Poezii - Constantin Enianu by Emilia Ţuţuianu

Constantin Enianu poezii

Anteu

MuČ&#x2122;atinia, 2016

Editor: Emilia Ţuţuianu Coperta şi layout: Dorin Dospinescu prefaţa: Mariana Gurza

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Enianu, Constantin Anteu / Constantin Enianu ; pref.: Mariana Gurza ; ed.: Emilia Ţuţuianu. Roman : Muşatinia, 2016 ISBN 978-606-8203-54-6 I. Gurza, Mariana (pref.) II. Ţuţuianu, Emilia (ed.) 821.135.1-1

©Editura Muşatinia edituramusatinia.wordpress.com email: musatinia@gmail.com

Prefață Iată că, după volumele Eliberarea de Anteu și Complexul lui Anteu, poetul, eseistul şi publicistul Constantin Enianu vine cu un nou volum, Anteu. Ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga, ,,istoria este mitologia oamenilor, aşa cum mitologia este istoria zeilor”. În cazul poetului, putem vorbi de o poezie ,,anteunică” ce-l are în prim plan pe Anteu, unul dintre giganţi, a cărui mamă era Ghea (Pământul) şi de aceea nu putea fi înfrânt atâta vreme cât stătea cu picioarele pe pământ. Poetul, cultivă o poezie cerebrală, de meditație filozofică, care-şi trage harul de la contactul cu pământul cu realitatea vie, concretă. Fiecare om este întotdeauna în mijlocul suprafeţei pământului şi sub zenitul propriei sale emisfere, şi deasupra centrului pământului. (Leonardo da Vinci ) Această trilogie legată de Anteu, ni-l descoperă pe autor, fascinat de mitologia greacă, simțindu-se uneori constrâns în mendrele antice… ,,chiar dacă

Anteu e o dilemă / care mai constrânge / el are geniu… “(homo aestimans) O poezie ermetică cu profunde note filozofice, o parcurgere de trepte în căutarea sinelui. În creația autorului, nu avem de-a face doar cu homo faber, cel care creează, construieşte, cu homo cogitans, cel care gândeşte, ci şi cu homo aestimans, cel care valorizează, cel care este în stare să aprecieze şi să promoveze valorile. Homo aestimans ,,vede simțirea / clară între corpuri / și ține cuvintele deschise/până la împlinirea /ursitei de Ulise”. Poetul este prins de eluțiuni reflexive de spiritual locului. ,, ,,spiritul locului cheamă luna…/ universul cântă cu el în mers /pe o coardă/la vioara cerului/… cel ce se depărtează de pământ / se ascute spre vârf/ devenind piramidă/ totul e cronică la curgerea/simțită de la râu până la tine/ care ești gând simultan/cu osul de voievod /și vocea de rapsod” (genius loci) ,,Eternitatea e clipa salvată din erori” – mottoul autorului, dorind să descifreze spiritul lumii, ,,meșterul e tată de infinită coloană /adăpată ca 4

albina din miere/sau lumina cu vrere/din profund domeniu/încununat de geniu”. (creștere în mers) ,,Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.,, C. Brâncuși Personaje mitologice inundă versul. Nu degeaba mitologia a fost considerată fiică a fizicii înfrumusețată de poezie. Cochetează cu pseudo-haiku-uri destul de îndrăzneț. Tematica zborului, a iubirii, a creației, sunt prezente. Neîncrederi și temeri, tricatrene, uneori umorul strălucește. Poeme ca, cântec anteic, anteica facere a lumii îl apropie din nou de Anteu ca într-un zbor . Pământul / apoi Anteu / după care Dumnezeu / fiind Cuvântu …”(anteica facere a lumii). Poetul Constantin Enianu trăiește din plin clipa. Nu își irosește cuvintele și ne poartă într-o lume uneori uitată. Fiecare carte își are drumul său…în cazul de față, atinge pământul, aidoma autorului.

,,dacă sunt o lebădă tăcută /adâncul firii se prelinge-n mine/ca umbra corpului sărind din lut/cu știrea voindu-se pe sine/…astfel sunt pătruns de-adâncul taciturn/prin zid opac la ziua învingând nocturn/și taina pietrei negre – zgura din Ereb –/căci mută este piatra fățiș de n-o întreb.” (vina tenebrei de pe piatră-gândind la L. Blaga) Mariana Gurza

homo aestimans cât va fi ziuă și noapte va sta răul lângă bine universul e preparat din monade fără suspine monadele sunt brâncușiene faptul e cunoscut de acei ce consultă forța din antei dată de realitatea lutului spre claritatea știutului omul valorizator nu stă plecat sub anatemă e liber de a convinge chiar dacă Anteu e o dilemă care mai constrânge el are geniu și problemă nu-și face din moarte nici stemă el vede simțirea clară între corpuri și ține cuvintele deschise până la împlinirea ursitei de Ulise

genius loci marea latră la lună vinovat fiind soarele care nu are raze ci mâini iar mâinile lumină emană spiritul locului cheamă luna cu țesătoarele stele să le judece cu gândul din fața somnului universul cântă cu el în mers pe o coardă la vioara cerului dând de înțeles că e judecat prin atomul din grâu de bărăgan și stâncă de carpat trupul lui are os de voievod sau soare de mamă și tată rotind un cântec de rapsod curgerea se arată cu sufletul lui în rama zării de la fila scrisă de cronicarii integrați în istorie

cu gândul său împlinit ridică privirea liniștit pe acul Cleopatrei deodată cu Pitagora și prezice

cel ce se depărtează de pământ se ascute spre vârf devenind piramidă totul e cronică la curgerea simțită de la râu până la tine care ești gând simultan cu osul de voievod și vocea de rapsod

creștere în mers consult în talaz cum se dezbracă gândul cum își întoarce rândul de la avânt la răgaz ascult o virtute cea mai pură speranță e brazda-circumstanță zi-de-zi pe vrute în mers sirene nu ascult iar zilele mă leagă de ziduri – la fațadă cu schela – și un cult:

meșterul e tată de infinită coloană adăpată ca albina din miere sau lumina cu vrere din profund domeniu încununat de geniu

expansiunea firii gloria-i absurdă când lutul legământ cu serul în frământ prin tenebre zburdă ești ziua lumii-n geană sau geană-n lumea apei expansionistă gamă pe lespezi de pârâu și susurat de grâu pe colnice zburdă cu serul în frământ argila legământ la culmea ne-absurdă

vina orelor un crez m-a format să frământ aurul de rășină cu securea prin puzderii de materii ordonat să întrețină gândul sincer lapicid iarba ascult cu mitul solilocului deslușit ca Narcis în unde iubind însă ca Orfeu schela voronețiană fântânile salut cu răcoare stelelor consumate ca bobocii de garoafe veri returnate și iubesc cu dor doina simfonică cu refren ca spor la vina orelor de cercul horelor

