Numarul 19 complet

-

Anul IV nr.1 (19)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Sem.I 2016

Iulia Popov-Giușcă

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Camelia Ardelean

3

Claudia-Gabriela Marcu

6

Constant Călugăru

9

Iulia Popov-Giușcă

Vic.Virgil Bălan

10

Gabriela Grigore

13

Daniel Marian

14

Ileana-Lucia Floran

15

Alexandru Marian

16

Felician Pop

18

George Terziu

19

Mă prefac în apă.

Sunt un ochi ce plânge.

Marian Hotca

20

George-Cosmin Burlacu

21

Nu mai cred în vise.

Am vrut să am totul.

N-am avut nimic.

Marioara Ardelean

22

Marian Ilie

24

Adriana Tomoni

26

Al.Andrițoiu

27

Benny J. Morgan

29

Vasile Simon

30

VISUL Mă strecor plângând, Trec pe lângă tine.

Aerul strivit de gânduri pierdute, desenează-un nor.

Mă agăţ de el.

Acum pot să zbor.

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Cluj-Napoca e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro Tel.: 0364 266 562; 0745 368 700 Fax: 0354 814 387 Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

editura

EMMA ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Dăruiri literare

Camelia ARDELEAN Între noi doi... Între noi doi e-o lume și totuși mi-ești aproape, Cu pașii tăi, prin suflet, călătorind mereu.

Deși plâng azi cuvinte, tăcerea să ne-ngroape, Uitând de noi la masa de lângă șemineu. Între noi doi e-o lume și totuși nu-s străină De palmele flămânde care mă învelesc.

Ca florile din glastre, iubirea ta m-alină, M-avântă și mă ține să nu mă prăbușesc.

Te înfășori pe mine ca iedera pe ramuri, Îngenuncheat, pleci fruntea la pieptul meu, duios, Luceferii ne-alintă, zâmbindu-ne la geamuri, Iar focul ne-ncălzește în cânt armonios.

Te-aș iubi

Se scurg prin mine clipe, de fericire pură, Ca fulgii de zăpadă, dansează, albe-n zbor.

Iubirea noastră-i vie, nu este-o aventură, E-o piesă minunată-ntr-al vieții vast decor.

Te-aș plămădi din lut, așa cum ești Ascuns în labirintul minții mele, În brațe să te țin, să-ți spun povești, Tu să-mi alungi doar gândurile rele.

Cad frunze...

Ți-aș dărui apoi un suflet cald, Ca roua de pe flori în miezul verii, Te-aș înveli cu ochii-mi de smarald, Cum luna mângâie mantia serii.

Cad frunze de-ntuneric din cerul de cerneală, Pe valurile nopții să plâng, am obosit.

Iubirea mă-mpresoară acut, perfida boală Îmi macină cu vervă tot trupul istovit.

Și te-aș iubi... cum n-ai mai fost iubit, Ca-ntr-un poem nescris pe astă lume. Știind că pentru mine-ai fost ursit, Aș respecta orbește vechi cutume.

Mă-ngână liliecii, înfiorând pădurea, Alerg înfrigurată-n coșmaruri, tremurând, Se sting în mine vise și gândul mi-e aiurea, La patima nebună, din mine devorând.

Și m-ai iubi, topind ca un vulcan Adâncurile mele înghețate, Aș înota, sirenă-ntr-un ocean De liniște, nu de singurătate.

Se cern prin noi iluzii cu chip de neființă, Din fructul pasiunii eu nu voi mai gusta, În volbura de temeri, curg ploi de neputință, Amar mi-e gustul rănii lăsat de gura ta.

Iar amândoi, pe-un nor incandescent, Înfierbântați de lava pasiunii, Ne-am contopi într-un vârtej ardent, Uitând de noi, de ce vor zice unii.

Prin calde simțăminte, mă lupt cu îndoiala, În șiruri cristaline răzbat tăcute ploi, Sub falduri reci de ceață rânjește șovăiala, Pleznindu-mă cu clipe zdrobite de șuvoi.

Întemnițată de iubirea ta, Sclavă ți-aș fi întreaga noastră viață, Pe-o stea cu tine-aș naufragia, Nu ți-aș da drumul până dimineață.

Mai am o năzuință și-apoi renunț la luptă, Predându-mă durerii cu chip de catifea: Cu franjurile frânte din inima cea ruptă, La geamul amintirii să-mi împletești perdea!

Pag.3

Dăruiri literare

Imaginile sunt de la lansarea volumelor: „ În oglinda sufletului meu”, „Pasiune” și „Ingenuitate”, ale poetei Camelia Ardelean, apărute la Editura „Inspirescu” Satu-Mare.

Organizator: Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara - Deva.

25 septembrie 2015

Oglinda sorții

Eșuați în paradis

Plouă peste lume cu adânci suspine, Iar speranța nouă tinde spre ocult, Așteptăm o rază care să ne-aline, Retrezind zglobie-al fericirii cult.

Am eșuat, în visul meu albastru, În paradis, sub palmieri târzii Și zări îndepărtate de-alabastru, Cu țărmuri nisipoase și pustii.

Îngerii de ceară nu ne mai ascultă, Rugăciuni febrile tremură în van, Copleșiți de reguli și mâhnire multă, Aruncăm credința peste paravan.

Mă-mbrățișai uimit, ca pe-o minune De dincolo de timp, de undeva, Și dezvelindu-ne de rațiune, Ai fost subit al meu, am fost a ta.

Suflete de gheață, ca-ntr-o bibliotecă, Zeci de pagini goale lin își răsfoiesc, Ofilita soartă-și plimbă pe potecă, Avansând rănită, zâmbetul grotesc.

Ne-am mângâiat ca două emisfere Pe un Ecuator imaginar, Ne-am înălțat, apoi, spre alte sfere, Fără să ne oprim la vreun hotar.

În oglinda vie ne privim cu teamă, Îngroziți de-abisul ce-l putem vedea, Respirând cuminte, ne-ndreptăm spre vamă, Croșetăm fantasme după o perdea.

M-am îngropat în ochii tăi ca mura, Pierzându-mă în adâncimea lor.

Oriunde ne-ar conduce aventura, Nu aș mai coborî de pe-al tău nor.

Stăm zidiți în ocne de singurătate, Îmbrăcați în straie de circari banali, Deghizarea-n iarnă n-am pus-o deoparte, Ne-am rămas, în viață, cei mai mari rivali.

O jucăușă rază de lumină M-alintă cu tandrețea ei pe păr.

Imaginea superbă, chiar divină, N-a fost decât un vis, într-adevăr...

De la stânga la dreapta: Sebastian Bara, Camelia Ardelean, Mariana Pândaru-Bârgău, Isabela Hașa, Eugen Evu, Miron Țic și Daniel Marian

Pag.4

Dăruiri literare Culoarea amăgirii Te joci cu mine, viață, dar nu-s marionetă, Culoarea amăgirii m-a-mbrățișat de mult, Te-amuzi întortocheată, cu glas de șansonetă, Sfidând nevolnicia din trunchiu-mi de adult. Îmi cresc din creștet ramuri de salcie pletoasă, Mă strâng ca-ntr-o zvâcnire de ultim bun-rămas.

Pe mugurii nădejdii mă-nalț, capricioasă, La umbra fericirii dorind să fac popas.

O zodie de lacrimi se zbate încă-n mine, E-o vagă amintire, cu iz de pom uscat.

Prin resturi reci de beznă, ciudate și meschine, Să-mi întâlnesc ursita, naivă, am plecat. Și am găsit un munte cu crestele pierdute Prin norii de fantasme, tânjind spre răsărit, Dar am lăsat în urmă idei preconcepute, Urcând spre idealul de soartă tâlhărit.

Mi-e inima zdrobită de cruda amăgire, Prilej de bucurie-i doar sufletul senin.

Cu vise răvășite în nopți de pribegire, Era să-mi fiu, candidă, chiar propriul asasin!

A-mbătrânit și timpul...

A-mbătrânit și timpul fără vârstă, Se adâncesc și norii-n aspre ploi.

Spălați de vechi păcate și noroi, Ne cernem stropi de cer într-o batistă.

Plecând cu sufletu-n cantonamente, Ni-l mai izbim de zidul vieții-n doi, Fâșii din el se-adună-n mușuroi, Se-mpart și clipele pe sortimente.

Ne agățăm de lume ca de aer, Împresurați de-atavice stihii Și-nspăimântați de crude veșnicii, Ne-nfășurăm pe trup al sorții caier.

De ne-ar lăsa destinul diabolic Frânturi de vise scoase la mezat!

Cu șovăieli să le fi cumpărat, Tot am dori un răsărit bucolic.

A-mbătrânit și timpul, ce eroare!

Dar alergând spre Marele Final Pe un traseu obscur, original, Ne cramponăm în propria lentoare...

La țărmul durerii Se luptă gânduri în ambuteiaj, Înveșmântate-n straie lungi de doliu, Și intră amintirile-n sevraj, Alunecând sub palidul lințoliu.

O grindină se-abate-n ropot surd Pe-acoperișul vechi, uitat de lume – E-o temniță unde m-ascund, absurd, Sperând să scap de-ale tristeții brume.

Am acostat la țărmuri de dureri, Des aclamând și soare, și furtună.

Pe valurile-nalte până ieri, Am așteptat, absentă, vremea bună. Încorsetată-n reguli și-ndoieli, Agonizez cu timpul cel ahotnic, Rugându-mă-nfocat, cu fâstâceli, Să nu devin un disperat habotnic.

Mi-e cerul temelie de granit, Speranța idol trainic devenit-a.

Pierdută de norocul ilicit, Plecat-am azi să-mi întâlnesc ursita...

Pag.5

Dăruiri literare

Claudia-Gabriela MARCU

Dar această secundă dedicată fericirii se poate măsura rațional sau doar se poate să relaționăm cu fantasma ei?

Am încercat în liniștea obositoare a memoriei, să găsesc o limită a timpului ce s-a imprimat pe linia gândului, nu orice gând ci acela ce galopează între un prezent acut, un VIAȚA ÎN AFARA TIMPULUI nou trecut, iluzoriu și un viitor adiacent cunoașterii.

Dacă aș putea să numerotez pașii pe nisipul clepsidrei ce Sunt între umbrele renașterii în afara timpului, acela aș face mai departe de linia care ar delimita acel gând prevăzut în manualele pământene. abstractizat în purgatoriul cunoașterii?

O viață printre înșiruiri de numere sau o eternitate în Dar dacă aș trăi într-un cub de piatră lipsit de vizibilitatea afara timpului, ce aș alege în final? spațiului, ce aș face atunci, cum s-ar numi timpul, oare ar exista efectiv sintagma în sfera definită a unui punct FORMIDABILĂ CAPCANĂ, TIMPUL dintr-o viață aparentă?

Sunt bătaia de aripi a unui amurg îmletit cu zorii Departe de tăceri, într-o lume a nimănui, unde sunetul transparenței, ar fi răspunsul meu la întrebările pustiului încă doarme pe nisipul viselor, unde niciun anterioare? cuvânt nu reuşeşte să se desprindă de singurătăţile Să exist printre toate nimic – și prin nimic doar o umbră peşterii, acolo între graniţele aparenţei a apărut ecoul călăuzită de strigătul universului ce mi-a lăsat un timpului. fragment dintr-o călătorie înspre dimensiunea Timp... alfabetată-n gândul vieții, totuși acest joc al memoriei mă În fiecare zi, cu acelaşi gest reflex, las lumina să-mi poartă în călătoria prin timp – acel timp numit viață – dar inunde odaia sufletului. Apoi, retrasă într-o lume aparent viață în afara timpului... nevazută, trasez o linie deasupra umbrelor ce-mi Cât de des ajungem să ne privim într-un spațiu redus la o decorează peretele imaginar al singurătăţii. De cele mai tăcere amplificată de liniștea unor gânduri ce nu și-au multe ori sunt urmată de propria umbră, în timp ce amprentat ecoul asupra vieții? ţambalul noptii încă anunţă reveria de a fi.

Am uitat în mod straniu să uităm, la fel cum am uitat să Dupa o lungă aşteptare între graniţele dualismului, am iubim, eventual iubind doar fantasmagoria timpului. Îmi început a dialoga cu singurătatea sinelui: este dor de tăcerea pământului, atunci când vorbele nu Aici erai! te-am căutat în singurătăţi în fiecare zi, atâta străbăteau mai departe de linia unui gând lipsit de doar că nu am ştiut cum să te chem. încumetarea orizontului. La fiecare bătaie de aripi un nou Temătoare zi s-a deschis în faţa acestui orizont tapetat cu univers ar crește, poate, prin avalanșa timpului, dacă întrebari, unele nerostite chiar încă! acesta din urmă ar fi fracționat pe tabla de șah a Poate că şi acum, din acest monolog scris la masa existenței. contemplării, nu am să aflu răspunsul timpului, poate... În timp ce gravitam printre acele realitați definite de Dar de ce sunt aici într-o lume căreia nu îi aparţin? memoria ancestrală am purtat dialogul tăcerii pe drumul Ce caut într-un spaţiu al iluziei, când însăşi himera de a fi devenit descriptiv în memoria primă, acel drum al îmi este fidelă închipuirii, ea fiind tributul existenţei? umbrelor ce-mi urmărește fiecare gest când traversează Trăiesc într-o continuă incertitudine, etape definitorii ale bariera unei transparențe – transformate recent în vieţii se derulează pe ecranul timpului, dar oare văd de transparența sufletului. Am încercat să trec printre fapt sensul acestui drum? realități – dar fiecare gest al meu trăda necunoașterea în Timp în afara timpului şi doar tăceri reînoite pe pagina iminența singularității, astfel am creat primul meu unei zile aparente... orizont în afara timpului. Anonimitatea cuvântului exacerbat în trăiri anterioare experienței se poate LUMINA LUI DIONIS dezvălui – într-o viață fără timp – sub aspectul diurn al memoriei reinventată sub aripa controverselor.

