Ştefan Dumitrescu – Maiestuoasele şi tragicele imne ale iubirii by Emilia Ţuţuianu

Ştefan Dumitrescu

Maiestuoasele şi tragicele imne ale iubirii poezii

Muşatinia, 2018

Editor: Emilia Ţuţuianu Redactor: Dorin Dospinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRESCU, ŞTEFAN Maiestuoasele şi tragicele imne ale iubirii : poezii / Ştefan Dumitrescu. Roman : Editura Muşatinia, 2018 ISBN 978-606-8203-69-0 821.135.1

Ca muntele de înalt și ca marea de întinsă este iubirea

Imnul iubirii 1 Se auzea iubirea cum pătrunde prin scoarţa copacilor ca o vulpe care intră în mare săpându-şi cu labele vizuina cel care cosea marea de ţărmuri auzea o cântare divină sufletul meu mergea prin oraşe ca să ude seminţele amintirilor şi atunci l-am văzut pe paznicul pustiului cum iubea o instituţie fericiţi cei care-şi lasă lumea lor şi intră în corola unui crin ca şi cum s-ar pierde-n păduri ei stau ca nişte şoimi pe mâinile albe ale unei femei ce intră mândră în iad

Imnul lumii în flăcări 2 Femeia sălbatică alerga prin lume de parcă era un şoricel într-o cuşcă cerul era luminat ca de un incendiu însă cine-şi dădea seama ce se întâmplă în sate se auzeau lămpile cum sfârâie cel care spăla marea în fiecare zi ieşise pe ţărm şi râdea în hohote vai, însă el nu vedea cum faţa îi luase foc şi nimănui nu-i era milă de femeia sălbatică ce se-nvârtea ca o leoaică nebună în cuşcă toţi se ascunseseră în visurile lor însă lumea începea să ardă în flăcări

Imnele evaporării 3 Pomii erau roşii ca nişte rezistenţe încinse astfel că luminau toate văile şi actriţa se văzu pe o câmpie ca o ciută trecând cu puii după ea ei, hei, hei, unde este el pictorul de idei s-o vadă ar picta-o apoi s-ar încuia în oraş de unde ar cânta în gura mare şi de la vocea lui ar lua foc oraşul însă toate treceau pe lumea aceasta şi-n urma lor venea melancolia ca o toamnă antică peste livezi în care se evaporau toate lucrurile

O, cât alergăm prin lume 4 O, cât alergăm prin lume şi câte vedem şi tot în piaţa oraşului ne întoarcem şi privirea ne cade de pe ochi ca nişte plăci de sticlă să nu înnebuneşti dinainte acesta e tot secretul vieţii pentru că odată ajuns pe munte de mii de ani suntem aer ei, hei, hei şi ce va fi atunci o melancolie asemenea unei câmpii nesfârşite în care de atâta galben vei înnebuni ca electrocutat

Imnul oraşelor înflorite 5

Ea trecea prin oraşele înflorite coada ei de vulpe se vedea de departe pe aici altădată erau lanuri de grâu prin care iubiţii mergeau goi şi pielea lor atât de palidă răspândea o lumină ca de lampă la această lumină secerătorii dârdâiau de frig ea mergea pe fundul unei mări luminate ca un cristal ce de departe părea coafura ei şi ea propovăduia transparenţa

Marea neînţelegere 6

De fapt aici este marea neînţelegere a tot ce se întâmplase cu atâta timp înainte acea mare nenorocire ce trebuia să vină fusese o floare de crin pe o colină în lumina timpului din femeia sălbatică ce odată lumina pădurile nu s-a mai găsit nimic poate numai apusul ne mai aduce aminte de ea câteodată mi se face atâta dor de ea că ai crede că e risipită în aer însă ea niciodată nu va mai apare numai pe munte o oglindă va străluci.

Imnul Oliviei 7

Unde Olivia mă aştepta cu cafeaua gata Olivia îi spusei tu n-auzi ? din sufletul ei ieşeau aburi şi ea n-auzea cum cineva mă striga prin păduri eu voi pleca Olivia voi pleca şi toată camera aceasta se va umple de aburi şi când peste sute de ani va intra cineva aici îi va cădea deodată părul şi-n după amiaza acelei zile am plecat o vulpe ca o flacără lumina codrii orbitor ce să faci într-o istorie galbenă îmi spuneam decât să devii palid.

Imn 8

Să ajungi pe ţărmuri să găseşti buzele iubitei aruncate lângă ele să vezi urmele celui care paşte mesele pe fundul mărilor să te întorci în oraşe să stai de vorbă cu cei ce prăşesc porumbii pe străzi apoi să te ascunzi într-un sat ca în fundul lumii duminica să ieşi la marginea câmpiei să vezi buzele răsărind pe cer cum surâd secerătorilor pe mirişte.

Imnul materiei care-şi aduce aminte de sine 9

Ea alerga oarbă cu mâinile întinse prin ceaţa luminoasă a dragostei aceasta este Estela strigai şi-ncepui să alerg pe ţărmuri de unde ea se vede un an alb pe mări când o femeie este iubită materia-şi aduce aminte de sine mergem cântând în gura mare pe mări fularul îmi flutură ca o coadă în istorie eu mă uitam la ea şi ziceam vai, iată dragostea mea.

Imnul acelor văi 10

Acele văi argintii erau de fapt râpile unei miresme sau cine ştie poate că era strălucirea cântării vezi sângele ziua el este acel sunet de iubire scos de materie şi vezi nebunia zicea el ea este asemenea materiei strălucirea imnului iubirii a stâlpului de argint de pe munte oamenii umblau fericiţi pe lume cu feţele arse de strălucire.

Imnul celui care mângâie dealurile 11

El mângâia dealurile cu o milă nesfârşită deşi se gândea la biserica albă de pe fundul mării lanurile de in cântau ca nişte ciocârlii prin ele venea mândră şi înaltă ca un turn văduva sufletul e un gălbenuş de ou fiecare fir de iarbă este ţipătul cuiva care a murit demult de atâta inefabil vom înnebuni cu toţii şi vom porni nechezând pe câmpiile din noi ferice, ferice de lucru care urmează să se nască peste mii de ani cel care numără firele de nisip pe lumea aceasta s-a îndrăgostit atât de mult de o vulpe încât s-a ascuns clănţănind de frică în fundul zării.

Imnul culorii târzii 12

Să nu îţi aduci aminte niciodată de ce ţi se va întâmpla peste o sută de ani va fi pe lume o culoare argintie şi se va auzi un sunet ascuţit şi cel care le iubeşte pe toate atât de alb de iubire tot se va mai gândi la iubita lucrului în sine care a rămas plângând în oraşul acela paznicul pustiului va sta lângă pustiu căci s-ar putea să vină cineva să-l fure şi când va veni primăvara el va semăna fericit seminţe de pustiu cu gândul la toamnă

Imnul stăpânirii de sine 13

Stăpânirea de sine era norul de viespi care plutea ca un fum deasupra văii Estela mergea statuară când fruntea ei albă s-a pierdut în acel nor auriu întâi s-a văzut o flacără albăstruie care a ars totul zeci de kilometri în jur apoi s-a auzit un zgomot asurzitor şi când norul de praf s-a răspândit s-a văzut un crin cel care le dădea luciu idealurilor a alergat cât a putut de repede însă el n-avea niciodată să ştie ce s-a întâmplat şi-a plecat fluierând.

Vom alerga singuri pe ţărmul 14

Vom alerga singuri pe ţărmuri prin ninsoarea sfârşitului lumii cu o lampă în mâini şi cât vom mai voi atunci să auzim prin ninsoare nechezatul înalt al femeii însă nimic nu se va auzi numai ninsoarea îngropând lumea şi atunci lumea ni se va părea că a fost, vai acel nechezat roşu ca un filament strălucind prin vânturile toamnelor şi nu ne vom opri niciodată alergând prin ninsoare cu o lampă în mână.

Cel care şterge idealurile de praf 15

Cel care şterge idealurile de praf ajunsese la un munte roşietic în câmpie acesta este binele şi el trebuia să-l facă să strălucească metalul acela topit ce inundase lumea casele pluteau ca nişte bărcuţe pe el cât de mult a iubit femeia aceea dacă dragostea ei putea să inunde lumea azi pictorul de idei ar putea să ne spună însă l-am văzut pe stânci trecând fosforic numai câteva oase mai rămăseseră din el carnea i se desprinsese de pe oase.

Imnul pietrei roşii 16 Mergând el cu lămpile pe mări la un moment dat găsi în iarbă o piatră roşie era atât de fericit că găsise noţiunea de femeie sălbatică încât începu să cânte în gura mare în acest timp în piaţa oraşului pictorul de idei apăru cu un braţ de sentimente erau asemenea unor bucăţi de lemne cine ştie poate că voia să dea foc oraşului cel care bătea cuie în cer îl văzu şi se uita la el şi râdea de se prăpădea Estela apăru atunci în piaţă şi nimeni nu mai văzu nimic.

Se vor fi dus toate 17

Se vor fi dus toate ca anticele şi atât de frumoase ale lumii mituri însă numai muzica va fi rămas din toate asemenea unor lanuri vălurind când actriţa apăru pe munte urcând pe partea cealaltă a lumii o lumină de bliţ orbi totul apoi un lichid metalic începu să curgă pe pantele lumii la vale de parcă era lava transparentă a unui vulcan şi aceasta era frumuseţea ei cine-şi putea închipui.