pseudo-haiku-uri docil e valul când are malul ca un copil grâul restrânge puterea-n sânge și-ntoarce râul alcool e versul furând reversul la un simbol

iubirea cea mare dorinței apare cu împlinirea întors anotimpul coace răstimpul cu rit de os geamăn cu soarele îți paști mioarele căutări de seamăn

glosare ce plimbă aerolitul știut în el sau afară nu-i zenitul de crezi că adâncul lac cu fiorul mutelor unde nu trezește caldă șoaptă gând curat nu ai la faptă întoarce-te la glia ta să mori râzând că-ngropi durerea groaza de oraj pe mierea ce-o înghite gram cu gram anteicul neam de neam

cum rațiunea conduce lumea văzutul dă speranță gânditului spre lauda iubitului s-a născut astfel dorul și zborul să-mpartă zorul și sporul timpului de prund fecund văzutul aduce împlinire iubitului spre lauda gânditului

în lume printre atâtea concepte fecunde-n precepte hora minții-a petrecut încât mi s-a părut ușoară conjectură lumea ca făptură azi las părerea mată nopții cu luna donată cosmonauților ispită iar glia îmi sărut cu orice gând ca pită din lanul renăscut iubirea pură caldă în râu etern mă scaldă de când am învățat că-n lume e lansat utilul de mantisă la cifra neprecisă

panopticul energiei aerul din inimă e-nvelit cu plasma neobosiților meșteri din panopticul energiei când gândurile mari aleargă neglijate ca geniul se ascunde neliniștea din taina muzicii sferelor în veselia mâinii cu mortare, că rima frunzelor în vânt aduce sferele pe pământ

întru iubire ceartă că ești și mă iubești vina-i din gândul ce și-a pierdut rândul îndoindu-mă ca Descartes nu părăsesc nici un dor să nu mă despart de gândul spor transpun asociații din situații de ce-s umil și nu ostil de ce iubesc și împlinesc de ce-s Tezeu pe firul tău

cearta clasico-romantică eu nebun tu frumoasă eu gorun tu nervoasă că ochiul irizează dorința ta cea trează clasicul încinge un zel de cutumă cu astăzi plouă-n sânge cu taine nu se-nsumă tu frumoasă eu nebun ești geloasă că-s gorun în tulpină convergent și în ramuri divergent

romanticul străpunge un zel de cutumă cu taine plouă-n sânge cu mâine se însumă

ziceri lumea-i lume cum o știe cel lucid din veșnicie ce-i comun la mulți împacă pe mărunți veșnicia este proba geniului ce bate toba dragostea-i oftat de unde se ivește și se-ascunde patima declină visul chintesenței cu abisul

adevărul mușcă mărul și se-nfruptă cu răspărul ura este împletire între rod și dezrodire

virtutea este calea medie a viciilor în comèdie rațiunea liniștește-n om energia din atom

magistrul lui Icar Dedal mănâncă stridii și aruncă perlele ca pe sâmburii de caise râuri curg cu monadele brâncușiene din fiecare poliedru al coloanei filocosmice stau într-un picior pe infinitul coloanei iar soarele îmi mângâie brațele ridicate văd panorama lumii în palma lui Dedal Icar adună sâmburii de caise să le dăruiască ca perle

elegie frângere de dor în lespezi de izvor și peste unde firea și întru susur gândul

înălțare din vale a doinei dintr-o jale visândă la-mplinirea verdelui de fagi viu în pruncii dragi și peste unde știrea lucidă la poet și întru susur crângul martir ca și Hamlѐt

uvertură faptei când faci multe sunt mărunte pune-n Faust fapta inginerul Goethe ca lege s-o accepte așa-i unitar cântul în rotiri de sfere cu melodii de Bach pe roata olarului așa-i dreaptă axioma gândului slujit la masa lui Brâncuși cu forța Ariadnei zidite

cântec anteic vine cuvânt de sub zăpezi ca mângâiere la plămezi de grâu fecund mereu slujit cu simț pe prund întinerit voievozi râzând pe brazde cu abur des de primăveri amintesc vie rotire în fructul roș sfera din meri supusul braț peste frământul spațiului învins cu trudă este cer de-argilă dulce din firea gliei bună rudă

vina tenebrei de pe piatră gândind la L. Blaga

dacă sunt o lebădă tăcută adâncul firii se prelinge-n mine ca umbra corpului sărind din lut cu știrea voindu-se pe sine

sinele zidirii de lut în timp săvârșind condiția rostului de sfânt ce cheamă seva albului solar pe aleea laptelui cu stirpea de pământ incită la răspuns cu mintea clară să-l ducă-n mână mâna la albastrul mur de mănăstire – atât senin e-n ziduri – că-n sine Micromegas și-a arătat contur și tu ești copilul scânteietoarei secte din limpedea lumină a runelor perfecte că mâna și cu mintea nu ating un scop de ochiul și cu piatra întunecă un loc

astfel sunt pătruns de-adâncul taciturn prin zid opac la ziua învingând nocturn și taina pietrei negre – zgura din Ereb – căci mută este piatra fățiș de n-o întreb

anteica facere a lumii la început Pământul apoi Anteu după care Dumnezeu fiind Cuvântul din creștetul meu când am gândit l-am slujit pe Dumnezeu iar o lume deprinsă-n zel de cutume m-a numit asin între oi însă Dumnezeu m-a înțeles și mi-a ales loc în Elizeu aici mi-a dat ca răsplată un ciocan și-o daltă să trec prin Lut la Idee în brațe mi-a pus și o femeie pentru a o sluji în tot ce-i de a clădi

cantilenă troiană calul troian parcă ardea de nerăbdarea izbândei Ulise şi-a netezit barba şi privea cu satisfacţie spre Ilionul ca o clepsidră fără nisip pe nările calului troian ieșeau spiritele războinicilor şi se frecau de luciul spadelor să-şi contemple chipurile dinaintea crimei

năștea amorul din ei săbii dionisiace iar valurile marine-i aşteptau cu razele solare lipite de catarge precum copiii de pleoapele închise Ilionul a fost distrus ochii copiilor deveniţi maturi au plâns ca să nu se usuce ca praful ruinelor fără obşte

neutronianul esența lui iese din izolarea unde era ținut ca minereurile în adâncuri și cu sensul la locul de origine dar energia i-a pus creierul la treabă alimentat cu entuziasm a emis o formulă simplă care a făcut opacul transparent ca lucrul și persoana cu valoarea şi demnitatea amestecate într-o formulă fizică ce determină conflicte anteico-herculeane totul se petrece insesizabil întrucât zilele se confundă cu nopțile ca oasele cu carnea în trupul adulat şi iată că din această actualitate apare declamativ neutronianul eliberat de societate în recluziune: aici am satisfacția devenirii ca Adam sub mirungerea Mariei

