Revista GO FREE _ Februarie2018 by Revista Go Free

Numarul 16

Februarie 2018

REE GO FREE OF G Revista Cetateanului Jurnalist

Redactia Powered by:

Toate drepturile de publicare şi distribuţie a acestei ediţii aparţin redacţiei Go Free. Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a acestei ediţii se poate face doar cu acordul scris al redacţiei Go Free.

Editor-şef Andra Camelia CORDOŞ Contact www.gofree.ro Email: asociatiagofree@gmail.com Facebook: https://www.facebook.com/AsociatiaGoFreeCluj/ Telefon: 0742554321 Revista Go Free este publicată de „Go Free - Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile”

Parteneri

Redactori Adriana COZANU Anca MĂRCUȘ Anca Gabriela MICODAN Milena MISTODIE Narcisa MOROȘANU Călina MUREȘAN Alexandra Maria SOFRONI Mihaela ȘAMȘODAN

Editori Diana CATARAMĂ Cătălina MĂTĂSARU

Fotografi Ania CIOTLĂUȘ Andra Camelia CORDOȘ Călina MUREȘAN Alexandra Maria SOFRONI Mihaela ȘAMȘODAN Copertă: Ania CIOTLĂUȘ

editorial Provocări Dacă vrei să faci o schimbare în bine, în România sau oriunde în lumea asta, pornește la drum cu gândul că vei avea nevoie de timp pentru asta. Timp pentru a-i găsi pe cei care cred ca tine și pentru a le lăsa celor din jur un răgaz să înțeleagă mesajul pe care vrei să-l transmiți, timp pentru a ridica întrebări în mintea oamenilor care gândesc diferit și pentru a-i încuraja să caute singuri răspunsuri și, eventual, să renunțe la prejudecăți. E nevoie să timp să cunoști realitatea pe care o trăiesc cei din jurul nostru și să înveți cum să construiești o punte de legătură între oameni care au idei, crezuri, experiențe de viață diferite. Așa cum e nevoie de timp și oameni să pui pe picioare o mișcare pentru drepturile LGBTQ în Cluj-Napoca sau în orice alt oraș din România. Și, poate, cea mai mare provocare e să faci primul pas pe un drum pe care n-au mai umblat mulți, să faci față ostilităților celor care nu îți înțeleg demersul și să nu-ți pierzi încrederea că vei reuși să faci o schimbare în bine în viața unor oameni făcând apel constant la solidaritate, la dialog #fărăură și #respect pentru cei care au nevoie să fie văzuți ca ceea ce sunt: oameni cu care împărțim o lume care ne aparține tuturor în egală măsură; oameni reali cu caracteristici și preferințe diferite cu care împărțim o sală de clasă, o cameră de cămin, un spectacol la teatru, o cafea într-un local preferat, un oraș sau orice alt spațiu public asupra căruia ar trebui să avem cu toții drepturi egale; oameni care avem dreptul la viață privată, fără interferența organizațiilor ori instituțiilor religioase sau de orice fel, fără amestecul statului ori reprezentanților lui în dormitorul meu, al tău, al tuturor, fără excepție. Iar în momentul în care o mână de oameni – printre care se numără tineri LGBTQ, activiști și reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale, profesori universitari, jurnaliști, parlamentari etc. - încep să înțeleagă aceste lucruri expuse mai sus, suntem deja mai aproape de schimbarea dorită. Lor le dedicăm astăzi acest număr al Revistei Go Free, pe care vă invităm să-l citiți cu bunăvoință, ca ceea ce reprezintă: o primă încercare solidară a tinerilor jurnaliști Go Free de a crea un instrument care să reflecte cât mai autentic experiențe din viața comunității LGBTQ din România, așa cum au fost percepute de ei prin prisma evenimentelor din ultimul an din Cluj-Napoca sau cum le-au fost transmise de persoane LGBTQ și susținători. Cred astăzi că nu greșesc dacă spun că poți să fii liber să-ți trăiești viața așa cum tu alegi doar atunci când te simți în siguranță să-ți asumi public propria identitate. În România, am învățat în ultimul an că e nevoie de mult curaj să spui cine ești cu adevărat, atunci când inclusiv autoritățile și instituțiile care ar trebui să te protejeze și să-și repare greșelile (a se vedea și Holocaustul, în care persoanele LGBTQ au căzut victime ale ignoranței și nepăsării statului român) par a evita în continuare orice recunoaștere a existenței tale ca cetățean cu drepturi egale. Vom avea nevoie, în anii care urmează, de și mai multe persoane care să aibă curajul să devină vizibile și să susțină prin fapte mișcarea pentru drepturile LGBTQ care se dezvoltă în Cluj și în alte orașe din România. Și pentru că suntem la începutul unui nou an, mesajul pe care îl transmitem în 2018 celor care vor să-l asculte ar trebui să fie unul simplu de înțeles: comunitatea LGBTQ nu-și negociază identitatea.

Andra Camelia Cordoş cordosandra@gmail.com Redactor-şef

Go Free Gay friendly sau cum să iubești dincolo de normele sociale Mihaela ȘAMȘODAN

Societatea în care trăim își pune adesea amprenta în viața noastră, influențându-ne, conștient sau nu, gândirea și alegerile pe care le facem. Normele sociale impuse de comunitatea din care facem parte nu reflectă mereu ceea ce noi ne dorim, iar când cineva iese din tipare și zdruncină deprinderile cu care societatea este obișnuită, intervin de cele mai multe ori criticile și prejudecățile față de toți cei care îndrăznesc să fie sau să facă lucrurile altfel decât majoritatea. Am întâlnit însă și tineri care au avut curajul să-și recunoască lor și celor apropiați, cine sunt ei.

Go Free Cele mai multe dintre persoanele LGBT cu care am discutat și-au dat seama de orientarea lor sexuală la o vârstă fragedă, odată cu trecerea de la copilărie la adolescență. Plin de energie și deschis la o conversație pe care mulți ar evita-o, Cătălin este unul dintre tinerii care și-a împărtășit povestea la evenimentul “Biblioteca vie”, organizat în cadrul Festivalului Internațional “Serile Filmului Gay”. “Când mi-am dat seama că sunt gay aveam vreo 15 ani, intrasem la liceu și mi-am dat seama că simt ceva pentru proful meu de religie. Mi-am dat seama că e ceva diferit, adică nu avusesem vreodată sentimentul acesta pentru fete, de exemplu, așa cum societatea ar crede că e normal.” Dezdulăpirea (un termen adoptat în cadrul festivalului SFG) sau coming out-ul lui Cătălin în fața găștii de prieteni, a avut loc după 6 luni după ce îi spusese prietenei lui cele mai bune. Toți prietenii lui au avut o reacție pozitivă și relația dintre ei nu s-a schimbat: “Tu tot prietenul nostru rămâi”. Înainte de a se destăinui cuiva cu privire la orientarea lui sexuală, Cătălin se izolase, prefera să stea retras, să nu vorbească cu nimeni, “nu voiam să îmi scape informația asta, să afle cineva”. Întrucât el locuia într-un oraș mic, homosexualitatea era un subiect tabu, iar lui îi era greu să se exteriorizeze. Una dintre experiențele negative cu care s-a confruntat Cătălin a fost pe vremea când lucra ca ospătar în Piatra Neamț, orașul lui natal. “Veneau fel de fel de oameni și făceau glume pe baza orientării mele sexuale. Unii credeau că e o boală și îmi spuneau să merg la psiholog să mă tratez, pentru că nu e normal să fii gay. Eu le dădeam replica hotărât și fără resentimente, iar ei rămâneau șocați”. Cătălin a știut să își țină fruntea sus și să nu lase comentariile răutăcioase să îl afecteze, dar erau și oameni care îl apreciau pentru că a avut curajul să dea cărțile pe față: “E foarte fain să auzi că unii te susțin când îți susții punctul de vedere, chiar dacă nu iubești conform normelor sociale”. Din familia lui Cătălin doar mama lui știe că el este gay, iar cazul lui este asemănător cu cel al Carinei care i-a povestit doar mamei și surorii sale. “Ceilalți membri nu cred că m-ar accepta. Adică și mamei mele îi e greu încă să se obișnuiască cu ideea că eu sunt lesbiană, deoarece ea este o persoană religioasă”, spune Carina. Momentul critic în care Carina a simțit nevoia să îi spună mamei sale că ei îi plac fetele a fost după sfârșitul primei sale relații, care a durat 4 luni. “Știam că acesta e momentul în care trebuie să îi zic, nu mă mai puteam ascunde.” Încă de mică Carina se simțea atrasă de fete, însă nu știa ce înseamnă să fii lesbiană. “Când aveam vreo 12 ani, ieșeam prin parc cu băieții și jucam fotbal. De fiecare dată când vedeam că trece câte o tipă care arăta bine încercam să joc cât mai bine ca să o impresionez. Dar conceptul că o fată poate avea o relație cu o altă fată, dacă nu e băiat, nu exista în capul meu. Până când mi-a explicat o prietenă care e treaba cu LGBT”, își amintește Carina zâmbind. Locuind în Cluj-Napoca, un oraș destul de mare, Carina nu s-a confruntat direct cu multe mesaje homofobe, însă se gândește de fiecare dată când iese în oraș “care sunt localurile gay friendly?”. Își pune această întrebare pentru că sunt și oameni care judecă alegerile făcute de celelalte persoane din societate, distribuie comentarii discriminatorii sau chiar recurg la violență fizică atunci când întâlnesc un cuplu gay. La vârsta de 16 ani Carina și-a făcut coming out-ul în fața mamei sale. Deoarece nu mersese la școală în ziua respectivă, îi promisese o explicație la sfârșitul zilei. După-masa mama ei a mers acasă cu prietenul ei, au luat masa împreună și Carina i-a spus: “Mama, eu trebuie să îți zic ceva. Mai știi că eu când eram mică eram mai băiețoasă și preferam să joc fotbal decât să stau cu fetele pe bancă?” Carina simțea deja că mama ei știa ce are de gând să spună, probabil mama ei știa dintotdeauna

Go Free Veneau fel de fel de oameni și făceau glume pe baza orientării mele sexuale. Unii credeau că e o boală și îmi spuneau să merg la psiholog să mă tratez, pentru că nu e normal să fii gay.

însă nu au discutat niciodată despre asta. “Mama, mie îmi plac fetele” a fost fraza care i-a blocat tot curajul Carinei de a continua să îi explice mamei sale ce înseamnă asta și fraza care a făcut-o pe mama Carinei să izbucnească în plâns. Dacă nu ar fi fost ajutată de prietenul mamei sale, care este medic neurolog, tot discursul ar fi fost un dezastru. Acesta i-a explicat mamei Carinei ce înseamnă din punct de vedere științific a fi gay, susține Carina. “Când el a terminat discursul, mama s-a ridicat și a venit la mine, m-a strâns în brațe și mi-a șoptit în cel mai plăpând mod: <<Eu te iubesc așa cum ești și vreau să fii fericită>> Momentele acelea cât m-a ținut în brațe parcă nu mai eram pe planeta Pământ”. Atât Cătălin, cât și Carina cred că toți care simt că nu iubesc conform “normalității” impuse de societate ar trebui să spună cine sunt și să nu se mai lase influențați sau afectați de cuvintele ofensatoare. În România, persoanele din comunitatea LGBT sunt cele care întâmpină cel mai des astfel de probleme legate de prejudecăți și îngrădirea

unor drepturi. Organizația Accept a realizat în 2016 o cercetare referitoare la discriminarea persoanelor LGBT în rândul liceenilor, în urma căreia s-a constatat că aproximativ 70% dintre liceenii gay, care au răspuns chestionarului, au fost discriminați și au avut sau încă au parte de experiențe negative. În unele școli există opțiunea de a alege o singură disciplină suplimentară numită “Educație pentru sănătate”, în cadrul căreia există o lecție în care este tratată problema educației sexuale și este menționată și relația dintre două persoane de același sex. Conform datelor de la Ministerul Educației în 2016, 450.000 (adică 1,2%) de elevi studiau acest opțional dintr-un total de 3,735,552 de elevi înregistrați. Deși studiile arată o rată mare de discriminare față de persoanele LGBT în licee, în ultimii doi ani nu a fost înregistrată nicio plângere privind discriminarea de acest fel la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În România sunt puține materialele media care să nu scandalizeze acțiunile comunității LGBT, deși acest subiect ar trebui adus în atenția

Go Free

publicului întrucât relațiile între persoanele cu aceeași orientare sexuală nu ar trebui să mai fie un subiect tabu, susține Mitzi, activistă și organizatoare a evenimentului la care i-am întâlnit pe Cătălin și Carina. „De multe ori e greu să ieși și să transmiți un mesaj pozitiv atunci când presa spune altceva, iar oamenii cred ce aud din presă. Eu cred că presa manipulează într-un procent foarte mare oamenii”, afirmă Mitzi. În viitor, dincolo de mesajele homofobe publicate în presă, Mitzi speră că vom acorda cu toții o atenție mai mare educării tinerilor și nu numai, despre persoanele gay, iar astfel societatea să devină mai receptivă la comunitatea LGBTQA+. Foto: Călina Mureșan, Mihaela Șamșodan

eDUCATIE Coming out spre libertate: „În viață am învățat că trebuie să îți alegi luptele cu mare grijă.” Anca MĂRCUȘ

Avea 15 ani când o colegă de clasă a decis pentru el momentul coming out-ului, fiind expus la întrebări din partea colegilor de clasă la care nici el nu avea răspunsul atunci. Anii de liceu i-au fost marcați de îndepărtarea celor pe care-i considera prieteni, dar a învățat să aprecieze sprijinul celor puțini care i-au fost alături. Alin (cum îi vom spune în continuare) are acum 20 de ani și privește lumea cu mult curaj și optimism. A acceptat să ne vorbească despre experiența lui de coming out și cum a învățat să lupte pentru el, într-o Românie care se încăpățânează parcă să nu ofere niciun fel de siguranță tinerilor ca el. Prin ochii lui Alin, însă, lumea se schimbă odată cu cei care ajung să-l înțeleagă și să-l respecte ca persoana care este azi. Go free: Pentru o persoană gay, un moment important este cel de coming out, ceva pe care mulți încă nu-l înțeleg. Care a fost momentul în care ai zis „fac pasul ăsta” și cui te-ai adresat? Alin: Da, foarte adevărat, pentru persoanele gay momentul coming out-ului este extrem de important, și e foarte trist că nu mulți oameni sunt destul de deschiși pentru a accepta și a înțelege persoanele ca noi. Momentul în care eu am decis să îmi fac coming out-ul a fost acum 4 ani, în clasa a 8-a. Prima persoană căreia i-am spus a fost cea mai bună prietenă a mea. Știam de ea ca e lesbi și într-un fel asta m-a ajutat să îmi găsesc curaj și să îi spun adevărul. Ea a fost super ok cu asta și m-a sprijinit foarte mult pe toată perioada liceului când am avut cea mai mare nevoie de a vorbi cu cineva despre problemele mele. Unii nici nu realizează cât de important e pentru o persoană gay să aibă în jurul ei un umăr pe care poate plânge și o mână care să fie acolo să o ridice atunci când lumea o marginalizează. GF: Din ce motiv ai fost reticent să vorbești cu persoanele din jurul tău despre asta? A: Am fost reticent să vorbesc cu persoanele din jurul meu deoarece am crescut într-un oraș micuț unde toți se știu între ei și unde chestiile legate de persoanele LGBT sunt tabu. Ei nu vorbesc despre asta și chiar dacă se deschide subiectul majoritatea sunt homofobi, așa că am încercat pe cât am putut să am grijă cui îi spun, de teamă să nu fiu agresat sau să îmi pun viața în pericol.

