede din Pomul Vieţii. Atunci îşi spuse Domnul că suferinţele pe care putea să i le dea lui Iov nu se sfârşiseră. Aşa cum nenumărate sunt frunzele în codrii cei întunecaţi, şi firele de iarbă pe câmpiile lumii, tremurând la adierea alizeului şi firele de nisip din pustiuri Astfel că nici nu-şi termină Domnul gândul şi trimise în ţinutul în care zăcea Iov foc şi pară, de fierbeau văzduhurile 28

cum fierb cazanele cu smoală în iad omorându-i lui Iov tot neamul până la a şaptea spiţă. Pârjoli iarba şi colinele şi izvoarele cele dulci clipocitoare şi muntele din jur şi aerul făcându-le scrum pe toate. Cât vedeai cu ochii pământul era un strat de cărbune iar aerul ardea ca o şiră de paie până în Vârful universului… Domnul apăru în visul lui Iov căci acestuia pleznindu- i buboaiele ochilor i se luase vederea şi nu mai vedea . Ca întunericul care nu se vede pe sine. Ca lumina care este orbită de ea însăşi. Domnul numai în vis îi mai putea apărea acum lui Iov. Noaptea veşnică îl înconjura ca malul înalt şi stâncos al unei mări blestemate. Îl rugă cu glasul stins şi cutremurat de scârna pe care o vedea, să se lepede de Dumnezeul său căci îl va ierta. Să-şi întoarcă faţa de la Dumnezeul său şi-i va da din nou fii şi fiice câte va voi şi va umple câmpiile cu verdeaţă, pe care le va încărca de turme albe de mioare şi de asini blânzi şi de livezi înflorite şi îi va da izvoarele cele gâlgâitoare şi crângurile încărcate de ciocârlii şi de miere, şi munţii de miresme cei mângâioşi şi răcoroşi şi i-o va da pe femeia lui înapoi mai tânără şi mai gingaşă, cu chipul plin de lumină să se bucure împreună. Şi îi va da prunci care să-i gângure în faţa ochilor 29

cu chipul lor de petale de trandafir şi de cireş. Este posibil ca Domnului să fi început de acum să-i pară rău de fapta Sa a cărei grozăvie era fără margini. Şi aşa cu multe ere înainte Domnul tare s-a întristat după Geneză şi rău i-a părut că l-a făcut pe om. Însă Iov tăcu şi-i răspunse cu gândul cel din adâncul lui, care abia mai susura ca un râu în întuneric căci buze nu mai avea, nu mai avea nici dinţi şi nici gingii nu mai avea să mai şoptească o data ce i le mâncaseră viermii şi acum vânturile treceau peste oasele umede ale feţei lui şi prin peşterilor ochilor săi către adâncul zorilor. Nu, Doamne, se auzi în pustiul cerului şoapta prelungă, dureroasă şi sfâşietoare a lui Iov În Tine voi crede Doamne până la sfârşitul vecilor şi pe Tine Te voi slăvii până când vei ucide ultimul vierme de pe pământ. Ultimul fir de iarbă de la marginea pustiului. Gândul lui Iov tăcu sleit dintr-o dată. Domnul îl privea pierdut căci simţea că dincolo de cuvintele lui Iov se ascunde o taină cu adevărat înfricoşătoare. Ca o sămânţă. În care dacă intri te pomeneşti sub un cer înflorit şi înmiresmat. Şi auzi izvoarele şi codrii vuind adormitor. Bunule Iov, îi grăi Domnul plin de înţelegere şi de milă. ( în timpul acesta în ceruri cântau ciocârliile că te ameţeau, iar mireasma norilor era nesfârşită) Pentru că te-ai dovedit credincios mie până la capăt 30

iată suflu peste tine şi-ţi şterg de pe trup toate buboaiele, şi îţi iau toţi viermii care colcăie şi fojgăiesc şi îţi astup toate râpile cărnii şi bălţile uscate duhnind urât ale sângelui şi îţi şterg toate păcatele cum şterge scribul semnele greşite din pergamentul lui. În ceruri şi pe pământ s-a făcut o linişte de mătase. Şi-ntr-adevăr văzând cu ochii buboaiele pieriră de pe trupul lui Iov. Zeama lor se supse înlăuntrul trupului. Prin oasele albe ca neaua trecu o adiere blândă. Undeva departe răsuna ca în vis sunetul nespus de dulce al unui corn. Plăgile îi căzură în scrum cu un clinchet argintiu. Dinţii începură să-i răsară pe oasele galbene ale maxilarelor ca nişte ghiocei care scot capul. Carnea îi creştea ca pâinea caldă şi rumenă, dulce mirositoare pe maxilare şi pe oase iar gingiile i se umplură de dinţi albi şi sănătoşi cum se umple albia unui rău de munte de pietre albe. Lumina clipocea gingaş în jurul lui Iar părul îi creştea în cap negru şi crud cum este iarba ce se înălţa din bălegar. Ţipătul unui pescăruş se auzi foarte aproape, apoi se auziră tălăngile ce scoteau sunete de miere ale turmelor care veneau peste deal. Un mugur plesni în pieptul lui. Iov se ridică într-un cot. Avea ochii plini de o milă nesfârşită şi dulce că părea însăşi lumina toamnei Pentru credinţa ta nestrămutată în Mine 31

şopti Domnul foarte emoţionat, (chipul i se mărise ca soarele care acoperă cerul) cu vocea tremurând ca izbucul le şterg şi le îndrept pe toate. Si Domnul chiar se pregătea să-i învieze fii şi fiicele şi să i-o dăruiască înapoi pe nevasta lui cu ochii ca murele, cu zâmbetul ca floarea de măceş înflorită în colţul gurii fragede ca fraga cea roşie. Cu umerii ca aripa rândunicii. Cu carnea gingaşă ca mătasea şi ca zefirul. Cea care îi legănase pruncii ce începuseră să gângurească şi îl dezmierdase în tinereţe. Însa Iov îi făcu semn cu mâna să se oprească. Acum Iov îl privea pe Domnul cu o milă nespusă care venea de departe. Din munţii cei răcoroşi ai Libanului, din poienele nesfârşite cu muri şi fragi înalţi, din pustiurile cele calde şi mătăsoase. Ce fel de Dumnezeu eşti Tu, Doamne, grăi Iov - avea acum barba roşcată şi stufoasă şi părea un bărbat destul de frumos - ce fel de Dumnezeu eşti Tu, Doamne, care Îţi zici că le ştii pe toate ?. Şi trebuie să le ştii pe toate, şi câte fire de praf sunt în pustiuri, şi câte fire de iarbă sunt pe colinele lumii, şi câţi miei şi câţi pui de pitulice sunt în cuiburile lor cu gâturile întinse, şi câţi stâlpi sunt în mările cele adânci, câte corăbii zac pe fundul mărilor şi câţi stâlpi de foc sunt pe munţi căci altfel n-ai mai fii Dumnezeu. Şi care vii să mă cercetezi pe mine în toate chipurile ca să ştii dacă îţi sunt sau nu credincios ? Oceanul nu întreabă pictura de apă din 32

adâncul lui dacă îi este credincioasă, nici codrul nu întreabă ramura stejarului şi frunza paltinului dacă este a lui ? Căci Tu trebuia să ştii Doamne de la început că-Ţi sunt credincios o dată ce Tu eşti Creatorul meu. Pe Tine Te slăvesc şi Te voi slăvi în vecii vecilor, Doamne şi Tu vei fi singurul meu Dumnezeu ! În al doilea rând o dată ce Tu eşti nesfârşit trebuia să ştii ca omorându-mi copii şi nevasta pe Tine Te omori căci erau bucăţi din nesfârşirea Ta, Doamne Cel fără chip, care eşti în toate. Domnul îl privea acum de multe mii de ani îngheţat. Iov gemu cu ochii închişi. Dar nu eşti Tu vinovat, Doamne. Eu sunt căci setea mea de suferinţa (asemenea feţei oceanului) fiind nesfârşita eu mi-am ucis turmele de mei ca să mă verific pe pe mine de sunt tare în credinţa mea faţă de Tine. Apoi văzând ca sunt tare ca piatra m-am supus unui chin şi mai mare. Ca să-Ţi arăt Ţie cât sunt de credincios. Mi-am dat foc holdelor şi fâneţelor, lanurilor de in şi de ovăz care se unduiau în soare colinelor şi izvoarelor. Setea mea de suferinţa era nemărginită însă. Şi atunci mi-am omorât copiii unul câte unul, lăsându-te pe Tine să-i omori. Adică omorându-i cu mâna Ta.. Mi-am omorât nevasta care în tinereţe mă dezmierdase cu buzele ei mai dulci decât vinul de coacăze. Apoi ca suferinţa mea să fie şi mai mare Doamne mi-am ucis neamurile până la a şaptea spiţă. 33

Am ucis popoarele dimprejur. Apoi am ars pământul până în adânc făcându-l o câmpe nesfârşită de cărbune Căci Doamne cu cât suferinţa e mai adâncă în mine cu atât am senzaţia că exist mult mai profund. Că sunt asemenea oceanului de adânc. Şi asemenea Muntelui împădurit de înalt. Iov gemu ca şi cum i-ar fi împlântat cineva un junghier în trup. Ce fel de fiinţă sunt şi eu, Doamne ? Acum Iov îl privea pe Domnul său ca un câine cu ochii plini de urdori şi de o milă dulce nesfârşită şi de o bunătate negrăită cerându-i ajutorul. Existenţa este tragică, Doamne. Şi Omul este o fiinţă tragică, bunule Împărat al cerului şi al pământului. De aceea cu cât suferă mai adânc cu atât există mai mult, mai înalt. Sunt mai plin, mai bogat, mai greu, Doamne de Tine! Domnul tăcu neputând să zică nimic. Miile de ani treceau încet, greu, pline de tristeţe. Cu cât eu voi exista mai mult, Tu vei exista la fel, mai mult, prin mine, prin Om, Doamne ! Cu cât eu voi suferi mai adânc Tu vei fi mai adânc în mine, Doamne ! Şi setea mea de Tine este nesfârşită. Cu cât eu fi mai răbdător şi mai loial Ţie Tu vei fi mai înalt şi mai bun Doamne. Şi cu cât eu voi fi mai mare, Doamne, cu atât lărgimea Ta nu va putea fi cuprinsă ! E o sete in mine, Doamne de a exista încât simt cum sufletul şi pielea trupului şi sângele se rarefiază 34

şi cum se întind în tot universal ca un dor, ca o adiere dulce, otrăvită şi nesfârşită a sufletului meu. E o sete de cunoaştere în mine, Doamne, că m-aş revărsa asemenea firului de apă peste marginile lumii. Îmi este un dor nesfârşit, Doamne, o sete chinuitoare, care nu îmi dă pace o clipă ca să ştiu ce este dincolo de marginile universului. Ca să fiu numai şi pentru o clipă dincolo de marginile universului şi să pipăi universul pe dinafară. Iov tăcea cu chipul ca o colină înverzită luminată de blândeţea aştrilor privind în adâncul zărilor. Era pe chipul lui o mulţumire adâncă şi înaltă ca vârfurile munţilor şi ca zările mărilor ! Mult îţi mulţumesc, Doamne, preaiubite Stăpân al meu, căci mare trebuie să fi fost iubirea Ta faţă de om dacă m-ai supus pe mine la o încercare atât de chinuitoare de îngrozitoare, şi nesfârşită. Şi mare trebuie să fi fost adâncimea mea dacă Tu nu cunoşti tainele de pe fundul fiinţei mele, şi largă trebuie să fie alcătuirea trupului şi a sufletul meu dacă se întinde dincolo de marginile oceanului şi ale lumii. Şi mare trebuie să fi fost dorinţa Ta de a ştii că Omul, creatura Ta făcută după chipul şi asemănarea Ta are puteri nesfârşite. Are puterea de a răbda până la marginea sleirii 35

sale. Şi are puterea de a fi credincioasă până dincolo de Acoperişul Universului. Bucură-Te Doamne, bunule, minunatule, cum mă bucur şi eu. Iov tăcu aşa mult timp privind în adâncul universului cum privesc orbii, cu o milă plină de bunătate şi de lumină pe chip * * * Iov îşi scoase cuţitul de la brâu şi răcnind şi-l înfipse cu putere în pântece. Prelung, dureros, sfâşietor. Apoi mai izbi încă o dată în timp ce chipul îi înflorise de o fericire care creştea mereu. Cum înfloresc dealurile şi pădurile şi câmpiile primăvara acoperind tot pământul . Apoi văzând ca nu moare mai repede îşi mai înfipse de câteva ori cuţitul în pântece. Apoi în piept în dreptul inimii. Îţi duc opera Ta mai departe, Doamne, grăii el fericit cu zâmbetul pe buze - apoi cu un ultim zvâcnit al mâinii îşi mai înfipse încă o dată cuţitul în dreptul inimii. Domnul se evaporă ca un nor alb ca o picătură de rouă ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic în locul acela numai liniştea se întindea nesfârşita ca o câmpie acoperită de zăpadă în faţa unui ocean. Existenţa pură infinită.