geriatrie au privit agapa secretă din biserica milaneză cu persoana imberbă din dreapta bărbatului imberb cu ochii închişi lămurit parcă de sindromul primar al sciziparităţii la rosslyn chapel morţii sunt anchetaţi el ar prefera o detaşare într-un loc însorit totuşi s-a consolat cu-n zâmbet din care recunoaşte că trebuie să ţină şi el ochii închişi fără grijă ea conduce maşina lumii pentru amândoi

săturaţi de coloanele filigranate ca oasele reumatice şi chipurile de pe pânză aruncă samare în cer ca miturile să se păstreze în noii geriatrici ce vor urma

facere fără a fi a trecut apa peste tulpina doborâtă cu dinţii în urmă nu s-a uitat să vadă ce se întâmplă precum nebunul căruia nu-i pasă ce face cu mâinile un trecător i-a zis altuia că e bun ce a făcut castorul însă acesta i-a răspuns că e surprins de indiferenţa rozătorului la folosirea podeţului şi de alte vieţuitoare pădurarul a luat trunchiul ca să aprindă focul în cabana lui zicându-le trecătorilor în pădure nu face Dumnezeu ce vrea

forma liberalis antistene putea să-l numească plato nu vasile cum îi zic vecinii cimitirului de automobile unde fantomele stau pe capote şi aşteaptă noi mărci să apară vasile când avea vizitatori dădea din coadă şi căsca alene căţeluşa în lesă dimineaţa se zbenguia pe fiarele boţite stăpânul o admira fără să vadă vreo stafie ferind-o cu grijă de patrupedul comunitar care avea purici marş, vasile !

vindecare de noapte nu-i plăceau zilele din vina cataractei iar nopţile le aştepta cu teama că se visa bătrân într-o noapte a visat că era copil şi îşi distrugea toate jucăriile dimineaţă jucăriile păstrate pentru copiii pe care nu i-a avut le-a dat copiilor de sinistraţi acum vindecat de cataractă admiră copiii cum se joacă

îngrijitorul de ziduri după ce s-a dat deoparte a văzut că nimeni nu mai are nevoie de trecere toţi trăiau acolo unde erau născuţi unii o duceau bine alţii o duceau rău după un timp aceştia au intrat în conflict de interese şi au dărâmat zidul dar nu au putut nici aşa să se înţeleagă şi au ridicat alt zid simţind că e mai bine dacă sunt împrejmuiţi procesul se va încheia când se vor împăca cu soarele văzut în sine, pentru sine şi altul

până atunci îngrijitorul de ziduri va muri împăcat că slujeşte cu credinţă Creatorul de ziduri

tricatrene 1 Doar jumătate din iubirea mea ai Cealaltă o pun să judece întregul Atunci când dor trimiți în ergul Pe care seceta-i vătrai Invoci sinceritate ca să știi De poți străbate drum fără popas Nu recunoști dorințe de pripas Directe prin limbaje de copii Eu sunt ca pala filă ce adună Un vers dantesc sau modernist Iubirea nelăsând arvună Simțirii reci cu cald simplist

2 Presupun iubirea ce te poartă Caldă-n nurii policromici Când ziua veselă cu artă Îți aranjează ochii gnomici Viața își urmează clipul Cu gândul ce vine alături Ridică-ți voința cu chipul Ca faptei declinul să-nlături Exclud viciul ce mă-mbie Rece-n pofte zootonice În noaptea șireată ce știe Să vândă iubiri anacronice

3 Mă cert pentru starea Nedeslușită-n clipă Să-ngemăneze rostul Pietrei peste pripă Și lupt pentru clara Lumină ce-nfiripă Speranța și rodul Binelui pe-aripă Mă-mpac cu mersul Durerilor în pripă Să vindec universul Eternului prin clipă

4 Alte grâuri cheamă plugul Alte râuri spală iia Tu fecioară demiurgul Ştii sluji rodindu-ți glia Vezi iubirea clar cu firea Nu te plângi de zburători Sânul nu ți-l frângi aiurea La luceferi pețitori Ca o viață să rămână Clară-n sens și-n bună lege Mâna ta e-n veci stăpână Pe urmași de-i înțelege

5 Ce nu-i comun trece-n polaritatea La sânul căreia durerea zvâcneşte Forţând simţirea ce ademeneşte Dorinţele s-aprobe realitatea Există la femeie şi bărbat altoi De-acelaşi soare într-un grâu mănos Din care firea şi-a întors pe dos Şi faţă rostul ei de soi De-aceea calm pe burta terei Stă pasiunea mea şi o idee Că tot ce-i bun şi rău la o femeie E tot ce-i azi şi ieri în goana erei

6 Singur nu-s că tot te caut Şi e ştiut de lumea toată Că te ascunzi de mine-ndată Ce ai ieşit ca son din flaut Tu eşti mereu fecioară primăvară Eu sunt trecut şi viitor de azi Iar viaţa noastră lumii recomanzi S-o ţină-n-ntr-un volum ornamentară Redând cuvinte lucrurile prinzi Să le presari în forme cu nesaţiu Amestecând simţire de horaţiu Şi gând adânc prin care te perinzi

7 Îmi ajung simţurile ce le am Să înţeleg geneza omului neam Adam s-a coborât din pom Şi vede mărul că-i atom Eva născută din Adam Cu pretenţiile de ram Dă cu pumnii-n firmament Că bărbatul face armament Străină-i mintea de materie De aceea în lume e mizerie Iar instinctul prioritar sărac Urcă din nou omu-n copac

8 Cu moştenită plăcere nevinovată Străbaţi realul şi-l resorbi în tine Ca simţul să reflecte urme Cu care plămădeşti doar bine E prea dor dorul ca să ţină Uşoara pace a unui dor plecat Din nou în valuri şi în stânci Din nou venit pentru păstrat Tu-n nervul ceasului de veghe Serbezi chemările-mpăcate Iar ochiul lumii drepte-ţi cere Credinţa în sinceritate

9 În scobirea pietrei bunăvoinţa nu-i nimic Doar morala e în stare de a o ţine-n sens De-aceea mintea şi voinţa în daltă de aplic Arată forma ca faţă a ochiului intens Şi universul cântă pe o coardă-n mine Deodată cu femeia-n reformări de marnă Monotonii să frângă cu degetele fine Ca dintr-un mic un mare să aştearnă Astfel o reflectare calmă iese din zidire Cu bun crez din arta ce arată Puritatea firii întru fericire Şi libertate-n viaţa de bine repurtată

