RevistaGoFree_Mai2017 by Revista Go Free

Numarul 15

Mai 2017

REE GO FREE OF G Revista Cetateanului Jurnalist

Redactia Powered by:

Redactori Georgiana BOZÎNTAN Adriana COZANU Iulia ROȘCA-DROMERESCHI Cătălina HASNAȘ Denisa MORAR Amalia POPA

Editori Toate drepturile de publicare şi distribuţie a acestei ediţii aparţin redacţiei Go Free. Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a acestei ediţii se poate face doar cu acordul scris al redacţiei Go Free.

Diana CATARAMĂ Cătălina MĂTĂSARU

Ilustrații

Alexandra GEAMBAȘU

Editor-şef Andra Camelia CORDOŞ Contact www.gofree.ro Email: asociatiagofree@gmail.com Facebook: https://www.facebook.com/AsociatiaGoFreeCluj/ Telefon: 0742554321 Revista Go Free este publicată de „Go Free - Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile”

Parteneri

Fotografi Andra Camelia CORDOȘ Cristian IOAN Gabriel D.

editorial În numele libertății Andra Camelia CORDOȘ

Ne lovim, tot mai des, de cuvintele și acțiunile a două feluri de oameni care spun, fiecare, că acționează în numele libertății ce li se cuvine de drept. Îi vedem, pe de o parte, pe acei oameni pentru care libertatea înseamnă să-i umilească pe cei din jurul lor, să-i stigmatizeze și să le lezeze demnitatea, prin vorbe și prin fapte, pentru care dictatura bunului plac pare a fi singurul țel în viață. Persoane ale căror inițiative instigă la ură, la violență ori la dispreț și care își folosesc puterea asupra celorlalți în interes propriu ori pentru a-i pune la zid pe cei vulnerabili, împingându-i spre marginea societății, acolo unde devin invizibili. Vreau să vorbim, însă, despre ceilalți, despre oamenii cu care jurnaliștii comunitari de la Go Free împărtășesc valori comune. Despre oamenii care își definesc libertatea în mod responsabil, în raport cu ceilalți, și care înțeleg că nu putem fi liberi decât împreună. Despre oamenii solidari care au curajul să vorbească în fața nedreptăților la care sunt supuși ei sau cei din jurul lor și care opun rezistență în fața abuzurilor și a dictaturii bunului plac. Oameni mereu puși pe pace, dispuși să construiască un spațiu mai sigur pentru toți, care își asumă responsabilitatea vorbelor și acțiunilor lor. Astfel de oameni sunt cei împreună cu care jurnaliștii comunitari au construit numărul #15 al Revistei Go Free, pe care îi veți cunoaște în paginile care urmează și despre care vă invităm să le vorbiți și prietenilor voștri. Prin Revista Go Free #15 ducem mai departe ideea nevoii de solidaritate și cea a promovării respectului pentru diversitate în spațiul public, susținute de redacția Go Free în ultimii ani. Idei făcute mai vizibile odată cu demararea proiectului „Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”, desemnat Proiectul de voluntariat al anului în domeniul activism civic și drepturile omului, la Gala Națională a Voluntarilor, în decembrie 2016. La această recunoaștere putem adăuga încă două premii pentru implicarea redacției Go Free în combaterea discursului instigator la ură, și în campania No Hate Speech Movement, respectiv campania #FărăUră în România. Dedicăm acest număr tuturor celor care înțeleg că libertatea nu poate fi invocată fără responsabilitatea pe care o implică, și celor care cred că putem schimba împreună modul în care ne raportăm la cei din jurul nostru. #StReEtisStillON

Go Free Drumul limbii rromani: din comunitate în universitate Adriana COZANU

Domnul profesor Ionel Cordovan predă de peste 15 ani o limbă pentru mulți necunoscută, însă destul de veche: limba rromani. Am stat de vorbă cu domnul profesor și, în rândurile care urmează, ne poartă cu el pe drumul limbii și al culturii rromani, punctând momente și oameni care au contribuit la conservarea și dezvoltarea lor, descriindu-ne, de asemenea, din provocările pe care le-a întâmpinat de-a lungul carierei sale. Am vorbit despre statutul limbii rromani în sistemul educațional românesc și l-am întrebat dacă poate fi limba rromani un instrument de combatere a rasismului.