Imnul pictorului 18

Cine ştie ce picta el pe mări căci nimeni nu-l vedea numai când intra pe poarta oraşului lumina o clipă ca un bec numai Estela hohotind pe dealuri se vedea asemenea unei ciuperci uriaşe mirosea în istorie a suflet şi carii se auzeau prin oraşe cum plâng dar cine şi-ar mai aminti de o lumină stranie în lume eu am plecat demult din oraşul acela în care a murit o vulpe.

Imnul viespilor pe munţi 19

Şi astfel fiecare sunet fiecare scânteie ce piere e o săgeată înfiptă în blana roşcata a fenomenului el vine de foarte de departe din altă lume şi toate sunt semnele unei mari nenorociri le vezi ca viespile pe munţi ca nişte bucăţi de aur strălucind pe prunduri pictorul de idei aleargă după ele pe câmpie îi pare că un nebun prinde fluturi şi prin văzduhul acesta care e un trandafir te vei gândi la inelul iubitei a cărui strălucire atât de puternică i-a ars faţa de parcă nişte viermi i-ar fi mâncat-o.

Imnul casei mergând pe mări 20

N-aţi văzut actriţa alergând pe văi toamna aceea era ultima toamnă a veacului prin sate umblau şobolanii pe drumuri de parcă se întâmplase ceva pictorul de idei şedea la marginea câmpiei o clipă femeia sălbatică se văzu pe dealuri prin ceaţa sufletului nostru vom merge mult timp de parcă-am umbla prin codri numai într-un târziu vom vedea casa aceea mergând singură pe mări şi ne vom aduce aminte ţipând de o actriţă arzând în flăcări.

Imnul celui care bate cuie în aer 21

El bătea cuie în aer şi cânta de fapt nici n-avea faţă ci un fel de vis şi atunci se auzi o voce de departe eu sunt iubita revoluţionarului dă-mi drumul el şade la marginea istoriei şi încearcă să dea foc lumii această lume ar fi demult scrum dacă n-ar bate vântul însă eu îl iubesc şi mi-e milă de el lui îi e foarte frică de materie şi prin vis îi pare întotdeauna că cineva îl goneşte prin istorie.

Imnul cometei 22

Estela intrase în oraş noaptea se lăsase deodată adâncă şi atunci s-a văzut femeia sălbatică trecând ca o cometă peste pustiu cel care ieşise cu lămpile pe mări era atât de îndrăgostit de femeia sălbatică încât îi cădeau dinţii de atâta iubire numai departe cântecul lucrului în sine amurgea şi marea se lumina ca ziua şi se văzură peştii înfricoşaţi cu ochii în cap ca nişte coafuri părând nişte lipitori sugând din ochii lor.

Imnul mergătorului către lucrul în sine 23

Lucrul în sine stă pe fundul lumii asemenea unei candele aprinse în iarbă fericiţi cei ce merg către lucrul în sine ei au pielea de sticlă marea nenorocire se apropia cel care avea datoria să spele cerul de parcă ar fi fost spălător de geamuri a văzut cum se sting lămpile în sate însă şi el începu să se îngălbenească era o pară ce se cocea în văzduh mult mai târziu ne vom aduce aminte cu milă sfâşietoare de ultima lui imagine.

Să nu cauţi adevărul 24

Să nu cauţi adevărul în grămada de aur de pe vârful muntele care străluceşte în soare până departe să nu plângi când vei ajunge la poalele lucrului în sine ci mai degrabă să iubeşti muşcata din fereastra văduvei căci ea va înflori peste o mie de ani şi va salva lumea iată visele tale Condilenia ca nişte cearşafuri albe puse pe culme la uscat revoluţionarul se hrăneşte acum cu rădăcini poetul seamănă cuvinte pe podişurile aride din care vor răsări codri uriaşi peste mii de ani în timpul acesta Condilenia dragostea noastră va creşte pe mări ca o schelărie de uraniu înaltă până la cer.

Imnul zgomotului asurzitor 25

Cel ce ştergea idealurile de praf umblă acum pe culmea munţilor făcând un zgomot asurzitor umbra lui se vede pe fundul lumii femeia sălbatică înlemnise privindu-l şi cât era de frumos pe vârful munţilor orice femeie privindu-l ar fi înnebunit şi ar fi devenit o viţă de vie se făcuse atât de palidă că lumina însă avea să mai treacă mult timp până avea să se întâmple nenorocirea aceea ce lumina lumea ca ziua.

Imnul frumuseţii stranii 26

Despre toate aveam să aflu mult mai târziu înseşi frumuseţea stranie a acelei lumi prin care ţăranii umblau cu chipurile vopsite de lumină ne vorbeau despre marea nenorocire ce s-a întâmplat însă ce este ciudat este că nimeni nu credea în luminoasele plaiuri pe care femeile acelea superbe trecuseră ca nişte ciute dar ceea ce s-a întâmplat a fost şi mai cutremurător la început unora le era un dor cumplit după ceva n-aveam niciodată să ne dăm seama că acel ceva e acea lume apoi melancolia asemenea unei molime a cuprins satele şi oraşele şi-a trecut ca un taifun pe câmpie.

Imnul îngălbenirii 27

Îl zăreai întotdeauna cu braţele încărcate de fum făcea grămezi, grămezi de fum prin pieţe apoi le da foc şi se uita fericit cum arde flacăra în care o vedea pe Estela venind pe munţi şi atunci îl vedeai cum îngălbeneşte şi cum arde urcând din el un fir de fum lujerul negru al unui crin hei, hei, acest fum a iubit odată o femeie el nu pierea el avea prin sate de strâns în grămezi mari fumul însă era unul din semnele subtile prevestitoare ale acelei mari nenorociri.

Imnul căutătorului de dinţi 28

Căutătorul de dinţi obosise şi se rezemase de oraş ca de un munte ce bucurie mare a fost atunci în lume numai actriţa necheza departe şi atunci s-a întâmplat minunea aceea pictorul de idei stătea cu ochii închişi în faţa aerului dacă-şi poate cineva închipui o minune mai mare decât aceasta fulgerul venea pe drum Estela se vărsase ca un pahar cu apă eu am strigat cât am putut însă nimeni nu mai putea fi salvat.

Imnul buzelor 29

Buzele ei mergeau prin aer atât numai două buze mergând prin văzduh se lăsa o toamnă antică pe lume Doamne, vom supravieţui oare atâtea melancolii cine ştie dacă vom supravieţui actriţa se ascunsese în mare ca în codri luminate ca ziua erau mările de dragostea ei însă toate acestea erau în zadar şi când începură acele buze mergând prin aer să zâmbească de parcă ar fi zâmbit unui iubit ce se apropia îţi venea să râzi să te prăpădeşti însă în curând îngheţai de spaimă

Imnul umbrei mele 30

De departe se părea că e o pădure roşie însă curând mi-am dat seama că mergeam printr-un apus aceasta e nebunia zicea umbra mea care era o albină ce mergea odată cu mine cine iubeşte merge printr-un apus care numai de departe pare apus pentru că el nu este decât o mare de lavă iar tu mergi cu marea de lavă în spate şi dacă vei şti adevărul marea aceasta e o corolă de trandafiri ea acoperă cerul crescând din tine de fapt tu eşti un spânzurat atârnând de un balon roşu.

Imnul iubirii femeii 31

Să iubeşti femeia şi iubirea ei să se vadă ca o floarea soarelui pe dealuri şi ea mândră în acea flacără cum trece ca o corabie pe lume şi să-ţi aduci aminte de actriţă trecând în flăcări noaptea prin oraşe şi toate să fie ca şi cum lumea aceasta, vai, ar pieri acum chiar dacă ne vom mai întoarce ce vom găsi acolo decât stele pictate pe marginea râului şi şapca pictorului putrezită

Frumuseţea imnurilor 32

Hei, hei, cât am iubit în lumea aceasta să nu te întorci niciodată în oraş când îl vei atinge cu mâna vei lua foc şi tu vei rămâne o barză pe dealuri de ce nu mi s-a dat mie iubirea vei zice şi vocea ta va răsuna în lumea cealaltă unde se vede asemenea unei femei în flăcări trecând mândră pe munţi frumuseţea imnurilor va da foc câmpiei şi tu te vei ascunde înnebunit hei, hei, vedeţi lumea aceasta ea de iubire va dispărea.

Imnul sofalei 33

Şi ce era ciudat nu că atomii erau fericiţi şi se jucau ca nişte fluturi prin poieniţă ci că muntele era munte în continuare iar acea mare nenorocire se apropia şi nimeni nu putea să facă nimic Estela stătea tolănită pe o sofa şi flăcările dragostei ce-i ieşeau din piept afumaseră tavanul atât de alb numai pictorul de idei alerga înnebunit el spera să eternizeze acea mare nenorocire şi chiar de departe de-o va vedea femeia sălbatică trecea însă ca o vulpe pe munţi.

Imnul paharului stând pe un deal 34

Estela stătea pe un deal ca un pahar cu apă Să mai treacă şi veacul acesta îmi ziceam Voi mai iubi o femeie frumoasă Apoi poate să vină noaptea universală L-am întâlnit atunci în câmpie pe acela care Amesteca aerul cu tristeţea Vezi lumina aceea orbitoare de pe orizont Acolo e o femeie care iubeşte Şi începui să alerg în partea aceea Dinţii-mi cădeau însă pe câmpie Făcând un zgomot asurzitor Şi eu mă speriai şi mă ascunsei în oraş.

