REVISTA DIECEZEI ROMANO-CATOLICE DE TIMIȘOARA A TEMESVÁRI RÓMAI KATOLIKUS EGYHÁZMEGYE FOLYÓIRATA ZEITSCHRIFT DER RÖMISCH-KATHOLISCHEN DIÖZESE TEMESWAR anul XXVI Nr. 3 (310-311

EGYHÁZMEGYEI FÓKUSZ

gondolat, ima (e-mailen kapom naponta), A szentek élete (olyan szentek életét olvasom el, akik különféle járványok, betegségek idején közbenjártak Istennél és segítettek) és Homa Ildikó Evangéliumi Lélektan – Önismeret mindenkinek című kötete. Most Andrea Tornielli Ferenc pápa élete, eszméi, szavai c. könyvét olvasom, amely segít meglátni napjaink - legnagyobb problémáit és egyben kiváló útmutatás az élethez… Sikerült YouTube-on - végig követnem a Tihanyi Apátság lelki napját, - amely kiváló lelkigyakorlatos előkészület volt a húsvétra…

3. Mit sajnálsz, hogy nem tettél tett

- meg a járvány „kitörése” előtt? Azt sajnálom, hogy kevesebb időt szántam a főparancs három tartóoszlopára: Isten, embertárs és önmagam. „Szeresd Uradat, - Istenedet teljes szívedből, teljes lelkedből, teljes elmédből és minden erődből! Szeresd - felebarátodat, mint önmagadat!” (Mk 12,30-31). Az elmúlt időszakban nagyon sokszor visszhangzott - a fejemben a cserkészek jelmondata is: Isten, haza és embertárs szolgálata. Ezeknek az egyensúlyára több figyelmet kellett volna szentelnem. - 4. Mi a legutóbbi hála-morzsád? Hálás vagyok azért, hogy a családtagjaim, a szeretteim, a barátaim egészségesek, otthon és biztonságban vannak, és a „kütyük világa” lehetővé teszi velük a mindennapos kommunikációt. Ugyanakkor hálás vagyok, hogy mindnyájan hittel, bizalommal tekintenek Istenre és társalognak vele, még ha néha nehezen is sikerül.

5. Mitől félsz, amikor félsz?

A legjobban attól félek, hogy valaki megbetegszik a járvány miatt, a távolság miatt nem fogok tudni segíteni, mellette lenni, és elveszítem. Az idén hamvazószerdára esett a születésnapom. Nagyon sokszor eszembe jut a mondat: „Emlékezzél, ember, hogy por vagy és porrá leszel!” Nagyon nehéz ezt megtapasztalni most a világban. Félek, amikor ezt tudatosítani kell. Nagyon sokat segített ebben Homa Ildikó 10 VITA CATHOLICA BANATUS I Nr. 3 - 2020 említett könyve. Megtanultam, hogy félni normális és kell is. A szorongástól és a pániktól kell óvakodni. Azért nem nézek és olvasok híreket, mert utóbbi kettőt ezek generálják bennem. A könyv szerint, ahol eltűnik a félelem, ott úrrá lesz a felületesség. Ijesztő, hogy a világunkban visszaszorult az istenfélelem és felületessé vált az Isten- és emberkapcsolat.

6. Mi a legnagyobb öröm, ami az eltelt 24 órában érte?

A legnagyobb élményt a vasárnap megünneplése jelentette. Megnéztük mindnyájan a Duna Televízióban a szentmisét, közösen megfőztük az ebédet és együtt ebédeltünk. A legnagyobb örömet az együttlét jelentette számomra

7. Mit vársz, mit szeretnél a járvány megszűnése után magadtól, a környezetedtől, a világtól?

Egyensúlyt kívánok Isten, haza, embertárs és önmagam között; több odafigyelést Istenre, egymásra, világra; az élet nagyobb fokú megbecsülését és értékelését; kellő félelmet, mert ahol van félelem, ott rend, alaposság és következetesség is van; a teremtett világ védelmét, szeretetét és a természet értékelését, amely út Isten és önmagunk megismeréséhez.

+1. Mit kérdeznél most a jó Istentől, ha összefutnátok a nappaliban?

Valószínűleg többen ösztönösen feltennénk a kérdést: Istenem, miért? De a jó Istent nem számonkérni kell. Meg kell tanulni hálád adni. Meg kell tanulni a mindennapi keresztet felvenni, hittel, bizalommal, szeretettel fordulni Isten és embertárs felé. Nagyböjt utolsó vasárnapján Lázár feltámasztásának történetét hallhattuk az evangéliumban. Márta nagy fájdalmában számonkéri Jézust: „Uram, ha itt lettél volna, nem halt volna meg testvérem.” Ugyanakkor számonkérésében a hit is jelen van: „De most is tudom, hogy bármit kérsz az Istentől, megadja neked.” Komoly példa számunkra is. Tegyük Jézus elé gondjainkat, bármi legyen is az, nagy-nagy hittel bízzuk rá.