10 Simţ adânc n-ai scos din ram Când ai plecat pe al tău drum Eu te-am urmat ad libitúm Căci te iubeam ad litterám Viaţa nostră este-un fum Ieşit din eva şi adam Îmi vorbeşti ad libitúm Şi te ascult ad litterám Semne vagi de vreme acum Le frămânţi pe macadam Tu mă alungi ad litterám Căci te urăsc ad libitúm

11 Râsul-plânsul de repetă Şi pe faţa mea de-omletă Şi privesc cum a mea tină Vrea iubire şi suspină Pentru prometeu mesia Am venit cu poezia Să îi smulg din piept o za Şi acvila de pe ea Dar un gând mă-gheaţă Corpul să îmi ţin de-o aţă Când speranţa-mparte ouă De la fenix pe dindouă

12 Setos de relativ cer o bere În locul cu pestriţă lume Unde se sorb istorii efemere Şi vieţile-s deja postume Întors cu faţa către tină Văd cerul mic şi cenuşiu Când vocea ta suav îmbină Minciuni cu adevăruri potpuriu Sătul de absolut ochiul se-ncarcă Cu lunci păduri şi bolţi învoalte Şi las deoparte lumea dionisiacă Purtând fărâme de visări spre alte

13 Tu mă inciţi la gânduri Ce nu sunt formulate În stiluri noi masate Sub freamătul de rânduri De scriu îmi ceri anume Doar adevărul pur Minciuna ta să-ndur Şi sceptic să văd lume Tu din iubirea primă Păstrezi ca resemnare Tristeţea ca o ştimă A florilor solare

14 Rea apari de supeficială ai iubirea Şi în frământ simţindu-te-nşelată Nu înţelegi că toată amăgirea Îţi înroşeşte faţa cu-a isteriei plată Nu întreba de eşti iubită când iubeşti Ca să te minţi cu întrebarea-n sine Îndoiala asta nu are rost căci eşti Iar certitudinea separă rău de bine Tu n-ai hotar la căutarea din privire Şi nici la verbul ce rosteşti curat De te menţii cu prima ta pornire Precum izvor pe-acelaşi vad purtat

15 Scriu întotdeauna despre iubire Slujind fiinţa poporului meu Unde mai văd voievozi cu ştire De mine totodată în complex de-anteu Când pierzi iubirea treci inertă Străbatere a nopţii-n stânci Purtând o caznă ca ofertă Precum sisif granit pe brânci Stirpea mea pornită-i spre înalt Cu mâna pe daltă şi inima-n izvoare Un semn că azi şi mâine sunt un salt Al patimii privirii sfredelind în soare

16 Tu eşti un stâlp al sarmisegetuzei Că-n timp noi întrebări îşi pune neamul Din care sorbi căldura spuzei Uitând că de la ea vine aleanul Istorii noi prin optici vechi Şarade-mpart nimicului mai mult Decât înscrisuri trase de urechi Când piatra stă sub ochi ocult Ştiinţa asta de urmezi ţi-arată Deşertăciuni sub alte forme Pe o aceeaşi scenă decorată Cu aceleaşi taine policrome

17 Sunt cărţi care învaţă că fericirea nu e O contemplaţie-n sine cum zice stagiritul De mintea coincide cu piatra ce se suie Şi viaţa ta devine la fel cu infinitul Totuşi ţine bine piatra luată-n gură Să nu se-adune gândul pur ca să domine Un univers granitic în aşa măsură Încât morala şi frumosul viaţa-ţi să dezbine Nebun chiar de vei trece mâine o s-arate Că eşti întreg la minte cel ce azi e tont Vai mie îşi va spune metabolistu-n spate Vreo rază de lumină de-i va ieşi din cont

18 Cu minciuna mi-ai redus amarul Din aşteptări zadarnice că vii Iar renunţarea a chemat paharul Ca să-i golesc licoarea cu cheflii De-acum poţi pleca pe-oricare Planetă sau picior de plai Efortul trupului să fie-n stare La prea mult mers răgazuri să ai Cu ochiul minţii din tigva cronicară Sinteze infinite scot ca să m-aline Vampirico frumoasă şi amară Dar lumea mea se pierde-n tine

19 Condus de farmec redau frumuseţi Să uit că răul tot mereu e-n lume Cu dureri schimbătoare-n spume Pe val de vis din somn de dimineţi Cuprins de aste taine nu pot scrie Ziua e o vrajă noaptea un abis Al semnului de ochi peste gând deschis Complexa şi diversa materie să-nvie Oricum şi oricând fericirea e departe De tot ce-i amintire şi tot ce e uitare Adâncul şi înălţimea iluziei deşarte Că sunt iubit în lume ca unică salvare

20 Ei scrisul vor să-ţi pună în concurs Fiinţa ta să o separe de o alta Egal eşti cu oricine că-n propusul curs Doar cute cererale-şi celebrează dalta Că te-ai născut e vina naturii repetate Şi nu a ta căci unic treci Ca lumina-n identităţi eleate Prin spaţii pline sau prin vremuri seci Tu rămâi ca morţii ce sunt vii acum Cu ei te-ntreci să nu rămâi în urmă Iar premiu ai cuvintele postum Cu sonul lor de suflet care nu se curmă

21 Creatorii adânci în viaţă-s sub tăcere Că epatanţii coaja rup de la virtute Miezul ei sfidând cu vorbe efemere Şi puriatea maculând-o prin dispute Ca măscărici ei trec în ce întreprind De noaptea văd ca zi şi ziua ca noapte Ei pun sorgintea lumii într-o crisalidă Din miezul ei să plece-n căi de lapte Gama lor răsună cu verbul pe o liră În coardă mai groasă şi coardă subţire Căci ei din adâncuri cerescul admiră Şi omul cu fapta ce aduce-mplinire

eluţiuni reflexive Eluţia 1 Pitagora Iubesc corpul iar sufletul urcă Prin el de la Unul spre Mulţi. De aceea împletirea lor descurcă Binele sub legi de culţi. Aedul Din Unul Mulţi se nasc, Apoi vin la-ntâiul şi-l pasc… Pitagora Priveşte Universul în care Repausul e Număr în zare. Aedul Dacă unitatea exclude pluralitatea, Starea în loc încurcă legitatea Pitagora Unitatea fiinţând doar în sine E singurătate fără de bine. Aedul Tu vezi esenţele siderale În unităţi numerale. Şi nu-ţi pasă dacă din Doi Rămâne doar Unul apoi… Pitagora În matematici dezbat cantitatea, Care-mpacă-n mişcare calitatea.