Se poate să exist într-un timp lipsit de spațiu, cum la fel să Ascultam, atunci ca şi acum, liniştea, o linişte ce-mi exist într-un spațiu lipsit de timp, dar să exist într-o zonă ascundea urma unui gând, în vreme ce un trecut îl gri înrămată în cadranul vieții doar pentru a măsura urma într-o tăcere iluzorie pe un altul, fără a putea fi în stare să-i simt bătaia de aripi – aceea a nemuririi. secunda dedicată unei fericiri?

Ironic, dar chiar şi astăzi sunt preocupată de zgomotul

Pag.6

Dăruiri literare paşilor ce s-au încăpăţânat să apară într-un timp oarecare – acolo unde absenţa îşi amprentează silueta ei pe destinul tăcerii, unde singurătatea este însăşi esenţa definirii.

Nu, azi nu voi îngădui să taci, să nu-mi vorbeşti, îmi repetam în gând la acea oră când ceru-ţi acoperă luciul zilei cu perdeaua nopţii scuturându-şi astrele înspre acele priviri rămase prinse în hora de lumini.

Tată, mă simt vinovată de tăcerea mea, ştiu că a trecut mult timp de când nu am mai vorbit, – recunosc că acest timp există doar aici, în lumea mea, ştiu că pentru tine el încă nu s-a născut, că nu are nici început deci nici sfârşit –, însă acum, te rog să mă asculţi din nou şi să-mi vorbeşti, azi când nu mai sunt decât o picătură de apă din paharul vieţii, azi când am îngenuncheat în faţa acestei/acelei vieţi şi am îndrăznit să privesc înspre lumina ce se revărsa în grădina ta.

Tată, de ce şi acum îmi strivesc palmele de zidul acesta ce pare a ne separa, fără a-i păsa de noi?

De ce nu-mi deschizi porţile cunoaşterii, când noaptea îmi învăluie suflarea tăcerii, când încep să recunosc trupul de lut? Noaptea trecută, am visat că zbor alături de tine, că ne ţineam de mână, da: simţeam mâna ta cum îmi cuprinde fiinţa aflată între cele două lumi, acelea ce ne separă de noi, în vreme ce un somn molatec îmi ademenea simţurile trupului. Te-am simţit şi în noaptea aceea când încercam să părăsesc obscuritatea, când tavanul camerei îmi strivea trupul amorţit de toate. Ai fost acolo, o ştiu mult prea bine, ai fost mereu pretutindeni, iar acum nu mai poţi nega prezenţa prin absenţă, asta ar însemna să minţi, iar minciuna nu este binevenită la poarta casei tale. Deci, azi îţi interzic tăcerea, căci noaptea aceasta îmi va apăsa tâmplele, îmi va înnoda cuvintele, îmi va strivi fiinţa, iar atunci tu vei apărea. Ah! neant, neant, ai reapărut prin crăpătura zidului atunci când estul îţi plângea urma unui răsărit, tot pe atunci se întâmpla să laşi acei spini ai necredinţei să pătrundă adânc în carnea mea de lut!

–De ce, tată?

–De ce?

–Acum cum să te mai găsesc, mai pot oare încerca să te descopăr?

–Vreau să te aud, să te ascult, să te înţeleg!

–Vorbeşte-mi azi ca şi când mâine voi fi un neant, vorbeşte-mi căci glasul tău este alinare pentru sufletul meu. –Ştii tată, acum îmi lipseşte atingerea fugară a verbului a fi, acum când absenţa îmi înstrăinează amintiri.

–Tată, nu uita aici şi acum te aştept, vreau să mă găseşti, voi fi pe aceeaşi bancă unde eram noi – aceeaşi dar mereu diferiţi –, am să aştept să-mi povesteşti despre lumina lui Dionis.

–Te aştept, tată!

SEVERITATE PRIN ABSENŢĂ

Din avanportul umbrelor, debarc spre o margine nedefinită, a tăcerii, unde singura cunoscută este cea a singularitatii. Pornesc, deci, pe un drum familiar, rotind in palma stanga cheia deșertului. Trebuia să ajung

numaidecât într-acolo, ca să-mi găsesc constanţa unui echilibru emoţional, anume singurătatea.

Nu-i nimeni aici! – îmi repetam, în timp ce continuam să înaintez spre un punct fixat pe axa identităţii. Sunt doar eu şi o întindere infinită de galben nisipiu. Ştiu că acolo, în depărtarea neobservată de ochiul terestru, încă mai respiră, de sub pătura de nisip, ecoul singurătăţii.

Mă trezesc într-un labirint de stari confuze prin definiţie, care mai de care mai confuze, şi încep să mă văd reînviind, în timp ce trupul ostenit de arsiţa dogoritoare a zilei se prăbuşeşte pe nisipul temerilor. Mi-e teamă acum! – de ceea ce unii ar putea numi moarte, însă eu aş numi-o identificarea singularului EU, mi-e teamă de înţelesul neexactităţii în acest deşert, aş zice despre el, primordial. Simt frustrare în tăcerea ce s-a ridicat asemenea unui zid, înaintea mea, aşa că mă văd nevoită să abandonez trupul pe podeaua de nisip a tăcerii. * Severitate prin absenţă trebuie să fie atunci când mi-am lăsat sinele să se descătuşeze de trupul amorţit între visele timpului. Dar dacă timpul ar putea să-mi vorbească, mi-ar vorbi despre ecoul singurătăţii mele?!

PE UN DRUM NUMIT CALEA LACTEE

Să fie drumul spre Lumină sprijinit de Calea Lactee, sau iluzia Luminii se deschide pe un drum, cel al întoarcerii spre Eul desprins de pământescul femininmasculin?

Se poate să fi fost abandonată aici?

Dar unde sunt de fapt?

Este aici, aici şi în definitiv ce este aici?

Aici locuiesc, simt, trăiesc o iluzie imprimată pe un tipar bine stabilit de predecesorii noştri.

Am decis să mă trezesc din lentoarea în care am pătruns şi să găsesc singură acel drum, acea stare pură a fiinţei, să mă redescopăr alături de puritatea simţurilor. Încep căutarea şi mă opresc să găsesc zeitatea unui număr ascuns în matricea gândului.

Destul pe un drum, prea puţin pe un altul, ambiguităţi la tot pasul, până când clepsidra se sparge de zidul memoriei, iar atunci încep cu adevărat să privesc şi să înţeleg ceea ce mi se derulează succesiv în faţa mea.

Eter sau etern? – şi iar privesc, sunt eu de mână cu mine, pe drum ce coboară când Calea Lactee deschide orizontul meu. Simt temerară, cum acel drum odinioară l-am parcurs când am coborât în lumea tivită pe un prototip antic, şi încerc din nou ascensiunea către identităţi reale.

A ÎNŢELEGE LUMINA Ai urmărit vreodată lumina lui Mefisto?

Ca să înţelegi puterea luminii lui Dionis, trebuie să înveţi să recunoşti lumina.

Dar cum aş putea să recunosc o lumină de o alta? Nu toate luminile sunt la fel?

Ah! Câtă irosinţă în gândire!

Opreşte-te! Acum, aici imaginează-ţi lumea fără culoare, cum ţi s-ar părea ea?

Anostă, rea, fugară poate, tată. Dar de ce?

Pag.7

Dăruiri literare Pentru a te face să vezi lumina – lumină ce nu se stinge nici chiar şi atunci când cea mai umilă stea îşi pierde din strălucirea sa, trebuie să înţelegi că acea lumină şi doar aceea este esenţa fundamentală a fiinţei, este edenul sufletului, draga mea. Era o vreme când le recunoşteai, când puteai să vezi, ţi-ai pierdut aripile, draga mea în această călătorie, iar acum trăieşti într-o viaţă a ritmului probabil spre a fi exact, a timpului expus pe cadrane, o viaţă a cărnii şi nu a spiritului, trebuie să înveţi să le trăieşti pe amândouă! Ai învăţat să recunoşti lumina chiar tu singură în acea grotă a neantului, pe când măsurai singurătatea în ecuaţia timpului care nu există, poate cel mult în trauma timpului, iar tăcerile se desprindeau pare-se de tavanul pustiului şi îţi invadau simţurile flămânde.

Tată de ce abia acum mi te destăinui, de ce ai lăsat tăcerea să cadă, precum o cortină, între noi?

Nu a fost tăcere ci o regăsire!

Mi-a fost dor de tine, tată!

Lumina pe care o cauţi se află în tine, este lumina lui Dionis, trebuie să ştii să o priveşti.

TREI SECUNDE De aş putea să-mi amintesc toate acele vise din care doar urme de gri rămân pe ecranul memoriei cu fiecare zbatere a dimineţii când prezentul se conturează deasupra zilei, cum aş transforma atunci faptul din vis în realitatea cuvântului de acum? Aş greşi mai puţin?

Aş aştepta mai mult? Aş crea noi întrebări la care răspunsul să îl cunosc încă din acel vis devenit grizonat? M-aş mai aşeza pe aceeaşi bancă a aşteptării să apară noi întrebări care să-mi invadeze aerul?

Secunda cifrei trei ar mai fi?

CÂND UN VIS DEVINE ACOLO O noapte ca oricare alta în aparenţă, dar într-o realitate înfăptuită atunci, era lipsită de claritatea acelor de ceasornic. M-am pierdut, ca de fiecare dată, pe un drum şerpuit ce se oprea în dreptul unor uşi ştiute de dinainte de a le observa, erau uşile aceleiaşi încăperi unde lumea pe care o cunoşteam până atunci se transforma în litere.

Urmăream cu privirea trunchiul fumuriu al unui copac ivit de nicăieri în încăperea aceea sinistră care cu fiecare pas făcut în adâncimea ei se schimba căpătând noi alte forme. Eram într-un vis, eram acolo când dintr-o dată un amalgam de voci răsunau de pe ramurile acelui copac.

Am încercat să mă urc, dar nu reuşeam să trec mai departe de al doilea ram, rămâneam blocată împreună temerile de a fi putând exista într-o altă realitate. Timpul era doar o metaforă în acel copac unde la umbra sa se ascundeau sufletele ce erau legate într-un fel sau altul de al meu. Dintr-o dată ca de nicăieri noi sunete pluteau în acea încăpere făcând loc unor zumzete ce treptat se transformau într-un vacarm, apoi şoapte şi cuvinte sonore ce se aliniau ca pe un poligon de tragere gata, gata să îşi lanseze artileria şi să tragă cu muniţia verbelor în timpanul omului ce eram atunci. Auzeam şi înţelegeam ceea ce îmi doream, doar acele vorbe de care nu mă temeam a le cunoaşte înţelesul, restul putea fi numit un deranj al sinelui. Trăiam într-o altă viaţă pe care

Pag.8

refuzam să o recunosc, trăiam acolo unde timpul rămânea doar o iluzie...

SĂ FIE DIONIS UN ALT EU? Acum. Când ziduri cad peste neînţelesuri, când lumina rece traversează străzi inundate de ecuaţii, când visul se numără matematic fără a-şi găsi rezultatul corect, ascult deşertul. De acolo unde sunetul nu mai este identic transform urmele unor paşi în ani, în vreme ce privesc prin oglinda aceea primită cândva în dar, totuşi fără a-i dori prezenţa, când eu nu mai eram eu ci doar o umbră printre multe altele ce se conjugau la un singur verb al existenţei. Atunci eram acolo între urme de nisip, între valuri ce nu reuşeau să se spargă în cioburi albastre, între astre ce nu-şi îngreunau aripile, da, eram asemeni lui Dionis. Trercători trecătoare. Şi umbre...

SĂ FIE VIS SAU VIS FIIND? Prea personale poate, confiscate de-a binelea, toate aceste stări ce-şi măresc amplitudinea cu fiecare pas înaintat în noapte. Tăcere.Tăcere. Tăcere.

Acum, când am ridicat o cortină doar ca să îmi satisfac curiozităţi de copil, am descoperit furtuna iluzorie a nuanţei de roşu interpusă între un paravan şi sinele devoalat de orişicare stări mai mult sau mai puţin luci(n)de. Visam cum încercam să ajung sus undeva acolo, mă căţăram cu toate puterile pe trunchiul unui copac ale cărui frunze se veştejiseră cu mult înainte de venirea mea în acel tablou dintr-un nou vis. Urlet şi o curioasă linişte străpunge carnea fragilă a timpului.

Metamorfoză şi o viaţă altfel, da, altfel, când paşii se opresc pe un ram oarecare, de unde orizontul roşiatic se aprinde în lumini de smarald. Ce n-aş da să fiu acolo, în depărtarea aceea unde liniştea nu doare, unde ţipătul e melodie pură, iar singurătatea este doar o formă a unui alt fel de a privi şi simţi. Din depărtarea unui vis îţi scriu, tată.