Cât de mult am iubit 35

Puteam eu să-i spun celui care mâna pianele pe dealuri E, hei, hei cât de mult am iubit-o eu pe Estela Dragostea aceea dacă ar fi fost apă Un oraş n-ar fi avut nevoie de apă milioane de ani De dragostea aceea se coceau perele Şi sunau stâlpii de telegraf Eu mă întreb unde se duce atâta iubire După ce oamenii mor Dacă iubirea ar fi un parfum Ea s-ar răspândi în univers umplându-l Şi l-ai vedea atunci pe cel ce spală mările Mort pe ţărm otrăvit.

Imnul celui care spală marea 36

El era cel care spăla marea cu o cârpă cum fac femeile de serviciu însă lumea aceasta nu va mai putea fi schimbată miliarde şi miliarde de ani femeia sălbatică ieşea din oraş de mii de ori mai strălucitoare însă cine credea că eu mă voi îndrăgosti de fotografia aceea căzută pe câmpie şi atunci pe ţărm se văzu pictorul de idei ardea şi lumina toată marea însă eu am fugit cât am putut căci în partea cealaltă a lumii se văzu o cetate.

Până aproape de oraş 37

El ştergea idealurile de praf în seara aceea venise până aproape de oraş dacă se mai apropia puţin putea fi văzut însă cine ştie ce s-ar fi întâmplat apusul nu mai era undeva departe însă lumea aceasta era un apus şi ardea de parc-ar fi fost de hârtie abia peste mii de ani avea să se ştie că aceasta era degeaba cel ce ştergea idealurile de praf de el se îndrăgostise femeia sălbatică şi de aceea se stârniseră în câmpie nori roșii de praf până la cer.

Imnul miracolului 38

Şi totuşi nimeni nu ştia acel miracol ce avea să vină cel care păştea pianele pe dealuri el se ducea înspre el sau fugea actriţa necheza prin păduri şi asta desigur putea fi un semn însă ea era atât de roşie de dragoste că părea o ridiche roşie şi totuşi dacă am fi ştiut să citim toate acestea erau nişte semne trimise însă venea o toamnă superbă pe lume de parcă era reveria materiei

Imnul păstorului de peşti 39

El iese cu peştii la păscut pe dealuri cântând din fluier în timp ce femeia care-l iubeşte zace moartă pe fundul oraşelor ca o statuie hieratic intră în codrii de magneziu o flacără mare se ridică deasupra lor apoi o uşă se aude scârţâind în lumea cealaltă seara se-ntoarce pe dealuri senin cântând din fluier peştii au burţile mari să le crape jos în sat o femeie a născut un vultur.

Imnul omenirii 40

Ce-o mai fi făcând femeia sălbatică ce ca o vulpe trecea pe culmi şi în oraşe jos bărbaţii scăpau lucrurile din mâini se întreba cel care spăla marea omenirea stătea ca o barză pe un deal şi retrăia momente din copilăria ei în timp ce jos în sate ţăranii băteau fericiţi sapele ei, hei, hei, mirosea a primăvară paharul acela de pe munte scoase un ţiuit şi se făcu ţăndări şi eu ştiui că este ea murind de dragoste.

În satele copilăriei 41 Cel care păştea lămpile pe mări cine ar mai putea spune despre el ceva va fi greu să crezi că a fost o invenţie a nebunului de pe munte dacă nu l-ar face atât de vizibil ideea de păstor pe mări hei, hei, frumuseţea lui stranie o întrevedem în flăcările albăstrii în satele copilăriei noastre mereu auzim o voce care ne strigă şi ni se face atâta dor după ceva că ne ţiuie urechile.

Imnul celui care caută adevărul 42 Cel care caută adevărul pe coclauri şi pe mări strălucea asemenea unei coloane de uraniu de la el aveau să orbească toţi oamenii care se ascunseră demult în vizuinile vulpilor din păduri dragostea Elanei era un crin înflorit în mijlocul pustiului înalt până la cer scoicile de pe vârful muntelui au fost o dată civilizaţii înfloritoare poetul mână cu varga turmele de râme pe câmpie materia s-a îmbolnăvit de dragoste de aceea a început să cânte ca o barză în lanul de secară efebii alergă căprioarele prin sate fulgerul a venit şi s-a aşezat cuminte în palma văduvei o biserică s-a îndrăgostit azi noapte de un deal şi a început să cânte ca o egretă eu te voi căuta Elana mii de ani prin ploi şi prin ninsori şi nu te voi găsi niciodată

Imnul actriţei 43 După ce se ascunse în codri actriţa şi aceştia luaseră foc de la dragostea ei ea acum mergea abătută pe câmpie vântul o flutura ca pe un steag o, zicea ea să-l iubeşti pe poet şi să te duci pe lume la vale ţipând ce fericire înălţătoare iată eu de fericirea aceasta sunt o dâră în istorie şi se lăsa pe lume o ceaţă un fel de cântare stranie că lucrurile se înălţau la cer de parcă le-ar trage cineva.

Imnul păzitorului aerului 44 Cel care păzea aerul se speriase şi se ascunsese într-o pădure însă venise o toamnă galbenă pe lume şi el fusese văzut fugind pe câmpii nu ştiu materia începuse să se evapore sau era parfumul acela roşu ce pierea din femeia sălbatică pe care n-o mai văzuse nimeni căutătorul de dinţi plecase acum vor creşte dinţii cât codrii acoperite vor fi inimile oraşelor ca de o junglă fără seamăn.

Imnul paznicului pustiului 45 El stătea lângă pustiu şi cânta eu i-am spus să mă lase să trec el zicea că este paznicul pustiului şi cânta din ce în ce mai tare nu ştiu dacă putea cineva însă opri nenorocirea care avea să se întâmple părul blond al unei femei trecea prin cer el începu să cânte şi mai tare într-un târziu când m-am întors în oraş era o melancolie nemaipomenită şi l-am văzut pe îngrijitorul apusului cum se aruncă în flăcările lui.

Imnul Estelei 46 Ca ceaţa stătea Estela în văi departe era însă actriţa ea trecea ca un cântec prin codri ce departe erau toate acestea şi toate se pierdeau asemenea unui cânt fără asemuire pe lumea aceasta spălătorul de mări ieşise şi el la poartă şi privea pierdut prin sate trecea o lumină nu mai era nimeni însă demult numai omului care băga cărbuni în apus i se văzură dinţii pe cer.

Imnul lămpilor 47 El ieşise la păscut cu lămpile pe mări actriţa trecea pe ţărmuri ca o trestie cântarea care mergea în urma ei spălase lumea de strălucea unde era atunci pictorul de idei poate că asta e una dintre cele mai mari nenorociri cel care cosea marea de ţărmuri încremenise şi părea un turn clipele erau galbene în faţa acelui eveniment însă nimeni nu ştia din ce parte va veni numai pe zare se vedea o lumină mare căci acolo era o femeie care iubea

Imnul gândurilor strămoşilor 48 Pictorul de idei căuta acum gândurile strămoşilor lui pe câmpie era palid de atâta emoţie departe se vedeau dealurile prin el şi atunci pe orizont apăru actriţa el ar fi trebuit să se înroşească de iubire însă el se făcea din ce în ce mai palid şi vedea prin ea ca prin geam în loc s-o vadă ca pe-o statuie hipnotizând lumea de frumuseţe el privea prin ea ca printr-o fereastră şi, vai, el vedea în lumea cealaltă inima lui în luptă cu o viespe.

Imnele gloriei crinului

Balerinele de cristal dansează pe păduri Balerinele de cristal dansează pe păduri poetul s-a ascuns de frică în fundul lumii prin sate sfinţii merg în catalige, o, Doamne, sufletele noastre sunt rănile materiei prin care te uiţi ca prin ferestre valurile pe mări s-au transformat în prepeliţe iată cum îşi iau zborul stoluri stoluri inima mea este farul de la vărsarea fluviului în mare ea cântă ca un bâtlan părăsit sunetul cornului vine prin văzduh ca un şarpe şefii de stat au înnebunit demult pietrele încep să cânte tragic ca nişte pescăruşi oraşelor le este dor de vremea când vor fi grămezi de moloz toate se vor trece ca iarba pe pământ imperiile vor fi demult amintiri numai noi, iubito, vom rămâne ca nişte statui cu crini în mâini la marginea lumii în timp ce departe se vor auzi cântecele de slavă ale ninsorilor

Sentimentele poetului de acum mii de ani Sentimentele poetului de acum mii de ani sunt acum pietre calcinate risipite prin păduri rar de tot în nopţile cu lună ele încep să scoată nişte ţipete tragice asemenea ţipetelor de bâtlani care te înfioră fulgerele stau în picioare pe dealuri iată cum le cresc crengi albastre şi ramuri şi frunze departe departe în pustiu noi vom cânta iubito cu crini în mâini ei, hei, hei Anasonia, cine ştie ce se va alege de lumea aceasta în care codri de păcate înfloriţi cântă ca nişte privighetori şi satele sunt plecate în bejenie cu lumânări în mâini şi inimile oamenilor au devenit peşteri să ne aducem aminte Anasonia de turmele de paturi păscând pe dealuri de cireşul înflorit în mijlocul pustiului pe colinele raiului Dumnezeu îi mângâie pe creştet pe părinţii noştri în curând pe cer va răsări un oraş în ruină şi nu se va mai auzi decât tăcerea universului

