Numarul 17 complet

-

Anul III nr.2 (17)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Sem.II 2015

Mihai Cătrună, Puzzle

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Adriana Tomoni

3

Maria Liliana Răileanu

4

Vlad Badrajan

6

Vic.Virgil Bălan

7

Eugen Evu

8

Camelia Ardelean

10

Vasile Simon

11

Gabriela Grigore

12

Mihaela Oancea

13

Daniel Marian

14

Ileana-Lucia Floran

15

Gina Emanuela Cojocaru

16

Marian Hotca

18

Luis Popa

21

Ionuț Caragea

24

Daiana-Cristina Miculescu

26

Marin Ifrim

27

Nicolae Vălăreanu Sârbu

28

Luca Cipolla

30

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro Tel.: 0745 368 700 Fax: 0354 814 387 Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

ASOCIAȚIA SCRIITORILOR DIN JUD. HUNEDOARA – THEODOR DAMIAN, SINGURUL DINCOLO Sâmbătă, 30 mai a.c., Muguraș Maria Petrescu a prezentat la Asociația Scriitorilor din Jud. Hunedoara condusă de poeta Mariana Pândaru, cel mai recent volum de poezii Singurul dincolo (Ed. Rawexcoms, București 2015, 44 p.) scris de Pr. Prof. Dr. Theodor Damian de la New York.

Având dimensiunile unui pașaport, cartea se vrea a fi chiar un astfel de ,,document poetic'', pe care autorul îl poate oferi oricui, atât în țară cât și în străinătate, poezia fiind considerată o cheie universală care, la fel ca și muzica, poate deschide orice fel de ușă a sufletului. După părerea mea Singurul dincolo este chintesența poeziei lui Thedor Damian, crezul lui poetic exprimat î nt r- o fo r m u l ă re st râ n s ă ș i deosebit de concentrată. Chiar dacă nu am ști cine este autorul cărții, din lectura ei ne-am da seama despre cine vorbim, stilul lui Theodor Damian fiind i n c o n f u n d a b i l î n l i t e ra t u ra ro m â n ă . C o n c i s , m â n gâ i o s , trimițând sufletul și mintea din pustie până la Dumnezeu și înapoi spre arderea în poezie (,,pustia te frige la inimă/ și-ți răscolește rărunchii/ și-ți risipește tăria/ din pustie iese cu adevărat poezia/ ca să scrii trebuie să te frigi/ ca atunci când nu te aude nimeni/ dar tot strigi'' – ,,Singura scăpare-i poezia'', pp. 10-11), poetul este însetat în permanență de ea, de o dorință ce nu se ostoiește niciodată, pentru că paradoxal, așa cum și scrie, cu cât se afundă mai mult în acest univers, cu atât aleargă mai mult după ea ca să o atingă. Să înțelegem că Theodor Damian aleargă ,,singur'' ca noi toți pentru a-l atinge pe acel ,,dincolo'' de la zenit? Plină de paradoxuri, poezia lui abundă de elemente filosofice brodate pe ghergheful cu motive religioase, iar mărturisirea lui de credință este aceea de situare a lui ca om, ca ins singuratic undeva vis-à-vis de Cuvântul inițial, pentru că ,,dincolo'' poate fi și aici, dar și de cealaltă parte a cerului (,,Iar se învârte cerul/ ca atunci când i-e sete/ de trăsnet/ ca atunci când nu trebuie/ să pleci/ dar în plecare rămâi/ cum i-e sete cuvântului meu/ de tăcerea dintâi'' – ,,În plecare rămâi'', p. 5). Pentru a câta oară Theodor Damian se prezintă singur în fața cuvântului tăcerii dintâi dorindu-și cu ardoare și smerenie în același timp să fie absorbit în tăcere în universul poetic al lui ,,dincolo'' exprimat prin cuvântul cu mii de fațete și înțelesuri?

Muguraș Maria Petrescu

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

editura

EMMA ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Dăruiri literare

Adriana TOMONI Doar poezie…

E doar poezie…

Sunt doar şoapte, murmure din apele dorului, nemetamorfozate în cuvinte.

Doar uimiri în ochi de ciute, privite din umbrele mestecenilor argintaţi de dorinţe.

Doar poezie….

Ai venit Este ireal?

Ai venit dintr-o buclă a timpului, poate.

Ai trecut hotare de curcubee, înveşmântându-te în culorile lor. Încerci să mă faci să înţeleg frumuseţea necuprinsului, să aud simfoniile astrale. Îmi deschizi porţile închise muritorilor, cu cheile din sufletului tău, chei descoperite doar prin iubire. Îmi presari praf de stele.

Mi-e teamă.

Să te urmez?

Păpuşar astral

Şi mâine… Şi mâine va fi o zi, cu multă lumină în catedrala mea. Şi mâine vor arde a sacrificiu lumini albe, făclii înalte până la cer, când te voi vedea venind cu un zâmbet agăţa în privirea tainei. Şi mâine…..

El, cel venit dintr-o buclă a nemărginirii, înveşmântat în lumina curcubeelor, îmi întinde braţe luminoase şi mă cheamă.

Desenează noi căi în harta sufletului meu şi parcă îmi coordonează trăirea.

Poate este un păpuşar astral.

Mă scald într-o mare a necunoscutului şi mintea mea, recunoaşte îngrădirea ştiutului.

Culori smulse din curcubee, îmi îmbracă trupul.

Mă înfăşoară într-o caldă lumină îngerească şi plutesc într-o amniotică îngrijire.

Taine se desfăşoară ca într-un film ireal şi parcă mă apropii de puterea supremă a cunoaşterii.

Dar pe măsură ce înaintez, se îndepărtează orizontul, se lărgeşte şi ochii-mi sunt inocenţi şi uimiţi, ca ochii copiilor care nu au cunoscut lumea.

Atât de clar şi totuşi, ochii mei nu văd şi urechile mele nu aud foşnetul şi lumina de neatins.

Poate, pragul acela, poarta ce se zăreşte, o să-mi deschidă vederea.

Pribeag Pribeag printre tăceri, caută drumurile din vise, ţinând flacăra aprinsă.

Păşeşte atent, să nu calce în picioare speranţele.

Lacrimi îi sclipesc sub pleoape şi dorul se joacă cu el, ca un copil.

Pag.3

Dăruiri literare

DEBUT Maria Liliana RĂILEANU Elevă la Liceul Teoretic ,,Vlad Țepeș”, clasa a VII-a, Timișoara, Timiș.

Câștigătoarea Concursului Interjudețean de Creație Literară și Plastică ,,Pe Aripile Fanteziei”, Ediția mai-iunie, 2014, secțiunea poezie.

Ruine Mi-ai furat gândurile, acum nu mai sunt ale mele, Sunt doar pentru tine, ca și nopțile cele grele Mi-ai luat toate visele, nu mai văd pe altcineva, Doar stau, mă uit la cer și aștept ce va fi cândva.

Mă întristează gândul că tu nu mă iubești Nu mai știu cine sunt, nici cine ești, Vreau să scap de durere, să te smulg din mine, Dar nu mai pot, deja în inima mea e doar ruine. Și încerc s-o clădesc din nou in fiecare zi, Dar în veci castelul de odinioară nu va mai fi, Nu are rege, să spună un cuvânt Ci doar slujitoarea lui, ce sunt eu pe acest pământ.

Valuri De ce nu ești aici, ești departe, după stele, După soare, după lună, dar în gândurile mele, Te aștept chiar și-acum, mai mult ca prima dată Nu am să mai fiu aceeași, nici azi și niciodată. Și încerc să-ți pierd privirea pe cerul plin de nori Să uit cine sunt, să mă acopăr cu flori.

Nu vreau să te mai văd, căci tu însemni durere, Tu pentru mine ești visul scufundat în tăcere, Nu mai pot zbura, căci tu mi-ai tăiat aripile Nu mai am nimic și mă înghit valurile, Chiar și marea se răzbună, căci vede cât mă doare Dar acum s-a terminat, m-a luat valul cel mare.

Pag.4

Suntem doar noi În cascada de aici se ascund multe vise Multe povești, iubiri, priviri aprinse, Se ascund tărâmuri neatinse de noi, Norii zboară desenați pe zeci de foi.

Florile sunt scântei căzute din soare Toate la fel, de aceeași culoare Zilele-s reci, dar nopțile calde Pentru că te vad cum vi de departe. Și duci cu tine visele noastre multe Care ne privesc și încep să ne asculte Mângâierile, șoaptele și sărutarile stinse, Îmbrățișările și speranțele neînvinse.

Suntem doar noi, in lumea noastră mică Care se conturează și din nori se ridică Se face castel, împărăție bogată, Suntem doar noi mai fericiți ca niciodată.

Dăruiri literare

Vom călători Aș vrea să zbor departe de aici, Pe cerul întins, spre stelele micuțe, Spre marea albastră ca și ochii tăi, Spre lumea magică ce se ascunde în ei.

Doar tu ești motivul omenesc, Care mă face să zbor și să călătoresc Să ating zarea doar cu o mână, Să te port mereu cu mine în inimă. Și plutesc spre tine cu gândul, Ajung acolo unde nu bate vântul Într-o lume unde domină cuvântul.

Unde munții înalți mângâie norii, Iar soarele ofilește petalele florilor, Dar floarea noastră nu va muri Polenul din ea nu se va risipi, Atâta timp cât ne vom iubi, Și-n lumea largă vom călători.

Ai plecat Ai plecat și ne-ai lăsat singuri pe pământ, Te mai cunoaștem doar dintr-un gând, Te vedem în poze dar nu mai ești aici De ce din țărâna grea nu te mai ridici?

Noi venim la tine, îți aducem flori, Dar tu ne privești și ne aperi dintre nori Ești un înger ce-n lumina cerului s-a ridicat Ieri ai fost aici și azi ai plecat. În noapte strălucește o stea și pentru tine, Unde ești sper să-ți fie mult mai bine Să-ți aduci aminte și de noi, Să nu-ți fie greu în viața de apoi.

Acolo unde ți-e pusă crucea, Acolo vom veni ca să-ți auzim vocea Ca să-ți mai transmitem un ultim mesaj Suntem mândri de tine c-ai plecat cu curaj.

Tărâm necuprins Ajunși aici, într-o lume străină, Ne lăsăm pierduți în a vieții-lumină Zburăm singuri pe cerul întins, Spre soarele cald, ce încă nu s-a stins.

Pășim încet printre florile argintii, Pe iarba verde crescută pe câmpii, Ne croim drumul într-un tărâm necuprins, Căutăm ceea ce nimeni n-a atins.

Cuvintele noastre trec peste mare, Privirile noastre se-ntâlnesc pe zare Noi vedem toată lumea doar stând pe loc, În inimile noastre arde-un foc.

Sufletele noastre ne părăsesc si zboară, În drumul lor lumea-nconjoară, Într-un final am ajuns fericiți Singuri si de nimeni opriți.

