DIPLOMAT CLUB

Diplomat Club

Europa comunitară la răscruce Fondat în anul 1992

Interviu cu dr. Aurelian DOCHIA Analist financiar

„A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea” aşa sună cunoscuta sintagmă shakespeareiană. care, raportată la situaţia actuală a UE, o caracterizează perfect. Despre marile pericole care ameninţă însăşi existenţa organizaţiei comunitare am avut prilejul să discutăm cu dr.

Aurelian Dochia, cunoscut economist, fost director BRD şi consultant pentru Banca Mondială, actualmente analist financiar.

Pătrunzătoarea şi nuanţata analiză a caracteristicilor crizei cu care se confruntă UE efectuată de interlocutorul nostru duce, inevitabil, la concluzia că Uniunea se află la o răscruce şi că se impun măsuri energice, viabile şi posibil de pus în practică menite să îndepărteze pericolele care o ameninţă. Redăm in extenso interesantele aprecieri făcute de domnia sa.

Care sunt provocările cu care se confruntă

(Continuare în pag. 28 )

Curierul vieþii diplomatice, mondene ºi al lumii afacerilor

Mutaţii necesare în politica europeană

Anul 2012 este un an al schimbărilor în evoluţia politică a Uniunii Europene, cu efecte majore pentru viitorul ei economic şi orientările sale în relaţiile internaţionale.

Evenimentul cheie, care a dat semnalul cel mai puternic pentru o schimbare necesară în politica europeană, a fost eşecul lui Sarkozy în alegerile prezidenţiale şi instalarea lui François Hollande, de orientare socialistă, ca preşedinte al Franţei. Holland a câştigat majoritatea voturilor promiţând populaţiei elaborarea unei altfel de politici decât cea a austerităţii, reducerii locurilor de muncă şi de înrăutăţire a nivelului de trai. Promisiunile au fost reconfirmate în cursul campaniei electorale pentru locurile din parlamentul francez, frontul socialist propulsând pe primul plan preocuparea pentru o politică de creştere economică, crearea de noi locuri de muncă, realizarea unei mai bune repartiţii a bogăţiei sociale şi ameliorarea administraţiei ţării.

Evoluţia evenimentelor din centrul şi estul Europei indică şi ele o tendinţă favorabilă schimbărilor politice şi economice. În Polonia şi Cehia opinia publică manifestă o evidentă nemulţumire faţă de politica economică a Uniunii şi solicită o drastică reanalizare a situaţiilor create de criza datoriilor de stat şi găsirea posibilităţilor de a stimula dezvoltarea economică. În Slovacia, recentele alegeri parlamentare au acordat majoritatea voturilor partidului social-democrat, ceea ce a permis revenirea lui Robert Fico în postul de primministru. În opinia sa „consolidarea finanţelor publice este imposibilă fără creştere economică şi crearea de locuri de muncă”. În România, căderea guvernului Ungureanu şi câştigarea de către opoziţie a majorităţii în parlament, sunt procese ce vin în întâmpinarea

Iluminismul în acţiune Două mari sărbători aflându-şi originea în secolul XVIII: 4 şi 14 iulie Caius Traian DRAGOMIR

Lumea actuală îşi află sursa şi devenirea în obţinerea libertăţii de către două mari naţiuni: aceea americană, constituită firesc prin uniunea iniţială a treisprezece colonii britanice de pe coasta estică, atlantică, a Americii de Nord, colonii eliberându-se prin război şi revoluţie de o metropolă monarhică dominând lumea noua de la distanţă de un ocean.

Apoi, naţiunea franceză a cărei prefacere de la condiţia unei populaţii aservite unei minorităţi aristocratice, acţionând dacă nu tiranic, oricum discreţionar, asupra celui mai mare (atunci) şi mai puternic stat al Europei, la starea de popor liber şi suveran, a însemnat Marea Revoluţie – suita de seisme politice, juridice, morale,

militare sfâşietoare. Putem fi siguri că din epoca imperială romană şi până azi omenirea a inregistrat drept principale trepte ale drumului său către un viitor care nu va fi, poate, altceva decât acel Punct Omega, imaginat de Pierre Teihard de Chardin – sau relevat conştiinţei creatoare a acestuia – nu mai mult decât şase - şapte schimbări absolute: adaptarea de către Constantin cel Mare a Creştinismului ca religie iniţial acceptată şi apoi oficială a Imperiului Roman, Renaşterea culturală, ştiintifică şi artistică a principatelor italiene, Reforma, Iluminismul, Revoluţia industrială şi în sfârşit, Revoluţia ştiinţifică a secolului (Continuare în pag. 2)

Prof. dr. Sergiu TĂMAŞ

dorinţei populaţiei, extenuate de măsurile de austeritate, de a se adopta o altă agendă politică şi economică care să fie capabilă să repornească motoarele economiei.

A considera că aceste schimbări duc spre o Europă de stânga, ar fi o apreciere simplistă, pentrucă partidele de dreapta continuă să guverneze în multe ţări europene. Schimbările în curs sunt expresia necesităţii de a se pune capăt aplicării unilaterale a strategiei austerităţii, care a agravat problemele economice şi sociale, în loc să le amelioreze. Măsurile de austeritate aplicate până acum au dus la eliminarea de locuri de muncă, creşterea şomajului, la micşorarea veniturilor populaţiei, la contracţia pieţelor. În locul unui „dogmatism al austerităţii”, numeroşi experţi în problemele economice cer revenirea la politici capabile să echilibreze măsurile de austeritate şi respectarea disciplinei financiare cu strategii de încurajare a creşterii economice. În acelaşi timp, oamenii politici şi experţii economici atrag atenţia asupra necesităţii de a flexibiliza măsurile anti-criză în funcţie de situaţiile concrete din fiecare ţară. Ştiinţa şi practica economică au pus în evidenţă faptul că o soluţie economică poate da rezultate pozitive într-o ţară şi aceeaşi soluţie aplicată altei ţări poate duce la rezultate negative. Ca şi în cazul medicaţiei umane, nu poţi trata în acelaşi mod un „obez” şi un „anemic”. La fel, în economia reală, măsurile ce pot avea efecte pozitive pentru o economie dezvoltată din vestul european, pot fi toxice pentru o economie dezechilibrată din estul european. În consecinţă, recomandarea aplicării aceloraşi măsuri economice tuturor ţărilor ce fac parte din Uniune, aşa cum preconizeză actualul proiect al „pactului de stabilitate” europea-

nă, este discutabilă. Marea Britanie şi Cehia, două ţări diferite ca mărime şi forţă economică au refuzat să adere la aceste măsuri şi la „regula de aur”, pentru a se pune la adăpost de eventualele consecinţe negative.

Schimbările politice, necesare în perspectivă pentru a redresa economia,implică o drastică ameliorare a modalităţilor de conducere a treburilor europene. Una din piedicile privind funcţionarea eficientă a organismelor europene este pericolul estompării diferenţelor dintre birocraţia de la Bruxelles şi gândirea şi practica oamenilor politici. Preocuparea excesivă a comisiilor pentru reglementări pe linia „uniformizării” practicilor economice europene a contaminat într-o măsură şi pe oamenii politici.

Uniunea nu este o „maşinărie” ce trebuie doar alimentată cu cărbuni, electricitate sau petrol.

Uniunea înseamnă pentru moment 27 de state şi naţiuni, iar în viitor ar putea fi formată din mai multe state, fiecare cu propria sa istorie şi cultură. Această diversitate de comunităţi umane şi de traiectorii istorice, obligă pe conducătorii politici ai Uniunii să-şi îndrepte atenţia spre abordări nuanţate şi să fie preocupaţi să atenueze discrepanţele economice dintre vestul şi estul Uniunii. În acest context, remarcăm iniţiativa diplomaţiei româneşti de a organiza la Bucureşti întâlnirea liderilor europeni, în frunte cu domnul José Barroso şi reuniunea grupului „Prietenii Coeziunii”. Cu acest prilej, în cursul discuţiei, partea română a subliniat rolul important pe care îl are nivelul finanţării politicii de coeziune, ca instrument pentru recuperarea decalajelor de dezvoltare între statele membre şi între regiuni. În actuala fază a dezbaterilor politice, ideile pentru depăşirea actualei crize economice şi (Continuare în pag. 2)

Ambasadorul Italiei îşi încheie mandatul cu sentimentul misiunii îndeplinite

Ambasadorul Italiei, Excelenţa Sa Mario Cospito îşi încheie cu succes misiunea ce ia fost încreduinţată. El s-a dedicat cu hotărâre şi energie dezvoltării relaţiilor italo-române, menţinerii lor la un nivel ridicat. Şi a reuşit pe deplin.

Activitatea desfăşurată în ţara noastră continuă cu eficienţă o carieră diplomatică începută cu 27 de ani în urmă, imediat după obţinerea licenţei în ştiinţe politice, specialitatea economie internaţională, la Universitatea din Pisa. Domnia Sa a parcurs apoi, diferite trepte ale acestei cariere. După numirea sa în funcţia de Consul la Durban, Republica Africa de Sud (1987), este numit, patru ani mai târziu, Prim-secretar la Misiunea din Copenhaga (1991). În perioada 1999 – 2001 activează în calitate de Consilier economic şi comercial la Ambasada din Ottawa. În 2008 îi este incredinţată misiunea de Ambasador al Italiei la Bucureşti. În perioadele intermediare, când nu a

activat peste hotare, Mario Cospito a lucrat la Secretariatul Direcţiei Generale Afaceri Economice (DGAE) ocupându-se de colaborarea economică şi financiară cu ţările Europei de Est şi din fosta Uniune Sovietică (1995). Lucrează apoi în cadrul Biroului 1, Afaceri Europene al DGAE, ocupându-se, îndeosebi, de Fondurile Structurale Europene şi de dosarele comunitare din diverse domenii (1997). Începând cu 2001 este Consilier pentru Afaceri Internaţionale al Vice-Ministrului Comerţului Exterior în cadrul Ministerului Activităţilor Productive unde se ocupă de numeroase sectoare ale politicii economice internaţionale, pregătind şi participând la foarte multe evenimente internaţionale. Se ocupă, de asemenea, de relaţiile cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), cu Uniunea Europeană şi cu unele organisme economice multilaterale. În interviul pe care a avut bunăvoinţa să ni-l acorde, Excelenţa Sa Mario Cospito a

Nr. 4-7

2012

(241-244) Anul XX ADRESA POªTALÃ

Str. Rabat 15, Sector 1

Mobil: 0722.500.355 Tel./Fax: Tel./Fax: 021.230.88.88

diplomatclub@clicknet.ro karen.baboian@gmail.com ADMINISTRAÞIA

Str. Rabat nr. 15, etaj 1 Bucureºti, sector 1

Speranţa schimbării Armand OPREA

Comentatori, analişti de specialitate apreciază că societatea românească este confruntată cu o intensă criză politică ce încă îşi aşteaptă rezolvarea. Şi dacă lucrurile stau aşa, şi în adevăr aşa stau, nu ar fi de prisos să ne amintim că în ultimii ani – cel puţin în ultimii 8 – peisajul politic românesc nu a cunoscut o criză de o asemenea amploare şi anvergură, ale cărei ecouri au depăşit graniţele ţării. Superficial privind lucrurile, s-ar părea că în centrul ei s-a aflat situaţia preşedintelui ţării – în jurul căruia s-a desfăşurat o crâncenă bătălie urmând să se hotărască dacă acesta va părăsi sau nu scaunul prezidenţial. În fond, însă, evenimentele nu au vizat un om politic, fie el chiar o personalitate de vârf a societăţii, ci un întreg sistem, un adevărat regim, cu tarele, disfuncţiile, derapajele sale instituţionale şi constituţionale, cu consecinţele politice, economice, sociale, morale ale acestuia. Măsurile luate de guvern în vederea suspendării preşedintelui şi organizării unui referendum menit să îi hotărască soarta au stîrnit o puternică reacţie pe plan intern şi, din păcate, pe plan extern. Opoziţia, în diferitele ei ipostaze – colective sau individuale, publice sau personale – a dezlănţuit o campanie violentă învinuind guvernul, puterea că au organizat o “lovitură de stat”, un “puci anticonstituţional”, că au încălcat principiile democraţiei constituţionale, atributele statului de drept urmărind acapararea totală a puterii.

O analiză onestă şi riguroasă a situaţiei arată, cu forţa evidenţei, că această,,lovitură

(Continuare în pag. 29 )

E.S. Mario COSPITO

Ambasadorul Republicii Italiene

răspuns cu sinceritate deplină întrebărilor noastre care au vizat o gamă largă de probleme.

Sosit în România ca Ambasador, el considera ca pe una dintre priorităţile mandatului său, propulsarea ţării noastre între primii 10 parteneri economici ai Italiei. Cu perseverenţă, Ambasadorul s-a aplecat şi asupra celorlalte relaţii care leagă cele două ţări: raporturile politice, diplomatice, culturale. Şi dacă astăzi România şi Italia, Karen BABOIAN Armand OPREA

(Continuare în pag. 8)

Pagina 2

Diplomat Club

DIRECTOR FONDATOR:

EDITOR COORDONATOR:

DIC BABOIAN

Maria BABOIAN

DIRECTOR: Karen BABOIAN REDACTOR ŞEF: Armand OPREA

Istorie: Acad. Dan BERINDEI Justiţie: Av. Paula IACOB Relaţii internaţionale: Prof. univ. dr. Nicolae MAREª Idei contemporane: Prof. univ. dr. Sergiu TÃMAª Artã: Gheorghe ANGHEL Business: ªtefan VARFALVI Femina: Erem Melike ROMAN Drept internaţional: Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU

Medicină: Dr. Radu CIUDIN Ecologie: Prof. univ. dr. Mircea DUÞU Editor culturã: Lidia BRÂNCEANU Tehnoredactare: Beatrice BÎZDOACÃ

ULTREX IMPEX SRL

Cont LEI BCR sector 1:

RO23RNCB5010000020550001 Cont USD BCR sector 1:

RO23RNCB5010000020550002 ISSN 1220—904X

Adresa poºtalã: Str. Rabat nr. 15, of. 63, Sector 1, Bucureºti Tel./ Fax: (+4021) 230.88.88 / 315.07.64 Înregistratã la OSIM cu nr. ISSN 1220-904X

Semnatarii articolelor sunt direct răspunzători de corectitudinea şi exactitatea celor redactate în materialele publicate.

Redacţia a utilizat materiale şi informaţii de la Preşedinţie, Guvern, ministere şi instituţii centrale.

Materialele publicate in revistă nu pot fi reproduse fără acordul scris al Redacţiei.

Schimbări necesare...

(Urmare din pag. 1)

financiare nu lipsesc, dar aplicarea lor întârzie datorită lipsei de unanimitate în adoptarea deciziilor. Blocajul decizional este parţial politic şi parţial geopolitic.

Sfârşitul „guvernării Merkozy” a Uniunii Europene a redeşteptat în multe ţări speranţa într-o posibilă reorientare a politicii europene de la politica de austeritate, recomandată în mod susţinut de Germania, la măsurile de stimulare a dezvoltării economice. S-a creat o situaţie în care ordinea de zi a discuţiilor la vârf ale principalilor şefi de stat europeni, nu mai este stabilită la Berlin şi se întrevede în această schimbare voinţa Franţei, Italiei şi Spaniei de aş spune cuvântul în conducerea Uniunii.

Rezistenţa pe care o manifestă Angela Merkel la propunerile vizând depăşirea fazei austerităţii excesive este expresia situaţiei sale politice dificile, a presiunilor politice interne la care este supusă. În ultima instanţă, reacţiile cancelarului sunt dictate de dorinţa de a menţine avantajele economice pe care le are în acest moment Germania, ţara cu cea mai bună evoluţie economică din Uniunea Europeană, datorită exportului. În acelaşi timp, Germania dă semne de reticenţă faţă de apelurile care îi solicită să-şi împartă prosperitatea cu ţările europene aflate în dificultate. În viziunea ei, aceste ţări sunt mai puţin disciplinate în plan economic şi,ca atare, sunt datoare să-şi revizuiască poziţia, adoptând în activitatea lor economică disciplina şi ordinea germană. În acest context, după cum ne informează publicaţia „Der Spiegel”, experţii germani pregătesc o ripostă la „strategia de creştere”, care se inspiră din reformele aplicate în Germania de est după reunificare şi care ar urmări să facă Europa „mai germană”.

Proiectul ar propune, între altele, orientarea măsurilor de redresare către intreprinderile mici şi mijlocii, înlocuirea concedierilor cu salarii mai mici, crearea de zone economice speciale după modelul chinez. Pentru ţările din sud-estul european se mai propune reducerea fiscalităţii pentru marile firme occidentale, învestiţii în energia regenerabilă, flexibilizarea dinamicii forţei de muncă.

Aceste propuneri scot în evidenţă cât de mult apasă pe umerii decidenţilor istoria naţiunilor europene, istorie marcată de concurenţă economică, dar şi starea prezentă puternic influenţată de hegemonia economică incontestabilă pe care o exercită Germania, decisă să nu cedeze primul loc, obţinut prin disciplină şi ordine.

Nodul gordian al schimbărilor din Uniunea

Europeană rămâne însă în continuare situaţia critică în care se află economia Greciei.

Căutarea unor soluţii capabile să ducă la rămânerea acestei ţări în zona euro şi evitarea prăbuşirii sale economice n-a dat până acum rezultatele aşteptate, ceea ce agravează criza datoriilor şi blochează relansarea activităţilor economice. Prăbuşirea Greciei ar pune sub semnul întrebării întregul proiect a unităţii europene şi credibilitatea monedei euro, ca atare, o asemenea situaţie nu este acceptabilă.

Situaţia critică a Greciei şi problematica achitării datoriilor altor state europene, ce au provocat actuala situaţie cvasi-haotică din economia europeană sunt, în ultima instanţă, consecinţa unei evoluţii nesănătoase a raporturilor dintre state şi sistemul bancar la nivel global. Politicile neo-liberale fundamentaliste, care în anii 1980 au liberalizat excesiv pieţele, au permis băncilor să speculeze nu numai în planul creditelor şi economiilor cetăţenilor, dar şi în relaţiile lor financiare cu statele. Astăzi, urmările acestui comportament se simt nu numai în agravarea crizei financiare, ci şi în instalarea unei stări numită de unii analişti „dictatura băncilor”.

Grupul european anti-lobby de supraveghere financiară (Finance Watch) remarca faptul că statele au pierdut momentul 2008 când băncile falimentare erau îngenunchiate datorită propriei lor lăcomii, alimentată de speculaţii ce sfidau bunul simţ. Statele, în loc să pună sistemul bancar la punct, în conformitate cu gravitatea încălcării regulilor de prudenţă şi securitate financiară, au găsit de cuvinţă să-l salveze injectând sume imense din fondurile publice. În prezent, sistemul bancar salvat de către state în 2008, exercită presiuni asupra acestora cerând să rezolve imediat problema datoriilor acumulate, în loc să accepte o modalitate de renegociere financiară, acceptabilă pentru creditori şi debitori, pe termen lung.

Consecinţa cea mai gravă a acestei presiuni exercitate de bănci este transferarea greutăţilor crizei economice şi financiare asupra cetăţenilor. Schimbările politice necesare astăzi, pentru relansarea creşterii economice în Europa şi la nivel global, trebuie să aibe în vedere eliminarea reticenţei politicienilor faţă de trecerea la măsuri menite să tempereze comportamentul agresiv al capitalului financiar. Partidele şi guvernele care vor reuşi să readucă băncile în limitele unor activităţi comerciale corecte, astfel încât sistemul financiar să lucreze în folosul cetăţenilor şi nu împotriva intereselor acestora, vor întări încrederea populaţiei în rolul politicii de a acţiona în serviciul societăţii.

Revista “Diplomat Club” poate fi citită şi în variantă on-line pe web-site-ul www.issuu.com/european-news Iluminismul in acţiune...

(Urmare din pag. 1)

XX şi, apoi, Revoluţia ca tranziţie extinsă către democraţie şi drept în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul de secol XXI, şi, altfel spus – şi poate mai corect – încetarea războiului rece în calitate de condiţie generalizată a lumii.

Relaţia dintre cunoaştere şi iluminism, dintre abordarea empirica a realului, tratarea raţională a formelor de existenţă a lumii, iar apoi sinteza acestor două dintre variantele mecanismelor conştiinţei de inserare în univers este imposibil de neglijat în indiferent ce încercare de a te raporta istoric la condiţia ontologică a omului. Copernic, Kepler şi Galilei au deschis căile noi cele ale fiinţării noastre actuale, ca intelect capabil de acces în lumea astronomiei şi fizicii – ale istoriei gândului şi descoperirii. Bacon, Descartes, Leibniz au făcut în universul filozofiei, marea deschidere de factură spiritual – ratională. Parinţii Iluminismului au fost consideraţi, cel puţin în lumea anglo-saxonă, John Locke şi Isaac Newton; nu este nimic eronat în această apreciere. Problema care se pune este însă dacă, restrâns la cunoaşterea obiectivă şi ştiinţă, Iluminismul ar mai fi avut rolul istoric pe care, neîndoielnic, a ajuns a-l deţine; este sigur însă că dezvoltarea cunoaşterii şi progresul raţiunii au convins omul de valoarea a două idei care, în sine incorecte, permit ele singure, să se dobândească, pentru orice formă a fiinţării umane, legitimitatea, îndreptăţirea şi caracterul ei incontestabil. În joc este faptul că omul se simte apt ca, pe calea raţiunii să releve şi să adopte cele mai potrivite, lui însuşi, soluţii existenţiale. De asemenea, conform afirmaţiei lui Immanuel Kant, omul nu trebuie să fie niciodată redus la condiţia de a exista doar ca mijloc, având a fi, invariabil, tratat şi drept scop. Kant, însă încheie epoca mare de reflecţie umanistă în Iluminism. Momentele precedente, având, totodată, şi cea mai strălucitoare elocvenţă au fost acelea ale scrierilor lui John Locke (,,Al doilea tratat asupra guvernământului civil’’,1789) şi mai ales ale lui Jean–Jacques Rousseau (,,Despre Contractul social’’ 1762).

Dacă Locke a arătat utilitatea şi posibilitatea de succes a reflecţiei sociopolitico-istorice, Rousseau a oferit lumii marea operă manifest a existenţei democrate, în condiţiile dreptului şi legitimităţii în societatea omenească, în statele, guvernările şi naţiunile create de oameni. Ce rămânea să se împlinească, dincolo de realizarile acestor mari filozofi, cercetatori, gânditori, oameni de ştiinţă, oameni de drept ( precum un Beccaria sau, anterior, un Grotius)?

Evident, constituirea unor state aflate sub suveranitatea naţiunilor pe care le cuprindeau, organizau şi reprezentau, fără a gândi însă la acest act precum la instituirea unor paradisuri terestre, unor utopii, unor structuri fabuloase, perfecte,

fără eroare sau disarmonie. Umanul se cerea întrupat în tot ceea ce putea fi, fără a i se cere valoarea supraomenească a perfecţiunii. Când omul refuză a mai accepta o stare de lucruri pe care, oricum nu o mai îndura, dar care se înconjurase de sisteme de proţecţie inumane şi deci inacceptabile, el recurge la cel mai sensibil, mai incomensurabil, mai greu de pus într-o formă oricând verificabilă, dintre drepturi şi anume dreptul la revoluţie. Este un drept pe care numai viitorul îl confirmă sau infirmă, un drept care nu se instituie în trecut, ci exprimă nevoia de viitor, un viitor suspendat, anulat de aceia care ajung să fie consideraţi exclusiv ca elemente, factori, fiinţe ale trecutului. O revoluţie porneşte, mai totdeauna, din cauze economice, dar niciodată nu-şi declară intenţia de a face doar schimbări economice; atunci când se produce, ea are consecinţe geopolitice aflate mult dincolo de obiectivele sale iniţiale. Cum şi când să se invoce? Sfârşitul ei nu este posibil inainte de a fi generat cel putin unele schimbari socio-istorice majore; adevăratul ei final are loc abia la secole după ce s-a declansat. Revoluţia Americană este, poate (subliniez,,poate’’) încheiată abia odată, cu totală desegregare rasială în Statele Unite.

Marea Revoluţie Franceză îşi afla împlinirea doar prin instituirea celei de a Cincea Republici. (Să fie oare încă la începutul lor unele revoluţii precum cea islamică sau, de ce nu, cea comunistă ?

Totul depinde strict de inteligenţa comunităţii umane, dar mai ales de capacitatea fiinţei noastre de a convieţui fratern şi non – discriminativ, de abandonul voinţei dominatorii) Revoluţia Americană a fost revoluţie sau un război de independenţă, aşa cum s-a scris: un razboi civil în interiorul Imperiului Britanic? Evident, a fost şi una şi alta. Nu intenţionez, în cele ce urmează, să fac istoria revoluţiei şi a războiului care s-a internaţionalizat prin participarea la conflict a unor colonii franceze, spaniole şi olandeze (între 1778 si 1780). Important este faptul că, în 1776, coloniile de altădată au decis în favoarea libertăţii lor statale şi, implicit, naţionale. În epocă, în noile state americane se spunea că Europa a creat ideile de libertate, democraţie, drept, iar americanii le-au pus în practică. În prima jumătate a anului 1776 hotărârea obţinerii independenţei câştiga tot mai mult teren, inclusiv în Congresul Continental constituit la Philadelphia în septembrie 1774. La 2 iulie, 1776 Congresul Continental votează pentru independenţa fostelor colonii, iar două zile mai târziu, la 4 iulie, adoptă Declaraţia de Independenţă. Ceea ce a urmat ar putea fi o istorie în foarte multe volume. Este însă acum, şi mereu, de subliniat măsura în care hotărârile din 2 şi 4 iulie ale reprezentanţilor poporului american au instituit un model universal, demonstrând faptul că, în cele din urmă, un popor nu poate fi făcut să fie altceva decât ceea ce el alege să fie, dacă ştie întradevăr să aleagă şi îşi aduce alegerea în concretul istoriei. Proba

Iluminismului ca idee socio- politică şi istorică era făcută. Ea afirma democraţia (iniţial doar pentru albi), egalitatea (pentru averi egale), fraternitatea (in cazul comunităţii de interese).

Nu mulţi ani mai târziu, pe seama tot a unor probleme financiare – mai curând chiar decât economice, precum fusese provocarea sistemului de taxare in coloniile americane, devenite Statele Unite, - în 14 iulie 1789, aşa cum prea bine se ştie, Bastilia este spulberată, odata cu,, Vechiul Regim”, nobiliar şi clerical, francez şi, în general, european.

Istoria Marii Revoluţii Franceze este încă şi mai lungă şi mai aventuroasă decât cea a Revoluţiei şi Războiului de Independenţă, american. Evident este că actul din 14 iulie, la acel început de revoluţie, nu se dovedeşte decât unul extrem de limitat, în raport cu enorma agitaţie a voinţei naţiunii franceze în efortul ei de a-şi institui propria suveranitate. Cât de mult a însemnat atât în plan filozofic, istoric, uman, cât şi ca acţiuni şi simboluri Marea Revoluţie se poate citi într-un singur fapt: există câteva sute de imnuri naţionale în lume.

Fiecare dintre noi, dacă nu este un degenerat, iubeşte mai mult decât orice imn statal pe acela al naţiunii sale. Dar există oare un imn mai cunoscut, mai recognoscibil şi mai adoptat ca un simbol, nu supranaţional, nici măcar internaţional, dar, oricum, transnaţional ca Marseillaise? De ce aceasta? Pentru că America a oferit un prim model iluminist de existenţă istorică, dar Franţa, prin revoluţia ei, a făcut desuet, eventual compromiţător, orice alt model, cu excepţia celui iluminist.

Marile revoluţii nu se limitează la a fi mari revoluţii – ele se transformă în factori ai schimbării geopolitice a lumii.

Statele Unite au trecut de la treisprezece state la o uniune de cincizeci şi unu de state – de la federaţie, la o mare putere alcătuind un stat unitar în adevărul sau adevărat. Între timp au exterminat bizonii şi o mare parte dintre indienii autohtoni, şi au adus din Africa, inclusiv pe corăbii franceze – cu escala la Nantes – sclavi negri. La conacul lui George Washington sunt prezentate, şi acum, încă, locuinţele, tip dormitoare comune, ale sclavilor marelui preşedinte democrat.

Forţele armate ale Primei Republici Franceze şi ale Primului Imperiu au cucerit Europa, i-au dat acesteia forma politică pe care Împăratul, sau Franţa au dorit-o, chiar dacă în sens geografic lucrurile s-au dovedit trecătoare. Este indiscutabil însă, că lumea s-a schimbat total prin ceea ce poporul Franţei, dincolo de sfâşieri omeneşti, de crime politice şi dezastre, a realizat ca progres şi normalitate, dacă nu tandru omenească, în mod sigur istorică, îndrăzneaţă, lipsită de timiditatea aducerii la limită a proiectului unei naţiuni inalienabile. Fie ca, într-un Ierusalim divin să se uite erorile omeneşti ale progresului oamenilor şi, dincolo de voinţa aflării demnităţii umane, restul să fie numai tăcere, măcar întrucâtva, după capacitatea noastră de a ierta.

Pagina 3

Bucureşti: Întrevederile ministrului turc pentru Afaceri Europene

Sosit la Bucureşti într- o vizită de lucru, ministrul pentru Afaceri Europene şi negociator şef cu UE al Republicii Turcia, Egemen Bağiş a avut întrevederi cu oficiali de rang înalt din Ministerul român al Afacerilor Externe. Discuţile purtate au relevat, încă o dată, nivelul excelent al relaţiilor bilaterale, ambele părţi exprimându-şi interesul pentru dezvoltarea şi consolidarea acestora prin implementarea Parteneriatului Strategic dintre România şi Republica Turcia.

între România şi Turcia în domeniul Afacerilor Europene.

Acest act prevede ca România să transmită Turciei din experienţa sa dobândită în negocierile pentru aderarea sa la UE. Ajutorul dat de partea română se referă şi la alinierea la legislaţia intracomunitară pe care Turcia trebuie o efectueze, în cazul acceptării ei ca membru al U.E. Turcia a deveni indispensabilă din punct de vedere politic în procesul de pace

din Orientul Mijlociu sau în rezolvarea dosarului nuclear Iranian. Atât Turcia cât şi Uniunea Europeană se confruntă cu ameninţarea terorismului şi a extremismului islamic. Turcia poate ajuta la integrarea celor aproximativ 20 de milioane de musulmani ce trăiesc în UE în societăţile găzdă cu ajutorul tradiţiei sale sufiste moderate şi a secularismului. Dispunând de cea mai numeroasă armată, o armată bine utilată şi bine pregătită, Ankara poate contribui la securitatea europeană şi nu numai. În acest moment Turcia este şi o mare putere economică. După India şi China, este a treia ţara cu cea mai mare creştere economică din lume. Este membră al OECD, WTO/OMC şi a G-20. Având

un sistem financiar şi o economie stabilă şi solidă, Turcia nu a fost afectată de actuala criză.

Evocând toate aceste atuuri, ministrul pentru Afaceri Europene şi negociator şef cu UE al Republicii Turcia, Egemen Bağiş, a precizat: „Nu pot să spun că în UE există vreo ţară care să poată împiedica Turcia să adere la Uniune; există numai oameni politici şi noi ştim foarte bine că scopul acestora nu are legătură cu UE, nici cu ţara lor, ci este direct legat de perioada de campanie electorală. Turcia a manifestat multă răbdare şi a aşteptat 45 de ani pentru a începe negocierile în vederea aderării.

Nevoia Turciei de aderare la UE scade cu fiecare zi care trece, în timp ce nevoia UE legată de Turcia creşte cu fiecare zi ce trece. Românii au un proverb foarte frumos care spune: ‘Nu mor caii când vor câinii’”.

Domnia sa a mai declarat că deşi este ţară candidată la UE, Turcia nu a fost invitată la nicio reuniune la nivel înalt şi, că deşi face parte din Uniunea Vamală, cetăţenii turci au nevoie de viză.

Ministrul turc, deşi presat de timp, a vizitat Universitatea de Sud Est „Lumina”, unde a fost întâmpinat de rectorul universităţii, prof. dr. Filip Stanciu, de preşedintele Lumina Instituţii de învăţământ Fatih Gürsoy şi de Regip Gökcel artizanul şi constructorul instituţiilor de învăţământ „Lumina”. Încântat de ceea ce a văzut, ministrul turc a conferit preşedintelui Gürsoy o plachetă de onoare, drept recompensă pentru succesul instituţiilor de învăţământ pe care le conduce şi care reprezintă „dialogul şi prietenia dintre România şi Turcia”.

Pe tot parcursul vizitei, oaspetele a fost însoţit de Excelenţa Sa Ömür Şölendil, Ambasadorul Turciei, care a oferit o recepţie în onoarea înaltului demnitar.

Cu această ocazie, ministrul i-a oferit cunoscutului fotbalist Gheorghe Hagi un tricou şi o minge cu însemnele echipei turceşti de fotbal Fenerbahce.

lingvistică, educativă şi universitară. În perioada 1997 – 1998 participă la cursurile pregătitoare pentru intrarea la Şcoala Naţională de Administraţie iar din 1999 urmează cursurile Şcolii, pe care o termină în 2001( promoţia Nelson Madela). El preia atribuţiile de sub-prefect al localităţii Cosne Cours sur Loire. În 2003 devine secretar general al prefecturii din Mayotte.

În 2005 intră în Ministerul de Interne al Franţei, Departamentul de libertăţi publice şi afaceri juridice, în calitate de şef al Biroului de Drepturi şi proceduri de îndepărtare.

Este numit în 2006 director de cabinet al prefectului din Isère, iar în anul următor preia funcţia de consilier în cadrul cabinetului ministrului Agriculturii şi pescuitului, fiind responsabil cu dezvoltare rurală, a pădurilor, a zonei muntoase, a cailor şi a teritoriilor de peste mări. În iunie 2007, este numit consilier la cabinetul ministrului economiei, finanţelor şi a forţei de muncă, responsabil cu restructurarea economică. În aprilie 2008, preia, în plus şi funcţia de director adjunct la cabinetul secretarului de stat responsabil cu industria şi consumul. Devine şi Purtător de cuvânt al Guvernului. În iunie 2009 este Director la cabinetul ministrului Educaţiei naţionale şi purtător de cuvânt al guvernului, iar în noiembrie 2010, Director la cabinetul ministrului Educaţiei naţionale, tineretului şi vieţii.

Ministrul pentru Afaceri Europene şi negociator şef cu UE al Republicii Turcia, Egemen Bağiş împreună cu Excelenţa Sa Ömür Şölendil, Ambasadorul Turciei la recepţia oferită de acesta din urmă în onoarea oaspetelui (de la dreapta la stânga)

Un subiect important pentru Turcia perspectiva sa europeană - a prilejuit un aprofundat schimb de opinii, partea română reiterând susţinerea României în procesul de aderare a Turciei la UE. Nu au fost uitate teme de actualitate de pe agenda regională şi internaţionale.

Discuţiile au reconfirmat necesitatea susţinerii în continuare a perspectivei europene a statelor din Balcanii de Vest pentru consolidarea stabilităţii şi securităţii în zonă.

De asemenea, a fost discutată evoluţia evenimentelor din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.

Cu ocazia vizitei, oficialul turc a semnat, alături de omologul său român, Leonard Orban, un memorandum de înţelegere

Ministrul Andrei Marga s-a întâlnit cu Grupul Ambasadorilor statelor arabe acreditaţi la Bucureşti

Întâlnirea de lucru a ministrului Afacerilor Externe, Andrei Marga, cu Grupul Ambasadorilor statelor arabe acreditaţi la Bucureşti a prilejuit o evaluare a stadiului şi perspectivelor relaţiilor României cu statele arabe, ministrul evocând caracterul tradiţional al acestora şi precizând că menţinerea dinamicii ascendente a cooperării româno-arabe pe multiple planuri a reprezentat şi continuă să reprezinte o prioritate a politicii externe a României. În cadrul discuţiilor ambele părţi şi-au

de peste 4 miliarde de dolari, cu o creştere de peste 45% faţă de anul precedent.

Legăturile cu statele arabe implică şi latura umană, relaţiile umane, aspect subliniat în cursul convorbirilor. A fost astfel menţionat faptul că unul dintre pilonii relaţiilor româno-arabe este constituit de legăturile interumane stabilite de-a lungul timpului prin prezenţa unei importante comunităţi româneşti în regiune, precum şi prin existenţa miilor de specialişti arabi formaţi în instituţiile de învăţământ din ţara

Ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga în convorbire cu Decanul Corpului Diplomatic al Statelor Arabe acreditate la Bucureşti, E.S. Mohammed El Dib, Ambasadorul Republicii Libaneze

exprimat interesul pentru intensificarea dialogului politic. Deasemenea, a fost acordată atenţia cuvenită consolidării componentei economice şi comerciale a relaţiilor bilaterale, inclusiv prin creşterea nivelului investiţiilor arabe în România.

A fost remarcată cu satisfacţie de către Şeful diplomaţiei române tendinţa ascen-

noastră. În mod firesc, întâlnirea a prilejuit şi un schimb de opinii cu privire la evoluţiile regionale, reiterându-se disponibilitatea României de a-şi oferi experienţa în procesul de democratizare, construcţie şi reconstrucţie instituţională a statelor din regiune.

dentă a cooperării economice românoarabe, tendinţă reflectată, între altele, în nivelul volumului schimburilor comerciale ale României cu ţările din regiune, care a înregistrat, în anul 2011, o valoare

În ceea ce priveşte procesul de pace în Orientul Mijlociu, şeful diplomaţiei române a reafirmat susţinerea ţării noastre pentru soluţia celor două state, încurajând reluarea negocierilor directe între părţi.

Phillipe Gustin, noul Ambasador al Franţei în România

Înalt funcţionar cu o bogată experienţă în cadrul administraţiei centrale, noul Ambasador al Republicii Franceze în România, Excelenţa Sa Philippe Gustin a îndeplinit. succesiv funcţii importante în stat.

Domnia Sa şi-a început cariera ca profesor în Haute-Saône, în 1979, apoi s-a alăturat Oficiului franco-german pentru tineret.

Devine profesor în sistemul de management al predării limbii franceze în Germania. În 1988 este numit director adjunct al Institutului Francez din Budapesta. Trei ani mai târziu, în 1991, obţine diploma de doctor în istorie socială la Universitatea din Franche-Comté. În 1993,obţine un Capes interne în istorie, iar după un an, în 1994, în geografie. În iulie 1995 obţine un masterat în limba franceză la Universitatea din Normandia, După efectuarea unui stagiu de pregătire între anii 1994 – 1995, în cadrul Ministerului francez al Afacerilor Externe, ocupă din 1995 până în 1997 funcţia de Ataşat Cultural al Ambasadei Franţei din Austria, şi cea de director al Biroului de cooperare

Pagina 4

Diplomaţia românească - 150 de ani În perioada 27 iulie - 8 august 1862, prin decret al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, era creat Departamentul Trebilor Străine – precursor al ceea ce numim astăzi Ministerul Afacerilor Externe.

Anul 1862 are o dublă semnificaţie: este anul înfiinţării MAE şi anul înfăptuirii unirii administrative depline a celor două principate – Moldova şi Ţara Românească, al constituirii Adunării Legiuitoare şi a Guvernului noului stat român şi al stabilirii capitalei la Bucureşti. Din 1870 noul stat format se va numi România.

Odată cu Unirea Principatelor Române sub Domnitorul Alexandu Ioan I, putem vorbim de statul român modern, iar diplomaţia română a acţionat din acel moment pentru stabilirea de relaţii cu celelalte state ale lumii, în scopul recunoaşterii Unirii, al menţinerii integrităţii teritoriale şi în direcţia obţinerii independenţei de stat.

diplomaţi de excepţie: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vespasian V. Pella sau Constantin Karagea, - ale căror idei vizionare au clădit fundamentul diplomaţiei româneşti de azi.

Alături de aceste nume celebre în istoria diplomaţiei noastre s-au aflat mulţi alţi diplomaţi români care şi-au servit cu credinţă şi loialitate patria.

După război au avut loc epurări, unii dintre aceştia au ajuns în închisorile comuniste în care mulţi au murit..

A fost nevoie de decenii pentru ca România să-şi refacă prestanţa, influenţa şi viziunea diplomatică, permiţând ieşirea noastră din izolare după anii ‘60-’70 ai secolului trecut, în condiţiile dificile ale războiului rece, fapt posibil în special prin profesionalismul, activismul şi dedicarea diplomaţilor

Ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga, directorul general al Muzeului Naţional de Istorie a României, dr. Ernest Oberländer Târnoveanu si Mircea Geoană Aflată sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza şi din 1866 sub Principele Carol I, devenit, mai apoi, Regele Carol I, România evoluează rapid, îşi proclamă independenţa, îşi învinge vecinii de la sudul Dunării, este recunoscută internaţional de Congresul de la Berlin din 1878, şi devine un regat modern, profund ancorat în spaţiul valorilor europene. În prima parte a secolului XX şi mai ales după alipirea la Regatul României a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, diplomaţia românească a acţionat cu mult curaj şi demnitate, pentru reprezentarea intereselor vitale ale României ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. În momentele extraordinar de dificile ale celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi teritoriale ca şi, ulterior, în timpul războiului rece, sub un regim comunist impus, aparatul diplomatic a contribuit, în limitele posibilului istoric, la prezervarea unor interese şi deziderate perene ale României moderne ca subiect de drept internaţional.

Să amintim aici şi numele unor distinşi

noştri, astfel cum s-au manifestat ele în organismele regionale şi internaţionale. Începând cu 1989, a fost necesară refacerea a ce putem numi „elita diplomatică”, persoane capabile să aducă România la o situaţie de normalitate în relaţiile cu alte state având ca scop integrare europeană şi euroatlantică.

După douăzeci de ani România, prin contribuţia corpului său diplomatic, a reuşit să devină ceea ce şi-a dorit: o ţară importantă,cu un loc bine definit în centrul Europei, deplin integrată în familia europeană şi euro-atlantică. *** Un asemenea eveniment cum este cel al împlinirii a 150 de ani de Diplomaţie românească se cuvenea aniversat pe măsura însemnătăţii sale. În acest spirit, MAE a elaborat un semnificativ. program. În incinta Ministerului, în holul sălii Gafencu, a fost vernisată o expoziţie dedicată lui Alexandru Ioan Cuza. Au fost prezentate documente inedite puse la dispoziţie de Muzeul Naţional de Istorie a României şi Arhiva Diplomatică a MAE. Expoziţia adusă cu titlul de împrumut de la Muzeul

Naţional de Istorie a României, cuprindea: tronul domnitorului Al.I. Cuza, tunica de ofiţeri de lăncieri, sabia cu briliante, rubine şi smaralde, decoraţia turcească “Ordinul Medgidie” şi decoraţiile “Ordinul Mântuitorului”, “Ordinul Osmanie” (conferit cu prilejul vizitei la Constantinopol) şi “Ordinul Sfântul Mauriciu şi Lazăr”.

Cu această ocazie, Romfilatelia şi MAE au lansat emisiunea filatelică „150 de ani – Ministerul Afacerilor Externe”.

Programul dedicat aniversării a 150 de ani de Diplomaţie românească, a continuat cu organizarea la Muzeul Naţional de Istorie a României a unei importante expoziţii foto-documentare.

Panglica inaugurală a fost tăiată de ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga şi de directorul general al Muzeului Naţional de Istorie a României, dr. Ernest Oberländer Târnoveanu, în prezenţa unor foşti miniştri de Externe, a Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, a unor reprezentanţi ai mediului academic şi a jurnaliştilor.

Expoziţia recreeză, prin fotografii şi obiecte, momente care au marcat evoluţia diplomaţiei româneşti. Sunt expuse decrete regale de numire, fotografii, rapoarte şi telegrame diplomatice, precum şi o serie de obiecte de patrimoniu care au aparţinut diplomaţilor români. Toate acestea ilustrează sugestiv instrumentele de lucru specifice activităţii diplomatice, precum şi atmosfera de epocă, în contextul istoric dat. „România modernă s-a întemeiat pe clarviziunea şi curajul de a lua decizii majore la nivel diplomatic, în momente cheie ale existenţei statului naţional român. Diplomaţii români au avut demnitatea de a apăra interesul naţional, chiar cu preţul vieţii, şi determinarea de a lupta pentru ca naţiunea română să-şi salveze fiinţa atunci când realităţile istorice ne-au fost potrivnice.

Lor li se cuvin recunoştinţa şi preţuirea noastră”, a subliniat, în discursului său, ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga. „Expoziţia prezintă naşterea unei instituţii esenţiale, precum şi aspecte determinante din viaţa oamenilor care au slujit Ministerul Afacerilor Externe. În bună măsură, constituirea statului modern român, afirmarea lui pe scena politică europeană şi a lumii sunt rezultatul muncii acestei instituţii, sunt rezultatul muncii unor diplomaţi de mare valoare şi devotament faţă de cauza naţională” a spus dr. Ernest Oberländer Târnoveanu.

Dintre evenimentele pe care MAE urmează să le organizeze pentru aniversarea celor 150 de ani ai Diplomaţiei române moderne,pot fi mernţionate: realizarea unui film care ilustrează evoluţia Diplomaţiei româneşti, în parteneriat cu TVR; o serie de conferinţe şi sărbătorirea acestui moment istoric cu ocazia „Zilei Diplomaţiei”.

Constituţia din 1791, piatră de temelie a statului polonez Marek SZCZYGIEŁ

Ambasadorul Republicii Polone

Am marea plăcere de a vă ura bun venit la sărbătorirea zilei de 3 mai - ziua Constituţiei. În această seară aniversăm adoptarea Constituţiei Poloniei din 1791.

Adoptată la 4 ani după Constituţia Statelor Unite ale Americii, ea a fost primul document de acest tip din Europa. Constituţia a realizat schimbări importante în Polonia, creând unul dintre cele mai democratice şi mai moderne sisteme politice din acea vreme.

Acest document rămâne una dintre pietrele de temelie ale statului polonez şi ale identităţii noastre naţionale moderne. Pentru noi, po-

Astăzi, la aproape 8 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, Polonia este un puternic şi important membru al Comunităţii europene. Anul trecut, în timpul preşedinţiei poloneze a Consiliului Uniunii Europene, am reconfirmat angajamentul nostrul pentru o Europă prosperă şi de succes.

Este momentul oportun pentru a menţiona faptul că relaţiile dintre România şi Polonia au o importanţă deosebită pentru viitorul Europei. Am dezvoltat legături bilaterale strânse şi intense între ţările noastre în cadrul parteneriatului strategic. Cooperarea noastră economică este

lonezii, documentul constituie o sursă constantă de mândrie, înţelepciune şi inspiraţie.

Constituţia de la 3 mai nu este numai o piatră de temelie în istoria politică şi socială poloneză, dar este, totodată, o contribuţie importantă la patrimoniul comun european, una dintre componentele care stau la baza culturii politice şi democratice din Europa.

înfloritoare şi se reflectă în volumul record atins de schimburile comerciale anul trecut.

Consider că există potenţialul necesar pentru a îmbunătăţi contactele interumane şi pentru a învăţa mai multe despre ţările noastre. Aş dori să le mulţumesc astăzi tuturor prietenilor noştri din România pentru sprijinul şi contribuţiile lor valoroase.

Grazyna Bernatowicz, sub-secretar de stat din MAE polonez a făcut o vizită în ţara noastră. În discuţiile purtate la Ministerul român al Afacerilor Externe, domnia sa a reconfirmat sprijinul Poloniei pentru aderarea României la spaţiul Schengen. Au fost discutate probleme comune ambelor ţări, situaţia zonei Balcanilor, şi evoluţia vecinătăţii estice a Uniunii Europene.

Partea română cât şi oaspetele polonez şi-au arătat satisfacţia pentru nivelul excelent al cooperării bilaterale româno-polone în contextul Parteneriatului Strategic dintre cele două state, în special în domeniul economic, al politicii de securitate şi al coordonării pe problematica afacerilor europene. În cadrul consultărilor, a fost trecut în revistă stadiul implementării Planului de Acţiune al Parteneriatului Strategic şi s-a convenit continuarea dialogului în vederea actualizării acestuia. De asemenea, a fost reiterat obiectivul co-

mun de menţinere a unui ritm susţinut al dialogului sectorial, atât la nivel politic, cât şi tehnic.

A fost subliniat interesul României de a întăriri şi diversifica cooperarea economică, luând în considerare că volumul schimburilor comerciale în anul 2011 a ajuns la 3,2 miliarde euro, cel mai ridicat nivel din ultimii 22 de ani.

Cei doi demnitari au arătat că stadiul excelent al relaţiei româno-polone este reflectat inclusiv în buna coordonare a celor două ţări, între capitalele acestora cât şi la Bruxelles, în ceea ce priveşte temele aflate pe agenda europeană. În cadrul discuţiilor a fost evidenţiată convergenţa poziţiilor României şi Poloniei pe majoritatea temelor europene, precum guvernanţa economică, noua perspectivă financiară, politica de coeziune, reforma Politicii Agricole Comune, guvernanţa şi respectiv extinderea spaţiului Schengen, extinderea UE, vecinătatea estică, etc.

Polonia îşi reconfirmă sprijinul pentru aderarea României la Schengen

Pagina 5

The celebration of Freedom Day - 18 years Gânduri la sfâr∆it of freedom for South Israel’s 64th de misiune Independence Day Africa and its citizens Dan BEN-ELIEZER Ambassador of the State of Israel

This year we celebrate sixty four years of Independence of the State of Israel. We celebrate this living dream which is the rebirth of the Jewish people in its national homeland, with Jerusalem at its heart.

Israel is a mosaic of cultures and customs matched by the richness of our historical landscape. Our country is a strong democracy that values justice, peace and humanity, which were first expressed by the prophets of Israel to be an integral part of our nation’s sense of mission.

Israel is an active player in the world’s economy. It ranks among the leading countries worldwide in the NASDAQ list of high-tech companies.

Israel’s main asset is its human capital, a resource of creativity and excellence. In this respect, our country is a centre of high tech industry and scientific innovation, where many of the world’s largest companies have established R&D centers, encompassing wide range of advanced technology sectors.

The State of Israel even takes part in the international effort to aid others by sharing knowledge, experience and technology.

Our country enjoys longstanding friendly relations with Romania. As our Prime Minister, Mr. Benjamin Netanyahu states, “Every Israeli is either of Romanian origin, or has a Romanian friend.” We are strategic partners, we share the same principles and values and a long tradition of cooperation in many important fields.

A recent important stage in our excellent bilateral relations was the first Government to Government meeting that was held in Jerusalem in November 2011 and gathered top Government officials. On this occasion a Joint Declaration was signed, emphasizing our historic partnership and the aim to further strengthen the cooperation in diverse sectors.

In the economic sector, Israel is present in Romania with a significant number of well established companies in a wide range of fields. There is a constant growth of foreign trade and investments, the Israeli ones surpassing three billion dollars. In the future

we would like to expand the collaboration between our two countries particularly in fields such as ICT, biotechnology, clean tech, homeland security, agro and water technologies, as well as to promote each others’ tourism markets.

For example, in the agricultural sector, Romania and Israel are complimentary to each other. Romania is rich in natural resources and experience and Israel has the advanced agro-technology.

The Governments of our two countries should continue to further enhance the cooperation and advancement of innovations through initiatives such as joint projects, joint research and developments and encourage participation of agro-technology companies in agricultural events and exhibitions.

The special bond between our two countries is also remarkably reflected in the cultural domain. Israeli and Romanian artists from various disciplines take part every year in cultural events of both countries. Last year Israel was well presented in the prestigious George Enescu Festival, this year the distinguished Israeli writer Amos Oz was in Bucharest, leading Israeli dance and theatre companies are once again present at Sibiu International Theatre Festival, musicians are invited to important Jazz Festivals and Israeli movies are screened at Romanian Film Festivals all around the country.

Looking ahead, I believe that there is enormous room and potential for further collaboration between Israel and Romania. In this respect, we should encourage the young generations to widen their knowledge of each others’ cultural, history and linguistic characteristics.

On this happy note, I take the opportunity to express my sincere thanks to the Government of Romania for its continuing and unfailing support to the Embassy of Israel, as well as to the Jewish community whose contribution to the strengthening of the our countries’ relations should be highly commended.

Speech delivered at the Romanian Athenaeum (Bucharest)

Pieter SWANEPOEL Ambassador of South Africa

We have great pleasure to welcome you to the celebration of 18 years of freedom for South Africa and its citizens.

The 27th of April is an important day of reflection and celebration for all the people of South Africa and our friends across Africa and the world.

On this day we celebrate the attainment of freedom, democracy, national reconciliation, unity and the restoration of human dignity.

We celebrate a Freedom Day that brought together black and white.

It marked the liberation of blacks from subjugation and of whites from guilt and fear, leading to the formation of one South African nation, united in its diversity, colorfulness and vibrancy.

We are celebrating a freedom and democracy that were obtained through the blood, sweat, tears, and sacrifices of scores of freedom fighters, ordinary South Africans and freedom loving people in Africa and the world.

Each Freedom Day, we remember that scores of South Africans who laid down their lives so that we could be free.

Indeed, we have every reason to celebrate Freedom Day. Just a few years ago, we lived in a country whose system of government was declared a crime against humanity by the United Nations.

When we cast our votes together for the first time on the 27th of April, 1994, we began the work of making our country the best place to live in, for all South Africans. President Nelson Mandela outlined this type of society in his Inauguration Address on 10 May 1994.

He stated:“We enter into a covenant that we shall build the society in which all South Africans, both black and white, will be able to walk tall, without any fear in their hearts, assured of their inalienable right to human dignity - a rainbow nation at peace with itself and the world.”

With these words, President Mandela committed successive democratic governments to work towards unity, reconciliation and the improvement of the quality of life of all South Africans.

We are proud of the substantial progress we have made together since 1994. In comparison to many countries that have deteriorated after liberation, we have done exceptionally well, against all odds, in only 18 years.

We have established a solid, sound, stable, functional constitutional democracy.

In South Africa, we have made the achievement of inclusive growth and prosperity our main goal as we move towards the second phase of our transition, following the defeat of colonial oppression and Apartheid.

Our participation in BRICS is designed to help us achieve inclusive growth, sustainable development and a prosperous South Africa.

In President Zuma’s State of the Nation Address in February, he identified the triple challenge of poverty, unemployment and inequality as requiring our single-minded attention. We had, in 2010, launched our New Growth Path framework, to help us achieve inclusive growth and create jobs. We identified six jobs drivers to help us achieve the much needed growth leading to employment.

These are infrastructure development, agriculture, mining and beneficiation, manufacturing, the green economy and tourism. President Zuma singled out infrastructure development as a key vehicle for improving the quality of life and of providing a more focused access to basic services, competitiveness and employment.

South Africa is on course to spend in excess of EUR 86 billion on infrastructure by March 2014.

Our infrastructure drive is about providing housing, sanitation, public transport and running water in the urban areas for millions of South Africans.

Accordingly, as a nation, we renew, on this historic day, our pledge to build a better life for all, working in partnership with all sectors of our society. As we renew our pledge on this 18th anniversary of our freedom, we also take pride in the progress we have made since 1994, towards a better life for all and a more united society. We renew our pledge knowing that for millions of our people, today is better than yesterday and tomorrow will bring more joy than today.

Finally, I would like to thank both Ursus and the Hilton Hotel for their kind assistance.

I thank all of you for celebrating Freedom Day with us this evening.