Ce melancolice erau acele primăveri Ce melancolice erau acele primăveri înalte ca nişte catedrale cum cântă dragostea mea ca un bâtlan în mijlocul pustiului ochii tăi iubito răsar imenşi şi puri peste păduri numai inima mea este un fir de iarbă în fundul zării ferice de cei care au văzut oraşele înflorite ferice de balerinele care dansează pe mări numai noi iubito ne vom ascunde în adâncul pădurilor să plângem iubirea noastră înaltă ca o trestie până la cer în curând vor creşte mii de mese încărcate pe dealuri şi nimeni nu se va aşeza la ele să mănânce numai noi numai noi iubito vom cânta în gura mare la marginea mării ca două statui cu doi plopi înfloriţi în mâini până când ne vom topi ca zahărul şi din noi va rămâne o pietricică roşie atunci se vor vedea piscurile de gheaţă ale sinelui strălucind în soare

Vezi tu oasele albe ca zăpada Vezi tu oasele albe ca zăpada risipite pe nesfârşita câmpie verde acestea sunt sentimentele care-au mai rămas din dragostea noastră, iubito, departe jeleşte melancolic un corn mii de ani ne vom aduce aminte de trilurile de privighetori ale pietrelor de lanurile de in înflorite pe colinele gheţarului mii de miei vor paşte pe mări prin ninsorile adânci inima ta e o candelă arzând în adâncul zării, iubito, ne va fi atât de dor de floarea de crin din mijlocul pustiului încât vom ţipa cât vom putea apoi vom fugi să ne ascundem în adâncul codrilor hei, hei, Anasonia, Anasonia unde sunt sentimentele iubirii mele înalte ca o schelărie până la cer imnele mele ce-au dormit mii de ani pe câmpie sunt demult pietre şi acum se aud cum cresc trosnind căci în curând vor deveni piscuri de munţi strălucind în lumina apusului

Acestea sunt mâinile tipului Acestea sunt mâinile timpului aceştia sunt ochii lui strălucind în dimineţile limpezi de noiembrie pe culmile munţilor tu stai în mijlocul unei flăcări, iubito, pe acoperişurile oraşului în timp ce mileniile curg clipocind fericite la vale şi Dumnezeu culege ca un copil pietricele roşii pe albiile răului de atâta dragoste pielea mea este fosforescentă, iubito, tu eşti acum un turn în mijlocul lanului de in ştiu că în curând trupul meu va fi şi el o flacără albastră ce se va înălţa până la cer la lumina ei condamnaţii la moarte vor secera lanul de secară în timpul acesta balerinii vor dansa fericiţi prin zăvoaiele de mirt buzele tale vor răsări roşii deasupra oraşului cel care culege sufletele prin codri se va întoarce în oraş cu braţele încărcate în timpul acesta noi vom începe să cântăm în gura mare la marginea pustiului

Pe ce coclauri va fi rătăcind efebul Pe ce coclauri va fi rătăcind efebul care mâna căprioarele pe străzile oraşelor pustii lângă casa noastră a crescut un gheţar înflorit iubirea noastră va arde mii de ani pe vârful muntelui ca o lampă schelăria de uraniu strălucind în lumina dimineţilor la marginea mării este trupul tău, iubito, peste o mie de ani pe acoperişul ei se vor odihni păsările călătoare în timp ce eu voi dormi fericit la umbra ei pe unde sunt astăzi marile oraşe se vor înălţa codri de smirnă-nfloriţi dragostea noastră iubito se va vedea venind pe mări ca un turn negru până la cer atunci se va lăsa noaptea universală

Acum oraşele erau locuite de şobolani Acum oraşele erau locuite de şobolani şi de şerpi oamenii s-au retras demult în păduri cel care bătea cuie în cer s-a îndrăgostit de un deal numai tu Anasonia semeni clipe pe colinele raiului ştiind că peste mii de ani vor răsări plopi de aur, o, Doamne, cât de mult a iubit-o revoluţionarul pe actriţă dacă a adunat toate valurile de pe mări a arat pustiul şi le-a semănat în pustiu Anasonia Anasonia tu zâmbeşti gânditoare din lanul de in în curând avea să se întâmple marea nenorocire în lumea subatomică au înflorit toţi cireşii cântecul cornului se auzea tot mai stins şi mai dulce Maica Domnului a venit să mângâie pietrele pe creştet numai noi, Anasonia, două candele luminam în adâncul zării cu doi crini în mâini

Dacă descojeşti un sentiment Dacă descojeşti un sentiment dai de un fir de iarbă care tremură în lumina toamnei dacă mângâi o piatră o mie de ani o vei vedea deschizând ochii mari şi puri la marginea oraşului iubita revoluţionarului linge coaja materiei cel care are în grijă norii vorbeşte singur vântul de la miazăzi a început să bată înspre sinele său acoperişurilor caselor le creşte păr se aude cum foşneşte lin pe mâna ta, iubito, s-a lăsat un corb cu o floare de crin în cioc oraşului îi este milă de noi efebii alergă prin păduri după balerine dragostea iese ca aburul prin crăpăturile pământului numai noi, iubito, ca două păpuşi ţinându-ne de mână ne vom pierde prin ninsoarea apocaliptică

În loc de aripi păsărilor În loc de aripi păsărilor au început să le crească limbi şi tot pământul s-a umplut de păsări care cârâiau asurzitor şi ţopăiau cel care jupuia cuvintele de piele umbla pe străzi în catalige femeia electrică merge pe orizont ca pe sârmă dragostea mea Condilenia face copacii să se îndoaie vai, luminii au început să-i crească dinţi fecioarele dansau în nopţile cu lună pe păduri pe tine te văd ca un plop Anasonia în mijlocul lanului de in pe colinele raiului bolnav de dragoste mă culc la picioarele muntelui în locul limbii oamenilor le-a crescu o aripă iată cum se mişcă încercând să zboare, ascultă, ascultă, iubito, cum se lasă blândă seara în lumea cealaltă

De-atâta iubire pietrele De-atâta iubire pietrele au început să încolţească auzeai un pocnet dulce cristalin copacilor le-au crescu aripi în lumea ailaltă a venit primăvara îngerii au început să se zbenguiască pe coclauri noi alergăm pe ţărmuri, iubito, să prindem fluturi turmele de fecioare goale au inundat câmpia dansând cuvântul pasăre a început să zboare cuvântul şarpe a început să se târască prin iarbă cuvântul dragoste s-a îndrăgostit de cuvântul piatră care de fericire cântă ca o privighetoare pe vârful muntelui pe masa văduvei a înflorit sigurul ei cuţit îndrăgostită actriţa va alerga pe lumea aceasta cât va putea ca un şoricel într-o cursă peste mii de ani o muzică divină se va lăsa din cer

Ah, toate au trecut ca anticele Ah, toate au trecut ca anticele ale lumii mituri efebii şi astăzi dansează pe culmile munţilor o muzică sfântă ne învăluie ca o ceaţă iubita poetului merge cu fulgerele în mâini cum ar merge cu nişte flori Eulenia, Eulenia cât de mult te-am iubit de atâta fericire electronii se zbenguiau ca fluturii în lumea subatomică graţioase se dezbrăcau conceptele de rochii păsările rămâneau nemişcate în văzduh cel care semăna stele pe ţarină s-a văzut o clipă dansând în lumina apusului pe unde au trecut paşii Euleniei au răsărit crini crucile au înflorit în cimitire Orfeu trece în somn cu turmele de piane spre munţi prin oraşe de atâta iubire lanurile de secară au luat foc.

Şi turlele de aur strălucind Ah, turlele de aur strălucind pe ţărmi sunt dezastrele care s-au întâmplat acum mii de ani muzica divină atârnă din cer ca nişte perdele roşii iubita poetului iese cu pianele la păscut pe câmpia de mătase aurie vezi curcubeul acela ? el e dragostea mea Anemone peste mii de ani imnele mele se vor auzi melancolice ca ţipetele unor pescăruşi în materie se lasă toamna carii încolţesc în mobile pocnind uşor uşa revoluţionarului se deschide înlăuntrul ei iubita lui şade pe un deal numărând cocorii civilizaţiile antice cântă ca ciocârliile în adâncul lumii inima ta, iubito, e un crin care tremură la adierea vântului pe colinele înverzite, ei, hei hei, dacă dragostea mea ar fi fost o ninsoare lumea aceasta ar fi zăcut îngropată în ninsori mii de ani

Departe se aud melancolice clopotele Departe se aud melancolice clopotele unei biserici scufundate acum mii de ani în pământ putred este întunericul durerii Anail Idealul este un stâlp de uraniu pe mări care se înalţă până la cer vezi muntele acela care se înalţă pe zări? Este imnul meu de slavă Anail închinat iubirii noastre ucise de tine care este acum o grădină de crini înalţi ca nişte eucalipţi pe fundul mării cumpenele fântânilor au început să cânte ca berzele vulpile în păduri îl citesc pe Homer atleţii vor alega veşnic prin ninsorile pustii numai noi vom îngheţa două statui la marginea lumii cântând de spaimă în gura mare

Vezi muntele acela care se înalţă ? Vezi muntele acela imens care se înalţă pe zare galben până la cer strălucind orbitor în lumina iernii ? şi vezi pietricica aceea roşie de la baza lui ? pietricica aceea minusculă sunt eu, Anaeli iar muntele este dragostea mea pentru tine fericită actriţa vine călare pe un gheţar un tulnic jeleşte melancolic în fundul lumii tu ai plecat Anaeli ai plecat prin amarnicele ploi cerul s-a crăpat trosnind asurzitor prin crăpătura deschisă larg l-am văzut pe Dumnezeu plângând inima mea a fugit şi s-a ascuns în mijlocul pustiului din ea a răsărit un crin care va creşte mii de ani de aici înainte, Doamne, e atâta suferinţă în lumea aceasta, Anaeli, că materia a început să putrezească prin păduri lupii urlă prelung la lună