Elegia I-a

Aripile Paserei

Întâi i-au tăiat Paserei aripile cu fierăstrăul ruginit jucând în jurul ei zile întregi bucurându-se că nu va mai zbura niciodată în timpul acesta Eudemion dansa pe mari culegând macii care crescuseră pe crestele valurilor Însă Paserea şi-a făcut privirile Lopeţi Sprijinindu-se cu ele de zări A început să înoate Ochii ei opintindu-se din răsputeri Eudemion alerga după iepuri Pe mări Împiedicându-se din când În când de creasta Unui val ale cărui Cioburi de sticlă Scoteau un sunet cristalin, melodios Văzând ei că Marea Pasare zboară i-au scos atunci ochii cu pari înalţi de argint răzuind găvanele albe să nu mai rămână nici o fărâmă de retină pe ele Eudemion trasa cu o cretă Albă terenuri 37

De tenis pe faţa mării Bătrâna pasăre Îşi continua zborul Vâslind cu inima ei albastră Dâra de sânge din stânga Se sprijinea ca o aripa frânta pe Un deal Aripa din dreapta Se termina în inima unui copil Eudemion juca singur tenis pe mare Lovea mingea Apoi alerga la celălalt capăt al terenului De unde lovea din nou mingea ( care Era inima unei privighetori) Aşa cum ar fi făcut partenerul lui Apoi alerga în capătul celalalt Şi aşa avea sa facă mii de ani de aici înainte Pasărea gâfâia din greu Trupul ei scârţâia ca o corabie Ecoul lui se rostogolea Ca un tunet culcând bălăriile pustiului la pământ Văzând ei ca pasărea Tot mai zboară i-au scos atunci inima i-au tăiat-o bucăţi, bucăţi fărâme din ce în ce mai mici până când nu se mai vedeau cu ochiul liber apoi le-au semănat pe ogoare Din clipa aceea 38

s-a întâmplat miracolul Pasărea a început să se umfle crescând În toate părţile ca un balon Trecând de zări Lipindu-se cu epiderma ei de Suprafaţa interioară a universului Ai, ai, Eudemion, Eudemion Tu care o dată Cântai pe ţarinile roşii ale lumii Iată sunetele cântecului Tău pasc pe dealuri Ca turmele.

Elegia a II-a

Dialectica

Doi şi cu litera I Fac o pasăre Şapte şi ochiul unei fecioare Fac un orizont pe care creşte nalba Spre Care se îndreaptă tancuri Ruginite scârţiind Un segment de arteră Lângă segmentul unei ţevi dintr-o mare uzină din Veacul al XIX-lea Se aude huruind până departe în fundul lumii Problema esenţială a acestui univers Este daca rădăcina ochiului Este tot o privire Ai, ai Eudemion Să mergi pe ţărmul unui râu Ca un acrobat Pe sârmă Într-o singură noapte civilizaţiei Acesteia îi va cădea părul Un pian cântă singur pe vârful muntelui O inima şi un ochi Luându-se de mână Se văd pierind în adâncul zării * * * Paserile zburau mari prin aer Parcă erau nişte corăbii greceşti Cu vâslele atât de lungi mişcându-se greoi 40

Având carenele vopsite în roşu Apoi dintr-o dată au schimbat Cu o sută optzeci de grade Direcţia zborului Înspre sinele din adâncul lor Urmând ca apoi Milioanele de sine ale paserilor Sa zboare mai departe Către sinele lor unic Iar acesta să zboare Mai departe Prin rădăcina Sinelui unic În jos Într-o dimineaţa Ne-am pomenit cu tritonii în oraş Veniseră îmbrăcaţi în cerşetori Noi le-am dat de pomană Seminţe de ochi Pe care dacă le pui în pământ Cresc lanuri înalte de ochi Ca nişte lanuri de priviri Seminţe de fabrici pe care Daca le arunci în pustiu Cresc uzine cu acoperişuri şi coşuri ruginite Până la cer Seminţe de aer Din care cresc văzduhuri albastre Le-am dat până şi Seminţele de seminţe 41

Ce mai aveam În locul zdrenţelor de cerşetori Le-au crescut rochii De mirese Ah, cât de frumoşi, ca nişte lujeri De crini Păreau tritonii în rochiile înalte de mirese Apoi i-am văzut Îmbrăcaţi Ca nişte fluturi În tancuri în mitraliere în bombe în rachete Nucleare Umblând pe străzi şi gândindu-se cine ştie unde Umblau prin casele oamenilor Şi-n locul paturilor Instalau un crâng În locul mesei Puneau o mitralieră Apoi te luau de ceafa şi te aşezau la masă După care au început Să umble în trupurile oamenilor În locul inimii aşezau Creierul mic În locul ficatului Un crin Inimile le aşezau în locul ochilor Iar sângele o pornea ca o privire Cu viteza luminii către 42

Orizont În locul limbii Aşezau câte un femur Şi s-a auzit atunci limba minerală Cântând ca o privighetoare În locul creierului au Aşezat un brici De bărbierit Meningelui pe data i-au crescut ţepii bărbii ochii aşezaţi sub tălpi au început sa se rostogolească asemenea unor rulmenţi până când au ajuns la malul marii ne-au scos intestinele şi-au început să înconjoare arborii cu ele până când claia de intestine a crescut ca pâinea până la cer după aceea au devorat arborii apoi ideea de arbore şi apoi au început să se autodevore la nesfârşit arterele ni le-au pus în locul razelor de soare ca sa ne uitam la noi înşine 43

mult şi bine La sfârşit de tot tritonii s-au făcut fluturi Noi alergam după Ei cântând Ce fluturi frumoşi, Doamne Vai, niciodată nu s-au Văzut asemenea fluturi Şi nu se vor mai Vedea în vecii vecilor Cuţitele au început şi ele Să taie înlăuntrul lor s-a auzit o data un urlet ca de porc înjunghiat pe care l-au scos toate cuţitele înjunghiindu-se în aceiaşi secundă înfigând în adâncul lor tăişul până la prăsele * * * Uşile rămânând închise în Afara lor s-au deschis înăuntru lor dând într-o încăpere mirosind a umezeală şi a mucegai întunecată şi ajungând la o uşa care deschizându-se înlăuntrul ei a dat de o alta uşa care şi ea s-a 44

deschis înlăuntrul ei iar aceasta a dat de o alta uşa care s-a deschis înlăuntrul ei şi aşa la infinit Dacă scazi din numărul şapte Un mânz rămân Patru motociclete iar Dacă dintr-o Mină scazi cifra şapte Te pomeneşti În oraşul Babilon Plimbându-te pe străzile sale Încărcate cu lămâi şi cu portocali

Elegia a III-a

Elegia pietrelor şi a aerului

Pe o colină O buburuză pare cupola Unui oraş Pe o alta planetă Ca să nu vorbească Pietrelor le-au Pus lacăte la gura Atunci au început Gurile lacătelor Să vorbească Dar şi gurilor Gurilor lacătelor le-au pus Lacăte Roşii oranj galbene Verzi albastre indigo Violete Şi iar Roşii oranj galbene Verzi albastre indigo Violete Până când s-a revoltat Cifra Unul Urlând cât a putut de tare Cum e posibil Ca de doua mii de ani de când Progresăm numai Şapte culori au fost descoperite ? 46

Să se descopere culoarea A opta A noua a zecea a unsprezecea a doisprezecea Până la patru sute ! Bătând cu pumnul În masă A fost decretată ideea că problema culorilor Este acum problema numărul unu Să fie lăsată La o parte problema pietrelor După ţara lucrurilor Vine Ţara cuvintelor Fiecare lucru atârna ca un spânzurat de un cuvânt ce se Lăfăie roşu În înaltul cerului ca Un balon Eupoetion o iubea atât De mult pe Anemone încât i-a dat epiderma la o parte ca să o sărute pe ţesutul de sub epiderma dar i s-a făcut şi mai dor de ea şi atunci i-a dat şi acest ţesut la o parte până când s-a pomenit că săruta o piatra atunci s-a gândit să dea şi ţesutul mineral la o parte şi astfel s-a pomenit într-o 47

seară pe când asfinţea soarele pe ţărmul oceanului la începutul lumii. O lampă şi o inimă Urcau singure Dealul prin ploaie ! După ţara cuvintelor vine Ţara necuvintelor Fiecare cuvânt e ţinut ca un câine De zgardă de un Necuvânt Neboul duce de lanţ Boul la păscut Bunul e dus de nebun Pe străzi care şi ele Sânt ţinute în lanţ de nestrăzi O aripă singură Zboară în înaltul cerului Dormitând pe fundul Mării pietrele Se gândesc La ce va fi peste o mie de ani În oraşul Ninive * * * Îmbolnăvindu-se Privirea a început să se Încolăcească in jurul Ochiului până când 48

s-a născut un ghem cât un deal ameninţând să crească la nesfârşit O puşca încărcata cu Un neglonţ rezemată de un Creier ţinut în lesă de necreirul său pe o colină dormitând pe o necolină După ţara necuvintelor vine Tara nelucrurilor ale căror Margini sânt mai dure decât Nemineralul cel mai dur Ale căror nemiresme Te taie ca un Laser Ca mai abstractul Său nelaserul Orice cârjă se sprijină Într-o necârja Nevăzută Iar această necârja nevăzută Într-o cârja şi mai nevăzută Aceasta cârja şi mai nevăzută Într-o alta cârja si mai nevăzută Cuvântul poet Este spânzurătoarea Poetului Care e un câine Dus de zgarda de noţiunea de nepoet 49

Am văzut aripi Care aveau ochii deschişi pe ele Am sărutat orizontul Care e o pleoapa roşie Cu ochii închişi Contabilii recită poezii Prin păduri Pielea nelucrului Miroase îngrozitor a nepucioasă Ai, ai Eudemion, Eudemion Cine-i leagă aerului Mâinile cu lanţuri ? Şi nu-l lasă ! Şi lanţurile încep Să înflorească Şi-n ramurile lor Cânta privighetori Roşii Cu lumânări in Mâini Secolul al XXI-lea umblă În catalige pe câmpuri.