LUMINĂ ŞI VIS Aştept să se ivească zorii, când clopotele nu se mai aud în depărtarea visului. O linişte apăsătoare îmi inundă memoria ascunsă sub ramurile copacului în care încerc să mă urc firavă şi stângace. Ca din senin, voci străine se aud pe fiecare ram situat deasupra mea, în vreme ce oboseala trupului aflat între două lumi se măreşte până la un aşa zis abandon. Mă opresc pe prima creangă când hohote de râs devin insuportabile, apoi fără să ezit îmi iau avânt şi sar din copac – atingâng cu vârful picioarelor frunzele foşnind la atingerea trupului –, oprind paşii la rădăcina acelui arbore ce se arăta semeţ în faţa privirii mele, şi fără a mai sta pe gânduri înfig picioarele adânc în pământ, strâng cu toată puterea în braţe trunchiul noduros al copacului, dintr-o dată în acel moment nu îmi mai pasă de nimic, nici de acele voci răutăcioase sau de acele râsete caraghioase auzite de sub frunzele abia înverzite, dar foarte dese ale copacului, ştiam că trebuie să renunţ acum, nu era timpul spre o nouă ascensiune, era timpul să mă opresc, să ascult şi să decid direcţia voinţei mele. Singurătate şi lumină doar atât trăiam cu fiecare respiraţie ce-mi aducea noi miresme ale necunoscutului.

Cunoşteam şi nu locurile acelea?

Dăruiri literare

Constant CĂLUGĂRU

GHETSIMANI

FLOARE DE COLȚ

De Veghe Până la capăt, Noapte de noapte Învăț să citesc Cartea Sfântă, Învăț cele zece porunci, Cuvântul în toate cele. În aer miros de smirnă și tămâie, Mărturisindu-mă!

Sălbatecă floarea Agățată de stânci, Un fir de paianjen Se cațără prin aer ozonat.

ȘARPELE CASEI La mine dormea Șarpele Casei, O apă îmi trece printre degete, Peștii caută malul sub rădăcini de copaci.

DIMINEȚI

CITADINĂ Oamenii beau Cola, Mănâncă hot gog, Blocuri ieșite Ca din pământ Zgârie norii.

Scriu cu pop corn Pe geamuri tăcute TRANSAMERICA EXPRES.

Dau cu pietre în valuri, Dunărea curge, dau cu pietre Poate mi se face dor de tine Și poate vii ca o apă cu pești de argint.

AUTUMNALĂ ...Și plouă, Plouă cu ouă de porumbel, Marte, Zeul, nu se mai duce la luptă.

Plouă cu rod, Porumbeii păcii zboară spre cer.

Pag.9

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

La mâna destinului Ruxandra De mică a dat dovadă de calități sportive deosebite, dar și de o inteligență aparte: Ruxandra, fiindcă acesta este numele eroinei acestei povestiri, era mereu un exemplu, atât la învățătură, cât și la disciplină și sport. Până la doisprezece ani, practicase gimnastica, unde s-a bucurat de foarte mult succes, dar într-o zi a intrat întâmplător pe terenul de handbal. Din acea zi s-a îndrăgostit iremediabil de acest sport, spre bucuria profesorilor de sport. În scurt timp, a ajuns la un club foarte cunoscut, bineînțeles, la junioare. Anii treceau, iar Ruxandra, deși încă la junioare, a prins echipa mare și încă titulară.

Când a împlinit 18 ani, era deja în lotul național. În anul 1990 a terminat liceul, luând cu medie mare bacalaureatul. Dar, la vârsta de 18 ani, se mai întâmplă să visezi cu ochii deschiși și uneori poți face pasul greșit, urmat de foarte multe regrete. În luna august, echipa națională de handbal este invitată la un turneu internațional în Italia, undeva într-un oraș de graniță. Cum evenimentele din Decembrie ʼ89 au adus mari schimbări în România, ieșirile în afara țării nu mai erau o problemă. Nu mai trebuiau aprobări peste aprobări, interviuri peste interviuri, angajamente peste angajamente și multe alte declarații. Turneul era un bun prilej de pregătire pentru viitorul campionat european. Participau multe țări din est, care la vremea aceea erau o forță în lumea handbalului: Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, pe atunci încă unită, iar din vest, Franța și Norvegia, țara gazdă.

Am lăsat la urmă România, fiindcă a fost câștigătoarea turneului. Spre fericirea și bucuria delegației, Ruxandra a luat două premii: de cea mai talentată jucătoare și de golgeter al turneului. Bucuria era nespus de mare. Cum într-un turneu de pregătire regulile nu sunt atât de stricte, sportivele legau amiciții cu lumea sportivă din jur, mulți interesându-se de cele întâmplate în decembrie. Un tânăr antrenor se învârtea în jurul Ruxandrei, iar în meciul direct cu echipa pe care o antrena, o aplauda pe Ruxandra la scenă deschisă, pricopsindu-se cu huiduieli din partea publicului. Staful tehnic al echipei naționale nu a observat nicio schimbare în comportamentul jucătoarelor. În dimineața plecării... Ruxandra, lipsă la apel.

Pag.10

Au fost alertate toate forțele de ordine, conducerea hotelului, organizatorii turneului, dar nici urmă de Ruxandra. Într-un târziu, delegația română primește un telefon prin care îi anunță că a ales să nu se mai întoarcă în țară. Scurt. Într-un târziu, delegația română, după ce a anunțat evenimentul în țară, a părăsit țara care a găzduit turneul. Ce s-a întâmplat? Ruxandra a căzut pradă vorbelor frumoase și promisiunilor acelui tânăr antrenor. Cum erau cunoscute câteva exemple de sportivi români talentați care au părăsit țara fraudulos și prin talentul lor s-au făcut repede cunoscuți și apreciați în Europa și în lume, având ca exemple pe fotbaliștii Marcel Răducanu, Alexandru Sătmăreanu, iar înainte cu câteva zile de căderea cuplului Ceaușescu, fuga Nadiei Comăneci, care, deși era retrasă din activitate se bucura de un real succes în lume, am dat doar câteva exemple, dar cazuri sunt mult mai multe, încântată de cele văzute, dar și de promisiuni, Ruxandra a cedat. Pentru început, totul a fost frumos, antrenorul ținându-se până la un anumit timp de cuvânt, dar... omul se îndrăgostește lulea de Ruxandra. Degeaba a încercat Ruxandra să-i explice că pasul făcut avea alt scop, nu a găsit înțelegere. Antrenorul era însurat, dar, după multe declarații și insistențe, Ruxandra a cedat, fiindcă se învârtea într-o lume necunoscută. După un timp, s-a reușit să se rezolve cu legitimarea la un club modest. În anul 1992, un accident a ținut-o pe tușă mult timp. Relația dintre ea și acel om a început să devină tensionată, el împărțindu-se între familie și Ruxandra, ba mai mult de atât, se întâlneau mai mult în sala de sport. În martie 1993, află, după un control medical, că este însărcinată. Din acel moment, omul în care crezuse devine tot mai rece, mai distant. În luna iulie, clubul îi retrage sprijinul financiar. Avea ceva bani puși deoparte, timp să supraviețuiască 2-3 luni. Singură și tot mai neajutorată, pe Ruxandra o bântuiau fel și fel de gânduri. De când rămăsese însărcinată, nu mai luase legătura cu părinții, oameni simpli, care făceau parte din clasa muncitoare. Ori ce câte ori își amintea de ei, lacrimile nu se mai opreau. I-ar fi contactat, dar ce să le spună? După greșeala făcută i-ar fi fost foarte rușine să-i mintă. Cel ce-i promisese tot binele din lume o căuta din ce în ce mai rar. În luna septembrie, spre sfârșit, ia hotărârea să părăsească acea localitate, care i se părea o închisoare, deși cu ceva timp în urmă era pur și simplu încântată de frumusețile naturale, dar și arhitectonice. Îl sună pe cel ce i-a transformat viața într-un calvar și îl roagă să o ducă cu mașina undeva, la o mănăstire. Individul cu suflet de piatră este de acord și în faptul serii vine și o ia pe Ruxandra, doar cu o geantă de voiaj, jucându-și rolul de om trist, dar falsul i se citea pe față, lucru ce l-ar fi observat și un neavizat. După nici 30 de kilometri, opresc într-o parcare motivând că dorește să bea o cafea împreună. Se înserase de-a binelea. După un timp, individul îi spune Ruxandrei că merge să ia ceva din mașină.

După circa 20 de minute, timp în care Ruxandra a bănuit că

Dăruiri literare ceva se va întâmpla, intră în local benzinarul cu geanta ei în mână, spunându-i că l-a trimis un domn să-i dea geanta pe care o uitase în mașină. Ceva, de undeva a făcut-o să se abțină, ba chiar a găsit puterea să-i mulțumească benzinarului. Apoi, mintea i-a fost năpădită de mii și mii de gânduri: ce să facă, unde să se ducă, la cine să apeleze în puterea nopții? Și, ca un făcut, în pântece începu să simtă dureri. După calculul ei, ar fi trebuit să nască după 15 octombrie. Și-a pus toate speranțele într-o mănăstire, unde ar fi putut găsi înțelegere. Și-a luat geanta, a ieșit afară și s-a așezat pe o bancă, încercând să se liniștească, respirând aer curat rar și adânc, mângâindu-și pântecele și rugându-se: „Răbdare, răbdare, puiul mamii!” Ca și cum cel ce aștepta să iasă la lumină ar fi înțeles-o, durerile s-au oprit. Atunci s-a ridicat de pe bancă și s-a îndreptat către benzinar, întinzându-i o hârtie de 200 de lire, rugându-l să plătească cafelele la bar, fiindcă uitase. Benzinarul a privit-o într-un anumit fel, omenește, spunând că nu e nevoie, probabil înțelegând că ceva neomenește s-a întâmplat. S-au privit adânc, apoi Ruxandra a mulțumit și a salutat, îndreptându-și pașii către autostardă. Și-a scos din geantă o geacă, fiindcă noaptea începea să devină foarte rece. Nici nu eva idee încotro să se îndrepte. S-a lăsat la mâna destinului. Gândul că va da viață cât de curând, o îndârjea...

Paul La nici 30 de ani, Paul era sătul de-a cutreiera Europa. O făcea de opt ani. Era cel mai tânăr șofer de TIR în anul 1985, când i s-a încredințat un autocamion „Roman” diesel cu destinația „Transporturi externe”. A început cu Ucraina, fosta URSS. La Grivoi Rog, unde România construia un combinat metalurgic, apoi în Asia, adică Irak, Iran, Turcia, Siria transportând utilaje petroliere. Îi mergea bine, se căsătorise și părea că totul merge bine. După căsătorie, a fost trimis și în vest, Germania, Italia, Franța.

Niciodată nu i-a stat gândul să rămână undeva în vest.

Imediat după ʼ90, când au început privatizările, a fost primul care a cumpărat TIR-ul pe care lucrase aproape șase ani. Era foarte mândru că devenise proprietar de TIR. Între timp, soția îi născuse un băiețel, fapt ce îl făcea să fie tot mai hotărât pe muncă. Însă, pe când se afla plecat cu un transport în Germania, copilul a decedat făcând febră într-o noapte, iar dimineața s-a stins. La acea vreme, era o problemă cu mijloacele de comunicație. Când ieșeai afară cu un transport, trebuia să cauți alt transport să revii în țară, altfel munceai degeaba. S-a întors după trei săptămâni, tot transportând prin Europa. La telefon nu-i mai răspundea nimeni ca altădată. Fel și fel de gânduri negre îl tulburau. La intrarea în țară, se întâlnește în vamă cu un coleg care ieșea.

Acesta îl privește și realizează că Paul nu știe nimic. Îi spune doar atât: „Vezi că sunt ceva probleme pe-acasă!” și o ia din loc. După ieșirea din vamă, Paul sună acasă, dar totul e zadarnic. Apoi, sună la rude și cunoscuți, dar nimeni nu-i

dezvăluie adevărul. Drumul din vamă și până aproape de centru țării i s-a părut o veșnicie. Când a ajuns în fața blocului, era așteptat de rude și vecini. La geamul apartamentului, storurile erau trase. Tatăl său l-a luat de după umeri, l-a tras deoparte și i-a spus că băiețelul lui a plecat la ceruri, iar mama copilului și soția lui, după cinci zile, într-o noapte, a golit apartamentul și a plecat, nimeni nu știe unde.

Lacrimile curgeau neîncetat pe obrazul lui Paul. A intrat în apartament, dar tristețea l-a cuprins și mai tare... Camerele goale, pereții goi, nicio poză el și cu Tudorel, copilul lor.

Două săptămâni nu a fost bun de nimic. Toate astea aveau loc la sfârșitul anului 1991. I se părea că nu mai are rost să lupte.

Zilnic mergea la cimitir, la mormântul copilului, unde plângea ore întregi. Într-o noapte de ianuarie 1992, se trezește dintr-un vis și cuprins de ceva nebănuit își spune – recitind un vers dintr-o poezie de George Coșbuc: „O luptă-i viața, deci te luptă!” – că o va lua de la capăt. Așa a și făcut. În câteva zile și-a pus la punct TIR-ul, a făcut rost de contracte și a pornit din nou la drum prin Europa. La fiecare revenire în țară, doar pentru 4-5 zile, își amenaja câte un pic apartamentul și dupămesele și le petrecea la cimitir, la mormântul lui Tudorel. De soție a aflat că s-a mutat undeva în sud, aproape de Dunăre, unde avea o mătușă. Între timp, au divorțat, ea înaintând divorțul. Paul și-a trimis doar un avocat, el fiind mai mult plecat și, de altfel, nu și-ar fi dorit să mai deschidă o rană care începuse să se cicatrizeze. Își mulțumi sie însuși, dar și lui Dumnezeu că i-a dat puterea să o ia de la început, fiindcă trebuiau plătite ratele, atât la apartament, cât și la autocamion.