Să mă ascund în codri Să mă ascund în codrii din fudul lumii şi să plâng mii de ani să ascult valurile mării cum cântă prelung şi tragic ca bâtlanii în timpul acesta în sate se vor ţine marile nunţi ale şobolanilor eu mă voi gândi Eulenia la tine ca la ulmul din mijlocul pustiului cel care spăla cerul pe orizont s-a apucat acum să spele câmpia iubita eroului s-a îndrăgostit de un atom salcâmii înfloresc în ninsorile care prevestesc sfârşitul lumii de atâta iubire pe umerii mei cresc codri înfloriţi să ne aducem aminte Eulenia de pantofii uitaţi pe ţărmuri la începutul lumii

Ce departe sun toate acelea Ce departe sunt toate acelea de atâta iubire pietrelor le-au crescut aripi malurile râului joacă şah căutătorul adevărului adună ţipetele pescăruşilor pe ţărmuri uşa s-a îndrăgostit de patul din casa văduvei numai noi Condilenia ne vom pierde pe ţărmuri în sus cu două lumânări în mâini cântând în gura mare din ochii poetului dormind pe colină răsar doi crini cel care umblă prin sate ţinând norii de sfoară s-a îndrăgostit de soţia învăţătorului adu-ţi aminte cât de mult te-am iubit Condilenia dacă de la dragostea mea au înflorit corcoduşii în lumea subatomică

Poetul seamănă cuvinte în pustiu Poetul seamănă cuvinte în pustiu peste mii de ani vor răsări codri de lalele în adâncul lor ne vom pierde iubito cântând în gura mare să nu îţi aduci aminte de fereastra din începutul lumii de ea s-a îndrăgostit plopul de pe colină la sfârşitul lumii noi vom locui Condilenia fericiţi într-o piatră aşa cum stau gemenii în pântecele mamei lor femeia din capătul lumii s-a evaporat demult ţipetele ei sunt plopi pe vârful munţilor atât de mult te-am iubit Condilenia că valurile pe mări s-au transformat în piane şi ţipetele firelor de iarbă subţiri ca nişte aţe au ajuns la cer departe pe munţi strălucesc turlele sinelui

Dragostea e o vulpe Dragostea este o vulpe care ţi se strecoară în suflet de unde cântă ca pelicanul pe colină Eroul adună aripile păsărilor moarte pe ţărm pe munte un fir de iarbă s-a îndrăgostit de cireşul înflorit actriţa se vede pe zare cu un nor roşu în braţe în lumea subatomică ninge liniştit vezi tu Anail poarta aceea de la începutul lumii este dragostea mea după ce au terminat de secerat lanurile de grâu secerătorii o apucă pe mare ei seceră fericiţi valurile căutătorul adevărului adună sentimentele mele pe câmpie pe care le va face grămezi, grămezi în piaţa oraşului şi le va da foc

Vezi, Anasonia, aceştia sunt ochii tăi Vezi, Anasonia, aceştia sunt ochii cuvântului şi aceasta este inima lui şi acestea sunt oasele lui albe ca zăpada risipite pe câmpie ascultă-le cum cântă ca privighetorile ţipătul meu strălucind în lumina dimineţilor din inima ta a răsărit un crin care creşte ca un stejar înflorit pe ramurile lui vor veni pescăruşii şi vor cânta în timpul acesta o muzică stranie va veni de pe mări ea va lua satele pe braţe visătorul a dormit azi noapte în lanul de maci cu o piatră în braţe

Lumânări multe pe dealuri Lumânări multe pe dealuri martorul şade ascuns în păduri pietrelor au început să le crească aripi în curând tot văzduhul se va umple de ele noi stăm pe zare iubito ca gânditorii de la Hamangia poetul vine visător pe câmpia acoperită de un strat de diamante pe umărul tău stâng creşte o floarea soarelui pe umărul meu drept a crescut un plop el priveşte visător în fundul zării o fereastră şade deschisă deasupra satului balerinele dansează prin zăvoaiele de mirt adevărul este o piatră albă îngropată în pământ în curând el va încolţi şi va începe să crească asemenea unei coloane de bazalt susţinând cerul numai noi iubito vom sta mii de ani la marginea lumii privind hipnotizaţi înaintea noastră

Dar ochii gerului Dar ochii gerului dar amforele de uraniu ale sinelui pe dealuri lanurile albăstrii de iluzii văluresc până departe din iubita poetului care alerga prin sate n-a mai rămas nimic o, Doamne, ne-ai dăruit munţi de faguri de miere şi păduri de mirt înflorite crânguri de diamante înmiresmate părinţi de aur cântări divine adormitoare şi acum ni le iei pe toate uşa aceea de argint deschisă de pe deal este dragostea mea în văzduh păsările se dezbracă de aripi balerinele dansează în pustiu tatăl meu şi mama mea dorm unul lângă altul în cimitir visând la ce va fi peste o mie de ani atât de mult te iubesc Anasonia încât am asurzit şi înaintea ochilor văd un perete roşu arzând

Semnul exclamării în pustiu Semnul exclamării în mijlocul pustiului să mergem iubito ţinându-ne de mâini prin ninsoriile albastre până când vom deveni două pietre la începutul lumii ai, ai, ţipătul cum înfloreşte ca un plop pe dealuri ale cui sunt sentimentele de dragoste care au apucat-o pe mări cântând în gura mare să ne aducem aminte iubito şi s-o elogiem pe Mama Pământ clipocitul dulce care se aude şi foşnetul pustiu al lanurilor de porumbi uscate este plânsul ei în veci Anasonia Anasonia dragostea noastră e o catedrală pe vârful muntelui ninge de îngroapă pe masa văduvei inima iubitei revoluţionarului este acum vulturul din înaltul cerului cel care mână valurile mării pe câmpie s-a spânzurat azi noapte de un nor.

Când vom ajunge în mijlocul sinelui Când vom ajunge în mijlocul sinelui te vei găsi iubito în mijlocul unui foc uriaş departe, departe se va auzi melancolic sunetul unui corn actriţa va sta mii de ani într-un picior pe vârful muntelui numai noi iubito vom păşi pe mări cântând nebuni în gura mare, ai, ai va veni vremea când ochiului stâng îi va creşte o aripă şi ochiului drept îi va creşte altă aripă în inima ta iubito a început să crească un plop pe orizont se văd nenorocirile venind pe catalige înalte efebii vor dansa mii de ani pe acoperişurile oraşelor

Acestea sunt ninsorile psihice Acestea sunt ninsorile psihice întunecate ca nişte codri de nepătruns prin ele ne vom pierde iubito şi mii de ani se va auzi numai cântecul nostru ca o jelanie sfântă căutătorul adevărului a căzut în prăpastia sinelui său departe se aude jalnic un tulnic oasele care au mai rămas din dragostea noastră pierdute în mijlocul pustiului vor fi descoperite peste mii de ani sentimentele noastre vor fi păduri de eucalipţi înflorite sufletul a devenit o ciutură cu cumpănă pe vârful muntelui de atâta dragoste Condilenia te vei preface într-o vulpe şi te vei ascunde în codri şi atunci vom auzi imnele tale divine care ne vor cutremura acoperind lumea ca o ninsoare.

Hei, hei, iubito Hei, hei, iubito, intestinele noastre rătăcite în mijlocul pustiului vor înflori peste o mie de ani şi din ele vor creşte codri de tei înfloriţi Orfeu merge cântând înspre mare urmat de turmele de piane ieşite din codri inima iubitei pluteşte ca un balon imens în văzduh cel care vopseşte cerul în albastru s-a văzut urcând hieratic pe ţărmi, ai, ai, unde sunt ochii copilăriei să privească fecioara aşa cum trece mândră pe colinele raiului o melopee tristă vine din lumea cealaltă.

Codrii iluziilor crescuţi pe dealuri Codrii iluziilor crescuţi pe dealuri au înflorit răspândind o mireasmă ameţitoare în ei s-a ascuns iubita poetului de unde cântă în gura mare cel care paşte valurile pe mări a ieşit cu ele pe câmpie morile de vânt pe dealuri cântă ca privighetorile sfinţii se dau jos de pe ziduri în biserici şi pornesc prin sate cu flori în mâini în lumea subatomică e toamnă iubito degeaba, degeaba cântăm noi pe ţărmul mării dacă lumea aceasta se sfârşeşte bolnavă de cancer prin lanurile de in se vede venind mândru un gheţar

De atâta iubire au surzit De atâta iubire au asurzit până şi pietrele prin sate aleargă înnebunite de dragoste actriţele pe o colină un dulap şi o inimă martorul stă la marginea oraşului cu o lumânare în mână căutătorul adevărului merge orb pe străzi cu lucrul în sine în mâini care luminează ca o lampă iată ochii tăi iubito pe colină putredă înserarea ne mângâie inima să nu credem nimic din tot ce vom vedea cel care vopsea valurile cu albastru s-a apucat acum să vopsească dealurile dragostea mea este o troiță la marginea satului în curând iubito vom asculta prigoriile cântând în lumea ailaltă atunci vor înflori valurile pe mări

