Numarul 18 complet

-

Anul III nr.3 (18)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Sem.III - IV 2015

Iulia Popov-Giușcă

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Anișoara Vleju

3

Iulia Popov-Giușcă

4

Vic.Virgil Bălan

5

Miron Țic

6

Eugen Evu

8

Diana Teodora Cozma

10

Baki Ymeri

11

Gabriela Grigore

12

Mihaela Anca Farcaș

13

Daniel Marian

14

Ileana-Lucia Floran

15

Ioan Vasiu

16

Marian Hotca

18

Antonia Iliescu

20

Adriana Tomoni

22

Luca Cipolla

24

Geo Vasile

25

Dumitru Dumitrescu

26

Vlad Badrajan

28

Mihaela Rotaru

29

Vasile Simon

30

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Cluj-Napoca e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro Tel.: 0364 266 562; Fax: 0354 814 387 Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

O mărturisire Nu cu ipocrizia smereniei, ci cu starea care ne încurajează sufletul să nu fie doborît de fricile antimemoriei, scrisul meu şi a multora asemenea mie, se vrea comunicabil în câmpul semantic al literaturii de expresie încă românească, într-o lume care precipită noul barbarism (concept recent al „elitelor” fost comuniste, fost fasciste, altfel zis, globaliste...

Am avut norocul, din tinereţe, să fiu cunoscut de câţiva Maeştri ai scrisului românesc, dar şi al convieţuirii cu numeroşi aleşi, ci nu doar chemaţi, din artele-surori: teatru, muzică, arte plastice, film...

Politicul m-a intoxicat repetat cu boalele lui colectivizante, unicul leac fiind catharsis-ul, pe contrasensul care face din omul cultural nu locuitor, ci înlocuitor, surogat aplatizant, cum ar spune Ion Pachia Tatomirescu. Nu am fost pe contrasensul scorpionic, nici histrionic, nici ventrilocic, cum ar spune un distins confrate din areal, nici dintre cei ce se „autodepăşesc” riscând a se autodistruge, sadomasochist, în noima rece a „binomului” victimă-călău, sociopatologic... Paradoxal, sunt dator... onorific, nu doar faţă de prietenii convivi, ci repetabililor „vechi-noi dilematici” care decid (sic. n) listele meritocratice ale celor captivi în Agora zoonpolitikon, în sensul că am reînvăţat cum să NU fiu ca ei... Întru aceastea, mulţumesc Proniei, Paracletului, ci nu Procletului. Sufletului meu şi alor mei, dimineţilor şi Nopţii Materne a lui Novalis... Culpa mea a fost doar aceea că faţă de dascălii sans organon didactic, am vorbit-scris neîntrebat...

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Eugen Evu

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Dăruiri literare

Anișoara VLEJU Din volumul, în pregătire: „Cuvânt cheie: Dumnezeu”

MAME Mamele sunt arbori străbătuți de fulgere ce vin de la Dumnezeu, adorm cu capul pe pieptul pământului, în timp ce mâinile lor arse de soare murmură rugăcini pentru cei din casă.

Mamele sunt arbori ce trăiesc prin grija ploii mărunte ce încrețește până la sânge fiecare rid ce deformează tâmplele în nopţile în care veghează naşterea vieţii.

Ziua duc greul iubirii materne şi nu au loc decât pentru vreun nume de soţ pe care să-l poarte în cuibul inimii.

PĂMÂNT Stau cu capul pe tâmpla pământului, adulmec sângele pur cum gâlgâie prin venele pline de viaţă, îmi umplu cu frunze palmele şi pornesc vânătoarea de iarbă Pe pielea ridată a lumii. dau de o câmpie aridă, semăn câteva fire şi pământul se cutremură într-un spasm febril.

Dau de un râu secat, aşez cu mâna câteva alge şi pământul răsuflă ca după o agonie astronomică. Înţeleg acum că pământul respiră prin firele de iarbă modelate în mâna mea.

URMA LUI DUMNEZEU Stau lângă fereastra gândului, îmi iau notiţe căci vreau să înţeleg unde a început să se facă timpul şi unde e cuibul fiecărui ceas.

Cu setea mea nu e de glumă, doar o picătură de iarbă să îmbuc înainte de a-mi potoli foamea de cer, apoi să pornesc cu sunetul porţii înfipt în timpane până dau de urma lui Dumnezeu.

O iau încet pe creste nebănuite, ajung la marginea cerului. un înger îşi apropie tainic geana ochiului deschis de trupul meu, mă ia pe palme şi mă aşează la picioarele Domnului meu.

Ascult cum lumina se naşte când ceasul ticăie la nesfârşit.

CUVINTE Deschid o carte, citesc o pagină albă, nu găsesc litere nici pe marginea gândului meu.

Mă iau după semnele înscrise la subsolul ei, câteva rânduri uitate de poet se precipită să mă convingă că suflul cărţii este încă acolo.

Degeaba răsfoiesc, pagini moarte se deşiră pe jos în căutarea cuvintelor pe care un om grăbit le-a pierdut undeva.

MELODIE Degetele mele dansează pe coarde de cer, împletesc râuri de sunete şi duc melodia în aval unde muzica străbate câmpuri febrile şi iuţi. În sfinţenia muntelui, Dumnezeu dă lumii profunde pace.

Nu am nimerit ţinta, să fi avut parte şi eu de ceva, dovadă sunt rafalele de cuvinte ce ţâşnesc haotic pe foaia albă şi cohortele de note muzicale ce plămădesc făpturi pe portativul patriarhal.

Un început cuminte, apoi o emisie de ritmuri apasă conştiinţa pe rana proaspătă până ce muzica umple infinitul dulce de sus.

Pag.3

Dăruiri literare

Iulia Popov-Giușcă TOAMNA ȘI PANTOFII NOI „chiar şi atunci când plouă, toamna e frumoasă”

PĂIANJENUL ŢESE E sufletul apă.

Durerea să treacă.

Din spate, apare hidoasă nălucă.

E dorul de ducă.

Păianjenul pânza ţese.

Mă prinde în ea.

Nu mă mai lasă să mă-ntorc acasă.

E noapte?

E zi?

Acum, nu pot şti.

Azi, casa e numai zăbrele.

Aici, stau speriate visele mele.

Mă strecor.

Nu pot să mai zbor.

E aripa arsă.

Nici nu mai pot plânge.

O lacrimă-ngheaţă. .... E ploaie cu ceaţă.

Vorba zboară.

Gândul coboară.

Caută loc unde să stea.

Dar totul e fum.

Nu pot să respir.

Din nou, mă agăţ de un fir.

Nu vreau să m-aplec în faţa furtunii.

Stau în genunchi. ... Aşa mă vor unii.

Totul pare greu.

Sunt legat de stâncă. ... Dar din întâmplare, azi sunt... PROMETEU.

Pag.4

... Toamnă.

Plouă cu stropi mici şi reci.

Te-am găsit în grădină.

Priveai crizantemele pe-ale căror petale, se topeau culorile toamnei.

Picăturile reci de ploaie te-au alungat din grădina ta... fermecată.

Cu paşi mici, dar fermi, te-ai îndreptat spre casă.

Te-ai retras în living.

Aici, te aştepta un fotoliu vechi, dar foarte confortabil.

Era dintr-o piele ce odată fusese de culoarea cireşelor bine coapte...

Acum, bătrânul fotoliu părea o piesă de muzeu ce nu fusese demult recondiţionată.

Lemnele bine uscate, din soba de teracotă albă, împrăştiau o căldură, ce te chema la somn.

Când începuse să plouă, tocmai te pregăteai să faci o plimbare, în parcul de lângă casă.

Dintr-o cutie, ai scos o pereche de pantofi frumoşi şi noi, de culoarea castanelor coapte. Ţi-ai amintit că ai dat pe ei o mică avere.

Pe canapea, se odihnea graţios o rochie dantelată...

Rochia taavea pete de culori vesele, jucăuşe.

Culorile păreau să fi fost împrăştiate de mâna unui pictor grăbit.

O eşarfă cu ciucuri din mătase era aruncată neglijent lângă rochie.

Când a început ploaia, te-ai bucurat că eşti în casă.

Ai uitat repede de plimbare.

Te gândeai doar la pantofii tăi, de culoarea castanelor coapte.

De data aceasta, i-ai salvat.

Ai păcălit ploaia.

Ai împiedicat-o să-şi lase pe ei... amprenta umedă.

Chiar şi atunci când plouă, toamna e frumoasă! ... Ce ai să le spui pantofilor tăi?

Te vor întreba, când îi scoţi şi pe ei în parc... la plimbare.

M-am uitat la tine.

Aşteptam un răspuns. .... Cu o urmă de zâmbet în colţul buzelor, parcă puţin supărată, în cele din urmă mi-ai spus: „Pantofii nu au de ales... îi rog să aibă răbdare, să vină zilele însorite de primăvară. ... Scuzaţi-mă! ... Uitam ceva foarte important: SĂ NU PLOUĂ!

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan Greu tribut plătim în vreme de pace!

Omagiu îngerilor cu aripi în flăcări În stare de veghe, mame tresar Și simt în suflete flăcări și jar.

Ceva nu e clar, ceva se întâmplă, O durere în piept, o alta în tâmplă.

Neliniști și lacrimi, și voci sugrumate, Răzbat peste tot, prin zid de cetate.

Valuri de fum și balauri de foc, Înghit fără milă, copii fărʼ noroc. Și mamele simt, și mamele plâng, Iar vina o poartă sistemul nătâng.

Ne-au tras pe roată, ades, pârjolit, Furat, înjurat și veșnic mințit.

Hingherii politici calcă-n picioare, Cenușa ce încă arde și doare, Refac alianțe cu ochii la pândă, Strivind fără milă revolta plăpândă Și măcinați, învrăjbiți de putere și ură, Ni se bagă în suflet fără procură.

Se cred zei, mai mult, se cred dumnezei, Comportament de otrepe, de hoți și mișei, Sfidând mulțimea cu ochii plângând Și îngeri cu aripi încă arzând

Venim pe rând, plecăm pe rând Venim pe rând, plecăm pe rând, (La unii prea devreme-i rândul) Lăsând în urmă ochi plângând, Fără a se-mpăca cu gândul.

Venim pe rând, pe rând plecăm, Făr-a-ntreba și-a fi-ntrebați, Neapucând să ne rugăm, Dacă am greșit, să fim iertați.

Ne împărțim în două stări, În țărână și în prea înaltul cer, Fără răspunsuri și-ntrebări, Întru credință și mister.

O cruce va mai aminti de noi, Ca trecători prin astă lume, Plecând în lumea de apoi, Lăsând doar scrijelit un nume.

Venim pe rând, plecăm pe rând Ne împărțim în două stări Lăsând în urmă lăcrimând Și întrebându-se în gând: „De ce veniri? De ce plecări?”