Așa că, în acel sfârșit de noiembrie 1993, Paul se întorcea în țară cu un transport de aparatură electronică. Își pusese în gând să înnopteze în parcarea din apropierea graniței, dar... un TIR îi blochează intrarea din simplul motiv că se defectase, așa că își propune să meargă mai departe. În dreptul ieșirii din parcare, vede în lumina farurilor o femeie care nu face niciun semn, pur și simplu stă pe margine cu o geantă în mână. Cum niciodată nu a întâlnit în această parcare, în puterea nopții, o femeie, un gând îi trece prin cap: „Aici nu-i ceva în regulă!”. Oprește TIR-ul și se îndreaptă către Ruxandra, vorbindu-i în limba țării în care se aflau. O întreabă unde merge, iar ea îi răspunde: „Oriunde”. În timp ce o ajuta să urce în mașină, Ruxandra exclamă de durere: „Au, nu mai pot!” Paul rămâne mirat, apoi îi zice: „Sunteți româncă?” Ruxandra, și mai mirată de întrebare, dar și de bucurie, îi răspunde afirmativ. Atunci, Paul observă că Ruxandra este însărcinată. Oprește din nou într-un refugiu și îi pregătește patul, aproape obligând-o să se urce în pat, bineînțeles cu ajutorul lui. Lui Paul îi sărise oboseala. O roagă pe Ruxandra să-l țină de vorbă. Ea, nemaiavând ce pierde, îi povestește tot parcursul vieții. Paul o asculta și din când în când îi strângea mâna, pentru a-i da încredere și asigurând-o tacit că totul o să fie bine. Apoi, simți nevoia să-

Pag.11

Dăruiri literare și povestească și el viața, deși nu-i stătea în obicei. Ieșise deja dintr-o țară și intrase în alta, având norocul să fie mai puțin aglomerată, în acea zi, vama. Încă 300 de kilometri și vor intra în România. Ruxandra începuse să simtă durerile facerii. Paul a oprit mastodontul doar pentru un sfert de oră, pentru a-și pregăti trusa medicală pentru orice eventualitate, iar Ruxandra l-a asigurat că va rezista până pe teritoriul românesc. Deși nu le avea cu muzica, Paul a început să-i cânte Ruxandrei, iar ea a găsit puterea să-l mângâie pe cap. La un moment dat, Paul o întrebă cum se va numi copilul, iar Ruxandra îi spuse că dacă va fi băiat îi va pune numele Paul. Atunci, Paul tresare și îi spune: „Îți mulțumesc! Iar dacă va fi fată, să-i pui numele Ruxandra!” Ajunși în vama de la granița țării, Paul făcând uz de cunoștințele sale, trece pe banda de urgențe și totul se rezolvă rapid, vameșul apropiindu-se și urcând în cabină îi zice Ruxandrei: „Naștere ușoară, doamnă! Aveți un soț deosebit!” Atât Paul, cât și Ruxandra au făcut ochii mari. În acel moment s-a creat o punte nevăzută între cei doi. Păreau că trăiesc un vis, un vis frumos, ce părea să fie adevărat. Între timp, durerile facerii începuseră să fie tot mai frecvente. Paul, deși un șofer care ținea la etichetă, de astă dată a forțat nota călcând mai tare accelerația. La 30 de kilometri de graniță se afla un orășel, A oprit la poarta spitalului, rugându-i pe cei de la urgențe că soția lui se află în cabină și trebuie să nască. Imediat a fost dusă în sala de nașteri, iar Paul, după ce atras mașina întro parcare, stătea ca pe ace în holul de la intrare, negăsindu-și locul. După mai bine de un ceas, o doamnă asistentă iese și îl felicită: „Felicitări, domnule, aveți gemeni... Pereche, băiat și fetiță!” Lui Paul nu-i venea să creadă. Se bucura ca un copil.

De ce? Nu putea să realizeze adevăratul motiv. A pornit în căutarea unei florării și s-a întors cu un taxi plin de buchete de flori. Toate doamnele întâlnite în cale au primit flori de la Paul.

Asistente, doctorițe, femeile de serviciu, tot personalul feminin ce i-a ieșit în cale. Apoi, i s-a permis să intre în rezerva unde se afla proaspăta mamă. S-a îndreptat către ea cu un buchet mare de trandafiri albi și, mai mult stângaci, a sărutat-o zicându-i: „Au venit pe lume Ruxandra și Paul!” Amândoi au lăcrimat în același timp. În spatele lor, tot personalul care a asistat la naștere, îi privea bucurându-se într-un mod aparte. Întrebat cum se vor numi copiii, pentru a le pune pe mână brățara cu numele, Paul a răspuns imediat, ca și cum se temea să nu se răzgândească Ruxandra: Ruxandra și Paul... Trotuș.

Apoi, s-a întors către Ruxandra și i-a zis: „Gata, sunteți toți trei ai mei!” Ruxandra a găsit tăria să-i zâmbească. El, Paul, i-a promis că în trei zile va fi înapoi și va merge să înregistreze copiii. Ajuns acasă, Paul a trecut repede peste oboseală, iar a doua zi, a transformat o cameră în cameră de copii, cu două pătuțuri, cu tot ce trebuie pentru nou-născuți, de se mirau și se întrebau vecinii. Unul dintre ei l-a întrebat ce se întâmplă, iar el le-a răspuns: „Surpriză!”

Apoi, a treia zi, a mers cu Dacia Combi 1310 acolo unde cei trei îl așteptau, a trecut copiii pe numele lui, promițându-i Ruxandrei că în cel mult două săptămâni se va

Pag.12

numi doamna... Trotuș. Paul a fost nevoit să mai aștepte încă o săptămână până la externare, așa că s-a întors, dar nu a stat degeaba. A căutat o bonă, o fostă asistentă pediatră, ieșită de curând la pensie. Când a sosit momentul, împreună cu bona, sa îndreptat către spitalul din orășelul din apropierea graniței.

Cu certificatele de naștere și cu actele de ieșire din spital, familia Trotuș pleacă înspre casă. Multă vreme, nimeni nu a pus întrebări. În drumurile sale lungi, lui Paul nu-i stătea gândul decât la copii și la Ruxandra. Cu o răbdare ieșită din comun, după trei luni au avut prima relație soț – soție, deși la două săptămâni după ce-au venit acasă s-au cununat civil.

Timp de trei ani, bona a stat 24 de ore din 24 în casa lor. După patru ani, și-au propus, amândoi fiind de acord, să mai aducă pe lume un copil. Între timp, Paul, muncind din greu, a mai cumpărat două mașini și și-a angajat șoferi, stând mai mult pe acasă. Între timp, a venit pe lume cel de-al treilea copil, un băiețel pe care l-au botezat cu numele de Alexandru, iar toți ai casei îi zic Ducu. Astăzi, Paul se bucură din plin de cei trei copii ai săi: Paul Junior este student în penultimul an, unde altundeva decât la „transporturi”, iar Ruxandra a terminat Institutul de Educație Fizică și Sport, fiind o handbalistă cunoscută. Cel mic, Ducu, este în ultimul an la liceu, este îndrăgostit de informatică și ține evidențele firmei, adică își ajută tatăl.

Cei doi părinți sunt fericiți și în cei douăzeci de ani trecuți deja, nu și-au reproșat niciodată, nimic. Totul e bine când se termină cu bine. Uneori, nu trebuie să forțezi nota, trebuie să te lași la mâna destinului.

Un vas de lut Un vas de lut, cu forme de femeie, Îmi poartă gândul spre Ulisse, Care, în largul mărilor pornise, În cea mai cunoscută Odisee.

Un vas de lut cu forme voluptoase, Lăuntrice dorințe îmi încearcă, Iar gândurile-mi maiestuoase, Doresc a mă-mbarca pe-o arcă.

Un vas de lut, de abanos culoare, Mă duce înspre Indii, mai departe, În mintea mea, grandoare și spendoare Și am putearea lumea a împarte. Într-un final, cuprins de oboseală, Îmi întind brațul pe-ndelete, Spre vasul minunat, frumoasa oală Și obosit, îmi stâmpăr a mea sete.

Din volumul în lucru „Dimensiuni în absolut”

Dăruiri literare

CRIZA MORALĂ ȘI LITERATURA STUDIU DE SPECIALITATE

Gabriela GRIGORE

prof.

LICEUL TEHNOLOGIC DR. C.ANGELESCU GĂEȘTI-DÂMBOVIȚA Schimbările de natură socio-economică din ultimii ani au creat impresia unei lumi nesigure, în care liniștea interioară, ordinea și echilibrul nu mai pot fi regăsite, iar viitorul pare tot mai incert. În aceste vremuri de criză, valorile morale par a nu-și mai găsi locul și rostul, criza economică generând și o criză morală.

Este cunoscut faptul că economia de tip socialist, care a marcat societatea românească o perioadă îndelungată, nu a oferit alternative viabile unei dezvoltări echilibrate, în sensul respectării drepturilor omului, al satisfacerii nevoilor fundamentale ale indivizilor și ale societății în ansamblul ei. De asemenea, industrializarea excesivă a condus la adâncirea crizei, nu numai în planul valorilor spirituale, ci și în domenii precum ecologia, alimentația, sănătatea sau educația.

În acest context, morala nu mai ocupă locul binemeritat pentru liniștea sufletelor noastre, știința inventează alte mijloace pentru atingerea fericirii. Pe drumul către modernism și progres oamenii și-au schimbat obiceiurile și percepțiile despre ei și despre viață. Nimeni nu mai pare preocupat de respectarea ordinii morale și sociale, a drepturilor și a îndatoririlor asumate cu responsabilitate, lumea pare a se fi îndepărtat tot mai mult de valorile spirituale, cultura nu mai prezintă interes decât pentru o mică parte a societății, cei mai mulți fiind atrași de spectacolul ieftin oferit de nonvalorile promovate pretutindeni.

Simptomul cel mai acut al crizei morale îl reprezintă diminuarea sentimentului religios, care a avut ca efecte: goana după bani, egoismul, lipsa de sinceritate, decăderea familiei ca instituție socială, afișarea sexualității, amplificarea conflictelor șa. În studiul Criza lumii moderne, R Guenon remarca următoarele: - nimeni și nimic nu se află azi la locul cuvenit; - oamenii nu mai recunosc nicio autoritate în ordinea spirituală; - se discută lucruri sacre, contestându-se caracterul lor și chiar existența; - inferiorul a ajuns să judece superiorul; - ignoranța impune limite înțelepciunii; - eroarea biruie adevărul; - omenescul se substituie divinului; - pământul este mai important decât cerul; - individul se proclamă măsura tutror lucrurilor și pretinde să dicteze universului legile plămădite de propria sa rațiune, slabă și supusă greșelii.

Andrei Pleșu, în lucrarea sa, Obsecenitatea publică, afirma: „împestrițarea de azi a realităților autohtone are o iritantă

dimensiune obscenă, adică o strânsă afinitate cu psihologia nerușinării: nerușinare în politică, nerușinare în publicistică, nerușinare în moravuri, în comportament public, în discurs, în modul de a (nu) gândi... Este vorba de o nonșalanță fără criterii...de o suspensie generalizată a valorilor și a bunei cuviințe... Rezultatul e un peisaj în același timp hilar și dramatic.”

Modelele de comportament pe care societatea le oferă azi tinerilor sunt sărace și lipsite de profunzime.

Superficialitatea, gloria facilă, căștigul fără muncă, îmbogățirea peste noapte, violența etc sunt antimodele pe care tinerii le imită inconștient, în lipsă de ceva mai bun.

Revenirea la valorile tradiționale poate fi o șansă pentru tânăra generație.

Cu răbdare și înțelepciune, cu dorința de a răspândi binele, cadrele didactice pot contribui la îmbunătățirea societății și a relațiilor interumane. Școala are un rol foarte important în orientarea tinerilor către valori morale precum adevărul, binele, dreptatea, respectul, altruismul, iubirea, justiția etc.Literatura, ca formă specifică și unică a cunoașterii și autocunoașterii umane, poate contribui în mod decisiv la afirmarea valorilor spirituale, la trăirea lor estetică, la formarea și potențarea sentimentelor de solidaritate umană, a aptitudinilor de compătimire, de a trăi destinul altuia ca pe propriul destin, la depășirea conflictelor dintre libertatea individuală și reponsabilitatea față de semeni.

Prin frumusețea lor artistică, prin eroii și întâmplările prezentate, operele literare oferă tinerilor modele de conduită, literatura devine un instrument educativ ce-i ajută pe elevi să-și descopere propria identitate, într-o lume în care valorile sunt în derivă. Textele literare devin o sursă de exemple/contraexemple care pot fi valorificate în scopul educației morale, efectele generate de ora de literatură devenind astfel complementare acțiunilor educative desfășurate în școală în acest sens.

Lumea ficțională oferă, pe lângă valori estetice, și valori morale esențiale pentru tinerii în formare, care acum își conturează personalitatea și se află într-o etapă caracterizată de schimbare și de vunerabilitate. Lectura constituie un mijloc eficient de a-i educa pe elevi, de a-i ajuta să se intruiască și să se înțeleagă.

Bibliografie: Andrei Pleșu, Obscenitatea publică, Editura Humanitas, București 2005 R Guenon, Criza lumii moderne, Editura Humanitas, București 1993

Pag.13

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Alina Marieta Ion Fie aglomerată sau pustie, strada se reinventează, se recompune sub privirile largi

Să fii într-atât de dedicat încât ancorat în cotidianul minţii răvăşit de inevitabilele stări contradictorii, să treci prin arderea îndoielilor regăsindute mai presus de muşuroiul comun al zbaterii dintre lumini şi umbre prin aceea că matca peregrinării tale în tabloul vast al lumii presupune o platoşă de rezistenţă crescută în timp din înţelegerea potrivită drept onestă a firii.