Catedralele pe dealuri ca nişte plopi Catedralele pe dealuri ca nişte plopi toamnele venind pe ţărmuri cântând cu crini în mâini şi cel ce iubeşte singur părăsit la marginea lumii o piatră roşie uitată acolo vor veni vor veni marile iubiri ca nişte nori roşii imenşi de lăcuste oamenii politici ca nişte şobolani se vor ascunde în găuri de şarpe nimeni nu va putea să stea în calea lor vor roade până şi temeliile caselor şi rădăcinile pădurilor numai iubita poetului în falduri roşii va dansa pe acoperişurile oraşelor

Muntele din mijlocul pustiului Aceasta este iubirea îmi arătă actriţa Muntele din mijlocul pustiului care stătea în genunchi cu un crin în mâini cântând în gura mare Maria venea pe păduri cu o amforă pe umeri sfinţii ieşeau din biserici şi o lua trişti pe uliţele satelor iubita poetului este o trestie în mijlocul câmpiei Dumnezeu coboară pe ţărmuri mânând o turmă de oi Numai iubitul actriţei pe fundul lumii adună pietre să ridice un altar valurile pe mări se ridică în picioare cântând cu lumânări în mâini

Prin pădurile înalte de crini Prin grădinile înalte de crini ne vom pierde ca prim marile păduri de eucalipţi dragostea mea vine în urma noastră Eulenia ca melancolicul şi dulcele sunet de corn departe, departe se va petrece o mare nenorocire care va lumina lumea asemenea unei explozii atomice, ai, ai, cine nu a văzut valurile mergând prin sate și spânzurătoarea ca o cumpănă de fântână pe ţărm înflorind şi patul văduvei strălucind în mijlocul pustiului acela nu a văzut nimic înţeleptul şade pe vârful muntelui ai zice că e un cireş înflorit el numără fericit norii pe cer de mii de ani

Înaltă ca trestia până la cer Înaltă ca trestia până la cer Eulenia cântă în lanul de secară patul văduvei pe acoperişul casei ei mireasa şade într-un picior în piața oraşului o jelanie dulce vine de departe pe fundul satelor nunţile şobolanilor nu se mai termină iubita celui care s-a sinucis din dragoste merge cu ochii iubitului în palmă o vioară în mijlocul deşertului îl aşteaptă pe Dumnezeu să vină să cânte la ea melcii care au ieșit pe străzi sunt ochii iubiţilor care s-au mutat în lumea ailaltă dragostea noastră Eulenia este acum corabia din mijlocul deşertului cu velele umflate

Un pian cu un crin în mână Un pian cu un crin în mână tace de mii de ani la malul mării iubita poetului merge de mâna cu ușa prin oraşe Adevărul adună clipele în urma lui ca să le sădească în deşert peste mii de ani din seminţele clipelor vor răsări codri imenşi pe un deal toată toamna vântul s-a iubit cu o piatră Actriţa iese ca o căprioară înaltă din păduri viile pe dealuri cântă ca egretele în lumina toamnelor cât de mult te-am iubit Anaslavia dacă gheţarul din mijlocul câmpiei a început să dea din aripi şi să zboare ca un bâtlan ţipetele lui se vor auzi şi peste mii de ani numai noi visători vom merge pe mări ţinându-ne de mâini prin ninsorile monumentale

Se vor fi dus toate ca anticele melancolii Se vor fi dus toate ca anticele melancolii Eulenia noi vom paşte turmele de pietre pe colinele lumii celeilalte cumpenile fântânilor vor fi ajuns pe vârful munţilor Profetul va fi cules toate valurile pe mări fluturii se vor zbengui fericiţi prin văzduhul din lumea subatomică stelele semănate de cel care căuta Adevărul vor fi codri monumentali pianele se vor fi retras demult în arborii din care au fost făcute oamenii vor călători visători prin părinţi către începutul lumii numai dragostea noastră Anaslavia se va vedea ca nişte codri imenşi de crini acoperind colinele acestei lumi

Atât de mult o iubea pictorul pe balerină Atât de mult o iubea pictorul pe balerină încât s-a ascuns în adâncul codrilor de atâta iubire păsărilor le-au înflorit aripile în zbor vulpile au ieşit din păduri dansând cu cozile pe sus microbii se vedeau pe dealuri ca nişte catedrale proiectate pe cer sufletul meu e candela care arde tristă în fundul lumii Sisif se vede pe culmile munţilor urcând cu un dulap în spinare Poetul adună frunze pe mări iubirea Actriţei face pietrele să se lichefieze pârjolind iarba până departe Înţeleptul bate cuie în aer ştiind sigur că vor înflori peste mii de ani

Cum trece iubirea ca adierea cum trece iubirea ca adierea vântului prin lanul de porumbi uscaţi născând foşnetul dulce şi melancolic în toamnele nesfârșit de înalte mierea se vede curgând pe coline iubita poetului s-a transformat într-o vulpe iat-o cum trece mândră pe orizont cel care caută Adevărul numără firele de iarbă pe câmpie Înţeleptul s-a îndrăgostit de cumpăna fântânii de la marginea satului pe malul mării o uşă se deschide înlăuntrul ei în lumea ailaltă aurora boreală a luminat tot cerul Condilenia mângâie pe cap visătoare dealul de care s-a îndrăgostit

Ai cui ochi sunt izvoarele ai cui ochi sunt izvoarele în apus Melodia iese la păscut cu valurile pe câmpie când îşi vei aduce aminte de mine Anasonia îi vor înflori mâinile pe dealurile raiului şi sunetul dulce al unui corn se va auzi venind din fundul lumii cum se lasă dragostea peste lume ca o auroră boreală Înţeleptul adună cântând clipele de iubire să le însămânțeze în pustiu cât de mult a iubit Anasonia cumpăna fântânii daca aceasta a înflorit şi-a început să cânte ca o egretă.

De mână ca somnambulii, o , iubito! O, iubito, mult timp vom merge ţinându-ne de mână ca somnambulii prin nesfârşitele lanuri de in în nopţile cu lună pline de vrajă înalt vor cânta huhurezii din lumea ailaltă în timp ce noi vom merge fără să ştim de noi ca somnambulii inima ta va fi un cocor inima mea va fi un pescăruş ţipetele lor se vor auzi până departe Doamne cum alunecă măreţi gheţarii prin oraşe cu lumânări în mâini profetul stă într-un picior în mijlocul deşertului Supraveghetorul bate cuie în aer ca să-şi agaţe hainele în ele poetul îşi întinde sentimentele ca venele pe suprafaţa deşertului o masă încărcată se vede în mijlocul mării valurile o apucă înalte pe câmpie ca nişte pinguini cât de mult te-am iubit Anasonia ascultă, ascultă cum la lumina iubirii noastre se trec melancolice popoarele

Plopii pe dealuri ţipă prelung Plopii pe dealuri ţipă prelung ca bâtlanii tristeţea se lasă pe lume ca o ninsoare violetă o, Doamne, cine poate să spună că l-a văzut pe cel care păştea atomii pe mări iubita poetului e o vulpe care aleargă speriată de la o zare la alta ca un şoricel în cuşcă cel care spală pereţii epocilor să le vopsească în galben s-a îndrăgostit nebuneşte de cumpăna unei fântâni care dansa pe coline o, Eulenia, Eulenia, amarnică e dragostea mea pentru tine departe se vede ca o ciupercă atomică uriaşă înălţându-se orbitoare peste lume

Ascultă, iubito, cântecul adormitor Ascultă iubito cântecul adormitor al atomilor fluturii se depun trişti pe inimile fecioarelor numai noi amarnic rătăcim prin înaltele ninsori asemenea cumpenilor unor fântâni îmi e atât de dor de tine Anaeli încât vulpile stau de mii de ani ascunse în vizuini efebii umblă în catalige prin lanurile de secară Dumnezeu stă pe malul cerului privind tăcut în depărtare atât de singur sunt un punct în fundul lumii departe pe vârful munţilor se vede mielul cu un crin în mână iubita poetului e o căprioară dansând peste pădurile arămite ale toamnei pianele merg pe drum abătute în văzduh se văd genele Lui Dumnezeu dragostea Euleniei este un foc înalt în mijlocul mării în lumea subatomică a înflorit un cireş. Acela sunt eu Anasonia

Ce departe este lumea aceea Ce departe este lumea aceea în care sufletul meu de copil ieşea cu pietrele la păscut iubirea se auzea ca un pârâiaş clipocind în lumea ailaltă în timp ce tu erai o masă încărcată pe colină te iubeam atât de mult Anaeli încât actriţa s-a volatilizat pe vârful muntelui pictorul care vopsea deşertul s-a transformat într-o stană de piatră numai inima mea plutea ca un balon galben prin văzduh în timp ce revoluţionarul îşi tăia venele pe zare mereu ne vom aduce aminte iubito, de cristalul orbitor de la începutul lumii şi trişti ne vom pierde prin înaltele şi fastuoasele ninsori .

Plămânii tăi, Anasonia, ca un cireş înflorit Plămânii tăi, Anasonia, se vedeau ca un cireş înflorit pe coline iubirea mea e un zefir care face să tremure firele de iarbă pe câmpie iubita pictorului trăieşte de mulţi ani cu stejarul de pe malul mării numai noi mergem de mii de ani Anasonia ţinându-ne de mâini pe pădurile adormite pe culmile munţilor pe ţărmuri fericiţi ne pierdem prin ninsorile adânci apoi visători o apucăm pe mări mii de ani vom auzi ţipetele tragice ale pescăruşilor din lumea ailaltă pietrele pe câmpie încolţesc pocnind ca nişte seminţe melancolia e un plop cu un crin în mână pe orizont mii de ani iubito vom asculta foşnetul livezilor de caişi înfloriţi în lumea subatomică.

