Tacerea destinului by Floran Ileana-Lucia

Ileana-Lucia Floran

Tﾄツerea destinului roman

2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLORAN, ILEANA-LUCIA Tăcerea destinului / Ileana-Lucia Floran. - Ed. a 2-a, rev.. - Orăştie : Editura Emma, 2014 ISBN 978-973-1700-44-1 821.135.1-31

Copyright © Ileana-Lucia Floran Toate drepturile sunt rezervate autorului. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Ediția a II-a revizuită și adăugită Redactare computerizată: Ileana-Lucia Floran Coperta: Ileana-Lucia Floran

MEMBRĂ A UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA

e-mail: office@florema.ro; Tel.: 0354 104 753; Fax: 0354 814 387 http://www.edituraemma.ro

Începuturi Ușa se deschise brusc și în cadrul ei apăru un bărbat tânăr, cu ochii verzi, părul vâlvoi și trăsături fine. Părea foarte speriat și fără a mai saluta, spuse dintr-o suflare:  Doamnă, scuzați-mă, soția mea... E în mașină. Dați-mi, vă rog, o mână de ajutor... – Ce s-a întâmplat? Nu se simte bine? întrebă Dora ieșind grăbită de după birou. Unde e? Haideți să vedem cu ce-o pot ajuta. – Am parcat mașina chiar aici, în față. Știți, soția mea e însărcinată și... s-ar putea... în fine, nu știu, m-am speriat cumplit... Ieșiră amândoi în grabă la mașina parcată în imediata vecinătate a intrării de la „Urgențe”. – Ușurel, nu vă agitați... veți fi tată, totul e în ordine, zâmbi Dora după ce palpă „burtica” rotundă a viitoarei mămici. – E bine? întrebă soțul... – Da! O ducem direct în sala de nașteri! Femeia părea epuizată. În ochi i se citea o teamă imensă, probabil amplificată și de disperarea soțului. Dora evaluă rapid situația și, zâmbind, încercă să-i liniștească: – Domnule, rămâneți aici la „Internări” să dați toate datele despre soție, pentru completarea fișei. Noi intrăm în sala de nașteri și promit să vă țin la curent! 4

I se păru că bărbatul răsuflă ușurat că nu trebuie să mai asiste la suferințele soției. Nici aceasta nu zise nimic. Părea mulțumită de aranjament. Oricum, era într-un moment în care durerile o mai lăsaseră și devenise ceva mai liniștită. Sala de nașteri fusese pregătită deja, așa că cele două, doctorița și pacienta, au fost întâmpinate de asistenta de serviciu: – Doamna doctor, asistați dumneavoastră la naștere sau chem medicul de gardă? – Lasă, rămân eu, nu mai plec, oricum nu mă grăbesc... – Da, dar trebuia să plecați deja acasă, colega mea mi-a spus că ați avut o noapte foarte grea, cu două operații și mai multe... – Lasă, interveni Dora surprinzând privirea femeii, nu-i nimic, hai să ne bucurăm împreună de venirea pe lume a unui micuț... – Doamna doctor, sunteți grozavă! nu se putu abține asistenta, apoi, aplecându-se către pacientă, completă: – Aveți noroc, e cea mai bună doctoriță! Sunt femei care vin special de la zeci de kilometri... Dora zâmbi, dar nu pentru că i-ar fi plăcut laudele, ci pentru că observă că spusele asistentei o liniștiseră și mai mult pe pacientă. – Știți, spuse ea încet, noi nu suntem din zonă, am venit la nunta unei foste colege de facultate și... – Nu vă temeți, doamnă, sunteți pe mâini bune! Doamna doctor vă va consulta imediat și totul va fi bine. 5

Sunteți la prima naștere? Ați fost la ecograf? Ce aveți? Fetiță sau băiețel? – Da, e prima naștere. N-am fost la ecograf, nu am vrut să știu, dar sper să fie băiat, nu pot să sufăr fetele. Să știți că dacă va fi o fată, am s-o dau spre adopție, n-aș vrea sub niciun motiv s-o iau acasă. – Bine, dar ce va spune soțul dumneavoastră? – Nici nu mă interesează. Dacă e băiat îl luăm acasă și facem totul pentru el, dar dacă e fată, o dăm cui o vrea, eu una n-o vreau. Vlad poate să spună ce vrea, eu hotărăsc, că eu m-am chinuit nouă luni, nu? Nu-i răspunse nimeni. Asistentele tăceau încurcate, iar Dorei i se păru că această femeie era victima unei suferințe care depășea puterile unui om obișnuit. Se gândi că, mai demult, în sufletul ei se produsese o ruptură, existase o traumă peste care nu putuse să treacă și care încă o marca, dar neavând timp acum, se concentră doar asupra pacientei. * – Puteți să vă vedeți soția. Se simte foarte bine. Totul a decurs normal. Dora, deși vizibil obosită, zâmbea cu toată ființa sa. Fusese o naștere normală, fără complicații. Complicat era doar ceea ce va urma. Acest gând o înfioră. – Și copilul? E bine? E băiețel sau fetiță? întrebă, cumva îngrijorat, proaspătul tătic. – Dumneavoastră ce v-ați dorit? 6

– Vai, doamna doctor, nu contează, știți, vorba aia românească... orice-ar fi, numai sănătos să fie! Dora respiră ușurată. Se temuse că omul din fața ei ar putea avea aceleași obsesii ca și soția sa. Se gândi totuși să mai tatoneze „terenul”: – Soția dumneavoastră n-a fost niciodată la ecograf? Nu neapărat pentru a vedea sexul copilului, dar, măcar așa, pentru un control... – Nu, n-a fost... De ce? S-a întâmplat ceva? – Nu, nu s-a întâmplat nimic, stați liniștit. Toată lumea e bine. Întrebam doar așa, din curiozitate. Am stat câteva minute de vorbă cu soția dumneavoastră înainte de naștere și-am înțeles că „sub niciun motiv” nu-și dorește o fetiță, ba mai mult, că dacă ar avea o fetiță, ar da-o spre adopție... – Da, știu. Mi-a spus și mie de câteva ori, dar, sincer să fiu, am crezut că glumește. După ce și-a dorit atât de mult să fie mamă, nu cred c-ar putea face așa ceva. – Poate da, poate nu, chiar nu știu ce să vă spun. Oricum, cred c-ar fi bine să discute cu un psiholog, probabil există o problemă care generează asemenea gânduri. – Asta cam așa e, aveți dreptate. Odată ajunși acasă voi încerca s-o conving. E spre binele ei. Dar, nu mi-ați răspuns... avem fetiță sau băiețel? – Aveți o fetiță și un băiețel, ambii sănătoși, să vă trăiască! De-asta v-am întrebat dacă soția a fost pe la consultații... mă așteptam să știți că veți avea gemeni... 7

Bărbatul părea copleșit. Bâigui: – Nu, nu am știut. Doamne! Chiar nu mă așteptam la asta. Ar putea fi o problemă... Copilașii sunt în salon cu soția mea? – Nu, domnule, deocamdată am vrut să discut cu dumneavoastră. Ce credeți? Va accepta ambii copii? N-aș vrea să existe probleme pentru fetiță... – Nu cred s-o accepte, dar soția mea este o femeie educată și iubitoare, o să văd ce pot face. – Bine, stați de vorbă și încercați să-i spuneți, eu nu i-am spus încă nimic. De fapt, e chiar ciudat, a întrebat de dumneavoastră, dar n-a întrebat nimic de copii. Chiar n-am mai întâlnit așa ceva. De obicei, mămicile sunt nerăbdătoare să-și ia copiii în brațe... – Dacă ați ști ce mult și-a dorit un copil... Doctorița nu mai apucă să răspundă. Tocmai fusese strigată de către una dintre asistente și se îndepărtă în grabă. Își terminase programul de acum câteva ore, dar, deși nu mai avea nimic urgent de rezolvat, nu se îndura să plece acasă. Trăia un sentiment ciudat. Simțea că mai e nevoie de ea acolo. Se temea pentru fetița care abia se născuse, deși nu era sigură dacă avea motive întemeiate s-o facă. Dora oftă gândindu-se la femeile care, ca și ea, își doreau din toată inima un copil, indiferent dacă-ar fi fost fată sau băiat și nu-l puteau avea. Viața i se păru, iarăși, nedreaptă și numai gândul că era nevoie de ajutorul ei o făcu să lase toate gândurile deoparte și să intre în sala de nașteri. 8

* În salon era liniște. Zgomotul de afară rămânea undeva, dincolo de geamurile termopan nou-nouțe. Era un semi-întuneric liniștitor și lui Vlad i se părea că frământările și teama i-au rămas afară, iar aici a intrat un alt om, de parcă el își începea acum viața, nu cei mici pe care tocmai îi mângâiase din priviri. Nu se temea de ceea ce va urma. Își cunoștea soția și era sigur că va face tot ce-i va spune el. Niciodată n-a avut curajul să i se împotrivească. Se apropie încetișor de pat și-i puse o mână pe frunte, ușor, ca o mângâiere: - Carmen, sunt tare fericit! Mă bucur c-a trecut, că ești bine, că suntem, în sfârșit, părinți... - Tăticule, zâmbi Carmen deschizând ochii și-nvăluindu-l cu o privire plină de iubire, unde sunt cei mici? De ce nu-s aici, cu mine? S-a întâmplat ceva? - Nu s-a întâmplat nimic, copiii sunt sănătoși și au greutatea normală. Tocmai i-am văzut. Imediat o s-o rog pe doamna asistentă să-i aducă. - Nici nu m-am așteptat, sunt pur și simplu copleșită! - Da, Carmen, avem doi copii minunați! Sper să te bucuri... - Doi băieți? Fantastic! - Nu, draga mea, un băiețel și o fetiță, trebuie să ne gândim la două nume...

- Un băiețel și o fetiță... nu mă așteptam... De altfel, m-am temut să întreb... Și acum, ce facem? La asta te-ai gândit!? Carmen tăcu. Spera că va fi bine. Sigur că va fi bine. Spera ca nașterea celor doi să rezolve disensiunile și să elimine unele dintre problemele familiale.

Vinovatul fără vină - Mami, pot să ies în curte? Vreau să mă mai joc puțin cu Rex. Așa, de rămas bun, înainte de plecare. Să nu-i fie prea dor de mine! Fetița stătea cocoțată pe un scaun prea înalt pentru ea și-și legăna picioarele ca și cum și-ar fi făcut vânt pe scrânciob. Avea părul negru, greu de bucle și un ten alb ca laptele, aproape palid. Contrastul îi sporea frumusețea și o făcea interesantă. În plus, trăsăturile delicate și ochii verzi îi dădeau un șarm deosebit. - Sigur, Ioana, uite-l la ușă, te așteaptă cam de multișor... - Dar, mami, pot să-i duc ceva buuun? se alintă fetița privindu-și mama cu iubire și speranță. - Păi, cum nu? I-am pregătit deja păpica. Ia-i castronelul și fugi... Ioana sări de pe scaun și alergă în curtea din spate. Aveau o casă nouă, frumoasă, cu două niveluri, pe care au construit-o în locul uneia vechi pe care-o cumpăraseră imediat după căsătorie. Deși aliniaseră gardul cu toate celelalte imobile de pe stradă, construcția o făcuseră ceva mai în spate, astfel încât, în față rămăsese o curte în care stăpâni erau trandafirii, iar lângă poartă stătea de pază un liliac alb. De la poartă până la ușa principală se ajungea pe o alee pavată cu dale de piatră străjuită și ea de flori. La parter era biblioteca, sufrageria și bucătăria, iar la etaj dormitoarele, baia și dresingul. Din bucătărie, se 11

deschidea, către „curtea din spate” o ușă largă, cu geamuri mari, prin care lumina poposea în fiecare dimineață pe masa de un verde crud ca o frunză nounăscută. Curtea din față nu comunica cu cea din spate. Accesul la aceasta, se făcea ori prin ușa bucătăriei ori pe poarta mică din spate, poartă care dădea în altă stradă și care era „decupată” într-un gard înalt, de piatră, alături de o altă poartă, mare, prin care se intra cu mașina, direct în garaj. Curtea din spate era pavată doar într-un colț, în care era cușca lui Rex, în rest fiind acoperită cu gazon pe care se juca Ioana. Undeva mai în spate, Eric îi făcuse Ioanei un leagăn, care devenise repede preferatul ei. De pe geam, Dora o urmări zâmbind. „Uite cum trece vremea – gândi – ca ieri era bebeluș și iată, deja a terminat clasa întâi”. La început se temuse că nu va fi în stare s-o crească, dar acum era deosebit de mândră de fiica ei. Sigur, nu putea nega, soțul ei, Eric îi fusese de mare ajutor. Se implicase trup și suflet în creșterea fetiței, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Niciodată nu se supăra pe ea, era calm și dispus să-i răspundă la noianul de întrebări, chiar dacă venea acasă după o zi încărcată și obositoare. De altfel, așa simțea și ea, că oboseala îi dispărea imediat ce se afla în preajma fetiței. Zâmbetul ei drăgălaș și firea ei deschisă și iubitoare erau ca un balsam pentru cei doi părinți. „Da – își spuse Dora – Ioana e cel mai bun lucru ce ni s-ar fi putut întâmpla!” Dora zâmbea încă atunci când ridică, cu un gest reflex, receptorul. Se simțea relaxată. În sfârșit, după doi 12

ani de muncă extenuantă, este în concediu. E minunat, mai ales că, și Eric primise câteva zile libere, așa că, împreună, se vor putea bucura de soare, mare și... vacanță. - Gata de plecare, iubito? Ce face Ioana? - Își ia rămas bun de la Rex. Pe unde ești? Micul dejun te așteaptă, iar bagajele sunt în hol. - Acum ajung. Sunt la două străzi. Te pup, ne vedem imediat! - Ai avut o gardă grea? - Destul de grea, dar a trecut. Acum nu mă mai gândesc la spital, vreau doar să ne bucurăm cu toții de vacanță. Dora lăsă receptorul, aranjă farfuriile pentru micul dejun și ieși în curtea din spate fredonând un cântec la modă. N-o vedea pe Ioana. Rex mânca liniștit lângă cușcă, dând din coadă recunoscător. - Ioana! Vine tata! Hai, nu te mai ascunde! Ioana! Unde ești? Ioana! Vino, draga mea, plecăm în vacanță! „Ciudat, gândi Dora, unde-o fi? Nu are obiceiul să se ascundă. Mai ales că așteaptă cu nerăbdare plecarea”.

* - Dora! Ioana! Unde sunteți? se auzi glasul lui Eric. - Aici sunt, în curte, dar n-o găsesc pe Ioana...

- Cum n-o găsești?! Unde să fie? Ioana! strigă și Eric, deja neliniștit. A ieșit de mult? De ce n-ai supravegheat-o? - Eric, știi bine că o supraveghez și am grijă de ea! Acum, în loc să-mi reproșezi, hai mai bine s-o căutăm! - Scuză-mă, Dora, sunt foarte îngrijorat. Venisem cu atâta bună dispoziție și poftă de concediu... Abia așteptam să vă strâng în brațe și să ne bucurăm împreună de vacanță... - Înțeleg, zise Dora privindu-l tandru... și eu sunt îngrijorată, Ioana e o fetiță cuminte, n-a plecat niciodată fără să ne spună... - Hai la poarta din spate, să vedem... - Uite! E larg deschisă! strigă Dora care ajunsese deja, în fugă, la poartă. Sunt sigură că am încuiat-o. Am și verificat... Nu puteam pleca liniștită în concediu dacă n-aș fi fost sigură de asta... - Da, aseară, eram cu toții aici. Ioana se dădea în leagăn, tu adunai jucăriile din iarbă, iar eu am verificat poarta. A mai umblat cineva de atunci? - Nu, sigur nu! Noi abia ne-am trezit. Eu am făcut cafeaua, am pregătit micul dejun... Ioana a ieșit la Rex. Numai o clipă nu am urmărit-o pe geam, cât am vorbit la telefon cu tine. - Bine, dar cum a ieșit? Cu ce a descuiat? Și de ce? Unde să fi plecat?

- Eric! N-a plecat de bună voie! Uite! Sunt urme... a fost forțată încuietoarea... Eric! Ce mă fac? Fetița a fost luată de cineva! - Nu atinge nimic! Chem imediat poliția! - Da! Sigur! Repede! Cât nu e târziu. Nu cred să fi ajuns prea departe...

* În birou era cald, poate prea cald pentru cei care nu-și mai vedeau capul de atâtea probleme. Singura care se simțea în largul ei, era o muscă obraznică, care zumzăia zburând de ici colo fără nicio treabă, agasându-l pe comisar. Un telefon suna strident în celălalt capăt al încăperii, unde un agent se străduia să-i explice unei domnișoare, probabil o șoferiță amatoare, ceva despre legea circulației rutiere. Dora stătea ghemuită pe un scaun, lângă ușă, cu capul în mâini și cu ochii închiși. Dacă ar fi privit-o cineva, ar fi crezut că doarme. Eric se uita în gol, aparent calm și apatic. Singurul lucru care-i trăda surescitarea era faptul că, aproape involuntar, răsucea în mâna stângă, la nesfârșit, o brichetă. Nu era fumător. O luase de lângă aragaz, imediat ce venise poliția să ancheteze dispariția fetiței, și de atunci o învârtea întruna, absent. - Domnule Doinescu, se auzi vocea calmă a comisarului aflat la biroul din față, veniți, vă rog, împreună cu doamna, să semnați sesizarea. Am avea 15

nevoie și de o fotografie, cât mai recentă, a fetiței și de semnalmentele ei, eventuale semne distinctive, particulare, pentru a le transmite secțiilor de poliție din capitală și apoi, celor din provincie, în primul rând la Sibiu. - Imediat, răspunse Eric încet, ridicându-se de pe scaun. Vino, Dora, haide să semnăm... Domnule comisar, o să vă aducem o fotografie foarte recentă, de la festivitatea de încheiere a anului școlar. Ioana a luat premiul întâi! - Vă rog să-mi spuneți exact cu ce era îmbrăcată și încălțată fetița. Amănuntele acestea ne-ar putea ajuta mult. Dora tresări și se ridică cu greu, de parcă ar fi apăsat-o toate greutățile lumii. Răspunse cu o voce înceată: - Am îmbrăcat-o de drum, trebuia să plecăm la mare. I-am dat o pereche de pantaloni maro, raiați și un tricou bej, cu niște fluturi mari, viu colorați, desenați pe piept și pe mâneci. S-a încălțat cu adidașii albi cu scai, cei pe care-i pregătisem eu, nu i-au plăcut, chiar mi-a spus că nu se asortează cu hainele. În timp ce povestea, Dora simți cum lacrimi mari îi alunecă pe obraji. - Liniștiți-vă, doamnă, spuse blând comisarul, doi dintre agenții noștri alertează deja colegii din provincie și-n curând vom avea vești. Dacă fetița e la familia Stan, vom ști în câteva minute. Iar eu, chiar sper să fie la ei. Măcar am fi siguri că e bine, chiar dacă va fi greu s-o recuperăm imediat, ca să nu fie traumatizată. 16

- Mulțumesc, domnule comisar, știu că faceți tot posibilul, dar nu mă pot liniști. Când am adoptat fetița, avea trei zile. Deci, e ca și cum ar fi sânge din sângele nostru. Eu am și asistat la nașterea ei. Am vrut s-o creștem noi, tocmai pentru a-i oferi un cămin stabil, pentru a o educa într-o familie care s-o iubească, mai ales că n-am putut avea copii, deși am urmat tot felul de tratamente în ultimii ani. Mi s-a părut inuman ca părinții să-și ia băiețelul acasă și pe ea s-o lase acolo, despărțindu-i pe gemeni. Pentru ce vină? Că e fetiță? Doamne, sper ca mama ei, Carmen Stan, să fi urmat între timp vreun tratament și să-și fi revenit. N-am ținut legătura, așa ni s-a părut cel mai corect. Ioana e a noastră, avem toate actele, e pe numele nostru și nu mai are nimic de-a face cu ei. Ne gândeam că-i vom spune cândva, poate la majorat, dar în niciun caz la o vârstă atât de fragedă. - Totuși, cum de v-ați gândit la familia Stan? - Pur și simplu erau singurii care știau adevărul. Noi nu am spus nimănui nimic, nici măcar cunoscuților, nu am vrut să facem un „caz” din asta. - Nu v-ați gândit că altcineva v-ar vrea răul? - De ce? Noi, amândoi, am făcut numai bine. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar am ajutat mulți oameni, unora salvându-le chiar viața. De ce să ne vrea cineva răul? - N-a fost nimeni, niciodată, pe care să-l fi pierdut? Adică...

- Am înțeles. Mulțumesc lui Dumnezeu, n-am pierdut nicio pacientă. Iar Eric, care e medic chirurg, a redat sănătatea multora și nu știu să fi dat greș la vreo operație. Tu ce părere ai, Eric? - Nu, ai dreptate, în ultimele ore m-am tot gândit, nu, sigur n-am avut probleme cu nimeni. Am făcut și operații riscante, dar niciodată nu s-a întâmplat nimic rău. Sunt sigur! Dar eu n-aș crede că familia Stan e implicată cu ceva. - Așa e! Este greu de crezut, după opt ani în care nu ați discutat niciodată... Scuzați-mă, spuse comisarul, sunt căutat la telefon, poate avem vești. Cei doi rămaseră în picioare, lângă birou, cu ochii pironiți asupra telefonului, încercând să înțeleagă ceva din ceea ce auzeau. - În regulă, mersi, să mă țineți la curent! încheie comisarul convorbirea lăsând încet receptorul în furcă. * De o vreme, Dora nu mai avea somn. I se părea că sunt cele mai grele zile din viața ei. Și până acum avusese perioade dificile. Viața ei nu fusese ușoară. Totuși, prin răbdare și muncă, răzbise. Acum, însă, nu mai avea chef de nimic, se simțea înfrântă. Ioana însemna foarte mult pentru ea, iar faptul că totul se întâmplase aproape sub ochii ei, o făcea să se învinovățească mereu. Dacă ar fi ieșit cu telefonul în curte, dacă n-ar fi răspuns până n-o chema pe fetiță înăuntru, dacă... atâția „dacă” se 18

cuibăreau în gândurile ei, încât Dora era în pragul unei crize de nervi. Eric, simțindu-i zbuciumul, o convinse să nu mai stea să aștepte vești de la poliție, ci să meargă până acolo. Tocmai când intrară în birou, comisarul pusese receptorul în furcă și li se adresă: - Vești bune de la Sibiu! Fetița e la familia Stan! - Incredibil! răbufni Dora – sunt absolut nebuni, cum motivează? - Nu știu amănunte. Important e că am găsit-o la Sibiu și a fost deja luată din casa familiei Stan. Este în grija unei doamne de la Protecția Copilului, în secția de poliție. Cred că cel mai bine ar fi să mergeți după ea. - Sigur, chiar vroiam să vă propun asta, interveni Eric. Dacă ne grăbim... - N-are niciun rost să mergeți cu mașina, în câteva ore decolează un avion către Sibiu. Imediat vă rezerv și dumneavostră două bilete, oricum fac rezervarea din partea Inspectoratului. - Vă mulțumim mult! Dacă faceți dumneavoastră aranjamentele, noi ne repezim până acasă. Vom fi gata într-o jumătate de oră. Oricum, bagajele le aveam făcute și vom putea ajunge în timp util la aeroport. * Călătoria fusese scurtă și tensionată. Cei doi soți stătuseră tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Eric era neliniștit. Dora, deși devenise mai încrezătoare, nu price19

pea de ce se ajunsese aici. Cum de fusese posibil s-o răpească pe fetiță și, mai ales, cum de aflaseră că este la ei. Fusese asigurată la adopție că toate datele sunt confidențiale și că fetița nu va avea niciodată de suferit. „Uite că sistemul tot mai are câte o fisură” – reflectă Dora. Gândurile îi fuseseră întrerupte de Eric, care dădu glas unei bănuieli care nu-l lăsa în pace: - Ce zici? I-or fi spus Ioanei? Cum trebuie s-o abordăm? Crezi c-am greșit că nu i-am spus? Poate ideea noastră de a-i spune totul doar la majorat a fost greșită. Ioana e un copil inteligent, înțelege multe… Nici nu mai știu cum e bine! - Poate a discutat cu ea doamna de la Protecția Copilului. Prima dată trebuie să stăm de vorbă cu respectiva, să nu facem vreo gafă. N-aș vrea ca „plimbarea” asta să lase urme. - Ioana știe c-o iubim... Fii încrezătoare, totul va fi bine! Vocea lui Eric sună spart, ca și cum n-ar fi fost convins de asta... Se vedea că îl frământă ceva. Dora oftă. Era convinsă că în familia lor se petrecea ceva grav și că nimic nu va mai fi ca înainte. Spera doar că nu va fi ireparabil și că Ioana va înțelege cât de mult este iubită. Nici nu-și dădură seama când ateriză avionul. Se grăbiră să-și recupereze bagajele și părăsiră aeroportul cu speranța că în curând o vor îmbrățișa pe Ioana. - Hai să luăm un taxi. Altfel, ne-am descurca mai greu, ar trebui să tot întrebăm și întârziem prea mult.

- Ai dreptate! Uite, acolo în stânga, o stație de taxi! Dora își simțea inima tot mai strânsă și deja avea palpitații. Încerca să nu arate, să pară curajoasă. Simțea nevoia să fie alături de Ioana, să-i ofere protecție și dragoste. Se gândi că cel mai bine ar fi să se comporte normal, pentru ca fata să nu-și dea seama cât este de tensionată. „Normal, normal, dar ce mai înseamnă «normal»?” Niciodată nu-și făcuse probleme asupra modului în care vorbea cu oamenii. În principiu, știa să-i abordeze pe cei din jurul ei, indiferent de cine ar fi fost vorba. Chiar și pacientele mai dificile se linișteau în prezența ei. Uneori era chemată special. Colegii glumeau, sugerându-i c-ar fi fost bine să fi optat pentru psihiatrie. „Da – zâmbi – așa va face. Nu se va mai gândi. Va fi ea, cea dintotdeauna. Se va comporta cât mai firesc”. Îl privi pe Eric. Deși calm de obicei, acum părea neliniștit. Dora bănuia că și în sufletul lui se dădea aceeași luptă. Îl luă ușor de mână: - Îți amintești când te-am chemat în secția de nou-născuți să ți-o arăt? - Cum să nu? Cât era de mică și de frumoasă! - Te-am simțit înduioșat... Mă temusem că n-o să vrei s-o înfiem, dar ai fost imediat de acord. - Așa e, trăiam atunci două sentimente amestecate: compasiune pentru micuța părăsită și furie față de părinții care-o abandonaseră. - Și din cele două s-a născut un al treilea.

- Da, dragostea. Știi cât de mult o iubesc, nu? Sper să nu i se întâmple ceva... Noi am făcut totul legal, ei au semnat de bună voie, actele sunt în regulă... - Stai liniștit, nu de acte trebuie să ne temem, ci de reacția Ioanei. I-or fi spus adevărul, că-s părinții ei naturali. Mai știi la ce se gândește? Ce-o fi înțeles ea din toate astea? - Da, ai dreptate, să nu uităm că are numai opt ani... Da, chiar luna viitoare e ziua ei. Mă gândeam să te întreb dacă n-ar fi bine să-i cumpărăm un laptop... Oare n-o fi prea devreme? - Nu, m-am gândit și eu la asta. Măcar voi putea lucra liniștită pe calculatorul meu... Eric încercă să zâmbească, dar nu reuși decât o grimasă: - Lasă, să sperăm că totul se va rezolva cu bine. Uite, acolo, în față... Imediat coborâm.. * Intrară în clădirea înaltă, cu mai multe etaje și pătrunseră într-un hol îngust și rece, vopsit în culori mohorâte. În dreapta, de la un ghișeu, un agent îi întrebă pe cine caută. Eric îi explică cine sunt și agentul îi rugă să aștepte doar o clipă să afle cine se ocupă de caz ca să-l anunțe. Dădu două-trei telefoane și, după nici cinci minute, coborî un bărbat jovial, înalt, bine făcut, cu un

zâmbet deschis și cald, care, prin simpla lui prezență, insufla încredere. - Dumneavoastră mă căutați? Sunteți familia Doinescu? Mă bucur să vă cunosc, chiar dacă circumstanțele nu sunt dintre cele mai plăcute. Poftiți în biroul meu, să vă pun la curent cu situația și abia după aceea vă voi conduce la fetiță. S-ar putea să fie ceva probleme, fetița pare puțin derutată și confuză, dar sunt cu ea doi specialiști care sigur le vor rezolva. Doamna de la Protecția Copilului este foarte bine pregătită și ușor acceptată de copii. Are rezultate foarte bune și colaborează cu toți cei care o solicită. - Vă mulțumim domnule comisar... - Popa, Sebastian Popa, doamnă. - Totuși, fetița nu e bine? Din cauza lor? Ne-ați spus că e confuză... în ce sens? întrebă Dora în timp ce intrară într-un birou. - Poftiți, luați loc. Vă spun imediat. Știți că familia Stan, la care am găsit fetița, mai are un copil. E un băiețel frumos, deștept și cuminte. M-am interesat și la școală, a terminat clasa întâi, iar învățătoarea a avut numai cuvinte de laudă atât despre băiețel, cât și despre mama acestuia care se implică în educarea lui. - Dacă seamănă cu Ioana, e clar... zise Eric cu mândrie. Comisarul nu „prinse” tonul și nici nu înțelese ideea, percepând propoziția ca pe o ironie. Continuă: - Nu, băiețelul e normal, ba chiar am înțeles că are rezultate bune la învățătură. Nu sunt probleme cu el. 23

Fetița, știți și dumneavoastră... Eu am crezut că e din cauza șocului, a răpirii, dar se pare că nu... De aici și firea ei mai puțin sociabilă... - Ce vreți să spuneți!? Nu se poate... se sperie Dora. Doamne, ce i-au făcut!? Ioana este cel mai inteligent copil, învață totul ușor, nu are niciun fel de probleme de logică sau percepție, are rezultate foarte bune la școală și este o fire foarte prietenoasă și deschisă... Ba mai mult, are un vocabular bogat, încât de multe ori ne mirăm și noi cum a reușit să asimileze până la vârsta ei atâtea cuvinte și cum de se pricepe să facă asemenea conexiuni. - Sunteți sigură? întrebă fără să vrea comisarul, iar apoi reveni, văzând privirea tăioasă a Dorei – îmi cer iertare, dar am văzut chiar azi fetița și am senzația că nu se poate concentra la ceea ce i se spune... - Domnule comisar, nu mă mai fierbeți, haideți să mergem. Nu mai pot, am avut destulă răbdare. Dora se ridicase deja de pe scaun și stătea hotărâtă în fața biroului, gata de plecare. Comisarul Popa părea un om calculat și sigur avea cele mai bune intenții, dar ea ajunsese la capătul puterilor. Nu mai avea liniște. Trebuia s-o vadă cât mai repede pe Ioana ei și s-o strângă în brațe. - Vă înțeleg, să știți că și eu sunt tată, știu prin ce treceți. Haideți, urcăm la etaj. Fetița e acolo, cu doamna Simona. Privirea Dorei zăbovi câteva clipe asupra biroului. Într-o cană, zări câteva creioane roase la capăt și-și zise

că și alții au greutăți la serviciu, iar acest comisar, chiar își lua în serios îndatoririle. Urcară grăbiți scările, nerăbdători să-și regăsească fetița, dar și îngrijorați. Dora citise în facultate de situațiile limită, în care un șoc puternic distrusese viața unui om matur, așa că, prin comparație, un copil în plină dezvoltare, era și mai vulnerabil. Ieri n-ar fi crezut că lor li se poate întâmpla așa ceva. Când citea prin ziare sau vedea la televizor asemenea cazuri, avea impresia că sunt exagerări de-ale reporterilor, făcute doar pentru rating. Uite, acum trăiau chiar ei un astfel de scenariu. „Ce ți-i și cu viața asta!” – oftă Dora. Coridorul îngust li se părea interminabil, cu uși de-o parte și de alta. Dacă nu ai fi știut unde te afli, te puteai crede într-o școală. Dintr-o încăpere, aflată la capătul coridorului, răzbătea o muzică liniștitoare. - Aici e, spuse comisarul. Poftiți! Intrară în încăperea din care se auzea muzică. Era o bibliotecă cu sală de lectură și de studiu. Întoarsă cu spatele către ușă, o fetiță stătea pe covor, lângă fereastră și se juca cu o minge. Făcea continuu aceleași mișcări, iar și iar, ca un robot. Dora se gândi că Ioana n-ar avea răbdare să facă așa ceva. Se opriră lângă ușă, așteptând să discute cu doamna psiholog, care se apropia deja de ei, în timp ce scrutau încăperea din priviri, căutând-o pe Ioana. - Bună ziua, sunt Simona Vedea, psiholog la Protecția Copilului, bine ați venit! - Bună ziua, suntem părinții Ioanei, Dora și Eric Doinescu. 25

- Veniți să încercăm să vorbim cu ea, poate dacă vă recunoaște va fi mai simplu. Stă de câteva ore în aceeași poziție și se joacă cu mingea. Nu mi-a răspuns, indiferent ce-aș fi întrebat-o. Dora înaintă speriată, apoi strigă: - Păi unde e? Fetița aceasta nu e Ioana! Nu e Ioana! - Nu, nici nu seamănă, întări și Eric, e mai mare, iar Ioana e brunetă, nu blond-roșcată. - Da, sigur, uitați fotografia. E de la serbarea de sfârșit de an! Comisarul rămase perplex. La așa ceva nu se așteptase! Cu toții fuseseră mai mult ca siguri că fetița găsită în casa familiei Stan nu putea fi decât Ioana. Atunci, cine-o fi fetița? Doamna Stan o numise „Sonia”, dar polițiștii erau convinși că aceasta este fetița răpită din București, mai ales că micuța nu părea atașată de cea care se declarase mama ei. Dora îl strânse cu putere de mână pe Eric. Nici nu știa dacă trebuie să se bucure că acest copil suferind nu era Ioana sau să se întristeze că n-au găsit-o. - Regret, doamna doctor, n-am vrut să vă pricinuim griji în plus, spuse Simona cu o voce înceată, dar noi am fost convinși că v-am găsit fetița. - Da, am fost siguri că am găsit-o pe fiica dumneavoastră. Ce putea căuta un alt copil la familia Stan? Și, credeți-mă, doamna Stan n-a negat nicio clipă, ba chiar ne-a dat de înțeles că e fiica abandonată la naștere. Ce-o fi la mijloc? Să fie o simplă coincidență sau 26

mai mult? Ar putea fi și un plan bine pus la punct. Acum, trebuie să vedem dacă a mai fost dat dispărut un copil. Cu cât îi aflăm mai repede identitatea, cu atât mai bine pentru fetiță! zise comisarul. - N-am vrut să spun nimic, interveni din nou Simona, psihologa, dar are probleme de comunicare și de percepție. Eu suspectez chiar un autism. - Săraca fetiță! Sper să-i găsiți părinții. Recunosc, m-am simțit cumva ușurată că nu-i Ioana, dar nici pe departe nu mă pot liniști. Cine știe unde-o fi și prin ce-o trece acum, săraca! Domnule comisar, n-ați putea să mai vorbiți o dată cu doamna Stan? Poate acum, după ce ne-am lămurit că nu e Ioana, va fi ceva mai cooperantă. - Știți ce propunere am eu? Mergeți la un hotel, cazați-vă și așteptați vești de la mine. Este unul bun chiar aici, în apropiere. Părerea mea este că răspunsul e tot pe aici și ar fi bine să mai rămâneți în oraș, poate rezolvăm enigma asta împreună. - Sigur, nicio problemă, noi oricum suntem în concediu. Mergem și așteptăm telefonul dumneavoastră. * Camera de hotel era slab luminată. Dora trăsese draperiile și stătea cu ochii închiși, încercând să doarmă puțin sau măcar să se liniștească, dar gândurile nu-i dădeau pace. Avuseseră noroc să găsească o cameră frumoasă, într-un hotel central, în apropierea Poliției Municipale. Stăteau deja de două zile, așteptând vești. 27

Eric plecase prin oraș; cuprins de neliniște, nu mai avea răbdare să vegeteze, dar Dora nu se simțea încă în stare să iasă. Nu dormise mai deloc de când dispăruse Ioana. Se simțea obosită, tristă, frustrată și nervoasă. Evita orice discuție ca să nu răbufnească și să nu se răzbune pe cine nu trebuia. Mai mult de atât, se simțea și vinovată. De altfel, sentimentul de vinovăție era cel mai puternic. Doar Ioana fusese cu ea, iar ea o neglijase, o lăsase singură, în voia răufăcătorilor. Degeaba o consola Eric că fetița fusese într-o curte încuiată în care, teoretic, nu avea ce să i se întâmple. Dora considera că, dacă n-ar fi lăsat-o singură, toate astea nu s-ar fi întâmplat. Totuși, în unele momente, realiza că nu avea cum s-o țină non-stop sub supraveghere și că, dacă cineva și-a pus în gând s-o răpească și-a făcut un plan pe care, oricum, l-ar fi dus cândva la îndeplinire. „Da, gândi Dora, dar cine i-ar vrea răul? Cine și, mai ales, de ce?” Sunetul strident al telefonului o trezi din gânduri. Răspunse cu teamă, dar și cu speranță. Era, așa cum sperase, comisarul Popa. Le dădu întâlnire soților, spunându-i că are noutăți. Se ridică grăbită, îl sună pe Eric și-n așteptarea lui, făcu un duș și se îmbrăcă. Stătuse două zile în pijama, lipsită de vlagă, dar acum, dintr-o dată, parcă prinsese aripi la gândul că s-ar putea să-și găsească fetița.