Elegia a IV-a O, senzaţiile ca cioburi gălbui roşietice De sticla Pe fundul unei bălţi Unde ajungeam eram demult plecat Din locul acela Imaginaţi- vă un ochi În central unui ochi Acesta fiind centrul unui Ochi care la rândul lui Este centrul unui ochi Chelnerii umblă prin codri Legaţi la ochi Ducând tăvi încărcate Cu destine Fulgerul se vede întinzând mâna Ca un bătrân paralitic Înspre mâine Anemone Anemone, te iubeam atât de mult Încât mă întindeam ca Un elastic înspre moarte * * * Noţiunii de iubire i-au crescut frunze albastre noţiunii de moarte îi cresc frunze roşii 51

mâna merge de la-nceputul lumii singură prin ploaie prigoriile umbla prin văzduh îmbrăcate în sutane o voce ajunge la malul marii aici se descalţă apucând-o mâhnită pe ape Prin laboratoarele secolului XXI vor Umbla hainele singure Daca tai orizontul cu un foarfece (se va auzi un sunet ascuţit, clic) În clipa următoare el va Deveni un segment drept (prin care te poţi uita, atunci vei vedea Inima iubitei pe zăpada cum bate) Azi noapte izvoarelor le-au Crescut picioare Vişinii Dacă deschizi nelacătul Găseşti în interiorul lui Un nelacăt daca-l deschizi Şi pe acesta dai de un alt Ne-lacăt perfect identic însă Mai mic dacă-l deschizi Şi pe acesta dai de un alt Ne-lacăt plângând. Cum îţi fluturi Anemone părul roşcat Până la începutul Mileniului întâi ! Prin sate viruşii hepatici Umbla cu ramuri de cireşi înflorite 52

În mâini În apus se vede un Oraş de sticla Luptându-se cu o inimă Ca o pată de petrol se-tinde cunoaşterea Ca o pecingină mănâncă suprafaţa Materiei Prin ministere cresc Lanuri de in Cerul e o conservă albastră Întoarsă pe dos Ajuns om În subterana cea mai de jos Cifra unu îşi face buzele La marginea lanului de secara O sperietoare (recită melancolică din Shakespeare) Priveşte prin sentimentele Pe care le scoate din piept Ca prin lunete Devenit violet Spaţiul capătă forma sferei Întoarse pe dos ca o Mănuşa Ţinând în mână o neuşă * * * 53

Păduri pline cu paturi Judecăţile sunt nişte Bare de fier făcute stivă la Marginea oraşului Într-o zi toţi am rămas Stupefiaţi când am văzut Că din ou iese tot un ou iar din acesta tot un ou Se acoperise planeta cu un strat de ouă Atunci am descoperit fericiţi Ca nimeni nu-şi mai aducea Aminte de ideea de pui De necuvânt atârna nelucru Ca piatra de înecat De dincolo de oglinda De unde nu s-a mai nemângâiat * * * O senzaţie face dragoste cu un pătrat Hei, hei Eupoetion acum cerul Nu mai e o semisferă Ca acum un nean Ci un plan paralel cu pământul Ca un tavan Prin pădurile de ferigi Ale subconştientului Urmele dinozaurilor Ca nişte seminţe Nasc dinozauri Roşii violeţi Fardaţi 54

Mergând pe tocuri Ca nişte cocote Ca neceilalţi de ceilalţi În nejocuri Directorilor din ministere Le cresc urechile înlăuntru Ca nişte verze-semisfere Întru Urechilor dinlăuntru Le cresc urechi înlăuntru Cu o viteza ameţitoare Parca ar bate vântu Orice lucru exista înainte de A fi Calul s-a născut din calul De dinainte de cal Cum se naşte valul din val Înainte de carnea Îl trage pe om din mineral Iar acesta fiind sideral E susţinut de Nemineral Câinele de dinainte de A fi câine Este azi al lui mâine Bobul de grâu susţinând Biata pâine B de la Bine Înainte de a fi miel Intră apoi în el Ca un vierme care se face inel 55

Dându-se peste cap De o mie de ori cel Răul faţă de bine Sau înaintea sinelui faţă De sine Ou ieşind din ou La nesfârşit Nasc tunelul De argint Când îl apuca pe stejar Nostalgia de ghindă Aleargă prin tunelul-cerc Ca să se prindă Ieşind afară din abstract Căţărându-se greoi şi încet Case în aer În marginea fierbinte a celuilalt Neconcret Înainte de os Purtându-l în roabă Se trezeşte târăt pe jos De mineral prin lumea largă * * * Privire legata la ochi Cu un ochi Aripei Paserei îi cresc limbi Din setea de a degusta Aerul

La rândul lui aerului îi cresc guri În care paserile sânt Limbi Ferice de pictorul care-şi Ţine culorile în lumea Cealaltă El le pictează lucrurilor Interioritatea lor toată Văzduhul e un limbaj În care stelele sânt vocale De aceea au sinele Goale Astfel mai târziu se va Naşte vântul care bate În toate părţile Dintr-un punct toate Se nasc Ca sămânţa Care ar creşte în toate direcţiile Născând arborele sferă Înaintea omului Prăbuşit în sfera om Sau drumul de la Univers la atom.

Elegia a V-a Privirea plecând ca o rază din ochi pe drum din raza verticală pleca alta rază ca ramurile unei crengi. Din ramurile secundare ale razei pleacă alte raze până când tot universal se umple de raze mici de un centimetru apoi de un milimetru apoi de minus doi milimetri de minus zece (de argint) centimetri şi aşa la infinit că ultimele raze sunt de minus zece miliarde de ani lumină minus douăzeci de miliarde de ani lumină şi aşa mai departe. Ţăranul îşi întoarce faţa de la mare privind în adâncul lui până devine un punct tare.

Elegia a VI-a Omul e un fenomen-groapă Cu cât iei din el Cu atât creşte Împerecherea care crapă La început te găseşti în stratul mineral Vocală fiind în sămânţa ta Copita de cal Dacă urci treapta mineral Lucrul nu e nici o nescofală Căci te pomeneşti în oceanul verde Al mineralului Care se sprijină de Peretele interior al malului. Stratul de cărnuri În care dai Are coloana de marmură Ca o gură de rai Străbătut de fire de sânge În afara sa râde Înlăuntrul sau maiestuos el plânge Dureros-dulce Te mângâie cu folii de gingăşie Învăluindu-te în nemireasma Neagră-aurie Un pahar de cristal Gol În mijlocul nopţii Vine stratul omului Care este dens şi ud Construit dintr-o substanţă Numita absurd 59

Un fel de ureche sferă A unui auz crud În vidul ochiului Creşte ca floarea De duh Metacuvântul. Idealul. Înmiresmarea ca Demenţă În scorbura materiei Sa dormi Ca Zamolxe Şi ochii mari albaştri Să-ţi miroase A flori de in Să treci ca un orb pe lângă oraşele De mătase foşnind ca Nişte mări de sare Să le pipai buricele Degetelor Subţiri-amare Umplându-te de Dulcea-nfiorare În-cuvântul o gaură Neagră Cazând veşnic în Sine Numai esenţa sa ultima ce nu se Va vedea niciodată Mai miroase încă a lumină Înaltă 60

Dacă dai în realitate o gaura Cu burghiul şi te Uiţi prin ea Vezi aerul din oasele tale de catifea culoarea roşietică-verzuie a lui a avea în timp ce muzica celestă care este aerul din oasele morţii îţi mângâie faţa îţi linge cartilagiile pe dinlăuntru După-cuvântul miel paşte iarba de culoare roşie Pe coline Inima merge în urma ne-câinelui Cu ochii scoşi De nime * * * ah, după ce va fi dispărut viaţa de pe planeta aceasta vom merge pe malul fluviilor şi vom aduna pietricele albe Condilenia, Condilenia va veni vremea când popoarele îşi vor vâna geniile aşa cum prind hingherii câinii pe maidane 61

îi vor vinde apoi în talciocuri laolaltă cu boarfele şi pantofii scâlciaţi ne-scaunul strigă în pustiu după-scaunul să şadă ape el cuţitul pe masa femeii care se vinde îşi taie venele * * * Între gură şi cuvânt Cineva sapă tranşee. Altcineva va veni sa planteze Portocali în ele. Si altcineva să tragă cu puşca În-ochiul visează la vremea când va deveni acoperiş de pe urechile oraşelor cad plăci de jad. Jos în lume se înalta nori de praf. Clavirele s-au ascuns în păduri de contabili. Idealul speciei umane doarme cu guşterii în mărăcinii înfloriţi pe coline.

Elegia a VII-a - A întâlnirii Priveam suprafaţa roşie a limbii pe care creşteau livezile de papile gălbui-albastre cu tentacule subţiri de sidef limba se prelungea ca o sfera-ochi plină de un lichid albastru din care răzbătea o muzica de sferă ca dintr-un neastru din ochi creşteau foile de varză ale unei urechi învelite în miresmele tari ale unei lumi vechi pe marginile urechilor se vedeau proiectaţi pe cer vibrând gingaş ca nişte fire de iarba aurii-viermii, papilele cu care moartea ne degustă.

Elegia a VIII-a - A misterului vieţii Dorul meu de a fi rădăcină de arbore e atât de mare încât simt cum braţele mi se ridica în sus ţipăt chemare şi cum le cresc ramuri şi muguri cărămizii care pocnesc ca nişte sticle de şampanie destupate, târzii iar frunzele cresc atât de repede ca nişte paraşute care se deschid în aer vâjiind apoi le simt cum se lăfăie cu toate papilele gustative pline de sevele absorbite din oceanul de lumină Când se deschid primele petale simt o durere ascuţită şi luminoasă ca un ţipăt în umeri apoi corzile pieptului meu vibrând scot sunete dubioase-în curând sânt o simfonie înălţătoare. E o senzaţie ameţitoare. Am capul imens cât cerul cântând mângâiat de răcoroase şi gingaşe ninsori aş închide ochii şi 64

m-aş lăsa dus de fiori ca o floare de păpădie de adierile vântului ori În timp ce florile se transformă pe nesimţite în fructe pântecele mi se înfioră ca al unei femei însărcinate apoi am senzaţia că cineva mă gâdila pe dinlăuntru - e atât de dulce şi de departe inefabil ce simt încât încep să râd singur nemaiputându-mă opri (râd ţinându-mă cu mâinile de burta, tăvălindu- mă pe jos ca şi cum cărnii mele i-ar plăcea să se lipească de pământ melodios aşa cum trupul bărbatului se lipeşte de pântecele femeii făcându-se una cu el) râd până nu mai pot pe nesimţite sufletul mi se umple de o nostalgică bucurie de parcă pământul cărnii mele s-ar umple de alt pământ mirosind a veşnicie. Fructelor încep să le crească sâmburi căci îi simt pe cerul gurii ca nişte dinţi de lapte - stomacul 65

meu e o senzaţie cosmică de voma acum chiar vomez aplecat peste ţărmul mării până departe iată intestinele cum îmi ies pe gura ca nişte şerpi nesăţioşi să pipăie cu limbile lor faţa materiei târându-se peste buzele mele acestea se gâdila într-un mod aproape abject Când încep să se coacă fructele văd nişte mere roşii pe colinele orizontului, cu striaţiuni verzi, mari cât sferele unor castele de apă în lumina care învăluie colinele (ca sufletul unei femei – simt un gust acrişor în gură care mi se prelinge ca un acid pe esofag carbonizându- mi epiteliile) dorinţa de a mânca dintr-un măr este atât de mare încât pe limba îmi apar stropi acri de salivă 66