Speech delivered at the Hilton Hotel, on the occasion of the celebration of South Africa

Aflat la capătul a peste patru ani de mandat Ministerul Afacerilor Externe dar şi cu alte ambasadorial, Excelenţa Sa Ljupco Arsovinstituţii guvernamentale şi neguvernaski, Ambasadorul Macedoniei, ne-a împărmentale, confirmă că este vorba despre ţări tăşit câteva gânduri în legătură cu misiunea prietene care au planuri de viitor identice domniei sale în România. sau asemănătoare şi multe momente comune Se spune că timpul zboară şi este adevărat. în dezvoltarea lor istorică.

Am venit în ţara dumneavoastră la începutul România este o ţară cu multe caracteristici anului 2008 şi-mi pare că a fost ieri. comune nu doar cu Macedonia ci şi cu alte După patru ani şi state din vecinătatea jumătate analizând sa. Oamenii sunt răspunsurile la întreprietenoşi, bările - unde am obiceiurile creştine, venit?, cu cine m-am comune, multe denuîntâlnit?, cu cine am miri ale localităţilor stabilit noi contacte sunt identice cu cele de prietenie? ce am din Macedonia, însăfăcut pentru Maceşi bucătăria este asedonia?, ce am făcut mănatoare. Acestea pentru relaţiile cu au fost câteva dintre România? - pot să motivele principale constat că bilanţul pentru care integraeste, în totalitate, rea mea în viaţa sopozitiv. Iată de ce: cială românească a Am sosit în România, fost rapidă şi uşoară. o ţară prietenă, o ţară Nunţiul Apostolic Monseniorul Francisco Serviciul diplomatic pe care o cunoşteam Javier Lozano, Decanul Corpului Diplo- a avut, în general, de când eram copil. matic înmânându-i Excelenţei Sale Ljupco coordonate cunoscuAcum 48 de an, în Arsovski, Ambasadorul Macedoniei, pla- te. Priorităţile mele 1964, împreună cu toul de argint cu semnăturile membrilor au fost: să consolidez părinţii mei am vizitat corpului diplomatic excelentele relaţii Bucureştiul, locuind bilaterale, în special la fostul Hotel “Lido“ de pe bulevardul prin schimbul de vizite la toate nivelurile Magheru, am vizitat minunata Constanţa şi inclusiv la cel mai inalt, să promovez oferta apoi, la Sinaia, am cunoscut semeţii munţi economică macedoneană şi să continui Bucegi. Treizeci de ani mai târziu, în calitate cooperarea culturală. de ministru adjunct am condus negocierile Un loc special l-a ocupat menţinera conpentru Convenţia consulară dintre Reputactelor cu macedonenii care, ca minoritate blica Macedonia şi România. După aceea, acceptată, lucrează şi trăiesc în România, împreună cu ministrul Afacerilor Externe am participând activ la acţiunile Asociaţiei

făcut o vizită oficială în România.

Republica Macedonia şi România au stabilit relaţii diplomatice în ianuarie 1995. Ambasadele noastre, care timp de 17 ani au funcţionat în capitalele Skopje şi Bucureşti, şi-au intensificat cu fiecare zi activitatea, în special în plan economic iar comunicarea, ce funcţionează excelent între Ambasadori şi ceilalţi funcţionari diplomatici, evident şi cu

Macedonenilor din România care are filiale în întreaga ţară, fiind reprezentaţi de un deputat în Parlament.

M-au aşteptat îndatoriri pe care le-am îndeplinit cu mare bucurie. În aceşti patru ani, schimburile economice s-au dublat iar criza economică mondială a influenţat doar puţin cooperarea noastră. Au (Continuare în pag. 26 )

La sfârşit de misiune

Excelenţa Sa doamna Sanaa Esmail Atallah, Ambasadorul Republicii Arabe Egipt Excelenţa Sa doamna Dagmar Repcekova, Ambasadorul Republicii Slovace Le urăm mult succes în noua misiune ce le va fi încredinţată !

La început de misiune

Excelenţa Sa domnul ALEKSANDAR FILIPOV, Ambasadorul Republicii Bulgariei.

Excelenţa Sa domnul ILIA GIORGADZE, Ambasadorul Republicii Georgia Excelenţa Sa domnul SAAD MOHAMED SAAD AL-KOBAISI, Ambasadorul Statului Qatar Excelenţa Sa domnul MUNTHER SAID QABBA’AH Ambasadorul Regatului Haşemit al Iordaniei Excelenţa Sa domnul TEOFIL BAUER, Ambasadorul Republicii Ucraina Le urăm bun venit !

Ziua Independenţei Republicii Armenia Hamlet GASPARIAN Ambasadorul Armeniei

28 mai este una din cele mai mari sărbători ale armenilor. În 1918 în această zi, Consiliul Național Armean a proclamat independența Republicii Armenia.

Oricât de grele erau vremurile – încă nu se sfârșise primul război mondial, segmentul oriental al poporului nostru încă purta lupte pe viață și pe moarte împotriva tătarilor din Caucaz, ca şi împotriva cotropitorilor turci, armenii fuseseră deportați și masacrați în propria lor țară, Armenia se umpluse de refugiați chinuiți de foame și boli, tifosul și holera secerau mii de vieți – în 28 mai, după o întrerupere de 600 de ani, a fost restabilit statul armean.

Oricare erau condițiile, oricât de nedreaptă era soarta ce ne fusese hărăzită, crearea statului independent a deschis în fața poporului nostru poarta supraviețuirii și renașterii. După atâtea pierderi, aceasta era o mare șansă pentru poporul nostru. Armenia a intrat în familia națiunilor lumii. Și, privind din perspectiva istoriei, problema se rezumă la faptul că această independență a durat doar doi ani. Ea a pus însă bazele Armeniei de astăzi, trecând prin cei 70 de ani de regim sovietic când, deși semi-independentă, țara noastră și-a păstrat totuși atributele statalității: granițe administrative, drapel, imn, stemă, limbă de stat, Constituție proprie și, paralel cu aspectele negative ale regimului sovietic, sau dezvoltat anumite ramuri industriale, agricultura, ocrotirea sănătății, educația, științele, tehnica, literatura, cultura și arta.

Așadar, Armenia de astăzi reprezintă continuarea primelor două republici. În acest sens, putem spune că acum marcăm cea de a 94-a aniversare a Republicii Armenia: o vârstă respectabilă chiar și la scară internațională, ceea ce pe bună dreptate ne dă motiv de mândrie.

Păstrarea statului creat pe o mică parte din Patria noastră istorică a fost posibilă datorită bravurii, tăriei, hărniciei și talentului neasemuit al fiilor poporului nostru, datorită sângelui vărsat pentru țară. Să-i cinstim pe armenii căzuți în primul și al doilea război mondial, pe vitejii ce s-au jertfit pentru ţară. Patria a supraviețuit și s-a dezvoltat grație unității noastre, grație eforturilor și sacrificiilor comune ale armenilor din țară și din afara ei. Și astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de unitatea noastră.

Unitate pentru viitorul nostru, pentru împlinirea aspirațiilor noastre naționale. În lumea de astăzi în plină globalizare observăm două fenomene paralele: pe de o parte, o integrare cât mai

mare a sistemelor politice și economice, a educației și culturilor, iar pe de altă parte, o subliniere a particularităților naționale. În acest context, popoarele tind să stabilească legături trainice și multilaterale cu diasporele lor, să se ajute reciproc statele-mamă urmărind ocrotirea drepturilor conaționalilor lor ce trăiesc în străinătate. Iar când spunem drepturi, înțelegem identitate națională, adică limbă, credință și tradiții strămoșești.

Se spune că noi avem o diasporă veche, organizată și influentă, ceea ce este adevărat. Însă uneori sunt întrebat: am înțeles noi pe deplin provocările noilor vremuri, oare le-am transmis cum se cuvine generațiilor tinere precepte strămoșești, le-am pregătit așa cum trebuie pentru schimbul de generații? Oare tinerii se simt îndeajuns de armeni, știu îndeajuns armeana, cunosc îndeajuns trecutul și prezentul nostru, sunt conștienți de istoria, cultura și arta noastră, sunt mândrii de identitatea lor armenească? Lăsându-ne în voia indulgenței și autoamăgirii, oare nu rămânem în urma celorlalte națiuni? Întradevăr, când privești în jur și vezi agitația generală, când vezi cum acționează alții, chiar și marile națiuni care își numără bob cu bob conaționalii trăitori în străinătate, când vezi că cei din afara granițelor primesc, cu miile, cetățenia țării-mamă, îți pui inevitabil asemenea întrebări.

După părerea mea, dacă ne vom cunoaște cum trebuie istoria și valorile, vom avea dreptul să ne mândrim, convinși fiind de rezistența și înzestrarea poporului nostru, de uriașul nostru aport la civilizația universală, din Caucaz până în Cappadocia, din Pont până la Mediterana, din Mesopotamia până în Balcani. Conștientizarea acestui fapt ne va consolida și îmbogăți identitatea armenească, dând persoanei noastre o valoare în plus care, în condițiile competiției de astăzi, este garanția succesului colectiv și personal.

Istoria a ridicat în fața poporului nostru uriașe probleme, de așa natură, încât depășirea lor face din viața fiecăruia dintre noi o misiune aparte. După opinia mea, aceasta este atât o datorie, cât și un noroc: sensul vieții noastre armenești devine mai profund, iar acțiunile noastre capătă o încărcătură suplimentară.

Așadar, îi doresc fiecăruia dintre noi tărie a Spiritului Armenesc, precum și cultul Limbii, Credinței și Patriei noastre.

Trăiască Armenia, Patria tuturor armenilor!

Russia celebrates his National Day

Oleg S. MALGINOV Ambassador of the Russian Federation

The National Day of Russia is our country’s youngest state holiday. On June 12 1990 the Supreme Council of the Russian Soviet Federative Socialist Republic adopted a Declaration on naţional sovereignty, which did not only symbolize a change in political regime, but also laid the foundation for contemporary Russia’s state system and drew the lines for the country’s further development. This Declaration confirmed the continuity of Russia’s development, whose written history numbers 1150 years, marked the generational succession and put an end to class and civil confrontation.

The encouragement of civil and economic liberties became one of the government’s main tasks. Building an efficient state and a civil society, consolidating the business sector’s social responsibility, fighting corruption and terrorism, modernizing naţional defense facilities, strengthening law enforcement and consolidating Russia’s international profite are all priorities for our nation. Direct gubernatorial elections, free party registration and a new procedure for parliamentary elections represent an evidence of our society’s growing political culture.

Russia is strong economically. We managed to protect our citizens from the first wave of economic crisis, staving off massive pauperization of the nation. We continue to create the necessary premises for raising living standards of tens of millions of families in the complex context of global recession. The macroeconomic indicators are stable, while the country is set to continue sustainable growth. The previously announced economic modernization, technological renovation, upgrading our sciences and education, industry and agriculture to modern standards are all meant to tackle the nation’s fundamental objectives such as fighting poverty and raising the living standards of the population.

Implementation of the military reform and the extensive state armaments program is also among the absolute priorities for the near future. All the necessary decisions regarding a switch to professional army have also been adopted.

Modernization calls for a strong partnership of Russia with the world’s leading powers and international organizations. We have joined the WTO. Another great achievement is the creation of a Customs Union with Kazakhstan and Byelorussia. We have significantly expanded our common market, increasing its attractiveness for trade and investments. The Russian Federation takes an active part in the works ofG8, G20 and Shanghai Organization of Cooperation. We are prepared for a deeper integration with the European Union, the APEC, the BRICS and other organizations, what we need is openness and trust

on the part of our partners.

The goals we pursue in our externai policy continue to be of strategic and long-term character.

Our priorities remain to be pragmatism, openness, multi-vector policy and consistent promotion of our interests in the polycentric world which is still in the making. Russia is set to consolidate global security, repudiate confrontational approaches, efficiently oppose the proliferation of nuclear weapons, terrorism, drugs and enhance the efficiency of coordinated collective actions relying on the firmness of the fundamental norms of internaţional law, in particular the UN Charter. Fostering confidence among the states, affirming the principles of equal rights, partnership, solidarity and reciprocal responsibility can become a bridge to elaborating a positive international agenda. The Russian Federation advocates the creation of a modern security and siability architecture which would allow every member of the international community feel at ease being positive that the other states would never build up their defense potenţial undermining the security of their neighbours and partners.

Russia is prepared for a friendly and multi pronged cooperation with Romania. The centuries-old history of relations between our nations is rich in heroic episodes, common fight for liberation and free development. We are grateful to those Romanian soldiers who contributed to the defeat of fascism. We appreciate the fact that Romanian authorities take care of memorials to Soviet soldiers. Certainly in our history there were tragic periods and difficult moments which are still subject to historical discussions.

Right now we are fixed upon the future, trying to elaborate a positive agenda. One of the focal points of this agenda is aimed at extending the knowledge young Romanians and Russians have about our countries, overcoming the stereotypes and differences, elaborating a program of concrete measures and its systematic implementation. Together we can do a lot for the welfare of our nations, particularly in the economic, scientific and cultural fields. These efforts would undoubtedly result in the intensification of a dialogue between our two nations. We believe that the time has come for Russia and Romania, two big countries with their special interests in the Black Sea zone, to step up efforts aimed at building modern, independent relations relying on the two states’ authentic national interests.

I would like to congratulate all Russians present in Romania and our friends on the National Day of Russia and wish you all well-being, prosperity and good luck in your work for the common good of our Motherland.

Pagina 6

Argentina - 202 ani de independenţă Claudio Perez PALADINO Ambasadorul Republicii Argentina

La 25 Mai, Argentina îşi sărbătoreşte Ziua Naţională. Exact acum două sute doi ani, Ia „Revoluţia din Mai”, un grup de patrioţi deschidea calea spre independenţa ţării.

După cum se ştie, Argentina se află, din punct de vedere geografic, la vârful de sud al continentului American, acoperind, dacă luăm în considerare zona continentală, mai mult de 2,8 milioane kmp, iar dacă adăugăm zonele maritime, suprafaţa ei ajunge la peste de 3,7 milioane kmp.

Având aproximativ 40 milioane de locuitori, populaţia Argentinei este adesea considerată a fi drept un amestec, “melting pot”, de diferite grupări etnice.

De fapt, acest amestec se datorează, în principal, mai multor valuri de imigranţi, cu preponderenţă italieni şi spanioli, şi a altor naţionalităţi din Europa, care, începând cu secolul al XVI-lea şi până astăzi, s-au amestecat cu populaţiile locale de aborigeni.

Fenomenul imigraţiei a fost facilitat de faptul că în Constituţia naţiunii noastre este permisă primirea tuturor persoanele de bună credinţă care doresc să se stabilească în ţară.

Această tradiţie se regăseşte,de altfel, evidenţiată în programul “Patria Grande“ ce permite intrarea în America de Sud a oricăror persoane, acestea având dreptul la muncă şi la studiu, dacă doresc să se stabilească pe teritoriul nostru. Ţinând seamă de aceste prevederi legale, Argentina s-a definit ca fiind o ţară a şanselor egale, fără nici un fel de discriminare rasială, de culoare sau de religie. În ceea ce priveşte politica externă, Argentina susţine respectarea deplină a dreptului internaţional.

Ea susţine multilateralismul ca fiind cel mai eficient instrument de promovare a păcii şi securităţii şi de câştigare a luptei împotriva sărăciei şi a excluziunii, a bolilor, a traficului de droguri şi a degradării mediului. De asemenea, promovarea şi apărarea drepturilor omului, a devenit o politică de stat, care întăreşte identitatea noastră naţională şi poziţia de lider în comunitatea internaţională.

Argentina şi România se bucură de relaţii bilaterale excelente, bazate pe mai mulţi factori pozitivi, cel mai important fiind lipsa conflictelor între ţările noastre. În acest sens, trebuie să subliniem faptul că ambele ţări

sunt membre ale comunităţii ţărilor latine, că sunt atât de asemănătoare în multe domenii. În plus, legăturile în domeniile economic şi comercial se constituie drept un important potenţial de cooperare, în special în agricultură, în viticultură, în sectoarele legate de producerea uleiului, în ştiinţă şi tehnologie precum şi în multe alte domenii. În plus, peste patruzeci de proiecte de cooperare în ştiinţă şi tehnologie au fost elaborate de academicieni şi cercetători din Argentina şi România.

Până acum, anul 2012 a fost excelent pentru cooperarea bilaterală. Astfel, Argentina a participat la Târgul de vinuri „Good wine”, organizat la Bucureşti.

Mai mult, a avut loc turneul în România al formaţiei argentiniene Narcotango, primită cu multă căldură de publicul românesc. Un alt punct important a fost editarea în limba română – finanţată de Programul Sur din Argentina - a celei mai importante lucrări din domeniul psihanalitic apărută in Argentina şi scrisă de Dr. Horacio Etchegoyen.

Nu putem lăsa la o parte participarea, cu succes, a filmelor argentiniene la festivalurile româneşti de film.

Argentina este mândră de prestigiul pe care tangoul, dansul nostru naţional, l-a câştigat în România. Muzica şi şarmul său i-au atras pe români şi i-au îndemnat să cunoască şi să viziteze Buenos Aires, capitala mondială a tangoului.

Permiteţi-mi să menţionez, de asemenea, că sportul şi turismul sunt mijloace puternice de consolidare a prieteniei între popoarele noastre şi care, cu siguranţă, trebuie să fie promovate în continuare. În sfărşit, merită să menţionăm prezenţa din ce în ce mai numeroasă a comunităţii cetăţenilor argentinieni, care, în calitate de rezidenţi în România, sunt o puternică punte vie de legătură ce conectează ambele naţiuni.

Aniversarea Argentinei devine astfel o oportunitate excelentă pentru a ne imagina viitorul ca o reţea de relaţii mult mai profunde cu România şi o integrare mai strânsă în toate domeniile de activitate.

Trebuie să acţionăm în continuare pentru realizarea acestui deziderat comun.

Traiască Argentina!

Trăiască România!

Pagina 7

Le 14 juillet, une journée inoubliable pour la France Philippe GUSTIN Ambassadeur de France

En 1880, quand la République se fut enfin imposée, les députés furent confrontés à la nécessité d’offrir à la Nation une fête collective dont il fallut fixer la date. Les débats furent longs et passionnés et, si le 14 juillet l’emporta enfin, ce fut en raison de la double signification de la date. Si le 14 juillet 1789 fut la journée où le peuple français - en l’occurrence parisien, conquit sa liberté par la prise de la Bastille, le 14 juillet suivant, en 1790 célébra la fête la fédération, ce qui atténue la violence du symbole au profit d’une célébration modérée, une fête de la Nation fédérée, unie, associant l’ensemble des parties pour un projet commun. 132 ans plus tard, le message des députés de notre IIIème République mérite d’être médité et mis en perspective au regard de la situation actuelle en Europe, en France ou en Roumanie. L’Europe qui ne pourra sortir de la crise économique et monétaire qu’elle traverse que par plus d’intégration politique si elle veut continuer à jouer un rôle dans un monde de plus en plus globalisé. La France, qui a su faire l’admiration de ses voisins par l’efficacité démocratique de ses institutions à mettre en œuvre l’alternance politique et qui doit aujourd’hui relever le défi du retour à la croissance. La Roumanie qui, depuis son entrée dans l’Union européenne, a indénia-

blement fait d’importants efforts pour intégrer l’acquis communautaire et a dû dans le même temps consentir à des efforts courageux pour assainir ses comptes publics avec en toile de fond une recherche de stabilité politique. Que ce soit en Europe, en France ou en Roumanie, les recettes pour sortir de la crise actuelle sont les mêmes que celles mises en œuvre par les Républicains de la IIIème République. Il s’agit tout d’abord de définir ce projet commun qui permettra l’adhésion de l’ensemble des parties et c’est sans doute là la tâche la plus ardue qui incombe à nos élites politiques en Europe, en France ou en Roumanie. Pour les aider dans la définition de ce projet commun, ces élites politiques doivent et peuvent en permanence s’appuyer sur les valeurs universelles de la révolution française rappelées dans la déclaration des droits de l’homme et du citoyen qui sont toujours aussi modernes et autant d’actualité: égalité des droits et des chances, liberté d’expression, liberté d’entreprendre, droit à une éducation et à un système de santé de qualité, droit à des services publics efficaces «L’ignorance, l’oubli ou le mépris des droits de l’homme sont les seules causes des malheurs publics et de la corruption des Gouvernements» nous rappelle le préambule de la déclaration des droits de l’homme

et du citoyen de 1789.

Leur respect s’impose à nous tous, simple citoyen ou décideur public, c’est ce qui fonde un Etat de droit.

En 4 mois, j’ai pu mesurer la réalité du couple francoroumain. Ce qui fait le charme d’un couple, ce sont ses différences. Et comme dans tous les couples, il y a des hauts et des bas et j’ai la faiblesse de croire que nous sommes actuellement dans une phase d’embellie. J’ai indiqué dés mon arrivée que je ferai du développement des relations économiques entre la France et la Roumanie ma priorité. Sans développement économique, sans croissance, nous ne pouvons pas sereinement envisager de mener correctement d’autres politiques de coopération bilatérale. Sans le dynamisme économique des entreprises françaises en Roumanie, nous ne pourrions nous retrouver ici en ce 14 juillet avec le même éclat. Je tiens une fois encore à les remercier de leur générosité et de leur attitude citoyenne tout au long de l’année pour accompagner les différents projets de l’ambassade de France. Pour développer les relations économiques entre nos deux pays, c’est à moi qu’il revient, Monsieur le Président, Monsieur le Premier ministre, de défendre auprès de vous et de votre Gouvernement les intérêts des entreprises françaises, sans pour autant me

substituer à elles. Je dois vous remercier ici pour l’oreille attentive de vos ministres. Il ne se passe pas un jour sans que je ne rencontre des chefs d’entreprises françaises installés ici à Bucarest ou en province. Ils aspirent en général à développer leurs investissements en Roumanie. Pour cela, ils ont besoin d’être rassurés sur l’avenir, vous le savez bien, l’incertitude est l’ennemie des investisseurs.

Ils ont besoin aussi de main d’oeuvre qualifiée et ils déplorent tous l’inadéquation entre les formations dispensées dans le système éducatif et les besoins réels du monde du travail. D’où l’importance de notre coopération bilatérale dans le domaine global de la formation.

Mes derniers mots seront des remerciements destinés à tous ceux, dont beaucoup sont ici présents ce soir, qui m’ont reçu dans ce pays au cours des quatre derniers mois. Qu’ils soient Roumains, Français ou étrangers, je souhaite tous les remercier pour la qualité de leur accueil. J’ai beaucoup à apprendre, un nouveau pays, un nouveau métier, une nouvelle vie. Qu’ils sachent tous, du ministre à l’ambassadeur, du chef d’entreprise aux personnels de cette ambassade, de ma professeur de roumain à mon maître d’hôtel ma vérité: je suis un ambassadeur heureux.

Vive la République, Vive la France, Vive la Roumanie, Vive l’amitié franco-roumaine.

America sărbătoreşte 236 de ani de la Declaraţia de Independenţă Mark GITENSTEIN Ambasadorul Statelor Unite ale Americii

Este întru totul justificat şi potrivit faptul că tema aleasă anul acesta de echipa ambasadei este: o seară în faimosul Central Park din New York.

Frederick Law Olmstead, arhitectul peisagist care a proiectat parcul, a proiectat şi spaţiile verzi din jurul clădirii Congresului SUA. El a dorit ca Central Park să fie o celebrare a democraţiei. Anterior, în special în Europa, aceste terenuri erau folosite ca terenuri regale de vânătoare. Ca şi Declaraţia de Independenţă, transformarea Central Park într-un spaţiu public accesibil tuturor, a constituit un mesaj că toţi suntem creaţi egali.

Acel mesaj are ecou peste secole. Multe persoane din Washington citesc acum o carte numită “De ce eşuează naţiunile”. În editorialul său din New York Times, Tom Friedman explică ideea cărţii: “instituţiile sunt principalul factor care diferenţiază ţările”. Atunci când creează instituţii economice şi politice “cuprinzătoare, ţările prosperă”, iar atunci când puterea este concentrată în mâinile câtorva persoane, ele eşuează. În mijlocul acestei noi furtuni politice din România, mulţi mă întreabă care va fi viitorul acestei ţări. Dumneavoastră creaţi acum tocmai acel tip de instituţii care le oferă românilor puterea de a-şi folosi talentul pentru a făuri această naţiune. Iar românii încep să conştientizeze că aceste instituţii nu aparţin unui anumit partid politic, ci poporului român, şi vor lupta ca să le apere.

Căci pericolul abuzului de putere la nivel central sau local există întotdeauna. Şi tocmai cetăţenii acestei ţări sunt cei care au de suferit atunci când aceste instituţii sunt puse în pericol. Naţiunile care eşuează sunt cele ale căror instituţii sunt slabe sau manipulate, cele în care statul de drept este banalizat. În cazul României, trăinicia acestor instituţii va decide dacă prosperaţi şi dacă copiii voştri vor hotărî să trăiască aici.

România a făcut paşi importanţi înainte: guvernul anterior a realizat reforme instituţionale în ceea ce priveşte administrarea bugetului şi, făcând mari sacrificii, aţi adoptat măsuri de austeritate dificile.

De aceea, perspectivele economice ale României se îmbunătăţesc, lucru demonstrat de creşterea economică din acest an, prima de la criza financiară din 2008. Oricât de greu de crezut poate fi, date fiind dificultăţile cu care vă confruntaţi, chiar şi în această perioadă foarte dificilă din punct de vedere economic pentru Uniunea Europeană, economia României continuă să aibă unul dintre cele mai bune parcursuri.

Ca urmare a reformelor instituţionale, bogăţia ţării pe cap de locuitor s-a dublat în ultimii şapte ani, iar în primii şase ani ai acestui secol, străinii au investit în România câte 10.000 de RON pentru fiecare bărbat, femeie şi copil.

Actualului guvern merită să i se acorde increderea necesară pentru acceptarea “condiţiilor” impuse de FMI. De asemenea, în planul său în 15 puncte expus la începutul primăverii, prim-ministrul Ponta a promis reforme ambiţioase.

Dar misiunea de viitor este copleşitoare.

Nivelul investiţiilor străine directe din România a scăzut la mai puţin de un sfert din valoarea din 2008. Singura soluţie este continuarea aplicării lecţiilor lui Friedman: continuarea democratizării ţării, con-

solidarea pieţelor şi asigurarea împărţirii beneficiilor obţinute în urma acestei creşteri între toţi românii, nu doar între câteva persoane.

Continuarea reformelor instituţionale este vitală, oricât de dificilă poate părea, iar principalele partide din România par să fie de acord că este nevoie de acest lucru.

Orice regres va fi sever pedepsit de nemiloasele pieţe internaţionale şi toţi românii vor avea de suferit.

Depăşirea moştenirii comunismului este dificilă, însă există ţări din Europa de Est şi regiuni din România, care merg mai

cu tineri. Mulţi dintre ei fie au trăit în străinătate şi s-au întors pentru a-şi lansa propriile firme, fie lucrează pentru companii occidentale sau “sunt activi” pe internet.

Pe aceşti tineri i-au implicat ambasadele SUA, Marii Britanii, Germaniei, Spaniei şi Canadei într-un program pe care l-am numit “Restart România”. Am creat un website şi le-am cerut tuturor românilor interesaţi să propună idei de utilizare a internetului în lupta împotriva corupţiei.

100.000 de români au răspuns acelei chemări, oferind idei inteligente, pe care le-am finanţat, de a lupta împotriva unei multitudini de probleme, de la furtul de lemn din pădurile dumneavoastră, până la mita din spitale şi parcatul ilegal. Aceşti cetăţeni reformatori folosesc internetul pentru a ataca ceea ce dumneavoastră numiţi mentalitatea corupţiei. Adresele acelor website-uri sunt afişate pe ecranul din spatele meu. Vă încurajez să le accesaţi.

Atunci când Romanian American Fund a încercat aceeaşi idee pentru reformarea sistemului educaţional, peste 40.000 de

departe. Polonia, de exemplu, nu a intrat deloc în recesiune, iar PIB-ul său pe cap de locuitor este cu 50% mai mare decât cel al României. Polonezii obişnuiţi, nu doar cei extrem de bogaţi, contribuie la progresul ţării creând o guvernare favorabilă mediului de afaceri şi privatizând companiile de stat. În Timişoara, Sibiu şi Cluj, rata şomajului este mai mică de 3%, ceea ce dovedeşte că şi aceste oraşe au urmat acea cale. În definitiv, nicio economie nu poate prospera şi nicio democraţie nu poate supravieţui în lipsa unui angajament ferm faţă de statul de drept şi a respectului pentru instituţiile democratice. Nimeni nu se poate îndoi că România are procurori curajoşi şi consecvenţi şi judecători neînfricaţi. Pentru ei, nimeni nu este mai presus de lege.

Adoptând Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi strategia anticorupţie a guvernului anterior, guvernul actual a promis să extindă şi să consolideze programul de luptă împotriva corupţiei.

Sunt conştient că forţele care doresc “întoarcerea la situaţia de dinainte”, care se opun acestor reforme, sunt puternice şi neobosite. Promisiunile de continuare a progreselor au nevoie de aliaţi, alţii decât FMI, UE sau comunitatea diplomatică.

Dumneavoastră trebuie să vă doriţi acest succes mai mult decât membri comunităţii internaţionale.

Există un grup de români care nu vor mai tolera “starea de fapt”.

Oriunde merg în România, mă întâlnesc

români au răspuns apelului.

Aceşti 140.000 de “restarteri”, cum îi numim noi, sunt agenţi ai schimbării care vor susţine aceste reforme şi vor sprijini aceste instituţii. Aşa cum ne spunea Alexis de Tocqueville la câteva decenii de la Războiul de Independenţă, implicarea cetăţenilor este sursa de energie vitală a instituţiilor democratice.

Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă, a scris despre Ziua Independenţei cu câteva zile înainte de moartea sa. Citându-l pe un martir al libertăţii din Războiul civil englez din 1865, el a spunea: “Marea majoritate a oamenilor nu s-au născut purtând şa pe spate, aşa cum nici cei câţiva privilegiaţi nu s-au născut purtând cizme şi pinteni, având dreptul de a-i stăpâni.“ Această idee a fost cu adevărat revoluţionară pentru acele vremuri şi a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru acele suflete curajoase care şi-au riscat “vieţile şi onoarea sfântă” semnând Declaraţia de Independenţă. Aceeaşi idee a impulsionat curajul şi imaginaţia revoluţionarilor dumneavoastră în 1989: oamenii au dreptul inalienabil de a nu fi conduşi de o elită puternică, fie ea comunistă sau nu, reprezentată de moguli sau “băieţi deştepţi”, aflată în slujba propriilor interese. Din acest punct de vedere, revoluţionarii dumneavoastră nu sunt diferiţi de ai noştri.

Dumnezeu să-i binecuvânteze!

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Dumnezeu să binecuvânteze America!

Pagina 8

Ambasadorul Italiei...

(Urmare din pag. 1)

depăşind unele dificultăţi trecătoare, se află, potrivit aprecierii Domniei sale, într-o adevărată “lună de miere”, credem că nu se poate face abstracţie de contribuţia Ambasadorului la această fericită ipostază.

Excelenţa Sa Mario Cospito este un optimist care vede dezoltarea României într-o perspectivă favorabilă. Cu obiectivitate, remarcând aspectele pozitive Domnia sa nu omite nici minusurile şi dificultăţile cu care se confruntă ţara noastră, expunându-şi – în limite strict circumscrise de funcţia sa oficială – opiniile asupra posibilităţilor de a le depăşi.

Aceste consideraţii sunt pe deplin justificate.

Ele nu sunt făcute cu aroganţă sau superioritate, ci determinate de dorinţa pozitivă de a contribui, atât cât îi stă în putinţă unui Ambasador, la bunul mers al fenomenelor sociale şi, în primul rând, la dezvoltarea bunelor relaţii între cele două ţări. Asemenea aprecieri nu pot să nu fie bine primite de autorităţi, dar şi de membri societăţii româneşti. Ele nu pornesc numai din temeiuri oficiale ci izvoresc şi din sentimentele pozitive pe care Ambasadorul le nutreşte faţă de ţara şi poporul pe care a avut prilejul să le cunoască şi preţuiască în cei patru ani ai misiunii sale.

Nu peste mult timp veţi sărbători « Ziua Naţională a Italiei », prilej de bucurie, de satisfacţie pentru realizările obţinute. Din păcate, bucuria vă este umbrită de unele evenimente triste sau neplăcute. Ţara dumneavoastră a fost grav lovită de un puternic cutremur. Cetăţenii italieni au avut de suferit şi de pe urma unui atac cu bombă.

Aş adăuga şi dificultăţile economice care afectează societatea italiană. Poate ar trebui să amintim şi de unele tendinţe separatiste promovate de “Liga Nordului”. La această situaţie complexă vă rugăm să vă referiţi în continuare.

Italia trece acum prin momente dificile.

Cunoaştem cu toţii situaţia economică a Spaniei. Italia are şi ea o problemă, în primul rând, în ceea ce priveşte datoria sa publică.

Din păcate, în ultimele trei săptămâni, acestor dificultăţi li s-au adăugat şi unele episoade mai speciale. Întra-devăr, în legătură cu acel eveniment pe care l-aţi citat şi dumneavoastră, atentatul cu bombă, trebuie să spun că există anumite nemulţumiri sociale în Italia, în acest moment, care, în unele cazuri, pot să conducă şi la acest gen de episoade violente. Ceea ce pot să vă afirm cu tărie este că, spre deosebire de alte momente dificile ale istoriei noastre, acum populaţia Italiei, într-un procent de 99,99%, crede în principiile democraţiei şi convieţuirii civice paşnice. Practic, nu există nici un fel probleme de această natură. În ceea ce priveşte această Ligă a Nordului şi tendinţa ei separatistă, vă pot spune că zâmbesc un pic pentru că nu întotdeauna ea a avut un impact foarte mare. De fapt, Liga Nordului a făcut parte dintr-un guvern care a condus Italia timp de 12 ani din ultimii 20.

Or, dacă cineva vrea să se separe nu mai poate să participe la guvernarea unei ţări. Şi vă pot da ca exemplu IRA din Irlanda. Nu sunt, de fapt, condiţii pentru separatism deoarece acesta apare în momentul în care există diferenţe lingvistice, religioase sau rasiale. Dar, în Italia acest tip de diferenţe nu există.

Amintindu-ne toate acestea, noi sărbătorim din tot sufletul Ziua noastră Naţională. Au trecut 66 de ani de când, în 1946, Italia s-a proclamat Republică.Vom întâmpina această Zi conştienţi fiind de evenimentele care au avut loc în ultima vreme, şi pe care dumneavoastră le-aţi amintit. O vom sărbători fiind conştienţi de faptul că Italia şi italienii, în genere, au nevoie să reflecteze foarte mult asupra modului în care trebuie să depăşească aceste momente dificile. Sunt sigur că Italia şi poporul italian vor reuşi.

Nu trebuie să uităm că Italia rămâne una dintre ţările cele mai industrializate, are un bogat patrimoniu artistic şi arheologic pe care nici o altă ţară din lume nu-l are, şi din acest motiv, are şi foarte mulţi turişti. În afara graniţelor ei trăiesc milioane de italieni.

Avem, deasemenea, multe ţări prietene, cum este şi România. Practic, sunt întrunite toate condiţiile pentru ca noi să ne revenim.

Atunci când imnul naţional al Italiei se va cânta pretutindeni cu prilejul Marii noastre sărbători, suntem siguri că mândria italiană va ieşi la suprafaţă, încă o dată.

Acum, să nu mai vorbim de lucruri triste, ci, dacă vreţi, despre lucruri mai plăcute. Anual avem evenimenete sportive importante. În curând începe Campionatul Mondial de Fotbal iar în iulie Olimpiada 2012. Trebuie să vă spun că sportivii italieni s-au pregătit foarte bine şi tocmai din cauza acestor dificultăţi cu care ne confruntăm vor

tot estul ţării are în continuare dificultăţi, mai ales în mediul rural. Aşadar, este nevoie să se facă mult în acest sens. Guvernele, parlamentele fac tot ceea ce pot, dar, de pildă, trebuie accesate foarte bine fondurile structurale europene pentru a se construi drumuri, autostrăzi, aeroporturi, a se dezvolta agricultura, turismul, etc.

Credeţi că declinul economic din ultimii ani are determinări politice?

România a suferit, ca şi Spania, din cauza crizei imobiliare, lucru care, de pildă, nu s-a întâmplat în Italia. Întradevăr, preţurile erau mult prea exagerate. Peste această problemă s-a suprapus faptul că băncile nu mai aveau bani lichizi, pentru că aproape 83% din băncile româneşti au fost cumpărate de băncile străine iar dificultăţile apărute în economiile Austriei, Spaniei, Greciei, Italiei au dus, inevitabil, la acestă criză. Aşadar nu este o criză determinată de conducerea

E.S. Mario Cospito alături de premierul Victor Ponta cu ocazia recepţiei oferite de Ziua Naţională a Italiei

participa cu şi mai mare pasiune la aceste evenimente şi prin urmare vom câştiga.

Aţi făcut studii economice, cunoaşteţi bine situaţia din Europa, în general, şi pe cea din Europa de Est, în special. Cum aţi perceput situaţia României înainte de a sosi la Bucureşti şi cum o vedeţi acum, când mandatul dumneavoastră se apropie de sfârşit ? Întradevăr, sunt licenţiat în economie şi miam dedicat foarte mult din timpul meu studiului economiei ţărilor europene. În ultimii 20 de ani, după căderea comunismului, Europa de Est a făcut paşi mari în direcţia dezvoltării ei. Gândiţi-vă că înainte de 1990 schimburile comerciale între ţările Uniunii Europene şi cele din Est erau foarte limitate. În momentul actual, pentru ţara dumneavoastră cât şi pentru celelalte ţări din Europa de Est aceste interschimburi reprezintă 70% din comerţul lor. Sunt ţări, cum este şi Cehia, unde colaborarea cu ţările Uniunii Europene este de 50%. Din păcate, evoluţia statelor care au devenit membre ale Uniunii Europene nu a fost omogenă.

Polonia a fost mai norocoasă şi pot spune că în acest moment are cele mai mari perspective dintre toate aceste ţări. La un moment dat şi România o luase pe drumul cel bun, în perioada 2001 – 2007, chiar 2008.

Când am ajuns eu în România, în 2008, creşterea economică era de 8%, deci aproape ca şi a Chinei şi Indiei.

Criza a lovit puternic şi România. Dar văd că datele indică faptul că anul acesta va fi o creştere de 2-2,5% iar pentru anul viitor chiar de 3,5%. Acestea sunt procente pe care noi le aveam pe vremea “miracolului industrial italian”. Cu toate acestea, trebuie să menţionez că sunt multe lucruri care ar fi bine să fie făcute în România. În ţara dumavoastră au venit multe societăţi comerciale, inclusiv italiene, dar eu nu văd o dezvoltare omogenă a ţării, ci una care are loc pe componente, adică pe bucăţele.

S-au dezvoltat Bucureştiul, Banatul, apoi unele oraşe cum ar fi Clujul, Constanţa, dar

politică. Din contră, trebuie să recunoaştem anumite merite ale guvernării Boc, care în 2009 – 2010 a luat măsuri necesare pentru evitarea unui dezastru economic.

Cuvântul politic nu vine din latină ci din greacă şi înseamnă administrarea bunului comun. Deci, având în vedere acest fapt, politica ar trebui să fie cea care, printr-o bună guvernare, să relanseze economia, bazânduse pe economia reală, pe ceea ce fac fizic societăţile. Trebuie să folosim această relansare fără a uita, însă, bunăstarea comună, aşadar fără a uita necesităţile vitale ale spitalelor, copiilor, bătrânilor. Aceasta este singura posibilitate pe care o avem noi, nu numai Europa ci şi România. Pentru că poţi să iei măsuri de austeritate, închizând spitale, şcoli, neconstruind dumuri, dar la final vom avea un deşert, deşi toate calculele şi conturile politice vor apărea a fi în regulă.

Aceasta este direcţia politicii europeane şi sper că politicienii italieni, români, germani… vor ştii, întradevăr, să aibă grijă de economie, dar şi de societate.

Credeţi în Europa unită?

Cred, cred foarte mult, iar mâine când vom avea şi recepţia cu ocazia zilei naţionale o parte din intervenţia mea va fi despre Europa unită. Italia, România, Franţa, Germania, Spania fac parte din Europa şi pot să înfrângă toate provocările care vin din globalizare, numai unite. Fiecare, singură, nu! Germania, poate să câştige chiar azi această bătălie, să se relanseze, fără să dea bani sau fără să ajute sistemul, dar de una singură nu va câştiga războiul. Aşadar, Europa trebuie să fie unită.

Va mai trece ceva timp până vom ajunge la Statele Unite ale Europei, dar acesta este singurul drum pe care îl avem de parcurs. În preocupările Ambasadei Italiei se află relaţiile politice, diplomatice, economice, culturale, dintre cele două ţări. Care au fost obiectivele dumeavoastră în legătură cu propulsarea, dezvoltarea acestor relaţii pe diferite planuri? În acest moment pot spune că Italia şi

România trăiesc o adevărată lună de miere.

Atunci când am ajuns eu aici, în 2008, situaţia nu era chiar aşa. Dar relaţia dintre cele două ţări este atât de bine înrădăcinată încât şi momentele de dificultate pot fi, şi au fost depăşite. Şi întradevăr, le-am depăşit, în sensul că guvernele şi parlamentele au dialogat între ele. Acum, raporturile economice, politice şi sociale dintre Italia şi România sunt perfecte. Faptul este demonstrat şi prin vizita făcută, în anul 2011, de preşedintele consiliului de miniştri, Silvio Berlusconi, care, împreună cu miniştri care l-au însoţit, a participat la un summit interguvernamental. A urmat vizita preşedintelui României, la început de iunie, în Italia cu ocazia sărbătorii noastre naţionale, iar în luna septembrie vizita preşedintelui Napolitano la Bucureşti.

Din punct de vedere economic am atins un maxim, în sensul că în 2011 s-au realizat 12 milioane de euro ca nivel al interschimbului comercial. Numărul societăţilor italiene prezente în România creşte continuu şi nu există nici un semnal că acestea se vor retrage. În acelaşi timp, numărul cetăţenilor români din Italia creşte tot mai mult. Cifra oficială este de 1 milion dar, în realitate, numărul lor este mult mai mare. Italia a luat, anul trecut, două măsuri foarte importane. În primul rând, am liberalizat munca, într-un moment în care traversam o criză economică foarte puternică. Este uşor să iei o astfel de decizie atunci când toate merg bine şi este nevoie de muncitori! În al doilea rând, a fost recunoscut cultul Ortodox în Italia.

Din punct de vedere cultural aş aminti faptul că Italia a fost invitată de onoare la Târgul Internaţional de carte Gaudeamus care a avut loc la Bucureşti, iar zilele acestea România a fost invitată de onoare la Târgul de Carte de la Torino.

Aş putea să vorbesc ore în şir despre relaţiile pozitive dintre Italia şi România,dar mă opresc aici.

Italienii au fost întotdeauna bine primiţi în ţara noastră, mulţi dintre aceştia chiar stabilindu-se definitiv aici. Dar, cum văd italienii prezenţa acelui milion de români în ţara lor? În anul 101, Traian a invadat Dacia, iar la distanţă de aproape 2000 de ani, după ce România a intrat în Uniunea Europeană în 2007, românii sunt cei care au «invadat Italia» Evident că la început a existat un fel de ajustare pe acest curs, dar acum percepţia generală este bună, asta şi pentru ca românii ne ajută în sectoare importante ale vieţii noastre cotidiene. Acum, când avem atâtea probleme grave în urma seismului care a lovit de curând Italia, sunt convins că foarte mulţi români vor veni să ajute la reconstrucţia clădirilor.

Am putea spune că atunci când două popoare încep să se cunoască se trece de la noţiunea de «străin» la cea de «vecin de casă». Acest lucru s-a întâmplat nu numai cu românii sosiţi în Italia, dar şi cu italienii veniţi în România. Mesajul pe care aş dori să-l transmit venind din partea unui Ambasador care îşi încheie mandatul în România este ca instituţiile publice româneşti ar trebui să facă eforturi mai mari pentru ca italienii să cunoască şi ceea ce aveţi dumneavoastră mai bun din punct de vedere cultural. De pildă, în acest moment, aveţi cei mai buni regizori în cinematografie, care sunt destul de cunoscuţi în Italia, aveţi o serie de artişti foarte importanţi în domeniul muzicii şi dansului. Aveţi si o serie de specialişti apreciaţi în domeniul filozofiei. Zilele trecute am vorbit cu domnul ministru Marga despre posibilitatea unor întâlniri între filozofii români şi cei italieni pentru că şi asta ajută la o cunoaştere mai bună între cele două popoare.

Permiteţi să mutăm din nou accentul de pe zona culturală pe cea economică. Aţi amintit faptul îmbucurător că investitorii italieni vin în ţara noastră. Există situaţii de care ei se lovesc în activitatea lor? Ce ar trebui schimbat pentru ca lucrurile să se desfăşoare în condiţii mult mai bune?

Cu siguranţă, există asemenea situaţii.

Pentru a răspunde la întrebarea dumnvoastră

revin la ceea ce spuneam anterior – globalizarea. Este ca şi cum v-aţi duce undeva ca să faceţi turism. Poate să fie soare, mare, frumos, dar după aceea vă duceţi într-un hotel şi vă tratează urât, vă dau mâncare care nu este chiar cea mai bună. Atunci ce faceţi?

Nu vă mai duceţi acolo data viitoare. Ceea ce vreau să spun este că România a primit foarte bine, până acum, pe întreprinzătorii străini.

Aceştia veneau aici şi pentru mâna de lucru mai ieftină. Dar acum condiţiile ţării încep să devină tot mai europene. A început să crească şi preţul mâinii de lucru, şi dacă vreţi să menţineţi România pe acelaşi curs trebuie îmbunătăţite condiţiile, să eficientizaţi tot ceea ce înseamnă administraţie publică, să modernizaţi infrastructurile. În Italia, care nu este o ţară foarte dezvoltată din punct de vedere al infrastructurii, cu trenul de la Roma la Florenţa se face doar o oră. Ca să ajungi la Sibiu, deci cam la aceeaşi distanţă, trebuie 5-7 ore. În România, nu birocraţia este problema căci şi noi avem birocraţie.Pentru a o depăşi ne-a ajutat foarte mult utilizarea informaticii. Şi dumneavoastră ar trebuie să faceţi paşi înainte în acestă direcţie. Dacă România avansează în sectoarele amintite sunt convins că ea va rămâne o ţară competitivă iar societăţile străine vor continua să vină. Nu uitaţi că în jurul dumneavoastră se află ţări care nu sunt membre ale Uniunii Europene – Serbia, Ucraina, Moldova, Turcia. Aceste ţări sunt concurenţii dvs. În acest moment există 31.500 societăţi italiene înregistrate în România, un număr pe care nu-l avem în nici o altă ţară din lume, şi consider că acestea vor continua să vină. Dar, repet, ca persoană care a locuit aici 4 ani de zile, că trebuie să faceţi eforturi pentru a vă moderniza. Dacă veţi face acest lucru, societăţile italiene, vor continua să vină în România, aceasta şi din cauză că ne simţim bine aici, şi că între noi există şi o legătură lingvistică, româna fiind pentru italieni o limbă foarte uşoară.

Eu nu am studiat-o niciodată, dar îmi este foarte uşor să o înţeleg şi chiar să o vorbesc, atunci când nu avem subiecte aşa de formale cum este acest interviu.

Relaţiile economice dintre cele două ţări au avut de suferit ca urmare a crizei economico-financiare? Ce aţi făcut pentru a limita efectele acestei crize?

Aceasta este o întrebare foarte bună.

Deseori mă întâlnesc cu investitori italieni care vin să-mi vorbească despre problemele lor. Ei m-au informat că deşi criza începuse în 2008, societăţile italiene care au făcut investiţii în România şi care au angajat personal, nu intenţionau să reducă numărul angajaţilor, în condiţiile în care criza ar fi durat puţin. Dar ea nu s-a terminat aşa cum se spera. Durând atât de mult este neapărată nevoie de sprijin şi din partea statului, atât a celui italian cât şi a celui român. Deseori am vorbit cu foşti prim miniştri, dar am vorbit şi cu actualul prim ministru şi am căzut de acord că trebuie găsite forme de ajutor şi de asistenţă pentru a ajuta societaţile să depăşească aceste momente, deoarece pentru ele, această criză începe să devină mult prea puternică. Şi dacă nu reuşim să vedem cât de curând acea luminiţă de la capătul tunelului mă tem că o serie din aceste societăţi ar putea avea, în viitorul apropiat, dificultăţi.

Am înţeles că în curând vă veţi încheia misiunea în ţara noastră. Cu ce sentimente părăsiţi România ?

Este a patra ţară în care ajung cu titlu de diplomat şi din fiecare ţară am plecat plin de nostalgie, dar convins că împreuna cu echipa pe care am avut-o în cadrul ambasadei cât şi afară, şi mulţumită lor am făcut o treabă bună. Evident, atât în interesul României cât şi al Italiei. Îmi doresc şi sper ca această treabă să continue la fel de bine. Spre deosebire de investirile trecute,în unele ţări cum ar fi Canada sau Africa de Sud, ţări foarte depărtate de Italia, România este foarte aproape şi cu siguranţă vor exista posibilităţi de revenire în ţara dumneavoastră.

Pagina 9

19 aprilie 1810, zi de cotitură în lupta pentru Independenţa Venezuelei Coromoto PRIETRO de RODRIGUEZ Însărcinat cu Afaceri a.i. Ambasada Republicii Bolivariene Venezuela

Se împlinesc 202 ani de la proclamarea independenţei politice şi sociale în mai multe ţări latino-americane: Argentina şi Bolivia -25 mai; Columbia - 20 iulie; Ecuador - 8 august, Chile şi Mexic - 18 septembrie şi Venezuela - 19 aprilie.

La Reşedinţa şefului de misiune al Ambasadei Republicii Bolivariene a Venezuelei la Bucureşti, doamna Zulay Coromoto Prieto de Rodriguez- Insărcinat cu Afaceri a.i., a avut loc aniversarea proclamării independenţei acestei republici.

La eveniment au paticipat reprezentanţi ai mediului academic, o delegaţie oficială a Institutului de Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică, prof. dr. Anton Caragea directorul Institutului, membri comunităţii diplomatice de limbă spaniolă, prieteni ai Venezuelei, reprezentanţi ai mas -media.

Cu această ocazie, diplomatul venezuelean a ţinut un amplu discurs amintind de circumstanţele istorice ale declaraţiei de independenţă a Venezuelei.

19 aprilie, este o zi importantă în istoria Venezuelei. În acea zi a anului 1810 a început o nouă etapă a istoriei ţării. Atunci, Comandamentul Caracasului, cu spijinul unei părţi a populaţiei din sectoare sociale importante, din armată, din batalioanele de veterani cât şi din miliţii, membri importanţi ai clerului şi intelectuali, i-au înlăturat de la putere pe Guvernator, pe Căpitanul general Vicente Emparan şi pe ceilalţi funcţionari spanioli, trimiţându-i în exil.

Mişcarea revoluţionară s-a produs fără violenţă. Ea a avut în cele din urmă un impact puternic asupra cercurile politice, economice, sociale şi culturale, nu numai din Venezuela, ci din întreaga Americă de Sud. Evenimente pregătitoare Premergătoare evenimentelor din 19 aprilie, au fost conspiraţia lui Gual şi Espana, din 1797, şi expediţia de eliberare a lui Francisco de Miranda din, din 1806.

La mişcarea condusă de Gual şi Espana în Caracas şi La Guaira, au participat oameni din toate clasele sociale, cu excepţia mantuanilor (aristocraţilor), această mişcare având la bază un proiect revoluţionar, egalitarist, republican şi democratic, cu posibilitatea de a se extinde pe întregul continent.

Liderii mişcării, Manuel Gual şi Jose Maria

Espana erau doi intelectuali. Primul era fiul unui distins militar care luptase cu cincizeci de ani înainte la apărarea oaşului La Guaira.

Cel de al doilea, Jose Maria Espana, fusese locotenent de justiţie în Macuto. Amândoi activau în administraţia colonială. Conspiraţiei i s-au adăugat şi spanioli republicani care organizaseră cu puţin timp în urmă o revoluţie asemănătoare la Madrid şi care fuseseră arestaţi, fiind trimişi apoi ca prizonieri ai Statului, în America. Din acel grup s-a distins Juan Bautista Picornell, care a luat repede legătura cu Gual şi Espana.

Ideile acestora s-au concretizat în Ordonanţe care îşi propuneau, în numele Sfintei Treimi, să redea poporului sud american libertatea. Între obiectivele fundamentale ale acestui program figurau: instaurarea unui nou guvern în toate departamentele Venezuelei şi proclamarea drepturilor omului (egalitate, fraternitate, libertate, precum şi dreptul la proprietate).

De asemenea, mişcarea îşi propunea răspândirea revoluţiei în celelalte regiuni ale Americii de Sud. Un document important al revoluţiei lui Gual şi Espana a fost „Proclamaţia asupra drepturilor omului”, tipărită în insula Guadalupe.

Mişcarea a fost insă descoperită înainte de a începe. Revoluţionarii spanioli au reuşit să fugă în insulele Antile. Manuel Gual a plecat în Trinidad, unde a şi murit, se crede că otrăvit, în anul 1800. Jose Maria Espana, care fugise şi revenise, a fost prins şi executat în Plaza Mayor din Caracas, în 1799. Cu toate că această conspiraţie a fost înnecată în sânge, ea a zdruncinat societatea colonială şi a provocat nelinişte în rândul aristocraţiei din Caracas, aceasta văzându-şi ameninţată poziţia dominantă în societate.

O nouă tentativă de eliberare În 1806, liniştea vieţii coloniale venezuelene a fost din nou zdruncinată, când Francisco de Miranda a pornit de la New York, într-o expediţie de eliberare a Venezuelei. Dispunea de trei corăbii, iar majoritatea echipajului, ofiţeri şi soldaţi, erau nord- americani. Miranda a încercat să debarce în Ocumare de la Costa, dar a fost împiedicat de mai multe corăbii spaniole şi obligat să se refugieze în Trinidad. Câteva luni mai târziu a încercat din nou să debarce în Coro, dar, deşi a reuşit să pună piciorul pe pământ, a fost nevoit să renunţe la planul

său deoarece populaţia părăsise oraşul.

Totuşi, având la bordul corăbiei „Leander” o tiparniţă, a tipărit broşuri care chemau pe venezueleni la luptă pentru libertate şi independenţă. A difuzat de asemenea celebra „Scrisoare către spaniolii-americani” a iezuitului peruan Juan Pablo Viscardo, prin care aceştia erau chemaţi să apere drepturile lor şi ale urmaşilor lor.