Este necesară o analiză atentă a plusurilor şi minusurilor existenţiale, înainte de a te aventura la o sinteză care poate fi convingătoare sau dimpotrivă.

Nimeni nu spune că nu există riscuri în faptul complex al introspecţiei care se întâmplă în multiple dimensiuni şi nenumărate direcţii.

Odată şi odată, cu toată precauţia şi protecţia binevenite, se pot materializa unele pericole în nebănuit de grave fenomene, cum ar fi „Combustie internă”: „Ies în neordine prin deschizătura din creier/ şi bat pe la uşile oamenilor./ Strig pe muţenie dreptul consfinţit la durere,/ ce pornire cu ceaţă şi vertiginoasă năvălire!/ Aprigă înfăţişare,/ se face grămadă pe genunchi,/ într-o intensă umilire şi deznădejde./ Ce blândă e atunci rătăcirea…/ mecanic înghit risipa de voinţă,/ şi apoi se resorb, domol, minţile la loc.”

Nici gând însă de a potoli setea de experiment atunci drumul îţi e marcat de înnăscută perseverenţă, liniştit pot a spune în sensul bun încăpăţânare. Se vede destul de bine acest aspect, la Alina Marieta Ion, care e împătimită de repetabilitatea transformării, de fluxul transcederii.

Astfel, în tovărăşia poetei să nu ne mirăm chiar deloc dacă vom avea parte de oscilaţii greu previzibile.

Poate fi vorba despre „Suflet desfrunzit”: „Străjerul meu de înger se ridică să plece,/ mă uit cum îşi bagă scoabele în traista uzată/ şi mă lasă./ Stai!/ Ce vântăraie s-a stârnit peste mine,/ şi singurul drum spre casă/ trece prin mijlocul câmpurilor,/ mă înfricoşează lăbărţata de soartă/ aşa că mai stai/ n-o să mă mai cari de acum/ o să dau ascultare./ Culeg frunze căzute din mine şi lempreunez/ strâns/ într-un fel opintit,/ se rostogolesc crăci descompuse/ într-o civilă războială/ când reuşesc să mă adun biruitoare-n mine,/ şi-l văd cum ridică sprânceana/ şi-mi face semn: înainte!”

Există aici dimpreună inerenţa umanei deznădejdi aflate undeva la încurcate intersecţii, pentru

Pag.14

care leacul e numai voinţa şi încrederea fără echivoc, dublată ne-prea-mult-întârziat de forţa unei regenerări ca prin minune. În cele din urmă, se arată reversul binemeritat pentru cine crede în puterea stăruinţei care destinată e întru restabilirea echilibrelor. În egală măsură însă, trebuie să ne aşteptăm, şi e bine că e aşa, întocmai de cealaltă parte a vieţuirii, la „Satisfacţie deplină”: „Ce noroc pentru mine c-am trăit gratuit!/ Fără temei am căutat prin buzunare/ după gologani rotofei şi ardeiaţi,/ neajunşi, copţi şi prefăcuţi./ Am domnit fără sinchiseală în aşternuturi calde,/ şi-am înghiţit bucăţi crude de ocru,/ în loc de grâne şi fluidice ploi./ Tîlcul vorbelor s-a topit în nesomn,/ am făcut economie la griji şi reuşite/ şi-am huzurit în aur alb şi magie.”

Aşa cum e orânduiala, obişnuinţa înfiptă în simţuri, poezia îl defineşte pe poet, dincolo de asta mai fiind însă şi nevoia unui explicit plus de autodefinire… „Eu sunt apa scursă din cerruri, uşoară şi/ mirosind a curat./ Eu sunt aerul rarefiat al vârfurilor de munţi/ lăsaţi voit pe pământ,/ ca să ai unde culege o gură vie de bunătate./ Eu sunt un bulgăre de sare brută scos la lumină, catifelat, pur şi trebuincios pe interior;/ Eu sunt, în curând, doar un timp măsurat în/ mii de secunde în care,/ din spaţiul albastru se-ntoarnă înspre/ nemaivăzut, o suflare.” (Eu sunt). Într-un mod cred că nu întâmplător, cartea semnată de Alina Marieta Ion are un aşteptat, necesar chiar obligatoriu centru de greutate, prin titlu şi în mod fericit prin poemul care dă acest titlu… „Cu faţa la stradă”: „În suflet este o poartă deschisă/ ce dă în strada mare./ Las-o aşa!/ Să intre de pe drum/ străinul obosit şi pribeag/ cu necunoscutul lui cu tot./ Mai sus este o fereastră, cu două ochiuri./ Las-o şi pe ea deschisă/ să se plimbe aerrul în voia sa/ şi să se bucure de neoprire./ Şi mai aşa…/ este un ştiut şi neştiut,/ ce stă pe banca lui şi se uită/ la un suflet călător/ care a ieşit el singur la plimbare.”

Aflându-mă în faţa unui eveniment literar fericit, aş spune că, de multe ori dacă nu cumva întotdeauna, poezia este aceea care dă impuls sufletului să se arate dezinhibat de oricare oprelişti, neavându-şi chiar deloc rostul disimulării, ci exact acea transulicidate care prin fior de înaltă calitate ne duce unde altfel destul de dificil ne-am fi putut gândi. Este un curajos şi bine susţinut efort de asumare a identităţii, în care eu unul cred!

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Secunda Durerea s-a oprit o secundă din zbor.

O secundă, cât să-și încarce arbaleta cu o nouă aripă furată de la un înger rănit de vorbe închipuite, care nu mai putea vedea mai departe de clipa naivă și devenise melancolic. Știa Durerea de mult: Inima în care va ținti va suferi de crivățul orbitor al melancoliei și va fi mereu flămândă și însetată, dar nu va putea chema pe nimeni în ajutor.

Surdă va fi la orice rugăminte și mută va fi, ferecată în sine, ca un pom fructifer aurit, dar sterp, ce nu mai potolește foamea nimănui și stă așa, strălucitor și singur în lumină, mort pentru toți, deși simte cum îi mai curge prin înfiorare sevă de demult.

O, Durere, nici păsările nu se vor așeza pe crengi de aur!

Nu le plac inimile rănite de săgețile melancoliei, preferă să moară în iubire, nu din săgeata Durerii.

Dar inima săgetată a devenit dintr-o dată albă, curată și blândă: „M-auzi, Durere?

Mă lepăd de toate visele și toată poezia ce-mi tulbură toamna și-ncep numărătoarea inversă.

La zero, te voi transforma în speranță, îmi voi despleti crengile și voi înverzi înspăimântându-te de moarte!”

Durerea s-a oprit o secundă.

Secunda decisivă.

Pag.15

Dăruiri literare

Alexandru MARIAN

1.identitate amară nu am cuvinte să-mi descriu astă ţărişoară şi sper şi încă sper că-i la reanimare îşi revine chiar dacă românii se omoară poartă spre om şi libertate-n viaţă spre iertare şi iubire oare? sau ce-i ăsta un cuvânt? nu pumni arme şi topoare ci doar spirt,ceva modificări principiale pe pământ ieşi românule din mizerie şi uitare!

2.uită copilule bradul am ochii năvăliţi de ape când văd mamele ce-şi plâng leşurile încă grele unde-i iluzia păgână numită viaţă când mori singur mori flămând aveam să scriu despre poezie în rime sângele nu-l poţi cânta şi n-am motiv de bucurie... drumul se sfărâmă în goana după unde ochii inundaţi încerc să-i scot că poate rândurile nu se mai şterg nu e loc de poezie sau doliu doar plânge-ţi mamă fiul şi tu copilule ce-ţi strângeai în braţe tatăl uită c-ai mâncat uită bradul de Crăciun uită că trăieşti oamenii scriu despre poezie doar în ceasul leţurilor rupte.

3. „m-am născut fără tine” tu inspiri, eu doar expiraceastă pauză-i mortalitatea; trei momente îmi rămân: visul, ardoarea şi junia. da! rămân bătrân, rămân în cimitir... m-ai văzut cam de atâtea ori şi miasma ta o devorez, cum să te ajung iubito? când eu sunt şchiop, tu zbori... să nu-ţi zâmbesc, că poate gustul amar se-mprăştie prin praf şi dezmierdări în altă viaţă, sub sărutul tău murdar... ce să mai jelesc? las scripturile să strige, risc şi-arunc o blasfemie eu totem, tu o zeiţă vie.

Pag.16

m-am prăşit fără tineflăcău aş vrea să fiu, doar să te zăresc... taci! nu-ţi doresc atingerea, vreau mort să te iubesc doar să te ascult, cum cânţi la geamuri milioane de ani lumina... poate atunci plutesc, m-am greblat fără tine şi totuşi... tu mă cauţi eu nu te mai găsesc, unde eşti femeie? tu zbori... eu te aştept în clipa morţii, chiar înainte... lângă secundele alea nevăzute nici de Dumnezeu, să-mi ofere răgazul ăla crud în care tu mă ucizi, eu te slujesc.

4.unde-I Dumnezeu acum? şi vă-ntreb acum pe fiecare unde-s sfinţii şi alte divinaţii? când românul moare,când doare... dăm vina pe guvern şi alte constelaţii. ziua ne plângem, chiar şi-n vis ne văităm am uitat curajul,omul, şi ne înjurăm... rămânem,chiar frecvent, blocaţi iar amânăm, istoria nu aşteaptă, hai să ne-adunăm. frate şi prieten, până-n creştet caută-ţi popas,citeşte o secundă, o literă de-asculşi,eşti meşter, vei afla că minciuna ne inundă. şi cât soarele ne naşte, lumea e mai bună sporeşte-ţi timpul, reuşim fără război... nu te mint,că lumea-i oricum crudă, unde-i Dumnezeu acum? poate e în nori. nu aştepta ca cerul să-ţi croiască viaţă, că nu-L vezi, e între spirit şi identitate zadarninc gândeşti, mâinile-ţi îngheaţă fără lacrimi şi moarte, alege: libertate! „Dumnezeu în noi se naşteînainte de iubire există lacrimi, răutate.”

Dăruiri literare 5.încă lângă cimitir posomorât, încă lângă cimitir, privesc bătrâneţea omului se scaldă, face valuri, se-ngroapă de vreodată câteva au fost şi ceru-i apăsat, privea un orb clatindu-şi barba dimineţii, privea şi se uita la minecele mai efemere amintiri sunt clipele, căci timpul se naşte-n pragul morţii.

6.lanţuri înţelepte ... momentul vieţii se termină când scrumul se-mprăştie în foaie. şi stau privind anotimpurile arse, aleg să fiu un martor când judecata vine, spre al meu colţ rece şi plin de mucegai, pe lângă alte case treceam... un pumn de verde între patru oglinzi... treceam, şi de nu-mi stăteau picioarele - să văd, puteam să fiu un mincinos şi să îţi spun: „nu poţi, nu ai putere, nu cunoşti” suntem infinit şi adevăru-i orbul ce aleargă, să nu te uiţi când flăcările dansează peste cruci (dar să recunoşti), treceam... şi orbul spune: - viitorul îmi rămâne, al meu colţ rece şi plin de mucegai...

7.un destin personificat în călătoria spre mine când vei afla că tu nu eşti şi o moarte te aşteaptă, incurabila soluţie se-ntrevede în zaţul de cafea: te paşte ea,cu ochii blânzi,dincolo de vrăjmăşie, oamenii discută despre prietenie, dragoste şi ceartă. când va afla falsul „eu”, cărările de ieri în drumul către ea spre infinit şi peste umbra aia să tot vină, să mai fie speranţa,chiar când vei afla că inima îţi bate, soarta încă nu-i moartă, fericirea acum se arată.

Desen de Iulia Popov Giușcă

8.dincolo de porumbel dincolo de persuasivul meu conştient lumina-i timp plimbând pasul prin edificiile civilizaţiei exterioare mă rezum la a aştepta ce-i umbra de ieri nu mă atinge încă şi aşa rămâne valurile încă sparg pământul desăvârşit desenez punctul azi doar un schelet porumbel ce totuşi vine şi mâine căci are albastru şi aripi.

Pag.17

Dăruiri literare

Felician POP Fuioare între lanuri și păduri Neîndoielnic, recentul volum al Lilianei Boian Terziu, „Dreptul la nefericire” (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) este o carte frapantă, în primul rând pentru faptul că autoarea mizează pe cheia sincerității absolute.

Cartea nu este un melanj confesiv de trăiri aleatorii și nici un manual de „bune practici în vederea supraviețuirii”.

Umorile, rumorile, nostalgiile bine camuflate sunt sublimate într-o formă superioară de (re)trăire a unor secvențe existențiale.

Chiar din titlu se observă nevoia autoarei de a evita clișeele confortului domestic, dezvoltate pe coordonatele unor ipostazieri de mediocră trăire.

Scriitoarea ne spune că toate nenorocirile viețuirii noastre vin din faptul că tânjim tot timpul după o fericire banală, care la urma urmei nici nu merită vreun sacrificiu, și nu acceptăm în viața noastră suferința și singurătatea ca greutate alternativă pe balanța echilibrată a existenței. Înzestrată cu o uluitoare sagacitate, Liliana Boian Terziu, încearcă să descopere esențele imuabile ale împlinirii cu rost, ale fericirii netrucate.

Cât de util sufletului nostru poate fi modelul: „Acela de a huzuri, bătrână și bolnavă, pe un maldăr de bani, de veșminte sau de camere pustii?”