Aedul Privind la templele livide, Mi-amintesc de Parmenide, Care alătură fiinţa activă De nefiinţa pasivă. Iar în mine armonii de glas şi liră Simt că-n juru-mi se deşiră. Dar pentru cine sunt toate, Dacă nu sunt ascultate ?! Pitagora Înşiruirea numerelor face armonia lumii, Alături de suflet cu întregul corp, date Fiind purtările valului şi spumii Peste adîncimi neturburate… Aedul (aparteu cu lira) Încerc să cânt slujind gândirea, Lângă morală vieţii să servească, Că văd acum o primenire-n firea Rosturilor de viaţă pământească.

Eluţia 2 Socrate Zeul de care spui, poetule-cântăreţ, l-am auzit la un doctor trac. În arta nemuririi el se pricepea, iniţiind şi pe alţii. Îl chema Zamolxe. Deprins în profeţie Misterul lui pornea spre neamurile sale Din pământ născute, crescute şi-ntoarse în pământ. Aedul Revenirea în pământul natal se pare E semnul nemuririi fiinţelor umane. Dar nu numai… Ce este, de fapt, nemurirea? Pitagora spune că reincarnarea face dovada ei : Moartea înseamnă moartea morţii când viaţa continuă. Bobul de grâu moare când rodeşte şi e viu fără rod… Socrate Acest mod de a ajunge nemuritor e lesne de acceptat Dacă privim corpul. Important e să înţelegem sufletul. Astfel devenim buni, dând noimă vieţii : Cunoscându-ne pe noi înşine, înţelegem şi pe altul.

Aedul Înţelegând pe altul îmi pare În altă vedere fără justificare. Dacă accept fapta unui scelerat Îmi găsesc în inimă oftat… Socrate Acceptarea viciului prin virtute poate Înmuia tendinţa celui aplecat spre rău Şi-l îmbunează în purtare, dar desluşind Dacă respectivul nu-i cuprins de nebunie. Aedul Am văzut întregi popoare Pierdute-n vajnice topoare. Analizate chiar de-un prost S-au dovedit apoi fără de rost… Socrate Da, omul simplu gândeşte adesea drept. Urât la chip de e, dar cu bună judecată, Nu are atenţia plină cu patimi spre fapte. El trece uşor peste ele şi rămâne bun. Aedul (aparteu cu lira) Înţeleg în mers că însemnul naturii Naşte demoni iar pe calea gurii Pământ curat şi cer senin Pot fi-mproşcate cu venin.

Eluţia 3 Platon Nu prea-mi vine la cherem de vorbă să stau Cu cei care trec prin Idee superficial ! Aedul Ideile sau Formele sunt aceleaşi la tine Dacă reflectez bine. Platon Lumina şi Întunericul sunt Idei care Nu pot fi confundate : Ideea de Lumină Poate lumina; Ideea de Întuneric, doar întuneca, Chiar dacă diferă opiniile particulare… Aedul Ce „idee“ ai astfel despre mine ? Platon Îmi pari un încurcă-lume. Aedul Cum adică ? Platon Nu stai într-o formă anume Pentru că eşti multiform… Aedul Înseamnă că-n Republica propusă de tine Nu poţi recruta „forme“ ca mine !?

Platon Tu nu participi la viaţa cetăţii Pe o singură cale ideatică, loc bine-definit să-ţi dau. Laşi numai urme incomode în calea ta, Pentru că eşti rău şi bun pentru cei din jur. Aedul Din multiplele Idei Poţi păstra pe care vrei Eu rămân ce sunt, ce-am fost Chiar de-ţi par puţin anost… Platon În mare curs de Empireu Esenţele discerni mai greu. Aedul Poate ai idei fixe, dar îmi eşti drag Cînd te plimbi fălos prin Academos ! Platon Mai eşti incomod, căci ochiul tău E peste tot şi nu stă sub zeu. Aedul Totuşi am virtutea de-a mă opri la timp Să nu deranjez cumva Olimp… Platon Discuţia tăioasă vine bine Ideilor mele – e-o delectare-n sine. Aedul Îţi sunt aşadar Ca un dulce-amar !

Platon Uneori îmi dai Idei. Aedul Acestea vin din discuţiile întreprinse? Platon Desigur. Aedul Forme şi Idei… Poţi cu apă să le bei ! Platon Pricepi multe, Dar sunt mărunte. Uneori ce scoţi pe gură Nu prea are măsură… Aedul (aparteu) Găsind această devenire De gândire O-nţeleg prin Heraclit : Plato cu ochii-nchişi separă Lumina de-ntuneric, şi-n peştera obscură Ideile le vede plimbate de figură Divină pe pereţi în tentă iconară… Închis-am şi eu ochii, dar i-am deschis îndată – Cunoaşterea de lume durere poartă-n sine. Substanţa rătăcirii caverna întreţine Ca-n ochi ascuns de steaua ce noaptea se arată. Treceri gust întruna cu fala de Lumină Că-n modelul Formei e Soarele de vină…

Eluţia 4 Aristotel Am auzit că te-ai certat cu Plato Când poziţia faţă de artişti şi-a arătat-o ! Aedul Mă consideră un incomod Pentru că iţele deznod De la potenţă la act Fără vreun contract… Aristotel Vino la mine în Liceu Şi vei înţelege ce-i uşor sau greu : Materia şi Forma într-un spor Spre reflectări finale de decor Aedul Nu-mi demonstra nimic ! Fiind la mijloc, adevăr Voi scoate simplu dintr-un măr Muşcat adânc fără tipic. Aristotel Mi-ai dat o probă a Virtuţii. Aedul Ea face bine… senectuţii ! Aristotel Mai ştiu eu un tânăr năzdrăvan Care un nod gordian Cu sabia a desfăcut…

Aedul Simplitatea forţei de braţ mi s-a părut Întotdeauna potrivită pentru cei Cu sânge iute, nu cu judecăţi-temei. Aristotel E dificil să mişti gândirea Când mai lesne laşi pornirea Trupului după elan junesc. Aedul Ogorând destin lumesc… Aristotel Cine se foloseşte rău de lume Încarcă marea cu spume. Aedul (aparteu cu lira) Materia şi Forma în zbatere mereu Duc harul fanteziei de punere-n cununi : De ieri foste religii, iar astăzi fără zeu Căznind o dezlegare la răul din genuni. Dar mîna cea aievea vine ca stăpână Cugetului să-i dea afară tenebra din fântână.

Eluţia 5 Aedul Pe cine-n cale-am întâlnit ? Marele preot Afla-vei din popas. Îmi pari tânăr după glas… Dar cum ai ajuns pe-aici ? Aedul Am urmat un păstor De cântec iubitor. După barba care porţi eu cred Că nu ţi-o încurci cu un aed ! Marele preot Semne sub soare toţi avem Însă depinde dacă… le vedem. Aedul Minţi agere se găsesc sub frunţi De oameni, chiar dacă nu-s cărunţi. Marele preot Nu-i lucru rău În gândul tău : Lauda de sine Poate convine Când o spune Chiar un june ! Aedul Ce nume porţi, bătrâne ? Marele preot Neamul meu mi-l ştie ca zeiesc.