Pag.5

Dăruiri literare

Miron ȚIC

O poezie scrisă cu albul ghioceilor din suflet Am plăcerea de a scrie despre o poetă aflată la a treia sa carte de poezii. Am acest sentiment şi mă bucur că sunt în stare să îndeplinesc acest lucru. Înainte de toate, vreau să spun că poeta Camelia Ardelean este o speranţă a grupării Asociaţiei Scriitorilor Hunedoreni, gândindumă că nu ne va înșela speranţele. De câteva zile, port sub priviri cartea ei şi îmi dau seama că versurile şi metaforele zvâcnesc ca nişte înălţimi fragede, ca nişte şoapte sau de ce nu, ca albul unui ghiocel deschis în dimineaţa unei primăveri. Mai vreau să spun despre Camelia Ardelean un lucru esenţial şi anume că este încrezătoare în faptul că are ceva de spus în poezie, că tot ce ne spune este rodul inteligenţei şi al talentului său.

Din creanga luminii timpului, poeta culege roadele scrisului ei, zăpezile imaculate ale iernii rămase în urma paşilor, neuitaţi. Poezia Cameliei pare smulsă dintr-o altă lume, din acel vis de dragoste, al blândeţii şi al simţirii sufleteşti, fiind construită pe imaginaţie şi pe visul trăit în gingaşa şi dreapta frumuseţe. Este o realitate ideală, o realitate a şoaptelor provocatoare, a sensibilităţii gândului, a sufletului încărcat de frumuseţe şi de năzuințele măreţe.

Poezia Cameliei Ardelean are un interior frumos şi curat, fiind mai degrabă o lacrimă în colţul ochiului. Lumina cu care ea scrie este o lumină adevărată, pornită din infernul sufletului. Poeta detestă urâtul, cuvintele grele, obositoare, şi se mândreşte cu sufletul ei, ce arde frumos, deschis către oameni, către cititori.

Cartea pe care ne-o propune Camelia, intitulată „PASIUNE”, este scrisă din nostalgie, din sentimente simple, fireşti, pline de frumuseţe. Fragilitatea versurilor denotă grijă concretă, izvorâtă din sentimente pline de gingăşie. Când vorbim despre pasiune, ne gândim la acel sentiment puternic, la acea afecţiune

Pag.6

aducătoare a unei iubiri de durată, pentru cineva apropiat.

Ce înseamnă a iubi pe cineva cu patimă, cu înflăcărare?

De fapt, poate însemna însăşi dedicaţia aşezată în carte, pentru cel drag: „Lui Erhard, pentru întregul său devotament”.

Una dintre primele poezii ale volumului este intitulată „Culoarea iubirii”, prin care poeta îşi manifestă dragostea, recurgând la metafore simple, dându-ne de ştire că: „De plouă ori ninge, în mine nu-i iarnă,/ Vuieşte pământul a lacrimi de dor,/ Se zbate pădurea în noi şi răstoarnă/ Mormane de frunze, pe-un gând călător./ Mi-e sete de tine şi nu mă mai satur/ Să-ţi sorb adierea din cupa de foc,/ În poala iubirii, poverile-mi scutur,/ Adun univesul întreg la un loc.”

O altă poezie cu care ne întâmpină autoarea este „Amurgul din mine”, prin care poeta îşi asumă o mare încredere în ea şi în fulgii moi de nea, la vremea când se vor aşeza „Precum lumina-n raza ei fierbinte”. Sufletul curat şi frumos al autoarei se manifestă prin metafore încărcate de sens şi de o reală maturitate, topind zăpadan jertfa ei, precum: „Amurgu-i ud şi jalnic, ca un câine.”

Limpezimea cu care scrie Camelia Ardelean este plină de frumuseţe, cum se întâmplă în poezia „Iubire şi destin” : „Cuvinte îngheţate mi se topesc pe buze,/ Cum iarna, promoroaca se scurge-n gingaş strop,/ Sub razele plăpânde, grăbite şi confuze -/ Un soare fără vlagă, străin, hipermetrop./ Ascult tăcerea ierbii şi mă gândesc la tine,/ Un roi de stele zboară din ochii-mi obosiţi./ Mi-s gândurile, toate, oceane cristaline,/ Sub aştri ce seapleacă spre ele, risipiţi./ M-a năpădit tristeţea, dar n-o las să m-absoarbă,/ I-am alungat şi umbra din preajma mea, pe loc./ Încerc s-adun nisipul dintr-o iubire oarbă,/ Să-l cern uşor prin sita cea fără noroc .” Într-o altă poezie, sensibilitatea lirică ne-nvăluie inima, făcându-ne să trăim timpul poeziei adevărate, timpul ce intră în toate gândurile noastre curate. Consider că poeta şi-a pus în această carte toată dragostea ce i s-a cuibărit în suflet şi, cu o firească nerăbdare, acum o pune la dispoziţia cititorilor. Iată, vă aducem aproape poezia „Doar tu”: „Ne-nvăluie amurgul ca o manta din flăcări,/ Ne-alintă pielea-ncinsă de ludice văpăi,/ Respiră luna-n plete ce-ţi curg suav pe umeri,/ Dar eu văd paradisul

Dăruiri literare

numai în ochii tăi./ Suspină blânda noapte, luceferii senchină/ La frumuseţea care răzbate peste zări,/ Zefirul nemuririi natura îl respiră,/ Parfumul tău îl caut, şi-aici, şi-n depărtări.”

Printr-o fereastră prin care priveşte, poeta ne face să-l observăm şi noi pe acel „Musafir prin suflet”, pe care-l aseamănă cu un iubit statornic, pentru mărturisirile sale, unde vibraţia gândului şi a fiorului ne dă acea linişte şi tărie, de care ne este atât de dor: „Eşti doar al meu, chiar dacă uneori/ Parcă nu eşti cu mine, ci-ntre sori,/ Pândind, timid, să mai răsară-o stea/ Pe cer sau poate-n ochii de mărgea,/ Pe care mi-i săruţi, din când în când,/ Din colţul gurii tandru surâzând…/ Un musafir prin sufletu-mi febril/ Ce se-nfioară sau devine-ostil.”

Camelia Ardelean îşi are sufletul îmbrăcat în mii de culori, care trec toate prin sitele timpului, prin amurgul neistovit de tăcere. Un zâmbet răsare în paginile acestei cărţi, făcându-ne să ne simţim fericiţi că putem să o facem cunoscută cititorilor. În sufletul poetei, arde o candelă mereu aprinsă cu floarea poeziei, cu flacăra ei de mare frumuseţe. Fie-ne îngăduit să putem privi această candelă de lumină adevărată, din care răsar mugurii lirici ai poeziei de iubire şi dragoste!

Fie-ne mereu aproape aceste metafore dăruite de Camelia, să le putem respira parfumul şi să le putem arăta puritatea din fragedele şi proaspetele petale!

Muritor Am primit lecții de viață, care nu m-au doborât, Navigând prin labirintul de iluzii, mohorât, M-am târât încet din groapă, sfâșiată chiar de lei, Am purces înspre ieșire, pe-a răniților alei.

Cercetând cu ochii minții un văzduh întunecat, M-am pierdut de propriul soare, năzuind iar la păcat, Prin metropole de gânduri, pașnic am călătorit, M-am retras în mine însămi, pe-un traseu bătătorit.

Meditând la nemurire, m-am simțit brusc muritor, Victimă neînsemnată-n uriașul abator.

Pe o scară nevăzută, aspirant umil la cer, Renunțam chiar la trofeul din destinul efemer!

Dac-aș ști cum se rezervă un colț mic din paradis, M-aș lăsa ușor sedusă, câteodată, de abis, M-aș gândi la remușcarea ce m-atacă, delirant, Ca la marfa prohibită din comerțul ambulant.

Azi, prin faldurile sorții, nu-i ușor să te strecori, Copleșit de fanteziste sau fanatice rigori.

Nu mi-e teamă că lumina o voi pierde într-o zi, Dar nu vreau bătrânul suflet, printre nori, a-l risipi!

Camelia Ardelean

Pag.7

Dăruiri literare

Eugen EVU

O interpretare a poeziei Adrianei TOMONI În cartea „Dar pentru tine”, editura Emma, 2014, Adriana Tomoni scrie o poezie firesc şi profund feministă-maternalistă, în sensul sorgintei spiritului religios, care se întemeia pe iubirea spirituală, pentru apropiere şi unire cu Divinitatea, mutatis- mutandum, prin împreunarea cu bărbatul, perechea…

Poemele sale sunt, altfel spus, ceremoniale, preludice, cuvintele exaltînd afectul cel mai vibrant, feminitatea, fiind sub un motto-cheie simbolistă, a scânteilor lui Iov, biblicul, din care pragmatic preia un distih: Gura ta va fi plină încă odată/ de râsete şi buzele tale de veselie” (Cartea lui Iov). În actualul vacarm al replierilor tuturor paradigmelor ars-poetice, evlavia suferă, ca stare mistică, religioasă, ciocniri uneori paroxistice, greu suportate de suflet şi raţiune, binom conflictual, discutat interminabil şi de teologi, şi de filosofi, CUVINTELE care „umplu gura de râsete, vitalism, vrere de viaţă şi dăruire şi „buzele de veselie” (id.) sunt ale unei poezii care, paradoxal, mărturisit nouă nu demult, trepidând paradoxal tocmai de teama unui DEX copleşitor, desigur, în polisemantica specifică limbii române… Adriana Tomoni o simte cu o rară emoţie, căutînd, aidoma lui Iov cel încercat de un Dumnezeu arhetipal, „lumina trăirii fără vină”… Inocenţa paradiziacă, nudă, însă, care a fost resorbită, pedepsitor, odată cu alungarea din Aeden… Poemele devin Spleen-uri postromantice.

Candoarea este incredibilă, a erosululuierotic zvîcnitor sublimat…

Rostirea poetei este cumva instinctual „naivistă”, prudentă, chiar explicită, netransfigurată liric, în travaliul ei virtual. Iată o invocaţie către Divin, remarcabilă prin pathosul ultra sincer, preludiu la o Hierofanie: Pag.8

„Destramă-mă ca pe împletituri/ transformă-mă în rouă şi în flori/ Alcătuieşte-mă din lucruri sfinte/ Întinde-mi aripi către zori/ Îmbată-mă cu şoapte de iubire/ Topeşte-mă în calde-mbrăţişări/ Fă-mă să-nvăţ cuvântul împlinire/ Pierdută toatăn dezmierdări”.

Strict literal, cuvintele-cheie sunt ale unei spontaneităţi ce nu pooate fi mimate, mustind de semnificaţii: „rouă şi flori” (apel la diafanitatea vegetalului); „lucruri sfinte” (generic pentru misterul divin în creaţia umană din interregn); „topeşte-mă” (apel la verbul arderii totale, prin comuniune, cunoaşterea în sens adamic („Adam a cunoscut-o pe Eva şi au avut fii şi fiice, V.T. Genesa); „pierdută toată-n dezmierdări” (dorul de starea nirvanică, orgasmul definit raţional, neipocrit) Cuvântul din poem, „destramă-mă!,” este cu potenţil maxim de interpretre semiotică a acestui poem!

Un alt poem în această noimă, ce nu lasă loc dubiului, este (după „Destramă-mă”!) poemul paginii 64, „Strigă-mă!”, ca al unei mirese gătite în starea prenupţială: „Strigă-mă şi voi veni de ai nevoie/ O să te-aud şi dacă nu vorbeşti/ (în iubire, cuvântul devine inutil, îi ia locul suspinul, geamătul, onomatopeia n...)/ ...

Vrerea este taumaturgică, promiţătoare de leac, alinare, alintare, fierbinţeală contra recelui organic, n)...