EDUCATIE GF: Care a fost reacția prietenilor când au aflat? A: Prietenii au aflat printr-un „accident”. Am avut o „amică” care mi-a găsit contul de tumblr (rețea de socializare) unde postam chestiuni legate de persoanele LGBT. După ce mi-a găsit profilul s-a urcat într-o zi pe bancă la școală și a arătat la toată clasa profilul meu. Practic am fost aruncat în cușca cu lei involuntar. Ei bine, în seara aceea am primit mai multe mesaje de la diferite persoane care mă întrebau dacă e adevărat și ce se întâmplă cu mine. Aveam 15 ani, nu mă cunoșteam pe mine suficient de bine, dar să mai răspund la astfel de întrebări. A doua zi la școală eram deja „vedeta” liceului. Toată lumea se uita ciudat la mine, majoritatea băieților mă înjurau, făceau mișto, iar aceste lucruri au continuat pe toată perioada liceului. Am ajuns să îmi fie frică să merg până la chioșc să îmi cumpăr mâncare pentru că știam că iar voi deveni ținta atacurilor lor. În club nu puteam ieși deoarece riscam să fiu bătut des. O parte din prietenii mei, după ce au aflat, nu au mai vrut să aibă legătură cu mine și toate aceste lucruri m-au făcut să mă simt singur, neapreciat și inutil. Într-o perioadă mă gândeam chiar și la sinucidere. Chiar dacă prietenii nu au reacționat prea bine, nu pot să generalizez. Au existat persoane care m-au iubit așa cum sunt, ce e drept foarte puține, dar îndeajuns încât să mă facă să continui să lupt pentru mine. Le sunt și acum recunoscător și voi rămâne așa toată viața în ceea ce privește sprijinul acordat. GF: Dar a părinților? A: Părinții. Ei bine, mamei mele i-am spus într-o seară când a venit de la lucru. Deși mi-am găsit extraordinar de greu cuvintele, simțeam că trebuie să îi spun în seara aceea. Nu pot descrie sentimentul pe care l-am trăit, nici nu cred că poate fi descris până la urmă. După ce i-am spus au urmat lacrimile și întrebările de genul: „ești

eDUCATIE sigur?”, „dar cum ți-ai dat seama?”. După ce i-am explicat cu greu, ea mi-a spus că mă iubește oricum, că sunt copilul ei și că asta nu schimbă nimic. În acel moment am simțit cum, după atâta timp, mi s-a luat o piatră de pe suflet. Era ca o gură de aer curat după atâta luptă. Din păcate însă acțiunile ei nu au fost așa cum le-a expus în acea seară. Mama a început să meargă tot mai des la biserică și încă mai speră cu disperare că eu nu sunt așa și că e doar o fază. Sunt și momente în care îmi spune: „Când te căsătorești?”, „Ai prietenă?”, „Iți place de vreo fată?”. Nu cred că o face cu rea voință, însă chestiile astea mă dor și în timp îmi erodează sufletul. Tata e homofob și din acest motiv lui nu i-am spus până acum și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Nu avem o relație foarte apropiată, discuțiile noastre fiind de maxim două minute.

Lumea trebuie să înțeleagă următorul lucru: normalitatea e o iluzie. Ce e normal pentru păianjen, e haos pentru muscă. Lumea în ziua de azi are nevoie de iubire și înțelegere, nu de ură și marginalizare. În asta stă frumusețea vieții, în diversitate. GF: Cum te înțelegi cu ei acuma? Crezi că relația voastră se va îmbunătăți? A: Relația mea cu ei în prezent e ok, nu vorbim despre viața mea sentimentală, dar mi-ar plăcea să știu că ei mă iubesc și mă acceptă așa cum sunt eu. Pe viitor nu pot decât să sper că lucrurile vor deveni mai bune. Lumea se schimbă și văd din ce în ce mai multe persoane care tolerează sau învață că nu mai trebuie să vadă normalul așa cum au fost forțați să îl vadă. GF: Ce ai simțit după ce le-ai spus celor din jur despre acest lucru? A: După ce au aflat, am fost foarte șocat și sincer mi-a fost frică. Mi-a fost frică de reacțiile pe care puteau să le aibă. Vezi, treaba stă în felul următor: toți oamenii reacționează în mod diferit și niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când îți faci coming out-ul. Am cunoscut persoane care păreau super homofobe, însă spre surprinderea mea s-au demonstrat a fi super ok cu faptul că sunt gay. Și la fel și viceversa. Chiar persoane din liceu, după ce și-au bătut joc de mine o perioadă de timp, au venit la mine cerându-și scuze pentru cum s-au comportat. Ei au dat vina pe efectul de turmă care în liceu primează. Ce am simțit nu a fost prea pozitiv, dar mi-am ținut capul sus și am mers înainte, pentru că în viață e foarte important acest lucru. GF: În momentul de față ești dispus să vorbești deschis cu oricine despre asta? A: Nu, pentru că în România să fii gay încă poate să îți aducă multe piedici. Tocmai din acest motiv nu am vrut să îmi dezvălui identitatea în acest interviu. Dar asta nu înseamnă că mă ascund așa cum o făceam înainte. Sunt out cu majoritatea persoanelor pe care le cunosc și asta mă face foarte fericit. În principiu când cunosc persoane noi le spun că sunt gay dacă se ivește în discuție această temă, dar sunt și persoane de care mă ascund tocmai din cauza faptului că nu are rost să le spun asta din moment ce nu vor înțelege. În viață am învățat că trebuie să îți alegi luptele cu mare grijă.

EDUCATIE GF: Mi-ai spus că ești din Toplița. Când ai venit la Cluj cum au reacționat cei din jurul tău când le-ai spus că ești gay? A: Nici nu se compară reacțiile de aici cu cele din orașul meu natal. Aici oamenii sunt mult mai deschiși la minte și acceptă mult mai ușor. Sunt atât de fericit să văd persoane care înțeleg că nu fac nimic rău, că nu forțez pe nimeni să facă ceva ce nu vrea, ei știu că eu iubesc. Normal, și aici sunt persoane care nu tolerează așa ceva dar cum e vorba aia, fiecare pădure are uscăturile ei. GF: De ce ai ales să vorbești sub anonimat? A: Am ales să vorbesc sub anonimat deoarece majoritatea membrilor familiei mele nu știu de mine și sunt homofobi. De asemenea, nu vreau să risc să îmi pun în pericol viața pentru că din păcate în România dacă ești gay riști să fii agresat constant și nu vreau să mă încarc prea tare cu astfel de atacuri, vreau să mă axez pe studii și să îmi termin facultatea în liniște pe cât posibil. Dar vreau să îmi spun povestea pentru că vreau să schimb ceva în lume, vreau să ajut persoanele care poate trec printr-o situație asemănătoare. GF: Crezi că lucrurile vor sta mai bine pentru persoanele LGBT? A: DA, lucrurile merg spre bine! Cu pași mici, dar în direcția bună. Sunt o persoană optimistă și vreau să cred că lucrurile se vor aranja în timp. Lumea trebuie să înțeleagă următorul lucru: normalitatea e o iluzie. „Ce e normal pentru păianjen, e haos pentru muscă”. Lumea în ziua de azi are nevoie de iubire și înțelegere, nu de ură și marginalizare. În asta stă frumusețea vieții, în diversitate. Dacă toți am fi la fel, viața nu ar mai fi deloc interesantă. Am deveni niște roboți fără suflet și eu nu vreau să mă gândesc la o așa lume. GF: Transmite-le un mesaj celor care încă n-au trecut prin etapa aceasta de „dezdulăpire”/coming out. A: Take your time and be brave. Nu ești singur/ă, există persoane exact ca și tine, există oameni buni în lumea asta care te acceptă. Și povestea ta contează! Chiar dacă poate e foarte greu și ai impresia că nu vezi o scăpare, continuă să lupți pentru că merită. After the rain, comes the rainbow. The best is yet to come.

eDUCATIE Interviu cu Dani Prisăcariu „Oamenilor le este frică de ceea ce se află în ei” Anca Gabriela MICODAN

Dani Prisăcariu e unul dintre numele care au apărut în prima discuție despre persoanele resursă pe care urma să le implicăm în crearea Revistei Go Free #16, o ediție care, printre altele, și-a propus să facă puțină lumină în înțelegerea genului și a comunității LGBT din România, cu care Dani este familiarizată. Aflând despre activitatea pe care o desfășoară atât la nivel internațional, dar mai ales în București unde dezvoltă proiecte care pot stârni curiozitatea oricui e deschis să cunoască diversitatea lumii pe care o împărțim cu toții, am hotărât să pornesc această conversație invitând-o pe Dani să construiască pentru noi o mini istorie a ceea ce înseamnă activitatea ei în cadrul LGBT, punând în discuție dinamica genului și urmărind de asemenea momente din activismul LGBT, dar și evoluția acestuia în raport cu societatea românească.

EDUCATIE Dani Pisăcariu: Prima experiență ca voluntar a început în anul 2011 la ACCEPT. Îmi doream foarte mult să fac ceva pentru LGBT, deoarece eram într-o perioadă de explorare și, pe măsură ce îmi exploram identitatea, înțelegeam mai bine care este contextul social în care mă aflu, care sunt problemele cu care se confruntă comunitatea și care sunt lucrurile care mă afectează. Atunci eram într-o situație privilegiată, să spunem așa, eram la facultate, dispuneam de timp liber și nu îmi era frică să fiu o persoană vizibilă, nu aveam de ce să-mi fie frică asemenea altor persoane care aveau niște job-uri mult mai complicate. După ce am activat ca voluntar la ACCEPT, am lucrat acolo timp de 5-6 ani, în această perioadă fiind coordonatoare la Luna Istoriei LGBT, un festival care se axa pe cultura LGBT, poveștile oamenilor din comunitate și pe istoria noastră comună. Am coordonat Gay Fest, devenit pe parcurs Bucharest PRIDE, acesta concentrându-se pe cultură, drepturi și vizibilitate îndeosebi. Când am terminat acolo am început propria mea inițiativă, motivul pentru care m-am apucat de activism fiind puțin diferit de data asta. În momentul în care am ajuns la identificarea identității mele și la faptul că mă recunosc drept o persoană de gen non-binary, am ajuns să-mi doresc foarte mult să cunosc și alte persoane care să fie ca mine. Așa că, am decis să-mi fac propriul meu grup care să se cheme Gender Talk, cu sediul în București. Acesta este un grup mai micuț care are ca scop construirea comunității și întreținerea unui dialog cu privire la gen și la diversitatea lui. A.M.: Rolul grupului este de a învăța comunitatea cum să se recunoască în societate? D.P.: Nu neapărat. Motivele principale pentru care avem aceste întâlniri și evenimente au rolul de a face oamenii să cunoască alți oameni cu experiențe diverse din punct de vedere al genului, pentru a vedea că există o diversitate fără prejudecăți, scoțând la suprafață faptul că nu este nimic dacă ești transsexual sau non-binary. Un alt obiectiv ar fi încurajarea la discuții, deoarece încă este un domeniu neexplorat în România. E greu să vorbești despre tine atunci când nu ai cuvinte în limba ta, acest lucru punându-ne într-o poziție destul de ciudată. În momentul de față avem foarte multe cuvinte în engleză pe care le folosim, deoarece ca să-ți poți îmbrățișa cu adevărat identitatea ai nevoie să vorbești despre asta cu oamenii de aici pentru a înțelege mai ușor ce se întâmplă cu tine. Pentru a mă face mai bine înțeleasă voi cita o membră din grup care spune: “Noi suntem la intersecția unui grup de suport și un book club”. Deoarece ne place și să ne sprijinim între noi și să vorbim despre viețile noastre, dar și să dezbatem și să avansăm puțin discuția cu privire la gen, pentru a descoperi noi termeni, idei, gânduri. „A respinge

ceva vine dintr-o profundă deconectare cu sine”

A.M.: Înainte să te implici în astfel de proiecte sau pe parcursul implicării tale în ele, ai observat diferențe între gândirea românilor și a celor din alte state care au deja în vigoare legea căsătoriei între persoanele de același sex? D.P.: Da, normal. De când am început voluntariatul la ACCEPT m-am implicat și la nivel internațional, am fost în bordul unei organizații care se cheamă IGLYO (n.r. The International Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, Queer & Intersex Youth and Student Organisation), având ocazia să cunosc oameni din toate țările membre. Atunci am remarcat diferențe între vest și est, între nord și sud, gradul de acceptare al persoanelor gay, să zicem,

eDUCATIE

e mult mai ridicat în vest și în nord decât este în sud și în est. Mai ales zona nostră de Europa de Est este mult mai conservatoare și cu o grămadă de alte probleme. Însă, în ce privește persoanele transsexuale, de exemplu, și în partea de vest sau în nord, în continuare există o grămadă de lacune cu privire la legislație. Dar, clar e un alt stil de viață pe care-l ai și un alt confort cu care te miști în lume, în momentul în care ai o legislație în regulă, acest lucru eliminând discriminarea și întărind siguranța. În afară, de exemplu, vezi mai multe cupluri de același gen pe stradă, te simți mai liber în a-ți manifesta afecțiunea într-un spațiu public, acest lucru fiind foarte important pentru toată lumea. A.M.: Unde sau cu ce greșesc oamenii când judecă o astfel de relație? D.P.: Aici e mai complicat, deoarece fiecare dintre noi avem părerile noastre, dar eu cred că a respinge ceva ce e diferit de tine în general, inclusiv relațiile între persoanele de același

gen vine dintr-o profundă deconectare cu sine și o neacceptare a întregii sale diversități ca om. Pentru că, atâta timp cât noi suntem ok cu noi, cred că ne e mult mai ușor să acceptăm diferențele altora. De exemplu, să spunem că mi se pare ciudat un obicei sau o practică pe care o are o anume cultură, însă, atâta timp cât eu sunt ok cu mine, cu identitatea mea și cu expresia mea, atunci cu o altfel de empatie, deschidere și curiozitate o să abordez diferența respectivă, n-o s-o mai resping din prima. Consider că, de multe ori respingerea asta vine și din trezirea în oamenii care sunt (foarte?) homofobi sau transfobi a ceva care e foarte bine astupat și pentru că nu-și doresc să interacționeze neapărat cu zona aia din interiorul lor, preferă să se manifeste în felul în care o fac. A.M.: Care este din punctul tău de vedere diferența dintre o relație tradițională așa cum este ea revendicată de anumite grupuri și una LGBT (dacă există un termen de comparație). Asemănări sunt? D.P.: Cred că există și diferențe și asemănări. Toate

EDUCATIE

Consider că, de multe ori respingerea asta vine și din trezirea în oamenii care sunt (foarte?) homofobi sau transfobi a ceva care e foarte bine astupat și pentru că nu-și doresc să interacționeze neapărat cu zona aia din interiorul lor, preferă să se manifeste în felul în care o fac.

cuplurile, indiferent de genul cu care se identifică, au un spectru de tradiționalism și/sau de modernitate, adică orice relație poate fi foarte tradițională, unde rolurile de gen pot fi foarte bine asumate, sau poate fi super modernă, deschisă. Ce vreau să spun este că nu cred că aceste diferențe au de a face cu orientarea sexuală. Însă, consider că există foarte multe similarități în aceste privințe, oamenii pot avea relații super romantice sau atașate, alții pot fi reticenți. Ce este diferit însă, este jonglarea constantă cu vizibilitatea. De exemplu, îmi aduc aminte o poveste cu o tipă din România albă, care s-a cuplat cu un tip de culoare și nu avea curaj să le spună părinților că era într-o relație cu un astfel de băiat, deoarece știa că părinții ei sunt foarte rasiști, deci în cazul ăsta iarăși e o mică similaritate. Dar cred că la persoanele LGBT dificultatea și diferențele în a fi într-o relație, lupta asta lungă cu acceptarea de sine și a faptului că ești ok așa cum ești, deși societatea îți spune de-a lungul vieții că nu ești ok, că ar trebui să te schimbi sau să te vindeci este ceva la superlativ. În cuplurile LGBT lucrul ăsta are un parcurs mai lent până când relația să intre în familie. Neavând o istorie vizibilă a LGBT, fiecare cuplu trebuie să-și reinventeze relația, spre deosebire de circuitul pe care-l are o relație heterosexuală - te cunoști, îi cunoști părinții, te logodești, faci copii. La cuplurile gay de exemplu, trebuie să vii cu

eDUCATIE

EDUCATIE ceva nou constant în relație, pentru că nu ai un protocol anume, nu poți merge acasă cu partenerul/ partenera, nici să te căsătorești, nici să faci copii. „Sentimentul de iubire nu se datorează faptului că noi ne raportăm la ce tip de organ genital are acea persoană” A.M.: Cum descrii tipul de relație LGBT? Este exact la fel ca o relație heterosexuală, în sensul în care unele persoane dacă e să-și dorească o relație, nu vor doar relații sexuale. Dorința de a avea pe cineva lângă tine este foarte similară, e pur și simplu nevoia să te conectezi, să găsești o persoană cu care simți că ai niște lucruri pe care să le împărtășești, niște valori, niște viziuni asupra vieții, o direcție comună sau similară, dar pe lângă asta e vorba de iubire și dezvoltarea ei în timp cu persoana de lângă tine. Procesul de a iubi pe cineva este foarte similar în cazul tuturor oamenilor, nu cred că există ceva diferit. Eu cred că sentimentul de iubire nu se datorează faptului că noi ne raportăm la ce tip de organ genital are acea persoană, o facem pentru că simțim că e ceva acolo în acea persoană. A.M.: Ce informații crezi că le lipsesc oamenilor din România de nu înțeleg acest tip de relație? D.P.: Eu cred că nu este vorba despre informație neapărat, pentru că până la urmă informația o avem la două click-uri distanță, dacă vrei într-adevăr să o găsești. Cred că ce le lipsește oamenilor și nu este valabil doar în cazul persoanelor LGBT, ci în cazul tuturor oamenilor pe care noi îi considerăm la un moment dat diferiți de noi, stigmatizăm într-un fel sau altul sau ni se pare ciudată diferența respectivă. Cred că e de vină lipsa de cunoaștere de sine și acceptare de sine, cum am mai spus, și apoi o lipsă uriașă în România de a dezvolta empatia în oameni, ea este ca un mușchi, nu e ceva cu care te naști și dacă nu te naști cu ea, gata nu o ai. E clar că unii dintre noi suntem mai empatici, pentru că așa am fost crescuți sau avem noi o tendință către oameni. Consider că empatia se exersează și cred că dacă ar fi în școală niște lecții de empatie, oamenii ar fi mult mai echilibrați din acest punct de vedere. Noi în școală învățăm despre lucruri care nu prea ne ajută în multe feluri, multe materii care nu ne sunt utile, de aceea mă întreb cum ar fi viața noastră dacă am învăța în școală gândire critică și empatie. Faptul că oamenii nu au empatie și o gândire critică duce la frică, cred că le este frică de ceva ce au ei în ei. Știi că se spune că pe pământ toți homofobii sunt gay de fapt, eu nu cred neapărat că asta e realitatea, dar cred că o parte din ei cu siguranță sunt, pentru că atât de tare își reprimă lucrul ăsta încât au nevoie să facă asta, dar cred că o altă foarte mare parte dintre oamenii care sunt homofobi și ei au aceste adversități față de persoanele LGBT, pur și simplu resping ceva ce există în ei. Poate că le-ar plăcea sau și-ar dori să aibă un alt stil de viață și aici mă refer la multe chestii nu neapărat doar din punct de vedere al relațiilor, poate că de fapt ei s-ar vedea diferit, însă, din cauza normelor din societate pe care, culmea, ei le perpetuează, nu au voie nici ei să fie atât de liberi precum și-ar dori.

„Avem foarte mare nevoie de educație din punct de vedere al genului”

eDUCATIE A.M.: Ce înseamnă pentru tine un om cu drepturi? D.P.: Cred că să fii un om cu drepturi înseamnă să-ți fie recunoscută pe de-a întregul umanitatea și faptul că toți suntem diferiți între noi. Un om care are acces la lucrurile pe care și le dorește, în modul în care are nevoie să le acceseze. Cum există legea pentru educație și toată lumea are acces la educație, deși cumva asta pare că dă drepturi oamenilor, mie mi se pare puțin incomplet, pentru că nu recunosc niciodată specificul anumitor comunități, cum ar fi sărace și inclusiv LGBT. Nu poți avea pe deplin acces la educație, dacă ești diferit într-un fel sau altul, nu mai poți mental vorbind și fizic de multe ori participa în același fel la procesul de educație, de aceea revin: să ai drepturi înseamnă să ai acces, dar și să se uite la diferitele nevoi. A.M.: Cum vezi România în ceea ce privește relațiile LGBT după 3 ani? D.P.: Nu au foarte mari speranțe, dar cumva nu e ceva cu tristețe pentru că acest lucru are nevoie de timp. Singura parte pozitivă a acestei campanii pentru referendum este că se discută mult mai mult despre ce înseamnă să fii o persoană gay, nu despre a fi o persoană trans, ci doar LGB, practic doar persoane gay. Se vorbește mult mai mult despre asta, ceea ce va duce la o mai mare curiozitate sau măcar omul de rând, oricare ar fi el sau de unde ar fi, a auzit despre lucrurile astea și va fi familiarizat cu o situație în care cineva va avea tendința să-și facă cunoscută identitatea. Cred că peste trei ani o să fie un val mai mare de informare și poate că mai mulți oameni o să-și facă curaj în ceea ce privește identitatea lor. A.M.: Ai vrea să transmiți un mesaj societății? D.P: Avem foarte mare nevoie de educație din punct de vedere al genului. Din punctul meu de vedere identitățile noastre de gen sunt extrem de diferite și diverse, dacă noi am înțelege și am accepta lucrul ăsta eu cred că nu ar mai fi homofobie în societate. Eu cred că întreaga ură față de gen are la bază patriarhatul într-un fel, care evidențiază clar faptul că există doar două genuri cu roluri foarte bine definite, în care femeia are atribuțiile ei și bărbatul ale lui, din acest motiv oamenii nu știu, nu cunosc și nu acceptă ideea de multitudine de genuri. Dacă am reuși să acceptăm acest lucru și ideea că atât femeia, cât și bărbatul pot fi într-o multitudine de feluri și că mai există și alte genuri decât astea două, cred că nivelul de acceptare va fi unul mai ridicat. Nu există în România un mod conturat de a avea sau a întreține o relație LGBT, de exemplu în Ileana Cozânzeana și Făt-Frumos nu există ideea de cuplu LGBT și atunci pe relația gay se pune cea heterosexuală, acest lucru fiind imposibil de pliat pe multe dintre situațiile de zi cu zi. Oamenii sunt încă foarte confuzi în ceea ce privește persoanele LGBT, nu-și imaginează, nu pot accepta că un bărbat poate fi și feminin și masculin sau invers, o femeie să fie și masculină și feminină. Foto: Arhivă personală Dani Prisăcariu

EDUCATIE În dialog cu liceenii: despre LGBT Milena MISTODIE

„Cred că mulți oameni sar la concluzii foarte repede doar pentru că simți fluturi în stomac față de persoane diferite. Când ești cu o fată, ca heterosexual, îți vine să o iei de mână, să vorbești cu ea, să stați pe o bancă, să petreci timp cu ea și să afli cât mai multe lucruri despre ea. În fine, cel puțin așa e la vârsta mea. Dacă ești gay, pur și simplu vrei să faci chestia asta cu o persoană de același sex și, nu, nu ți-e frică de lucrul ăsta. Adică asta ar trebui să promoveze societatea, să nu-ți fie frică să spui: «Hei, vreau să te iau pe tine de mână, nu pe o fată/un băiat. Vreau să te iau pe tine de mână, și să mergem în parc, și să vorbim, și să mă simt aproape de tine, și să ne ținem în brațe, și să nu fie neapărat o chestie fizică la început. Doar vreau să-mi petrec o mare parte din viață cu tine și să fim legați sau, mă rog, căsătoriți în termeni legali».” (Bogdan, clasa a XI-a)

eDUCATIE Internet, Facebook, instant messages și notificări pe smartphone. Liceenii de azi cresc și sunt educați în societatea românească, dar au acces la informații online din toată lumea. În timp ce discuțiile despre LGBT devin din ce în ce mai precipitate în spațiul public, ei dau like la memes, se uită la seriale în alte limbi și vorbesc cu oameni aflați la mii de kilometri distanță. Care este limita dintre ce vedem pe ecrane și ce așteptări avem de la lumea din jur? Cât de mult ne influențează lucrurile la care suntem expuși în mediul online viața reală? Ce schimbări produce în mentalitatea noastră informația care ajunge la noi? Mi-am pus aceste întrebări și le-am întors pe toate părțile. Am vrut să aflu care este modul în care liceenii români privesc persoanele LGBT și această comunitate. Am pus întrebări și am ascultat opinii pentru a înțelege mai bine cum sunt priviți astăzi tinerii gay în școli și ce diferențe există față de lumea în care am crescut eu. Pentru că dacă felul în care gândesc adolescenții de azi poate reprezenta un reper pentru modul în care va arăta societatea în câțiva ani, este indicat să ne uităm din când în când care sunt principiile și valorile care o vor defini. Am vorbit pe aceste teme de discuție cu 14 adolescenți (șapte fete și șapte băieți), din clasele IX-XII, elevi în licee din 4 orașe din zone diferite ale țării. I-am întrebat ce cred ei că înseamnă să fii gay, cum văd cei din jurul lor asta și cum e privit lucrul acesta în liceul fiecăruia. Răspunsurile pe care le-am primit mi-au oferit accesul într-un amalgam de colective care variau de la o acceptare uimitoare până la evitare asumată. Liceenii vorbesc, cred, dezbat, unii susțin cu tărie, unii preferă să nu se gândească la asta, dar toți cei cu care am discutat înțeleg ce înseamnă că o persoană e gay și înțeleg care sunt efectele care vin la pachet cu asumarea acestei identități în mod public. Mulți dintre ei cred în ideea de toleranță și în faptul că generația lor e diferită de cele de dinainte.

O generație mai deschisă la dialog despre LGBT

I-am întrebat, în primul rând, ce cred ei că înseamnă să fii gay. „Păi să fii fericit, nu?” (Clara, clasa a XI-a). Mulți dintre aceștia cred că ei și cei de vârsta lor știu că, să fii gay, înseamnă să fii atras și să vrei să ai relații amoroase cu persoane de același gen. Cu toate astea, pentru unii înseamnă și altceva: „Cred că înseamnă să fii super diferit de ceilalți, să nu te încadrezi în niște norme pe care societatea ți le impune” (George, clasa a XII-a). Mai mult decât atât, „în România cel puțin înseamnă să suporți stigmatul care ți se pune de a fi gay, pentru că există toate mișcările astea care sunt împotriva a tot ce înseamnă să fii așa. Și asta cred că înseamnă în principal să fii gay, să fie nevoie să încerci să treci peste toate chestiile astea [negative]” (Alex, clasa a XI-a). Oamenii din jurul lor au păreri diverse despre comunitatea LGBT și despre ce înseamnă să fii gay. De exemplu, Clara (clasa a XI-a) spune: „Eu cred că-s trei categorii. Sunt oameni care efectiv sunt dezgustați de chestia asta, sunt oameni care sunt indiferenți și sunt oameni care sunt ok cu asta”. Deseori, aceia care nu acceptă persoanele homosexuale invocă argumente precum necesitatea de a păstra valorile tradiționale ale societății. Cu toate astea, majoritatea remarcă faptul că cei mai mari decât ei par să gândească, în general, puțin diferit de generația lor, care este deja mai tolerantă: „Oamenii mai în vârstă probabil au altă gândire, pentru că pe vremea lor nu exista acest concept sau era o chestie tabu” (Iulian, clasa a XI-a). Câțiva dintre cei cu care am vorbit au cel puțin un prieten foarte apropiat care e gay, iar doi dintre ei mi-au vorbit deschis despre faptul că ei înșiși sunt gay. Unii dintre ei mi-au spus că au vecini LGBT. Cu toate astea, majoritatea nu au cunoscut îndeaproape pe nimeni din comunitate. În România, să îți faci publică orientarea sexuală diferită este încă un lucru riscant, în special în adolescență, iar acest lucru nu este surprinzător. Deseori, persoanele LGBT vorbesc deschis despre orientarea lor doar cu un număr restrâns de oameni. Cu toate astea, acest lucru nu înseamnă că ele nu există. Niciunul dintre cei 14 tineri cu care am vorbit nu se consideră anti-LGBT. Șase dintre ei se consideră

EDUCATIE

eDUCATIE

indiferenți, iar restul se consideră pro: „Cred că fiecare are dreptul să fie împreună cu cine îl face fericit. Cu toții avem dreptul să fim iubiți!” (Clara, clasa a XI-a). Cu toate acestea, unii dintre ei au avut opinii mai puțin favorabile față de persoanele gay, dar anumite evenimente de viață i-au determinat să și le reconsidere. De exemplu, pentru cei care au crescut în familii religioase și în care părinții erau anti-LGBT, faptul că au cunoscut persoane gay i-au făcut să își revizuiască părerile: „În casă era o singură opinie și am vrut să văd ce se spune despre ei, să văd alt punct de vedere” (Cătălin, clasa a XII-a). Alții mi-au spus că, deși în lumea din jurul lor nu se vorbea explicit despre LGBT, accesul la informația online i-a făcut să își dea seama că există persoane cu orientări sexuale diferite.

Tabuul de a fi gay la liceu

Cum rămâne cu viața lor de liceu? În fond, fiecare dintre ei are ocazia să vadă îndeaproape ce se întâmplă în comunitatea în care trăiește. Și aici opiniile diferă. Există multe licee unde nu se vorbește deschis despre asta. Cei cu care am vorbit cred că acest lucru este cauzat de faptul că persoanelor gay le e frică să nu fie tratate diferit: „Cred că foarte mulți ar face glume foarte proaste despre ei, cel puțin știu cum e la mine în

clasă. Colegii mei batjocoresc pe absolut orice motiv găsesc” (Dan, clasa a XII-a). Unii dintre ei au colegi de clasă gay, dar mi-au spus că doar puțină lume știe acest lucru. Dacă ne referim la bullying și excludere, cei care au avut contacte mai apropiate cu persoane gay spun că: „Acum când am trecut la liceu nu mai sunt probleme așa de mari, dar înainte, în clasa a VII-a cel puțin, erau copii care se comportau extrem de urât și se luau de cei de altă sexualitate foarte mult: în pauze, pe grupurile de pe Facebook sau WhatsApp, peste tot. Făceau glume extrem de proaste și trimiteau mesaje în care îi înjurau” (Daria, clasa a IX-a). Simona (clasa a IX-a) este bisexuală și îmi povestește că a trebuit să învețe să se apere în fața bullying-ului. I-a luat ceva timp, dar acum crede că poate să le facă față. Un alt caz de bullying este descris de George (clasa a XII-a): „Când am venit pentru prima dată în clasa a IX-a, erau niște faze cum că «ăsta sigur e gay». Și na, era nasol, pentru că de exemplu, aveam un coleg care știa de mine [că nu sunt heterosexual] și îmi tot îmi zicea «impotent, homosexual, nu știu ce». Și, de fapt, și el era [gay], dar ascundea asta super bine”.

EDUCATIE Asumarea publică a identității: fete versus băieți

Putem afirma că în România există licee în care persoanele gay pot fi deschise măcar cu o parte sau chiar cu majoritatea colegilor: „Eu personal sunt deschisă despre asta. Toată clasa mea știe că am o iubită” (Simona, clasa a IX-a). În aceste licee există mai multe persoane care și-au făcut publică orientarea sexuală. În multe dintre cazuri, ele nu sunt tratate diferit, iar atmosfera este una de acceptare. Cu toate astea, un aspect interesant este cât de deschise pot fi fetele despre orientarea lor sexuală în comparație cu băieții. De cele mai multe ori, fetelor le este mai simplu să vorbească deschis despre faptul că sunt gay: „De fete nu prea se iau bătăușii așa de tare, nu prea vezi fete să fie abuzate prin licee” (Bogdan, clasa a XI-a). Mai mult decât atât, în societatea românească, unde există niște idei foarte clare despre cum ar trebui să se comporte un bărbat și cum ar trebui să se comporte o femeie, să fii un băiat care nu este masculin poate fi penalizat de ceilalți. Iulian (clasa a XI-a) povestește: „În clasele V-VIII, atunci când făceam un gest mai feminin, erau unii băieți care spuneau «Ce faci, mă, îți plac băieții?»”. Clara (clasa a XI-a) crede că societatea pune presiune pe băieți să se comporte ca niște „bărbați adevărați”. Dacă un băiat, fie el gay sau nu, are un comportament feminin (deci considerat de societate „slab”), el este expus riscului de a fi supus unui anumit tip de abuz. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care băieții gay își fac mai rar cunoscută orientarea sexuală .

LGBT: ce cred colegii și părinții

Majoritatea nu discută foarte des despre asta cu colegii lor, iar dacă o fac, discuțiile au loc în grupurile lor restrânse. În unele colective, atmosfera generală este de acceptare. În altele, părerile sunt împărțite. Simona (clasa a IX-a) vorbește despre faptul că oamenii din jur nu au avut ocazia să discute cu persoane gay și, în consecință, sunt multe lucruri pe care nu le știu, dar vor să le afle despre acestea: „Există o intensă curiozitate. Nu se știu multe despre oamenii LGBT. Colegii mei care aud [că sunt bisexuală] vin și pun întrebări de genul «Cum ți-ai dat seama că-ți place de o fată?», iar eu le răspund: «Păi exact cum îmi place de un băiat!». Pur și simplu e așa o idee atât de abstractă și îndepărtată pentru oamenii care n-au prea avut ocazia de a discuta despre asta”. Așadar, deseori, lipsa de informație nu se datorează intoleranței, ci doar faptului că este încă dificil să vorbești deschis în România despre comunitatea LGBT. Cu părinții, relația celor care sunt gay pare să fie destul de complicată. De multe ori, familia nu este pregătită să accepte orientarea lor sexuală, ceea ce poate produce o suferință profundă. Clara (clasa a XI-a) povestește: „Am un prieten foarte bun gay. Mi-a spus că a avut experiențe destul de neplăcute cu asta și că în general lumea tinde să-l respingă. El e cumva in the closet și simte că trebuie să iasă chestia asta afară, dar îi e frică și de ce o să se întâmple. A încercat să aibă o discuție cu mama lui, dar replica ei a fost că «Știi, nu e aceeași chestie să ai un copil așa față de să vezi pe cineva străin așa»”. Cu toate acestea, există și părinți în România dispuși să facă efortul de a înțelege orientarea sexuală a copiilor lor. Simona (clasa a IX-a) îmi spune: „Mama mea știe că sunt împreună cu o fată, mama mea știe de prietenii mei care sunt gay, mama mea înțelege tot. E o persoană absolut incredibilă. Taică-meu e fix opusul, e mult mai închis, deci înțeleg ambele părți ale unei asemenea situații”.

Profesorii și homosexualitatea

I-am întrebat pe tinerii cu care am vorbit dacă profesorii lor aduc vreodată subiectul LGBT în discuție. Majoritatea profesorilor nu vorbesc despre asta. O excepție notabilă, menționată aproape de toți adolescenții pe care i-am intervievat, este ora de religie, unde acest subiect pare a fi discutat frecvent. Printre sintagmele folosite de adolescenți pentru a ilustra opiniile profesorilor de religie se numără „o dereglare genetică” și „progeniturile Satanei”, iar discuțiile cu aceștia pe tema aceasta au de cele mai multe ori „conotații negative”. Miruna (clasa a XI-a) susține că: „Acum avem un prof de religie nou și cumva la fiecare oră ajungem să vorbim despre gay. El de obicei încearcă să ne explice că oamenii gay sunt oameni bolnavi, iar noi încercăm să-i explicăm că nu e chiar așa, că nu e vina lor că sunt așa, nu e o boală chestia asta”. Așadar, deși sistemul

eDUCATIE de învățământ, care aparține de stat, ar trebui să fie independent de orice afiliere sau ideologie politicoreligioasă, ora de religie este singurul moment când liceenii dezbat la școală probleme etice delicate. Acest tip de discuții au potențialul de a răni acele persoane care se simt excluse pentru că sunt diferite. Unii dintre ei mi-au spus că au optat să nu facă ora de religie sau că merg la etică în schimb. Cu toate astea, cele mai multe școli nu oferă alternative reale pentru această oră. Și, de cele mai multe ori, elevii aleg să participe din simplă comoditate, ajungând ascultători involuntari ai unor astfel de valori religioase promovate de profesorii lor.

Despre acceptare și toleranță

Adolescența este etapa în care subiectul sexualității devine dintr-odată deosebit de important. Pentru mulți tineri, aceasta este vârsta primelor relații și experiențe sexuale: „La vârsta asta îți mai pui întrebări – «băi, sunt, nu sunt, ce mă atrage pe mine?». E partea când te scanezi pe tine și afli ce faci și ce ești. Și dacă tu ai găsit un răspuns diferit [și îți plac persoanele de același sex], asta nu înseamnă că ai greșit” (Bogdan, clasa a XI-a). Tinerii cu care am discutat sunt conștienți că oamenii sunt diferiți și că, deseori, nu există o singură modalitate de a ajunge la fericire într-o relație: „[În societate] sunt niște reguli, niște tipare, dar nu toată lumea trebuie să fie în tiparele alea” (Miruna, clasa a XI-a). Elena (clasa a IX-a) adaugă: „Oamenii care sunt contra neagă [că există oameni gay] și nu vor să accepte, chiar dacă este o realitate. E ca și cum ai zice că nu există un anumit fenomen natural, de exemplu că vântul nu poate să bată cu nu știu câți kilometri pe oră. Păi poate și tu poți s-o vezi, dar nu vrei să accepți asta!”. Să fii gay nu este o alegere și nu este un moft. Toți adolescenții au nevoie să se accepte pe ei înșiși și să fie acceptați de cei din jur. Pentru aceia dintre ei care își dau seama că sunt gay, problema acceptării poate deveni și mai dificilă. Cu toate astea, Simona (clasa a IX-a) crede că oamenii pot deveni mai toleranți cu persoanele LGBT dacă se informează. Există o nevoie clară de a vorbi mai deschis despre persoanele gay și despre comunitatea LGBT în spațiul românesc. Din nefericire, societatea este prinsă într-un cerc vicios: persoanele LGBT nu prea vorbesc deschis despre asta din teama că vor fi excluse; ceilalți nu sunt expuși la informație și nu au ocazia să afle că oamenii gay sunt persoane care trăiesc în această societate și contribuie în mod benefic la dezvoltarea acesteia. Această lipsă de informație duce mai departe la intoleranță. Deseori, oamenii care sunt împotriva persoanelor LGBT nu au cunoscut o astfel de persoană, iar opiniile lor sunt pur și simplu opinii pe care le-au preluat de la alții. În lipsa unui dialog real, acest cerc vicios se perpetuează. Cu toate astea, tinerii de astăzi sunt mult mai deschiși la ideea de a discuta despre LGBT. Deși acest subiect este încă unul controversat în multe licee, există și medii în care adolescenții discută mai liber despre asta. De asemenea, este important ca școala să le ofere tinerilor accesul la informații corecte. Personal, susțin exprimarea liberă a tuturor tipurilor de credință. Cu toate astea, este important să ne asigurăm că îi ajutăm pe tineri să își cultive un sistem de valori bazat pe toleranță și acceptare. O lume în care adolescenții gay sunt judecați pentru cât de altruiști, plini de compasiune sau onești sunt, și nu pentru faptul că au o orientare sexuală diferită, este o lume în care putem să învățăm mai multe unii de la alții. Consider că școala are obligația de a se asigura că profesorii nu promovează valori care au potențialul de a-i răni pe elevi expunându-i la intoleranță, discriminare ori stigmatizare. Adolescenții din România învață din ce în ce mai des că nu contează atât de tare, în fond, dacă ești gay sau heterosexual. Prin ochii lor, lumea liceului românesc se desprinde ca un loc unde există încă multă confuzie legată de subiectul LGBT. Cu toate astea, există licee din țară unde tinerii pot fi deschiși cu orientarea lor sexuală în fața altor oameni. Cu opt ani în urmă, când abia intram în clasa a IX-a, acest lucru mi s-ar fi părut greu de imaginat. Sper doar ca, peste încă atâția ani, adolescenții să simtă cât mai mulți fluturași în stomac, și, indiferent dacă îi simt pentru un băiat sau pentru o fată, acest lucru să fie un motiv de celebrare, nu de stigmatizare. Foto: Asociația ACCEPT, www.laliceu.acceptromania.ro

EDUCATIE Revendicarea spațiului public prin dialog la primul marș LGBTQ+ din Cluj-Napoca Andra Camelia CORDOȘ Un grup de tineri activiști locali LGBTQ+ și peste 800 de susținători mobilizați prin mesaje de solidaritate, transmise prin intermediul a 36 de video-uri înregistrate de activiști, membri ai comunității academice, politicieni, jurnaliști, reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale, care au adunat peste 252.736 de vizualizări organice pe pagina de Facebook a campaniei #spunedrept, dar și sute de comentarii homofobe moderate de voluntari zi și noapte și douăzeci și două de cereri depuse de Asociația Go Free la Primăria ClujNapoca pentru aprobarea traseului pentru primul marș clujean pentru drepturile LGBTQ+. Determinare, rezistență, dialog, empatie și solidaritate. Asta însemnat, pe scurt, #spunedrept, o inițiativă care a câștigat Premiul I la categoria Participarea Tinerilor în Comunitate la Gala Tineretului din România 2017, organizată de Ministerul Tineretului și Sportului și care se numără printre cei cinci finaliști la Gala Națională a Voluntarilor, la categoria Proiectul de voluntariat al anului în domeniul activism civic și drepturile omului.

eDUCATIE S-au scris multe despre marșul #spunedrept organizat în 1 iulie 2017, la închiderea ClujPride, un festival care a cuprins și ateliere, workshopuri, expoziții, proiecții de film, seri de comunitate etc. Până la acest moment, mulți dintre cei care citiți acest articol cunoașteți probabil și dificultățile întâmpinate de echipa de voluntari care a făcut posibilă această acțiune pentru recunoașterea drepturilor LGBTQ+ și revendicarea spațiului public prin dialog și solidaritate. Și pentru că acesta este un moment în care dorim să sărbătorim curajul celor care au făcut posibilă dezvoltarea unei mișcări locale LGBTQ+ am invitat o parte din tinerii care au făcut parte din echipa ClujPride să vorbească despre această experiență, despre ce reprezintă această inițiativă și recunoașterea primită în cadrul celor două Gale. ,,Când am decis să inițiez organizarea festivalului comunitar ClujPride, cât și a primului marș gay din Transilvania, #spunedrept, am plecat la drum cu mult entuziasm, dar și cu – recunosc abia acum – ceva reținere și multe îndoieli. Nu știam cum va primi comunitatea LGBTQ organizarea acestui eveniment (cu o încărcătură social-politică de această dată, comparativ cu Festivalul de Film SFG pe care îl organizăm la Cluj de ani de zile), nici care vor fi reacțiile societății civile clujene. După câteva zile aceste temeri au fost înlocuite de o bucurie imensă. S-au alăturat proiectului, în urma unui simplu call de voluntari, zeci de tineri atât din comunitate cât și gay friendly, dar și organizații nonguvernamentale care să sprijine lupta pentru drepturile noastre. Am reușit să creăm împreună în Cluj, în aceste luni de vară din 2017, un adevărat freamăt în comunitate cât și printre aliații noștri și am primit un suport emoțional și încurajare la care abia îndrăzneam să visăm. Toată această energie care s-a creat la nivel local înainte și în timpul campaniei și marșului #spunedrept a mișcat lucrurile înainte. Iar acesta este doar începutul.” Lucian Dunăreanu, PRIDE Romania „ClujPride și în special marșul <<Spune drept>> au fost un exercițiu de democrație prin care comunitatea LGBT și-a marcat prezența în spațiul public și a revendicat drepturi sub forma unui mare „coming out” – peste 800 de participanți la marș, zeci de voluntari, 36 de testimoniale video și mii de mesaje de susținere. A fost în același timp un exercițiu de solidarizare într-o perioadă în care drepturile și demnitatea persoanelor LGBT sunt lezate, ei fiind ținta unei uri colective, legitimate de Coaliția pentru Familie și inițiativa lor de modificare a Constituției. <<Spune drept>> a arătat că persoanele LGBT nu sunt singure și că, așa cum am transmis și prin motto-ul nostru, solidaritatea creează punți de legătură între oameni.” Alexandra Columban – Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului (ACTEDO) ,,Lupta activiștilor locali pentru organizarea primului marș de susținere a drepturilor comunității LGBTQ în Cluj-Napoca merită această recunoaștere, în cadrul Galei Tineretului din România, dar mai ales este nevoie în continuare de susținere a inițiativelor de acest fel. Îmi doresc ca tinerii din alte orașe, care vor auzi despre noi, să găsească în acțiunile noastre inspirație și curaj de a se mobiliza, de a-și dezvolta propriile comunități online sau offline și de a ieși în spațiul public, cerându-și cu demnitate drepturile, așa cum am făcut-o și noi. Mai vreau ca autoritățile locale din toată România să se uite spre Cluj-Napoca și să înțeleagă că într-o situație ca cea creată aici trebuie să respecte dreptul fiecărui cetățean la întrunire în spațiul public, inclusiv al membrilor comunității LGBTQ, și indiferent de preferințele personale ale celor care formează <<autoritatea locală>>. Am arătat prin acțiunile noastre că suntem bine intenționați, am demontat temeri nefondate alimentate de grupări și coaliții intolerante, iar mesajele transmise de noi au fost mereu o invitație la dialog #fărăură, la cunoaștere reciprocă și respect pentru omul de lângă noi. În acest context, considerăm că putem spune fără nicio ezitare că nu suntem noi cei care trebuie să ne schimbăm.” Andra Camelia Cordoș, Go FreeAsociația pentru Sprijinirea Societății Civile ,,#Spunedrept a însemnat un pas înainte pentru solidaritate, înțelegere și armonie între oameni. Prin intermediul celor implicați direct în organizare, dar și cu ajutorul participanților sau al tuturor

EDUCATIE

celorlalți susținători, cauza noastră a avut un deosebit ecou în spațiul public. Atât presa locală cât și cea națională au acordat atenție evenimentului ClujPride și marșului SpuneDrept, deschizând astfel noi oportunități de lansare și relansare a unor teme de dezbatere adesea neglijate în mass-media. Mai mult, încurajarea primită în mod public din partea unor actori locali aparținând diverselor medii de implicare comunitară ne-a dat încredere să ducem la bun sfârșit inițiativa, dar și speranță pentru mai departe, în vederea alcătuirii unui colectiv care să militeze pentru drepturi comune și pentru recunoașterea unor realități care nu mai pot fi mascate sau considerate indezirabile social. Forma prin care am optat să reclamăm o serie de inegalități sociale ușor vizibile și să apelăm la un anumit tip de recunoaștere socială, a avut o puternică încărcătură emoțională. A fost un marș pașnic, cu slogane purtate pe piept și cu pancarte a căror mesaje trimiteau la solidaritate, echitate socială, drepturi egale, încetarea abuzului și a discriminării. Ca un prim astfel de eveniment în Cluj-Napoca, acele câteva ore au reușit să aducă laolaltă un număr impresionant de oameni diverși, dar cu gânduri comune. Aceste momente au reușit să cultive un sentiment de apartenență la o comunitate deocamdată hibridă.” Ionuț Foldeș, Coordonator Voluntari #ClujPride ,,#Spunedrept a fost un proiect prin care am reușit, cred eu că e cel mai important, să mă descopăr mai bine ca om și spirit. De-a lungul proiectului am învățat să fiu mai răspicat cu ceea ce se denumesc drepturi ale omului, să știu că fericirea și împăcarea cu sinele sunt unele dintre cele mai importante targeturi universal trăite în lume. Am cunoscut omul de lângă mine și am luptat împreună pentru obiective similare. Libertatea și gândul sunt libere să zboare, aflate în strânsă relație cu capacitatea de acționare, catalizator al <<uite că și bine se mai poate, dacă faci ceva în privința asta>>. Acțiunea de tip comunitar a societății aduce individul alături. Împreună am reușit să construim o comunitate, continuu crescândă. Iar această comunitate, din care fac parte și eu, a reușit să își strige ofurile și să se zbată pentru ceea ce dorește. Cred că individul nu poate fi schimbat din punct de vedere natural și cât se poate de biologic. Mulțumesc celor care au avut încredere în mine și m-au susținut pe durata proiectului pentru că forța

eDUCATIE se obține prin încredere reciprocă și ajutor reciproc. Sunt multe probleme cu adevărat relevante în viața oricărui om, iar aceasta este una dintre ele.” Vlad Muresan, Designer grafic ClujPride/#spunedrept Inițiativa #spunedrept a ,,Pentru mine experiența marșului a fost însemnat un mod de acțiune duală. Pe de o parte, marșul în sine și perioada pentru societatea în care de pregătire a lui, toată efervescența aia mi vrem să trăim, una bazată pe s-a părut că încheagă un grup de oameni solidaritate, pe libertăți civice, diferiți care sunt aduși împreună de o cauză pe dialog, o societate în care foarte importantă (egalitate între cei diferiți indiferent cine ești, de unde și drepturi pentru toată lumea) și asta a făcut vii și pe cine iubești, ești tratat foarte bine comunității (comunității LGBTQ+, cu respect. dar și celei majoritare pentru că s-a creat o ocazie de contact și de deschidere). Mi-am făcut prieteni noi, am petrecut timp între oameni lucrând cot la cot cu ei pentru chestii în care credem, m-a scos din izolare și m-am simțit utilă. Pe de altă parte, niciodată în toată traiectoria situațiilor de activism în care m-am aflat, în toată cariera mea civică, nu m-am simțit la fel de umilită ca în momentul în care, la capătul străzii, a trebuit să trec pe partea cealaltă cu marșul care vira înapoi, conform traseului.” Alex Rațiu, Voluntar echipa media ,,Consider că marșul #spunedrept a avut un impact puternic la nivelul orașului Cluj-Napoca și că am reușit să subliniem faptul că drepturile tinerilor și comunității LGBTQ+ trebuie respectate dincolo de orice preferință individuală. Experiența mea în cadrul manifestării care a avut loc pe 1 iulie a fost una plăcută. De ce? Pentru că acești oameni care aduc un semn de protest pentru drepturile lor au făcut ca marșul să fie unul pașnic, unde oamenii să militeze fără țipe, fără să perturbe liniștea publică în vreun fel. Îmi aduc aminte că eram cu toții pe partea cealaltă a Someșului, vizavi de Cluj Arena, iar un grup de oameni a început să țipe și să ne insulte pentru activitatea pe care o desfășuram. Am trecut cu vederea și ne-am axat pe ce era cu adevărat important. Faptul că marșul și campania SpuneDrept se află printre cei 3 finaliști la Gala Tineretului din România, la categoria Participarea tinerilor în comunitate, este o realizare pentru noi toți și o recunoaștere pentru munca depusă pentru a organiza acest marș, lupta cu autoritățile locale pentru a primi aprobarea de a-l desfășura nu a fost în zadar.” Alexandra Maria Șofroni, Jurnalist comunitar Go Free ,,Inițiativa #spunedrept a însemnat un mod de acțiune pentru societatea în care vrem să trăim, una bazată pe solidaritate, pe libertăți civice, pe dialog, o societate în care indiferent cine ești, de unde vii și pe cine iubești, ești tratat cu respect. Această manifestație care a venit în susținerea persoanelor LGBTQ+, o comunitate vulnerabilă a societății, care de-a lungul istoriei au suferit numeroase acte de abuz și discriminare, ne privește pe toți, indiferent de orientarea sexuală, pentru că protecția drepturilor și libertăților unei minorități înseamnă protecția a însăși democrației și a principiilor pe care este construită. Putem spune astăzi că toată munca depusă de echipa de voluntari și de către organizatori, care au luptat împreună cu determinare pentru a face întregul festival ClujPride și marșul #spunedrept să devină realitate, a meritat, iar rezultatele sunt vizibile. În ciuda unor reacții mai puțin prietenoase din partea unor oameni care au lăsat zi de zi zeci de comentarii instigatoare la ură pe paginile de social media sau din partea

EDUCATIE unor grupuri care au încercat să discrediteze inițiativa, campania #spunedrept a avut un impact puternic la nivel local, deschizând un dialog despre ce înseamnă să fii cetățean responsabil într-o democrație, despre respect și acțiune socială, despre empatie și cunoaștere reciprocă. Cred că una dintre cele mai importante consecințe pe care acest eveniment a avut-o a fost faptul că a adus împreună oameni diverși care au luptat pentru un scop comun, pentru ceea ce este drept și “normal”, firesc, pentru un viitor pe care și-l doresc. Campania #spunedrept a fost o platforma prin care mulți, inclusiv eu, am putut să acționăm asupra lucrurilor pe care dorim să le schimbăm la nivelul societății. Sper ca acesta să fie doar începutul unei mișcări mai ample care să aducă o reală și necesară schimbare de atitudine în societatea românească. A venit timpul să sărbătorim lucrurile care ne fac diferiți și să găsim lucrurile care ne aduc împreună, să vedem că în ciuda diferențelor dintre noi toți ne dorim același lucru: să ne trăim viața fericiți, în siguranță, alături de cei pe care îi iubim.“ Hestia Delibaș, Jurnalist Comunitar Go Free. Redăm în încheiere mesajul echipei #spunedrept citit la decernarea premiului I câștigat la Gala Tineretului din România, pe scena Teatrului de Vară ,,Radu Beligan” din Bacău, în prezența unor miniștri și secretari de stat din Guvernul României, parlamentari, reprezentanți ai mediului academic și ai societății civile: ,,Ne revine rolul în seara aceasta de a continua dialogul #fărăură pe care l-am început în această vară la Cluj-Napoca odată cu inițiativa #spunedrept. E un drum foarte lung pe care l-am început și pe care l-am parcurs până acum însă nu singuri, ci sprijiniți de o întreagă comunitate care prinde curaj să fie vizibilă, o comunitate formată din persoane LGBT, dar și aliați, prieteni. Prezența noastră aici și recunoșterea implicării tinerilor prin acest premiu reprezintă un pas înainte în mișcarea pentru recunoașterea drepturilor comunității LGBTQ din România, inclusiv de către autorități. Cele 36 de videouri și marșul #spunedrept din cadrul ClujPride 2017 au reprezentat o invitație la dialog din partea noastră, dar și o revendicare a spațiului public clujean și a dreptului la întrunire și siguranță pentru fiecare dintre noi, indiferent de orientarea sexuală, religie ori etnia din care venim. A fost nevoie să depunem douăzeci și două de cereri pentru a obține aprobarea pentru desfășurarea marșului #spunedrept, ca să putem face uz de dreptul nostru la întrunire în spațiul public. Am fost determinați așadar să insistăm, deși lupta noastră pentru demnitate a fost inegală, pentru că știam că este nevoie de răbdare și de timp pentru schimbarea pe care ne-o dorim. Vă invităm pe toți în această seară să continuăm împreună să construim punți de legătură între oameni, atât în organizațiile din care proveniți, în familiile voastre, cât și în cercul vostru de prieteni prin dialog fără ură, prin solidaritate, prin empatie și prin #respect.” (Echipa #spunedrept) Inițiativa #spunedrept a fost coordonată de Go Free-Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile, grupul de activiști locali LGBTQ+ (astăzi, PRIDE România) și ACTEDO-Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului, și a fost implementată prin eforturile comune ale voluntarilor care s-au implicat și în organizarea Festivalului ClujPride și al partenerilor (organizații locale sau naționale, instituții media etc).

eDUCATIE Interviu cu Margret Steinarsdóttir: Pentru a educa trebuie să ne ridicăm în picioare și să ne lăsăm văzuți Narcisa MOROȘANU Margret Steinarsdóttir a studiat dreptul și s-a dezvoltat gradual până când a ajuns să lucreze la Centrul Islandez pentru Drepturile Omului (ICEHR), în Reikjavik. Are o carieră de peste 30 de ani în spate, iar în prezent este președintele centrului. Sprijină drepturile tuturor minorităților, imigranților și refugiaților din Islanda și înțelege dreptul oamenilor de a nu fi de acord cu ea, însă ceea ce o uimește cu adevărat este faptul că există persoane care „nu pot face diferența dintre libertate de exprimare și discurs instigator la ură”. Această înțelegere ar putea fi motivul pentru care ICEHR organizează campanii care sprijină mișcarea #fărăură (No

EDUCATIE Hate Speech Movement). Cauza s-a extins pe întregul continent, ajungând până în Maroc, Mexic și Canada. Surprinzător în Islanda este faptul că deși țara nu este membră a Uniunii Europene, pare să aibă capacitatea de a fi un adevărat exemplu printre celelalte state europene, în special atunci când se discută despre legislații care sprijină drepturi umane fundamentale. Poate că anumite prezumții privind obiectivele Uniunii nu ar trebui adresate, însă conceptul de comunitate europeană a fost adesea menționat atunci când este nevoie de ajutor. Activitățile între persoane de același sex, cu consimțământ, au fost decriminalizate (dezincriminate) în Islanda încă din anul 1940 și ,chiar dacă mariajul între persoane de același sex a fost instituit doar acum 8 ani, legislația islandeză pare să aibă un lucru stabilit cât de poate de clar: nu le poți spune oamenilor de cine să se îndrăgostească! Cu toate acestea, Margret este de părere că indiferent cum poate părea situația în ochii celorlalte țări europene care luptă pentru drepturile LGBTQ, Islanda încă este o țară rece. Margret spune că este în continuare martoră a discriminării și a urii împotriva minorităților și afirmă că „încă există multe poduri de trecut și găuri de acoperit între islandezi, minorități și imigranți”. Fiind întrebată care ar putea fi motivația din spatele acestei situații, spune că „este considerată o caracteristică a culturii islandeze. Chiar și la locul de muncă întâlnești colegi simpatici și de treabă, dar este foarte dificil să te conectezi cu oricare dintre ei în afara job-ului”. Pe de altă parte, datele prezintă reversul medaliei și anume mai mult sprijin din partea poporului islandez pentru drepturi umane, promovând valori democratice reale chiar și în alte domenii. Pentru a răspunde la acest comentariu, Margret observă că tendința generală de acceptare a comunităților LGBTQ ar putea fi de asemenea motivată prin comunitatea islandeză relativ mică, care face ca indivizii să se poate influența reciproc mai ușor. Conclude prin a oferi o perspectivă mai îmbucurătoare. Margret crede că legalizarea relațiilor între persoane de același sex într-o Europă atât de nefamiliarizată cu subiectul, nu le-a oferit decât un avans celor implicați și suporterilor. Astfel, devenind mai ușor pentru membrii de organizații ca și ICEHR să muncească din greu pentru a găsi soluții la problemele care s-au ivit ulterior: „De fapt a durat ani și ani de zile de campanii, propuneri de lege și multe altele. A trebuit să schimbăm atitudini pas cu pas, înarmându-ne cu răbdare și încredere”. Deci, urmând logica argumentului am putea încerca să ne plasăm istoric undeva în jurul anilor 1930-1935?! Poate că ar putea dura mai puțin, însă legislația românească oricum este foarte ambiguă și limitantă în același timp. Cele mai bune sfaturi pe care le oferă Margret, pentru grăbirea procesului prin care cuplurile formate din persoane de același sex să fie acceptate și legalizate în România sunt participarea activă în campanii care luptă împotrivă ignoranței și activități educaționale în școli și în afara lor împotriva discriminării și a discursului instigator la ură. Pentru a face lucrurile mai clare există 4 pași care pot fi folosiți în procesul de schimbare a mentalității colective privind un anumit aspect negativ. În primul rând, este nevoie de cercetare asiduă. Trebuie adunate toate informațiile pozitive și negative despre acea problemă. Acest pas este de asemenea momentul în care organizația își poate reafirma sau discredita anumite convingeri. În al doilea rând, munca de teren este esențială pentru a atrage atenția oamenilor în direcția discuției. Se pot organiza seminarii și conferințe și trebuie să ne asigurăm că orice persoană care, mai devreme sau mai târziu, ar putea fi afectată de acestă dilemă, să aibă acces la toate informațiile oferite de către organizație. În al treilea rând, problema trebuie ridicată la nivel legislativ ca și propunere de reformă. Este important ca discursul să nu se limiteze la bannere și materiale promoționale, ci să specificăm care sunt necesitățile pentru îmbunătățire din punct de vedere legislativ. În al patrulea

eDUCATIE rând, organizația ar trebui să înființeze un loc în care cercetarea să poată continua, cum ar fi o bibliotecă sau orice spațiu în care oamenii să poate educa și să se poată educa în continuare. Adevărul fiind spus, nici o abordare pesimistă nu va atrage vreodată fani, pentru că această viziune de obicei nu are credință în nimic, de vreme ce optimismul este în unele cazuri considerat „mainstream”, dar care este calea de mijloc dacă nu dovezile? Dovezi reale și vizibile. Cauza pe care o sprijinim trebuie să arate realitatea și nu bârfa. Comunitățile LGBTQ sunt reale, și da, în majoritatea cazurilor din România, acestea sunt „în dulapuri”, dar ascultând cuvintele lui Margret am înțeles că o mare parte din populație este, mai mult sau mai puțin, similară cu personajul biblic a lui Toma necredinciosul, de vreme ce alții sunt manipulați folosind teama. Chiar și așa, până și acea teamă, este tot teamă de necunoscut, prin urmare răspunsul este clar și ne face să ne învârtim în jurul aceleiași înțelegeri paradoxale. Avem nevoie de educație. Totuși, în cazul de față, se scriu și se publică mai multe cărți decât numărul membrilor LGBTQ gata să pășească afară din dulapuri. Astfel, pentru a educa trebuie să ne ridicăm în picioare și să ne lăsăm văzuți, până la urmă fiecare dintre noi este o carte sub tipar. Și-acum gândește-te bine ce gen literar ai vrea să fie povestea ta. Nota redacției: Informații despre inițiativa No Hate Speech Movement pot fi accesate pe platforma https://www.nohatespeechmovement.org/, unde sunt publicate constant și invitații la acțiune în care orice persoană se poate implica. În România campania poate fi identificată în mediul online după hastagul #fărăură. În 2016 a fost creat la nivel național un comitet care coordonează campania în România, din care fac parte 9 organizații ale societății civile, printre care se numără și Go Free - Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile. Mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul http://nohatespeech.ro/ și pe pagina de Facebook No Hate Speech Romania.

EDUCATIE Bullying cu acordul statului: „Când eram în liceu, colegii obișnuiau să mă bage în tomberon”, îmi spune un tânăr în timp ce ascultam, fără drept la replică, în amfiteatrul Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor, cum unul dintre invitații conferinței la care luam parte amândoi, promova în universitate un discurs instigator la ură împotriva celor ca el, care se identifică ca fiind parte din comunitatea LGBT. „În liceu, am primit o palmă pentru că m-am sărutat cu prietena mea. Să zicem că eu scăpam doar cu atât, pentru că eram fată, dar băieții aveau o soartă mai grea. Soluția era să te ascunzi.”, mi-a spus, câteva săptămâni mai târziu, o altă prietenă. România ascunde multe astfel de cazuri de bullying pe care ne-am propus să le aducem în atenția cititorilor noștri. Astfel, am lansat o invitație celor care vor să ne transmită experiența lor. Aceste povești au scopul de a arăta o realitate pe care o cunoaștem unii dintre noi, însă cei mai mulți, inclusiv instituțiile statului, o ignoră adesea. Discriminarea apare atunci când cineva este tratat nedrept pentru că este perceput ca fiind „altfel”, iar acest tratament este justificat explicit sau implicit prin criteriile de mai jos: rasă, etnie, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, sex, religie, naționalitate, infectare HIV, categorie socială etc. Cum veți vedea în materialul redactat de L., discriminarea poate să ia și forme precum bullying, manifestat prin hărțuire, violență fizică, emoțională sau verbală, și poate să aibă loc atât online cât și offline, în școală, lângă liceu, pe stradă, la magazin, în camera de cămin, în facultate, la locul de muncă etc.

Un coming out forțat Era primăvara lui 2013. Aveam 21 de ani și eram student în ultimul an la USAMV București. La fel ca majoritatea studenților din această universitate - cei mai mulți fiind din provincie locuiam într-un cămin din campusul studențesc. Să fii gay și să împarți 10 mp de spațiu privat cu alți doi băieți straight nu era tocmai plăcut sau comod pentru mine. Toate astea într-un cămin de aproximativ 300 de persoane, dintr-un campus cu peste 2500 de oameni. Singurătatea pe care am simțit-o între toți oamenii aceștia este una dintre cele mai apăsătoare stări pe care le-am trăit vreodată. Dar astea erau condițiile și am învățat să suport. M-am adaptat la viața de cămin în care stăteam preponderent retras, păstrând o oarecare distanță față de colegi și oameni în general. Cât despre colegi, m-am obișnuit cu ideea că mă consideră un pic ciudat. Pe parcursul anilor am dormit în aceeași cameră cu oameni de diferite tipuri, cu diferite obiceiuri și comportamente, de la colegi care veneau în cameră cu tipe și cereau să-i lăsăm puțin singuri, până la colegi care își aduceau prieteni, fumau iarbă și se îmbătau. Tocmai se încheiase perioada de acceptare a mea ca homosexual și începeam să dau un sens pozitiv acestui aspect al vieții mele. Trăiam prima relație, una la distanță, cu un bărbat de peste 30 de ani. Eram preponderent fericit, extaziat de sentimente și trăiri cu cineva ca mine, chiar dacă purtam iubirea cu el pe ascuns. Principalele noastre probleme erau distanța, pe care

eDUCATIE

încercam să o rezolvăm cu întâlniri cât mai dese, și intimitatea. El era la început, la fel ca mine, și nu ieșise față de niciun apropiat, locuia împreună cu familia și nu deținea practic un spațiu privat în care să putem fi noi doi. Această situație a dus treptat la un lucru pe care nu l-am dorit, dar pe care am fost nevoiți să-l alegem: întâlnirea noastră la cămin. Știam că nu e o variantă sigură, dar era singura în caz de urgență, din lipsa banilor și a altor mijloace, dar și din cauza dorului dintre noi, ne iubeam. De cele mai multe ori, în weekend, cei doi colegi de cameră erau plecați. Îmi amintesc prima oară când am venit cu el în camera de cămin, cu sute de calcule făcute înainte despre paznic și vecinii de palier, împărțind amândoi un pat de o singură persoană. Au fost în total trei sau patru întâlniri ale noastre la cămin pe parcursul câtorva luni. În primele trei nu s-a întâmplat nimic neprevăzut. Mă amuz când mă gândesc că atunci când ieșeam în oraș îl rugam să o ia înainte și să mă aștepte în parcare, ca să nu fim văzuți împreună. La a patra vizită a fost nevoie ca el să rămână la mine peste noapte și duminică pentru chestiuni legate de job. Știam că doar unul dintre colegi ajungea duminică așa că am conceput un scenariu în care el era unchiul meu în vizită la București. În seara aia am băut bere împreună și am făcut glume cu colegul. Iubitul a dormit în patul meu, iar eu în patul colegului plecat acasă. Totul a trecut repede și, în afară de faptul că s-a știut de prezența lui în cămin, nu s-a întâmplat nimic rău. Am răsuflat ușurați și am lăsat zilele să treacă fără să ne mai gândim la episodul ăsta. Fiind în ultimul an de facultate luasem decizia să încep să lucrez. Aveam un part-time prost plătit care, în combinație cu facultatea, mă ținea mai bine de jumătate de zi plecat. Într-una

EDUCATIE din zile, colegul care a lipsit în noaptea când iubitul meu a rămas în cămin, m-a sunat în timp ce eu eram la muncă, spunându-mi că are nevoie urgent de laptop-ul meu pentru treburi legate de facultate. Eu aveam o regulă: laptop-ul e parolat și nimeni nu îl folosește cât timp nu sunt în cameră. Iar colegii mei știau asta. Au fost multe cazuri în care am părut ciudat pentru că nu îi lăsam să facă lucruri simple, ca de exemplu să pună muzică sau să stea pe Facebook, asta și pentru că nu aveam un motiv clar și concret pentru care le restricționam accesul. Le spuneam doar că nu îmi place să îl folosească altcineva și cu timpul au înțeles asta. Dar în ziua aia părea ceva diferit. M-a făcut să înțeleg că sunt singura lui variantă, urmând să plece acasă după cursuri și mi-a cerut ajutorul. Așa că i-am oferit parola și l-am rugat să facă doar ce are de făcut și să lase totul cum a găsit. Am ajuns acasă la sfârșitul zilei cu un sentiment de nesiguranță față de gestul meu de ajutor, așa că am verificat istoricul activităților de pe laptop. Dintre toate folderele private cu lucruri personale, în istoric apărea o poză din iarnă cu mine și iubitul meu, în care eram pe malul mării în Costinești și ne sărutam pe o plajă pustie. Atât. Nimic explicit. Nimic pornografic. Era doar poza asta cu un sărut și alte câteva poze cu noi zâmbind și plimbându-ne pe plajă. M-am speriat. Nu îmi explicam cum a găsit tocmai pozele astea. Colegul meu plecase acasă și nu primisem nicio reacție din partea lui, eram confuz și derutat, îmi imaginam că nu el a descoperit acele poze. Parțial aveam dreptate, nu doar el le descoperise, ci împreună cu 2 colegi de-ai lui de facultate care mi-au cotrobăit prin laptop. Am așteptat ușor șocat ca weekend-ul să se termine, iar el să se întoarcă, nu știam la ce să mă aștept. Șocul a fost și mai mare când a revenit duminică seara împreună cu cei doi colegi împreună cu care îmi invadase viața personală. Au stat prin cameră, au vorbit diverse, iar la un moment dat au început să lanseze apropouri. Au devenit din ce în ce mai agresivi, până au ajuns să mă întrebe direct dacă sunt gay. După toată perioada de acceptare eram foarte convins că orientarea mea nu e ceva greșit, așa că am recunoscut. De aici lucrurile au devenit și mai urâte, au început să vorbească urât și să facă glume cu tente sexuale despre mine și iubitul meu. Colegul meu mi-a spus că e dezgustat că stă în cameră cu cineva ca mine și că am adus pe cineva în camera lui - primise deja informația despre vizită de la celălalt coleg care era și el prezent când prietenii lui au găsit pozele și au făcut legătura. Așadar ambii colegi aflaseră, chiar dacă celălalt coleg cu care interacționasem în weekendul ce trecuse nu a spus sau lăsat nimic de înțeles despre descoperirea lor, ulterior am aflat că el nu avea nicio problemă. Am încercat să le explic că eu sunt așa nu pentru că vreau și că nu le afectez viața lor în niciun fel, că nu sunt atras de ei dacă de asta se tem sau nimic asemănător. A fost și mai rău, după ce am spus asta am primit un picior de la colegul meu tras înapoi de unul dintre cei 2 prieteni, spunând în glumă “stai, mă, să nu îi lăsăm urme”. M-am retras într-un colț de pat, singur, scriindu-i iubitului meu despre ce tocmai se întâmpla în timp ce cei 3 indivizi se întreceau în insulte și glume la adresa mea. La un moment dat colegul mi-a spus “L., strânge-ți așternuturile, ia-ți din lucruri și pleacă, în noaptea asta nu mai stai în cameră. Vii mâine și îți iei și restul și te muți, eu nu vreau să stau în cameră cu un poponar”. Eu eram singur, ei trei și deveneau din ce în ce mai agresivi, practic mă forțau să plec din cameră. Pe lângă asta m-au și amenințat că, dacă sun la poliție sau spun cuiva despre ei, o sa pună poza cu mine sărutându-mă cu iubitul prin tot campusul ca să afle toți că sunt gay. Eu nu aveam pe nimeni aproape la care aș fi putut să apelez, nu-mi făcusem coming out-ul față de nimeni, nu era nimeni suficient de apropiat pe care să mă bazez în situația asta. Singura persoană era la sute de kilometri distanță și intrase în panică în urma mesajelor pe care i le scrisesem. Mi-am dat seama atunci că cea mai bună variantă pentru mine era să plec de acolo, miam luat câteva haine, laptopul și lucrurile importante și am plecat fără să știu unde să mă duc. Pe

eDUCATIE drum am început să plâng la telefon cu al meu, încercam amândoi să găsim un loc în care să petrec noaptea. El ar fi vrut să vină la București doar că era greu din mai multe puncte de vedere, banii fiind unul dintre ele, eu i-am spus că nu trebuie cu toate că în sinea mea mi-aș fi dorit să vină. Am sunat un amic care stătea într-un alt campus studențesc, i-am spus că am nevoie să dorm în seara asta la el fără să îi dau prea multe detalii, a înțeles. Am prins printre ultimele RATB pe ruta spre căminul amicului meu, am ajuns la el și nu a pus întrebări pe moment. Mă simțeam josnic, ca un infractor ascuns, nu aveam nicio rezolvare la situația prin care treceam. M-am păstrat cât mai calm fără să las să se înțeleagă cum mă simt de fapt, am adormit scriindu-mi mesaje cu al meu. A doua zi dimineață plec de la amic înapoi în campus. Pe drum încercam să mă încurajez într-un fel, mi-era rușine, dar totodată găseam o notă de satisfacție, poate de la ineditul situației. Când ajung în cameră era încuiat, intru și înăuntru nu era nimeni. Primul lucru pe care îl văd e un prosop de-al meu murdărit de ceva ce părea a fi bere și aruncat pe jos. Se părea că colegul și ai lui prieteni au băut noaptea trecută după ce m-au gonit pe mine, probabil că au sărbătorit o victorie pentru ei. Foarte convenabil că au avut tot spațiul la dispoziție inclusiv 3 locuri de dormit, m-am gândit că ăsta ar fi fost planul lor de la început. Pe lângă asta toate posterele mele de pe peretele din dreptul patului, mesajele din Trainspotting și sticky note-urile mele pe care scriam mesaje motivaționale erau rupte și mototolite la gunoi. Cobor spre administrația căminului extrem de speriat, era dimineață și studenții plecau la cursuri, iar o bună parte din ei mă știau măcar parțial. Ajuns pe holul cu biroul doamnei administrator prima mea reacție e să observ dacă sunt oameni care așteaptă să intre, erau câțiva așa că m-am ascuns în refugiul de lângă bucătăria palierului și am hotărât că nu ies de acolo până nu se eliberează zona. Nu aveam încredere în mine, stăteam efectiv ascuns după ușă și trăgeam cu ochiul la ce se întâmplă. Cât stăteam acolo aud vocea lui, a colegului, frica mea era să nu dau nas în nas cu el așa că am rămas ascuns. Discuta cu cineva, probabil un cunoscut de-al lui, exact despre ce s-a întâmplat noaptea trecută. “Îl știi pe ăla, ăla înalt și slab, e un gay nenorocit. Aoleu, cum să stau cu așa ceva în cameră?”, spunea el. După discuția asta se face liniște și cineva intră în refugiul cu bucătăria, de după ușă aud o respirație grea care semăna foarte mult cu a colegului. Simt cum se împinge în ușă câteva momente apoi pleacă. Nu știu cine intrase atunci, dar e posibil să fi fost chiar colegul. Rămân acolo încremenit, cu respirația tăiată, fără să mișc sau să fac ceva. Peste câteva minute îl aud din ascunzătoarea mea pe coleg cum iese chiar din birou încă discutând cu doamna administrator. După asta pleacă, se face liniște, îmi dau seama că acum e momentul să ies pentru că sigur nu se va mai întoarce acolo. La administrație doamna mă privește cu o privire îngrijorată. Colegul meu i-a spus că a găsit ceva poze cu mine și un bărbat și că vrea neapărat să mă mut pentru că am făcut lucruri în patul lui, lucru total neadevărat. Ca să mă liniștească mi-a spus despre fiica ei care trăiește în Marea Britanie și că acolo e ceva normal și nici ea nu are nicio problemă. A urmat să-i povestesc întâmplarea și din punctul meu de vedere, fără să detaliez faptul că m-au dat afară din cameră sau să îi atac pentru invadarea laptopului, încă eram speriat și aveam în minte amenințarea cu poza. Nu voiam mai multe probleme, voiam ca totul să se termine odată și să nu mă mai simt așa. Mi-a recomandat să mă mut în altă cameră și să rup orice legătură cu el și cercul lui de prieteni. Asta am și făcut.

EDUCATIE În următoarele luni am stat într-o cameră cu alți colegi la recomandarea administratoarei, cameră care era la același etaj cu fosta. Totodată (ex)colegul a avut grijă să menționeze cât a putut de mult despre mine în cămin, campus și în toată universitatea. Prin urmare au ajuns să afle și amici de-ai mei, colegi de facultate sau foști colegi de cameră. A fost un coming out forțat, pe care nu l-am dorit sau gestionat în niciun fel. Reacțiile cunoscuților au fost totuși în general ok, după șocul inițial s-au dovedit a fi supportive pentru mine, mai mult sau mai puțin. Dar cu timpul relațiile cu ei s-au răcit, asta și pentru că am căutat să reduc cât mai mult legăturile cu oamenii de acolo. Întâmplarea asta mi-a afectat foarte mult încrederea mea în oameni și a durat ceva până să repar lucrul ăsta la mine. Cu colegul am mai avut câteva întâlniri scurte prin campus, el trecând cu mașina prietenilor lui pe lângă mine și strigând “L., gayule!”.

cONECTAT Despre spațiul civic, drepturile omului și umanitate cu Vlad Dumitrescu Adriana COZANU

De mai bine de 15 ani, Vlad Dumitrescu este prezent în spațiul civic contribuind prin activitatea sa la transformarea societății românești în care oamenii, așa cum îi vede el, sunt încă separați de diferențe profunde de valori, negându-și adesea unii altora realitatea. Am discutat cu Vlad despre aceste aspecte, dar și despre rolul fundamental pe care pot să îl aibă organizațiile nonguvernamentale, despre respectarea drepturilor tuturor oamenilor, despre lucrurile care ne pot aduce împreună și care ne fac mai umani.

LA COMUNITATE Go Free: Cunoscând profilul revistei Go Free, spune-ne 3 lucruri despre care ar trebui să vorbim în acest interviu? Vlad Dumitrescu: Shrinking civil space (micșorarea spațiului civic), mainstreaming drepturile omului, cu particularitate pe anti-discriminare, și participarea tinerilor. GF: Știm că în viața de zi cu zi ești implicat în multe activități. Ce ar trebui să le spunem cititorilor noștri despre tine ca să te cunoască mai bine? VD: Că sunt ONG-ist, că pasiunile mele tematice sunt educația, în special educația care poate fi oferită de ONG-uri; tineretul și zona de participare în mai multe sensuri, adică educație civică per extenso și, mă rog, prin orice fac, orice aș face în general, îmi place să creez platforme, contexte în care lumea de fapt să se întâlnească și să înceapă să lucreze unii cu alții, să învețe unul de la altul și să ducă inițiative care ar putea să fie punctuale către zone mai extinse de multiplicare, de impact. GF: Putem vorbi de o transformare a societății românești în 2017, privind lucrurile de când ai început tu să activezi în sectorul ăsta? Dacă da, în ce sens? VD: Cu siguranță este o transformare. Am mai zis în multe contexte, nu-mi pot imagina cum ar fi arătat țara asta dacă nu existau organizații neguvernamentale, adică am încercat să fac odată un exercițiu și mi-a ieșit o imagine foarte nasoală, deci, cu siguranță, indiscutabil rolul organizațiilor neguvernamentale în România este unul fundamental pentru tot ce înseamnă zona de democrație, stat de drept. Cu toate astea, văd din nou o transformare mai nasoală în ultima vreme, nu numai din perspectiva asocierii organizațiilor care sunt mai renumite, mai cunoscute, cu diverse sintagme, gen soroșiștii sau statul paralel; și concentrarea prea mult a organizațiilor pe niște activități punctuale, care rezolvă într-adevăr niște nevoi comunitare foarte clare, pregnante, dar nu se mai uită la contextul general în care ne aflăm noi ca societate. Într-adevăr, există, din punctul meu de vedere, un clivaj în acest moment între societatea civilă care face lucruri civice, care încearcă să îndrepte, să repare niște derapaje ce țin fix de democrație, de la participare publică la drepturile omului, la participare la vot, reprezentare etc., ideea e că, din punctul meu de vedere, s-au creat cumva, în ultimii ani, cel puțin în ultimul an este mai pregnant, două idei despre ce înseamnă societatea civilă, adevărata societate civilă. Cine este de fapt societatea civilă? Îs ăștia care au primit bani din extern de la Soroș și de la USAID și de la Comisia Europeană și altele sau organizațiile care sunt “pur românești tradiționale”, care primesc bani pentru activități doar de la instituții publice sau mai puțin publice, care să aibă activități în comunitate? Și cumva ne excludem reciproc. GF: Ce ar însemna această micșorare a spațiului civic? VD: Micșorarea asta a spațiului civic mie mi se pare periculoasă din perspectiva faptului că poate să existe mai mult control asupra oamenilor și ce gândesc ei - își formează această percepție despre cum ar trebui să fie lucrurile fără să aibă măcar o a doua opinie sau fără să știe de fapt întregul context în care s-ar putea desfășura o anumită situație. GF: Care sunt lucrurile care ne lipsesc în interacțiunea asta dintre grupurile din spațiul civic românesc? VD: Dialogul efectiv. Nu pot să spun exact ce ne lipsește, știu ce ne separă, și anume o diferență profundă de valori. Ce ar putea să ne unească ar fi, în primul rând, un minim de toleranță și înțelegere de ambele părți și disponibilitatea de a sta la masa dialogului și de a face compromis, dar nu prea lucrăm bine cu compromisuri, ce-i drept.

cONECTAT GF: Ce facem bine la nivelul dialogului în spațiul civic românesc, la nivel de ONG-uri? VD: Noi facem foarte multe lucruri bine. Repet, dacă n-ar fi fost organizațiile societății civile eram departe în sensul negativ, înapoi. Știm să punem punctul pe i, știm să facem monitorizare de derapaje care ar putea să se întâmple în orice moment; știm să găsim eforturile și interioare și exterioare de a continua și de a fi sustenabili pe ceea ce facem, pe activitățile și viziunea organizațiilor noastre; știm să găsim resurse oriunde ar fi posibil să fie găsite pentru a ne duce mai departe cu misiunea organizației; știm să facem advocacy; știm să implicăm comunitatea în ceea ce facem. Știm foarte multe lucruri, e o listă mare. GF: În România nu avem educație pentru drepturile omului în sistemul formal de educație, ceea ce face ca percepția oamenilor asupra acestor drepturi să fie vagă, în ultima perioadă sunt golite parcă de sens, de conținut, și încep să fie privite cu neîncredere. Tu cum vezi situația?

VD: Multe organizații ar putea să spună că lucrează pentru drepturile omului. În momentul în care spunem că lucrăm pentru drepturile omului, din punctul meu de vedere, ar trebui să fim coerenți cu ceea ce gândim și care sunt valorile noastre ca persoane și ale noastre ca organizație și să înțelegem că în momentul în care spunem drepturile omului ne referim la drepturile tuturor oamenilor sau la toate drepturile oamenilor. Dacă sunt o organizație pentru anumite drepturi, dar nu respect alte drepturi, din punctul meu de vedere, nu te poți cataloga ca om, ca organizație care respectă

Este o problemă în momentul în care nu putem să înțelegem de fapt ce sunt drepturile omului, ce reprezintă și că au venit, din punctul meu de vedere, din cea mai mare dramă a istoriei contemporane, a omenirii, și anume Holocaustul și noi nu înțelegem de fapt chestia asta.

LA COMUNITATE drepturile omului punct, asta este ideea generală. Acum, da, dacă lucrez pentru drepturile copilului și dreptul la educație și ăsta e focusul organizației mele, este evident că nu o să mă duc în drepturi de locuire sau mai știu eu ce, drepturi pentru sănătate sau chestii pe care nu le fac eu ca organizație și nu sunt în viziunea mea, dar să nu lupt împotriva lor, să nu le desconsider sau să nu zic că sunt mai puțin importante. Noi nu avem practic o educație nici formală, nici informală, nici nonformală, niciun fel de educație pentru drepturile omului, nici măcar educație civică, dar apoi educație pentru drepturile omului. Educație civică care ar putea să fie mult mai punctuală și mai ușor de accesat, în sensul că există în școală, în sistemul formal. Este o problemă în momentul în care nu putem să înțelegem de fapt ce sunt drepturile omului, ce reprezintă și că au venit, din punctul meu de vedere, din cea mai mare dramă a istoriei contemporane, a omenirii, și anume Holocaustul și noi nu înțelegem de fapt chestia asta. GF: Cum am putea răspunde la provocarea asta? VD: Ar putea să fie multe idei de cum se accesează, de la comunități de oameni care să lucreze pentru drepturile omului la nivel de politici să introduci opțional de Drepturile Omului în licee; la campanii de conștientizare a oamenilor asupra a ceea ce înseamnă drepturile omului și a înțelege de fapt că dacă Manuela Hărăbor spune că drepturile omului sunt o nouă religie, ea fie intenționat manipulează opinia publică, fie este total ignorantă. Nu pot să spun că există așa ceva, că e o religie a drepturilor omului, am citat din ea, cum e posibil ca o persoană publică, într-un stat democratic să aibă un asemenea discurs, indiferent pe cine susții… Ești pro ceva, asta nu înseamnă că trebuie să dezarmezi și să desconsideri multe alte aspecte, poți să găsești alt argument. Trebuie să găsești cele mai bune argumente care să facă apel la cât mai multă lume, adică, să vorbești pe limbajul oamenilor, tuturor oamenilor, care să înțeleagă exact că sunt și drepturile lor, că și ei, orice ar fi, orice ar reprezenta, ar putea să fie, în multe contexte, discriminați sau chiar mai mult, omorâți pentru simplul fapt că sunt albi sau pentru simplul fapt că sunt români, că au

ochi albaștri… și să îi facem să înțeleagă că în momentul în care o anumită categorie socială este desconsiderată sau este pusă într-o ipostază de neputință, să zicem așa, oricine poate să se afle în ipostaza aia, absolut oricine, inclusiv eu, tu, și să înțeleagă că ăsta este un lucru foarte fragil și că ei dacă contribuie la fragilitatea asta, modul meta se duce de râpă. GF: Oarecum e vorba despre umanitate. Ce ne face să fim umani? VD: Îmi vin mai multe cuvinte în cap, de la empatie la toleranță, înțelegere, altruism, dar cred că ceea ce ne face să fim umani, în definitiv, este acceptarea a ceea ce nu înțelegem și de a fi cumva în regulă cu faptul că, da, există persoane cu handicap. Dau un exemplu banal, înțeleg că sunt, că există, este o realitate, nu neg realitatea altora, că vorbim de realități, evident fiecare cu realitatea lui, dar cred că, uite, asta e: nu neg realitatea altora, pot să încerc să o accept, dar măcar nu o neg, “nu există persoane cu dizabilități la mine în comunitate”, “nu există persoane gay în Cluj”, știi, să nu neg realitatea altora. GF: Ai un apel la acțiune pentru cei care cred ca tine? VD: Să ne adunăm. Nu trebuie să lucrăm împreună, nu trebuie să fim de acord cu toate lucrurile, dar să ne adunăm și să știm măcar cine suntem și să fim disponibili în momentul în care există derapaje unii față de ceilalți, indiferent dacă eu lucrez cu persoanele cu dizabilități motorii și tu lucrezi cu persoanele de etnie romă și tu lucrezi cu persoanele LGBTQA+. În momentul în care există în una din zonele noastre probleme, să ne ajutăm și să ne sprijinim reciproc. Și să știm unii de alții.

Nota redacției: Despre participarea tinerilor, cea de-a treia temă menționată în deschiderea acestui interviu, am stabilit cu Vlad că vom discuta într-un material separat, fiind necesar să alocăm subiectului un spațiu generos. Foto: Arhivă personală Vlad Dumitrescu

cONECTAT Lucian Dunăreanu și activismul local LGBT Autor și foto: Alexandra Maria SOFRONI

Lucian Dunăreanu este un om îndrăgit al comunității LGBT. De la puținul pe care îl avea, acum deține primul gay club din Cluj și, în fiecare an, organizează Festivalul Internațional de Film Serile Filmului Gay, cât și alte activități. Ne-am întâlnit la A-Casă, una dintre locațiile unde a avut loc Serile Filmului Gay și un spațiu gestionat de un colectiv de activiști care luptă pentru schimbare socială. Pătrundem împreună cu pași repezi într-una din camere și ne așezăm lângă sobă. Lucian își strecoară mâinile înfrigurate în spatele sobei, își întoarce privirea spre mine și îmi zâmbește. Seninătatea de pe chipul lui îți poate transmite povestea unui om care nu s-a confruntat vreodată cu problemele vieții dar, cu siguranță, a știut cum să le înfrunte. Cu optimism și perseverență. „Într-o dimineață am ajuns cu trenul în Cluj, fără să vreau”, spune Lucian.

LA COMUNITATE Povestea lui Lucian începe atunci când, în 2001, tânăr fiind, este alungat de părinții lui, deoarece au aflat de orientarea lui sexuală și rămâne pe drumuri, fără nici un ban în buzunar. Fiind frig și mereu în căutarea unui loc unde să doarmă, își petrecea nopțile prin trenuri. Astfel, a ajuns în Cluj și tot aici a și rămas. „Țin minte că mergeam cu troleul în Mănăștur. Casele din zonă păreau triste și oriunde te uitai vedeai foarte mult tricolor. Cu toate astea mi s-a părut altfel față de orașul în care am crescut.” Lucian Dunăreanu s-a născut într-o zi de noiembrie, în Ploiești. De-a lungul anilor și-a ocupat timpul implicându-se în diferite activități pentru a face un bine comunității LGBT. „Am vrut să fac ceva, ca alții să nu mai treacă prin ce am trecut eu”, îmi mărturisește Lucian cu o voce încrezătoare. O perioadă îndelungată a lucrat în televiziune și în diferite redacții de presă. Astfel, formarea profesională în jurnalism îl determină să înființeze în anul 2002 o revistă online dedicată comunității LGBT: „Primul lucru pe care l-am făcut a fost un newsletter. Publicam informații despre diferitele evenimente ce aveau loc, activități și chiar știri din lumea întreagă. Acea revistă apărea săptămânal. Mai apoi s-a transformat într-o revistă online, care se numea Angelicuss”. Revista nu mai apare în mediul online de vreo 2 ani. Pentru el a fost o încercare de aduna comunitatea gay și de a cunoaște și alți oameni ca el. „Activismul ți-l descoperi pe parcurs.” „Ce înseamnă să fii activist în primul rând? Înseamnă să-ți dorești să faci altceva decât ce faci pentru tine. Să dorești să pui binele celorlalți, înaintea binelui tău. Să te implici și indicat ar fi să vezi rodul muncii tale.” Niciodată nu s-a gândit că o să devină activist pentru drepturile LGBT, dar astfel și-a dezvoltat o latură umană, mai încăpățânată de fel, dar și perseverentă care, timp de 15 ani, a reușit să aducă o schimbare. Drept urmare, a reușit să ridice din temelie un gay club care funcționează și acum, și să organizeze an de an un festival internațional de film. Serile Filmului Gay a început inițial ca un grup de suport. „Ne întâlneam, povesteam despre problemele noastre, ieșeam împreună în oraș și ne gândeam

să organizăm evenimente. Am făcut și o campanie de lipit afișe pe stradă prin care susțineam că nu ne diferențiem cu nimic de ceilalți și că suntem la fel ca ceilalți: oameni.” Pe lângă aceste activități s-au gândit să facă și o seară de proiecție de filme care, cu timpul, s-a transformat într-un festival de film. Din 2004 și până-n prezent, Lucian organizează an de an, împreună cu o echipă mare de voluntari, festivalul internațional de film Serile Filmului Gay, cu invitați, regizori și producători din toată lumea. Festivalul nu este adresat doar comunității LGBT, ci este un festival adresat tuturor clujenilor. Prin intermediul filmelor, vor să le ofere oamenilor o perspectivă asupra vieții comunității LGBTQ în care trăiesc și ale căror experiențe se întrepătrund și sunt influențate de societatea în care ori sunt respinși, ori sunt acceptați. „Trebuie să ne respectăm între noi indiferent de etnia pe care o avem, credința religioasă sau orientarea sexuală”, îmi spune Lucian, cu o oarecare supărare, cunoscând foarte bine realitatea societății românești. A înființat organizația Be An Angel cu misiunea de a combate discriminarea din România în toate formele ei de manifestare, principalul câmp de activitate fiind susținerea drepturilor LGBT, cât și lupta împotriva discriminării pe motiv de orientare sexuală. În anul lui 2017, Be An Angel devine Pride România. „Dacă Be An Angel însemna Lucian Dunăreanu, Pride România înseamnă o echipă bine structurată unde absolut toate deciziile se iau împreună.” „Era dimineața zilei de 1 iulie. Mă așteptam să fim foarte puțini oameni la marș, știind câtă lume a fost cu o seară înainte în club. Se făcea 10 fără ceva, iar 10 era ora de plecare, de la Podul Garibaldi. Și atunci am văzut că se strângeau oameni din toate colțurile. Din Grigorescu, din Mănăștur, dinspre Centru, din trolee, și se strângeau, se strângeau de nu mai era loc pe stradă, iar în acest timp jandarmii ne spuneau să urcăm oamenii pe trotuarul de jumătate de metru unde mai erau parcate

cONECTAT și mașini. Și așa s-a ajuns la un număr de peste 800 de persoane, atât din comunitatea LGBT, cât și aliați. În condițiile date, pentru noi ca organizatori a fost o victorie în recunoașterea locală a drepturilor LGBT și o confirmare că este nevoie să continuăm. Oameni care s-au trezit de dimineață, ca să vină la ora 10, o oră pe care noi nu am solicitat-o niciodată, dar pe care am fost nevoiți să o acceptăm ca ultimă soluție după prea multe întâlniri și negocieri cu autoritățile locale, ca să ne sprijine și să mărșăluiască alături de noi. Au fost senzaționale trăirile mele în acele clipe.” Marșul s-a desfășurat conform așteptărilor organizatorilor: o mișcare pașnică, fără incidente neplăcute. „Chiar dacă pe partea cealaltă a Someșului au existat 2-3 persoane de la Noua Dreaptă, presupunem, care au început să ne aducă insulte și injurii, am trecut cu vederea și ne-am continuat activitatea.” Mai greu de înțeles a fost modul în care li s-au permis unora dintre aceștia să ajungă în coloana de oameni și să împartă flyere cu mesaje religioase pe traseul marșului aprobat, într-un final, de către autorități. „Nu poți să oprești pe cineva să-și exercite dreptul democratic de a protesta pașnic”, afirmă Lucian, dezamăgit de modul în care conducerea municipalității a gestionat situația. Au depus în total 22 de cereri pentru aprobarea marșului, pe diferite trasee din oraș, niciodată la ore matinale, iar de multe ori puneau și presiune pe conducere. Lucian are o bănuială că multe dintre cereri au fost înregistrate cu o dată anterioară tocmai pentru a i se refuza comunității LGBT accesul pe respectivul traseu, mult mai central. „La una dintre cereri, am aflat sigur că organizatorul care pregătea evenimentul pe unul dintre traseele pentru care noi nu am primit aprobare, nu a organizat nimic.” Majoritatea cererilor depuse de organizatori au fost refuzate de autorități pe motiv că existau aprobări pentru alte evenimente pe traseele respective. În continuare, rămâne un mister cum au primit aprobare pentru miting în Piața Avram Iancu cei de la Noua Dreptă, în condițiile în care, în același timp, se desfășura un alt eveniment în zonă. În acest an, marșul #SpuneDrept a ajuns printre finaliști la Gala Tineretului din România, unde a și

Au depus în total 22 de cereri pentru aprobarea marșului, pe diferite trasee din oraș, niciodată la ore matinale, iar de multe ori puneau și presiune pe conducere. Lucian are o bănuială că multe dintre cereri au fost înregistrate cu o dată anterioară tocmai pentru a i se refuza comunității LGBT accesul pe respectivul traseu, mult mai central.

LA COMUNITATE

La una dintre cereri, am aflat sigur că organizatorul care pregătea evenimentul pe unul dintre traseele pentru care noi nu am primit aprobare, nu a organizat nimic. Majoritatea cererilor depuse de organizatori au fost refuzate de autorități pe motiv că existau aprobări pentru alte evenimente pe traseele respective.

câștigat premiul I la categoria Participarea tinerilor în comunitate. Momentul în care au fost desemnați câștigători a fost flacăra care a aprins fitilul și și-au dat seama că succesul a fost, până la urmă, munca binelui făcut. În luna decembrie 2017, campania și marșul #SpuneDrept au ajuns și la Gala Națională a Voluntarilor, ediția a 7-a, numărându-se printre finaliști la categoria Proiectul anului în domeniul Activism Civic și Drepturile Omului. Lucian consideră că „fiecare are dreptul să susțină ceea ce dorește”. De aceea, nu are nicio problemă cu grupul oponent, atâta timp cât ei doresc să militeze pentru familie și pentru drepturile lor și nu pentru încălcarea sau limitarea drepturilor altcuiva. „Chiar dacă ei se folosesc de termenul de democrație și manipulează acest termen, majoritatea nu are niciun drept să hotărască pentru minoritate. Democrația înseamnă votul majorității plus respectarea drepturilor minorității. Dacă mâine sau poimâine se face un referendum în care românii hotărăsc ca toți rromii să fie deportați, românii, majoritatea lor, vor vota cel mai probabil ca rromii să fie deportați.” Lucian consideră că mulți dintre locuitorii României au o atitudine intolerantă și față de alte grupuri minoritare, în special rromii. Un studiu realizat de IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie) în 2010 arată că 57% dintre români au o părere proastă sau foarte proastă despre rromi. Conform sondajului făcut în perioada 31 august-1 septembrie 2010, 40% dintre români asociază cuvintelor rom sau ţigan o însuşire negativă, chiar de tip infracţional: furturi, înşelătorie, cerşetorie etc. şi doar 10% îi consideră pe ţigani „oameni normali, ca toţi oamenii”. „Membrii din comunitatea LGBT nu prea se deschid față de ceilalți, pentru că le este teamă”, îmi confirmă Lucian. Perioada comunismului și-a lăsat o amprentă asupra populației din România, mulți dintre ei fiind în continuare reticenți față de homosexuali datorită imaginii și statutului comunității din această perioadă, când homosexualitatea era incriminată, dar și din „lipsa educației civice și sexuale în școli”. „Atâta timp cât tu vorbești urât de homosexuali, un homosexual care

cONECTAT face parte din familia ta sau din cercul tău de prieteni nu o să-ți spună că este homosexual. Și atunci tu nu vei cunoaște că ai un om ca și mine, între apropiații tăi.” Lucian speră în continuare că prin evenimentele pe care le va face, oamenii se vor obișnui cu prezența comunității LGBT în spațiul public și „nu vor mai apărea catalogări în funcție de orientarea sexuală, ci în funcție de cum suntem ca oameni”. Se îndepărtează de sobă și își încolăcește brațele în jurul trupului sprjinindu-se de unul dintre pereții camerei de care atârnă tot felul de mesaje activiste. Între timp, în cameră au mai intrat câțiva oameni care au început să pregătească spațiul pentru eveniment. Înainte să plec, Lucian îmi mai face o mărturisire: „Nu sunt genul de om care să transmită mesaje, ci acel om care muncește”. Asta nu poate să fie decât un avantaj pentru comunitatea LGBT și nu numai, pentru că e nevoie în continuare de eforturi susținute de implicare constantă pentru a transforma România într-un spațiu mai sigur pentru toți, cu oameni care înțeleg și respectă diferențele care ne definesc și identitatea fiecăruia.

Sursa foto: Ania Ciotlăuș

LA COMUNITATE Știu cine sunt Călina MUREȘAN

Și-a dat seama că îi plac fetele la 12 ani. Stătea la o masă micuță de lemn, lângă o fereastră ce lăsa seara să pătrundă în cafeneaua luminată slab de niște lumini roșiatice. ,,Tipa cu dreaduri”, pe care mai târziu aveam să aflu că o cheamă Carina, participa la evenimentul ,,Biblioteca vie” organizat de Serile Filmului Gay.

cONECTAT Prin bibliotecă

,,Biblioteca vie” presupunea să citești oameni în loc de cărți, oameni care fac parte din comunitatea LGBT; iar înainte de a alege cu cine dorești să vorbești, puteai să citești descrierea fiecărei ,,cărți”. Carina se numea ,,Cea mai frumoasă greșeală”, ceea ce m-a făcut să fiu și mai curioasă despre povestea ,,tipei cu dreaduri”. Cu zâmbetul pe buze m-a primit la măsuța ei. Are 17 ani și știe cine este, ceva ce nu poți spune despre mulți adolescenți.

Prima dată

De mică a simțit că este mult mai atrasă de fete decât de băieți. ,,Undeva pe la 9-10 ani ieșeam în spatele blocului numai cu băieții și ne jucam fotbal. De fiecare dată când trecea câte o tipă care îmi plăcea cum arăta încercam să joc cât mai bine ca să îi atrag atenția”, explică Carina. La început, concepțiile cu care creștem i-au influențat gândurile Carinei, știind că ceea ce gândește nu e corect sau posibil: ,,În capul meu era ideea că nu poți să fii cu o fată dacă nu ești băiat. Și din cauza asta m-am dat drept băiat la o tipă din Brașov și la una din București, vorbeam pe video-chat și niciuna nu și-a dat seama că sunt fată, atât de băiat arătam”.

Mai sunt și alții

Nefiind familiară cu comunitatea LGBT deoarece în România acesta este încă un subiect sensibil și evitat cât de mult se poate, a simțit nevoia să se adapteze normelor sociale și să pretindă că e altcineva. A aflat că ceea ce simte e ceva normal și că există alți oameni la fel ca ea, de la un străin pe care a avut norocul să îl cunoască la momentul potrivit. ,,După ceva timp am făcut cunoștință cu o tipă la un festival, eu nu știam despre conceptul de gay, iar tipa a început să îmi povestească că ea este gay”, îmi spune Carina. „Ce, ce ai zis? Ce înseamnă? Cum adică?!” a fost reacția Carinei. ,,Stăteam și mă uitam la ea și după jum’ate de oră în care ea povestea despre asta, mi-am dat seama că s-ar putea să fiu și eu”, îmi zice puțin amuzată.

Asumarea

A procesat câteva zile informația și a acceptat cine este mai repede decât s-ar fi așteptat. ,,Următoarele nopți mă uitam la tavan și mă gândeam: și acum ce fac? Până la urmă am acceptat, destul de ușor, mi-am dat seama că sunt o persoană destul de puternică din chestia asta.” A urmat să își asume tot ce a aflat despre ea și să le zică și celor din jur.

LA COMUNITATE ,,În momentul în care mi-am dat seama, am pus piciorul în prag, m-am informat și am văzut cât de mare e discriminarea pentru cei din comunitatea LGBT, mai ales la noi în țară, și am zis că eu o să fiu cine sunt și cine vrea să stea lângă mine bine, cine nu, să se ducă. Și am început să zic la toată lumea, chiar devenisem la un moment dat exagerată, făceam cunoștință cu cineva și ziceam <<Salut! Carina, sunt gay>>” spune râzând.

Asumarea până la capăt

Este unul dintre copiii care și-a făcut curajul să le spună părinților cine este. De un an i-a spus mamei sale că îi plac fetele. Despărțirea de prietena ei a determinat-o să facă pasul ăsta. Mama ei știa că se simte foarte rău pentru că s-a despărțit de iubitul ei. Când a avut un moment de liniște cu mama ei și cu prietenul acesteia i-a spus adevărul: ,,Mama, stai că trebuie să îți zic ceva. Mai știi că eu eram foarte băiețoasă când eram mică? Și în momentul ăla am văzut privirea ei și știa ce vreau să zic. Și am zis: mama, mie îmi plac fetele. A început să plângă.” În acel moment Carina s-a blocat și se abținea să nu plângă și ea, privind cum prietenul mamei sale îi explica că ceea ce i-a spus fiica ei este ceva normal, și ce înseamnă din punct de vedere științific, el fiind neurolog. ,,Dacă nu era el, eu nu puteam să îi țin mamei tot discursul acela, pe care eu ar fi trebuit să îl zic”, mărturisește Carina. După aceea, mama ei s-a ridicat și a luat-o în brațe spunându-i ,,Te iubesc așa cum ești și vreau să fii fericită”, povestește Carina emoționată, dar cu zâmbetul pe buze.

Cea mai frumoasă greșeală

S-au cunoscut dintr-o greșeală, în acel moment niciuna nu s-ar fi gândit că datorită Carinei care a făcut primul pas vor ajunge să țină așa mult una la alta. Titlul care o reprezintă în ,,Biblioteca vie” este conectat cu actuala ei prietenă, despre care ar putea vorbi toată seara; și despre care nu s-ar fi gândit că va deveni una dintre cele mai importante persoane din viața ei, mai ales că ea nu era parte din comunitatea LGBT. Un zvâc de îndrăzneală la o petrecere, a făcut-o pe Carina să o sărute deși nu era sigură că ar fi o idee bună, ceea ce a dus la o poveste care încă se desfășoară. Carina este un om deschis care a vorbit fără rețineri despre viața ei, un exemplu pozitiv pentru cei care încă nu au curajul să iasă și să zică cine sunt cu adevărat de teamă că nu vor fi acceptați și poate un imbold pentru alții să se deschidă celor din jur. Cu pași mici comunitatea LGBT devine vizibilă și în România ceea ce ne face doar să vrem să continuăm să luptăm pentru egalitate și să sperăm că în viitor nu va mai trebui să vorbim despre o comunitate LGBT, ci despre noi ca o singură comunitate.

Go Free Go Free 24h încurajează dialogul #fărăură Călina MUREȘAN; Mihaela ȘAMȘODAN

Go Free 24h te îndemna să scrii ,,free” pentru o zi despre comunitatea LGBT. Evenimentul a fost organizat de membrii redacției Go Free în Insomnia Café, în cadrul festivalului Serilor Filmului Gay, propunându-și să aducă împreună oameni diverși, dispuși să discute deschis și să scrie despre lucrurile care ar putea sprijini comunitatea LGBTQ, despre nemulțumiri și schimbările necesare, despre experiențe personale, respect și libertatea de a fi diferit sau despre cum putem împreună să creștem o comunitate locală responsabilă.

Go Free Prin îndemnul la scris, Asociația Go Free a vrut să evidențieze că este nevoie de mai multe articole pe tema LGBT, scrise inclusiv de membrii comunității LGBT, atât pentru a oferi celor din jur informații reale, nealterate, despre un subiect care încă provoacă controverse în societatea românească, cât și pentru a educa publicul și pentru a arăta suportul pentru persoanele LGBT. Cei care au redactat articole sau scurte mesaje, au avut și posibilitatea să scrie sub anonimat, pentru a se simți în siguranță să vorbească deschis deschis despre ei. Printre participații de la Go Free 24 au fost și două studente la jurnalism. Au fost printre puținii oameni care au redactat câte un articol în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce te bucură când te gândești că vor face parte din viitoarea presă. Ele consideră că evenimente precum SFG și Go Free 24 sunt o bună cale de a face vizibilă comunitatea LGBT și de a oferi un spațiu în care oamenii să simtă că pot fi ei înșiși, fără restricții, știind că cei din jur îi acceptă. Atmosfera primitoare din localul situat în mijlocul Clujului i-a făcut pe mulți să își dea frâu liber ideilor și să lase prejudecățile la intrare. În timpul redactării materialelor, participanții au și socializat cu membrii comunității LGBT sau cu organizatorii evenimentului, materialele realizate prinzând astfel o formă care să acopere atât viziunea din interior cât și cea din exteriorul comunității. Din punctul de vedere al Mihaelei Griga, activistă în mediul ONG, evenimentul a fost unul benefic deoarece în loc ca opiniile să fie distribuite doar în mediul virtual, pe rețelele de socializare, acestea au putut fi împărtășite verbal și discutate cu membrii comunității iar apoi în scris, pe o foaie de hârtie colorată. După părerea participanților, în societatea actuală românească, materialele cu mesaje pozitive față de comunitatea LGBT sunt foarte puține, deși oamenii au nevoie să afle mai multe despre ce înseamnă să fii gay, despre coming out-ul în fața prietenilor și a familiei și despre tot ce presupune a-ți place de o persoană de același sex. Mihaela Griga afirmă că informațiile furnizate de presă sunt cel mai adesea conforme cu prejudecățile, adică cele mai multe articole publicate în presă blamează sau aduc comentarii homofobe la adresa persoanelor LGBT. Majoritatea celor prezenți au aflat despre eveniment prin intermediul rețelelor de socializare, sau din cuprinsul programului festivalului Serile Filmului Gay. Alții au fost invitați de prieteni sau cunoștințe care știau despre eveniment. Go Free 24h a început la ora 12:00 cu o parte din organizatorii evenimentului și câțiva participanți punctuali. Pe parcursul zilei, peste 30 de persoane au intrat în ,,zona free”, iar unii dintre ei și-au făcut curaj și au scris și articole și sugestii pentru organizatori și comunitatea locală. Evenimentul s-a încheiat la ora 21:00 cu o stare de bine a cărei sursă principală, pe lângă productivitatea tuturor, a fost ,,mascota redacției”, Milo, un cățel de câteva luni îndrăgit de toată lumea.

Go Free How twin flames burn Before reaching the age of 15 years old I didn’t even know that such a thing as LGBT communities exist. When I turned 15 I went to Oradea to a nice high school which was 66 kilometers away from my hometown. I did not know what to expect. One thing is certain: those 4 years I spent there changed my whole life and eventually, after a long period of time, I was able to reveal my true self. I am bisexual. My first intercourse and even kiss happened in the 9th grade with a heterosexual girl, who was just curious (worst type, I can tell!). She was my best friend, ``my mom``, ``sister``, and everything. We shared a bed when we had the opportunity, and we spent all our time together. Then, after 2 years, I realized she had been my first love. I was depressed because I knew she had (and still has) a boyfriend she loves a lot. But this story is not about my depression, it’s about a person whom I met later. One of my friends told me she had a best friend in Greece who is about to come home. All I knew was that she is a Scorpio and that she is exotic. When I first met her I felt the whole world spinning around. We were staring at each other. I felt every tiny movement and heartbeat of hers. Could it be love at first sight or not? On the first day, we kissed in the bathroom and later on, we had a lot of experiences together including real passionate sex. Then we started to quarrel and break up, make up, and so on. It went on for 3 years until she moved to England. I thought I totally lost myself. I was right. It was not love, it was much more than that. She only contacted me after spending 3 months in England, but when she did, our whole relationship changed. Yes! She is my TWIN FLAME and that means, without exaggeration, that I feel everything she does. Whenever I want to call her to smoke together through the phone, she calls me 2 minutes earlier or she laughs and tells me that she just wanted to call. But it is deeper than that. When she feels awful and I cannot know about it because she is far away, however, I feel a strong pressure in my chest and I call her immediately. I feel her, every inch of her skin, lips and the presence of her eternal soul attached to mine. We are two people in one. It was not a simple love, it is a love that never dies, it only transforms. Now I have a boyfriend I love more than anyone and she does too, but when we have the opportunity to meet (which is rare) we cannot help it, we always kiss to feel our souls melting into each other’s. In conclusion, I can tell that I am a proud member of the LGBT community, I support them with all my heart and I think that being, or at least trying to experience a kiss or, if possible, intercourse with the same gender, everyone should try before judging. It is stunning that I found my eternal love, soulmate and twin flame whom I can always feel, but never get. There is nothing more beautiful in this world than this, and even though life pours water on us, our flames still burn when we see each other. Twin flames never stop burning for each other, not even after death.

Go Free How to hide in plain sight? ‘What if I was gay?’ I had asked my mom once, when she kept pressuring me with annoying questions about a non-existent boyfriend. She’d said that she wouldn’t care, that it would be my business, so she let it go and I thought that was the end of the story. I wouldn’t have to come out to them, then one day I’d show up with a girlfriend and, if they were surprised, I would say: ‘Didn’t I already say this?’ Fast forward to college, when I moved out to a different city. I kept in touch with my parents and, in return they would stalk me on Facebook because they couldn’t see me daily and they wanted to know what I was up to. I tend to be very vocal about things I’m interested in, things that affect society as a whole, but also myself, personally, I like and share and post things to do with the LGBT community and that must have alarmed my parents. ‘Don’t post about gays’ they said ‘people are mean and judgemental and you will be excluded for your opinions’. I didn’t pay it much mind, thinking it was just a way for them to protect me from people who wanted to hurt me. It didn’t cross my mind that they were the ones hurting me. Turns out it wasn’t my reputation they were concerned with, it was their own. ‘What will neighbours or coworkers think if our daughter posts gay activism on her Facebook profile?’ It didn’t matter that I never publicly said I wasn’t straight, I simply supported a cause I was passionate about, my intentions behind it were never stated. Still, I played by their rules, I gave in after a very heated argument because, after all, they still support me financially, I stopped liking or posting anything that has to do with the LGBT community, and everything calmed down. They’re not upset anymore and they dropped the subject. What they don’t know, however is that I made another Facebook profile, one where I blocked them and every relative or neighbour I could think of, one where only people I trust are allowed, one where I can openly express myself. I will not let anyone shut my big mouth up, not even my homophobic parents, I will live my truth surrounded by people who love and support me unconditionally. Maybe one day I’ll be brave enough to be open with them as well, but until then, what they don’t know - won’t hurt them.

Go Free Interviu cu Fabio Massa: Iubirea este iubire Narcisa MOROȘANU Fabio Massa este regizor, scenarist și actor. În vârstă de 33 de ani, acesta s-a născut în Castellammare di Stabia, un oraș situat în sud-vestul peninsulei Italice, lângă Napoli. În filmul său „AEffetto Domino”, a cărui premieră a avut loc în Italia în martie 2017, Fabio a îndeplinit toate cele trei roluri. În România filmul a ajuns pentru prima dată în atenția publicului clujean într-o seară de duminică, pe 19 noiembrie, în atmosfera festivalului „Serile Filmului Gay” unde a și câștigat premiul publicului la secțiunea cel mai bun scenariu. Câteva zile mai târziu am avut ocazia să discut cu Fabio Massa într-un interviu live în cadrul căruia mi-a împărtășit viziunea sa asupra filmului și câteva din întâmplările și ideile care stau la baza construcției lui. „AEffetto Domino” prezintă povestea lui Lorenzo (personaj interpretat de Fabio), care după ce îl întâlnește pe Kalid, un băiețel din Africa, realizează că are o viziune de urmat. Visul său este să ajungă pe tărâmurile natale ale lui Kalid și să predea copiilor de acolo. Pe măsură ce dorința sa devine tot mai clară în mintea lui, Lorenzo dă dovadă de tărie de caracter, de vreme ce iubitul său (Fulvio) își exprimă lipsa de sprijin în a urmări un plan ce sparge barierele iubirii adevărate. Fulvio consideră că Lorenzo ar trebui să fie mai implicat în oficializarea relației lor, în loc să își caute fericirea pe meleaguri necunoscute. Așa cum spune Fabio: „Iubirea este iubire!”, explicând că iubirea este acolo, în noi toți, și că nu există niciun argument împotriva realității acestui sentiment. Fiecare persoană are un scop mai înalt, la care trebuie să ajungă individual, însă realizarea acestui scop nu interacționează negativ cu sentimentul de dragoste, ci îl completează. Titlul peliculei propune un joc fascinant între două cuvinte din limba italiană: „affeto” care înseamnă afecțiune sau sensibilitate, și „effetto” care se traduce ca și efect, la fel ca în fraza utilizată universal: cauză și efect. De vreme ce „Effetto Domino” ar fi însemnat pur și simplu „Efectul de Domino”, “AEffetto Domino” aduce afecțiunea în discuție, ca un sentiment ce poate provoca un efect de domino, sau așa cum susține Fabio: „Universul decide asupra consecințelor acțiunilor tale!”. E important să înțelegem, spune Fabio, că atunci când avem afecțiune pentru oricine altcineva, nu putem fi un efect în același timp, pentru că efectele apar ca urmare a unor acte afective. „Nu este important să găsești persoana potrivită, ci să te îndrăgostești”, spune Fabio. Prin urmare, din momentul în care avem iubire pentru familia și prietenii noștri, pentru iubitul sau iubita, pentru cei care ne sunt aproape, și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atunci ne putem găsi scopul sau, ca și în situația lui Lorenzo – dorința de actualizare de sine „Domino”, în cuvintele lui Fabio, ,,cel mai bun lucru pe care îl putem face în viață este să privim mai departe de ceea ce ni se prezintă încă de la naștere, să ne punem întrebări și să ne lăsăm pașii să găsească căi spre răspunsuri”. Fiecare dintre noi trăiește și învață de-a lungul vieții și trebuie să avem certitudinea că am făcut cel mai corect lucru posibil, din perspectivă proprie. AEffetto Domino nu este o poveste fantastică, ci una inspirată din realitatea regizorului. Fabio Massa a cunoscut un băiețel african, a cărui personalitate l-a făcut „să reflecteze asupra bucuriei de a trăi o viață sinceră”. Explicația acestei propoziții este că fiecare dintre noi trebuie să aleagă subiectiv scenariul cel mai potrivit pentru dezvoltare personală. În film, personajele interpretează diferite tipologii cu rol moralizator. Acestea sunt bine conturate, astfel încât spectatorii își pot compara ușor trăsăturile și comportamentul personal cu cel al personajelor, pentru a înțelege povestea mai bine. Kalid, de exemplu, este băiețelul care a fost îndepărtat cu forța din Egipt, motiv pentru care el simte

Go Free

iubire sinceră pentru căldura soarelui și atingerea fină a nisipului sub picioarele lui. Visul lui de a se întoarce acasă este remarcabil de frumos în esență, pentru că acesta dă dovadă de pasiune și o legătură foarte strânsă cu țara-mamă. Dorința lui de a se întoarce în Egipt, îl aduce mai aproape de întregul Univers prin credință în origini și o înțelegere înaltă a nevoii de a aparține unui loc specific. Fulvio, pe de altă parte, prefera să trăiască în domino-ul pe care i-l creează mintea. El vede lumea prin filtrul lucrurilor materiale, alegând să considere iubirea ca fiind cel mai mare și mai irațional act din întreaga lume reală. Din spectrul acestei idei, este ușor să îl înțelegem pe Fulvio, mai ales dacă ne gândim la prima dragoste și teama de a pierde pe cineva care părea atât de prețios și pentru totdeauna. Tatăl lui Lorenzo prezintă un alt tip de capcană mentală. Îndoctrinat într-o conștiință a fricii, îl învață pe băiatul său încă de la o vârstă fragedă diferența dintre bărbat și femeie. Acesta este nevoit să depășească foarte multe prejudecăți când, mulți ani mai târziu, Lorenzo decide să îi spună adevărul privind orientarea lui sexuală. Atât Fulvio cât și tatăl lui Lorenzo ilustrează caractere stricte, bazate pe credințe personale adânc înrădăcinate și pot părea lipsiți de empatie sau dezinteresați. Totuși, nu este nimic rău în a alege o altă cale spre fericire, atâta timp cât poți respecta nevoia celorlați de a duce o altă bătălie în această viață. Fabio spune că personalitatea lui și a lui Lorenzo sunt foarte asemănătoare. Amândoi dau dovadă de capacitate de concentrare și determinare atunci când doresc să își îndeplinească visele lipsite de egoism, ca parte a unui tribut adus vieții. Când l-am întrebat ce îl inspiră, mi-a răspuns că îi place să călătorească și că aceasta ar fi o sursă a inspirației, alături de membrii echipei lui. Fabio este de părere că atâta timp cât există două persoane care doresc să se implice într-o sarcină, acestea nu se vor limita niciodată una pe

Go Free cealaltă, ci vor evolua împreună. 2018 îi aduce dorința de a scrie un nou scenariu pentru un film care se va numi Mai Per Sempre, pe care îl va regiza și pe platourile căruia își va dezvolta talentul actoricesc, interpretând rolul principal. Foto: Arhivă personală Fabio Massa

LA COMUNITATE

#Respect