Go Free Go Free: Ne puteți spune câteva cuvinte despre activitatea profesională pe care o desfășurați? Ionel Cordovan: Sunt profesor de limba rromani la o școală din Bihor, la școala Ineu mai exact. Am absolvit cursurile Universității din București, prima promoție de limba rromani la distanță, în anul 2003. Apoi mi-am continuat studiile la Universitatea din Oradea, cu masterat în domeniul limbii rromani la aceeași secție a Universității București, secție de limbi și literaturi străine: limba rromani. GF: De unde a pornit interesul dvs. pentru studiul limbii rromani ? IC: Acest interes a venit oarecum în momentul în care eram profesor la școala din Ineu, unde predam limba română în anul 1999, pe acea vreme inspectorul pentru minorități, doamna Gabriela Pastor, era în căutare de potențiali profesori de limba rromani, formată și îndrumată în acest sens de domnul profesor Sarău. Prin urmare, în anul 2000 am participat la prima școală de vară de limba rromani, la Călimănești, acolo unde am și făcut cunoștință practic cu limba comună, eu fiind vorbitor al graiului carpatic. GF: Pentru cei care nu au avut niciun contact cu limba și cultura rromani până în prezent, povestiți-ne puțin despre particularitățile acestei limbi și culturi. IC: Limba rromani e, spre neștiința multora, o limbă destul de veche, foarte veche chiar, face parte din grupul limbilor indo-ariene, grup în care se mai regăsesc limbile: hindi, punjaba și alte limbi vechi indiene. Este o limbă care s-a conservat miraculos, mai ales că este o limbă prin excelență orală până în perioada contemporană. Prima scriere în limba rromani existentă în momentul de față datează din secolul al XVI-lea, când Andrew Boorde, din Marea Britanie, scrie câteva fraze și expresii în limba rromani. Însă, în România, scrierile despre limba rromani apar mult mai târziu, undeva în secolul al XVIII-lea. Nu se știa originea rromilor, de unde vin, lingvistica a fost știința care a stat la baza stabilirii acestei origini. Se credea că rromii provin din Egipt, însă, aflăm altceva de la un student maghiar, Wáli István, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acestea era student în Olanda, la Universitatea din Utrecht, și a constat o similitudine între limba vorbită de colegii veniți din zonele Indiei și limba vorbită de rromii băștinași din Ungaria. În urma sesizării acestor asemănări între cuvinte, s-au pornit mai multe cercetări lingvistice comparative vizând limba rromani. Așadar, lingvistica a fost cea care a stabilit drumul migrației rromilor, de unde au venit și care au fost locurile pe care le-au străbătut până să ajungă în țările europene. Regăsim astăzi în actuala limbă rromani cuvinte grecești, armene și slave.

Go Free [...] după 1999, când s-a introdus studiul limbii rromani, s-a ajuns în perioada 2008, perioada de maxim, la peste 27.000 de elevi rromi care studiau limba rromani în țară, cu un număr de 450-500 de profesori rromi la nivel național. GF: Care a fost parcursul limbii rromani în sistemul de învățământ românesc? IC: În sistemul de învățământ românesc limba rromani a intrat după anul 1990. Se leagă foarte mult acest parcurs de cariera domnului profesor Gheorghe Sarău, dumnealui fiind promotorul și părintele limbii rromani comune în România. Sunt câteva repere importante în istoria limbii, unul dintre acestea ar fi anul 1990, când la cel de-al IV-lea Congres Internațional al Rromilor se oficializează alfabetul internațional, scrierea comună. La acel eveniment participând specialiști din peste 19 țări, România fiind printre primele țări care a adoptat acest alfabet, care mai apoi a stat la baza tuturor materialelor redactate cu scop educațional de către Ministerul Educației din România și de alte entități partenere. Practic, asistăm după anul 1990 la deschiderea unor formațiuni de studiu la nivel universitar. Domnul profesor Gheorghe Sarău inițial formând în cadrul unor licee pedagogice din țară învățători rromi care studiau astfel limba rromani comună. Știu că au fost asemenea inițiative în Târgu Mureș, în Bacău și la București. Pe urmă, la Universitatea București s-au deschis cursurile în anul 1992, curs facultativ de limbă rromani, iar în 1995-96 asistăm la deschiderea unei secții de limbă rromani B cu posibilitatea de a studia