A accepta suferința în viața ta, ca pe un reper identitar, ca pe o line definitorie a unor riduri tăiate aproape chirurgical pe chipul egolatriei suficiente, iată una din căile pe care autoarea caută să-și explice întreg parcursul său ontologic. „Ei bine, da, asta vreau să fiu, să am dreptul de a fi nefericită și nu abonată la idealul unei fericiri iluzorii”, exclamă autoarea într-un final de capitol, pentru că iată, are puterea de a înfrunta viața așa cum este și dacă adevărul înseamnă suferință și singurătate, atunci își asumă toate acestea cu curaj și seninătate, dar nu va accepta iluzia unei fericiri pasagere.

Emil Cioran spunea că dacă nu ar exista melancolie pe lumea aceasta, atunci privighetorile, în loc să cânte, ar râgâi.

Tot în această idee, autoarea consideră că melancolia este sursa genuină a marii creații. Starea Pag.18

aceasta de reverie amară este una a superiorității contemplative, care stă la temelia actului artistic.

Avem aici o radiografie necruțătoare, care penetrează zonele cele mai ascunse ale unor trăiri, uneori extatice, alteori agonice, încercând să descifreze mecanismele iubirii și deziubirii, al regulilor unui jocul perfid, cunoscut de multă vreme sub numele de „la solitude en deux”.

Este o carte a explorărilor interioare, un plonjon aproape sinucigaș într-un ocean cu irizări vesperale, unde colacul iluzoriu al salvării este nimic altceva decât speranța unei resurecții expiatoare. Între candoarea copilei pierdute în lanul presărat cu maci și albăstrele și femeia unei serafice păduri de octombrie,dogorâte de frunzele arămii ale toamnei, sugestiv tablou!, aflată undeva între Satu Mare și Carei, viața acestei femei își crestează întâmplările pe un drum al Damascului care nu s-a încheiat încă. Și pe acest drum, cel mai important lucru pe care îl posedă femeia este o busolă. Cam îndărătnică și înșelătoare uneori, e drept, dar care în cele din urmă, indică foarte precis, nordul magnetic al trăirilor admirabile. În prefața cărții, Dumitru Tâlvescu, avertizează: „Cred că această carte ar trebui citită de toți bărbații”.

Cu siguranță că așa și este, pentru că eternul feminin ni se destăinuie în aceste pagini cu o magmatică intensitate de trăire directă, sinceră și plină de comprehensiune.

Dăruiri literare

George TERZIU

POEM DE ZIUA MEA

LINIA IMAGINARĂ

Profundul violoncel al nopţii Azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare.

Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi dizolvă formele În fluviul de lumină albastră Muzeul de artă tresare sub paşii poetului Picturile curg înapoi în pensule Imaginile fug pe câmpuri răzleţe Împiedicându-se de fluturi călători Personajele principale ţin discursuri despre Vreme Şi despre căderea în păcatul picturii, Autorii fug speriaţi de moartea criticii.

Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele, Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea, O sărbătoare de iunie sub care mă nasc Aseară m-am întâlnit cu mine și arătam obosit Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă Şi se va vorbi de ea la televizor.

Când am tras acea linie imaginară Toţi câinii din oraș au început să latre Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână La birtul din colţ zeii au ieșit plictisiţi la o bere Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară Sau să-i fac să se iubească nebun Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă Așa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă Banală, plictisită, nici măcar nu merge la școală E vacanţă și totul e asemenea vacanţei Singura preocupare sunt fenomenele normale Cum ar fi privitul în ochii minţii Şi mersul pe catalige Pentru a analiza lumea de sus Când am tras acea linie imaginară nici nu am știut Că doamnele visează la iubirea veșnică, Când ești copil te uiţi după fetiţe Când ești bătrân te uiţi după doamne-doamne, Pentru o doamnă am oprit odată apele și munţii Am oprit poeţii și criticii literari Am oprit câinii să latre Ea m-a lăsat să-i pup mâna Care brusc s-a ofilit și doamna a murit curând Toate femeile sărutate de mine se ofilesc Apoi se întristează și mor devreme

CATEDRALA Pe câmpul timpanului se va construi o catedrală Picturile vor curge maestuos pe pereţi Judecata de apoi va trece prin sala unde Credincioșii se vor așeza cuminţi să primească smoală Dacă e din mâna Domnului cu plăcere Totul va fi dominat de legea cadrului Şi a perspectivei hieratice În centru Hristos va domina axial Peste gândurile noastre nespuse, firești Culegând nebunia spirituală Nebunia veșnică, nu cea trecătoare Subtila cunoaștere a dogmelor va fi centrul De unde izvorăște prostia ca un fluviu de foc Din când în când va veni un înger cu apă, Cu bere și mici cu muștar Vom mânca graţios micii și pâinea Orice vine din mâna domnului e spirit și taină Chiar și plictiseala, chiar și sexul neprotejat Pe câmpul timpanului catedrala râde subţire Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi.

Hei, tu, cel care nu știi cu ce se mănâncă astea Fii fericit, gândul tău colorat A ajuns până la Domnul Şi încă mult mai departe...

PRIETENILOR Mă numesc George Terziu Atât În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât Cred că dacă vă dau bere o să fie mai bine Ca în filmul acela Un om și un câine Amintirea voastră am pus-o în rama din piept Ca să-mi fie aproape atunci când v-aștept Vă asigur de toată dragostea mea Şi-o să vă dau locul lângă mine, pe stea Vom călători prin spaţii deschise Mai aproape de cer și de vise Mă numesc George Terziu Atât În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât

Pag.19

Dăruiri literare EMINESCU MEU Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă și bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină și ceapă Îl doare o mână și capul îl doare În vreme ce bea niște apă Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri Îmi vor face statui și evenimente Apoi vor merge cu sentimentul de turmă Cu mare fast să se-mbete Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii Dacă mori devii ideal Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia Cădea peste noi, ca un val.. Într-o zi a plecat departe, departe Într-un alt spaţiu terestru Prietenii mă cheamă să bem o pălincă Căci a murit Eminescu

FANTEZIE CU TINE Te voi bea dimineaţa la prânz şi seara Ca-ntr-un ritual numai de mine ştiut Voi fi stomacul tău şi buzele tale Îţi voi fi degete şi floarea din păr Nu te mişca, te rog, îţi iubesc nemişcarea În care mă scald, cu care pictez, Pensula-ochi îmi linge culorile din palmă Cu tine mă spăl de politica naţională Aşteaptă-mă încă puţin, voi veni Sunt trenul uitat într-o singură gară Iar dacă nu,voi trimite nebunul din mine Să-ţi răscolească fluturii din păr

TRANSHUMANȚA Ce frumoasă e nebunia trecerii gri Ce amestecată e toamna căderii nebune Eu îi dau iubitei mele compoate cu prune Şi ne jucăm de-a fi, a nu fi Nu știu de ce o cheamă Liliana Când firesc mă pierd în ochii ei de seară Apoi o îndop cu pizza și fluturi Peste care rad ciocolată amară Uneori ne jucăm de-a tristul poet Un joc calm ca poemele verii Stelele cad din lumea tăcerii Şi din cădere nasc flori violet Mâncăm când se poate și ne lasă iubirea Chiar acum pune sentimente la copt Am o iubită nefiresc de cochetă Şi o râvnesc toţi poeții din Olt

Pag.20

Marian HOTCA poem strigătul meu va decapita liniștea pietrelor în această singurătate mumificată în pereții de calcar un somn scămos va rodi din umbra pusă la macerat o nouă viață bolnavă fără fitil acesta nu este idealismul transcedental kant a murit prost observație observ că noaptea alunecă pe o stea epuizată o ecuație stinsă din constelația tristeții țipătul se va măcina în siluete diforme spărgând retina timpului de sare poem ochiul hotarul translucid dintre vis și realitate unduindu-se până la stingerea finală între afară și înăuntru mi-am văzut ochiul plin de tristețe din el a zvâcnit în palmă o lacrimă ce a pătruns până la sânge

Dăruiri literare

George-Cosmin BURLACU

Lumina unei stele pierdută-n depărtare

Durerea și-agonia planurilor de distanță, Demersul celor trei cu glorie, speranță...

Se-arată agonia incertului fantasmă, Tânjirea omenirii și viața-n siguranță.

Un pahar plin, dar doar pe jumătate Un cântec fin, cântat pe înserate; Și-o armă rece ce-aduce liberarea, Tunet suspin, promite vindecarea.

Neverosimil poate și cearta dintre medii, Dinamica tăcerii depășește banalul Spre cer e doar o cale Prin poarta decăderii; Plecat din simetrie, un om mai întâi moare...

Scris pe coperta unei cărți uitate, Cu litere străvechi ce n-au însemnătate, E numele pe care ți l-am spus odată, Tăcerea ne unește, cuvântul ne desparte.

Tăcerea dintre gânduri aduce vindecare Prostia omenirii conduce la mișcare; Zgomotul de umbră, tăcut în depărtare, Departe de ce știe, un om mai întâi moare.

Liniștea, tăcerea și gându-n hibernare Lumina unei stele pierdută-n depărtare.

Puternic ombilicul ce ne ține-n închisoare.

Pământu-ntreg se uită să vadă-un om cum moare.

A visurilor noapte se destramă, Surprins de linia mare de foc...

Scânteia ce acum este o flamă, Ridică munții în timp ce stă pe loc.

Cum pedepsești un munte?

Cum pedepsești o mare?

Cum pedepsești un zeu, o lună sau un soare? Îi oferi efemerul... Și lumea asta mare.

Stingerea luminii produce o schimbare.

Masonul ridică ce fundația-i permite, Poți construii doar legende finite Un fir de argint ars în a lumii teroare.

Din negură o fată se arată, Un nor de basm și timpul se dilată.

Al cărui nume ți l-am spus odată, O întrebare: cine-i această fată?

Pag.21

Dăruiri literare

Marioara ARDELEAN

ZĂPADA

LUPUL CÂNTĂREȚ

OMUL DE ZĂPADĂ

Încetișor și liniștit, Zăpada, iată, a sosit.

Fulgii ușori de catifea S-au răsfirat pe fața mea.

Nefericitul țap, cândva, Tot singur pe imaș păștea.

Lupul flămând l-a observat Și după dânsul s-a luat.

Iarna cea multașteptată, Cu zăpadă încărcată, Poposește bucuroasă Și la noi, pe lângă casă.

Îi simt pufoși și delicați, Cum stau pe mine așezați.

Eu îi alint, că sunt frumoși, Iar ei încep să cadă jos.

Iar când în dreptul lui ajunse, A vrut rapid să îl mănânce, Dar țapul îi vorbi așa: „Doar o dorință-aș mai avea!

Copii mulți ne-am strâns grămadă, Facem un om din zăpadă, Bulgări mulți rostogolim, Cât mai mare îl dorim.

Azi fulguiește minunat, Ca-ntr-o poveste ne-am aflat, Căci fulgișorii mari, zglobii, Par vii steluțe argintii.

Eu știu că hrana ta voi fi, Însă-nainte de-a muri, Cu umilință te-aș ruga, Cântă-mi ceva, de vei putea!“.

Gogoloiul cel mai tare Pus e în loc de picioare, Corpul bătucit, apoi, Din alt mare bulgăroi.

După atâta zbenguială, Au reintrat în amorțeală Și pe pământul înghețat, În fin omăt s-au transformat.

Și lupul, foarte măgulit, Se apucă de hăulit.

Dulăii, când l-au auzit, S-au adunat și l-au gonit.

Iar mai mic și îndesat, Capul mândru l-am format, Pe el, așezată bine, Drept căciulă, oala-i vine.

Mantia albă, pufoasă, Pe copii i-a scos din casă, Voioși în grup s-au aranjat, Un om de nea au ridicat.

Morala:

Ochii negri, rotunjori – Doi cărbuni ce dau fiori, Nasul lung și roșcovan Este-un morcovoi lungan.

Zăpada este bogăție Și hrană pentru-a noastră glie, Căldură ține la ogoare, Este o bună protectoare.

Istețimea țapului, Flămânzirea lupului.

Nu te da cine nu ești, Ca și lupul, o pățești!

Gura mare, dragii mei, E făcută din ardei, În mâini mătura o ține, Omul nost` arată bine! Îl privim, ne amuzăm, Cu noi am vrea să-l luăm, Însă asta nu se poate, Dar va fi paznic de noapte!

GHIOCELUL Cu sfială și curată, Floarea albă, delicată, De sub plapuma cea moale, Ar dori raze de soare.

Cu petalele plăpânde, Căpușorul și-l întinde.

Cercelușul fin se-arată Peste neaua înghețată.

Frunzulițe se ridică Pe tulpina-i mititică, Iar în vârful ei zâmbește Clopoțelul, vitejește.

Nu se teme de răceală, Deși încă-i ger afară.

Primăvara o vestește, Ghiocelul se numește.

Pag.22

Dăruiri literare NOROCUL SUPĂRAT

FECIORII ȘI LIVADA

AVARUL

Cândva, moșteni o grădină Un om dintr-o țară străină, Iar într-o zi, când o săpa, Găsi comoară-ascunsă-n ea.

Un om avea o livadă, Zilnic mergea să o vadă, O curăța și o stropea, Ea multe fructe-i dăruia.

A fi avar e lucru rău, Sporești mereu avutul tău, Te uiți la el și te fălești, Însă deloc nu-l folosești!

Oh, cât de fericit a fost, Cuvintele nu mai au rost!

De-atuncea, zi de zi, venea, Grădinii lui de-i mulțumea.