FOCUS DIECEZAN

CREDINȚĂ ȘI PROVOCARE PE TIMP DE GRELE ÎNCERCĂRI

Profesionalism, empatie, credință, compasiune – concepte care capătă acum un conținut mai profund datorită acelor persoane, care și în această perioadă de grele încercări lucrează în fiecare zi și își riscă propria sănătate și sănătatea celor dragi lor, a apropiaților pentru a-i ajuta pe semenii lor, sunt statornici și își desfășoară activitatea cu devotament. Sunt persoane care și-au asumat această misiune și în perioade fără epidemii și sunt care și-o asumă și acum, în mod benevol, voluntar. „Vestea bună nu este știre. Veștile bune nu sunt aproape niciodată relatate. Când auzim o veste proastă, trebuie să ne întrebăm dacă o veste bună, de așa natură, ar fi ajuns la noi?” – citatul provine de la medicul suedez Hans Rosling și conține mult adevăr. Toate mărturiile și interviurile care fac parte din această serie (publicată de noi pe site-ul diecezan www.gerhardus.ro) sunt VEȘTI BUNE. Scris așa, cu majuscule! Și sperăm să ajungă la mulți!

FOCUS DIECEZAN

„De multe ori am experimentat prezența Providenței Divine”

În perioada actualei pandemii, cea mai mare recunoştinţă şi mulţumire a noastră se adresează celor care lucrează în domeniul sănătăţii şi al îngrijirii sociale, care – în ciuda pericolului – îşi desfăşoară în continuare activitatea lângă patul bolnavilor sau ajută oamenii aflați în nevoie. Deoarece majoritatea angajaţilor unităţilor medicale au semnat un contract de confidenţialitate cu angajatorul, persoanele intervievate nu au contribuit la dezvăluirea propriei identităţi sau a locului de muncă. Cu toate acestea, datele şi faptele prezentate aici sunt reale. Răspunsurile aparțin unui paramedic dintr-un spital de boli infecțioase.

– Cum vă îndepliniți profesia/ misiunea în timpul pandemiei?

– Aș începe cu faptul că nu este ușor să lucrezi în sănătate în această perioadă, dar simt că problemele și întâmplările de aici te formează să devii mai hotărât și mai puternic. Suntem doar o mică piesă dintr-o mașinărie complexă, care funcționează bine, unsă atunci când toată lumea face tot posibilul ca munca lui să fie bună. În teorie, acest lucru sună foarte frumos, dar practica este cu totul alta. Lucrările realizate superficial pot face mult rău, fapt care va avea efect atât asupra noastră cât și a pacienților noștri. Credința în Dumnezeu devine și mai puternică în om în situații de urgență, de criză. De multe ori îl rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de noi toți, să ne ajute să luăm decizii corecte. De mai multe ori am experimentat prezența Providenței Divine, am simțit că cineva mă ajută în activitatea mea. Desigur, mă preocupă și ideea că virusul mă poate contamina și pe mine în orice moment, dar asta nu ar trebui să fie în detrimentul muncii depuse. Avem și angajați care au căzut la pat de ceva vreme, dar trebuie să mergem înainte. Oamenii au nevoie de noi. De asemenea, trebuie să luăm măsuri de precauție chiar și acasă, deoarece trebuie să avem grijă și de cei dragi. Cu toții suntem în mâinile lui Dumnezeu.

– Cum trăiți sufletește aceste zile de grea încercare?

– Pe scurt, aș spune că bine, în situația dată. Cei 20 și câțiva de ani petrecuți aici întăresc o persoană fizic, mental, spiritual. Trecem prin multe situații, experimentăm multe lucruri, vedem grijile și necazurile cotidiene ale oamenilor. Trebuie să fii puternic, hotărât, deoarece pacienții observă imediat ezitarea, nesiguranța ori indiferența. Este important să

FOCUS DIECEZAN

aibă încredere în noi. Bineînțeles și eu sunt o persoană ca oricare alta, sunt și sensibil de mai multe ori. Grijile și problemele de la locul de muncă trebuie înlăturate împreună cu hainele de lucru. Nu vorbesc despre cazuri acasă.

– Mai aveți putere pentru încurajarea, consolarea persoanelor pe care îi îngrijiți/ bolnavilor/ celor din jur?