Noua „casă” Trepte imense, roase de vreme, i se așterneau în față. Parcă nu era în apele ei. Se mișca doar în virtutea inerției. Înțelese totuși că se află într-un soi de castel vechi, prăfuit și dărăpănat și simți fiori reci prin tot trupul. - Haide, mai repede! Ce dormi în picioare? Urcă, urcă, imediat faci cunoștință cu noua ta casă. - Noua mea casă? De ce? Eu am o casă! Vreau la mama! Duceți-mă la casa mea! Vocea Ioanei sunase destul de puternic. Nici nu ai fi crezut că un copil așa de micuț și vlăguit mai poate riposta. Probabil spaima îi dădea puteri noi. - Ce mamă?! Visezi! Ai fost trimisă aici, la „orfelinat”, aici stai! - Orfelinat? Nu se poate! Am fost luată cu forța de acasă... Vă rog, ascultați-mă! - Iote, dom'le ce-i dă prin cap! Ce casă, fată, ce casă? Te-au adunat de pe străzi... Femeia era aspră, cu mâini mari, muncite și picioare butucănoase, încălțate în niște șlapi de plastic rupți, legați cu o bucată de sfoară scămoșată. Era îmbrăcată cu un fel de halat maroniu, cam nespălat, încheiat cu nasturi de toate felurile, cusuți cu ațe de culori diferite. Pe cap avea un batic decolorat, de sub care ieșeau, rebele, câteva fire de păr de un alb murdar. Călca greu. O dureau picioarele, o durea mijlocul, o dureau

toate. Și mai ales, o durea sufletul pentru viața ei tristă, ce se scursese atât de grabnic și fără vreun folos. - Doamnă... încercă iarăși Ioana, doamnă, vă rog, ascultați-mă! Nu știu de ce, dar cineva m-a luat cu forța din curtea casei. După asta, nu-mi mai amintesc nimic, știu doar că m-am trezit aici. - Doamnă, hai? Arăt eu a doamnă? Îți bați joc de mine!? Mie să-mi zici ca toată lumea: tanti Ana. Ai auzit? Și dacă nu faci ce ți se spune, să știi că ai de-a face cu mine! Mama voastră de pușlamale! Și-acum, gata cu vorbăria. Iote, am ajuns la doamna directoare. Intră cuminte pe ușa aia și poartă-te frumos, că altfel cobor milităria din pod! Ioana se afla în fața unei uși înalte, de stejar lăcuit, a cărei clanță îi venea în dreptul nasului. Nu mai văzuse o asemenea ușă. Părea desprinsă dintr-o poveste. De altfel, avea mereu senzația că visează, că încă doarme și că o va trezi îmbrățișarea caldă a mamei, surâsul iubitor al tatălui sau ochii blânzi ai lui Rex. O aduse la realitate o îmbrâncitură puternică. Tanti Ana deschisese ușa și-i făcuse pur și simplu vânt înăuntru. Alunecă pe parchetul proaspăt ceruit până în fața unui birou imens, din spatele căruia o privea o femeie încă tânără, destul de înaltă, slabă și palidă, cu niște ochelari imenși care-i acopereau aproape jumătate din față: - Vino, nu te teme, nu mănânc copii! Haide, ia loc pe scaun! Avea o voce caldă, delicată și blândă. „Poate ne vom înțelege” gândi Ioana. Se așeză destul de greu pe scaunul prea înalt pentru ea. Picioarele 30

îi atârnau și involuntar, începu să le legene. Văzând-o, femeia se ridică brusc de pe scaun, ieși de după birou și o lovi cu o joardă peste genunchi: - Stai cuminte! Nu e frumos să te fâțâi pe scaun când vorbesc cu tine! Ioana simți un nod în gât și-și strivi o lacrimă între gene. Nu atât de durere, cât din cauza c-o speriase reacția neașteptată a celei căreia tanti Ana îi spusese „doamna directoare”. Făcu rapid o comparație cu doamna directoare de la școală și trase concluzia că asta n-avea cum să fie directoare. Directoarele sunt drăguțe, simpatice și prietenoase. Auzi, ca prin vis, același glas blând, care contrasta puternic cu „ieșirea” dinainte: - Așa, deci să revenim... reluă directoarea așezând joarda pe birou, la vedere, ca și cum ar fi dorit s-o aibă la îndemână… Te cheamă Sonia și ai opt ani. Ești adusă din București. Ai fost găsită vagabondând pe străzi, murdară și flămândă. - Am opt ani, dar nu mă cheamă Sonia, mă cheamă Ioana. Ioana Doinescu și stau în București, str. Păcii nr.17, nu pe străzi! - Serios! Uită asta! De-acum te va chema Sonia. Ai înțeles? - Doamnă, vă rog frumos, ascultați-mă! Am fost luată cu forța din curte și de-atunci nu mai știu nimic, m-am trezit aici. Probabil că părinții mei sunt tare îngrijorați... Dați măcar un telefon, vă rog! - Mai vedem noi, acum, gata, termină cu smiorcăiala, Ana te va duce să te odihnești. Vei sta în 31

camera 5, cu alte două fetițe. Vezi să fii cuminte și să nu mă obligi să trec la alte metode de educație... Ai înțeles? încheie directoarea luând ca din întâmplare joarda în mână și fluturând-o către fetiță. - Da, am înțeles, dar, vă rog, dați un telefon la noi acasă, vă rog eu mult de tot, trebuia să plecăm la mare, mama și tata or fi morți de îngrijorare, vă rooog! Glasul i se pierdu pe coridorul înalt și interminabil. Mergea mecanic, împinsă de la spate de aceeași tanti Ana care-o adusese la etajul întâi. Mai urcară un etaj pe scări la fel de roase și murdare și se treziră în fața unei uși coșcovite, fostă cândva verde, pe care scria mare, cu cretă: „5”. Ioana se găsi dintr-o dată într-un loc dezolant, pe care nu și-l putuse închipui nici măcar atunci când mama îi citea povești cu vrăjitoare și zmei. Încăperea care urma să fie „camera ei”, era mare, înaltă, cu pereții umezi și murdari. Cândva, acum vreo doi ani, mai văzuse o asemenea încăpere într-o gară. Ținea minte și acum senzația de neliniște ce i se cuibărise în suflet când intrase acolo... Aici, culoarea închisă, dar incertă a pereților, podelele murdare, întunericul, mirosul, totul îi aducea aminte de acel loc, creându-i aceeași stare de teamă și incertitudine. Numai că atunci îi strânsese mâna tatălui și se simțise în siguranță. Acum, însă... Jumătate de cameră era goală. Mai în spate, în semiîntuneric, se întrezăreau trei paturi, iar într-un colț un raft șchiop, care stătea mult aplecat într-o parte și pe care se vedeau niște haine, destul murdare și ele, dar și 32

niște caiete și cărți vechi, cu paginile îngălbenite și colțurile răsucite ca niște frunze căzute în urma ploilor de toamnă. Ioana nu-și imagină cum s-ar putea scrie aici, deoarece nu se vedea niciunde vreo masă. Înaintă cu atenție pe podeaua goală. Nu știa dacă mai era cineva în cameră, nu vedea prea bine. Ferestrele mari, care lăsau altădată soarele să pătrundă din belșug în încăpere, erau nespălate, sparte pe alocuri și astupate cu hârtie albastră. Văzuse asemenea hârtie în pod, la țară, în casa părintească a mamei. Deși bunicii nu mai trăiau de mult, Dora nu se putuse hotărî să vândă casa, așa că, după ce au recondiționat-o, uneori, vara, mai plecau să ia aer curat, mai ales că era și foarte aproape de București. Acolo, Ioana găsise un caiet de-al bunicului, învelit în aceeași hârtie albastră și mama-i explicase că pe vremea când acesta fusese școlar, nu existau învelitori de plastic. Cu tot necazul care o apăsa, Ioana zâmbi gândindu-se la cei dragi de acasă și, în acel moment, luă hotărârea că va pleca de aici prin orice mijloace și se va întoarce acasă, chiar de-o fi s-o facă singură. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Gândurile îi fuseseră întrerupte de un zgomot abia perceptibil venit dintr-unul din paturi. Parcă tușise cineva... Se apropie cu teamă... Își luă inima în dinți și întrebă încet: - Cine e? Se auzi o foială, ca și cum cineva ar fi răscolit printre ziare. Ioana se îndreptă către patul din stânga și văzu o fată slăbuță, cam de vârsta ei, cu părul ce părea 33

blond-roșcat, tuns extrem de scurt și cu niște ochi mari, verzi, ațintiți asupra ei. - Bună, eu sunt Ioana, pe tine cum te cheamă? Nu primi niciun răspuns inteligibil, dar, după ce se trase mai în spate, fata începu să se legene în stânga și-n dreapta și să îngâne un fel de litanie ciudată, ca un refren reluat la nesfârșit. Ioana se simți cuprinsă de o milă imensă față de sărmana fată și încercă s-o mângâie, dar aceasta se sperie grozav atunci când văzu mâna Ioanei întinsă spre ea și începu să scoată niște sunete de animal rănit. Ba mai mult, chiar încercă s-o muște pe Ioana care, luată prin surprindere, se retrase strategic câțiva pași. Probabil din cauza zgomotelor, în cameră intră în fugă o altă fată, mult mai mare. Îi aruncă o privire scurtă Ioanei și se apropie de copila din pat încercând s-o calmeze: - Gata, hai, liniștește-te, nu s-a întâmplat nimic, fata asta va sta cu noi... Mai știi? Ți-am povestit eu... nu trebuie să te temi, n-o să-ți facă niciun rău. Nuți, m-auzi? Uită-te la mine! Totul e în regulă... Nuți! Fata avea o voce caldă și plăcută. Vorbea frumos și cu un ton blând, ocrotitor. În curând o calmă pe fetița speriată care coborî din pat și se așeză cuminte pe jos, continuând să se legene. Ioana se simțea vinovată. Realizase că ea fusese cauza acestei crize și își făcea mustrări de conștiință. Încercă un dialog: - Eu sunt Ioana, îmi pare rău, n-am vrut s-o sperii, m-am apropiat doar... 34

- Lasă, nu-i nimic! Înțeleg. Eu îs Stela, vei sta cu noi în cameră, dacă ăsteia îi poți zice cameră. Acum, nu mai suntem două fete în „arest”, ci trei. Nuți, uite, ea este Ioana. Să nu temi de ea, de astăzi va sta aici, cu noi. Hai s-o întrebăm câte ceva despre ea. - Cum ai ajuns aici? - Nu știu, habar n-am. Mă jucam în curte cu Rex, știi, câinele meu, când cineva m-a tras de mână, am fost luată în brațe, apoi am simțit un miros ciudat și n-am mai putut nici să strig. Mai departe nu mai știu, m-am trezit aici, iar directoarea mi-a spus că m-ar chema Sonia, dar știu sigur că mă cheamă Ioana Doinescu. Știu și adresa de acasă. Precis mama e foarte speriată de dispariția mea. Sunt sigură că mă caută... - Vorbești serios? Chiar ai fost răpită? Poate ai tăi or fi bogați, poate vrea cineva o recompensă, cum am citit eu prin cărți... sau, poate, ai tu imaginație... - Nu, Stela, crede-mă, tot ce-ți spun e adevărat! De ce te-aș minți? Ce e aici? Unde suntem? întrebă Ioana, gesticulând larg, uitându-se împrejur. - E o aripă veche a clădirii, cum zice directoarea. Nimeni nu știe că noi locuim aici. În partea ailaltă de curte, am fost o singură dată, pe când eram mai mică. Este un sanatoriu frumos, curat, cu camere luminoase și aranjate. Acolo sunt copii mulți, curați, îmbrăcați în pijamale cu flori, mi s-ar părea un vis să locuiești acolo, deși copiii se poartă cam ciudat... - Sanatoriu?

- Da, nu știi? Suntem într-un sanatoriu pentru copiii bolnavi „cu nervii” cum le zice tanti Ana. - Și noi de ce nu suntem în cealaltă aripă a clădirii? - Asta nu mai știu și oricum, noi nu suntem bolnave. Eu am fost adusă de mult, nu aveam decât vreo patru ani. N-am înțeles nimic din ceea ce mi se întâmpla și nici nu am prea multe amintiri dinainte. Iar despre Nuți, ce să-ți spun? E o fată cam ciudată. Probabil ea e bolnavă. Nu știu eu ce are, că nu mă pricep, dar văd că nu e nici ca ceilalți copii și nici ca mine... - Și atunci de ce nu e tratată? - Habar n-am. Aici nu vine nimeni în afară de tanti Ana. Ea ne aduce de mâncare și uneori ne schimbă așternuturile și hainele și ne ajută să facem baie. Directoarea nu stă în camera aia unde ai fost. Stă mai mult în clădirea nouă. Aici vine foarte rar. Eu am văzut-o numai de vreo trei ori de când sunt aici. - N-ai întrebat-o pe tanti Ana de ce stăm aici? - N-am întrebat-o? O! Am întrebat-o de mai multe ori... Dar, ori nu știe nici ea, ori nu vrea să-mi zică! - Și ce faci toată ziua aici? În ce clasă ești? - Clasă? Te referi la școală? N-am fost la școală nicio zi. Tanti Ana m-a învățat să citesc și, după aia, am avut noroc. Cotrobăind peste tot, am dat de intrarea în pod. Acolo am găsit o adevărată comoară, biblioteca foștilor proprietari. O să te duc și pe tine, sigur îți va plăcea. În rest, mai lucrez la grădina de legume. E în spatele casei. Poți să vii cu mine, ai voie. 36

- Cum adică? Eu n-o să mai merg la școală? - Probabil că nu... în ce clasă ești? - Am terminat clasa întâi. Știu să citesc destul de bine, m-a mai învățat și mama și scriu multe litere, pot chiar forma propoziții... Mama e tare mândră de mine... - Cum e la școală? De multe ori mă visez într-o clasă... Cum sunt copiii? Dar învățătoarea? - E foarte frumos, adică... mie-mi place... învățătoarea noastră e blândă și frumoasă, eu chiar o iubesc, m-am bucurat să fiu acolo cu copiii, dar cum să zic, mai sunt și copii răi – mama zice să nu fiu prietenă cu ei – care nu învață, nu salută frumos, creează probleme acasă (așa a zis tata când a venit de la o ședință cu părinții), dar doamna ne-a spus că toți se pot îndrepta... - Așa-i... cred că toți copiii ar trebui să fie buni și cuminți... da, sigur așa ar trebui... Stela căzu pe gânduri... - Stela, daʼ tu de ce n-ai plecat de aici? Ioana puse întrebarea încet, nesigur, ca și cum ar fi vrut să nu-și supere noua ei cunoștință... - Unde să plec? Și, mai ales, cum să plec? Pot ieși în curte, pot să mă duc în grădină, dar dincolo de ziduri n-am cum să ies. N-ai văzut cât de înalte sunt? - N-am văzut, m-au adus într-o mașină închisă, până la scări... - Aha, de-asta nu știi... Sunt niște ziduri cam de două ori mai înalte decât mine, care înconjoară curtea și grădina. Nu ai cum să ieși și chiar dacă-ai ajunge în curtea sanatoriului, de acolo tot nu poți pleca mai departe, poarta-i încuiată și păzită tot timpul. Acum e și 37

mai greu. Copiii de acolo poartă toți haine la fel. Dacă intri în curte te observă imediat, deoarece nu semeni cu ei. Și-apoi, cum s-o las singură pe Nuți? - N-avem de unde să facem rost de uniforme de-alea? - Nu cred... numai dacă... dacă le-am fura... - Atunci, hai să le furăm! Deși nu-i frumos, scopul scuză mijloacele, cum a zis nu știu ce prinț italian despre care mi-a povestit tata mai demult. - Doamne, Ioana, ce bine-mi pare că mai am cu cine schimba o vorbă... Nu, nu te supăra, nu mă bucur de necazul tău, îmi pare rău c-ai ajuns aici, dar pentru mine, venirea ta e o bucurie, crede-mă! Cu Nuți nu pot vorbi așa cum vorbesc acum cu tine... Ea înțelege ceva mai greu, mai ales în unele zile. - Poate că un medic ar putea-o ajuta. Dacă reușim să plecăm, ne vom întoarce după ea, n-o lăsăm aici! - Ai dreptate, dincolo, în sanatoriu, sunt sigură c-ar putea să-și revină, sau, măcar, să poată ajunge să se înțeleagă cât de cât și cu ceilalți... Știi că dacă vorbesc frumos cu ea, mă înțelege și vine la grădină și m-ajută? Poate deosebi plantele și chiar cred că-i plac... - Sstt! Vine cineva! Să nu ne audă! Coridorul plângea sub pașii grei ai femeii de serviciu. Curând, ușa se dădu cu brutalitate de perete: - Hei, fetelor! Unde sunteți? se auzi vocea hârâită a îngrijitoarei. - Aici, tanti Ana, răspunse Stela mieros, țuguindu-și buzele... 38

- Hai rapid, ia-o pe Nuți și veniți la doamna directoare... - Eu? întrebă Stela mirată... mă cheamă... pe mine? - Tu! Ce, n-auzi? Ai surzit? Repede! Că se grăbește! Stela se apropie de Nuți și o luă de mână: - Vino, Nuți, plecăm la plimbare! - Nu! Nu! Nu! Ochii fetei deveniseră mari și sticloși, trădând o frică aproape animalică. Oricine ar fi privit-o acum și-ar fi dat seama ușor cât de mult se teme. - Haide, fii fetiță cuminte și vei primi ceva bun. - Uite, Nuți, îți dau și eu ceva acum... interveni și Ioana, scoțând din buzunarul jachetei o agrafă roșie de prins părul. Vezi? Ți-o dau ție! Mi-a cumpărat-o mama zilele trecute după ce-am ales-o dintr-un morman de agrafe multicolore. - Ai văzut? Ioana îți dă o agrafă... Vai, ce frumoasă e! Poți s-o iei fără grijă! E a ta! Acum vii? Nuți luă agrafa sclipitoare din mâna Ioanei și o strânse ca pe o comoară la piept. Ochii ei, care de obicei nu priveau pe nimeni, se opriră o secundă asupra Ioanei. - Ioana! Sau Sonia? Nici nu mai știu cum să-ți zic! Oricum, tu rămâi aici! Să nu faci vreo prostie că va fi vai de capul tău! Ai înțeles? o amenință tanti Ana pe fetița ce-o privea mirată, de parcă n-ar fi înțeles nimic. Fetele ieșiră urmate îndeaproape de tanti Ana, iar Ioana se așeză pe unul dintre paturi, îngrijorată, dar și obosită. Ieri era acasă și aștepta cu nerăbdare să plece la 39

mare, iar astăzi parcă-ar fi o altă persoană care trăiește într-un loc despre care nici nu știuse că există, într-o altă lume, complet diferită de cea în care se obișnuise. Simți că-i e somn și aproape alunecă de pe pat, așa că se ridică ceva mai sus și se întinse puțin, sperând că Stela nu se va supăra dacă-i luase locul. Nu-și dădea seama unde ar trebui să stea, deoarece în cameră erau trei paturi, dar nu știa care e liber, pentru că toate erau dezordonate, așa că aștepta să vadă ce-o mai fi. Se străduia să nu adoarmă, de teamă să nu i se întâmple ceva. Asupra fetiței plutea o stare cumplită de neliniște, dar încerca să fie curajoasă sperând mereu că părinții o vor găsi curând și acest coșmar se va sfârși. * - Ioana, trezește-te! Ioana! Stela stătea lângă pat încercând să nu facă prea mult zgomot, dar Ioana sări speriată și întrebă: - Ce e? Unde mă aflu!? Ce s-a întâmplat? - Nu s-a întâmplat nimic, sunt eu, Stela, ce-i cu tine? După mutra pe care-o faci zici că ai picat de pe altă lume... - Scuză-mă, am ațipit. Acum știu, mi-amintesc! Sunt la sanatoriu. Unde e fata aceea, Nuți? Ce-a vrut directoarea? - Nuți a plecat. Directoarea m-a chemat și pe mine ca s-o lămuresc să plece, pentru că știa că numai eu mă pot înțelege cu ea. 40

- Unde să plece? - Se pare c-a fost luată de-o familie, așa c-am rămas numai noi două. - Cum a luat-o? A adoptat-o? - Nu știu, poate. Sau, cine știe, era fiica lor lăsată aici în grija statului, n-am înțeles prea bine, oricum, bărbatu' ăla părea bogat, Nuți n-o s-o ducă rău. - A vrut să plece? - Curios, părea chiar mulțumită. Imediat ce l-a văzut pe omu' ăla, a devenit foarte ascultătoare. - Poate-l cunoștea... sau îi amintea de cineva... - Poate... mie nu mi-a spus nimeni nimic. După ce-a văzut că Nuți e cuminte, directoarea m-a scos afară. Zice: „Tu poți pleca, nu mai avem nevoie de tine! Și fii atentă, poartă-te civilizat, să n-aud că ne-ai creat probleme. Vezi de fata aia nouă... vii să-mi spui ce face. Să nu vă țineți de prostii, acuma c-ați rămas numai voi două!” - Vai, Stela, ai imitat-o perfect! Exact așa își strâmbă nasul și-și tuguie buzele, ai putea să te faci actriță. - Mda, că fără școală mă și pot face foarte multe... - De ce zici așa? Vei face și școală. Uite ce fată deșteaptă ești și cum vorbești! - Poate pentru c-am citit foarte mult, dar știi, Ioana, am deja 15 ani. Alte fete de vârsta mea sunt de mult la școală. Am de recuperat atâtea! Acum, încă aș mai putea. Mai târziu îmi va fi aproape imposibil. Cine știe cât o să mai stau aici, poate o să stau toată viața... 41

- Gata! Nu te las să te mai văicărești atâta! Plecăm amândouă cât de curând. Să vedem doar ce-i pe aici, să ne facem un plan și gata! - Unde să mergem? - La mine acasă, cum unde? Știu adresa, nu te teme, iar mama va fi mai mult decât dornică să te ajute. Părinții mei sunt amândoi doctori. Sunt oameni buni și înțelegători, nu-ți face niciun fel de probleme. Bine? Zâmbești? Te rog, altfel nu mai am nici eu curaj... - Bine, fie cum zici tu. Of, uitasem, ți-am adus ceva de mâncare. Mi-a dat tanti Ana încă o porție de tocană. Ia, e bună, bucătăreasa de la sanatoriu e chiar pricepută, copiii de acolo au noroc. * Rămasă singură în birou, directoarea mai luă o înghițitură de cafea și se gândi că, în sfârșit, ocazia mult așteptată i s-a ivit. Până la urmă, așteptarea n-a fost zadarnică. „De-acum, fata asta va deveni ea «orfana» sanatoriului. Și, dacă stau mai bine să mă gândesc, poate peste câteva săptămâni o mut în pavilionul central, s-o sperii... Ha, ha! Parcă-i văd mutra când o s-o pun să stea între nebunii ăia... Da, așa voi face! El ce crede? Că mă are la mână și-i «cazez» pupila până îi convine s-o scoată în lume? Nu, „tată”, nu! Fata va fi asul meu din mânecă. Și dacă unii sunt de părere că e un copil genial, o să le demonstrez eu că nu e decât o amărâtă de fată speriată și... mda, pe deasupra și sărită de pe fix. Păi, nu? Doar 42

granița dintre geniu și nebunie este extrem de subțire... Da, prietene, «geniala» ta va fi în curând o nebună oarecare. Asta, ca să te înveți minte să-ți mai bați joc de sentimentele mele... Și când mă gândesc că te-am iubit și-am avut încredere în tine. Da... proasta de mine credeam că mă vei salva, că ești prințul venit pe-un cal alb pentru a-i schimba Cenușăresei soarta... Dar tu, tu ai fost la fel ca toți bărbații... laș... ca tata. Exact, ca tatăl meu cel plin de sine și bădăran... N-am avut norocul să mă răzbun pe el... Dar acum, o voi face. I-o voi plăti și lui și ție! Ha, ha, ha... în sfârșit voi fi răzbunată! «Unealta» mea tocmai a sosit. O las să mai fiarbă puțin, să se îngrijoreze, să-i intre frica în oase, să-și pună întrebări... și-apoi, gata! A mea e! O dau pe mâna doctorilor, bineînțeles după ce-i «fabric» și-un diagnostic pe măsură și-i bag în cap niște idei care-o vor face să se revolte. Ălora le ajunge ca vreun pacient să-și nege boala, că gata, imediat sar pe el cu tot felul de medicamente, până «recunoaște». De aici și până la a deveni o legumă docilă nu-i decât un pas... După asta face ce-i zici... Ca nebuna de soră-sa!”

Speranțe Comisarul Popa vorbise la poartă ca familia Doinescu să fie lăsată să urce imediat ce ajunge. Dăduse de urma fetiței sau era iar o pistă falsă? Nu știa încă, dar trebuia să încerce. Problema era că, deși fetița fusese găsită acasă la doamna Stan, aceasta refuza să spună cum a ajuns acolo și-o ținea una și bună că numai soțul ei știe, dar acum acesta era plecat la muncă în străinătate. Degeaba încercase toate metodele de abordare. Nu reușise s-o facă să spună altceva decât că habar n-are de nimic. Comisarul era sigur că femeia minte, dar nu avea cum să dovedească asta. Soțul, Stan Vlad, se pare că era plecat de mai bine de șase luni, așa că nu putea să fi fost implicat în evenimentele din ultima vreme, mai ales că domnului comisar-șef i se confirmase că acesta nu părăsise Franța de la sosirea sa acolo, că avea contract de muncă legal și că fusese la lucru în toate aceste zile din urmă. Pe de altă parte, comisarul-șef îi atrăsese atenția că doamna Stan avusese probleme psihice, dar se pare că totul ține de domeniul trecutului. Stând la biroul încărcat cu dosare care închideau între coperțile lor destine mai mult sau mai puțin fericite, comisarul Popa se gândi la cazurile unor persoane din jurul său care ajungeau, fără voia lor, în situații limită ce, până atunci, li s-ar fi părut neverosimile. Avea și el doi copii școlari, nu cu mult mai mari decât Ioana și înțelegea suferința pe care dispariția acesteia le-o provoca 44

părinților. „Ciudat, acești oameni care au înfiat-o, o iubesc mai mult decât orice pe lume, iar mama ei naturală n-a știut cum să scape de ea”. De altfel, la solicitarea poliției, Protecția Copilului deschisese, în regim de urgență, o anchetă asupra modului în care era crescut Sorin, fratele geamăn al Ioanei. Copilul arăta bine, părea dezvoltat normal din toate punctele de vedere. Învățătoarea nu avea niciun fel de rezerve, mai ales că rezultatele școlare erau peste medie. Totuși, ținând cont de ultimele evenimente, poliția a considerat că o măsură de precauție nu strică. Gândurile i-au fost întrerupte de o bătaie ușoară în ușă: - Se poate? Soția mi-a spus că ne-ați chemat... Doctorul Doinescu îl privi întrebător, cu o urmă de teamă. - Da, am ceva noutăți. Fetița a fost trimisă la Spitalul de Copii. Doamna Simona a reușit să comunice cu ea. Nu e un copil perfect normal, dar nici fără speranță. Are o formă de autism, dar într-un mediu adecvat ar putea să comunice cu ceilalți și chiar să facă ceva util. Se numește Nuți și a locuit până acum – dacă e să-i dăm crezare – într-un fel de mansardă, sau la un spital vechi, o casă de copii, ceva asemănător, într-o cameră cu o altă fată, Stela, de care este foarte atașată și care-i lipsește. Din spusele ei, am înțeles că Stela e mai mare decât ea și a îngrijit-o de mică. Nuți nu-și amintește altă casă. A stat în acea cameră de când se știe. Putea doar să mai iasă într-o grădină, împreună cu Stela, dar în 45

altă parte n-a fost niciodată. Doamna Simona s-a întrecut pe sine. Pur și simplu a reușit să o facă pe Nuți să iasă din carapacea ei și să comunice cu ea. Se pare că fosta ei colegă, Stela, i-a citit sau povestit mereu, fapt care a ajutat-o foarte mult. Aș vrea să mergeți cu mine până la Spitalul de Copii să vedeți ceva interesant. De acord? - Desigur, se grăbi Dora, mergem acum? - Da. Putem merge acum. Drumul a fost scurt. Spitalul nu era departe. În mașină, nimeni nu a mai spus nimic. Totuși, Dora simțea un fel de speranță, un fel de putere și de încredere. „Doamne – gândi coborând din mașină – ajută-ne s-o găsim pe Ioana!”. Urcară la etajul doi. Fata fusese „cazată” într-un salon curat și luminos și părea că se bucură de asta. Cu atâta atenție care i se dădea, cu mese echilibrate, la ore potrivite, într-o atmosferă prietenoasă, devenise ceva mai zâmbitoare. Mai mult, doamna Simona, împreună cu o doctoriță tânără, entuziastă și pricepută, reușiră, în numai două zile, s-o facă să le privească, să le zâmbească și să le recunoască. Simona dorea ca astăzi să-i arate niște cartonașe colorate, cu animale, flori, fructe, să o ajute să se concentreze și să-i testeze atenția. Deocamdată, însă, aștepta vizita familiei Doinescu, așa că nu voia s-o obosească. Comisarul Popa bătu ușor la ușă. Intrară și rămaseră deoparte. Fetița nu trebuia speriată.

- Stați acolo, luați loc pe scaunele de lângă ușă. Vreau să auziți ceva – spuse Simona – apoi, întorcându-se către Nuți, continuă calm: - Nuți! mă auzi? - Da... glasul sunase chiar mai tare și mai clar decât se așteptau musafirii... - Ți-e dor de Stela? - Stela... vreau… aici... nu vine? - O să vină, crede-mă, o să vină... Dar de Ioana? Ți-o amintești pe Ioana? - Ioana – repetă parcă absentă Nuți – Ioana... Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Nuți deschise palma în care tot timpul ținuse strâns ceva și-i arătă Simonei o agrafă de păr, continuând: „Ioana… bună”. - Pot să văd agrafa? o rugă Simona. - Nu – veni sec răspunsul – și agrafa dispăru în pumnul strâns al fetiței. - De ce? N-o iau din mâna ta, vreau doar s-o văd mai de aproape. Și să i-o arătăm mamei Ioanei. Bine? - Mama... Ioana... mama... da, mama, da! - Mamă – se întoarse Simona către Dora – apropie-te, te rog, vino, te cheamă Nuți! - Vine mama, intră Dora în joc apropiindu-se... - Hai, Nuți, îi arăți mamei agrafa? - Mama... repetă Nuți... mama... uite, mama! Nuți deschise pumnul lăsând-o pe Dora să vadă ce ascundea. De cum o văzu, fu sigură că agrafa de păr era a Ioanei. I-o cumpărase din piață cu puține zile în urmă, când au făcut ultimele cumpărături pentru concediu. Din 47

grămada de agrafe, Ioana o dorise numai și numai pe aceasta care avea un defect: una dintre flori nu fusese colorată. „Mie-mi place, mamă” spusese fetița. „Pe asta o vreau”. O cumpărase atunci fără prea mare tragere de inimă, doar pentru a-i face pe plac, dar se bucura acum, deoarece putea fi sigură că e agrafa Ioanei. „Da, nu am niciun dubiu”. Deodată, Nuți continuă: - Mama... cauți... Ioana? - Da, Nuți, o caut pe Ioana... - Acolo... spital... Stela... - Aș vrea să mă duc la ea, dar nu știu unde e spitalul... îmi spui cum arată? - Curte mare... stâlpi... flori... casă... urâtă. Mergi? - Sigur, mă duc, mai spune-mi despre casă. Nuți, te rog, ajută-mă! - Și Stela... - Da, promit s-o aduc și pe Stela. Mai spune-mi, cum e casa? - Mare... sticlă... lumină... întuneric... umbre. Nu vreau! Acolo... Nu!... Nu acolo! - Nu, nu vei mai merge acolo... O să fie bine... interveni Simona, tu stai aici, cu mine... - Stela... - Da, o să vină și Stela. O vom găsi, îți promit. Fetița parcă obosise. Nu se mai concentră și n-o mai privi pe Dora. Efortul fusese prea mare pentru ea. Se întoarse înapoi în lumea în care se simțea în siguranță.