o altă limbă străină sau limba română ca limbă A, după caz. Așadar, putem vedea că România a făcut pași repezi în promovarea limbii rromani comune la nivel universitar. După aceea, în anul 1998-99 se formează primii inspectori rromi. Aceștia au fost numiți în fiecare județ din țară și aveau ca sarcină să identifice resurse rrome care să predea limba rromani în școli, eu începând să predau la școala din Ineu din anul 2000. GF: Care sunt școlile în care elevii au posibilitatea să studieze limba rromani? IC: În preuniversitar, cum spuneam, din anul 1999 profesorii care au fost formați în acest sens au început să predea ore de limbă maternă, statutul limbii rromani ca limbă maternă fiind legiferat. Asta însemnând 3-4 ore pe săptămână în plus față de trunchiul comun. Apoi pasul următor a fost constituirea unor școli cu predare integrală în limba rromani, de prin anul 2003. Prima școală care a trecut la predare integral în limba rromani este școala nr.12 din Lugoj, județul Timiș, unde actualmente s-a ajuns până la clasa a VIII-a cu studiul integral în limba rromani. Mai sunt și alte școli, de exemplu la școala unde predau eu, sunt

Go Free grupe la grădiniță și la învățământul primar unde se face predarea integral în limba rromani. GF: Există suficienți profesori de limbă rromani pregătiți pentru a preda în școlile din România? IC: Da, asta este o provocare, numărul de cadre didactice nu este suficient având în vedere numărul mare de elevi rromi. Într-adevăr resursa umană este o problemă, vă spuneam că după 1999, când s-a introdus studiul limbii rromani, s-a ajuns în perioada 2008, perioada de maxim, la peste 27.000 de elevi rromi care studiau limba rromani în țară, cu un număr de 450-500 de profesori rromi la nivel național. Este nevoie de resursă umană rromă, este nevoie de profesori rromi pentru că la învățământul gimnazial va fi nevoie, probabil, de profesori calificați pentru fiecare disciplină. GF: Cum se împacă limba vorbită acasă, în comunitate, cu limba comună predată în școli? IC: E evident că la nivelul tuturor limbilor sunt diferențe între graiurile locale și limba comună, se întâmplă și în cazul limbii române același lucru, de pildă, copilul vorbește acasă un grai, un dialect, iar la școală întâlnește limba literară. La fel se întâmplă și la rromi, ce e drept limba rromani are un statut întradevăr aparte pentru că fiind o limbă orală are multe influențe. În rromani avem patru mari dialecte: dialectul căldărăresc și carpatic, utilizate în Transilvania; dialectul ursăresc, vorbit de rromii ursari, cu precădere în Moldova și dialectul spoitoresc, cu influențele turcești. Toate aceste dialecte sau graiuri se regăsesc într-un procent mai mare sau mai mic în limba comună, nefiind o limbă comună creată artificial, ci limba din care s-au desprins celelalte graiuri. Fiecare vorbitor nativ se poate regăsi mai mult sau mai puțin în limba comună, aceasta putând fi utilizată pentru a exista o comprehensivitate între vorbitorii graiurilor diferite ale limbii rromani. GF: Știu că urmați un doctorat, are legătură cu studierea limbii rromani? IC: Da, să știți că lingvistica rromă nu este un tărâm prea abordat în perioada recentă, motiv pentru care este nevoie de cercetare în acest domeniu. S-au făcut puține cercetări pe domeniul lingvisticii rrome, lucru care m-a încurajat, fiind vorbitor al graiului rromilor carpatici, să aprofundez cercetările în acest domeniu. Ultimele cercetări serioase, privind această temă, au fost în perioada ilustrului filolog Heinrich Wlislocki, care a redactat câteva lucrări despre acest grai al rromilor carpatici. Au mai fost câteva încercări în Transilvania, însă, am considerat că e nevoie de cercetări mai laborioase, motiv pentru care, cu sprijinul domnului profesor Gheorghe Sarău, urmez cursurile școlii doctorale din Constanța, cu o temă de cercetare dedicată graiului rromilor carpatici. GF: Povesteați de inițiativele din trecut ale mediului universitar, însă, în prezent care sunt șansele integrării programelor de studii cu predare în limba rromani în universitățile din România? IC: Momentan Universitatea București este singura universitate din țară unde există o secție de limbă rromani. Au fost și alte universități care au adoptat limba rromani ca limbă facultativă, de exemplu în anii trecuți la Universiatea Petru Maior din Târgu Mureș, apoi au fost discuții și la Universitatea din Baia Mare, însă, nu știu dacă s-au concretizat ori au rămas doar la stadiul de proiect. În schimb, de anul acesta, cu sprijinul domnului profesor Neagotă, a lui Crăciunel Lăcătuș, de la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, și cu sprijinul domnului profesor Sarău, s-a reușit să se inițieze acest curs facultativ de limbă rromani aici la Cluj-Napoca. Avem speranțe că acest curs facultativ va fi dezvoltat și se va crea și la Cluj o secție de limbă rromani, pentru că UBB (n.r. Universitatea BabeșBolyai) este o universitate de tradiție, multiculturală, una dintre cele mai bune universități din țară și