(Glumind puţin, România este o ţară majoritar feminină şi citind enorm de multe poetese, constaţi un fel de feminism dominant, parţial transferabil la feminismul pledat de importanta

Dăruiri literare prinse-n chip de femeie”, sunt „fructiera” dărurii poetei sau, cum undeva spune, Sufletul, „în pocal dumnezeiesc”...

(Uneori, îmi spun, am avea aripi dacă nu am avea cuvintele cele atât de mult sfârtecate de troglodirile „electromului”... Am redeveni imponderabili?

Sufletul „stă cuibărit ca sâmburii în fruct”, este enunţul probatoriu al unei superioare înţelegeri a condiţiei umane şi revenind la motivul Poetului (omului poetic, este de recitit Baudelaire (şi Labiş, cu Albatrosul ucis): „Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări/ ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă/ jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări/ Aripile-i imense l-împiedică să meargă”...

Iată de ce poeta noastră cere într-un poem deja citat, să i se dea aripi...

25 iulie 2015

noastră prof. univ. acad. Mihaela Miroiu, dincoace însă de neo-liberalismul dumisale, înţeles când am avut onoarea de a o prezenta la o lansare hunedoreană, dânsa fiind cândva deveancă...).

Interesant este şi cum Adriana Tomoni observă bestiarul Mamei Natura, parabolic, invocînd simboluri aviare consacrate...

Oricât ar fi de marcată de lecturile clasice, mitologie şi religiozitate, Adriana Tomoni este de fapt în căutarea Sinelui (Steinhardt), mai la propriu zis, a SINEI... ( vezi Şoimii, Pasărea Spin, Lebăda etc.) Iar sinea sa este una eminamente poezice, citez: „Uneori ca Pasărea Spin ne chemăm pieirea/ ameţiţi de miraje ce ne atrag/ (fata Morgana, n)/ ... aş vrea să trec în veşnicie/ ca pasărea ce trupul şi-a rănit/ pentru un strop de fericire/ şi împlinire ca în mit” (pg. 83). Dăruirea pentru El... este sacrificiu: „adesea sacrificiul e zadarnic” (idem); Lebăda este cea nordică „cu gâtul străpuns”...

Roua este cea a raiului, prin care EA aleargă desculţă, altfel spus prin cuvinte, prin text, dar şi prin scânteile fosforescente ale lui Iov. (ca licurici, să zicem, n).

Adriana Tomoni este în etapa arderii zoroastrice... Poemul-cristal, se autoşlefuie, „zidit cu multă trudă”. Floarea de colţ, înstelata, este şi ea invocată, a Candorii (inocenţei paradiziace, n); nufărul (remember şi Lothusul oriental, n) „toate Pag.9

Dăruiri literare

Diana Teodora COZMA

Oglindire În aerul rece de toamnă, durerea nu se simte căci o va stinge ploaia.

Cuțitul nu intră-n rană, lama rece cade pe pământ și se transformă-n zgură.

Speriați de clopotele inumane, ne aruncăm pe jos Să căutam monede…găsim doar pietre oțelite!

Dezamăgiți, de propria făptură, ne batem cu pumnii în piept, și ne-ndreptăm privirea către asfințit strigând disperați, către un Dumnezeu care nu vrea să-și arate chipul, dar care, în fiecare toamnă, ne trimite câte-o frunză, brodată cu linii oblice.

O frunză în care, chipul nostru palid, se oglindește perfect, căutând disperat perfecțiunea.

Săgeata lui Cupidon Să pășești pe întuneric cu mâinile întinse către cer, traversând prăpastia localizată între infern și paradis pare o încercare mult mai grea decât munca lui Sisif!

Să pășești pe pietre încinse, gravate cu smoală încinsă este de-a dreptul demonic!

Să-ți atingi călcâiul și să vezi cum acesta arde de dorul de a mai călca o dată în săgeata care-l rănește, e un paradox Ahile trebuie să fie nebun să-și dorească un călcâi nou și să creadă că acesta nu va fi din nou străpuns de o altă săgeată înveninată…

Ce groaznic s-ar simți Cupidon dacă și-ar pierde tolba cu săgeți, căci oare să fi fost Ahile, cel străpuns de săgeata Pajului?

Cu siguranță, căci Pajul e viclean și nu-și lasă săgețile pe mâna oricui! ………………………………………………………………………

Ahile răcni revoltat din întreaga lui făptură: Cum aș putea să mă răzbun? În ce călcâi să-i înfig lui Cupidon propria-i săgeată?

Stângul?

Dreptul? În ce direcție să-mi îndrept privirea? Cupidon nici măcar nu are călcâie! ………

El are aripi!

Pag.10

Dăruiri literare Somn

Gjumë

Somnul mă pândește ! îl văd cu ochiul minții când îmi beau seara ceaiul .

Amestecul de tei și mentă uscată îmi desfață simțurile… cu fiecare înghițitură, simt că pătrund din ce în ce mai adânc în tainele somnului.

Mă opun dar, în brațele lui amorfe îmi găsesc alinarea.

Mâna alunecă-n neștire pe coala albă de ceară iar versurile devin hieroglife. am două mâini stângi !

Adorm cu strofele în mână și mă trezesc brusc… s-a răsturnat cana cu ceai… am adormit fără să beau ultima înghițitură.

Gjumi më përgjon e shoh me syrin e mëndjes kur e pij në mbrëmje çajin.

Përzjerja e blirit me mento të thatë m'i lazdëron ndjenjat...

Me çdo gllënjkë, ndjej se depërtoj gjithnjë e më thellë në fshehtësitë e gjumit.

I kundërvihem, por në krahët e tij amorfe e gjej ledhatimin.

Dora rrëshqet pa dije mbi një fletë të bardhë prej dylli kurse vargjet bëhen hieroglife.

Kam dy duar të majta!

Më kaplon gjumi me strofat në dorë dhe po zgjohem papritmas...

U përmbys kana me çaj... dremita pa e pirë gllënkën e fundit.

Apocalipsă stranie

Apokalipsa e tmerrshme

Prin aerul urban cu miros de combustibil, mai simt încă briza imaginară a unei dimineți marine…

Cred că sufăr de anamneză căci îmi pare că… secundele sunt picioarele lungi ale unui păianjen umflat de seva mediocrităților urbane, țesându-și pânza în locuri macabre unde muștele… sufocate în sidef își găsesc sfârșitul sfâșietor.

E-o apocalipsă stranie, un dans ambiguu al unei civilizații înapoiate care își șterge ochii de praf cu batista însemnărilor maladive ce-au construit istoria unui secol infect.

Përmes ajrit urban me erë kombustibilesh po ndjej ende flladin e imagjinuar të një mëngjesi detar...

Mendoj se vuaj nga anamneza ngase më duket se... sekondat janë këmbët e gjata të një merimange të fryrë nga lëngu i mediokriteteve urbane duke e thurrur pëlhurën në vende makabre ku mizat... e gulçuara në sidefë e gjejnë mbarimin shkatërimtar. Është një apokalipsë e tmerrshme, një valle e dyfishtë e një qytetërimi të prapambetur që i fshin sytë nga pluhuri me shaminë e shënimeve të sëmura që kanë ngritur historinë e një shekulli të infektuar.

O umbră…

Një hije...

Am băut azi din absintul norilor și dintr-o dată sufletul mi s-a transformat în furtună… încât, am fost neiertătoare cu propria mea ființă. mi-am alungat sufletul din trup și i-am spus să nu se mai întoarcă niciodată înapoi căci unde se va întoarce el nu voi mai fi eu. va rămâne doar umbra a ceea ce a fost odinioară o umbră crispată, apatică și neiertătoare o umbră în care de cele mai multe ori mă mai regăsesc și astăzi.

Kam pirë sot nga lëngu i reve dhe përnjëherë shpirti m'u shndërrua në furtunë... aq sa, isha e pafalshme me vetë qenjen time.

E dëbova shpirtin nga trupi dhe i thashë mos të kthehet kurrë prapa ngase atje ku do kthehet ai nuk do jem unë.

Do të mbetet vetëm hija e asaj që ka qenë dikurë një hije e kreshpëruar, apatike dhe e pamëshirshme një hije ku shpeshherë nuk e gjej veten as sot e kësaj dite.

Traducere în albaneză de Baki Ymeri

Pag.11

Dăruiri literare

ROLUL BASMELOR ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI STUDIU DE SPECIALITATE

Gabriela GRIGORE

prof.

LICEUL TEHNOLOGIC DR. C.ANGELESCU GĂEȘTI-DÂMBOVIȚA

Dintre creaţiile literare în proză, basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă.

Valoarea instructiv-educativă a acestora este deosebită. Ele aduc o preţioasă contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, la formarea personalităţii copiilor.

Exprimând înţelepciunea şi năzuinţele poporului, necazurile şi bucuriile sale, lupta cu forţele naturii, relaţiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înţeleagă complexitatea aspectelor vieţii. Basmul reprezintă o oglindire a vieţii în moduri fabuloase.

Inţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în basm, cititorii îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă, hărnicie.

Ascultând basmele, copii sunt de partea dreptăţii, adevărului, binelui şi detestă nedreptatea, lăcomia, îngânfarea, răutatea şi minciuna.

Basmul este preţios şi pentru că pune întro lumină vie ce e bine şi ce e rău, ajutându-l pe copil să-şi însuşească aceste reprezentări morale.

Lectura basmelor prezintă o deosebită importanţă educativă şi prin reliefarea calităţilor eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat.

Din faptele eroului pozitiv ei învaţă să fie curajoşi , perseverenţi şi hotărâţi, modeşti şi harnici, cinstiţi şi drepţi, prieteni adevăraţi.

Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultând sau citind basmele, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu încordare peripeţiile narate. Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea limbajului. Alături de conţinutul de idei, copilul sesizează şi expresiile poetice pe care şi le însuşeşte îmbogăţindu-şi astfel vocabularul cu cuvinte şi expresii noi. Citind basmele, copiii întâlnesc mereu expresii care le Pag.12

sunt cunoscute şi se bucură atunci când le ştiu. Ei memorează expresiile cu care încep şi se încheie poveştile, precum şi acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intră în limbajul lor.Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind copilului puternice emoţii estetice.

Literatura constituie o sursă inepuizabilă de exemple frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între personaje, ne oferă consecințele neascultării sau ascultării, vredniciei sau lenei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii, ne prezintă trăsături pozitive ale unor eroi: vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine, devotamentul, prietenia sinceră, dar și trăsături nedemne, condamnabile ale unor personaje: viclenia, zgârcenia, lăcomia, șiretenia, îngâmfarea.

Copiii trăiesc cu intensitate alaturi de eroii îndrăgiți ai operelor literare, se bucura când aceștia depășesc obstacolele ivite în cale și se întristează când aceștia au de suferit. Basmul demonstrează că omul de soi se vădește sub orice strai.Este de necrezut cu câta sete și afecțiune privesc copiii morala ascunsă în haina basmului, îi vezi triști și disperați când eroul sau eroina povestirii relatate sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când vine întorsura fericită și personajele iubite sunt salvate. În călătoriile provocate de imaginarul din basme și povești, copilul se simte fericit, participa afectiv și este alături de eroii pe care îi însoțește și la bine și la rau imitându-i mai târziu în activitatea lor. Conținutul povestilor și basmelor îl transpune pe copil într-o lume mirifică, îi cultivă fantezia și visarea. Ele au încântat întotdeauna copilăria tuturor generațiilor și, totodată, acestea constituie un mijloc important care contribuie la lărgirea orizontului copilului.