Cei patru ieșiră din încăpere. Nuți rămăsese cu o asistentă. Nu era lăsată nicio clipă singură. Aveau datoria s-o îngrijească și, în măsura în care vor putea, s-o ajute să-și revină. Ajunși pe coridor, Simona sparse tăcerea: - Haideți aici, e un salon gol, să stăm de vorbă... O luă înainte și le arătă o ușă în imediata apropiere. Ei, ce părere aveți? - Doamnă, după părerea mea, fata a făcut progrese uimitoare... - Nu e un caz disperat și, deși pare ciudat, Stela a educat-o cum a știut și cum a putut. Mai greu a fost s-o fac să mă accepte între cei cărora le poate acorda încredere. - Și cu mine cum a fost? De ce a fost de acord să-mi arate agrafa? - Cuvântul magic „mama” a făcut-o să-și deschidă sufletul. Probabil Stela îi povestea despre familie și „mama” le lipsea cel mai mult, era ceea ce-și doreau amândouă cu ardoare. Am zis întâmplător ceva de genul „mama Ioanei o caută”, am văzut reacția ei și am exploatat-o. Nici nu vă dați seama ce suferință au strâns copiii ăștia în sufletele lor! - Doamne, dacă am găsi-o... poate o găsim și pe Stela, cine știe ce mai pot păți fetele acolo... suspină Dora. - Doamnă, mai am o veste, interveni comisarul Popa. Colegii mei au extins cercetările prin țară și au depistat un sanatoriu de boli psihice, pentru copii, în 49

apropierea Buzăului care corespunde cu ceea ce a încercat Nuți să ne descrie. Se pare că a fost construit în curtea unui vechi conac care acum e dezafectat, dar e posibil ca să mai existe clădirea veche. Eu, deși sunt din Buzău, recunosc că nu știu conacul. Totuși, informația pare corectă. M-am gândit că dacă veți dori să mergeți și dumneavoastră, avem o mașină peste-o oră. - Vai, vă mulțumesc! Credeți c-am putea-o găsi pe Ioana? - Sincer, nu vreau să vă dau speranțe, dar este posibil. Unul dintre agenții din zonă a avut acolo un caz și mi-a povestit că sanatoriul este amplasat într-o curte mare, plină de flori, înconjurată de un gard înalt, greu de trecut. Exact așa cum am înțeles de la Nuți. Dar, nu putem ști până nu ajungem acolo. Bineînțeles, vom colabora și cu poliția locală. Unul dintre colegii mei din Buzău se ocupă acum de obținerea unui mandat. - Poate aflăm ceva și despre Nuți, cine știe dacă n-o fi și ea căutată... - A stat mulți ani acolo, practic, nu-și amintește altă „casă”, deci, e greu de crezut c-o mai așteaptă cineva, dar, nu este nimic exclus.

Fuga către nicăieri Era aproape întuneric. Ioana nu era obișnuită să fie trează până la ore târzii. Acum, însă, ea avea un plan. Urmărise ce se întâmplă prin curte și văzuse că directoarea își parcase mașina în fața pavilionului lor, la umbra unor tei înalți. Stela-i povestise că după ce directoarea pleca în clădirea nouă, prin curte nu mai umbla nimeni și se putea plimba nestingherită, chiar împreună cu Nuți, fără a fi deranjată de cineva. Rareori, tanti Ana o mai striga s-o ajute la câte ceva, dar nu insista și nu se supăra dacă nu apărea. Ioana îi explică Stelei planul ei. Vroia să se urce în mașina directoarei și astfel spera să poată părăsi incinta. Nu avea cum altfel, poarta era tot timpul păzită, iar gardurile erau înalte, mult prea înalte pentru ea. - Bine, dar cum crezi că vei putea face așa ceva? Speri că n-o să te vadă? Și-apoi, cum vei coborî? Și unde? Dacă parchează într-un garaj? Nu putem ști ce-i afară... orașul mi se pare plin de capcane... Ioana, poți pățești ceva! Gândește-te bine la ce vrei să faci! - M-am gândit, dar, acum e important să trec de porți. - Ai mare curaj, Ioana! Eu n-aș putea face asta... Deși-s mai mare decât tine, n-aș îndrăzni să plec de-aici în felul ăsta... - O fi, dar pentru ca să reușesc, am nevoie de tine. Nimeni nu trebuie să vadă că lipsesc. Sub niciun motiv. Înțelegi? Spune-i la tanti Ana ce vrei tu, dar n-o lăsa să 51

vadă că nu-s aici. Nu trebuie să se dea alarma prea repede. Bine? - Fii fără grijă, mă descurc eu cumva. Numai să nu se întâmple să te caute directoarea... - De ce m-ar căuta? Nu m-o căuta ea chiar acum... Chiar tu ai zis că trece foarte rar pe aici. - Posibil. Oricum, o duc eu cu vorba... Și-apoi, te-ar putea căuta doar mâine dimineață, iar tu, poate, vei fi deja în oraș. - Stela, în ce oraș suntem? - Crede-mă că nu știu. Am fost cu tanti Ana în oraș când eram mai mică, acum vreo opt-nouă ani, dar nu-mi mai amintesc mare lucru, e mult de atunci. De când am fost adusă aici, ca și tine, cu forța, aici am rămas. Nuți era de vreun an. Abia pornise în picioare și era lăsată singură aici. Chiar m-am gândit uneori ce oameni fără suflet sunt cei care-și părăsesc copiii. Pe vremea aia nu era aici decât tanti Ana, directoarea stătea numai în clădirea nouă, atunci în construcție. Numai după vreo doi ani am văzut-o pe aici. Mă privea cumva cu teamă sau cu bănuială... Am văzut în ochii ei ceva ca un fel de ciudă. Nu pot înțelege, deși n-o cunoșteam, mi părea cumva, familiară. Și acum am un sentiment ciudat în prezența ei, de parcă aș mai fi văzut-o undeva. Cine știe de ce... - Stela, crede-mă, așa mică cum sunt, eu nu mă las. Știu că părinții mei mă caută, sunt sigură de asta și trebuie, cu orice preț, să plec de aici. Bineînțeles, n-o să te uit, o să mă întorc cu ajutoare, cu poliția, cu salvarea, 52

nu știu cu cine, dar va ști tata și te vom lua de aici. Nu te las aici, Stela, fii sigură, totul va fi bine! - Ioana, Dumnezeu să te ajute! Eu o să stau la intrare, să văd dacă vine cineva. Tu fă ce crezi că e bine. - Așa o să fac. Dă-mi o pătură! - Uite una aici. Poți s-o iei. Ce faci cu ea? - Mi-ai zis că tanti Ana îi pune directoarei tot felul de lucruri în mașină: fructe și legume culese din grădină, flori, mai știu eu ce, cred că și câte ceva de pe la bucătărie. M-am gândit să intru în mașină, să mă ascund sub pătură și să așez și niște flori deasupra, ca să nu bată la ochi. Ziceai că nu caută niciodată în mașină. Probabil se va uita numai acasă ce-a „primit”. Sper să reușesc, să nu mă vadă. De altfel, ce-mi poate face dacă mă prinde? Mă bate! Și ce-i? - Ioana, ce știi tu? N-ai fost bătută niciodată... Eu știu ce-nseamnă bătaia... Am rămas cu vânătăi de multe ori... E drept că mă bătea tanti Ana, dar era pusă de directoare... - Lasă, nu te gândi la asta, vom reuși, vei vedea... Se înserase bine. Becul chior de lângă ușă dădea o lumină palidă care alungea în mod nefiresc lucrurile din jur. Ioana își simți inima palpitându-i de emoție. O creangă bătută de vânt o făcu să se oprească și să privească neliniștită în jur. Părea o mână descărnată care încerca să o înhațe. Oftă. Își luă inima în dinți și se gândi că niciun efort nu e prea mare pentru a ajunge acasă. „Doamne, ce-ar zice mama, care nu mă scăpa din ochi nicio clipă, dac-ar ști că am de gând să plec singură, 53

noaptea, prin oraș.” Păși încet, încet pe aleea năpădită de buruieni, până la mașină. Avea noroc, iarba estompa orice zgomot. Tocmai deschisese portiera, când auzi glasuri. Începu să tremure, dar se strecură totuși pe bancheta din spate, trase pătura dată de Stela, se acoperi cu ea, așeză deasupra florile puse înainte de tanti Ana și-ncercă să se liniștească. Ușa mașinii rămăsese întredeschisă. Auzi cum cineva o trântește brutal, apoi nu mai auzi nimic preț de câteva minute. Așteptă ca mașina să se pună în mișcare, dar în jur continua să fie liniște. Închise ochii. Parcă aievea, își văzu mama la bucătărie, pregătind, ca întotdeauna, „ceva bun” și auzi în depărtare lătratul lui Rex. Dintr-o dată, un claxon îi „sparse” imaginile și surprinsă, abia reuși să-și înăbușe un strigăt. Își reveni rapid și-și aminti unde era. Bănui că directoarea, ajunsă la poartă, claxonează pentru ca portarul să-i deschidă. „Doamne, ajută-mă să reușesc!” se gândi fetița, trăgându-și pătura și mai bine peste cap. Mașina rula încet pe șoseaua destul de aglomerată. Ascunsă sub pătură, Ioana nu vedea nimic. La un moment dat, simți că s-au oprit. Se gândi c-ar fi bine să încerce să deslușească ceva. Eventual să coboare la vreun stop, ca să nu ajungă în garaj și să fie descoperită. Se ridică încet și văzu că mașina stătea la un semafor. Deschise portiera și se lăsă să alunece pe caldarâm. Se juli la un genunchi, dar nu luă în seamă durerea și se târâ până pe trotuar. Se ascunse în spatele unui panou și urmări cu emoție mașina, să vadă ce se mai întâmplă. Semaforul deveni verde, directoarea porni, dar, 54

după numai câțiva metri observă portiera deschisă, coborî și-o trânti cu putere. Se auzi până la Ioana: „A dracului ușă, se deschide singură, în mers”. De pe trotuar, doi bătrâni, aflați la trecerea de pietoni, o priviră amuzați, iar directoarea demară în trombă, însoțită de claxoanele celor din spate, ce fuseseră obligați să aștepte. „Am scăpat – gândi Ioana – dar încă nu e gata. Abia acum începe greul. O fetiță singură pe străzi poate trezi bănuieli. Trebuie să găsesc un loc unde să mă adăpostesc până-n zori. Apoi, cu puțin noroc, o să dau un telefon acasă. Trebuie! Numai să găsesc unul...” * „Doamne, în sfârșit acasă...” Magda gândise cu voce tare. „Ce-ar fi să încep să râd?” continuă căutându-și cheile. „Să râd!? N-am mai râs de... de când oare? Poate de la moartea... Sigur de atunci... Adică de prea mulți ani... Cât să fi trecut? Ia să vedem... Da, așa e, ce tânără eram atunci când a murit singura ființă care mă iubea și-mi era alături!” Între timp, intră în casa mare și confortabilă. Aprinse becul din hol și privi prin ușa deschisă, mobila stil, din stejar care sufoca sufrageria. În capătul holului, lângă ușa bucătăriei, ceasul vechi bătu de unsprezece ori. Lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz. Tot ceea ce era în jurul ei îi provoca suferință, deși pe toate și le dorise mai mult decât orice pe lume.

Lăsă poșeta pe măsuța din hol și intră în mica debara-garderobă de sub scară. Se schimbă în ceva comod, apoi trecu în bucătărie și-și prepară un ceai de tei. Aprinse doar o veioză. Așa, într-un semiîntuneric cald și odihnitor, închise ochii și văzu iar chipul mamei. Fusese extrem de legată de mama ei. Tatăl, un om aspru și distant, era mai tot timpul plecat. „Serviciul” – motiva mama, dar se vedea că nu credea nici ea întotdeauna. Ele două ocupau un apartament modest în casa bunicilor, din centrul orașului. Casa a fost naționalizată, iar bunicii, proprietarii de drept, fuseseră acceptați să locuiască pe mai departe în fosta lor casă, cu condiția să se mulțumească cu un spațiu mai mic. Așa ajunseseră bunicii din partea mamei ei, chiriași în propriul lor imobil, în timp ce restul casei era ocupată de familiile unor muncitori angajați de curând într-o fabrică nouă din oraș. Locuiseră cu toții, cei doi bunici și mama Ica, așa cum o numise Magda mai târziu, în mansarda amenajată cu două camere, o bucătărie și o baie. Nu după multă vreme, bunicii, bolnavi de inimă rea, plecară din lumea aceasta care fusese atât de nedreaptă cu ei, iar fiica lor, Ica rămăsese singură. Uneori, în nopțile lungi de iarnă, mama Ica deschidea o cutie mare, de tablă, frumos colorată, în care, cândva, fuseseră bomboane fine de ciocolată și care era acum ticsită de fotografii și-i povestea fiicei despre copilăria ei fericită, petrecută într-o familie grijulie și iubitoare. După ce rămăsese singură, tristă și cumva dezorientată, Ica se căsători în scurt timp cu șeful ei, un 56

om mai tânăr decât ea cu cinci ani, bădăran și lipsit de educație, dar care îi oferea o oarecare siguranță prin apartenența lui la partidul unic și prin relațiile pe care și le făcuse. Din păcate, căsătoria se dovedise doar de conveniență, iar singura ei bucurie fusese fiica lor, Magda, care se născuse exact în ziua în care aniversau un an de la căsătorie. Din cauza unui soț și tată extrem de prins cu munca și preocupat de orice altceva în afară de familie, cele două, mamă și fiică, care erau mai tot timpul singure, ajunseseră să se înțeleagă chiar și din priviri. Magda a avut parte de o educație aleasă și de toată afecțiunea mamei, care, după nașterea ei, devenise, la insistențele soțului său, casnică, deși avea și ea studii superioare și se descurca foarte bine în meseria aleasă, fiind apreciată la serviciu. Se poate spune că Magda fusese un copil aproape fericit. Deși tatăl ajungea acasă doar câteva zile pe lună, nu-i simțise niciodată lipsa. Ba dimpotrivă, în absența lui, apartamentul lor era plin de voie bună și râsetele nu mai conteneau. Ica știa să se bucure de viață și-o învățase și pe Magda să facă la fel. Cu timpul, tatăl devenise un fel de musafir, de prezența căruia se „bucurau” doar câteva ore lunar. Magda, ajunsă între timp studentă la psihologie, înțelesese, nici ea nu-și mai amintea de la cine, că acesta locuia cu o altă femeie, deși mama nu-i spusese explicit. Uneori se mira că acest lucru n-o interesa pe mama ei și că părea să nici nu sufere din cauza unei căsnicii eșuate, dar îi fusese jenă, cu toată apropierea dintre ele, s-o întrebe deschis cum de se 57

complăcea în această situație. Oricum, într-o seară, pe când se chinuia să adoarmă, auzi o ceartă în camera de alături, din care înțelese doar că mama Ica nu vrea să divorțeze, chiar dacă soțul o va abandona definitiv. Deși știa că mama ei era o femeie profund religioasă, care-o învățase de mică să se roage în fiecare seară și care-i citea mereu din Biblie, explicându-i pasajele, hotărârea i se păru nepotrivită și se gândi că a doua zi, când mama se va mai liniști, va fi absolut necesar să aibă o discuție serioasă împreună și să încerce s-o lămurească să renunțe la o căsnicie de fațadă care nu făcea bine nimănui, iar ea nu mai era un copil care să nu priceapă adevărul. „Numai că, a doua zi – se auzi iar Magda spunând – venind acasă de la facultate, am aflat că mama nu mai e.” * - Regret, domnișoară, îi spuse un polițist pe care-l găsi în apartamentul lor, mama dumneavoastră se pare că s-a sinucis. - Cum? Nu se poate! protestase Magda uluită. - Ba da, nu vă mint, se pare c-a luat o cutie întreagă de somnifere. O să știm mai multe după autopsie. N-aș fi vrut să aflați așa, dar nu am avut încotro. Trebuia să vă spun adevărul. - Autopsie? Nu se poate! Ce somnifere!? Mama nu lua somnifere. Trebuie să faceți ceva, vă rog să mă ajutați! 58

- Eu nu mai am cu ce. Tatăl dumneavoastră a fost de acord cu autopsia, cutia cu somnifere a fost găsită lângă ea, fără nicio pastilă, totul pare clar. - Dar tatăl meu? Unde e? Vreau să-i vorbesc. - Nu știu unde e. A plecat. L-am auzit spunând c-o să revină. O fi ocupat cu formalitățile. Nu știu nimic altceva. - Mama nu s-ar fi sinucis. Credea în Dumnezeu și n-ar fi făcut asta niciodată. Și-apoi, nu m-ar fi lăsat pentru nimic în lume, singură! Nu! Nu cred! Nu poate fi adevărat! Nu s-a găsit nici un bilet? Magda începu să plângă în hohote, apoi leșină. Polițistul chemă o ambulanță care-o duse la spital. Zăcu acolo, într-o stare de semisomnolență, refuzând să mai vadă pe cineva cunoscut. Apoi, într-un târziu, apăru tatăl ei, însoțit de o fată cam de aceeași vârstă cu ea. Fata îi adusese niște haine de doliu și-o ajută să se îmbrace. Nu întrebase nimic. Era încă sub efectul sedativelor. Luă parte la înmormântare, calmă, fără să plângă, fără să zică vreun cuvânt, fără să mai reacționeze. Acela fusese momentul în care Magda se rupsese de ea însăși. Trăia, dar parcă trăia viața altcuiva. Avea mereu senzația că se privește de la distanță, de undeva dinafara trupului, că e un simplu spectator în scenariul vieții și spera că, după spectacol, mama ei va veni și-o va lua acasă. După înmormântare, tatăl său o duse în casa în care stătea el, cu femeia „aia” și cu fata care-l însoțise la

spital. Nu se opuse. Îl întrebă doar unde sunt lucrurile mamei și amintirile lor. Tatăl îi răspunse iritat: - Am aruncat toate vechiturile alea. Nu ți-ar fi fost de niciun folos. Uită totul, ai șansa să începi o nouă viață. Nu are niciun rost să te mai gândești la trecut. Dacă maică-ta te-ar fi iubit cu adevărat, nu ar fi făcut așa ceva. Acum totul e clar. Cazul s-a închis, medicul legist a constatat fără echivoc c-a fost o sinucidere. Magda nu-i răspunse, dar din acel moment știu. Dacă până atunci îi fusese indiferent, acum se lăsase copleșită de un nou sentiment, mult mai adânc: ura. Începu să-l urască cu toată ființa ei și-și jură că va trăi doar ca să răzbune moartea mamei și să-i facă lui, celui pe care-l considera singurul vinovat, cele mai negre zile posibile. Își aminti că-și spusese în gând: „Am să te distrug, «tată». Nu știu cum, dar îți promit că am s-o fac cândva, chiar dacă va trebui să calc pe toate principiile și să nu uit ce-i mila sau bunul simț. O să șterg cu buretele toate învățăturile bune pe care mi le-a dat mama și o să mă răzbun!” După o noapte albă, Magda alergă a doua zi, disde-dimineață, „acasă”. Încercă să descuie ușa, dar cheia nu se mai potrivea. Sună. După câteva secunde în ușă apăru o femeie tânără, cam neîngrijită care-o întrebă ce dorește. - Știți, eu sunt... am stat aici cu mama și... nu mai putu continua... apăsarea ultimelor zile își spusese cuvântul și izbucni în plâns.

- Îmi pare rău, am auzit de mama ta... Acum ni s-a repartizat nouă locuința, deși eu n-am prea fost încântată, mă tot gândeam la doamna care s-a sinucis. Numai că, în vremuri de-astea, nu poți să alegi, soțul meu era de mult înscris pe o listă de așteptare pentru un apartament, că ne-am săturat și noi de camera de cămin, știi, avem și doi copii mici... Obosită să tot spună că mama sa nu s-ar fi sinucis niciodată, Magda întrerupse șirul poveștii: - Tata a luat absolut tot? N-a rămas nimic? Nici măcar din întâmplare? Orice… scrisori, mărunțișuri? - Ne-a lăsat nouă mobila. În rest, a luat tot. Părea devastat... „Da, continuă Magda firul amintirilor, atât de devastat, încât, nu după mult timp, s-a căsătorit cu «aia». Am stat câțiva ani cu ei și i-am suportat. O, Doamne, chiar mă obișnuisem să fiu «cenușăreasa» casei. Deși, ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că nu mă puneau să fac nimic și nici nu mă deranjau cu ceva. Nu. Și totuși, era dureros, fiindcă eram complet ignorată. Vorbeau între ei ca și cum n-aș fi fost de față, ca și cum n-aș fi existat. Și asta n-ar fi fost nimic. Dar trebuia să văd și să aud cum tatăl meu, cel care ne ignorase ani la rând și pe mine și pe mama, se comporta ireproșabil cu soția sa și-și iubea sincer fiica despre care am descoperit mai târziu că e doar cu un an mai mică decât mine, ceea ce-nsemna că «el» n-o iubise pe mama niciodată.” Magda era numită de ei „orfana”. Uneori avea impresia că ceilalți nici nu-și mai amintesc numele ei 61

adevărat. Până și ea se împăcase cu asta. Era un prenume la fel de bun ca oricare altul. Obișnuia să se liniștească spunându-și că fiecare om are un apelativ doar pentru ca să se știe despre cine e vorba și că nu are nicio însemnătate cum ești identificat de ceilalți. Totuși, suferea. Sentimentul de singurătate o copleșea. În timpul zilei, mai treacă-meargă, era ocupată cu facultatea. Dar seara? Seara stătea cu ochii pironiți în tavan și își imagina tot felul de scenarii, care mai de care mai bizare, prin care să-l facă pe tatăl ei să sufere. Să-l doară așa cum o durea pe ea și cum, desigur, a durut-o și pe mama ei atâta vreme. Așa că, atunci când un bărbat șarmant, elegant, tânăr, frumos și mai ales foarte volubil începu să se arate interesat de ea, Magda nu stătu mult pe gânduri și se abandonă în brațele acestuia. Idila începuse bine, părea că dragostea o va salva și-și va putea relua viața normală. „Din păcate, n-a ieșit bine deloc! Deși mă consideram o fată deșteaptă și eram prima la facultate, în problema iubirii m-am comportat ca o proastă. Nu m-am lăsat până nu am primit o nouă palmă de la viață. Nu mai era mult și-mi pierdeam întreaga credibilitate și postul obținut cu atâta trudă. Norocul meu c-am avut o idee bună. Nici nu-mi rezolvasem încă mica «problemă» și s-a mai întâmplat ceva: accidentul. Apoi, pentru ca totul să fie complet, era cât pe ce să rămân pe drumuri. Săracă, ca întotdeauna, dar, de data asta mai săracă și în sentimente... Partea bună a fost că eram răzbunată de viață, fără să mă implic direct.” 62

Magda își termină de sorbit ceaiul, scoase telefonul din priză și se cufundă în visul ei preferat, în care se regăsea alături de mama pe care-o pierduse prea curând. * Mașinile se opriră la poartă. Comisarul Popa coborî pentru a discuta cu portarul care, văzându-i, ieșise precipitat din gheretă. Deși i se arătaseră legitimațiile și mandatul de percheziție, acesta nu cuteza să le deschidă, spunându-le că e un simplu angajat și că, dacă vrea să-și păstreze postul, are nevoie de aprobarea conducerii pentru a le deschide poarta, dar că o va suna pe directoare acasă. Ca să-și arate bunăvoința față de poliție și să nu fie acuzat de lipsă de cooperare, portarul intră repede în gheretă și se repezi la telefonul vechi aflat pe masa din fața geamului murdar. Formă numărul și așteptă, plin de speranță, să i se răspundă. Deoarece așteptarea se prelungea, iar directoarea nu era de găsit, polițiștii îi comunicară paznicului că dacă nu le permite în cinci minute accesul, vor forța poarta. Temător, până la urmă, acesta se conformă. - Unde e pavilionul vechi? întrebă comisarul Popa. - Mergeți în stânga, până la stâlpul de lemn cu un bec. O să vedeți în spate intrarea, dar acum nu e nimeni acolo. Femeia de serviciu mai stă uneori în pavilion, are și niște magazii, dar la ora asta e plecată. 63

- Bine, mulțumim. Și, stai liniștit, n-o să ți se întâmple nimic, nu ai nicio vină, avem toate actele necesare. - Totuși, ce căutați? - Să facem dreptate! Izbucni unul dintre polițiștii mai tineri care, de când auzise povestea, era extrem de indignat că „în zilele noastre mai pot fi răpiți copiii din curtea casei lor” și comenta cazul cu una dintre colegele din echipă. Dora coborî din mașină în fața intrării și-i șopti comisarului Popa c-ar fi bine ca, mai întâi, să le caute ea pe fete pentru a nu le speria. - Bine, mergeți, dar dacă nu le găsiți în zece minute, o să intrăm și noi. Dora luă o lanternă puternică de la unul dintre polițiști și intră în clădirea dărăpănată. Ușa scârțâi sinistru. Era grea. Un arc mare, aproape înțepenit din cauza ruginii, n-o lăsa să stea deschisă. Nu se opri la parter. Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să caute la etaj. * Sus, în dormitor, Stela nu dormea. Se gândea la Ioana. Dacă până acum n-o adusese nimeni de urechi înapoi, probabil reușise. Regreta că nu plecase cu ea. Poate împreună s-ar fi descurcat mai ușor. Și-apoi, ea era și mai mare și fiind amândouă, n-ar fi trezit suspiciuni, chiar dacă ar fi fost văzute singure pe stradă. Totuși, era 64

important ca s-o „acopere” pe Ioana, pentru ca să n-o caute nimeni mâine, să-i dea răgaz să-și găsească familia. Auzi zgomot de mașini în curte și curioasă, dar și puțin speriată, privi prin ochiul murdar de fereastră. Se liniști. Nu, nu era mașina directoarei. Erau alte două mașini care opriseră exact în fața ușii. Nu vedea bine, dar avu senzația că noii veniți intră în clădire. „Cine să fie?” gândi cu voce tare. „Dar dacă o caută pe Ioana? Poate că mama ei i-a reclamat dispariția și acum poliția a venit aici. Bine, dar cum de nimeriseră? Hai, mai bine, să ies pe coridor, să mă ascund și să urmăresc ce se întâmplă...” În scurt timp, auzi scârțâitul prelung al ușii de la intrare. Ieși tiptil și se ascunse în spatele unui corp de dulap așezat pe coridor într-un colț întunecos. Oricum era aproape beznă peste tot, dar acolo chiar nu se vedea nimic. Nu așteptă prea mult. Auzi pași pe scări și văzu o lumină puternică al cărei fascicol mătura pereții, tavanul și podeaua, despicând întunericul. Cineva urca cu o lanternă în mână. Stela nu vedea nimic; lumina lanternei era prea puternică. Deodată tresări uimită, deoarece, din spatele luminii auzi o voce de femeie strigând: - Ioana, ești aici? Nu te teme, sunt eu, mama! Stela înțelese imediat, așa că se hotărî să iasă din ascunzătoare: - Sunt aici, tanti, sunteți singură? - Tu ești, Stela? Unde-i Ioana? Ioana! strigă Dora, vino la mama! - Tanti, Ioana nu mai e aici...

În primul moment, Dora încremeni. Apoi, se apropie de Stela, o cuprinse de umeri și-o întrebă cu o voce pierită, scuturând-o: - Cum nu mai e aici? Ce s-a întâmplat? Unde e? - Tanti, vă spun eu totul, liniștiți-vă, Ioana n-a pățit nimic, a plecat... stați să vă povestesc... Și-a făcut un plan. Zicea că trebuie să ajungă la un telefon să vă anunțe, că precis sunteți îngrijorați și-o căutați. M-aș fi dus și eu cu ea, dar a zis să stau aici, s-o „acopăr”, să nu se afle prea curând că lipsește, pentru ca să n-o caute directoarea cu poliția. Ioana se ferea de directoare, nu voia să mai dea ochii cu ea. - Cum a plecat? Am văzut că sunt ziduri înalte și poarta e păzită... Și când a plecat? - Puțin mai înainte… adică… aseară… S-a urcat în mașina directoarei, s-a ascuns sub o pătură în spate și așa a ieșit, simplu, pe poartă. Mai departe nu știu, dar sigur s-a descurcat dacă n-au adus-o încă înapoi. - Vrei să spui că Ioana, acum, în toiul nopții e singură pe străzi? - Da, e singură, dar e curajoasă și isteață. O să vedeți că se va descurca. - O, Doamne, dacă ajungeam mai repede, acum era în siguranță. O să-i rog pe polițiști s-o caute. - Tanti, dacă vede vreun polițist se va ascunde. Mai bine așteptați să vă dea telefon. Zicea că știe numărul de mobil și că o să vă sune ea... E mai bine, credeți-mă! Dora o luă de mână: 66

- Vino, mergem în curte, locul ăsta e prea sinistru, discutăm acolo. Să nu te sperii, jos sunt mai mulți polițiști și soțul meu. Polițiștii o așteaptă pe directoare pentru o percheziție. Trebuie să aflăm ceva și despre Nuți. - Nuți? O știți pe Nuți? O, Doamne, nu credeam s-o mai văd vreodată! Nuți e ca și sora mea, pot să spun că am crescut împreună... Unde e? E bine? Mi-au spus c-a adoptat-o o familie. - E bine, stai liniștită. E în siguranță, dar îi e dor de tine. I-am promis că te duc la ea. Nu știi nimic de familia fetiței? - De fapt, ceva, ceva am aflat eu. De când stau aici, am avut timp să mă „orientez”. Acum vreo doi ani, am căutat prin dulapurile vechi, cu acte și-am găsit un dosar pe care scria „Ana Panciu”. Am presupus că „Nuți” vine de la „Ana”, așa că l-am luat în pod să-l răsfoiesc pe îndelete. Era acolo un act, parcă certificat de naștere în copie, o fotografie de-a lui Nuți și o adresă din Buzău. Numele mamei era Magda Panciu iar la tată era o liniuță. N-am înțeles de ce. Oricum, femeia aia nu i-a dat nicio șansă Nuțicăi lăsând-o atâția ani într-o asemenea „casă”. - Vom verifica, Stela, poliția a intrat acum pe fir iar cei care v-au făcut acest rău vor plăti... - Tanti, vom putea merge la școală? - Ce, voi nu sunteți la școală? - Nu, n-am fost nicio zi. Din fericire am găsit cărți în pod și neavând nimic de făcut toată ziua, am citit foarte mult, dar... tare mi-ar plăcea să merg la școală cu 67

alți copii... să am colegi, ca Ioana, să învăț... să mă joc cu ei în pauză. Între timp, ajunseseră în curte și Dora le povesti pe scurt polițiștilor tot ce aflase de la Stela. Polițista se apropie și-i spuse blând Stelei: - Gata, s-a terminat, vino, mergem la un cămin, faci o baie, mănânci, te odihnești și apoi, mâine plecăm s-o întâlnim pe Nuți. - Du-te, Stela, spuse blând Dora, totul va fi bine... Îți promit că de azi înainte voi avea și eu grijă de tine. Stela plecă împreună cu polițista, iar Dora se grăbi să-i pună pe toți la curent cu noutățile. Între timp, apăru paznicul de noapte, care numai pază nu făcuse, deoarece fusese găsit dormind într-o cameră din clădirea nouă. Ba mai mult, duhnea a băutură de la o poștă. Polițiștii îi arătară mandatul de percheziție și, considerându-se că erau îndeplinite toate cerințele legale, începură căutarea în clădirea veche.

Salvarea Chiar în dreptul panoului după care se ascunsese Ioana, opri un autobuz pe laterala căruia scria mare „GARĂ”. Cunoștea literele, așa că descifră ușor cuvântul. Se gândi că în gară, într-o sală de așteptare cu multă lume mereu în mișcare, s-ar putea așeza pe lângă vreo familie, iar călătorii ar putea crede că e cu ei. Zis și făcut. Alergă către autobuz și urcă în același timp cu o femeie care ținea de mână o fetiță. Nimeni nu o luă în seamă. Crezură că sunt împreună. „Se pare că planul meu funcționează – gândi Ioana. Norocul meu c-am fost cu tata la gară s-o așteptăm pe mama care venea de la o conferință. Altfel, nu mi-ar fi dat prin gând. Numai de n-ar coborî doamna de lângă mine înainte de gară... Oricum, habar n-am cum arată gara... Nu-i nimic, e simplu: trebuie să fie ultima stație, de-asta scrie pe autobuz doar «gară». Sigur nu merge mai departe.” Șoferul puse o frână bruscă și Ioana se trezi aruncată în față peste o geantă de voiaj lăsată pe interval. Nu căzu, deoarece în ultimul moment fusese prinsă de un călător care o ajută să se redreseze, după care, ridicându-se de pe scaun, se adresă femeii cu fetița: - Poftiți, doamnă, stați pe locul meu, e greu în picioare cu doi copii... Ioana îngheță așteptând răspunsul, dar femeia, obosită și oarecum absentă, mulțumi simplu și se așeză, luându-și fetița în brațe. Pentru a păstra aparențele, Ioana se apropie și ea și se ținu cu mâna de scaunul pe care 69

stătea femeia. Curând observă că nimeni nu-i mai dădea atenție și se liniști. Urmară alte câteva stații în care nu se mai urcă nimeni, în schimb, coborau mereu alți și alți pasageri care se îndreptau grăbiți spre casele lor, autobuzul fiind tot mai gol. Femeia rămânea la locul ei, ceea ce-o bucura pe Ioana. Prin fereastra din dreapta se zări o clădire mare, luminată puternic și presupuse că e gara. Sirena unei locomotive îi confirmă acest lucru. Mașina opri și Ioana observă cu coada ochiului că femeia se ridică și se apropie de ușă. După ce coborâse toată lumea, sări și ea pe trotuar, încercând s-o ajungă din urmă pe femeie, pentru a păstra impresia că sunt împreună. Aceasta o luă spre holul gării, așa că Ioana făcu la fel. Intră și văzu în dreapta o sală de așteptare. Se apropie încet și deschise ușa mare, cu ferestre, prin care se vedeau călătorii obosiți, dormitând pe scaune. Remarcă o familie tânără cu doi copii mici, adormiți și se așeză pe un scaun liber, alături de ei. „Numai de nu m-ar întreba nimeni, nimic – se gândi Ioana – poate am noroc și scap. Cât o fi ceasul? O mai fi mult până-n zori?” Cei doi soți care păreau supărați, povesteau despre tren, călătorie și bagaje. Ioana înțelese că nu vor pleca decât dimineață, deoarece pierduseră legătura, așa că se lăsă cuprinsă de somn, cu gândul că nu va rămâne singură.