Go Free

Faptul că anumite persoane au prejudecăți se întâmplă deoarece aceștia nu cunosc mentalitățile, obiceiurile sau tradițiile celor cu care conviețuiesc. De abia după ce vom reuși să apropiem culturile și mentalitățile, limba fiind unul dintre elementele importante ale unei comunități, vom putea vorbi despre reușita combaterii rasismului și a discriminării.

am găsit aici deschidere din partea Decanatului și din partea Rectoratului și sperăm ca din toamnă sau în doi ani să se acrediteze și aici o secție de limbă rromani. GF: Care credeți că sunt motivele pentru care nu a fost până acum un interes pentru crearea acestei secții? IC: Nu cred că nu a fost un interes, interesul a fost pentru că eu dând timpul înapoi, în 2000 când am urmat facultatea, am fost nevoit, alături de mulți colegi din Transilvania și nu numai să mergem la București pentru că acolo era singura posibilitate de a urma cursurile. Sunt atâția colegi care sunt necalificați sau au urmat alte facultăți, tocmai din cauza distanței. Astfel, aceste secții ar trebui înființate în toate regiunile istorice ale țării, să fie în toate părțile țării câte o secție de limbă rromani. Interes există dar cred că un motiv este și birocrația și lipsa resurselor umane care să fie implicate în mediul universitar, însă, acum se formează mulți tineri doctoranzi sau sunt tineri care și-au luat doctoratul în domeniul limbii rromani. Domnul profesor Sarău a făcut multe, dar nu a putut să rezolve de unul singur atâtea nevoi, acum iată sprijină și Clujul în acest demers.

Go Free GF: Acest curs practic de limba rromani, de la Cluj, pentru cine a fost gândit? Cui se adresează? IC: Cursul a fost gândit pentru toată lumea, pentru toți doritorii, pentru că și suportul de curs chiar așa se intitulează: Limba rromani pentru toți. Este un curs adresat, în primul rând, persoanelor care lucrează în mediul educațional cu elevi rromi, persoanelor din ONG-uri care lucrează în comunitățile de rromi, dar și tinerilor cercetători sau cercetătorilor care lucrează în domenii vaste: asistență socială, istorici sau în folclor. GF: Cum a răspuns publicul la apelul de înscriere, există interes? IC: Spre surprinderea mea peste 50 de persoane au fost interesate să se înscrie la acest curs, nu ascund faptul că interesul a fost unul ridicat în special în rândul nerromilor. GF: Este asta o provocare în predare? Să aveți și rromi și nerromi la cursuri? IC: Da, este o provocare. Însă, trebuie să știți că noi pe lângă cursul facultativ, când spun noi mă refer la echipa de formatori naționali condusă de domnul profesor Gheorghe Sarău și de către alți formatori, noi tot timpul la cursurile de vară, gratuite de altfel, acceptăm nu numai rromi, ci și nerromi. Cursurile se adresează tuturor celor care lucrează în problematica rromă. GF: Ar putea cursul de limba rromani să devină un instrument de combatere a rasismului? IC: Cred că da pentru că una dintre cauzele rasismului și discriminării este necunoașterea. Faptul că anumite persoane au prejudecăți se întâmplă deoarece aceștia nu cunosc mentalitățile, obiceiurile sau tradițiile celor cu care conviețuiesc. De abia după ce vom reuși să apropiem culturile și mentalitățile, limba fiind unul dintre elementele importante ale unei comunități, vom putea vorbi despre reușita combaterii rasismului și a discriminării. GF: Care sunt, pentru dvs, cele mai frumoase cuvinte în limba rromani? IC: Sunt multe cuvinte, nu-mi vin acum în minte, dar dacă ar fi să mă gândesc la ceva anume poate că atunci ar fi: phralipen - frăție, mă gândesc acum la valorile esențiale pentru cultura tradițională rromă, pentru că rromii sunt uniți, există o relație specială între membrii comunității. Apoi mă gândesc la baxt - noroc, șansă, pentru că rromii cred în șansă, în noroc. Mă mai gândesc la libertate, la sasto-vesto, sănătos-liber, pentru că rromii își doresc libertate, au fost un popor nomad, le-a plăcut să fie liberi, călători și s-au bucurat când au scăpat de perioada robiei și de cea a Holocaustului.