Un crin pe colină Un crin pe colină îşi cântă dragostea în gura mare asemenea unui bâtlan cu ciocul înălţat către cer plopul subţire şi înalt din mijlocul câmpiei privindu-l pierdut începe şi el să cânte Actorul merge prin păduri visător cu un lac albastru în spinare înnebunită de dragoste Actriţa şi-a dat foc azi noapte pe vârful muntelui cel care îşi caută gândurile pe câmpie a strâns o grămadă mare căreia îi va da foc în piaţa oraşului poetul a adunat toate iubirile care au existat pe pământ şi-a înălţat din ele o Catedrală în mijlocul deşertului valurile ies pe ţărmul mării cu lumânări în mâini Vai mie, cât de mult te-am iubit Anasonia !

Vezi tu, Eulenia, valurile Vezi tu Eulenia valurile care merg pe câmpie cu crini în mâini ele sunt iubirile celor care s-au sinucis din dragoste, o, unde se duc ele atât de palide unde ? unde se duc ? înalt cântă bâtlanul pe casa văduvei Nebunul păzeşte adevărurile în deşert din când în când le udă visător ca pe nişte crini hei, hei din adevărurile acesta vor creşte peste mii de ani plopi înalţi pe colină care vor vâjâi în vânturile toamnelor pe malul cerului Dumnezeu o ţine pe Anasonia pe genunchi privind pierdut în fundul lumii o schelărie înaltă pe ţărm zâmbeşte melancolic iubiţii care s-au trecut pe pământ s-au mutat demult în lumea subatomică

Să nu mergem în casa Să nu mergem în casa în care a crescut un crin mâinile văduvei au înflorit ieri în timp ce-l privea pe revoluţionar iubita poetului a găsit oasele adevărului pe ţărmul mării dragostea noastră Anasonia pluteşte ca ceaţa deasupra crângului melancolice cântă privighetorile în lumea ailaltă, ai, ai cât de mult poate iubi Actriţa dacă din inima ei a crescut un plop gândurile noastre Condilenia vor fi peste sute de ani grădini înalte de crini revoluţionarul culege ţipetele pescăruşilor pe care le va semănă pe prundurile râurilor iubita pictorului s-a transformat azi noapte într-o vulpe şi s-a ascuns în codrii arămii numai noi iubito vom merge mii de ani melancolici pe mări ţinându-ne de mână

Degeaba au existat imperiile Degeaba au existat Imperiile dacă s-au scuturat ca grădinile în toamne degeaba s-au înălţat catedrale pe coline dacă nu au înflorit numai dragostea mea Anaeli numai dragostea mea străluceşte ca o oglindă pe vârful muntelui, hei, hei, unde sunt efebii de altădată care dansau goi prin păduri luminându-le până departe şi sunetul tânguios al cornului care mângâia păpădia pe coline şi inimile fecioarelor ca nişte lalele acoperind toată câmpia până pe zare zâmbetul melancolic al văduvei rătăceşte de mii de ani pe drumuri de atâta iubire firele de iarbă au crescut înalte ca plopii în lumina amurgurilor

Ah, pianele spânzurate în livezi Ah, pianele spânzurate în livezile înflorite mese încărcate pe coline şi noi iubiţii mergând somnambuli pe mări ţinându-ne de mâini sentimentele mele ca nişte stâlpi de bazalt pe ţărmul mării cel care caută Adevărul prin păduri şi-a dat foc inima ta Condilenia s-a îndrăgostit de plopul de pe colină melancolia umple lumea ca lumina apusului Revoluţionarul colorează râurile cu sângele lui gheţarii merg înalţi prin oraşe poetul iese cu gândurile lui pe câmpie iubirea mea Anasonia este o schelărie pe vârful muntelui ce străluceşte până departe

O, unde se vor fi dus toate O, unde se vor fi dus toate iubirile care au înflorit pe pământ ele trebuie să fie crini înalţi în grădinile care acoperă colinele raiului ce departe sunt toate acestea cum ne mângâie buzele melancolicul şi dulcele sunet al cornului venind din fundul lumii Judecătorul şi-a scos inima şi a pus-o pe masa văduvei sub privirile căreia inima a înflorit deodată o vioară cântă în lumea ailaltă ca un cocostârc pe un promontoriu o uşă se deschide singură pe vârful muntelui pasărea cu o aripă merge prin văzduh o dată cu Eulenia filozoful numără furnicile pe un deal pantofii balerinei se mai văd şi azi în pustiu Actriţa se ascunde speriată ca o vulpe în fundul lumii

O poartă deschisă în mijlocul deşertului O poartă deschisă în mijlocul deşertului un acoperiş în lanul de in Eulenia, Eulenia eu merg pe urmele tale în în care sădesc câte un sărut ca să răsară peste mii de ani plopi învăţătorul le vorbeşte blând pietrelor pe malul râului ascultă Anasonia clipocitul dulce al materiei patul văduvei a ieşit la poartă Filozoful ţine norii de sfoară, o, unde se duce iubirea noastră Anaeli mergând cu o uşă de mână pe ţărmi în sus Dumnezeu la fântână bea liniştit apă din căuşul palmelor

100

Cutia aceea de conservă de pe vârful Cutia aceea de conservă de pe vârful muntelui care străluceşte în soare trebuie să fie dragostea Anemonei vulpea care trece mândră pe coline este Adevărul pe care-l caută poetul de mii de ani cât de mult a iubit actriţa plopul din mijlocul câmpiei dacă unde se afla ea s-a înălţat norul unei ciuperci atomice cumpenile fântânilor au pornit triste pe străzi un bâtlan s-a lăsat pe masa din casa văduvei în mijlocul mării poetul s-a îndrăgostit atât de mult de adevăr încât a început să lumineze ca un filament departe, departe se aud clopotele bătând în lumea ailaltă

101

Prelung cântau hurezii Prelung cântau hurezii în nopţile cu lună din lumea subatomică un înger cobora dealul zâmbind cu un fulger înflorit în mână de atâta dragoste se aud cum se coc merele în livezi clipocind chipul tău Anasonia semănând cu o masă încărcată răsare pe cer cât de mult te-am iubit Anasonia dacă din urmele tale lăsate pe pământ au crescut eucalipţi degeaba Eulenia merge ca un plop prin ninsori degeaba Eupoetion a sădit seminţele Adevărului la baza lumii pe masa văduvei visul ei a înflorit înalt ca un crin iar eucalipţii care au crescut în urmele lăsate de Eulenia pe pământ vor foşni mii de ani ca nişte vele în vânt

102

Sufletul meu e un plop înflorit sufletul meu e un plop înflorit pe culmea dealului sufletul Aneisonia e crinul visător de lângă tulpina mea, ai, ai ascultă iubito cum cântă pe colinele raiului pietrele ca prigoriile Actriţa culege fericită flori pe mări iubitul ei a dat foc pădurilor şi acum s-a ascuns în fundul lumii sentimentele Euleniei vin în urma ei ca o turmă de piane pictorul vopseşte în roşu pietrele în pustiu poetul cară apă cu braţele la casa văduvei fulgii de păpădie vor acoperi mii de ani oraşele numai noi vom sta Anasonia visători pe culmea dealului cu privirile pierdute în zare

103

Cât de sus s-a înălţat inima cât de sus s-a înălţat inima Euleniei în văzduh cântând ca o ciocârlie în apus se vede Filozoful jupuind Adevărul de piele pictorul pe mări vopseşte valurile o căprioară trece înaltă prin sate turla aceea de argint din lanul de secară este dragostea Înţeleptului atât de mult te-am iubit Anaeli încât păsările au înţepenit în văzduh şi pietrelor le-au crescut frunze buzele efebului se văd venind prin aer pe orizont revoluţionarul deschide o uşă la baza cerului

104

Vezi tu albinele acelea vezi tu albinele acelea care se lasă pe pietrele de pe vârful muntelui ele sunt sentimentele de iubire ale Condileniei în lumea subatomică vine primăvara o uşă se aude scârţâind pe zare un înger seamănă mărgele pe coline iubita poetului vine în urma lui adunându-i gândurile să ne aducem aminte Anaeli de Imnele înălţate pe culmile munţilor la începutul lumii care luminau până departe râmele acelea care merg prin deşert ale cui gânduri sunt ? ascultă ascultă Anaeli plânsul timpului

105

Pământ miraculos şi sfânt Prin codrii de smirnă prin grădinile de crini ancestrale ale ţinutului miraculos al Hiperboreei acolo unde ninsorile apocaliptice tronează unde zăvoaiele de aur înalte ca turnurile sunt stupii privighetorilor din care se înalţă înmiresmatele triluri ca nişte nouri unde legendele maiestuoase cântă în lumina putredă a primăverilor prin mireasma orbitoare ca ceața ne vom pierde iubito mergând beţi de dragoste cu doi plopi în mâini iată porţile înalte de mărgean pe colinele strălucind în lumina dulce a toamnei sunetul blând al cornului melancolic vine pe deasupra pământului Orfeu calcă visător pe câmpia de argint pardosită de cântecele greierilor prin viile materiei efebii dansează fericiţi glorie acestui ținut legendar încărcat de mireasma roşie a memoriei cumpenele pe dealuri par nişte berze vorbind cu Dumnezeu transfigurați prin văile metafizice ne vom pierde cântând în gura mare cum atârnă sentimente mele din cer ca nişte ninsori electrice pe coline strălucesc în lumina primăverilor curţile dorului putredă lumina amurgului ne pătrunde adânc în carne pe zare

106

se înalţă grămezi mari de fragi ascultă iubito melopeea care ne hipnotizează cântecele stranii ale sirenelor răsună în noi acum vom împietri iubito mii de ani în amurgul fierbinte al aurorelor hiperboreene.