Cerul îmi spune Noaptea e lungă când tu ești în visele mele Privirile tale alungă toate gândurile rele, Luna ne zâmbește și stelele sclipesc Iar cerul îmi spune pe cine să iubesc.

Toată simțirea și tandrețea ta, Nu e pierdută, e în inima mea Nu te-am uitat, te port și-acum cu mine Cerul îmi spune dacă așa e bine.

Umbra ta e în fața pașilor mei, Imaginea ți-o poartă norii albi și grei Când ziua răsare, tot tu îmi ești în gând, Chiar și acum cerul îmi spune ce să fac.

Mulțumesc părinților și bunicilor mei pentru toată grija și susținerea acordată.

Le dedic aceste versuri, împreună cu toată dragostea mea.

Pag.5

Dăruiri literare

Vlad BADRAJAN Student, anul I la Facultatea de Filosofie a UnAȘM Republica Moldova

Fărâme de suflet Din geamul spart Cioburi adun Vrei și tu? Te rog, chiar ține Ai grijă să nu te tai Și-i găsi, la sigur, bine.

VISELE Îngerii sunt niște copii Ce zboară-ntre planete Purtând vise și-amintiri Galbene-ntre plete. Împletind aripile în cer – (De rău de necuprins ) În zilele posomorâte Se țin de a lor vis.

Am fost și eu înger cândva...

Zburam în înălțimi Părul galben îl aveam De vise și-amintiri.

Locuind pe o stea Priveam din depărtare Cum pământul nu mai vrea Să creadă-n întâmplare.

Dar într-o zi pe când zburam De-asupra coastei de azur Evitând un nor am căzut pe țărm – M-au sculat pământenii – zicându-mi matur.

Am încercat să mă-nalț Din cercul cela plin de tipi, Dar n-am putut. Eram matur – Și nu aveam aripi.

Pag.6

Nu-ți fie teamă de povară Nimic în lume nu-i ușor – Și aerul poate să doboare De-l respiri pângăritor.

Iar dacă nu o să-ți placă Te rog, nu le arunca Să le-ngropi ar fi mai bine Căci peste ani te-or aștepta.

Nici să plângă nu-s în stare Cum în viață nu au plâns, Dar ar fi o bucurie Mâina care le-a atins.

Din geamul spart Cioburi adun Vrei și tu? Poftim, chiar ține...

Grijă ai să nu te tai Cu cioburile sufletului din mine.

Sunt cuvinte Sunt cuvinte, Care rostite Devin sentimente.

De exemplu, Spunând Dumnezeu Simt siguranță Cuvântul Bunătate Dă căldură, Iar Răsăritul Inspiră Fericire.

Și doar rostind Eminescu Le simt pe toate – Și căldură, Și siguranță, Și fericire, Și...

Viață.

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

Rătăcire Mi-a intrat pustiul în suflet Şi adânc s-a cuibărit.

Nu ştiu cu ce i-am greşit, Cum să fac să-l văd ieşit.

Linişte nu mai cunosc Şi mă rătăcesc prin mine, Toate mi se par străine, Chipul nu mi-l recunosc.

Nu e vis şi-aş vrea să fie, Dar degeaba m-amăgesc Înăuntru-mi să privesc Ce mi se întâmplă mie.

Ningea cu flori de tei

Ningea cu flori de tei Pe liniştitele alei.

Ningea cu flori, ningea cu vise, Ningea ca în poveşti nescrise.

Împotmolindu-se-n cuvinte, Își fac în soartă jurăminte, Dar multe astfel de trăiri Vor deveni doar amintiri.

Perechi, perechi de-ndrăgostiţi rec cu paşi neauziţi T Ş i la ureche îşi şoptesc Întâiul „Te iubesc”.

Pe liniștitele alei, Stau de povești doi bătrînei, Cu nostalgie în priviri, Își deapană dulci amintiri.

La primul lor sărut roșesc, Cuvintele nu le găsesc Și o căldură îi inundă În veșnicia de-o secundă.

Ningea cu flori de tei Ningea cu amintiri, cu vise, Ca în poveștile nescrise, Pe liniștitele alei.

Bătrânul cu vioara

Mi-a intrat pustiul în suflet, Ca un hoț, ca un blestem, Am ajuns ca să mă tem Eu de mine; aș vrea să chem

În prag de seară, la cârciuma din sat, Venea bătrânu-n zdrenţe, sub braţ cu o vioară Şi la un semn al cuiva, se-apuca de cântat, Pentr-un pahar cu vin şi poate o para chioară.

Timpul, ajutor să-mi fie, Timpul, poate că el știe Să-mi îngâne, farmec, cântec, Pe aripă de descântec

Vioara-n loc să cânte, plângea ca o fecioară, Ce şi-a pierdut iubitul în visul dimineţii Şi-n suflete, mesenii simţeau toţi cum coboară, Dureri fără de margini în ghearele tristeţii.

Știe leac, sau poate vrajă Pentru a sufletului strajă, Să-l alunge pe pustiu, Cum am fost, din nou să fiu.

Bătrânul cu vioara - poveste şi balsam, Dar timpul nemilos clepsidra a sfărâmat, Din arborele lumii a mai căzut un ram, Bătut de vântul vieţii, spre alte lumi purtat. În marele univers, viaţa e ca gândul, Din poezia lumii, noi suntem doar un vers, Purtaţi spre alte vieţi, la toţi ne vine rândul, Clepsidra n-o cunoaştem, nu ştim cât e de mers.

Pag.7

Dăruiri literare

Eugen EVU Camelia ARDELEAN „În oglinda sufletului” sau destinul ca asumare Motto: „Cel ce se agită în om este Spiritul.” „Plouă peste lume cu adânci suspine, Iar speranța nouă tinde spre ocult...”

Astfel, sub bacoviene auspicii elegiace, aş spune naturaliste („plouă, plouă, plouă”!), oricât de ciudat sună melancolia aprilină a unui suflet hipersensibil, acut sentimental-afectiv, de adolescentă, nu întâmplător intimist-deplin-sincermărturisitor, dedicată, prin noua ei apariţie, mamei, se deschide cartea Cameliei Ardelean, care îmi cere câteva referinţe să o „relegitimeze” critic.

Motivul generic al oglindirii este cel labirintic: Spiritul (duhul) reflectat în oglinzile sufletului - în acest caz, ipostazele reflectate ca textepoeme subiective, clare ori contrapunctice.

Am prefațat sau postfațat nenumărate cărți, românești sau străine, mai ales ale noii generații, cu intenție deloc sentențioasă, ci mai degrabă a confesorului necesar. Camelia trăiește în cetatea Devei și visează trezitor, revelatoriu, în „oglinzile” științei inexacte, care sunt poemele ei.

Din această stare mai degrabă labișiană („Scrisoare mamei” ș.a.) și a primelor iubiri - în fond una singură, prima! - Camelia Ardelean se limpezește prin scrisul ei melodic, remarcabil, al talentului autentic, și nu manierist. Emoția primează, este „motorul” suav, gingaș, înrourat, înduioșător, al gesticulației lirice. „Speranţa tinde spre ocult”, ştie poeta, ceea ce este o cheie a artei poetice în actuala-i căutare. Nu depresivitatea de subspecie „emo” (care, din nefericire, face ravagii prin seismele, atât religioase, dogmatice, cât şi politic-populiste), dar nici devianţa de risc alienant, spre neo-ocultismul „new age” etc., pe care le confruntă noua-nouă generaţie. Volumul este excelent „obiect didactic” în sens pozitiv, și nu de experiment al psiho-patologiei sociale. Tonul este al altruismului întristat, și nu al indignării caricaturale,

Pag.8

nici al didacticismului zig-zag-at, cum ar spune Laurenţiu Ulici. Scrierea, pentru ea, este solilocvială, dar şi oferită colocvial, pe temele care sunt şi „dilematice”, dar şi precipitat actuale.

Stilistic, timbrul este uneori rezonant poeziei clasice, unul de dolorism, ardelenesc, cum frumos îi este şi numele. „Îndurerarea” de a fi este existenţialism curat, nota bene, semn al maturităţii morale, cultivate din părinţi-şcoală, mai puţin din societatea în criză identitară, dar şi experienţa unei perioade în diaspora.

Poeta conştientizează ceea ce enunţă în egal reuşite poeme, ideatic şi armonic. Limbajul este colorat, plasticizant, transfigurativ, nota bene: „Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii,/ Nu suntem nici la modă, nici vetuști,/ Închiși în reprobabile, noi cuști,/ La granița mâhnirii sau căderii.” Admirabil enunţ! Muzicalitatea este una înnăscută şi cultivată de tandreţea familiei, moralitatea superb asimilată şi retransmisă în cheie sociologică, deoarece: „Obișnuiți cu-aceleași rezultate:/ La școala vieții veșnic repetenți,/ Ne ploconim pentru un pumn de cenți,/ Zidim bordeie, dar visăm palate.”

Impactul, acum precipitat, al ciocnirii cu alte civilizaţii şi culturi, este, pentru Camelia, şocant, însă nedescurajant, ci cu efecte catarsice. Masificarea de ieri a indus societăţii năravuri - reflex condiţionat, subcultural, ca „supravieţuire” unor generaţii întregi.

(Timiditatea „smereniei”, supuşeniei, „un pumn de cenţi” recte „blid de linte” pentru iluzia mai binelui, ploconirea (mituirea), bordelismul, prostul gust etc. toate ca surogate ale răsplatei unui „rest de zâmbet“ ipocrit, ca troc: „Ne fâstâcim pentru un rest de zâmbet.

Cu bucurie ni l-am da la schimb,

Dăruiri literare

De s-ar putea, pe-al îngerilor nimb, Doar să scăpăm de-al negurilor plânset.” Îmi (ne) ajungea fie şi doar acest poem-cheie eşantion, spre a întrevedea, fără orbul găinii, dar nici al... cocoşilor (apocaliptici, cum îi auzea Blaga), ceea ce alţii nu văd: deriva socială, consumismul, banalizarea răului, circul otrăvitor, psihedelist, neo-dadaist (de la alogeni), dar aciuat şi la noi, mai nou externat - prin diaspore în eterne dispute - vezi H.R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Ioana Băieţică, Vakulovski şi cohortele de surescitaţi, demagogi, mistagogi, neo-mensh-ii pseudo-elitişti, sociopaţi activiştii nostalgici, agonişti, autici disimulaţi, pornolorici, troglodiţi, ipocriţi, horrorişti ş.c.l. Tonul confesiv i-a prins bine, nefiind muşcat de interferenţele cu droaia de „directori de conştiinţe”, cum erau numiţi în regimul trecut sfertodocţii „şefi de cenacluri”, activiştii culturali etc.