După eşecul expediţiei sale, Miranda a plecat în Trinidad, apoi în Anglia, de unde a continuat să promoveze ideea independenţei Venezuelei şi a Americii Latine. În timp ce mişcarea condusă de Miranda avea ca obiectiv preluarea puterii în Venezuela, din afară, pentru a-i dobândi independenţa, conspiraţia mantuanilor (aristocraţilor) din 1808 încerca să pună mâna pe putere din interior, adică printr-o lovitură de stat. În acel moment ei deţineau puterea economică, controlul asupra comandamentului armatei, a Consulatului Regal şi al Agriculturii şi îşi doreau puterea politică într-o Venezuelă independentă sau cel puţin autonomă. Invadarea Spaniei in 1808 de către francezi şi capturarea regelui Carlos IV şi a succesorului său Fernando VII, au creat un vid de putere favorabil mantuanilor din Caracas. Astfel, la aflarea veştii că în toate provinciile spaniole se organizau junte care pregăteau rezistenţa împotriva invadatorilor, în vederea preluării puterii politice în toate zonele, mantuanii îi cer căpitanului interimar al Venezuelei, Juan de Casas, să organizeze o juntă asemănătoare celor spaniole, în care ei să ocupe locurile principale. Cu alte cuvinte, era vorba de o revoluţie internă care nu pretindea o schimbare socială. În cele din urmă, conspiraţia din 1808 a eşuat, deoarece Căpitanul general nu a răspuns

cererilor mantuanilor, ba chiar mai mullt, i-a arestat pe cei mai exaltaţi şi i-a îndepărtat pe cei moderaţi. Un alt factor care a contribuit la eşecul mişcării, a fost sprijinul acordat de ofiţerii miliţiilor, dispuşi să lupte împotriva mantuanilor în cazul în care aceştia ar fi insistat în cererile lor.

Evenimentele din 19 aprilie 1810 Aşa cum spuneam la început, la 19 aprilie 1810 conspiraţia mantuanilor reînvie, de această dată fiind sprijinită masiv de veterani şi de miliţii, de notabilităţi din rândul intelectualilor, de o parte a clerului, de alte sectoare ale societăţii, şi de un important nucleu al populaţiei.

Odată eliminată orice rezistenţă venită din Peninsulă, notabilităţile din Caracas au elaborat o Constituţie ce promova o conducere similară celei din Spania, menită a conduce destinele Provinciei.

Un moment semnificativ în desfăşurarea evenimentelor istorice este acela în care Căpitanul general Vicente Emparan, vrând să câştige timp,dar fiind nehotărât asupra drumului de urmat, a suspendat sesiunea Comandamentului, îndrepându-se către Catedrală. La porţile acesteia, un revoluţionar, Francisco Salias, i-a ieşit în cale şi luându-l de braţ, l-a obligat să se întoarcă la Comandament. Fapta lui Salias a fost aplaudată de mulţime şi de grupul de conjuraţi. În faţa îndrăznelii lui, soldaţii din garda căpitanului general au făcut o încercare de a prelua armele, dar un ordin dat de ofiţerul venezuelean care-i conducea, i-a ţinut pe loc. Emparan s-a întors la Comandament, împreună cu primarii şi notabilităţile, in timp ce mulţimea pătrundea în piaţă. Au venit apoi la Comandandament avocatul Juan German Roscio, canonicul Jose Cortes Madariaga şi alţi reprezentanţi ai populaţiei şi ai clerului care s-au alăturat celorlalţi. Presat de factorii de putere prezenţi în Comandament, Emparan a rostit cuvintele care însemnau începutul sfârşitului, cel puţin din punct de vedere juridic, al regimului spaniol din Venezuela. Adresându-se, din balconul Comandamentului, mulţimii adunate în piaţă, el a întrebat-o dacă doreşte ca el să continue să conducă.

Răspunsul venit din partea mulţimii a fost unul negativ. La rândul său, Emparan a spus: „Nici eu nu mai doresc”.

Comandamentul a luat apoi hotărâri asupra

Venezuela de astăzi, demnă continuatoare a idealurilor lui Simon Bolivar Seminar aniversar dedicat marelui patriot şi om politic

În acelaşi cadru plăcut al Reşedinţei şefului de misiune al Ambasadei Venezuelei a avut loc aniversarea a 228 de ani de la naşterea marelui erou şi patriot, Simon Bolivar, figură marcantă pentru întreg continentul Sud -American, una dintre cele mai puternice figuri din istoria lumii politice, şi care a condus mişcarea de independenţă a şase naţiuni. La dezbaterea despre personalitatea marelui om de stat au participat membri ai Institutului de Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică, prof. dr.

Anton Caragea (directorul IRICE), istorici, membri ai corpului diplomatic.

Deschizând evenimentul aniversar doamna Coromoto Prieto de Rodriguez a apreciat că ideile lui Simon Bolivar trăiesc încă în Venezuela, dar şi în întreaga Americă

Latină şi pot deveni un motor al acţiunii de independenţă pentru lumea întreagă, aşa cum au fost şi în secolul al XIX-lea.

Domnia sa a evocat personalitatea istorică

a liderului latino-american, menţionând că Revoluţia lui Bolivar a pus bazele nu doar ale independenţei naţiunilor latinoamericane, dar şi al unui nou echilibru

geopolitic în secolul al XIX-lea, în care, America de Sud eliberată de sub dominaţia colonială a început un lung drum spre afirmare mondială.

Azi, Venezuela, crede în continuare în idealurile lui Simon Bolivar, idealuri de unitate latino-americană, de reforme sociale, de independenţă şi bunăstare a popoarelor, idealuri poate uitate de unii.

Domnul Anton Caragea a subliniat că acest eveniment organizat de Ambasada Venezuelei permite publicului românesc să reia contactul cu marea operă a unui om ce reprezintă nu doar valorile Venezuelei sau ale Americii Latine, dar si valorile umanitătii.

Lupta lui Bolivar precum şi lupta unor mari personalităţi contemporane este

a ceea ce urma să se numească „Junta Supremă Conservatoare a Drepturilor lui Fernando VII”. În aceeaşi zi de 19 aprilie a anului 1810 a fost redactat Actul prin care se decidea instalarea noului Guvern. Actul preciza că Guvernatorul şi Căpitanul general, Intendentul Armatei şi al Casei Regale, Subinspectorul de artilerie şi Audiotorul de Război, Asesorul general, ca şi Audienţa Regală nu mai deţin puterea, iar instituţiile respective au fost suprimate. În consecinţă, Comandamentul din Caracas cu cei doi primari Jose de Llamozas şi Martin, cu Ponte în frunte, îşi asumă puterea, încorporându-i şi pe reprezentanţii clerului şi ai poporului, conducerea armatei fiind încrendinţată colonelului Nicolas de Castro şi căpitanului Juan Pablo Ayala. Actul din 19 aprilie a fost semnat de toţi cei prezenţi la Comandamentul extraordinar din acea zi, incluzând, cu rol secundar, pe cei doi funcţionari spanioli demişi.

Documentul a fost citit apoi în diferite locuri din Caracas, de către Fausto Viana şi Jose Tomas Santana, care au consemnat că populaţia a reacţionat strigând: „Trăiască Regele nostru Fernando VII, noul Guvern, Prea Ilustra Adunare şi Deputaţii Poporului pe care îl reprezintă”. Într-adevăr, revoluţia s-a desfăşurat fără vărsare de sânge. Funcţionarii demişi au fost apoi conduşi La Guaira şi închişi în fortăreaţă, sau încătuşaţi, la bordul corăbiilor, până la expulzare.

Aşa cum povesteşte intendentul Basadre, în timp cât se afla în detenţie, a putut aprecia felul în care revoluţionarii au compus şi au pus în circulaţie cântece alegorice despre Independenţa lor, prin care chemau toată Hispanoamerica să constituie o cauză comună şi... „să-i ia pe locuitorii Caracasului drept model de conducere a revoluţiilor”.

Se pare că deja intonau cântecul care mult mai târziu avea să fie declarat Imnul Naţional al Venezuelei: „Unită prin fire de Cer ţesute/ Toată America e o Naţiune”, „Şi dacă despotismul mai ridică glasul/Urmaţi exemplul dat de Caracas“. În concluzie, deşi în ziua de 19 aprilie 1810 nu a fost declarată in mod juridic Independenţa Venezuelei, in plan politic s-a produs o schimbare radicală care a culminat cu Declararea Independenţei din 5 iulie.

dedicată construirii unei societăţi mai bune, mai drepte. „Nu trebuie să fie uitată ideea fundamentală a oricarei societăţi şi anume că la baza progresului nu stă capitalul sau valoarea banilor ci valoarea oamenilor şi fericirea lor. Căutarea fericirii, un concept drag secolului al XIXlea, trebuie să redevină un concept politic important. ” a spus profesorul Caragea. În semn de mare apreciere a sprijinului constant oferit Ambasadei Venezuelei pentru dezvoltarea relaţiilor între poporul venezuelean şi cel român, diplomatul venezuelean a oferit prof. dr. Anton Caragea un tablou al marelui lider Simon Bolivar.

Intrevederea s-a încheiat cu un dejun oferit de Ambasada Republicii Bolivariene a Venezuelei pentru prietenii români ai moştenirii cu valenţe universale a lui Simon Bolivar.

La încheierea seminarului, a fost depusă o coroană de flori la monumentul marelui erou Sud American.

Acest monument se află la intersecţia străzii Teheran cu calea Dorobanţilor, vis a vis de Televiziunea Română.

Despre diplomaţia românească recentă, din interiorul ei Memorialistica diplomatică românească a cunoscut o amplă evoluţie după 1990. De fapt, suntem martorii unei dezvoltări mult aşteptate în această direcţie. Dovadă: zecile, dacă nu mai bine de o sută de lucrări apărute pe această temă în toată ţara. Am salutat aceste demersuri publicistice cu o cordialitate aparte, dovadă cele câteva eseuri inserate în presă despre unele din ele sau participarea la lansările care au avut loc.

Scriindu-le, am plecat de la premisa că mărturiile respective vor deveni surse indispensabile pentru cei care se vor apleca şi vor scrie, sper, o istorie bazată pe realităţi şi fapte ale diplomaţiei româneşti.

Demersul este cu atât mai necesar cu cât România se află printre puţinele ţări civilizate cu contribuţii importante în materie, dar care încă nu are elaborat un asemenea compendiu. Dau din nou exemplul polonezilor (mai apropiaţi ca aspiraţii şi manifestare de români) în planul respectiv. Istoricii polonezi au publicat o asemenea carte de referinţă (circa 2.000 de pagini), în trei volume dense, şi pe care au tradus-o în limbi de circulaţie internaţională, în urmă cu treizeci de ani (Historia dyplomacji polskiej - Istoria diplomaţiei poloneze, vol. I-III, PWN, Warszawa, 1982). Până nu vom ajunge la o asemenea performanţă imperios necesară, greu vom putea vorbi despre contribuţia românească în această direcţie, mai ales că unele dintre lucrările memorialistice la care mă refeream au un caracter mult prea personal, abordând cu un subiectivism ieftin activitatea autorilor şi a misiunilor conduse. Deseori, semnatarii lor se referă la aspecte insignifiante pe care le-au gestionat în planurile politic, economic, militar, cultural bilateral, oglindind copios manifestări protocolare, mult prea secundare: descrieri turistice, fotografii cu soţii, copii, vorbiri despre şoferi etc. Aceasta ne dovedeşte, dacă mai era necesar, că hârtia este peste măsură de răbdătoare. Mă bucur să sublinez, încă de la început, apariţia a două lucrări de referinţă, la sfârşitul anului 2011 şi începutul anului 2012, demersuri cu o abordare totalmente diferită faţă de masa celorlalte tipărituri. Valoarea celor două cărţi este aşa de mare încât istoria diplomaţiei româneşti din anii ’70-’90 ai secolului trecut va avea un material de referinţă realmente preţios, iar contribuţia autorilor poate deveni o sursă de importanţă majoră pentru elaborarea unui important capitol al istoriei noastre politice şi diplomatice. E vorba despre mărturiile lui Ştefan Andrei, în convorbirea avută cu Lavinia Betea apărute sub titlul «I se spunea Machiavelli» şi despre cele semnate de Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu, nume de referinţă în diplomaţia şi istoria românească, purtând inspiratul titlu «Zid de ace, turnuri de frăţie» Comparând cele două lucrări cu majoritatea celor apărute înaintea lor, remarc dezvăluirea şi relatarea subtilă făcută de cei doi miniştri de Externe a mecanismelor şi manifestărilor politico – diplomatice ale României, cunoscută fiind implicarea autorilor, care si- au pus umărul şi mintea lor iscoditoare la edificarea politicii externe din acei ani.

De ce am amintit de mărturiile şi valoarea judecăţilor emise de Stefan Andrei şi

Mircea Maliţa? În primul rând, datorită faptului că ambii au cunoscut mai bine decât oricine - din interior - tot ceea ce s-a petrecut în plan intern şi extern timp de mai bine de treizeci de ani. Cât au fost de ”machiavelici” sau dacă n-au fost - nu mai are importanţă. Cert este că puţine persoane din acea generaţie au bagajul de informaţii şi de trăiri al celor doi protagonişti. Iar anii trecuţi de la petrecerea evenimentelor asigură o distanţă de timp necesară pentru a privi sine ira et studio înapoi. Cei trei autori, aici adăugându-se şi istoricul Dinu C. Giurescu, înfăţişează în lucrările menţionate, modul în care a funcţionat mecanismul puterii în România, în contextul internaţional extrem de complex al timpului postbelic, când o parte din cititori trăit-am supt vremuri am spune.

Cu bucurie, constatăm că în ciuda vicisitudinilor îndurate, în ciuda apelor tulburi în care ne-am scăldat, au fost şi români care au gândit şi acţionat la ieşirea din gravul impas creat de biruitorii întruniţi la Yalta şi Potsdam, „cei trei mari” hotărând soarta naţiunilor şi convenind tristele zone de influenţă la sfârşitul celei de a doua mari conflagraţii mondiale.

Potrivit demonstraţiei academicienilor Maliţa şi Giurescu, aceşti români, cu nume şi prenume, sunt: Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Corneliu Mănescu, dacă ar fi să ne referim la cei mai importanţi dintre ei, care ne sunt descrişi prin faptele şi declaraţiile lor, ca lideri politici, ca oameni, în lumini şi umbre. Portretele pe care le-a făcut distinsul academician Mircea Maliţa acestora, reliefându-i în plină, conştientă şi constantă acţiune, dau o certă valoare documentară lucrării. Nu numai portretele, ci şi acţiunile generate şi conduse de ei, în unele fiind parţial implicat chiar fostul demnitar român, Maliţa, ne arată cum s-a petrecut de fapt ”fenomenul românesc” în plan extern.

Politologii viitori, generaţiile viitoare vor cunoaşte de acum şi mai nuanţat faptul că în acea perioadă, liderii români au avut puterea şi mintea necesare pentru a se plasa cu discernământ, în primul rând, între aliaţii de odinioară, în fapt printre adversari aproape ireconciliabili, pentru a depăşi pericolele generate de războiul rece în care, fără a fi în vreo măsură consultaţi, eram implicaţi. Maurer i-ar fi spus lui Dej în timpul crizei rachetelor amplasate de ruşi în Cuba, în 1962. Ghiţă, ai să citeşti în ziare că te afli în război cu America. I-ai văzut, auzit, ăştia nu sunt în toate minţile.

Dr. Nicolae MAREŞ

Discuţia dinte cei doi avea loc chiar la Moscova, când liderii români se opriseră din periplul lor, după peripeţii în timpul zborului (despre care aflu pentru prima oară) într-un survol de-asupra URSS-ului, care cu puţin n-a devenit tragic, în drumul spre casă, venind dintr-o vizită efectuată în Asia. Cât au putut rămâne de şocaţi membri delegaţiei române, în frunte cu Dej şi Maurer, de manifestarea voluntaristă a lui Hruşciov şi Kosîghin pe plan extern, aflăm prin descrirea amănunţită făcută de Mircea Maliţa. Să nu uităm că atunci diplomaţia românească avea încă drept călăuză politica sovietică la care însă urma să se renunţe definitiv. Într-un asemenea context, Mircea Maliţa, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, diplomat cu un anumit şlif şi stagiu preţios în relaţiile internaţionale, inclusiv la ONU, ajunge să surprindă în ce a constat filosofia politicii externe româneşti, şi mai ales trecerea acesteia de la primii paşi de deschidere/destindere la/şi prin conciliere.

Autorul minţii socotitoare ne arată că liderii români, cei a căror contribuţie ne este înfăţişată pe larg, au surprins şi au găsit ”firave zone de lumină” pentru ieşirea din labirintul respectiv. Scrie Mircea Maliţa: ”Nu poţi naviga în ceaţă, dar în «luminişuri» poţi trăi şi chiar acţiona”. Noi găsim ”luminişuri” în care să trăim - afirmă academicianul. ”Un deceniu al deschiderii este un astfel de luminiş” – pentru domnia sa. În obsedantul deceniu - am luat din literatură sintagma: ”s-a încercat apărarea lui (a luminişului), consolidarea lui, lărgirea lui, includerea unor prieteni solidari. Dosoftei, a scris la vremea sa psalmul: Zid de pace, turnuri de frăţie. O generaţie întreagă, cu oameni ale căror minţi vedeau prin ceaţă şi acţionau cu câteva raze de lumină, a lucrat tăcut şi iscusit luminişul deschiderii. Zid de pace împrejur, dorinţa de colaborare semnalată mai larg în exterior”. Aşa sunt rezumaţi paşii făcuţi. Metaforă şi realitate.

Inţelegem astfel lucrurile şi mai bine!

In mai puţin de 200 de pagini Mircea Maliţa ne pune în faţă acţiuni româneşti curajoase, inteligente, pline de migală, descrise pentru prima dată cu multă acribie şi cu o pană ascuţită.

Citind mărturiile domnului Maliţa vedem că, dacă ştiai să îţi formulezi, cu sprijinul colaboratorilor şi după discuţiile pe care le aveai la vârf, un mandat de manifestare bine cântărit, dacă erai înzestrat cu har diplomatic, găseai forme şi formule pentru a ieşi din impas.

O lecţie de diplomaţie de mare clasă, am spune, ne-o lasă în paginile cărţii, cel care organizase la Universitatea din Bucureşti şcoala de tineri diplomaţi, cei chemaţi să schimbe, la jumătatea anilor 60, ”garda veche” din Bulevardul Republicii nr. 33, azi Carol, şi care au început, încet şi sigur, apărarea intereselor româneşti, sub conducerea lui Mănescu, Macovescu, Ştefan Andrei.

Astfel, aflăm cum la începutul lui februarie 1967, după ce România, singura ţară socialistă din ”lagăr” stabilise relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, Moscova a hotărât convocarea Consfătuirii miniştrilor Afacerilor Externe ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia. Conducerea sovietică ar fi dorit ca în cadrul respectiv să admonesteze

puternic Bucureştiul pentru gestul de a ieşi din front în abordarea relaţiilor cu Republica Federală a Germaniei. Se credea că o critică mai dură, ”tovărăşească” i-ar putea tempera României curajul dovedit. Conştientă de cele ce se vor întâmpla la întrunire, căci nu erau singulare asemenea înfruntări, conducerea statului român a încercat, la început, să temporizeze ţinerea consfătuirii motivând că ministrul român ar fi ocupat. Insistenţa sovietică, făcută la nivelul KosîghinCeauşescu nu a putut fi stăvilită. În situaţia dată, Bucureştiul a hotărât desemnarea lui

Mircea Maliţa drept conducător al delegaţiei române la Consfătuire.

La faţa locului, diplomatul român a constatat că şeful Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Władysław Gomułka încerca încă de la început să dea semnalul critic, cel dorit de sovietici şi aplaudat de polonezi (depozitarii Tratatului), cât şi de ceilalţi membri in corpore. Atunci, reprezentantul român, expert în diplomaţie multilaterală, a solicitat, în plin discurs, potrivit practicii diplomaţiei multilaterale, un ”punct de ordine”, prilej pentru a-l întrerupe pe liderul polonez. În afara lui Gromîko şi Rapacki, ceilalţi din sală nu ştiau de folosirea ”găselniţei” respective în diplomaţia multilaterală, pentru a pune capăt criticii. Ne putem închipui consternarea trezită de solicitarea ministrului Maliţa. El avertiza că dacă se va continua pe acest ton, delegaţia română ar putea părăsi sala. Şeful Externelor, Adam Rapacki, dar şi alţi lideri participanţi erau conştienţi că aşa ceva se şi putea întâmpla. În situaţia creată de diplomatul român, organizatorii şi toţi ceilalţi participanţi, de teamă că România ar putea părăsi întrunirea (era la modă acest fapt, amplu comentat în vest), trec la folosirea unui ton urban în desfăşurarea lucrărilor.

Am dat numai acest exemplu de manifestare din zecile de poziţii româneşti, inclusiv cele legate de Primăvara de la Praga, din 1968, când România s-a manifestat totalmente independent faţă de hotărârile unanime ale membrilor Tratatului. În carte găsim multe alte mărturii inedite privind contactele avute la nivel guvernamental cu SUA (inclusiv la nivel înalt, cu participarea lui Mircea Maliţa, ca actor principal), cu China, cu Republica Democrată Vietnam (în plin război cu America), cu Israelul şi statele din Orientul Mijlociu etc. De la apariţia acestei lucrări, istoria diplomaţiei româneşti din acel deceniu şi din cele care vor urma nu va putea fi înţeleasă şi scrisă fără a apela la cartea de

Pagina 10

referinţă menţionată. În această lucrare avem descrisă faţa diplomatică a politicii româneşti, completând, într-un anumit fel lucrarea destoinicului istoric american Larry Watts: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..., nu pe dimensiunea războiului clandestin al Blocului Sovietic cu România, prezentată de acesta, ci strict pe cea politică şi diplomatică, cu nuanţe şi interpretări insolite, meşteşugit puse în pagină, la fel de credibile, cei doi deschizând un nou capitol în oglindirea fenomenului românesc legat de destinderea relaţiilor internaţionale.

Diplomaţia actuală atât de ştearsă, în primul rând datorită celor care au conduso după 1995, ar trebui să reflecteze asupra pierderilor pe care România le-a suferit, inclusiv a celor materiale, dacă o vom compara cu manifestările din deceniul deschiderii pe care îl cunoaştem, prin faptele şi demersurile concrete în care s-a manifestat aceasta. Acum, când nu putem atrage fondurile care ni se cuvin de drept prin cotizare şi angajamentele reciproce cu Uniunea Europeană, desigur că devine de mare actualitate să vezi cum odinioară prin acţiuni diplomatice concrete, unele datorate chiar relaţiilor personale avute de diplomaţi români cu factori internaţionali de răspundere, s-au adus totuşi sume importante nerambursabile (via organisme specializate ONU), în România, cea dornică de emancipare în perioada respectivă. Aceasta şi prin contribuţia unor oameni capabili din eşalonul al doilea.

Vezi înfiinţarea la Bucureşti a cunoscutei instituţii CEPECA şi a altora, care mai funcţionează şi azi.

A se vedea, de asemenea, manifestările diplomatice la cel mai înalt nivel, ca să amintesc doar de vizita lui Nixon la Bucureşti, dar şi a atâtor alţi mari lideri internaţionali din perioada respectivă.

Contribuţiile economice externe asigurate atunci prin atragerea de fonduri internaţionale sunt cuantificabile şi în zilele noastre. Regreţi când constaţi că în ultimii ani diplomaţia românească nu a fost în stare să redobândească moşteniri istorice ale poporului român şi să le gestioneze în favoarea tinerei generaţii. Un exemplu edificator este situaţia moştenirii Fundaţiei Gojdu, totalmente – sperăm nu ireversibil – ratate. Am cedat sau am vândut pe nimica toată valori incomensurabile în cele două decenii. Ca să nu mai amintim de modul defectuos în care s-a negociat diplomatic Tratatul cu Ucraina şi nu numai. Le ştiu mai bine cei chemaţi să gestioneze dosarele respective şi care, după opinia mea, nu şi-au făcut profesionist datoria.

După prezentarea de matematician pe care Mircea Maliţa o face concilierii, ca instrument la îndemâna diplomaţiei româneşti din acei ani, în care relaţiile asimetrice erau în vogă, distinsul diplomat prezintă generaţiei de azi decalogul care îi va purta, probabil, numele, amintind de importanţa activismului şi inovaţiei folosite în practica diplomatică.

Textul respectiv poate fi şi trebuie citit azi nu numai ca un îndemn, dar trebuie pus la inimă de tânăra generaţie de diplomaţi.

Putem spune cu convingere că Zid de pace, turnuri de frăţie – nu este o minima moralia, ci o carte de referinţă, un vademecum pentru practicienii de azi şi de mâine.

Pagina 11

145 years since the birth of Canada and 30 years since the inclusion of the Charter of Rights in his Constitution Philippe BEAULNE Ambassador of Canada

On July 1, Canadians and friends of Canada in Romania celebrate 145 years since the Confederation of four Canadian provinces gave birth to Canada.

This year also marks the 30th anniversary of the most important amendament to our Constitution.

In 1982, Canada included the Charter of Rights in the Constitution. Thus rights which have always been the basis of our democracy have become constitutional rights: the respect for the rule of law, protection of rights and freedoms, promotion of Canada’s multicultural heritage.

Canada of course, has much changed during the past 145 years.

From a small country with four provinces, Canada has grown, first geographically, but also to become a world economic leader, a member of the G8 and G20 and a strong advocate of human rights and democracy in the world.

Despite the current economic downturn, Canada has maintained solid economic growth thanks in great part to its strong banking system and good economic fundamentals.

Our workforce is educated, but we continue to put more effort into insuring the skills needed in the global economy.

We welcome each year a large number of immigrants from every country of the world, from all walks of life, who bring with them skills and knowledge needed by our economy.

Romania can count many accomplishments in the years since adopting its own new Constitution after 1989.

The greatest accomplishment is that Romania is now a peaceful and, as it should be, a very vocal democracy.

The relations between Canada and Romania are constantly growing. Both Canada and Romania promote the values of the rule of law, combatting discrimination and protecting cultural minorities.

Canada and Romania share common views on many matters.

We work together in NATO. Romania’s contribution to NATO missions, in particular in Afghanistan, has been very generous.

In October 2011, a large delegation from Canada took part in the NATO Parliamentary Assembly held in Bucharest.

These meetings show that the EuroAtlantic alliance is much broader than a military alliance.

Canada and Romania are both active members of la Francophonie where we work together.

As a result of the decision taken by the heads of states and governments of the members in la Francophonie at the Summit in Montreux, Switzerland, Canada and other members of la Francophonie created GADIF. This group has as a

primary objective to promote the values of la Francophonie and the French language.

The Romanian government is closely associated with GADIF and takes an active part in organizing its activities.

I would like to mention the official visits at high level between Canada and Romania and especially the recent visit of the Speaker of the House of Commons from Canada together with a group of Canadian parliamentarians.

There is a wide range of exchanges between our two countries, at all levels. A special contribution is brought by the important Romanian community in Canada estimated at about 200,000 people. They are actively participating in building our countries.

Some of the best known members of this dynamic community are boxer Lucian Bute, composer Michael Pepa, Calin Rovinescu Air Canada President, and also restorer Reuben Schwartz who in 1928 brought “Pastrama” to Canada as the famous “ Smoked Meat” of Montreal.

Our commercial relations have also benefitted from numerous contacts established between our two countries in the long run.

I note that Romanian private companies have come to Canada to show their goods and services at various events such as the World Water Congress in Montreal, the Prospectors and Developers Association Convention in Toronto, or the Global Petroleum Conference in Calgary last week.

Canadians also help Romania grow. At the entrance you will have seen the logos of some Canadian firms which work in Romania. I thank them for joining and generously sponsoring this special celebration.

The two business communities can form a solid base for much larger trade and investment exchanges.

Both business communities will win when the Comprehensive Economic and Trade Agreement, that Canada and the European Commission are now negotiating is complete.

Last year I said that a good trade investment environment equals prosperity.

Investors depend on predictability. That public stock markets react to any news is well known.

I was very happy to hear that Romania’s government wishes to remove bottlenecks, improve predictability and decision making, and facilitate trade and investment exchanges. I am confident that it will follow through on this engagement.

I wish to express our special thanks to everybody which has contributed and supported the organization of today’s event, our sponsors and the team of volunteers.

Spech delivered on the Canada Day 2012 at Athénée Palace Hilton

Conferinţă dedicată relaţiilor dintre România şi Kazahstan

România a găzduit în Palatul Culturii şi Educaţiei al Universităţii "Spiru Haret" din inima Bucureştiului, Conferinţa Academică şi Diplomatică, RomâniaKazahstan - 20 de ani de relaţii diplomatice. Un parteneriat strategic.

zahstanului, prin organizarea la Bucureşti a expoziţiei “Astana-capitala viitorului”.

La fel, mesajele Ministrului Economiei şi cel al Parlamentului României, prezentate de vice-preşedintele Comisiei de Cultură a Parlamentului-deputatul Ahmed Aledin,

Conferinţa a fost dedicată celei de a 20-a aniversări a stabilirii relaţiilor diplomatice între România şi Kazahstan, aniversare cu atât mai semnificativă cu cât această ţară este astăzi cel mai important partener economic şi politic al României din zona Asiei Centrale.

Profesor dr. Aurelian Bondrea, Rectorul Universităţii Spiru Haret, a urat, din partea comunităţii academice, bun venit înalţilor oaspeţi exprimând dorinţa ca relaţia România-Kazahstan să cunoască o permanentă dezvoltare. În cuvântul său prof.dr.

Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, s-a referit la principalele momente ale relaţiilor dintre cele două ţări, care au făcut din Kazahstan un important partener strategic al României în Asia Centrală. Astfel, au fost menţionate: organizarea la Bucureşti a Conferinţei Internaţionale de susţinere a Preşedinţiei Kazahstanului la OSCE ( 24 februarie 2010), conferinţă care a exprimat sprijinul românesc pentru agenda de reformare a OSCE propusă de Kazahstan, şi organizarea, cu ocazia aniversării independenţei Kazahstanului, a Conferinţei Academice, Kazahstan: 20 de ani de independentă şi progres, care a relevat extraordinarele rezultate obţinute de această ţară în planul dezvoltarii economice şi politice, devenind astăzi un furnizor de securitate la nivel regional.

A urmat apoi discursul Ministrului Culturii, care a prezentat salutul Guvernului adresat Conferinţei, reiterând sprijinul acordat de către guvernul României găzduirii EXPO 2017 la Astana, capitala Ka-

au subliniat atitudinea constantă a României în susţinerea proiectelor internaţionale ale Kazahstanului, precum şi a găzduirii EXPO 2017 la Astana.

Directorul Institutului de Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică, prof. dr.

Anton Caragea, a arătat că România urmăreşte cu simpatie şi interes dezvoltarea impresionantă a Kazahstanului. Domnia

sa a exprimat în nenumărate rânduri sprijinul pentru organizarea la Bucureşti a Conferinţei OSCE sub Preşedinţia Kazahstanului, celebrarea în mod festiv a celor 20 de ani de independenţă ai acestei ţări prin organizarea Conferinţei Internaţionale: Kazahstan 20 de ani de independenţă şi progres şi, în final, susţinerea candidaturii oraşului Astana, ca organizator al EXPO 2017. Înaltul Reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Kazahstanului, Serzhan Oralbayevich Abdykarimov a răspuns

apoi, cu emoţie, sentimentelor de prietenie exprimate de partea română, subliniind că partea kazahă priveşte cu seriozitate şi satisfacţie dezvoltarea relaţiei cu România, deoarece ţara pe care o reprezintă are în România cel mai important partener politic în această zonă a lumii.

Nu trebuie uitat că România este principalul partener economic al Kazahstanului în regiune, este ţara care a beneficiat de cele mai mari investiţii ale Kazahstanului din intreaga lume şi este principalul partener politic şi diplomatic in Europa, a subliniat Serzhan Oralbayevich Abdykarimov-Ministru adjunct al Afacerilor Externe al Kazahstanului. În alocuţiunea sa, fostul preşedinte Ion Iliescu, a arătat că organizarea unei conferinţe de amploare pentru a marca cei 20 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi Kazahstan este o mărturie nu doar a dezvoltării puternice a relaţiilor diplomatice şi economice dintre cele două ţări, dar şi a capacităţii României de a mobiliza eficient elita intelectuală şi de a găzdui evenimente de răsunet internaţional menite să marcheze apropierea dintre Uniunea Europeană şi zona Asiei Centrale. În aplauzele celor prezenţi la eveniment prof.dr. Anton Caragea a citit decizia de acordare a Medaliei de onoare pentru activitate diplomatică extraordinară Ministrului Afacerilor Externe al Kazahstanului, dr.

Yerzhan Kazykhanov.

Insigna, medalia şi decretul de acordare a înaltei distincţii au fost înmânate Ministrului Adjunct al Afacerilor Externe al Kazahstanului, Serzhan Oralbayevich Abdykarimov pentru a fi oferite, în semn de înaltă apreciere Ministrului Afacerilor Externe al Kazahstanului.

Cuvinte de caldă apreciere au fost adresate gazdelor şi părţii române de către Talgat Kaliyev, Insarcinat cu Afaceri a.i. al Ambasadei Republicii Kazahstan în România, pentru eforturile depuse.

Dupa Conferinţă, universitari şi diplomaţi au vizitat expoziţia de carte dedicata Kazahstanului, deschisa la Palatul Culturii şi Educatiei, ocazie cu care a fost prezentată lucrarea «In Inima Eurasiei» elaborată de presedintele Kazahstanului- Nursultan Nazarbayev.

Conferinţa Academică şi Diplomatica: România-Kazahstan - 20 de ani de relatii diplomatice. Un parteneriat strategic, a fost unanim apreciată ca o manifestare diplomatică a unei prietenii de excepţie care a reunit doi preşedinţi, doi miniştrii şi opt secretari de stat, intr-o manifestare a solidarităţii şi prieteniei dintre cele două ţări.

Informare a Ambasadelor Germaniei, Austriei şi Elveţiei la Liceul Caragiale din Bucureşti

Ambasadele Germaniei, Austriei şi Elveţiei, au organizat la Bucureşti, în sala de festivităţi a Liceului Caragiale o informare despre multitudinea de faţete ale ţărilor de limbă germană şi ale limbii germane, la care au participat consilierii pe probleme de cultură ai acestor Ambasade.

Din partea Ambasadei Germaniei, a fost prezent Josef Karl, din partea Ambasadei Austriei, Jürgen Heissel, şi din partea Ambasadei Elveţiei, Marc Bruchez. Moderator a fost consilierul de specialitate al Biroului

Central pentru Învăţământ în Străinătate (ZfA) pentru Sudul şi Estul României, Monika Nienaber. Cei trei consilierii au făcut elevilor prezenţi scurte prezentări ale ţărilor. În afara temei centrale axate pe civilizaţie, s-a discutat pe tema legăturilor istorice, culturale şi economice cu România. Au fost abordate şi posibilităţile de schimb şi programele de formare. Elevii care învaţă germana ca limbă străină au arătat un mare interes pentru oferta bogată.

Destrămarea iugoslavă (I)

Istorie contemporană

Disoluţia statului federal iugoslav are cauze multiple care ţin atât de ordin intern cât şi extern. Dezmembrarea s-a produs în contextul mai larg al prăbuşirii sistemului comunist din Europa de Est şi Centrală.

In cazul fostei Iugoslavii, căderea comunismului a însemnat posibilitatea rezolvării problemelor interne, fără prea multe interferenţe externe.

Cât de mult a fost folosită această posibilitate s-a văzut pentru că, pe măsura evoluţiei evenimentelor, a apărut şi necesitatea intervenţiei externe. În fapt, căderea comunismului a fost o “perdea“ în spatele căreia fiecare parte îşi pregătea mijloacele necesare unei separări avantajoase.

Ce comunism putea să cadă în Iugoslavia anilor `90? Un comunism aparte care nu a respectat de la început regulile “ clasicilor marxişti “.

Modelul iugoslav Pentru a înţelege esenţa destrămării Iugoslave şi a firavei legături cu căderea comunismului este necesară o scurtă incursiune istorică în spaţiul fost iugoslav.

Cu o suprafata de 255.804 kmp şi o populaţie de 23.724.919 locuitori, Iugoslavia a fost unul dintre cele mai puternice state din Balcani şi din rândul ţărilor socialiste. Sfârşitul celei de a doua conflagraţii mondiale a propulsat în fruntea statului o personalitate care avea să rămână, cu plusuri şi minusuri, în istoria balcanică şi mondială - Iosif Broz Tito Tito a construit în Iugoslavia un model al socialismului, dezavuat de Moscova, dar agreat, cu anumite rezeve de Occident.

Un asemenea model fusese, la vremea respectivă calificat de Lenin drept ”anarhosindicalism” Mijloacele de producţie se aflau în proprietatea colectivelor de munca şi nu în cea a intregului popor. Bunuri şi servicii la nivel mic şi mijlociu se aflau în sfera proprietăţii private.Peste un milion de iugoslavi munceau în străinătate şi trimiteau acasă importante sume care deveneau surse însemnate de venit pentru bugetul statului.

Turismul era o altă sursă importantă de venit.

Toate acestea au făcut din Iugoslavia un stat prosper, diferit de celelalte ţări socialiste.

“Erezia “anarho-sindicalistă” pe plan economic, a atras la iniţiativa lui Stalin, excomunicarea Iugoslaviei din mişcarea comunistă internaţională.

Efectul a fost contrar aşteptărilor. SUA şi alte puteri occidentale au folosit momentul pentru încurajarea şi a altor ţări socialiste să adopte poziţii independente pentru a “fisura blocul communist ” Pilda iugoslavă era tentană, dar curajul liderilor comunişti europeni era totuşi extrem de limitat datorita supravegherii atente a Moscovei. Totul a mers în condiţii bune pentru popoarele iugoslave până la moartea lui Tito, după care incet, dar sigur, totul a inceput să se destrame.

Trebuie precizat însă că evaluările despre posibila destrămare nu au apărut după 1980, ci mai devreme.

Premise ale dezvoltării În 1971, pe 17 iulie, Biroul Naţional de Estimări al CIA a prezentat un material Administraţiei prezidenţiale a SUA, intitulat “Iugoslavia: o estimare informativă“ care aprecia situaţia din această ţară că extrem de dificilă, cu precizarea că, pe termen scurt, Iugoslavia va mai rămâne unită, însă problemele naţionale urmau să o ducă la dezintegrare.

Experţii americani legau stabilitatea iugoslavă de abilitatea lui Tito, care reuşise în Estul Europei comuniste crearea unui stat stabil

dr.Vasile LECA Fost Ambasador

intern şi extern, diferit de vecini.

Interesant este faptul că analiştii americani, au indicat, la vremea respectivă, şi principala cauză a viitoarei dezmembări, şi anume tulburările interetnice.

Mai mult, au definit şi principalele elemente inflamabile din spatiul iugoslav: animozitatea tradiţională dintre croaţi şi sârbi, şi dintre regiunile bogate şi cele sărace. Un alt aspect interesant este faptul că încă de la acea dată, exista previziunea că provincia Kosovo “este o posibilă zonă secesionistă”, lucru întâmplat după aproape 50 de ani. Una din variantele disoluţiei elaborate de experţi, avea în calcul şi armata, apreciată ca “una din cele mai moderne şi capabile din Europa“.

Posibilitatea unei lovituri militare nu lua în calcul,însă, strategia lui Tito care construise armata artribuindu-i cu un rol special, păstrarea unităţii statului, Din această cauză dezintegrarea a început mult mai târziu, respectiv în 1991, când armata naţională s-a descompus în patru “armate”, fiecare comunitate etnică rechiziţionând tot ce era militar pe teritoriul său.

Raportul CIA, a mai cuprins şi o analiză foarte minuţioasă a situaţiei din acest spaţiu balcanic aflat în dispută ideologică cu Uniunea Sovietică. Din păcate, la scurt timp dupa moartea lui Tito, Iugoslavia a intrat intr-un derapaj economic din care nu-şi va mai putea reveni, deşi au fost multe încercări de salvare de la colaps. Scenariile americane au rămas în raftul studiilor clasate ce priveau Balcanii ca zonă cu posibile probleme. Situaţia reală a avut o altă evoluţie influenţată, în principal, de naţionalism şi, într-un anume fel, de căderea comunismului.

Un naţionalism agresiv Dificultăţile create de problemele economice şi cele specifice naţionalismului au devenit greu de controlat. Practic, conducerea de la Belgrad nu mai putea răspunde situaţiei din republici, marcată tot mai evident de un naţionalism din ce în ce mai agresiv. Raif Dizdaravic, fost ministru de Externe al Iugoslaviei şi unul din preşedinţii prin rotaţie după moarte lui Tito, aprecia că seminţele naţionalismului au fost sădite în Constituţia din 1974. Prevederile noului act au slăbit structura federală, fără a aduce reformele economice necesare. Naţionalismul a fost încurajat când a început “ orientarea spre descentralizare care a dat timp republicilor, dar nu şi economiei” Vechile steaguri şi imnuri naţionaliste au fost interzise sub Tito, dar dacă nu puteau fi văzute sau auzite,asta “ nu înseamnă că au fost şi uitate “. Visul unei singure Iugoslavii a început să se destrame sub presiunea nationalismului renăscut.

La doi ani după moartea lui Tito, datoria externă a Iugoslaviei se ridica la 20 miliarde de dolari. A fost o surpriză pentru liderii republicilor care vedeau din ce în ce mai mult că forma de conducere de la Belgrad nu mai face faţă situaţiei din ţară.

Lauwrence Eagleburger, viitorul secretar de stat şi Ambasador american în acea perioadă în Iugoslavia, a sprijinit înfiinţarea unui grup, “Prietenii Iugoslaviei“, care a mijlocit obţinerea unui împrumut de la Fondul Monetar International şi Banca Mondială, acordat printr-un “Structural Adjustement Programs “ cu rol de salvare a economiei iugoslave de la o prabuşire totală. În realitate, acest program nu a fost decât o încercare de control a deciziei la nivel macro, dovedită, în final, neputincioasă în faţa valului naţionalist care se contura din ce in ce mai puternic.

Republicile bogate îşi exprimau tot mai mult opoziţia faţă de deciziile de la Belgrad

privind distribuirea fondurilor către republicile sărace.

Statul intră într-o criza de legimitate, dublată de reapariţia tensiunilor entice şi a recesiunii economice. Liga comuniştilor îşi vedea prestigiul ştirbit, executivul federal nu găsea soluţiile practice pentru gravele probleme economice, totul favorizând reactivarea naţionalismului. Batălia care a început, nu se va desfaşura pe spatiul etnic sau religios ci pe cel teritorial şi economic.

Rolul factorilor identitari Încet, încet, reapar doi factori identitari, etnia şi religia. Animozităţile de natură etnică şi religioasă pregătesc evoluţiile viitoare cu un scop din ce în ce mai previzibil, separarea. În această perioada reapar termeni vechi cu forţă nouă. Unul dintre aceştia este excluderea, care avea în vedere populaţiile de credinţă musulmană dar şi pe cele creştine despărţite acum de graniţa grafologică dintre alfabetul latin şi cel chirilic.

Excluderea a folosit la început argumentele unui concept aparent tolerant - etno-pluralismul- lansat de “rasismul culturalist “ în Franţa şi care însemnă recunoaşterea diferenţelor între etnii. Fiecare comunitate are propria valoare manifestată însă într-un loc al ei. Aceasta a fost deviza croaţilor la începutul războiului care îşi găsea justificarea prin sloganul “ Croaţia pentru croaţi”.

Deviza avea să devină de circulaţie şi pentru sârbi şi musulmani care îşi doreau spaţiul lor, indiferent de preţ. Într-o lucrare intitulată “Reinventarea Balcanilor“ Marius Babias aprecia că marja de folosinţă a conceptului etnopluralismului era largă pentru că acesta “ascundea vechiul rasism colonial european sub o mască modernizată“. Ceea ce a permis ca la începutul disoluţiei Iugoslaviei etnopluralismul să joace un rol de mobilizare în acţiunea de separare şi atât.

Mai târziu apare un alt concept lansat, de data aceasta,de UE şi anume cel de integrare, care a devenit obiectiv prioritar în politica externa a statelor balcanice uşurând” dizolvarea” separării în integrarea europeană. Dezmembrarea a avut rădăcini serioase în antagonismele economice care au frământat Iugoslavia după moartea lui Tito dezvoltând crize economice care au favorizat revenirea fără precedent a naţionalismului. În mod fals sa ajuns la concluzia că epurarea etnică ar fi singura soluţie pentru atingerea identităţii de sine. Destrămarea Federaţiei a provocat o serioasă criză de identitate, mai ales în cazul familiilor mixte. În acest context apare momentul în care naţionalismul se identifică cu etnia, furnizând justificări ideologice schimbărilor forţate ale componentei demografice, sociale şi culturale într-un teritoriu ce trebuia divizat.

Purificarea etnică nu este o atitudine inventată în Balcani, ci încununează, negativ, tendinţe din Europa şi din lume.

Destrămarea comunismului iugoslav a avut rolul de a masca temporar diferenţele naţionale, favorizând lupta pentru separare, fără menajamente, în forme violente.

Intervenţia internaţională a aparut atunci când interesele occidentale erau amenin ţate de posibilitatea apariţiei unei noi hărţi, cu un stat islamic construit în mijlocul Europei de lumea musulmană.

Sfârşitul anului 1991 marchează începutul unei etape întunecate în istoria popoarelor fostei Iugoslavii greu de explicat generaţiilor viitoare.

Pagina 12

Spaţiul geoeconomic sud-est european în strategia Uniunii Europene Dr. Marcel MOLDOVEANU

Într-o lume a accentuării interdependenţelor între noile dimensiuni ale globalizării (economică, politico-diplomatică şi cultural-umană), intensificarea şi eficientizarea procesului de integrare europeană şi de cooperare economică la scara spaţiului sud-est european trebuie privită în două ipostaze: sub aspectul complementarităţii acestuia în raport cu procesul de integrare în structurile euroatlantice şi ca obiectiv al accelerării reformei economice şi a democratizării vieţii socialpolitice, pe fundalul particularităţilor naţionale şi regionale.

Coordonate ale procesului de extindere a Uniunii Europene Extinderea Uniunii Europene spre Sudul şi Estul continentului se înscrie în contextul mai adânc al filosofiei reunificării continentului european, în virtutea conceptului „Europa unită şi liberă”, dar şi al obiectivelor comune de politică externă şi de securitate definite prin Tratatul de la Maastricht. Atragerea ţărilor sudest europene spre construcţia economică şi instituţională a Uniunii Europene este un imperativ determinat de necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii regionale, pe un solid fundament economic, generat de procesul de modernizare a structurilor direct productive şi de amplificare a fluxurilor comerciale, investiţionale, tehnologice şi informaţionale.

Intensificarea procesului de asociere şi de integrare în Uniunea Europeană a reprezentat, în acelaşi timp, şi un obiectiv major al însăşi ţărilor din spaţiul sud - est european. În concordanţă cu prevederile Tratatului Comunităţii Economice Europene referitoare la pregătirea statelor candidate, Comunitatea Europeană avea dreptul să încheie acorduri cu terţe ţări sub forma asocierii sau a procedurilor speciale de cooperare.

Extinderea Uniunii Europene către Estul şi Sud-Estul european s-a intensificat începând cu anul 1998 şi a reprezentat unul dintre elementele de substanţă ale arhitecturii europene. De altfel, acest obiectiv a ocupat un loc central în cadrul Reuniunii Consiliului European de la Helsinki (decembrie, 1999).

Acest complex fenomen continuă să fie, însă, dificil. Potrivit unor analize ale Comisiei Europene – în noile ţări candidate din Europa de Sud-Est (îndeosebi din spaţiul ex - Iugoslav) nu sunt, încă întrunite toate condiţiile propice.

Aşa de pildă, nu este îndeplinită o cerinţă majoră cum ar fi înfăptuirea actului de justiţie de o manieră independentă, competentă şi responsabilă şi aceasta mai ales în climatul evidentelor provocări reliefate de corupţie, criminalitate, terorism, traficul cu persoane sau consumul de droguri. În pofida acestor impedimente, continuă negocierile de aderare, în special cu Croaţia şi Turcia,ţări considerate a fi avansate în ceea ce priveşte reformele necesare şi dezvoltarea relaţiilor economice şi culturale cu U.E., în condiţii de stabilitate politică şi democratizare a vieţii sociale, dar şi cu Serbia şi Macedonia şi, mai nou, Muntenegru. Dacă în ceea ce priveşte Croaţia şansele aderării sunt reale, în relaţiile cu Turcia se manifestă încă reticenţe din partea unor state membre ale UE. La lucrările Consiliul Uniunii Europene pentru Afaceri Generale, cu ocazia sesiunii din luna decembrie 2010 privind modalităţile şi termenele de aderare la U.E. a unor ţări din Balcanii de Vest. se preconiza că aderarea Croaţiei va avea loc în 2013; referitor la Serbia şi Macedonia, nu se avansa o dată oficială a aderării.

Comisia Europeană, în colaborare cu instituţii financiare specializate - Banca Europeană de Investiţii (BEI); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi nu

numai - încearcă să evalueze modalităţi eficiente pentru acordarea de asistenţă financiară ţărilor din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia) pentru dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport, realizarea de proiecte energetice şi pentru protecţia mediului, precum şi pentru eficientizarea întreprinderilor mici şi mijlocii. În derularea procesului de cooperare regională şi de integrare europeană se reliefează elemente semnificative privind aderarea Croaţiei şi accelerarea procesului de asociere a Serbiei la Uniunea Europeană. Putem aprecia că aprobarea de către Parlamentul European (19.01.2011) a „Acordului de Stabilitate şi Asociere” cu Serbia - urmat de ratificarea acestuia de către „cei 27”, - deschide perspective de intensificare a schimburilor comerciale şi de cooperare, cu prioritate în domeniile mediului şi infrastructurii de transport şi de accelerare a reformelor, care să conducă la democratizarea ţării.

Realizarea unor zone de comerţ liber şi integrarea progresivă a Serbiei pe piaţa internă a Uniunii Europene vor redimensiona, fără îndoială, relaţiile economice - bi şi multilaterale - şi vor stimula procesul de atragere a investiţiilor străine directe. În măsura în care extinderea UE spre Sud-Est reprezintă un obiectiv comun, problema care se pune cu acuitate rămâne îndeplinirea criteriilor de aderare, în condiţiile unor exigenţe sporite, în mersul construcţiei europene.

România, după cum se ştie, a depăşit de mult faza de preaderare, actualmente fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Ca spaţiu de sinteză a valorilor Occidentului european si a Răsăritului Bizantin – cum spune Nicolae Iorga - şi care aparţine spaţiului balcanic nu ca entitate ci ca proximitate geografică, România poate valorifica, prin poziţia sa geostrategică, la o noua scară, un important potenţial de valori materiale şi spirituale care pot intra cu mai mare audienţă, în circuitul cooperării regionale şi interegionale.

Intensificarea relaţiilor de cooperare ale României în spaţiul sud-est european ca şi în spaţiul geoeconomic şi strategic Danubiano Pontic şi, prin extensie Euromediteranean (cu deschidere spre lumea Africii şi a Orientului Mijlociu) presupune statuarea şi dezvoltarea unor proiecte realiste şi durabile care să evolueze de la concept la abordări pragmatice. Desigur, aceasta implică luarea în considerare a unor elemente de referinţă: proximitatea geografică, în contextul apartenenţei la aceeaşi civlizitaţie şi cultură, evident, în funcţie de anumite particularităţi ale mersului istoriei ca şi a identităţii naţionale; complementaritatea economiilor pe anumite segmente; potenţialul economic şi cultural uman, cu deschidere spre universalitate; imperativul intensificării fluxurilor comerciale şi tehnologice; impactul unui solid fundament economic al securităţii regionale; sporirea puterii de negociere a ansamblului regional la scară europeană şi globală.

Valenţe ale Parteneriatului Estic Dimensiunea estică reprezintă, la început de secol XXI, o componentă deosebit de importantă a Politicii Europene de Vecinătate. „Declaraţia privind Parteneriatul Estic”, adoptată cu ocazia Consiliului European de la Praga (martie, 2009) reprezintă un element de referinţă în cadrul strategiei „Europa 2020”.

Pentru a accelera procesele de reformă în ţările estice şi dezvoltarea cooperării cu acestea a fost organizat Summit-ul privind Parteneriatul

(Continuare în pag. 31 )

Pagina 13

Primirea de către ministrul Afacerilor Externe Andrei Marga, a primului adjunct al ministrului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, Jiri Schneider

Aflat într-o vizită oficială la Bucureşti, Jiři Schneider, prim adjunct al Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, a fost primit în vizită de curtoazie de către Ministrul Afacerilor Externe Andrei Marga.

La discuţiile purtate au participat Luminiţa

Odobescu, secretar de stat în M.AE. şi Excelenţa Sa Jiři Šitler, Ambasadorul Republicii Cehe, care de altfel l-a însoţit pe oaspete pe tot parcursul vizitei sale în România.

Discuţiile au relevat excelenta colaborare dintre cele două ţări. Secretarul de stat ceh a confirmat încă o dată sprijinul constant pe care ţara sa îl acordă aderării României la spaţiul Schengen.

O primă rundă de convorbiri a avut loc între cei doi miniştrii la Summit-ul NATO ce a avut loc la Chicago între 20 şi 21 mai, la Bucureşti acestea fiind continuate cu discutarea unor subiecte de actualitate de pe agenda bilaterală, cum ar fi: dezvoltarea cooperării economice, creşterea investiţiilor şi a schimburilor comerciale. Cooperarea în domeniul cultural şi educaţional, au fost alte teme de discuţie.

După întâlnirea cu ministrul Marga, au urmat consultări cu secretarii de stat Luminiţa Odobescu şi Bogdan Aurescu. În cadrul discuţiilor cu secretarul de stat Luminiţa Odobescu au fost abordate principalele dosare aflate pe agenda europeană, cu accent pe procesul de extindere a UE şi pe evoluțiile recente din Parteneriatul Estic.

Astfel, cei doi oficiali au reiterat sprijinul puternic pentru continuarea procesului de extindere, cu respectarea criteriilor de aderare, și pentru susţinerea reformelor în statele candidate. În ceea ce priveşte Parteneriatul Estic, au fost salutate progresele înregistrate. Cei doi au reliefat importanta promovării unor proiecte, concrete cu beneficii directe, care să corespundă necesitaţilor şi aşteptărilor statelor partenere. În context, a fost subliniat şi rolul important care revine societăţii civile în dinamica transformărilor de la nivelul societăţilor respective. Părţile au agreat necesitatea susţinerii, în continuare, a progreselor importante realizate de Republica Moldova în parcursul european.

Au mai fost abordate și chestiuni legate de măsurile de creștere economică la nivel european și de coordonarea în ceea ce privește pozițiile celor două state în cadrul negocierilor privind noua perspectivă a UE. A urmat întrevederea cu secretarul de stat Bogdan Aurescu, la care cei doi demnitari au apreciat că Summitul al NATO de la Chicago a marcat un moment important în procesul de adaptare a Alianţei la mediul de securitate actual, în spiritul Conceptului Strategic

adoptat la Lisabona in 2010. În opinia celor doi interlocutori, deciziile Summit-ului vor marca pe termen lung evoluţiile pozitive din cadrul Alianţei. Secretarul de stat Bogdan Aurescu a apreciat că, după Summitul de la Chicago, nivelul de securitate al întregii

populaţiilor şi forţelor europene ale NATO. Oficialul român a informat interlocutorul ceh cu privire la stadiul implementării Acordului bilateral cu SUA, care reglementează participarea României la dezvoltarea, în etape, a

proiecte pe linia PSAC la care să participe şi partenerii UE. După încheierea convorbirilor de la Minister, oaspetele ceh, alături de Luminiţa Odobescu şi Ambasadorul Republicii Cehe, au poposit în parcul Izvor, unde primul adjunct al ministrului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, a tăiat panglica oficială, inaugurând astfel Aleea Václav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehe, luptător pentru pace libertate şi democraţie. Cu această ocazie au fost plantaţi, de către oficialii prezenţi, câţiva tei. Manifestarea s-a desfăşurat sub patronajul primarului general al Bucureştiului şi al ministrului ceh al Agriculturii, Petr Bendl, care a pus la dispoziţie răsadurile a 40 de tei.