uriaşi ca nişte sfere de sticla roşii papilele se înalţă din solul alb al limbii ca nişte tentacule atât de subţiri şi de înalte încât se pierd în înaltul cerului ţipând de voluptate Acum simt nişte lovituri în pântecele imense ca si cum aş fi un orizont pe dinlăuntru şi ecoul vag şi înfundat al loviturilor vine din alta lume din întru atât de savuros şi de adormitor încât simt o dulce dorinţa de moarte Dorinţa de moarte este atât de profunda şi de imperioasă încât mă topesc ca un munte de gheaţă arsă transformându- mă într-un lichid gingaş care se-ntinde ca o epidermă pe faţa pământului cuprinzându- l ca într-un pântece Acum după ce am făcut şi 67

fructe mă trezesc greu sleit de puteri buimăcit cu mintea plină de ceţuri şi de ploaie şi de ieri şi în sfârşit când cred că am scăpat am senzaţia că pilonii lumii se îndoaie cineva care i-a curbat îmi săruta tălpile picioarelor simt buzele fierbinţi şi roşii ale unei fecioare arzându-mi tălpile Acum îmi cresc buboaie lungi din tălpi – ca şi cum cineva din cer ar bate piroane prin mine iar acesta mi-ar ieşi prin tălpi şi cu fiecare lovitura ele coboară mai jos în pământ-într-un târziu le văd ca nişte ţâţe alungite (de sfârcul cărora trag morţii din lumea ailaltă) cum sapă cu mugurii sfârcurilor în adânc ţâţele alungite ( am senzaţia minerală că sânt o biserică amară cu turla în jos) seamăn din ce în ce mai mult cu o rădăcina din care încep sa crească în lături firişoare – întâi ca 68

nişte viermişori al căror botişor roşietic îţi trezeşte dorinţa de a-i săruta – apoi ca nişte pui subţiratici de şarpe care se-ntind în lături cu o frenezie până departe nespus de dulce şi graţioasă - parca ar fi nişte igliţe ce vor să ţese păienjeni, care să umple pământul pe dinlăuntru Dar cea mai dulce senzaţie imaterială plină de un (întru) inefabil divin – o trăiesc atunci când îmi cad frunzele am impresia că memoria mea care e un munte de bazalt (ah, exclam înalt prin ninsoarea de frunze pe care o ning, o tresalt) roşu începe sa se trezească – izvoarele de sânge se dezgheaţă susurând abia perceptibil mireasmă lumească peste vinele roşii ale pietrei de iască Am sentimentul că devin uşor 69

Că epiderma mea de frunze Începe se tremure din miile ei de aripi – parcă inima mi s-ar topi în oceanul de lumină al toamnei - un ţipăt stins sânt în nemarginire – văzduh care se întoarce în ceaţa primordială prin ne-fire Concret şi dureros sângele-mi susură în rădăcină senzaţie telurică imensă abisală şi divină gemând din bezna mineralului mai pot să mă scobor în ea de tot Când în sfârşit am putut să urlu prin toate ramurile că sânt rădăcină – adică ceea ce vrusesem să fiu la început – am simţit ca o groaznică durere înaltă vină (ca şi cum te-ar lovi cineva cu tot pământul în stomac, mut) dorinţa de a fi pământ şi brusc vijelios ca o surpare n-am mai văzut nimic nici bezna adâncă dureroasă mare primordială 70

căci devenisem însăşi ea.

Elegia a –IX-a- A pe – cuvintelor şi sub – cuvântului Cerc cu centru în afara sa Din clipa aceasta în istorie cheile vor deschide numai înlăuntrul lor uşa cum inima va pulsa sângele numai în adâncul ei iar mirosul îşi va adulmeca veşnic centrul sinelui său Ochiul stă in mijlocul neochiului Pe-calul umblă călare pe cal pe când sub-frunza sub-fruntea sub-golul sânt aşchii de ideal Şi florile vor înflori înspre Sămânţa lor Şi vântul va bate înspre centru său Şi moartea va muri înspre sinele ei frunzele încep să-şi devore arborii ochii sug substanţa trupului până când devin nişte sfere uriaşe (Condilenia umblă pe codri ca o balerina în casa văduvei paharul de cristal începe să înflorească lucrul în sine cânta în noapte ca o cucuvaie dumnezeiască) Ţărmuri electrice Pe-cuvintele se lasă ca nişte porumbei pe 72

mirişte. După amiezi albăstrui nu e o blânda abatere de vânt a sinelui în statui în-cuvântul somnolează în viziunea ca un apus a cuvântului visând epiderme diafane mătăsos foşnitoare ca boarea oceanelor. O, unde sânt tristeţile de culoarea cerului spălăcit Ale adolescentei şi idealurile înflortoare Ca nişte pietre de onix pe colinele auriu-verzui ale vremurilor ? din infinit o uşa se deschide singură pe mare sub-cuvintele ca nişte viruşi argintii- noptoşi foşcăie în substratul brun născând acea muzică a materiei năucitoare care aduna toate lucrurile în Unul care a încolţit din Un şi se înfoaie acum – Cupolă a Luminii – mândru ca un păun să nu te lingă sub pleoape sub epiderma albăstriu – metalică a ficatului răsuflarea de gheaţă a necomunicatului rara floare de colţ a subcuvântului 73

care se îndoaie numai înlăuntrul său sub adierea nevântului (despre blânda trădare a femeii care-ţi traversează ca un orizont putred – albăstrui tâmpla declanşând în sufletul tău nesfârşita melancolie a lumii îţi voi scrie cândva Condilenia când mă voi evapora asemenea unui fum subţire în fundul lumii) * * * dorm plugurile ţăranilor pe mirişte sub lumina lunii cu pleoapele închise gândindu-se la vremea când vor ara stratul de pulbere pe luna. De ametise. astfel visează sub-cuvântul topoare ninsoarea de meninge chipul diafan al necuvântului care ca Unul lumea o ninge învăluind-o cu epiderma lui care ne sfârtecă 74

ne frige o mână căutând o altă mâna înlăuntrul ei astfel se petrece în materia blânda plutire a pe-cuvântului ca firul de iarbă purtat de un val damnata lui cădere în infern cum tot timpul zboară spre noi un corb etern care ni se va aşeza o dată şi o dată pe stern * * * Râuri terminate cu unghii orizont argintiu mai subţire decât un fir de păr neuroni ca un lan de orez pre-cuvintele ca nişte nisetri s-au aruncat verzi asupra cuvântului miel şi după ce l-au devorat s-au trezit înfipte în cer glorie ţie femeie părăsită din tine creşte verzui - urâtul ca pe - cuvântul din vântul 75

care sufla prin singura fantă din lumea aceasta în lumea ailaltă va veni vremea când râurilor le va creste păr Când va ieşi fumul ca pe horn din adevăr când esenţele îşi vor devora lucrurile şi vor rămâne numai ele pe lume ca nişte mici bile de cristal ca stele prin care va bate vântul – împietrit dinspre malul - nesfârşit către ne-mal * * * Acum iată mândru ca un căprior apare pe colina câtre-cuvântul răspândind mireasma brună a zorilor şi a stratului de humă ai, ai, căci ce e trupul gros al bărbatului decât câtre-pământ. Şi ce e surâsul copilului decât către-luminoasa-eternitate ? Evdochia coase marginile lumii acesteia de marginile lumii celeilalte zâmbind visătoare în timp ce acul strălucind trece dintr-o lume în alta tandru subţire şi rece 76

mângâind dalta Sentimentele galbene devorează sentimentele indigo sentimentele roşii au răpus sentimentele albastre iată numai oasele mai albe decât zăpada au rămas din ele prin mărăcini pe prunduri pe ţărmul mării un triunghi şi un miel. * * * privesc indiferente pinul care se clatină misterios pe valuri devorat de cuvântul pin preaplinul pe un deal lumea aceasta şi lumea ailaltă se vad asemenea unei clepsidre. Subţire şi înaltă !

Elegia a X- a - A visului Şi visul (ah, cât de mândru îl vezi în lumina argintie a dimineţilor mai gingaş decât egreta care se-nalţă ca o săgeata spre cer. Ţipăt sublim de elixir şi de fier) îl pui într-o cratiţă de aluminiu fără să-i scoţi un ochi ori să-i clinteşti o pană din superba lui aripă. Îl fierbi o oră (sau daca vrei îl laşi sa stea pe foc toata istoria) apoi îl scoţi cu un polonic de lemn (ai grija să nu te frigi) şi-l pui într-o farfurie după care începi să-l cureţi de coajă ca pe un cartof până dai de miezul auriu – albastru pe care trebuie să-l arunci şi să-l calci în picioare. Of ! Atunci zăreşti un bob de linte argintiu strălucitor care te ne-doare. Trebuie să închizi ochii ca şi cum te-ai găsi în faţa flamei pe care o scoate aparatul de sudură. Din soare. Sămânţa visului trebuie privită în faţă Până când te obişnuieşti. Acum o vezi Mare ca pe o flacără. Întinde mâna Şi mângâi-o. Ai o senzaţie dulce catifelată ca şi cum ai mângâia blana unei vulpi. Beată. Sămânţa a devenit acum un floc-un imens cosmos dulce-mătăsos-iată pătrunzi în el până la os ca într-o pădure de sunete plină de miresme atavice, pure. Te trezeşti într-un crâng răcoros respirând un aer proaspăt aproape 78

lichid care-ţi mângâie plămânii până la Ind şi venele pe dinlăuntru ca palmele unei tinere soţii. E un văzduh primordial de o prospeţime sacră ca mitocondriile şi corpusculii lui Niesl din citoplasma celulelor tale tresaltă de bucurie. Arcă. Acum nu mai ai trup eşti o sferă de cristal plină de un lichid sideral care de fapt este o emoţie cosmică. Pluteşti deasupra unei câmpii verzui de sticla. E o senzaţie măreaţă de o seninătate cutremurătoare căci conştiinţa ta care nu-şi va mai aduce niciodată aminte că a avut un creier îşi zice eu sunt văzduhul de ether al universului materie albăstrui-transparentă mister de dincolo de materia roşie aşa cum spiritual este dincolo de substanţa lucrului în sine în care sălăşuieşte. Fericit şi bine. Şi cu cât urci cu atât te risipeşti în spaţiu până când uiţi de eul tău devenind plutire – nesfârşit – împietrită aşa cum infinitul pătrunde toate lucrurile atât de nemişcat fiind încât pare inexistent. Nesfârşire îngheţată veşnic scurgându-se prin fanta sinelui său. Un univers care se scurge ca nisipul unei 79

clepsidre înlăuntrul unui atom. Aici eşti nesfârşire supraraţională Idee care se întinde peste tot, dureros colosală ca materia în lumea noastră tăcând nefire pură orbitoare. Metacuvânt. * * * Era o seară de toamnă antică Oedip ajunsese în crângul răcoros Cu plopi învăluiţi în ceţuri arămii când ochii îi crescuseră în cap devenind o sferă în care creierul părea un ochi gelatinos. Şi atunci văzu leşul verde-brun al cuvântului din care pe-cuvântul ciugulea ca un corb de culoare galbena. Înăuntru- leşului auzi muzica divină pe care o scoteau viermii aurii adică subcuvintele lângă fântână Combinatul de Mase plastice. Mai mare decât cerul. Ruginit. O bătrână seamănă concepte pe ţarină lupii în păduri îl citesc pe Hegel în satul părăsit paturile 80