107

CUPRINS pg. 2 - Ca muntele de înalt și ca marea de întinsă este iubirea 3 / Imnul iubirii 4 / Imnul lumii în flăcări 5 / Imnul evaporării 6 / O, cât alegăm prin lume 7 / Imnul oraşelor înflorite 8 / Marea neînţelegere 9 / Imnul Oliviei 10 / Imn 11 / Imnul materiei care îşi aduce aminte de sine 12 / Imnul acelor văi 13 / Imnul celui care mângâie dealurile 14 / Imnul culorii târzii 15 / Imnul stăpânirii de sine 16 / Vom alerga singuri pe ţărmuri 17 / Cel care şterge idealurile de praf 18 / Imnul pietrei roşii 19 / Se vor fi dus toate 20 / Imnul pictorului 21 / Imnul viespilor pe munţi 22 / Imnul casei mergând pe mări 23 / Imnul celui care bate cuie în aer 24 / Imnul cometei 25 / Imnul mergătorului către lucrul în sine 26 / Să nu cauți adevărul 27 / Imnul îngălbenirii 28 / Imnul căutătorului de dinţi 29 / Imnul zgomotului asurzitor

108

30 / Imnul frumuseţii stranii 31 / Imnul buzelor 32 / Imnul umbrei mele 33 / Imnul iubirii femeii 34 / Frumuseţea imnurilor 35 / Imnul sofalei 36 / Imnul paharului stând pe un deal 37 / Cât de mult am iubit 38 / Imnul celui care spală marea 39 / Până aproape de oraş 40 / Imnul miracolului 41 / Imnul păstorului de peşti 42 / Imnul omenirii 43 / In satele copilăriei 44 / Imnul celui care caută adevărul 45 / Imnul actriţei 46 / Imnul păzitorului aerului 47 / Imnul paznicului pustiului 48 / Imnul Estelei 49 / Imnul lămpilor 50 / Imnul gândurilor strămoşilor 52 - Imnele gloriei crinului 53 / Balerinele de cristal dansează peste păduri 54 / Sentimentele poetului de acum mii de ani 55 / Ce melancolice erau acele piane 56 / Vezi tu oasele albe ca zăpada 57 / Acestea sunt mâinile timpului 58 / Pe ce coclauri va fi rătăcind efebul 59 / Acum orașele erau locuite de șobolani 60 / Dacă descojești un sentiment 61 / În loc de aripi păsărilor 62 / De atâta iubire

109

63 / Ah, toate au trecut 64 / Și turlele de aur strălucind 65 / Departe se aud melancolice clopotele 66 / Vezi muntele acela care se înalță 67 / Să mă ascund în codri 68 / Ce departe sunt toate acelea 69 / Poetul seamănă cuvinte 70 / Dragostea e o vulpe 71 / Vezi, Anasonia, aceștia sunt 72 / Lumânări multe pe dealuri 73 / Dar ochii gerului 74 / Semnul exclamării în pustiu 75 / Când vom ajunge în mijlocul 76 / Acestea sunt ninsorile psihice 77 / Hei, hei, iubito 78 / Codri iluziilor crescuți 79 / De atâta iubire au crescut 80 / Catedralele pe dealuri ca niște plopi 81 / Muntele din mijlocul pustiului 82 / Prin pădurile înalte de crini 83 / Înaltă ca trestia până la cer 84 / Un pian cu un crin în mână 85 / Se vor fi dus toate ca anticele 86 / Atât de mult o iubea pictorul 87 / Cum trece iubirea ca o adiere 88 / Ai cui ochi sunt izvoarele 89 / De mână ca somnambulii 90 / Plopii pe dealuri țipă 91 / Ascultă iubito, cântecul 92 / Ce departe era lumea aceea 93 / Plămânii tăi, Anasonia 94 / Un crin pe colină

110

95 / Vezi tu, Eulenia, valurile 96 / Să nu merg în casa 97 / Degeaba au exista Imperiile 98 / Ah, pianele spânzurate 99 / Oh, unde se vor fi dus toate 100 / O poartă deschisă în mijlocul 101 / Cutia aceea de conservă 102 / Prelung cântau hurezii 103 / Sufletul meu e un plop 104 / Cât de sus s-a înălțat inima 105 / Vezi tu albinele acelea 106 / Pământ miraculos și sfânt 107 / Cuprins 112 / Ștefan Dumitrescu – note biografice

111

ŞTEFAN DUMITRESCU: Autorul romanului „Delirul, vol. II”, inspirat din cealaltă dimensiune de spirtul lui Marin Preda Portret de scriitor Personalități culturale despre Ștefan Dumitrescu „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat.” - Ana Blandiana, revista Amfiteatrul, nr I2, 1971. ,,Ştefan Dumitrescu: În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi scoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea,

112

întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi . Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră." Ion Zubaşcu, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993 PROPUNERI PENTRU PREMIUL NOBEL NOBEL ADRESA Det Norske Nobelinstitutt Henrik Ibsens gate 51, N-0255 OSLO +47 22 12 93 10 FAX SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN MOLDOVA PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ SCRIITORULUI ROMÂN, ŞTEFAN DUMITRESCU, ADRESATĂ COMITETULUI PENTRU DECERNAREA PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ DE LA STOCKHOLM Societatea Scriitorilor Români din Republica Moldova, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar, consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale,educaţia lingvistică a tuturor generaţiilor, cultivarea în rîndurile membrilor asociaţiei a eului şi tradiţiilor strămoşeşti, îl

113

propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea premiului Nobel, de la Stockolm. Motivaţia propunerii noastre: în timpul de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu este un scriitor cu o vastă şi profundă operă.literară. Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitor la destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul. Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nepieritoare, ce are o valoare universală. Îi urăm mari succese în drumul lui nobil către obţinerea premiului Nobel pentru literatură. Dumnezeu să-l binecuvânteze! PREŞEDINTELE SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI DIN MOLDOVA, MIHAI CIUBOTARU 30 septembrie 2009 / 30 September 2009 30 septembrie 1010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova ROMANIAN WRITERS SOCIETY FROM MOLDOVA PROPOSAL FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE TO THE ROMANIAN WRITER STEFAN DUMITRESCU SENT TO THE COMMITTEE FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE Thr Romanian Writers Society from The Republic of Moldavia, whose target is to promote and develop the literary process, consolidation and rebirth of the Romanian spirituality in Moldova, the patriotic education on the basis of the national historical traditions, linguistic education of all the generations, to cultivate among the members of this association the

114

particular Romanian nature and the ancient traditions, proposes the writer Stefan Dumitrescu to the Committee for Awarding the Nobel Prize fot Literature from Stockholm. The reason of our proposal : nowadays the writer Stefan Dumitrescu is a writer with a vast and deep literary work. We are very much impressed by the depth of his thoughts about the destiny of hunam beings, his infinite love for His Majesty : Man A total writer and a total man, he is a remarkable personality in our contemporary literature, creating immortal universal value works. We wish him good luck and great success in his nobel way to be awarded the Nobel Prize for Literature! May God bless him!!! PRESIDENT OF THE ROMANIAN WRITERS FROM MOLDOVA, MIHAI CIUBOTARU 30 September 2009 30 September 2010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, Chişinău, Republic of. Moldova NOBEL ADRESA PROPUNERI PENTRU PREMIUL NOBEL Det Norske Nobelinstitutt Henrik Ibsens gate 51, N-0255 OSLO +47 22 12 93 10 FAX FUNDATIA CULTURALA AJUTORUL ROMANESC PROPUNERI PENTRU PREMIUL NOBEL. Fundaţiile Culturale Ajutorul Romanesc şi Ţara, Romania

115

NOBEL ADRESA Det Norske, Nobelinstitutt Henrik Ibsens gate 51, N-0255 OSLO , +47 22 12 93 10 FAX Fundaţia culturală AJUTORUL ROMANESC, ROMANIA PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURA SCRIITORULUI ROMAN, STEFAN DUMITRESCU, ADRESATA COMITETULUI PENTRU DECERNAREA PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURA DE LA STOCKHOLM Fundaţia Culturala Ajutorul Romanesc, al cărei Scop de la înființarea sa, a fost acela de a ajuta valorile romaneşti sa creeze si sa se realizeze la capacitatea lor maxima, îl propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea premiului Nobel, de la Stockholm. Motivaţia alegerii noastre este aceasta : la ora actuală scriitorul Ştefan Dumitrescu este scriitorul cu cea mai vasta şi profunda operă literară dintre toţi scriitorii romani. În opera sa Ştefan Dumitrescu investighează profunzimile fiinţei umane şi ale fenomenului uman, apropiindu-se de sufletul omenesc cu dragoste şi pioşenie. Este unul dintre cei mai mari dramaturgi şi romancieri europeni. Opera sa este o radiografie profundă si o simfonie a sufletului omenesc, o jelanie a destinului uman în istorie, precum si un imn închinat ființei si Speciei umane! Putini scriitori au investigat fenomenul uman, propunând noi viziuni asupra Omului si a destinului sau in Timp, ca scriitorul roman Stefan Dumitrescu! 7. 01.2007 Prof. Univ dr Vasile Manuceanu

116