Aedul Când înaintea mea ai apărut Umil moşneag te-am crezut. Marele preot Aşa mă ştiu şi eu, Dar cei de aici ca zeu Mă au în inimi şi-n minţi. Tu, ca străin, poţi să dezminţi… Aedul Înseamnă că eşti preţuit de aceştia. Dar care-i numele neamului tău ? Marele preot Unii ne zic geţi, Alţii ne zic daci. Mai sunt şi isteţi Care ne zic traci. Aedul Goţi nu vă zic ? Marele preot Numai câte-un pic… Aedul Că treci ca zeu E merit greu. Ce anume Le poţi spune ? Marele preot Păi, le spun de una, de alta… Mai ales când se lovesc de grele.

Aedul Şi cum arată câteva din ele ? Marele preot Îi liniştesc la spaimele văzduhului, Dacă tună ; La rostul morţii ca mers peste viaţă, Când îmi căşună ; La tainele pământului întru odihnă Şi povaţă. Aedul Lîngă casă Şi gospodăria frumoasă Văd că ai o galerie sub pământ. Marele preot Ea are un scop sfânt. Aedul Anume, pot să-l ştiu ? Marele preot Cum trece ca noimă semnul scris pe piatră Pentru a fi desluşit în fel şi chip De cei care vin mai târziu pe lume, E nevoie sub pământ să zăbovesc o vreme. Trei ani este zăgazul. Misterul pătrunde atunci în popor ; Apoi uimirea şi farmecul, După apariţia mea, zeieşti sunt în ochii lor. Aedul Totuşi, care-i al tău nume ?

Marele preot Mi se zice Zeul Moş, Iar pentru că nu văd – Marele Orb. Aedul E acelaşi cu Zamolxe ? Marele preot Poate. Eu sunt ce sunt… Aedul Înseamnă că ai iniţiere În magia migrării sufletelor ! Marele preot Este acea taină prin care moartea Poate fi răpusă. Pământul fiind cel ce o leagă Şi tot el o dezleagă. Aedul Deţii această taină ? Marele preot Pentru mine nu e „taină“ Căci o port ca pe o haină. Aedul Înţeleg ! Taină-i pentru muritorii Care NU VĂD ce ascund norii… Marele preot Legile lumii uşor se explică Dar sunt minţi ce le complică.

Răpunerea morţii, de exemplu, aici e presupusă Prin jertfa de trei suliţi şi un trup de om Anume ales să fie-n ele-nfipt. Pasivitatea jertfitului sadeşte-n vii cinstea şi vitejia, Iar zâmbetul lui le dă încrederea că a ucis moartea – Libertatea vine în locul acesteia. Aedul (aparteu cu lira) Moarte pentru viaţă văd mereu Oriunde viaţa vrea să se menţină : Purtarea ei prin Om cere un zeu Ca salvator în rătăcirea ce dezbină…

Eluţia 6 Aedul Vorbeşti de Democrit din Abdera, Locul din Tracia comună Cu gând la lut şi vervă pentru loc de cer Mai fin pentru cei care trudesc… Pitagora ducea ca număr lumea în reprezentare, Dar urmaşul învăţăturii lui Leucip, Democrit, Atomul a văzut ca să-l purtăm Drept semn de semn, spre a nu ucide zei Luând ca agregate suflete din corpuri… Degis Un ol cu lapte şezi să bem Şi pită din grâu să gustăm. Vom vorbi şi despre atom Dacă se mişcă el şi-n om. Aedul În gândirea voastră „om“ înseamnă viaţă. Am auzit că citit pe dos, moarte înseamnă. Degis Zeul Moş ţi-a spus multe lucruri poate, Ori vreun discipol coate-coate… Aedul Aflat-am câte ceva în mersul meu. Ce-am auzit nu le-am luat de vânt. Degis Zamolxe-i zeul nostru de pamânt şi cer, El mişcă sufletele-n trupuri cu mister.

Aedul Zeiţe nu aveţi ? Degis O avem pe Gaia, zeiţa de luturi Lăiaţă-n mioare topite în ruturi… Aedul Trecut-am prin idei şi prin materii. Toate mi se par oprite de mizerii – Sigure în prime, cât şi în secunde, NEVOIA arătându-se oriunde. Degis Mai stai pe aici şi vei vedea dacă Îţi place seminţia noastră dacă ! Aedul Voi nu aveţi înscrisuri la cele gândite ? Degis Dacă sufletele migrează ca vieţi smerite, Ele îşi păstrează şi realitate-n gând. Aedul Dar sabia şi săgeata din arc Pot răspândi gândirea unui dac ? Cine mai ştie de ea peste vreme ? Degis Ţi-am spus că noi nu murim. Prin „suflet“ Ne arătăm nemurirea în umblet. Aedul Înţeleg că nu aveţi teamă de moarte, Fiindcă sufletul nu daţi deoparte…

Degis Jertfele de carne Pun mistere-n marne. Moartea intră-n rit Precum viaţa-n mit Aedul (aparteu cu lira) Nu mai există teamă de moarte, Că realitatea nu-i dată deoparte. Pe-acest tărâm verde cu daci Nu văd să existe săraci, Iar bogăţia trece prin om Ca prin vid micul atom…

Eluţia 7 Gaia Sunt zeiţă de pământ ! Pe-acest meleag ce vânt Te-a adus? Aedul Cel ce bate spre Apus. Am venit cu largul cuget, Râzând cu lacrimi de codru, Cu belşug de grâuri treierate, Şi cu optimistul Axios ! Gaia Dar cine-i Axios ? Aedul În efortul spre trai Cu eficienţe vaste Sub cerurile-albastre E-un Axios bălai… Gaia Dar semnul de suflet Unde-l pui în umblet ? Aedul (acompaniat de liră) Revenirea mea vie Din lumea moartă, Oricine vrea s-o ştie, O găseşte-n vine Şi o poate ţine Spre nouă căutare A vieţii ca o boare…

Gaia Pământescul din mine N-o are în păstrare. Aedul Numai dacă-i rodeşte fapta Trecând prin firea materiei : Viu – împlinind rodul din gând; Mort – împăcând ziua unui descânt Cu florile pământurilor vrute Şi pământurile florilor avute. Gaia Asta văd şi aice Pe glia Marelui Preot – tată Al nemuririi secular sămânţată, Să nalţe pacea din izvor şi spice. Aedul (acompaniat de liră) Din liră vin sonuri să-mi arate Puterea mâinilor cu toate Căile vieţii pământeşti Şi probate virtuţi omeneşti. Gaia Las lui Zamolxe cerul, Lumina fără culpă, Din care tot misterul Porneşte spre fiinţă Şi-mpărtăşesc aici Perpetua sentinţă : „Cu mine nu se curmă în noapte edifici“…