eDUCATIE Elevii din Cămărașu: între performanță și abandon școlar Cătălina HASNAȘ Prima dimineață de vineri din martie a început cu mult așteptata deplasare în Cămărașu, un sat pe care l-am găsit plin de viață. Copiii care erau în pauză au umplut curtea școlii de forfotă și energie pozitivă pe care am simțit-o și eu, mai ales că toți ne-au salutat zâmbindu-ne. La poarta școlii am întâlnit un băiat care a sărit imediat în ajutorul nostru plin de seriozitate, asumându-și cu responsabilitate misiunea de a ne conduce spre biroul directorului. Acesta ne-a primit călduros, ca și toți profesorii care au acceptat să discute cu noi despre tinerii din Cămărașu și abandonul școlar. Conform statisticilor oficiale (INS 2011), în anul şcolar 2009-2010 1,4% dintre elevii din învăţământul primar şi 1,7% dintre elevii din învăţământul gimnazial au abandonat şcoala. Adăugând și procentul copiilor care nu au frecventat niciodată şcoala (3,68% în învăţământul primar şi 3,75% în învăţământul gimnazial), avem un număr total de peste 44 mii de copii de vârsta învăţământului primar şi peste 48 mii de copii de vârsta învăţământului gimnazial care sunt în afara sistemului de educaţie (Sursa: unicef.ro). Încercările de politici publice menite să îmbunătățească situația abandonului școlar la nivel național nu au produs schimbări remarcabile, rata părăsirii timpurii a școlii ajungând îngrijorătoare. Întotdeauna m-am întrebat ce putem face, fiecare dintre noi. Și pentru că e greu să găsești răspunsuri la aceste întrebări dintr-un fotoliu comod, am hotărât să le caut chiar în școala gimnazială din Cămărașu, aflată într-o zonă dezavantajată din punct de vedere socio-economic, în județul Cluj, cu un șomaj ridicat și comunități vulnerabile, cu risc de marginalizare și nivel ridicat de sărăcie. În anul de studii 2014-2015, în școală s-au înscris 269 elevi, fără grupele de grădiniță. Dintre aceștia, aproape jumătate sunt de etnie romă. Nu cunosc datele din acest an, dar am aflat că în 2013-2014, din 157 de elevi de gimnaziu 60 au situație neîncheiată la școală. Deși mi-am dorit să interacționez și cu elevii și cu părinții lor, pentru a le asculta proveștile și a discuta direct despre motivele și cauzele care-i determină să părăsească școala, nu am reușit să fac asta în timpul pe care l-am avut la dispoziție. În schimb, până la o cercetare mai aprofundată a situației, am avut oportunitatea să discut cu 5 profesori din școală și să ascult părerea lor despre acest fenomen, întrebându-i care sunt cauzele și ce soluții văd ei. În curtea școlii, unii dintre elevi ne priveau cu nedumerire și curiozitate în ochi. L-am întrebat pe un băiat de vreo 13-14 ani unde îl găsim pe domnul director. „Vă conduc eu.”, s-a oferit el îndată să ne ajute. „E în regulă, doar spune-ne unde găsim biroul lui.” Băiatul a insistat să meargă cu noi până acolo, asumându-și cu responsabitate rolul de a ne ajuta. Domnul director Prunean-Bagosi ne-a primit cu multă căldură. Pe perete era agățat tricoul de campion la alergat în categoria juniori al lui Paul, un fost elev de etnie romă din Cămărașu, care acum e la liceu în Cluj-Napoca și care a ajuns campion național al României la atletism. Domnul director, care este și profesor de educație fizică, l-a descoperit și l-a încurajat să-și demonstreze talentul în competiții. Profe-