înmuguresc * * * Din mijlocul mării vezi că aceasta e o ploaie În toate părţile Cum pământul în centrul lui e o moarte înspre toate punctele cardinale astfel cântare în toate sensurile este în-cuvântul privit din esenţa cuvântului Athandal a luat trecutul Prezentul şi viitorul Care erau trei bucăţi mari de gheaţă le-a Pus întru-n cazan Şi le-a topit ai, ai cine-şi poate închipui substanţa unică indivizibilă mai pură decât etherul numită trecut-prezent–viitor glorie elixirului mai transparent decât cristalul şi mai abstract decât esenţa Omul-groapă şi Omul-fantă stau faţă în faţă ca lumea asta şi lumea ailaltă Omul-mânuşa-întoarsă-pe-dos mineral din neos 81

este elementul al treilea sfântul duh care le uneşte pe toate învelindu- le cu un strat de văzduh de scuipat şi de moarte Dacă urci treapta aerului Dai de stratul de păsări Dacă urci încă o treaptă Dai de lumea aripilor apoi vine stratul penei de pasare care se înfige întru-n ochi-tunel la celalalt capăt al tunelului e ochiul drept al lui Dumnezeu care la urma urmei e o plasma de seu prelungită cu un falus-ţipăt în fiecare eu. O, binecuvântate fie nemarginile universului-groapă crescut din sămânţa-om să tacă. II Mult a zăcut Iov în starea aceasta care este dincolo de Moarte când existenţă pură fiind era un ochi nesfârşit fără miez şi fără margine fără început şi fără sfârşit ochi devenit străvedere strălucitoare 82

o vedere-câmp în toate părţile care se vede pe sine unduitoare (ca o meta-durere care se ne-doare) din toate punctele ca o sete care se bea pe sine auzul îi devenise încă înainte de a exista foame orbitoare străvedere la fel pipăitul şi limba care fusese floarea gurii sale la fel mineralul fiinţei lui care acum răspândea strălucitoarea lumină de magneziu Apoi şi-a adus aminte de tot Timpul deodată (Eupoetion mergea pe dealuri târând prin iarbă în urma lui legată cu o sfoară o limbă roşie mânând turmele de paturi goale în care nişte popoare nenăscute aveau să doarmă şi să se înmulţească, hei, hei zicea Eupoetion fericit ) atunci a căzut din oceanul argintiu o picătură. (vai de vremea aceea când dinţii se vor mânca unul pe altul în gură atunci limba va strălucii Ca un foc de artificii. Dură)

Acum Iov abia dacă era sămânţa Nimicului un bob de argint care era un ochi ce se uita din toţi atomii în adâncul centrului său (Eupoetion ajuns cu turma de paturi în adâncul pădurii se apucă să adune toate frunzele arborilor făcu o grămadă mare pe o colină apoi o întinse arborilor s-o mănânce blajină în timp ce acestora le creşteau limbi roşietice ca nişte apusuri) Întâi trebui Iov din nimic ca să se facă pe sine pentru că numai după aceea putea să facă Oceanele cu Munţii cei umbroşi dealurile şi câmpiile apoi ţărmurile pe care mai târziu se vor plimba ţinându-se de mână îndrăgostiţii simţi întâi o durere ascuţită în adâncul nimicului care era apoi cum durerii cumplite care avea culoarea roşie ca a materiei îi creştea o rădăcină de culoare neagră mai neagră de un miliard de ori decât 84

cărbunele rădăcina începu să strălucească adică să răspândească o mireasmă neagră zeiască în jurul ei încât se născu astfel noaptea universală Pe Iov l-a apucat o disperare nesfârşită ameţitor de adâncă la gândul că va trebui să fie acum milioane de ani noapte universală În clipa aceasta şi-a adus aminte că şi data trecută când se crease din nimic fusese la început un punct-un bob de Nimic-rupt din infinitul Nimic care este Timpul Apoi devenise noapte Universală., dar atunci lucrul acesta îi plăcuse. Avusese răbdare să aştepte miliarde de ani. Acum ar fi vrut ca timpul să treacă ameţitor de repede (Curgerea e un pământ cu miezul de gheaţă în stratul de la suprafaţă de magmă în flăcări care se continuă cu aerul arzând şi se prelungeşte la infinit cu vidul cosmic) mână care desprinsă de trup zboară mai repede decât el 85

şi degete desprinse de mâna zburând mai repede decât mâna astfel că pe când trupul şi mâna şi degetele stau împietrite numai prăpastia dintre ele se cască ameţitor Ramurile unui fulger înfloreau încet în mii de ani în noaptea universală aşa se născu pentru a treia oară ca arbore de plasmă Iov. Şi fu Primăvară. Să fii plasmă e o senzaţie galben roşietică. O, Doamne insuportabil de dulce (Omul-fantă îl căută veşnic pe fratele său Omul margine aşa cum Dumnezeu îl caută pe diavol mii de Imni să înălţăm Omului- margine cel care locuieşte la marginea universului şi e făcut dintr-o margine de materie din margini de atom ochiul lui e făcut din margini de ochi gura lui vorbeşte cu margini de vocale idealul lui e din margini de idealuri )

Miezul nesfârşit de dulce al sentimentului de a fi plasmă ardea totul în jur lui prelingându-se din haos cum se prelinge privirea din ochi ca mierea din stup cu o viteză ameţitoare atât de mare încât ochiul nemaiexistând totul devine brusc privire. Suferitor ameţitoare. Ca râurile care aruncându-se brusc în oceanul golul care rămâne în urma lor explodează Explozie fiind însuşi Universul. Ca rădăcina stejarului care aruncându-se cu capul înainte în viitor devine ghindă chiar în fracţiunea de secundă în care era rădăcină ivindu-se astfel un lucru nemişcat şi veşnic care nu e nici rădăcină nici ghindă ci mai degrabă cumplita şi strălucitoarea înspre-ghindă (O, Evdochia, vai de mileniul acela când munţii vor dispărea când buzele tale atât de fragede se vor topi când norii nu vor mai exista ci tot universul va fi un înspre univers plin de înspre–planete pe care vor locui înspre-ochii înspre-buzele înspre-inimile-efebilor înspre-popoarele iar deasupra lor vor 87

pluti ca un plafon ca o eşarfă înspre-cuvintele) Astfel s-a petrecut iar marea Explozie iniţială Bing Bangul din care s-au născut constelaţiile (Calea Lactee Constelaţia Gemenilor, Constelaţia Taurului) cu sorii tineri şi nesfârşiţi ca banii de aur cu planetele din care s-au născut oceanele şi fluviile şi munţii atât de proaspeţi că limba de materie a lui Iov saliva de plăcere şi buricele degetelor cele născute ar fi pipăit totul câmpiile oceanelor (cu bulionul lor de proteine din care va apărea nu peste mult timp viaţa) aerul cărămiziu lumina care foşnea ca sarea umăr ieşind de din număr lumină de sare din dinspre mare şi mireasmă încântătoare Acolo în oceanul primordial gras ca un nămol de ideal a simţit Iov pentru prima dată senzaţia de viaţă petrecerea cărnii dinspre piatră metacuvântul ieşind ca un nufăr din gheaţă

Era ca şi cum în necoasta lui ar fi împuns universul cu unicornul un fum care-şi conţine în sinea lui hornul lângă mielul cu pântecele ochii în mână sărutându-l cu nebuzele o întru-săptămână Ca floarea de cireş care este în acelaşi timp sămânţă şi fruct adică un apeduct ca marginile unei curgeri dezvelite de piele peste care seamănă cel care încă nu s-a născut Era o înfiorare goală pe dinăuntru cum este cuvântul învelit în văzduhul lui întru Ca o cascadă de petale pe sinele seminţei care e un ne-deal într-o ne-vale Părea că toată dincolo-de-materia s-a scurs într-un fruct în care dinspre-universul e un roşu-conduc iar nenăscuta limbă şi gură muşcând dinspre-fructul nesfârşit şi mătăsos 89

devine făptură clepsidră măreaţă de os Înspre bucurie Iov fiind urlă cât putu de la Ind până la Ind ivindu-se astfel sunetul U oceanul năştea ca o femeie i se vedeau pântecele deschizându-se cum scânteie şi se făcea în noaptea universală o meta-lumină ovală un con uriaş şi nou de albuş de sub-ou Acum că Înspre-Iov se umplu de sentimentul de viaţă ieşi din ocean ca un lujer de nufăr orbitoarea verdeaţă Când puse piciorul pe mal îl numi Ideal şi-l sărută prelung ca rădăcina şi ca flacăra care se înspre-ajung Stătu lipit de pământ cum stă creierul de tâmplă era Înspre-Iov şi Lângă-Iov totodată cum numai lumina cu întunericul se sub-întămplă Istoria era atât de departe cum stă pe-moartea 90

pe moarte Cum şade măreţ şi somnambul cuvântul pe limbă când noaptea în zi se preschimbă (Eupoetion ţinând în mâini un pian ca pe un lujer mergea prin păduri sărutând arborii pe gură sărutând firele de iarbă pe buze sărutând pietrele pe meninge mângâiat de dincolo-de-buburuze se aude liniştit Dumnezeu cum ninge) Înainte - de-iubirea-de-femeie fiind departe abia se presimţeau premisele prin ne-porii celei care era încă ne-înmoarte * * * O mare bucurie a trăit Iov când a devenit reptilă căci mângâia cu pântecul lui pământul-pântec care-l născuse din întru-milă pântec lângă pântec ca o buză lângă o altă buză formând o gură topindu-se ele în obtuză bulboanele vocalelor de o negrăită dulceaţă 91

a revenirii la sine astfel că din pântece rămase numai dorul care începu să murmure numai ce cade veşnic către sine împins de după gravitaţie este limbajul cum este esenţa bietei lumine care alergând în spaţiu să se găsească pe sine rămâne veşnic nemişcată ca sămânţa răului în bine Când privirea devine ţeavă de puşcă în care ochiul e un glonţ tras în neant devenind astfel ochiul celălalt Astfel Iov deveni pasăre cerească mai făcând un pas către centru materiei devenind Lâng-aer cină dumnezeiască mai-iubit-de-eter cum este mâna fierbinte în ger

dacă arunci o piatră în văzduh acesta se apropie brusc de începutul universului atât de mult încât dinţii ei simt gustul dulce al plasmei Iniţiale şi atunci o porneşte speriată la vale

sunetele care pleacă din pian se lipesc de soare trăind sentimentul de fructe ale soarelui întru-cuvântul pluteşte în universul meta-cuvântului cum şade ne-vântul fin în centrul vântului bucuria aceasta avea o culoare verzui albastră Iov se deplasă înspre roşu Cum visele înspre starea de a fi sângele Inimii noastre Când zbori pământul te priveşte de jos în sus cu milă şi aerul se uită de sus în jos la tine cu o mirare labilă într-atât eşti de singur încât mâinile pământului şi ale aerului întinse spre tine se întorc de fapt în adâncul lor bogate şi preapline * * * ( Mergând pe dealuri şi sărutând pietrele albe pe buze 93