Visă un lac albastru și limpede pe fundul căruia se zăreau pietre albe, strălucitoare. La orizont, lacul se contopea cu cerul senin, la fel de albastru și limpede, netulburat de niciun nor. Ea stătea pe mal și se juca cu Rex. Se tăvăleau amândoi în iarba de un verde intens și alergau după o minge mare, albă cu pete negre, ca un dalmațian. Ioana privea mereu înspre lac, așteptând ca părinții să apară. Îi vedea pe malul celălalt, culegând mere și regreta că n-a plecat cu ei. La un moment dat, văzu cum mama flutură mâinile către ea și-i răspunse la fel. Urmări cu bucurie cum se urcă amândoi într-o barcă cu motor și se gândi că în cel mai scurt timp vor fi lângă ea. Merele roșii se vor rostogoli prin iarbă și vor mușca toți, cu poftă, din miezul auriu. Le simțea deja gustul dulce-acrișor. * - Ce faci aici? Te-ai rătăcit? Cu cine ești în gară? Ești singură? Ioana auzi ceva dar, încă adormită, nu reacționă. O mână mare, o scutura ușor... - Hei, fetițo, m-auzi? Trezește-te! - M-am trezit... bângui Ioana deschizând încet ochii... Apoi, realiză unde se găsește, își aminti totul și speriată, văzând că rămăsese singură, continuă repede:

- Vai, mă așteaptă mama... și încercă să o zbughească spre ușa mare, cu ferestre, prin care se vedeau mai multe clădiri înalte. - Stai, nu te grăbi, spuse omul de lângă ea prinzând-o de braț. Te conduc eu la mama ta. Ioana se temu la început, dar apoi se gândi că ar trebui să profite de bunăvoința acestui om și zise serios: - Cine sunteți? Mama nu mă lasă să vorbesc cu străinii... - Dar să dormi singură în gară te lasă? vocea bărbatului suna cumva șăgalnic... - N-am dormit în gară, acum am intrat, mă jucam cu niște prieteni… și nu dormeam, mă prefăceam doar, ca să-i păcălesc... - Uite că păpușa știe să și mintă... Totuși, văd că ești îmbrăcată cu haine bune, chiar dacă-s puțin mototolite și pe alocuri murdare, ceea ce mă face să cred că ai o familie care se îngrijește de tine. Așa e? - Dacă vreți să vă răspund, ar trebui să-mi spuneți cine sunteți. - Eu? Ai dreptate, am uitat să mă prezint. Sunt profesor pensionar. Tocmai m-am întors de la băi de la Covasna și eram în drum spre autobuz, când te-am văzut. Cum sunt obișnuit să am grijă de copii, m-am oprit să văd ce-i cu tine. Nu ai de ce să te temi. Nu-ți fac niciun rău. Te pot ajuta cu ceva? - Păi... Ioana ezită. Sigur c-ar putea-o ajuta, dar... să aibă încredere sau nu? Mai bine, nu! Sau... Da! Ioana avu o 72

idee... Poate că acest domn o va ajuta să găsească un telefon: - Vă mulțumesc, mă descurc și singură... Dar, dacă ați vrea să-mi permiteți să dau un telefon... m-ați ajuta foarte mult... - Desigur, mergem la mine acasă, soția mea îți dă ceva de mâncare și-apoi, poți telefona unde vrei... - Nu merg niciunde. Nu vă cunosc și nu vreau să merg! - Iar începi? Ce vrei să faci singură pe străzi? Ei, dar ai și tu dreptate. Uite, o să-ți demonstrez că mă cunoaște multă lume. Vino, să ieșim din gară, să te convingi. Ioana acceptă. Nu prea știa ce-ar mai putea face. Ieșiră împreună. Domnul acela avusese dreptate, toată lumea părea să-l cunoască. Îl salutară câțiva ceferiști, apoi, câțiva trecători grăbiți, iar o tânără îl întrebă cum a fost la băi și se oferi să-l ducă acasă cu mașina. „Merg în aceeași direcție, domnule profesor!” completă doamna. Ioana era confuză. Tot ceea ce-o învățase mama ei se ducea de râpă dacă pleca cu acel domn pe care-l vedea pentru prima oară. Dar zilele astea nu mai fuseseră ca celelalte obișnuite, așa că își călcă pe inimă și acceptă invitația. Era murdară, flămândă și se simțea obosită; chiar dacă dormise pe banca din gară, acel somn nu se putea compara cu cel din patul ei de-acasă. - Monica, exclamă domnul profesor, îți mulțumesc pentru oferta ta generoasă. Uite, sunt cu o

nepoțică, dacă ne duci și pe noi acasă, îți vom rămâne recunoscători. - Cum să nu, haideți! Stați să vă pun bagajul în mașină. Domnișoara nu are bagaje? - Tocmai le-a pierdut, glumi profesorul. - A venit singurică? mai întrebă tânăra. - Da, nici nu știam că vine, ne-am întâlnit în gară, spuse iar profesorul. Ea susține că se descurca și singură, dar eu mă bucur că am văzut-o. „Uite că nu numai eu știu să mint” se gândi Ioana. Apoi, se hotărî să profite de faptul că Monica îl cunoștea ca să se intereseze cu cine are de-a face: - I-ați fost elevă „unchiului” meu? - Din păcate, nu. Dar am fost colegă cu Marius, fiul dumnealui. Apropo, ce mai face Marius, domnule Docea? - „Aha, va să zică îl cheamă Docea” reținu Ioana. - Bine, răspunse profesorul, a terminat și cu examenul de titularizare, acum e profesor „cu normă întreagă” la liceul „Sfântul Sava” din capitală. Păcat doar că, din cauza examenelor și a salariului mic, nu s-a însurat încă. - Ei, mai are timp... De ce să se grăbească? - Da, o fi având el timp, dar noi ne-am bucura să avem nepoți cât mai repede. Uite, tu ești de aceeași vârstă și ai deja doi copii. - Asta așa e. Mă bucur c-am putut să termin și facultatea și să-mi cresc și copiii. Bineînțeles, m-a ajutat 74

și mama. Cel mare va începe grădinița la toamnă. O, dar am uitat să vă întreb... Fetița aceasta de-a cui este? - A, e nepoata cumnatei mele, știi, sora soției... - O știu, doamna Bucur, de la Pitești... - Exact. - Cum o cheamă pe nepoțică? - Hai, spune-i cum te cheamă, se întoarse spre Ioana domnul Docea, pentru că nici el nu apucase să-i afle numele... Doar ești tare vorbăreață de felul tău! - Mda, dar acum sunt obosită... mormăi Ioana. Apoi, continuă: Ioana mă cheamă. - Frumos nume... Stai mult la Buzău? - Sper că nu. Aștept să vină părinții să mă ia acasă. - A, ei vin după tine? Bine atunci. Vezi că doamna Docea face cel mai bun chec cu lămâie din oraș, poate ai norocul să-l guști. - Nu mi-ar strica... Chiar mi-e tare foame. Mașina se opri pe o stradă liniștită, în fața unei case vechi, dar bine îngrijită. - Gata, am ajuns! Salutări doamnei doctor! Și dacă vorbiți cu Marius, spuneți-i că abia aștept să-l întâlnesc și-i doresc succes. Să nu uite să mă invite la nuntă! - Mulțumesc, Monica!, zise profesorul după ce-și luă bagajul din mașină. O să-i spun! O zi frumoasă și toate cele bune alor tăi! Ioana rămase pe trotuar împreună cu domnul Docea privind în lungul străzii, după mașina Monicăi. În 75

spatele lor, poarta se deschise ușor și Ioana văzu o femeie micuță, slăbuță, cu niște ochi mari, negri, privind-o mirată peste ochelari. - Bine-ai venit, Neluțule dragă! Daʼ, cine-i fata? - Bine te-am găsit! E Ioana, am găsit-o în gară... - Cum... ai găsit-o? Doar nu-i obiect sau pui de mâță... E un copil... - Da, un copil care se pare că are nevoie de ajutorul nostru... - Atunci, hai în casă, domnișorico, să vedem care-i necazul! - Mulțumesc, doamnă, știți, mă cam temeam, dar văzându-vă, mi-a venit inima la loc. - Auzi Neluțu, de tine se temea... Și nici măcar n-ai scos-o la tablă... Ce s-a întâmplat, fetițo? Te-ai rătăcit? - Cam așa ceva... Mă cheamă Ioana și sunt din București. Am fost adusă cu de-a sila în acest oraș – pe care abia în mașină am auzit că se numește Buzău – și ținută cu forța într-o casă părăsită... - O adevărată telenovelă, ce mai! Bine, hai mai întâi să te speli și să mănânci, apoi ne spui totul pe-ndelete, de la cap la coadă. - Doamnă, mai întâi, aș putea să-i dau un telefon mamei? Probabil că e foarte îngrijorată... - Cum să nu... Telefonul e pe măsuța din hol. Sună liniștită. Până atunci, eu mai pun un tacâm, că știu sigur că vă e foame amândurora și nici eu n-am mâncat încă... Și-apoi, întorcându-se către soțul ei comentă: 76

Neluțu, n-am mai întâlnit un asemenea copil... sunt destui oameni maturi care nu știu să vorbească așa de frumos... Se vede că e o fetiță educată și inteligentă... - Am remarcat și eu, răspunse profesorul, probabil că de aici i se trag necazurile. Geniile sunt vânate, nu știi? încheie el pe un ton glumeț. Ioana nu mai ascultă discuția celor doi. Alergă în hol. Pur și simplu nu-i venea să creadă. Chiar să se termine calvarul ei? Cu degetele tremurânde, formă numărul de mobil al mamei. Ascultă nerăbdătoare. Sună! „Hai, mamă, răspunde... te rog!” zise în gând fetița. - Sună? întrebă doamna Docea trecând către bucătărie cu o față de masă în mână... - Sună, dar nu răspunde nimeni, răspunse Ioana dezamăgită... - Poate n-o avea semnal... Sau o fi închis... - Nu, sună bine, adică, nu-mi dă mesaje de niciun fel... - Hai, acum vino la masă. O să mai încerci după aceea. - Mulțumesc, dar... parcă nici nu mai pot mânca. Mi-e așa de necaz! Speram că ține telefonul aproape, că mă caută, că mă așteaptă. Poate... m-au uitat... poate... nici nu se mai gândesc la mine... - Vai, copilă mică ce ești... cum poți gândi așa? Sunt sigură că sunt disperați să te găsească. Să știi de la mine că părinții nu-și uită copiii niciodată. Ioana merse să se spele pe mâini și-și ascunse o lacrimă izvorâtă din noianul de sentimente care-o cople77

șiseră în ultima vreme. Până acum își dorise cel mai mult să ajungă la un telefon. Credea că astfel, coșmarul ei se va sfârși. Acum, că nu-i răspunse nimeni, nu mai era sigură de ce va fi și, parcă, nu mai putea lupta. Pentru prima dată, se simțea descurajată. În bucătărie, doamna Docea își interoga soțul, îngrijorată de soarta fetiței: - Neluțu, ce știi de fata asta? - Nimic, chiar nimic, draga mea, am văzut-o singură în gară și m-am gândit s-o ajut, să nu încapă pe mâna nu știu cărui șarlatan. - Pare o fetiță educată... - Și mie mi-a lăsat aceeași impresie, o s-o întrebăm ce și cum... - N-ai auzit-o? A zis c-a fost răpită... Cine știe? Te pomenești că intrăm în ceva încurcături. - Poate, dar merită dacă salvăm un copil. - Așa e, tu întotdeauna ești gata să salvezi pe cineva. - Mihaela, crede-mă, nici nu m-am gândit s-o las acolo. Un copil de vârsta ei n-are nicio șansă pe străzi. - Nu sunt un copil al străzii, domnule profesor, interveni puțin contrariată Ioana care intrase în bucătărie în acel moment și „prinsese” ultimele cuvinte ale profesorului. - Știu, Ioana, îi spuneam soției mele că ți-ar fi fost greu pe străzi și, mai ales, c-ai fi putut încăpea pe mâini rele... De-asta te-am rugat să mă însoțești acasă. Rămâi aici până-ți găsim părinții... 78

- Vă mulțumesc, dar… nu vă deranjez? N-aș dori să vă fiu o povară... - Cum să ne deranjezi? Casa noastră e pustie de când suntem numai noi doi, așa că ne bucurăm să mai avem pe cineva... zâmbi cald doamna Mihaela. Ba chiar ne bucurăm. Parcă ai fi cu adevărat nepoata noastră pe care ne-o dorim atât de mult! Dar, lasă vorba și mănâncă. Sigur ți-e foame. Hai, poftă bună! - Mulțumesc! La fel! Ce-i drept, n-am mâncat de ieri. Oricum, de asta nu mă pot plânge, era mâncare bună la conac. - Conac? - Da, am fost dusă la un conac vechi, părăsit sau, cel puțin așa arăta. O să vă povestesc! După ce mâncară din bunătățile servite de doamna Mihaela, Ioana mulțumi frumos pentru masă și apoi, le istorisi despre lumea plină de fericire și dragoste din care fusese smulsă atât de brutal și despre cea în care fusese târâtă fără voia ei: o lume cum nu și-ar fi închipuit că există, rece, rea și plină de tristețe. - Am niște părinți minunați care mi-au oferit tot ce-și poate dori un copil, regret doar că nu am și niște bunici, așa ca dumneavoastră. Mi-am dorit întotdeauna, încheie Ioana zâmbindu-le. Doamna Mihaela abia-și putu ascunde o lacrimă atunci când îi promise Ioanei că nimic nu i se va mai întâmpla, deoarece acum e sub ocrotirea lor, e ca și cum ar face parte și din familia Docea.

* Ținură „consiliu de familie” în bucătărie, iar Ioana care, în sfârșit simțea că aici este ocrotită și poate sta fără grijă, asculta cu atenție „planul de bătaie” pus la cale de domnul Docea: - M-am gândit să merg totuși la poliție. Trebuie să anunț ce s-a întâmplat, nu credeți? - Ba da, așa m-am gândit și eu – fu de acord doamna Mihaela – nu putem sta nepăsători. Părinții Ioanei au apelat și ei, mai mult ca sigur, la poliția din București și-atunci, mergând să anunțăm poliția din Buzău că fetița e la noi, ajutăm ancheta. - Da, zise și Ioana, dar mă luați și pe mine, domnule profesor? Poate au ajuns – cumva – și părinții mei pe aici, cine știe, și m-aș putea întâlni cu ei. - Te iau, de ce nu? Facem împreună o plimbare. Dar, ia spune, ai mai încercat s-o suni pe mama ta? - Da, am mai telefonat de vreo două ori, dar nimic. Ultima dată nici n-a sunat. I s-o fi stricat telefonul sau era descărcat sau – nu mai știu ce să zic – cred că eu aș sta mereu cu el în mână dacă aș fi în locul lor și mi-ar dispărea cineva drag. Ultimele cuvinte ale Ioanei fuseseră spuse cu o voce slabă, de parcă n-ar mai fi avut mult până să izbucnească în plâns. Tocmai de-asta, ca s-o înveselească, doamna Docea o mângâie și-i spuse cu drag: - Ioana, nu fii tristă. Uite, se pot întâmpla multe și cu oamenii, ce să mai zic de-un amărât de telefon. Poate 80

s-a stricat, poate i s-a furat. Să vezi că, peste câteva zile, vei râde de temerile astea ale tale. Și, ca să nu mai fii supărată, uite la ce m-am gândit. Nu vrei să-ți fim noi bunicii pe care ți i-ai dorit, dar nu i-ai avut niciodată? Gata cu formalitățile! Să nu mai aud că ne spui „domnul” și „doamna”. De-acum înainte, suntem „bunicul” și „bunica”! Ce zici? De acord? Ioana sări de pe scaun și-o îmbrățișă pe doamna Mihaela strigând veselă: - Vai, nici nu știți cât mă bucur că am și eu bunici! Cum să nu fiu de acord? Vă mulțumesc pentru tot! Pe când spunea ultimele cuvinte, era deja și în brațele domnului Docea care, emoționat, o mângâie cu drag pe creștetul capului: - Nepoțica mea dragă! Doamne, ce mă bucur că te-am găsit eu în gară și n-ai încăput pe mâna vreunui șarlatan. Să nu mai pleci singură niciodată! Îmi promiți? - Da, bunicule, îți promit! N-am să mai plec niciodată singură! - Bine, acum du-te să te aranjeze bunica puțin și vino să plecăm în oraș. Poate reușim să rezolvăm câte ceva azi. Ce zici? Mergem pe jos? - Da, ne plimbăm. Abia aștept să văd și eu orașul bunicilor mei. - Iar eu, zise domna Docea privind-o zâmbind pe Ioana, o să ies să mai fac niște cumpărături pentru nepoțica noastră dragă.

* Oricine i-ar fi întâlnit, ar fi văzut același lucru: bunicul a ieșit la plimbare cu nepoțica. Mergeau agale, iar bunicul îi arăta bulevardele, clădirile, monumentele pe lângă care treceau, povestindu-i câte ceva despre ele. Rând pe rând, Ioana a aflat despre Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, unde domnul Docea fusese întâi elev și mai apoi profesor până la pensionare, despre Casa Memorială „Vasile Voiculescu”, despre Muzeul Județean cu minunata sa colecție de chihlimbar de la Colți și, nu în ultimul rând, despre „Palatul Comunal” inaugurat cu mai bine de o sută de ani în urmă, vestit pentru sala sa de recepții decorată în stil venețian. Ioana nu înțelegea chiar toate lucrurile, dar se gândi că e mai bine să întrebe mai târziu, să nu-l tot întrerupă pe bunic care îi povestea mândru despre orașul său. La un moment dat, acesta îi arătă o clădire frumoasă, nouă, cu etaj și mezanin și-i spuse: - Uite, Ioana, acolo e Poliția Județeană. Acolo o să mergem acum. Să nu vorbești prea multe, lasă-mă pe mine să le explic. Bine? - Da, bunicule, spuse cuminte Ioana. Nu o să vorbesc neîntrebată. Intrară. Bunicul i se adresă agentului de la poartă: - Fiți amabil, aș dori să fac o sesizare. Îmi spuneți, vă rog, unde trebuie să merg și cui să mă adresez?

- Desigur, domnule, intrați pe coridor, a doua ușă pe stânga și întrebați acolo. - Vă mulțumesc! zise profesorul Docea intrând, de mână cu Ioana, pe coridor. Se opriră în fața ușii indicate. Ioana părea intimidată, dar profesorul o liniști: - Batem la ușă, intrăm, explicăm totul și gata! Plecăm acasă. Nu te teme, n-ai de ce. Nu ți se poate întâmpla nimic, doar ești cu bunicul tău! - Nu mă tem, bâigui Ioana în momentul în care se auzi din încăpere un „poftiți!” destul de ferm. Cei doi intrară și se opriră în fața unui birou încărcat de dosare. - Bună ziua, poftiți, sunt agentul Suciu, cu ce vă pot fi de folos? Omul părea binevoitor și Ioana începu deja să se simtă ceva mai în largul ei. - Bună ziua, sunt Ioan Docea, profesor pensionar, de aici, din oraș și-am venit să reclam o răpire. - O răpire? Cine a fost răpit? - Fetița aceasta: Ioana Doinescu. - Cum a fost răpită, dacă e aici, cu dumneavoastră? - Stați să vă povestesc. Veneam de la băi și... - Lăsați, nu e nevoie, zise agentul vizibil grăbit. Uitați, vă dau un formular și vă rog să-l completați. Vă las să scrieți în liniște. Eu voi lipsi câteva minute, sunt chemat la comisar, dar, dacă aveți vreo întrebare vă stă la dispoziție colega mea. Luați loc la masa aceasta. - Vă mulțumesc! O să scriu cu lux de amănunte.

Deși profesorul era cât se poate de serios, agentul păru amuzat de „vizita” lui și schimbă priviri semnificative cu colega sa care devenise foarte atentă de când auzise cuvântul „răpire”. Dând să iasă, agentul făcu chiar și un semn discret către colega sa, deloc măgulitor pentru domnul Docea. Ioana surprinse scena și realiză că cei doi nu-l prea iau în serios pe bunic, așa că-i zise încet: - Bunicule, pe-aici nu cunoști pe nimeni? Ăștia doi nu-s prea săritori. - Nu știu, nu m-am gândit. Stai să depunem sesizarea și apoi, dacă nu se rezolvă nimic, o să mă gândesc. Trebuie să fie vreun fost elev de-al meu și în poliție. Domnul Docea se așeză la masă și începu să completeze formularul. După partea introductivă, în care-și trecu datele personale, adresa și numărul lui de telefon, relată cu lux de amănunte întâmplările de care avea cunoștință. După ce-o întrebă pe Ioana, trecu și numărul de telefon al doctoriței Doinescu, precum și adresa lor din București, pentru ca poliția să poată lua legătura și cu părinții fetiței. Când termină, se ridică, înmână agentei formularul semnat și întrebă politicos: - Nu vă supărați, pe când să revenim ca să primim răspunsul? - Ați scris tot ce s-a întâmplat? întrebă agenta cu un ton neutru, aruncând o privire peste hârtiile pline de scrisul mărunt și ordonat al profesorului. - Da, tot. 84

- Și ați trecut și un număr de telefon de contact? - Sigur că da. - Bine, atunci puteți aștepta liniștit acasă, o să vă căutăm noi. - Înțeleg, dar sigur părinții fetei o caută, sunt îngrijorați. Nu puteți face nimic să le dați de știre că este la noi și că e bine, sănătoasă? - Părinții fetei vă sunt rude, prieteni, ceva cunoștințe? - Nu, nu-i cunosc. - Nu-i cunoașteți... Așa deci. Și-atunci, cum a ajuns fata la dumneavoastră? - Păi, am vrut să vă spun, dar domnul de adineauri a zis că e mai bine să relatez totul în scris. - Da, așa e. E mai bine. O să citim, se va verifica și veți fi anunțat. Nu mai avem ce face acum. Din câte văd eu, nu e nimeni în pericol. Dumneavoastră n-ați răpit pe nimeni, nu? - Nu, ferit-a sfântul. Cum să fi răpit eu pe cineva? - Deci toată lumea e bine. - Da, dar trebuie să-i anunțăm pe părinții acestei fetițe. Vă rog frumos să luați legătura cu poliția capitalei. - Am înțeles. V-am spus doar, vom verifica și vom avea grijă să fiți anunțați. Acum nu mai are rost să rămâneți, vă vom suna noi. - Bine, mulțumesc! A! Uitasem! Domnul Marin nu lucrează aici? - Marin? Marin și mai cum? - Marin Ioan. Din câte-am auzit este comisar. 85

- A, domnul comisar-șef. E plecat din sediu în acest moment. Îl cunoașteți? - Da, mi-a fost elev la liceu. M-ați îndatora dacă i-ați spune că l-am căutat și că revin mâine să discut și cu dumnealui. Vă mulțumesc mult! - Sigur, o să-i spun imediat ce se întoarce. Tonul agentei se schimbase. Se părea că va reconsidera situația și că va lua în serios sesizarea. Cei doi, bunic și nepoțică, părăsiră puțin descumpăniți clădirea poliției. Erau necăjiți că n-au rezolvat nimic, ba mai mult, li se părea că nici nu fuseseră crezuți. În mod ciudat, Ioana sperase că aici își va întâlni părinții care așteaptă la poliție vești despre ea, iar acum era foarte dezamăgită. Ca s-o înveselească, bunicul îi propuse s-o ducă la o înghețată. Ioana refuză, însă, motivând că e obosită de-atâta mers pe jos și că vrea acasă, la bunica. - Nu fi necăjită! Mâine venim iar. O să-l găsesc și pe comisarul-șef și n-am să mă las până nu rezolv cumva, zise hotărât domnul Docea. Ioana nu-i răspunse, dar îl strânse cu putere de mână, semn că are toată încrederea în noul ei bunic. * Soții Doinescu așteptau în biroul pus la dispoziția comisarului Popa. Directoarea fusese adusă la secția de poliție și acum era interogată undeva în alt birou, iar cei doi așteptau să afle amănunte despre fetița lor. Dora 86

scăpă geanta din mână și telefonul, aflat într-un buzunar exterior uitat deschis, căzu pe covor. Îl ridică și verificându-l, spuse cu uimire: - Uite, am apeluri pierdute... Cine m-o fi sunat? Toate sunt de la același număr! - Nu știi numărul? - Nu, e unul de fix. Și e de aici, din Buzău. - Serios? Păi, sună tu, poate e ceva important. - Așa e, voi suna imediat. Mai știi? Poate e ceva în legătură cu Ioana, deși nu cred. - Ce e? Sună? - Da, sună, dar nu răspunde nimeni, voi încerca iarăși mai târziu. Ușa se deschise fără zgomot și comisarul Popa intră în birou. Părea destul de abătut, semn că interogatoriul nu avusese rezultatul scontat: - Nu știe nimic despre Ioana. A ținut-o acolo ca să-i facă un serviciu unui vechi prieten. Ceea ce-am aflat e că, de fapt, nu doamna Stan e cea care a pus să fie răpită, ci chiar tatăl ei natural, Stan Vlad, a făcut-o! E plecat în străinătate numai pentru soție. De fapt, pare să fie prin zonă. Mâine vom pune totul cap la cap. Ce-ați zice, doamna doctor, dacă mama chiar și-ar iubi fetița și acum regretă că n-o are cu ea? - Serios? Nu pot crede! Ea zicea încă de la naștere, că n-o vrea... - Știu, dar dacă era obligată de soț? - Doamne, chiar așa de tare să mă fi înșelat?

- S-ar putea, unii oameni chiar știu să joace teatru în viața de zi cu zi. În altă ordine de idei, mi se pare ciudat că domnul Stan e în țară. Domnul comisar-șef a vorbit în Franța, cu patronul care-l angajase și acesta i-a spus foarte clar că este acolo la muncă. Ba mai mult, a confirmat că cel din fotografia primită prin e-mail e angajatul său și nimeni altul. În fine. O să vedem. Deocamdată am aflat mai multe despre Nuți și Stela. E absolut incredibil ce femeie oribilă poate fi această directoare. Părea o femeie sensibilă și educată. Asta până când a recunoscut că Nuți e, de fapt, fiica ei. După ce a născut, medicul i-a spus că fata are ceva probleme de sănătate. Nefiind căsătorită, s-a gândit că fetița o va încurca – mai ales din cauza bolii – în cariera ei, așa că s-a hotărât s-o abandoneze într-un orfelinat. Până la urmă, a dus-o la sanatoriul unde – deși era foarte tânără, tocmai fusese numită directoare – și a părăsit-o într-o aripă nefolosită a clădirii, sub îngrijirea unei femei simple, de la țară, căreia i s-a făcut milă de fetiță... - Tanti Ana... - Exact. Ana Popescu. - Ea de ce n-a spus nimănui? - S-a temut. Serviciul ăla era singura ei posibilitate de a întreține o familie numeroasă, din care o parte sunt bolnavi, iar alții șomeri. Nu putea risca să-l piardă. La vârsta ei și fără vreo calificare, greu mai găsea ceva de lucru. Ajungeau muritori de foame. - Am înțeles... zise Dora, și tatăl?

- Ei, aici e aici! N-o să vă vină să credeți! Haideți, încercați să ghiciți!... Tatăl ei e... domnul Stan. De altfel e și singurul care știa de existența fetei într-o asemenea „cameră”. A fost destul de greu să descopăr asta, deoarece Magda a înregistrat-o pe Nuți sub un nume fals: Panciu. - Domnul Stan? De-asta directoarea i-a făcut acum acest serviciu... - Da, se pare că la insistențele soției, domnul Stan i-a promis să afle unde e fiica lor și să facă tot posibilul s-o aducă acasă. Numai că, nu avea de gând să facă asta, ci să i-o aducă pe Nuți, astfel ca soția, văzând că nu se poate descurca cu ea, să renunțe singură la această idee. - Pentru toate astea nu avea nevoie de Ioana... De ce-a răpit-o? - I-a spus directoarei că n-a vrut decât s-o vadă, dar fata s-a speriat, a încercat să strige și atunci a fost obligat să-i pună la nas batista cu cloroform... - Pe care o avea cu totul întâmplător în buzunar... completă cu sarcasm Dora. - Cam așa ceva... Omul venise cu un scop, dar nu-l știm încă. - Totuși, de ce n-a dorit s-o ia și pe Ioana acasă împreună cu fratele ei geamăn? - Aici pot să vă răspund. Când s-a născut Nuți, au sesizat că e ceva în neregulă cu ea. Medicii le-au spus că boala este ereditară, din familia tatălui. Cum, necum, lui Stan i-a intrat în cap că gena se transmite numai fetelor,

de-asta nu mai voia să riște să mai aibă o fată cu probleme. Sub niciun motiv. - A, înțeleg acum... Și-a obligat-o pe soție să zică că ea n-o vrea... - Exact. La început i-a insuflat doar ideea, apoi a obligat-o. Oricum, femeia știa că soțul ei mai are o fetiță și că aceasta avea probleme, dar tot n-a fost de acord s-o abandoneze. - De-asta fusese internată mereu pe la psihiatrie? - Și pentru asta. Soțul făcea tot posibilul ca ea să pară bolnavă psihic. Le spunea doctorilor tot felul de baliverne și, în timp ce el era credibil, ea devenea tot mai mult o iresponsabilă, pe cuvântul și faptele căreia nu se putea conta. Oricum, mai sunt și alte motive, le vom descoperi noi pe parcurs, acum nu avem chiar toate elementele. - Săraca femeie, suspină Dora. Și eu care-am crezut-o fără suflet. - Ba mai mult, mi-a promis că Ioana nu va afla că e înfiată. Nu vrea s-o mai necăjească. - O, asta mă bucură. Mă temeam de reacția ei. E încă atât de mică! - Eu cred – interveni Eric – că ar fi mai bine să-i spunem. Să știe de la noi. Acum avem și ocazia. Va înțelege, e o fată isteață. - Nu mă amestec, spuse comisarul, dar și eu cred că e mai bine. Cu oameni ca directoarea și Stan vă puteți aștepta la orice. - Pe Stan l-ați găsit? 90

- Da, l-a dat de gol directoarea. Chiar acum a plecat un echipaj către locuința sa temporară. Va avea de dat niște explicații și este cert că va plăti multe dintre oalele sparte. - Bine, dar Stela? Cu ea ce e? Cum a ajuns acolo? - E o altă poveste tristă. Directoarea a avut o soră cam de aceeași vârstă cu ea. Soră după tată. La un moment dat, a avut loc un accident stupid în care și-au pierdut viața toți cei aflați în mașină: tatăl celor două fete, cea de-a doua soție a lui, adică mama vitregă a „directoarei”, dar și cumnatul ei, soțul surorii sale, ceea ce-a dus-o pe cea din urmă în pragul disperării. Rămăseseră numai ele două și fetița. O, am uitat să vă spun: sora Magdei avea o fetiță, pe Stela găsită în vechiul conac. Casa în care au locuit amândouă i-a rămas surorii, ca moștenitoare de drept a bunicului din partea mamei sale, iar Magda s-a simțit, probabil, iarăși „pe dinafară”. Se pare că ea nu a suferit prea mult după acel accident, probabil și pentru că nu se purtaseră prea bine cu ea, dar sora ei, profund afectată, s-a sinucis la nici două luni după tragedie. În aceste condiții, casa i-a revenit integral fiicei acesteia, Stela, ca unică moștenitoare a mamei sale, după cum era specificat în testamentul bunicului. Tot acolo mai scria că dacă nu va mai fi niciun membru al familiei lor, moștenirea îi va reveni Magdei, prima fiică a ginerelui. De când a citit paragraful respectiv nu a mai avut liniște, gândindu-se doar cum să pună mâna pe avere. Mai trebuia doar să scape cumva de Stela, ca să rămână singura moștenitoare. 91

- Chiar oribilă femeie... nu se putu abține Dora. - Da, așa pare. Ea credea, însă, că-și face dreptate, mai ales că revendicase cu ceva timp înainte imobilul bunicilor, cel în care stătuse împreună cu maică-sa, dar aflase cu mirare că acesta fusese deja retrocedat moștenitorului de drept, adică tatălui său, care nu se sfiise să atașeze cererii sale o declarație în acest sens. Bineînțeles, taică-său vânduse rapid imobilul chiriașilor, nu pentru că ar fi avut nevoie de bani, ci pentru a se pierde urma falsurilor. Din afară, părea că avusese doar ideea de-a nu-i rămâne nimic fiicei sale Magda. Ocazia de-a scăpa de nepoată s-a ivit într-o seară în care la sanatoriu a murit o fetiță cam de aceeași vârstă cu Stela, care nu avea familie, dar era pe cale să fie adoptată. Atunci, i-a venit o idee sinistră. Cum nu era nimeni prin preajmă, a învelit cadavrul într-o pătură și l-a dus acasă la ea, cu mașina ei. Apoi, a chemat salvarea și și-a declarat nepoata moartă, urmărind, în acest fel, să intre în posesia casei. La autopsia fetiței s-a confirmat o afecțiune congenitală cardiacă, așa că nu au existat suspiciuni. Nimeni nu a bănuit nimic. Nici la sanatoriu nu au existat probleme. Personalul a fost informat că fetița a fost luată acasă de familia care urma s-o adopte. Pe Stela a dus-o chiar în aceeași seară, la sanatoriu, dar în clădirea veche și a „cazat”-o în aceeași cameră cu Nuți. Stela deși era mică, era foarte inimoasă și responsabilă. S-a dedicat copilei pe care-o vedea neajutorată și de care s-a atașat. Restul îl știți. 92

- Da. Știm. Directoarea a rămas să se bucure singură de toată averea. - Exact. Și mai mult, a reluat idila cu iubitul din tinerețe... - Stan Vlad... - Așa e! - Ajutându-l să distrugă încă două familii. Pe a lui și pe a noastră. - S-ar putea ca ea să fi fost și creierul... Iar el doar o unealtă. Cei trei încheiară discuția. Fiecare retrăia drama celor două fete în tăcere. La un moment dat, Dora zise: - Domnule comisar, era să uit, am primit un telefon din oraș, de pe fix, dar n-am răspuns deoarece aparatul era în geantă și nu l-am auzit. Noi nu cunoaștem pe nimeni în Buzău și nici numărul, ce credeți c-ar putea fi? Am încercat să sun mai înainte, dar nu mi-a mai răspuns nimeni. - Haideți să aflăm! Sunăm la numărul respectiv și lămurim „misterul”. - Cred c-o fi prea târziu acum, s-o lăsăm pe dimineață, se eschivă Eric. - Nu, mai bine sunăm acum. Poate e ceva ce ne interesează. Spuneți-mi, vă rog, numărul, sun eu. Dora îi dictă numărul, iar comisarul îl formă și așteptă. După câteva secunde, se auzi un „alo” șoptit. - Bună seara, îmi cer scuze pentru că vă sun la o oră atât de nepotrivită, dar am fost apelați de la numărul acesta și am dori să știm motivul. 93