Tot cu această ocazie, a fost dezvelită o plachetă omagială pe care sunt înscrise cuvintele „Această alee de tei a fost sădită la 24 mai 2012 ca un dar din partea cehilor în cinstea lui Václav Havel (1936- 2011) şi a tuturor luptătorilor pentru libertate şi democraţie” Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri Flori de tei deasupra noastră Or să cadă râuri – râuri Mihai Eminescu Dăruită de Uniunea pepinierelor din Republica Cehă Implicat în această frumoasă acţiune, directorul general al Administrației Lacurilor, Parcurilor și Agrementului București, a declarat: „Ca în fiecare an sărbătorim în calitate de membri EUROPARC, pe 24 mai - Ziua Europeană a Parcurilor, de aceea am ales să inaugurăm aleea Václav Havel alături de Excelenţa Sa, Jiří Šitler „ „Am ales teiul ca pom important în simbolistica cehă, dar şi în tradiţia românească (poetul M. Eminescu), fiind un punct de legătură între ambele noastre popoare.

Suntem recunoscători oraşului Bucureşti, Primăriei Municipiului București, Administrației Lacurilor, Parcurilor și Agrementului București, în special, care au oferit proiectului nostru o locaţie atât de bună, ca cea din Parcul Izvor” – a declarat Ambasadorul ceh.

Acţiunea Ambasadei Republicii Cehe a făcut parte din organizarea Zilei Cehe în cadrul Zilelor Horticulturii, manifestare desfăşurată în perioada 24-27 mai la Universitatea de Agronomie din Bucureşti.

A fost prezent fostul preşedintele Emil Constantinescu. Domnia sa împreună cu

sistemului de apărare antirachetă în Europa.

Cei doi demnitari au avut şi un schimb substanţial de evaluări pe tematica regională, cu un accent special pe problematica estică.

Cu acest prilej, au abordat şi posibilităţile concrete de cooperare în domeniul Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC), inclusiv în ceea ce priveşte identificarea unor

membri Corpului diplomatic, şi oficiali din Primăria Municipiului Bucureşti a ajutat la sădirea câtorva răsaduri.

Au asistat la eveniment un număr impresionant de mare de cetăţeni cehi, participanţi la Zilele Horticulturii, reprezentanţi mass – media. ş.a.

K.B.

Alianţe, inclusiv al Romaniei, a crescut.

Ambele părţi au exprimat satisfacţia pentru declararea, la Chicago, a capabilităţii interimare a apărării antirachetă a Alianţei, un prim pas important pe linia asigurării protecţiei antirachetă a tuturor teritoriilor,

Ziua Victoriei împotriva nazismului

Dragi veterani, stimaţi şefi ai misiunilor diplomatice, conaţionali, prieteni!

Acum 67 de ani ţările coaliţiei antihitleriste au învins fascismul. Naţiunile, unite, au spus „Nu” răspândirii ideologiei asupririi omului de către om, distrugerii naţiunilor, catastrofei globale. Victoria noastră comună a oferit Europei posibilitatea de a găsi o cale spre pace şi dezvoltare. Marea Victorie ne-a unit prin multe suferinţe, prin jertfele a milioane de oameni pe fronturile de luptă dar şi în spatele acestora. Victoria ne-a arătat că noi putem fi

reprezintă o datorie faţă de eroii căzuţi. Dacă amintirile oamenilor despre faptele eroice ale acestora sunt încă vii, înseamnă că lumea nuşi poate permite o miopie politică ca cea din anii `30 ai secolului XX. Punerea la îndoială a cauzelor războiului şi a vinovaţilor de declanşarea lui este o insultă la adresa memoriei milioanelor de oameni care şi-au pierdut viaţa în lupta pentru eliberarea Europei de sub jugul fascist, în lagărele de concentrare, în camerele de gazare ale Holocaustului. Uitarea lor înseamnă renaşterea şi încurajarea ideilor

uniţi atunci când soarta omenirii se joacă pe o singură carte.

Din păcate, războiul rece a despărţit popoarele. S-au făcut şi se fac şi în prezent încercări de a da uitării lecţiile celui de-al Doilea Război Mondial, încercări de a rescrie istoria lui, de a ridica alte ziduri între noi, în locul celor pe care am început să le dărâmăm în anii `90.

Suntem datori să acţionăm astfel încât viitoarele generaţii să păstreze vie memoria evenimentelor acestui război, dar şi Ziua Victoriei, a cărei a 67-a aniversare o sărbătorim astăzi.

Totodată, avem şi datoria să depunem eforturi pentru a lăsa viitoarelor generaţii o lume în care le vor fi garantate securitatea, dezvoltarea şi dreptul la viitor, şi nu un continent divizat, brăzdat de rachete şi radare. Ziua Victoriei

naziste care apar în oraşele europene, favorizând profanarea monumentelor eroilor antifascişti. Nu este permis ca în relaţiile internaţionale să domine tendinţele hegemonice, intoleranţa naţională şi rasială.

Aş dori să exprim sincera mea recunoştinţă faţă de autorităţile române pentru atenţia pe care o acordă mormintelor a peste 65 de mii de militari sovietici căzuţi în luptă, în diferitele judeţe ale ţării.

Felicit încă o dată pe toţi cei prezenţi la sărbătoarea noastră - prieteni veterani, membri ai coaliţiei antifasciste şi ai rezistenţei, cu ocazia Zilei Marii Victorii, a zilei care a schimbat faţa lumii.

Oleg S. MALGINOV Ambasadorul Federaţiei Ruse

În ultima săptămână a lunii aprilie a avut loc vizita şefului Serviciului de Stat pentru Frontiere, general locotenent Myrat Ismailov şi a şefului Serviciului de Stat pentru Lupta Anti-Drog din Turkmenistan, Aman Garayev Cei doi oaspeţi au fost primiţi la Ministerul Român de Externe. În discuţiile purtate a fost subliniată atenţia prioritară pe care România o acordă dezvoltării relaţiilor bilaterale cu Turkmenistan şi a fost evocat nivelul excelent al dialogului politic bilateral.

Discuţiile s-au referit la demersurile autorităţilor de la Bucureşti şi Aşgabad pentru a marca, la 21 iulie, împlinirea a 20 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Turkmenistan.

Partea română a subliniat importanţa reflectării, în acţiuni şi proiecte concrete, a Declaraţiei Comune semnate de Preşedinţii Traian Băsescu şi Gurbangulî Berdâmuhamedov la Aşgabat, la 22 iulie 2009. A fost propusă convenirea unui Plan de Acţiune, care să fie semnat cu prilejul unei viitoare vizite la cel mai înalt nivel şi care să reflecte o viziune comună şi pragmatică asupra cooperării bilaterale.

Partea română a subliniat oportunitatea cooperării în domeniul afacerilor interne, în cadrul căreia Serviciul de Stat Turkmen pentru Frontiere şi Serviciul de Stat pentru Luptă Anti-Drog ar putea avansa propuneri concrete.

Delegaţii turkmeni au manifestat interes pentru continuarea schimbului de experienţă cu instituţiile române cu competenţe în problematica gestionării şi a controlului frontierelor.

A fost salutată participarea Turkmenistanului, în ultimii ani, la dialogul internaţional privind securitatea energetică şi deschiderea acestuia pentru participarea la proiectele de diversificare a alimentării cu energie a Europei. A fost apreciată în particular disponibilitatea Turkmenistanului de a furniza gaze naturale pentru Coridorul Sudic.

Discuţiile au abordat şi aspecte legate de agenda regională, cu accent pe eforturile de stabilizare a Afganistanului. Oaspeţii turkmeni au indicat importanţa pe care autorităţile de la Aşgabad o acordă diversificării asistenţei ce vizează stabilizarea Afganistanului, inclusiv cu privire la combaterea terorismului şi a traficului de droguri.

Şefii Serviciilor de Stat pentru Frontiere şi pentru Luptă Anti-Drog din Turkmenistan, la Bucureşti

Pagina 14

Eugen Ionescu - Diplomat român în Franţa

În perioada în care funcţiona ca director în Ministerul Afacerilor Externe, scriitorul şi publicistul Nicolae Mareş, colaboratorul nostru, a publicat pentru prima dată în revuistica românească, în paginile revistei „Diplomat Club” (nr. din iulie 1994) un eseu despre manifestarea diplomatică a scriitorului Eugen Ionescu – fost diplomat român în Franţa. Nicolae Mareş a conferenţiat, inclusiv la MAE, despre activitatea desfăşurată de autorul volumului Nu, ca ataşat cultural şi de presă în cadrul Legaţiei române de la Vichy, despre modul în care acesta s-a manifestat, timp de aproape trei ani, în funcţia respectivă sub cerul mediteranean pentru propagarea valorilor culturale româneşti.

Recent, Editura Fundaţia România de Mâine a publicat lucrarea insolită, Eugen Ionescu - Diplomat român în Franţa, însoţită fiind de documentele aflate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe privind activitatea desfăşurată de marele dramaturg român de mai târziu, membru al Academiei Franceze, redând posterităţii acei ani trecuţi în tristă uitare.

A se reţine că Nicolae Mareş subliniaza că Eugen Ionescu a avut capacitatea de a susţine şi apăra în anii 1942-1944, în Franţa, cu profundă convingere, cauza românească dintr-o postură patriotică, angajantă. Înfruntând vitregiile acelor vremuri grele, caracteristice perioadelor de război, literatul bucureştean a găsit resursele interioare pentru a susţine interesele pe plan mai larg ale ţării de obârşie, şi de a promova din răsputeri cultura şi prestigiul României, împotriva unei propagande iredentiste, extrem de virulente, dusă de Budapesta. Fără a-i invidia pe confraţii săi scriitori, poeţi, critici, eseişti, din postul diplomatic pe care îl deţinea, secretarul cultural şi de presă, Eugen Ionescu s-a zbătut pentru a le răspândi convingător opera, la fel şi pe cea a înaintaşilor săi, deja clasici; a uitat definitiv de aprecierile făcute la adresa unora dintre contemporani în « falsul tratat de critică literară » intitulat Nu. Eugen Ionescu a plecat în calitatea încredinţată de autorităţi - de diplomat cultural - de la importantele realizări înfăptuite de cultura românească de-a lungul secolelor, valori pe care chiar francezii cu care se afla în contact le sprijineau, promovând astfel pe meleaguri franceze tot ceea ce era peren în patrimoniul naţional. Steagul de cultură – cum definea Nicolae Iorga aceste înfăptuiri – va deveni drapelul cu care va defila cu mândrie şi demnitate Eugen Ionescu în paginile revistelor franceze din sud, şi pe unde hertziene, la Marsilia, Nisa, Montpelier, Toulouse, ulterior şi la Paris. Pe flamurile lui tricolore figurau numele lui Arghezi şi Blaga, la fel şi ale lui Camil Petrescu, Tudor Vianu, Nae Ionescu, Dan Pavel etc.

Autorul acestui nou şi interesant volum de memorialistică propune cititorului, spre cunoaştere, un capitol încă puţin cunoscut al vieţii lui Eugen Ionescu: activitatea pe care a desfăşurat-o, începând din iunie 1942, când este numit secretar de presă („diurnist”) la Legaţia din Vichy şi până în octombrie 1944, când este rechemat în ţară. Au contribuit la falsa cunoaştere a activităţii diplomatului şi unele „prejudecăţi recurente” (cum bine le-a zis Nicolae Manolescu) precum cele din cartea Alexandrei Laignel Lavastine

„Cioran, Eliade, Ionesco, L`oubli du fascisme”. Mai degrabă rechizitoriu politic, această enciclopedie de falsuri şi de judecăţi arbitrare culminând cu teza halucinantă că autorul „Rinocerilor” avea tot interesul să le ierte lui Cioran şi Eliade simpatiile legionare din anii tinereţii atâta vreme cât el însuşi avea de ocultat „les années vichyssosses” (sintagmă-stigmat aplicată colaboraţioniştilor).

Degeaba a pus lucrurile la punct fiica scriitorului, Marie France Ionesco.

Degeaba s-au străduit cunoscători ai lucrurilor, bunăoară Nicolae Manolescu, să demonstreze că „nimic din ceea ce a făcut (Eugen Ionescu n.n) în timpul cât a fost ataşat de presă în Franţa ocupată, nu

probează renunţarea la convingerile sale antifasciste ori vreo brumă de simpatie pentru mediul diplomatic controlat de cei doi Antonescu”! (Demers căruia i se adaugă substanţialele argumentaţiii ale Martei Petreu.) Încă o dată, clişeele otrăvite, mai ales atunci când poartă ştampila bon pour l`orient, au avut câştig de cauză. Şi-a asumat misiunea de a restabili adevărul şi Nicolae Mareş în cartea sa „Eugen Ionescu diplomat român în Franţa”. El însuşi diplomat de carieră, domnia sa nu este la prima incursiune, el fiind autorul unei substanţiale sinteze despre activitatea lui Lucian Blaga la Ambasada din Varşovia şi, într-un sens mai larg, despre diplomaţia culturală. „Ar fi, credem, un sacrilegiu- scrie Nicolae Mareş - ca aproape trei ani din viaţa unui scriitor de talia lui Eugen Ionescu să fie daţi uitării. Şi ce ani dramatici, plini de un zbuciuminterior intens, pentru viitorul dramaturg şi eseist !”. Au fost o sinecură, am spune azi, judecând după câteva stânjenitoare exemple în materie. Dar nu şi pentru cel în cauză, de vreme ce, aşa după cum demonstrează Nicole Mareş, acesta „nu a privit postul de secretar cultural şi de presă pe care îl deţinea, ca pe o sinecură şi nici ca pe un refugiu călduţ şi, mai ales, sigur, în străinătate.” În egală măsură, nici alegerea nonconformistului scriitor pentru acest post nu putea fi doar urmarea unui concurs de împrejurări: „Probabil că printre măsurile luate de la Bucureşti a fost trimiterea scriitorului Eugen Ionescu, bun cunoscător al realităţilor culturale franceze, personalitate capabilă să stabilească contacte cu parsonalităţi marcante din Franţa, să acţioneze pentru eficientizarea muncii de propagandă românească şi, mai ales, pentru contracararea celei iredentiste maghiare.”

Prin poziţia sa deschis anti-hitleristă,

Eugen Ionescu va intra în vizorul Gestapo-ului dar şi al serviciilor secrete vichyste. Mă refer la legăturile sale cu militanta anti-hitleristă Gabrielle Gabrini, ca şi la contactele pe care le-a antamat, încă de la venirea în Franţa, cu revista „Cahiers du Sud”din Marsilia, unde activau antinazişti recunoscuţi printre care şi scriitorii români Ilarie Voronca şi Benjamin Fundoianu. Fructificând inteligent calitatea de itinerant pe tot sudul Franţei, Eugen Ionescu va stabili relaţii cordiale şi rodnice cu prestigioase personalităţi ale vieţii culturale şi ale mediului universitar din ţara gazdă, pe care le va consacra bunei promovări a valorilor reprezentative ale culturii româneşti: Tudor Arghezi, Pavel Dan, I. Petrovici, G. Brătianu, Camil Petrescu, Lucian Blaga sau Tudor Vianu. Erau, iar acest lucru trebuie spus apăsat, valori autentice şi nu doar afini ai diplomatului aşa cum, din păcate, s-a practicat în anumite cercuri ale pseudo-diplomaţiei culturale de (să sperăm!) până mai ieri. Şi în alegerea partenerilor francezi, tânărul diplomat a adoptat o manieră care nu aduce cu practicile din ziua de azi. Eugen Ionescu a mers la sigur optând pentru personalităţi reprezentative. Un adevărat “prieten al României” pe care s-a bazat ambiţiosul diplomat pentru a-şi pune în act proiectele fiind Paul Henry. Fost director, timp de 13 ani al Institutului francez de la Bucureşti, autoral unei lucrări despre Napoleon al III—lea în care vorbeşte şi despre Unirea Principatelor acesta era, într-adevăr, un bun cunoscător şi un competent pledant „cu o putere de iradiere mai mare, prin lucrările sale de specialitate”. Cât priveşte celălalt obiectiv, contracararea propagandei iredentiste şi şovine, misiunea lui Eugen Ionescu nu era uşoară dat fiiind faptul că influente personalităţi ale emigraţiei maghiare solicitau deschis sprijinul lui Rooswelt, Mussolini sau Ciano. Un model de analiză severă şi de răspuns percutant îl avem în Raportul 999 din 1 mai 1943 pe care l-a redactat Eugen Ionescu privind articolul iscălit de Ladislas Galdi asupra „culturii române, privită ca vasală a culturii slavo-bizantine-bulgare”. Cât priveşte condiţiile în care se putea mişca diplomatul român consider edificator acest pasaj din raport: „Este inutil să subliniem aici absurditatea tezelor propagandei maghiare. Ar fi interesant s-o puteam face în altă parte.

Din nefericire, cenzura publicaţiilor franceze nu îngăduie o polemică românomaghiară, însă nu poate împiedica apariţia revistei „Nouvelle Revue de Hongarie” la Budapesta şi difuzarea ei în Franţa prin intermediul serviciului maghiar de presă.” Împrejurare la care putem adăuga răspunsurile, să le spunem”rezervate”, primite din partea centralei de la Bucureşti, fapt ce îngreuna misia diplomatului. Întregesc în chip fericit remarcabia carte a lui Nicolae Mareş, documentele incluse în volum, aflate în arhivele diplomatice şi aduse, în premieră, la lumină, din care putem alcătui un pasionant scenariu, o demonstraţie inclusă în fapte, a ceea ce se numeşte lecţia de diplomaţie culturală a lui Eugen Ionescu. O lecţie din care diplomaţii noştri au şi, cu siguranţă, vor avea multe de învăţat.

Felicia MARINESCU

DIPLOMAÞIA MILENIULUI

Lamartine - ministrul de Externe al Franţei Prof. univ. dr.

Dumitru MAZILU

Lamartine – cunoscut poet, publicist şi istoric – s-a remarcat ca ministru de Externe al Guvernului Provizoriu francez. Simpatizant al politicii externe şi al diplomaţiei girondinilor el a practicat moderaţia în opţiunile externe ale Franţei, evitând orice conflict extern şi neimplicându-se în sprijinirea mişcărilor revoluţionare din alte ţări.

Proclamarea republicii în februarie 1848 – prilej de îngrijorare pentru Guvernul Provizoriu Caracterizat prin moderaţie – uneori dincolo de limitele impuse de acest comportament – Guvernul Provizoriu a intrat pur şi simplu în panică în momentul proclamării republicii în februarie 1848.

Republicanii moderaţi din Guvernul Provizoriu îşi manifestau îngrijorarea faţă de ecourile proclamării Republicii Franceze în Cabinetele monarhice de pe Continent.

Lamartine determinase Guvernul Provizoriu să accepte practicarea unei diplomaţii prin care să fie menţinută pacea în exterior cu orice preţ. Or, proclamarea Republicii Franceze în februarie 1848, era un act considerat drept o abatere de la linia directoare acceptată de Guvernul Provizoriu pe plan extern.

Neamestecul în treburile altor ţări – principiu al politicii externe a Guvernului Provizoriu Lamartine şi-a exprimat îngrijorarea că prin proclamarea Republicii, Franţa ar putea deveni ţinta unei intervenţii militare externe. În circumstanţele amplificării mişcărilor revoluţionare în Europa, proclamarea Republicii Franceze constituia un semnal în direcţia radicalizării solicitărilor democratice, ceea ce nu putea fi acceptat de către apărătorii monarhiilor de pe Continent.

Guvernul Provizoriu – la sugestia ministrului de Externe Lamartine – a ajuns la concluzia că cea mai potrivită opţiune era “proclamarea neamestecului în treburile altor ţări drept principiu fundamental al politicii şi diplomaţiei franceze în acel moment”.

O susţinută activitate pentru promovarea principiului neamestecului în treburile altor ţări.

Guvernul Provizoriu francez a aprobat promovarea unei activităţi diplomatice susţinute pentru a face cunoscut – şi mai ales credibil – principiul proclamat al neamestecului în treburile altor ţări.

Prin demersurile sale diplomatice, Franţa urmărea să convingă monarhiile Continentului că ea “nu va accepta vreun amestec în ţările lor” şi că “opţiunile republicane franceze din februarie 1848 nu vor fi motiv de îngrijorare pentru Cabinetele monarhice din alte ţări”.

Lamartine l-a convocat pe Lordul Normanby pentru convorbiri, în cursul cărora l-a asigurat că proclamarea Republicii nu va schimba orientarea politicii externe şi a diplomaţiei franceze. În cursul convorbirilor cu ambasadorul Angliei la Paris, Lordul Normanby, ministrul de Externe al Franţei i-a solicitat să transmită la Londra propunerea Guvernului Provizoriu de a încheia o alianţă cu Anglia.

Mesaje liniştitoare a transmis Lamartine şi altor reprezentanţi diplomatici, acreditaţi la Paris. Ambasadorii monarhiilor europene în Franţa au fost asiguraţi că trecerea la forma republicană de guvernământ nu va determina schimbarea orientărilor politicii externe a Franţei, care va menţine şi chiar va dezvolta relaţii de cooperare cu celelalte puteri europene.

Prezenţa consulară

Ministerul Federal de Externe al Germaniei, a decis, în urma verificărilor periodice, să fie reprezentat în ţara noastră prin două consulate.

Este vorba despre Consulatul din Timişoara, şi Consulatul General de la Sibiu.

La momentul oportun, Consulatul General de la Sibiu va fi transformat în

Cnsulat, având astfel acelaşi statut cu cel de la Timişoara.

Ambasada de la Bucureşti şi cele două consulate vor susţine, împreună, în mod eficient, intensa colaborare româno-germană şi vor asigura calitatea binecunoscută a serviciilor oferite de reprezentanţele Germaniei în străinătate.

Pagina 15 PRIVIRE ASUPRA UNEI LUMI VIITOARE

Leul din Nemeea şi Moby Dick cu unele consideraţii în completare despre,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului’’

Caius Traian DRAGOMIR

Am vizitat repetat Nemeea; arheologia locului nu este excesiv de bogată, deşi unele urme ale stadionului pe care aveau loc Jocurile Nemeene (alcătuind împreună cu Olimpiadele, cu Jocurile Istmice şi cele Pitice sistemul de concursuri sportive sacre, ale Antichităţii clasice elene) desfăşurate in cinstea lui Heracles, eroul, semizeul devenit zeu, (şi soţul Hebei, divinitatea greaca a veşnicei tinereţi), acceptat în Olimp, în cele din urmă, până şi de geloasa Hera, de ce totuşi, foarte celebrele,, munci ale lui Heracles/ Hercule’’ încep prin ucidera leului din Nemeea nu este foarte clar, precum nici motivul pentru care acel leu trebuia să fie omorât, pielea lui ajungând să alcătuiască îmbrăcămintea, să zicem haina tradiţională, mitică a eroului. În Nemeea se mai află acum un mic muzeu arheologic donat oraşului odată cu piesele colecţiei expuse, de către un colecţionar filantrop, american. Nimic nu ne lămureşte asupra răspunsurilor la întrebările pe care le-am schiţat mai sus. De altfel, dacă vânarea, ori sacrificarea leului din Nemeea a fost sau nu primul act eroic heraclidic nu este sigur, câtă vreme ordinea muncilor impuse eroului de către Eurysteus, semifratele semizeului născut din iubirea lui Zeus pentru Alcmena pare să fi fost stabilită canonic, relativ târziu. Pare, însă, clar faptul că oamenii vremurilor antice aveau o anumită încrâncenare îndreptată împotriva leilor. Omul, prin însăşi poziţia sa iniţială în lume, abstracţie făcând de iudaism, de iudeo–creştinism apoi, dar şi de numeroase alte religii, s-a socotit pe sine o fiinţă inferioară. S-a încălcat (încărcat), altfel spus, un trist complex de inferioritate, de tip, probabil, adlerian. A ucide un leu pare să fi reprezentat un mod al răzbunării slăbiciunii fiinţei noastre. Totemismul îşi găseşte astfel o explicaţie simplă: divinităţile Egiptului - multe dintre ele – au trasături animaliere ceea ce merge foarte bine cu totemismul primar în preistoric.

Este totuşi sigur – şi simplu de înţeles – că omul a apărut, biologic vorbind, într-o lume ostilă, în care natura de prădători a multor animale îi punea între nenumărate alte ameninţări, existenţa într-o primejdie greu de infruntat. În Vechiul Testament, Iacob se lupta cu îngerul într-un anumit sens, el a dat lupta cu Dumnezeu, şi a devenit, astfel, Israel. În mai toate celelalte religii, omul îşi află dreptul la existenţă luptând cu animale redutabile sau cu monştri imaginari. Zeii sunt invincibili, chiar şi atunci când împotriva lor intervin titanii. Având în vedere condiţia iniţială, terestră, a omului, dar şi complexul lui, uciderea unui leu de către Hercules este, la limită, scuzabilă aceasta cu atât mai mult cu cât, în afara crimelor comise într-o criză de nebunie sau întru apărarea unei fiiniţe iubite – Deianeira- el nu face decât să se opună unor monştri siniştri.

Continui să subliniez, totuşi, că omul a avut faţă de leu o atitudine exagerat de lipsită de bunăvoinţă şi chiar încărcată de o nedreaptă ( prostească?) agresivitate. În superbul prim poem epic al literaturii universale, în,,Ghilgames’’ deci, eroul care dă numele operei spune după un trist eveniment:,,a murit prietenul meu Enkidu, cu care am ucis împreună lei’’ Poate avea dreptate:,, a iubi înseamnă a urâ împreună aceleaşi lucruri’’(Sartre, de fapt, pare să se refere în această frază la a urâ oameni dar ne lăsăm tentaţi de o extrapolare). Nenumarate sculpturi, bazoreliefuri indeosebi mesopo-

tamiene ori persane,arată regi ai celebrelor state ale vremii şi zonei Orientului Mijlociu, vânând lei. S-ar spune că o lupta cu un leu era ca şi cum ai fi îndrăznit să intri intro încleştare cu Îngerul. La mai mult decât atât, deci, la o ispravă mai serioasă, pare să nu îl fi dus mintea nici pe Hemingway care, în schimb, nu mai avea scuza fragilitatii condiţiei umane în relaţia cu natura, cu animalul de pradă, cu viaţa, în general. În prima perioadă a comunismului românesc de stat (deci 1946 – 1964), literatura contemporană occidentală a fost practic interzisă în ţară. În schimb, se cultiva intens – şi cu adevarat profund - cultura Occidentului clasic, şi în general a ţărilor cu o mare istorie, dar aceasta nu este important pentru ceea ce va urma (cei interesaţi pot vedea un volum aparent uitat,, Noi şi neobarbarii’’) Când în 1964, începe traducerea intensă cât şi importul cărţilor în limbile de origine din scrierile noi ale Vestului, majoritatea – probabil totalitatea – celor interesaţi din generaţia mea, parcurg într-un ritm cvasihalucinat şi în spiritul unei depline admiraţii toate marile opere ale primei jumatăţi a secolului XX, ale sfârşitului de secol XIX, precum şi cele care apăreau chiar atunci, în acei ani de inceput a celei de a doua părţi a secolului trecut.

Atunci nu am observat, tocmai ce ar fi trebuit sesizat în primul rând că,,Moby Dick’’ de Herman Melville (este drept, ceva mai vechi: 1851) că,,Ursul’’ de William Faulkner, că nuvelele cu subiecte africane – de safari - semnate Hemingway, că vânătorile de oposumi descrise în,, Sartoris’’ nu sunt altceva decât sălbăticii care dezonorează sensibilitatea şi raţiunea umană. Am admirat, în epocă romanul lui Melville, pentru că nu înţelegeam bine nici opera lui Dickens şi nici,,Mizerabilii’’ lui Hugo, sau,,Les Rougon–Macquart’’ de Zola. De ce capitanul Ahab trebuia să omoare o balenă gigantică: de ce un urs enorm trebuia neapărat vânat? Ce căuta prin Africa înarmat ca pentru un razboi cu extratereştrii agresivi un alcoolic patent oricât geniu narativ ar fi avut?

Pe când în Europa se scria,, La chanson de Roland’’ şi,,Nibelungenlied’’, în Japonia apăreau,, «Însemnările de căpătâi» ale lui Sei Shonagon, a căror nobleţe este inegalabilă şi astăzi. De la opera despre viaţa lui Ghilgames până astăzi, în nenumărate exemplare, în toate limbile lumii, şi în toate ţările, se află,, Vechiul Testament’’ în care Profetul Isaia spune,, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul’’( 11,1 – 7) Iar apoi:,, Cine înjunghie un bou ca jertfă nu este mai bun decât cel ce ucide un om; cine jertfeşte un miel este ca cel ce ar rupe gâtul unui câine’’(66,3). Încotro ne duce inteligenţa culturii unui Occident pretenţios? În ce profunzime a conştiinţei – sau inconştientului nostru - au rămas anume cuvintele marelui Profet?

Citez, cu jenă, cuvintele lui George Clemenceau, primul ministru atat de îndatorat Statelor Unite pentru intervenţia lor într-un moment de răscruce al Primului Război Mondial; de ce totuşi Clemenceau spune că această ţară este singura care a (Continuare în pag. 25 )

Sărbătoare regală

Jubileul de diamant al Reginei Elizabeta a II-a

Începute încă din luna februarie, prin comemorarea morţii regelui George al VI-lea, manifestările dedicate împlinirii a 60 de ani de la urcarea pe tron a Reginei Elizabeta a IIa, jubileul de diamant al Majestăţii Sale, au continuat în luna martie, cu un turneu în Regatul Unit. În acelaşi timp, membri familiei regale au vizitat statele din Commonwealth.

Festivităţile propriu – zise, dedicate jubileului, au început pe 2 iunie, data încoronării reginei şi au durat patru zile.

Primul eveniment a avut loc la celebrul hipodrom Epsom. Au urmat alte evenimente: un „big lunch” oferit invitaţilor şi un spectacol extraordinar cu participarea a 1000 de ambacaţiuni, în frunte cu Barja regală vopsită cu roşu şi auriu, care o avea la bordul ei pe Regina Elizabea a II-a, membri familiei regale, mulţi invitaţi.

Spectacolul a fost unic. O asemenea desfăşurare de amploare nu a mai fost întâlnită din secolul XVII. A urmat aprinderea a 2012 felinare, de la Tonga, din Pacific, până la Londra, acest ultim felinar fiind aprins chiar de regină.

Un concert extraordinar a avut loc în faţa palatului Buckingham, cu participarea celebrilor interpreţi Paul McCartney, Tom Jones, JLS, Robbie Williams, Kylie Minogue,

Annie Lennox, Alfie Boe, Jessie J, Shirley Bassey, Cliff Richard şi Ed Sheeran. În ultima zi de sărbătoare a fost oficiată o slujbă la catedrala Saint-Paul. Odată ceremonia terminată, regina a făcut o plimbare pe

străzile Londrei, în caleaşca regală, apoi a ieşit la balconul palatului regal, Buckingam, în ovaţiile sutelor de mii oameni veniţi din toate colţurile lumii.

La Bucureşti jubileul a fost sărbătorit printro recepţie oferită de Ambasadorul britanic Martin Harris, la care au participat Prinţul Charles, premierul Victor Ponta, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, consilierul prezidenţial Cristian Diaconescu, precum şi alte personalităţi.

Ambasadorul britanic, a declarat: „Sunt extrem de mândru să găzduiesc o sărbătoare de mare anvergură, la o săptămână după

IDEI ªI REALITÃÞI CONTEMPORANE

festivităţile absolut extraordinare organizate la Londra şi peste tot în Marea Britanie. Luna iunie a început cu o atmosferă electrizantă şi sper că sezonul de vară va continua în acelaşi ritm, pe toată perioada Jocurilor Olimpice şi Paraolimpice. Este un an cu adevărat GREAT pentru britanici şi pentru prietenii noştri din toată lumea!”

Regina Elisabeta a II-a este, din 1952, când avea 26 de ani şi până azi, monarh al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, preluând succesiunea la tron, după moartea tatălui său, George al VI-lea.

Născută pe 21 aprilie 1926, la Londra, Elisabeta este măritată, din 1947, cu Prinţul Philip al Greciei şi Danemarcei, devenit între timp Duce de Edinburgh. În 2007 au sărbătorit nunta de diamant. Ei au impreuna patru copii.

Prinţul Charles, este primul în ordinea succesiunii la tron, urmat de William şi Harry, fiii săi.

Regina este recunoscută drept conducător suprem şi în: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis, unde este reprezentată de un guvernator general.

Henry Kisinger despre ordinea mondială

Prestigiosul cotidian Washington Post (în ediţia sa din 2 iunie 2012) a publicat un articol, deosebit de instructiv pentru înţelegerea actualei stări a lumii, semnat de veteranul diplomaţiei globale, Henry Kissinger.

Deşi a împlinit recent 89 de ani, Kissinger este o prezenţă activă în dezbaterea actuală a problemelor critice ale relaţiilor internaţionale. Opiniile sale atrag atenţia, deoarece a avut o carieră guvernamentală şi diplomatică spectaculoasă. Între 1973-1977 a îndeplinit funcţiile de secretar de stat al Statelor Unite şi de consilier în problemele de securitate naţională pe lângă preşedinţii Nixon şi Ford. Alături de Brzezinsky este un membru de frunte al Trilateralei. Prin activităţile îndeplinite, Kissinger este un artizan al ordinii mondiale din a doua parte a secolul XX. În numeroase situaţii, sugestiile şi soluţiile propuse de Henry Kissinger au fost diferite de cele ale curentului dominant. Amintim că, în 1971, a iniţiat apropierea dintre SUA şi China, reuşind în urma unor tatonări, în cadrul cărora un rol important l-a jucat şi diplomaţia românească, să realizeze întâlnirea preşedintelui Nixon cu Mao Tze Dun. Articolul din Washington Post, întitulat „Syrian intervention risks upsetting global order”, atrage atenţia asupra consecinţelor imprevizibile ale unei intervenţii militare a puterilor occidentale în Siria cu scopul de a schimba regimul politic de la Damasc. În opinia sa, declanşarea unui război în această regiune ar putea răsturna dramatic ordinea internaţională.

Printre argumentele aduse în sprijinul tezei sale, autorul articolului invocă Pacea Westfalică din 1648, care a pus capăt războiului de 30 de ani. Prevederile tratatelor semnate atunci delimitau sfera de acţiune a politicii interne de politica interna-

Prof. dr. Sergiu TÃMAª

ţională. Statele erau considerate suverane în ce priveşte politica internă, iar politica internaţională limitată la problematica interacţiunilor dintre state. În contextul acestor delimitări, conceptele de interes naţional şi de echilibru al puterilor urmăreau să limiteze recursul la forţă pentru rezolvarea litigiilor dintre state. Diplomaţia europeană a avut meritul de a extinde spiritul westfalian în întreaga lume, sperând ca spiritul păcii să învingă spiritul războiului.

Istoria n-a confirmat aceste speranţe.

Ordinea globală a continuat să se confrunte cu numeroase crize ce produc suferinţe oamenilor, iar recursul la arme pentru rezolvarea diferendelor interne din cadrul unui stat şi în cazul conflictelor dintre state continuă să producă victime în rândul populaţiei. În acest context, diplomaţia internaţională a căutat să promoveze noi instrumente pentru reducerea acestor suferinţe, cum sunt principiile drepturilor omului şi al intervenţiilor umanitare, în cazul unor grave încălcări ale acestor drepturi.

Referindu-se la cazul particular al Siriei, Henry Kissinger consideră că o intervenţie militară din motive umanitare sau strategice ar trebui să satisfacă două condiţii: (a) să existe un consens privind modul de guvernare după rezolvarea crizei şi (b) obiectivul politic urmărit să fie explicit şi sustenabil.

Dacă cele două condiţii nu sunt îndeplinite, o implicare militară este riscantă şi poate provoca o altă tragedie umană, cu efecte la nivel global. Situaţia din regiune este însă deosebit de complexă, întrucât sistemul westfalian nu s-a aplicat pe deplin în lumea statelor musulmane. Exceptând Turcia, Egiptul şi Iranul, care s-au constituit pe baze istorice, majoritatea departajărilor frontaliere din această zona au fost trasate (după prăbuşirea imperiului otoman şi după

încheierea celui de al doilea război mondial) în mod arbitrar, fără a lua în considerare particularităţile etnice sau religioase locale. În cazul izbucnirii unor conflicte interne în ţările din această zonă, apelurile puterilor occidentale de a se negocia o înţelegere sau un aranjament paşnic privind transferul de putere nu sunt urmate, pentru că toate părţile aflate în conflict doresc să supravieţuiască şi să deţină puterea. În aceaste situaţii, intervenţiile externe din motive umanitare în problemele interne ale unui stat ridică anumite întrebări. Are drept un stat să intervină în conflictele de natură religioasă ale altui stat ? Este admisibil, din aceleaşi motive, ca unele state să intervină pentru a schimba regimul politic al ţării în care au loc conflicte religioase? În acest articol şi în alte luări de poziţie, Henry Kissinger lasă să se înţeleagă că sistemul westfalic s-a erodat. Conceptele de naţiune şi suveranitatea naţională sunt în declin. Rolul forţei în raporturile internaţionale în loc să se diminueze este în creştere. Mai mult, în numele interesului strategic, disensiunile politice sau etnice din cadrul unei societăţi, devenită „ţintă geopolitică” pentru alta, sunt stimulate din exterior în numele democraţiei, al sprijinului acordat societăţii civile pentru ca, în final, ţinta geopolitică să fie destabilizată şi conflictul intern internaţionalizat.

Ordinea mondială este, evident, într-un amplu proces de tranziţie. Cum va arăta această ordine în a doua jumătate a secolului XXI rămâne o chestiune deschisă. Ca această perspectivă să fie una pozitivă, ar trebui respectată una din ideile cu care Henry Kissinger îşi încheie articolul şi anume că nu orice interes strategic trebuie să ducă la un război şi să nu mai lase loc acţiunii diplomatice.

Pagina 16

Sărbătorirea Zilei Africii la Ministerul Afacerilor Externe În prezenţa Ministrului român al Afacerilor Externe, Andrei Marga şi a reprezentanţilor Grupului de ţări africane - E.S. Habib Chawki Hamraoui, Ambasadorul Algeriei, E.S. doamna Sanaa Atallah, Ambasadorul Republicii Egipt, Decan al grupului de ţări Africane, domnu Ibrahim Ghait, Secretar I, Ambasada Libiei, E.S. doamna Faouz El Achchabi, Ambasadorul Regatului Moroc, domnul Gideon Johanna, Secretar I, Ambasada Nigeriei, E.S. Yasir Abdelsalam Ahmed, Ambasdorul Sudanului, E.S.doammna Mahbouba Chebbi, Ambasadorul Tunisiei, E.S. Pieter A. Swanepoel, Ambasador al Africii de Sud - a avut loc aniversarea Zilei Africii. Evenimentul a fost un succes, care s-a datorat în bună măsură excelentei colaborări dintre Ambasadele şi Ambasadorii ţărilor africane şi sprijinului acordat de Ministerul Afacerilor Externe. Au făcut posibilă organizarea acestui eveniment prin găzduirea spaţiului sălii şi holului Gafencu.

Din Grupul Africa – acreditat în Romania la 25 mai 2012, fac parte: Algeria, Republica Democrată Congo, Egipt, Libia, Maroc, Nigeria, Sudan, Tunisia şi Africa de Sud.

Grupul a decis să onoreze astfel memoria unora dintre fondatorii acestei zile.

Mai mult de 130 de şefi a misiunilor şi organizaţiilor internaţionale au răspuns pozitiv la invitaţia de participare.

Au susţinut alocuţiuni ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga, Ambasadorul Republicii Arabe Egipt la Bucureşti, doamna Sanaa Esmail Atallah, Decan al Corpului diplomatic african, Gheorghe Lupeş, preşedintele Asociaţiei de prietenie România-Africa, Ionuţ Costea, preşedintele Eximbank, Mbela Nzuzi, reprezentanta comunităţii africane din România.

Ministrul român, profesorul Andrei Marga, a subliniat în intervenţia sa că deschiderea spre Africa este un punct important în agenda sa de lucru. Domnia sa a mai adăugat că: ”Peste 50.000 de tineri africani au studiat

Cu o suprafaţă de 30.065.000 kmp., Africa, al treilea continent al planetei, are o populaţie ce numără în prezent peste 1.033.000.000 de oameni, ceace reprezintă 14,95% din populaţia globului, din care 40% trăieşte la oraşe, speranţa de viaţă fiind de 53,8 ani.

Creştinismul este practicat de 45%, din populaţie, islamul, de 40% iar religiile tradiţionale vechi de 15%. Pe acest continent se vorbesc mai mult de 2.100 de limbi şi dialecte Învecinat la nord cu Marea Mediterană, cu Canalul de Suez, Marea Roşie şi Peninsula Sinai la nord-est, cu Oceanul Indian la sud-est şi cu cel Atlantic la vest, acest continent este traversat de cele două Tropice, al Racului şi al Capricornului, precum şi de Ecuator.

Pornind de la nord spre sud,întâlnim de la climat sub-tropical la cel tropical, apoi la cel ecuatorial, pentru ca în sud clima să fie temperată.

Formele de relief sunt diverse, de la câmpiile de coastă, la podişuri asemenea celor care se află în Africa de Sud, la depresiuni, munţi şi deşerturi precum cel al Saharei (9 millioane de km2), Kalahari, cel Nubian sau cel Etiopian, savane unde trăiesc cele mai interesante animale sălbatice, etc. Munţii cei mai cunoscuţi sunt Atlas (în nordul continentului) care traversează Marocul, Algeria şi Tunisia, vârful cel mai înalt fiind Toubkal de 4.167 m, Kilimanjaro (peste 5.850 m), Kenya şi Elgon, de 5.199 m.

Cel mai lung fluviu din lume se găseşte în Africa, Nilul, având o lungime de 6.670 km, iar cel mai mare lac este Victoria, cu o suprafaţă de 6.950 km2.

Exploatarea resurselor minerale (aur, crom, platină, petrol, gaze naturale, minereu de fier, plumb, cupru, mercur, sare gemă, marmură, fosfaţi, cărbune, diamante), contribuie substanţial, cu 32%, la realizarea PIB-ului Africii, restul provenind din comerţ, transporturi, telefonie şi din sectoarele de producţie, mâna de lucru fiind încă

ieftină. Inflaţia medie este de 8%, iar pentru anul 2012, creşterea economică estimată este de 6%.

Agricultura se practică mai ales pe câmpiile fertile de coastă, în afară de cereale cultivându-se cacao, cafea, alune, măsline şi citrice.În domeniul creşterii animalelor găsim turme de oi, capre, bovine şi cămile.

Africa a devenit în ultimul timp un continent turistic. Destinaţiile cele mai căutate sunt oraşele Cairo, Cape Town, Casablanca, Sharm el Sheikh, Marrakech, Tunis. Tamanrasset (o adevărată oază din O mie şi una de nopţi), Johannesburg, Fes, etc.

Africa face progrese pe plan democratic Acum doar câţiva ani, continentul african era sinonimul instabilităţii politice, schimbările anticonstituţionale fiind frecvente. Ele nu erau ferm condamnate la nivel intern, cât şi extern.

Astăzi în Africa, lucrurile s-au schimbat semnificativ şi putem constata că revoltele împotriva ordinii constituţionale au devenit din ce în ce mai rare. Aceasta, în mare măsură, din cauza schimbărilor la nivel social şi economic,a modificărilor profunde şi a progreselor pe care le cunoaşte omenirea în ultimul deceniu.

Organizaţiile internaţionale condamnă cu tărie schimbările anticonstituţionale.

Cităm în acest sens Uniunea Africană, care, în actul său constitutiv, la articolele 4 şi 30, “condamnă şi respinge schimbările anticonstituţionale de guvern” şi consideră că “participarea guvernelor care acced la putere prin mijloace anticonstituţionale la activităţile Uniunii nu este permisă”.

Spre exemplu, statul Mali a fost suspendat prin aplicarea acestei măsuri.

Fireşte, drumul este încă lung în ceea ce priveşte parcursul democratic, dar trebuie s-o recunoaştem: continentul african se află pe drumul cel bun, exemple ale tranziţiei spre democraţie şi ale schimbării guvernelor doar prin

Africa azi

de-a lungul timpului în România. Un bun exemplu sunt bursele Eugen Ionescu, acordate de MAE prin intermediul Agenţiei Universitare a Francofoniei, dar reflectăm şi

la alte oportunităţi, pentru a amplifica această tradiţie a ofertelor de studiu pentru ţările africane.”

Referindu-se la domeniul economic şi relaţiile României cu ţări din Africa, ministrul a

alegeri, constituind regula şi nu excepţia.

Primăvara arabă este un alt exemplu de tranziţie, de o altă manieră, pe care-l cunoaşte continentul african.

Economia Africii O propunere economică mult mai viabilă decât înainte Publicaţia “The Economist” a menţionat că în anul 2000 etichetase Africa cu expresia “continentul fără speranţă”; în prezent, însă, consideră Africa “una dintre economiile cu cea mai rapidă creştere din lume”. Africa a devenit o propunere economică mult mai viabilă decât înainte. Fondul Monetar Internaţional (FMI) estimează că, până în 2015, şapte state africane ar putea ajunge în topul primelor zece economii cu creştere rapidă la nivel global, ele putând avea, în 2030, o clasă de mijloc mai numeroasă decât cea din India.

Cheltuielile de consum ale Africii vor creşte, estimativ, de la 860 miliarde de dolari în 2008 la 1,4 trilioane de dolari în 2020. Aceasta înseamnă că, în decurs de cinci ani, aproximativ 200 din cele 900 milioane de africani vor deveni consumatori ai bunurilor de larg consum. Există deja peste 300 milioane de telefoane mobile pe continent, iar piaţa telefoniei mobile este departe de a fi saturată. Urbanizarea a atins 40 %, dar, până în 2025, majoritatea africanilor va locui în oraşe, determinând astfel o creştere a cererii de dezvoltare a infrastructurii, a transportului, a afacerilor şi a serviciilor financiare, consumului de curent electric, apă, hrană şi îmbrăcăminte.

In mijlocul crizei economice globale, economiile africane stabile, au cunoscut o creştere permanentă.

Pe baza succeselor economiei acestui continent putem considera că investiţiile în Africa sunt o opţiune solidă.

Energia Continentul african se bucură de o mare varietate de resurse naturale care îl ajută să se auto-susţină, să dezvolte mari centre industriale şi să exporte surplusul de resurse. Africa produce petrol, în special din zăcămintele aflate în Nigeria (peste 2 milioane de barili/zi), Angola

menţionat că relaţiile cu statele africane reprezintă o componentă importantă a politicii externe româneşti, iar statutul european al României contribuie şi mai mult la dezvoltarea dialogului politic şi economic: ”Raporturile economice şi comerciale între România şi statele africane s-au consolidat. În anul 2011, schimburile româno-africane au crescut cu peste 30% faţă de anul anterior, ajungând la valoarea de 2, 22 miliarde dolari.(...) În calitate de prieteni ai Africii, dorim să contribuim cât se poate de activ şi de eficient la eforturile comunităţii internaţionale de a sprijini instaurarea păcii şi evoluţiile democratice, precum şi dezvoltarea durabilă la nivelul continentului african.”

Ambasadoarea Republicii Arabe Egipt la Bucureşti, Excelenţa Sa Sanaa Esmail Atallah, a reliefat relaţiile istorice dintre Ro-

(aprox. 1,8 milioane barili/zi), Libia (peste 1,5 milioane barili/zi – estimat 2010), Algeria (peste 1,3 milioane barili/zi), Egipt (aproximativ 740.000 barili/zi) şi din alte ţări producătoare, cu mare potenţial.

Continentul are o producţie substanţială de gaze naturale, iar ţări ca Algeria, Egipt şi Libia au linii de export către Europa. Algeria este cel mai mare producător de gaze naturale din Africa şi se află printre primii zece producători din lume. Rezerve substanţiale de gaze naturale se mai găsesc în Nigeria (5.291,85 miliarde m3), Algeria (4.502, 38 mld. m3), Egipt (2.186,06 mld. m3), Libia (1.548,37 mld. m3), Angola (309,79 milioane m3), noi explorări având loc zilnic.

Rezervele imense de petrol şi gaze localizate, în principal, în regiunile de nord, sud şi vest sau rezervele de cărbune din regiunile de vest şi de sud ale continentului pot face ca Africa să-şi satisfacă în mod convenabil necesităţile de energie electrică numai din combustibili fosili. Din păcate, foarte puţine investiţii de capital, în mare parte din fonduri publice, dedicate sectorului energetic sunt folosite pentru generarea de electricitate. Prin urmare, resursele provenite din investiţii de capital, mai degrabă decât cele din ajutoarele în bani, îi pot oferi Africii pârghia de care are nevoie pentru a acorda prioritate satisfacerii nevoilor locale, cum ar fi energia electrică.

Pe de altă parte, energiile regenerabile ale Africii sunt pe cât de diverse, pe atât de bogate: Resursele geotermale din Valea Mării Roşii, Valea Marelui Rift şi între coasta atlantică de sud-est a Nigeriei şi coasta atlantică de sud-vest a statului Camerun rămân în mare parte nevalorificate; Deşi hidroenergia reprezintă cea mai mare sursă de electricitate într-o serie de ţări africane, potenţialul acesteia rămâne în mare parte neutilizat. Din păcate, preferinţa investitorilor pentru baraje mari împiedică adoptarea unei noi strategii a generării de hidroelectricitate, care implică utilizarea de microhidrocentrale electrice eficiente din

mânia şi statele africane, insistând asupra identificării de noi forme de colaborare, date fiind varietatea resurselor naturale, umane şi transformările democratice de pe continentul african.

Reprezentanta comunităţii africane Mbela Nzuzi a menţionat sprijinul autorităţilor guvernamentale pentru integrarea cu succes în societatea românească doamna Nzuzi a venit din Republica Democratică Congo. Ea a devenit, în scurt timp, cunoscută publicului românesc ca prezentator TV. Mbela a vorbit cu convingere, celor prezenţi despre rolul important jucat de femeile din Africa, care luptă pentru dezvoltarea societăţii, democratizarea lumii africane. Au fost menţionate nume ca Winnie Mandela şi Miriam Makeba, care a fost Prima Doamnă a cântecului din Africa de Sud şi care îşi merită pe deplin apelativul de Mama Africa.

Pentru a fi mai convingătoare Mbela Nzuzi a interpretat un cântec din portofoliul lui Miriam Makeba, fiind îndelung aplaudat. În încheierea evenimentului, a fost vernisată o expoziţie cu obiecte africane, puse la dispoziţie de ambasadele participante.

punct de vedere financiar, uşor de construit şi prietenoase cu mediul.

Unele dintre cele mai mari cursuri de apă din lume se găsesc, de altfel, în regiunile Africii.

Africa este înconjurată de Oceanul Indian de-a lungul coastei de est şi de Oceanul Atlantic de-a lungul coastei de vest, ceea ce implică existenţa unor curenţi oceanici şi vânturi foarte puternice.

Această potenţială energie eoliană, dacă ar fi valorificată, ar fi suficientă pentru a acoperi toată nevoia de electricitate a Africii. Marea Roşie are şi ea un potenţial bun din acest punct de vedere, Egiptul construind pe ţărmurile sale una dintre cele mai mari centrale eoliene din Africa şi Orientul Mijlociu, care se află în curs de extindere.

Energia mareo-motrică produsă de turbinele instalate în ocean de-a lungul a 2000 km pe coasta Marocului până în Senegal ar putea acoperi întreaga necesitate energetică a Africii.

Energia solară este de departe cea mai abundentă resursă energetică în Africa, energie care, odată valorificată, ar acoperi cu succes toate nevoile continentului. Există o serie de proiecte în derulare, printre acestea regăsindu-se unul care îşi propune să producă energie solară din deşerturile nord-africane şi so exporte în Uniunea Europeană prin intermediul unei conducte ce va fi construită sub Marea Mediterană pentru a facilita transportul acestei resurse regenerabile din Africa de Nord către Europa.

Agricultura Continentul african oferă o bază vastă de resurse pentru toate formele de practică agricolă. Acest lucru este posibil datorită formelor variate de teren, de la câmpii de-a lungul ţărmului mării până la dealuri înalte, munţi, văi sau savane. Continentul african are o climă atât temperată, cât şi tropicală. De aceea, în Africa, mediul climatic permite cultivarea pământului tot timpul anului.

Conform Organizaţiei Agriculturii şi Alimentaţiei (FAO) a Naţiunilor Unite, (Continuare în pag. 17 )

Pagina 17

Africa Day celebrated in South Africa Almost fifty years ago, on 25 May 1963, the Organisation of the African Unity (OAU) was formed in Addis Ababa (Ethiopia).This was the first African Organisation after independence, founded by thirty-two countries, to which 21 States gradually joined over the years, with African leaders such as Julius Nyerere (first President of Tanzania in 1961), Kenneth Kaunda (first President of Zambia in 1964), Kwame Nkrumah (first President of Ghana in 1960), and many others to name but only a few such as Martin Luther King, Steve Biko, Sylvester Williams, Marcus Garvey and Nelson Mandela, who wanted to see black people, regardless of borders, being treated with respect and dignity and, who wanted to see Africa taking its rightful place in global affairs, and made this firm commitment at the start of the Organisation “The purpose of the Organisation of African Union shall be to promote unity and solidarity of the African States and to intensify their cooperation and efforts to achieve a better life for the peoples of Africa”. The late South African Oliver Tambo, of whom the name of the new building sheltering the Department of International Relations and Co-operation (DIRCO) has been dedicated, as well as the Johannesburg International Airport, who was the President of the Political Movement, African National Congress -ANC, presently in power since the first democratically elected Black President, Mr. Nelson Mandela, in April 1994stated on this 25 May 1963 watershed Day, as regards the OAU “The OAU is one of the most hopeful symbols of African aspiration to carve a proper place for our Continent in the world”.

The purpose of the OAU was about to bring change and freedom to many African countries and thus, restore dignity to the African people. On 9 July 2002, the OAU was disbanded by its last Chairperson, then South African President Thabo Mbeki, and replaced by the African Union (AU). Each year, Africa provides an opportunity to acknowledge the achievements of the people and Governments of Africa, and

Africa azi

(Urmare din pag. 16)

aproximativ 60 % din forţa de muncă africană este angajată în agricultură, contribuind la obţinerea a circa 21 % din Produsul Intern Brut al continentului.

Formele de teren şi condiţiile climatice permit cultivarea şi producerea de cereale, casava, alune, cacao, cafea, măsline, citrice, fructe, cât şi practicarea pisciculturii şi creşterea animalelor.

Recent, pentru a-şi diversifica exporturile agricole şi a-şi spori câştigurile în valută, ţările africane au început să producă fructe şi legume netradiţionale, care cresc în climat temperat. Ţările cele mai dezvoltate se află în zone cu climat temperat, unde sezonul agricol este limitat doar la lunile de vară. Pe de altă parte, în celelalte zone din Africa, culturile sunt posibile tot anul, continentul având un climat tropical. Spre

to re-affirm the support of the United Nations for their efforts to build a better life and a promising future to each and every one on the African continent because most African countries do their best to consolidate peace and security in their country, in rejecting unconstitutional changes or coup d’état.

The historic Global African Diaspora Summit took place, in Johannesburg, South Africa, on 25 May 2012. This milestone event was attended by delegations from member states of the African Union and her Diaspora, including the Caribbean Community (CARICOM), the MERCOSUR (The Southern Common Market), the Community of South American Nations (UNASUR) and the Arab League.