Aedul (aparteu cu lira) Energica forţă a mâinilor care Din luturi şi ape cuprinse de soare Origini desfac, găsind şi o lege În bună formă pentru viu decor, Năzuinţe alese clătesc în izvor, Ca lumea apusă iar să se-nchege…

Eluţia 8 Păstorul Oile mele sunt vinovate Că se răspândesc toate Pe unde văd iarbă crudă Mâncănd până asudă. Aedul Aşa s-a născut ideea Vădită în aceea Că vin ciobanii Fără oi multe, Mândre şi cornute Şi se dau în calea lor, Punându-le umbra unui nor Pe spinare Să nu mai vadă soare. Păstorul Asta-i Dacia cu războinici de fier – Ţară întinsă şi plină de mister. Aedul Marte, născut Pe acest meleag, Îşi poartă cu drag Spadă şi scut ! Păstorul Istrul inspiră teamă Celor care fără vamă a-l trece se-ndură…

Aedul Marele fluviu se scurge pe-o gură Care-i bună pază Ţinuturilor friguroase. Păstorul Pajiştea verde de-alături e-o oază Unde se pot vindeca oase. Aedul Iată Statul primar sub frunza verde Din care s-a născut şi nu se pierde… Păstorul Deh, aceasta-i vorbă mare Cât a Istrului cărare. Retorismul ei se scurge Din seminţii demiurge ! Aedul Pan şi Logos trec prin lume Multe vieţi ca să îndrume. Păstorul Îngâmfaţi părem acum Pentru cele zise-n drum Dar redăm cuget bogat Întru sufletul curat. Aedul (aparteu cu lira) Văd mioara – Urma lasă Mai lenoasă

Unde-i grasă Iarba scoasă, Când zeloasă Trece vara. Văd păstorul – Trage stea Din Calea Nea, Zis Lactea, Pentru ea Ca să-i dea Cu fiorul. Dar mioara De la turmă Pierde urmă Şi se curmă. Iar păstorul Lasă sporul Şi ia dorul, Şi se-nsoară Cu fecioară Din Calea Nea, Rece stea…

Eluţia 9 Odin Fratele lui Decebal, Degis, trup laudă mai mult, Pe când eu mai întâi suflet ascult. Aedul Cel care un lucru deţine, Crede că bine-l stăpâneşte Ascuns de alţii, Dar se păcăleşte. Odin Năzuinţa ascunsă ochiului de obşte Precum ceara se topeşte, Chiar de i se dau felurite forme – Focul vine să transforme Modelul după legea lui. Aedul Nu prea înţeleg ce vrei să spui ! Odin Exemplul în simplitate se complică, Dacă mintea bună nu-l aplică Sau mai clar : creaţiile de pământ Sunt distruse „de cuvânt“, nu „de vânt“. Aedul Miezurile gândirii găsesc tulburate De judecăţi pripit formulate.

Odin Deh ! şi zici că eşti cântăreţ călător… Te-a vrăjit farmecul vreunui nor ! Aedul Zeii hotărăsc rostul la toate. Odin Vrabia aceea care se scaldă-n colb are zei ? Aedul Tu ştii mai bine, că trăieşti cu ei ! Odin S-o întrebăm ? Aedul Întreab-o, dacă-i ştii graiul. Odin Vezi, asta este : GRAIUL ! Aedul Nu văd legătura… Odin Vrabia are zei În limba ei : Ciripeşte Şi trăieşte… Aedul Şi ce-i cu asta ? Odin Zeii ei sunt pozitivi.

Aedul Noi avem zei negativi ?! Odin Din păcate, da. Ia exemplu de la vrabie – Ea nu cunoaşte rana de cuvânt sau sabie. Aedul Eu nu nutresc la „colbul“ altor vieţuitoare. Îmi ajunge cel de pe mantia mea… Odin În ochii tăi trişti stă aplecat Prinos de suflet înşelat, Iar în tremurul de mână, Simţurile ce se-ngână. Aedul Mulţi oameni au reflectare clară A ceea ce în lume e folositor : Trăiesc iarnă după vară, Nejudecând ce-i trecător În bucuria formelor de ceară… Odin Astfel îşi clădesc şi gloriile. Aedul Gloriile lumii-s diluvii oarbe De minte nepătrunse-n conţinut, Pierzându-se ca vocile slabe În urechi fudule de limbut.

Odin De regele Burebista, ai auzit ? Aedul De câte „glorii“ în viaţă s-a servit, Poporul său, am înţeles, l-a nimicit. Cine se îndepărtează de popor Nu mai poate fi conducător. Odin Aşa este ! Fiindcă se crede ca mine. Aedul Adică amestecă pământescul cu zeiescul. Odin Confundă Zeul Mâinii Cu Zeul Pâinii. Aedul Ei dacă au mâncare, Tu rămâi un „oarecare“… Ochiul lor nu-l văd curat, Că-n spectre vagi e încurcat. Odin Zeii-n lira voastră au laude anume Să pună binele şi răul pe cumpeni inegale, Trudiri de braţe peste legi din lume Să liniştească firile boreale. Aedul (declamativ) Dacă de la bătrân nu se învaţă nimic,

Atunci apare viaţa fals-grandioasă, şi Rostul lumii se târguieşte-n spic Rodirea să apară dintr-o aridă zi. Odin (idem) Dacă de la tânăr se-nvaţă foarte multe, Deşi spre ascultare el nu se prea dispune, Bătrânii îşi încheie rodirile oculte Şi în natura aspră, şi-n suflete imune. Aedul Complexe şi diverse lucruri oamenii au în mână, Însă fericirea aşteptată tot mereu se-amână. Odin Nu mă aplec spre cei ce vor mărire În viaţa lor, când e voinţa rege : În ascunzişul firii, neştiind de fire Se-ncântă cânt de faimă-n falsă lege. Aedul Înţelegând cărări pe care trecem des, Vom linişti izvoare de la munte-n şes. Odin (în şoaptă) Lumea-i lume cum o ştie Cel lucid din veşnicie… Aedul Spus-ai că templele-s năruite „de cuvânt“ !? Odin Da. Şi n-am simţit declin în raţiunea De-a fi cu obştea la descânt Pe altar de Moş, fără genunea Căderii-n ea. Şi trec ca sfânt…

Aedul Trădatu-apare uneori ca pur În faţa vremii, puterii şi dreptăţii – Cel unit cu tine, trece ca un dur Opus ursitei fidele judecăţii De-a fi piatră-n ruină şi nu piatră-n mur. Odin Că duşmanii n-au sălaş în viaţa mea, Vor nemuri prin sfatul ce le-oi da : „Sapă până la apă Cu piatra din piatră. Izvor adu pe vatră Cu mânuiri de sapă. Trăieşte-n multe forme Sub obiceiuri mii Şi urmează norme Un Etern s-obţii. Sapă-n orice piatră Cu braţul tău de apă. Ca mâine să ai vatră Cu piatră azi te-adapă“. Aedul Simt cum desluşesc istoria Omului care a căutat Să-şi distingă memoria Cât umblet i s-a dat. Odin Frunza se mişcă de vânt Doar dintr-o pricină :

Are în pământ Arborele rădăcină… Aedul (aparteu) Bobul de grâu seamănă pâine, Pâinea seamănă boabe de grâu – Pământul are rod azi şi mâine… Recoltele m-au aruncat într-un râu, Să curg, Să fiu demiurg La spaţiul de rând Prin gând. Recoltele m-au aruncat şi-n cer, Să nu fiu efemer, Iar soarele Îmi fură mioarele Îndrăznelilor Să arate greşelilor Temei de mister.