Literatura își găsește un larg auditoriu în rândul tinerilor tocmai pentru că apelează la afectivitatea lor, aceasta contribuie la cunoașterea prin intermediul imaginii artistice a lumii

Dăruiri literare înconjuratoare, lărgirea sferei de reprezentări despre cele petrecute anterior dar și la formarea unei atitudini corespunzătoare.

Copilul este creatorul propriilor imagini, povestitorul fiind cel ce le sugerează verbal.

Efortul copilului de a-și imagina și întelege nu poate fi conceput în afara unei gimnastici intense a memoriei, a gândirii, a voinței și a limbajului.

Pătrunzând într-o lume nouă pe care n-o cunoaște, copilul încearcă să și-o imagineze și să judece după propriile idei faptele prezentate.

CONCLUZII: Basmele au o mare forță de atracție, ele au fermecat copilaria tuturor generațiilor, i-au alimentat elanurile, imaginația deschizându-i astfel căi de acces către nenumăratele taine ale Universului. Este știută marea lor valoare instructiv-educativă și formativă; aceasta în primul rând pentru că basmele sunt tablouri ale vieții, reflectând în ele problemele majore ale existenței: nașterea, căsătoria, calitatea fizică și morală a copiilor, a părinților buni sau vitregi, ridicarea prin merite a tânărului sărac, originea bogăției și a sărăciei, valoarea conduitei morale, aspirația și posibilitatea omului de a birui boala și moartea, spațiul și timpul, de a supune forțele ostile ale naturii, de a-și face viața mai usoară și mai frumoasă.

Valoarea educativă a basmului constă în reliefarea unor calități morale cu care sunt înzestrate personajele pozitive: curaj și vitejie, hotărâre și perseverență în îndeplinirea țelului, spirit de sacrificiu, prietenie și umanism, respectarea cuvântului dat și îndeplinirea angajamentului luat, dârzenie și tărie în înfrângerea piedicilor și greutăților.

Copiii trec prin stări emotive diferite, de la teama pentru răul care ar putea s-o piardă pe eroina îndrăgită, la bucuria că a scăpat cu bine din toate încercările pricinuite de personajele negative. Bunătatea, cinstea, curățenia sufletească, mărinimia sunt răsplatite totdeauna, poate mai târziu, dar nu niciodată. Basmul îi incintă pe copii și datorită frumoaselor imagini vizuale construite prin comparații cu elemente concrete pe care copiii le rețin.

BIBLIOGRAFIE: 1.Ion Creangă, Poveşti. Povestiri. Amintiri, Editura Casa Editorială Muntenia, Bucureşti, 2001 2.G Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București 1988

Mihaela Anca FARCAȘ Lanul de secară

„Acolo, departe, acolo, departe Am rămas ca o pasăre moartă În lanul de secară, Să te chem Dar să nu ştii pentru cine am venit.”

Ochiul se prelinge în pasteluri dramatice, prin crăpăturile zidului melancolic, zidul nihilist, nu existenţialist interpus între mine şi lume.

Am rămas în lanul de secară, o pasăre neagră ciugulind spicele, acestea fiind o metaforă pentru rememorarea trecutului.

Pe pământul torid se scurge căldura, solul fiind dornic de mângâiere nu de soarele atât de îndepărtat.

Aş vrea să văd marea, să o ating ca pe un clopot de sticlă, să mă întind pe nisip ca pe divanul psihanalistului, să las tot suflul narcisic să plutească înspre cer.

Dezechilibru

Trandafirul mecanic ticăie încet şi petale se desprind din coaste creând mandale din pupile ardente.

Pe scoarţele teilor se prelinge cerul topit de căldură.

Pag.13

Dăruiri literare

Daniel MARIAN

De la o ploaie la alta, e bine că se întâmplă duminica, mai ales duminica E din ce în ce mai greu, pe globulă de secundă ce trece, să ajungi la un capăt de sferă, asta în ideea că ar exista. Câtă vreme la un capăt de linie nu poţi ajunge, pentru că mărimea-sa ∞ nu se produce decât atunci când chiar nu ai chef de aşa ceva. Dar, a nu uita că din scrijelirea de cuvinte se poate orice, din ce în ce mai mult se poate… Dacă sunt „Cuvinte de îmblânzit mâinile”, e limpede că putem avea parte de negânditele altădată treceri prin dimensiuni la fel de firesc precum prin goluri de aer, doar atât că e o cădere bruscă şi apoi o urcare forţată, ceva mai altfel. Într-un univers creat categoric paralel realităţii, interior altminteri, Nuţa Crăciun încarcă emoţiile unor anotimpuri, ale celor ştiute şi celor inventate dintr-un simplu impuls care merită… „de la o ploaie la alta ochii mei/ sunt tot mai lungi/ cerul tot mai subţire// se face cărare timpul/ eu nu mai dorm pe aceeaşi întrebare/ stau răstignită în picătura de ploaie// acum clipele sunt mai lungi decât vrenele mele/ seamănă cu iarba sunt verzi/ rămân în palmele mele când te ating// degete scheletice torc liniştea/ o fac fir subţire/ aruncă pietre în văzduhul de ciori/ în larma aceasta dormim amândoi” (de la o ploaie la alta).

Cu trăirile de acest fel ar trebui să ne familiarizăm, de vreme ce ne apropiem cu bun gând de cea care cu bune gânduri ne aşteaptă. „duminica mai ales duminica”, se întâmplă lucruri pe jumătate din astă lume, iar cealaltă jumătate coborâtă fiind dintr-o natură proprie, unde se regăseşte în deplinul ei poeta, ca şi trecând repede dintr-o lume în alta… „duminica mai ales duminica/ prietenii vin uneori/ o bucată de zahăr poartă mereu în buzunar/ apoi pleacă uimiţi de frigul/ din interiorul cuvintelor// tu rămâi/ ai tristeţea celui care îşi schimbă cămaşa/ cu a şarpelui/ somnolenţa ei te aţâţă dar nu ţi-e teamă/ decât de trupul tău/ pe jumătate tânăr”.

Excursul ideatic precum şi demersul liric de aşteptat, aş zice inerent, ajungând să fie de excepţie, se compun în nuanţe la care prea puţin că ai fi putut a te aştepta… „asfinţitul se lăsa întins pe pereţi/ atingea faţa ta// îţi pândeam nepăsarea părea nasturală/ semăna cu norii// mă înălţam pe vârfuri să o ating/ cunoşteam toate

Pag.14

muchiile ei ascuţite// cred că ploua în duminica aceea/ o lumină albastră umbla de acolo-acolo” (desen pe-o înserare).

Din întâmplare în întâmplare, iată că paralelismul se poate transpune în convergenţă, unde nimic, chiar nimic nu mai seamănă, până şi posibilele expresii care ar fi fost în sala de aşteptare a neştuitelor următoarelor minunăţii se află, într-o rimă instantă, pe-o redută de derută… „rătăceam pe coline/ cerul părea un capăt de icoană/ iar lumea în piept un ceas uriaş/ ce trebuia mereu întors// tăcerea ne atârna până la pământ/ se rotea în jurul nostru ca o placă de gramofon// despărţea frigul căzut între noi// eram două trenuri coborâte din noapte/ două păsări cu zborul pe loc” (două trenuri coborâte din noapte).

Pare-se că noaptea e calea cea mai la îndemână, a scăpării din real spre pretutindeni în visare, şi e bine, chiar bine astfel. Deoarece „în nicio noapte nu mai sunt oameni ca noi”: „ce frrumos ne cresc degetele noaptea/ parcă sunt fire de iarbă/ imaginea asta nu va îmbătrâni niciodată/ la fel ca noi/ eu tac/ în ultima vreme tac/ în ultima vreme tac/ şi mă strâng tot mai mult în bucuria mea/ ca-ntr-o piele de şarpe/ ai nume de alint şi un zâmbet/ cât un ceainic dimineaţa/ degetele tale crescx pe deasupra mea/ ca nişte poduri/ cuvintele trec dintr-o parte în alta/ parcă-s o turmă de iepuri flămânzi/ între buzele noastre/ nu mai au loc amiezile/ ţi-am spus”.

Cuvintele aduse iniţiatic la o sărbătoare a minţii… Ajungând să se înfiripe în fraza poetică cu o greutate anume în timp ce, cu o linişte anume aşezată la graniţa cu nelinişte, Nuţa Crăciun socoteşte că e locul şi timpul pentru a fi fapta, aceea pentru o „scrisoare de îmblânzit mâinile”: „ai dreptate iubitule/ pereţii aceştia încercuitori au suliţe// braţele mele gratii de fier/ înconjoară timpul/ scrijelesc în pântecul lui un vis/ cu umbra în cer…”

Aş crede că e vorba despre acel timp care neputând fi cuprins, e personificat doar într-atât încât mărimea-sa ∞ să fie mai puţin atroce sau să nu mai fie…; despre poezie, în lumea ei, suntem aici, într-o carte care poate liniştit umbla pe o austradă plină de semne (de punctuaţie, poate?), cu farurile aprinse!

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Căutări

Caut nisip neînceput, ca cel ce ne mângâia la malul mării în zori, când așteptam împreună răsăritul.

Soarele, adăpostit peste noapte în valuri, ne dăruia încă o zi de iubire, umplându-ne cerul și pământul, când linia orizontului ni se reflecta, călăuzitoare, în neantul ochilor îmbrățișați.

Caut nisip neînceput, pentru a păcăli timpul măsurat de clepsidra sorții.

Din volumul „Gânduri interzise” Ed.Emma, Cluj-Napoca, 2015 Ilustrații: Ileana-Lucia Floran

Va fi ieri Clipele trec, iar eu nici nu le mai văd, sunt doar un decor, ca pomii de pe marginea drumului, ce par să alerge în sens invers.

Drumul meu e împotriva timpului care se chinuie de ani buni să mă ia cu el până departe, la porțile izvoarelor ce seacă în răstimpuri, când dragostea e doar în adâncul inimii mele.

S-a mai dus o vară...

Ziua de mâine va fi repede, ieri!

Pag.15

Dăruiri literare

Ioan VASIU scriitor și jurnalist

cântec

ziua poeziei

viaţa mea-i o bandă desenată viaţa mea-i precum un serial viaţa mea-i o floare de muşcată viaţa mea-i un cântec triumfal

are şi poezia o zi a ei curată când primăvara bate timidă la fereastră când se sărută cerul cu marea înspumată şi toţi îndrăgostiţii au inima albastră

portret eu sunt plutaşul de pe-un râu secat eu sunt poetul rămas fără pix eu sunt îndrăgostitul de păcat eu sunt preotul fără crucifix

poem nescris femeia-i cuib de cântec şi de vis femeia al vieţii curcubeu femeia un poem încă nescris femeia al iubirii apogeu

mireasă fără peţitor mugurii pe ramuri gata să plesnească iarba încolţeşte grabnic sub picior primăvara bate iar la geam firească precum o mireasă fără peţitor Pag.16

derivă

generozitate din preaplinul sufletului meu dau câte un vers la fiecare tot aşa cum bunul Dumnezeu îşi împarte dragostea lui mare

liniştea mea corabie în derivă când dragostea-i o boală longevivă

eşarfa albastră râde-anotimpu-n fereastră mugurii-n pomi explodează ceru-i eşarfa albastră ce se destramă-n amiază

Dăruiri literare

Un aşteptat debut editorial Mă bucur că mi s-a oferit prilejul de a semna prefaţa celui dintâi volum de reportaje avându-l ca autor pe talentatul reporter Daniel I.Iancu. Fac această precizare deoarece aş putea spune că mă consider „naşul“ care i-a girat începutul carierei sale de jurnalist.