Dar omul s-a îmbolnăvit.

Rău supărat și chinuit, Pe fiii săi și i-a chemat, Livada-n grijă de le-a dat.

Un om exact așa făcu, Își strânse aur cât putu, Într-un seif l-a așezat, La el nu a mai căutat.

Trăia regește, relaxat, Comoara mult l-a ajutat. Însă-ntr-o zi, cu întristare, Norocul i-a ieșit în cale

Însă băieții se fereau, S-o îngrijească nu doreau.

Bietul părinte i-a simțit Că n-aveau poftă de muncit.

De bani nevoie mare-avea, Însă averea n-atingea, Mai bine s-a împrumutat, Problema de și-a rezolvat.

Și indignat, i-a replicat: „- De darul meu, tu ai uitat!

Grădinii doar te ploconești, Pe mine-n schimb mă ocolești!

Atunci le spuse mai șoptit: „- Eu o comoară am pitit La un copac cu trunchiul mare, Însă nu-mi amintesc la care!“.

Dar într-o zi s-a întâmplat Că niște hoți rău l-au prădat Și au luat tot ce-a avut.

Să îi oprească n-a putut.

Ori nu pricepi, în mintea ta?

Norocul nu e de la ea!

Eu ți-am adus comoara care Te-a-mbogățit așa de tare!

Feciorii se privesc vioi: „- Nu-ți face griji, lasă pe noi!“. Și începură a săpa Livada mare, cum era.

Atunci își spuse amărât: „- Ce fără minte am trăit!

Am adunat comoara mea, Să aibă hoții ce fura!“.

De ți s-ar întâmpla vreodată Să pierzi comoara câștigată, Nu dânsei îi vei reproșa Ce crudă este soarta ta!

Comoară-n ea nu au găsit, Deși cu râvnă au muncit.

Abia apoi s-au deșteptat, Ce lecție tatăl le-a dat.

Morala:

Vei spune-atunci cu voce tare: Amară-i viața mea, în care Norocul rău m-a blestemat, A luat `napoi tot ce mi-a dat!“

Morala:

Morala: Fii atent în viața ta, Mulțumire cui vei da!

Se întâmplă să greșești, Altuia să-i mulțumești!

Munca te îmbogățește, Tot ea te înțelepțește, De muncești și ești cinstit, O comoară-ai dobândit!

Singură, cu zile multe, N-are cine s-o ajute, Să-și ducă bucate-acasă, Ceva să pună pe masă.

EXEMPLU DE URMAT

Văzând-o, am alergat, Bagajul greu i-am luat Și am mers alăturea, Pân` la casa unde sta.

În drum spre școală, dimineață, O bătrânică-mi iese-n față.

Slabă este și-ntristată, Merge tare supărată.

Biata, mult s-a bucurat, Fericită-a lăcrimat, M-a strâns la piept cu duioșie Și a rostit cu bucurie:

Uneori se mai oprește, Câte-un pic se odihnește.

Este grea povara mare, Ce o duce în spinare.

„- Nu sunt mulți așa ca tine, Care să facă un bine!

Ești exemplu de urmat, Copil bun și educat!“.

Avariția, se știe, Este-o mare sărăcie: În zadar bogat tu ești, Banii de nu-i folosești!

CARTEA...

Cartea e un lucru sfânt, Să nu uiți acest cuvânt!

Ea este comoara care Te ajută când ești mare.

Mama ta cea învățată Te îndrumă și-ți arată, Că înțelepciunea ta Este cartea, iar prin ea Te dezvolți și știi de toate, Câte-n file-s adunate. Ține-o-aproape, lângă tine, Să îți meargă-n viață bine!

E-nțeleaptă și bogată, O cunoaște lumea toată, E lumină-n calea ta, Multe te învață ea.

Orișice vreți să aflați, În carte să căutați!

Vă așteaptă cu răbdare, Pentru orice informare.

Pag.23

Dăruiri literare

Marian ILIE poet, critic, scriitor

Aud America Moto: I hear America singing (Walt Whitman) I hear America sinking - Aud nu cum cântă ci cum se scufundă America-n sufletul meu - continentul acela mustos nu-şi mai are contur sufletul meu de ţăran preistoric şi postacademic şi post zis de veghe în prea frământată Curbura Carpaţilor da işi trăieşte lucid singuratic amărăciunea...

Auzeam cum cânta - ascultam Vocea ei cu bunicul şi tata între munţi de păpuşi de tutun împregnat clandestin cu năduf şi cu sevele gliei ce-şi dete feciorii şi fete şi aur şi grâne şi tot aşteptând izbăvirea istorică întâia şi cea de pe urmă venire a lor adulaţii râşi-plânşi de dincolo de hârâitul radioului vechi şi de pânza ecranelor...

Se trăia scorburos devenirea la noi se lua şi se da se preda se-nvăţa se iubea şi ura creştineşte pe stânga acolo în trup unde inima bate clamând izbăvirea de foste orori inventate himere fantome mustind ca de vin botezat cu aghiasmă trecutul un râu de suplicii o teamă cumva programată genetic să doară...

Pag.24

Democraţia ah democraţia acel postulat cu puterea popoarelor teribilei lor neputinţe robite şi spaimei că moartea-i cumva altceva decât moartea cea moarte poveşti despre lei săritori de bariere şi bieţi căţelandri târându-se-nvinşi pe sub dedesubtul istoriei...

Am iubit am urât şi-am iertat repetând fără noimă păcatul istoric al facerii şi desfacerii ginţilor Doamne şi cum aşteptam odorând cu miros tăietor de tămâie braţele anticei Cruci Cardinale ultima mare descindere dintru vastul tărâm al dreptei Tale făgăduinţe...

Am ajuns să urâm şi-am ucis însuşi mitul iubirii miracolul frântei din noi Înnălţări retrăim dară pilda cea tristă a iarăşi clădirii şi-apoi dărâmării cu simţuri ciulite ocult spre Acolo - nu cum cântă aud ci cum se scufundă odată cu mine cu tot cu legendele ei se scufundă America...

Să fi fost după inima mea eu nu dărâmam plânsul Zid al Berlinului Doamne tocmeam meşteri mari să-l străpungă cu porţi să graveze în lemnul cu fibră vibrând de durerea Pământului un tandru discurs planetar dedicat aşteptării...

Din volumul „A doua Scrisoarea III” (Ed SemnE, Bucuresti, 2010)

Dăruiri literare Aveam eu o prinţesă

Bir varmış bir sultanım

În ţara asta toate-s nelumeşti iubirile par trepte către moarte aveam eu o iubită-n Bucureşti ce mă dorea şi mă voia departe

Tuhaf bu memleket be kardeşim Aşklar ölüme dek kademeler Bir varmış Bükreş'te bir sevgilim Beni özler de uzakta ister

M-ademenea cu şoapte şi tăceri îngenuncheam şi se umplea de mine ne căţăram în vârf de palmier strigând la Dumnezeu că ne e bine

Uyuştururdu, hey, susa susa Dize çöküp ona sel sel akardım Uçardık palmiye uçlarına Bağrırdık göklere “Eyvah” - yanardım

Venea o vrăjitoare pe un nor mi-o descânta şi-o preschimba-ntr-o gaie din vârf de palmier pleca în zbor şi mă lăsa acolo în văpaie

Bulutlardan bir sihirbaz kadın Gelip okşar, bir bozdoğan dökerdi Sevgilimden - o da kanadından Tuğlarını açar uçar giderdi

singurătăţii pradă - doar o zi că noaptea iar îmi trimitea ispita mă amăgea din nou cu şoapte şi îngenuncheam şi-mi inundam iubita

Bir tek gün yalnızlıkla eş kalırdım Geceleyin günah yine konardı Omuzuma - tekrar sel aktarırdım Onun üzerine - nazlı bir yardı

cu suflet minte trup - dumnezeire ce nu se dă oricărui muritor mă strecuram trufaş în a sa fire şi ne-nnălţam - dar iar pleca în zbor…

Vücut, us, ruh olur – fanilere Verilmeyen duyguları yaşardım Kibirle eritirdim üstüne Ondan sonra…izlerini okşardım…

Prinţesa mea de jad din Bucureşti am dus-o şi-n cetatea mea natală i-am arvunit vapoare si caleşti şi-am decretat în urbe zi de gală

Diyarıma çağrırdı özlemler Yeşim sultanımı alıp gittim Kiraladım faytonla gemiler Resmi gün yörede ilan ettim

Am dus-o-n baltă şi tocmit-am peşti să-i descreţească fruntea princiară i-am scris poeme si i-am spus poveşti şi-aşa m-am amăgit o-ntreagă vară

Nehrimizden balıkları tuttum Sultanımı eğlendirsin diye Masal, destan, şiir de okuttum Maalesef düştüm hayallere

Că ne tot ridicam până la cer şi iar ne dădea roată vrăjitoarea ea dispărea eu rămâneam să sper că-mpreuna-vom Muntele cu Marea…

Ki göklere binerken beraber O sihirbaz kadın geldi, tekrar Yarim uçtu - yalnızlıgım çiftler Deniz, nehir, ova, yayla, dağlar…

Ehei mi-am zis, voi duce-o-n Ararat pe urmele Corabiei lui Noe am s-o îmbrac în pietre de agat şi am s-o scald în seve de aloe

Götüreceğim Nuh izlerini Takip ederek Ağrı Dağına Dökülecek cevher elbisesi Alpyıldızı suyu vucuduna

Am să-i descânt de draci cu smirnă crudă şi-n plete am să-i pun cununi de spini voi duce-o-n Capadoccia s-audă cum Dumnezeu îi mustră pe creştini …

Izmir taze çiçek usaresi Gırbaç olur şeytan karşısına Ürgüp Vadisinden melek sesi Hıristyanların ettikleri dua

Prinţesa mea de jad din Bucureşti pe care Dumnezeu mi-a hărăzit-o oricât m-alungi şi-oricât m-ademeneşti eu mă supun şi te sărut, iubito!

Bir varmış Bükreş'te bır sultanım Tanrı hediyesi… Yarim, anlarsın Seni öper, kulum sana, canım Her ne kadar özler de kovalarsın…

Din volumul „Dreapta dragostea mea * Mellactonia” (Ed. SemnE, Bucuresti, 2007). Traducerea în limba turcă aparține autorului.

Pag.25

Dăruiri literare

Adriana TOMONI

Bună seara

Buenas noches

Bună seara, iubite, a venit toamna.

Aripile-mi sunt obosite. Îmi zboară frunzele pustii din suflet.

Fluturii și-au ars aripile în vara asta caniculară.

Cocorii șterg numele noastre de pe cer și valurile au dus în larg ultimul ,,te iubesc”.

Greierii și-au pierdut arcușurile în plânsul ploilor.

Zeii se ceartă în ceruri și trimit săgeți de foc în grădina noastră cu dalii, încărcate cu promoroacă. Închină pahare cu vin în cinstea noastră, tristețea.

Buenas noches, mi amor Ha llegado el otoño.

Tengo las alas cansadas.

Se me van volando las hojas solitarias de mi alma.

A las mariposas se les quemaron las alas este verano canicular.

Las grullas borran nuestros nombres del cielo y las olas se llevaron lejos en el horizonte, el último „te quiero”.

Los grillos perdieron sus arcos en el lloro de las lluvias.

Los dioses pelean en los cielos y mandan flechas de fuego En nuestro jardín de dalias, cubiertas de escarcha.

Brinda copas de vino por nosotros, la tristeza.

Traducere în limba spaniolă : Oana Mihalcea

Distanța unui vis

Distance of a dream

Întind mâinile să te ating, dar nu reușesc.

Ești la distanța unui vis, a două doruri și nicio speranță. Îmi plec fruntea pe tâmpla tăcerii și aștept un semn care să-mi înflorească trandafirii sălbatici.

Privesc între filele cărții primite de la tine, petalele galbene ale trandafirilor dăruiți și parcă simt aroma visului nostru.

Tresar.

Mâinile mele aproape te ating.

I extend my hands to touch you but I fail.

You're at the distance of a dream, away two longings and no hope.

I bow my head on the temple of silence and wait for a sign, to bloom the wild roses.

I look between the book's files received from you, the yellow petals of gifted roses and it seems that I can feel the flavor of our dream.

I startle.

My hands can almost touch you.

Trandafiri sălbatici

Wild roses

Un zâmbet cu arome de trandafiri sălbatici, răzbate spre asfințit, pe linia vieții. Îmi cuibăresc tristețile în palmele unui vis, ostenită de atâta zbucium.

Petalele lăcrimând, se închină timpului.

Tu, acolo departe, întorci clepsidra, ca și când ai întoarce timpul cu rădăcinile spre soare, să renască primăvara înfloririi trandafirilor sălbatici.

Orologiul bate sacadat secundele în plutirea diafană a aromelor prinse într-o sticlă de sirop de trandafiri.

A smile with wild roses flavor, runs towards the sunset, on the life line I nest my sorrows in a dreams hands, tired of so much struggle.

Weeping Petals, worship time.

You far there, turn the hourglass, as if you would turn the time with the roots towards the sun, to come back to life in the spring of the flowering wild roses.

The clock beat jerky seconds in the ethereal floating of flavors trapped in a bottle of rose syrup.

Pag.26

Traducere în limba engleză : Cristina-Simona Rânghetean

Dăruiri literare

Al. ANDRIȚOIU IN MEMORIAM „Când eram elev la liceul Samuil Vulcan din Beiuș, nu știam că femeia distinsă și frumoasă încă, prezentă la toate manifestările culturale și civice, era o poetă sensibilă, ce colaborase la Familia lui Iosif Vulcan, avea un volum de versuri publicat la Socec și fusese o luptătoare neînduplecată pentru cauza națională și socială a românilor din Transilvania și pentru mișcarea feministă din Bihor.