African leaders drew on the outcomes of the Africa Diaspora Ministerial conference co-organised by South Africa, the AU and the CARICOM, as well as the important contribution of Conferences of Intellectuals from Africa and the Diaspora, held in Senegal in 2004, and in Brazil in 2006. The African continent values the significant role the African Diaspora played in the struggles against colonialism and apartheid. It continues to perceive the Diaspora as vital in the pursuit for a peaceful and prosperous Africa. The African Diaspora consists of people from African origin living outside the continent but who are willing to contribute to the development of the continent.

When presiding over the opening of the Global African Diaspora Summit, on this 25 May 2012, President Jacob Zuma stressed that “Africa is no longer the Dark Continent, but it is rising”...

“The new story must say the rising new Africa, will lead to the eradication of Afro-pessimism and prejudice and the exposure of the achievements that have been scored by black people across the oceans over the years”. It was, also and precisely, what the South African Ambassador, accredited to Romania, H.E. Pieter Swanepoel, emphasised at the beginning of an article drafted, at the request of the Romanian daily Nine O’ Clock, on 27 April 2012 (South African Freedom Day): “Eleven years

ago, on a famous cover depicting an image of chaos and war in Sierra Leone, The Economist Magazine, scornfully wrote off Africa as ‘The hopeless continent’. In doing so, it reflected a view that was pervasive at the time: that Africa was condemned inexorably to violence, corruption and failure. Since The Economist regrettably labeled Africa in this way a decade ago, “A profound change has taken hold […] On the contrary, there has been a lot to be enormously hopeful about Africa. Around two thirds of governments in Africa are democratically elected, compared with just eight in 1991[…] The IMF estimates that by 2015 seven African countries could rank in the top ten fastest growing economies globally and by 2030 have a larger middle class than in India” (2011 issue ‘Africa Rising’).

As a matter of fact, it can proudly be said that, despite a number of false starts in previous decades, there is now a growing consensus that Africa’s time has come as a result of determined leadership, political will and effective institutions to support African leaders in creating the right conditions for development. According to the International Monetary Fund, region wide the GDP growth has averaged 5.5% between 2000 and 2010, a stark reversal of the stagnation of previous years. Significantly, Africa’s growth acceleration has been widespread, with 27 of its 30 largest economies expanding more rapidly after 2000, with the poorest people in Africa, seeing significant increases in real consumption. There are long-term trends that suggest that this economic momentum can be sustained. By 2050, the continent will be home to one in five of the planet’s young people, and will have the world’s largest work force -1.2 billion. In that year, one in four workers in the world will be African, compared with one in eight from China, thus reversing today’s balance. They will, also, be highly competitive, as labour costs in places such as China continue to increase. There is no doubt, though, that Africa’s economic takeoff is well underway. And there are compelling reasons to believe that it

is likely to continue for decades to come.

The Summit has been attended by over 64 current and former Heads of State and Government as well as Representatives from the Diaspora, under the theme “Towards the Realisation of a United and Integrated Africa and its Diaspora”. The African Diaspora Summit is the culmination of association -a long history of unity in struggle- between the people of Africa and its Diaspora. They, altogether, have been united a people of African descent against slavery, colonialism and neocolonialism. This struggle has, therefore, created leaders and brilliant thinkers such as amongst others the abovementioned, Julius Nyerere, Kenneth Kaunda, Kwame Nkrumah, Martin Luther King, Steve Biko, Sylvester Williams and Marcus Garvey, without forgetting the late South African, Oliver Tambo, and the former President Nelson Mandela, who continue to guide and inspire the present African people. The thread, of the 25 May 2012 opening session, was a vision of a united and strong Africa based on partnerships between Governments and all segments of society, in order to support cohesion and solidarity amongst countries on continent and the Diaspora.

Africa is a dynamic continent undergoing fundamental transformation.

Even during the world economic crisis, Africa’s economies continued to expand, and growth forecasts remain positively strong. Despite Africa’s difficulties, shortcomings and challenges, there is good reasons to be optimistic for the future of the African Continent’s well-being as, a new generation and a new breed of African leaders are emerging with the strong will of making democracy to prevail with maintaining peace, stability and development, in making sure that civil wars, intractable conflicts, genocide and military dictatorships have noplace in modern-day Africa. Also and importantly, it has to be highlighted that the rebirth of Africa is inseparably interwoven with the emancipation of

African Women. The leadership in Africa cannot ignore the enormous contribution of women of Africa, who have made, along the years, the sustenance of the continent intellectually, socially and politically. Their creative energy, unflinching resilience and organisational skills will indeed ensure that this century belongs to Africa. Such consideration has been stressed in a few words, and so eloquently, by Ms. Mbela Nzuzi, one of the Guest Speakers during the celebration of Africa Day, on 25 May 2012, in Bucharest, on the premises of the Ministry of Foreign Affairs (MAE): “I would like to say few words about an important part of the African society: The African woman…The African woman has an important role for the development of the society.

There is a saying which stipulates that when educating a woman, we educate the whole society as the African woman is the one who takes care of the family dedicating her life for its wellbeing. In African history we have many women who have worked hard for equality, for human rights and for different issues related to the development of the society in large. I will name Ms. Miriam Makeba who was South Africa’s first lady of song and so richly deserved the title of Mama Afrika. She brought African music to other continents with powerful messages calling for unity, peace and freedom. Mrs. Winnie Mandela is also a South African woman, a politician, who has held several government positions and headed the African National Congress Women’s League”.

In many minds all over the world, and quite appropriately, there is no doubt that one can support what South African President Zuma stated, on 25 May 2012, at the opening of the Global African Diaspora Summit which took place, in Johannesburg, and called on the African continent to write a new story that “Africa is no longer the dark Continent, but it is rising”.

Michèle PIETERSEN Charge d’Affaires a.i.

exemplu, 90 % din importurile de fasole verde ale Uniunii Europene, provin din ţările africane.

Pentru a impulsiona afacerile, guvernele ţărilor africane s-au angajat recent în privatizarea întreprinderilor de stat, au emis legi mai puţin restrictive şi au furnizat stimulente pentru export.

Importanţa sectorului agricol, ca motor pentru dezvoltare şi reducerea sărăciei, a fost demonstrată prin revoluţia verde, în Asia, în special în India şi China. Nici Africa nu poate să ocolească această cale de dezvoltare. Dovezi recente furnizate de către Institutul de Cercetări pentru Politica Internaţională asupra Alimentaţiei (IFPR) au dovedit că promovarea unei mai ample dezvoltări agricole va fi esenţială pentru reducerea sărăciei, încurajarea unei dezvoltări economice generale şi atingerii primului obiectiv al Direcţiei de Dezvoltare Milenară vizând înjumătăţirea populaţiei sărace.

Liderii africani au recunoscut necesitatea efectuării unor investiţii masive în agricultură ca un stimul fundamental al realizării unei rate de creştere de 6 % în Produsul Intern Brut. Este un deziderat adoptat de către noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD) prin Programul Complex de Dezvoltare Agricolă în Africa (CAAP). Ca parte a acestui angajament în vederea Direcţiilor de Dezvoltare Milenară (MDG) şi a Programului Complex de Dezvoltare Agricolă (CAAP), liderii africani au solicitat o alocare bugetară de 10 % pentru agricultură, aşa cum se susţine în Declaraţia de la Maputo. Din punct de vedere al alimentaţiei, creşterea populaţiei permite sporirea afacerilor. Întrucât populaţia globului creşte rapid estimându-se că va ajunge la peste 9 miliarde în următorii 100 de ani, în lume există o preocupare majoră privind alimentaţia, cu alte cuvinte privind

posibilitatea producerii unei cantităţi suficiente de hrană. Dispunând de 60 % din suprafeţele arabile pe plan mondial, Africa deţine cheia pentru această provocare.

Africa şi bogăţia ei culturală Leagăn al omenirii, Africa, prea des văzută ca “exotică” şi definită prin “emoţie”, continuă să ne fascineze, aşa cum a făcut-o mereu, prin diversitatea ei culturală, bogăţia patrimoniului şi uriaşul potenţial uman.

Vorbind despre tradiţia africană (folclor, mituri, legende), să evocăm aici riturile seculare, artele dinamice şi funcţionale, care pun accentul pe fizic (exemplul bijuteriilor şi măştilor e revelator în acest sens), sculpturile din lemn, dansurile ceremoniale (dovada graţiei, puterii, inteligenţei, frumuseţii şi agilităţii, calităţi foarte apreciate de popoarele africane), precum şi picturile decorative, deseori abstracte şi geometrice, toate

aceste manifestări artistice fiind mărturia unei perfecte armonii cu natura.

Glisând spre modernitate, se cuvine să amintim accentul pus pe reevaluarea identităţii culturale prin „La Negritude”, ansamblul valorilor culturale ale Africii negre, curent iniţiat şi promovat de scriitorul senegalez, iniţiator al mişcării francofone, Leopold Sedar Senghor.

Nu putem cita toate personalităţile Africii contemporane al căror talent îmbogăţeşte patrimoniul cultural universal; totuşi, cei 4 laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură,Wole Soyinka, Naguib Mahfouz, Nadine Gordimer, John Maxwell Coetzee, starurile muzicii,Miriam Makeba şi Yossou N’Dour, precum şi cunoscuţii regizori Mohammed Lakhdar-Hamina, Youssef Chahine, Jamie Uys, Souleymane Cisse şi Ferid Boughdir, rămân simboluri ale unui continent infinit de bogat în resurse, definit şi prin unitatea în diversitate.

Pagina 18

Două decenii de relaţii diplomatice ale României

Dialog politic de substanţă Interes acordat cooperării româno-georgiene

Noul ambasador al Georgiei, Excelenţa Sa Ilia Giorgadze, şi-a depus la Palatul Cotroceni scrisorilor de acreditare.

Oficialul georgian, a făcut o vizită şi la Ministerul Afacerilor Externe unde, după depunerea copiilor scrisorilor de acreditare, a avut convorbiri cu secretarul de stat Luminiţa Odobescu care l-a felicitat pentru desemnarea în funcţie. De ambele părţi s-a exprimat interesul pentru consolidarea

printr-un dialog politic sistematic şi de substanţă.

Guvernul României a recunoscut la 27 august 1991, după ce aceasta îşi declarase independenţa în acelaşi an, exprimându-şi disponibilitatea de a dezvolta relaţii prieteneşti şi de colaborare, pe baza Cartei ONU şi a principiilor dreptului internaţional.

Pe parcursul celor două decenii ce au trecut de atunci, relaţiile între România şi Georgia

cooperării în plan economic, o atenţie specială fiind acordată spaţiului Mării Negre.

Ambasadorul a accentuat necesitatea deschiderii unei linii comerciale Batumi-Constanţa.

A fost reiterat sprijinul României faţă de obiectivul Georgiei de a se integra în NATO, apreciind progresele făcute de aceasta.

Totodată, a fost subliniat nivelul foarte bun al relaţiilor româno-georgiene, caracterizate

au evoluat amplu în toate domeniile. Astăzi, parteneriatul dintre Bucureşti şi Tbilisi are perspective noi de aprofundare, susţinute ferm de opţiunile autorităţilor georgiene pentru integrare europeană şi euro-atlantică.

Un obiectiv important rămâne punerea în valoare a poziţiei Georgiei ca ţară de tranzit a resurselor energetice din Caucaz şi Asia Centrală în cadrul proiectului Interconecto-

rului Azerbaidjan-Georgia-România-Ungaria (AGRI), în care România şi Georgia sunt partenere.

România sprijină dezvoltările democratice, precum şi aspiraţiile europene şi euroatlantice ale Georgiei, în plan bilateral şi în cadrul Noului Grup de Prieteni ai Georgiei, dar şi în cadrul altor iniţiative şi formate de cooperare, atât sub egida UE şi NATO, cât şi la nivel regional.

Semnalele trimise de Bucureşti au fost semnificative. Astfel, în urma alegerilor democratice din 4 ianuarie 2004, ministrul român de Externe a fost primul oficial de rang înalt, aparţinând comunităţii democratice internaţionale, care a întreprins o vizită la Tbilisi. Totodată, în anul 2005, România a coordonat o misiune internaţională de asistenţă democratică în Georgia, organizată sub egida Comunităţii Democraţiilor. Mai mult, la Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, Georgia a obţinut perspectiva aderării la Alianţa Nord-Atlantică.

România se pronunţă constant pentru respectarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei în frontierele ei internaţional recunoscute. Ţara noastră are o contribuţie semnificativă la Misiunea de Monitorizare a Uniunii Europene (EUMM) în Georgia, contingentul românesc fiind cel mai numeros. România va rămâne şi pe mai departe acelaşi susţinător al Georgiei în eforturile sale de integrare europeană şi euro-atlantică, gata în orice moment să împărtăşească partenerilor georgieni din experienţa sa.

La 15 iulie 2012 s-au împlinit 20 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Kazahstan. România a recunoscut independenţa Kazahstan-ului la 16 decembrie 1991. Apoi din iulie 1992, cu ocazia vizitei oficiale a ministrului de Externe român în Kazahstan, a fost semnat Protocolul privind stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări. Misiunea diplomatică a Republicii Kazahstan în România a fost deschisă în septembrie 2003, fiind ridicată la rang de Ambasadă în 2012. Între cele două ţări sunt acum stabilite relaţii de parteneriat, definite de Declaraţia Comună de Parteneriat şi Cooperare, semnată la nivel prezidenţial, în septembrie 2003.

Relaţiile dintre România şi Republica Kazahstan s-au dezvoltat în cele două decenii în mod amplu, cuprinzând domeniile economic, energetic, cultural, educaţional. Dialogul politic la cel mai înalt nivel se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe baza unei agende bilaterale dense şi a unui număr semnificativ de contacte oficiale de nivel, atât pe linie guvernamentală, cât şi diplomatică.

Privită prin prisma agendei politico-economice, cooperarea cu Republica Kazahstan reprezintă o direcţie de acţiune privilegiată pentru România.

Componenta energetică este un element central al cooperării economice bilaterale găsindu-şi expresia atât în ponderea importurilor de petrol din Kazahstan în schimburile comerciale bilaterale, cât şi în activitatea pe piaţa energetică românească a companiei de stat KazMunaiGaz. Cooperarea dintre România şi Kazahstan în domeniul energetic prezintă şi o altă faţetă importantă: cele două ţări, fiecare la rândul ei dispun de un potenţial de tranzit (România), sau, respectiv, de furnizor (Kazahstan), ceea ce reprezintă o contribuţie importantă la

consolidarea securităţii energetice europene, prin deschiderea marilor coridoare energetice pe ruta Asia Centrală - Marea Caspică Marea Neagră (proiectele Nabucco, AGRI, Pan European Pipeline) şi, în continuare, prin România, spre Europa Centrală.

Republica Kazahstan este cel mai important partener economic al României din Asia Centrală, schimburile comerciale bilaterale înregistrând o dezvoltare dinamică. În 2011, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Kazahstan-ul a atins 3,36

şi cele din domeniul educaţiei vin să se adauge oportunităţilor de cooperare dintre cele două ţări. Cooperarea inter-universitară, inclusiv proiectul inaugurării, în Republica Kazahstan, în viitorul apropiat, a unor lectorate de istorie, limbă şi civilizaţie românească sunt deasemenea premise suplimentare pentru susţinerea unei dezvoltări ample şi diversificate a cooperării sectoriale bilaterale. Între Ministerele de Externe din cele două ţări a fost convenită,contactelor şi acţiunilor, prin desfăşurarea de consultări la nivel de

miliarde dolari, marcând o creştere cu 76% faţă de anul 2010.

Un potenţial semnificativ de cooperare este oferit de valorificarea, pe piaţa kazahă, a experienţei companiilor româneşti în următoarele domenii de activitate: producţia de echipamente de foraj şi extracţie petrolieră, echipamente IT, dezvoltarea comunicaţiilor, producţia de energie electrică, securizarea frontierelor etc.

Schimburile culturale, contactele interumane

secretar de stat/adjunct de ministru de Externe, care să treacă în revistă perspectivele de finalizare a programelor sectoriale în derulare, precum şi a celor de extindere a cooperării bilaterale, susţinute de un cadru juridic extins. În acest sens, este avută în vedere elaborarea unui plan-cadru de cooperare pentru perioada următoare, vizând susţinerea, din punct de vedere instituţional, a schimbului de opinii şi de experienţă pe teme de interes reciproc.

O agendă bilaterală densă, semnificative contacte cu Kazahstanul

Perspective ample de cooperare cu un partener cheie - Turkmenistan

21 iulie este o zi importantă pentru relaţiile româno - turkmene. Este ziua în care cele două ţări au semnat, acum 20 de ani, actul de stabilire a relaţiilor diplomatice.

România a recunoscut independenţa Turkmenistanului la 20 decembrie 1991,fiind între primele ţări care au întreprins acest demers. Un an mai târziu, în august 1992, a fost inaugurată Ambasada României la Aşgabad. Un moment important al dezvoltării relaţiilor diplomatice româno-turkmene a fost deschiderea Ambasadei Turkmenistanului la Bucureşti, în anul 2010, unica misiune diplomatică a Turkmenistanului în regiune. În cei 20 de ani, relaţiile bilaterale s-au dezvoltat rapid, având un trend ascendent, bazat pe contactele, înţelegerile şi acordurile semnate pe plan politic,

dezvoltării contactelor atât la nivel guvernamental, cât şi pe linie parlamentară.

Andrei Marga a salutat participarea Turkmenistanului la dialogul privind securitatea energetică pe coridorul Marea Neagră - Marea Caspică, precum şi perspectiva ca acestă ţară să alimenteze cu gaz conducta trans-caspică, ca verigă importantă a Coridorul Sudic, la care România participă cu proiectele Nabucco şi AGRI. Semnată la 22 iulie 2009 de către preşedinţii ambelor ţări, Declaraţia comună sipulează stabilirea unui Parteneriat Strategic în domeniul energetic, menit să valorifice atât potenţialul Turkmenistanului necesar asigurării securităţii energetice europene prin participarea la Coridorul Sudic, cât şi poziţia strategică a României, tradiţia acesteia în producţia

economic, cultural şi juridic.

Contactele politice frecvente la cel mai înalt nivel dintre cele două state sunt o confirmare a calităţii dialogului politic actual şi a tendinţelor consecvente de consolidare a ansamblului relaţiilor bilaterale. În acest cadru se înscrie şi vizita de lucru în ţara noastră a primadjunctul ministrului de Externe al Turkmenistanului, Vepa Hadjiev. Oficialul turkmen a fost primit de ministrul Afacerilor Externe, Andrei Marga. Întâlnirea a avut loc cu prilejul deschiderii celei de a treia runde de consultări politice bilaterale românoturkmene la nivel de secretar de stat/adjunct al ministrului de Externe.

Ministrul Andrei Marga l-a felicitat pe demnitarul turkmen cu ocazia aniversării celor 20 de ani care au trecut de la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Turkmenistan, moment ce reprezintă un bun prilej de a face un bilanţ al realizărilor şi de a explora noi căi de acţiune în plan diplomatic. În cursul discuţiilor, a fost subliniată importanţa pe care părţile o acordă dezvoltării dialogului politic bilateral, cu accent pe necesitatea adoptării unui Plan de Acţiune pentru transpunerea în practică a Declaraţiei prezidenţiale comune adoptată în iulie 2009 la Aşgabad. Elaborarea şi aplicarea Planului de Acţiune sunt în măsură să consolideze perspectivele ample de cooperare, Turkmenistan fiind un partener cheie al României în Asia Centrală.

Oficialul român a evidenţiat necesitatea

de utilaje petroliere şi experienţa specialiştilor români în industria de ţiţei şi gaze.

Dezvoltarea unor linii de acţiune în acest domeniu prioritar este susţinută de două instrumente de lucru: comisia mixtă interguvernamentală pentru cooperare economică şi un grup de lucru pentru energie, care se reunesc anual, începând din anul 2010. În domeniul relaţiilor economice cu Turkmenistanul, al doilea partener economic al României în Asia Centală, este de semnalat că volumul total al schimburilor comerciale bilaterale a juns în 2011 la 60,24 milioane dolari, înregistrând o creştere cu 191 % faţă de anul precedent.

Componenta educativă este susţinută prin acorduri sectoriale. România oferă anual un număr de 25 de burse pentru studenţii turkmeni. La 20 iulie 2012, a fost semnat un nou Program interministerial de colaborare în domeniul educaţiei pentru perioada 2012-2017, care va asigura continuitatea accesului studenţilor turkmeni la instituţiile de învăţământ superior din România.

Primul adjunct al Ministrului de Externe turckmen, abordând tema cooperării în plan cultural a mulţumit pentru suplimentarea numărului de burse acordate anual de statul român tinerilor din Turkmenistan. De asemenea, a fost salutată finalizarea negocierilor pentru un nou Program interministerial de colaborare în domeniul educaţiei pentru perioada 2012-2017.

Pagina 19

E.S. Philippe Beke, Ambasadorul Belgiei — promotor al Diplomaţiei culturale O importantă manifestare culturală, pe care din păcate nu am putut să o prezentăm în numărul trecut al publicaţiei noastre, a avut loc la începutul lunii aprilie. Este vorba despre vernisajul expoziţiei „Afinităţi elective – O privire belgiană asupra culturii româneşti”, găzduită de Reşedinţa Excelenţei Sale Philippe Beke, Ambasadorul Belgiei. În acest demers cultural, domnia sa l-a avut alături pe dr. Jean de Maere, expert cunoscut în materie, istoric de artă, director al

arhitectură inspirată din stilurile Empire şi Art Deco cu nuanţe de Art Nouveau, o realizare din anii `20 ai secolului trecut, a arhitectului Constantin Nănescu, a fost martoră tăcută a acestui happening cultural. Interiorul casei, a colaborat pare-se cu organizatorii, lăsându-se modelat conform cu ideile originale ale domnului de Maere, creându-se astfel un spaţiu nou, multifuncţional, în care s-a putut organiza, nu numai expoziţia în sine, dar şi vizionarea în format video a

Excelenţa Sa Philippe Beke, Ambasadorul Belgiei, dr. Jean de Maere, expert şi istoric de artă şi Mihai Oroveanu, directorul Muzeului de Artă Contemporană (de la stânga la dreapta) Centrului de Documentare pentru Patrimoniu Flamand, preşedinte al CINOA, Director al Universităţii de Vară Transylvanian-Heritage - Daia, Sibiu, un îndrăgostit de România.

Pentru a creea ambianţa necesară, Ambasadorul nu a stat mult pe gânduri atunci când i s-a propus reorganizarea totală a spaţiului, chiar şi a celui privat (se trecea chiar prin baia ambasadorială). Lipsită de mobilierul şi tablourile ce-o împodobeau, timp de trei zile Reşedinţa ambasadorială din bulevardul Dacia nr. 58 a devenit „o adevărată galerie de artă românească contemporană”. Ambasadorul spunea „Aşa cum schimburile de idei pot genera gânduri noi, întâlnirile multidisciplinare în artă pot da naştere unor noi curente. Pentru Romania existau mai multe referinţe, fie în literatură, ca de exemplu teatru absurd al lui Ionescu, fie în pictură, actuala mişcare contemporană”.

Nu este pentru prima oară când o reşedinţă ambasadorială se transformă în expoziţie. Au făcut-o, nu cu mult timp în urmă, chiar vecinii danezi, pentru lansarea unui brand din industria mobilei, proaspăt intrată pe piaţa românească. Însă, cazul de faţă este unic, deoarece

unor producţii cinematografice şi teatrale româneşti - Cocoşul decapitat şi Mănuşile Roşii (adaptare după romanele omonime ale lui Eginald Schlattner) în regia lui Radu Gabrea, mult premiatul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, operă a regizorului Cristian

Acum 50 de ani, la 14 aprilie 1962, România şi Algeria puneau bazele relaţiilor diplomatice bilaterale. În această îndelungată perioadă, cooperarea, atât la nivel politic şi economic, cât şi la nivel cultural şi ştiinţific între cele două ţări a cunoscut o dezvoltare semnificativă, Algeria ocupând unul dintre primele locuri în rândul partenerilor comerciali ai României în Africa. Aniversarea coincide cu celebrarea a 50 de ani de la dobândirea independenţei Algeriei. În dorinţa de a marca această dublă aniversare, în cadrul Zilelor Culturii Arabe, Ambasada Republicii Algeriene

Democratice şi Populare, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe şi al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, a organizat un spectacol susţinut de ansamblul de dansuri tradiţionale „ Balet” al Oficiului Naţional al Culturii şi Informaţiei din Algeria. Format din douăsprezece fete şi tot atâţia băieţi, patru muzicieni şi un coregraf, ansamblul condus de maestrul coregraf Sahra Khimd, a fost premiat la numeroase manifestări culturale internaţionale care au avut loc la Paris, Lyon, Strasbourg, Marsilia şi Lille, precum şi la târguri internaţionale din Franţa şi Liban. Pe scena bucureşteană, ansamblul a prezentat dansuri populare din mai multe regiuni ale Algeriei, dansatorii evoluând în superbe costume tradiţionale multicolore.

Spectacolul a fost onorat de prezenţa în număr mare a membrilor Corpului diplomatic între care s-a aflat şi Excelenţa Sa Victor Mircea, Ambasadorul României la Alger. Au participat oficiali români din Ministerul Afacerilor Externe şi cel al Cultuirii şi Patrimioniului Naţional, membri ai comunităţii

algeriene, prieteni ai Algeriei. În deschiderea evenimentului Excelenţa Sa Hamraoui Habib Chawky, Ambasadorul Algeriei la Bucureşti, a rostit o alocuţiune Spectacolul aniversar dedicat celor 50 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi Algeria va fi urmat de o serie de manifestări culturale organizate pe parcursul anului 2012, de către Ambasada Algeriei la Bucureşti şi Ambasada României la Alger. *** În cadrul acestei duble aniversări, Ambasada Republicii Algeriene Democratice şi Populare, Excelenţa Sa Hamraoui Habib Chawky şi soţia domniei sale, au invitat prietenii Algeriei la un concert de muzică instrumentală algeriană susţinut de doi tineri muzicieni: domnişoara Rokia Kasbadji şi Rafik Merzouga un tânăr de 25 de ani, instrumentrist talentat, originar din Alger, care cântă la un instrument puţin folosit, în ţara sa, „ Kanoun”. Merzouga este inginer de afaceri. El are un Masterat în administrarea

afacerilor, obţinut la Universitatea din Alger.

Cei doi tineri au reuşit cu prisosinţă, să convingă invitaţii Ambasadorului Algeriei de profesionalismul lor, fiind răsplătiţi cu puternice aplauze.

L a încheierea concertului, care a avut loc în sala Magnolia a hotelului Crown Plaza, oaspeţii au fost invitaţi la un dineu organizat pe pajiştea hotelului.

Muzică Qawwali la Bucureşti

dr. Jean de Maere explicând primului grup de vizitatori traseul expoziţiei Mungiu, spectacolul Eu, Rodin şi Faust pus în scenă de Teatrul Radu Stanca din Sibiu. Au avut loc şi conferinţe despre artă şi literatură.

Pe un traseu bine stabilit de expertul Jan de Maere, invitaţii prezenţi în număr mare la vernisaj şi cei, cam puţini dealtfel, care au venit să vadă

Reşedinţa ambasadorului Belgiei transformată pentru 3 zile în galerie de artă. o Ambasadă străină ne prezintă nouă, românilor, propriile noastre realizări, văzute însă prin alţi ochi. Casa, a cărei

perind etape, stiluri şi modalităţi diferite de exprimare artistică de la clasic la modern. Lucrările expuse fac parte din zestrea Muzeului de Artă Contemporană, a Muzeului Naţional de Artă al României şi a Muzeului Brukenthal de la Sibiu ai căror directori, Mihai Oroveanu, Roxana Theodorescu şi Alexandru Lungu au colaborat, în beneficiul vizitatorilor.

Au fost prezenţi pe simezele „galeriei” artişti cunoscuţi, precum Horia Bernea, Victor Brauner, Max Herman Maxy, Paul Neagu, Ion Ţuculescu, Alexandru Cînean, Ştefan Câlţia, Gheorghe Ilea, Gili Mocanu, Ovidiu Simionescu, Andras Szabo, Tara, Roman Tolici, Dorel Topan, Iuliana Vîlsan, Ecaterina Vrana, Csaba Zemlenyi. Au conferenţiat Mihai Oroveanu - Arta românească în străinătate în secolulXX, Theodor Paleologu - Literatura română de avangardă în perioada interbelică, prof. Adrian Nicolescu - Michel Steriade, ecrivain belge d’origine roumaine, Jan de Maere - Art and the Brain şi Art as physiology of the brain Jan de Maere, spunea:” Născută în secolul XIX, România, ca şi ţară latină, aparţinea deja Europei prin sufletul său, prin cultura sa şi prin mentalitate. Doina, cântată de femeile din Maramureş seara când se întorceau de la câmp, răsună încă în satele liniştite din nordul ţării, sate care nu şi-au uitat tradiţiile.

Cu o identitate culturală sigură, România îşi caută modele şi valori noi. În ultima perioadă, este evidentă

Jumătate de secol de relaţii diplomatice româno-algeriene

expoziţia în următoarele zile, şi-au bucurat sufletul privind obiectele de artă expuse, alese cu grijă, lucrări aco-

ambiţia de a conjuga eforturile academice culturale, economice şi politice pentru a impulsiona prosperitatea societăţii într-un cadru european şi de a accepta această provocare fără autocompătimire”.

Această acţiune a Excelenţei Sale Philippe Beke se înscrie în programul ambasadorial de promovare a culturii şi în special a celei româneşti. Ea nu ar fi putut avea loc fără sprijinul sponsorilor - societăţi cu capital belgian - care şi-au manifestat interesul de a participa la acest eveniment. „Datorită Excelenţei sale, domnul ambasador Philippe Beke, evenimentul «Afinităţi Elective» reprezintă un omagiu la adresa României şi a talentelor sale artistice, dar şi la adresa peisajelor româneşti atât de diversificate, purtătoare ale memoriei ancestrale” a spus domnul de Maere. Îi mulţumim domnului Ambasador pentru această manifestare de amploare cu speranţa că acţiuni de acest fel vor mai fi posibile. Totodată, credem că şi ambasadele ţării noastre pot folosi drept exemplu acest model de diplomaţie culturală.

În cadrul programului ambasadorial care urmăreşte să facă cunoscute în ţara noastră valorile culturale şi tradiţiile Republicii Islamice Pakistan, Excelenţa Sa Rab Nawaz Khan, Ambasadorul acestei ţări la Bucureşti, secondat de membri Ambasadei pe care o conduce, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Centrul Naţional de artă „Tinerimea Româna”- instituţie publică de cultură,de interes naţional, unică în felul ei şi cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, au organizat, în sala „Tinerimea Română”, concertul trupei Fareed Ayaz & Brothers, condusă de muzicianul Fareed Ayaz Abu Muhammad.

Este, credem noi, pentru prima dată când pe o scenă din România au răsunat sunetele muzicii Qawwali, acest gen de muzică devoţională, tradiţională, specifică Pakistanului dar

deopotrivă şi nordului Indiei, făcând parte din patrimoniul cultural al acestor ţări.

Qawwali sunt de fapt cântece spirituale islamice, care aduc ofrandă lui Dumnezeu. Această muzică are drept fundament poezia mistică a vechilor sufi, ale căror texte poetice exprimă concepte precum iubirea divină, durerea

despărţirii, uniunea. În timp, această muzică a devenit expresia populară a devotamentului musulman, un vehicul pentru mişcarea islamică misionară din India, consolidând credinţa musulmanilor.

Cu voci puternice, cu sunete percutante, cu aplauzele explozive ale membrilor grupului, care dau mai mult ritm

muzicii, timp de peste o oră şi jumătate cei şapte muzicieni au interpretat cu măiestrie piesele muzicale, fără însă a se folosi de note, demonstrând astfel că muzica se găseşte în sufletul lor.

Aplauzele spontane ale sălii, din timpul concertului, s-au înfrăţit de multe ori cu aplauzele ritmate ale grupului.

La finalul spectacolului trupa a fost îndelung aplaudată pentru profesionalismul ei.

Spectacolul a avut un caracter restrâns, el fiind dedicat, în general, membrilor comunităţii diplomatice acreditată la Bucureşti. Interesul faţă de spectacol a fost impresionant, diplomaţii fiind prezenţi în număr foarte mare.

Versurile melodiilor au fost interpretate în limbile specifice zonei, adică Urdu, Hindi, Punjabi, Turcă,Persană, Arabă, ceea ce a făcut ca mulţi dintre cei prezenţi să înţeleagă mesajul transmis.

Pagină realizată de Karen BABOIAN

Pagina 20

Serial D.C.

Lumea arabă la început de mileniu

Acest studiu urmăreşte evoluţia evenimentelor din 2011 care au avut loc în ţările lumii arabe, din Magreb până în peninsula Arabă, cu revolte profunde în Tunisia, Libia, Egipt şi Yemen, care au răsturnat regimurile politice existente, provocând o schimbare istorică în lumea tradiţională arabă, prima de acest tip de la apariţia statelor arabe independente, după cel de al Doilea Război Mondial. Relaţiile comerciale şi de cooperare economică între România şi ţările arabe au cunoscut o dezvoltare foarte rapidă în anii 1960 -1980, niciodată întâlnită înainte în istoria relaţiilor externe ale României.

După 1990, această dinamică s-a diminuat mult şi din cauza încetinirii dialogului ce era susţinut constant şi eficace în domeniile politic, economic şi parlamentar.

Secolul XX s-a încheiat odată cu sfârşitul sistemului socialist din Europa, în care am trăit aproape 50 de ani. Între ţările socialiste europene şi statele arabe, de la apariţia acestora în viaţa politică şi economică a lumii, a existat o strânsă legătură şi conlucrare. Sistemul socialist european a contribuit, în mare măsură, la destrămarea colonialismului prin suţinerea, pe multiple planuri, a luptei popoarelor arabe, şi nu numai, în procesul pentru obţinerea independenţei de stat a marii majorităţi a ţărilor arabe, cu excepţia Egiptului. Au conlucrat şi cooperat în organismele internaţionale, preponderent la ONU, pentru consolidarea suveranităţii şi independenţei lor naţionale, pentru dezvoltarea economică şi socială prin valorificarea bogăţiilor naturale în interes naţional, inclusiv în formarea de cadre proprii în domeniile economic, industrial, al învăţământului, în formarea de specialişti pentru diferitev ramuri.

De asemenea, au fost stabilite relaţii bune de conlucrare şi între liderii statelor socialiste şi ai multor ţări arabe, înlăturaţi apoi de evenimentele de la sfârşitul lui 1989 în Europa centrală şi de est şi din anul 2011 în ţările arabe.Motivele îndepărtării de la putere erau cam aceleaşi: lideri îmbătrâniţi în funcţii, o parte corupţi, autoritari şi depăşiţi de evenimentele epocii în care trăiau şi conduceau

Aurel TURBĂCEANU fost ambasador

destinele ţărilor lor. Unii dintre ei îşi pierduseră popularitatea şi simpatia maselor, după zeci de ani de conducere. În jurul lor se dezvoltase nepotismul, o nouă clientelă politică şi economică coruptă, legată de interese obscure. Întreaga populaţie, şomerii sărăciţi şi tinerii lipsiţi de perspective au ieşi în stradă. În ţările arabe, bogate în zăcăminte petroliere care aduc venituri fabuloase din exportul de petrol, a luat amploare sărăcia şi şomajul, odată cu explozia demografică; dezvoltarea economiei stagna, iar familiile conducătoare ale regimurilor politice se îmbogăţeau necontenit.

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au rămas nedemocratice. Nicăieri nu a fost o concentrare de putere aşa de mare ca în aceste zone unde dominau regimurile autocrate. În atmosfera de multiple nemulţumiri s-au declanşat protestele în masă, în decembrie 2010, mai întâi în Tunisia, împotriva preşedintelui Ben Ali, extinzându-se, în 2011, şi in alte ţări arabe. Au avut loc acţiuni violente şi sângeroase, altele doar ca avertismente. Aparent, protestele au fost spontane până când reacţia guvernanţilor sa manifestat brutal. A apărut şi intervenţia străină care a încercat instaurarea democraţiei de tip occidental.

Lupta pentru petrol genera şi generează agresiuni greu de controlat, cu pierderi de vieţi omeneşti şi materiale, costisitoare din toate punctele de vedere. S-a observat că popoarele din ţări arabe cu mai puţin sau fără petrol, cum ar fi Iordania, Maroc, Liban şi Tunisia au avut parte de mai multă linişte decât cele cu subsolul bogat în petrol, cum a fost cazul Irakului şi Libiei, exceptând Regatul Arabiei Saudite.

SUA a criticat nuanţat lipsa de democraţie în ţările producătoare de petrol. În perioada 1990 - 2003, Consiliul de Securitate al ONU a impus restricţii serioase asupra Irakului, producător şi vânzător de petrol, creându-se impresia deţinerii de arme de distrugere în masă, pretext pentru intervenţia militară şi lichidarea preşedintelui Saddam Hussein. Nu e mai puţiin adevărat că acesta întreprinsese multe acte de nesăbuinţă, culminând cu invadarea statului vecin, Kuweit.

Delegaţia Consiliului Reprezentanţilor din Irak

La invitaţia preşedintelui Comisiei pentru politică externă a Senatului României, preşedintele, Comisiei pentru politică externă a Consiliul Reprezentantilor al Republicii Irak, domnul dr. Humam Hamoudi a făcut, în fruntea unei importante delegaţii din care au mai făcut parte, dr. Nada Al Joubory, dr. Adeelah Hamoud Hussein, and dr. Arkan Zebari, dr.

Mohammed Jamshied şi Mr. Ahmed Abdel Aziz.

Membri delegaţiei au fost foarte interesaţi să afle date despre organizarea administrativă a Bucureştiului. În acest sens ei au a avut întâlniri de lucru cu oficiali din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, cu Primarul general al Capitalei, dr. Sorin Oprescu.

Oaspeţii irakieni au aflat, chiar din gura Primarului general, care a fost strategia organizării administrative a Capitalei noastre.

“Bucureştiul, a arătat domnia sa, chiar dacă este Capitala ţării, nu a fost pregătit, din punct de vedere al infrastructurii, pentru un număr atât de mare de locuitori. Primul lucru pe care mi l-am propus a fost să realizez un echilibru între cele 6 zone ale Capitalei. Oraşul este împărţit în 6 sectoare, unele fiind mai dezvoltate, mai bogate, în timp ce altele au rămas în urmă”, Oaspeţii, văzând planurile viitorului Bucureşti, au dorit să afle cum a atras şi cum va atrage de acum înainte Primăria Capitalei, fondurile necesare realizării importantelor obiective, unele chiar foarte costisitoare, pe care Primarul general le are în plan.

Dr. Sorin Oprescu a precizat că aceste fonduri vor veni prin creşterea numărului de investiţii realizate în parteneriatul public privat: „Investiţiile pe care le realizăm acum, a spus Edilul Capitalei, sunt concesiuni temporare pe 15-25 ani. Ele permit atragerea de capital străin. Există multe surse, dar trebuie folosite cât mai eficient”. „Bucureştiul a atras în ultimii ani investiţii în valoare de aproximativ 700-750 milioane de euro, atât directe, cât şi prin parteneriate.” Referindu-se la problemele oraşului, domnia sa a precizat că are în plan extinderea Capitalei într-o zonă metropolitană adiacentă, rezolvare problemei transoportului urban, asigurarea de locuinţe oamenilor fără posibilităţi, dar şi oferirea protecţiei sociale copiilor şi bătrânilor.

Membri delegaţiei, şi-au arătat deschiderea faţă de semnarea unor acorduri de parteneriat în ceea ce priveşte investiţiile pentru întărirea relaţiilor dintre Bucureşei şi Bagdad.

Plăcut surprins de Capitala României, dr. Humam Hamoudi, i-a destăinuit primarului Oprescu, că, în scurtul timp petrecut la Bucureşti, oraşul a avut un impact puternic asupra întregii delegaţii. Ei au fost surprinşi de armonia arhitectonică, de modul în care este îmbinat vechiul cu noul, echilibrul existent între trecut şi prezent şi mai ales de multitudinea spaţiilor verzi. Delegaţia a fost impresionată de infrastructura oraşului. “Bucureştiul arată ca un adevărat oraş european,” a subliniat dr. Hamoudi.

Au mai fost discutate asprecte legate de mediu

Factorul comun existent în ţările arabe, în special în cele care au avut loc revolte şi schimbări de regim în 2011, l-a reprezentat modificările sociale ce s-au produs de-a lungul ultimelor decenii odată cu creşterea demografică rapidă, în condiţiile în care situaţia economică s-a degradat de la an la an, accentuânduse lipsa locurilor de muncă, creşterea şomajului şi scăderea veniturilor, în timp ce preţurile la produsele alimentare au crescut, odată cu generalizarea corupţiei, nepotismului şi îmbogăţirii clanurilor, agravându –se astfel procesul de sărăcire a unor pături sociale largi. La toatea acstea s-a adăugat şi lipsa de securitate personală cu impact asupra populaţiei musulmane, beneficiară prin tradiţii religioase a unei viaţi liniştite. În anul 2011, evenimentele s-au exrins în întreaga lume arabă. În unele ţări au avut loc revolte profunde, cu înlăturarea regimului vinovat, iar în alte ţări au fost doar avertismente care au dus la debutul soluţionării operative a problemelor dificile. De menţionat Marocul, Iordania şi Regatul Arabiei Saudite, unde nu au fost înregistrate acte de violenţă.

Se pare că la început de mileniu avem de a face cu o ruptură istorică produsă în lumea tradiţională arabă, prima de acest fel de la apariţia statelor arabe pe harta politică, economică şi chiar geografică a lumii după al Doilea Război Mondial. Este vorba despre o transformare cu urmări şi efecte resimţite, mai devreme sau mai târziu, în domeniile politic, economic şi social în întreg spaţiul arab, ca urmare a noii conjuncturi internaţionale şi a activării unei generaţii de tineri educaţi, fie în Occident, fie în universităţi naţionale, care au încercat să determine o nouă orientare spre obţinerea unor revendicări economice şi sociale, într-un mod original, dar cu tendinţa respectării tradiţiilor istorice.

Fostul ambasador american in Irak şi în alte capitale ale lumii, Christopher Hill, fost secretar de stat adjunct la Departamentul de stat, declara: din Maghreb şi până în Peninsula Arabă, istoria arabă s-a unit spre o nouă destinaţie. Noua generaţie de lideri pare a aştepta să intre pe scena istorică. El a dezminţit

şi de sistemului sanitar. La finalul întrevederii, Humam Hamoudi şi Primarul general au făcut o vizită la Arena Naţională,, comparată de oaspeţi cu Colosseum-ul de la Roma.

O altă întâlnire importantă a membrilor delegaţiei irakiene a avut loc la Universitatea din Bucureşti, unde s-au întâlnit cu studenţii şi cadrele didactice ale catedrei de limbă arabă.

A avut loc un un dialog deschis între oaspeţi şi profesorii, masteranzii şi studenţii secţiei de limbă arabă. La discuţii au fost prezenţi: prof. dr. George Grigore, şeful catedrei de limbă arabă, binecunoscut arabist, poet şi traducător, prof. dr. Liviu Franga, decanul Facultăţii de Limbi Străine, dr. Liviu Papadima, prorectorul Universităţii Bucureşti, alte cadre didactice din cadrul secţiei care s-au arătat extrem de interesaţi de mediul cultural irakian în condiţiile evoluţiilor socio-politice actuale din spaţiul arab.

Domnul Humam Hamoudi, şeful delegaţiei irakiene, a observat şi apreciat în mod deosebit interesul studenţilor români pentru cultura arabă, precum şi activitatea secţiei de arabă în domeniul promovării culturii arabe în România. A fost evidenţiat interesul tinerilor faţă de de mediul cultural irakian în condiţiile evoluţiilor socio-politice actuale din spaţiul arab.

Membrii delegaţiei irakiene au apreciat înaltele standarde la care se predă limba arabă la Universitatea din Bucureşti, precum şi performanţa studenţilor şi masteranzilor de a se exprima într-o limbă arabă impecabilă. Încântaţi de realizările secţiei de arabă, parlamentarii irakieni s-au angajat să ofere zece burse de studiu, la Bagdad, pentru studenţii cu rezultate excelente la învăţătură.

Pe tot parcursul vizitei în ţara noastră, delegaţia a fost însoţită de Excelenţa sa, Mohammed Saeed Al-Shakarchi, Ambasadorul Irakului în Româania.

că SUA ar inspira sau conduce revoltele arabe.

De la obţinerea independenţei ţărilor arabe, în urma celui de al Doilea Război Mondial, cu excepţia Egiptului, nu s-au mai consemnat revolte în lanţ, de amploare, în atâtea state din regiunea arabă, şi mai ales în cele cu regim republican.

Revoltele ce s-au derulat ca un tăvălug din vestul lumii arabe până în Golf au adus în viaţa politică şi socială grupări, organizaţii şi partide de toate nuanţele, de la cei cu concepţii laice, naţionale, neutre, moderat islamice, până la musulmani fundamentalişti şi chiar extremişti, care se confruntă pentru câştigarea de adepţi în scopul orientării evenimentelor şi a vieţii politice şi sociale din ţările lor.

Noua generaţie, tineri sub 30 ani, a devenit majoritară în ţările arabe. A ieşit în stradă, în lupta politică şi socială, contopindu-se cu populaţia sărăcită şi cu clasa de mijloc. Împreună, au declanşat şi au participat la revoltele de masă începute în Tunisia, în decembrie 2010, unde de fapt a apărut scânteia aşa-zisei revoluţii de iasomie, rostogolindu-se în lanţ din Maghrebul Arab spre estul Orientului Mijlociu până în Golful Arab, pentru a înlătura liderii autocraţi, cât şi clasa susţinătoare a lor împotriva regimurilor dictatoriale şi pentru instaurarea unei democraţii, neidentificate încă de aceste mase amorfe ca şi pentru dezvoltarea economică şi socială a ţărilor lor care să ducă la ieşirea din sărăcie a populaţiei.

Important este faptul că pentru prima dată în istoria ţărilor arabe au apărut şi femeile în revoltele de stradă. În majoritatea acestor ţări, tradiţia nu permite accesul femeilor la viaţa politică şi socială, ele fiind excluse de la procesul luării deciziilor, de la dreptul de a se manifesta public în vreo problemă cotidiană. În ultimele decenii, femeile contribuie la modificarea statutului lor faţă de cel al bărbaţilor, începând să-şi ceară drepturi politice

şi sociale.

Se constată că şi în regimurile conservatoare, cu o societate islamică evidentă,au apărut progrese de neconceput în trecut, cum ar fi dreptul femeilor de a participa la alegerile municipale şi de a fi alese. În alte ţări, cum ar fi Tunsia, Egipt şi Liban, s-a format o clasă de mijloc, iar femeia are un loc onorabil în societate. Tunsia este unica ţară arabă în care bigamia este interzisă prin lege. În Egipt şi Liban, de asemenea, libertatea femeii nu era îngrădită în regimurile laice existente; se respectau reguli ale bunului simţ. Cu toate acestea, tradiţiile musulmane nu egalizează drepturile femeilor cu cele ale bărbaţilor. În Coran este prevăzut că fiica moşteneşte numai jumătate din partea ce-i revine fiului, adică fratelui ei. În islam nu se consideră important consimţământul femeii pentru mariaj, dând dreptul bărbatului de a avea, prin legea şaria islamică, patru soţii. Odată cu emanciparea femeii,aceste reguli se practică foarte rar în zilele noastre, nicidecum în rândul intelectualilor.

Nu ar fi exclus ca după încheierea proceselor revoluţionare în unele ţări arabe care şi-au schimbat regimul, forţele islamice conservatoare să obţină majoritatea în alegeri şi să impună anumite limite sau restricţii în privinţa drepturilor femeilor, prin legile islamice care vor fi adoptate. În procesul desfăşurării recentelor eveniment a apărut şi implicarea externă, fie de sorginte islamică, fie vestică, ieşită la iveală prin acte de violenţă. Când valul revoluţionar a ajuns in Libia, rebeliunea a fost susţinută armat cu impact violent de către ţări din NATO, inclusiv de Qatar. Dacă Rusia ar fi fost neutră faţă de Siria în care există o bază militară maritimă rusească, la Tartus, încă din perioada războiului rece, s-ar fi încercat intervenţii similare şi în Siria. Rusia nu doreşte să-şi piardă prezenţa strategică în zona existentă încă din perioada luptei pentru câştigarea zonelor de influenţă, rămânând un aliat tradiţional al Siriei. În acest context se impune o analiză chiar sumară pentru fiecare ţară arabă în care au avut loc revolte, unele cu înlăturări de preşedinţi şi de regim, începând cu extremitatea vestică a lumii arabe, decembrie 2010, până în Golf, în Yemen, după care revoltele s-au diminuat ca intensitate la finele anului 2011, cu excepţia Siriei în care încă mai continuă lupte sângeroase. În numărele viitoare ale revistei noastre vom publica continuarea studiului, care va analiza situaţia din unele ţări arabe.

Iran cultură şi civilizaţie

În ultima decadă a lunii iunie a avut loc la Bucureşti “Săptămâna Culturală a Republicii Islamice Iran“. Organizată de Ambasada Republicii Islamice Iran în colaborare cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Biblioteca Naţională a României, manifestarea a cuprins o serie de evenimente menite să aducă mai aproape de publicul român cultura, arta şi spiritualitatea persană. O primă acţiune s-a desfăşurat la Muzeul Ţăranului Român, unde a auvt loc un scurt dar interesant spectacol muzical. Pe scena cinematografului din incinta muzeului, au urcat membri formaţiei Soor, şi Ashar Saed un tânăr muzician, care au interpretat piese din folclorul iranian.

În curtea interioară a Muzeului, sub un imens cort a fost amenajată o frumoasă şi interesantă expoziţie de fotografie –, denumită sugestiv „Iran, istorie şi modernitate”, o expoziţie de artă tradiţională şi artizanat – ceramică, obiecte din lemn sculptat (Monabat) vase din metal emailat pictate manual (Mina), vase din cupru cu decor în relief (Hoonar Galamzani), covoare manuale, caligrafie şi ilustraţie de carte cu foiţă de aur, miniaturi, filigran, etc.

Câţiva artişti şi meşterii populari au făcut spre încântarea publicul, demonstraţii de sculptură în lemn, ţesut covoare la război, pictură, gravură, caligrafie.

Manifestări asemănătoare au avut loc la Biblioteca Naţională a României, noul sediu.

Au participat: Excelenţ Sa Bahador Ananian, Ambasadorul Republicii Islamice Iran, membri ai Corpului Diplomatic, oameni de cultură, prieteni ai Iranulu.

Pagina 21

Slovenia Slovenia se află în Europa Centrală şi se învecinează cu Croația, Ungaria, Austria și Italia., având ieșire la Marea Adriatică.

Istoria ne dezvăluie că pe teritioriul Sloverniei de azi trăiau, încă din Antichitate, triburi ilire și celtice. În secolul II-I îH, romanii cuceresc acest teritoriu, care devine parte a provinciei Illyricum, a Imperiului Roman. Dar între secolele VI şi VII triburi ale slovenilor, aparținând slavilor meridionali, se stabilesc pe acest teritoriu. Ei se amestecă cu populația autohtonă (romani, iliri, celți). În anul 745 se constituie Marele Ducat al

vizitat, la fel ca întreaga Slovenie, pentru frumuseţea lor şi emoţiile provocate.

Lublijana este o destinaţie turistică minunată în care bogate tradiţii culturale se amestecă benefic cu modernismul zilelor noastre..

Simbol al oraşului Ljubljana este un dragon puternic. Această putere simbolizează, curaj şi măreţie şi poate fi văzut oriunde te-ai afla.

Castelul Ljubljana,, construcţie medievală impozantă este simbolul oraşului. Ridicată în coasta muntelui, la înălţime, clădirea castelului priveşte spre oraş, oferind vizitatorilor, o privire panoramică a oraşului.

Karantaniei (Karinthiei), Ducat slav, primul stat proto-sloven și primul stat slav stabil. El este dependent de Bavaria (circa 750), apoi de Regatul Francilor (circa 788), temporar supus de unguri (907-955). În secolul XIV, mare parte a acestor teritorii au fost ocupate de Habsburgi, devenind parte a Imperiului austro-ungar. În 1848 a apărut ideea Sloveniei unite, iar în 1918, după dezintegrarea Austro-Ungariei, slovenii

Clădirea are un trecut tumultos ea având succesiv rol de bastion apărare, arsenal, spital militar şi chiar de închisoare. Astăzi, complet renovat este un loc popular destinat nunţilor şi unor evenimente culturale. Al doilea oraş ca mărime este Maribor, ales Capitala Europeană Culturii 2012. În Maribor la fel ca şi în oraşele partenere - Ptuj, Slovenj Gradec, Murska Sobota, Velenje, Novo Mesto au loc festivaluri şi evenimente din diverse domenii artistice şi

formează Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, În 1929 devine Regatul Iugoslavia.

Odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,pe 29 noiembriue 1945, Slovenia a devenit o parte a Republicii Socialiste Federativă Iugoslavia, iar la 25 iunie 1991 după obținerea separării de Iugoslavia, denvine Republica Slovenia. Ea se alătură structurilor NATO, (29 martie 2004) şi Uniuni Europene (1 mai 2004).

Desfăşurată pe o suprafaţă de 20.273 kmp, Slovenia este singura ţară din Europa care reuneşte Munţii Alpi la Nord, Marea Adriatică, pe o lungime de 50 de km, la Sud, Câmpia Panonică şi zona carstică. Peisajul este într-o continuă şi surprinzătoare schimbare. Slovenia este o ţară verde cu un relief divers care oferă mari oportunităţi pentru vacanţe active şi atractive.

Economia ţării este bazată pe tehnologii moderne de ultimă oră şi pe o forţă de muncă calificată, ceea ce îi asigură un PIB de 19.000 dolari – pe locuitor. Populaţie ţării este estimată la 2.051.000 locuitori.

Slovenia este o ţară democratică.

Capitala Sloveniei, Lublijana are aproape 273.00 de locuitori. Este un oraş mic, dar fermecător, cu multe clădiri istorice şi o atmosferă ce emană vitalitate Oraşul merită

culturale. Viaţa culturală a oraşului este intensă. Personalităţi ale muzicii autohtone şi internaţionale, concertează aici.

Ca urmare a desemnării oraşului Maribor drept Capitală Europeană a Culturii – 2012, în decursul anului au fost pregătite peste 5000 de evenimente multe dintre ele având loc în aer liber, sub acţiunea brizei calme de vară, solicitând şi incitând turistul la distracţie şi relaxare.

Deci, de ce să nu alegi Slovenia, pentru o vacanţă cu adevărat de vis? Mai ales că preţurile sunt încă foarte mici? Dar nu numai atât. Slovenia mai înseamnă practicarea de sporturi extreme, a schiului, a parapantei. Pot fi admirate construcţii medievale, peisaje spectaculare, care te fac să-ţi pierzi răsuflarea, păduri virgine, munţi înalţi, o multitudine de grote şi peşteri multe dintre ele protejate de UNESCO, care strâng anual un număr important de geologi şi speologi dornici să se aventureze în galerii ce duc poate spre "centrul pământului". Dar ce este mai important, turiştii pot beneficia de o ospitalitate de neegalat.

Slovenia a înţeles că investiţiile majore făcute în turism, nu sunt bani pierduţi ci că ei se vor reîntoarce înzecit în visteria ţării şi a locuitorilor săi.