– Desigur, deoarece face parte și din activitatea noastră zilnică. De multe ori, nici măcar nu este necesară medicația, așa cum spunem noi – ajunge doar psihoterapia. Alteori, pacientul nici nu vrea să audă despre spital, mai ales în situația actuală. Nu îi obligăm dacă nu trebuie, dar dacă nu există altă soluție, trebuie să-i convingem să vină cu noi. De cele mai multe ori trebuie să ne luptăm cu morile de vânt. Dar dacă am reușit să-i convingem, avem un caz câștigat, poate începe tratamentul pentru vindecare.

– Din ce vă recăpătați puterea atunci când vă simțiți descurajaț?

– Nu aș folosi cuvântul deziluzie, să zicem, mai bine a obosi. A te descuraja înseamnă a te da bătut, a renunța la luptă. Putem găsi partea pozitivă a oricărui lucru, doar trebuie să ne aplecăm un pic, să fim smeriți. Oameni pe care

În perioada actualei pandemii, cea mai profundă recunoştinţă şi mulţumire a noastră se adresează celor care lucrează în domeniul sănătăţii şi al îngrijirii sociale, care – în ciuda pericolului – îşi desfăşoară în continuare activitatea lângă patul bolnavilor sau ajută oamenii aflați în nevoie. i-am cunoscut și pe care-i cunosc, exemplul lor plutește acolo în fața ochilor mei, nu au renunțat, au putut să stea în picioare, să continue să lucreze cu onoare, dar să nu uităm de ajutorul lui Dumnezeu care ne întărește în munca noastră.

– Ce feedback / răspuns primiți din partea celor din jur?

– Feedback? Este un lucru bun când simțim că oamenii apreciază munca noastră. Un zâmbet satisfăcut la plecare înseamnă multe. Acum, în timpul epidemiei, suntem recunoscători preoților, credincioșilor care se roagă pentru noi, țin sf. Liturghie pentru noi și nu în ultimul rând, pentru tot sprijinul financiar cu care am fost ajutați. În zilele noastre, când Pál Győrfi, purtătorul de cuvânt al Serviciului Național de Ambulanță îi avertizează pe toți, prin rețelele de socializare din Ungaria să rămână acasă, de Sf. Paști, în loc să mă duc să stropesc doamnele, cum este obiceiul la noi, am rămas acasă meditând la umbră. Menținem legătura cu prietenii prin telefon. Știu că nu ar trebui/ dori nici-unul, acum, să ne întâlnim personal, trebuie să avem grijă unul de celălalt!

(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice

„Este important ca oamenii să știe: suntem alături de ei și pot conta pe noi”

de Timișoara)

Márta Ciolac este directorul executiv al filialei din Timișoara a Serviciului de Ajutor Maltez în România. Colegii ei o consideră o persoană hotărâtă, abilă, deschisă și directă. După părerile multora dintre ei, aceasta nu este prima perioadă dificilă din viața organizației pe care o conduce, care până acum au fost depășite

FOCUS DIECEZAN

datorită perseverenței și profesionalismului ei. Din punctul de vedere al pregătirii este asistent social și mamă a doi copii minori.

– Cum vă îndepliniți profesia/ misiunea în timpul pandemiei?

– Profesie – această expresie este ceea care în această perioadă primește sens cu adevărat. În viața fiecăruia există un moment, când își alege o meserie, dar tocmai astfel de provocări transformă meseria în profesie. Când m-am înscris la facultate, am fost conștientă de faptul că munca socială înseamnă sprijinirea persoanelor vulnerabile. Mai târziu, când împreună cu colegii mei am intrat în această „mașină de tocat”, ne-am făcut treaba și am luptat pentru ca munca socială să obțină o poziție demnă, iar asistenții sociali să primească recunoașterea binemeritată în societate. Situația actuală face ca munca noastră să fie cu adevărat importantă. Părinții, bunicii noștri 14 VITA CATHOLICA BANATUS I Nr. 3 - 2020

au supraviețuit războaielor mondiale, vicisitudinilor perioadei comuniste și s-au străduit, ba au luptat neîntrerupt ca să realizeze tot ceea ce avem noi acum. În mijlocul dezvoltării explozive a tehnologiei, când ni se pare normal tot ceea ce ne înconjoară, tinerii de astăzi tind să uite că pietrele de hotar ale acestui drum au fost puse de părinții, bunicii noștri. Am auzit de multe ori în mass-media, în ultimele zile, că este de datoria noastră să protejăm persoanele în vârstă. Eu văd acest lucru puțin diferit. Munca noastră în această perioadă trebuie să fie guvernată de sentimentul de recunoștință și dragoste pentru tot ceea ce au făcut ei pentru noi. Până nu de mult, ei ne-au protejat și ne-au ocrotit pe noi, iar acum e rândul nostru să procedăm la fel. Este datoria noastră să asigurăm un astfel de viitor semenilor și copiilor noștri, care are la bază valori solide. Este important, ca activitatea noastră să se desfășoare din iubire, pentru ca persoanele aflate în dificultate să