- Sunteți domnul Doinescu? - Nu, nu sunt, dar e și dumnealui lângă mine. Îmi cer scuze din nou, am omis să mă prezint: sunt comisarul Popa de la poliția Sibiu, dar acum vă sun de aici, din Buzău, unde mă aflu într-o misiune. - Mă bucur să vă aud. Profesorul Docea. Ioan Docea. Profesor pensionar. - O, domnule profesor, dumneavoastră sunteți?! Mi se părea mie că e o voce cunoscută! Ce mai faceți? Nu vă mai amintiți de mine, ați avut mulți elevi. Mi-ați fost și diriginte în clasa a XII-a... Promoția 1987, clasa de matematică. Popa Sebastian sunt. - Sebi? Tu ești, băiatule? Nici n-am știut că ești comisar de poliție. - Da, am absolvit Academia și acum sunt comisar la Sibiu. Zilele astea sunt detașat aici pentru rezolvarea unui caz. Ce mă bucur că am ocazia să vorbesc cu dumneavoastră! La întâlnirea de 20 de ani am fost plecat într-o misiune și am ratat revederea cu colegii și profesorii. Dar, să continuăm, am lângă mine doi părinți disperați, care au primit un apel de la numărul dumneavoastră de telefon. De câteva zile, ei își caută fiica, pe Ioana, care a fost răpită. Vă spune ceva numele ăsta? - Sigur că da. Ioana e la noi. Doarme în camera mică. Azi dimineață am fost împreună la poliție. Am depus o sesizare în care am explicat cum a ajuns la noi. Am scris adresa noastră și numerele de telefon, al nostru și al mamei Ioanei. Erau doi tineri agenți, un băiat și o 94

fată. Băiatul se numește Suciu, fata nu s-a prezentat. Sper să fie vorba de aceeași Ioană. Credeam că de-asta mă suni... - Nu, nu știu nimic. Chiar sunt curios de ce nu m-au anunțat. O să mă interesez ce s-a întâmplat cu sesizarea dumneavoastră. Noi v-am găsit pe alte căi. Domnule profesor, vă rog să aveți grijă de fetiță. Nu care cumva să dispară iar. Noi venim acum s-o luăm... - Nu, nu e bine. Soția mea i-a pregătit ceva de mâncare și un pat curat. Fata a mâncat și s-a dus imediat la culcare. Era obosită. Dimineață ar fi mult mai bine. Fiți fără grijă, nu mai pleacă nicăieri de aici. Ușile sunt încuiate, poarta la fel. Aici rămâne! - Vă mulțumim, domnule profesor. La prima oră vom fi la dumneavoastră. - Ne-am înțeles, Sebi dragă! Atunci, pe mâine! Noapte bună! - Noapte bună și salutări doamnei doctor, spuse comisarul, închizând telefonul. - Deci? întrebă nerăbdător Eric. - Totul e bine! Nu știu cum a ajuns Ioana acolo, dar e într-o casă de oameni cumsecade care au grijă de ea. Domnul Docea mi-a fost profesor de matematică, iar doamna a fost medic pediatru. Nu vă faceți niciun fel de probleme. Fiindcă fetița a adormit deja, obosită fiind de toată tevatura, m-a sfătuit să mergem doar dimineață s-o luăm. - Of, ce bucurie! În sfârșit am găsit-o! Ce greu va trece noaptea asta pentru mine... se plânse Dora. Eu tot 95

cred c-ar fi mai bine să mergem acum. Nu mai am răbdare. Nici n-o să pot dormi la noapte! - Nu, de ce să-i mai deranjăm? Plecăm la hotel, spuse Eric hotărât. Venim dimineață la șapte, aici, la birou. - Nu e nevoie, vă iau eu. Oricum, hotelul e în drum. La șapte voi fi acolo. - Bine, atunci așa rămâne, vă mulțumim, domnule comisar. Noapte bună! Pe mâine! Părăsiră sediul Poliției plini de noi speranțe, dar și cu o umbră de tristețe. Dora nu se simțea liniștită. Era la fel de tăcută și neliniștită cum fusese și în ultimele zile, iar Eric nu mai știa cum s-o încurajeze. - Vezi, Dora? Acum totul e bine. Ioana e în siguranță. Mâine dimineață o vom îmbrățișa și tot coșmarul se va sfârși. - De ce mâine dimineață? De ce nu acum? Ce mare lucru ar fi dacă am trezi-o? Sunt sigură că nu s-ar speria, ba, dimpotrivă, chiar s-ar bucura. Tu crezi că e liniștită fără noi într-o casă străină? O luăm la hotel și va putea dormi cu noi până mâine, cât de târziu va dori! - Bine, fie cum zici tu! Eu, totuși cred că ar fi mai bine s-o lăsăm pe dimineață, dar nu te mai contrazic, îți înțeleg nerăbdarea. Adresa o avem. Era scrisă pe biroul comisarului. Am citit-o întâmplător și-am memorat-o. Ca să fii tu liniștită, hai să le facem o vizită! - Dar numărul de telefon ți-l amintești? Dacă nu ne deschid, i-am putea suna. - Nu, regret, nu am fost atent la număr. 96

- Stai, m-am zăpăcit de tot! Numărul îl avem. A rămas în telefonul meu. În imediata apropiere a poliției, așteptau, cuminți, în rând, mai multe taxiuri. Eric îi dădu adresa unui taximetrist și peste puțin timp, cei doi soți ajunseră în fața casei familiei Docea. - Te rugăm să ne aștepți, îi spuse Eric taximetristului, coborând. Nu vom sta prea mult. Luăm pe cineva și-apoi ne duci înapoi, la hotel. - Sigur, domnule, nicio problemă. Vă aștept! Dora ajunse deja la poartă și apăsă nerăbdătoare butonul soneriei. În liniștea din jur, clinchetul se auzi până la ea. Totuși, nu se văzu nicio mișcare, așa că mai sună o dată, ceva mai lung. Așteptară... Într-un târziu, în hol se aprinse o lumină și, o clipă mai târziu, și becul din fața ușii. Imediat, se auzi un glas: - E cineva la poartă? - Da, noi suntem, părinții Ioanei... - Părinții Ioanei? O, imediat, imediat... Nu vă așteptam, credeam că veniți numai dimineață. - Știți, n-am mai avut răbdare... - Vă înțeleg! Vin acum, vin acum... O secundă, vă rog! În poartă apăru profesorul Doncea, iar Dora simți dintr-o dată cum o cuprinde o stare de bine și de liniște. „Da, este cu siguranță, un om cumsecade. Ioana a avut noroc.” Eric îi strânse mâna și-i spuse: - Domnule profesor, ne cerem scuze pentru ora târzie. Soția mea, n-a mai avut răbdare până mâine... 97

Suntem Dora și Eric Doinescu, medici din București, părinții Ioanei. - Nu-i nimic, nu-i nimic, o înțeleg, așa-i inima unei mame. Poftiți în casă... Să vorbiți și cu soția mea... - Chiar nu vrem să vă deranjăm. Dacă nu cerem prea mult, am dori s-o luăm pe Ioana... Și ea ar dormi mai bine dacă ar fi cu noi... completă Dora destul de timid... - V-am spus că nu ne deranjați. Intrați. Poate serviți o prăjitură... soția mea este specialistă în dulciuri... A făcut-o special pentru Ioana. Intrară cu toții în holul spațios. Doamna Mihaela era deja în ușa bucătăriei. Auzise glasuri și fusese curioasă să vadă cine sunt musafirii care vin la ora aceea târzie. - V-o prezint pe soția mea, Mihaela... Și ea este medic, așa că o să vă înțelegeți bine... Dragă, dumnealor sunt Dora și Eric, părinții Ioanei. - Poftiți, poftiți, mă bucur să vă cunosc! Aveți o fetiță absolut minunată... - Vă mulțumim, doamna Mihaela, nici nu știți câtă bucurie am simțit aflând că Ioana e în familia dumneavoastră, în afara oricărui pericol. - Da, soțul meu, văzând-o azi-dimineață dormind singură pe o bancă din sala de așteptare a gării și-a dat seama că are ceva probleme. A lucrat atâția ani cu copiii, încât… - Am văzut, interveni și domnul profesor, că fetița e bine îmbrăcată și imediat ce-am intrat cu ea în vorbă 98

am realizat că are un vocabular mai bogat decât al altor copii de vârsta ei. Deși povestea pe care mi-a spus-o părea incredibilă, ochii ei mi s-au părut sinceri și am convins-o cu greu să vină cu mine acasă, unde putea să se spele, să mănânce, să se odihnească și să vă telefoneze. - Mi se pare ciudat că a vrut să vină, am învățat-o mereu... - Să nu plece cu străinii. Știu, mi-a spus, dar situația nu era una normală, nimic nu se mai putea încadra în regulile obișnuite, așa că Ioana s-a gândit puțin la variantele pe care le avea și a considerat că prezint încredere. Probabil a atârnat greu și faptul că oamenii mă salutau în gară, mă întrebau ce mai fac, ce mai face soția mea, unde am fost, a văzut că sunt cunoscut și apreciat de multă lume, iar una dintre fostele colege ale fiului meu, chiar ne-a adus cu mașina acasă. - Înțeleg. Aveți dreptate, aprobă Eric, situația era una excepțională. Ioana era singură printre străini, avea nevoie de un sprijin real. - Scuzați-mă, interveni Dora, am putea s-o vedem? - Desigur, e în fosta cameră a fiului nostru. Doarme. Era foarte obosită, n-a prea avut nici chef de mâncare, abia a ciugulit. Poftiți în sufragerie, să serviți câte-o prăjitură... Face nevastă-mea niște prăjituri, de te lingi pe degete! I-au plăcut și Ioanei! - Mulțumim mult! Nu vrem să vă reținem... O luăm numai pe Ioana și plecăm la hotel... Taxiul ne așteaptă! 99

- Păi, zise domnul Docea vădit încurcat, pe Ioana nu v-o putem da așa. Nu vă supărați, dar i-am promis lui Sebi că vom avea grijă de ea până vine el s-o ia. - Da, știu, eram de față, zise Eric, dar și domnul Popa tot pentru noi o caută. - Știu, dar vorba e vorbă! Nu vă supărați, așa mi se pare normal... - Bine, înțeleg, interveni și Dora, puțin agitată. Atunci, o să-i dau un telefon comisarului Popa să vă spună că ne puteți da fetița sau, poate vine chiar dânsul aici și ne lămurim imediat. Formă agitată numărul comisarului și lăsă telefonul să sune până când auzi mesajul „abonatul nu răspunde”... - Ciudat, nu răspunde. Oare de ce? Telefonul nu e închis. Poate nu-l aude... Încerc ceva mai târziu... Până atunci aș dori s-o văd pe Ioana. Sper că asta se poate. Dora avea lacrimi în ochi, iar vocea ei era plină de emoție. - Credeți-mă, e mai bine să n-o treziți! Nu mai e mult până mâine... adică azi... tocmai a trecut de miezul nopții... Într-un târziu, cei doi, Dora și Eric părăsiră cu inima strânsă casa familiei Docea. N-au reușit să-i convingă să le dea fetița, mai ales că nici comisarul n-a mai răspuns la telefon, așa că a rămas să revină dimineață, însoțiți de Popa. „Poate e mai bine așa – gândi Dora în timp ce taxiul îi ducea spre hotel – asta înseamnă că sunt oameni 100

de cuvânt și că putem avea încredere în ei. Și totuși, când te gândești că doar o ușă ne-a despărțit de Ioana!”

101

Incertitudini „Doamne, unde am ajuns? Cum am putut să fiu atât de naivă? Chiar am avut încredere în oamenii aceștia. Aproape adormisem și dintr-o dată am auzit vocea bunicului. Norocul meu că m-am dus la ușă să ascult. Vorbea la telefon cu cineva Sebi, căruia-i spunea că nu mai plec eu de aici fiindcă a încuiat toate ușile. Vai, ce m-am speriat! Vor să mă oblige să rămân, dar, de ce oare? L-am auzit clar pe bunic zicând: «Fiți fără grijă, nu mai pleacă nicăieri de aici. Ușile sunt încuiate, poarta la fel. Aici rămâne!», dar, apoi, nu am mai auzit continuarea.” Ioana se dezmeticise de-a binelea și rememora discuția auzită. „Nu, n-am de ales. Trebuie să plec urgent de aici. Nu știu unde aș putea pleca în miez de noapte, dar n-am încotro, trebuie să plec, să scap de aici și apoi să încerc din nou să dau telefon. În gară nu mă mai duc, să nu mă ia cineva la ochi. Da, dar unde să plec?” Își căută hainele să se îmbrace, dar nu-și găsi decât pantalonii. Restul erau la uscat. Își aminti că le spălase doamna Mihaela aseară, pentru a le avea curate a doua zi, după ce-i dăduse, pentru acea noapte, o pijama rămasă de la Marius. „Ce să fac? Cu ce m-aș putea îmbrăca? Ia să caut pe aici prin dulap, a fost camera fiului lor, poate or mai fi păstrat ceva haine de când era copil”.

102

Găsi șosete într-un sertar și, spre norocul ei, un tricou în alt sertar. Era destul de vechi, chiar rupt într-un cot, dar era mai mult decât bun în situația asta. „Totuși, de ce mi-ar fi spălat hainele dacă-mi vor răul? Și cine-o fi Sebi?” Ioana încerca să gândească limpede, dar era pur și simplu într-atât de disperată și obosită, încât nu mai era sigură că ia cea mai bună hotărâre. Dintr-o dată, îi veni o nouă idee: „Dar dacă nu plec prea departe? Ies din casă, ocolesc și mă duc în spate, în garaj sau în lemnărie și m-ascund undeva. Mă lămuresc eu ce-i pe acolo. Nu cred că vor observa lipsa mea în noaptea asta. Iar dimineață, văd ce se întâmplă și doar atunci iau o hotărâre. Oricum, e mai bine să plec ziua, noaptea nu e sigur pe drum pentru un copil. De fapt, i-am și promis bunicului că n-o să mai plec singură. Ar trebui să mă țin de cuvânt! Bunicului? Oare să-i mai spun așa? Da, deocamdată o să le spun în continuare „bunici”. Îmi place să cred că nu m-am înșelat și că sunt oameni buni, dar n-ar strica să-mi iau niște măsuri de precauție pentru orice eventualitate.” Ieși tiptil, în vârful picioarelor pentru a nu-i trezi pe bunici. Chiar în colțul casei era un stâlp al cărui bec lumina întreaga curte. Se furișă cu grijă pe lângă casă și intră în clădirea din spate. Era un fel de bucătărie de vară. „Aici nu e bine, poate caută ceva și mă găsesc. Ia să vedem unde duce cealaltă ușă”. Deschise încetișor ușa care scârții prelung. Se opri speriată. Ascultă. Nimic. „Probabil nu se aude în casă” se liniști singură Ioana. Intră într-o magazie aproape goală, prin fereastra căreia 103

pătrundea lumina becului de afară. Într-un colț, zări un sac plin cu ceva moale, poate haine vechi, pe care nu le-au aruncat, iar pe unul dintre pereți un raft încărcat cu tot felul de lucruri de care se vedea că, deși nu-i mai trebuiau, proprietarul nu se îndurase să se despartă. „Poate nu mă caută aici, chiar dacă-și dau seama c-am plecat!” își zise Ioana și se așeză pe sacul moale. Se cuibări destul de confortabil și adormi mai repede decât ar fi crezut. Oboseala și emoțiile de peste zi își spuseseră cuvântul. * Pășea încet pe o plajă nesfârșită. Nisipul fierbinte și fin îi mângâia tălpile goale și briza îi dansa în părul lung, despletit. O șuviță rebelă îi alunecase peste ochi și printre firele ude marea părea brăzdată de linii întunecate. Înaintă spre valurile ce se spărgeau de țărm. Un pas pe nisipul fierbinte, altul pe cel rece și ud. Făcu aceeași mișcare de mai multe ori, ca într-un dans de flamingo și râse imaginându-și pasărea care părea atât de caraghioasă cu picioarele ei foarte lungi și penele-i albe cu ușoare irizații roz. Nu se simțise de mult atât de liniștită și fericită. Poate soarele, poate aerul sărat erau de vină, poate nisipul auriu sau valurile care se zbăteau să scape din zăgazurile mării... Nu știa. Dar știa sigur că o stare de fericire o cuprinsese cu totul și ea se lăsase învăluită cu 104

recunoștință de acel „bine” care-o făcea să zburde și să râdă în voie, cum n-o mai făcuse, poate, niciodată până atunci. De undeva din spate, se auzi strigată și se întoarse încet, ca într-o scenă filmată „la ralanti”, pentru a întârzia bucuria revederii cu mama ei pe care o știa nu departe, așteptând-o. Auzea un glas ce-o chema, dar nu vedea absolut nimic. Soarele îi inundase ochii și-i pusese o lumină stranie pe pleoape care-o făcea să se încrunte și să se teamă. Porni încet prin nisip, călcând cu grijă printre scoici și alge. Deși se îndepărtase foarte mult de mal, înaintând spre poteca ce ducea către sat, nu vedea pe nimeni. Auzea glasul, dar, cu toate că soarele se risipise alungat de frunzele rare ale unui copac, nu vedea nimic. Locul fericirii era luat încet de o neliniște profundă, de o teamă aproape de neînțeles... Nu mai mergea încet. Începuse să alerge. Dorea să ajungă cât mai repede la locul unde drumul făcea o cotitură. „S-o văd pe mama, s-o mângâi, s-o strâng în brațe”... * - Emoționată? Văd că te-ai trezit dis-dedimineață... Eric zâmbea ca-n vremurile bune, care păreau acum atât de depărtate. - Sigur. Abia aștept să o văd pe Ioana. Ce-ai vorbit la telefon cu domnul Popa? Te-am auzit mai înainte... 105

- Scuză-mă, n-am vrut să te deranjez. M-a sunat să-mi povestească noutățile. Stela a plecat în sfârșit să se întâlnească cu Nuți. Comisarul zicea c-a fost emoționată. Fetele vor fi împreună, dar nu se știe ce le rezervă viitorul. Se pare că doamna Stan dorește s-o crească pe Nuți ca pe fiica ei, dar nu s-a pronunțat în privința Stelei. Un cuvânt greu va avea de spus și Protecția Copilului. - Înțeleg. Totuși, cred că-și asumă o responsabilitate foarte mare, o sarcină prea grea pentru ea. O fetiță cu probleme de comportament ca ea, este, chiar și singură, dificilă pentru orice familie. Dar pentru ea, care are probleme psihice și un soț mai mult plecat? Iar un copil de aproape 16 ani înseamnă o răspundere și mai mare, mai ales că Stela va trebui să recupereze studiile pentru a putea să facă ceva în viață. - Partea bună este că Stela își va recupera casa și averea mamei ei. Se fac investigații, iar „directoarea” a recunoscut că actele întocmite pe numele ei sunt nule, deoarece Stela se află în viață. Totul va trece pe numele fetei, deci începutul e bun. Stela pare o fată puternică și se va descurca... - Așa cred și eu. Stela e o luptătoare... - Știi ce mi-a spus comisarul Popa? Când a văzut-o, Stela s-a dus și-a îmbrățișat-o pe directoare cu lacrimi în ochi. S-a bucurat că mai are totuși pe cineva din familie în viață, că nu este complet singură pe lume. S-a trezit dintr-o dată cu o mătușă și o verișoară. Nu îi poartă pică mătușii, ba dimpotrivă, i-a promis că va păstra legătura cu ea. 106

- Da, e totuși mătușa ei... - Halal mătușă... I-a mâncat cu bună știință atâția ani din viață... - Așa e, dar va plăti pentru asta. Oricum, am înțeles că părea destul de copleșită și că în final a izbucnit în plâns și-a țipat că-și cere iertare de la Stela... - „Iartă-mă că te-am declarat moartă...” - Ai și tu dreptate, dar e bine că doar a declarat-o și nu i-a trecut prin cap s-o și omoare de-a binelea. - Veșnic vezi partea plină a paharului... - Absolut! Numai așa putem răzbi prin viață, luând doar ceea ce e bun... - Și ce facem cu ce-i rău? Îl ascundem sub preș? - Nu, iubito, facem tot posibilul să-l preschimbăm în bine. - Doamne, sună ca o lozincă din alte vremuri... Eric se bucură văzând-o pe Dora intransigentă. Asta demonstra că are un moral mai bun și începe să-și revină. „Oricum, gândi Eric, chiar dacă lucrurile au scăpat de sub control, sper ca Ioana să nu fi pățit nimic!” Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Dora întrebă: - L-au prins pe Stan? - N-am mai întrebat. Am și uitat de el. Mi-era gândul numai la fete. Oricum, nu poate să scape. Unde să se ascundă? - Așa e, dacă nu e deja arestat, atunci poliția e cu siguranță pe urmele lui. E o chestiune de ore până să fie dus unde-i e locul, adică după gratii. Orice ar mai născoci, nu mai poate păcăli pe nimeni. 107

- Deși, dacă ar fi s-o luăm omenește, omul nu e atât de vinovat. - Eu zic că e bolnav și-ar trebui tratat. Desigur, în închisoare. - Știu și eu? Încă nu sunt sigur de vinovăția lui... - Crede-mă! Ăsta-i adevărul! De ce te mai îndoiești? În acel moment, se auzi sunetul strident al telefonului și recepționerul îi anunță că sunt așteptați în hol de către comisarul Popa. Erau gata, așa că ieșiră grăbiți, nerăbdători să-și întâlnească fetița. Dora ar fi vrut să zboare până la familia Docea. Era aproape ora la care se trezea Ioana de obicei. Obișnuită cu acest program, fetița îl respecta chiar și duminica, deși Dora se străduia s-o convingă să mai „tândălească” în pat. Chiar dacă mai adormea puțin după aceea, ea tot nu întârzia prea mult. „Ioana este o fetiță foarte de activă” – zâmbi Dora în sinea ei. Comisarul Popa părea și el mai bine dispus. Întrevedea rezolvarea cazului. Până acum, fusese îngrijorat pentru Ioana, ceea ce-l făcuse posac și trist. Acum, situația era alta. Chiar avea încredere în fostul lui profesor și era convins că nimic rău nu se mai putea întâmpla. - Am vorbit la telefon cu domnul profesor. Ne așteaptă. - Ce face Ioana? I-au spus? S-a bucurat că ne va revedea?

108

- Nu știu, n-am mai întrebat, oricum ajungem imediat. Probabil fetița doarme încă, sigur e destul de obosită după toată „aventura”... * Își luă avânt... Leagănul se înălța din ce în ce mai sus, tot mai sus... se lăsă pe spate, cu capul în jos, ținându-se de frânghie doar cu o mână. Îi plăcea poziția asta. Pe mama o îngrijora. Îi era frică să nu cadă. Tata, în schimb, se amuza. Era mândru de fetița lui curajoasă. Pe ea o încânta. Era ceva plăcut și totodată ciudat... Se apropia, se îndepărta, urca și cobora, simțea că zboară, că poate fi un fluture colorat ce plutește peste capete curioase de flori, printre frunze zâmbitoare și prietenoase și peste... ha, ha!... peste urechile jucăușe ale lui Rex. Și mama... mama stătea în pragul ușii. Uite, era chiar lângă ea, apoi era atât de departe... „uite, e chiar aici, acum pot să întind mâna și s-o ating... și-acum e iar atât de departe”... Lumea asta răsturnată și în mișcare îi părea aidoma lumii reale. Toți se grăbesc, toți au treabă, nimeni nu se oprește nici măcar o clipă să vadă dacă cel de lângă el e bine... Și toate sunt așa, cumva cu susul în jos, importantă e grija pentru „azi” și nu pentru „mâine”, pentru „a avea” și nu pentru „a simți”, pentru sine nu și pentru semeni. Vorbele astea i se întipăriseră în minte într-o seară, când tata, așezat pe canapea, îi 109

povestea mamei problemele zilnice de la spital. De obicei nu era atentă, ei discutau despre cazurile întâlnite, de boli și bolnavi, tratamente și alte lucruri greu de priceput, atunci însă, vorbele lui îi amintiră lumea văzută de pe leagăn, lumea aceea ciudată, dar fascinantă. Lumea ei, a mamei, a tatălui, a lui Rex, a celor care alcătuiau micul ei univers.

* Mașina se opri în fața casei Docea. Acum, la lumina zilei, Dora fu plăcut impresionată de casa veche și frumoasă, extrem de îngrijită și curată. Profesorul era deja la poartă, așteptându-i: - Poftiți, poftiți, bine ați venit... - Doamne, nimic nu s-a schimbat. Parcă ieri veneam la ore... și ce chelfăneală luam de la mama după ce afla câte năzbâtii făceam... zise Popa îmbrățișându-și cu multă afecțiune fostul profesor. - N-am uitat nici eu. Erați niște copii inteligenți, studioși, dar și neastâmpărați! - A trecut mult, domnule profesor, uneori mi se pare c-am trăit o altă viață... - Da, copilăria poate fi considerată o altă viață... - Și-ar trebui să fie una frumoasă, interveni Dora, nu una de care să nu vrei să-ți amintești, de care să te lepezi ca de-o haină veche și ruptă. - Așa e, doamnă Doinescu. 110

- Mă bucur de revedere și vă mulțumesc foarte mult pentru că ați ajutat-o pe Ioana. - Mă scuzați, spuse comisarul Popa încurcat, am omis să fac prezentările. - Nu e cazul, ne-am cunoscut aseară. Aceleași mulțumiri și din partea mea, domnule profesor. Noroc că mai sunt oameni ca dumneavoastră... zise și Eric. - A, uitați-o și pe soția mea... - Îmi pare bine să vă revăd. Cum vă spuneam și aseară, aveți o fetiță minunată, foarte deșteaptă și bine crescută. Se vede că provine dintr-o familie de intelectuali. Și pe deasupra, e și foarte curajoasă. Haideți înăuntru, putem povesti acolo, v-am pregătit și un mic dejun, zâmbi doamna Mihaela, sunt sigură că n-ați avut nici chef, nici timp să mâncați. O trezim și pe Ioana să luăm masa în familie. Știți? Ne-a acceptat ca bunici ai ei. Onorifici, bineînțeles! Cei cinci intrară. Starea generală era relaxată, însă Dora nu se putea elibera de o stranie și inexplicabilă strângere de inimă. Ajunși în sufragerie, se așezară în jurul unei mese stil, sculptată în lemn de stejar, încărcată de bunătăți. O aromă îmbietoare de cafea se răspândea dintr-o cafetieră plină ochi. Stăteau în liniște. Nimeni nu mai spunea nimic, fiecare părea preocupat, probabil de aceeași idee. Într-un târziu, Dora ridică privirea și cu o voce ce trăda nerăbdarea, se adresă doamnei Mihaela: - Ce ziceți? Mergem s-o trezim pe Ioana? După cum o știu eu, e întotdeauna matinală. 111

- Acum, după oboseala și stresul acumulate în ultimele zile, poate mai doarme. Haideți, mergem amândouă! În sufragerie atmosfera se animă imediat ce femeile plecară la Ioana. Bărbații sorbiră din cafeaua aburindă și începură să discute cazul răpirii copilei. - N-aș fi crezut că mai există asemenea oameni, deschise profesorul Docea discuția. Pe Magda nu mi-o închipuiam în stare de așa ceva. Mi-a fost elevă și încă una foarte bună. Era, într-adevăr, o fire mai retrasă, mai dificilă, dar nu părea capabilă de înșelăciune și ură. Ceea ce spuneți că i-a făcut Ioanei, e groaznic. - Nu știți toată povestea. Să vedeți ce le-a făcut fiicei sale Nuți și nepoatei, Stela. - Stela? Pe Stela o știam. N-a murit acum câțiva ani? Am auzit că fusese bolnavă și-a murit. Chiar discutam la acea vreme cu soția, care-o consultase de mai multe ori pe când trăia bunicul ei și nu putea crede că a putut să fie atât de grav bolnavă. Dar despre care fiică vorbiți? N-am știut că avea și-o fată. - Păi stați să vă povestesc... dădu să continue comisarul, dar fu întrerupt de un strigăt: - Neluțu! se auzi de pe coridor vocea doamnei Mihaela, Neluțule, fata a dispărut! - Cum... a dispărut? Ușile au fost închise. Așa le-am lăsat aseară, nu se poate, glumește cu noi, e pe aici pe undeva! sări profesorul ca ars ieșind în grabă din încăpere.

112

Ceilalți doi, comisarul și Eric o luară și ei pe coridor în urma profesorului, să vadă ce se întâmplase. Din ușă, Eric privi camera în care ar fi trebuit să doarmă Ioana. Era o cameră frumoasă, luminoasă și aranjată. Patul era desfăcut, dar se părea că fetița nu dormise acolo, deoarece așternutul nu era prea răvășit. - Uitați-vă! Hainele Ioanei sunt aici, la uscat! Glasul Mihaelei sunase nefiresc de puternic în liniștea ce se lăsase după ce toată lumea ieșise pe coridor. - N-a putut pleca dezbrăcată, trebuie să fie prin casă, comentă Eric. - Dulapul e deschis. Precis a luat niște haine de-ale fiului nostru, de când era mic. S-o fi îmbrăcat cu ele... - Ioana! Ioana! glasurile se întretăiau. Cei doi pensionari erau descumpăniți, doar fetița fusese în grija lor. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? - Nu e în casă, am căutat peste tot, dădu comisarul Popa vestea. Haideți să ne liniștim, să vedem ce s-ar fi putut întâmpla. Putea să intre cineva? - Sub niciun motiv. Ușile au fost toate încuiate, cum le-am lăsat aseară. Eu am ieșit primul în curte, să-i dau mâncare pisicii. - Dar ușa din spate? Mai este? întrebă comisarul. Mi-amintesc că obișnuiam să ieșim pe furiș în curte pe ușa aceea de lângă bucătărie. A verificat-o cineva? E încuiată? - N-am încercat-o. Pisica mieuna la ușa din față și-am ieșit pe acolo. Haideți să vedem! 113

- Nici eu n-am ieșit, am tot trebăluit prin casă, dar aseară era încuiată, am verificat-o chiar înainte de-a intra în dormitor, spuse și doamna Mihaela. - Uite, Mihaela, ușa e descuiată! - E clar, pe aici a ieșit. Poarta cum era? Încuiată? - Da, era încuiată și cu cheia și cu zăvorul. - Înseamnă că e undeva aici, prin curte, o fi ieșit numai acum. - Haideți s-o căutăm... - Luați-o înainte, domnule profesor, știți locurile mai bine ca noi. Toată lumea ieși în curte. Numai Dora rămase așezată pe patul în care-ar fi trebuit să doarmă Ioana. Nu mai avea putere. Se simțea copleșită. „Of, fetița mea dragă! Unde-ai plecat? Ai plecat, oare, de bună voie”? - Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe Ioana! Dora nu răspunse. Nu mai putea. Teama c-a pierdut-o iar pe fetiță o făcu să izbucnească într-un plâns nervos.

114

Întâlnirea Ioana se trezi cu noaptea-n cap. Nu dormise prea bine pe sacul cu vechituri, așa că se ridică și făcu niște mișcări ca să se dezmorțească. Așa o învățase tatăl ei, să facă dimineața câteva mișcări de gimnastică care s-o pregătească pentru ziua care începea. De altfel, observase că și Rex se întindea zilnic, înainte de-a porni explorarea prin curte. Privi de câteva ori pe geamul bucătăriei, dar nu se dumiri ce se întâmplă acolo. O vedea pe buni alergând încoace și încolo, dar nu-și dădea seama ce face. De auzit, nu auzea nimic. Geamul era întredeschis, așa că se furișă până sub el și ascultă. La început nu auzi decât radioul, în surdină, apoi începu să deslușească vocile celor doi bunici. Spera în continuare că sunt oamenii buni pe care-i simțise de la început și că nu vor să-i facă niciun rău. Bunicul se plângea că pisica răsturnase un ghiveci de flori, ceea ce-o făcu pe Ioana să zâmbească, deoarece, din greșeală, ea-l dăduse jos aseară, dar dinadins, nu-l pusese la loc. Tertipul său reușise și chiar dacă regreta că pisica era făcută vinovată pe nedrept, se bucura că nimeni nu se gândise la ea. După asta nu mai auzi nimic. Crezu că cei doi au ieșit din bucătărie, dar nu era așa. La un moment dat, bunica întrebă: - Te-a sunat Sebi? Când vin după fată? - Da, m-a sunat, imediat ajung. Sebi se duce mai întâi pe la birou. Mi-a atras atenția încă o dată să avem grijă de Ioana, să nu care cumva să plece...