Se întâmpla în urmă cu mai bine de zece ani, când, la uşa redacţiei săptămânalului Palia Expres din Orăştie bătea, cu o firească şi înţeleasă timiditate, un tânăr profesor de istorie, care, anterior, expediase prin poştă un minunat reportaj, ce mi-a atras atenţia, impresionându-mă într-un mod plăcut. Tânărul, cu un păr negru şi lung, caremi amintea de chipul lui Eminescu, s-a prezentat simplu: sunt Daniel I. Iancu, profesor de istorie, momentan în concediu fără plată. După un scurt dialog, i-am sugerat să trimită şi alte materiale pe adresa publicaţiei, lucru care sa şi întâmplat, devenind apoi unul dintre cei mai harnici şi devotaţi colaboratori ai săptămânalului din „oraşul Paliei“. Nu puţine din reportajele sale au văzut lumina tiparului în paginile publicaţiei Palia Expres, fiind apreciate cum se cuvine de tot mai mulţi cititori, al căror număr creştea de la o săptămână la alta. După un timp, în primăvara lui 2003, principalul ziar din Deva a anunţat organizarea unui concurs pentru ocuparea postului vacant de reporter. Daniel I.Iancu nu a stat prea mult pe gânduri şi şi-a depus dosarul, iar pe baza unei recomandări, bine argumentate, primită din partea publicaţiei Palia Expres şi a susţinerii unui interviu a fost declarat admis. M-am bucurat, sincer, alături de el. Timp de mai mulţi ani a lucrat în presa judeţeană hunedoreană, după aceea transferându-se, ca muzeograf, la muzeul din Orăştie, iar ulterior la muzeul judeţean din Deva, unde este angajat şi în prezent. Între timp a publicat şi în presa centrală, numele său devenind tot mai cunoscut. Ca urmare a unei susţinute şi asidue activităţi de cercetare ştiinţifică, a reuşit să-şi ia doctoratul în istorie, cu o lucrare referitoare la familia Densuşienilor, din Ţara Haţegului, lucrare bine apreciată de comisia care i-a semnat diploma de doctorat.

Revenind la volumul de faţă, intitulat Historii aleatorii, consider că acest debut editorial vine să răsplătească şi să încununeze bogata activitate jurnalistică de până acum a tânărului şi ambiţiosului Daniel I.Iancu.

Este, desigur, un volum interesant, pe care, drept să spun, îl aşteptam de mult timp. Lecturând cu atenţie paginile acestei cărţi am observat că în cuprins sunt incluse o serie de reportaje publicate în ultimii ani în două reviste: Dilema veche din Bucureşti şi POLIticS & Media din Deva.

Volumul are două capitole - Despre graiul pietrelor şi Locuri şi oameni - însumând peste 25 de reportaje, bine scrise, care incită la lectură încă din primele rânduri. Bun condeier, stăpânind bine regulile gramaticale ale limbii române, atent observator a tot ce se vede şi se întâmplă în jurul său, iscodindu-şi cu dibăcie interlocutorii, Daniel I.Iancu reuşeşte să aducă în atenţia cititorilor reportaje de o certă valoare literară. Aşadar, fără tăgadă, cred că semnatarul acestui volum nu este doar un simplu gazetar

sau jurnalist, ci un adevărat scriitor, despre al cărui nume vom mai auzi vorbindu-se de acum înainte.

Fie că ne reaminteşte despre vechiul furnal de la Govăjdia, vechea cetate a Orăştiei, castrul de la Bumbeşti-Jiu, biserica de lemn din Buneşti (Balşa) sau mirifica zonă de la Măgureni (Beriu), păstoritul din Munţii Şureanu şi neasemuitele frumuseţi ale Munţilor Metaliferi, reporterul se dovedeşte a fi un bun cunoscător al istoriei, geografiei şi etnografiei plaiurilor româneşti pe care le-a bătut la pas. Spun asta pentru că Daniel I.Iancu este cunoscut ca un mare amator de drumeţii în special în zone montane. Nu lipsesc nici „ecourile“ unor peregrinări pe care le-a făcut în alte ţări europene, cum ar fi Spania, Elveţia, Belgia, Austria sau Franţa. Un loc aparte îl ocupă şi „fotografierea“ unor aspecte din actualitatea românească, frământată de probleme de ordin politic, economic şi social, exemplificate prin nepăsarea şi indiferenţa politicienilor, greve, cerşetori şi multe altele.

Pot afirma, că acest minunat volum de reportaje, bine structurat, are certă valoare literară şi tocmai de aceea sunt sigur că Daniel I.Iancu poate oricând să ne facă o altă surpriză plăcută, tipărind cărţi de proză scurtă sau chiar romane. Nu pot încheia aceste rânduri, fără a evidenţia meritele prestigioasei edituri Argonaut din Cluj-Napoca, sub auspiciile căreia apare volumul de faţă, în condiţii grafice deosebite.

Ioan Vasiu Pag.17

Dăruiri literare

Marian HOTCA Traducere Baki Ymeri litera cuvântul plutește iluzoriu pe cocoașa de piatră a solitudinii noaptea înjunghie constelații supreme din cerul meu de carton aici am pus o literă și nu o mai găsesc sub foșnetul ghearelor de liliac știi ce! mi-am spus eu - sunt destule zile în viață când sângele se face apă dacă știi unde mi-am pus litera scrie-mi pe o aripă de muscă că-ți voi da tot mărunțișul din buzunar unul mai mare sperie lumea cu insecticid altul sperie lumea cu pâine albă eu mă sperii cel mai mult de ziua de mâine în fața ochilor mei văd numai litere negre, atât de multe încât totul pare negru (suspect de negru)

pași prin aer pașii prin aer ne cunosc visele picioarele ne plimbă neîncetat prin univers ploaia luminii pierde în apă lacrima soarelui este un peisaj obscur plin de gunoaie plin de fum plin de sânge un peisaj al sfârșitului incipient mi-am tăiat carnea ce îmi ținea sufletul exilat între oase acum pot să mă rotesc ca un fus în mina nimicului și să strig după mine

ești deja în ziua de mâine spune capul de viperă din geam acesta pare a fi sfârșitul

clopot

kambanë

clopotul crud de dimineață frânge lumina din soare înainte de strigarea sufletului către moarte

kambana e proshkët e mëngjesit këput dritë nga dielli përpara thirrjes së shpirtit drejt vdekjes

Pag.18

Dăruiri literare zahăr ars

sheqer i djegur

îmbrăcat în zahăr ars din cap până-n picioare mă lipesc de pământ ca o flegmă scuipată din neant pe firul ierbii meditând printre oarbe anotimpuri

i mbështjellë me sheqer të djegur nga koka në këmbë ngjitem për dheu si një flegmë e pështyrë nga hiçi mbi fijen e kullosës duke medituar nëpër stinët e verbëta

nisipul se leagă de lumină îngerii moi se serbezesc în somnul tăcerii, iar timpul ecvestru nechezând își leapădă copitele în rugină lăsând în urma deșteptării secunde clocite sub brațul de ciumă

rëra lidhet për drite engjëjt e butë të kremtojnë në gjumin e heshtjes kurse koha kërcet duke hingëllirë i përplas kopitat në ndryshk duke lënë pas zgjimit sekonda të kllukura nën krahët e murtajës

tendințe

tendenca

în această primăvară încolăcită în sângele luminii se poartă în suflet melancolia ca o povară, sub pleoape valsul lasciv al polenului, iar în urechile tăinuite cântul verde al ploii ce se preface în pasăre de foc curgând

në këtë pranverë të zhytur në gjakun e dritës zien në shpirt melankolia si një peshë nën vetulla valsi i lehtë i polenit kurse në veshët tinëzare kënga e blertë e shiut që shndërrohet në zog zjarri duke rrjedhur

Urlet existențial

Ulurimë ekzistenciale

privește zâmbetul luminii cum sărută borcanele goale puse pe gard să se scurgă de apă rătăcitor prin valul amiezii fumul valsează lovind depărtarea cu copitele de cenușă

shiko buzëqeshjen e dritës se si i puth borkanet e zbrazta të vëna mbi gardh t'u kullojnë uji duke u humbur nëpër valën e mesditës tymi valson duke e sulmuar largësinë me kopitat prej hiri

încearcă să prețuiești tot cea a fost până acum neînsemnat iubește urzicile și lasă-te mângâiat de frunza lor atât de aspră

mundohu të vlerëosh gjithçka që ishte deri tani e parëndësishme duaj hithërat dhe lëri të të përqafojë ashpërsia e gjetheve të tyre

urlă și urlă de durere și spune că exiști doar pentru a mai vedea o singură dată dincolo de cele neînsemnate minunile lumii latente

ulërin dhe ulërin nga dhimbja e thot se ekziston vetëm për të parë vetëm një herë përtej mrekullive të parëndësishme të botës së fshehur

Pag.19

Dăruiri literare

Antonia ILIESCU Sinea poetică la Eugen Evu Un poet al galaxiilor, născut la întretăierea dintre Infinitul mare și Infinitul mic, hrănit cu pâine care „mușcă din el”, „îl mănâncă”, se lasă mâncat „ca pâinea caldă”, un visător la stele, straniu ca „anemonele visului”, „împerecheat cu marea”, poet al luminii și al iubirii, poetul „luminilor din umbre”, cântăreț al vieții și al morții, pe care nu le poate despărți una de cealaltă, căci orice viață are o moarte și orice moarte își are viața ei. Acesta este Eugen Evu în cea de-a 35-a carte a sa: plin de vigoare imaginativă, plin de substanță poetică de un rar rafinament, deopotrivă filozofic și artistic.

Poet revoltat într-o subtilă și discretă religiozitate, Eugen Evu pune în gardă omul-poet, fiu din aceeași substanță sufletească cu fiul Omului: „Preaiubitorule, te vor urca/ Pe cruce, te vor bate-n târg, în cuie,/ Chiar arborele vieții fiind statuie/ Prea încărcat de roade viata ta/ (...)

Preaiubitorule chiar tu ești cauza care/ Le dai prilej prin jertfa ta, să prade/ Și darul, și prinosul la altare/ Al duhului ce-n foamea pietrei cade.”

(Poem).

Poezia lui nu este numai gând frumos îmbrăcat. Este o stare. Nu este o poezie care stă cuminte între coperți. Ea strigă, aleargă între cer și pământ și chiar și dincolo, spre spații infinite.