Numele ei de poetă, Viora din Bihor, nu spune prea mult, ba chiar pare duios prin latinizantul și arhaicul Viora..., dar să lăsăm nestinjenit parfumul de album romantic al numelui și să pomenim că sub pseudonim își ascundea modestia funciară soția marelui luptător, avocatul dr. Ioan Ciordaș. Ea însăși din familie de vestiți luptători, fiică a memorandistului Vasile Ignat, implicat în odiosul proces de la Cluj din 1894 – ne spune istoricul Viorel Faur – și a Herminei Ignat care comunica la 7 noiembrie 1877, prima listă de subscripții pentru ajutorarea soldaților români răniți în războiul pentru cucerirea independenței României.

Poeta și cetățeanca luptătoare Viora din Bihor a fost recomandată lui I. L. Caragiale de către gazetarul Paukerow, ca o femeie de ispravă, totdeauna pe baricadele ideilor sale naționale și sociale și ca scriitoare inspirată. A fost vizitată de Nicolae Iorga, care o citează printre femeile ilustre ale Ardealului și se pare că celebrul istoric, în drumul său din 1909 pe care l-a făcut cu căruța, de la Beiuș spre Brad (apud Nicolae Țucra – Monografia Vascăului în mss.) a fost ajutat de familia poetei. Cert este că ea și familia ei au primit vizitele lui Vasile Lucaciu, Octavian Goga, nu simandicoase ci de program de luptă și că, prin soțul său dr. Ioan Ciordaș, unul din promotorii locali ai actului Unirii, a activat alături de tribuni ca Partenie Cosma (el însuși beiușan), Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș și alții. Iar în anii din pragul celui de-al doilea război mondial și în anii războiului a fost vizitată de Lucian Blaga, poetul având la Beiuș un nepot direct, pe Liciniu.

Viața poetei cetățene și a luptătoarei Viora din Bihor a fost de-un dramatism continuu și, în miezul

vârstei sale, zguduitor. Deși a avut posibilitatea să cutreiere Viena, Elveția, Coasta de Azur, unde, însă, a luat mereu legătura cu oameni de cultură ai epocii, absorbită de lupta căreia i se părea că e predestinată, alături de temerarul său soț, Viora din Bihor nu cunoaște vârsta de aur a tinereții și nici a primilor ani de căsnicie, familia sa fiind mereu hărțuită de autoritățile habsburgice. Dar, în 1919, soțul îi este răpit de o bandă teroristă, ucis în chinuri grele și ciopârțit împreună cu tovarășii săi de luptă, dr. Nicolae Bolcaș și dr. Nicolae Crișan, avocați și ei.

Această dramă cumplită a umbrit întreaga viață următoare a soției. Poeziile sale, proza sa lirică se vor întoarce mereu spre imaginea bărbatului pierdut...

Valoarea, atât cât e, din opera scriitoarei militante Viora din Bihor stă în mărturisirea sinceră și fluentă a durerii, încrederii și idealurilor ei românești. Niciodată nu s-a vrut și nu s-a mărturisit mai mult decât era, dar nici nu s-a lăsat învinsă.

Cum vederile ei erau profund democratice, figura ei de înrămat în galeria femeilor române luptătoare ca Sofia Nădejde, Maica Smara, Veturia Lepădatu sau dincolo de granițele țării, Elena Văcărescu, cred că amintirea ei se cuvine subliniată; nu din gestul sentimental obișnuit ci din meritul pe care îl are în sine activitatea civică și opera literară a Viorei din Bihor.”

Pag.27

Dăruiri literare

Viora din Bihor (Viora Ignat dr.I.Ciordaș, 30.04.1880 - 14.09.1957)

Poezie dedicată nepoatelor, printre care se numără și Maya

Pag.28

File din manuscrisele poetei, din colecția nepoatei sale, Maia Dobrin-Bayer, fiica Xeniei (Scumpa) Ciordaș-Dobrin, adunate cu migală de poeta Georgia Miculescu

Dăruiri literare

Benny J. Morgan

Ocupat Suni pe cineva la telefon și îți arată că e ocupat. În cel mai bun caz primești un mesaj în care ți se spune că e ocupat și că revine. Iar acel mesaj e presetat standard, că e prea ocupat să scrie ceva înapoi. Vrei să te vezi cu cineva și programul lui este ocupat. Poate găsește loc undeva în viitorul apropiat să se întâlnească cu tine. Iar programul tău e și el foarte ocupat. Telefonul îți tot dă remindere că ți-ai planificat din oră în oră câte ceva. Iar puținul timp liber ți-l treci din nou trecând în agendă toate programările la care ai nevoie de reminder. Să îți amintească din nou cât ești de ocupat. Seara ajungi acasă și ești așa de ocupat cu treburile ,,mărunte” prin casă încât abia mai ai timp să scroll-ui ecranul telefonului să vezi cât sunt alții de ocupați sau cu ce. Și te trezești că nu ai timp să mai dormi destul. Te trezești că iarăși e dimineață și trebuie să te trezești. Și o iei de la capăt foarte obosit și… foarte ocupat. Sună cunoscut? Mie mi se pare că e așa pentru mulți oameni. Și e puțin trist. Am reușit să facem din viețile noastre un mega-program în care suntem mai mereu ocupați. Trebuie să ne programăm din timp și micile vacanțe din an ca să nu se suprapună cu alte evenimente care ne țin pe modul ocupat. Nu mai putem face nimic spontan sau necalculat pentru că ,,ocupat” nu ne lasă. Se strică ordinea și nu putem să amânăm nimic. Pentru că și mai târziu scrie în dreptul nostru ocupat. Ne umplem programul cu așa multe lucruri încât nu ne mai facem timp și pentru noi. Cei de la serviciu vor să ne țină cât mai mult ocupați. Și pot să îi înțeleg. Suntem nimic mai mult decât o investiție pentru ei care trebuie să aducă profit maxim. Iar în timpul ,,liber” ne ocupăm de alte lucruri care trebuie făcute încât timpul parcă dispare în neant. Și mai și spunem că nu avem timp. Dar pentru a trăi cu adevărat pentru noi și împreună cu cei dragi când ne facem timp? E în regulă să fii organizat. Noroc că avem tehnologie să ne facem program. Insă cred că scopul nostru în viață nu e să bifăm în program butonul ocupat. Cred că scopul, într-un final generic, este să ne bucurăm de viață și de ceea ce trăim cu adevărat. Iar viața nu se oprește fiindcă la noi în agendă locul este ocupat. Ea trece. Și la fel și noi. Iar, când și dacă ne dăm seama că ne ocupăm mai mult decât trăim, poate atunci viața noastră se schimbă.

Tu cât ești de ocupat? Și, mai important, cu ce?

Biletele Am citit cândva pe net o chestie foarte faină. Spunea să faci o cutie și să pui în ea biletele cu lucruri bune care ți s-au întâmplat sau lucruri bune care poți să le spui persoanei iubite. Și, atunci când treci printr-o perioadă mai dificilă, să deschizi cutia si să le citești ca să îți reamintești că viața este totuși frumoasă. Mi s-a părut o idee bună și am făcut-o. Și astăzi am o cutie plină de biletele despre lucruri frumoase și îmi dau seama că Cineva acolo sus m-a binecuvântat cu o viață minunată. Și de câte ori mi se pare că mă duc în jos, cutia îmi aduce aminte că nu este locul meu acolo. De multe ori ne este mai ușor să vedem lucrurile negative din viața noastră. Ne este mai ușor să ne plângem. Și poate, în mijlocul problemelor ce ne apasă, avem dreptate să o facem. Pentru că viața nu este întotdeauna așa de ușoară. Și de multe ori ne doare. Dar nu trebuie să rămânem acolo. Când totul pare gri în jurul nostru, singurul mod de a lăsa lumina să intre și să curețe este să ne uităm și la lucrurile bune. Abia atunci punem corect în balanță viața noastră și observăm care taler trage mai tare. Când vedem ce e rău sau merge prost, trebuie să vedem și ce e bine și merge sau poate să meargă în continuare bine. Și sunt convins că ,,partea luminoasă” va învinge întotdeauna. Cutia mea e destul de plină de biletele. Am pus acolo multe lucruri frumoase, multe gânduri și sentimente. Din când în când mă uit la ele și știu că ele contează… că si eu contez. Și știu că, la un moment dat, ceea ce va conta cel mai mult este o cutie cu… biletele.

Pag.29

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

VIAȚA ȘI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR Alături de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei și Sfântul Grigorie, toți pomeniți pe 30 ianuarie în fiecare an cu mare cinste, face parte și marelele orator, Ioan Gură de Aur care mai este numit și Hrisostom. Acest Sfânt nu era capadocian, ci antiohian.

S-a născut pe la mijlocul veacului al IV-lea. Și-a însușit multe învățături de la un mentor al său pe nume Libanius din cetatea Antiohiei. A slujit mai mulți ani ca diacon și preot iar în anul mântuirii 397, a fost ales la demnitatea de arhiepiscop al Constantinopolului. Prin predicile sale aprige a combătut foarte mult: mândria, lăcomia, necinstea, păcatele bogaților și în mod special luxul.

A apărat mult cu vocea sa pe cei care nu se puteau apăra: sclavi și săraci. Pentru curajul, demnitatea și cuvântul său hotărât în a săvârși binele a fost exilat și chiar înlăturat din scaunul archiepiscopal.

Fiind prieten foarte bun cu antiohienii și cei din Constantinopol, s-a luat o decizie să fie trimis în locuri îndepărtate, și anume undeva spre Răsăritul Mării Negre, nemaiajungând acolo și-a dat obștescul sfârșit pe drum, pe 14 septembrie 407. „Toate aceste lucruri i-au atras dușmănia împărătesei, care a poruncit să convoace un sinod care să-l înlăture din scaunul său. Sfântul Ioan a fost trimis în exil, dar la scurt timp este readus, căci se răsculaseră păstoriții săi, care cereau revenirea ierarhului în scaun”. În afară de opera sa impresionantă, pe care o vom expune și trata pe scurt, avem în centru liturgic răsăritean „Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur”, slujbă deosebită ca și celelalte două Sfinte Liturghii, existente în Biserica Răsăritului.

Opera acestui mare Sfânt părinte este de o profunzime aparte din perspectiva abordării teologice.

Putem aminti: Opere sau omilii asupra Sfintei Scripturi, Opere dogmatico-polemice; Educativ-moral etc. „Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă opera literară, care ocupa 18 volume în ediția Migne”.

Una din lucrările sale remarcabile o constituie „Cele Dintâi Omilii la Facere”. „Aceste nouă cuvinte la Cartea Facerii au fost rostite, după cum se presupune, chiar în cel dintâi an al lucrării de propovăduire desfășurate de Sfântul Ioan Gură de Aur în Antiohia și anume în 386.

Această lucrare înglobează prima grupare de Cuvinte ale Sfântului ioan Gură de Aur la Cartea Facerii. Cele nouă Cuvinte la Facere, are ca centru de greutate anumite probleme duhovnicești ca de exemplu: chipul și asemănarea cu Dumnezeu a omului, cunoașterea binelui

Pag.30

și a răului etc.

Din întreaga opera atât de vastă și de folositoare duhovnicește au găsit de cuviință să selecteze cele mai puternice și spirituale proverbe sau ziceri, din înțelepciunea acestui Sfânt părinte: „ - Timpul mâhnirii nu e Acela când suferim răul, ci când îl săvârșim.

- Omul sporește neîncetat cele folositoare prin severitate și muncă.

- Demnitatea omului nu stă în originea lui. Nu Dumnezeu a creat sclavia, El a dăruit omului libertatea.

- Cum sufletul fără trup nu se poate numi om, la fel, nici trupul fără suflet.

- Când îl hrănești pe cel sărac, socotește că te-ai hrănit pe tine însuți.

- Acela care nu are nevoie de altcineva, ci trăiește independent, e mai bogat ca toți.

- Mai bine să te afli în întuneric, decât să ai prieteni.

- Cuvântul poate face tot atât cât poate distruge frica.

- Vrei să ți se facă bine? Fă și tu aproapelui tău”.

Viața și opera marelui Ioan Gură de Aur rămâne în mod special pentru crețtini o comoară de neprețuit. Un om cu harul înțelepciunii și „al cuvântului de aur”.

Rămâne o figură emblematică în Istoria Patristică atât în perioada în care a viețuit cât și până astăzi. Rămâne un mare reper în orientarea și dezbaterea teologiei, un sfânt al cărui învățătură ne luminează mintea, ne deschide sufletul spre cunoașterea adevărului revelat dar și un mare rugător la cer și mijlocitor la tronul Preasfintei Treimi pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu.

Bibliografie 1.Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Predici, Ediția a III-a, Editura Institutului Bilblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.

2.Pr. Ioan G.Coman, Patrologie, Editura Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

3.Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004.

4.Ediție literar- artistică, Enciclopedia înțelepciunii traducere de Bogdan Buses, Nadajda Chițan, Alina Patracova, Veaceslav Șiskovska, Editura Roossa.

5.Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă Ecumenița, Galați.

6.Pr. Costachi Grigoraș, Sfântul Ioan Gură de Aur, teologhisitor al Sfintei Scripturi, Editura Erota, Iași, 2003.

Dăruiri literare

Noi apariții editoriale:

Iulia Popov-Giușcă