Misiunea JETRO - Să prezentăm firmelor japoneze adevărul despre realităţile româneşti

După mai bine de 5 ani, timp în care a condus, în calitate de Director General, destinele Biroului JETRO de la Bucureşti, domnul Tomohiro Yoden, şi-a anunţat încheierea misiunii în ţara noastră. Domnia sa se va întoarce acasă, în Japonia, la Osaka şi va ocupa un important post în cadrul reprezentanţei JETRO din acest oraş. În ultimele zile petrecute în România, domnul Yoden a avut o serie de întâlniri cu oficialităţi locale, cu membri ai Corpului diplomatic, cu colaboratori, cu prieteni. Scopul acestor întâlniri nu a fost numai acela de a-şi lua rămas bun, dar şi de a-l prezenta pe succesorul său la conducerea Biroului din Bucureşti, domnul Tasuku Furukawa, noul Director General.

Pe toată perioada mandatului său, domnul Yoden a sprijinit intensificarea cooperării bilaterale româno – japoneze, astfel că volumul schimburilor dintre România şi Japonia a crescut cu 50% începând cu 2007, până azi.

Deşi ocupat cu ultimele pregătiri şi vizite înaintea plecării, domnul Yoden şi-a găsit timp pentru a acorda un scurt interviu revistei noastre.

Ce reprezintă JETRO ?

Mai explicit, înseamnă Japan External Trade Organization şi este o organizaţie guvernamentală cu sediul central la Tokyo, un sediu subsidiar - Jetro Osaka,un institut de dezvoltare a economiilor şi 36 de birouri regionale. În afara Japoniei funcţionează 73 de birouri, în 55 de ţări. Jetro are azi 1545 de angajaţi din care 824 în Japonia şi 721 în afara ei, care promovează schimburile bilaterale de comerţ şi investiţii dintre Japonia şi restul lumii.

Organizaţia s-a născut în 1958 fiind creată cu scopul de a promova exporturile japoneze.

Acum, ţelul nostru pentru secolul 21 s-a schimbat, promovându-se investiţiile directe în Japonia şi ajutorarea firmelor mici şi medii pentru ca acestea să maximizeze potenţialul lor global de export.

Aş aminti spusele preşedintelui organizaţiei noastre, Hiroyuki Ishige care aprecia că: „În ceea ce priveşte economia globală, a existat o schimbare structurală care se află într-o continuă dinamică. Ţările dezvoltate, inclusiv SUA si cele din Europa, s-au luptat cu diverse dificultăţi, în timp ce economiile emergente, în special cele din Asia, au cunoscut o creştere economică stabilă. JETRO a muncit mult pentru a ţine pasul cu aceste schimbări ale peisajului economiei globale, iar misiunea sa intră acum într-o fază nouă. Noi lucrăm pentru a creşte calitatea şi flexibilitatea informaţiilor şi serviciilor pe care le punem la dispoziţie firmelor japoneze ce activează în Japonia dar şi celor care activează în străinătate. De asemenea, facem eforturi pentru stimularea şi expansiunea comerţului, a investiţiilor şi cooperării economice dintre Japonia şi restul lumii”.

Jetro Bucureşti este parte a Ministerului Economiei din Japonia şi activează neîntrerupt pe piaţa din România de mai bine de 40 de ani. În toată acestă perioadă au fost ajutate un număr important de firme care au sediul social în Japonia.

Fiind în febra plecării, căutând printre hârtii am descoperit nişte documente foarte vechi, din anii 68 - 70. ce conţin autorizarea firmei Jetro de a deschide un birou în Bucureşti. Actele poartă siglele Guvernului României şi a Comitetului Central al Partidului Comunist Român de la acea dată. Ele sunt o filă de istorie a biroului Jetro Referindu-se la perioada ce a urmat Revoluţiei din 1989, domnul Yoden menţiona următoarele: „Numărul societăţilor japoneze active din România a crescut. Astăzi există în ţara dumneavoastră peste 90 de companii japoneze (nu am socotit aici societăţile mici şi mijlocii care nu au sedii centrale în Japonia), numărul acestora fiind cu peste 50 % mai mare decât în 2007, înainte de intrarea ţării dumneavoastră în Uniuna Europeană. Menţionez că aceste societăţi crează peste 30.000 de locuri de muncă în 33 de fabrici. Aş dori să adaug că 27.000 din cele peste 30.000 de locuri de

muncă generate de firmele japoneze, sunt în sectorul auto. Această situaţie decurge din colaborarea a doi mari producători de automobile, Renault şi Nissan. Rezultatele le putem observa cu ochiul liber: miile de autoturisme „Dacia”, produse în România şi recunoscute a fi cel mai popular produs exportat. Producţia acestor autoturisme joaca un rol major pentru companiile cu capital japonez din Romania, care furnizează o serie de componente necesare realizării produsului finit”.

Care sunt serviciile oferite de Jetro ?

La solicitările venite de la firmele japoneze, punem la dispoziţia acestora rapoarte privind situaţia din România. De exemplu, am realizat un raport despre mediul de afaceri iar, de

întreprinderile japoneze, acestea sunt foarte variate: agricultură, industriile - farmaceutică, alimentară, textilă,a tutunului, a construcţiilor de maşini şi IT. Dacă trebuie să dăm câteva exemple,am alege pe cele foarte cunocute românilor, care au birouri de reprezentare: Allied Telesis (IT), Bridgestone (anvelope), Brother (IT, echipamente pentru industria textilă), Canon (copiatoare, foto), Daikin (aer condiţionat), Epson (IT) Fujitsu (IT), Hitachi (IT, echipamente industriale de putere KOYO (rulmenţi), JTI (tutun) Marubeni (Amigo Coffee), Mitsubishi (ehipamente industriale, autoturisme, aer condiţionat) Panasonic (IT, TV, Telecom, audio, foto), SMC (IT), SONY (IT, Tv, Audio, foto), Toyota (IT, echipamente de ridicat),

Domnul Tomohiro Yoden şi domnul Tasuku Furukawa, noul Director General al Jetro Bucureşti (de la dreapta la stânga)

curând, am făcut un raport cu privire la situaţia infrastructurii, a drumurilor naţionale şi a autoastrăzilor. Mai mult, am făcut acest raport şi pentru a schimba imaginea, nu tocmai bună, pe care şi-au format-o investitorii japonezi.

Trebuie spus deschis că imaginea României este, într-o oarecare măsură, negatviă. Acum, situaţia s-a schimbat, drumurile sunt din ce în ce mai bune, iar noi cei care suntem aici le vedem în fiecare zi. Este obligaţia noastră să facem cunoscute japonezilor adevărurile despre ţara dumneavoastră pentru a putea atrage noi investitori.

Am avut şi sper să avem şi de acum înainte o colaborare fructuoasă cu Sistemul Cameral din România. Împreună, am organizat evenimente de marcă: Forumul de Afaceri de la Tokyo prilejuit de vizita de stat a Preşedintelui României în Japonia, seminarii pe teme economice, cu accent pe atragerea investiţiilor străine în România şi îmbunătăţirea mediului de afaceri, în contextul consolidării Acordului de Integrare UE – Japonia.

Un exemplu al bunelor rezultate pe care le-am avut în colaborarea cu firmele japoneze este şi conlucrarea cu societatea Makita - unul dintre liderii pieţei mondiale de echipamente electrice de putere, pentru uz industrial sau domestic, care ne-a contactat pentru găsirea unor potenţiali furnizori locali.Ea avea nevoie să realizeze în România, unele componente necesare producerii în România de produse finite, pe care altfel ar fi trebuit să le importe.

Am căutat şi le-am propus mai multe variante.

După un an de zile Makita a ştiut pe cine să aleagă. A durat mai mult pentru că au fost necesare mai multe teste pe care au trebuit să le treacă viitorii posibili parteneri până când produsele executate au putut ajunge la calitatea cerută de Makita. Acum, compania produce în România pentru piaţa internă şi pentru cea est europeană De asemenea am lucrat împreună cu Yazaki Component Technology, firmă producătoare de panouri atunci când a deschis o nouă fabrică în România.

De ce este atras investitorul japonez în România şi în ce domenii activează întreprinderile japoneze?

Investitorul japonez consideră că România este mai stabilă decât multe alte ţări. Ea este o ţară bogată, cu forţă de muncă cu o bună calificare.

Dar are nevoie de mai multă predictibilitate. În ceace priveşte domeniile în care activează

YKK (fermoare).

Am vorbit mai înainte despre firmele japoneze care lucrează pentru Renault – Nissan. Iată câteva exemple: Takata – Petri România srl – Centuri de siguranţă, roţi de direcţie – Arad – 2 fabrici, Deta, Sibiu Jibou (2 fabrici), Yazaki Component Technology Srl - Instrumente de bord, cutii de joncţiune - Arad, Sumida România SRL - Componente inductive pentru autoturisme - Jimbolia (3 fabrici ), TMD Friction România srl – Plăcuţe şi discuri de frână Caransebeş, Terapia Sa. (Industria farmaceutică). Cluj, Automotive Wiring Systems SRLCabluri - Buchin, Sews România srl – Cabluri, Alba iulia, Brad, Orăştie (2 fabrici), Deva, Haţeg Târnăveni, Sibiu-Perne airbag, Panfoods România srl, Marubeni- Cafea - Târgovişte, Flexitech - Mitsubishi and Meiji – Furtune pentru sisteme de frânare, Calsonic Kansel România srl, Radiatoare - Ploieşti; JTI (Tutun) Bucureşti; Makita, Scule electrice – Brăneşti; Koyo România SA.- Rulmenti –Alexandria, etc.

Ce cumpără Japonia din România ?

Lemn şi produse din lemn, cum ar fi grinzi, cherestea, pe care mulţi dintre cumpărătorii japonezi le utilizează pentru amenajarea caselor de vacanţă.

Dacă privim situaţia balanţei comerciale între cele două ţări constatăm că exporturile româneşti au crescut continuu, de la o valoare minimă de 10 milioane dolari, în 2001, la 180 de milioane dolari în 2005, atingând volumul maxim, 460 de milioane, în 2011. Putem constata deci că soldul balanţei comerciale, este, cu câteva excepţii, continu pozitiv Să revenim la persoana dumneavoastră. De unde sunteţi de loc şi ce urmează să faceţi după plecarea din această ţară ?

M-am născut într-o localitate din partea vestică a Japoniei, între Kyoto, Osaka şi Kobe.

La întoarcerea acasă voi lucra în sediul central al JETRO, din Osaka, unde voi coordona un deparatment ce are o privire globală asupra economiei, dar voi continua să dau mare atenţie României, de care sunt foarte legat.

Am stat 5 ani în România, îmi place ţara dumneavoastră şi o părăsesc cu sufletul greu.

Această perioadă, a fost cea mai lungă pe care am petrecut-o în afara graniţelor Japoniei, dar şi cea mai frumoasă. Îmi place Nord-ul Bucureştiului, cartierul Dorobanţi, mănânc cu

(Continuare în pag. 25 )

Carol Popp de Szathmari un artist plurivalent

A devenit deja o tradiţie ca, în fiecare an, personalităţi din diferite domenii ale culturii, omagiate pentru opera şi activitatea lor, la un număr rotund de ani, să se regăsească în calendarul evenimentelor culturale organizate de Muzeul Naţional Cotroceni.

După anul 2011, când instituţia a sărbătorit două decenii de la înfiinţare, iar pe simeza muzeului s-au regăsit lucrările unor maeştri, precum Aman, Iser sau Schweitzer - Cumpăna, care au marcat prin opera şi activitatea lor arta plastică românească, anul 2012 se deschide cu o mare expoziţie retrospectivă dedicată bicentenarului Carol Popp de Szathmari.

Expoziţia dedicată celor 200 de ani de la naşterea lui Szathmari continuă seria expoziţiilor de patrimoniu organizate de Muzeul Naţional Cotroceni, care aduc în atenţia publicului opera unor artişti marcanţi ai artelor plastice româneşti şi, astfel, pun în valoare nepreţuitul patrimoniu al muzeelor şi instituţiilor de cultură, colaboratori fideli ai unor asemenea evenimente de anvergură naţională.

Considerat a se situa printre cele patru mari personalităţi artistice româneşti din secolul al XIX-lea, printre primii 10 fotografi ai Europei, realizatorul primului reportaj fotografic de război din lume, în timpul Războiului Crimeii(1853-1856), realizatorul primei hărţi a ţării şi a primei steme a României, unul dintre precursorii fotojurnalismului, pictor şi acuarelist în acelaşi timp, Szathmari a rămas în istoria artei româneşti drept unul dintre cei mai importanţi artişti documentarişti, atât ca pictor, dar mai ales ca fotograf, un model european sau, mai simplu, un adevărat cetăţean al lumii. Chiar dacă activitatea lui Szathmari s-a dovedit plurivalentă, pictura şi fotografia au reprezentat, cu precădere, domeniile de excelenţă ale artistului.

Acesta este şi motivul pentru care expoziţia de la Muzeul Naţional Cotroceni poartă titlul Retrospectiva Carol Popp de Szathmari – pictor si fotograf.

Spirit deschis către orice formă de artă, călător prin ţară şi lume, pasionat în egală

măsură de valoarea etnografică şi spirituală a zonelor pe care le-a vizitat şi imortalizat, Szathmari nu a fost numai martorul cu creionul, pensula şi obiectivul de fotografiat al evenimentelor celor mai însemnate din epoca în care se făurea România, ci „a simţit şi a iubit poporul

român în toate manifestările lui”, aşa cum afirma istoricul şi criticul de artă George Oprescu.

Dragostea faţă de istoria acestui popor, faţă de oamenii simpli, cei mulţi şi sinceri, faţă de ţăranul sfios şi rezervat, răzbate din interesul puternic al artistului pentru tot ce e viu şi semnificativ în jurul lui, transpuse în arta sa cu o evidentă căldură şi pasiune pentru realitate, sunt trăsături cu totul noi în arta noastră din aceea vreme pe care operele prezentate în expoziţie le pun în evidenţă.

Activitatea de fotograf a lui Szathmari se întinde pe o perioadă de mai multe decenii.

El era dependent de aparatul de fotografiat, despre care se spune că la acea vreme de început ar fi cântărit între 14 şi 20 de kilograme, neavând senzor de mişcare sau de distanţă, fiind ataşat unui trepied, iar pentru o expunerea mai rapidă a fotografiilor şi multiplicarea acestora, folosea colodiul umed.

De-a lungul timpului, arta, dar şi stăruinţa sa l-au adus în anturajul multor personalităţi al căror destin s-a împletit cu cel al poporului român.Toate aceste personaje istorice, se regăsesc, graţie artei lui, în

expoziţia de la Cotroceni, şi la câte mari frământări ale istoriei arta lui nu a fost prezentă: revoluţia paşoptistă, venirea la domnie a lui Cuza, care a recunoscut oficial fotografia ca artă (în semn de apreciere faţă de statutul demn şi riguros conferit artei fotografice de Szathmari), punând-o alături de genurile artistice consacrate, domnia unui principe străin sau Războiul pentru Independenţă care i-a deşteptat artistului un entuziasm teribil, schiţele realizate în campania din Bulgaria servind ca punct de plecare pentru cronicari şi gravori străini, pentru reporteri de război trimişi de marile reviste europene.

Pictor şi fotograf oficial al domnitorului Al. I. Cuza şi al lui Carol I, un apropiat al altor domnitori pentru care a realizat numeroase portrete oficiale - Al. D. Ghica, G. Bibescu, B. Ştirbei - Szathmari rămâne martorul artistic al evoluţiei societăţii româneşti din secolul al XIX-lea şi al evenimentelor marcante ale epocii în care a trăit şi creat cu pensula, creionul şi obiectivul aparatului de filmat.

Pentru o mai bună dreptate a istoriei timpului şi memoriei oamenilor, expoziţia retrospectivă de la Cotroceni Carol Popp de Szathmari – pictor şi fotograf, reuneşte în spaţiul patrimonial cantacuzin peste 400 de opere (picturi, fotografii, litografii, acuarele şi desene) de o însemnătate deosebită pentru opera acestui artist şi pentru exprimarea varietăţilor preocupărilor şi a genurilor artistice abordate, unele dintre opere fiind expuse pentru prima data.

La vernisajul expoziţiei, prof. Adrian Silvan Ionescu, concluziona: Întreprinzator şi muncitor, maestru al unei multitudini de exprimări, genuri şi tehnici artistice care includ miniatura, litografia, acuarela, portretele în ulei şi pictura de peisaj, călător pasionat, manifestând un interes particular pentru etnografie şi teme de arhitectură, Szathmari a înţeles marele avantaj al fotografiei, acela de a prinde momentul trecător mai bine şi mai repede decât alte mijloace artistice”.

Dr. Adina RENŢEA Director al Muzeului Naţional Cotroceni

Doi eroi ai Italiei Magistraţii Falcone şi Borsellino

Acum 20 de ani, Mafia italiană „semna” ordinul de asasinare a doi magistraţi italienii Paolo Borsellino şi Giovanni Falcone, a căror luptă împotriva acestui flagel al secolului 20, care se continuă şi în zilele noastre, nu a rămas fără rezultate. Cei doi magistraţi au fost printre cei mai acerbi opozanţi ai grupărilor mafiote, italienii spunând că ei au reprezentat diada de aur a luptei antimafia. Dar cine se poate opune Mafiei? Cosa Nostra i-a pulverizat prin două atentate cu bombă. Nici acum, după două decenii de la asasinarea celor doi eroi, aceste crime nu au fost elucidate. Italienii şi nu numai ei, aşteaptă scoaterea la lumină a adevărului şi pedepsirea cu asprime a celor care le-au comandat. Acest adevăr, pe care unii îl cunosc, este ascuns, poate, de anchetatori care, aruncă vina pe serviciile secrete şi pe raţiunea de stat. Cele două crime odioase au zguduit opinia publică din Italia dar şi pe cea internaţională.

Atentatele au survenit în urma unei mărturii depuse de către unul dintre şefii Mafiei, Tommaso Buscetta: primul membru important al Cosa Nostra care a divulgat sectretele Organizaţiei, încălcând astfel „regula de aur”

a Mafiei,. NU VĂD, NU VORBESC, NU AUD”. Mărturiile sale au dus la chemarea în boxa acuzaţilor a 474 de colaboratori şi membri activi ai Cosa Nostra. Tommaso Buscetta a cedat cu greu în faţa magistraţilor.

mare al acuzaţilor. Dintre cei 474, 360 au fost condamnaţi şi încarceraţi pentru crimă. Din păcate 114 persoane au reuşit să scape de închisoare, ei fiind condamnaţi în absenţă.

Falcone a fost ajutat în munca sa de instru-

Giovanni Falcone a fost acela care, cunoscând cutumele Mafiei, a reuşit „imposibilul”, obţinând o parte din secrete. Rezultatul muncii magistratului a fost Procesul Maxi, care a durat aproape un an, din cauza numărului

mentare a procesului, de Paolo Borselino, şi de alţi magistraţi. Borselino absolvise, la numai douăzeci și doi de ani,în 1962, Facultatea de Drept din Palermo, cu magna cum laudae, devenind, în 1963, cel mai tânăr

Pagina 22

Festivalul italian

Ca în fiecare an, italienii din Peninsulă, ca şi cei din întreaga lume au sărbătorit la 2 iunie Ziua Naţională a ţării lor.

La Bucureşti, reşedinţa Ambasadei Italiei a găzduit o recepţie oficială prilejuită de acest eveniment.

“Astăzi, spunea Excelenţa Sa Mario Cospito, celebrăm Sărbătoarea Naţională a Republicii Italiene. Dedicăm celebrarea memoriei victimelor recentului cutremur din Emilia-Romagna şi ne alăturăm suferinţei rudelor acestora.

Dar, citând imnul nostru naţional, “toţi italienii trebuie să fie strâns uniţi” în aceste momente dificile. Rolul celebrării Sărbătorii Republicii trebuie să fie acela de a ne da impulsul necesar pentru a depăşi greutăţile din aceste zile şi datorită valorilor democratice şi de solidaritate socială pe care le evocă. Cu seninătate şi încăpăţânare vom reuşi să înfruntăm şi să învingem şi această

lului, ce a avut loc la reşedinţa Excelenţei Sale Mario Cospito, Ambasadorul Italiei, domnia sa a prezentat succint calendarul Festivalului, care a cuprins acţiuni desfăşurate în întreaga ţară. Sunt manifestări instituţionale şi culturale de o mare diversitate ce îmbină într-un mod fericit muzica, teatrul, pictura, fotografia, arhitectura, gastronomia- degustare a produselor tipice italieneşti, moda – organizarea săptămânii vestimentaţiei şi modei italiene, expoziţia dedicată floriculturii italiene, educaţia, lansarea de cărţi, concerte de muzică clasică şi de chitară.

Ca noutate faţă de ediţiile trecute, anul acesta a mai avut loc: ziua uşilor deschise la Şcoala italiană “Aldo Moro”, o conferinţă pe teme de arhitectură organizată în colaborare cu Facultatea de Arhitectură Bucureşti, prezentarea unui proiect de cooperare socio-educativă la

provocare. Trăiască Italia, trăiască italienii”.

La ceremonie au fost prezenţi premierul Victor Ponta, membri ai guvernului, membri ai Corpului diplomatic,oameni de afaceri italieni şi români, repre zentanţi ai mediilor culturale,membri ai comunităţii italiene din România.

Pentru a marca această sărbătoare, în perioada premergătoare şi în cea care a ia urmat, Ambasada Italiei, Institutul Italian de Cultură şi Institutul Italian de Comerţ Exterior şi-au propus să prezinte, şi în acest an, publicului român, într-o scurtă perioadă de timp, tot ceea ce este mai reprezentativ pentru Italia, prin organizarea “Festivalului Italian”, aflat la cea de a patra ediţie.

La conferinţa de presă dedicată Festiva-

Panciu, judeţul Vrancea, prin inaugurarea centrului educativ Pinochio, vizionarea în HD a unui concert în direct de la Teatrul Scala din Milano.

“Am dorit îndeosebi să repropunem unele iniţiative tradiţionale de promovare comercială, cu sprijinul preţios al biroului local al Agenţiei pentru Internaţionalizare (fostul ICE), fără a neglija evenimentele culturale, propuse în colaborare cu Institutul Italian de Cultură şi unele instituţii româneşti de prestigiu.

Trebuie reamintit şi efortul lăudabil de a oferi asistenţă socială făcută în România de numeroasele noastre a ONG-uri şi de Asociaţiile catolice. Acestui efort i-am dedicat o carte care va fi prezentată în timpul Festiva lului”, a concluzionat Ambasadorul italian.

magistrat din Italia. După o intensă pregătire judiciară, în 1980, obţine arestarea primilor mafioți anchetați de el, fiind necesară punerea sub protecţie a familei. Tot în 1980 s-a creeat o structură judiciară, în care cei doi magistraţi au colaborat cu alţi magistraţi, care aveau acelaşi ţel, lupta anti Mafia, ei lucrând cot la cot, şi punând toate datele la un singur loc.

La 19 iulie 1992 Paolo Borsalino şi oamenii din escortă cad la datorie, ucişi de o mână criminală. Era cu câteva sptămâni după atentatul ucigaş care a dus la decesul colegului său Givanni Falcone, a soţiei sale şi a întregii escorte.

Pentru a cinsti memoria celor doi aprigi luptători împotriva Mafiei, la 19 iulie, Ambasada Italiei a organizat o ceremonie de comemorare a celor doi judecători italieni cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la uciderea lor de către Mafia. Au participat, alături de Excelenţa Sa Mario Cospito, Ambasadorul Republicii Italiene, Titus Corlăţean, ministrul Justiţiei, Andrei Chiliman, primarul Sectorului 1 al Capitalei, alţi oficiali români, un numeros număr de conaţionali, mass-media. În faţa Consulatului Italian, în incinta parcului Kiseleff după intonartea imnurilor italian şi român a fost descoperită o placă comemorativă. Momentul a fost urmat de o scurtă ceremonie religioasă şi de plantarea unui stejar.

Pe placa comemorativă sunt înscrise, în

italiană şi în română, următoarele: Cu prilejul celei de-a 20-a celebrări a dispariţiei tragice a judecătorilor Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, Ambasada Italiei la Bucureşti îi comemorează pe cei doi magistraţi care şi-au închinat viaţa Statului şi apărării celor mai înalte valori ale justiţiei şi dreptăţii.

Comemorarea, pe lângă faptul că aduce un omagiu celor doi eroi italieni, care prin jeretfa lor şi-au adus contribuţia pentru ca Italia să devină o ţară mai bună, capătă o importanţă deosebită şi pentru România. Ea oferă un prilej de reflecţie asupra însemnătăţii pe care lupta împotriva criminalităţii organizate o dobândeşte azi pentru dezvoltarea oricărei societăţi. Prin aceste simboluri, destinate cetăţenilor români, se doreşte reafirmarea profundei prietenii care leagă ţările noastre şi a voinţei Italiei de a susţine procesele de consolidare instituţională şi de reformă a sistemului judiciar în România. Rememorarea cuceririlor juridice şi investigative rezultate din experienţa celor doi judecători italieni Falcone şi Borsellino poate deveni, prin urmare, un prilej de îmbogăţire civică reciprocă între Italia şi România.

Din aceste motive, Ambasada Italiei a considerat că este fundamental să nu se rateze întâlnirea cu istoria plină de o încărcătură morală atât de puternică, a afirmat Excelenţa Sa Mario Cospito.

Pagina 23

O veche dar mereu actuală instituţie de cultură Convorbire cu Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU, directorul Muzeului Ţăranului Român

Trecem, poate, în fiecare zi prin faţa clădirii impresionante, construită în stil neoromânesc, placată în cărămidă, aflată pe şoseaua Kiseleff, la intrarea în Piaţa Victoriei, şi care găzduieşte, din februarie 1990, Muzeul Ţăranului Român.

Oare câţi dintre noi i-am trecut, măcar o dată, pragul? Câţi dintre noi ştiu câte ceva despre istoria acestei clădiri monument?

Să ne întoarcem puţin în timp. În iulie 1906, Regele Carol I semnează, la propunerea ministrului Cultelor, Mihai Vlădescu, decretul de numire în funcţia de director al viitorului Muzeu de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, a lui Alexandru Tzigara – Samurcaş. Muzeul a funcţionat pe locul fostei monetării a statului (de unde vine şi numele actual al străzii din dreapta clădirii) din 1912 până în 1952, când toate obiectele de artă sunt transferate în Palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei. Timp de 25 de ani, Muzeul va funcţiona acolo. În 2011 s-au împlinit 70 de ani de la finalizarea construcţiei acestui edificiu, proiectat de arhitectul Nicolae Ghika – Budeşti, în stil neoromânesc şi care, pentru o bună bucată de timp a condus şi lucrările de construcţie. Proiectul reprezintă însă gândirea Directorului fondator, istoricul de artă Alexandru TzigaraSamurcaş, clădirea fiind concepută de la bun început drept Muzeu de Etnografie şi Artă Naţională. El a dorit să înalţe „un palat al artei pământene“, dispus asemenea unei incinte monastice. Rolul său a fost decisiv în edificarea clădirii. Lucrările au mers însă încet, fiind întrerupte şi reluate de nenumărate ori, grevate de lipsa finanţării. Edificarea Muzeului a fost sursa unui conflict perpetuu între director şi arhitect, ambii fiind personalităţi puternice, nedispuse la concesii, şi ale căror viziuni asupra proiectului difereau adesea. În perioada în care Muzeul a funcţionat în Palatul Stirbey, în locul său a fost instalat Muzeul Lenin – Stalin, devenit, ulterior, Muzeul de Istorie a Partidului Comunist. După evenimentele din 1989, mai precis, în februarie 1990, clădirea revine la menirea ei iniţială, instituţia refondată purtând numele de Muzeul Ţăranului Român.

De aproape doi ani, conducerea acestui lăcaş de cultură a fost preluată de un profesionist: Virgil Ştefan Niţulescu, fost secretar de stat şi secretar general în Ministerul Culturii, fost inspector guvernamental, preşedinte al Comitetului Naţional Român al Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM).

De curând, am avut plăcerea de a purta o convorbire cu domnia sa, rugându-l să ne vorbească despre provocarea pe care viaţa i-a pus-o în faţă, aceea de a fi continuatorul operei lui Horia Bernea, sub al cărui directorat (1990 – 2000) clădirii i-a fost redată destinaţia originară.

Cu ce sentimente aţi preluat conducerea acestui edificiu de cultură?

M-am simţit legat de acest muzeu, mai mult decât de oricare alt muzeu din România, în afară de cele două în care am lucrat (Muzeul Judeţean Ialomiţa şi Muzeul Naţional de Istorie a României), datorită vitalităţii extraordinare pe care o degajă tot ceea ce se întâmplă aici: expoziţiile, evenimentele, tot ceea ce fac oamenii legaţi de acest muzeu, locul în sine, binecuvântat, parcă, de bisericuţa din Bejan. Aşadar, nu m-am simţit nici o clipă străin în Muzeu, mai ales că aveam, deja, câţiva buni prieteni aici şi că m-am bucurat şi de amiciţia a doi dintre oamenii care au dispărut şi care au însemnat imens de mult pentru această

instituţie: Horia Bernea şi Irina Nicolau.

Pe de altă parte am simţit o uriaşă responsabilitate. M-au precedat în funcţie nişte oameni care au marcat cultura română, precum Alexandru Tzigara-Samurcaş, Tancred Bănăţeanu, Horia Bernea sau Irina Nicolau, ori nişte intelectuali contemporani remarcabili, precum Dinu C. Giurescu sau Vintilă Mihăilescu. Chiar dacă este un ţel greu de atins pentru mine, încerc să mă ridic, atât cât pot, la înălţimea predecesorilor mei şi îndrăznesc să spun, la cea a multora dintre colegii mei. Pe de altă parte, nu mă simt deloc demoralizat.

Cred că Muzeul Naţional al Ţăranului Român este cel mai important muzeu de antropologie culturală al României şi, ca oricare altă instituţie de calibrul său, are nevoie de oameni care să muncească permanent, cu devoţiune, profesionalism şi bucurie pentru el. Sper să îmi duc la capăt mandatul de cinci ani pe care l-am primit, după concursul prin care am ocupat postul de director general, şi să reuşesc să păstrez renumele pe care muzeul îl are, pentru mulţi dintre români care cred că acesta este cel mai valoros muzeu al României.

Ce aţi adus nou în activitatea Muzeului şi ce elemente de continuitate există în proiectele dumneavoastră?

Sunt, din firea mea, un om care construieşte. Nu îmi place să demolez.

Există, în cultura română, două modele diferite. Unul este cel al cronicarilor, de la sfârşitul de Ev Mediu şi din zorii Epocii Moderne care nu au afişat orgolii deşarte, înţelegând că nu sunt decât nişte verigi dintr-un lanţ care începe înaintea lor şi va continua după ei. Aceşti oameni au preluat cronicile de la predecesorii lor şi le-au dus mai departe, spre a fi continuate de urmaşi. Celălalt model a fost instaurat de regimul comunist şi are, din păcate, adepţi până în zilele noastre.

Oamenii aceştia cred că lumea ar trebui să înceapă cu ei, drept pentru care, mai întâi demolează tot ceea ce au găsit, concep, din cuţite şi pahară, proiecte măreţe şi lasă, în urma lor, un imens şantier, din care nu rămâne nimic bine întocmit. Îmi place să cred că fac parte din prima categorie de oameni, drept pentru care am continuat proiectele pe care le-am găsit în muzeu, încercând, doar, să le aduc îmbunătăţiri, şi am iniţiat câteva, între care, probabil, Zilele Muzeului Ţăranului este cel mai important, cu speranţa că vor fi continuate de cei care vor urma la conducerea muzeului.

Aţi fost sprijinit în noua dumneavoastră activitate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ţinând seamă şi de faptul că o bună perioadă v-aţi desfăşurat activitatea în cadrul acestuia?

Răspunsul la această întrebare conţine unele imponderabilităţi. Sunt un om nemulţumit din fire, de ceea ce face şi de ceea ce se face în jurul său. Aşadar, nu

sunt mulţumit de sprijinul oferit de Minister. O parte din colegii care sunt, ca şi mine, directori de instituţii în subordinea Ministerului, consideră că Muzeul nostru ar fi fost favorizat. Mie nu mi se pare aşa. Este adevărat că, pentru mine este, poate, ceva mai uşor să înţeleg ce se întâmplă acolo. În ultimii 30 de ani din viaţa mea, mai mult de nouă am lucrat acolo, iar în ceilalţi ani, m-am aflat în instituţii legate, într-un fel sau altul, de minister. Înţeleg că avem un buget de criză, dar cultura este la fel de importantă pentru o naţiune, ca apărarea, educaţia sau infrastructura. Fără cultură, România nu va mai însemna nimic, în viitorul apropiat, iar muzeele joacă un rol imens în identitatea noastră. Am impresia că unii dintre cei care au avut decizia, în anii din urmă, nu au înţeles acest adevăr elementar sau, poate, dacă l-au înţeles, nu le-a păsat. Nu mi se pare normal să simt că sunt sprijinit în Minister, doar pentru că am lăsat loc de bună ziua, atunci când am plecat de acolo.

Activitatea Muzeului presupune deschidere faţă de realizările unor instituţii similare, din ţară şi de peste hotare. Ce s-a făcut în domeniul colaborării cu

acestea?

Nu suficient de mult. Din păcate, Muzeul nu a reuşit să stabilească relaţii suficient de solide cu alte muzee similare, nu a participat îndeajuns la viaţa muzeală a ţării. Este un capitol pentru care mai avem foarte mult de muncit. De asemenea, Muzeul nu a reuşit să intre, încă, în marile muzee similare din Europa, cu expoziţii temporare de înalt nivel.

O activitate eficientă implică şi existenţa unor specialişti de înaltă calificare. Cum se prezintă instituţia pe care o conduceţi, sub acest aspect?

Muzeul are profesionişti în multe dintre domeniile de care are nevoie. Nu în toate, deoarece am fost nevoiţi să reducem aproape un sfert din personalul instituţiei, în urmă cu doi ani. Alte posturi au rămas libere şi nu avem voie să le ocupăm. Oricum, salariile sunt foarte mici, absolut neofertante, pentru multe categorii de personal. Pe de altă parte, în unele compartimente avem câţiva dintre cei mai buni specialişti din ţară, dar mă gândesc, cu teamă, la momentul în care vor ieşi la pensie ori îşi vor găsi un loc de muncă mai bun, pentru că fie că nu voi avea cu cine să îi înlocuiesc, fie că posturile vor fi, în continuare, blocate. Ţinând seama de profilul revistei „Diplomat Club” am fi interesaţi de relaţiile de colaborare stabilite cu Ambasadele ţărilor reprezentate la Bucureşti.

Avem relaţii excelente cu mai multe reprezentanţe diplomatice şi institute culturale străine la Bucureşti. Numai în ultimii doi ani, am organizat, împreună

cu acestea, expoziţii, festivaluri de muzică şi film, lansări de carte, conferinţe şi diverse alte evenimente.

Lista lor este destul de lungă, dar cred că ar trebui menţionate: Austria, Cehia, China, Elveţia, Franţa, Germania, India, Italia, Japonia, Mexic, Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Rusia, Serbia, Slovacia, Spania, Suedia, Thailanda, Ucraina şi Ungaria.

Ce proiecte aveţi pentru a schimba imaginea, cam prăfuită, a muzeului, de a aduce infrastructura clădirii la nivelul cerinţelor actuale, de a asigura specialiştilor, muzeografilor condiţii civilizate de muncă. În ipoteza începerii unor asemenea lucrări, cum vor afecta ele posibilităţile de acces ale vizitatorilor?

Ultimele modificări în expoziţia permanentă datează din 2004, dar, în mare, ea a rămas neschimbată din 2000. Sigur că este nevoie de modificări. Mulţi dintre cei care au vizitat muzeul – specialişti sau nespecialişti – mi-au spus că nu ar veni să îl vadă şi a doua oară, deşi li s-a părut foarte interesant. Oamenii au nevoie de ceva nou. Numai că acest ceva nou este dificil de realizat, dacă vrei să păstrezi calitatea înaltă a expoziţiei permanent actuale. Cu siguranţă, atunci când, spre sfârşitul acestui an, vom începe lucrările de restaurare la corpul vechi al clădirii principale, vom fi nevoiţi să facem modificări şi în expoziţia permanentă. În orice caz, Muzeul nu se va închide complet accesului public.

Evident, sunt de făcut multe alte modificări, cum ar fi, de exemplu, separarea circuitului publicului de cel al personalului din muzeu şi o mai bună securizare a zonelor în care este expus patrimoniul muzeal.

Care a fost cea mai importantă realizare a Muzeului în anul 2011 şi care este viziunea dumneavoastră asupra perspectivelor acestuia? Îmi este greu să numesc o singură realizare. Cred că, în plan strict cultural, faptul că Muzeul a reuşit să devină mai vizibil pentru mai multe categorii de public este, în sine, o realizare. Am făcut acest lucru printr-o creştere susţinută a gradului de ocupare a sălilor de expoziţii temporare, cu activităţi foarte diverse. Pe de altă parte, am continuat ceea ce am început în 2010, organizarea Zilelor Muzeului Ţăranului, ediţia din anul trecut fiind marcată de două vernisaje importante: expoziţia Pe aripile timpului, organizată împreună cu Muzeul de Etnologie din Geneva, şi expoziţia Piatra şi lutul, care a marcat reintrarea în circuitul expoziţional a complexului muzeal de la Hereşti, din judeţul Giurgiu, aflat, de asemenea, în administrarea Muzeului nostru, după mulţi ani în care, din diverse motive, nu s-a mai investit aproape nimic în acel superb monument.

Cea de a doua expoziţie încă poate fi vizitată, până la sfârşitul lunii august 2012. În ceea ce priveşte perspectivele Muzeului, cred că acesta trebuie să ajungă să însemne ceva mai mult, nu doar pentru elita intelectuală a Bucureştilor, ci şi pentru mulţi dintre oamenii care, poate, nu au nivel foarte ridicat de educaţie, dar au foarte multă nevoie de cultură. În plus, cred că ar trebui să găsim căile prin care să ne apropiem mai mult de vârstnici, pentru că Muzeul a ajuns să fie identificat aproape în exclusivitate cu aspiraţiile tinerilor. Cred că Muzeul Ţăranului trebuie să ofere, în fiecare zi, câte ceva, pentru fiecare categorie de public în parte. Probabil, însă, că cea mai mare provocare căreia va trebui să îi facem faţă va fi noua expoziţie permanentă, despre care, încă nu ştim nimic. Este extrem de dificil să reuşeşti să păstrezi spiritul unei alcătuiri expoziţionale, aşa cum este expunerea permanentă de la noi şi, în acelaşi timp, să reuşeşti să aduci ceva nou în atenţia unor oameni care aşteaptă să vadă mai mult din imensul patrimoniu, prea puţin pus în valoare, al Muzeului nostru. Să sperăm că înţelepciunea ne va călăuzi să găsim cea mai bună soluţie!

Karen BABOIAN

Visit Thailand 2012

În ultima săptămână a lunii iunie,la Muzul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a avut loc manifestarea Visit Thailand 2012: Expo foto şi Festival culinar thaiandez. Deşi afară erau aproape 40 de grade, invitaţii la vernisaj şi Festival, nu s-au lăsat aşteptaţi, ei venind în număr foarte mare. Gazdă bună şi primitoare, Excelenţa Sa doamna Tasanawadee Miancharoen, Ambasadorul Regatului Thailandei, a avut o vorbă bună pentru fiecare. Domnia sa nu a lăst nimic la întâmplare, totul fiind foarte bine organizat. Doamna a fost secondată de personalul Ambasadei, de personalul Muzeului şi de cei ai Autorităţii de Turism al Thailandei.

E.S. doamna Tasanawadee Miancharoen, Ambasadorul Regatului Thailandei şi doamna Paula Popoiu, directorul Muzeului Naţional al Satului deschid oficial Festivalul şi expoziţia de fotografie

Timp de nouă zile Bucureştenii s-au putut delecta cu diversele specialităţi culinare puse la dispoziţie de organizatori .

Manifestarile de acest gen organizate de Ambasad Thailandei de-a lungul anilor în România sunt menite să

Membri ai Corpului diplomatic de vorbă cu doamna Paula Popoiu

atragă cât mai mulţi români să viziteze „Ţara surâsului”.

Rezultatele acestor acţiuni au avut succesul scontat, astăzi românii considerând Thailanda drept una dintre cele mai intersante şi plăcute destinaţii de vacanţă, ceea ce se poate vedea din numărul din ce în ce mai mare al celor care îşi petrec concediul în această ţară.

Fiica Excelenţei Sale, într-o ricşă, vehicul foarte folosit în oraşele supra aglomerate ale Asiei

Expoziţia Astana-capitala viitorului, cucereşte publicul românesc

În cadrul deosebit oferit de Palatul Muzeului de Geologie, a avut loc, la finele lunii aprilie, deschiderea oficială a expoziţiei de sprijin pentru candidatura orasului Astana la EXPO 2017: Astana-capitala viitorului.

La ceremonia de deschidere au fost prezenţi membri ai Parlamentului şi Guvernului României, membri ai Corpului Diplomatic acreditat la Bucureşti, academicieni şi alţi oameni de cultură. În cuvântul sau, prof.dr.Anton Caragea, Directorul Institutului de Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică, a subliniat faptul ca expoziţia este destinată a exprima sprijinul oficial al Parlamentului şi Guvernului României pentru

candidatura oraşului Astana ca organizator al EXPO 2017, pentru relaţia strategica România-Kazahstan. Astana merită să fie gazda EXPO 2017, deoarece este capitala din Asia Centrala care cunoaşte cea mai rapidă creştere economică şi demografică, este simbolul schimbării geopolitice ce pune Asia în centrul dezvoltării economice şi politice mondiale, beneficiind de voinţă politică şi de un buget de 20 de miliarde de euro pentru desfăşurarea expoziţiei în cele mai bune condiţii.

Alegerea Astanei este una practică, de bun simţ şi de succes, a concluzionat prof. dr. Anton Caragea.

Deputatul Viorel Palasca, preşedintele Grupului Parlamentar de Prietenie România-Kazahstan, a transmis sprijinul Parlamentului pentru alegerea Astanei. ″Vă asigur de tot sprijinul nostru, de altfel unul traditional, pentru ca oraşul Astana să capete o nouă şi meritată recunoaştere internaţională odată cu organizarea Expoziţiei Internaţionale din

doar un episod al acestei relaţii de colaborare şi prietenie”.

Totodată, şi domnia sa a exprimat aprecierea inaltului for pentru eforturile desfaşurate de şeful misiunii kazahe în România şi de prof. dr. Anton Caragea pentru organizarea acestui eveniment.

Au mai luat cuvântul Sali Negiat-subsecretar de stat al Guvernului României, prof. dr. Mircea Constantinescu-Director al Academiei Diplomatice Europene şi alţi demnitari prezenţi,care şi-au arătat sprijinul hotărât pentru dezvoltarea relaţiei bilaterale România-Kazahstan şi sprijinirea tuturor iniţiativelor bilaterale de dezvoltare a dialogului.

Un moment special l-a reprezentat discursul primarului

Nicoale Ontanu, care a anunţat decizia oficială de a da numele Astana unei străzi din Bucureşti, decizie salutată cu lungi aplauze.

La fel de calduros a fost primită scrisoarea presedintei Comisiei de Cultură, Raluca Turcanu, anunţând decizia sa de-a contribui la dezvoltarea relatiei bilaterale România Kazahstan. În final, domnul Talgat Kaliyev şi-a exprimat emoţia generată de solidaritatea şi de respectul de care Kazahstanul se bucură în România. Aceasta solidaritate şi dorinţa de a construi o relaţie de succes sunt garanţia că dialogul între cele două ţări se va dezvolta. Relaţia politică perfectă de astăzi şi investiţiile Kazahstanului în România, în valoare de 3 miliarde de dolari, nu sunt decât un început.

Mulţumind pentru sprijinul acordat candidaturii Astanei la EXPO 2017, domnul Talgat Kaliyev a prezentat un film despre eforturile extraordinare depuse pentru a găzdui expoziţia internaţională în cele mai bune condiţii, apreciind

Pagina 24

Sărbătoarea prieteniei româno-turce

Gală culturală la Sala Palatului

Cântece şi dansuri populare româneşti şi turceşti, interpretări ale unor melodii aparţinând unor artişti din cele două ţări, momente poetice au făcut parte din programul „ Galei Culturale româno –turcă”, organizată de Lumina Instituţii de Învăţământ pe scena Sălii Palatului din Bucureşti.

Fatih Gürsoy, preşedinte Instituţiilor de Învăţământ „Lumina”, a mulţumit oaspeţilor pentru interesul manifestat faţă de acestă Gală Culturală şi pentru sprijinul acordat.

Domnia sa a reliefat importanţa culturii, spunând că aceasta este „ cartea de identitate a oricărei naţiuni, scrisă de-a lungul istoriei sale şi în care se regăsesc reunite toate valorile acesteia, din trecut până în prezent”.

La spectacol au participat peste 4000 de invitaţi. Au răspuns afirmativ invitaţiei organizatorilor, parlamentari, oficiali ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ai Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, şefi ai misiunilor diplomatice acreditate în România. Au participat, deasemenea, cadre din Primăria Sectorului 2, ale Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, ale Inspectoratului Şcolar al Sectorului 3, ale Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, ale Jandarmeriei, Poliţiei Române şi Prefecturii Judeţului Iaşi.

Peste 300 de elevi au evoluat pe scena Sălii Palatului. De la mic la mare şi de la o naţionalitate la alta, elevi ai Lumina Instituţii de Învăţământ, s-au pregătit timp două luni, conduşi de o echipă formată din cadre didactice ale aceleiaşi Instituţii.

Prestaţia acestor copii minunaţi, munca lor, a fost încununată de aplauzele publicului.

Spectacolul internaţional din acest an realizat sub sloganul “Culturile, mână în mână” a debutat cu un show de percuţie; 41 de elevi cu 41 de tobele, au realizat un moment sonor de excepţie în timp ce pe un ecran se derulau imagini video ale pregătirii Galei din acest an. Elevii turci au interpretat cântece şi dansuri populare din diferite zone ale României şi iar elevii români au interpretat cântece şi dansuri popu-

Instituţiilor de Învăţământ Lumina, Fatih Goktaş.

Manifestarea nu ar fi fost completă fără expoziţia din holul Sălii Palatului unde tinerii elevi ai Lumina Instituţii de Învăţământ au etalat obiecte tradiţionale realizate manual, ale ambelor etnii. Au fost expuse obiecte de port popular, sau putut asculta melodii populare interpretate de elevi şi s-au putut degusta specialităţi culinare tradi-

lare turceşti, demonstrând că şi- au câştigat dreptul de a reprezenta România la Olimpiada internaţională din Turcia. În spectacol au fost anunţaţi primii cinci elevi calificaţi la categoria “Poezie în limba maternă”. medalia de aur revenindu-i elevei Ece Ergin.

Pe scena Sălii Palatului au fost prezenţi şi elevii câştigători ai probelor eliminatorii ale celei de a X-a ediţii a Olimpiadei Internaţionale de Limbă Turcă. Ei au fost medaliaţi, în aplauzele publicului.

Medaliile au fost înmânate de către Neculai Onţanu, Primarul sectorului 2, Excelenţa Sa, Ómür Şölendil, Ambasadorul Republicii Turcia în România şi de Directorul General al

ţionale.

Organizatorii Galei Culturale româno-turce, au încercat şi chiar au realizat, fructificarea potenţialei bogăţii a multiculturalismului. Gala a contribuit la apropierea dintre cele două popoare şi ţări, având drept mijloc de promovare cultura, sportul şi activitatea stiinţifică.

Comunitatea turcă din ţara noastră este recunoscută oficial iar colaborarea dintre cele două etnii se bazează pe respectul faţă de culturi diferite, toleranţă faţă de diversitate şi colaborarea pe multe planuri.

Prezentatorii Galei au fost Andreea Marin Bănică, Ambasador al Bunăvoinţei pentru UNICEF România şi vedeta turcă Ilker Gultekin.

“Prin dans învăţăm şi ne cunoaştem cultura”

Spectacole de dans mexican în România

2017, într-o capitală modernă, dinamică ce îmbină într-o manieră excepţională valorile arhitectonice şi mai ales prezintă spiritul creator şi novator al locuitorilor Republicii Kazahstan″. În final, deputatul a adresat calde aprecieri domnului Talgat Kaliyev, Însărcinat cu Afaceri a.i. al Kazahstanului în România şi domnului prof. Anton Caragea, pentru organizarea impecabilă a acestui important eveniment bilateral.

Deputatul Ahmet Aledin, Vice-preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Cultură a exprimat sprijinul de care Kazahstanul şi candidatura Astanei se bucură în Parlamentul României. puterea şi opoziţia laolaltă sunt de acord asupra dezvoltării relaţiei strategice România-Kazahstan.

Senatorul Trifon Belacurencu a adresat cuvântul de salut al Senatului României apreciind că “decizia României de a sprijinii candidatura oraşului Astana pentru EXPO 2017 este

că EXPO 2017 la Astana va fi un succes deosebit.

La finalul manifestării oaspeţii au putut să admire cele 20 de tablouri uriaşe, reprezentând minunile arhitectonice ale capitalei Kazahstanului, Astana şi au ciocnit un pahar de şampanie rară adusă special pentru această ocazie.

Imagini din expoziţie au fost transmise de 6 posturi de televiziune (TVR Cultural, TVR Info, TVR 1, Naţional TV, N24 Plus şi Travel Mix ) Date referitoare la această expoziţie au fost prezentate în zeci de articole de presă, mărturie în plus a prestigiului extraordinar de care Kazahstanul se bucură in societatea românească.

Expoziţia Astana-capitala viitorului, unul dintre cele mai importante evenimente culturale organizate în România în anul 2012, a fost vizitată de peste 18.000 de bucureşteni, în perioada 23 - 27 aprilie, fiind o marturie a viului interes faţă de capitala Kazahstanului.

După celebrele chipsuri din porumb expandat, nacios, după tortillia, tacos, buritto sau guacamole, mâncăruri tradiţionale mexicane, dansul popular mexican este primit cu

ganul grupului este: “prin dans învăţăm şi ne cunoaştem cultura” şi are drept scop promovarea şi difuzarea tradiţiile populare mexicane în lume.

aplauze în ţara noastră. În anul 2006 autorităţile locale din oraşul mexican Teletes, statul Puebla stabilesc crearea grupului tradiţional de dans AZTLÁN. Slo-

Sosiţi la Bucureşti la invitaţia Ambasadei Mexicului, membri grupului au susţinut patru spectacole de succes: la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA-Sibiu, la

Primăria Municipului Mediaş, la Palatul Naţional al Copiilor, Bucureşti şi la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, Bucureşti.

Grupul a interpretat cu măiestrie dansuri din statele mexicane: Statul Mexic: dansurile “Águila blanca”, “Huracán”, “Ritual al fuego”; Statul Puebla: dansurile “Que chula es Puebla”, „Jarabes poblanos”, “Quetzales”; Statul Veracruz: dansurile “El tilingo”, “La bamba”, “Zapateado veracruzano”; Statul Guerrero: dansurile “La malagueña”, “El gusto guerrerense”, “Las amarillas”; Statul Jalisco: dansurile “La negra”, “El jarabe tapatío”,“La culebra”. Organizatorii spectacolelor au fost: Ambasada Mexicului în parteneriat cu Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRASibiu, Primăria Municipului Mediaş, Palatul Naţional al Copiilor, Colegiul Naţional “Iulia Haşdeu” din Bucureşti, şi Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”.

Pagina 25

Bloomsday la prima sa ediţie în Bucureşti

Prima ediţie a festivalului “Bloomsday în Bucureşti” a avut loc sâmbătă, 16 iunie, în faţa localului „The James Joyce Pub & Restaurant” deschis de ceva timp în Piaţa Valter Mărăcineanu, de către omul de afaceri irlandez Aidan Joyce.

Organizat de Ambasada Irlandei, sub auspiciile Excelenţei Sale Oliver Grogan, Ambasadorul acestei ţări, şi cu sprijinul Primăriei Municipiului Bucureşti, acest eveniment cultural este unic în felul lui.

Numele Festivalului este dat de personajul principal, Leopold Bloom, al celebrei opere literare „Ulyse”, a scriitorului irlandez James Joyce. Festivalul este în fapt o readucere în memorie a scriitorului şi a operei sale. Este un prilej pentru cei care nu au avut timp să citească romanul, dar care vor să intre în atmosfera zilei de 16 iunie, zi pe parcursul căreia se desfăşura în

1904, la Dublin, acţiunea romanului, să asculte pasaje semnificative, în timp ce

150 de ani de diplomaţie românească

degustă o bere irlandeză Guinnesses. „Bloomsday” se sărbătoreşte în fiecare an în peste 60 de oraşe din întreaga lume.

Anul acesta, Bucureştiul s-a alăturat pentru prima data, acestor oraşe.

Invitat special al Festivalului, actorul Ion Caramitru a citit pasaje din lucrarea lui Joyce, iar tineri muzicieni de la Conservatorul din Bucureşti au interpretat piese asociate romanului. Şi-au dat concursul şi actorii Ilinca Goia şi Dorin Andone de la Teatrul Naţional Bucureşti “I. L. Caragiale”.

Manifestarea a fost deschisă de Excelenţa Sa Oliver Grogan, care, aprecia că „cititorii români sunt familiarizaţi cu opera lui Joyce, iar noi încurajăm publicul larg să se alăture acestei manifestări culturale pentru a afla şi mai multe despre acest scriitor irlandez renumit”.

O manifestare de prestigiu în lumea medicală românească

De.patru ani,revista „Viaţa medicală” – săptămânal al personalului medico –sanitar reuneşte, la fine de mai, un grup important de personalităţi din lumea medicală, prin organizarea Galei acestei publicaţii. În.ciuda tuturor greutăţilor de organizare, omul din spatele acestui eveniment, un vaşnic luptător, doctorul Mihai Mihailide a reuşit, la fel ca şi în anii trecuţi, să găsească fondurile necesare pentru ca nivelul elevat al acestei reuniuni să se menţină sau chiar să fie depăşit. Nu este lucru uşor. „Gala Viaţa medicală“ nu este un

Au fost atribuite trei categorii de premii: „Trofeul de cristal“, acordat unor personalităţi din domeniul medicinei; „Pana de aur“, acordată acelora care au colaborat efectiv, pe o perioada mai lungă, la revista „Viaţa medicală” şi premiul „Dr. Georges Dumitresco“, acordat pentru excelenţa în arta plastică.

Au fost premiaţi cu „Trofeul de cristal”: Academician Constantin Popa- pentru întreaga activitate medicală, de cercetare ştiinţifică, publicistică şi editorială, pentru contribuţia

Fundaţia Ronald S. Lauder Romania a organizat prima ediţie a Conferinţei aniversare “2Day Ambassador”

În contextul celebrării a 150 de ani de diplomaţie românească, şi a aniversării a şase ani de parteneriate exclusuive, Fundaţia Lauder a organizat la Palatul Cotroceni şi la Ministerul Afacerilor Externe - Sala Gafencu, cu sprijinul acestor două instituţii, Conferinţa „2Day Ambassador”, având ca temă: „Ce înseamnă să fii Ambasador astăzi” Scopul Conferinţei a fost promovarea studiului diplomaţiei, a relaţiilor şi afacerilor internaţionale, în rândul elevilor de liceu ai Fundaţiei, dar nu numai. Au participat la Conferinţă elevi ai liceelor Lauder Yavne(Budapesta), Lauder de limbi straine/ ebraică (Sofia), dar şi ai Colegiilor Naţionale Matei Basarab, George Coşbuc şi Mihai Viteazul din Bucureşti, elevi ai liceului din Ort Benjamina(Israel), şi ai Colegiului Walburg din Olanda.