Camelia este Erato, dar şi Narcis, însă nu orfelină, nu frustrată; o feministă- senzuală-maternalistă, cum ar defini-o Mihaela Miroiu. Are şi nerv moralist autentic, admirabil, are Talent-talant şi superbia inocenţei nepierdute, garanţii sigure ale împlinirii, inclusiv literare.

Cartea este un recital cuceritor al autodefinirii ars-poesis. Stările sufleteşti se decantează, devenind inclusiv oximoronice, ironice, sarcastice, diatribice, pamfletice, nota bene! Nu minima moralia, ci proxima moralia!

Causticitatea, sarcasmul polemic, fac bine separatorului Conştiinţei. Unele poeme sunt substitute ale unor tipologii atipice, poeta fiind corect impregnată de livrescul lecturilor. Poemul devine atunci „pielea personajului”, ca la Mircea Dinescu din tinereţe: clovnul, saltimbancul etc. Decât arta falsă, mai bine meseria cinstită, ştiinţa-artă a Şahului „ocult”: „Mă-ntorc tăcut la simpla meserie/ De saltimbanc al șahului ocult./ Prefer ca nechezatul să-mi ascult,/ Decât să zburd prin lătrături o mie!”

Evident, este o autoironie ipostazică, o reţetă „ imunitară”, hamletiană.

Aşadar... motivul Oglinzii - sau sălii cu oglinzilabirint, itinerant, aparent al sorţii, nu este cel fatalist, nici aleatoriu, dar nici habotnic ori fariseic, cum „funcţionează” din istorie. Cu grija de a nu-i sacrifica spaţiul tipografiat şi din rara, tot mai rara apetenţă de a da sfaturi „bătrâneşti”, îi comunic bucuria de a o fi „redescoperit” în această etapă. Timpul va proba valoarea substanţială a acestei poetese. Discursul este implicit al cunoaşterii şi socraticei auto-cunoaşteri. În carte sunt vii semnele acelui cosmic VERB la Gerunziu al Fiindului, Fiinţei, care reactivează, din generaţii, Energetismul subcuantic al Omului-Om, cum îl numesc, Poetomul. Acesta vine vertical, rămuros,

Pag.9

Dăruiri literare transcedental, de la Mama- Natură, prin Mama cea născătoare.

Cred, asemenea celor Vechi, că numele de floare al autoarei conţine magic şi dornic de lumină după ploaia melancoliei, destinul unei, în fond, iubiri. EA, cum spune poeta, este cea care INSUFLĂ (însufleţeşte) ceea ce numim Viaţă, prin triada (treimea) antică: pathos, ephos, ethos. „Statui de visători, sculptate-n lut,/ Iubirea ne insuflă zilnic viață,/ Pe-o pistă scufundată-n absolut –/ O destinație ascunsă-n ceață.” „Destinaţia” este destinul, „ascuns în ceaţă”, da, însă poate sieşi ocrotitor. Dar iubirea, dragostea, amorul, dintotdeauna ne (re)umple de candori. Candoarea este inocenţa paradiziacă şi cuvintele poeziei, zăbranicul nirvanic, aşternutul inefabil al Hermeneiei. La Camelia Ardelean, acestea sunt instincte primordiale şi insuflă perenitate esenţială, mai ales prin patetismul rostirii deloc artificioase. Rar am văzut, în ultimii ani, un mai fin simţ filologic al limbii materne-paterne! Opţională, transpare explicit, retoric, constanta bunului simţ: „Marionete triste, fără sfori,/ Ne-nghesuim pe scena în ruină./ Doa r dragostea ne umple de candori,/ Când nu e înecată în rășină.” Însă şi chihlimbarul este, metaforic, benefic, fie şi prin proprietatea de a reţine în el tipare, nervuri, grafeme, memoria misterioasă a... Luminii.

Adaggio: am insistat eu însumi metaforic, „contaminat” de vigoarea şi ingenuitatea, splendide, ale autoarei. Sunt convins că şi cititorii o vor iubi, în fond arta poeziei este a seducţiei, și nu a luării în stăpânire. Luminos sau nocturn. Reverenţios în reveria-revelaţia valorii Ei, eu mă bucur să o cunosc!

Camelia Ardelean

Postludiul aparţine Cameliei Ardelean, superb elogiu artei Poeziei: Ești cea mai dulce alinare, Cu tine-adorm și mă trezesc, Fără subtila ta savoare, Nici îngerii nu-mi mai zâmbesc.

Am scris poeme pe o rază Și-am plâns pe versuri de rondel, Destinului m-am dat în pază, Rememorând câte-un pastel. În tine mi-am găsit refugiul, Mă-nalți când, lent, mă prăbușesc, Sau mă salvezi din naufragiul În valuri aspre, ce-mi lovesc Însinguratele crâmpeie Din sufletul de împrumut, Abandonat azi pe-o alee A vidului necunoscut.

M-alinți, mă cerți... Mă redescopăr, Urmându-ți pașii, zi de zi.

Cu vălul muzei mă acopăr, Pierzându-mă în reverii. Și-n ceasul care o să vie, Tu-mi vei fi leagăn, cer sau scut, Lumină blândă – poezie, Ești zborul meu spre absolut!

(Refugiu)

Străini Azi suntem bieți străini, ciocnind același zid Cu margini de granit, nou zugrăvit în humă, Avem același vis cu gust alcaloid Și-același orizont, redus la o cutumă.

Nu mai putem spera, deși avem un țel, În lanțuri lungi de fier se zbate-a noastră vină De-a fi doar muritori, cazați într-un hotel, În care cel plecat, nicicând n-o să revină.

Privim la cerul Tău c-un zâmbet istovit, Ne-mpreunăm, umili, iar palmele a rugă.

Deși ne dezrobești, noi tot am zăbovit În patima stupidei mentalități de slugă.

Azi suntem bieți străini, debusolați total, Ni-e răsăritul orb și-apusu-i o scânteie.

C-un puls țipând grăbit, visăm cvasitotal, Trăind păcatul Evei, edenica femeie...

Pag.10

Zdrențele durerii Azi, îmbrăcați în zdrențele durerii, Nu suntem nici la modă, nici vetuști, Închiși în reprobabile, noi cuști, La granița mâhnirii sau căderii.

Obișnuiți cu-aceleași rezultate: La școala vieții veșnic repetenți, Ne ploconim pentru un pumn de cenți, Zidim bordeie, dar visăm palate.

Ne fâstâcim pentru un rest de zâmbet.

Cu bucurie ni l-am da la schimb, De s-ar putea, pe-al îngerilor nimb, Doar să scăpăm de-al negurilor plânset. Și speriați de viciul îndoielii, Ne-nghesuim, pasibili delicvenți, Pe-un raft subtil, croit pentru clienți Sătui de exercițiul temenelii.

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Disciplina Religie- componentă de bază a educației Dacă studiem întregul educației românești, nu putem vorbi de acest întreg sau de componentele de bază ale sistemului educațional fără a include și studiul disciplinei Religie.

Viitorul unei educații complexe are în vedere și latura educației religioase. S-a observant clar în cursul celor 25 de ani de libertate și democrație, cum peste 80% din părinții elevilor nostrii au apreciat calitatea și beneficiul orei de religie, ca disciplină de studio, parte a trunchiului comun.

Profesorilor de religie li s-au oferit calificativele pentru predarea acestei discipline. Glasul conștiinței i-a îndemnat pe mulți să-și arate apartenența la o cultură, la o componentă foarte importantă în învățământ la rândul ei.

Nu putem exclude adevăruri pe care istoria neamului românesc le-a pecetluit cu date clare. Școala a apărut în tinda sau în perimetrul Bisericii iar primii dascăli au fost preoții, primele școli au fost întemeiate de Biserică și chiar foarte multe cărți au fost tipărite cu ajutorul tiparnițelor existente în unele mșnșstiri, impresionante focare de cultură și spiritualitate.

Ora de religie este o oră deschisă, o oră de cultură și o oră de formare de caractere. Nici pe departe, nu este o oră de îndoctrinare așa cum susțin multe personae și ONGuri cum ar fi ASUR. Acestea sunt libere să-și exprime punctual de vedere în maniera în care o doresc, ca și noi la rândul nostru.

Trăim într-o lume a răsturnării ierarhiei valorilor, într-o lume care se pronunță din ce în ce mai grav caracterul secular. În foarte multe state europene, găsim studiul disciplinei religie, ca o disciplină cu un statut bine conturat, cam în 25 de tări. Prin educația religioasă în școlile publice se dorește atingerea unui obiectiv foarte important și anume, formarea și educarea tinerelor vlăstare în spiritul acelor valori autentice, morale și spirituale.

Nu putem exclude, contribuția religiei și în mare parte a Creștinismului în sine la cultura de înaltă șinută, europeană.

Religia nu exclude știința ci se încearcă, ca împreună să ajungă la acel numitor comun. Acestea două se completează reciproc una la nevoie pe cealaltă și nu se exclude un ape cealaltă cum afirmă unii în necunoștință de cauză.

Una din cercetările de la nivel national ne pune în față un adevăr incontestabil și anume, în cadrul Științelor Educației, se observă că pentru un procent de 85% dintre tineretul românesc, credința religioasă are o valoare

fundamental, cu o importanță deosebită și chiar decisive în viața particulară a fiecăruia.

Recunoaștem că la ora acesta asistăm la un amplu process de modernizare a învățământului românesc la o secularizare foarte puternică, la un current care este împotriva spiritului traditionalist, dar totuși nu este corect să ne excludem rădăcinile din care am răsărit și cu ajutorul cărora ne-am dezvoltat și am ajuns în mod etapizat la progress și nu printr-un salt invizibil care să ne aducă în această lume a modernismului dus la extreme.

Dacă pătrundem în seva antichității, în Orient școlile funcționau pe lângă templele religioase așa cum s-a întâmplat în trecutul istoric în țara noastră, că învățământul funcționa pe lângă mănăstiri și bisericii.

De-a rândul veacurilor între religie și educație a existat o foarte strânsă legătură, lucruri pe care trebuia să le abordăm să le dezvoltăm și să le dezbatem și să le cunoaștem spre binele culturii noastre.

Nu trebuie să ignorăm istoricul trecut și doar să ne folosim în mod excesiv doar de present.

Cu privire la importanța ce o joacă educația religioasă ne-o dovedește și un filozof, un om de cultură și un mare esteticean, Tudor Vianu zicând: „Dacă toate celelalte domenii au o valoare integrativă, religia se constituie ca o valoare ce dă sens integrator celorlalte direcții ale cunoașterii”.

Religia contribuie la cultivarea spiritului fiind unul din factorii de bază. Prin cultivarea sentimentului religios cu ajutorul studiului religiei, ființa umană tinde către perfecționarea absolută, către unirea cu divinitatea. Cu cât educația moral- religioasă se realizează de la cele mai fragede vârste, cu atât mai bine se pun bazele unei structuri solide în caracterul acestora.