Eluţia 10 Aedul Unde gândul nu schimbă nimic, Sabia poate lesne loc să-i ia, Dar cotropitorul primit ca amic Nu va îndrăzni să-ţi pună za. Dochia Nu judec prin bărbat străin onoarea Neamului meu care-mi poartă vină : Unirea sufletelor mari candoarea Poartă-n viaţă ca lumină… Aedul Bărbatul roman cu dreaptă spadă A-nvins bărbatul dac cu armă curbată – Cine e mai drept în luptă ca sfadă Să stingă la pornirea-mvăpăiată ?! Dochia Pornirea nu cunosc în miez – Eu ştiu petrece vremea şi mă limitez La viaţa ce-o poartă-n pântec femeia. Aedul La ţărmul mării tale, mi-a venit ideea, Se află un ţinut pe nume Feminia ? Dochia Da – un ţinut de războinice. Aedul Un fel de amazoane ? Dochia Misiune au să ţină seminţia.

Aedul Unul din Doi se naşte ! Feminia din Bărbăţie paşte Vlaga de a fi în Altul. Dochia Instincte ferme ca bazaltul : Feminia conduce în lume, Iar bărbăţia se-ncurcă-n cutume… Aedul Femeia cu rodirea – Bărbatul cu gândirea ! Dar ce este Iubirea ? Dochia Iubirea văd ân ifose de fum Când focul se stinge sub oală, Căci demoni o ţin numai goală… Aedul Eu pentru EA sunt mereu pe drum. Dochia Divin şi demonic te-alintă suav Şi te preface fără să simţi în sclav Unde Alteţea sa NEVOIA primează. Aedul Libertatea mea se angajează În căntec solidar cu astre. Dochia Acestea sunt năzbâtii albastre Luate de fapt din sfere lumeşti, Dacă nu stai mult să gândeşti…

Aedul Da, aşa-s gnomii marnei Care pun în temple viaţă – De-aceea geniile locului în faţă Mă judecă, la lucruri străine că acced. Dochia Zamolxe, ca zeu htonic îndeamnă La fidelitate. Alte lumi înseamnă Alte legi din tărâmul ce purced. Aedul Dar când iubeşti ? Dochia Dispar hotarele de piatră Şi-i traiul în comună vatră. Aedul Cu legi comune… Dochia Cred că aşa vine drept Şi fiorul iubirii în piept. Aedul !?!… Dochia Divin şi demonic mă alintă întruna. Nuntiri de izvoare mângâie luna… Aedul Lira mea plânge şi râde suav, Că plânge şi râde al ei sclav…

Dochia M-am săturat de atâtea legi Prin luturi ţinute anume ! Aş vrea să stau într-o lumină Care oricând să-mi convină. Aedul Se poate prin floarea Cu miros de minte De prin munţii voştri. Dochia „Floare cu miros de minte“ !? Aedul Ea „este“ şi „a dispărut“ Uscată de vreme. Tăria înfruntă neîntrerupt Toată viaţa în dileme. Dar după ce i-a văzut Petala simplă-n rece vânt Acel care-a străbătut Stâncile-n recensământ Şi a Crezut Că ochiul poate să dezbine Vederi de Absolut Prin Lumina-n sine, S-a lustruit atunci stâncă Flori în ea s-apară încă.

Dochia Aceasta e Floarea de Colţ… Aedul (aparteu) Ea este adevărul din simţire Prin frumuseţea din gândire

Despre autor

Constantin Enianu (Constantin Ene): născut în Roman, la data de 3 februarie 1953. Debutează în adolescenţă cu poezie în Revista Cronica, Iaşi. În perioadele 1971-1973 şi 1974-1991, a fost membru al Cenaclului literar Cezar Petrescu, la Casa de Cultură a Sindicatelor, Roman. Grupaj de poezii în Revista Curierul Vârstelor, Roman, după 1990. În 1995, publică volumul de versuri Complexul lui Anteu, la Editura Plumb, Bacău. În perioada 1995-1998: redactor la jurnalele Cronica romaşcană, cu publicistică şi la Gazeta de Roman, cu articole la rubrica proprie Flautul lui Pan. Din anul 1999 este colaborator la revista 13 Plus, Bacău, cu poezii, eseuri şi publicistică. Din 2005, membru al site-ului www.agonia.net, ca autor columnist, publicând poezii, eseuri şi articole. E regăsit sporadic şi pe alte site-uri literare cu poezii şi eseuri. Consemnat în O antologie a literaturii nemţene, autor Laurian Ante, Editura Muşatinia, 2006, Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, autor Constantin Tomşa, pag.182, 2014, Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ, calendar alcătuit de Constantin Tomşa, 2014.

În anul 2014 editează volumul Eliberarea de Anteu, în cadrul colecției Harpha, la Editura Mușatinia, Roman. Reeditează în anul 2016 volumul Complexul lui Anteu, ediție revizuită și adăugită, Editura Mușatinia, Roman. Activitate literară: - membru al site-ului www.agonia.net; - redactor la revista de cultură Melidonium, Roman (2009); - membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. Emilia Țuțuianu

Cuprins 3…Mariana Gurza – prefață

7……homo aestimans 8……genius loci 10….creștere în mers 11…..expasiunea firii 12…..vina orelor 13…..cum rațiunea conduce lumea 16…..în lume 17…..panopticul energiei 18….întru iubire 19….cearta clasico-romantică 20….ziceri 21….magistrul lui Icar 22….elegie 23….uvertură faptei 24….cântec anteic 25….vina tenebrei de pe piatră 26….anteica facere a lumii 27….cantilenă troiană 28….neutronianul 29….geriatrie

30….facere fără a fi 31….forma liberalis 32….vindecare de noapte 33….îngrijitorul de ziduri 35….tricatrene 56….eluţiuni reflexive 91….despre autor