Agățându-se cu încăpățânare „de optul culcat” (simbolul matematic al infinitului), refuzând (nemărturisit) apartenența la acel „Post mortem vivere”, Eugen Evu vrea să stea la masă cu cititorii săi acum, să împartă roadele cu ei, cu noi, acum cât este viu.

Volumul publicat la Deva (Editura Polidava) intitulat „Neauzit de lumină” (este si titlul primului poem) reprezintă chintesența stării sufletești a poetului ajuns la vârsta senectuții creației literare. Este un strigăt către cealaltă lumină, cea care „nu se vede, dar ne vede”, poetul apropiindu-se de Dumnezeu „cu fruntea”, cu sufletul, cu opera lui ca o ofrandă de „spice secerate în pâine”. Este pom scuturat de roade la Pag.20

început de toamnă, în lumină. Tema luminii se repetă obsesiv în quasi totalitatea poemelor din volum. Lumina, ca sublimat al iubirii, revine cu forță în poezia de maturitate a lui Eugen Evu: „Șin vis ne ajunge ecoul iubirii/ Lumina – Memoria Dumnezeirii”. (De jos în sus). Iubirea, fie ea cântată în vers cult sau în vers popular, dezleagă peceți prin săruturi sau trădează miracole prin refuzul sărutului: „Un sărut neprimit e un deget pe gură/ Redevine pecete, sigiliu-nghetat.../ Ai respins? L-ai primit doar ca pe-o muscătură?/ Un sărut neprimit e-un miracol trădat”. („Miracol trădat”) Poezia gen baladă mioritică intră în scenă încă din primele file ale cărții. Poemele „Lumina neagră” și „Chimion Alchimion” scrise în metru de poezie folclorică aduc din nou în avantscenă tema luminii ca sursă originară: „Lumină răzmurată/ Străpunsă și iar înspicată/ Mamă și Tată.” Basmul în versuri „Chimion Alchimion” este lumina iubirii în acțiune alchimică, unirea soarelui cu a lunii: „Friglumina ne-nvelea/ Chimion Altcineva/ Luna-n soare răsărea/ (...) Și din jos de rai ningea”.

Poetul este în același timp pom de toamnă cu fruct amărui, alunecând spre elegie, unde tema luminii vieții se estompează pentru a face loc unei alte lumini: cea a umbrelor și a morții: „Pădurile sub veac s-au desfrunzit/ Și nu stiu cum spre moarte nam murit/ Doar săgetat solstitiul din cocori/ Cu gândul smuls în sus și-acum mă dori/ Și inversat cadranul viu al frunții/ reface calea ce-o arată munții/ Și scriu ca înjunghiat în noaptea nunții” (Elegie). Poetul însingurat („De nimeni, dar de nimeni nu mi-e dor”) s-a „smuls în sus” spre nemurire, tesându-și de-a lungul vieții scara de valori: poezia adâncă de sensuri, trăită pentru a fi scrisă și dăltuită în flacăra ce va urca la cer: „Ars vârf de foc mă duce-voi stingher/ Pe unde intră flacăra în cer.”(Elegie) Eugen Evu – „celestă jivină” – simte că a venit vremea culesului și îmbie frații să se înfrupte: „Luați-mi cuvintele!” strigă poetul,

Dăruiri literare strigă cu disperare într-o lume de care se simte înstrăinat: „... printre frați îmi pare că exist, nici atât...” În „Gnosis”, scurte poeme filozofice de tip haïku, irump ca niște gheizere din mijlocul unor adevărate balade ca „Abelcain” sau „Ghematrios”. Focul, apa, pământul și sufletul sunt materia lui vie în mișcare: „Tu care vezi cuadevărat/ Focul/Arzi odată cu el.// Te uiți/ Pe tine însuți te uiti/ În apă/ Curgi odată cu ea/ Ari și sameni țărâna/ Transcenzi odată cu ceea ce semeni (...) Sinea și Sinele-s/ Gemeni”.

Poezia „Foamea (I)” trasează autoportretul sufletesc al poetului, privit introspectiv ca jertfă mesianică. Catharsis întru renașterea în „Altcineva”, mai bun, eliberat de constrângeri și de întunericul ignoranței. Întunericul „arde”, „dând lumină luminii”, întru împlinirea sfintei purificări prin artă: „Precum în cer/ Așa și în operă”. Este, cred, cel mai reprezentativ poem al lui Eugen Evu, ca poet dăruit artei sale până la mistuirea propriului sine, de către „sinea sa”. Este foamea de sine, de sinele curat, transformat, ușurat de balastul uman, trecător: „Adulat și jertfit/ Fumul să suie la zeul/ Din foamea cățea.” (...) Arderea lumină luminei/ Să-i dea/ Nici cenușă rămâne/ Nici sunet/ Zbura / De dinaintea cuvântului/ Norul foamei eterne/ Al sinelui de/ Chiar sinea sa.” („Foamea ”) Moartea, acea „foame de materie a luminilor reci”, acel „fruct al vietii eterne” („Discurs întrerupt despre moarte”), nu pare totuși să-l sperie pe poet, nu-l atinge, el scapă de „hăcuială”, căci poetul, prin harul lui, „se ascunde în zeu”, e „zidit în metaforă”: „bratul meu drept căzu după vis/ brusc mă trezii într-o carte/ eram zidit în metaforă, scris./ moartea tăia mai departe.”

(Alegoria ascunderii în zeu”) Evu este cel ce a îmblânzit moartea, făcându-și-o părtașă la taina poeziei profunde, meditative. Când vorbește despre moarte, poetul face apel la forma clasică a versului, cu strofe și rime împerecheate alternând cu rimele încrucișate. Spriritul creștinesc, care îndeamnă la iertare, este evident opus legii talionului:

bătrân”, care a trăit discret, onest, fără însă a fi fost ferit de furtuni si viscole: „Indatorat cu toți ai mei/ N-am cheltuit pe cât se cere/ Din praful aurit de zei/ Nici frumusețe, nici durere/ Ci doar cu umbraam supărat/ pe cel apropiat și frate/ Dar rădăcinami n-a furat/ Pe sub pământ, nici pe la spate/ La vârf sunt ramura în sus/ Pe care cuiburi trei anină/ Trei păsări, toate mi s-au dus/ Cu zburătoarea lor lumină.../ Iar scorbura care-a crescut/ Și-n care-a picurat comoară/ O pradă cel bogat și slut/Tâlharul veac ce ne doboară” (Ramura) Eugen Evu, cel „neauzit de lumină” aprinde în noi lumini, opera sa fiind lumină din Lumină, adevăr și înțelepciune, smulse timpului de-a lungul vieții. Volumul pe care l-am citit aduce mărturie despre autor: Eugen Evu este poetul care a atins „omozeul” din el.

Belgia

„Ci tu, fiind aproapele departe Fii bun și iartă, iată-te pe tine Și astfel mori cu-o facere de bine: Nu lași de zestre moartea pentru moarte” („A muri ca parte moartea”) În ceasul bilanțului, „cântăretul la prag de lume”, cel ce este „frate cu vântul”, poartă în piept „Un duh etern necunoscut/ De prunc dar și-ntelept Pag.21

Dăruiri literare

Adriana TOMONI

Te văd Scriu povești Frunzele toamnei scriu povești de iubire pe luciul apei.

Umbre pastelate se joacă în oglinzi tremurătoare.

Lăstunii ating ușor, ca o mângăiere, cu aripile, pentru ultima dată nuferii roz. Îmi arăți șirul de cocori ce-și urmează chemarea spre alte zări.

Mă-nbrățișezi și-mi anini în păr o brândușă mov.

Sclipirile tainice din ochii tăi blânzi, deslușesc drumuri spre sufletul meu.

Iubesc toamna întâia oară.

Te văd cu ochii gândului, cum pășești încet prin cameră.

Scormonești jarul din șemineu, sorbi o gură de Cabernet Sauvignon și stai pe gânduri. Îți apare pe frunte un mic rid, ce mă înduioșează. Apoi, zâmbești.

Mergi spre ușă, o deschizi larg și un val de răcoare te înfioară.

Cauți pe cer steaua noastră și te întrebi dacă o privesc și eu.

O să Caniculară iarnă Mătăsuri de lumină, zăpadă pufoasă, de catifea, urme de pași, ce se întâlnesc la o intersecție a vieții. Țurțuri atârnați ca o dantelă, încep să picure, să plângă de atâta căldură adunată în jurul nostru.

Caniculară iarnă!

O să ne-ntâlnim în 29 februarie, când anul nu este bisect, pe o stradă inexistentă, într-un alt timp, pesemne.

Un alt timp, care să fie al nostrum.

O să-l măsurăm cu Discul Nebra.

O să știm când vine primăvara noastră după cum se apropie Pleiadele de Luna Nouă.

O să-mi deschizi o carte din biblioteca Alexandriei, o să-mi citești versurile lui Virgiliu sau Homer și o să ascultăm simfonia stelelor, interpretată cu trompetele de crini a îngerilor.

Ai mușcat Mărul A căzut mărul din pomul vieții și a zguduit pământul.

Ecourile zdrobitoare se mai simt. Și acum Evele dăruiesc viață în dureri și Adamii, își dăruiesc iubirea cred, din coasta dreaptă.

Pag.22

Ai mușcat din visul nostru, cum muști dintr-o rodie, cu dinții tăi albi și auzi cum scârțâie și plânge, picurând must roșu din ea.

Mai mușc și eu din ispita neînvinsului, până ajungem la semințele răului.

Le mai punem în pământ sau le dăm păsărilor să le mănânce?

Dăruiri literare

Trompete de crini

Mânjii

Din trompete de crini albi au cântat îngerii, când ne-am întâlnit într-o iarnă albă ca și aripile lor, în fața templului Agapei.

Privirile noastre înfloreau lumini și gândurile se îmbrățișau ca două jumătăți de Maracuja, despărțite în alte vieți, și întâlnite acum spre tămăduirea sufletului.

Mânjii tăi sunt triști și îngenunchiați de zvonurile clevetitoare ale frunzelor pădurii. Îi adăp din palmele făcute căuș, cu roua adunată de pe florile speranței.

Scântei din privirea-mi arzând, le întind să mănânce.

Le pun șei argintate de clarul de lună și le arăt drumul spre mine.

Nărăvașii tăi mânji!

Trăim Apus rănit Trăim o vreme între primul și ultimul Big-Bang.

Sfârșitul va fi un nou început, ca și o nouă zi, într-o nouă dimineață sau Pamântul se va transforma în praf de stele?

M-ai întrebat într-o seară senină cu puzderie de stele, dacă aud glasul Cosmosului.

Mi-am lipit urechea de cer și te-am auzit șoptindu-mi: te iubesc.

Te-am întrebat ce formă ar avea universal, de Doamne, îl poate ține în mâinile Lui? Mi-ai spus să aștept, să am răbdare până în octombrie, când vei avea timp să analizezi înscrisurile maiașe și-mi vei spune. Învăț să aștept.

Secunda … următoarea secundă, stă suspendată, gata, gata să cadă, ca și lacrima din colțul ochiului.

Un zâmbet îmi furi apoi, ca un hoț de zâmbete.

O secundă de lacrimă, o secundă de zâmbet, Viața mea este Curba lui Gauss.

Lăstunii Mi-au obosit lăstunii de atâta zbor.