115

- Poate să fie liniștit. Doarme. Nu mai pleacă nicăieri. - Îți dai seama ce important e pentru Sebi! - Așa e, dă și el socoteală șefilor, nu? - Sigur, dacă nu rezolvă cazul, poate avea probleme, mai ales acum, că Ioana a fost găsită. - Lasă c-o să fie bine... Auzi! Nu e cineva la poartă? Vezi c-or fi venit! Și Ioana auzise soneria, așa că se grăbi să se ascundă. Ar fi vrut un loc de unde să poată vedea aleea, dar nu-l găsi, așa că se mulțumi măcar să se ascundă după o stivă de butuci. De-acolo, poate, poate va mai auzi câte ceva... Într-adevăr, auzi niște voci, sigur erau bunicii, dar și o voce bărbătească, necunoscută. La un moment dat, bunicul povestea despre ea, despre întâlnirea lor din gară... dar cui? Încercă să privească printre lemne, dar nu zări decât o mânecă dintr-un halat de casă, probabil a bunicii. Totuși, printre toate sunetele abia perceptibile, i se păru că aude glasul mamei... Ce zicea? „Și-ar trebui să fie una frumoasă”... „Oare ce să fie frumoasă? O fi mama, sau nu?” gândi Ioana. „Mai bine să rămân ascunsă. Oi vedea eu mai târziu cum stă treaba...” Noii veniți intraseră în casă împreună cu gazdele. Ioana se așeză pe un capăt de lemn și se gândi că și ei i-ar prinde bine ceva de mâncare. De-aseară era cam mult și nici nu a prea avut chef, abia dacă ciugulise câte ceva. Noroc că mâncase mai multe prăjituri. Nu se putuse abține, erau prea bune! Auzi ceva prin iarbă și se uită cu 116

teamă către poartă. Era pisica. O frumusețe de pisică tărcată. „Ciudat, nu se teme de mine... Hai, vino, apropie-te!”... Pisica se așeză alături de fetiță, iar aceasta o mângâie tandru pe cap. Fu recompensată: imediat pisica începu să toarcă lin, iar sunetul acela, ca o muzică în surdină, o făcu pe Ioana să se mai liniștească puțin. Era gata-gata să se ridice și să intre în casă, când auzi niște țipete și numele ei strigat cu putere. Parcă era și tatăl ei printre cei care-o strigau... Dar mama? Pe mama n-o auzea... Apoi, scârțâi ușa de la lemnărie și văzu un bărbat ieșind. Nu-l cunoștea. „O fi acel Sebi de care tot vorbesc bunicii...” se gândi Ioana și hotărî să mai rămână pe loc. Aici, sigur n-o vor căuta. - Uite, a dormit aici. Se vede formată o urmă... - Săraca fată, cine știe de ce s-o fi speriat... - Da, a trecut prin multe în ultima vreme... - Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe Ioana... Era glasul tatălui ei, iar Dora, sigur nu putea fi decât maică-sa. Prinse curaj, se ridică brusc și dădu să alerge către ușa din spate, dar se simți înșfăcată de niște mâini uriașe... Începu să se zbată și vru să țipe, dar o palmă îi astupă cu brutalitate gura și se trezi luată pe sus. Bărbatul alergă cu ea în brațe către poarta rămasă deschisă, răsturnând un butuc care căzu cu zgomot. În acel moment, pisica sări de pe lemne, iar omul, surprins de apariția ei, slăbi puțin strânsoarea. Ioana țipă cât putu de tare... - Uitați-vă, e Ioana! Cineva vrea s-o răpească… 117

- Repede! strigă comisarul Popa. Haideți, să n-o pierdem! - O duce către mașina de peste drum! strigă și Eric. - Tăiați-i calea! strigă profesorul. - Fuge! Nu-l mai prindem! Ne-a scăpat! - I-am văzut numărul! E de Sibiu! – se auzi vocea Dorei. - Haideți să-l dăm la „Circulație”, să-l oprească în trafic. - Cine o fi fost? întrebă îngrijorat domnul Docea. - Stan. El era. L-am recunoscut! Vocea comisarului suna plină de dezamăgire. - Credeam c-a fost arestat... - Și eu, dar se pare că e liber și-și continuă jocul. Trebuie să ne mișcăm repede. Eu nu mai stau. Veniți? Merg la sediu. - Nu, plecați fără noi. Nu vrem să vă încurcăm. Faceți-vă treaba. Se pare că bătălia a devenit război. - Liniștiți-vă, zise doamna Mihaela luând-o pe Dora de braț. Poliția știe acum pe cine să caute. E doar o chestiune de timp... - Doamne, cu ce-am păcătuit? Dora căută privirea soțului ei, dar acesta o evita...

118

* - Mai bine stai cuminte. Nu vreau să te rănesc... - Vreau la mama... lăsați-mă în pace... vreau la mama... - Exact la ea te duc... Omul rânji. - Lasă, că vă găsește el tata și veți vedea atunci... - Tata? Îndrăznești să-i mai zici așa? Sau nu ți-a spus nimeni că ăia doi nu-s părinții tăi... - Cum să nu fie... părinții mei? Știu de unde vin, unde am stat, știu... știu, nu mă mai puteți prosti cu nimic. - Sonia, stai cuminte, chiar n-am de gând să-ți fac vreun rău... - Nu mă cheamă Sonia, mă cheamă Ioana! - Nu mă enerva! Dacă nici eu nu știu ce nume ți-am pus, nu mai știe nimeni. Eu, auzi? Eu și nimeni altul! Ești Sonia Stan și așa vei rămâne, chiar dacă îți convine sau nu! - Domnule, nu vreau să vă enervez, dar mă confundați, mă numesc Ioana Doinescu. - Fato, ție ți s-a spălat creierul. Te-au luat doctorii ăia și te-au făcut fata lor. Dar tu tot a mea ești. A mea, a nimănui altcuiva. Credeam că și tu ești aiurită. Ca soră-ta, Nuți. Aia nici acu´ nu pricepe mai nimic. De-asta te-am și dat. Acuma însă, că te văd așa deșteaptă, nu te mai las la alții... - Nu mai înțeleg nimic. Deja mi-e rău și vreau acasă! Mi-e foame și sete. Nu mai pot. Ce v-am făcut? 119

- Hai, lasă, lasă... schimbă Stan tonul, totul va fi bine. Mergem acum acasă, o să-ți cunoști fratele geamăn și pe maică-ta și apoi o să vezi că viața nu-i atât de rea. - Frate geamăn? - Sigur, ai un frate geamăn, Sorin. Te așteaptă. I-am promis c-o să te cunoască mâine. - Mâine? De ce nu azi? - Pentru că avem mult de mers. Nu stăm în Buzău, ci la Sibiu. O să-ți placă. O să te joci cu Sorin, o să vezi, va fi frumos. - Mama și tata ce vor zice? - Ești proastă? urlă omul cuprins deodată de furie. Lumea-mi zice că ești genială, dar tu tot proastă ești. Ce mamă? Ce tată? Ce-ți pasă ție de niște străini? Eu sunt tatăl tău și pe maică-ta o vei cunoaște curând. Pricepi? Uită-te la mine când îți vorbesc! AI PRI-CE-PUT? - Da, domnule! - Da, T A T Ă!! Așa să-mi zici. Ia să te aud! - Da, taa..t..ăă...! - Bun, așa mai vii de acasă. Uite, dacă ești cuminte, oprim la o benzinărie și-ți iau un sandviș. Bine? - Bine. - Bine, tată! Repetă! - Bine, tată! - Ia uite, toți ne fac semn cu farurile. O fi poliția. Să stai cuminte, că te bat! Și să taci! Dacă scoți vreo vorbă ai încurcat-o. Ai înțeles? - Da... da, tată!

120

- Așa, văd că înveți repede. La urma urmei ești fata mea, e normal să înțelegi repede, nu? Stan nu mai așteptă niciun răspuns. Începu să fluiere și păru c-a uitat instantaneu de ea. Nu după multă vreme opri mașina la o margine de pădure. Din umbră apăru un alt bărbat. Discutară ceva cu glas încet, apoi unul din ei trecu la volan și demară în trombă, lăsându-l pe celălalt la marginea drumului. „Nu, nu am chef s-o văd pe Carmen. Mai bine rămân să rezolv ce-a mai rămas!” Ioana, tulburată, nici nu realiză schimbarea. Se hotărâse să reziste oricărei încercări. Stătea cu ochii închiși așteptând cu groază ca pretinsul tată să strige iarăși la ea. Astfel, nu văzu că cel de la volan părea cam agitat în timp ce-o cerceta curios prin oglinda retrovizoare. După curbă, apăru mașina poliției din care li se făcu semn să tragă pe dreapta. Fata se gândi că nu câștigă nimic dacă nu se supune. Oamenii ăia îl vor crede tot pe el. Ea putea, cel mult, să se aleagă c-o bătaie. Nimeni n-o bătuse niciodată. Nici măcar nu-și amintea ca cineva să fi strigat la ea. În casa lor toate se rezolvau cu vorba bună. Oftă. Se pare că va fi obligată, cel puțin deocamdată, să suporte. „Bun, atunci, hai să-l fac pe omul acesta să creadă că m-a convins și că voi fi fata lui cea cuminte. Mda, pare un plan bun. N-are rost să-l enervez, oricum e destul de nervos.” - Actele la control, vă rog!

121

- Ce s-a întâmplat? întrebă șoferul cu cel mai neutru ton cu putință, deși fața-i trăda o stare de neliniște. - Nimic. E un control de rutină. Verificăm mașina. Revizia, farurile, semnalizatoarele, asigurarea, rovinieta, totul, îi spune unul dintre agenți cu un ton vădit plictisit. - Bun, în regulă, după câte știu, le am pe toate. Poftiți actele... - E fetița dumneavoastră? întrebă agentul așa, într-o doară. - Da, e fata mea. Mai doriți ceva? V-am spus că totul e în regulă. - Poate așa ziceți dumneavoastră, dar eu am constatat altceva. Semnalizatorul stânga spate nu merge. Coborâți, vă rog, să vedeți! Stan coborî iritat și ocoli mașina. Semnalizatorul funcționa perfect, dar nu avu timp să mai zică ceva, că unul dintre agenți îl și apucă de mâini și-i puse cătușele. Celălalt se apropie de mașină, se aplecă spre fată și spuse cu o voce calmă: - Ioana, părinții tăi te așteaptă, Te întorci cu noi la Buzău. - Domnule polițist, vă mulțumesc, nici nu știți ce teamă mi-a fost... omul ăsta a vrut să mă bată și mi-a tot spus că-s fata lui... Mi-a fost atât de teamă... Chiar mă duceți la mama? - Sigur, haide în mașina noastră. - Mergem împreună cu omul ăla?

122

- Nu, avem două mașini, pe el îl duc ceilalți la secție. Oricum era căutat de câteva zile. Pe numele lui este emis și un mandat de arestare. - Arestare? E un răufăcător? - Se poate spune și așa. El a organizat răpirea ta. - Din cauza lui sunt pe drumuri de atâtea zile? De ce? Ce are cu mine? - Nu știu, fetițo, eu nu știu, or să-ți spună părinții tăi totul. Acum, hai să le dăm vestea cea mare! Bine? - Sigur! Pot vorbi cu mama? - Poți. Uite, îl căutăm prin stație pe domnul comisar Sebastian Popa. El se ocupă de caz. - Domnul Sebi? Aha, acum înțeleg! * Soții Doinescu plecară încet spre hotel. Mergeau tăcuți și deși pășeau unul pe lângă celălalt, păreau doi străini. Dora sparse tăcerea: - De câte ori am fost aproape s-o găsim, s-a întâmplat ceva și n-am reușit, de parcă cineva ne-ar fi citit gândurile. Și când te gândești că numai eu sunt de vină! Dacă eram mai atentă, nu s-ar fi întâmplat nimic... - Dora, nu fi copil! Stan avea cu siguranță un plan. Nu putea atunci, îl punea în practică altă dată. Crede-mă, știu ce vorbesc! - Ești convins? Atunci, la spital, când s-a născut Ioana, mi-a lăsat impresia unui soț iubitor și atent. Părea că va fi tatăl ideal. 123

- Cred că e bolnav psihic. Poate destul de grav... - Să fie în stare să-și ascundă atât de bine trăirile? - Ciudați mai sunt oamenii... dacă te întrebi tu, ca doctor, atunci, ce să mai zic de ceilalți? Îți dai seama ce ușor poate fi păcălit un om obișnuit? Cum poți trece drept cel mai bun soț sau tată, cu un minim de efort? - Bine, dar soția lui? Realizezi cât a pătimit? A ținut-o prin spitale, a expus-o la tot felul de tratamente inutile, a torturat-o atâția ani. - Da, am auzit, toți o știu de nebună și-l compătimesc pe el. - Cum de n-o fi avut curajul să-l înfrunte? - Poate c-o fi încercat, dar singură, fără vreun sprijin și, mai ales, având și grija unui copil mic, e greu să te lupți cu răul. - Da, și de-abia de vreo jumătate de an s-a mai liniștit. El a plecat – cum știa ea – la muncă în Franța, iar ea s-a descurcat cum a putut. Măcar s-a bucurat de liniște, că lipsuri a îndurat destule. - Care-o fi fost motivul pentru care o tot interna? Înțeleg, trebuia să nu aibă credibilitate, dar de ce? - Nu-mi dau seama. Poate știe ceva compromițător despre el. Ceva ce i-ar înlătura „masca”. Greu de spus! Dar ca mamă cum e? - Copilul e bine îngrijit, așa a zis comisarul, ba chiar ar fi declarat c-o va ajuta și pe Nuți... Înseamnă că e o femeie bună. - Da, e drept, dar eu aș fi mai precaută. Nu cumva să fie tot o fațadă și să fie pe-o mână cu soțul ei. Prea i-a 124

suportat toate tâmpeniile atâția ani. Tu n-ai fost de față la nașterea copiilor, dar eu am auzit-o cum spunea foarte răspicat că dacă va avea o fetiță o va da cui o va vrea, că nu o duce acasă, că n-o interesează. Calmul ei și seninătatea cu care a fost în stare să rostească asemenea enormități, m-au impresionat. La modul negativ, desigur! Nu am să-i pot uita niciodată zâmbetul, ca un rictus în colțul gurii, care-i urâțea chipul în acele momente. - Și el? Soțul, ce zicea? - Părea decis s-o lămurească. Ei bine, pe mine m-a păcălit. Serios, eu nu pot să cred că ea nu e implicată. O fi el un geniu al răului, dar nici cu soția lui nu mi-e rușine. Planul l-au făcut împreună. - Ce-ar fi să-i spunem și comisarului bănuiala noastră? Poate n-ar strica să trimită pe cineva acolo să verifice la domiciliul familiei Stan. - E o idee bună. Sună-l. Și spune-i că venim și noi la sediu. - Stai. Chiar acum mă sună. Poate are ceva noutăți. Eric răspunse febril. Se vedea că veștile erau importante, deoarece se schimbă la față dintr-o dată. Dora nu mai avea deloc răbdare. Îl prinse de mână și-l privi intens, așteptând să încheie convorbirea și să-i spună și ei ce aflase. - Bine, vă mulțumesc mult! În zece minute suntem acolo. Da, le spunem și soților Docea. Îi sun imediat. - Deci? întrebă Dora. 125

- I-au găsit și se pare că Ioana e bine. Poliția rutieră a oprit mașina în trafic și l-au păcălit pe șofer să coboare, apoi i-au pus cătușele și au luat fetița. Sunt pe drum către sediul poliției. Comisarul zicea că ne așteaptă. Ioanei i-ar prinde bine să ne găsească acolo. - Plecăm acum! Cheamă un taxi! - Imediat! M-a rugat să le spun și soților Docea. Sunt și ei îngrijorați, mai ales că se simt vinovați. - De ce s-ar simți vinovați? - Din același motiv pentru care te mai încearcă și pe tine sentimentul de vinovăție. Oamenii buni se culpabilizează întotdeauna. - Corect! Oricum, chiar dacă au găsit-o pe Ioana, eu zic să nu uităm să-i spunem comisarului despre suspiciunea noastră. Fetele nu pot fi în siguranță cu niște nebuni pe urmele lor. Trebuie să facem în așa fel încât să poată crește în liniște, fără temeri și angoase. * Drumul părea interminabil. Soarele inunda întreaga ei ființă, o mângâia, o alinta, parcă voia să-i spună că problemele ei se sfârșiseră. Ioana se simțea altfel. Vedea copilăria îndepărtându-se și-ncerca cu disperare s-o oprească, măcar s-o mai privească o dată în ochi, dacă tot nu o putea convinge să se întoarcă. „Opt ani! Să fie mult?” Cu două săptămâni în urmă așa i se părea. Acum, nu mai era sigură. Poate că era încă foarte, foarte mică, dar pe umeri simțea deja apăsarea 126

gândurilor, problemelor, întrebărilor. „Să fie adevărat? Omul acela să fie tatăl meu adevărat? Să fi fost înfiată? Dacă da, de ce nu mi-au spus? Știu! Mă cred un copil incapabil de-a înțelege. Nu, n-o să mă arăt supărată, nici măcar n-o să le spun că știu. Nu acum. Ei n-au nicio vină. S-au purtat bine cu mine, chiar foarte bine. Știu, simt că mă iubesc și că sunt îngrijorați pentru mine. M-au luat fiindcă au simțit că nu aș fi în siguranță lângă acei părinți. Sigur, asta trebuie să fi fost. Părinții mei nu m-au vrut, iar ei, cum să le spun?, tot părinți, altfel nu știu cum, m-au primit în casă, mi-au dat numele lor, m-au crescut, mi-au dat tot ce-au putut. Merită să-i iubesc, să-i apreciez... Da, dar tot aș fi curioasă s-o cunosc pe mama... Doamne, cum m-a zăpăcit o simplă discuție. Poate omul ăla m-a mințit. Nu, nu m-a mințit. A avut el un motiv să mă răpească. Sigur n-a mințit! Acum, va trebui să mă prefac că nu știu nimic. Voi întreba mai târziu. Ciudat... acum mi-am amintit. Zicea ceva de o soră „aiurită” parcă și de un frate geamăn. Of, Doamne, prin ce trebuie să trec! Toate mi s-au amestecat în cap! Nu mai înțeleg nimic!” - Ți-e foame? E aproape ora 11. - Da, adevărul e că mi-e foame, n-am apucat să mănânc astăzi. Și, mai ales, mi-e sete. - Uită-te pe banchetă. Trebuie să fie o sticlă de apă minerală și o merdenea cu brânză. Altceva n-am. - O, foarte bune, mulțumesc! Ofițerul zâmbi văzând-o pe fetiță mușcând cu poftă din merdenea. Avea și el doi copii și fusese foarte 127

impresionat de povestea micuței care, la numai opt ani, trecuse prin clipe atât de tensionate. - Lasă că ajungem imediat la sediu și acolo te așteaptă părinții care sunt nerăbdători să te îmbrățișeze. - Domnule ofițer, cu toate necazurile mele, am uitat ceva important. Acolo, la sanatoriul unde am fost dusă, mai erau două fete: Nuți și Stela. Nuți a plecat, dar Stela mai e prizonieră în vechiul pavilion. Vă rog frumos să n-o uitați. I-am promis că va fi ajutată! - Noi suntem de la serviciul rutier, dar sunt sigur că imediat ce ajungem, colegii noștri de la judiciar vor merge la fața locului și le vor ajuta. - De cine e vorba? Cele două fete de la sanatoriu? Am auzit ieri câte ceva... interveni și colegul de la volan, din câte știu eu, sunt în siguranță, iar directoarea a fost reținută. E o poveste lungă și urâtă. Oricum, are multe acuzații pe capul ei. - Săraca, zise Ioana printre înghițituri, era aspră și rea ca directoare, dar, totuși, parcă tot îmi pare rău de ea. La închisoare îi va fi tare greu. - Îți pare rău?! Ce suflet bun ai, copilo, ea ți-a făcut numai rău și tu o compătimești... - Așa e bine. Răzbunarea nu e bună. Mama m-a învățat. Și nici furia. La nervi poți spune sau face lucruri de care, mai târziu, îți poate părea rău. - Mama ta e profesoară? întrebă unul dintre agenți. - Nu, e doctoriță, e cea mai bună mamă și doctoriță și e tare fericită atunci când ajută să vină pe 128

lume copii sănătoși și... și pe mine mă iubește cel mai mult! Mașina se opri brusc. Ioana se simți deodată aruncată în față...

129

Accidentul Dora privea ca hipnotizată telefonul aflat pe masă în fața ei, ca și cum ar fi așteptat ca o altă veste rea să-i fie transmisă cât de curând de la celălalt capăt al firului care ducea spre oriunde. Ajunsese la capătul puterilor. La început trăise o stare de enervare, apoi o copleșise gândul că ea poartă toată vina. După câteva zile calmul îi revenise și speranța îi luminase ochii, dar acum o cuprinse din nou disperarea. Chiar nu mai avea curaj. Tresărea puternic la orice zgomot cât de mic, iar sunetul telefonului îi provoca o adevărată criză de panică. Totuși, nu se plângea. Hotărâse să nu-i spună lui Eric în ce stare proastă ajunsese pentru a nu-l influența și pe el, deși nu-i ascundea niciodată nimic. Mai mult, Dora era adepta comunicării. Considera că o bună comunicare este condiția sine qua non pentru fericirea unei familii. Numai că, în aceste zile, doar de fericire nu mai putea fi vorba. Se temea să nu strice și bruma de echilibru care mai exista în familia lor. Îl privea pe Eric. Și el părea neliniștit. Dora își aminti cât își doriseră concediul, cum așteptaseră cele câteva zile libere, fără stres, fără nervi, departe de muncă, departe de necazuri, în lumea minunată a vacanței. Și acum, uite ce le e dat să trăiască! Eric îi simți privirea și-i zâmbi: - Tot îngrijorată? Ai răbdare, poate se va rezolva... 130

- Poate? Acum nici eu nu mai știu, mă gândeam doar că Ioana s-a născut sub o stea nenorocoasă. Îți amintești ce ne-a spus bătrâna aceea din parc, atunci când am ieșit la prima plimbare cu Ioana? Nu ne cunoștea și nici noi n-o văzuserăm niciodată, dar ne-a oprit și ne-a spus să-i schimbăm numele fetei și o dată cu el, destinul... - Da, mi-amintesc că atunci n-am mai dormit câteva nopți. Nu puteam înțelege. De unde a știut ea că fetița e înfiată? Și ce-a vrut să spună? - Știi ce impresie am avut eu atunci. Femeia a simțit, nu știu cum, nu mă pricep la fenomene paranormale, că fetița are un destin tragic și ne-a avertizat. Deși nu sunt deloc superstițioasă, modul straniu în care m-a privit acea necunoscută m-a tulburat și m-a făcut să mă hotărăsc. Apoi, ai fost și tu de acord să-i schimbăm numele. - Da, și mie mi s-a părut absurd la început, apoi, m-am gândit că e bine, pentru ca eventualii rău-voitori să-i piardă urma. Oricum, nu a fost greu, o dată cu sentința de adopție s-a pronunțat și cea de schimbare a prenumelui, astfel că „Sonia” a devenit „Ioana”. - Se pare că n-am reușit, totuși, să-i schimbăm destinul. Uite câte are de îndurat, biata fetiță! Și noi la fel! - Lasă, Dora, timpul le rezolvă pe toate. - Eric! Eu, om în toată firea, obișnuită cu tot felul de probleme cu care mă confrunt zi de zi în spital și tot mă simt epuizată. Dar ea, un biet copil de opt ani? Nu 131

crezi că va fi traumatizată de aceste experiențe nefericite care vor lăsa urme în viața ei? - Poate. Da, are de îndurat clipe grele. Dar e încă un copil, e puternică și inteligentă. Și va trece peste asta. Dacă aș fi bănuit măcar la ce va fi supusă! Dar, lasă, simt că totul va fi bine. Peste câțiva ani i se va părea un vis urât! - Ești tu optimist! Sper să treacă peste asta, dar, crede-mă, nu va uita niciodată. Și, mai ales, acum nu va înțelege tot adevărul. Ioana nu știe că e înfiată și sunt sigură că se întreabă ce anume așteaptă acel om de la ea. - Oare nu i-o fi spus? Eu așa cred, că i-a spus... - Mai știi? La asta nu m-am gândit. Dacă i-o fi spus, chiar și numai din răutate, atunci e și mai grav. Probabil e derutată, poate ne condamnă și pe noi. Cine știe în ce lumină i-o fi prezentat situația. - Oare n-ar fi bine să discutăm cu un psiholog? - Vom vedea. Toate la timpul lor. Să-i urmărim comportamentul față de noi, să vedem ce stare psihică are, cât e de schimbată și abia după aceea vom lua, de comun acord, o hotărâre. - Bine, ai dreptate, să lăsăm timpul să hotărască. Deocamdată să încercăm să ne recuperăm copilul și apoi vom mai vedea. De la un birou alăturat, un subinspector veni către ei: - Doamnă, domnule, sunteți așteptați de domnul comisar Popa. Are ceva să vă comunice.

132

- A ajuns mașina? Unde e Ioana? întrebă cu nerăbdare și speranță Dora. - Nu știu nimic, doamnă, am fost trimis numai să vă chem. - Ce-o mai fi? zise și Eric – deja încep să mă impacientez. Biroul în care erau așteptați se afla la nici doi pași, pe același coridor. Intrară. Chiar lângă ușă era un alt comisar care discuta ceva cu domnul Popa. La vederea lor, se opri politicos, își ceru scuze că nu mai poate sta și ieși lăsându-i singuri. - Ce s-a mai întâmplat? întrebă direct Eric. - Poate nimic grav, veni răspunsul. Deocamdată nu știu amănunte, dar mașinile de poliție care au fost trimise să-l oprească pe Stan în trafic, au fost implicate într-un accident. Nu se poate lua legătura cu ele, așa că iam rugat pe colegii care au plecat să tracteze mașina lui Stan și s-o aducă la sediu, să verifice situația pe teren și să ne spună amănunte. Oricum, un martor ocular, care a sunat la 112, a spus că nu a văzut victime. În acest moment, asta este tot ce știm. - Doamne! Dora se lăsase moale pe un scaun. Nu se simțea bine de loc. Tot capul îi vâjâia și brusc, simți că amețește. - Dora! Ți-e rău? Ce e? întrebă Eric îngrijorat. - Doamnă, interveni și comisarul, nu vă speriați. Sunt convins că Ioana n-a pățit nimic. O să vedeți. În câteva minute vom avea vești prin stație de la locul accidentului. Nu vreți un pahar cu apă? 133

- Nu, mulțumesc, bâigui Dora, mi-am revenit. Ultimele zile au fost extrem de agitate pentru mine și m-au răvășit complet. Nu vă ocupați de mine, o să-mi treacă, o să rezist. Aveți treburi mai importante. - Fiți fără grijă, vă anunț imediat ce aflu ceva. Rămâneți aici în biroul acesta, e mai liniște. A! Să nu uit! M-a sunat doamna Mihaela. Zicea să mergeți la ei să vă odihniți puțin și să mâncați ceva după ce va veni și Ioana. Mai ales că au mai rămas și prăjituri, nu puteți refuza! - Mulțumim, ne-ar face plăcere, sunt oameni tare cumsecade, spuse Dora cu gândurile în altă parte. - Numai să vină Ioana... completă oarecum cu subînțeles Eric. - Vine curând, repetă comisarul optimist. Le-am spus băieților că astăzi, ea e prioritatea noastră. - Ai vreun presentiment? De-asta ești așa supărată? o întrebă Eric, după ce comisarul ieși din birou și rămăseseră singuri. - Poate. Așa era și mama. În aceste zile, am înțeles mai bine ca oricând ce simte un părinte vizavi de copilul său. Îmi amintesc că, pe când aveam vreo 14 ani, am plecat împreună cu tata la plimbare cu bicicletele. Ei bine, ce-am făcut, ce n-am făcut, am întârziat mult și-am ajuns acasă doar seara, foarte târziu. Mama era mai mult decât îngrijorată. Intrase în panică, iar în momentul în care ne-a văzut, a reacționat – așa cum mi s-a părut atunci – deplasat. În loc să se bucure că n-am pățit nimic și că ne-am întors veseli și nevătămați, a început să țipe la noi, să facă un întreg tărăboi, spunându-ne că dacă se 134

mai întâmplă vreodată așa ceva, n-o vom mai găsi acasă. Va pleca oriunde în lume, numai ca să simțim și noi aceeași spaimă care a copleșit-o pe ea. Bietul tata stătea spășit și și-a cerut scuze încercând s-o împace, dar pe mine m-a pufnit râsul și-am comentat: „Ce faci atâta gălăgie, mamă? Mare scofală c-am ajuns și noi mai târziu...” Ei bine, abia acum înțeleg prin ce-a trecut mama și cât de mult am greșit față de ea. Câte nu i-or fi trecut prin minte, câte gânduri negre n-or fi copleșit-o... Lucrul ăsta mă sâcâia mereu când eram mică. Pur și simplu simțea tot ce mi se întâmplă. Și avea întotdeauna dreptate... - Dora, crede-mă, te înțeleg perfect. Dar te rog, încearcă să te liniștești, sunt sigur că Ioana n-a pățit nimic. Mai ai puțină răbdare, vom trece noi și peste asta! Ai încredere și în intuiția mea... paternă. Dora zâmbi. Da, avea nevoie de binecunoscutul sentiment de siguranță pe care i-l dădea simpla prezență a soțului ei. - Gata! Am vești bune! exclamă comisarul Popa intrând. Accidentul a avut urmări grave numai pentru una dintre mașinile de poliție. Toți cei din mașina în care era Ioana sunt bine și vin încoace. Nu ne-au sunat deoarece au părăsit în grabă mașina de teamă să nu explodeze și-au revenit doar după apariția echipajului ISU. - Ce s-a întâmplat? - Stan. El e responsabil. Polițiștii l-au așezat pe bancheta din spate cu cătușele la mâini, iar ei au stat în față. Deodată, într-o stare de surescitare, greu de înțeles pe moment, Stan a făcut un gest neașteptat: l-a prins pe 135

șofer cu cătușele pe după gât, încercând să-l sugrume. Surprins, acesta a frânat brusc. Mașina s-a răsucit și-a intrat pe contrasens. Din spate a venit însă un TIR care depășise cealaltă mașină de poliție și i-a lovit spatele. Polițiștii sunt răniți ușor, li s-au acordat îngrijiri medicale la locul accidentului, dar Stan a fost lovit grav și e în drum spre spital. - Și Ioana? - Mașina de poliție din spate a frânat brusc, nu avea viteză și în afară de faptul că toți pasagerii s-au „scuturat” bine, nu au pățit nimic. Băieții zic că Ioana nici n-a apucat să se sperie. Acum șoseaua s-a eliberat și în curând vor fi aici. - Deci n-a pățit nimic? Sigur? Nu ne amăgiți? insistă Dora. - Nu, doamnă, n-a pățit nimic. Totul e în ordine. O veți revedea curând. - Nici nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți pentru noi, exclamă Dora ușurată. - Și eu am copii, doamnă, cum aș putea rămâne nepăsător?

136

Probleme nerezolvate Ar fi vrut să plângă. Regreta că nu avusese timp să stea mai mult de vorbă cu cel care se autodeclarase tatăl ei natural. „Și acum e în drum spre spital” se gândi Ioana. Cine știe ce-o fi cu el. Își luă inima în dinți și întrebă, cu un ton ce se voia neutru, nepăsător: - Ce-a pățit omul care m-a răpit? - A fost rănit grav. TIR-ul a lovit mașina exact în dreptul lui. Nu știu amănunte, dar oricum, a fost dus la spital. - Îmi pare rău pentru el... Trebuia să plătească pentru tot ce mi-a făcut, dar nu așa... - Doamne, fetițo, vorbești ca un om mare. N-am mai întâlnit niciun copil așa ca tine. Uite, o să dau un telefon să mă interesez și-ți spun ce face, bine? - Sigur, vă mulțumesc mult! El e vinovat pentru accident? - Da, vrând să scape cu orice preț, a încercat să-l sugrume pe colegul nostru care era la volan... în fine, nu te mai gândi. În curând te vei întâlni cu părinții și totul va fi bine. „Oare cum o fi de-acum încolo?” vru să întrebe Ioana, dar renunță. „Oamenii mari au impresia că dacă ești copil nu înțelegi nimic, nu ai nici sentimente, nici gânduri, nici speranțe, că ești un fel de păpușă vie. Sigur, copiii au nevoie de îndrumare, dar nu trebuie să li se spună mereu: «nu face aia, nu face cealaltă, nu e voie, nu înțelegi...». Un copil care nu este lăsat să înțeleagă ce 137

anume îi place și la ce se pricepe va fi un om neîmplinit. Va munci ca un robot și nu va simți nicio bucurie în toată viața sa. Dacă tatăl meu adevărat pățește ceva și nici măcar nu apuc să-l cunosc!? Dar, care sunt adevărații mei părinți? Cei care mi-au dat viață, dar m-au abandonat sau cei care m-au crescut dându-mi absolut totul, fără a avea vreo obligație? Grea întrebare! Dacă-i adevărat că am fost părăsită la naștere, aș fi putut foarte bine să ajung rău, nu să fiu luată de niște oameni drăguți, binevoitori și cumsecade, care să se ocupe de educația mea. Polițistul zice că n-a mai întâlnit un copil așa ca mine. Dar dacă în loc de cărți și educație, primeam bătăi și eram dusă la cerșit, așa cum am văzut la televizor că s-a întâmplat cu alți copii? Mai eram așa? Sigur, nu! Deci sunt așa, mulțumită celor care m-au crescut, nu datorită nașterii, nu? Da, dar am moștenit ceva ce m-ajută să învăț ușor. Deci? Trebuie să mă mai gândesc la asta.” Ioana obosise. Mai ales gândurile din urmă o tulburară. - Domnișoară, am dat telefon la spital și m-am interesat. Din păcate, veștile nu sunt deloc bune. Omul care te-a răpit a fost declarat decedat. Nu s-a mai putut face nimic, deși medicii au încercat tot ce era posibil. Regret, deși, pentru viitorul tău e mai bine așa, fiindcă nu te va mai deranja. - Săracii copii... au rămas orfani... spuse Ioana oftând. - Ce copii? De unde știi? se interesă unul dintre polițiști. - Mi-a spus în mașină. Mai are o fată și un băiat! 138

- Mai are? În afară de cine? - Vreau să zic că are o fată și un băiat, se corectă poate prea repede Ioana, dar nu mai știu altceva, n-a apucat să-mi spună. - Se poate! Mi-a spus asistenta cu care am vorbit la telefon că soția lui e acolo împreună cu un băiat. - „Împreună cu un băiat? Să fie oare fratele meu? Este posibil ca acel om să nu mă fi mințit?” Trist, foarte trist... concluzionă Ioana. - Iată cum fericirea cuiva poate depinde nu de existența unui om, ci de dispariția lui. Ciudată mai e viața asta câteodată, spuse polițistul. N-am putea merge la spital? Nu știu de ce, dar sunt curios să-i cunosc pe cei doi: soția și fiul. Poate noi am fost ultimii oameni care l-au văzut în viață pe cel de care depindea viitorul lor. O să întreb la sediu dacă putem opri. - Nu mai întreba, interveni colegul de la volan, oricum vroiam și eu să oprim, trebuie să-i las soției un pachet. Îl port cu mine de azi-dimineață. - Bine, atunci uite cum facem: tu mergi la secția de ortopedie să-ți rezolvi treaba, iar eu și domnișoara mergem să întrebăm unde sunt soția și fiul decedatului. - Da, domnule polițist, zise Ioana, chiar vreau și eu să-i cunosc... - Ar fi interesant să aflăm dacă și ei sunt la curent cu răpirea ta sau, dacă nu cumva, sunt complici. - Bine zici, voi putea să pun și eu câteva întrebări, nu știe ea, doamna Stan, că-s de la rutieră...