știe: atenția noastră se îndreaptă spre ei. În ciuda faptului că ușile și porțile sunt acum închise, noi suntem alături de ei și pot conta pe noi. Motto-ul Ordinului Cavalerilor de Malta: „Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum / Protecția credinței și slujirea celor nevoiași” a stat întotdeauna la baza activității noastre de zi cu zi, acum însă percep și mai profund greutatea acestor cuvinte, responsabilitatea și încrederea cu care ne înzestrează.

– Cum trăiți sufletește aceste zile de grea încercare?

– Este firesc ca în această perioadă să fim cuprinși de fel și fel de sentimente. Ca mulți alții, și eu am experimentat stări de anxietate sau disperare, dar este important să știm cum să le controlăm, și să trecem cât mai repede posibil peste acestea. Din punct de vedere profesional, în cazul meu cea mai bună modalitate este că întotdeanuna mă străduiesc să planific luând în considerare mai multe scenarii, ce s-ar putea ivi. Consider că rolul mass-mediei este acum foarte important, fiindcă ne ajută să ne informăm corect despre ceea ce se întâmplă în țară și în lume, și astfel ne ajută să dezvoltăm un „plan de actiuni”. Astfel, diferitele reglementări nu vin pe neașteptate și nu ne găsesc total nepregătiți. Cel mai important pentru mine este să găsesc un răspuns la întrebarea „Ce se va întâmpla dacă… ?” În acest fel sunt capabilă să îmi controlez emoțiile, iar când situația o cere, să vin cu soluții deja pre-gândite, pe care trebuie doar să le pun în practică. În cadrul organizației noastre în prezent funcţionează toate serviciile acreditate, cu respectarea măsurilor împotriva răspândirii infecţiei cu Covid-19. Sunt 18 persoane îngrijite în căminul pentru vârstnici, din cantina socială continuăm să livrăm mâncare tuturor celor care au beneficiat și până acum de acest serviciu (86 de persoane) și 50 de persoane în vârstă au nevoie de îngrijire la domiciliu.

– Mai aveți putere pentru încurajarea, consolarea persoanelor pe care îi

FOCUS DIECEZAN

îngrijiți/ bolnavilor/ celor din jur?

– Mai degrabă aș spune că din păcate sunt perioade când simt că am putere doar pentru asta. Cu colega mea, psiholoaga serviciului nostru maltez, am făcut o înțelegere de la bun început, anume că vom acorda o atenție sporită nu numai îngrijiților, ci și personalului nostru. Discutăm cu ei în fiecare zi și când observăm că anxietatea începe să câștige teren, imediat luăm măsuri. Iar dacă vedem că nu suntem suficient de eficienți singuri, ne anunțăm imediat reciproc pentru a putea ajuta împreună.

– Din ce vă recăpătați puterea atunci când vă simțiți descurajați?

– Din iubirea ce o primesc din partea familiei, a soțului meu și a copiilor. Soțul meu este un om realist, mă ajută să rămân, cum se zice, cu picioarele pe pământ, iar surâsul plin de viață al copiilor mei mă face să realizez că da, trebuie să luptăm pentru ei și să câștigăm această bătălie.

– Ce feedback / răspuns primiți din partea celor din jur?

– Unul dintre cele mai importante răspunsuri pe care le primesc vine din partea colegilor mei, când îi văd și aud zicând „suntem aici și împreună vom rezolva totul.” Avem angajați la care m-am uitat cu o oarecare teamă la început, așteptând ca frica să prevaleze asupra lor și astfel să părăsească echipa, dar au reușit să controleze situația într-o asemenea măsură, încât au dat un exemplu și pentru alții. Toate acestea nu se pot descrie în cuvinte. Știm că suntem prezenți unii pentru altii și împreună putem asigura îngrijiților noștri sprijinul necesar. În prezent munca în echipă capătă un sens nou, mai profund, în cadrul căreia și importanța contribuției noastre personale devine mai accentuată, ca să putem continua și pe mai departe prestarea serviciilor către semenii noștri.

(Interviu realizat de Biroul de Presă al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara)

VITA CATHOLICA BANATUS I Nr. 3 - 2020