Eupoetion se gândea că dragostea lui pentru Evdochia-plină de o melancolie atât de adâncă încât îl îngheţa ! îl făcea brusc să existe dincolo de începutul vieţii când materia încă nici nu-şi imaginase ne-moartea blestemaţi să fie contabilii căci ei stau la picioarele pianului ca la picioarele unui munte cu catastiful deschis să noteze câte grame are fiecare sunet câte secunde mai are de trăit pianistul câţi stropi de sânge i se preling pe buze şi sunt paznicii ne-lucrurilor şi ai ne-cuvintelor - şi aleargă prin codri să prindă actriţele cu lasoul şi stau pe dealuri cu numărul în mână cum cu o lance - în fiecare seară păgână înainte de a se culca numără atomii din pâinea pe care o vor mânca a doua zi ei ţin socoteala sentimentelor care există într-un oraş nici o boală nu se poate ivi 94

până când nu e trecută în catastiful lor ştiu până şi câţi nasturi se găsesc în grămezile de gunoaie de la marginea satelor ori câţi microbi se găsesc în fecalele tale O, ei care nu fac nimic în istorie sunt de fapt nişte bieţi sclavi ai numărului de care sunt legaţi cu lanţuri ruginite ca nişte criminali de stâlpul infamiei ! infinite) * * * Orice drum visează că merge pe un alt drum acesta chiar merge pe drumul care se află sub el şi astfel pe-sub-drumul e fericit iar acesta la rândul lui alunecă pe drumul de sub el Milioane de ani a zburat Iov prin aerul de sulf al planetei până când i s-au tocit aripile astfel că semănau acum cu nişte mâini care au început pe nesimţite să uite începutul lumii – căci toate aripile 95

cum le dai drumul zboară înspre începutul timpului – dar mai ales uitau mângâierile aerului sentimentul atât de minunat că ele sunt lângă-aer şi ceea - ce-urmează după aer ele sunt pe-aerul şi pe lumina (aşa cum întru-păcatul nu-şi va cunoaşte niciodată vina ) abia acum Iov era o maimuţă învelită în păr (aşa cum se înveleşte cu spini şi cu pori orice adevăr) descoperi pământul pentru a doua oară parcă-l săruta ceva sub talpă care începea să-l nedoară se aplecă şi-l pipăi cu buricele degetelor ca pe o albastră subţioară pe care şi le trase strună subţire de vioară înapoi căci avu brusc sentimentul care-l arse că este ocean şi că se scufundă prin sine însuşi în noi în terase era o rădăcină care înveleşte ca o sferă tulpina iar aceasta are în mijlocul ei gogoloiul greu de frunze 96

care are în centrul lui fructul iar acesta exact în mijlocul său sămânţa care brusc îşi aduce aminte că esenţa sa e o scânteie venită cine ştie când din afară fiind la origine strop de lumină divină amară Îl apucă pe Iov o melancolie şi o disperare ca o vastă seară cenuşie unde să se ducă el când acasă era în inima lui când el era întru-pământul dat afară din pământ când ele era matca-oceanul azvârlit de valuri afară în pustiu ? Se urcă atunci pe un munte ca să privească apusul din sufletul lui pe care-l vedea petrecându-se pe mare în clipa aceea îl inundă sentimentul (ca un piron ca un cui ca nişte coloane de altare) căci el este ceea ce urmează după univers care la rândul lui fu înlocuit de sentimentul de a fi ceea ce urmează după soare care şi acesta la rândul lui fu înlocuit de sentimentul cald şi roşiatic de a fi magmă a pământului 97

visătoare care la rândul lui dispăru încet şi tulbure lăsând locul sentimentului amar de culoare brună-verzui de a fi înlăuntrul lui profund şi rar ceea ce urmează după ocean ţipătul dulce de chilimbar Sângele foşnind prin arterele lui îşi aduse aminte de fâşâitul pe care-l fac astrele alunecând pe orbite apoi foşnetul de mătase al valurilor oceanului în serile calde şi sfinte pline de împăcare care lingeau gingaşele plaje * * * Parcă era o aripă singură-atât o aripă fără trup de pasăre-care zbura dinspre începutul lumii gâfâind prin istorie apoi simţi brusc senzaţia că este şi cealaltă aripă care zbura la fel de singură venind însă din capătul opus al timpului O, Doamne, acestea sunt grădinile neuropsihice hipnotic foşnitoare 98

mai înalte decât baobabii aceştia sunt crinii de meninge amare strălucitori şi gingaşi ca flăcările de magneziu în văzduhul mov orbitoare ? Sângele şi citoplasma lui Iov începură să uite foşnetul dulce mătăsos al astrelor senzaţia de verzui-sărat pe care o avea sângele pe limbă se îndepărtă brusc de senzaţia sălciu-liliachie al lui celllălalt de pe retina clorofilei ca două aripi care se desprind de pasăre zburând singure ca atunci când cineva decapitează piciorul de mersul său şi sângele de corola lui-inima ori ca un sunet tăiat în două Creierul-care se vedea asemenea unui nufăr de pe colină-crescu dintr-o dată ca un punct invizibil ca o nepată care se vede pe o câmpie 99

interioară şi înaltă ca întru-cuvântul care exploadând cuprinde în el lumea toată Totul i se păru lui Iov confuz cerul mirosea a nămol iar în adâncul lui Iov era golul nesfârşit care învăţa să rostească noţiunea de Gol lumea i se păru o grămadă de plăcuţe de mozaic (în care el era o sămânţă strivită) care punându-se cap la cap fac să se ivească munţii din nimic cerul îl pipăi plutind deasupra golului care era un caic Văzduhul mai ales îl durea într-un chip ciudat şi miop ca şi cum ar fi fost dopul pus altui dop pe un deal de meninge un plop din rana sa pus să murmure pe colină ca izvorul dunga zării îl ustura subţire 100

parcă i-ar fi trecut cineva prin sânge o plasă din mii de fire buimac Iov se aruncă la pământ ca sunetul care se prăbuşeşte pe limba sa frânt căci ce era el decât vocala inimii a prafului şi a pulberii iscată în deşerturi creierul i se boltea după forma cerului şi-n adevăr el era sâmburele fructului albastru îl ascundea de ochiul Lui Dumnezeu ca pe cel mai preţios astru Când îi apăru primul cuvânt în gură semăna cu un plug tras de nişte boi înalţi pe arătură cuvintele care ieşeau spre zare ca nişte căprioare ale golului dinlăuntrul lui fecale ca trandafirul şi crinul mirositoare îi înfigeau brăzdarul adânc în limbă astfel că aceasta sângera ca un smârc iar urletul pe care-l scotea el împingea vocalele cu atâta putere încât acestea 101

se înfigeau ca nişte cuţite în carnea văzduhului de miere căci văzduhul mai era trupul lui încă acum dezlânându-se iar el ficatul strălucitor al lui orbind broaştele în lacuri * * * O , vai de acea mână care înveleşte mănuşa vai de acel cuvânt care se ascunde înlăuntrul limbii lui astfel şade fiinţa ca o luminiţă care pâlpâie înlăuntrul candelei sale care e o piatră ca un stejar sălăşluind înlăuntrul ghindei lui Mai ales se luă Iov cu mâinile de cap când văzu gândurile ieşind din creierul său ca nişte şerpi şi ca nişte muşte care nu se mai terminau (ca nişte conducte care vin din golul de dinaintea lumii şi se varsă în golul de dincolo de sfârşitul lumii) şi care ajunse pe orizont (adică 102

rana sa iar devenea sămânţa ranei sale) se întorceau ca nişte râuri asupra sa şi-l muşcau rupând hălci de carne din trupul lui. Şerpii tot ieşeau din creierul lui aşa că în scurt timp văzduhul se umplu de trupurile lor care se încolăceau unele peste altele intrând unele în altele astfel că după un timp nici nu mai încăpeau sub cer încât acesta trebui să se ridice mai sus ca un capac pus peste oală ridicat de aburii care fierb. Şi cu cât şerpii de smoală presau mai tare asupra cerului cu atât presau şi asupra bietului trup omenesc strivindu- l. Uriaşul fruct îşi strivea sămânţa foşgâind atât de tare în univers încât Iov asurzit se ascunse în sinele său (ca într-un zid) dar şi de aici trebui să se refugieze în sinele sinelui său căci şi acesta gemea strivit de gândurile şerpi care nu mai încăpeau între cer şi sinele său Dar se petrecu un lucru 103

ciudat că o mână întinzându-se în afara sa damnată e să se întindă înlăuntrul său ca aripa care zburând cât mai departe cât mai adânc se pierde în sine Cu cât Iov fugea strivit în adâncul său cu atât el umplea lumea apăsându-i pereţii interiori în-urletul urlând înlăuntrul lui ca sămânţa care ar încolţii înlăuntrul ei născând fiori ( Şi dacă cerul este un ochi al cui ochi este ? şi dacă Universul este un creier al cui creier este ? ) Mergând într-o zi prin codri şi ascultând foşnetul pădurii Iov îşi descoperi sufletul care este şi el un foşnet gingaş al nervilor lui Se apucă atunci să asculte apele pietrele firul de iarbă buricele degetelor se alungeau înspre ele 104

dorind să se mângâie (să se întoarcă în acasă al lor) amintindu-şi că şi ele fuseseră o dată piatră, apă fire de iarbă care latră Atunci văzu Iov că în spatele pietrei şade un alt fel de a fi piatră pe care o denumi pietru că lângă apă şade bărbatul ei apu iar înaintea firului de iarbă stă fira de iarbă care e de o mie de ori mai gingaşă Astfel îşi scoase Iov tâmpla din cap şi o mângâie mii de ani alungind-o şlefuind-o până când semănă cu ceva care era lumină şi mireasmă care era lângă-el şi totodată-el şi în-el care era întru-el şi dincolo-de-el ceea ce nu mai văzuse Iov niciodată şi care ciudat lângă-el fiind îl făcea să fie dincolo de începutul lumii. Beată. Când suflă peste ea suflet femeia întinse mâna şi-i mângâie obrazul iar el o numi Iova adică plecare din el şi venire în el cum este aripa paserei plecare din pasăre 105

şi venire întru sinele ei topire şi alcătuire coborâre şi înălţare * * * Cu cât se umplea câmpia de copiii lui Iov se simţea din ce în ce mai singur şi pentru că se plictisea îngrozitor se apucă să dea nume lucrurilor astfel apa o denumi cu litera a când bău apă scrise litera p în nisipul epocii de fier iar atunci când lupul veni şi se lipi de picioarele lui credincios îl boteză câine însemnând pe răboj litera c. Şi aşa până când ajunse la litera z când termină observă că natura este un alfabet el fiind în acest alfabet litera O cu O mare când natura vrea să nască un om ea ia sunetul urletului OOOOOOOOOOOOOOOO ! şi o mamă îl pune în gura mamei 106

căci ce e o femeie născând decât lângă-urletul şi înaintea- urletului şi după-urletul şi meta-urletul adică învelişul învelişului urletului ca să scrie cuvântul apă Iov mai întâi se miră scoţând sunetul a a a a a a ! moale ca un gălbenuş de ou şi ca o catifea, apoi făcu litera p de la piatra pe care tresălta argintia licoare apoi după ce o auzi clipocind (aici îl apucă o melancolie stranie care-i aducea aminte de Ind dar nu-şi aduse aminte încă de clipocitul eterului în univers clipocind) se miră încă o dată aaaaaaaaaaaaaaa! de data aceasta scoţând un sunet mai înalt şi mai şters căci bucuria lui şi mirarea erau mai mari ca să scrie cuvântul ou îl luă pe O de la Om şi îl lipi de U de la 107

uşurarea pe care o simţi Iov după ce îi născu Iova un copil * * * Astfel scrie Iov toate literele alfabetului şi toate cuvintele ( ce erau aşezate deasupra lucrurilor pe care le denumea născându-se astfel lumea pe-lucrurilor pre ea ) apoi iar se simţi îngrozitor de singur. Acum o altfel de melancolie de culoare cenuşiu amară ca o cenuşă fină pe care ţi-o presară cineva pe rana numită suflet – îl cuprinse o durere mov-otrăvitoare pe care sufletul lui o ducea ca pe o piatră în spate Ar fi avut nevoie de cineva cu care să se sfătuiască (trebuiau să mai treacă zeci de mii de ani până să fie descoperită ironia ori bârfa lumească ) şi care să fie cu mult cu mult mai înţelept decât el care să cunoască toate lucrurile universului care să fie infinit mai puternic decât el, Iov (ca să aibă atunci când se va simţi slab la cine să se ducă să-l ajute dar mai 108