Cunoașterea religioasă nu presupune altceva decât acea cunoaștere a propriei identități. Prin învățătura creștină omul capătă cele mai înalte culmi, religia având menirea să-i deschidă omului calea către cunoașterea semenului, a respectului față de acesta indiferent de religie, cultură, etnie, clasă socială și cunoașterea în mod expres a divinității.

Dacă o persoană va veni în contact cu valorile Creștinismului și le va cultiva, automat el va cultiva și respectul față de semenii lui, va deveni mai tolerant, va ști că fiecare om este chipul Preasfintei Treimi și astfel ființa umană ar fi mai receptivă la diverse sentimente și va fi respectată, deoarece Creștinismul, religia creștină are în centru legile dragostei față de Dumnezeu și față de semeni.

Pag.11

Dăruiri literare

Analiza ideilor poetice din „TESTAMENT” DE TUDOR ARGHEZI STUDIU DE SPECIALITATE

Gabriela GRIGORE

prof.

LICEUL TEHNOLOGIC DR. C.ANGELESCU GĂEȘTI-DÂMBOVIȚA

Poezia a apărut în volumul Cuvinte potrivite din 1927. Este o artă poetică pe tema creaţiei.

Titlul poate fi interpretat în două direcţii: în sens biblic, aminteşte de cărţile Bibliei, iar în sens juridic, se referă la un act prin care o persoană îşi lasă bunurile moştenire.

Incipitul: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte Incipitul se deschide cu o negaţie, care subliniază ideea că bunurile lăsate moştenire nu sunt de ordin material, ci spiritual.

Secvenţa I: Poetul se adresează urmaşilor săi spirituali, cărora le lasă moştenire opera sa, adică o carte de poezii. Cartea este considerată o treptă, adică un pas înainte pe scara civilizaţiei omeneşti. Se aminteşte truda poporului de-a lungul timpului.

Secvenţa a II-a:subliază relaţia puternică dintre poet şi înaintaşii lui. Ideea legăturii dintre generații este emoționanță în sine și foarte mulți poeți au atins-o. Cartea este acum numită hrisov, adică document fundamental ce atestă existenţa unui popor.

Secvenţa a III-a: ilustreză principiul conform căruia acumulările cantitative duc la salturi calitative. În timp, s-a produs o schimbare a instrumentelor de muncă: sapa devine condei şi brazda călimară. Apar acum primele generaţii de intelectuali, din rândul cărora provine şi poetul.

Sursa de inspiraţie pentru poezie este limbajul ţărănesc, asupra căruia potul a muncit făarte mult.

Este dată o definiţie poeziei: cuvinte potrivite.

Tudor Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, preluată de la poetul francez Charles Baudelaire. El consideră că frumosul poate creşte şi din urât, aşa cum unele flori cresc deasupra mucegaiului: Le-am prefăcut în visuri și icoane /Făcui din zdrențe muguri ți coroane. Întâlnim în text o serie de opoziţii: veninmiere, să îmbie-să înjure, cenuşă-piatră.

Pag.12

Secvenţa a IV-a: Poetul se consider un cântăreţ al durerilor poporului din râmndul căruia provine: Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară.

Această idee o regăsim şi la Octavian Goga în poezia Rugăciune. Întâlnim din nou estetica urâtului: Din bube, mugcegaiuri și noroi / Iscat-am frumușeți și prețuri noi.Această capacitate de a transforma veninul în miere, păstrâdu-i totuși dulcea lui putere, de a transforma mucegaiurile, bubele și noroiul în frumuseți inedite, constituie și nota diferențială a poetului și principiul unei estetici creatoare de noi valori literare.

Secvenţa a V-a: Poezia este considerată o domniță care suferă şi primeşte o nouă definiţie: Slova de foc și slova făurită / Împerecheate-n carte se mărită. Metafora slova de foc reprezintă harul, talentul, inspiraţia. Metafora slova făurită reprezintă munca migăloasă de artizan asupra cuvintelor.Poetul se numeşte Rob, iar cititorul este numit Domn, evidenţiindu-se relaţia dintre ei. În final, poezia lui Arghezi se dovedeşte a fi una puternică, deoarece floarea de cuvinte păstrează parfumul rădăcinilor: Fără a cunoşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei.

Concluzii. Programatic, Testamentul explică lunga gestaţie a lirismului arghezian, prin faptul că el reprezintă bilanţul sufletesc al veacurilor de civilizaţie autohtonă, implicând truda creatoare a celor mulţi cu care se declară solidar.

BIBLIOGRAFIE: 1.Tudor Arghezi, Versuri, Editura pentru literatură Biblioteca pentru toţi, 1960 2.G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1988 3.Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1973 4.Ioan Negoiţescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1991

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA

Dau pagina Fantasmă de iarnă Departe de poveste, nici gândul din amurg, subţire ca o virgulă, nu mai tresare când îi urcă-n retină culorile.

Nemişcat, ascultă cum liniştea-n jur creşte, adulmecă aroma ştiută, de brad, şi i se pare că luna coboară iar, doar pentru a-l urca până la zboru-i zidit din lumină, până la aripa-i ce respiră dincolo de zarea cu gene lăptoase.

Coincidentia oppositorum În tine stau toate – Eşti clipă surprinsă pe-o pânză, pictată-ntr-un timp al iubirii; umbre se-nclină, volume glisează, iar spaţiul fluid tot visează.

Din umbrele grele şi dese, cu forme rotunde, lascive, se-adapă lumina, serenă, te-atinge pe umăr, cu deget de somn, tresari şi asculţi preschimbarea din om în neom.

Treptat, îi deprinzi mişcarea şi sensul; priveşti prin lucarna eternă, parabola revărsată pe-o pânză, ascet şi păgân deopotrivă, şi iute-n amiază şi lin către seară, uşor ca o frunză.

Un cuvânt tescuit de nepăsare se rostogolește asurzitor între noi, cei care i-am aprins fitilul.

Zidurile se cutremură, tencuiala a și-nceput să se crape, iar zelosul Thanatos, scăpat din captivitate, se dezlănțuie.

Pământul asudă, macină întrebările goale, zvâcnește bolnav și nimeni, absolut nimeni nu mai așteaptă pe nimeni...

Dau pagina...atât de mult vreau să respir, să alerg până dincolo de ținutul pietros, acolo, în zăpada unei dimineți de aprilie, să ascult liniștea cum se rostogolește cu fulgi mari peste câmpurile firii; acolo vreau să-nvăț din nou să rodesc Muguri de vis Din secundele recent scoase din uz, se desfac muguri de lumină viscolită şi priviri ce întrupează promisiuni pentru viitor.

Cum realitatea nu-i altceva decât ceea ce-i permitem să fie, noapte de noapte, la ora hotărâtă, gândul -insomniac boemse-agaţă de osatura ogivală a lumilor noastre posibile şi te-nsoţeşte fără întrebări, fiindcă ele ucid până şi cele mai frumoase visuri.

Pag.13

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Camelia Ardelean Lacrimi de suflet pentru Înger rătăcit Se întâmplă tot mai rar, dar nu văd nimic rău în faptul că se întâmplă, să simţim nevoia lucrurilor directe, mai puţin încifrate, în timp ce ne aflăm de regulă, pe punctul de fugă la marginea dintre câte realităţi percepem între a fi şi a vrea să fim. Suntem tentaţi să uităm de spaţiul limbajului elementar, atunci când mergem departe-n metalimbaj, nici noi nu ştim de ce. Probabil că, fiind obişnuiţi să ne complicăm înţelegerea, având porţile infinitului chiar lângă noi. Nu cred că este obligatoriu însă, să trecem permanent din echlibristică în acrobaţie, purtându-ne ca un trăsnet peste ceea ce de fapt înseamnă comunicare mai puţin pretenţioasă.

Dintr-o simplitate caracteristică, nu trebuie să ne aşteptăm să se ajungă la rosturi de o greutate semnificativă, pe un cântar cu care inevitabil evolutiv, ne-am învăţat de câteva generaţii literare încoace. Mi-am asumat în mod evident riscul de a fi criticat, oho, aspru de tot, atunci când voi enunţa, dar de ce nu, din cele scrise clar ingenuu, de către Camelia Ardelean… „Stăm îmbrăţişaţi/ La o margine de lume,/ Unde fericirea/ Nu se măsoară în cuvinte,/ Ci în bătăi de inimă/ Şi fiori calzi/ De emoţie târzie…” (Călători prin timp).

Nu are sens de a căuta vreun capăt de metaforă, vreun textualism ascuns cine ştie pe unde, ceva de genul acesta fiind din start exclus, şi practic nu aş avea cum stiliza, pentru că nu există nicio fază incipientă de figură de stil pe măsura practicilor literare de secol douiăzeci şi unu. E atât, doar un discurs sincer, pornit dintr-un incurs spre anumite origini ale simţurilor cărora inerţial ne-am învăţat să le atribuim funcţii la frecvenţe înalte.

Cât de comprehensiv se manifestă cea care scrie, poate fi lesne discutat la rece chiar polar, fără urmă de patimă. Mă încăpăţânez în a continua…”Mi-ai cuprins inima în palmă/ Ca pe o floare rară/ Şi te-ai jucat cu petalele ei imaculate,/ Fără să-ţi pese că ai putea să le striveşti/ Sub povara degetelor…” (N-ai înţeles).

Camelia Ardelean poate fi şi declarativă, atunci când se impune nevoia de a fi categorică… „N-ai cum să te saturi de mine,/ Oricâte nopţi vom mai avea/ Sau câte dimineţi senine,/ Eu sunt Şeherezada ta!... (Uraganul şi zefirul). Şi, de ce n-ar

Pag.14

fi şi imperativă, până la urmă-ntr-un registru chiar suficient de-nspre prozaic, asumat fără a cere voie niciunui tipar consimţit… „Iubeşte-mă aşa cum sunt,/ Fără regrete sau amăgiri,/ Fără iluzii sau aşteptări deşarte,/ Cu toată fiinţa ta, mereu până la capăt!// Iubeştemă… şi-atât!” (Iubeşte-mă!). Într-o încercare de a fi definitorie, exprimarea capătă nuanţa retorismului pe care-l văd ca într-un limbaj basic, aducând mesajul brut fără a fi şi brutal… „Cine sunt eu?/ Sunt focul ce arde mocnit în pieptul tău/ Şi nu se poate stinge/ Decât cu lacrimi de dor…/ … / Cine sunt eu?/ Sunt cupa care-ţi susţine inima/ Ce bate numai pentru mine/ Cu tic-tac-uri înfiorate, într-un ritm uniform şi constant… (Cine sunt eu?).