Li s-au ars retinele privind spre soare.

Stau acum triști pe-o margine de viață și așteaptă iarna.

O să privească florile de gheață și o să-și imagineze că este primăvară și au înflorit ghioceii.

Apusul rănit de aripile albe, se retrage încet, ca o părere.

Miresme din alte lumi, înfioară nările căprioarelor ce pășesc cu gleznele delicate, spre perdelele pădurii.

Se ascund să nu mai audă chemările ancestrale ale cerbilor căutători.

La ivirea zorilor, o putere nevăzută, cheamă laolaltă viața.

Înger obosit Dezorientată, caut drumuri. Îngerul meu a obosit.

I s-a frânt aripa dreaptâ.

L-am lăsat la ușă lăcrimând.

Nu mai poate nici păși.

Pasul îi este greu și zborul secerat.

Se adapă din amintiri și tace ascuns și însingurat.

Sunt acum la răscruce de drumuri și nu știu să aleg calea.

Pe drumul din dreapta, un fulg plutește ușor și-mi face semn să merg.

Pag.23

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Come sinfonia (dal titolo di una canzone di Pino Donaggio)

Ca simfonie (dintr-un cântec al lui Pino Donaggio)

La puntina sul disco della coscienza, carte di focaccia, la strada, di stracci una palla..

Dove s'amavan Dio lo ricorda, - come sinfonia - luci raccolte alla tele, voci urlate lungo vie d'assolato quartiere che agli occhi d'un bimbo celava campi di riso non estranei al paese.

Pick-upul pe discul conștiinței, hârtii de focaccia, strada, din cârpe o minge..

Unde se iubeau Dumnezeu îşi mai aminteşte, - ca simfonie - lumini învăluite la tele, glasuri strigate pe căile unui cartier însorit care la ochii unui copil ascundea câmpuri de orez cunoscute satului.

Mente mia..

Mintea mea..

Mente mia cullata da dita curiose sui ghazal del grande Hafez quale asse portante che un tarlo severo minaccia, punteruolo d'un nemico sempre in agguato, erba bruciata ov'io mi sotterro senza croce, se questo può servire giusto a chiedervi perdono.

Mintea mea legănată de degete curioase peste gazelurile marelui Hafiz ca o piatră de temelie pe care un car sever o amenință, sulă a unui duşman mereu într-o ambuscadă, iarbă arsă unde eu mă îngrop fără cruce, de-ar fi de folos asta numai să vă cer iertare.

Pag.24

Dăruiri literare

Aśoka

Aśoka

Ferito Aśoka, terra crudele disattesa, arida sfera lustrale, nèi che scommettono chi sei tu e sono io, ove il peggior nemico non getta la spada, petalo avvinto al suo ricettacolo.. animale ferito, umile e nobile Aśoka, mastichi in disparte una foglia di cicoria.

Rănit Aśoka, pământ nemilos încălcat, aridă sferă lustrală, negi care mizează pe cine eşti tu şi pe cine sunt eu, unde cel mai rău duşman nu-şi aruncă spada, petală legată de receptaculul ei.. animal rănit, smerit şi nobil Aśoka, mesteci deoparte o frunză de cicoare.

Un onirosurrealist fantast Poetul și românistul lombard Luca Cipolla este un onirosurrealist fantast. Textele sale poetice par a avea un echilibru al modernității, dezmințit însă de narativitatea oximoronică între absurd amintind de Urmuz și Virgil Mazilescu și angelismul marilor orfici ai adorației fără frontiere. Formal, poeziile sale, rod al unei ingenioase ars combinatoria, învederează simultan tonalitățile contrastive generate de juxtapunerea unor versete și premeditate notații prozaice. Autorul se află în siajul spiritului postmodern al amanților dizarmoniilor și al spulberării bruște a idilismului: “Ca să disting greșeala mă-ncredințez oglinzii,/ și totuși dincolo de râu ajunge să mă uit/la mine și la tine,/ la alții și la alte../Atunci va sănțelegem jocurile noastre/ unde se-ascunde soarele adesea după nori de fosfor./Nici un costum de scenă/în material/ întregului perceptibil și tăinuit./Iubirea/ să ne piardă ca versuri/într-un cânt.”. Aparent clar òi accesibil, Luca Cipolla este un poet enigmatic dar plin de miez ce -și poate revendica fără complexe inutile o ars poetică de tip Mario Luzi. O poezie a cunoașterii prin ardoare, a conștiinței că perfecțiunea marmoreană tip Canova sfârșește prin a obosi cititorul. Compozițțile sale preferă premeditat impecabilului eroarea necesară ce dă curaj și undă verde feluritelor interpretări, unui evantai amplu de opinii. Luca Cipolla nu aduce în pagină perfecțiunea sferei, ci imperfecțiunea inevitabilă, fragmentul lapidar, dilema, cazualul, cu alte cuvinte tot ceea ce sporește vitalitatea, ceea ce Nietsche numea sentimental Ființării. Poezia lui Luca Cipolla, fără a exclude sentimental infinitudinii, pivotează în jurul fenomenelor în mișcare, immature, în jurul sugestiilor de energie ce transmite formele nedesăvărșirii, impure, umane, emoționante.

Geo VASILE poet şi italienist român, căruia in 2013 i-a fost decernat ordinul Stella d'Italia în grad de Cavaler pentru cărțile și studiile sale dedicate promovării limbii și literaturii italiene în România:

Pag.25

Dăruiri literare

Dumitru DUMITRESCU Daniel Marian şi starea de contemplaţie generată de instabilitatea trăirilor sale reflexive

Exilat într-o aparentă realitate, autorul încearcă printr-o atentă/ selectivă semantică a cuvintelor meşteşugit rostuite să-şi construiască un nou edificiu al trăirii doar pentru sine, cu largi porţi de evadare spre libertatea absolută a spiritului său tumultuos, însă uşor melancolic-transcendental.

Definindu-se ca fiind o fire rebelă şi instabilă, poetul oscilează precum un pendul aflat întrun angrenaj cu o mulţime nedefinită de sfere care se ciocnesc într-un conglomerat reactiv cu extremităţile aflate permanent în asediu asupra grupului de sine stătător. Trăgându-şi rădăcinile din subpământ, poezia lui Daniel Marian ne face să întrezărim o fracţiune a timpului rupt din clipa mântuirii, ca falsă imagine a Armaghedonului transformat într-o rampă de lansare spre un spaţiu increat ce-şi aşteaptă cuminte întruchiparea.

Prin cele doăuzecişiunu de poeme care de fapt sunt treizecişiunu, autorul îmi întăreşte convingerea asupra instabilităţii spaţiilor sale de manifestare care se divid şi se contopesc continuu într-un grup unitar, perceput a-i reda poetului doar o libertate de exprimare exhaustivă, adică dusă până la epuizarea ultimelor sale argumentaţii stilistice.

Poetul porneşte precum un cal de fluturi transformat într-o pasăre minune care, neştiind cum să meargă: la galop, în zbor sau cu mers de greieri peste un deşert scufundat, a ajuns ca o icoană săracă într-o crâşmă de aur, cu sufletul leorpăit de sete , pentru a sta la coadă să guste o lacrimă de nemurire (vezi poemele: încercarea de gumă/, idee în alb/, icoană săracă/, perfectul tot mai simplu/, cântec de alergare prin ceaţă). Îndrăgostit până peste poate de minunile lumii, nu-i stă în faţă nicio oprelişte, încât să crape de ciudă zeii atunci când somnul cel Pag.26

leneş i s-a făcut căpăstru de condus printre biserici, în sens invers decât erau lucrate, să prindă barierele lumii ridicate spre a aduna cu mâna de pe cer stelele ca bobii de struguri, dăruiţi feluritelor iubiri. Desfăşurate într-un ciclu lunar, sentimentele legate de tâmple deschid şi redeschid ferestre poetului hărăzit să stea de santinelă în postul ierbii de mâine, aşteptând raza de soare menită să-l înştiinţeze despre sfârşitul lumii (vezi poemele: cântec pentru albă-ca-zăpada/, ruperea la fugă/, nocturnă-n puf de petunie/, cu capul în lună/, încercarea violet/, icoană săracă/, să înţeleg/, ballantine's day/, sfârşit de calendar/, un setiment/, elegie fundamentală/, instabilitate/, peisaj/, ieşirea din postul ierbii/, mai bine nu/, grav/, de vină că are cuvinte/, nici nu mai ştiu; bine că e uitare/, nu ştiu ce-mi veni să fiu/, grozăvie/, abisul sufletului).

Trezit la realitate de zbangul unui clopot imaginar, cuvântul bântuit de fum şi rezemat de sprânceana răsăritului, se simte strivit de fierarii ce bat sângele încă cald în pieptul soldatului de iarbă, aflat de veghe lângă crucile de nisip ale triteţii cu rădăcini adânc împlântate în albastrul liniştilor de cerneală (vezi poemele: zbang/,

Dăruiri literare desen după natură/, mai bătrân/, subversiuni) Poezia lui Daniel Marian în contrapartida frumuseţii versurilor, degajă profunzime în dimensiunea spaţiului artistic astfel încât ideile răsar din text precum pietrele preţioase de pe vadul de cristal al gândurilor sale.

Cea de-a doua carte luată spre analiză , „Adică iată-mă-ntr-un sfârşit în”, cuprinzând două capitole intitulate sugestiv: fir-ar a' dracu de a fi !/ guguieli albastre când nu sunt verzi şi mov deodată/, prin cele 41 de poeme, mă readuc intempestiv în acelaşi spaţiul de creaţie, unde totul musteşte a dragoste, substanţa prin sine însăşi întrupată îşi caută obârşia în fibrele genotipului primordial şi sălbatic al împreunării. Sufletul viu, călare pe îngeri descrie un curcubeu cu rol de chenar icoanelor cu nume de Daniela, Bianca, sau orice alt nume predestinat a fi zugrăvit, cu un gram de tuş din călimara inimii poetului. Îmbătat precum o libelulă de dragoste, poetul după ce a gustat din strugurii netransformaţi în vin viu-vieţuitor, caută să îşi găsească liniştea aşteptând o ţigară prin gaura cheii, s-o fumeze… voind-o (vezi poemele: astfel aleargă sufletul când e viu adică-ntotdeauna/, iubind deoarece că gri nu există/, suntem pe undeva; dacă/, când n-am chef de nimic/, însă îmi aduci aminte/, eu feroce m-am îndrăgostit de tine feroce/, înainte de marţi fiind miercuri sau poate joi/, altfel de a fi/, emblema aducerii aminte/,

libelulă cu telecomandă awacs poate/, simpla bântuială/, cam asta fiind/, cum/, da 'vezi să nu de-ori ba,/ niciodată ori nicipeunde nu-i gata nu se termină nicicum/, vrăbiile mele la un loc/, m-aş întâmpla cu o lacrimă).

Partea a doua a cărţii exprimă prin acurateţea penelului desfăşurarea metaforică a actului împreunării aiurea printre maci, o continuă şi disperată căutare a sublimului întru desăvârşirea pogorâtă din Dumnezeu sau,… din nimic !