ales pentru că vrea să cunoască toate adevărurile să le înveţe iar atunci când îşi simte sufletul pustiu să aibă pe cineva mai în-înţelept decât el cu care să se sfătuiască la care să meargă să se jeluiască ). Se gândi Iov la lucrul acesta câteva mii de ani Nu vedea încă ce formă să-i dea – trebuia desigur să fie un meta-om adică cel care se întinde la nesfârşit în afara sa în acelaşi timp fiind întru om (adică ceva care să meargă mereu înspre centrul său, fără să se oprească vreodată) şi într-un om (adică ceva care să existe înlăuntrul marginilor sale) căci îl voi zămisli din întunericul din adâncul sinelui meu. Ovale. Tot gândindu-se şi chinuindu-se Iov observase că nu mai poate dormi că slăbise şi îmbătrânise atât de mult iar părul care-i creştea pe chip albise curgându- i ca o ninsoare pe piept. Când se uită într-o apă şi când se văzu Iov rămase încremenit. Apoi urlă din adâncul haosului din el. O să-i dau toată puterea pe care am 109

avut-o şi am pierdut-o şi toată ştiinţa pe care n-am avut-o niciodată dar pe care o voi avea peste mii de ani prin El Şi pentru că în clipa aceea toată Fiinţa lui era Durerea de a nu fi Univers începu să scrie pe nisip litera D de la durerea lui nesfârşită (cu D mare pentru că şi Durerea lui de a nu fi Tot era nesfârşit de mare) apoi făcu litera U de la Urletul care-i ieşea din piept amintindu-şi că la început el fusese însuşi universul apoi scrijeli cu toiagul pe care-l avea în mână litera M de la mama materiei adică cel care născuse şi avea să le nască pe toate după care scrise litera N de la Nu căci altfel cum ar fi fost Puterea lui Dumnezeu nesfârşită dacă nu l-ar fi rostit pe Nu. În această alcătuire întunecată asemenea unei bezne trebuia pus un strop de lumină astfel că Iov luă vocala e (care e plină ochi de uleioasa curgere din soare ) o sparse ca pe o nucă de cocos şi turnă lumina din ea în cuvântul care se năştea atât de 110

greu. O oboseală dulce care-i subţia sângele ca şi cum l-ar fi tăiat cineva cu un fir de păr îl cuprinse. Abia mai răsufla astfel că se aşeză pe o piatră să se odihnească. Dormi câţiva ani buni până când îşi mai reveni. După ce se sculă mai medită încă un veac la hidoasa şi la strania lui creatură căci încă nu ştia ce avea să iasă odată ce mintea lui n-o putea cuprinde în marginile sale. Se uita acum la cele cinci litere pe care le scrisese pe pământ. Acum trebuia să scrie litera Z de la vibraţia profundă a lucrurilor şi a materiei ce se va petrece atunci când Puterea lui Dumnezeu va străbate prin toate. După ce termină Iov îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Mai trebuia încă să mai pună lumină în ceea ce făcea el odată ce Domnul va crea lumea din lumină ridicând-o din pântecele întunecoase ale haosului iar apoi va sufla peste toate lucrurile şi fiinţele un strat gros de lumină. Creaţia lui Iov se ivi din negurile haosului măreaţă şi strălucitoare pe culmile dealurilor proiectată blând 111

şi totodată înfricoşătoare pe cerul de culoarea fierului Îl apucă brusc o spaimă atât de mare încât îngenunche la picioarele lui tremurând. Un sentiment ciudat îl învăluia pe dinăuntru ca şi cum universul ar fi fost o călimară iar materia lui cerneala cu care Domnul urma să le creeze pe toate scriind cu această cerneală. În clipa aceea Iov deschise ochii de atâta plăcere. Domnul turnă cu călimara plasma universului în inima sa. Deschise ochii iar şi împietri de strălucirea Maiestuoasă a Domnului care-i ungea sufletul şi totodată îl făcea să îngheţe. Atunci Iov urlă din răsputeri o mie de ani. Iar urletul lui ieşind din gura lui şi înălţându-se desena pe chipul Domnului sprâncenele şi acea penumbră luminoasă metafizică şi tragică ce-l făcea să pară că Domnul se află într-o nesfârşită înălţare. După ce i se slei urletul pe buze Iov admiră îndelung Creaţia sa proiectată pe pânza cerului. Apoi senin şi împăcat se aplecă şi scrise în nisipul cere-i ardea tălpile Litera U * * * Acum că îl creă şi pe Dumnezeu Iov simţi o bucurie atât de mare încât începu să-l ardă pântecele. Îşi duse mâna la încheieturi pipăind golul 112

din fiinţa lui ca o lăuză. Când se trezi parcă avea sufletul nefiresc de mare iar trupul necrezut de mic ca privirea care e nesfârşită faţă de ochiul care nu este decât un punct. Sentimentul de a fi rupt în două îl gâdila în golul dintre el şi Dumnezeu care se mărea neîncetat . Acum avea şi Iov cu cine să vorbească. Se mai ducea el pe la Dumnezeu mai venea Domnul pe la el. Îşi povesteau de una de alta Sau se întrebau de sănătate. Tare se mai jeluia Domnul ce greu e să creezi Lumea Şi să fii păzitorul tuturor lucrurilor Într-o dimineaţă Iov se trezi simţindu- l pe Dumnezeu ca pe un ne-eu al ne-eului său Ca atunci când arunci cu piatra iar tu te faci piatră şi te uiţi la ne-piatră cum zboară iar aceasta la rândul ei se uită după ne-ne-piatră cum se pierde în slăvi în urma meta-pietrei. Cum latră. Iov nici nu pleca de acasă că şi ajungea înainte unde trebuia să ajungă plin de melancolie căci tot ce era în afară lui fiind Dumnezeu Iov era acum pretutindeni 113

şi nicăieri Parcă sunt o apă căreia-i este sete de ea grăi Iov parcă aş fi marginea sentimentului de nemărginire sau parcă aş fi amarul de gingaş şi verdele de dulce Sunt mâna care fuge de verbul a apuca şi sângele care cu cât aleargă înspre inima lui cu atât se îndepărtează de ea Era o stare de uimire uneori Iov se îndoia chiar că mai există - atunci se scărpina după ceafă spunând – greu e să te mai obişnuieşti şi cu creatura aceasta însă proporţia dintre el şi Dumnezeu tot crescând Iov uită cu totul de el devenind ne-Iov. Îi era tot timpul atât De dor de Domnul încât se denumi singur ca fiind Către-Dumnezeu şi Înspre-Dumnezeu Astfel ajunse Iov să fie Tâmpla Domnului adică Lângă Dumnezeu Se ruga întruna să fie sângele Domnului numai pentru a-i 114

săruta inima Lui Tot apropiindu-se de Domnul şi trecând de El cuvântul Om deveni sinonim cu Întru-Domnul apoi Iov deveni brusc Dincolo-de-Domnul Iov se depărta acum de El cum se depărtează floarea de rădăcină trăind sentimentul de a fi mireasmă dumnezeiască virgină (Ai, ai Eulenia, cât de mult ţi-ai dorit tu să te naşti din mireasma de flori de tei să fii dincolo-de-privirea ce se naşte din maica sa privirea ca din ochiul ei) Când s-a depărtat atât de mult părea un univers umplut cu auz în care Urechea n-a existat niciodată. Ca un havuz. Atunci s-a speriat Iov crezându-se singur şi neputincios în pustiu. Şi ca să-L cheme din nou la el pe Domnul său dar mai ales ca să-l pună la încercare să-i vadă tăria şi puterea i-a poruncit credinţei lui să fie nestrămutată în Domnul iar pe Acesta l-a pus să se îndoiască în credinţa Lui de El 115

Astfel Domnul împins de la spate de diavol s-a coborât pe pământ şi l-a cercetat pe cel care-l crease pe Iov dându-i toate boalele şi bubele (că părea un Munte încărcat până la cer de buboaie şi de lacuri adânci de puroi şi coptură ). Iar Iov a primit toate durerile şi darurile Domnului său crezând şi mai adânc în El Iar Domnul i-a omorât fii unul după altul ca pe nişte iezi i-a pârjolit păşunile i-a ars turmele de oi şi de capre i-a luat femeia care-i născuse pruncii şi-i sfinţise cortul cu mirt apoi l-a pus şi pe el jos (Iov gemea rar repetând în gând că el acum crede şi mai adânc în Domnul său ! lucru care îl înfurie şi mai tare pe Acesta) aşezându-l în bălegar ca şi cum ar fi fost un gunoi iar apoi a pus lepra să-i sugă toate buboaiele şi toate copturile

116

Ceea ce urmează după metaelegie Domnul îşi zise rar privind peste câmpiile de ceţuri ale cerurilor cu ochii plini de o tristeţe nesfârşită : Doamne de ce îmi este sufletul atât de pustiu (îi spunea astfel Omului. Încă nu uitase în subconştientul Lui deşi trecuseră două mii de ani şi mai bine de atunci că El este Creatorul Omului) vorbele rostite în deşert îl speriară. Se uită în jur înfricoşat apoi văzând că nu e nimeni cât se întindea zarea şi universul îşi zise în gând, iar am început să vorbesc singur cu Mine ce să-i faci cu cât îmbătrânesc cu atât aş tot sta de vorbă cu Tine. Ia să-l mai pun încă o dată la încercare pe Om. Creatura aceasta ciudată a Mea. De mult n-am mai cercetat-o şi între timp mi-e teamă să nu mi-o fi luat-o înainte căci data trecută când cu întâmplarea cu Iov am fost uimit de tăria de cremene a făpturii umane de gândul ei adânc şi de setea ei de suferinţă. Îşi duse Domnul degetul la tâmplă punându-şi astfel mintea să gândească să găsească o cale şi mai adâncă de a-l cerceta pe om. Aha, zise (speriindu-se şi El) după 117

ce medită aproape un veac. De data aceasta n-o să mă mai las împins de diavol de la spate care era cât pe aici să mă piardă data trecută folosindu-se de Iov ca de o unealtă. Aşa cum Iov m-a creat pe mine de o mie de ori mai puternic decât el nesfârşit în cunoaşterea sa la rândul meu voi crea o unealtă de o mie de ori superioară mie pe care nici eu să n-o pot înţelege uimindu- mă în faţa ei cum orbesc ochii în faţa fulgerului. Trebuiră astfel să mai treacă o mie de ani până când născoci Domnul acea unealtă înfricoşătoare şi orbitoare mai pătrunzătoare de o mie de ori decât fulgerul infinit mai subtilă în penetrarea materiei. Ca să o denumească se folosi de primul cuvânt care-i veni în minte - Poesia luat din limba veche a grecilor cum şi aceştia îl luaseră de la strămoşii lor Pelasgii apoi coborî pe pământ aşteptând să se nască 118

primul prunc Când se adunară ursitoarele la căpătâiul lui – părinţii hotărâseră demult că fiul lor se va numi Nichita Hristea Stănescu Iov – se strecură şi Domnul lângă ele. Apoi punând diabolica unealtă în mâna unei ursitoare se retrase tiptil ţinându-şi răsuflarea într-un ungher. Apoi ieşi în curte făcându-se nevăzut. Când ajunse în cer se pomeni râzând singur. Râdea ca un copil din ce în ce mai tare. Acum hohotele de râs se rostogoleau ca nişte tunete pe câmpia uscată a cerului de sare: ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha râdea Dumnezeu ţinându-se cu mâinile de burtă : ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, cât de cumplit l-am torturat eu pe Iov data trecută dar cât de cumplit o să-l cerceteze unealta mea (ştia El Dumnezeu ce ştia nu degeaba s-a scurs toată dragostea zeilor ce s-au trecut pe acest pământ în sufletul Lui ) care e de o mie de ori mai grozavă decât mine. Va fi vai de capul noului născut Iov. Acest 119