Un „Înger rătăcit” era necesar să apară, de unde-ar fi, pentru a nu se nărui întreg castelul din cărţi de joc împerecheat cu imediatul acesta, deloc conclusiv ci care se vrea doar respirând… „Şi nu-mi doresc să plec niciunde,/ Ci doar să vină iarăşi ieri,/ Să mă ridici din nou pe aripi,/ Să ne-ndreptăm spre nicăieri…” În „Lacrimi de suflet”, se petrece un capăt de drum, pe care Camelia Ardelean poate îl va continua sau nu. Tot ce se poate ca valenţelor simple şi directe ale limbajului, să le ia locul, treptat, grafice complicate ale trăirilor celor de toate zilele. Cum nu citesc în stele, n-am de unde să ştiu mai departe. Cert e că nu trebuie neapărat să ducem cu forţa, cu încrâncenare, o luptă cu înţelesurile.

Sau nu toţi… (2014)

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Un exercițiu simplu

Aerul devine rarefiat.

Simt c-am ajuns prea sus, mult prea sus, undeva pe culmile durerii.

Sufletul mi-e gol și pierdut, Gândurile-mi rătăcesc prin labirinturi nesfârșite, de unde, nu vor mai răzbi niciodată la lumină.

Număr.

Mi-am făcut o obicei: număr tot ce mă-nconjoară.

E un exercițiu simplu, dar mă obligă să rămân aici.

Număr: sunt patru porți închise, douăzeci de geamuri întunecate, zece copaci uscați și mii de pietre fără formă, fără culoare, fără...

Pietre reci și grele ca propria-mi existență.

Atâta doar că eu sunt efemeră, iar ele, vor dăinui mult după ce n-am să mai fiu!

Glumesc!

Eu voi fi veșnic, într-o lume sau alta, într-un univers sau în altul, voi fi

purtându-mi la nesfârșit durerile, temerile, poverile, ca-ntr-un carusel perpetuu ce bucură, dar și înfricoșează, ce-aduce zâmbete, dar și lacrimi, ce urcă și coboară.

Deasupra mea, aceeași noapte cu stele căzătoare care nu mai vor să-mi împlinească nici măcar o amărâtă de dorință deși îmi plâng pe umeri împovărându-mă.

Aerul devine rarefiat și cad în capcana propriilor mele gânduri.

De-acum, încep numărătoarea inversă.

(Din volumul în curs de apariție, „Lumină răsturnată”)

Pag.15

Dăruiri literare

Gina Emanuela COJOCARIU

copilărie

prietenie

mă uit la mine cu zâmbet. un soare mic şi-al nimănui şi un surâs de pădure dimineaţa.

Am împărțit tot Am stors şi lacrimi împreună, eu cu picioarele, tu cu mâinile.

Ne-am împărtăşit gândurile una alteia, dând greutatea lor din mână în mână.

Am râs de-atâtea ori împreună!

cu un fir de iarbă în colţul gurii, mustăţi din raze de soare şi buzunarele pline cu ciocolată în lumea mea de păpuşi trag în sus zmeul uriaş de hârtie. norii se dau în leagăn sar de pe un acoperiş pe altul. pe sticla ferestrei desenez un tren de jucãrie (are desigur o locomotivã cu abur) desenez un munte, un drum împletit în 3 în 4, un arici stingher ce-şi coase haina, un arici pe-un câmp de maci, florile de regina-nopţii albe, fosforescente şi puternic mirositoare, licurici

Dar noi aveam lucruri de povestit.

Apoi oboseam.

Sau mă pierdeai pe drum. Ţi-am lipit inima când nu se mai ţinea.

Mi-ai bandajat sufletul rănit.

Am plâns amândouă, frunte în frunte, Am udat florile, am șters împreună apa ce-am făcut-o pe jos.

Am inventat povești și-am zâmbit către toți gură-cască. ne-am vorbit în șoaptă, iar în case străine ne-am luat uneori apărarea.

Nu-mi amintesc să ne fi certat.

Poate a fost şi ne-am împăcat.

Am aruncat pietre în cei răi și-am coborât văi lungi în viteză.

Am furat experienţă de viaţă.

Am împărțit zile.

Am împărțit aproape tot.

E doar așa, un inventar, să nu uit.

Zi de zi, noi ne avem una pe alta.

Aproape-aproape.

Pag.16

Dăruiri literare scrisoare Află despre mine că sunt bine, deşi primăvara asta nu mai vine şi e frig.

Martie, aprilie şi mai vor trece.

Vara aceasta o să ne sfâşie devorându-ne cu dinţi de ceară.

Pentru că nu ne vom vedea.

Dimineaţă am găsit în faţa uşii o cutie de carton. şi… m-am gândit să-ţi scriu o scrisoare.

Poate mâine nu voi mai vrea să îţi spun poveşti despre mine.

Poate mâine ai să-mi uiţi numele.

Mi-ar fi plăcut să locuiesc lângă tine, să am o casă albă cu gard înalt şi multe flori în grădină.

Anotimpuri anotimpurile desenează copaci uriaşi. primăvara miroase a busuioc uscat Şi are desigur părul de iarbă. vara nu îmi place, deci nu există. e sfârşitul verii, e galben floarea-soarelui. rămân o vreme cu soarele pe umărul stâng. sfârşitul verii anunţă venirea toamnei.

Să ştii că nu mă pot întoarce vara asta acolo, în ţara aceea a ta.

Vei şti că trăiesc deocamdată şi asta e îndeajuns.

Aici este soare şi frig, iar oamenii stau ascunşi în casele lor mici şi în sentimente cu mănuşi de lână.

Acum mă gândesc la mere în caramel şi la tine.

şi toamna e mereu începutul anului. toamna coboară peste noi cu o blândeţe fără de seamăn norii pufoşi trag cerul de coadă, norii în haine albastre cu nasturi de fum e doar cerul acolo şi nimic mai mult. e Crăciun şi ninge. uneori e frig atunci aprindem focul în sobele vechi, apoi privim cu răbdare cum ninge iarna e bine aşezată pe dulapul din bucătărie. vreau să dau anotimpurilor numere vreau să ajung cât mai repede un om bătrân... nu m-am plictisit de copilărie. într-o zi voi avea o ţară care va purta numele meu acolo oamenii vor fi de hârtie.

Pag.17

Dăruiri literare

Marian HOTCA cronomorfism *

*

din streașină plouă cu sânge acrit, noaptea își desface rănile grele în largul cerului să intre în ele plânsul de piatră și puroiul pământului germinator al morții atât de străin și-atât de pribeag timpul mi s-a topit între degete zidindu-mi sub călcâie lipsit de speranță vise, amintiri și suferințe

*

în odaia noastră cât o cutie de chibrituri aveam un soare un pic mai mare cât un ou de purice păianjeni stau în șezătoare țesând de-o veșnicie la războiul dintre brațele candelabrului motive cronomorfe pentru ceasul măcinat de osteoporoză mai țin o lampă prăfuită în ochi băloși de melc clipind lumini pe un picior abia pășind într-un destin atât de schizoid Pag.18

ca un ciorchine de struguri prea copți ce dau în putrejune atârn pe vreascul unui trecut întâmplător alt anotimp prea firav să mai treacă îmi scutură oasele grele de nostalgie prezentul oricum nu mai contează că ploaia galactică îmi ține vii lacrimile între pleoapele vremelnice

*

să-mi coși în pleoapa mea nesătulă prima rază înghețată ce cade atât de sfântă pe buzele de nisip ale pietrelor nesărutate în carnea stoarsă de tot putregaiul celest vreau să-mi separi cum știi tu mai bine cosmosul de infinit și ca o stea ce s-a hrănit cu propria materie primordială să mă usc încet asemenea unui strugure când strâng cuvântul în păcatul luminii la pieptul meu cald stafidit acesta țâșnește numai lumină

*

când în strâng în sufletul meu țâșnește poezie

Dăruiri literare

*

vezi cum cântecul cocoșului umplut de ciume temporale scurmă-n pieptul meu adânc diminețile suspendate în bătăile inimii se măcinau munții striviți de milenii surmenate, iar războiul secundelor ce-mi inundă visul e singura pedeapsă latentă ce-mi înalță existența în războiul de stâncă al realității

*

ghemuit în propriul meu vis ghemuit stau înăuntrul firului de iarbă ca un somn absorbit de o aripă de înger dorm închis într-o secundă fără să știu că cel mai mare dușman al nostru e calendarul din sufragerie umplut cu sfinți uscați ce se desprind și cad la miezul nopții în pantofi

*

doar lacrima mai poate vedea culoarea sunetelor primordiale în liniștea bobului de grâu meditând în lan ca un ascet coborât din alte lumi pribege acolo în inima uscată a bobului cuvântul mai naște încă o dată plămădeala începutului neobosit și vremea secerișului

*

când mă trezesc dimineața înainte ca soarele șă-și țârcotească valurile de lumină mă apasă pe gene umbra unui timp neîntâmplat îmi sprijin oasele nelipite de pasul melcului ca să îmi pot ridica înspre cer pleoapa plină de vise neepurate primul vals al fulgilor de nea ce s-a lipit de fruntea ta prima zăpadă ce ți-a acoperit sufletul și nu s-a mai topit niciodată

*

prima iarnă când am învățat că murim pentru totdeauna prima inimă ce a înghețat în palma mea neputincioasă să strângă în brațe universul plin de taină prima dată când m-am simțit atât de neputincios în fața clipei ce-mi sugrumă gândul că nu ne vom auzi niciodată

*

înveșmântat în muguri de sânge cuvântul se încheagă în palma ta într-o piatră ce nu va putea niciodată să devină nisip sub picioarele grele de milă și nicio lacrimă acidă nu va putea mușca din membrana amurgului ce cade bleg în ochiul tău neputincios să mai viseze fericire în clepsidră păsările jumulite cad cu ciocul în jos și timpul meu e numai nisip inundat de lacrimi Pag.19

Dăruiri literare

*

dacă nu iubim cu sufletul lumina aceasta îmbătrânește și se face întuneric

*

orele în care am refuzat să visez păreau niște flori carbonizate ce nu s-au putut stinge în scrumul unei amintiri

*

ceasul arde timpul se face scrum în vene circulă numai endorfină simt fumul atemporalității cum se face bucurie când lumina înmugurește pe ramuri crude de cuvânt

*

eu n-am văzut niciodată întuneric am fost înconjurat numai de lumini ce rodesc și noaptea în cuibul dintre gene vise toptite într-un poem neștiut ce-l voi scrie cu răsuflarea zorilor îmbobociți eu n-am văzut niciodată întuneric sau chiar dacă mi s-a părut că l-am zărit acesta a fost doar somnul crud al luminii prea ostenită să mai scânteieze

*

școala de profesori atârnă pe un bax de hârtie A4 un plan de lecție și-a pierdut obiectivele printre atâtea metode didactice de predare ce n-au dat roade niciodată

*

o profesoară plânge cu o carte de psihopedagogie în mână că bunica ei bolnavă de diabet a uitat să-și ia medicamentele azi-dimineață

sufletul crește prăpăstii adânci degetele nasc umbre reci și pașii goi se pierd într-o clipă smulsă din infinit

soarele își stabilește și el obiectivele cadru și intră amețit în cancelarie cu o nouă programă

azi lumina e mai tânără ca niciodată și rece în miezul său neatins de acel întuneric ce mușcă din adâncimi stingând licăriri

Pag.20

Dăruiri literare

Luis POPA

Sentimente urbane Oasele ordonate pe nisip sunt purtătoare de ani cu ajutorul cărora legăn pipa peste timp pentru a-mi contabiliza propria călătorie. În fiecare seară ascult vântul cum plânge foamea toamnei aride încercând să-mi liniștească gândul orașul este un bazar bătrân, încâlcit, reîncarnat dintr-un crud albastru.