Elevii care au ales să se specializeze în diplomaţie şi relaţii internaţionale au beneficiat de Parteneriatele academice exclusive, agreate cu şase ani înainte cu: MAE(Institutul Diplomatic Român), cu Lauder School of Government, cu Diplomacy & Strategy şi cu Raphael Recanati International School Israel, acesta din urmă oferind un curs acreditat de diplomaţie şi relaţii internaţionale elevilor de la liceul Lauder-Reut.

Iulian Fota, consilier prezidenţial, şeful Departamentului Securităţii Naţionale,

Leul din Nemeea...

(Urmare din pag. 15)

trecut direct de la primitivism la decadenţă?

Evident că aici nu este în joc doar o problemă culturală sau de civilizatie. Max Weber a vorbit în celebra sa carte,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului’’ despre cultul pentru muncă specific protestantismului care este cel ce dă valoare capitalismului şi, am putea să adăugăm, chiar nobleţe. Este însă chiar asa? Modernitatea lumii, pe care o numeam cândva liberă, constă în dispreţul pentru viaţă, atât de superb exaltată ca importanţă, valoare şi perspective, de Isaia? Munca este un element determinant al vieţii umane. Ce este însă agresiunea umană împotriva restului formelor vieţii, dar şi împotriva omului însuşi? Spiritul capitalismului nu se reduce însă la valorizare (câtă va fi fiind) a muncii.

El are, în centrul său, fără legătură cu orice

Cristian Diaconescu, consilier prezidenţial pentru Relaţii Internaţionale, Mark Gitenstein, Ambasadorul SUA în România, Hersel Arezoo, adjunctul misiunii diplomatice a Statului Israel în România, Jonathan Davis, Vicepreşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe şi decan al Raphael Recanati International School- Israel, dr. Assaf Moghadam, lector senior şi cercetator al Lauder School au ţinut scurte alocuţiuni pe marginea temei propuse de organizatori.

Bogdan Olteanu, Viceguvernator al Băncii

Naţionale a României, dr. Lucian Anghel, preşedintele Bursei de Valori Bucureşti, Cătălin Păuna,0 senior economist World Bank şi Valentin Lazea, actual economist sef la Banca Naţională a României, au vorbit elevilor despre implicaţiile economice ale contextului afacerilor internaţionale. Moderatori au fost Emil Hurezeanu Şi Daniel

formă de protestantism, principiul maximalizării profitului, ori maximalizarea profitului nu este chiar maximalizare fără luarea în posesiune a statului. Principiul maximalizării profitului şi principiul democratic, în ciocnirea lor inevitabilă, reprezintă o adevarată problemă a lumii actuale. La limita exploatării statului de către capital este totalitarismul – nu are importanţă dacă acesta apare pentru a alcatui o forţă aptă sa distrugă statele concurente sau să creeze un maximum de excedent în profitul corporatist. S-a spus cândva că o a treia cale, între capitalismul pur şi stalinism, nu este posibilă. Acum putem fi siguri; numai o a treia cale este viabilă. Ce legatura are acest final cu ansamblul textului acestui eseu? Una foarte simplă: inumanitatea este aceeaşi – în vânătoarea de lei, în uciderea unei balene sau în maximalizarea profitului în contul existenţei, libertăţii, egalităţii fraterne a oamenilor- ea se şi exprimă unitar simultan şi identic sub raport geopolitic.

Apostol. Într-o atmosferă festivă, la finele Conferinţei, în prezenţa reprezentanţilor misiunilor diplomatice ale Israelului, andei, Bulgariei şi Ungariei, elevii au avut privilegiul să le fie înmânate „Certificatele în diplomaţie şi relaţii internaţionale” chiar din mâna aceluia care acum se află la conducerea diplomaţiei româneşti, ministrul Afacerilor Externe, prof. Andrei Marga. Domnia Sa i-a felicitat şi încurajat pe tinerii care doresc să aleagă în viaţă calea diplomaţiei, concluzionând:” În perioada actuală, a globalizării, profesia de diplomat devine una dintre profesiile cheie în ceea ce priveşte interacţiunea între ţări, culturi şi comunităţi”. În cuvântul său, Preşedintele Fundaţiei Lauder-Reut România, doamna Tova Ben Nun-Cerbis a mulţumit Administraţiei Prezidenţiale, consilierului prezidenţial Iulian Fota, pentru găzduirea şi susţinerea acestei Conferinţe. „Astăzi este o zi extraordinară, emoţional, şi plină de satisfacţii. Este normal ca elevii să fie încântaţi de o zi ca aceasta, în căutarea unui drum care cere curaj, efort, şi determinare. Astăzi inaugurăm un program unic în învăţământul liceal: Conferinţa “2 Day Ambassador”, dedicat promovării diplomaţiei şi studiului relaţiilor internaţionale, printre elevii de liceu din România şi din străinătate”, a adăugat domnia sa.

Misiunea JETRO...

(Urmare din pag. 21)

plăcere mâncarea românească, şi în mod special sarmalele în foi de varză cu mămăliguţă.

La finalul convorbirii, domnul Tomohiro Yoden, ni l-a prezentat pe colegul său, domnul Tasuku Furukawa, noul Director General al Jetro Bucureşti.

Vin de la biroul Tokyo, unde m-am ocupat cu problematica ţărilor din Europa, în special a ţărilor din Europa Centrală de Vest.

Voi fi aici pentru trei sau patru ani. Sper să pot călători prin ţară şi să mă pot convinge personal de realizările românilor pentru a putea transmite, japonezilor, care încă mai sunt nehotârâţi şi neîncrezători în această ţară, că imaginea acesteia văzută de la faţa locului nu se potriveşte cu imaginea, aş spune deformată, a realităţilor din România.

Karen BABOIAN Armand Oprea

Madeleine Karacaşian alături de Nelly Matevosian ministru consilier al Ambasadei Armeniei

simplu spectacol. Timp de 8 ore participanţilor li s-a oferit un „bouillon de culture”.

Astfel au avut loc vernisaje, lansări de carte, două spectacole, unul, oferit de Teatrul Metropolis, celălalt, oferit de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“, urmate de un. spectacol de gală - punctul culminant al reuniunii fiind înmânarea premiilor. Începută în 2009, la împlinirea a 20 de ani de apariţie şi la publicarea a peste 1000 de numere, manifestarea a devenit tradiţională,

sa la edificarea Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare, prof. dr.

Emanoil Ceauşu, prof. dr. Mircea Covic şi prof. dr. Florin Mihălţan –pentru competenţă şi devotament în îngrijirea bolnavilor, promovarea cercetării ştiinţifice, colaborarea publicistică de excepţie la «Viaţa medicală», prof. dr. Jean Askenasy, prof. dr. Dan Dermengiu, prof. dr. Horia Traian Dumitriu, dr.

Mircea Dumitru,dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu şi asistent medical principal

Dr. Ovidiu Popescu, dr. Mihai Mihailide, împreună cu doi colegi de breaslă. continuându-se şi azi. La această ultimă ediţie au participat ca parteneri Academia Română şi Academia de Ştiinţe Medicale.

Alături de organizatori s-au aflat şi Fundaţia „Dr. Victor Babeş“, compania AstraZeneca, Fundaţia Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, companiile Argonmed, Boiron, Farmexim, Hippocrates Communication, Octapharma, Ronda Medical, dar şi Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti şi Colegiul Medicilor din Municipiul Bucureşti, fără al căror aport material, gala nu ar fi putut avea loc.

Organizată, şi în acest an, în sălile de conferinţă Brâncuşi, Madgearu şi Titulescu din cadrul Centrului de presă Romexpo, la reuniunea „Vieţii Medicale” au luat parte medici din toate specialităţile, din Bucureşti, din provincie sau din străinătate.

Lucreţia Titircă - pentru competenţă şi devotament în îngrijirea bolnavilor, promovarea cercetării ştiinţifice, publicarea unor lucrări de referinţă la Editura «Viaţa Medicală Românească». „Pana de aur“ a fost conferită conf. dr.

Corneliu Zeana, dr. Constantin Bogdan, dr.

Maria Dragotă, dr. Raluca Bulea, Madeleine Karacaşian, Anca Florea.

Premiul „Dr. Georges Dumitresco“ a fost acordat familiei de medici Elena şi Dan Paulian..

Gala s-a constituit într-un bun prilej de apreciere a activităţii deosebite a slujitorilor medicinei din ţara noastră, iar masiva participare a reprezentanţilor corpului medical a exprimat solidaritatea membrilor acestuia în faţa greutăţilor cu care ei se confruntă.

Moment aniversar pentru Muzeul Naţional de Istorie al României 40 de ani de la înfiinţare

În Sala Mihai Viteazul, a Muzeului Naţional de Istorie a avut loc simpozionul „Muzeul Naţional de Istorie la 40 de ani.

Momentul ZERO – 8 mai 1972”.

După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea înfiinţării unui muzeu naţional de istorie, reprezentativ pentru ţară, a fost discutată de multe ori începând cu 1968. S-a creat astfel un cadru real, corespunzător pentru organizarea Muzeului Naţional de Istorie, prin Hotărârea nr. 1448 din 03/07/1968, a Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România (urmată de Hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România privind înfiinţarea Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România, din 20 martie 1970). Pentru constituirea patrimoniului muzeului se avea în vedere transferarea tuturor pieselor de valoare republicană, sau, în caz excepţional, a copiilor acestora aflate în muzeele din Capitală şi provincie, în colecţii particulare şi

ale altor instituţii: Academia Română, Biblioteca Centrală de Stat, Arhivele Statului, ministere etc.

Pentru sediul muzeului s-a ales clădirea Poştei Centrale din Bucureşti (din Calea Victoriei nr. 12). Amenajarea s-a făcut în ritm accelerat (partea tehnică fiind încredinţată Trustului „Carpaţi” şi Întreprinderii de Stat „Decorativa”). Din comisia de

Gânduri la sfârşit...

(Urmare din pag. 5)

fost mai puternice relaţiile şi dorinţa ca prin muncă să se dezvolte afacerile şi, înainte de toate, comerţul. Au fost realizate câteva Forumuri de afaceri pentru că aceste două ţări au fost dintotdeauna deschise colaborării, făcând loc succesului economic şi progresului. Iar noi, ca Ambasadă, am incurajat oamenii de afaceri şi am susţinut cu putere cooperarea între cele două state prin susţinerea activităţilor Camerelor de Comerţ şi prin punerea în legatură directă a oamenilor de afaceri din cele două ţări. Acum 4 ani, Guvernul Macedoniei cu acordul şi aprobarea Guvernului român, l-a numit pe Preşedintele Camerei de Comerţ Prahova, Aurelian Gogulescu, ca primul consul onorific al Republicii Macedonia cu sediul la Ploieşti. De atunci, Ambasada, dar si eu personal am avut, atât cu Camera de Comerţ Prahova cât şi cu domnul Gogulescu, o colaborare excepţională, iar la toate întâlnirile am folosit prilejul de a stabili sau continua legăturile de afaceri şi de a realiza proiecte concrete. De curând, Radu Mihăescu a fost numit în funcţia de consul onorific cu sediul la Timişoara ceea ce înseamnă că în planul afacerilor am acoperit întreaga Românie. Prin acţiunile sale, noul consul din Timişoara realizează continuitatea cooperării economice.

Vizita preşedintelui României în Macedonia,

organizare a Muzeului Naţional de Istorie făceau parte 35 de personalităţi din domeniul istoriei şi reţelei muzeografice, dar şi reprezentanţi ai conducerii P.C.R. Preşedinte a fost numit academicianul Contantin Daicoviciu, printre membri găsindu-se nume de seamă ale ştiinţei istorice din România: Emil Condurachi, Constantin C. Giurescu, Mihai Berza, Andrei Oţetea, Dumitru Berciu, Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ştefan Pascu etc.

Realizarea expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie al R.S.R. a fost o chestiune foarte complexă. În cadrul acesteia trebuiau expuse obiecte cu o mare relevanţă istorică dar, mai presus de aceasta, trebuia să coabiteze adevărul istoric cu cerinţele ideologice.

Organizarea expoziţiei permanente a presupus amenajarea, proiectarea şi realizarea a peste 50 de săli, cu o suprafaţa expoziţională de 15 000 m.p.; au fost instalate 1 500 sisteme de expunere în care

au fost prezentate cca. 50 000 de valori de muzeu; au fost întocmite 300 de texte explicative de săli şi vitrine; alcătuite 64 hărţi, 80 de grafice, 9 000 de etichete. Prima formă a expoziţiei permanente a fost organizată în 40 de zile! S-a lucrat aproape zilnic câte 14 – 16 ore. Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie a R.S.R., aşa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli (de la

în anul 2010, şi vizita de răspuns a preşedintelui macedonean Gjorge Ivanov în România, în anul 2011, au confirmat conexiunea pozitivă dintre cele două ţări, apropierea dintre cele două popoare, continuând relaţiile culturale istorice.

Bogatul cadru juridic a fost consolidat cu două noi acorduri interstatale, iar cele două ministere, ale Afacerilor Externe au noi acorduri de cooperare. Ministrul meu al Afacerilor Externe a fost anul trecut în vizită oficială în România şi aşteptăm ca şi omologul său român să viziteze Macedonia anul acesta. Cooperarea parlamentară este, de asemenea, importantă. O delegaţie de senatori şi deputaţi, condusă de senatorul Titus Corlăţean a fost, în anul 2010, în Republica Macedonia.

Din păcate, în 2011, am pierdut, un drag prieten, deputat al minorităţii macedonene în România, domnişoara Liana Dumitrescu.

Noi am continuat să punem în practică şi să extindem ideile şi dorinţele sale, pentru o crescândă consolidare a relaţiilor dintre poporul român şi macedonean, îndeplinind astfel o parte a muncii sale, pe care împreună o planificasem.

Vorbind despre domeniul cultural aş aminti că în cei patru ani au fost traduse multe cărţi din macedoneană în română şi invers. Filme macedonene au fost prezentate la festivaluri, atât în Bucureşti cât şi în întreaga ţară. La Radio România Cultural a fost prezentată, pentru prima oară, piesa radiofonică a

Paleoliticul Inferior, până la epoca contemporană), la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric.

Luni, 8 mai 1972, în prezenţa conducerii statului, era deschis pentru public cel mai mare şi mai important muzeu de istorie din România. În cele patru decenii de existenţă, Muzeul Naţional de Istorie a cunoscut mai multe momente de cotitură. Unul dintre acestea a avut loc în anul 1978, când, pe 23 ianuarie, a fost deschisă expoziţia aşa numită, „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări”, cunoscută sub numele de „Expoziţia Omagială”. Aceasta ocupa 10 săli la etajul al doilea al muzeului, întinzându-se pe cca. 2 500 m.p. şi era o adevărată „odă” la adresa cuplului Ceauşescu. Evident că, odată cu deschiderea acesteia, spaţiul acordat epocii contemporane (perioadei comuniste în special) s-a extins foarte mult, în comparaţie cu celelalte perioade istorice.

Evident, un alt moment important a fost după decembrie 1989, când expoziţia de bază a fost din nou reorganizată, fiind închisă şi, apoi, demantelată expoziţia „Omagială” şi regândite celelalte segmente, pentru a corespunde realităţilor istorice şi nu influenţei politico-ideologice. În anul 2002, expoziţia de bază a fost strânsă, muzeul urmând să fie supus unui amplu proces de renovare, consolidare şi reamenajare. Din păcate, în anul 2006 lucrările au fost sistate şi momentul redeschiderii întregului muzeu a devenit o întrebare la care nu se ştie, încă, răspunsul. Organizarea simpozionului aniversar, a fost gândită a fi un bun prilej pentru readucerea în atenţie a importanţei acestei instituţii pentru cultura naţională, cu speranţa că lucrurile se vor pune din nou în mişcare şi că nu peste mult timp publicul se va putea bucura de toate comorile aflate în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României.

dramaturgului Goran Stefanovski, scriitor şi academician, a cărui Antologie de texte a fost, în toamna anului trecut, tradusă în limba română. În 2008 am promovat cultura macedoneană prin manifestarea “Zilele Goce Delcev”. Cu acestă ocazie un grup de profesori şi academicieni din Macedonia au discutat despre relaţiile româno-macedonene în istoria recentă a culturii, a muzicii religioase şi a meşteşugurilor populare. Acestea sunt doar câteva acţiuni care dovedesc munca intensă care consider că va continua în viitor.

Plec din România cu amintiri minunate şi având convigerea că buna cooperare se va consolida permanent pentru că, mai mult ca sigur, cooperarea dintre Republica Macedonia şi România are viitor.

La recepţia de rămas bun ce a avut loc la Restaurantul Capşa din Bucureşti, a răspuns prezent un impresionant număr de colegi din Corpul diplomatic, ceea ce dovedeşte, încă o dată, stima şi prietenia de care s-a bucurat Excelenţa Sa Ljupco Arsovski, ca de altfel şi soţia domniei sale.

Cu această ocazie, Nunţiul Apostolic în România, Monseniorul Francisco Javier Lozano, Decanul Corpului diplomatic din România i-a oferit Ambasadorului, în dar, tradiţionalul platou de argint pe care erau încrustate semnăturile colegilor săi.

Excelenţa Sa va avea acum mai mult timp liber, pe care îl va dedica, aşa cum ne povestea domnia sa, nepoţilor săi, el fiind un proaspăt bunic.

Pagina 26

Fotograful Kacper Kowalski şi zborul său deasupra Poloniei

Pentru a marca a 221 aniversare a legiferării „Constituţiei de la 3 Mai, Ambasada Poloniei la Bucureşti, în cooperare cu Banca Naţională a României şi Primăria Capitalei au organizat la sediul central al Băncii Naţionale, o impresionantă şi deosebită expoziţie de artă fotografică poloneză. După ce a poposit în mai multe capitale şi oraşe

săptămână vremea este diferită, lumina este diferită, diferite sunt şi anotimpurile...” În afară de premiul amintit, el a mai fost onorat cu premiu oferit de revista National Geographic şi cu premiul internaţional de fotografie Pilsner Urquell (IPA).

A studiat arhitectura, obţinând o diplomă de arhitect. Este un pasionat de parapantă, fiind

Excelenţa Sa Marek Szczygieł, Ambasadorul Poloniei şi Guvernatorul Băncii Naţionale Mugur Isărescu importante ale lumii, lucrările, ce fac parte din ciclul „ Poland has a LOT to offer (Zbor deasupra Poloniei)” au poposit, pentru scurt timp, în Sala de Marmură a BNR. Cele 18 fotografii color, de format mare, reprezentând peisaje din Polonia, sunt opere ale

campion pilot şi instructor licenţiat. Această pasiune i-a deschis calea către fotografia aeriană,către succes.

Vernisajul expoziţiei a avut loc în prezenţa Ambasadorului Poloniei la Bucureşti, Excelenţa Sa Marek Szczygieł şi a

artistului fotograf Kacper Kowalski - laureat al premiului World Press Photo 2009.

Realizate cu un sistem fotografic sofisticat instalat pe o parapantă, imaginile au fost luate de la o înălţime de 150 de metri.

Kacper Kowalski s-a născut în 1977 la Gdansk, în apropierea mării. Deşi a cunoscut

Guvernatorului Băncii Naţionale Mugur Isărescu. Au mai fost prezenţi, Pawel Merchel – directorul companiei aviatice poloneze LOT în România şi sponsor al proiectului, reprezentanţi ai Corpului Diplomatic, membri ai comunităţii poloneze. În aceeaşi zi, Ambasadorul Poloniei,

succesul internaţional, nu a părăsit Polonia. „Uneori, spune Kowalski, cred că ar fi frumos să trăiesc undeva ca în California, dar ar fi plictisitor pentru fotografie - în fiecare zi este aceeaşi vreme şi acelaşi peisaj. Aici, în Polonia, unde încă mai trăiesc, în fiecare

Excelenţa Sa Marek Szczygieł,a oferit o recepţie la Hotel Intercontinental la care au participat numeroşi reprezentanţi ai Corpului Diplomatic, politicieni, reprezentanţi ai oamenilor de afaceri, ai mass media, ca şi membri ai comunităţii poloneze.

Pagina 27

Primul festival al Operelor Naţionale

Anca FLOREA

În perioada 20-28 mai, Opera Română a organizat la Cluj prima ediţie a Operelor Naţionale, manifestare de anvergură deosebit de interesantă şi demnă de apreciat mai ales în condiţiile în care finanţarea culturii se află în mare suferinţă. Pentru că a aduce producţii şi ansambluri din ţară devine acum o adevărată aventură pe care managerul Rareş Trifan şi-a asumat-o şi a realizat-o într-o manieră cu totul remarcabilă, programul incluzând 7 reprezentaţii, cărora li s-au

costume Viorica Petrovici), cât şi pentru atmosfera specific rusească pe care o sugerează. În ce priveşte abordarea personajelor, s-a dovedit „variabilă” – Ionuţ Pascu are alura, atitudinea distantă, rece şi uşor ironică, ideale pentru Oneghin, pe care l-a realizat destul de expresiv, vocea sa amplă sunând parcă mai bine ca altădată, chiar dacă deficienţele persistă şi deranjează; cu un glas calitativ, condus cu îngrijire (uşor strident în acut), Crina Zancu a abordat rolul Tatiana cu

alăturat şi alte evenimente atractive. Şi pentru că Opera Română a fost inaugurată.în 1920, cu Aida, lucrarea verdiană a deschis „serialul”, în regia semnată cândva de Anghel Ionescu-Arbore, cu o scenografie pe cât posibil reîmprospătată, la pupitru aflându-se maestrul Petre Sbârcea, iar în rolurile principale Sorina Munteanu (invitată de la Bucureşti), Andrada Roşu (colaboratoare a aceluiaşi teatru din Capitală), Marius Budoiu şi Oleg Ionese.

Un moment aparte a fost proiectarea.filmarea operei Tosca de Puccini în versiunea de la Covent Garden, cu Angela Gheorghiu în rolul titular, care mă aşteptam să atragă un public mult mai numeros, A doua zi, pe scenă a urcat ansamblul Operei din Timişoara, oferind Adriana Lecouvreur de Cilea, în regia şi scenografia italianului Mario de Carlo, într-o viziune unanim apreciată încă de la premieră, eleganţa şi fastul decorurilor şi costumelor, dar şi atmosfera creată, tensiunea dramatică, încărcătura trăirilor emoţionale, firescul adesea impresionant, reuşind să entuziasmeze şi de această dată. Şi sub aspect muzical, calitatea şi frumuseţea, unitatea şi echilibrul, expresivitatea şi implicarea au fost aduse la cotele performanţei, într-un „întreg” artistic cu un impact deosebit de puternic.

Soprana.Carmen Gurban (de la Cluj) a conturat o eroină de neuitat, cântând cu eleganţă, sensibilitate şi dramatism, aproape confundându-se cu Adriana, vocea şi talentul său scenic aparte răspunzând impecabil tuturor acestor cerinţe. Implicându-se, la rândul său, în drama personajului întrupat, Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, punânduşi în valoare glasul generos, condus cu inteligenţă şi expresivitate, devenind un Maurizio credibil.şi rezolvând cu siguranţă şi muzicalitate o partitură extrem de dificilă şi solicitantă. Mirouslava Yordanova (din Bulgaria) a fost cuceritoare în Principesa de Bouillon, frumoasă, temperamentală, dar mai ales cu o voce amplă de mezzosoprană, cu o frazare perfect adecvată stilistic, iar Dan Patacă a investit personajul Michonet cu căldură şi cu o undă de tristeţe, având permanent o atitudine firească, profund umană şi tocmai de aceea sinceră şi convingătoare. Întreaga distribuţie, corul şi orchestra au făcut.şi de această dată, o.demonstraţie de măiestrie, reuşind, sub bagheta experimentatului David Crescenzi, un spectacol care, astfel, s-a situat în top-ul preferinţelor celor mai exigenţi muzicieni şi melomani.

Continuând „parada” ansamblurilor invitate, Opera din Bucureşti a propus Evgheni Oneghin de Ceaikovski, în versiunea semnată de Ion Caramitru, deosebit de apreciată.ca spectacol în sine, atât pentru imaginea inspirată (decoruri Maria Miu,

aplombul binecunoscut, dar jocul şi întreaga sa evoluţie au rămas departe de timida, retrasa şi introvertita tânără pe care a gândito Puşkin şi a împlinit-o în muzică Ceaikovski, până şi în celebra arie „a scrisorii” agitându-se mult, cu o exuberanţă mai apropiată de Rosina. Un foarte bun Lenski a fost clujeanul Cristian Mogoşan, care a.găsit modalitatea de a alterna secvenţele de anvergură vocală cu cele în mezza-voce, întrupând un tânăr când timid şi stângaci, când exploziv şi vehement. Basul Pompei Hărăşteanu ştie, în Gremin, cum săşi cânte aria, subliniind sensurile cuprinse în text, frazarea şi sensibila redare atrăgând aplauze frenetice. La rândul.lor, Maria Jinga a întrupat o sprinţară şi agreabilă Olga, AnaMaria Comşa a convins în Larina, ca şi Florin Diaconescu în Triquet, ceea ce nu aş spune despre Andreea Iftimescu (de la Cluj),

relaţii credibile şi pregnant definite, totul într-o evoluţie alertă, cursivă, fără nimic convenţional, demonstrând un talent scenic aparte, dublat de sinceritate şi profesionalism, expresivitatea fiind „cuvântul de ordine”. Şi sub aspect vocal au realizat un demers echilibrat şi foarte reuşit, pentru că Yolanda Covacinschi beneficiază de un glas luminos şi maleabil, condus cu siguranţă şi strălucire, chiar dacă emisia uşor „deschisă” determină unele stridenţe în special în acut, tenorul Tony Bardon „intră” în personajul Nemorino cu o voce lirică şi suplă, frazare frumoasă şi lejerităţi performante, punctul său forte fiind interpretarea de o naturaleţe dezarmantă; baritonul Sandor Balla îşi pune în valoare glasul generos şi amplu, dar şi umorul şi inteligenţa, construind un Belcore ţanţoş dar simpatic, în timp ce bas-baritonul Sandor Arpad etalează un material vocal generos, bine reliefat în deplină concordanţă cu ceea ce este, în fond, Dulcamara, în Gianetta a apărut Barabas Zsuzsa, iar balerina Viorica Bogoi într-un excelent travesti gen Commedia dell’Arte. Totul cu sprijinul orchestrei care a sunat cuceritor, reconfirmându-şi calitatea sub conducerea lui Horvath Jozsef, dirijor de certă perspectivă. Spectacolul.a stârnit.(de această dată) pe bună dreptate ovaţii şi o stare „de bine” publicului care a invadat sala.

Opera din Iaşi a fost singura care a prezentat două producţii, dorind să aducă pe scenă şi o seară de dans mai specială – Bal -, conceput în urmă cu câţiva ani de coregrafa Yvette Bozsik din Ungaria, interpreta principală – balerina Beatrice Rancea –, devenită, anul trecut, managerul Operei moldave, propunându-şi să revigoreze ansamblul de balet şi să aducă pe acea scenă conceptul de teatrudans. „Povestea”, pornind cumva de la celebrul film omonim semnat de Ettore Scola, se opreşte asupra unor personaje care îşi trăiesc dragostea, visele, speranţele şi neîmplinirile fie în atmosfera unui posibil bar, fie pe o (posibilă) plajă, pe un colaj muzical amalgamat, cuplurile se nasc şi se destramă, partenerii se provoacă, se înfruntă, se resping sau se atrag, mişcarea speculând şi posibilităţile oferite de scaunele multicolore

care este prea tânără şi prea stângace pentru... bătrâna doică Filipievna, în ciuda glasului cu timbru plăcut. Corul a sunat frumos şi s-a integrat cu dezinvoltură mişcării scenice, intervenţia pasageră a baletului a fost susţinută adecvat, dar orchestra. dirijată de.Iurie Florea. nu s-a ridicat la nivelul cerinţelor, pentru că a sunat fără relief, anost şi plat, apărând şi decalaje şi chix-uri şi solouri discutabile ca sonoritate. Şi totuşi, entuziasmul sălii a dovedit că spectatorii au apreciat producţia în întregul ei.

Pe scena Operei Maghiare am asistat la un excelent Elixirul dragostei de Donizetti, realizat recent.de teatrul-gazdă în inspirata regie semnată de Kurthy Andras într-un decor parcă decupat din cartea de poveşti (conceput de Szekely Laszlo) şi costume multicolore (Piliny Marta) – toţi de la Budapesta. Voioşia este molipsitoare şi pentru că interpreţii sunt şi foarte buni actori, pentru că şi corul se implică efectiv în conturarea unor personaje convingătoare şi diverse, cântând cu acurateţe, pentru că balerinii au graţie. Cât despre solişti, au fost cuceritori şi permanent „în rol”, construind

care devin adevărate personaje, există şi trepte şi o suprafaţă înverzită pe care jocul se reînoadă, în timp ce eroina principală îşi caută zadarnic dragostea sau partenerul dorit, iar cel care o iubeşte constant, mereu respins, o urmează fără speranţă, finalul aducându-i în prin plan, „împărţind” acelaşi scaun, ambii plângând amarnic – ea pentru că s-a resemnat cu disperarea neîmplinirii, el (Gheorghe Iftinca) pentru că, chiar şi aşa, a fost acceptat de iubită. O clipă de viaţă transpusă în dans, interpretată cu profesionalism şi multă investire, cu rigoare şi relaţionare precisă, apreciată şi de cei (nu prea mulţi) aflaţi în sală. În seara următoare, Beatrice Rancea a apărut în ipostază de regizor al operei mozartiene Don Giovanni, păstrând acum, cu câteva excepţii, distribuţia de la premieră, omogenă, echilibrată, cu solişti bine aleşi pentru rolurile respective (excepţie făcând tenorul Ricardo Nori, un Don Ottavio fără voce, de care încerc să nu-mi mai amintesc...). În scenografia Vioricăi Perju, decoruri funcţionale şi sugestive, precum şi costume în general elegante, caracterizând sugestiv

eroii, compun o imagine reuşită, plasată într-o epocă incertă dar oricum demult apusă. Iar soliştii au intrat în rol cu talent şi dezinvoltură, „simţind” datele definitorii ale personajului întrupat, aşa încât Ciprian Marele, cu o apariţie suplă, elegantă şi cuceritoare, expresiv şi mereu vivace, a fost un Don Giovanni cu glas baritonal incisiv şi convingător, în Leporello, bas-baritonul Octavian Dumitru l-a secondat cu gestică şi atitudini plastice, dar şi cu o calitate vocală deosebită, cu umor şi spontaneitate, Donna Anna a găsit în Cristina Simionescu o soprană cu experienţă, silueta sa foarte feminină fiind dublată de parcurgerea sigură a partiturii adaptate timbrului mai liric, Simona Titieanu s-a dovedit o opţiune inspirată în Donna Elvira, în primul rând în plan vocal, cu o sonoritate dramatică şi cu o coloratură bine rezolvată, în timp ce Florentina Onică a fost o irezistibilă Zerlina, plină de viaţă, isteaţă, cochetă şi

montare semnată, în 1986, de Viorel Gomboşiu, regia aduce imagini cu trimitere la perioada holocaustului, a hitlerismului, cu atrocităţile bineştiute trăite de „poporul evreu”, la suferinţele căruia se referă şi libretul operei, inspirat de povestea biblică a asupririi de către Nabucodonosor, regele Babilonului. Şi totuşi, partitura verdiană se intitulează Nabucco … Desigur, acum s-a adăugat şi acel 12, pentru că… s-a prezentat în anul 2012. Pe scenă apar şi soldaţi cu mitraliere (şi Abigaille poartă o astfel de armă) şi evrei închişi în cuşti sau duşi la „camera de gazare” (moment care determină apariţia unor actori aparent dezbrăcaţi, purtând însă, măcar parţial, costume mulate, de culoarea pielii) şi (din nou) proiectarea pe fundal a unor portrete de evrei, probabil victime ale masacrului (dar de ce revin ciudat doar câteva figuri, când de fapt există mii de asemenea fotografii?!), imagini din „trenurile morţii” sau din lagăre; şi peste toate acestea, proiecţii amintind fără voie de „caleidoscopul” copilăriei noastre (cam la fel cu cele utilizate în Trubadurul bucureştean, regizat de acelaşi Hausvater). Rezultă astfel o aglomerare permanentă în scenă, dublată de aceste imagini care încarcă excesiv,

exuberantă, punându-şi în valoare glasul frumos, interpretarea, frazarea fină şi suplă, partener fiindu-i Iulian Ioan Sandu, foarte potrivit în Masetto, susţinându-şi partitura cu o voce bună şi amplă, iar în Comandor l-am ascultat pe Horia Sandu (de la ONB); sub bagheta lui Adrian Morar (de la Opera clujeană), orchestra a sunat chiar foarte bine, micile decalaje trecând aproape neobservate, reuşind o permanentă relaţie cu corul pus la punct, cu baletul şi evident cu soliştii, mulţi dintre spectatori regretând însă renunţarea la ansamblul final, aplaudând însă entuziast întreaga realizare.. În Zilele Clujului, deşi a plouat mai toată seara, pe scena amplasată în Piaţa Unirii au evoluat, în aer liber, orchestrele Academiei de Muzică (sub bagheta tânărului Cristian Sandu, oferind secvenţe din opera Elixirul dragostei, dintre solişti - parte încă studenţi remarcându-se cu deosebire tenorul Ştefan Korch, o reală promisiune pentru viitor), Filarmonicii (apreciatul dirijor Jozsef Horvath optând pentru pagini de Brediceanu, Sarasate, Dvorak, Monti sau Brahms) sau Operei Maghiare (în Gala de operă acompaniindu-i, cu Zsolt Janko la pupitru, pe soliştii. Carmen Gurban, Cristian Mogoşan, Veress Orsalya, Sandor Arpad, în ariile şi duetele din opere (Carmen, Turandot, Hary Janos) şi operete (Sylvia, Giuditta, Victoria şi al ei husar) sau dintr-o zarzuela, au plăcut mult, finalul aducând, conform „tradiţiei”, Brindisi din Traviata, spre încântarea celor care, îndurând capriciile vremii, au confirmat din plin că draostea pentru muzica bună rămâne o constantă a publicului clujean, care probabil, măcar în parte, se regăseşte şi în sala de operă sau de concert.

Dacă Festivalul a debutat cu Aida, întâmplător sau nu a propus, în final, o altă operă verdiană, închizând cumva „cercul” cu Nabucco 12 (Nabucodonosor) „un spectacol de Alexander Hausvater”, „muzica de Giuseppe Verdi” (decoruri Dobre-Kothay Judit, costume Viorica Petrovici). O producţie mult discutată şi controversată încă de la premiera din iarnă, când a „beneficiat” însă de o conjunctură socio-politică extrem de favorabilă unui impact puternic, speculat din plin de mass-media. Ca şi în prima

obosindu-i pe cei care, la operă, ar mai trebui să asculte şi muzica… Pe de altă parte, Nabucco este arestat şi pus în cămaşă de forţă, iar „armata” celor care îl ajută să iasă din închisoare este alcătuită din „colegi” de la psihiatrie, într-o viziune grotescă, dar brusc nebunia „le trece” şi redevin personaje puternice şi învingătoare. Există şi inadvertenţe sau stângăcii în menţinerea unitară a concepţiei „întregului”, pentru că, spre exemplu, coroana aurită pe care şi-o dispută eroii principali este cu totul deplasată în context; iar dacă fiecare parte a spectacolului este precedată de imaginea rugăciunii din sinagogă (susţinută de „sonorul” înregistrat, decupat din realitate), amprentă menţinută pe tot parcursul operei, după ultimul acord orchestral revin în scenă toţi interpreţii, cântând, de această dată în limba română, „corul sclavilor”, în timp ce în sală un actor flutură un enorm steag… tricolor românesc, iar alţii aruncă „fluturaşi” pe care este tipărit textul cu tentă clară de îndemn la eliberare, la revoltă sau la… resemnare („suferinţa să ştim a-ndura”), totul dublat de proiecţii din specificul „plaiului mioritic”, amestecate cu fabrici sau cartiere moderne şi, culmea, cu… biserici ortodoxe! Un amalgam care evident rupe cursivitatea celor 3 ore cu pregnanţă iudaică, intenţia vădită fiind translarea în epocă şi îndemnul la eliberare (de ce, de cine?...) pe plan local. Cât priveşte latura strict muzicală şi interpretativă, soliştii au evoluat corect, s-au străduit şi chiar au reuşit să contureze personajele aşa cum le-a gândit regizorul, rezolvând şi complicata folosire a trapelor (care au dat şi ceva emoţii… tehnice) şi a tuturor elementelor solicitante, într-o perpetuă agitaţie scenică, dorind să dea relief, fiecare „după posibilităţi”, dificilelor arii, duete şi ansambluri, cu glasuri mai mult sau mai puţin calitative, demn de subliniat fiind faptul că, în afara sopranei Madeleine Pascu, invitată de la Opera bucureşteană pentru rolul Abigaille, întreaga distribuţie este alcătuită din solişti clujeni. Astfel, Fulop Martin a fost… Nabucodonosor (chiar dacă, repet, Verdi l-a notat doar Nabucco), Sorin Lupu a devenit Ismaele, Călin Cozma a „preluat” rolul Zaccaria, Cristian Hodrea remarcându-

(Continuare în pag. 31 )

Pagina 28

Europa comunitară...

(Urmare din pag. 1)

acum Uniunea Europeană? Se poate vorbi despre “o perioadă de tensiuni ridicate” aşa cum, parcă puţin eufemistic, afirmă raportul Consiliului European din iunie, sau este vorba de o criză cu multiple valenţe, în curs de desfăşurare?

Cred că este evident pentru toată lumea că Europa trece acum printr-o criză de mare complexitate a cărei forţă nu se putea anticipa acum doi ani. Lucrurile s-au complicat foarte mult deşi în permanenţă s-a sperat că se vor rezolva tensiunile care apăreau din timp în timp. Liderii europeni au avut nenumărate întâlniri, şi deciziile luate cu aceste prilejuri aveau darul să liniştească puţin pieţele financiare. Dar, se vedea că erau insuficiente iar tensiunile de pe pieţe reveneau. În ultimă instanţă, pentru prima dată în istoria UE este pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa acesteia. În nici un caz criza nu trebuie să fie subestimată deşi este evident că de multe ori liderii politici încearcă să calmeze spiritele.

Cred că această criză este foarte serioasă şi se joacă, în momentul de faţă, chiar soarta Europei.

Criza are dimensiuni multiple, deşi nu toate ţările au fost expuse în acelaşi fel, cu aceeaşi intensitate. Ea a pornit datorită expunerii sectorului public şi guvernamental. Este bine cunoscut cazul Greciei care a acumulat o datorie publică mare ce a crescut permanent.

Introducerea monedei euro a favorizat condiţiile în care Grecia se putea împrumuta, şi a fost o lipsă de prudenţă atât din partea autorităţilor care au continuat să se împrumute dar şi a pieţelor financiare cuprinse de optimism ceea ce a făcut ca Grecia să se poată împrumuta cu dobânzi foarte scăzute, în perioada 2000 – 2009, până când criza a revelat, dintr-o dată, amploarea şi gravitatea problemelor acestei ţări. Cred că scânteia care a declanşat tot procesul a fost constatarea că majoritatea rapoartelor trimise la Bruxelles erau false, iar situaţia finanţelor publice era mult mai gravă decât se ştia în mod oficial. În alte ţări, precum Spania sau Irlanda, nu sectorul public a fost cel care a creat probleme ci cel privat. Aici, datorită condiţiilor de împrumut foarte favorabile create de existenţa monedei unice, instituţiile private - firmele din diferite domenii dar şi familiile, gospodăriile s-au putut împrumuta cu mare uşurinţă. Au folosit fondurile pe care le-au atras atât în creşterea consumului dar şi pentru investiţii mai ales în sectorul imobiliar. Până la urmă, creditele au ajuns la scadenţă şi ar fi trebuit să fie plătite. S-a întâmplat ca acest lucru să se suprapună peste criza izbucnită în toată lumea.

Dintr-o dată aceste ţări s-au trezit cu probleme foarte mari, iar guvernele au fost nevoite să intervină pentru salvarea unor entităţi din sectorul privat, mai ales a băncilor. Cel mai cunoscut şi de amploare caz a fost cel al Irlandei, unde întregul sistem bancar era expus şi ar fi fost destinat pieirii dacă nu intervenea statul care a preluat datoria sistemului bancar.

Evident că aceasta a însemnat un cost foarte mare care a fost asumat de bugetul public şi astfel, dintr-o dată, ţara a devenit, ea însăşi, o victimă a crizei datoriei suverane, aşa cum erau Grecia, Spania şi celelalte ţări din sudul continentului.

Toate acestea sunt dimensiuni naţionale caracteristice fiecarei ţări. Dar, după cât se vede, ele au avut puternice reverberaţii internaţionale. În adevăr, aceste dimensiuni, în condiţiile europene, depăşesc graniţele naţionale pentru că, datorită legăturilor care s-au creat în ultimii zeci de ani între economiile naţionale, problemele dintr-o ţară se răsfrâng, inevitabil, şi asupra altor ţări. Să ne gândim că tot ce numim noi acum datorie suverană, deci împrumuturi făcute de diferitele state, au fost contractate de la bănci din alte ţări. Astfel, Franţa este expusă la datoria Greciei, Germania este şi ea expusă la datoria Greciei, şi aceste legături au potenţialul să creeze un fel de avalanşă în cazul în care apar probleme într-o parte sau alta. Nu ştii niciodată cât de departe vor merge efectele atunci când apare incapacitatea de plată din partea Greciei a Spaniei sau a oricărei alte ţări aflate în dificultate. Tocmai de aceea liderii europeni sau văzut obligaţi să elaboreze programe, să caute măsuri prin care să amâne un astfel de

deznodământ care ar fi produs efecte în lanţ în celelalte economii. Prima ţară care a intrat întrun asemenea program a fost Grecia. Se ştie că aceasta a început să primească fonduri de la “Troica” - UE, BCE, FMI. Concomitent, a început un program de reformă care să încerce reechilibrarea finanţelor acesteia. Bugetul public avea un deficit foarte mare, balanţa de plăţi era foarte dezechilibrată. Acest program avea două componente: pe de o parte, fluxul de capital care intra în ţară menit să ajute Grecia să facă faţă necesităţilor de plată imediată; pe de altă parte au fost agreate măsuri de austeritate care să reducă cheltuielile publice şi să reducă, în timp, deficitele gemene, atât cele de pe plan intern cât şi cele de pe plan extern. Fără aceste reduceri intrarea de fonduri nu ar fi avut nici un sens. Grecia trebuia să-şi corecteze excesele.

Dar, s-a descoperit că înfăptuirea acestor măsuri este mult mai greu de realizat decât se credea. Pe hârtie este uşor, dar în practică se manifestă o rezistenţă socială foarte puternică.

Povara austerităţii nu se împarte egal la toată lumea, şi de multe ori, cei care suportă cel mai

Soluţiile propuse la acest Consiliu sunt foarte importante şi ambiţioase, şi ar putea să aibă un impact semnificativ dacă vor fi puse în aplicare şi duse la bun sfârşit. Este vorba despre decizii la nivel politic pe partea de implementare, dar toate detaliile sunt încă necunoscute şi îmi este teamă că atunci când se va trece la aplicarea în practică să nu se observe că există încă foarte mari divergenţe privind modul în care se va face această aplicare. Încă nu putem să spunem cu siguranţă că s-a găsit cheia soluţionării crizei. Cred că la nivel conceptual soluţiile se înscriu în direcţia cea bună. Principalul progres realizat este că s-a agreat un mecanism care să facă decuplarea între sistemul financiar - bancar şi sistemul suveran al statelor. Am văzut că se producea un fenomen foarte periculos în economiile slabe din sud în care populaţia, datorită incertitudinilor ivite, a avut o reacţie de apărare, recurgând la retragerea economiilor din bănci. Şi este vorba de sume foarte importante. Dacă acest fenomen de retragere ar fi continuat ar fi îngenunchiat sistemul bancar, care nu poate supravieţui fără încrederea

greu măsurile de austeritate sunt şi cei care simt că nu ei ar trebui să plătească. Aşadar, aplicarea acestor programe este extrem de dificilă din punct de vedere social şi politic.

Lucrurile nu s-au limitat la Grecia. Foarte repede, pe urmele Greciei au intrat Irlanda şi Portugalia. Şi dacă pentru aceste ţări programele de susţinere erau fezabile, pentru că dimensiunea economiilor lor nu erau aşa de mare încât să necesite fonduri dincolo de posibilităţile UE şi FMI, lucrurile s-au complicat foarte mult când în vizor au intrat ţări foarte mari precum Spania şi Italia. Este evident că pentru ele nu s-ar fi putut găsi soluţii de finanţare de dimensiuni corespunzătoare. Datoria publică a Greciei era de 360 miliarde euro în timp ce a Italiei este 1800 - 1900 miliarde euro. Este clar că ele nu sunt comparabile. Atunci, liderii europeni au pornit o nouă rundă de discuţii ca să găsească noi soluţii care, în ultimă instanţă, depăşesc sfera alocării de fonduri, adică acele soluţii parţiale cu care s-a operat în prima fază a crizei.

Tot mai clar este că UE, pentru a supravieţui, trebuie să ia decizii la nivel instituţional, trebuie să-şi modifice structurile şi forma de existenţă, inclusiv tratatul care stă la baza acestei organizaţii. Pentru că în forma ei actuală toate aceste măsuri luate ad-hoc nu pot să facă faţă provocărilor crizei. Trebuie să se găsească un mecanism permanent care să facă parte din structurile UE şi care să poată răspunde nu doar provocărilor crizei în desfăşurare, ci chiar să poată preveni izbucnirea altora. Discuţiile sunt în curs pentru că progresul pe calea acestor transformări la nivelul UE implică multe măsuri ce presupun cedare de suveranitate, ceea ce atinge zone de mare sensibilitate politică. Şi pentru care nu se ştie dacă electoratul european este pregătit în momentul de faţă. Este un fapt cunoscut că în multe ţări membre a apărut un fel de dezamăgire cu privire la UE şi probabil că dacă s-ar supune la referendum, în unele dintre acestea ideea unei integrări mai avansate nu ar trece. Ceea ce se discută încă sunt doar soluţii parţiale şi care nu implică compromisuri.

După cele 18 întâlniri de urgenţă care au avut loc la nivelul UE în încercarea de a soluţiona această criză, ultima întâlnire a fost cea mai impor tantă făcând un pas însemnat înainte întro direcţie promiţătoare.

Ce elemente noi a adus Consiliul European din 28 iunie şi care a fost contribuţia diferitelor state? S-au pus ele de acord, ori au fost adoptate unele măsuri paliative, sau de suprafaţă?

deponenţilor. Este un mare pericol, provenit de la faptul că băncile la care deponenţii îşi ţin banii sunt în pericol şi că însuşi statul, care este foarte îndatorat, nu poate să intervină şi să salveze băncile aşa cum s-a întâmplat în alte ţări în trecut. Aşadar, deponenţii au crezut că cel mai sigur este să-şi retragă banii şi “să-i ţină la saltea”. Deci, din situaţia aceasta foarte riscantă care s-a creat nu se putea ieşi decât printr-o decuplare a sistemului bancar de cel public. Şi deciziile care au fost luate la Consiliu au mers în această direcţie. Astfel, s-a hotărât că sistemul bancar va fi tratat ca un sistem unitar la nivel european, va exista o autoritate supremă de supraveghere a tuturor ţărilor din zona europeană şi va exista un fond comun de garantare a depozitelor bancare, pentru că, aşa cum spuneam, fondurile naţionale de garantare a depozitelor nu mai sunt credibile din cauza situaţiei în care se află guvernele ţărilor respective. Creându-se un fond comun la nivel european, grecii, spaniolii şi ceilalţi din sud au fost asiguraţi acum că depozitele lor stau bine în bănci şi nu e nevoie să le retragă. Este un progres foarte important, dar să vedem dacă vor exista sau nu probleme în punerea în practică a acestei idei. Crearea unei autorităţi comune de supraveghere la nivel european înseamnă că băncile naţionale şi guvernele nu vor mai avea influenţă asupra propriilor sisteme bancare. Se ştie foarte bine că la nivel european sunt foarte multe bănci vulnerabile, care nu pot să supravieţuiască, iar această autoritate comună va putea lua decizia ca anumite bănci să fie închise. Care va fi reacţia naţională când va veni cineva şi va spune că o anumită bancă trebuie închisă? Evident că va fi o reacţie de respingere. Este foarte dificilă şi sensibilă politic o astfel de măsură şi eu o privesc cu o anumită reţinere, mai ales că ea trebuie implementată până în toamnă - termen agreat de Consiliu. Aplicarea acestei decizii depinde de cealaltă componentă luată în discuţie la Consiliu – crearea unui fond comun de garantare a depozitelor. Se creaza astfel un colac de salvare pentru ţările şi sistemele financiar-bancare din ţările cu probleme, pentru că pune în funcţiune acel mecanism european de stabilitate care a fost înfiinţat cu ceva timp în urmă dar care, până acum, a avut limitări în modul în care funcţiona: nu a făcut infuzii directe de bani în băncile care aveau nevoie, nu a cumpărat direct titluri de datorie suverană ale ţărilor cu probleme. Acum, s-a reglementat acest fapt cu condiţia ca, între timp, să apară

autoritatea comună bancară europeană. Nu ştiu încă dacă se va întâmpla acest lucru şi cât de repede. Datoriile Spaniei şi Italiei sunt deja sub tirul pieţelor. Dobânzile cu care se împrumută aceste ţări au crescut foarte mult şi în scurtă vreme ar putea să devină imposibil pentru ele să mai atragă bani de pe piaţă. Ce se va întâmpla atunci? Nu este deloc clar. Înţeleg că sunt încă semne de întrebare în ceea ce priveşte aplicarea acordurilor care au fost agreate. În adevăr, există unele discuţii privind necesitatea modificării statutelor, fondul mecanismului european de stabilitate şi probabil că cel mai mare semn de întrebare este cel care priveşte puterea financiară a Mecanismului european de stabilitate. Practic, acesta dispune în momentul de faţă de circa 500 miliarde euro, ceea ce este insuficient. De unde se vor lua bani suplimentari - nu se ştie. Problema este ca acest mecanism să capete statut de bancă de la BCE. Astfel va putea să dispună de mai multe fonduri şi să se împrumute din mai multe surse. Numai că asta înseamnă un pas important în privinţa mutualizării datoriilor, un pas faţă de care Germania este foarte reticentă, nacceptând soluţia mutualizării datoriei care este legată de ideea de emisiune de obligaţiuni comune la nivel european – eurobonduri. Eu înţeleg poziţia Germaniei în felul următor: această ţară nu este dispusă să semneze un cec în alb, ceea ce ar însemna că după emiterea eurobondurilor ţările din Europa de Sud, şi altele, vor avea acces la costuri de finanţare mai scăzute, pe seama Germaniei, cu garanţia explicită şi implicită a ei. Electorul german nu priveşte cu interes o asemenea soluţie. Mesajul transmis este că Germania s-ar putea să fie, în viitor, de acord cu asemenea procese de integrare şi mutualizare, dar înainte de asta trebuie să se pună ordine, să existe şi să funcţioneze o autoritate de supraveghere la nivel european şi în privinţa băncilor, bugetelor, a finanţelor publice, în aşa fel încât să nu poată nimeni să abuzeze de aceste fonduri pe care unii le plătesc iar alţii le cheltuiesc. Nu se poate nega că această poziţie nu are justificarea ei: nu poate fi nimeni obligat să plătească notele de plată făcute de alţii. Mai ales că Germania are o experienţă recentă, foarte grăitoare, pe care, poate, celelalte ţări o ignoră. Ea a trecut prin procesul de reunificare în ultimii 20 de ani, iar acest proces a costat-o sume imense. Au fost introduse taxe speciale, de solidaritate, care încă mai sunt în vigoare. Şi procesul încă nu sa încheiat. Deci, această ţară înţelege că la nivel european procesul de care aminteam nu se poate rezolva de azi pe mâine. Este un efort susţinut care poate să dureze de acum înainte decenii şi pentru care trebuie să existe mecanisme bine puse la punct şi anumite responsabilităţi.

Toate aceste aspecte şi măsuri care se discută pe plan european sunt decisive pentru că soarta UE se hotărăşte în aceste săptămâni. Deşi trebuie să fim precauţi şi constienţi de complexitatea procesului, există mulţi care critică cu uşurinţă. Dacă se ţine seama de toate aspectele sociale şi politice aflate în joc se poate conclude că nu există decizii uşoare. Cred că trebuie să se dea dovadă de foarte multă răbdare şi toleranţă dacă se doreşte ca lucrurile să evolueze în direcţia cea bună.

Mi se pare foarte interesantă paralela între ceea ce se întâmplă acum în Europa şi ce s-a întâmplat acum 200 de ani în SUA când au fost constituite Statele Unite şi s-a trecut printr-un proces amplu de integrare la nivel financiar, bancar şi al finanţelor publice, deoarece existau state independente din acest punct de vedere.

Până când Alexander Hamilton nu a făcut ordine, nu a realizat o integrare a acestor finanţe şi nu a creat un mecanism federal financiar, integrarea statală nu a funcţionat. Dar, acest proces a durat 100 de ani, deci trebuie să înţelegem că va dura destul şi în Europa. Ar fi necesar, desigur, să avem răbdare dar, pe de altă parte, şi să înţegem că dacă nu se înaintează în direcţia cea bună şi în ritmul necesar, toată construcţia se poate dezintegra.

Au existat şi există voci care spun că o uniune bugetară, financiară, fiscală nu este viabilă, nu are un suport solid. S-a vorbit, nu ştiu dacă s-a şi adoptat, despre o integrare bugetară.

Politica bugetară a statelor ar trebui să fie dirijată, centralizată. Este posibilă realizarea acestui gen de integrare? Vor accepta statele încă o cedare a suveranităţii şi sub acest aspect?

Fără îndoială că a fost cunoscută încă de la început interdependenţa între mecanismele fiscale şi uniunea monetară. Dar a existat o reticenţă politică în ceea ce priveşte cedarea suveranităţii bugetelor. Soluţiile adoptate în prima parte au fost de compromis. Pactul de stabilitate şi de creştere prevedea nişte reguli care impuneau limite în materie de libertate fiscală şi bugetară a statelor. Deficitul lor nu trebuia să depăşească 3%. Din păcate, acest pact nu a funcţionat. Faptul că s-a trecut cu vederea nerespectarea pactului de către unele ţări mari a făcut ca şi unele ţări mai mici să procedeze la fel. Acum, s-au făcut paşi în direcţia întăririi acestui mecanism, a unei coordonări mult mai strânse în ceea ce priveşte politicile fiscal-bugetare şi chiar economice. Sa creat acel semestru european în care toate programele economice ale ţărilor sunt examinate la Bruxelles. Dacă Bruxelles-ul consideră că ceea ce îşi propune un stat este nesustenabil poziţia acestuia este pusă în discuţie. Nu este foarte clar cum va funcţiona aceasta în practică dar, oricum, este vorba despre o mai mare integrare. Până se va ajunge la o integrare propriu-zisă în care va exista un minister de finanţe pe toată zona euro care va decide toată politica fiscal-bugetară pentru toate ţările mai este mult. Având în vedere atitudinea cetăţenilor din UE mă îndoiesc că sar putea merge foarte repede în acestă direcţie.