prunc numit Hristea Nichita Stănescu. Ha, ha, ha, ha, ha, ha. Domnul se prinse cu mâinile de burtă lăsând hohotele care plecau din el ca nişte valuri uriaşe să inunde toată câmpia lumii. * * * iar când pruncul numit Nichita Stănescu Iov deschise ochii ce văzu leşul cuvântului umflat ca o mucava uriaşă şi pe el ne-cuvintele ca nişte corbi albi ciugulind din carnea roşie urât mirositoare şi pe-cuvintele ca nişte viermi albaştri şi înspre – cuvintele şi după – cuvintele învăluindu- l (cum învelesc albinele cu ceară leşul vietăţii intrate în stup ) în ceară străveziu - albăstruie care avea să crească la nesfârşit până va fi umplut tot Universul al Metacuvântului atât şi numai atât căci el era orb să vadă altceva mai dragostea Lui Dumnezeu 120

picurĂ˘nd din mai Tot ĂŽn mai mereu dinspre dincolo de ne-eu

121

Experimentul Ştefan Dumitrescu în literatura română... Aşa după cum se vede Ştefan Dumitrescu nu este un scriitor necunoscut în lumea literară, şi în cultura română… ba, dimpotrivă, am putea să afirmăm că este un scriitor prea cunoscut…Şi într-adevăr, în lumea literară, în lumea culturii Ştefan Dumitrescu este un scriitor prea cunoscut…Despre care se ştie foarte bine că este un mare scriitor...Că este unul dintre cei mai mari scriitori de astăzi ! Şi Ana Blandiana, şi Adrian Păunescu şi Gabriel Liiceanu, şi Andrei Pleşu, şi Nicolae Manolescu ştiu lucrul acesta…Dar tocmai de aceea este marginalizat, tocmai de aceea despre el nu se vorbeşte, ŞI SE TACE !. Adică nu numai Ana Blandiana şi Adrian Păunescu (vai, care nu l-au ajutat absolut deloc), şi criticul Nicolae Manolescu ştiu că Ştefan Dumitrescu este un mare talent, un scriitor care a dat o operă literară mai vastă decât a lui Mircea Eliade, sau Marin Preda (al cărui roman „Delirul, vol I îl continuă, scriind romanul „Delirul, vol II”, o operă profundă, lucidă, cutremurătoare…Şi Marin Sorescu ştia lucrul acesta, şi Nichita Stănescu, şi Florenta Albu, o poetă talentată, uitată azi, care l-a publicat foarte mult pe Ştefan Dumitrescu în revista Viaţa Românească înainte de 89, ştiau că Ştefan Dumitrescu este un mare talent…Şi D R Popescu, şi George Ţărnea, si Dan Verona, Corneliu Vadim Tudor, Ion Cristoiu, Mircea Dinescu şi mulţi alţii ştiau că autorul volumului de faţă este un mare scriitor… 122

Şi totuşi nu l-au ajutat pe Ştefan Dumitrescu, nu au scris despre el, sau au scris rar, au vrut cu tot dinadinsul ca el să rămână în umbră, ca să fie cât mai puţin publicat… Pentru că nu au avut, şi nici scriitorii de azi nu au, nici un interes, ca să fie altul mai mare decât ei ! Dacă te iuiţi pe ecranele televizoarelor îi vezi doar pe Mircea Dinescu, pe Corneliu Vadim Tudor, pe Adrian Păunescu…despre alţi scriitori nici nu se mai vorbeşte… Dacă privim toate acestea ca pe un Experiment, ca pe Experimentul Ştefan Dumitrescu, ca pe Experimentul în centrul căruia se află un mare scriitor, anunţat încă din tinereţea sa că este un talent excepţional, ne dăm seama că lumea literară românească nu numai că nu-şi propulsează valorile, dar şi le marginalizează, şi le condamnă la uitare ! Dacă nu ar fi fost Fundaţia Culturală Ajutorul Românesc, care să-l ajute pe scriitor să îşi publice cărţile, să le publice în străinătate, din partea lumii literare româneşti, Ştefan Dumitrescu nici nu ar fi existat ! Ei bine, noi chiar privim lucrurile din această perspectivă. Şi iată ce ne spune experimentul Ştefan Dumitrescu! Experimentul acesta ne spune foarte clar că lumea literară românească nu numai că nu este o lume propice formării şi cultivării talentelor literare, ci este o lume în care talentele literare sunt marginalizate, sunt ignorate, sunt distruse… La cei aproape 60 de ani scriitorul Ştefan Dumitrescu a fost propus de mai multe Fundaţii culturale la Premiul Nobel… În curând va fi propus de Societatea Scriitorilor Romani din Canada. … Tot în curând va fi propus la acest premiu de Uniunea Mondială a Românilor… 123

Dar noi, românii, din ţară, scriitorii din ţară de ce nu îl ajutăm ? Haideţi să urmărim acest Experiment, foarte trist! Experimentul marginalizării în România a unui mare scriitor… În primul rând acestui scriitor i s-a făcut o mare nedreptate…Şi nu este o nedreptate de azi sau de ieri, este o nedreptate de o viaţă !

124

Câteva cuvinte despre acest volum de poezie Scriitorul Ştefan Dumitrescu este greu de cuprins întro viziune unitară…sau viziunea care va reieşi din lectura operelor lui va fi foarte mare, greu de cuprins şi de înţeles… Volumul de faţă este în primul rând o mare carte de poezie, în care autorul încearcă să cuprindă ca într-o panoramă întreaga Istorie şi Existenţă umană. În care încearcă să îl ducă mai departe pe Nichita Stănescu, sau încearcă să ducă mai departe limbajul poetic, cel redescoperit de Nichita şi dus pe un nivel superior…Dar oare poetul încearcă lucrul acesta ? S-ar putea să greşim… Este foarte greu de interpretat, de descifrat acest volum de poezie…Este vorba în cartea aceasta de o poezie a viziunii, dar şi de o poezie a detaliului, de o poezie iconică, de o poezie a logicii, de o metapoezie… Nu crem că există în toată poezia românească un volum mai greu de interpretat, şi de înţeles, decât acesta… Nu cumva Ştefan Dumitrescu re-inventează o nouă poezie, o metapoezie, sau altfel spus descoperă poezia care se află dincolo de text, dincolo de semnificaţie, de idee, dincolo de forma poemului, de poezie…? Nu ştim. Cel mult putem formula ipoteze…Cititorul, ne referim la cititorul adevărat de poezie, care are de ani buni experienţa poeziei, a lecturii poetice, sau la criticii literari care au vocaţia poeziei, suntem convinşi că or să ne înţeleagă. 125

Oricum noi îi avertizăm pe toţi că ne găsim într-o nouă etapă a poeziei, într-un alt univers poetic, că poezia românească se aventurează cu acest volum, aşa cum spunea Ana Blandiana, pe un tărâm necunoscut, punte aruncată peste prăpastia lirică, vai, cărei nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Cititorii vor fi desigur deconcertaţi, neliniştiţi lecturând această carte…Lectura ei trebuie dusă până la capăt, şi asta de mai multe ori, pentru că numai în acest caz putem avea viziunea de ansamblu asupra lumii, a istoriei, dar şi a cărţii de poezie de faţă ! Este ca şi cum după ce ai parcurs câmpii şi coline pline de grădini dar şi de mărăcinişuri, după ce ai parcurs un deşert dogoritor, spiritual, sufleteşte, te pomeneşti urcând un munte lin, plin de crânguri şi de pajişti cu afine şi mure, ca apoi să te pomeneşti pe un pisc, de unde ai în faţa ochilor întreaga panoramă a lumii şi a istoriei… când simţi că ţi se taie respiraţia de fericire! Cu volumul acesta de poezie „Meta Elegia sau Cartea lui Iov”, poezia românească, şi cu siguranţă şi cea universală, se mai îmbogăţesc cu încă o carte de valoare ! Dar şi cu o experienţă estetică, de creaţie, spirituală teribilă ! Nu este puţin lucru să reinterpretezi Mitul lui Iov într-o viziune modernă, şi nu este puţin să reinventezi şi să re-descoperi poezia ! Fie ca Domnul să însoţească acest volum toată eternitatea, cum ar zice Ştefan Dumitrescu ! Francesca Pini, Iunie 2008

126

Câteva cuvinte despre autor şi operă, Ştefan Dumitrescu ,,Deoarece aveţi o serie de elemente de noutate, sincer trebuie sa recunosc că, în acest moment, ele mă depăşesc şi încerc ,,pas cu pas" sa înţeleg mesajul adevărat al descoperirii d-voastră. Totuşi, trebuie sa înţelegeţi ca reuniunea de elemente care caracterizează descoperirea d-voastră, deşi mă depăşesc, ele mă fascinează în actuala faza şi voi continua să descopăr elementele de forţa pe care dvoastră le stăpâniţi cu mult mai multă uşurinţa. În consecinţă, sper ca după o meditaţie mai îndelungată să pot intra în sincronism cu descoperirea d-voastră şi să continuam dialogul pentru a vă susţine.” De aceea propun să rămânem in legătura şi pe măsura ce înţeleg cu adevărat mesajul d-voastră Vă rog să-mi permiteţi să vă contactez, prin aceasta forma moderna emailul. Propun sa rămânem în contact. Cu deosebita stima, Dr. Ştefan Ragalie, 2001 „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme 127

de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” . Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971 ,,Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia." Şerban Cioculescu, Cenaclu Flacăra, 1973 ,,Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.” Ion Crişan, scriitor ,,Am citit piesa d-vs de teatru ,,Râsul” şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă ! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.” Celestin Duca. 16 iulie 2ooo.Paris ,,Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru ,,Râsul” n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau 128

gânduri despre prezentul.”

posibilele

aluzii

şi

comparaţii

Liviu Ciulei, 2o iulie 2000 ,,Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare. “ ...Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată. Dumi Nedelcu, revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000 ,,Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti” dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, 129

dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată ! Francesca Pini, lector universitar, 1994 „Va felicit, sunteţi un mare scriitor…” Alina Diaconu, Scriitoare româno-argentiniană, stabilită în Argentina,Buenos Aires 28, iulie, 2007.. „Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională Muntele încărcat de dragoste, Editura Marea Neagră, 2008). E tot ce am citit mai frumos si mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjecta. Faptul ca tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic ca suntem un popor axiofag. Aşa e ! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivam, nu ştim sa le impunem atenţiei lumii. Ce păcat !” Doru Moţoc

130

Cuprins 5 … Câteva cuvinte lămuritoare - Experimentul dureros numit – Ştefan Dumitrescu 17 … Unica metaelegie 37 … Elegia I-a sau Aripile Paserei 40 … Elegia a II-a sau Dialectica 46 … Elegia a III-a sau Elegia pietrelor şi a aerului 51 … Elegia a IV-a 58 … Elegia a V-a 59 … Elegia a VI-a 63 … Elegia a VII-a - A întâlnirii 64 … Elegia a VIII-a - A misterului vieţii 72 … Elegia a –IX-a- A pe – cuvintelor şi sub –cuvântului 78 … Elegia a X- a - A visului 117 …Ceea ce urmează după metaelegie 122 …Experimentul Ştefan Dumitrescu în literatura română 125 …Câteva cuvinte despre acest volum de poezie

131