Cuvintele versurilor trezesc în cititor acele simţăminte minunate ce ne condamnă la iubire indiferent unde… o dată şi, înc-o dată, la îndemâna trăirilor nedisimulate. Totul se termină c-un “uf, uf,” de saturaţie, poftă sau dor, şi de ce nu, într-o pierdere de memorie cu un înţeles tainic, însă niciodată şters (vezi poemele: veni-se-va vremea/, de din niciodată-ntotdeauna/, ca şi când aş fi/, idei de după fiinţă/ ….. uf, uf, uf/, şi de ce nu).

Revenind asupra celor expuse şi prezentate succinct dintr-un unghi oarecum obtuz al privirii mele uşor subiective, pot să afirm că nu m-am aplecat sub niciun fel îndeajuns de mult pentru a surprinde întreaga paletă de trăire pe care autorul şi-a propus să ne-o dăruiască. Rămân totuşi cu conştinţa împăcată ca am încercat să-l înţeleg cât m-am priceput captivat fiiind de spiritul său tumultos însă, uşor melancolic, fapt care m-a atras fără echivoc într-o stare de contemplaţie reflexivă.

Pag.27

Dăruiri literare

Vlad BADRAJAN Republica Moldova

DESPRE VÂRSTĂ ŞI ALTE CHESTII MELANCOLICE I Am auzit despre vârstă Că e cam capricioasă.

Straniu lucru este că vârsta în privinţa capriciului este antonimul cuvântului copil.

Mulţi încearcă să jongleze cu cifrele: despre 52 zic că-i 25, 61 - 16 72 - 27 La 77 zic că sunt dublu fericiţi ori că au 14 ani.

Alte doamne spun că au 20 de ani şi multe, multe luni; Multstimatele Folosesc în vârstă toate operaţiile matematice: scăderea, adunarea, împărţirea şi mai rar şi cu atenţie înmulţirea.

DAR Îngrijorează nu valoarea cifrelor, ci sensul lor.

Pentru sens trebuie să fii puţin Poet şi Filosof, Căci sensul nu se află în oglindă.

Sensul are urechi de auzit, respiruri de respirat, cuvinte de cuvântat, inimi de inimit două inimi de obicei... dar cât sens.

Pag.28

II Am auzit despre vârstă Că e cam capricioasă.

Straniu lucru este că vârsta în privinţa capriciului este antonimul cuvântului matur. Începutul este: „vreau să fiu mare ca Mama şi Tata” Ori „Fratele meu mai mare”, „Băieţii din clasa a XII-a”.

Apoi vârsta întinde micuţii de suflet spre prima zi de şcoală.

Dezămăgiţi în sistemul de învăţământ se aşteaptă prima mustaţă; După ce au făcut rost de lame de ras - prima fată. Şi în sfârşit 18, 19, 20...

S-ar părea că totul s-a împlinit. Că marea are valuri line.

DAR... cum să nu? Întâi vine Doamna Melancolie şi apoi...

- Am auzit despre vârstă Că e cam capricioasă.

Straniu lucru este că vârsta în privinţa capriciului este antonimul cuvântului copil.

Dăruiri literare

Mihaela ROTARU

PEISAJ 1 – O PRIMĂ VARĂ

PEISAJ 2 – SCHIȚĂ DISCRETĂ

Mai vechi sau mai proaspete, Ca într-un decor vin în minte galop de verde, gânduri de ploi și de flori de crud, – albe, ivite timid de sub frunza iernii – de viață renăscând, dar mirosind aprig a frig, se întrevăd amintiri a pustiu devastator de suflet. ce se țes docil Încă o dată pe firul unui destin. încărcare la tumultoasa mea zeitate. Zvâcniri de verde.

Ca într-o primă vară a ființei tinere. În așteptarea celei de-a doua veri, autentice, dogoritoare, ființa trecută de mai tace senin, sub semnul unei profunde co-naissance, naștere împreună cu martie.

Cu speranța că timpul autumnal și pustiul hibernal vor întârzia.

PEISAJ 3 – POVESTE LA NOI ÎN SAT (reformulare a unor afirmații deunăzi auzite în satul Ban, Sălaj)

Ruminele și-nțoliri, nealcoșe, nevoie mare…

Cumpărate-n târg az-iarnă Răsar în sat la neveste tinere și la fete mari, (amu nu să mai știe care-i care-i) Amu că haIne groase-or lepădat.

Fieștecare și-o vândut ce-o avut. s-or și soponit on ptic până ptiele-o mars cu tăt. s-o spoit, s-o feștelit.

Mândre-s, Doamne-ț mulțămnesc, Numa vreme și hie și le privăsc, că bai că nu joiesc cu a mele treburi…

Ieși afară, soacra me, vezî-ți mândra noru-me, Care-n primăvară tătă-i mândră Și-mpănată Gată numa zestre-odată.

Că i-aci ni ieșim din post, fătu mnieu…

Pag.29

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Despre iubire - eseu „Iubirea este ceva imaterial ce ține de simțire nu de voință, iar eu nu pot să iubesc pentru că vreau, cu atât mai puțin pentru că trebuie; așadar o datorie de a iubi este o absurditate.

Este o datorie ca, în funcție de facultatea noastră să iubim sau nu. Trebuie să iubești nemijlocit. Făcând bine semenului, se produce o binefacere, care va produce la rândul ei în tine iubirea de oameni (ca o dexteritate în înclinația ca binefacere în genere)”1.

Freud remarca cu privire la iubire că omului îi trebuie numaidecât un vis ca să poată suporta întreaga realitate. „Iubirea de început îți dă, deseori, o stare ireală a ceea ce se întâmplă de fapt. Focul pasiunii topește totul.

Cum îți poți cântări bătăile inimii, ca să știi de la început dacă ceasul ei bate ritmul unei mari iubiri sau doar se grăbește după o tresărire de teamă, de dor, de speranță?”.

Dragostea unește oamenii și-i fixează în eternitate.

Iubirile care contează cu adevărat sunt acele iubiri rare, de care nu avem parte decât o data în viață. Acestea sunt de fapt iubirile nesfârșite, un miracol. Constat cu stupoare că în lumea aceasta există oameni, bărbați și femei, care rănesc, hrănind, ori cu bună știință ori din prea puțină minte, nesiguranța celui care îl iubește, lăsând astfel să dărâme construcția atât de greu de realizat. La fel, sunt făpturi minunate, bărbați și femei care te înalță, te ajută, te obligă prin dragostea lor să te simți unic sau veșnic alături de ei”2. „Frumoasă-i lumea afundată/ În iezerul de mire parfumată,/ În unicul fagur curat,/ În izvorul alb și limpede și nesecat.// Ce lume nouă ți se pare/ Când ființa ta se scurge în uitare,/ Când flacăra cea pură a iubirii / Ieșind din lumea cea profană a pieirii”3. (Laudă unui înger) Iezerul profund cu miere, iubirea cuprinde lumea. Iubirea este izvor alb, pur, limpede ce nu seacă.

Când ființa umană se afundă în iezerul iubirii, devine o lume nouă, omul este scos din profan și introdus în sacrul iubirii de sorginte divină. „Ce dragă-mi ești floare de mai!/ Primul parfum amețitor,/ Albina coborând din rai/ În haine de-aur, praf de nor”4. (Jocul cu amorul) Într-un asemenea context, iubirea este o pură floare cu toate calitățile primăverii târzii, o floare coaptă pentru a fi hrană veștică. Asemenea unei albine, care produce aurul parfumat al mierii, chiar ea însăși iubirea este îmbrăcată în haine aurii, simbol al regalității și se coboară din tronul ceresc, raiul în chip mistagogic. Ea vine din rai, iubirea cu puteri miraculoase. Ea însăși

Pag.30

întruchipează miracolul vieții și licoarea veșniciei. „Ea poartă cu sine un mit înmugurit pe silueta sa de nimfă, ascunsă uneori printre vrăjitele arabescuri de mătase. Leoaica tânără sau o pasăre măiastră cu penele de argint și glasul de aur ne ispitește spre a-i cădea în brațele ei.

Dacă iubirea ar fi fost doar ispită somtuoasă surprinsă în zbor intangibil și languros, metafizica și-ar fi încordat faldurile combinatorii într-un festin al imaginarului. În căutarea marilor sensuri, definiții și oglindiri ale iubirii, lirica universală și nu numai, oferă tuturor celor căutători de frumos angelic, iubirea, foarte multe selecții punându-și să surprindă seismologic, metamorfozele, gradele și sensibilele nuanțe ale acestui minunat sentiment, circumvoluțiile, circuitele, răsucirile, învolburările, tremurările, chemările, îndepărtările, așteptările, contorsiunile, stingerile, resuscitările și nemuririle acestui vals complex al spiritului uman surprins atât de dulce- amărui între 5 palmele de cristal ale vieții” .

Pornind de la primele cugetări ale lumii antice, chiar cu secolele XII-VII Î.H., cu privire la iubire, ajungem să facem popas la cea mai controversată carte „Cântarea Cântărilor”.

Aici este vorba de un exceptional poem închinat prin excelență iubirii. Acest poem își are originea într-un fapt real, petrecut sub domnia lui Solomon între 970- 931 Î.HR. Aici se observă elogiul iubirii curate, sincere.

Ajungem oaspeții marelui Pavel, apostolul neamurilor.

Dragostei revelate de Iisus, Pavel îi consacră un imn cântându-l în versetele Scripturii cum niciodată, niciun poet, niciun romancier sau filosof nu a creat atât de frumos această opera. Este vorba de I Corinteni 13, 113.

Pornind mai departe și poposind în cele din urmă în literatura universală, mulți scriitori au pătruns tema iubirii cu toată forța, plenitudinea, finețea și înțelepciunea pentru a ne reda nouă operele lor strălucitoare ca niște perle, adevărate bogății ce ne încununează sufletul și ne conduc pașii spre o lume mai 1 Kant Immanuel, Scrieri moral- politice, p. 246- 247, Editura Științifică, București, 1991.

2 Miclăuș Gabriela, Ce-am înțeles după tăcere, p. 57- 66, Editura Sedcom Libris, Iași 2012.

3 Simon Vasile, Îngerul cu o aripă, p. 24, Editura Opera Magna Iași, 2011.

4 Simon Vasile, Cântec la porțile iubirii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2013.

5 Alina Hucai, Poarta sărutului, p. 17- 18, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003.

Dăruiri literare

Editura EMMA a participat și în acest an la Salonul Hunedoarean al Cărții

Iulia Popov-Giușcă Știu Ştiu. Visele mele sunt noaptea ucise.

Se sparg în bucăţi de geam colorate.

Găsesc cuvinte de mine uitate.

La geamuri, ai pus peste noapte zăbrele.

Dar zorii, plângând pentru mine, le-au rupt pe furiş.

Mă strecor.

O lacrimă arde uşor, căzând pe covor.

O clipă eu uit că încă exist. Ştiu. Am strâns în palme fierbinţi, noian de dorinţi.

Strigă-mă pe nume!

Ca şi tine, sunt singură pe lume.

Am ars cuvinte şi nu am ştiut, că durerea vine din trecut. Ştiu. Cuvintele arse de mine în vânt, au făcut în taină aprig legământ. Ştiu. Doar cuvântul a rămas cu mine.

Doar cu el mă legăn în lumea pierdută.

El, cuvântul... ultima redută.

Iulia Popov-Giușcă