Germania era şi este susţinătoarea unei politici de austeritate foarte severe. Ea şi-a impus, în bună parte, punctul de vedere. La Consiliul din iunie s-a adoptat un pact pentru creştere economică şi forţă de muncă, a cărui paternitate ar reveni preşedintelui francez. Se pune un mai mare accent acum pe creştere economică şi folosirea forţei de muncă în detrimentul politicii de austeritate care, după părerea unora, ar duce la populism şi ar genera pericole politice?

Există o dispută în ceea ce priveşte măsurile de ieşire din criză şi este clar că fără creştere economică această criză nu se va rezolva.

Numai că nu este deloc clar ce înseamnă o politică de stimulare a creşterii. Până acum, guvernele nu au avut decât două instrumente la îndemână pentru a stimula creşterea economică. În primul rând sporirea cheltuielilor guvernamentale. Evident că ar trebui ca guvernele să aibă bani suplimentari pentru a-şi spori cheltuielile, şi aceşti bani vor veni fie din creşterea datoriei publice, fie din mărirea impozitelor. Cealaltă soluţie ar fi politica monetară care înseamnă că băncile centrale încep să dea mai mulţi bani pe piaţă, ceace crează iluzia creşterii. Există unii economişti care consideră că numai prin politica de relaxare monetară, bugetară, fiscală ar putea să se genereze impulsuri pentru creşterea economică. Numai că este clar că există riscuri foarte mari legate de aceste politici. O politică de creştere a taxelor şi impozitelor are ca efect o descurajare a creşterii economice întrucât companiile sunt mai puţin interesate săşi atingă maximul de venituri ştiind că vor fi confiscate aceste creşteri prin taxe şi impozite.

Deci, o asemenea politică are conotaţiile ei negative. Creşterea deficitelor publice prezintă, de asemenea, probleme pentru că trebuie văzut de unde să iei bani. Pieţele financiare sunt încă dispuse să împrumute ţări mari ca Franţa sau SUA, pe când cele din sud - Spania, Italia - sunt deja la limita posibilităţilor de împrumut şi orice încercare de a majora deficitele cu scopul de a ajuta economia probabil că nu va fi bine privită de pieţe, iar costurile de împrumut vor creşte. Iată deci unul dintre efectele negative ale unei asemenea politici. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte politicile monetare se ştie că atunci când banca centrală încearcă să stimuleze economia prin emiterea de bani suplimentari în piaţă, mai devreme sau mai târziu, aceşti bani se vor întoarce înapoi în inflaţie. La acelaşi nivel de producţie şi cu bani mai mulţi înseamnă o creştere a preţurilor. Impactul inflaţionist nu se vede imediat datorită depresiunii în care se află economia. Va mai trece un timp până când o politică expansionistă a băncii centrale îşi va face efectele inflaţioniste. Pe bună dreptate deci, se manifestă reticenţe în aplicarea acestor măsuri. Germania este exponentul poziţiei potrivit căreia întâi trebuie să se facă ordine şi apoi să se vadă ce se poate face pentru stimularea creşterii economice. Alte ţări, ca Franţa, pun pe primul plan stimularea creşterii. În ciuda retoricii electorale folosite de François Hollande pe această idee a stimulării creşterii şi a punerii pe planul doi a măsurilor de auste-

Pagina 29 ritate, dacă ne uităm la ce se discută în Franţa azi, reiese că, probabil, multe din promisiunile electorale ale acestuia vor trebui date deoparte.

Discuţiile privind elaborarea bugetului pentru 2013 şi anii următori arată că şi Franţa va trebui să îşi reducă cheltuielile pentru diminuarea deficitului de 4%. Ea are în plan să ajungă la 0% până în 2017, dar datoria publică a crescut continuu la nivelul la care ar putea ajunge la 100% din PIB. Deci, când vrei să pui în practică aceste planuri de renunţare la austeritate te loveşti de contabili care spun că nu se încheie veniturile cu cheltuielile. În această situaţie va fi în scurtă vreme François Hollande. Încă nu a fost rezolvată această dilemă; politic, toţi sunt atraşi de ideea de a spune electoratului că nu vor mai îngheţa salariile, nu vor mai reduce numărul de angajaţi, că o să fie puse deoparte măsurile de austeritate, că nu o să mai intervină în programele sociale, că nu o să mai mărească impozitele şi taxele. Sunt promisiuni bine primite de electorat. Dar ce faci când Ministerul de Finanţe îţi spune că nu are fonduri pentru a acoperi toate cheltuielile şi că trebuie să reducă din cheltuieli sau să mărească impozitele şi taxele? Şi nu este rezolvată această dilemă nici la nivelul Europei nici la nivelul fiecărei ţări.

Consideraţi deci, că a deplasa accentul de pe programele de severă austeritate spre preocuparea pentru creşterea economică ar fi un simplu deziderat politic cu puţini sorţi de izbândă?

Discuţiile privind predominanţa programului de austeritate asupra celui de creştere au un caracter politic şi poate chiar electoral în multe părţi. Ca să aduci în practică această discuţie trebuie să dispui de fonduri pe care Europa nu le are. SUA au luat cele mai masive măsuri de intervenţie în sensul stimulării economiei. Încă de la începutul crizei în 2009-2010 SUA au cheltuit mii de miliarde de dolari pentru stimularea economiei prin tot felul de programe şi dacă ne uităm la rezultate nu aş putea să spun că SUA a trecut de criză. Temporar, aceste injecţii de bani în economie şi-au făcut efectul, dar imediat ce au încetat, economia a început să o ia la vale. Se observă că economia se comportă ca o persoană care s-a învăţat cu un drog şi daca îi iei acest drog cade în depresie.

Nu ştiu dacă există o ieşire din această situaţie contradictorie. Confruntările sunt la nivel teoretic şi ideologic, dar când ajungi la cel practic lucrurile se prezintă puţin diferit. Din această cauză iluzia că se poate ieşi mai uşor din această criză punând accentul pe creşterea economică este doar o iluzie. În ultimă instanţă, dacă este să ne confruntăm cu realitatea, aceasta arată că majoritatea ţărilor occidentale au fost în ultimii 20 de ani într-o efervescenţă creată de o creştere permanentă a datoriei, atât private cât şi publice. Sunt ţări în care datoria depăşeşte de 7 - 8 ori nivelul PIB-ului, deci este o datorie uriaşă, care a creat o stare de prosperitate şi o falsă idee că nivelul standardului de viaţă şi veniturile au crescut. În realitate, acest drog al datoriei creată trebuia la un moment dat să se oprească. Şi când se opreşte, economia intră în sevraj.

Exact asta se întâmplă acum. Nu s-a găsit încă un tratament care să elimine suferinţa creată de acest sevraj. Pentru mulţi ani de acum încolo cetăţenii acestor ţări vor trebui să trăiască mult mai prost decât se obişnuiseră, până la începutul crizei. Şi asta nu numai pentru că nu vor mai avea banii luaţi pe datorie, dar vor trebui să înceapă să dea înapoi aceşti bani. Deci, problemele de austeritate de care tot vorbim nu sunt decât un aspect al acestei necesităţi. Este clar că până la urmă nu se va putea plăti integral această datorie şi că vor fi mulţi creditori care vor suferi pierderi. În Grecia deja s-a întâmplat acest lucru. S-a agreat cu creditorii ca jumătate din datoria de 360 miliarde euro să fie tăiată.

Astfel, creditorii din Grecia au suferit o pierdere foarte mare, de 180 miliarde euro. Şi încă nu este suficient deoarece nici la nivelul acesta datoria Greciei nu va putea fi plătită. Vor mai exista pierderi pentru creditori. Aceste pierderi vor redistribui averea la nivel naţional, vor fi unii care vor fi în pierdere şi, după cum spuneam, nu văd cum va putea fi evitată perioada această de suferinţă. Există încă mulţi oameni care speră că se poate găsi o soluţie miraculoasă în care să vină cineva şi să zică – gata, facem asta şi s-a terminat, facem ceva şi creăm locuri de muncă, facem ceva şi mărim salariile. Nu există aşa ceva. Nu se crează peste noapte locuri noi de muncă, nu se măresc peste noapte salariile, deoarece dacă era aşa uşor nu mai era nimeni acum sărac în întreaga lume.

Acest tablou zugrăvit de dumneavoastră este foarte sumbru. Mă duce cu gândul la o formulă, neagreată de mine, dar pe care trebuie să o amintesc. Suntem oare în prezenţa unei crize de sistem? Pentru că aşa cum au mers lucrurile nu este vorba despre o criză ciclică de producţie ca cea din 1929-1933, sau ca cele din perioada 19701980. Este o criză profundă care antrenează toate mecanismele financiare, bugetare, economice şi care a ajuns să strivească aproape sistemul. Care este totuşi ieşirea din această criză?

Depinde cum este definită criza de sistem. Eu cred că nu este o situaţie nouă. Dacă ne uităm în istoria de câteva sute de ani a capitalismului

consum mai mic. Chinezii, pe de altă parte, ar trebui să sprijine mai mult consumul intern, săşi micşoreze excedentele comerciale pe care le au cu celelalte ţări ale lumii.

O situaţie asemănătoare este în Europa.

Germania este cea mai puternică economie a Europei, dar o mare parte din dezvoltarea ei se bazează pe excedentele realizate în relaţiile comerciale cu alte ţări. Moneda unică a facilitat foate mult comerţul şi a întărit poziţia de exportator a Germaniei, care a realizat mari excedente în cei 12 ani de când există moneda euro şi este unul din marii beneficiari ai acesteia. Oricât s-ar spune acum că germanii trebuie să plătească pentru dezechilibrele care s-au creat în sânul UE, trebuie să recunoaştem

vedem că au existat crize financiare şi economice, unele dintre ele mai mari, altele mai mici. Oricât de mult ne-am uita în urmă, aceste crize s-au manifestat cam 2-3 într-un secol.

Criza actuala este comparabilă cu cea din 19291933. Probabil că nu in toate detaliile. Dar se ştie acum că, în criza din 1929-1933, un foarte mare rol l-au jucat dezechilibrele create de primul război mondial care au făcut ca SUA să apară câştigătoarea de fapt a acestuia. Din punct de vedere economic, tot stocul de aur al lumii sa concentrat în SUA în acel moment, principalele state europene fiind în situaţia de a nu mai avea aur, deşi se bazau pe standardul aur. Paradoxal, unele au ţinut neapărat să rămână credibile menţinând standardul aur.

Este foarte cunoscut cazul Marii Britanii care a dorit să revină la paritatea aur de dinainte de război. Ea a fost total depăşită când a revenit, în mod nerealist la acea paritate. Ca simbol al forţei sale internaţionale Marea Britanie a ţinut să arate că lira britanică este din nou ce a fost – o monedă puternică – şi a revenit la paritatea de dinainte de război – o paritate nesustenabilă.

Acest fapt a creat multe dificultăţi monedei sale. De asemenea, Germania care a pierdut războiul şi care a primit tot felul de sancţiuni după război a avut mari probleme, intrând întro perioadă de foarte puternică inflaţie, şi de foarte mari dezechilibre economico-financiare.

Iar standardul aur existent atunci nu a făcut decât să accentueze aceste dezechilibre, deoarece nu a oferit flexibilitatea necesară pentru corecţia dezechilibrelor şi pe alte căi decât cea a economiei reale. Putem spune că în acea perioadă, acest standard aur a creat condiţii diferite faţă de cele de acum întrucât nu oferea flexibilitatea necesară. Dar şi flexibilitatea are costurile ei. De exemplu, ce se întâmplă dacă se schimbă parităţile? Se pot schimba parităţile între monede şi aceasta se întâmplă dar atrage costuri. În prezent, se schimbă paritatea între euro şi dolar, între euro şi yen-ul japonez, a apărut China ca o prezenţă importantă în economia mondială. Au loc şi acum unele reechilibrări în economia mondială. În ultimele decenii aceasta s-a aflat într-o situaţie care ducea, în mod inevitabil, la dezechilibre. Între China şi SUA s-a creat o relaţie simbiotică.

SUA au cunoscut o perioadă de prosperitate extraordinară bazată pe două elemente: pe mărfuri ieftine venite din China şi pe bani ieftini veniţi tot din China. Pe de altă parte, China a cunoscut o perioadă de avânt economic pentru că ea exporta în SUA, în principal, şi îşi crea un excedent comercial care apoi era investit tot în SUA, cumpărând titluri de stat. În acest moment, China este cel mai mare deţinător de dolari din lume, cel mai mare creditor al SUA. Şi astfel, timp de două decenii, s-au creat dezechilibre foarte mari care trebuie să se închidă, să se reechilibreze într-un fel.

Americanii trebuie să înceapă să economisească mai mult la ei acasă, trebuie să aibă un

că ei îşi plătesc şi unele avantaje obţinute din existenţa monedei unice. Germania nu ar fi putut să fie aşa de competitivă dacă ar fi rămas la marca germană. Euro a creat, pentru industria germană, o competitivitate mult mai mare decât ar fi creat-o marca germană. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că ţările din sudul Europei care acum au probleme şi-au pierdut din competitivitate. Ele, în esenţă, au permis o creştere a veniturilor sub forma de salarii sau sub orice altă formă de venituri sociale, mai rapidă decât creşterea productivităţii şi a economiei. Astfel, competitivitatea lor în ceea ce priveşte relaţiile comerciale internaţionale sa deteriorat. Această diferenţă dintre competitivitatea Germaniei şi cea a celorlalte ţări crează unul din marile dezechilibre la nivelul UE şi unul din motivele de fragilitate a acestei construcţii. Existând acest dezechilibru, orice injecţie de bani va fi consumată fără a se fi ajuns la o soluţie stabilă, în vederea reechilibrării din nou a acestei construcţii europeane. Or, această reechilibrare înseamnă că ţările din sudul Europei trebuie să facă eforturi ca să-şi mărească competitivitatea, să crească producţia fără să crească salariile într-un ritm necorespunzător producţiei. Iar pentru unele ţări aceste cerinţe sunt mult mai greu de înfăptuit deoarece au o economie destul de fragilă. Grecia, de exemplu, nu are o economie care să poată fi făcută chiar peste noapte mai competitivă.

Industria turismului din Grecia ar trebui să-şi reducă costurile cu 50%. Este foarte greu pentru ei să facă acest lucru, pentru că nu se poate dintr-o dată să reduci costurile la jumătate. Este un proces de ajustare foarte dificil, dar nu cred că există o altă soluţie.

Nu cred că discuţia despre o criză de sistem poate să ducă foarte departe. La nivel teoretic este reluată din când în când. Există diferite idei, am văzut că există chiar şi oameni care reînvie criticile marxiste ale sistemului capitalist şi care spun că – iată se dovedeşte că sistemul capitalist nu este viabil. Nu cred că această abordare ar duce foarte departe pentru că nu oferă soluţii. Ea poate fi atrăgătoare şi va putea fi valorificată de anumite partide şi mişcări politice. Dacă ne întoarcem la contabilitate, cum spuneam mai înainte, suntem confruntaţi cu altă realitate şi trebuie luate alte decizii.

Există, desigur, multe pericole. Din punct de vedere politic situaţia de acum crează condiţii pentru periculoase derapaje. Nu se poate uita situaţia Germaniei din anii ‘30 care a ajuns în mod democratic la dictatură, pe fondul unei crize care părea să nu aibă ieşire. Riscurile există, dar liderii trebuie să le gestioneze, fiind conştienţi de ele. Să sperăm că vor avea înţelepciunea să o facă şi, totodată, că vor avea susţinerea necesară la nivel social. Trebuie să fie şi la nivel social o înţelegere a situaţiei reale în care ne aflăm şi trebuie să existe susţinere pentru a merge în direcţia corectă.

A. OPREA

Speranţa schimbării (Urmare din pag. 1)

de stat’’ sui generis s-a desfăşurat cu participarea Parlamentului legal constituit care, în mod constituţional – fapt admis de însăşi instituţia care veghează la respectarea Constituţiei - l-a suspendat pe preşedinte. În mod de asemenea legal a fost organizat un referendum la care au avut posibilitatea să participe toţi cetăţenii cu drept de vot. Şi, în adevăr, aceştia au luat parte într-o proporţie covârşitoare… la,, lovitura de stat’’. Cifrele oficiale arată că numărul participanţilor a fost foarte mare: 8.455.336, ceea ce reprezintă 46,23% din totalul alegătorilor.Verdictul a fost cât se poate de clar: au răspuns DA, un număr de 7.400.508 persoane, adică 87,52%, susţinătorii preşedintelui suspendat fiind doar 943.031, adică 11,5%. Un răspuns mai clar şi mai categoric nici că se putea, el reprezentând cu forţă dorinţa poporului suveran, liber exprimată, de schimbare a stării de lucruri. Şi asta în condiţiile unui boicot organizat temeinic de cel a cărui soartă era în joc, şi de suporterii săi. Înţelegerea, explicarea factorilor determinanţi ai acestui masiv vot popular presupune nu doar o privire statică, restrânsă asupra vieţii politice din ultimele săptămâni, ci o incursiune – fie ea restrânsă – în istoria politică a ultimilor ani.

La finele anului 2009 se reinstala ca preşedinte Traian Băsescu cu întreg aparatul său de guvernământ – partidul pe care de fapt îl conducea, majoritatea parlamentară constituită prin alianţă cu un partid neales electoral, şi cu un altul, “aliatul de serviciu” al mai tuturor regimurilor anterioare, un guvern total obedient, utilizarea instituţiilor fundamentale ale statului puternic politizate. Ce a urmat, s-a văzut.

Pe fundalul crizei economice au survenit, fără consultarea opoziţiei, a unor specialişti de renume, drastice amputări salariale, reducerea pensiilor, creşterea substanţială a TVA-ului, concedieri masive, reducerea subvenţiilor de şomaj, a celor pentru copii, etc. Suferinţelor provenite din tentativele de stabilizare a economiei pe seama clasei mijlocii, a celor săraci li s-au adăugat disfuncţiile şi carenţele vieţii politice. Încălcarea principiului fundamental al separării puterilor în stat a devenit, de fapt, principiul de guvernământ. “Preşedintele jucător” (noţiune nouă şi ciudată lansată în practica politică) a devenit omul care decidea aproape totul în stat ; guvernul era o anexă a instituţiei prezidenţiale, preşedintele conducându-l de fapt. Parlamentul, dominat de majoritatea provenită din partidul de guvernământ şi temporarii săi aliaţi, “făcea legea” nu în sensul democratic al exercitării atribuţiilor sale constituţionale, ci impunânduşi voinţa prin adoptarea în forţă a legilor, de multe ori fără dezbateri, prin asumarea răspunderii, adoptând, nu odată, ordonanţe de urgenţă, sau uzând chiar de furtul voturilor. Au fost promovaţi, pe criterii exclusiv politice, miniştri sau alte persoane oficiale, care nu şiau dovedit profesionalismul, ci dimpotrivă.

Risipa resurselor publice prin cheltuieli nejustificate, prin investiţii absurde, în condiţiile unui regim sever de austeritate s-a alăturat încurajării activităţii unor noi “baroni”, cultivării unei numeroase clientele, beneficiari din plin ai resurselor statului.

Cum poate fi caracterizat un asemenea regim care a acaparat puterea în interes propriu determinând prăbuşirea punţilor între guvernanţi şi guvernaţi, epuizarea speranţelor de mai bine? Care dintre cele două puteri, cea veche sau cea nouă, a uzurpat prerogativele statului de drept, ale legalităţii, ale unei guvernări democratice?

Evoluţia vieţii politice s-a desfăşurat pe fundalul unei reale crize a valorilor. Lipsa de moraliate în politică, având între alte multe componente utilizarea unor instituţii statale în vendete politice, înflorirea corupţiei şi slaba eficienţă a justiţiei în combaterea acesteia (cu câteva arestări sau încarcerări la vârf nu s-a făcut … primăvară), traseismul interpartinic, minciuna, aroganţa politică, violenţa de limbaj, şubrezenia sistemului educaţional cu efecte tragice inerente, sunt doar unele expresii grăitoare ale crizei valorilor, cu

consecinţele ei multiple, resimţite în diferite moduri de societate. Mişcările de stradă din iarnă nu au formulat doar revendicările politice sau economice sesizabile la prima vedere. În esenţă, ele s-au desfăşurat, conştient sau nu, pe fundalul acestei crize. Chiar dacă manifestanţii nu au conştientizat şi formulat explicit aceasta, revendicările lor exprimau, în fond, deziluzia faţă de setul de valori promovat în acel moment, şi dorinţa de a li se restitui şi respecta valorile unei autentice democraţii.

Reacţiile partidului de opoziţie şi ale sprijinitorilor regimului Băsescu au fost însoţite de cele ale forumurilor comunitare de vârf, ale unor lideri politici marcanţi, ale unor Cancelarii occidentale. În ultimă instanţă, preocuparea instituţiilor comunitare faţă de respectarea statului de drept, a independenţei justiţiei într-o ţară membră a UE, era o obligaţie statutară.

Eficacitatea unor asemenea preocupări şi intervenţii în viaţa politică românească ar fi putut avea credibilitate şi chiar o anumită eficienţă doar în măsura cunoaşterii exacte a realităţilor ţării şi nu a perceperii lor viciată de informaţii furnizate cu rea credinţă. De asemenea, aprecierile forumurilor sau personalităţilor occidentale s-ar fi putut bucura de credibilitate dacă ar fi existat garanţia neutilizării unor criterii partizane cum ar fi apartenenţa la o anumită familie politică europeană.

Evaluările occidentale ar fi fost binevenite dacă analiza nu s-ar fi oprit doar la evenimentele din ultimele săptămâni, ci s-ar fi extins şi asupra ultimilor câţiva ani. Ea ar fi avut astfel posibilitatea să pătrundă mai adânc în meandrele sistemului politic românesc, în “tainele” justiţiei din ţara noastră. S-ar fi putut afla astfel cum a funcţionat în mod real mecanismul democratic în condiţiile dominaţiei absolute a unei anumite majorităţi parlamentare, ale existenţei unei opoziţii reduse aproape la tăcere, ale adoptării automate a legilor propuse de guvern. S-ar fi putut afla, în perspectiva separării puterilor în stat, cum a fost respectată independenţa justiţiei, cât de riguros s-a ţinut seama de neamestecul politicului în treburile acesteia.

Nu intenţionăm să desluşim acum şi aici misterul cecităţii politice dovedite de UE şi de unii lideri europeni faţă de modul de funcţionare al regimului Băsescu ca şi misterul dispariţiei spontane a vălului care le acoperea ochii în momentul în care noul guvern întreprindea cunoscutele măsuri. Este o sarcină prea complexă pentru a fi elucidată în cursul acestui articol. Să sperăm însă, odată cu toţi românii, că UE va respecta neabătut principiile care-i stau la bază şi care, între altele, reglementează rectitudinea relaţiilor cu membrii săi. Şi, mai presus de orice, va respecta voinţa poporului român.

La ora când se încheie aceste rânduri Curtea Constituţională s-a pronunţat, într-un fel, asupra referendumului: verdictul ei definitiv se amână până în 12 septembrie din cauza inexactităţilor existente în listele electorale care vor trebui urgent remediate. Lipsa de prevedere, deficienţele de organizare, poate unele interese înguste au determinat existenţa unei asemenea degringolade. Iar urmarea firească a acestei situaţii a fost răspunsul, aparent ciudat, dar, în esenţă, pe deplin justificat al Curţii Constituţionale. Aflarea adevărului cu privire la degringolada din domeniul evidenţei datelor necesare consultării populare ar trebui să atragă după sine şi stabilirea responsabilităţilor, ca şi a consecinţelor administrative sau juridice.

De mai bine de 20 de ani românii trăiesc cu speranţa că “mâine” va fi mai bine. Este de sperat că după actuala criză politică lucrurile se vor îndrepta, lupta politică ce aproape a epuizat energiile naţiunii se va transforma în ceea ce ar trebui să fie – o înfruntare între ideologii, programe, acţiuni, o preocupare autentică pentru respectarea principiilor democraţiei, pentru dinamizarea economiei, pentru statornicirea unui standard de viaţă decent. Dar, tuturor acestor aşteptări legitime nu li se poate da satisfacţie utilizându-se ustensilele unei politici de acum uzate.

Speranţei de mai bine a românilor, mereu vie, nu ar trebui să i se dea răspunsuri politicianiste izvorâte din interese de grup, ci rezolvări adevărate, pe măsura binelui naţional.

Un diplomat român la Paris

Piaţa lucrărilor memorialistice aparţinând unor foşti diplomaţi sau oameni politici a cunoscut, în ultimi ani, o relativă efervescenţă determinată de apariţia multor lucrări de gen. Poate prea multe, consideră unii comentatori. Şi poate că un dram de adevăr se află în această apreciere care porneşte nu atât de la cantitate cât mai ales de la calitatea unor scrieri care nu se situează pe treptele de sus ale exigenţei. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi nici de evaluări cantitative, nici de aprecieri calitative oarecum unilaterale şi absolutizante. Publicarea unor scrieri de,,nivel B’’ este compensată din plin de apariţia altora care reprezintă stâlpi de rezistenţă ai genului, purtând semnătura câtorva personalităţi care au marcat, prin ceea ce au realizat, pozitiv ori discutabil, domeniul lor de activitate sau poate chiar dinamica socială în ansamblu.

A devenit aproape un loc comun constatarea potrivit căreia mărturisirile slujitorilor acestui domeniu sensibil care este diplomaţia se constituie în adevărate izvoare documentare, nu numai necesare dar, uneori, chiar indispensabile analizării şi redării specificului unor evenimente sau perioade istorice complexe. Înţelegerea valorii reprezentate de scrierile memorialistice l-a îndemnat pe fostul diplomat Dumitru Preda să iniţieze şi să coordoneze apariţia unei serii de,,dezvăluiri’’ provenind de la oameni care au activat mulţi ani în domeniul relaţiilor externe ale ţării,

sub genericul,,Memorii.

Biografii diplomatice.’’

Aliniindu-se unei asemenea iniţiative, demne de salutat, domnul Valeriu Tudor ne oferă un volum biografic cuprinzător şi edificator: „În misiune la Paris. Însemnările unui diplomat român. 1985-1989’’ (Editura Cavalloti) Sejurul la Paris al diplomatului român a fost gândit de către mai marii săi din Centrală ca ceva temporar, dar a durat mai mult de trei ani! Vorba francezilor care, cu umorul lor specific, constată că nimic nu este mai durabil decît caracterul temporar al unui eveniment. Trimis cu misiunea urgentă şi presantă de a redresa dialogul diplomatic româno-francez aflat în mare suferinţă, Valeriu Tudor, ministru consilier şi prim colaborator al şefului Misiunii, şi-a îndeplinit cu prisosinţă sarcinile pentru care fusese trimis. Dar, un şir de evenimente, aşteptate şi neaşteptate - alegerile legislative din Franţa, rechemarea precipitată şi definitivă a Ambasadorului, venirea unui nou Ambasador – au determinat prelungirea şederii sale la Paris.

Prezentându-şi bogata sa activitate în mod sistematic, pe ani şi pe probleme, autorul volumului nu recurge la relatări mai mult sau mai puţin literare, ci la o metodă aproape tehnică: reproduce documente esenţiale ale contactelor, întrevederilor, tratativelor purtate pe plan bilateral sau multilateral.

Parlamentari japonezi în vizită de prietenie în România

La început de mai, o delegaţie a Ligii parlamentare de prietenie Japonia-România a făcut o vizită în ţara noastră. Din delegaţie au făcut parte: Takashi Ishizeki, membru al Camerei Reprezentanţilor şi Secretar General al Ligii, Koji Hata, membru al Camerei Reprezentanţilor şi membru al Ligii, şi Masanao Shibahashi, membru al Camerei Reprezentanţilor şi Secretar General Adjunct al Ligii. Oaspeţii niponi sau întâlnit cu preşedintele Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia, deputatul Viorel Ştefan. Au avut loc întrevederi cu preşedintele Comisiei de politică externă din Senat şi actual Ministru al Justiţiei, Titus Corlăţean, cu Primarul general al Municipiului Bucureşti, dr. Sorin Oprescu, cu Secretarul de Stat pentru Globalizare din Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu şi cu Vicepreşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Sorin Dimitriu Discuţiile purtate şi schimburile de opinie, au fost menite să consolideze excelentele relaţii politice şi economice dintre cele două ţări. Membri delegaţiei au oferit amănunte privind promovarea tehnologiilor japoneze de infrastructură peste hotare. Delegaţia a solicitat cooperarea României la încheierea Acordului de Parteneriat Economic dintre Japonia şi Uniunea Europeană.

Oaspeţii japonezi au subliniat că vor depune toate eforturile pentru luarea deciziei de a permanetiza regimul de scutire de vize pentru cetăţenii români. Ei şi-au manifestat interesul pentru dezvoltarea relaţiilor parlamentare şi la nivel guvernamental, respectiv pentru intensificarea cooperării economice, inclusiv prin investiţii japoneze consistente în economia românească Partea română şi-a exprimat dorinţa de a sprijini încheierea Acordului de Parteneriat Economic Japonia-UE. A fost subliniată necesitatea creşterii investiţiilor companiilor japoneze în economia ţării. În legătură cu proiectul de execuţie a liniei de metrou ce

leagă centrul Bucureştiului de Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” – realizat cu un împrumut în yeni – s-a subliniat importanţa acestuia pentru ambele ţări şi dorinţa ca el să fie considerat ca un simbol al relaţiei de prietenie dintre Japonia şi România. Totodată, pentru partea română este extrem de importantă permanentizarea, la finele anului 2012, a regimului de călătorie fără vize pentru deţinătorii de paşapoarte româneşti, pentru sejur turistic şi a solicitat sprijinul interlocutorilor în acest sens.

Un punct important în cadrul vizitei a fost întâlnirea dintre Takashi Ishizeki, şi Adrian Altarescu, preşedintele JAR (JAICA Alumni România) care a făcut o prezentare a activităţilor şi a strategiei pe termen mediu şi lung ale organizaţiei, detaliind unele dintre activităţile planificate a se desfăşura în viitorul apropiat. Prezentarea s-a bucurat de o atenţie deosebită precum şi de aprecieri pozitive urmate de un schimb de opinii pe marginea celor expuse. Au fost abordate, de asemenea, subiecte legate de colaborarea dintre JAR şi comunitatea japoneză din România precum şi de creşterea vizibilităţii companiilor japoneze din România în cadrul mediului de afaceri şi al celui social din ţara noastră.

La întâlnire au mai participat Shin Ogawa, şeful secţiei comerciale şi Hiroshi Kudo, şeful secţiei politice a Amabasadei Japoniei.

Vizita delegaţiei Ligii parlamentare de prietenie Japonia-România a avut loc după 6 ani de la ultima vizită. Întrucât schimburile dintre parlamentarii celor două ţări sunt foarte utile pentru dezvoltarea pe mai departe a relaţiilor bilaterale, este de aşteptat ca astfel de schimburi vor continua într-un ritm mai dinamic. De asemenea este de dorit, după cum s-a declarat, ca vizitele la nivel înalt să continue. În acest sens, primul ministru al Japoniei a fost invitat să viziteze România.

Parcurgerea acestui instructiv material primar suscită curiozitatea cititorului care doreşte şi poate să pătrundă nemijlocit în mecanismul complicat al relaţiilor internaţionale, pe care autorul, ca un specialist de

înaltă calificare, îl înfăţişează piesă cu piesă.

Documentele prezentate relevă bogata agendă a diplomatului român. El are contacte sistematice cu personalităţi politice franceze de rang înalt, cu funcţionari superiori din Ministerul de Externe francez, cu

Pagina 30 parlamentari, cu reprezentanţi de răspundere ai forumurilor internaţionale. Se ocupă intens şi de zona relaţiilor parlamentare româno-franceze pregătind vizite ale unor delegaţii venite din România, pregăteşte şi participă la întâlniri-dezbateri parlamentare bilaterale, creează condiţiile necesare contactelor între delegaţii române şi oficiali ai Consiliului Europei. Activitatea sa, chiar în acele condiţii dificile, a adus beneficii ţării noastre. „Acum, după ani, scrie autorul, am satisfacţia că am contribuit, fie şi cu foarte puţin, la pregătirea drumului spre admiterea României în Consiliul Europei“. În acea vreme, relaţiile româno-franceze, erau cele dintre o ţară cu un regim dictatorial şi o mare democraţie occidentală. Imaginea României pe plan internaţional era dezastruoasă. Campaniile presei franceze, scrise sau audiovizuale, contribuiau din plin la deteriorarea ei. Desigur însă că sorgintea acestei stări de lucru trebuie căutată doar în interiorul ţării şi nu în afara ei. Situaţia din perioada 1985 – 1989 era tot mai apăsătoare şi din ce în ce mai greu de suportat de către poporul român.

Reflexul unei asemenea situaţii în sfera relaţiilor externe ale ţării se materializa în izolarea României, restrângerea posibilităţilor de cooperare, diminuarea posibilităţilor de dialog. În asemenea condiţii a trebuit săşi desfăşoare activitatea diplomatul Valeriu Tudor. Însemnările sale memorialistice evocă grelele şi complicatele probleme cu care era confruntat, gravele întrebări cărora trebuia să le dea un răspuns plauzibil privind respectarea drepturilor omului, libertatea

presei, aşa-numita sistematizare a satelor, migraţiile ş.a.m.d.

Lectura cărţii evidenţiază cu claritate preocuparea diplomatului român de a menţine la un nivel satisfăcător raporturile româno-franceze, a le face să funcţioneze în termeni amiabili, de cooperare şi nu de adversitate, de a depăşi inevitabilele obstacole şi a găsi soluţii adecvate. Cu tact, inteligenţă şi demnitate, el încearcă să surmonteze dificilele probleme ivite în contactele cu redutabilii săi interlocutori. El se străduie să risipească eventualele neînţelegeri ale realităţilor româneşti, respinge cu fermitate afirmaţii sau poziţii clădite pe rea credinţă.

Mai dificil este, probabil, să explice ceea ce era greu de explicat...

Este de presupus că Valeriu Tudor se întâlneşte cu dilemele şi trăieşte frământările oricărui diplomat român onest din acele vremuri. El era trimis la post ca reprezentant al unui anumit guvern, al unei anumite puteri. Nu încape însă nici o îndoială – iar cele cuprinse în volum o confirmă – că el încearcă permanent, îndemnat de conştiinţa sa cetăţenească, patriotică, să găsească, în limitele atribuţiilor şi constrângerilor sale, acele căi şi soluţii convenabile în primul rând României profunde şi nu unui grup politic dominant.

Memoriile diplomatului Valeriu Tudor privind misiunea sa la Paris se înscriu în şirul preţioaselor mărturii ale celor care au lucrat în acest domeniu sensibil, contribuind la o mai bună cunoaştere a unui crâmpei important din istoria ţării.

Armand OPREA

„Convulsiile interne, tensiunile create de vechea gardă comunistă în frunte cu foşti lideri precum Ramiz Allia si Nexhmije Hoxha, sotia lui Enver Hoxha, sunt personaje prinse în vălmaşagul evenimentelor. Care nu au fost chiar joacă de copii.

Eforturile depuse de Partidul Democrat - al lui Sali Berisha, preşedinte al Albaniei, în momentul redactării lucrării, prim-ministru, acum când

pentru traducătorul volumului, Tiberius Puiu. Cuvinte calde de mulţumire au fost adresate directorului Muzeului, dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, pentru sprijinul acordat.

Cu deschiderea şi jovialitatea care îl caracterizează, Fahri Balliu a mulţumit tuturor acelora care au fost implicaţi în realizarea acestui eveniment publicistic, care se doreşte a fi o punte de legătură între cele două ţări care au

O amplă analiză a societăţii albaneze după căderea comunismului

De curând, a avut, loc la Muzeul Naţional de Istorie a României, lansarea cărţii „Berisha şi Albania democratică” scrisă de jurnalistul politic Fahri Balliu, cunoscutul în România prin cele trei volume deja apărute – „Panteonul negru”, „Sinistra doamnă” şi „Arhitectul”.

Lucrarea prezentată a fost publicată în Albania acum 15 ani şi a fost reeditată de mai multe ori .

Volumul a fost lansat în prezenţa Excelenţei Sale Sami Shiba, Ambasadorul Albaniei, a autorului, Fahri Balliu, a scriitorului Bedros Horasangian, cel care a prefaţat lucrarea, a traducătorului, Tiberius Puiu, a istoricului dr. Gelcu Maksutovici, a dr. Luan Topciu, Ministru-Consilier în cadrul Ambasadei Republicii Albania în România şi a dr. Ernest OberländerTârnoveanu, director general al Muzeului Naţional de Istorie a României.

Au dat curs invitaţiei făcute de Ambasadorul Albaniei şi de Editura LEDA, un număr mare de membri ai Corpului diplomatic, oameni de cultură, reprezentanţi ai mass media, reprezentanţi ai minorităţii albaneze. Numeroasa prezenţă denotă interesul suscitat de această carte document.

Cuvântul de deschidere a aparţinut directorului Muzeului, care a subliniat schimbările profunde petrecute în Albania, evoluţia pozitvă şi progresele acesteia făcute în cei douăzeci de ani de democraţie.

Scriitorul Bedros Horasangian l-a prezentat pe autorul lucrării: un jurnalist cu experienţă, patron de presă, politolog versat, cu un stagiu în diplomaţie. Referidu-se la lucrare domnia sa spunea că, aceasta nu este o simplă monografie ci o încearcare de a face „radiografia societăţii albaneze a primilor ani din deceniul ‘90.

Scriitorului Bedros Horasangian, traducătorul Tiberius Puiu, Excelenţa Sa Sami Shiba, Ambasadorul Albaniei, dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, director general al Muzeului Naţional de Istorie a României, jurnalistul Fahri Balliu şi dr. Luan Topciu, Ministru-Consilier în cadrul Ambasadei Republicii Albania în România (de la stânga la dreapta) această carte apare în limba română în traducerea cursivă şi fluentă a lui Tiberius Puiu - pentru o reală democratizare a ţării se dovedesc remarcabile”, a concluzionat Bedros Horasangian Exelenţa Sa Sami Shiba a mulţumit editurii Leda pentru tipărirea în condiţii grafice excelente a lucrării, scriitorului Bedros Horasangian pentru interesanta şi documentata prefaţă.

A avut, deasemenea, cuvinte de laudă

păşit aproape în acelaşi timp pe un drum nou, acela al democraţiei reale. În încheierea reuniunii, soprana de origine albaneză, Arlinda Morava, absolventa a studiilor de canto la Bucureşti a interpretat cu sensibilitate două piese muzicale: o doină din folclorul albanez şi o arie de operă.

După acest micro- recital cei prezenţi au fost invitaţi să ciocnească o cupă cu vin albanez.

Pagina 31

Acţiuni ambasadoriale la Muzeul Ţăranului Român

Cinema de vară şi caligrafie japoneză

Legătura de suflet pe care directorul Muzeului Ţăranului Român, dr. Virgil Ştefan Niţulescu o are cu o mare parte dintre Ambasadele acreditate la Bucureşti se transformă, pe zi ce trece, într-o colaborare benefică ambelor părţi.

Acest fapt este bine ilustrat de două semnificative exemple: organizarea, în colaborare cu Ambasadele Republicii Federale Germania şi a Elveţiei, a „Cinematografului de vară: Germania şi Elveţia” şi vernisarea expoziţiei „Caligrafia Japoneză: meditaţii din vârful pensulei”, dedicată de autoarea lucrărilor, conf. dr. Rodica Frenţiu, tuturor victimelor cataclismului ce a lovit năprasnic, anul trecut, Japonia.

Fără să fi anticipat căldurile tropicale cărora am fost nevoiţi să le facem faţă, în incinta Muzeului a fost amenajat un cinematograf în aer liber, unde, între 12 şi 15 iulie, pe un ecran panoramic au putut fi urmărite producţii artistice clasice de lung metraj, printre care şi filme mute cu muzică live intrepretată de Călin Grigoriu ca şi filme de animaţie.

Interesul faţă de filmele programate, dar mai ales căldura caniculară, i-a scos pe bucureşteni afară din casă, cinematograful de vară fiind luat cu asalt, spre bucuria organizatorilor. Din program au făcut parte peliculele: „Omul de nisip”, Elveţia, regia Peter Luisi (2011), „Dr. Mabuse” (Partea I), Germania, regia Fritz Lang (1922), „Joc” – animaţie, Elveţia, regia Georges Schwizgebel (2008), „Cabinetul doctorului Caligari”, Germania, regia Robert Wiene, „Omul fără umbră”, animaţie, Elveţia, regia Georges Schwizgebel (2006), „Romanţă”, animaţie, Elveţia, regia Georges Schwizgebel (2011) şi în final „Dr.Mabuse” (Partea a II a), Germania, regia Fritz Lang (1922) Debutul acestui proiect germano-elveţian a fost onorat de

prezenţa domnilor Josef Karl, consilierul pe probleme culturale al Ambasadei Germaniei la Bucureşti, Mark Bruchez, consilierul pe probleme culturale al Ambasadei Elveţiei, şi Virgil Niţulescu, directorul Muzeului Ţăranului Român.

A fost evidenţiată, cu acest prilej, exclenta colaborare între cele două Ambasade şi Muzeu, şi s-a subliniat faptul că acesta nu se va opri aici, că ea va fi urmată de alte acţiuni.

Cea de a doua manifestare, expoziţia de caligrame, ideograme, pictograme „ Meditaţiile pensulei” este o continuare normală a lucrării „ Caligrafia Japoneză: meditaţii din vârful pensulei” (editura Argonaut 2012), rezultat al muncii artistice a unei împătimite a limbii şi artei caligrafiei japoneze, doamna Rodica Frenţiu conferenţiar doctor în cadrul Departamentului de limbi şi literaturi asiatice, Facultatea de litere, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca. Domnia sa a participat la specializări în străinătate,la Université Libre de Bruxelles, Belgia [1992], Faculty of Cross-Cultural Studies, Kobe University, Japonia [19971999], The Japan Foundation Japanese Language Institute, Kansai, Osaka, Japonia [2003], The Japan Foundation, Tokyo, Japonia [2006-2007], The Japan Foundation, Japanese Language Institute Urawa, Tokyo [2010]. În perioadele în care a făcut cursurile de specializare în

Come with us in your best holiday ever Dream Holiday

Licensed Company

Professional tours in Bucharest and all of Romania

limba japoneză, în ţara soarelui răsare, doamna Frenţiu a urmat cursuri de caligrafie, ajugând aproape să-şi depăşească maestrul.

Operele expuse pe zidurile albe ale sălii „Foaier” a muzeului, au fost realizate pe hârtie de orez, cu pensule din păr de animale şi un fel de tuş care are la bază cărbune negru dizolvat în apă.” Linia neagră şi spaţiul alb creează o artă simplă, dar profundă şi subtilă, tributară tradiţiei, fără a îngrădi originalitatea”. menţiona autoarea.

La vernisaj au luat parte Ambasadorul Japoniei la Bucureşti, Excelenţa Sa Natsuo Amemya şi secretarul pe probleme culturale al Ambasadei Japoniei, Nobumitsu Takamatsu, directorul Muzeului Ţăranului Român, dr Virgil Ştefan Niţulescu, doamna Nina Stănculescu, brâncuşiolog, invitată de onoare şi cum era de înţeles, autoarea, Rodica Frenţiu. „Întâlnirea mea cu pensula de caligrafie, povestea autoarea lucrărilor, este o întâmplare petrecută cu nişte ani în urmă, la Universitatea Kōbe, unde mă aflam în calitate de bursier al Ministerului Învăţămîntului Japonez. Ca străin venit dintr-un cu totul alt orizont cultural, timpul acela de început al studiului limbii japoneze m-a aruncat într-o adevărată uimire în faţa scrierii Extremului-Orient. Starea de minunare a crescut continuu şi, o dată cu ea, şi întrebările care nu conteneau să mă asalteze: Cum a apărut o astfel de scriere? Care este relaţia ei cu natura, cu lumea înconjurătoare? Deşi atât de depărtată prin locul naşterii de această scriere, aş putea oare să o înţeleg undeva la un nivel mai profund al ei?

Numărul de caractere învăţate la cursuri creştea şi începusem să-mi doresc tot mai mult o apropiere, întrucâtva din interior, de acest fel de scriere. Aşa am început un curs particular de caligrafie japoneză, iar amintirea primei ore

este legată de cuvintele care mi-au fost adresate de maestrul caligraf la sfârşitul cursului: „Tu, sigur, n-ai mai făcut caligrafie japoneză niciodată?”.

Invitată să ia cuvântul, doamna Nina Stănculescu, colaboratoarea neobosită a revistei noastre, realizatoare a Colţului Brancuşi, aflată acum la o venerabilă vârstă, dar având o minte sclipitoare, a spus: „Desigur, se ştie că în lumea extrem orientală scrierea e sora geamănă a picturii, ba chiar e sora ei cea mare îndemnând-o pe aceasta să capete inflexiuni şi trăsături necunoscute scrierii europene sau din alte părţi ale lumii.

Deşi această scriere, hiragana, scriere specific japoneză, e fonetică, spre deosebire de caligramele chinezeşti, ductul pensulei (aceeaşi pensulă folosită şi pentru pictură cu acelaşi tuş, pe aceeaşi foaie de orez sau de bambus, mânuită de aceeaşi mână îndoindu-se din cot sau din umăr) curge de sus în jos şi de la dreapta la stânga, nu aşezată drept şi cuminte, ci într-un dans neostoit, după ritmul unei muzici ascunse. Astfel, sunt înfăţişate cuvinte deosebinduse deopotrivă prin formă ca şi prin semnificaţie, într-o înlănţuire atât grafică cât şi caligrafică. Şi imaginea rezultată devine o scrisoare adresată cititorului în care sensibilitate şi raţiune, emoţie şi calcul îşi împart mărturisirea şi viziunea”.

See our Web site

www.bucharest-tourguide.ro

Call us for information 24 h/day Mobile: 0741 164945

ROCAD 2012 - Convenţia internaţională de arhitectură şi design

Manifestarea, organizată de Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti, în colaborare cu DK Events,, a fost dedicată aniversarii a 120 de ani de existenţă a acestei Universităţi şi împlinirea a 120 de ani de învăţământ în arhitectură.

Celebrând noutatea absolută, inova-

deschisă”. Şi-au mai prezentat lucrările şi filosofiile creatoare: Mario Botta, Eduardo Souto de Moura, Peter Zumthor sau Gottfried Bohm, Esteve Bonell (câstigator al Premiului Mies van der Rohe – 1992), Gaetano Pesce, Anton Garcia Abril,

ţia şi creativitatea în design şi arhitectură ROCAD 2012 a invitat să-şi expună ultimele lor realizări specialişti de talie internaţională.

Nu au fost uitate companiile locale din domeniu, Convenţia încurajând originalitatea şi dinamizarea pieţei autohtone. Cadrul ambiant a fost oferit de sălile Palatului Parlamentului, care a fost gazdă, pentru 3 zile, a celei mai ample reuniuni a arhitecţilor din ultimii 20 de ani, oferind o primire călduroasă şi dând ocazia somităţilor în materie, să-şi prezinte ultimele noutăţi.

Reuniunea a fost onorată de participarea unor personalităţi de talie mondială din lumea arhitecturii şi designului, care şi-au prezentat în faţa celor peste 1200 de arhitecţi din ţară şi din străinătate lucrările.

Câştigătorii premiilor Pritzker sau ai Premiului Mies van der Rohe, preşedinţi de asociaţii internaţionale de design, specialişti şi responsabili în domeniul urbanismului şi construcţiilor au fost aplaudaţi „la scenă

Matias del Campo, Sandra Manninger, Pierre von Meiss, Peter Bohm, Rene Davids, Kostas Terizidis, Maria Voyatzaki, Antonino Saggio,

companii de top din diverse domenii: iluminat, mobilier, accesorii de interior, baie şi bucătărie, design de exterior, ecodesign şi retail. Participanţii au avut posibilitatea să ia contact cu forme inovative de expunere a proiectelor arhitecturale, a conceptelor de produse şi a serviciilor disponibile în domeniu, prin intermediul unor sesiuni, evenimente personalizate, discuţii deschise cu personalităţile invitate.

Au fost promovate ultimele tendinţe din domeniu în cadrul unui forum specializat la care au luat parte constructori, investitori imobiliari, factori decizionali şi arhitecţi. A fost, de asemea, organizată o masă rotundă cu participarea preşedinţilor de asociaţii internaţionale şi a omologilor lor din România.

La toate aceste manifestări dedicate arhitecturii româneşti şi internaţionale a participat activ şi un apropiat al publicaţiei noastre drd. arh.

Adrian Altarescu, preşedinte al JICA Alumni România care a stabilit contacte cu renumite perso-

Elia Zenghelis. În timpul celor trei zile, participanţii au putut viziona o expoziţie dedicată celor mai frumoase şi mai bune produse realizate în ultimul an. Au fost expuse şi produse ale unor

nalităţi ale arhitecturii mondiale contemporane: prof. dr. arh. Pierre von Meiss - Elvetia, Dr. Honoris Causa, prof. arh. Eduardo Souto de Moura - Portugalia, prof. dr. arh.

Elia Zenghelis – Grecia.

Spaţiul geoeconomic...

„Pact de Mobilitate şi Securitate”. Un obiectiv comun al strategiei de cooperare rămâne securitatea energetică concretizată prin promovarea pieţelor regionale de electricitate, eficienţa proiectelor şi valorificarea resurselor regenerabile. O altă dimensiune a Parteneriatului Estic este colaborarea instituţională - prin antrenarea responsabilităţilor guvernamentale, precum şi ale reprezentanţilor Comisiei Europene şi altor instituţii specializate, implicit ale unor organisme cu vocaţie politico-diplomatică (la nivel parlamentar) şi economico-financiară. O asemenea colaborare este în primul rând menită să orienteze mediul de

afaceri spre proiecte viabile, evident, prin asistenţă tehnică şi financiară la nivel comunitar şi internaţional.

Consider că integrarea deplină a ţărilor din spaţiul geoeconomic şi strategic sud-est european în arhitectura Uniunii Europene, implicit în circuitul economic mondial, incumbă Comunităţii Europene noi responsabilităţi privind mai buna evaluare şi evidenţiere a unor căi şi modalităţi viabile de soluţionare a provocărilor globalizării, prin mai buna armonizare a opţiunilor economice, politice şi diplomatice. Şi toate acestea privite în perspectiva depăşirii şocurilor externe, amplificate de criza economică şi financiară.

rezolvându-se discret, sonoritatea de ansamblu având şi strălucire şi expresivitate, publicul răsplătind cu îndelungi aplauze o producţie primită de mulţi cu rezervă (nu doar referitor la montare).

Un final de festival care, pe lângă reuşita organizatorică, a propus o diversitate repertorială atractivă, producţiile alese de Operele Naţionale fiind, probabil, cele mai reprezentative pentru fiecare în parte, remarcându-se şi apelarea la oaspeţi din alte teatre pentru a alcătui distribuţia potrivită; în topul preferinţelor s-au situat, invariabil,

Adriana Lecouvreur oferită de Opera din Timişoara şi cuceritorul Elixirul dragostei la Opera Maghiară din Cluj, urmate de toate celelalte într-o ierarhie variabilă, în funcţie de gustul şi gradul de subiectivitate al celor care, seară de seară, s-au bucurat să asculte muzică minunată şi să vadă montări splendide, frumoase, reuşite sau corecte, în interpretări excepţionale sau doar conştiincioase. Un început de bun augur, într-un demers care sper că va continua şi în anii ce vor urma, atrăgând un public tot mai numeros.

(Urmare din pag. 12)

Estic, în contextul mai larg al Politicii Europene de Vecinătate, cu accent pe conceptul de stabilitate, responsabilitate comună şi securitate regională.

Parteneriatul Estic este axat pe dimensiunea bilaterală a cooperării, pornindu-se de la substanţa unor actuale şi potenţiale acorduri de asociere, care au ca obiectiv construcţia zonelor de liber schimb (prin liberalizarea schimburilor comerciale), renunţarea treptată la vize şi o reală circulaţie pe piaţa muncii, în condiţiile încheierii unui

Primul festival...

(Urmare din pag. 27)

se în Marele Sacerdot, deosebit de bine cântând Iulia Merca, o expresivă şi sensibilă Fenena, Florin Pop şi Daniela Mureşan-Chişbora completând o distribuţie echilibrată, fără a depăşi nivelul onestităţii.

Corul (pregătit de Corneliu Felecan) a sunat bine, iar orchestra a convins că este foarte bună, la pupitru aflându-se Adrian Morar, sigur şi eficient, coordonând cu rigoare relaţia fosă-scenă, uşoarele dezechilibre

Pagina 32

O carte-obiect dedicată lui Kavafis

Volum de o rară valoare publicistică şi artistică «Alfabetul poetic», dedicat lui Kavafis şi despre care, revista «Diplomat Club» a scris în numărul trecut, este rodul unei întâlniri fericite dintre editoarea şi traducatoarea Elena Lazăr, pictorul Gh. I. Anghel şi Ekaterini Sofianou, cea care, printr-un gest nobil, a făcut posibilă apariţia acestuia. Toţi şi-au unit eforturile pentru a realiza această frumoasă lucrare, fapt împlinit în 2011 la editura Omonia.

Cu doi ani în urmă, Elena Lazăr l-a invitat pe Anghel într-o neobişnuită călătorie, la Alexandria, oraşul lui Kavafis, unde s-au adunat traducători şi editori, iubitori ai poeziei acestui mare modern, pentru o comemorare de o tristeţe stranie petrecută chiar în casa poetului. Aflaţi în Egipt întrun oraş fabulos locuit de musulmani ce amintea doar foarte vag de atmosfera cosmopolită din vremea lui Kavafis, cei mai sus amintiţi au visat un volum dedicat poetului alexandrin.

Cartea, căreia nu putem să nu-i recunoaştem meritele datorate tuturor celor care au ostenit la realizarea unei ediţii în 12 limbi (română, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană, engleză, germană, neerlandeză, rusă, greacă, şi nu în ultimul rând traducerea în limba latină a profesorului Liviu Franga de la Universitatea din Bucureşti), este un obiect în sine cu reale calităţi artistice.

Grafica acestui volum de poezie este semnată de Anca Anghel Coller o tânără artistă de o sensibilitate aparte, care a reuşit să surprindă modernitatea şi rafinamentul versurilor lui Kavafis cuprinse în pagini elaborat compuse într-o înşiruire mereu neaşteptată.

Imaginile cu care s-a ilustrat cartea aparţin pictorului Gh. I.Anghel, cel care în ultimii ani s-a oprit mereu la poetul elen pe care îl preţuieşte nespus. În cele mai recente expoziţii din Franţa, Anghel a avut cicluri întregi de lucrări(picturi şi desene) dedicate poemelor lui Kavafis, aşa cum este cel intitulat “Noaptea mea”.

Pictorul transmite, prin imaginile sale tulburătoare, uneori brutale, şocante, aceleaşi sentimente apăsătoare, dureroase şi cu mai multe sensuri, comunicate de părintele poeziei moderne în maniera sa simplă, directă şi mereu surprinzătoare.

Personajele stilizate voit grotesc trăiesc dramele general umane transpuse în imagini aparent codificate. Ambiguitatea este omni prezentă. Simbolurile cu aluzii fără perdea devin pentru Anghel elemente de limbaj plastic ce compun pânzele generoase într-o manieră foarte modernă.

Doar titlurile lucrărilor preluate de la grecii antici trimit către atmosfera regatului vechilor lagizi din acea Alexandrie care a fost o adevarată glorie panelenică.

Din păcate acestă frumoasă carte-obiect este oarecum greu accesibilă atât datorită preţului său cât şi a numărului mic de exemplare tipărite.

Unda POPP