Crini crescuți din apa botezului încearcă să mă învețe Tatăl Nostru oamenii vii sunt atât de reci cu toate că-n privire poartă felinare.

Pe străzi viața este un carnaval plin de ecuații pentru care păsările cerului caută rezolvare în scoarța trunchiului ascuns printre smochini.

Fluturii nocturni plutesc deseori în ceașca de cafea păcălindu-și somnul cu sfaturi înțelepte în timp ce fiecare vârstă cade în beznă ferindu-și talpa să nu calce sentimentele urbane din trupul meu.

Pag.21

Dăruiri literare Tata primit în dar o pereche de aripi Tata a primit în dar o pereche de aripi pentru a se ridica la cer cu zâmbetul larg pe chip își pregătea întâlnire cu Sfântul Petru sperând să cunoască lumea din Bibilie ce nu știa el, sărmanul, că noi îi vom săruta picioarele ce vor deveni țărână.

Mama l-a plâns multe zile până când a trebuit să cumpere apă de izvor pentru a face rost de lacrimi sufletul îi era secat de fiecare dată Timpul de femeie când mergea la biserică În parcul dintre blocuri unde speranța este capătul orei întreabă dacă au primit aripi nenăscute dar răspunsul era același: o pânză de fluturi se miră să mă vădă încă acolo într-un ”Nu... coș de lumină mai ai inimi de crescut”. sub strașina ei fiind plecată de mult în lume.

Copiii sperau ca tatăl să se întoarcă pentru a se ruga pe prispă împreună la Dumnezeu să le binecuvânteze roadele pregătite de mamă.

Liniște pisica se joacă cu cățelul lângă poartă.

De atunci, culeg o lacrimă dintr-un ochi neinventat este lacrima celui care-mi contabilizează propria înfierare, propria lașitate un trandafir cu biserici albe, cu oglinzi ce-și deschid necunoscutul spre adâncurile lui.

Liniște gândul încă-mi fredonează și scrie cuvintele ce nu i le-am spus orga și acum mai caută răspunsuri pentru un copil proaspăt ridicat din Beethoven pentru a fi pus în calendar iar ea când va pune degetul să-l vadă.

Ciudat mai este timpul de femeie.

Pag.22

Dăruiri literare Sufletul său s-a logodit cu teama Un cal încordat se pierde prin foșnetul orașului ascuns într-o baltă fără umbrelă pe geamurile cu puf îți deseneză cele o mie de chipuri îți scrie cele o mie și una de povești îți pregătește migrarea norilor din sufletul tău.

Te știe ca fiind o pasăre ce-și trăiește tinerețea lângă apa cea tăcută lăsând amurgul să-ți mângâi degetele în fiecare dimineață.

Te știe ca fiind o pasăre ce-și începe amorul pe coaja bătrânului copac jucându-se cu dorința ochilor din mintea celor din jur.

Vrea să-și încerce norocul ridicând așezări de crini deasupra pământului pentru a vă întâlni pe o gură de portocală dar îi este frică sufletul său s-a logodit cu teama.

Sufletul ei mi se cuvine Pe o bucată de pâine, udată cu puțin vin, am descoperit universul ascuns după propriile dorințe, sentimente, rugăciuni julit în genunchi...probabil se ruga pentru ceva sau cineva nici măcar eu nu am înțeles dar nici nu l-am întrebat un joc de tarot sau chiar ruleta rusească jucată de acel om care ține pentru întâia oară pistolul în mână.

Privindu-l trăiam cu impresia că știu ce mă așteaptă după prima curbă credeam că indicatoarele îmi indică, teoretic, drumul corect fără să știu că sufletul se poate despărți de trup un fragment să rămână întins prin colțurile de iarbă iar restul să se ridice undeva spre nemurire așa să ne mințim pe noi.

Totul era, de fapt, un joc de darts cu trei săgeți rupte-n vârf iubire, dragoste, amor...pare atât de simplu mai ales când sufletul ei mi se cuvine sau cel puțin așa m-a lăsat să cred.

Pag.23

Dăruiri literare

Ionuț CARAGEA Cronică la romanul Fluturi - vol. I, de Irina Binder Cartea autobiografică scrisă de Irina Binder începe cu o autodescriere destul de reuşită (pag. 5), menţionându-se calităţi şi defecte, chiar dacă repetiţia expresiei „Sunt un om” trădează o anumită stângăcie artistică şi o anumită admiraţie pentru propria persoană.

Ar fi şi câteva contradicţii care evidenţiază incapabilitatea personajului principal de a comunica limpede cu ceilalţi („sunt un om respins, neînţeles, judecat” etc., dar care „are nevoie de pace interioară, de echilibru”; două afirmaţii care se contrazic, întrucât un om care caută pacea interioară, echilibrul, nu ajunge în situaţia de a fi respins, neînţeles, el având o atitudine pasivă, detaşată, paşnică, înţeleaptă). În linii generale, dincolo de contradicţiile specifice tinerilor neînţeleşi de oamenii maturi, care se victimizează adesea din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, introducerea pare plauzibilă pentru un jurnal adolescentin, mai puţin pentru un roman care se vrea a fi de calitate. Însă, poezia „Eu” (pag. 7) este o catastrofă, nerespectând regulile versificaţiei clasice (metrică, rimă), chiar dacă se vrea a fi o poezie în dulcele stil clasic. Autoarea încearcă rima încrucişată, dar dă în majoritatea cazurilor rateuri grave, iar rimele de la sfârşitul versurilor sunt forţate, scrise după ureche, demonstrând o lipsă crasă de cultură poetică. Nu este suficient să foloseşti ultima literă sau ultimele două litere dintr-un cuvânt pentru a crea o rimă onorabilă. În plus, folosirea aceloraşi părţi de propoziţie la rime şi excluderea rimelor combinate demonstrează lipsă de imaginaţie, lipsă de lectură şi vocabular limitat (vocabularul limitat se vede şi din conversaţiile între personaje). Poezia pare scrisă cu sufletul, dar este o ofensă adusă poeziei adevărate.

La începutul propriu-zis al romanului, a cărui acţiune începe în preajma Crăciunului, sunt alte contradicţii care demonstrează că personajul principal este foarte confuz în ceea ce priveşte sentimentul pur al iubirii. Irina e atrasă de fostul ei iubit, Robert, acesta fiind adoptat în copilărie de familia actualului ei iubit, Matei, în urma unui accident de maşină. Însă Irina si

Pag.24

Matei erau într-o perioada de pauză, în care trebuiau să-şi reevalueze relaţia, iar îndreptarea atenţiei Irinei către Robert ne face să ne punem primele întrebări despre moralitatea acestei tinere femei. De altfel, Irina se vede că nu şi-a însuşit corect lecţia pe care i-o oferise tatăl ei… sau poate că nu a luat-o în consideraţie atunci când acesta i-a spus să-şi păstreze sufletul curat şi să nu primească pe oricine înăuntru (pag. 15). Autoarea recunoaşte că a primit în sufletul ei pe oricine, ba chiar că ceilalţi au năvălit cu tot felul de minciuni şi te iubesc-uri pline de ipocrizie, ceea ce denotă că ori nu ştia să se protejeze, ori a vrut să profite la maxim de ieşirea în decorul dorinţelor carnale. Culmea este că autoarea, care pare confuză în ceea ce priveşte iubirea şi doreşte să se ierte pentru greşelile din trecut, ne spune (la pag. 19) că încă de la 17 ani „eram o fată modestă, cu aşteptări realiste” care „cântărea bine fiecare lucru făcut şi fiecare decizie”.

Aceste contradicţii între paragrafe ne îngreunează din ce în ce mai mult lectura, personajul principal fiind un fel de „ruletă” care vorbeşte despre sine aşa cum cade bila pe disc, având un caracter foarte schimbător. Cu alte cuvinte, haos. Un haos periculos pentru cititorii sensibili care caută răspunsuri despre viaţă în această carte. Dar tot Irina ne dezvăluie că Matei, atunci când l-a cunoscut, avea o afacere proprie care-i aducea venituri considerabile… Matei, în acest caz, pare numărul câştigător.

Acţiunea romanului, derulându-se înapoi în timp, continuă cu episodul de la o discotecă în care Irina se întâlneşte cu Matei şi Robert, în timp ce ea era însoţită de Simona, una dintre prietene. Dar Irina era cu gândul şi la o persoană necunoscută care o suna în fiecare zi. Matei, care află şi el numărul de telefon al Irinei, aruncând cu bancnote verzi în stânga şi-n dreapta, o sună pe aceasta şi, după mai multe conversaţii, ajung să se îndrăgească.

Apoi, cu aerele unui tip stăpân pe situaţie, o invită într-un restaurant din Poiana Braşov, iar pe timpul discuţiei îi laudă tatăl pentru educaţia pe care i-o oferise. Dar răspunsul Irinei ne ia un pic prin surprindere: „tata şi-a dedicat tot timpul şi toată energia ca să mă educe. Îţi dai seama că nu a reuşit tot ce şi-a propus.” (pag. 36). Irina

Dăruiri literare acceptă cu lejeritate invitaţia în vila lui Matei, iar apoi în casa părinţilor lui Matei din Snagov. Nu ştim dacă familia ei care trăia în Germania ştia de aceste escapade şi nici nu ştim dacă era o fată întreţinută. Ştim doar că Irina a plecat la Snagov. Din dorinţa de a intra în dormitorul lui Matei, aceasta intră pe întuneric în dormitorul lui Robert, lăsându-se mângâiată şi sărutată (incredibilă confuzie, să nu-ţi recunoşti fiinţa de care eşti îndrăgostită; iar toată scena mă trimite mai degrabă cu gândul la traiul în promiscuitate). Secretul confuziei rămâne păstrat, iar peste puţin timp Irina ajunge să facă amor cu Matei. Dar Matei îi lasă un bilet în care o roagă să nu se îndrăgostească de el. Confuză şi naivă, Irina se întoarce acasă, fiind condusă de Robert, care se comportă în această carte ca adjunctul lui Matei. După ce se despart, Irina intră în discuţie cu prietenul ei necunoscut şi îi povesteşte toate aventurile intime. Apoi Matei o caută din nou pe Irina, spunându-i să uite de acel bileţel, şi cei doi îşi continuă aventura pentru mai multe zile. Într-un final, Matei îi propune Irinei să se mute definitiv la Snagov.