EDUCATIE

sorul vorbește cu emoție și mândrie despre Paul. A răspuns prompt: „Grădinița”- când l-am întrebat care sunt cauzele abandonului școlar, semn că se gândește și dumnealui la această problemă. „Copiii care nu merg la grădiniță vin cu carențe de comportament, dar și abilități intelectuale. Ei rămân în urmă față de ceilalți, apoi repetă clasa.” Domnul director apreciază proiectul „Fiecare copil în Grădiniță” și afirmă că își îndeplinește scopul, adaugă însă că de multe ori banii nu ajung la copii. Domnul Prunean-Bagosi ne mai spune că unii părinți nu conștientizează importanța propriei lor implicări în viața școlară a copiilor lor. „În comunitatea romă situația e și mai tristă” - cu asta par să fie de-acord și ceilalți profesori. Am aflat de la ei că majoritatea părăsesc școala cam în clasa a V-a. Fetele pentru că se mărită și au grijă de copii. Alții sunt îndemnați de părinții lor să aducă un venit suplimentar în casă. Domnul director ne-a povestit, mărturisindune că încă îl doare sufletul când își amintește, despre o situație a unui elev rom care a obținut locul I pe județ la Olimpiada de limba romani, dar părinții nu l-au lăsat să meargă la etapa națională. Tot el ar fi putut să obțină note bune la examenul de capacitate, însă părinții l-au dus la cules cireșe în Cluj pentru 50 lei, chiar în ziua examenului. Când i-a întâlnit pe părinți mai târziu și i-a întrebat de ce copilul lor nu fusese prezent la examen, ei nici nu auziseră de vreun examen. Există un mediator școlar care în fiecare an trece pe la casele din comunitatea romă, încercând să convingă părinții de importanța educației, dar și de păstrarea igienei pentru copiii lor. Rezultatele, însă, nu sunt remarcabile. „Când vin părinți care nu știu să scrie, nu știu să citească, ce poți să le explici?”

eDUCATIE Copiii sunt mai puțin motivați să frecventeze școala în familiile în care nici părinții lor n-au făcut-o. Nu învață pentru că nici părinții lor n-au făcut-o și nici ei nu văd rostul educației, mai ales dacă nu sunt susținuți în acest proces. Pe de altă parte, profesoara de limba română ne-a mai povestit despre o elevă care era bună la învățătură, pentru că provenea dintr-o familie de romi ce se interesa de situația ei școlară și făcea tot posibilul ca fata să rămână în școală. Când i-am întrebat ce face diferența între elevii care după gimnaziu își continuă studiile la liceu sau școală profesională și cei care abandonează, toți au fost de-acord că situația materială joacă un rol crucial. „Prima dată îți asiguri mâncarea, pe urmă te gândești la educație.” Sunt tineri precum Ruxanda care a ajuns la liceu prin forțele proprii, însă se descurca foarte greu cu banii și a fost nevoită să plece la muncă. Părinții Casandrei și a Anicăi au o situație materială mai bună. Respectiv, Casandra învață la Cluj și e încântată, iar sora ei mai mică vrea să meargă pe urmele ei. Am discutat cu domnul Cernucan, profesorul de geografie, care este dirigintele unei clase de a VIII-a despre locurile pentru romi din licee și școli profesionale și dacă informația ajunge la ei. Acesta ne-a asigurat că fiecare elev cunoaște oportunitățile de studiu. Dintre cei 17 elevi din clasă, jumătate vor să meargă la liceu sau școală profesională. Motivul pentru care ceilalți nu-și continuă studiile este strict financiar, ne asigură profesorul. Cei care aleg Sărmașu o fac pentru că e mai ieftin. În continuare, ne povestește despre 2 elevi din clasa sa care știau încă de anul trecut că vor să urmeze specializarea matematică-informatică pentru că e o opțiune bună: „Cred că vor fi printre cei mai buni din Sărmașu.” Există și un program de dirigenție de orientare profesională, acesta îi ajută pe cei din gimnaziu să-și definitiveze opțiunile. