Go_Free_Aprilie_2016 by Revista Go Free

Numarul 14

Aprilie 2016

REE GO FREE OF G Revista Cetateanului Jurnalist

Număr special realizat în cadrul proiectului „Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”, finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Echipa Powered by:

Toate drepturile de publicare aparțin redacției Go Free. Reproducerea parțială, totală a textelor și materialelor poate fi făcută doar cu acordul redacției.

Contact www.gofree.ro www.facebook.com/gofreestudent Editor Șef Andra Camelia CORDOȘ Telefon: +40742 554 321

Redactori Diana CATARAMĂ Casandra COVACIU Ștefana CRISTESCU Flavia DIMA Paula DRAGOȘ Iulia DROMERESCHI Melisa GORON Valentin ODOBEȘTEANU Ileana OPREA Amalia POPA Laura POPA Ioana POPOVICI Oana SANDU Caterina SESSA Valentina ȘTEFANSCHI Denis VARGA Editori Irina CRIȘAN-LUPA Teodora LUDUȘAN Pavel MALOȘ Fotografi Andra Camelia CORDOȘ Cristian IOAN

Parteneri în proiectul StReEt

Cu sprijinul

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014 sau a partenerilor.

www.eeagrants.org

www.fondong.fdsc.ro

Editorial “KON SI KADALA?“ Andra Camelia CORDOȘ

“KON SI KADALA?“[Cine-s ăștia?] a fost, probabil, una dintre întrebările la care ne-a fost cel mai greu să răspundem când am pornit la drum, cu aproape 10 luni în urmă, împreună cu o echipă nouă de elevi și studenți care s-au alăturat inițiativei Go Free: „Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”. La început am fost cei care i-am căutat pe oameni în satele lor, spunându-le că am venit să-i ascultăm. Oamenii ne-au vorbit, ca și cum, după multă așteptare, cineva a venit să întrebe de soarta lor. Am fost “tinerii de la oraș” care ne-am întors cu un carnețel verde și un pix în mână la porțile ce ni s-au deschis, una după alta. Am fost cei care am căutat să înțelegem ce înseamnă solidaritatea pentru oamenii din 5 comunități multietnice din județele Alba, Cluj, Mureș și Sălaj. Le-am spus oamenilor că vrem să învățăm mai multe despre comunitățile lor, despre ceea ce este important pentru ei, despre eforturile pe care le fac în fiecare zi pentru a merge mai departe, despre lucrurile bune și grele din viața lor trecută și prezentă. Am învățat, bătând la porțile instituțiilor locale, că este mai important să încercăm să înțelegem sărăcia României rurale și să nu căutăm doar vinovați pentru starea lucrurilor, ci mai degrabă să încurajăm solidaritatea celor care își doresc să construiască pentru comunitate. Am învățat să le purtăm de grijă oamenilor care s-au deschis în fața noastră, să le respectăm dreptul la viață privată și demnitate. Am învățat să punem omul în centrul activității jurnalistice pe care ne-am dorit să o facem într-un mod responsabil. Uneori ne-a fost teamă să nu jignim cu întrebările noastre, alteori să nu creăm speranțe false pentru oamenii care ne-au împărtășit poveștile lor și care au nevoie de sprijin pentru ca schimbarea să se producă în comunitățile lor acum. Am învățat împreună să facem jurnalism pentru comunitate, (re)cunoscându-ne limitele și încercând să ne asigurăm că oamenii înțeleg ceea ce putem să le oferim. Am înțeles că drumurile au o culoare diferită acolo unde locuiesc comunități rome compacte și că nu putem vorbi de justiție socială acolo unde asfaltul negru devine pământ. Am înțeles că zidurile segregării de la oraș pot lua forma unor garduri de lemn la țară și că podurile de acces reprezintă cea mai simplă modalitate de a ține o comunitate izolată. Nu am înțeles, în schimb, cum reușește o comunitate de aproape 500 de persoane să-și trimită la școală copiii curați când un singur izvor de apă e disponibil în comunitate, în timp ce containerul de dușuri a fost închis la doar câteva ore după inaugurarea de către autorități. Ceea ce ne-a unit pe toți în această călătorie a solidarității a fost grija pe care ne-am purtat-o unii altora și respectul pe care l-am arătat celor ca noi și celor diferiți de noi. Oamenii din Cristolțel/Surduc, Hădăreni/Chețani, Cămărașu, Sînpaul, Dăroaia/Roșia Montană ne-au primit în casele lor cu încredere. Despre o parte dintre aceștia veți găsi în continuare articole scrise pentru prima dată de tinerii care azi au un răspuns la întrebarea “Kon si kadala/ Cine-s ăștia”, cu care am plecat la drum. Ei sunt astăzi jurnaliștii comunitari care duc mai departe cuvintele oamenilor pe care i-au întâlnit, într-un număr al Revistei Go Free dedicat solidarității și justiției sociale. Această initiațivă de dezvoltare a jurnalismului comunitar și formare a unei generații de tineri jurnaliști care înțeleg realitățile comunităților rurale multietnice, își asumă rolul de watchdog în numele justiției sociale, promovează prin activitatea lor respectul pentru diversitate și un discurs responsabil a fost susținută de granturile SEE 2009-2014, în cadrul programului Fondul ONG în România.

Comunitate Jurnal StReEt: Comunitatea din Surduc, între trecut și prezent Ioana POPOVICI Ultima sâmbătă a lunii ianuarie ne-a găsit în documentare la Surduc, unde relatările despre comunitatea de astăzi s-au împletit firesc cu amintirile satului de ieri prin intermediul oamenilor pe care i-am întâlnit. Mai întâi am stat de vorbă cu Ș. la o cafea, interviul nostru evoluând în mod firesc într-o discuție amicală, plină de sinceritate și disponibilitate, presărată cu zâmbete și curiozități. În ceea ce privește studiile, a început Politehnica la Cluj și nu i-a plăcut, așa că a renunțat și a revenit acasă, însă a rămas cu drag și dor de Cluj. Ne-a mărturisit visul său de a se reîntoarce acolo ca să îmbrace uniforma de student a Academiei de Poliție, pentru a inspira respectul și a-și asuma responsabilitatea ce vine odată cu aceasta. Dacă nu reușește aici, ar mai exista posibilitatea de a merge în Statele Unite la sora sa să lucreze ca șofer de tir, o meserie care i-ar aduce bani frumoși. În prezent lucrează la o firmă de volane în Jibou, unde sunt angajați mulți tineri din zonă. Nu prea mai sunt multe alte oportunități de lucru, în afară de firma de mobilă din sat și de îndeletniciri sezoniere precum culesul hribilor. El ne-a explicat ce înseamnă să fii un tânăr de etnie romă în Surduc, cum vede el diferența dintre cele două

comunitate comunități de romi de acolo, precum și problemele din localitate și posibilele soluții pe care le întrevede pentru acestea. Dacă ar putea schimba ceva la satul său, ar vrea să fie mai puțină mizerie și în general și-ar dori ca romii să nu fie toți ,,băgați în aceeași oală’’, așa cum se întâmplă deseori când are loc un eveniment neplăcut sau așa cum sunt reprezentați, de cele mai multe ori, în media actuală. Nu în ultimul rând, din discuția cu Ș. ne-a rămas viu întipărită în minte descrierea însuflețită a locurilor natale, marcată de frumusețea priveliștii de pe dealurile Surducului, unde a cutreierat natura în copilărie. Am făcut apoi împreună un mic tur al satului până la casa domnului P., dascăl de seamă acum aflat la pensie. Știind că a fost profesor de istorie, ne-am așteptat să auzim de la dumnealui povestiri interesante din trecutul Surducului și nu numai. Putem spune că așteptările ne-a fost depășite, căci într-un timp relativ scurt, acesta ne-a purtat cu ușurință prin istoria satului întrepătrunsă cu istoria sa personală, povestindune despre tradiția pedagogică a Surducului, despre primul televizor pe care l-a cumpărat, despre vremea de imediat de după război sau despre personalitățile de seamă care au pornit din satul său. Nu doar ne-a spus, ci ne-a și arătat sau citit din articolele și pamfletele scrise de el de-a lungul vremii, adunate cu grijă într-un dosar gros, precum și din poeziile scrise de poeții talentați ai Surducului. Am detectat în ambele relatări ale celor doi membri ai comunității atașamentul lor față de Surduc, dar nu am putut să nu observăm contrastul dintre trecutul bogat în activități culturale și prezentul aparent lipsit de astfel de oportunități în zonă. Timpul s-a scurs repede, iar noi a trebuit curând să ne luăm la revedere de la Surduc, mulțumiți pentru moment, dar dornici totodată de a reveni și a afla mai multe despre acesta prin ochii oamenilor săi. Până la următoare întâlnire luăm cu noi cuvintele de despărțire ale domnului profesor: ,,Solidaritatea este unirea în cuget și în simțire, în dorința de a-l vedea și pe altul fericit, nu numai pe tine, de a respecta părerile altora. Solidaritatea vine din cunoaștere și adevăr.”

Foto: Ioana POPOVICI

Comunitate O viață trăită la sat: istorie și Holocaust Diana CATARAMĂ Astăzi mă întorc a nu știu câta oară în Surduc. Respir profund, e o dimineață răcoroasă, iar ceața dă să se ridice de peste dealuri. Înaintez agale spre centrul satului și las în urma mea gara și clădirea de la fosta exploatare de stat a minelor de cărbune din Surduc și Cristolțel. Pentru mine, satul acesta nu e un loc ca oricare altul. Când mă uit la case și la oameni încep să țes istoricul locului cu trainice fire de ață toarse din poveștile de viață ale oamenilor de aici. De-aș putea să mă întorc în timp aș păși pe pământul grofilor și baronilor care dețineau toată Valea Someșului până la Cluj. Acesta e un loc încărcat de istorie, cu povești încă neștiute și cu legende tăinuite. Aceasta nu e un loc ca oricare altul.

Foto: Ioana POPOVICI

comunitate Tresalt la auzul unui salut hotărât de după o poartă și mă trezesc din mrejele trecutului. Dau binețe și mă uit la colegii mei de drum. Simțim vibrația locului și citesc în ochii lor dorința de a afla mai multe, dorință care îmi freamătă și mie în suflet și în gânduri. Astăzi ne întâlnim cu domnul P.. Ne oprim în fața unei case peste care timpul a trecut așa cum a trecut și peste oamenii care o locuiesc. Aceasta e casa domnului P.. Bat nerăbdătoare dintr-un picior un ritm numai de mine știut și aștept să ni se deschidă poarta ca și cum acesta este ultimul obstacol spre comorile lumii. Nu frigul agățat de peticele de zăpadă de pe dealuri e de vină, ci dorința de cunoaștere, de a găsi aici răspunsul la toate întrebările ce așteaptă acum în carnetul meu de notițe. Suntem poftiți înăuntru, iar eu pășesc timidă în casa unui iubitor de cărți care nu poate fi decât profesor de istorie: cărți vechi și noi ce adună între coperți istoria țării și a lumii stau mărturie trecerii timpului în biblioteca din cameră. Aici îl așteptăm pe domnul P. Foto: Andra Camelia CORDOȘ Într-un colț al camerei zăresc aievea o cravată agățată pe cuierul de haine. Ne așezăm la masă cuminți, ca și cum urmează să facem pregătire la istorie. Lăsăm rucsacurile jos, lângă scaune, ne scoatem carnetele de notițe și așteptăm, cu ochii lăsați în jos, pironiți parcă în foile ce abia așteptau să fie umplute cu fragmente din povestea vieții domnului profesor. Când domnul P. deschide ușa hotărât și intră în încăpere, mă ridic repede. Îmi întinde mâna în semn de bun-venit, o mână caldă ca cea a unui bunic. Ochii albaștri îi oglindesc bunătatea sufletului ce se revarsă întrun zâmbet binevoitor. Poartă ochelarii lăsați într-o parte, parcă munciți și ei de ani și vremuri întortocheate cu oameni și întâmplări. “Să fie cu folos!”, își începe domnul profesor incursiunea în istoria locului, iar eu îi sorb cu nesaț cuvintele. Om respectuos și dornic să ne ajute, ne arată tot ce are despre Surduc, vorbește puțin despre el, mai mult despre munca lui și despre oameni pe care i-a întâlnit pe drumul vieții. ,,Eu sunt fiu al satului Surduc, am 78 de ani”, continuă el cu o voce în care se sălășluiesc cei 47 de ani de predare. ,,Visul meu a fost să fiu profesor de muzică, dar n-a ieșit, și am ajuns profesor de istorie. Școala pedagogică am terminat-o la Cluj. Am doi copii. Am pornit de la lingură și furculiță și am ajuns la polonic. Părinții mei au fost țărani și voiau să mă fac popă sau dascăl.”. Și dascăl a ajuns, așa cum i se hărăzise încă din copilărie. Profesorii care l-au format la Cluj au avut grijă să îi insufle dorința de a deveni dascăl pe pământurile natale, iar el s-a pregătit să se întoarcă în satul lui și să contribuie la dezvoltarea acestuia: ,,În viața asta totul pornește de la disciplină. Acolo unde nu e disciplină nu poate fi nici progres.”.

Comunitate

În Surduc au fost 18 familii de evrei. Toți s-au ocupat cu comerțul și afacerile. El nu a contenit să îi caute în arhivele vremii, încercând să afle dacă au supraviețuit deportării.

Foto: Diana CATARAMĂ A muncit mult în și pentru Surduc, a trimis scrisori la mai marii țării despre aspecte din comună care-și căutau rezolvarea prin birourile politicienilor și funcționarilor. ,,Ca să faci, trebuie să te intereseze, trebuie să mergi, să umbli”, rostește el către noi povața, ca apoi să adauge că lui i-a plăcut să nu stea, ci să lucreze intelectual. Aici, în Surduc, oamenii s-au trudit, fiind învățați cu muncile grele încă de pe vremea iobăgiei: ,,La noi, în afară de horă în sat și cu plugușorul în sat sau de sfintele sărbători, oamenii nu prea aveau tradiții, oamenii munceau de zori și până-n noapte.” Părinții lui au fost oameni simpli, țărani, așa cum îi place lui să spună. Își aduce aminte perfect că locuia chiar în centrul satului în aceeași casă unde s-a născut. Iar unde e astăzi farmacia, acolo era un magazin cu două locuințe ale domnului Avrum și domnului Lezu. Erau evrei. Domnul Avrum avea 4 copii, pe toți îi ține minte, ,,că aveam șase ani când i-au dus în ‘44”. Iar înainte să plece, domnul Avrum a venit la mama domnului profesor și i-a lăsat trei baloți de stofă ca să îi pună la păstrare până când s-a întoarce. Dar nu s-a mai întors. A continuat mulți ani la rând să le dea de urmă. Mai ține minte cum, după câteva săptămâni, au venit autoritățile la el acasă și i-au cerut mamei lui baloții de stofă. În acea zi a înțeles că și-a pierdut prietenii și vecinii. În Surduc au fost 18 familii de evrei. Toți s-au ocupat cu comerțul și afacerile. El nu a contenit să îi caute în arhivele vremii, încercând să afle dacă au supraviețuit deportării, dacă s-au mai întors pe acele meleaguri. Pentru el era ca și cum ar fi căutat în negura istoriei oameni și întâmplări care i-au marcat copilăria.

comunitate Incursiunea în Surducul de altădată ne arată că așezarea a fost un loc prosper. Aici a fost o fabrică de cărămidă și țiglă, o firmă de prelucrare a lemnului și două măcelării, precum și exploatarea minieră de la Cristolțel și Surduc în 1911. Așezarea datează din anul 1554 în documentele vremii, iar denumirea provine din cuvântul slav care înseamnă “cotitură” și se referă la locul unde se întoarce Someșul. Legenda spune că ”s-ar chema Surduc pentru că la intrarea în sat, pe valea Gârbăului, era un cetățean mic și surd” care avea o crâșmă, iar târgarii se băgau acolo și beau când mergeau la târg la Jibou și spuneau că merg la surduc, la omul acela mic și surd. Cuvintele curg mai bine între oameni care se cunosc, așa că domnul P. întinde fața albă de masă și ne servește cu palincă și prăjitură ca să avem drum bun și să plecăm cinstiți de la casa lui. Se uită apoi la noi și ne spune că “viața trece repede când ești ocupat!”. Căci domnul profesor a avut grijă de satul natal așa cum primise povață de la dascălii lui. S-a preocupat să așterne în file de carte toate faptele de seamă ale consătenilor lui și să le onoreze existența “fiilor” Surducului care au cinstit satul natal prin activitățile lor. Singura lui nemulțumire este că Surducul nu mai este ce a fost, nu se mai poate bucura de activități culturale sau de seri de teatru așa cum erau înainte. Ne lăsăm cu greu duși din casa domnului profesor, în mirosul îmbietor al sarmalelor pregătite pentru cina în familie. Duc mai departe povestea vieții domnului profesor întipărită bine în minte și evenimentele istorice care i-au răpit șansa de a trăi în același sat cu domnul Avrum, de a se juca cu copiii acestuia și de a crește împreună. Timpurile acelea n-au prețuit viața celor care sunt diferiți de noi, iar respectul pentru om a pierdut atunci o luptă. Știu însă că domnul P. nu și-a trăit viața în van, ci a folosit timpul pentru a face bine, contribuind la prosperitatea locului și la formarea tinerelor generații.

Foto: Ioana POPOVICI

Comunitate Solidaritatea sub diferite pălării Denis Andrei VARGA Ultimele luni au fost marcate de câteva momente semnificative: explorările și discuțiile avute în comunitatea din Surduc, în județul Sălaj. În acest loc am întâlnit oameni diverși ce-și poartă fiecare ochelarii prin care privesc spre realitățile satului, unii mai optimiști, altii cu rețineri. Oameni ce poartă pălării în diverse forme și culori sub care se ascunde ideea acestora despre ce înseamnă solidaritatea. Formele și culorile pe care le-am surprins în cadrul discuțiilor erau rezultatul experiențelor personale și profesionale ale oamenilor cu care am discutat. Astfel, unele definiții ce ne-au fost împărtășite erau influențate de traiul zilnic, de existența unui loc de muncă ce are ca scop ajutorarea oamenilor, și unde solidaritatea este văzută ca o conlucrare între sprijinul financiar oferit de stat și voința oamenilor de a depăși împreună situații dificile, astfel încât contribuțiile aduse să ducă la îmbunătățirea situației celor aflați în nevoie. Domnul P., fost profesor de istorie, ne-a prezentat pălăria sa ale cărei culori sunt date de istoria locului împreună cu formarea sa de-a lungul anilor, anume că: „solidaritatea este o unire în cuget și simțire în Foto: Diana CATARAMĂ dorința de a vedea și pe altul fericit, nu doar pe tine”, această solidaritate venind din cunoaștere și adevăr. Lecțiile profesorilor, mentorilor au și ele o influență asupra modului în care oamenii aleg să definească solidaritatea. Un localnic și-a amintit, după mulți ani de la întâmplare, de dirigintele său care a luat o nuia pe care îndoind-o le-a arătat că singuri pot fi ușor doborâți; apoi a luat un mănunchi de nuiele pe care a încercat din nouă să le îndoaie, arătându-le că fiind uniți sunt mai puternici. O altă definiție a fost a unui tânăr din comunitate pentru care solidaritatea înseamnă “ să fim cu toții uniți indiferent de diferențele ce sunt între noi, căci în final suntem cu toții oameni.”. În urma discuțiilor pot spune că am învățat și adăugat noi culori pentru pălăria solidarității ce o port și eu. Una în care înțeleg că doar împărțind câte o bucată din materialul pălăriei noastre cu oamenii care fac parte din grupul de prieteni, din comunitate, din societate, putem forma un acoperiș care să reziste oricărei furtuni, în timp ce ne bucurăm împreună la o ceașcă cu ceai cald.

comunitate Lala, domnul fierar Caterina SESSA

Interesul nostru pentru meșteșugurile tradiționale ne poartă spre Gheorghe, cunoscut drept Lala, domnul fierar din Dăroaia (Roșia Montană). Intrând în curtea casei sale, îl găsim la muncă în micul său atelier dintr-un colț al curții. Ne întâmpină cu un surâs de bun-venit și ne invită să intrăm. Ne croim drum printre zeci de unelte, bucăți de lemn și materiale refolosibile. Într-un colț al încăperii a fost aprins un mic foc, pentru a putea încinge fierul. Pe pereți se află măsurători și lucrări realizate de Lala de-a lungul anilor.

Foto: Oana SANDU Părând bucuros de curiozitatea noastră, dar fără să se oprească din lucru, începe să ne povestească din experiența sa de fierar. Prelucrarea fierului nu a fost meseria sa principală, ci un fel de pasiune utilă, pentru a-și ajuta familia și vecinii cu necesitățile cotidiene. Cel care l-a învățat a fost tatăl său, care, la rându-i, învățase de la bunic. Acum, însă, Lala se vede nevoit să închidă această buclă, lipsindu-i ucenicii. Niciun tânăr din familie sau din comunitate nu l-a abordat, iar cunoștințele sale vor fi probabil pierdute când își va încheia activitatea. La fel ca în restul Europei, și în România satele își pierd încet-încet locuitorii, și par destinate, inevitabil, dispariției. Abandonarea zonelor rurale aduce cu sine un risc imens pentru supraviețuirea meșteșugurilor tradiționale legate de agricultură și artizant. Meșterii precum Lala îmbătrânesc fără să aibă parte de ucenici cărora să le împărtășească tainele meseriei lor.

Comunitate

Mâinile lui Lala, marcate de trecerea timpului, însă iuți și hotărâte, martore ale atâtor ani de practică, mi-au amintit de mâinile bunicilor mei, care au fost croitoreasă și grădinar. Am crescut urmărindu-le munca neîntreruptă, fascinată de tehnicile prin care transformau pământul sau foloseau materiale pentru a crea ceva autentic, perfect în simplitatea sa.

Foto: Andra Camelia CORDOȘ Mâinile lui Lala, marcate de trecerea timpului, însă iuți și hotărâte, martore ale atâtor ani de practică, mi-au amintit de mâinile bunicilor mei, o croitoreasă și un grădinar. Am crescut urmărindu-le munca neîntreruptă, fascinată de tehnicile prin care transformau pământul sau foloseau materiale pentru a crea ceva autentic, perfect în simplitatea sa. În ciuda apropierii și admirației am învățat de la ei doar bazele meseriei. Crescând, nu mi-am cultivat interesul pentru meșteșuguri, ci m-am mutat la oraș pentru studii, iar viața mea a început să fie foarte diferită de a lor. Astfel, bunicii mei nu au avut nici ei urmași cărora să lase moștenire aceste meșteșuguri, iar tradițiile transmise cu răbdare din generație în generație se vor pierde. Bernard de Chartres spunea: „[...] suntem doar pitici pe spinarea unor uriași, astfel încât putem vedea mai departe și mai multe lucruri decât ei, însă nu fiindcă am fi mai înalți sau am avea vederea mai bună, ci pentru că suntem înălțați și purtați pe spinarea uriașilor”. Chiar dacă filosoful se referea, în acest citat, la gânditorii moderni și la datoria lor în confruntările cu autorii antici, consider că se potrivește foarte bine descrierii relațiilor dintre generații. În acest moment istoric, noi, tinerii, trăim experiențe senzaționale, inimaginabile în urmă cu câteva decenii: studiem la universitate, călătorim, iar în orașe putem cunoaște oameni din întreaga lume și construi rețele internaționale, grație fantasticului instrument numit internet. Acestea sunt oportunități incredibile, care ne permit să ne clădim singuri viitorul, însă care nu ar fi fost posibile fără acei ”uriași” care ne-au susținut.

*Originară din Italia, Cate studiază în România ca student Erasmus, la Universitatea Babeș-Bolyai. Traducerea acestui material a fost realizată de Iulia DROMERESCHI.

comunitate Dezastrul ecologic de la Geamăna. Istoric și fotoreportaj Text și foto: Flavia DIMA

Geamăna este – sau mai degrabă a fost – un sat întins peste dealurile Munților Apuseni din județul Alba. Existența sa a fost curmată de începerea exploatării miniere de suprafață de la Roșia Poieni de către compania de stat Cuprumin, a căror deșeuri au fost deversate pe teritoriul fostului sat. În lumina protestelor din toamna anului 2013 împotriva RMGC, Geamăna a devenit un exemplu macabru al istoriei care putea să se repete la Roșia Montană, atrăgând atenția presei, activiștilor și cetățenilor din toată lumea. Exploatarea de la Roșia Poieni a început în anul 1977, producția propriu-zisă de cupru începând în 1983. În 1986, conducerea statului decide înființarea unui lac de decantare a sterilului provenit din producția de cupru peste suprafața satului Geamăna. O mare parte din Geamăna a căpătat astfel denumirea oficială de Iazul Valea Șesei, care în prezent are peste 130 de hectare și o înălțime de 70-80 de metri. Pentru a putea construi iazul, autoritățile au expropriat progresiv, în perioada comunistă, casele și terenurile oamenilor care locuiau în Geamăna. Aici locuiau în jur de 300 de familii în anul demarării exproprierilor, numărul scăzând de la an la an, proporțional cu creșterea lacului de steril. Dacă în 2004 se mai aflau în jur de 50 de familii în Geamăna, zece ani mai târziu numărul locuitorilor a ajuns la aproximativ 20 de oameni, majoritatea de vârsta a treia. Cuprumin este compania de stat care deține cca. 60% din rezervele de cupru ale României, cel de la Roșia Poieni, estimat la peste un miliard de tone de minereu cu aproximativ 3,9 tone de metal conținute. Conform unui document de pe site-ul oficial al companiei, Cuprumin prelucrează cca. 2 milioane de tone de minereu pe an. Cuprul este extras prin metoda flotației, care produce un steril acid (cu pH-ul între 1,5 și 2,8), care este neutralizat parțial cu var stins produs la uzina companiei. Substanțele sunt vizibile în aspectul iazului: ariile portocalii sau verzui sunt cele care conțin steril pur, iar zonele aparent cenușii și uscate sunt cele care au fost neutralizate cu var. Conform unui articol din 2004, o parte din angajații Cuprumin suferă de silicoză, o boală pulmonară cauzată de inhalarea prafului de siliciu - substanță folosită adesea pentru a crea aliaje cu curpru pe o perioadă extinsă de timp. Cei câțiva localnici în vârstă își amintesc cu durere și indignare cum au asistat la distrugerea progresivă a satului natal. Doar mărturiile și fotografiile acestora atestă faptul că turla bisericii care se ivește de sub iaz a fost cândva în vârful unui deal, amintiri pe care le împărtășesc în fiecare an jurnaliștilor și participanților la Fânfest. Unul dintre aceștia își amintește o veche legendă a satului, care confirmă destinul tragic al acestuia: un preot de la începutul secolului XX și-ar fi îngropat nevasta și copilul sub altarul bisericii din deal, blestemând satul să dispară de pe fața pământului.

Comunitate

comunitate

Comunitate

comunitate

Comunitate

comunitate

educatie Studiu școlar în 3 părți Iulia DROMERESCHI

De multe ori m-am întrebat oare cum or fi stând lucrurile cu școala de la sat, cu „învățământul din zonele rurale”, fiindcă așa-i politicos. Cum i-om spune, cum nu, satul rămâne sat – acolo unde bine spunea cineva că s-a născut veșnicia. Înainte să crească oraș, orice loc a fost sat. Și fără de sate nici migrații către orașe n-ar fi fost.

educatie La fel ca mulți alți colegi de generație, și eu am crescut (parțial) la sat. Am amintiri incomparabile din Maramureș, de printre brazi, de lângă râul înspumat, amintiri cu Crăciunuri îngropate în troiene și cu veri lungi și netede, care nu se mai sfârșeau. Dar n-am fost la școală decât la oraș, recunosc. Firește, am avut colegi care făceau naveta de prin localitățile învecinate, cu nume exotice precum Cotu sau Crucea, despre care nu știam decât c-ar avea care un festival al usturoiului, care o mânăstire foarte frecventată. Discuțiile din cadrul proiectului StReEt mi-au oferit ocazia de nerefuzat să stau de vorbă cu câteva persoane esențiale pentru bunul mers al lucrurilor în două localități rurale din județul Mureș, cât și întrun oraș limitrof. Documentarea pentru proiect mi-a purtat pașii în Hădăreni, Chețani și Luduș – și, deși cele câteva întrevederi au fost prea puține pentru a trage vreo concluzie sau a emite o părere, mi se pare drept să împărtășesc cele aflate, ca și alții să știe și să dea mai departe. Școala din Hădăreni aparține de școala din Chețani, iar doamna director de aici are statistici pentru amândouă. Interesându-ne de datele precise privind satul Hădăreni, aflăm că sunt copii înscriși în clasele I-VII, cei mai mulți în clasa a V-a, unde sunt 11, dintre care un rom. La Hădăreni copiii învață în clase „simultane”, sunt doar două învățătoare și două diriginte. Astfel, se combină, spre exemplu, clasele I cu a III-a sau a V-a cu a VII-a, și se lucrează alternativ: când clasa a V-a beneficiază de predare frontală, clasa a VIII-a se ocupă de exerciții individuale. Și tot așa, cu soț, fără soț, copiii merg mână în mână până termină școala generală. Învățătoarele se descurcă așa. Au făcut chiar și cursuri speciale la care au învățat cum să gestioneze situația, la Sovata. Nu există clase cu program de studiu în limba romani; copiii romi învață împreună cu cei ne-romi, iar conviețuirea interetnică este liniștită. Elevii romi sunt chiar printre cei mai buni. Cu toate acestea, rezultatele lor sunt umbrite de o problemă pe care ne-a ajutat să o elucidăm mediatorul școlar, dl. Darius Moca. Iată ce spune ANEXA 2 la O.M.E.C.T. nr. 1539/19.07.2007: Principala responsabilitate a mediatorului școlar este de a sprijini participarea tuturor copiilor din comunitate la învăţământul general obligatoriu, încurajând implicarea părinţilor în educaţia copiilor și în viaţa școlii și facilitând colaborarea dintre familie – comunitate - școală . Dl. Moca a detaliat pentru noi și ne-a explicat că un mediator „(...) merge dimineața la ore, face prezența, caută soluții pentru situația școlară, merge pe teren pentru a discuta despre motivele pentru care [elevilor] nu le merge bine” – așadar, o completare binevenită a încadrării oferite de sursa legală. Mediatorul școlar este originar din Luduș și a terminat facultatea de drept. A ajuns să lucreze în proiecte legate de învățământ și a rămas în domeniu fiindcă îi plac foarte mult copiii și își dorește să îi ajute. Lucrează atât cu comunitatea din Chețani, cât și cu cea din Hădăreni, însă i-a fost greu să se integreze. Nu vorbește limba romani și nici nu e de prin partea locului. Totuși, afirmă că oamenii din Hădăreni „(...) sunt comunicativi și sinceri” și nu îi dau motive să nu încerce să-i contacteze. Dl. Moca a afirmat că absenteismul a scăzut ușor de când a început dumnealui să intervină în comunitate, însă lupta e departe de a se fi terminat. El a identificat drept cauze principale ale abandonului școlar la copiii romi plecarea temporară în străinătate sau divorțul părinților, în urma căruia unul dintre ei se mută, luând cu sine și copiii.

educatie

Concluzia sa este, însă, că tot părinții sunt cei care au ultimul cuvânt în privința educației copiilor și că mentalitatea lor este cea care trebuie schimbată. Fiindcă în comunitate „(...) nu există lideri clari”, îi este greu să organizeze adunări consultative, așa că-și desfășoară munca individual. Unora le spune vorbe bune, promițându-le că, dacă își trimit copiii la școală, acestora li se poate arăta un viitor mai strălucit. Pe alții îi ia pe ocolite, explicându-le că, dacă nu au opt clase, nu pot da examenul de obținere a permisului de conducere. Deși colaborează foarte bine cu profesorii și cu doamna directoare de la școala din Chețani, nu se simte suficient de sprijinit de cadrul legislativ și comunitar. Și-ar dori să scrie proiecte, să aducă investiții în zonă, însă nu se pricepe și nici nu are ajutor. E mulțumit de ceea ce face, dar știe că e loc de mai bine; a acceptat acest post știind ce-l așteaptă și se bucură că, deși nu există întâlniri formale ale mediatorilor, ei participă periodic la ședințe și schimburi de experiență. De altfel, meseria de mediator pare să fie o caracteristică de familie: și verișoara lui se ocupă cu același lucru. Atât doamna director cât și mediatorul școlar deplâng lipsa unor proiecte concrete, care să-i susțină în cele câteva demersuri care nu și-au găsit încă răspuns. Școlile din Hădăreni și Chețani nu (mai) au un profesor de limba romani, singurul disponibil în apropiere fiind la Luduș. Este vorba chiar despre unchiul lui Darius, însă dumnealui îi este rezervat un alt crâmpei de documentare. În prezent, multe dintre speranțe se îndreaptă spre programul „Șansa a doua”, care ar oferi adulților care nu

educatie

au avut ocazia de a-și finaliza studiile sau de a merge la școală această oportunitate. Reușita acestui program ar contribui imens la soluționarea problemei abandonului școlar și ar schimba fața societății locale; cu toate acestea, doar șase părinți și-au manifestat dorința de a relua școala. În comunitate, funcționează încă „stimulentele”, și este nevoie de o anumită doză de constrângere pentru a se coopera. Până una, alta, copiii din cele două școli sunt pe mâini bune: învățătoarele își cunosc meseria și fac parte din comunitate. În multe cazuri, i-au îndrumat și pe părinții celor care le sunt elevi. Copiii participă la concursuri, la excursii, la Școala Altfel, joacă piese de teatru și fac serbări, iar ansamblul de dans al școlii din Chețani adaugă în fiecare an o nouă diplomă pe raftul de la intrare. Întreaga discuție, deși marcată de un sentiment ”oficial”, m-a făcut să zâmbesc în sinea mea. Poate fiindcă am găsit în această comunitate lucruri la care nu mă așteptam; poate fiindcă am aflat că există, totuși, opțiuni, și că oameni implicați și altruiști depun eforturi pentru ca fiecare copil (și fiecare adult!) să aibă șansa (a doua) la o viață mai împlinită, la o educație mai bună și la o stimă de sine crescută exponențial. Ce se întâmplă cu acești copii după ce termină școala generală, dacă iau hotărârea să meargă la liceu, vom afla în episodul următor – care va fi publicat online pe Harta Comunităților StReEt. Și ca să vă astâmpăr curiozitatea, adaug că ne vom muta la Luduș, la liceul Tehnologic Nr.1, unde unchiul d-lui Darius Moca este profesor de limba romani – un om de o generozitate rară, care le este tuturor copiilor un al doilea tată.

Foto: Cristian IOAN

Comunitate Jurnalist comunitar în Cămărașu: drumul spre oameni Amalia-Lorena POPA

Privirea mi-a zăbovit mult timp asupra ecusonului care le reamintea celorlalţi numele meu. Mi-a fost și mie de folos atunci când mi-a sosit rândul să mă prezint. Gândurile s-au împraștiat în jurul meu. Era timpul să spun și eu cine sunt și ce mă reprezintă, în faţa unor oameni pe care îi văd pentru prima dată, dar împreună cu care urma să creez noi amintiri pe parcursul lunilor ce-au urmat. Eram convinsă că am împachetat pe drum destulă încredere pentru întâlnirea cu tinerii din Cartier. M-am uitat în jur și am văzut doar zâmbete. A fost suficient să mă simt în siguranță și să arunc la coș toate emoţiile care mă bântuiau. Povestea noastră începe într-o duminică de iulie. Era prima mea vizită în comunitatea din Valea Năoiului, aflată la o oră distanță de Cluj. Împreună cu tinerii de aici am ocupat o sală mică din Centrul Multifuncțional de Dezvoltare, un spațiu construit cu sprijinul organizației World Vision România și cea mai mare construcție din sat. La Centru, 50-60 de copii, în principal cei de grădiniță și clasă pregătitoare, vin să desfășoare activități educaționale de tip after-school și alte activități extrașcolare. Centrul prindea viaţă. Un copil se strecura printre noi, i-am făcut loc ca să treacă și a intrat într-o încăpere unde se aflau mai mulţi copii care păreau că sunt din generaţia lui. Cei mici scriau ordonat în caiete, iar veselia domnea atunci când o activitate era pe placul tuturor. M-a surprins schiţând un zâmbet, consilierul local, când povestea despre ei, adăugând că prin proiectele implementate de organizaţia World Vision România, copiii romi din Valea Năoiului au vizitat și câteva obiective turistice în Cluj-Napoca. Am fost împinsă din nou la realitate atunci când am pășit într-o nouă încăpere în care se aflau costume tradiţionale specific comunității rome. În Valea Năoiului a fost înfiinţat ansamblul de dansuri tradiţionale rome, “Rat Romano”, coordonat de mediatorul școlar, “mătușa Ioana”, cum îi spun tinerii. Copiii își creează singuri coregrafia și au reprezentat comuna în multe concursuri prin ţară, fiind apreciaţi pentru talentul și pasiunea lor pentru dans și muzică. S-au întors de fiecare dată acasă cu premii și diplome pe care mătușa Ioana le păstrează cu mândrie și i se luminează privirea când povestește despre concursurile la care a participat cu tinerii. Aflu însă că ansamblul nu mai este la fel de activ ca înainte. Copii au crescut, iar costumele au rămas aceleași. O veselie de culori atârnă de pe umerașele aliniate. Câțiva pași mai încolo, două calculatoare stau singuratice, cerând parcă atenţie. Sunt închise și puțin prăfuite. Dacă pe drum am descoperit că am ajuns într-o zonă fără semnal la telefon, acum era timpul să aflu că în centru, la fel ca în comunitate, nu există acces la internet. Am încercat să îmi imaginez viaţa fără internet, dar nu am găsit cu putinţă. Printre discuţiile care aveau drept ţintă să ne cunoaștem mai bine, dintre tinerii prezenţi erau și cei care anul acesta, sprijiniţi de cadrele didactice și mediatorul școlar, făceau parte din cea mai mare generaţie de elevi care își continuă studiile. Au plecat la liceu, unii în Cluj-Napoca, alții la Sărmașu . O parte din ei fac naveta zilnic, ceilalți revin acasă în fiecare sfârșit de săptămână. În comună există 4 școli, câte una în Cămărașu și Năoiu și 2 în Sâmboleni. Unii profesori fac naveta din Cluj-Napoca pentru a le preda copiilor. Relația cu mediatorul școlar este strânsă, copiii mulţumindu-i mereu mătușii Ioana pentru îndrumare și rezultatele obţinute împreună. Mătușa avea deja admiraţia mea. Mulţi dintre tineri doresc să își continue studiile, iar unii

comunitate

Au plecat la liceu, unii în Cluj-Napoca, alții la Sărmașu. O parte din ei fac naveta zilnic, ceilalți revin acasă în fiecare sfârșit de săptămână. În comună există 4 școli, câte una în Cămărașu și Năoiu și 2 în Sâmboleni. Unii profesori fac naveta din Cluj-Napoca pentru a le preda copiilor.

fac parte din lumea muzicii, având pasiuni precum dansul și cântatul. Le-am spus că îmi doresc să îi văd într-o zi dansând sau cântând, primind astfel o invitaţie în data de 29 august, la Festivalul dedicat Zilei Internaţionale a Romilor care nu a putut fi serbată cum se cuvine pe 8 aprilie, și la care aveam să merg doar câteva săptămâni mai târziu. Pe scena din curtea școlii i-am văzut dansând pentru prima dată. Dorința mea a fost îndeplinită. Am citit pe chipul lor bucuria și pasiunea pentru ceea ce fac, reflectându-se în dansuri realizate excepţional. Munca lor și a tinerilor care au obținut rezultate bune la școală a fost atunci premiată de câțiva reprezentanți ai autorităților locale. Spectacolul se terminase, cei mai înflăcăraţi tineri alăturându-se celor prezenţi pe scenă pentru a dansa, iar adulţii retrăgându-se încet spre un pahar de poveste. Eu nu mă puteam îndrepta împreună cu râul de mulţime care trecea pe lângă mine, eram prea absorbită de dansul tinerilor. Atunci l-am cunoscut și pe Paul care privea de lângă scenă, la fel ca mine. Mi-a spus că în familia lui toți dansează, însă el își investește energia în atletism și o face cu succes. Este elev în clasa a 10-a, în Cluj-Napoca și a obţinut nenumărate premii la competiții atât în România, cât și din alte ţări. Mi-a promis că o să mă invite atunci când are concurs în Cluj. Fiind o gurmandă desăvârșită am întrebat cum se traduce în limba romani „mi-e foame’’, primind fără așteptare un răspuns „si mange bokh’’. Eram la două săptămâni distanţă de ultima vizită. Ascultam poveștile despre obiceiurile și tradiţiile comunei, modul în care s-au construit casele, cum trăiesc oamenii de aici. Am aflat astfel că

Comunitate există mai multe neamuri de romi, iar cei din Valea Năoiului aparţin ramurei de cărămidari,în trecut ei confecţionau cărămizi din chirpici.Cu toate că în sat încă mai există astfel de case din cărămidă nearsă, construcția unora noi din acest material ecologic e tot mai rară. Pe deal am întâlnit un grup de bărbaţi care construiau împreună fundaţia unei case, în timp ce tinerii ne-au însoțit prin sat să cunoaștem locurile unde ei se simt acasă. Ne-au spus că la ei așa este, când cineva are nevoie de ajutor, fiecare îi vine în sprijin. Am realizat în acel moment cât de puternică este legătura care stă la baza acestei comunități, exact ca și fundaţia casei pe care o construiau. În general, femeile se ocupă de casă și copii, iar bărbaţii de gospodărie și cultivarea pământului. „Vezi? Acolo este casa mea, acolo ne adunăm în fiecare sâmbătă’’, mi-a spus Alin. Sâmbătă seara tinerii se întâlnesc acasă la unul dintre ei, ascultă muzică și se joacă. Fiind fascinată de povești nemuritoare și legende ne-a fost împărtășită legenda unei persoane care se transforma într-un strigoi. Am poposit și la casa memorială a scriitorului maghiar Sütő András, acesta copilărind în Cămărașu și urmând cursurile gimnaziului reformat din Aiud și a celui din Cluj. Doamna care avea grijă de casă ne povestea cu drag și entuziasm despre el, cunoscându-l în primul rând ca pe un vecin. Toţi ne aflam deja în copilăria scriitorului, pe vremea când satul Cămărașu nu era atat de populat și plin de viată. Lăsând în spate casa memorială și dorinţa de a ne întoarce, am rămas uimită de povestea cimitirului evreiesc, un loc în care 127 de oameni au fost îngropați de vii în 1944. Povestea cimitirului m-a făcut să apreciez faptul că m-am născut în aceste timpuri mai puțin barbare. Zâmbeam instinctiv atunci când ne îndreptam cu mașina spre ieșirea din sat. Mă uitam pierdută pe geam, prinsă în propriile gânduri, analizând și retrăind fiecare moment și captând cu însetare imaginile care se imprimau în fereastră. După toate aceste întâlniri privesc cu admiraţie spre oamenii din Valea Năoiului. O comunitate care m-a lăsat să descopăr solidaritate, prietenie, unitate, devotament și frânturi de istorie. Ne apropiam din ce în ce mai mult de ieșirea din sat, casele începeau să nu mai fie atât de falnice și măreţe. Un copil ieșea dintr-o casă cu un acoperiș improvizat, privirile ni s-au întâlnit și ne-am zâmbit. Am înțeles că a fi jurnalist comunitar înseamnă mult mai mult decât ceea ce poate exprima denumirea aceasta la prima vedere. Ceea ce am simţit printre oameni este de sute de ori mai puternic decât ceea ce pot rezuma acum în cuvinte. Jurnalismul comunitar e despre explorarea unei comunități, despre împletirea unor relaţii cu oameni simpli pe care-i întâlnești pe drum și-ți deschid poarta să le intri în casă, e despre descoperirea unor povești care prind viață doar dacă sunt date mai departe. Acum nu mai sunt eu și ei, acum suntem noi.

Foto: Andra Camelia CORDOȘ

Story Cursa unui tânăr de la Cămărașu până în Columbia Laura Maria POPA

În comunitatea din Cămărașu am avut ocazia să îl cunosc pe Paul, un tânăr cu o minte ascuțită, pasionat de atletism. Deși are doar 17 ani, Paul e un băiat matur. Anii petrecuți pe pista de alergare au trecut cu folos, determinându-l să-și depășească limitele, să-și dorească să devină tot mai bun și l-au împins să ia o serie de decizii care i-au schimbat viața.

Story M-am întâlnit cu Paul într-un local mic din Cămărașu unde am intrat ca să scăpăm de gerul din luna noiembrie. Ne-am așezat împreună la o masă și am început să vorbim nimicuri, la un suc, acompaniați de alți tineri din Cămărașu și din echipa mea de jurnaliști comunitari. După ce am început să ne mai dezmorțim degetele, ne-am retras din mulțime, la o altă masă. Am scos reportofonul și carnetul unde mi-am făcut mici notițe. Făceam asta pentru prima dată și aveam emoții. Paul era mult mai relaxat decât mine. Zâmbea, glumea și mai trăgea câte o privire prietenilor lui care au rămas la cealaltă masă. Mi-am făcut curaj și am început. Povestea lui începe în clasa a 7-a, când a participat pentru prima dată la un concurs de atletism. Reușește să termine pe primul loc la proba de 60m și la cross. Apoi e remarcat de un profesor și invitat să dea o serie de probe în Cluj. Acceptă provocarea și e admis la LPS (Liceul cu program sportiv). Dar situația lui școlară de la acea vreme îl împiedică să plece. Îmi mărturisește: „Eu am vrut să mă duc, dar aveam foarte mari probleme la şcoală. Nu învățam, fugeam de la ore şi nu era chiar de acord tati, că ştia ce fac”. În ciuda problemelor sale de la școală, Paul a refuzat să renunțe la pasiunea sa nou descoperită. În fiecare vineri mergea la Cluj pentru antrenamente, lua parte la concursuri, dar adevărata provocare a fost atunci când antrenorul i-a propus să participe la Concursul Național de la București. „M-am dus la concurs, am ieşit pe [locul] 4 la 400m, dup-aia la 60m am ieşit pe 6 şi cu ştafeta am ieşit pe locul 2”. Deși mândru de realizarea sa, Paul a mărturisit că regretă faptul că nu s-a ținut și de școală. În clasa a 7-a a rămas repetent și spune că s-a amăgit cu gândul că va fi favorizat datorită performanței sale sportive: „Am crezut că o să fiu cel mai bun şi că nu mai am nevoie de şcoală. Că mă duc şi mă trec profesorii aşa, numa’ pentru că sunt bun la sport”. În clasa a 8-a i s-a oferit o a doua șansă de a merge la școală în Cluj, iar de această dată a acceptat. Mi-a povestit că era reticent să învețe în Cluj. „Am zis că mă duc, dar nu știu să citesc, să scriu. Ce fac?”. În timp ce îmi spune aceste cuvinte, mă uitam la el. Stătea cu mâinile încrucișate și se uita în gol. Am simțit că nu îi este ușor să-mi zică povestea aceasta. Profesorul i-a promis că pe lângă un antrenament adecvat, el va primi și o educație corespunzătoare, având parte de ajutorul de care avea nevoie pentru a recupera. Au fost persoane din comunitate care i-au dezaprobat alegerea, dar asta nu l-a împiedicat să își urmeze visul. „Îmi ziceau: Tu? Ăsta care nu știi să citești, să scrii? Ce cauți acolo? Ești analfabet. Și am zis că îs, dar am gândit bine că m-o ajutat Dumnezeu și mi-o dat darul ăsta să pot să mă duc. Mi-o dat șansa asta să pot să mă duc”. Aflat într-un oraș nou, la o școală nouă, nevoit să stea la internat cu înca 3 băieți în cameră, Paul a trebuit să se descurce singur, iar pe lângă obișnuitele probleme de acomodare, el a avut de înfruntat o serie de provocări care i-au pus la încercare atât voința, cât și organismul. Pentru examenul de capacitate din clasa a 8-a, Paul a fost nevoit să își impună un program strict, ca să poată să recupereze materia de care avea nevoie: „Făceam meditații, făceam antrenament, meditații, masă. Meditații, școală, antrenament, meditații, masă. Așa am făcut toată iarna”. Acum, privind înapoi, Paul își dorește să le demonstreze celor care râdeau de el la început, cât și celor care au crezut în el, că e o persoană diferită, dar care își va aminti mereu de unde a plecat. „Nu știu, pe mine la început m-o afectat chestia asta. Și acuma nu mă mai interesează dacă mă pune profesorul să citesc în clasă. Citesc un pic mai rău, dar contează că știu să citesc”. Paul vrea să își ia bacul și să recupereze anii în care s-a culcat pe o ureche. Cu vocea sigură și radiind de dorința de a-și realiza acest vis, el mi-a mărturisit: „Acuma trebuie. Vreau să recuperez tot ce am pierdut, să iau ore, să pot să îmi iau bacul”. L-am întrebat ce sfat ar vrea să le dea acum altor tineri, iar el mi-a spus: „să se ţină de profesor, să aibă încredere în profesor ce zice şi să se ia după el dacă profesorul se implică în situaţia lui.” Dar Paul nu își face griji doar în privința școlii. Eforturile la care este supus organismul său în cadrul unui antrenament îl solicită mult, iar din acest motiv i se face rău aproape după fiecare antrenament: „Lunea am antrenament la alergare. Marţea, antrenament la forță. Acolo obligatoriu vomit, şi dacă vreau, şi dacă nu vreau”. Surprinsă de cuvintele lui îl rog să-mi zică mai multe. „Mă refer că fac eforturi prea mari şi nu rezistă organismul şi îmi vine tot înapoi.” Îl întreb dacă s-a gândit vreodată să renunțe: „Nu. Nu pot [să renunț]. Şi dacă mă accidentez, rămân un an-doi ani pe tuşă, dar tot revin, tot fac ceva şi tot revin. [...] Știu că după munca asta o să ajung unde

Story

am vrut, unde îmi place și ăsta vreau să fie scopul meu”. Conștient de riscurile la care se expune, Paul spune cum în fiecare săptămână face 5 sau 6 antrenamente și cum, în general, i se face rău după fiecare. Teoretic, ar exista alternative: o alimentație corespunzătoare și o serie de vitamine care, în mod normal, sunt o necesitate pentru orice atlet, și care l-ar ajuta să evite stările acestea, i-ar întări organismul. Dar el nu își permite nici una dintre aceste alternative. Masa de la cantina liceului nu e destul de consistentă, iar suplimentele alimentare recomandate pot ajunge și până la 500 de lei pe lună, în funcție de nevoile sportivului. Deși face parte din Lotul Național, Paul nu primește o bursă din partea Lotului pentru realizările sale, bursă ce ar putea ajunge până la 1200 lei. Când l-am întrebat care este motivul, răspunsul m-a surprins: „Nu am câştigat Mondialele”. Deocamdată, a primit echipament din partea Lotului atunci când a trebuit să meargă la Mondiale în Columbia, în 2015, însă și acesta va trebui înlocuit cât de curând cu unul nou. În general, Paul se descurcă singur, susținut de părinți, prieteni și profesorii din școală. Are o bursa de 120 de lei pe lună, care însă nu îi ajunge să își acopere nici pe departe nevoile. Își dorește să obțină bursa oferită de Lotul Național pentru a-și putea procura vitaminele și alimentele de care are nevoie. În ciuda acestor lucruri, Paul continuă să se dedice zi de zi antrenamentelor: „Îs perioade în care nu vin cu luna acasă că nu pot, îs plecat, am concursuri”. Astfel, a ajuns chiar să se îndepărteze de prieteni și de cunoscuți, dedicându-se aproape în totalitate școlii și dezvoltării sale ca sportiv: „înainte am avut prieteni aici, mulți, foarte buni și acuma neam despărțit.” Nu regretă însă nimic, chiar din contra, se mândrește cu realizările sale și admite că nu el e cel care și-a ales această viață, ci viața l-a ales pe el. Vorbește cu suflet despre timpul pe care îl petrece pe pista de alergare, iar

Story

când vine vorba de a se da bătut el se încruntă ca și cum ar realiza pentru întâia oară că ar exista acea posibilitate. „Nu regret pentru că eu, când ajung pe pistă, acolo îmi place, acolo îmi place să mă simt bine, acolo e ca la mine acasă. Nu stiu, aşa mă simt eu bine. Când îmi iau cuiele în picioare să fac antrenamentul, acolo mă simt bine. Nu contează că, după ce termin, vomit sau ce fac. Mi-e rău, dar îmi place [să alerg]”. Paul visează să anuleze o serie de stereotipuri, să ajute alți tineri romi să-și urmeze visul și să devină un motiv de admirație pentru oamenii de pretutindeni: „Vreau să ajung la Mondiale, să fiu cel mai bun. Să pot să reprezint țara acolo unde nu a fost. Toată lumea zice că România e slabă: vreau să dau un exemplu, să vadă că nu e slabă. Dacă vrei să faci ceva, poți. Dacă vrei să ajungi undeva, poți. Vreau să zică lumea că: Uite țiganu’ unde o ajuns! Toată lumea zice că țiganul ăla nu ajunge nicăieri și de aia vreau să fac mai mult, să vadă că un rom poate să ajungă undeva unde nu a apucat să ajungă un român, sau altcineva”.

[Actualizare]: La distanță de câteva săptămâni după realizarea acestui interviu în luna noiembrie 2015, Paul a primit din partea Federației Române de Atletism echipament, bursă pentru masă, cantonament de pregătire.

Foto: Cristian IOAN

educatie Interviu cu mătușa Ioana: „nicio posibilitate nu este dacă tu nu ți-ai făcut o școală” Melisa GORON

Am cunoscut-o pe mătușa Ioana într-una din vizitele de documentare în Cămărașu și mi-am dat seama destul de repede de ce copiii din sat se simt așa de apropriați de ea. O doamnă micuță, cu vocea mereu șoptită dar care te face să fii atent la fiecare silabă pe care o rostește, un chip cald și matern dar care poate să te pună la punct cu doar o privire. Era mediator școlar și cea mai mare realizare a ei a fost să-și vadă o parte din copiii pe care i-a îndrumat ani la rând ajunși la liceu. Nu știam multe despre profesia asta de mediator așa că m-am bucurat mult că am avut ocazia să primesc răspunsuri la aceste întrebări. Go Free: Puteți să îmi descrieți puțin procesul de lucru al unui mediator? Mătușa Ioana: Prima dată trebuie să comunici cu directorul. Directorul spune: „Mediatorul școlar are atribuțiile să mergă pe teren, comunicarea cu copiii, comunicare cu părinții, prezența, dacă a venit două-trei zile copilul la scoală sau lipsește. Mă duc pe teren și întreb de ce nu o venit copilul la școală astăzi, cu frumosul. Și primesc diferite motive: pentru că nu o avut încălțăminte, nu o avut hrană, așa se zice la noi la romi. Încerci să îi înțelegi, dar faci tot posibilul ca după două-trei zile să facă prezența, să vină la școală. Uneori îl vezi că se joacă pe drum, are încălțăminte, dar la scoală nu, deci aici e buba. Dacă te-o înțeles părinții, a doua zi l-ai văzut pe copil la școală, dacă ai știut să comunici cu părintele cu frumosul. Pe urmă primăria, ai nevoie de primărie. Și asistent social. Dacă te-ai dus la el, l-ai rugat frumos, facem echipă. Poliția, primarul, asistentul social, mediatorul școlar, directorul, alcătuiesc o comisie. Am luat-o pe teren și întreb de ce nu o venit fata la școală. GF: Și ați avut cazuri de abandon?

educatie

MI: Da, foarte multe! La noi [în cartier] se mărită la 13-14 ani, așa-s țiganii, se îndrăgostesc repede și ne-am dus. Dar amștiut să comunicăm și i-am adus la școală. I-am adus, dar nu pe toți, că pe altele care o avut deja soț, n-am mai putut. GF: Dar pe cei pe care i-ați adus la scoală cum i-ați adus, cum i-ați ”păcălit”? MI: Nu i-am păcălit, le-am spus că e important pentru viitorul lor. Am vorbit și cu părintele. Te-am înțeles, nu vine la școală că n-are încălțăminte, dar pe drum dacă eu îl văd toată ziua că se joacă și are încălțăminte, la scoală de ce nu are? Dar avem exemple bune, pozitive. E Paula, e Casandra, sora Casandrei, Alin, ei de ce o putut să meargă mai departe? De ce își dau ei interesul să-și câștige o pâine? Vedeți că la noi la Cămărașu e foarte greu de trăit, nu sunt locuri de muncă, nicio posibilitate nu este dacă tu nu ți-ai făcut o școală. Eu le zic copiilor: dacă nu mergeți la școală ajungeți ca părinții voștri, vedeți că părinții voștri n-au cu ce vă crește, n-au cu ce vă îmbrăca, n-au unde lucra și atunci trebuie să urmați și voi ceea ce o urmat părinții voștri? Am discuții din astea dar mai mult cu elevii direct în clasă. Eu cu ei în clasă discut problemele astea. Îi înțeleg, le spun dați-vă interesul măcar de un cinci, dacă l-ați luat nu rămâneți repetenți, nu rămâneți corigenți. Ei își dau silința, sau încearcă. La noi ar trebui să vină cineva să îi consilieze pe copii deoarece sunt foarte mulți. Și din clasa 0 învățătorul îi dă la o parte pe romi și se ocupă de 10 români. Romul e dat la o parte până pe clasa a IV-a și de acolo rămân repetenți că nu îi mai poate trece, de aici vine și abandonul. Păi dacă o rămas repetent, dacă nu știe să citească până pe clasa a IV-a nu mai învață să citească [în] veci. Aici intervine abandonul. Profesorii au o foarte mare vină. Dacă un copil a rămas corigent la o materie,mîl ajut să-și dea corigența. Câtuși de puțin trebuie să înțeleagă să treacă. GF: Cum este relația la școală între copii romi și cei neromi? MI: La noi foarte mult s-a folosit cuvântul ”țigan” în școală. Foarte mult m-am luptat, un an, poate și mai mult, până

educatie

Veneau copiii și îmi spuneau: mătușă, mi-o zis țigan. Eu mergeam, îi luam cu frumosul și le spuneam că nu-i voie, nu-i bine. Nu au mai zis țigan. Încetul cu încetul i-am dezobișnuit, în școală nu se mai pronunță cuvântul țigan, e interzis total.

am interzis total să se mai pronunțe cuvântul ăsta în școală. Toți sunteți egali, sunteți colegi, e egalitate. Veneau copiii și îmi spuneau: mătușă, mi-o zis țigan. Eu mergeam, îi luam cu frumosul și le spuneam că nu-i voie, nu-i bine. Nu au mai zis țigan. Încetul cu încetul i-am dezobișnuit, în școală nu se mai pronunță cuvântul țigan, e interzis total. Sunt învățători care sunt foarte foarte agresivi, dacă văd că un copil de clasa I sau mai ales de clasa 0 se bate, se ceartă. Trebuie să te ocupi de el, să-l aduci pe calea bună. Degeaba îi dai la o parte că nu te iau în seamă sau îi scot toată ora pe coridor. Am avut cazuri în care în fiecare oră un profesor scotea copiii pe coridor toată ora. Am luat măsuri, am anunțat primăria. Dacă o văzut că ajung la primărie, automat s-au luat măsuri. Pe copiii aia nu i-ai mai văzut altul pe coridor, o avut loc până la urmă în bancă. GF: Dar cu primarul cum lucrați? E deschis să colaboreze? MI: Da! Eu comunic cu primarul cum comunic cu voi, cu poliția la fel și cu toate cadrele din primărie. Eu îs mătușă la tot satul, mătușa-mi zic toți, de la director până la femeia de serviciu, inclusiv toți copiii, indiferent dacă sunt romi sau români. Directorul nu o putut să îi țină sub stăpânire cum i-am ținut eu. Orice problemă ar fi, ei zic: Mergeți după mătușa. Profesorii îmi dau voie să asist la ore. GF: De ce faceți acest lucru? MI: Din plăcere, pentru că eu i-am iubit pe copii. Pentru că la noi la școală sunt mulți romi și a fost nevoie de un mediator în școală. Numai eu sunt mediator în școală. Înainte nu a fost nimeni, eu sunt de 7 ani. GF: În încheiere, care credeți că este secretul pentru munca pe care o faceți? MI: Cel mai important în școală e să ai autoritate și comunicare, comunicarea contează cel mai mult. Dacă am știut să comunic cu ei, copii, părinți, sub formă de glumă, i-am

educatie adus pe calea cea bună și m-o ascultat, m-o înțeles. Toți mă respectă. Vin la centrul multifuncțional în care ținem copiii ca să își facă tema pentru mâine. Și cum se dau jos de pe Aro ei strigă în cor „Bună ziua!”, de parcă sunt instruiți ca la armată. Eu i-am învățat, eu i-am educat că tot omul trebie să fie salutat. Copiii de romi dau bună ziua când trec pe la noi prin față pe la primărie. Dacă de exemplu merg la o ședință, copiii îmi simt lipsa într-o zi. În pauză eu sunt între ei ca să nu se bată. Și mă iubesc copiii foarte mult, mă iubesc de parcă aș fi mama lor, iar eu sunt mândră de așa ceva. Păi până nu am fost eu mediator, că eu sunt de 7 ani, nu s-a mai întâmplat asta. De când sunt eu la școala, copiii au început să meargă mai departe. Înseamnă că am un randament. Nota editorului: În medie, cel puțin un copil din fiecare familie romă din Cămărașu merge în prezent la școală. În 2014, cu ajutorul cadrelor didactice și al mediatorului școlar Ioana Gașpar, prima generație de tineri și-a continuat studiile la nivel de liceu. Tinerii sunt elevi la licee din Cluj-Napoca și Sărmașu, o parte din ei obținând premii la competiții și Olimpiada de limba romani. În 2016, la câteva luni după realizarea acestui material, mătușa Ioana s-a pensionat, munca ei fiind continuată de un nou mediator școlar. Ne dorim să devină realitate și visul de a-și vedea copiii la facultate. Cunoscând-o, știm că mătușa Ioana va continua să-i susțină mai departe. Și pentru că am avut ocazia să îi întâlnim și pe tinerii din Cămărașu și să petrecem timp împreună, știm că dacă ei își vor propune asta, cu sprijin, vor reuși să ajungă acolo unde își doresc.

Foto: Cristian IOAN

Comunitate Lupta comună a oamenilor pentru împăcare Text și foto: Paula DRAGOȘ „Unul dintre cele mai înfiorătoare masacre la care au fost supuși evreii pe pământul Transilvaniei a fost cel de la Sărmașu-Cămărașu”, mărturisesc sătenii, și s-a petrecut în 8‐10 septembrie 1944. „Apocalipticile masacre” din Sărmășel comise de trupele germano‐maghiare au lăsat pe pământul dealului Sascut trupurile oamenilor chinuiți de neputință și teroare. Acum, în acest loc se află cimitirul și monumentul ridicat în memoria celor 124 de evrei si 38 de români îngropați de vii în acest deal.

După o astfel de tragedie mi-am dorit să aflu mai multe despre modul în care oamenii, chiar și în fața unor astfel de întâmplări, sunt capabili de solidaritate: de a-i ajuta și pe ceilalți, nu doar pe sine, de a oferi sprijin necondiționat și de a putea lăsa totul în urmă, pentru reconsolidarea liniștii, a siguranței și a relațiilor din cadrul comunității. Sătenii din Cămărașu mi-au arătat că oamenii sunt capabili să depășească dificultățile ce ni se ivesc în cale și să meargă mai departe chiar și în fața unor tragedii precum cea a evreilor de la Cămărașu. Ajunsă aici, mă așteptam ca oamenii să-mi împărtășească despre tensiunile care au existat atunci între diferitele etnii datorită celor întâmplate și care, credeam eu, încă mai există. Am avut însă surpriza de a auzi contrariul. Deși sătenii au mărturisit că în perioada imediat după tragedie, relațiile au fost încarcate de tensiuni, de frica implicării în detrimentul protecției, aceștia au povestit cum s-au ajutat, cum s-au adăpostit și refugiat împreună indiferent de comunitate. Au fost solidari cu rudele victimelor, nu au existat conflicte și au rămas în relații bune. M-a impresionat modul în care sătenii au pus solidaritatea mai presus de învinuirea unora sau altora pentru ceea ce s-a întâmplat, fără a păstra resentimente față de un popor sau altul. M-am surprins întrebându-mă, sus pe deal, în timp ce priveam pietrele funerare, ce fel de ciudățenie mai trebuie să fie natura omului - suntem capabili de a provoca schingiuri și chin, dar putem oferi și iubire și protecție. Cât de subțire poate fi linia de trecere dintre cele două? Azi, Cimitirul Evreilor din Cămărașu reprezintă, după cum declară sătenii, un loc trist, „o pagină de istorie de pe teritoriul nostru, dar sfânt, unde se odihnesc martirii care sunt omagiați, iar a căror monument va fi veșnic amintit.”

comunitate Produse meșteshukare tradiționale și moderne Text: Diana CATARAMĂ Foto: Andreea GLODEANU

În luna iulie, într-o zi răcoroasă de vară, jurnaliștii comunitari s-au întâlnit cu o parte din echipa Meșteshukar ButiQ (MBQ) Cluj în depozitul lor din centrul orașului, într-o perioadă în care se pregăteau pentru lansarea primului magazin mobil. Interesul nostru pentru produsele meșteshukare a crescut constant, hrănit fiind și de oamenii pe care i-am întâlnit ulterior, în comunitățile rurale din proiectul StReEt.

Comunitate MBQ este o întreprindere de economie socială din rețeaua de cooperative Romano ButiQ care promovează și susține meșteșugurile tradiționale rome. Oare care este povestea ascunsă din spatele produselor MBQ și a mâinilor iscusite care le realizează? Cum se ajunge de la materiile prime folosite cum sunt lemnul, răchita, fierul, alama, argintul, cuprul sau aluminiul la produsul finit? Titi, membru al asociației MBQ Cluj, ne-a urat bun-venit, spunându-ne că scopul acestei asociații este de a face cunoscute produsele manufacturate de meșteșugarii romi. Bucuroși de oaspeți, Dan și Andreea, și ei membri ai asociației, ne-au arătat produsele meșteșugarilor care îmbină tradiționalul cu modernul, dar care își păstrează autenticitatea, spre exemplu: coșuri împletite din lemn de alun și de răchită, coș pentru bicicletă și pentru aranjamente florale, decorațiuni interioare realizate din potcoave, forme pentru vafe și sărățele, ceaun din aluminiu pentru mămăligă. Tot acum aflăm și un secret culinar despre ,,cartofii prăjiți în untură de porc, cei mai buni”, rețetă pe care ne-o recomandă Titi, arătându-ne și o tigaie wok din cupru. Andreea ne-a îndemnat să observăm tehnica de lucru și să simțim textura mojarului din lemn, a platourilor de servire și a recipientului din lemn pentru condimente. Din diferitele obiecte lucrate în cupru prin lovituri de ciocan, a ieșit în evidență ibricul tradițional. ,,Pentru un asemenea ibric este nevoie de 4.000 de lovituri de ciocan”, ne-a spus Andreea. Bijuteriile și obiectele de îmbrăcăminte au fost create în colaborare cu designeri străini care vin în Români și care, locuind în casa meșteșugarului, sunt astfel prezenți la realizarea produsului. Astfel se întâlnește tradiționalul cu modernul, tehnica de lucru tradițională cu tendințele actuale din modă. Produsele meșteșugarilor romi din județul Cluj sunt realizate în cooperativele meșteșugărești, în întreprinderile sociale din rețeaua de cooperative Romano ButiQ sau de meșteșugari romi independenți. Produsele se pot găsi accesând pagina de facebook Meșteshukar ButiQ Cluj, precum și în magazinul mobil cu produsele MBQ din Cluj-Napoca.

comunitate

Comunitate

comunitate

educatie Vizitator la un incubator cultural romani Valentina ȘTEFANSCHI

Pe coridorul școlii din Sînpaul, cum intrăm pe poarta principală, dăm peste o vitrină cu vise de copii împlinite cu perseverență, încredere și ambiție. Am ajuns aici să descoperim mai multe despre corul de colinde în limbile romani și română.

Corul le permite să exploreze lumea din afara satului și le arată că sunt talentaţi și că ambiţia este răsplătită. Tot un merit al corului este faptul că a creat un incubator pentru prezervarea limbii, pentru interacţiune interetnică și pentru sărbătorirea autenticităţii.

Povestea corului de colinde din comuna Sînpaul, judeţul Cluj, este făurită de oportunitate, talent şi dedicație. A început acum zece ani la iniţiativa unui învăţător nou-venit, Augustin M., care, după ce a cunoscut elevii şi comunitatea romă, a vrut să le ofere şansa de a se descoperi şi de a fi remarcaţi, prin exerciţiu şi muzică. Mai mult decât atât, să o facă nu prin a-i îndepărta de propria cultură, valori şi obiceiuri, ci prin promovarea lor şi a propriei identităţi, lucru apreciat de cei care au avut ocazia să îi asculte, dacă premiile şi medaliile câştigate până acum la festivaluri spun ceva. Începutul corului de colinde alcătuit din elevi romi din clasele I-VIII ai Şcolii din Sînpaul se leagă de oportunitate. În anul 2006 au aflat de festivalul de la Ceanu Mare şi, clădind pe ideea unei potenţiale participări, au pus deoparte jucăriile şi au pornit, în timpul liber, în căutarea unor mesaje demult împletite în versurile colindelor pe ritmul cărora bunicii lor erau întâmpinaţi de sărbători de către vecini. Ajutaţi de învăţător şi directoarea școlii, şi-au găsit ritmul şi, îmbrăcaţi în costume tradiţionale romani, s-au îndreptat cu speranţă spre prima lor victorie. Corul le permite să exploreze lumea din afara satului şi le arată că sunt talentaţi şi că ambiţia este răsplătită. Tot un merit al corului este faptul că a creat un incubator pentru prezervarea limbii, pentru interacţiune interetnică şi pentru sărbătorirea autenticităţii. Fiind printre puţinele persoane conectate la sunetul din trecut, elevii au devenit surse vii de învăţături rămase de la străbuni: „Am învăţat colindele pentru a nu le pierde”. Cântând, le poartă cu ei şi ne împrumută şi nouă, celor care îi ascultăm, din farmecul lor.

educatie În fiecare an, la sfârşitul lunii noiembrie, aceştia se strâng în săli în timpul pauzelor şi repetă. Colindele sunt majoritatea în limba română, deşi nu îşi pierd specificul, fiind cântate, după obicei, în comunitatea romă. Pe de o parte, explicaţia este că limba romani nu mai e transmisă mai departe în familiile din Sînpaul, iar pe de altă parte, copiii vor să le cânte şi să fie înţelese şi la casele românilor din sat. În schimb, o parte din colegii români au învăţat colinda romani cel mai des cântată de cor Pale Poghi, bucurându-se de muzicalitatea şi starea pe care o transmite prin note, versurile cântecului rămânând sub un val de mister. Membru cu vechime, R., elevă în clasa a VIII-a, ne povestește că anul trecut a repetat cu colegii ei în fiecare pauză pentru festivalul anual de colinde de la Ceanu Mare. Au visat să pășească pe scenă și să transmită, ca în fiecare an, pasiunea lor pentru ritm, cântec și datină. Însă microbusul care trebuia să-i transporte la Ceanu Mare s-a stricat, iar visul lor a rămas acasă. Au muncit mult. Ascultând-o, arunc o privire spre raftul cu trofee și medalii obținute de-a lungul timpului de corul de colinde. Pot doar să sper că anul acesta va urca din nou pe scenă și că voi avea ocazia să o ascult cântând Pale poghi sau altă colindă păstrată de demult. Ce se întâmplă după cor? Majoritatea tinerilor nu continuă studiile. Motivele financiare şi nu numai nu sprijină continuitatea sau îndrumarea spre o carieră în muzică. Efortul lor nu e însă pierdut. Poate pe parcurs, mai multi dintre ei vor lua calea studiilor superioare. Până atunci, ceilalţi se duc mai departe pe cărarea experienţei cu o reuşită, un rezultat al ambiţiei lor şi cu o nouă perspectivă asupra potenţialului lor. Prin ei colindele de demult sunt păstrate şi astăzi, iar cei din jurul lor pot să acceseze şi să înveţe muzicalitatea timpului trecut.

Foto: Paula DRAGOȘ

Comunitate Solidaritate dintr-un ghem de lână: „Made in Roșia Montană” Caterina SESSA

Niculina povestește despre experiențele sale în cadrul proiectului de antreprenoriat social, explicând ce-l face atât de special. Când un ghem de lână întâlnește mâinile potrivite, se poate transforma în ceva nou. Dar când ghemul ajunge la Roșia Montană, succesul este asigurat. Creațiile din lână ”Made in Roșia Montană” se vând în România și nu doar. Proiectul de antreprenoriat social a luat naștere în iarna anului 2013, sub auspicii favorabile. De pe site-ul web se pot achiziționa produse din lână de calitate, realizate manual chiar în comunitate. La doi ani de la creare, proiectul se bazează astăzi numai pe contribuțiile manuale ale patruzeci de femei din diverse localități din zona Roșia. Împreună, cu andrele și croșete, își unesc forțele pentru o cauză comună.

„Nu am mai cerut nimic bărbaților. Neam făcut noi bănuții noștri.” Vânzarea produselor handmade a reprezentat un moment semnificativ în procesul de emancipare, asigurând femeilor un mijloc de trai cinstit și valorizându-le capacitățile.

Niculina este una dintre ele. Cu trei ani în urmă, Tică Darie, inițiatorul proiectului, i-a solicitat abilitățile și timpul. De atunci, ea se dedică cu pasiune împletitului, atunci când treburile gospodărești îi permit. Împreună cu mama sa, Augusta, confecționează șosete, căciuli, mănuși și multe altele. „Mă relaxează, de parcă aș citi o carte. Îmi place mult. Mă simt atât de bine când împletesc”. Însă beneficiile proiectului nu sunt doar acestea, ci înseamnă mai mult decât o manieră relaxantă de petrecere a timpului. „A fost o mare schimbare, fiindcă eram necăjiți și nu știam ce se va alege de noi.” Oprirea exploatării miniere a reprezentat o victorie importantă pentru locuitorii din Roșia, însă dispariția investitorilor i-a pus în situația de

comunitate

a fi nevoiți să se întrețină altfel. Made in Roșia Montană a fost, pentru unii, alternativa la munca pentru compania minieră, iar profitul obținut din creațiile din lână a devenit, pentru alte familii, esențial. Împletitul se potrivește foarte bine în traiul localnicilor, fiindcă lucrătoarele își pot gestiona singure timpul și pot să aibă grijă de casă, de copii și de cei vârstnici. Chiar și cele care, precum Niculina, sunt implicate în muncile agricole găsesc, atât vara cât și iarna, modalități de a-și dedica energia creării de căciuli și șosete. „Nu am mai cerut nimic bărbaților. Ne-am făcut noi bănuții noștri.„Vânzarea produselor handmade a reprezentat un moment semnificativ în procesul de emancipare, asigurând femeilor un mijloc de trai cinstit și valorizându-le capacitățile. Muncitoarele reprezintă o resursă umană de neînlocuit: proiectul se bazează pe meșteșugurile tradiționale, transmise din generație în generație, un capital prețios aparținând în general genului feminin. Prin comercializarea online și participarea la târguri de artizanat, femeile nu mai produc doar haine pentru familie. Pentru prima dată, creațiile părăsesc căminul și primesc acceptarea și aprobarea unui public diferit de cel local. Un alt punct forte al proiectului este faptul că a întărit legăturile comunitare. Crearea produselor începe acasă la fiecare însă, pe lângă aceasta, nu lipsesc momentele de colaborare. De fapt, la fiecare două săptămâni, meșterele se reunesc la casa parohială, ca să pună la cale totul. Fac schimb de modele și sfaturi, livrează produsele terminate și își primesc plata. Se fac noi prietenii și se întăresc legăturile, iar pentru cei mai tineri este o oportunitate de a învăța să împletească și de a duce tradițiile mai departe. „Cu proiectul ăsta, ne întâlnim mai des. Înainte nu era așa. Una trăia acolo, una dincolo, nu apucam să ne vedem. Dar cu proiectul ăsta e frumos, că ne vedem tot timpul”. Beneficiile proiectului nu se răsfrâng doar asupra membrilor activi, ci se extind și în restul comunității. ”Fiecare dintre noi confecționează o căciuliță gratis. La fiecare zece, donăm una.” Acest ”tribut” a fost hotărât chiar de lucrătoare, pentru a crea un fel de casă de ajutor reciproc. Un procent din vânzări revine fondului, pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiași. Ghemul de lână care a ajuns la Roșia Montană este norocos. E o șansă pentru comunitate, încă bântuită de fantoma companiei miniere. Oferă de lucu celor care au nevoie, însă și clipe în care se pot reuni, și astfel șansele concrete de păstrare a tradițiilor cresc exponențial. *Originară din Italia, Cate studiază în România ca student Erasmus, la Universitatea Babeș-Bolyai. Traducerea acestui material a fost realizată de Iulia DROMERESCHI.

Foto: Diana CATARAMĂ

Comunitate Din comunitate Întâlnirea cu sătenii din Hădăreni a fost o experiență de viață. Am cunoscut locul așa cum puțini au ocazia să o facă, prin vorbele oamenilor care au crescut împreună cu satul, cu bucurii și suferințe deopotrivă. Ne-am oprit în dreptul memorialului din centru, unde M. ne povestește fără a conteni despre oameni care nu mai sunt și vremuri în care fetele și feciorii se întâlneau la dans, nu departe de locul în care acum pașii ne sunt ținuți în loc de frigul și poveștile despre viața oamenilor în timpul războiului. A înaintat cu fruntea sus în satul pe care ea și alte familii care devin azi exemple pentru noi au ales să nu-l părăsească. Porțile ni se deschid pe rând și oamenii ne primesc mai aproape de ei. Întâlnim, scoase parcă dintrun scenariu de film, personaje din copilăria petrecută la bunici și aflăm despre cum se cultivă tutunul în sat. Ne întoarcem la casa de unde am pornit, altădată cuprinsă de foc, acum încălzită de oameni. Gândul scris de Ileana descrie bine această zi: „Nu o cunoșteam până atunci, dar m-a primit în casa ei cu toată căldura. Nu îmi datora nimic, însă zâmbetul care răsărea din inima ei atunci când ne-a pus gogoși pe masă a fost de neprețuit. Mi-a amintit că oriunde suntem și indiferent ce facem e important, în primul rând, să fim oameni.” Gând transmis de Casandra COVACIU, Valentin ODOBEȘTEANU, Ileana OPREA

Resurse

www.gofree.ro/harta-street

Scriem cu responsabilitate pentru comunitate!