139

- Domnule polițist, să nu le spuneți cumva părinților mei c-am fost la spital, n-aș vrea să se sperie, mai ales mama, e foarte fricoasă. - Nicio grijă, n-am niciun interes să fac asta. Stai liniștită, noi am fi culpabili... - Culpabili? Adică? întrebă Ioana curioasă. - Adică vinovați, o lămuri polițistul. * Dora ieșise în holul principal să-și ia o cafea. Simțea nevoia să-și dezmorțească nu numai oasele, dar și gândurile. Retrasă într-un colț, sorbea din licoarea fierbinte și se gândea că fiecare om care trece prin fața ei are o problemă, așteaptă o rezolvare, este adus aici de vreun necaz. Se simți parte din felia întunecată a vieții și se cutremură. „În două săptămâni, întreaga viață îți este aruncată la gunoi. Valorile în care credeai, pot să nu mai însemne nimic. Situațiile limită te pot schimba într-atât, încât nu-ți mai poți reveni niciodată”. - Doamnă doctor, mergem la spital! Mi s-a comunicat că și doamna Stan e acolo și, conform sugestiei dumneavoastră, mergem s-o vedem și să discutăm cu ea. Veniți? - Și soțul meu? I-ați spus? - Da, îl așteptăm. Am lăsat vorbă ca fetița să fie dusă la doamna comisar-șef adjunct Andrei, iar dânsa mi-a promis că ne anunță imediat.

140

- Bine, atunci să mergem! N-am văzut-o de opt ani, sunt curioasă ce s-a întâmplat atunci. M-a mințit atunci cu bună știință sau a fost obligată de soț? Parcurseră drumul în tăcere. Deasupra lor parcă plutea un nor de gânduri, neliniști, speranțe. La un moment dat, parcă abia atunci înțelegând, Dora întrebă: - Cum de e aici doamna Stan? - Habar n-am. În mod normal, ar fi trebuit să fie la Sibiu. - Sigur nu e o coincidență! Probabil a fost înțeleasă cu soțul ei să se întâlnească aici. - Probabil, zise comisarul. Totuși, de ce-ar fi plecat Stan cu mașina către Sibiu? Nu era normal să rămână în oraș să-și întâlnească soția? - La asta nu m-am gândit. Stan a fost oprit în afara orașului, pe drumul spre Sibiu. - Sigur, la vreo 40 de kilometri... Ceva nu se leagă. Poate ne lămurim după discuția cu doamna Stan. - Știți, zise Dora, mi-e și milă de ea. A trăit mereu sub amenințarea soțului. - Așa e. A fost cumplit pentru ea, dar mai ales pentru copil. Între timp, mașina ajunsese în parcarea din spatele spitalului și cei trei ocoliră clădirea pentru a intra pe ușa principală. Comisarul vorbi la telefon cu un polițist aflat deja la spital și care-i confirmă că doamna Stan se află în holul de la etajul III, alături de fiul său, unde așteaptă să i comunice procedurile legale privitoare la soțul decedat.

141

Așteptând liftul, Dora avu impresia c-o zărește cu coada ochiului pe Ioana, dar alungă repede acest gând, deoarece ea n-ar avea cum să fie aici. Totuși, suspiciunile îi reveniră atunci când văzu un agent de circulație îndreptându-se grăbit către ieșire. Dar, fiindcă nici soțul ei, nici comisarul Popa nu păreau să fi văzut ceva, Dora tăcu pentru a nu mai da motiv de discuții contradictorii și îngrijorări. Coridorul de la etajul III era destul de întunecat. Ori nu erau aprinse toate neoanele, ori erau arse. Oricum, atmosfera este destul de sumbră. În schimb, holul aflat la capătul opus era bine luminat și încă de la ieșirea din lift, Dora văzu mai multe persoane adunate acolo. Se auzeau voci destul de ridicate și Dora, obișnuită cu liniștea din spitale, nu înțelegea cum de personalul permitea o ceartă aici. - Dacă nu mă înșel, acolo se petrece ceva... spuse Dora în șoaptă. - Asta mi se pare și mie, întări Eric. Nu e o atmosferă normală de spital. - Repede, să vedem despre ce e vorba... îi îndemnă comisarul, iuțind și el pasul. * Holul era destul de mare, cu două ferestre largi, care dădeau către bulevard. Sub acestea, pe o canapea gri petrol, destul de jerpelită, stătea Ioana, alături de un băiețel cam de aceeași vârstă cu ea. În fața lor, în 142

picioare, o femeie, încă tânără și frumoasă, vădit iritată, țipa de mama focului: - Mai ai tupeul să vii aici, după ce, din cauza ta, s-au întâmplat atâtea nenorociri? Vrei să ne distrugi viața de tot? De ce n-ai putut să stai liniștită la cei care te-au luat de milă? De ce-a trebuit să-l cauți pe Vlad, să-l rogi să te scape din casa aia? Și, stau să mă gândesc, cum ai fost tu în stare, un copil de opt ani să faci toate astea? Probabil s-au săturat doctorii ăia de tine și, ca să scape au găsit metoda asta... Acuma ești mulțumită? Tatăl tău a murit, iar noi am ajuns în pragul disperării. Ce mai vrei? Ce cauți aici? De ce nu ne lași să trăim cum putem? - Doamnă, dați-mi voie să vă explic – interveni contrariată Ioana – n-am căutat niciodată pe nimeni, nici n-am știut că sunt înfiată, dar cineva m-a „smuls” din viața mea obișnuită acum câteva zile. - Minți! Cine și de ce să fi făcut asta? - Nu știu, doamnă, dar e adevărat. De atunci, am trecut prin tot felul de necazuri... am fost ascunsă în aripa veche și pustie a unui sanatoriu, am rătăcit singură pe străzi, am dormit în gară... și după toate astea, tot eu sunt vinovată? Ba, mai mult, îi acuzați și pe părinții mei care, sunt sigură că mă caută și sunt morți de îngrijorare? - Așa e, interveni polițistul care o însoțea pe Ioana și care până atunci tăcuse, părinții domnișoarei sunt foarte îngrijorați și-o caută de când a fost răpită din curte. Cum puteți spune c-ar fi vrut să scape de ea? - O fi ceva, ceva adevărat. Știu deja de la poliție despre acel sanatoriu unde era ascunsă și Nuți, cealaltă 143

fiică a soțului meu, dar nu pricep motivul pentru care s-au întâmplat toate astea, zise ceva mai potolită doamna Stan. - Nuți ne este soră? întrebă Ioana tulburată... Doamne, aflu în câteva ceasuri, nu numai că sunt înfiată, dar că mai am și doi frați și tot la mine strigați? Și să mai știți ceva: încă din momentul în care domnul Stan mi-a spus în mașină despre toate astea, am luat hotărârea ca cei care m-au abandonat, indiferent de motive, să nu-mi fie părinți niciodată. Pentru mine, totdeauna, îmi vor fi mamă și tată cei care mă cresc. Dar, așa cum voi putea, am să păstrez legătura cu frații mei... Ei n-au nicio vină... Spunând ultimele cuvinte, Ioana îl luă de mână pe Sorin care fusese cuprins de un plâns nervos de când o auzise pe maică-sa țipând. Se vedea că viața pe care-o dusese îl făcuse foarte sensibil, mai ales la scenele încărcate de strigăte și violență. - Nu plânge, Sorin, îți promit să fiu alături de tine... îi spune Ioana blând, încercând să-l liniștească. Dora, Eric și comisarul Popa, deși nerăbdători, asistaseră surprinși la scenă, retrași în semiîntunericul coridorului. La un moment dat, Ioana ridică privirea și-i zări. Cu un țipăt de bucurie, sări de pe canapea direct în brațele Dorei: - Mamă, tată! Nici nu știți cât mă bucur să vă văd! Sunteți cu adevărat aici? Ce bine-mi pare!! Mi-a fost foarte tare dor de voi! mai spuse Ioana prinzându-l și pe Eric de mână. Am atâtea să vă spun! 144

- Ești bine? întrebă Dora cu lacrimi în ochi. Am fost așa de îngrijorați... - Eu da, sunt bine, dar... s-au întâmplat multe. Domnul Stan a... aici se opri, apoi continuă: Sorin e speriat și nu înțelege, doamna Stan e furioasă pe toată lumea, nu știu nimic de Nuți, de Stela, mi-a fost foarte greu singură, dar... Ioana tăcu. Se lipi de Dora și începu să plângă încet. Dintr-o dată, redevenise copilul de opt ani. Puterile pe care i le dăduse disperarea se sfârșiseră. Era iarăși ea, Ioana cea mică, care tânjea după protecția maternă. Simțind asta, Dora o strânse la piept și-o mângâie cu drag, încercând s-o liniștească: - A trecut, gata, a trecut. Ești cu noi și totul va fi bine. Nu ți se va mai întâmpla nimic! Nu ne vom mai despărți niciodată. Îți promit! Ștergându-și lacrimile, Ioana zise șăgalnic: - Eu v-am povestit de toate, dar voi nu mi-ați spus mai nimic. De când mă căutați? Ați fost îngrijorați? Dar Rex, ce face? Cu cine l-ați lăsat? - Rex? râse Dora. Cu cine să rămână? Cu vecina. Doar știi c-am vorbit cu ea să vadă de casă și să-i dea de mâncare cățelului. Uite unde era problema... La Rex! - Păi, el e prietenul meu, mamă, nu l-am uitat nicio clipă. I-am simțit lipsa, aș fi vrut să fie cu mine, să mă apere! Atmosfera se destinsese. Toată lumea zâmbea eliberată de emoții.

145

- Doamnă, interveni comisarul Popa apropiindu-se de Carmen Stan, aș vrea să discut cu dumneavoastră. - Sigur, vă stau la dispoziție, zise femeia apatic, cu un glas pierdut. Se vedea că depășise criza de nervi și reușea acum, în prezența noilor veniți, să se stăpânească. - În regulă, mai aveți mult de stat aici? Aș prefera să mergem într-un loc mai retras. Și apoi, copilul dumneavoastră pare să aibă nevoie de odihnă. - Da, e adevărat, dar n-am avut încotro. L-am luat cu mine, fiindcă nu aveam cu cine să-l las. După ce-am primit acel telefon, am plecat în grabă. - Cine v-a sunat, doamnă? - Nu știu. O femeie. Spunea că Vlad vrea s-o termine pe fosta lui iubită și să dea vina pe Sonia... adică Ioana, am înțeles că i s-a schimbat numele... - Și ce doreați să faceți? - Nu m-am gândit prea mult, să-l împiedic cumva... să-l înduplec... să-l fac să înțeleagă că importantă e familia, că are un copil care are nevoie de un tată pentru a crește normal... mi-e greu, credeți-mă, mi-e atât de greu... am fost internată mereu prin ospicii, am fost considerată de toți nebună, am suferit și-am tăcut... - De ce nu ați spus nimănui? - Am încercat, domnule comisar, dar nu m-a luat nimeni în seamă, aveam deja dosarul făcut, așa că eram o persoană stigmatizată pe viață... Am fost obligată să spun lucruri oribile, să fac lucruri pe care nu mi le-aș fi

146

imaginat posibile... Știți cred, ce s-a întâmplat la nașterea copiilor... - Chiar voiam să vă întreb... - Pe drum către spital, Vlad mi-a spus că el mai avea o fată, dintr-o relație anterioară de-a lui, o greșeală din tinerețe care nu însemna nimic serios, susținea el, dar că acea fată nu era sănătoasă, fiindcă moștenea o genă de la bunica lui, genă care se transmitea numai urmașelor. Așa că, dacă vreau să mai fac casă cu el și de-o fi să nasc o fată, să spun în gura mare, să mă audă tot spitalul, că în niciun caz nu o doresc și că nu vreau s-o iau acasă, s-o cresc. - Totuși, de ce n-ați divorțat? - Riscam să ajung la ospiciu pe viață... mă declara fără discernământ. - De unde știți? - Mi-a spus-o chiar el și nu o dată, ci de fiecare dată când se înfuria. La un moment dat, am ignorat avertismentul și-am „călcat” pe lângă indicații. Știți ce-am pățit? Am stat două luni la un spital de psihiatrie. La început eram revoltată și mă tot întrebam de ce vrea cu tot dinadinsul să mă creadă toată lumea nebună, apoi, cu timpul, m-am resemnat. Nici nu mai conta. Important era doar copilul. - Medicii de acolo nu vă credeau? - Nu. El știa cum să-i convingă. Îi lămurea dinainte. Ba mai mult, fiindcă eu susțineam că nu sunt bolnavă, așa cum am înțeles ceva mai târziu că fac cu toți bolnavii psihici, ei mă „îndopau” cu medicamente care 147

mă transformau într-o legumă fără voință. Scăpam de acolo doar dacă îi promiteam lui Vlad că fac tot ce-mi spune. - Ați avut o viață grea, doamnă... - Așa e, dar știți ceva? Îl iubesc și acum și regret nespus că nu mai e printre noi. Deși copiii vor avea astfel șansa la o viață liniștită. - Cred, interveni Dora, deși nu sunt de specialitate, că boala de care se temea atât i se transmisese cumva și lui. Numai așa îmi explic stările și reacțiile pe care le-a avut, prin prisma unei boli. Niciun om normal, soț și tată, n-ar face așa ceva. - Posibil. Ar fi fost bine dacă m-ar fi crezut cineva mai de mult și-ar fi primit și el un tratament adecvat. Acum, ar fi fost în viață și nimeni n-ar mai fi avut de suferit. - Asta cu siguranță, completă Dora. - Ce vreți să faceți acum? întrebă Eric. - Nu prea am de ales. O să-mi cresc fiul și o să-mi văd de viață. Poate voi avea nevoie de dumneavoastră la stabilirea tutelei. Cu dosarul meu medical aș putea avea probleme. Risc să-mi pierd și copilul, acum după ce mi-am pierdut soțul! - Fiți liniștită, spuse Dora cu convingere, voi avea grijă să se clarifice cazul tău. - Dar, vă rog, fără a-l pune pe el într-o lumină proastă. De morți numai de bine, mai ales pentru copii... - Vă promitem asta, o asigură Dora.

148

- Să văd, dacă voi putea, o s-o iau în grijă, poate, la început, ca asistent maternal și pe Nuți. I-ar prinde bine o familie stabilă și un frate înțelegător. Oricum, copiii știu acum adevărul și nu mai are rost să-i ținem departe unul de altul. - Așa e. Chiar dacă Ioana e fiica noastră, rămâne sora lor. Sorin și Nuți trebuie să o considere ca atare. - Da, mamă, spuse Ioana, îți mulțumesc pentru asta. Chiar vroiam să te rog. Deși îmi pare rău de – nici nu știu cum să-i spun... - „Doamna” e prea distant, „mama” e prea mult, așa că, eu zic să-i spui „tanti Carmen”... o sfătui Dora. - Bine! Deci, chiar dacă-mi pare rău de tanti Carmen, voi rămâne pentru totdeauna fiica voastră, dar și sora lor. Cu Sorin m-am întâlnit abia acum și vreau să ținem legătura. - Ioana, e adevărat? Chiar mi-ești soră? Nici nu știi de câte ori am visat că am o soră geamănă. Chiar am visat... Mă bucur din suflet. Și sper s-o cunosc și pe Nuți. Chiar dacă ea este bolnavă, o vom ajuta și noi ca să se facă bine. - Ești un copil bun, Sorin, spuse Eric. Așa să faci! Să fii alături de mama ta în clipele astea grele și s-o ajuți să-și revină. Și firește, n-o uita nici pe Nuți. Ea, săraca, n-a avut parte de nicio bucurie. A trăit într-un mediu nesănătos, dar vei vedea, își va reveni dacă va fi primită într-o familie iubitoare. Iar în ceea ce-o privește pe Ioana, vă așteptăm pe la noi ori de câte ori veți dori. Ioana, la rândul ei, o să vă viziteze și sper să reușiți să mai 149

recuperați din timpul pierdut. Cu toții ați trecut prin niște încercări grele, dar, cine știe, poate a meritat. Cel puțin, acum vă aveți unii pe alții. - Asta așa e. Acum ce facem? Noi plecăm la hotel. Voi v-ați cazat, Carmen? întrebă Dora. - Niciunde, n-am apucat, abia am ajuns în oraș. - Aveți numărul în telefon? se întoarse comisarul din drum. - Nu știu, n-am mai fost atentă, poftiți, verificați! - Mda, e un număr ascuns. V-ați putea lipsi câteva ore de telefon? Poate reușesc specialiștii noștri să afle ceva... - Desigur. Chiar nu mai are cine să mă sune de când Vlad... două lacrimi alunecară pe obrajii femeii - Liniștiți-vă, doamnă, mai aveți nevoie de forțe... și nu lăsați copiii nesupravegheați nicio clipă. Nu știm exact cu ce ne confruntăm... - Așa e, completă Dora. Eu zic să mergem cu toții la hotelul nostru, solicităm o cameră alăturată – poate avem noroc să fie – și vom sta împreună. Domnule comisar, dacă putem să vă ajutăm cu ceva... - Mulțumesc, doamnă doctor, nu vă supărați că mai trebuie să rămâneți, dar, după cum se-arată, nu-s descurcate toate ițele! Vă sun dacă am nevoie de dumneavoastră. Vă doresc toate cele bune! Liniște și calm. Copiii au nevoie de sprijin și nu uitați, fără acte de eroism! „Totuși, gândi comisarul, să văd ce-i cu telefonul primit de doamna Stan. Încă nu s-a terminat! Mai e 150

cineva pe firul acestei «afaceri de familie» și trebuie să aflu cine. O să-i rog pe colegii de aici să mă mai suporte câteva zile până aflu tot adevărul.”

151

De ce n-ar fi bine?... Comisarul Popa se simțea epuizat. Deși fusese foarte bine primit la Poliția din Buzău și i se pusese la dispoziție atât un birou în care să lucreze, cât și o echipă formată din trei agenți, nu putuse să se odihnească deloc în ultimele zile. Reușiseră s-o găsească pe Ioana și familiile se reuniseră, dar o mulțime de întrebări nu-i dădeau încă pace. Avea mereu senzația că fuseseră conduși intenționat către tot ce li se părea că descoperiseră ei. Că cineva, din umbră, îi manevrează și că este mereu cu un pas înainte de parcă le-ar ghici planurile. Nu scăpa de senzația că totul este o regie bine pusă la punct. „Da, dar de cine? Stan, principalul suspect, e mort. Soția lui, pare o femeie fragilă și necăjită, iar soții Doinescu... nu cred să aibă vreo vină, sunt victime colaterale. Care să fie, oare, miza? Sigur e ceva la mijloc, altfel nu s-ar fi întâmplat atâtea... Trebuie să aflu! Trebuie! Să le dau o șansă copiilor să trăiască o viață normală și liniștită”. În ușă se auziră câteva ciocănituri ușoare. Intră unul dintre agenții care făceau parte din echipa sa: - Domnule comisar, am primit raportul privind telefonul doamnei Stan. - Da? S-a găsit ceva? - Și da, și nu. Nu, în sensul că nu a primit niciun apel în ultimele 24 de ore, în afară de cel dat de soțul ei, dar da, dacă ne gândim că absența vreunui apel înseamnă că ne-a mințit... 152

- Corect! Deci a vorbit cu Stan, deși a negat acest lucru. - Da, imediat după incidentul de la familia Docea. - Ca și cum i-ar fi dat de știre c-a „rezolvat”... - Hm, aveți dreptate. I-a spus soției c-a luat fetița. Dar știți ce e și mai ciudat? - Hai, spune-mi, nu mă mai fierbe atât... - Scuzați-mă! M-a „prins” și pe mine povestea asta... Așa, interesant e că doamna Stan a dat două telefoane la familia Docea. Pe fix. Ultimul, după ce soțul ei a răpit fetița pentru a doua oară... - Ciudat... Hai, mergem să stăm de vorbă cu ei... Între timp o să-i avertizez pe soții Doinescu să nu meargă la familia Docea și să fie cu ochii în patru în ceea ce-o privește pe doamna Stan. - Sigur, îl sun eu acum pe domnul Doinescu... Ciudat... Nu răspunde! - Lasă-l acum, o fi dormind. Îl sunăm ceva mai târziu... Mașina e pregătită? - Sigur, vă însoțesc? - Da, e mai bine să mergem amândoi. Am așa o strângere de inimă, domnul Docea mi-a fost profesor, doamna mă trata când eram bolnav, nu pot crede că sunt implicați sau că li s-a întâmplat ceva. - Domnule comisar, spuse agentul în timp ce coborau scările spre parcare, dar dacă doamna Stan știa că n-a sunat-o nimeni, de ce ne-a mai dat telefonul!? - Probabil c-am luat-o prin surprindere și, așa imediat, nu i-a venit nicio idee, nu se cădea să refuze... 153

Problema e că știe deja că am descoperit minciuna și va acționa ca atare. Presimt că lucrurile se complică. Cei doi urcară în mașină și demarară în trombă. Comisarul era sigur că va găsi niște răspunsuri, dar nu putea crede în ruptul capului că fostul său profesor e implicat. Ajunseră în fața casei. Coborâră. Ciudat, poarta era întredeschisă. Comisarul intră, urmat îndeaproape de agent. Amândoi erau deja îngrijorați... „De ce or fi lăsat poarta deschisă? Ce s-o fi întâmplat?” Comisarul rămase să verifice poarta, să vadă dacă broasca nu a fost forțată. Între timp, agentul care-și continuase drumul și era deja în casă, începuse să strige: - Domnule comisar, domnule comisar! - Aici sunt, răspunse acesta, ce s-a întâmplat? - Nu e nimeni în casă. Și uitați, aici e totul răvășit... N-am mai intrat pentru că s-ar putea să se găsească ceva urme. - Mda, cineva a căutat în mare grabă. Oare ce? Cheamă echipa tehnică să ridice amprentele și să vadă ce mai găsește. Și mai sună-l o dată pe doctorul Doinescu. - Știți ce cred eu? Intrusul o fi crezut că Ioana a luat ceva din mașină. Ceva ce-a rămas aici. - Poate! Deocamdată ne-am mai pricopsit cu niște întrebări, cine știe când vom primi răspunsurile... - Alo, domnule doctor, zise agentul, domnul comisar Popa vrea să vă comunice ceva... Vi-l dau la telefon...

154

- Alo, domnule Doinescu, sunteți singur? Aha! OK, vreau să mă ascultați cu atenție: n-o lăsați pe Ioana singură nicio clipă. Și nu plecați de la hotel sub niciun motiv. Nici măcar la familia Docea. Rămâneți acolo. Cel puțin, la hotel sunteți în siguranță, cred. Și încă ceva: atenție la doamna Stan. S-ar putea să nu fie ceea ce pare. Poate ne ascunde ceva și până nu aflăm ce, vreau să fiți precauți. Ioana să nu rămână singură cu ea. Bine? - Am înțeles, domnule comisar, dar... cred că Ioana e în camera lor, cu Dora cu tot, e drept. Merg acum să le chem sub vreun pretext. Mulțumesc pentru avertizare. - La revedere, vă mai sun dacă am noutăți! Ne mai auzim! Din curte se auzi iar strigătul agentului: - Domnule comisar, i-am găsit pe cei doi soți legați în camera din spate. - OK, vin și eu. Tu sună la ambulanță. Sunt bătrâni, s-ar putea să aibă nevoie de îngrijiri. - Domnul pare bine, dar doamna e foarte speriată. Comisarul intră în cămara de lângă lemnărie și încremeni. Cei doi zăceau pe podea, cu mâinile legate la spate. Călușul din gură le fusese, probabil, îndepărtat de către agent. - Ce s-a întâmplat, domnule profesor? Cine v-a făcut asta? întrebă comisarul revoltat, în timp ce se străduia să-i dezlege. - Doamne, ce bine c-ați venit! Cum de te-ai gândit la noi? 155

- Am avut eu o intuiție... Cine v-a legat? - Au fost doi: un bărbat și o femeie. Femeia a început să scotocească prin casă, iar bărbatul ne-a adus aici și ne-a legat, spuse încet doamna Mihaela. M-am temut cumplit, mai ales când l-au lovit pe Neluțu și l-am văzut căzând. - Am să vă rog să verificați dacă lipsește ceva de prin casă. Doamnă doctor, acum sunteți în siguranță. Vă simțiți bine? - Da, slavă Domnului, nu am nimic, am fost speriată, atât. Apoi, m-am mai speriat și când l-am văzut pe colegul dumneavoastră. Am crezut că s-au întors infractorii. Dumnezeu te-a adus, dragă Sebi, nici nu speram să fim găsiți. Mă și gândeam că vom muri de foame și de sete, neștiuți de nimeni. - Doamne, nu-mi mai simt picioarele! Să stau atâta timp în poziția asta... Am amorțit de tot. - De când stați aici? mai întrebă comisarul. - Nu-mi amintesc... - Cum s-a întâmplat? Povestiți-ne, vă rog! - Stați să vedeți! A sunat cineva la poartă, zise profesorul. M-am dus să văd cine e. Era o pereche de tineri. Nu mi-am dat seama cine sunt. Am deschis. Brusc, fără să mai zică nimic, bărbatul m-a împins în curte și mi-a răsucit mâinile la spate. Femeia a urcat scările, a intrat, a lovit-o pe Mihaela peste față și-apoi, când am vrut să reacționez, am primit și eu o lovitură în ceafă. Probabil mă lovise bărbatul, care era în spatele meu.

156

După asta nu mai știu nimic, până m-am trezit aici, în lemnărie, legat, așa cum m-ați găsit, alături de soție. - Da, continuă nevastă-sa, femeia mi-a dat o palmă, apoi m-a împins, am căzut și m-am lovit la genunchi într-un colț de scaun. Ea m-a amenințat că dacă mai fac vreo mișcare, mă omoară. Apoi, m-a întrebat unde e documentul. „Ce document?” – m-am mirat eu. Nu mi-a mai răspuns. A început să caute peste tot. Răscolea, arunca, rupea, era ca nebună. La un moment dat, a intrat bărbatul și m-a ridicat foarte brutal, apoi m-a împins în lemnărie și amenințându-mă cu un cuțit, m-a legat lângă soțul meu pe care-l târâse cu greu până acolo. A închis ușa după el și ne-a lăsat așa cum ne-ați găsit. Asta e tot. - Ba nu, mai e ceva: îmi amintesc că la un moment dat, femeia i-a zis „Vlad” iar el s-a enervat cumplit și-a urlat la ea: „Proasto, trebuia să-mi spui pe nume? Mă obligi să-i omor pe ramoliții ăștia doi...”. Ea s-a repezit la el și l-a împins afară. Am auzit-o spunându-i: „Lasă-i dracului, mor ei singuri. Nu-i caută nimeni și-n două zile, la cât îi văd de bătrâni, gata îs”. Ceea ce e ciudat și abia acum îmi dau seama, femeii nu i-am văzut deloc fața, stătea numai cu spatele, iar baticul tras pe ochi îi ascundea jumătate de față. - Vlad? Ciudat! Eu știam că-i mort! Prea mare ar fi coincidența... Nu vreau să vă mai rețin. Văd c-a venit și ambulanța, medicul o să vă consulte să ne asigurăm că sunteți bine. Dar stați, mai vreau să vă întreb ceva: zilele

157

astea, când ați găsit-o pe Ioana, și o zi după aia, ați vorbit la telefon cu vreo femeie necunoscută? - Da, confirmă doamna Docea. Am vorbit eu. M-a sunat o femeie care m-a întrebat dacă soțul meu a ajuns acasă. I-am spus că încă nu. Apoi, m-a întrebat de adresă. Zicea că are ceva să ne dea... nu mai știu ce. - Și i-ați spus adresa? - Da, sigur, nu m-am gândit la nimic rău... - Pricep. Așa au ajuns aici. Simplu, nu? - Asta o să-mi fie învățătură de minte. Nu voi mai spune străinilor niciodată, nimic. - Ce credeți, doamna Docea, femeia de la telefon ar fi putut fi cea care a scotocit prin casa dumneavoastră? - Nu-mi dau seama. La telefon vorbea îngrijit, dar aici, în casă, părea o brută. Avea o voce dură și vulgară. Însă, s-ar fi putut preface și într-un caz și în celălalt. Dacă vrei, poți să joci teatru, nu!? - Corect. Vom verifica. Eu înclin să cred că era aceeași femeie, zise comisarul. Vă rog frumos, nu mai lăsați pe nimeni în curte după ce pleacă echipa noastră. Dacă va veni cineva de la noi, vă dau eu un telefon înainte. Dacă nu, oricine ar veni, cu excepția echipei tehnice, să nu deschideți. Chiar dacă vă spune că e din partea mea. Aveți grijă! Cred că de data asta ați scăpat ușor. Comisarul se îndreptă îngândurat către mașină. Agentul îl urmă la fel de tăcut. Nu se mai întâmplaseră asemenea lucruri în orașul lor și nu știau sigur ce „surprize” îi mai așteaptă. 158

- Nu cred că e mâna unei organizații. Nu. Mai degrabă, avem de-a face cu un infractor viclean, ce urmărește un anumit scop. Dacă am afla scopul, am găsi și omul. * Holul hotelului era destul de pustiu la acea oră. Comisarul, urmat, nu după mult timp, de agent, se îndreptă către recepție, se prezentă și-l întrebă pe recepționer dacă-i poate da câteva detalii despre unii clienți. - O secundă, primesc un fax și apoi discutăm despre orice doriți, răspunse omul binevoitor. - Bine, nu mă grăbesc chiar atât de tare. Comisarul privi căsuțele pentru corespondență. În dreptul numărului 205, camera în care era cazată familia Doinescu, era un bilet. Nu avu timp să discute despre asta cu colegul său, deoarece recepționerul revenise: - Vă stau la dispoziție, domnule comisar! - Întâi, o rugăminte: aș putea citi biletul de la camera 205? - Regret, nu pot... știți, secretul corespondenței... dar, cum tocmai sunt strigat din bucătărie, vă las singur zece minute. Nu vă supărați, nu? - Sigur că nu, zâmbi complice comisarul. Vă aștept să reveniți. - Vă aduc câte-o cafea? întrebă recepționerul.

159

- N-ar strica, mulțumesc mult! răspunse comisarul, apoi, după ce acesta se îndepărtă, se întoarse către agent: du-te și ia biletul. Discret. - Poftiți! murmură agentul înmânându-i biletul. O fi legal? - Ce anume? Uite, pune biletul ăsta la loc, o fi căzut când ai trecut pe acolo. - Am înțeles, să trăiți! zâmbi cu subînțeles agentul. Ceva noutăți? - Vorba ta: și da, și nu. Scria doar: „Ne întâlnim azi la 8 seara la bar. V”. - Atât? - Mai bine decât nimic, nu? „V” ar putea fi inițiala de la „Vlad”. Ceea ce înseamnă că Vlad trăiește! - Nu se poate. Am fost la morgă. L-am văzut. - Chiar așa. Doctorul nu se putea înșela. Ba mai mult, i s-a făcut și autopsia. Nu, nu... e altceva la mijloc. Nu știu încă ce, dar nu mă las până nu aflu. Mircea, uite la ce m-am gândit. Pe tine nu te cunoaște nici unul dintre cei implicați. Mai stai pe-aici pe la bar să vezi ce se întâmplă. Urmărești tot ce mișcă și-mi raportezi imediat. Și, auzi Mircea? Numai mie! Nimănui altcuiva nu-i spui nimic! Jocul devine murdar și trebuie să avem grijă. - Să trăiți, am înțeles! - Mircea, ai grijă, mai puțin formalism... să nu ne dăm de gol... - Să...ăăă... da, sigur, o mă străduiesc! Recepționerul se întoarse cu cafelele exact în momentul în care agentul se îndepărta. 160

- Colegul dumneavoastră a plecat? întrebă aparent indiferent. - Nu e colegul meu. Am înțeles că dorește o cameră. O să revină. Haideți să vedem dacă mă puteți ajuta cu ceva, continuă comisarul sorbind din cafeaua fierbinte. - Ascult, domnule comisar! - Mă interesează familiile Doinescu și Stan. - Așadar 205 și 207. Ce anume doriți să știți? - I-a vizitat cineva? - În afară de poliție, nimeni. - Telefoane? - Nu, poate direct, pe mobil, dar prin centrala noastră, nu. - Scrisori? - Da, un bilețel simplu, fără plic, pentru 205. - Și... așa întâmplător... n-ai văzut ce scria în el? - Păi... nu citesc corespondența clienților... dar, așa, fără să vreau, bilețelul s-a deschis și... - Ei, hai, doar ajuți poliția, nu faci niciun rău... - Așa e, dar nu știu amănunte, am văzut doar atât: „Ionuț e mort. Nu te mai sun, îți dau eu de știre cumva.” - Ionuț? Ești sigur? - Absolut! M-am uitat cu atenție... Adică... - E în regulă, mulțumesc mult! Să știi că mi-ai fost de mare ajutor. Comisarul își termină grăbit cafeaua și ieși din hotel. Nu mai avea rost să mai discute cu cineva. În minte îi încolțise o idee. Se urcă în mașină, își căută mobilul 161

prin buzunare și apoi, după ce formă un număr, spuse precipitat: - Sebi sunt. Sărut-mâna! Da, bine fac. Sigur că-mi place aici, doar e orașul meu natal. Dar s-ar putea să nu mai stau mult. Numai de tine depinde. Sigur, ce te miri? Am nevoie de niște răspunsuri pe care doar tu mi le poți da. Uite despre ce e vorba... Îi explică pe scurt ce dorește de la ea și încheie: Sigur, cât de repede. Aș vrea să rezolv cazul ăsta, pentru ca să fiu liniștit că fetele nu vor mai avea probleme. Sună-mă pe mobil, nu ajung la birou curând. Mulțumesc colega, aștept telefonul tău! Pe curând! „Acum, nu-mi rămâne decât să aștept. Dacă e așa cum cred, cazul este ca și rezolvat. Mai trebuie doar să dau de urma unui fugar, dar sper să apară el singur, deseară, în barul hotelului. Deci, să-l las să se simtă în siguranță. Pentru asta, ia să mai dau un telefon! S-o sun pe doamna doctor Dora și să-i spun că am terminat totul pe aici și mâine mă întorc la Sibiu. Asta ca să afle cine trebuie din «gașca» ei...” - Alo, doamna doctor? Bună ziua, comisarul Popa sunt. Da, totul e O.K. V-am sunat să-mi iau rămas bun, în caz că nu ne mai vedem. Mâine mă întorc la Sibiu și vroiam să vă mulțumesc pentru colaborare. Regret că v-am reținut atât de mult, sper să mai „prindeți” câteva zile de concediu. Oricum, mă bucur că v-am cunoscut, chiar dacă circumstanțele n-au fost dintre cele mai fericite.