După ce se acomodează cu viaţa de la Snagov, Irina intră de mai multe ori în discuţie cu Robert, creându-se între ei o anumită chimie. La un moment dat, Irina doreşte să se întoarcă pentru puţin timp la Braşov, iar Robert o însoţeşte. În acest timp ajunge să-i povestească despre fostul iubit, Rareş, care murise într-un accident, dar şi despre un profesor apropiat sufletului ei, pe care ajung amândoi să-l întâlnească ceva mai târziu. Pe urmă se întorc la Snagov. În ciuda faptului că Irina declară în repetate rânduri cât de mult îl iubeşte pe Matei, ea devine din ce în ce mai curioasă în ce-l priveşte pe Robert. Matei are de făcut o deplasare în interes de serviciu la ferma sa din nordul ţării şi le propune amândurora să plece într-o excursie pe durata absenţei sale. În felul acesta, Irina şi Robert ajung să doarmă în aceeaşi încăpere dintr-o pensiune, iar Irina declară că „simţeam o nevoie nebună de a mă apropia de el, de a-l atinge, o atracţie fizică extrem de puternică” (pag. 89). Remarcăm atitudinea ciudată, cam lipsită de seriozitate, a unei tinere femei îndrăgostită până peste cap de fratele vitreg al lui Matei: „Îmi imaginam tot felul de scene în care eu şi Robert ne apropiam şi făceam dragoste”. Aceştia ajung să practice jocuri nupţiale, dar fără finalitate. A doua seară, Robert îi povesteşte Irinei despre o prietenă de-a sa, iar Irina adoarme cu gândul la Matei. În cele din urmă se întorc la Snagov.

Ca şi când Matei nu mai făcea parte din peisajul iubirii, Irina îşi îndreaptă toată atenţia asupra lui Robert, cu toate că trăiau cu toţii în aceeaşi casă. Se îmbrăţişează, îşi scriu bileţele şi apelează fiecare la tot felul de flecuşteţe pentru a se băga în seamă. Deodată Irina confundă iubirea pură cu responsabilitatea, făcându-ne să ne îndoim încă o dată de valorile ei morale: „Aveam o mare responsabilitate

de a ţine la distanţă un om care se îndrăgostise şi de care mă îndrăgostisem” (pag. 105). Responsabilitatea însă nu o opreşte să se lase din nou mângâiată de Robert, iar după acest episod se îndepărtează de Matei, nemaidorind să facă amor cu el. Într-una din zile, Irina află că Matei fusese la o petrecere, însoţit de o altă femeie. Se supără şi doreşte să se întoarcă la Braşov. Robert se oferă să o conducă cu maşina, aşa cum o făcuse şi în dăţile precedente. Apoi Irina se hotărăşte să plece la părinţii ei din Germania, urmând să fie tatonată de la distanţă de Matei şi Robert.

Până la urmă, Robert se decide şi pleacă în Germania, pentru a o vedea pe Irina. Urmează alte confuzii în mintea şi în inima Irinei, neştiind între cine să aleagă.

Robert venise să o aducă înapoi la Snagov şi până la urmă reuşeşte să o convingă. Chiar dacă alege să se întoarcă, Irina continuă să fie confuză, starea fiind descrisă chiar de ea însăşi: „Încercam să-mi dau seama de ce alesesem să mă întorc. Era, oare, pentru Matei?

Sau Matei era doar un pretext, iar eu îmi doream să fiu aproape de Robert?” (pag. 138). Pe urmă, Irina începe să se simtă captivă în relaţia cu Matei, în timp ce Robert încerca să-i facă toate plăcerile. După perioada în care sa simţit captivă, a urmat o altă perioadă în care Matei era mai mult plecat de acasă cu afacerile sale personale.

Robert, care nu putea avea acces la preţiosul trup al Irinei, o aduce pe Luminiţa în casă, iar Irina începe să fie geloasă. Gelozia Irinei fu atenuată când Robert veni sub plapuma ei şi dormiră împreună până în zorii zilei.

Oricum, gelozia se dovedi a fi nejustificată, deoarece Luminiţa era bolnavă de cancer, iar Robert nu făcea decât să o susţină, aceasta fiind cea mai bună prietenă a lui. Imediat, în viaţa sentimentală a Irinei mai apare un personaj, Angel. Dar ea continuă să fie indecisă, nevoindu-l nici pe acesta. Pe urmă, în viaţa lui Robert apare Alexandra. În clipa în care Irina îi surprinde pe Robert şi Alexandra făcând dragoste, aceasta suferă şi se apropie mai mult de Matei. Dar după o vreme urmează o nouă repriză de mângâieri şi sărutări cu Robert, coroborată cu alte episoade de confuzie sentimentală. Spre finalul cărţii încep certurile, Irina reproşându-i lui Matei că acea viaţă nu era cea pe care voia să o trăiască şi aşa mai departe. Dintr-o dată, ea spune că „am fost crescută cu valori, nu vreau să mă transform” (pag. 237). Cam târzie această constatare, ar spune unii. Apoi urmează disperarea lui Matei, care nu vrea să o piardă pe Irina şi îi rupe paşaportul, buletinul şi certificatul de naştere. Evident, urmează şi consolarea tandră a lui Robert. La acţiunile lui Matei, răspunsul Irinei a fost următorul: „Eram atât de ofticată şi de tensionată, încât nu-mi doream decât să mă răzbun, să-i

Pag.25

Dăruiri literare terorizez şi să le fac viaţa imposibilă. Şi cum nu duceam lipsă de imaginaţie, ei aveau să înfrunte multe. Câteva zile iam ţinut numai la dispoziţia mea, am făcut tot posibilul ca mesele să conţină doar mâncăruri care nu le plăceau, făceam gălăgie multă, dădeam muzica foarte tare, dis-de-dimineaţă, trezindu-i pe toţi. Mă purtam ca o nebună într-un azil, iar ei suportau cu stoicism totul, spre mirarea şi disperarea mea.” (pag. 245). Pentru ca, la final, întreaga trupă să se aventureze într-o călătorie spre Plaiul Foii, pentru binemeritata lor linişte, dar şi pentru liniştea cititorilor obosiţi de atâta lectură obositoare, enervantă şi lipsită de substanţă.

Am citit mii de cărţi la viaţa mea, iar Fluturi Vol. I, de Irina Binder este una dintre cele mai slabe. O carte plină de dialoguri fără profunzime, în care confuziile personajului principal şi contradicţiile dintre paragrafe umplu paginile fără rost. O carte din care nu ai ce învăţa, o carte care nu face apel la conştiinţă şi înaltele valori umane. Poate că singurul mod în care atrage atenţia este felul în care fluturele zboară din floare în floare, până când rămâne fără aripioare.

9 decembrie 2014

Daiana-Cristina MICULESCU

Strada de piatră Oraşul din valea cu brazi Oraşul din valea cu brazi parfumul primăverii îl cuprinde şi mă-nconjoară o sfială din zori şi până-n seară şi mă gândesc... în mine adie bucuria din fragedă-mi pruncie – aieve parc-o văd aici icoana mamei cu ochi calzi de duioşie căta la mine senină şi tăcută şi atunci... stau noaptea în fereastră şi-ascult la greierii cum cântă mă joc cu luna dintre dealuri şi mângâi stelele din părul mamei – sunt fericită cresc în iubirea celor dragi.

Pag.26

La colţul străzii mele întunecate un biet copil cu hainele zdrenţuite cerea de mâncare – luna se oglindea pe faţa-i palidă flori de gheaţă îi luceau în ochi pe fruntea lui mică i se zărea o rană uscată din umerii schilodiţi fluturi albi îi zburau mulţi oameni îmbrăcaţi în haine frumoase treceau indiferenţi pe lângă acea făptură mică – pornesc tăcută spre casa-mi goală nu dau glas durerii din întunericul meu lacrimi reci îmi invadează faţa simţeam indiferenţa mea şi-a lor – viscolea cumplit afară când sufletul copilului se înălţa la cer pluteam prin gândurile-mi reci departe de-acest pământ de-atunci nu-mi mai găsesc liniştea caldă pe undeva îmi zace în camera mea rece şi goală...

Dăruiri literare

Marin IFRIM Textualismul instinctiv şi erotismul volatil

„Fantezii cu Mişu”pare mai degrabă titlul unei piese de teatru de revistă decât un foarte lejer exerciţiu de dexteritate narativă. Luminiţa Zaharia, destul de vizibilă în peisajul literar actual, uşor uniformizat de lumea rapace şi egocentrică a internetului, este autoarea unor mai mult decât onorabile cărţi de versuri. Acum, în aceste „fantezii” - ciudate şi imprevizibile buchete lirice înflorite în largi volute prozastice - , asistăm la o reluare a jocurilor textualiste practicate cândva cu mare rafinament de cunoscuţii optzecişti Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi, de ce nu, Mircea Nedelciu. Asupra personajului Mişu se abate un şuvoi de ironii şi de rafinate maliţiozităţi analitice, încât ţi se face milă de el, iar Mira, care se miră de ce îi plac doar bărbaţii născuţi în anul de graţie 1970, e psihanalizată cu ironie, sarcasm, detaşare şi tandreţe camuflată într-o retorică derutantă. În misterul anului 1970, timpul capătă forme mulate informaţional, enciclopedic şi selectiv , cusut cu un fir al unei memorii înnodate

din loc în loc, instinctual şi reflexiv. Un narator ispitit de experiment, întorcând personajele, cum se întâmplă, de exemplu, cu bietul Mişu -, pe toate părţile, ca o păpuşă în mâna unui copil extrem de răsfăţat şi de capricios. Îmi e greu să mă conving pe mine însumi că poeta Luminiţa Zaharia ar putea fi mai bună decât prozatoarea Luminiţa Zaharia, chiar dacă, este evident, aici, în proză, spre deosebire de poezie, ea poate folosi, ba chiar foloseşte, din plin, toate posibilităţile de atac şi de repliere puse la dispoziţie de generosul teren epic. Pe alocuri, deasupra textului pot fi percepute volatile stări erotice, insinuări, provocări inteligente şi ispititoare. O carte care, dincolo de verbul iute şi incandescent, consolidează o inteligenţă umană pentru care Luminiţa Zaharia merită tot ataşamentul şi fidelitatea cititorilor de bună credinţă. Dixit!...

Pag.27

Dăruiri literare

Nicolae Vălăreanu Sârbu Tu rămâi mereu o primăvară!

Doar zâmbetul luminii roş de sânge

Nu-i drept să-nceapă-n mine iarna, să se oprească frumoasele ninsori şi să-şi facă de cap gerul.

Tu mă aştepţi şoptitoare să-ţi răscumpăr iubirea zidită-n câteva cuvinte prin care revin scriu cu fosfor sub pielea prin care respiri şi ovală ca semnul născut între genunchi asculţi nespusul inimii care vibrează, înghite nemişcarea şi bate oarbă la poarta pe care s-a încrustat sărutul.

Trupul nopţii se frânge cadaveric, urme de stele în pământ cu moaşte, sub oase timpul curge-n întuneric, tăcerea-n sâmburi din speranţă naşte.

Lumina îmi scapără gheţuri de tăcere, priveghez oglinzi îmblânzite de trupul tău, mâinile lacome îşi caută darul fraged, degetele închid mijlocul subţire în cercul de foc unde dorinţele cuib îşi fac.

Umăr la umăr destrămăm timpul şi prin el facem drum în orice anotimp.

Tu rămâi mereu o primăvară!

Doar zâmbetul luminii roş de sânge se urcă-n rădăcini prinse de boltă, priveşte mama cum pruncul şi-l plânge şi moartea o huleşte cu revoltă.

Ard râuri prin văi de gânduri amare apele somnului strâng totu'-n vise, căutări stropite cu praf de sare bat degeaba la porţile închise.

Pe negrul drum al morţii aduşi şirag, ne înecăm tristeţea fierbinte-n vin pentru calvarul ce a trecut de prag, sufletul arde-n sete verde venin.

Acum mă îmbăt cu iluzii

Pag.28

Îmbrac gândurile în forme concrete de visele se-ntrupează-n păsări, respir prin aripile întinse zborul

Căutându-te cu limbă de peşte semnele de apă nu vor şopti şi nu vei spune nimic,

şi trăiesc bucuria ca pe un surâs.

tăcerea închide cercul în sine.

Lumina lasă de se desprinde subţirimea spiritului în cuvinte, de mă alcătuiesc în pagini la colţuri îndoite.

Acum mă îmbăt cu iluzii, interesele ţesute se rup şi adevărul se cerne peste minciună, tăcerea înghite zarva şi devine plictis.

Dăruiri literare Acest început de secol nebun

Odată cu tine înfloresc

Adorm în cuminţenia unui copil cu somnul populat cu vise de obiecte necunoscute ce nu ştie să le citească-n semnificaţia lor, se bucură ori se supără pentru nimica toată.

Cu cheile cui voi intra pe poarta soarelui dimineaţa, nimeni să nu mă ştie, doar să mă primească cu ofrandele cerului cunună.

Mă întreabă, repetă tot ce aude şi învaţă uşor, tu îl urmăreşti cu dragostea topită-n priviri, ai o teamă sfântă la orice mişcare de parcă totul ar fi năvalnic şi potrivnic apoi îmi spui să fiu atent cum vorbesc că totul se înregistrează în memoria-i avidă.

Mă vrei un model pentru cel mic să poată să mă depăşească, de-acum voi fi o poezioară frumoasă care se poate învăţa uşor.

Acest început de secol nebun te bombardează cu vulgarităţi prin toate mijloacele.

Trebuie să întinzi scutul protector până la vârsta înţelegerii lui altfel voi cădea în golul propriei nepăsări în care cuvântul nu mai contează şi îşi face loc întunericul orb în care cresc monştri.

Poveste cu o femeie Se măritase mândria femeii vanitoase cu cel mai potent bărbat din mintea ei care nu dăduse niciun semn s-o ofenseze cu ceva şi a rămas cu buzele umflate între dinţi.

Dorinţei ei de pisică în călduri i s-a oferit somnul după sobă ori urcatul în copaci de parcă ar fi intuit mijloacele de domesticire forţată prin forţa lucrurilor, copiii.

I-a vândut timpul fără ocupaţie pe bani puţini a cultivat dragostea de cămin fără ambiţii şi trufie faţă de alţii, a lăsat-o să se treacă mărinimoasă şi chiar frumoasă prin fiecare anotimp până şi-a descoperit mândria de mamă şi a curs liniştită până la bătrâneţe cu sufletul înalt de propriile împliniri ca o madonă înconjurată de prunci.

E mai devreme de încolţirea seminţei din care lujeri se vor naşte înălţându-se falnici prin judecăţile drepte.

Lumina topită-n culori vii prin arome-n anotimpuri se visează iubire sonoră.

Simt cum curge timpul rotund în mâini o să prind viitorul cu degetele pe tastele fiinţei.

Odată cu tine înfloresc noile împliniri ce se apropie uitând de tranziţii.

Joc de copil Din mine se detaşau părţi de către un copil cu imaginaţie ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi până am ieşit cum sunt.

Uneori se enerva de nereuşită se uita la mine, râdea în hohote părea să se gândească altundeva şi tresărea vinovat deşi nu-l urmărea nimeni în meticuloasa lui preocupare.

A înţeles repede cum se compun şi se descompun părţile până capătă forma din memoria lui unde orice noutate îşi face loc.

Pag.29

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Il giardino

Grădina

Per amarti qui ti devo toccare, ma nel giardino mi basterà sentirti; per annusare un fiore mi devo chinare, lì nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi; e per giocar coi pesci non so nuotare, ma non sarà più agevole mutarmi in essi?

Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio eppure oltre il fiume basterà guardare me e te come altri ed altre..

Capiremo allora i nostri giochi ove il sole qui si cela sovente dietro nubi di fosforo.

Nessun costume di scena nella materia del tutto distinguibile e indistinto, Amore ci dissolva come versi in seno al canto.

Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar în grădina n-am decât să te simt; ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac; și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?

Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit la mine și la tine precum și la alți și alte..

Vom înțelege atunci jocurile noastre unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor.

Nici un costum de scenă în materia totului sesizabil și indistinct, Dragoste să ne desfacă - versuri într-un cânt.

Pag.30

Il pioppo

Plopul

Non come bandiera che sventola al poggiolo né di canto orfico si tratta, stella anemica ti sveli e riflessa luce al pioppo.. languono i ricordi d'una mente a trama larga che giusto una carezza mendica all'istante sotteso nella sua brezza.

Nu ca steag care flutură balconului nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumină reflectată plopului.. lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce chiar o mângâiere cerșește momentului de sub briza lui.

Dăruiri literare

Cartea florilor/ The Book of Flowers Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a organizat în ziua de 18 mai 2015, ora 00 17 , în incinta Deva Mall, etajul patru, Salle d'Or, lansarea celui mai recent volum de versuri al poetei și editoarei Mariana Pândaru, volum bilingv intitulat „Cartea florilor The Book of Flowers”. Variantele în limba engleză ale poeziilor sunt tălmăcite de scriitoarea Muguraș Maria Petrescu, volumul fiind ilustrat cu fotografii color realizate de Nicolae Jianu.

Ioan Sebastian Bara, Manager al Bibliotecii ,,Ovid Densușianu'' Hunedoara – Deva deschide evenimentul lansării cărții. În plan secund de la dreapta la stânga: Nicolae Jianu (fotograf profesionist), Isabela Hașa (actriță), Mariana Pâ n d a r u ( s c r i i to a re ) , M u g u ra ș M a r i a Pe t re s c u (traducătoare de literatură)

Petrescu, cea care face parte din universul floricol și e un personaj de bază, care te susține și te iubește. [...] E bine că ai cutezat să scrii despre flori: ai gracilitatea, sfiala, tăcerea lor vorbitoare, prin culoare, parfum și formă.

Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian de la New York: ,,Dragii mei, Ce lucruri frumoase faceți voi acolo! De ce nu sunt și eu între voi? Un Atlantic îmi stă în cale! Trebuie să inventez ceva ca acest Atlantic să fie doar o cărare... Felicitări tuturor: dragelor Mariana și Muguraș, mult iubitului Sebastian Bara, cel fără pereche în susținerea scriitorilor din parohia dumnealui.”

Vorbind despre această carte, Muguraș Maria Petrescu a arătat că acest volum de versuri este de o sensibilitate aproape ieșită din comun, accentuată și prin tematica ei aparte. Cartea florilor / The Book of Flowers scrisă de binecunoscuta poetă Mariana Pândaru, ne propune un altfel de dicționar, destul de neobișnuit, anume definirea unor flori, ,,pictate parcă impresionist'', dar simplu, deosebit de sugestiv și cu multă grijă alese, ca și cum ea nu ar vrea să le rănească, dară-mi-te să le atingă doar cu un cuvânt. Tehnica scrierii este una actuală, poeta supunând atenției cititorului delicatețea haiku-ului poeziei japoneze care brodează floarea de cireș cu sărbătoare în suflet (,,Risipă de flori/ în Cireșul drag mie/, scânteia tulburătoare a vieții/ - spre bucuria ochilor nostri -,/ din tremurul petalelor albe/ în primăvară''), împletită cu balada pre-elizabetană What Is a Youth (v. cântecul din filmul lui Franco Zefirelli, ,,Romeo și Julieta'' ,,A rose will bloom/ And then will fade/ So dies the youth/ So dies the fairest made.'').

Cu acest prilej au vorbit: scriitoarea Paulina Popa, Virgil Șerbu Cisteianu, scriitor și redactor șef al revistei ,,Gând românesc'' de la Alba Iulia, scriitorul Eugen Evu, care a subliniat rolul catarsic al scrisului, prof. Maria Toma-Damșa, scriitorul Ioan Vasiu de la Orăștie, scriitorul Dumitru Tâlvescu, col. (r) Dănilă Moldovan și Nicolae Jianu cel care a oferit fotografiile care însoțesc minunatele poezii. Trebuie să recunoaștem că grafica acestei cărți este absolut specială. În stilul ei absolut special și deosebit, dar și spre încântarea auditoriului, actrița Isabela Hașa a recitat versuri din Cartea florilor.

La fel de mult așteptat a fost și discursul Marianei Pândaru care, cu emoție în glas, a mulțumit tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei cărți minunate, în mod special lui Ioan Sebastian Bara și Bibliotecii Județene ,,Ovid Densușianu''

Hunedoara – Deva pentru evenimentul deosebit de bine organizat și din suflet, dar și tuturor celor În deschiderea evenimentului traducătoarea, care p r e z e n ț i î n s a l ă a fost și amfitrioană, a dat citire unor mesaje sosite de la c ă r o r a , l a f i n a l , prieteni scriitori atât din țară, cât și din străinătate: autoarea le-a oferit autografe.

Passionaria Stoicescu: ,,Floare delicată și parfumată care ești tu în poezia contemporană. Te felicit că ai răgazul să scrii și pentru tine și pentru ceilalți care te iubesc și te prețuiesc, având pe cap revista și edituri și alte angarale ca tot omul.

Regret că nu sunt alături de tine și de Muguraș Maria

Muguraș Maria Petrescu

Mihai Cătrună

Mihai Cătrună, Ploaie torențială