162

- Și eu mă bucur și vă sunt recunoascătoare pentru ajutorul dat! Dar, mă mir că plecați atât de repede, mă gândeam că mai sunt probleme de clarificat... - Nu, nu cred! Ce fel? - Pe mine mă întrebați? Dumneavoastră conduceți ancheta. Dacă e bine totul, mă bucur pentru copii. Știți, noi ne-am împrietenit. Carmen e o femeie admirabilă, așa că vom mai trece din când în când pe la Sibiu, iar Ioana va ține legătura cu Sorin și Nuți. - Ce va fi cu Nuți? Ați mai discutat cu doamna Simona? Ați mai aflat ceva? - Da, am vorbit ieri la telefon. Simona crede că Nuți va face progrese, că de fapt, n-a avut șansa ca cineva să se ocupe îndeaproape de ea. - Dar, devine mai sociabilă? Asta ar fi problema, deoarece autiștii sunt în marea lor parte foarte inteligenți. - Da, începe să socializeze. Acum e acolo și Stela ceea ce-o ajută foarte mult. Gândiți-vă că orice copil, cât de normal ar fi fost, ținut închis într-o încăpere insalubră, departe de ceilalți copii, practic în afara societății, ar fi fost aproape la fel ca Nuți. - Și Stela? Cum se descurcă? - Descoperă lumea pe care-o știa numai din cărți. Oricum, are șanse ca Ministerul Învățământului să-i aprobe înscrierea la școală. O comisie va hotărî în ce clasă. - Perfect! Când ar putea fi evaluată? - Luna viitoare, la început, cu o săptămână înainte de începerea școlii. 163

- Cred că va face față cu bine. - Sigur. Deja i-au adus manualele școlare. O ajută o profesoară, prietenă cu Simona. Speră să fie primită în clasa a V-a, mai ales că știe să citească și să scrie foarte bine, iar cu aritmetica nu are nici un fel de „probleme”. - Ar fi foarte bine pentru ea. Ce a hotărât? Merge la Sibiu? - Nu, va rămâne la Buzău, în casa ei. O va lua și pe Nuți cu ea. - Bine, dar fiind minore... - Vor avea un tutore. Simona s-a oferit să se mute cu ele. Este și ea din partea locului și fiind specialistă, va reuși. Instanța nu are de ce să nu fie de acord. - Mi-ați dat numai vești bune. Mă bucur mult. Să nu uit... Nu mai aveți nimic să-mi spuneți? întrebă comisarul într-o doară... - Nu, veni ezitant răspunsul... ce-ar mai trebui să vă spun? - Întrebam și eu... M-am gândit că aveți dumneavoastră noutăți... - Nu, nimic. Păstrăm legătura! - Nu mi-am făcut decât datoria, încheie comisarul cu un ton ce se vroia oficial. La revedere! Nici nu închise bine telefonul că acesta sună din nou. Era colega de la Sibiu. După zâmbetul comisarului se părea că venise răspunsul mult așteptat.

164

Viața merge înainte În barul hotelului, aproape gol la acea oră, era semiîntuneric. De undeva se auzea în surdină o muzică orchestrală. Agentul se așezase la o masă și sorbea încet dintr-o cafea. Era încă devreme, dar se grăbise să fie acolo, pentru a se acomoda cu mediul. Se și vedea evidențiat la secție pentru contribuția adusă la rezolvarea cazului, deși habar n-avea cum se va termina, mai ales că el doar va asista la întâlnirea unei persoane de la camera 205 cu acel enigmatic „V”. Cu toate astea, nu-și făcea griji. Comisarul Popa îi promisese că va fi pe aproape și va dezlega tot misterul. Mircea își aranjă cravata și zâmbi. Se simțea un fel de „James Bond” local, într-o misiune importantă și periculoasă. Îl ispiti gândul să bea ceva tare, să prindă curaj, cum văzuse prin filme, apoi se răzgândi. Era totuși în timpul serviciului... După o jumătate de oră, veni orchestra, iar instrumentiștii își începură probele de sunet. Programul începea la ora 20. Apăru și o solistă îmbrăcată cam sumar, doar cu niște pene lungi, multicolore care mai mult îi descopereau decât îi acopereau trupul bine bronzat, iar agentul se mută la o altă masă, ceva mai retrasă, într-un colț opus scenei, de unde putea observa întregul local fără a fi distras de programul ce se anunța incendiar. Ușa de la intrare era puțin în umbră, dar vedea

165

destul de bine cine intră, așa că mai comandă o cola și încercă să se concentreze la misiunea încredințată. Timpul trecea destul de greu. Nu era obișnuit cu statul degeaba prin baruri. Nu avea nici timp, nici plăcere pentru așa ceva. I se mai întâmplase doar de câteva ori, dar și atunci se afla în misiune. În ciuda ventilatoarelor care funcționau continuu, fumul devenea tot mai dens, pe măsură ce localul se aglomera. Mircea, care era nefumător, simți că se sufocă și se întrebă ce plăcere găsesc ceilalți într-o asemenea atmosferă îmbâcsită. La un moment dat, agentul tresări: în ușă apăru doamna doctor Doinescu. Era singură, ceea ce i se păru cel puțin nefiresc. El trăise cu impresia că soțul ei va fi cel cu care se va întâlni „V”. Dar se pare că nu era așa. Doamna Dora se așeză la o masă centrală, luminată de un reflector. „Va fi ușor de urmărit...” gândi Mircea. „Nu-mi va face niciun fel de probleme”. Se relaxă. Nu mai avea nimic de făcut decât să stea cu ochii pe doctoriță. Se lăsă în voia muzicii. Dora comandă o cafea. Părea că așteaptă. „Sigur”, își zise Mircea, „Îl așteaptă pe misteriosul V. Ce misterios?! E clar că-i vorba de Vlad. Am înțeles eu... Mortul e viu. Ciudat, nu? Chiar foarte ciudat, dacă te gândești că l-am văzut la morgă. Deci, mortul nu era cine credeam noi! Așa, e ceva mai plauzibil! Și acum, doctorița, care se pare că era pe-o mână cu el. Nu, nu se poate, nu și-ar fi răpit fata. Era disperată s-o găsească. E altceva la mijloc. Da, dar ce?” Doctorița părea liniștită. Nu era impacientată. Din când în când, privea în treacăt spre ușă, sorbind fără 166

grabă din cafea. „Oare chiar așteaptă pe cineva sau a venit pur și simplu să bea o cafea și să se bucure de muzică?” Gândul agentului se pierdu în fumul din bar. * În holul hotelului, Sebi se așezase pe un fotoliu și aștepta. Nu era sigur că-i va întâlni aici pe cei doi, așa că și-a rugat colegii să-l ajute, ba chiar a fost nevoit să solicite și suplimentarea echipei, pentru a ocupa toate punctele cheie din hotel: la etajul la care era cazată familia Doinescu, la bar, la shop, la piscină și la restaurant. Imediat ce ar fi apărut cei doi, el urma să fie anunțat. „Totuși, se gândi comisarul, n-au motive să se ferească. Acum sunt convinși c-a trecut pericolul, de vreme ce sunt siguri c-am plecat. Cred că vor intra pe ușa principală cum le stă bine unor persoane care nu se mai știu urmărite”. Vechea lui cunoștință, recepționerul, era de serviciu și văzându-l deveni atent. Nu putea crede că domnul comisar stă în hol așa, de florile mărului, fără nicio treabă. „Are precis o misiune, zâmbi el pe sub mustață. Am auzit eu că a fost răpită o fetiță din București. Sunt curios ce se va întâmpla, mai ales că directorul mi-a spus să-i dau domnului comisar, dacă solicită, cheia de la sala de conferințe. Și comisarul ăsta o fi nou, că nu l-am mai văzut! Sigur coace el ceva.” Sebi răsfoia o revistă, aparent calm și nepăsător. La un moment dat, îl zări pe domnul Docea la recepție, 167

cu un pachet în mână și se miră. Ar fi putut jura că nu are niciun amestec. „Ciudat! Ia să-l întreb pe recepționer ce-a vrut. Văd că se duce la lift! Nu, mai bine să nu-mi părăsesc postul. Îl sun pe agentul de la etajul doi, să fie atent.” Nici nu încheiase bine convorbirea în care i se confirmase că domnul profesor intrase în camera familiei Doinescu, când în hol își făcu apariția Eric. Acesta nu-l văzu pe comisar. Se așeză cu spatele la el, pe un fotoliu liber, în așa fel încât, să aibă ușa sub observație. Părea agitat. Învârtea un pix între degete, iar comisarul își aminti că-l mai văzuse făcând la fel cu o brichetă, probabil tot din cauza surescitării. „A aflat ceva” se gândi comisarul. „Uite că, deși le-am atras atenția în mod serios, tot au lăsat-o singură pe Ioana. Noroc că e cu domnul profesor și colegul meu este pe palier, altfel, m-aș teme că dispare iar!” își încheie Popa gândul, promițându-și ca de data asta să nu-i mai lase să scape pe cei vinovați. Timpul trecea foarte greu pentru cei care, dintr-un motiv sau altul, erau obligați să aștepte. Holul era aproape pustiu. La un moment dat, intră un grup gălăgios de elevi, însoțiți de trei adulți, probabil profesorii lor. Pentru început, comisarul nu fu interesat de grup, continuând să urmărească ușa și să-l supravegheze pe Eric. Totuși, unul dintre adulți îi atrase atenția, deoarece nu părea deloc implicat în agitația care-i cuprinsese pe ceilalți doi ce pregăteau cazarea verificând listele, încercând să-i organizeze pe copii, răspunzând la 168

întrebările cu care aceștia îi asaltau. „O fi șoferul!” se gândi comisarul. Apoi, dintr-o dată, își dădu seama că e mult așteptatul Vlad. Deși se ascunsese în spatele unor ochelari de soare cu oglindă și-și trăsese pe ochi o șapcă cu cozorocul mare, fu recunoscut, cam în același timp și de Eric, care se ridică brusc și dădu să meargă spre el, dar fu oprit printr-un gest discret al lui Vlad. „Vlad se teme totuși” își spuse comisarul ridicându-se încet și apropiindu-se de el dinspre grupul de copii, mascat cumva de aceștia. Mulțumită acestui fapt, se putu apropia neobservat, iar în momentul în care Vlad vru să se îndrepte spre ușă și-i făcu semn lui Eric să-l urmeze, îl prinse de cot, cu putere. Vlad nu-l cunoștea pe comisar, așa că nu înțelese ce se întâmplă. Eric, însă, realiză că ceva nu e în ordine și recunoscându-l pe Popa, se apropie încet, zicând: - S-a întâmplat ceva, domnule comisar? Nu credeam că mai sunteți la Buzău. Ieri i-ați spus soției mele că ați terminat ancheta și că plecați. - Da, așa e. I-am spus toate astea intenționat, dar abia acum, aveți dreptate, ancheta s-a cam terminat. Ce ziceți, domnule Stan? Mergem împreună într-un loc mai ferit pentru a lămuri lucrurile? - Nu merg niciunde cu dumneavoastră. Nu am de ce. De altfel, nici nu vă cunosc și nu-l cunosc nici pe colegul dumneavostră. - A, nu? Nu e nici o problemă, mă legitimez imediat. Sunt comisarul Sebastian Popa, de la Poliția Sibiu și mă ocup de cazul fetiței pe care ați răpit-o cu 169

ajutorul celui pe care nu-l mai cunoașteți acum, doctorul Eric Doinescu aici de față. Aș dori să nu facem scandal în holul hotelului, deci v-aș ruga să mă urmați de bună voie. - Altfel ce? ripostă Stan cu un ton impertinent. - Altfel, o să fim nevoiți să vă obligăm noi! Uitați, în spatele dumneavoastră au sosit deja doi dintre colegii mei, iar al treilea tocmai ne aduce cheia de la sala de conferințe care ne-a fost pusă la dispoziție de către directorul hotelului... Vă sfătuiesc să nu vă opuneți. Intrăm aici să discutăm în liniște. Neavând încotro, cei doi intrară urmați îndeaproape de comisarul Popa și colegii săi. - Luați loc, domnule doctor... și dumneavoastră, domnule Vlad. Aștept explicații... - Dacă sunteți sigur că noi suntem vinovați, descurcați-vă singur! Nu vă datorez niciun fel de explicații... glasul doctorului Doinescu sună altfel decât de obicei. Nu mai era omul jovial, politicos și plin de solicitudine. - Domnule agent, continuă calm comisarul Popa întorcându-se către un coleg, mergeți, vă rog la bar și invitați-o și pe doamna Dora aici. Vreau să fie de față, să știe ce s-a întâmplat. O, să nu uit, aduceți-l și pe Mircea, să nu creadă că l-am uitat acolo... Și anuntați-o și pe doamna Stan, la camera 207. Va avea o surpriză! Agentul ieși grăbit. În încăpere se lăsă liniștea. Cei doi vinovați evitau să se privească sau să-l privească pe comisarul Popa. Doctorul se uita în gol, către peretele din față, iar Vlad își ațintise ostentativ ochii către 170

bombeurile pantofilor. Se vedea de la o poștă că nu se simt în largul lor. După câteva minute, ușa se deschise și Dora intră agitată în încăpere, urmată de Mircea și agent: - Ce s-a întâmplat? Iar e ceva cu fetița? Eric, ce e? Îl privi curioasă pe Stan, apoi, văzându-l pe Popa, întrebă surprinsă: - Ce e cu dumneavoastră aici?! N-ați plecat la Sibiu?! - Nu s-a întâmplat nimic, doamnă, Ioana e bine, deși ați lăsat-o, iarăși, singură, cu toate că v-am avertizat să n-o faceți, spuse comisarul. E în cameră cu noul ei bunic care a venit s-o vadă. Mi-a confirmat unul dintre colegii mei că domnul profesor i-a adus fetiței un cadou. Cred că n-o să-i mai puteți despărți, s-au legat foarte mult unul de celălalt. În fine, asta e o altă poveste. V-am rugat să veniți aici deoarece vreau să fiți de față când se vor prezenta concluziile. Am sunat la Sibiu și-am rugat o colegă să-mi facă rost de câteva documente. Când le-am primit prin curierul rapid, vă spun sincer că mi-a și părut rău c-am avut dreptate. Realitatea este exact așa cum am intuit-o eu. Ba e și mai și, deoarece eu nu am putut înțelege totul până n-am văzut actele. - În ce-i privește pe soții Docea nu pot decât să mă bucur că o iubesc pe Ioana. Știu că domnul profesor e în cameră, m-a sunat să-mi ceară permisiunea s-o viziteze pe Ioana. Dar, cum ziceați, nu despre asta e vorba, ci despre altceva. Ieri mi-ați spus că plecați acasă, că s-a

171

terminat totul, c-ați închis cazul.... Acum... Îmi spuneți și mie ce s-a mai întâmplat, vă rog? întrebă Dora. - Sigur, doamna doctor, imediat. V-am sunat ca să vă spun că plec, tocmai pentru ca, de la dumneavoastră, să afle și ceilalți, adevărații vinovați de răpire... - De la mine? Cum așa? - Imediat vă veți lămuri... Sau, poate, vrea să vă explice soțul dumneavoastră... - Eric? Ce amestec ai tu, Eric!? i se adresă soția contrariată. - Nici unul. Inventează comisarul pentru a-și acoperi incompetența. Ce amestec crezi c-aș putea avea în răpirea fetei noastre? - Domnule comisar, spuse Dora vădit surescitată, vă rog să nu vă jucați cu vorbele. Și-așa sunt la capătul răbdării! De-asta am și coborât la bar, să beau în liniște o cafea, să mă distanțez de probleme și să-mi mai revin puțin. Așa că, aștept explicațiile promise. Sper că nu vreți să ne învinovățiți degeaba. - Doamna doctor, credeți-mă, nu am niciun fel de intenții rele. Vă veți lămuri imediat. Permiteți-mi să vă explic... Începem prin a da citire unui certificat de naștere a cărui copie legalizată am primit-o... Așa... Numele: Doinescu, Prenumele: Eric, Sexul: masculin, așa... Numele tatălui: Stan, Prenumele tatălui: Ioan... așa... Numele mamei: Doinescu, Prenumele mamei: Marioara. Asta vă spune ceva, domnule Eric? Nici acum nu înțelegeți? Să vă spun mai departe. Tatăl dumneavoastră n-a mai apucat să vă dea numele lui. De aceea, ați fost 172

trecut pe numele de fată al mamei. Nici acum nu vreți să înțelegeți? Atunci voi continua cu arborele dumneavoastră genealogic. Tatăl, Stan Ioan provine dintr-o familie de intelectuali din Oltenia și – atenție – avea un frate geamăn, Stan Laurențiu, care, la rândul său a avut doi băieți gemeni: Stan Vlad și Stan Ionuț. - Așa e, interveni Stan, am avut un frate geamăn, Vlad. Din păcate, așa cum știți, a murit acum câteva zile. Îmi pare atât de rău de Carmen și, mai ales de Sorin care va avea probleme mari acum că e orfan de tată, dacă ne gândim și la sănătatea precară a mamei lui. - Știm, numai că nu Vlad a murit, ci Ionuț, îl întrerupse dur comisarul. Carmen, care intrase exact în acel moment în încăpere, la auzul acestei afirmații, îl privi împietrită și plină de uimire pe Stan. - Vlad? Tu ești? Cum se poate așa ceva? Te-am văzut la morgă... Nu! Simt că înebunesc de-a binelea! Doamne! Ce mi se întâmplă! Și de ce tocmai mie? Ce păcate grele oi fi având? Vă rog, domnilor, ajutați-mă, explicați-mi! Dora, te rog, spune-mi despre ce e vorba! Cine e Ionuț? Nu poate să fie adevărat ceea ce văd. Vlad avea dreptate! Locul meu e la ospiciu! Da, sigur asta trebuie să fie! Sfârșită, Carmen se așeză pe un scaun, palidă și cu ochii în lacrimi, în tip ce Dora îi șopti că totul va fi bine, iar misterul e pe cale de-a fi dezlegat. Stan rămase însă imperturbabil și continuă pe același ton zeflemitor, ignorând-o complet pe Carmen: 173

- Serios? Cum dovediți că eu sunt Vlad? - Toate la timpul lor... Lăsați-mă să vă spun povestea mai departe: Atunci când s-a născut Eric, mama sa a murit. Din păcate, nici tatăl, care era în misiune într-un teatru de luptă, nu s-a mai întors, fiindcă a căzut la datorie. Bunicii paterni, fiind singurele sale rude, l-au luat în casa lor unde a crescut împreună cu ceilalți doi nepoți, Vlad și Ionuț, dați și ei în grija bunicilor, după ce rămăseseră orfani de ambii părinți. Ne putem imagina că cei doi au fost pentru micuțul Eric ca niște frați de care s-a legat pe viață, mai ales că el era cel mai mic dintre ei. Să vă mai spun acum un amănunt: cei doi gemeni erau fizic absolut identici, dar aveau firi complet diferite: Ionuț era calm, calculat, cuminte și înclinat spre învățătură în timp ce Vlad era iute, mânios, obraznic și leneș la școală. Problema e că, în afară de mama lor, nimeni nu știa să-i deosebească, iar Vlad profita mereu de asta, dând vina pe fratele său pentru toate poznele pe care le făcea. Iar acesta suporta totul în tăcere și resemnare din dragoste de frate. Știți ce e ciudat? Cu cât se arăta Ionuț mai iubitor, cu atât era Vlad mai răutăcios și plin de invidie. Anii au trecut și cei doi frați și-au croit fiecare viața, în localități diferite, departe unul de celălalt, astfel încât puțină lume mai știa că seamănă atât de mult. Vlad a călcat strâmb de câteva ori și, drept pedeapsă, a și fost închis ani buni. Ionuț, însă, a terminat facultatea și sa stabilit la Sibiu. Numai că, fratele său, Vlad, ajuns într-o încurcătură, a conceput un plan diabolic: cum nimeni nu-i putea deosebi, ba mai mult, foarte puțini mai 174

știau că are un frate geamăn, l-a luat cu forța pe Ionuț de acasă și, cu ajutorul vărului său Eric, ajuns medic, l-a internat într-un ospiciu, pentru a scăpa el de o acuzație gravă. A făcut asta pentru că ori de câte ori era prins că făcea vreo boacănă sau încălca legea, Vlad declara că se numește Stan Ionuț, ba și-a mai procurat și un act de identitate fals cu acest nume. A fost destul de simplu, ținând cont că aveau aceeași zi de naștere, aceiași părinți și arătau identic. Dar să ne întoarcem la adevăratul Ionuț. Prin comportamentul său, Ionuț care își susținea mereu nevinovăția, și-a atras diagnosticul de schizofrenie, riscând să-și petreacă tot restul vieții în ospiciu. - Eric, interveni Dora, ai fost tu în stare de așa ceva? Nu-mi vine să cred! Nu te recunosc! - N-am nicio vină, Vlad mi-a spus că Ionuț e bolnav și refuză tratamentul. Am crezut c-o fac pentru binele lui! - Vlad... același Vlad care mi-a ucis tinerețea, speranțele, viața... zise Carmen încet, ca pentru sine. Apoi, cu o putere de care nici ea nu se credea în stare, se ridică în picioare și aproape strigă: - Nici nu-mi mai pasă dacă Vlad a murit sau nu! Eu am fost cea care am trecut prin toate chinurile iadului atâția ani doar pentru că cel pe care-l iubeam și-l respectam ca soț și tată presupunea c-aș fi fost la curent cu unele dintre matrapazlâcurile lui. Tot eu am fost obligată să merg la morgă pentru a-l recunoaște, am primit în mâinile cu care i-am îngrijit fiul, certificatul lui de deces, am plâns și-am suferit ca nimeni alta, mai ales 175

când n-am avut încotro și i-am spus copilului că tatăl său a murit. Uite, abia acum îmi dau seama că nici nu știu cu cine m-am măritat. Cine a fost cel de lângă mine? Cred că această incertitudine e mai rea decât vestea morții sale, deși a fost un moment cumplit, pe care n-aș mai putea să-l retrăiesc. Vlad, dacă tu ești cu adevărat Vlad, chiar nu regreți nimic din ceea ce mi-ai făcut mie și fiului tău? Chiar nu regreți ceea ce le-ai făcut fiicelor tale? Chiar nu ești capabil de dragoste? Dacă nu ți-ai iubit nici măcar fratele sau copiii, cum ai fi putut să mă iubești pe mine? Eu stăteam prin spitale de psihiatrie, când, de fapt, tu aveai nevoie de tratament. Nu-ți doresc răul, dar nu mă mai interesează persoana ta! Pentru mine ești mort pentru totdeauna! În încăpere se lăsă o liniște apăsătoare. Până și Stan își pierduse zâmbetul zeflemitor și părea că nu mai are curajul s-o privească în ochi. Își pironise ochii pe o pată de pe covor, iar degetele mâinii stângi, încleștate pe spătarul scaunului din față, deveniseră aproape albe. Liniștea a fost întreruptă de comisar, care, pe un ton ce se dorea neutru, încercă să reînnoade firul povestirii: - OK, doamnelor! Haideți să mergem mai departe. Vlad și-a însușit diploma fratelui său și și-a croit o nouă viață la Sibiu. S-a căsătorit și a trăit până acum, fără probleme. Încurcăturile cu directoarea și fetițele le știți. Totul a mers ca pe roate până când, întâlnindu-se întâmplător cu Eric, a aflat că el și soția lui au înfiat o fetiță și-a înțeles că e chiar fetița lui. 176

- Eric, mie nu mi-ai spus niciodată că mai ai rude. Deci tu știai de legătura Ioanei cu Stan. - Am greșit, Dora, iartă-mă! N-am vrut să fac nimic rău, dar nu voiam să vină pe la noi, nu voiam să am nicio legătură cu ei. Mai ales cu Vlad. Mă speria chiar dacă țineam foarte mult la el. Iar de bietul Ionuț, mi-era milă. - Dar de ce ai fost de acord cu răpirea? Și de ce tocami acum, la plecarea în concediu? Nu te-ai gândit că Ioana va suferi? - Crede-mă că n-am știut nimic despre răpire. Era vorba să discutăm și să se rezolve cumva de comun acord, fără constrângere. Te rog, Dora, înțelege-mă! - Lăsați, vă rog, doamnă, domnule, o să vă lămuriți mai târziu între dumneavoastră. Vreau să continuăm. La un moment dat, Eric i-a spus lui Vlad că Ioana, nu numai că nu are nicio boală, dar e chiar isteață, așa că el s-a gândit s-o recupereze și s-o aibă alături. Am crezut, la început, că dintr-o dragoste târzie sau dintr-un sentiment de vinovăție, ceea ce m-ar fi făcut să-l înțeleg și, poate, chiar să-l aprob, dar nu, nici vorbă, motivul e la fel de meschin ca întreaga lui viață. Acum un an le-a murit bunica. Aceasta poseda o avere destul de însemnată, pe care a lăsat-o prin testament celor trei copii crescuți de ea: Ionuț, Vlad și Eric. Dar, pentru că există și un dar, ea a pus o clauză: fiecare dintre ei intra în posesia părții de avere numai dacă avea urmași. În cazul în care vreunul dintre ei nu avea copii, partea acestuia se redistribuia celorlalți. 177

Termenul era de un an de la deschiderea testamentului. Cu Ionuț nu mai era nicio problemă, era la spital și ieșea rar de acolo, mai ales că Eric mergea lunar să „pună paie pe foc”. Desigur, Vlad nu se putea apropia de spital, deoarece risca să fie demascat. Ei, dar acum, din aliatul lui Vlad, Eric, devenise o piedică. Nu vroia să împartă averea cu el, mai ales că fetița era a lui. Așa că, Vlad s-a gândit să profite de prietenia și dragostea pe ce i-o purta vărul său Eric, pe care l-a impresionat spunându-i cât de mult își iubește fetița și cât ar dori s-o aibă lângă el, să crească alături de fratele ei. Ba chiar i-a cerut lui Eric să semneze o declarație prin care era de acord ca Ioana să reia numele părinților naturali, deși legal, nu mai putea reveni asupra adopției. Actul se întocmise mai mult din orgoliu, la presiunea lui Vlad. Eric i-a înlesnit astfel lui Vlad s-o răpească, convins fiind că, odată ajunsă în familia în care s-a născut, alături de mama și de fratele ei, va fi mai fericită. Știa că soția lui nu ar fi de acord, așa că a ales această cale lăturalnică. Știți ce m-a încurcat cel mai tare? Descinderea lui Vlad, împreună cu Magda la casa familiei Docea. Nu am înțeles ce căutau acolo, până când, după vreo două zile de la incident, la postul de poliție s-a prezentat un taximetrist care ne-a predat un document uitat de un client în mașina sa. Atunci am înțeles totul. Vlad a dus-o pe Ioana la sanatoriul din Buzău, condus de Magda, fosta lui iubită. Avea la el documentul semnat de Eric pentru ca, dacă va fi oprit de cineva, să aibă o acoperire. În momentul în care Vlad realizează că-i lipsește declarația dată de Eric se sperie, 178

crezând că i-a fost luată de fetiță în taxi. Cum de la sanatoriul-orfelinat Ioana a ajuns în casa familiei Docea, Vlad s-a gândit să caute hârtia la aceștia. Să nu uit ceva: m-a mai încurcat telefonul doamnei Carmen Stan. După cum rezulta din desfășurător, ea telefonase familiei Docea pentru a se interesa de adresă. Am descoperit mai târziu că telefonul pe care doamna Carmen ni l-a pus la dispoziție, nu era, de fapt al ei, ci unul identic. Telefonul îi fusese înlocuit în autobuz de un „specialist” pus de „doamna directoare” Magda. Îl cunoștea de la sanatoriu și l-a rugat să-i facă un mic „serviciu”... Pentru ea nu mai conta nimic, lucra călăuzită de ideea că „scopul scuză mijloacele”, așa că, geloasă fiind pe familia lui Vlad, s-a hotărât să-și facă singură „dreptate” și să-l trădeze. Ideea de-a o implica pe doamna Carmen este a ei, Vlad nu știa nimic. El ar fi vrut, dimpotrivă, s-o ferească de necazuri și s-o țină departe de toate mizeriile. Acum, nu știu sigur dacă din dragoste, din respect sau, pur și simplu, fiindcă se temea că-l va da de gol. Sunt sigur că Vlad credea că doamna Carmen aflase ceva despre mașinațiunile lui, de-asta o tot interna și făcea tot ce-i stătea în putere să fie considerată bolnavă, pentru ca niciodată, vreo eventuală mărturie de-a ei, să nu fie crezută. Da, doamnă Carmen, ați plătit cu vârf și-ndesat, fără să fiți vinovată! - Bine, interveni iarăși Dora uitându-se spre Vlad, dar nu se poate așa ceva! I-ați lăsat pe cei doi bătrâni legați, cu călușul în gură. Puteau să moară! De ce atâta cruzime? Și tu Eric? Nu te recunosc! Credeam c-o iubești pe Ioana... cum ai putut? 179

- Dora, crede-mă, o iubesc foarte mult, dar... chiar am crezut în vorbele lui Vlad și am sperat că ea va fi mai fericită alături de fratele său și de mama ei adevărată. Crede-mă, Dora, nici prin cap nu mi-a trecut că face totul pentru bani. Auzi, Vlad, nu-mi trebuie moștenirea ta! Poți să ți-o păstrezi! Vreau doar fetița, pentru ca să nu fie obligată să crească într-un mediu viciat. Acum realizez că ți-ai omorât fratele pentru ca lumea să nu te mai caute, pentru ca să fii tu lăsat în pace... Doamne! Ce monstru! Și știi care e culmea? Eu, fără să-mi dau seama, te-am ajutat, ți-am fost complice. Mie mi l-au lăsat în grijă pe Ionuț, eu l-am scos din ospiciu, pe răspunderea mea... Doamne, și când mă gândesc cu câtă speranță și bucurie m-a privit Ionuț! Credea c-a scăpat de acolo. Spera că, după atâta vreme, totul s-a rezolvat și va putea să trăiască normal din nou... Mai ales atunci când a plecat la muncă în Franța. Părea alt om. Și uite că ne-ai dus pe amândoi de nas. Fiind de bună credință, nici nu ne-am gândit că poate fi „o lucrătură” de-a ta. Nici măcar atunci când l-ai rugat să se legitimeze la frontieră și la serviciu cu cartea ta de identitate. Eu, cel puțin m-am gândit că nu e bine să se afle că are antecedente medicale. Dar, nu! Tu aveai alte planuri! Și de ce a reacționat așa ciudat? De ce a devenit violent? Lui nu-i stătea în fire! Nu cumva i-ai dat ceva, fără să știe? La necropsie i s-au găsit în sânge barbiturice, dar nici atunci n-am vrut să înțeleg. Ești complet lipsit de inimă, Vlad, nu vei scăpa, să știi! Vei plăti cu vârf și îndesat!

180

- Hopa, zise Vlad sarcastic, domnul doctor mă acuză... - Doamna Dora, zise comisarul, nu vreau să iau apărarea nimănui, mai ales că, pe tot parcursul anchetei, soțul dumneavoastră i-a furnizat vărului său Vlad amănunte care l-au ajutat să fie cu un pas înaintea noastră, dar... credeți-mă, dumnealui e vinovat doar de prea multă dragoste. Față de familia în care a crescut și față de familia pe care și-a întemeiat-o. Eric plecase capul. Îndrăzni totuși să murmure: - Eu știu ce-nseamnă să crești fără părinți... Vlad zâmbi sarcastic și comentă, vrând, parcă să schimbe vorba: - O fi cum spuneți, domnule comisar, povestea dumneavoastră e faină, n-am ce zice, ceva ca-n filme sau romane polițiste, dar uitați cu toții un mic amănunt: nu aveți nicio dovadă oficială. Vlad a murit iar eu, reabilitat de vărul meu și scos din ospiciu pot să trăiesc liniștit mai departe. - Poate, surâse comisarul, poate... dar n-aș fi atât de sigur de asta... Am mai găsit o consemnare făcută la nașterea voastră... Nu te mira... Noroc că mai sunt arhive. Știi ce scrie acolo? Că s-au născut doi băieți, gemeni identici, la zece minute unul de celălalt. - Știu asta, Vlad era cel mai mare, mama spunea mereu asta! Glasul îi suna la fel de sigur... - Așa e, interveni și Eric, mătușa, de câte ori îl certa pe Vlad îi spunea ceva de genul: „Dacă tu, care ești

181

mai mare, nu ești cuminte, ce să mai zic de Ionuț...”. Era ca un fel de glumă familială... - Exact. E un lucru cunoscut de toți cei apropiați. Ceea ce nu știa nimeni, în afară de mama gemenilor este că unul dintre ei avea un semn distinctiv extrem de discret, care a fost consemnat pe fișă la naștere. Vlad, cel mai mare dintre gemeni, adică tu, cel neastâmpărat încă de la naștere, și-a „înmuiat” piciorul în lichidul amniotic și a primit pe viață un „bănuț” violaceu pe călcâiul stâng... Ei, ce zici, Vlad? Am dovada? - Călcâiul lui Achile... conchise Dora cu voce înceată.

182

De aceeași autoare:  

            

déjà vu – poezii, Ed.Emma Orăștie, 2014; cercuri concentrice/ concentric circles/ cercles concentriques/ cerchi concentrici – poezii/ poems/ poémes/ poesie – ediție quatrilingvă, Editura Emma, Orăștie, 2013; Versuri zglobii pentru copii, Ed.Emma Orăștie, 2013; Iubiri... – nuvele, Ed.Emma Orăștie, 2013; Imagini transparente – proză scurtă, Ed.Emma Orăștie, 2013; Tăcerea destinului – roman, Ed.Emma Orăștie, 2012; Crochiuri în slove – proză scurtă, Ed.Emma Orăștie, 2012; Dincolo de daruri/ Beyond gifts – poezii/ poems, ediție bilingvă, Ed.Emma Orăștie, 2012; Spirala gândului – poezii, Ed.Emma Orăștie, 2012; Amurgul speranței – roman – Ed.Emma Orăștie, 2011; Cerul adâncurilor, poezii, Ed.Emma Orăştie, 2009; Cuvânt despre cuvinte, articole şi recenzii, Ed.Emma Orăştie, 2009; Pustiul din suflet, povestiri, Ed.Emma Orăştie, 2009; Paşi, poezii şi povestiri, Ed.Emma Orăştie, 2007; Surâsul timpului, poezii, Ed.Emma Orăştie, 2006;

183

CUPRINS

Începuturi ................................................................................. 4 Vinovatul fără vină ................................................................. 11 Noua „casă” ............................................................................ 29 Speranțe .................................................................................. 44 Fuga către nicăieri .................................................................. 51 Salvarea .................................................................................. 69 Incertitudini .......................................................................... 102 Întâlnirea............................................................................... 115 Accidentul ............................................................................ 130 Probleme nerezolvate ........................................................... 137 De ce n-ar fi bine?... ............................................................. 152 Viața merge înainte .............................................................. 165 De aceeași autoare: ............................................................... 183

184

185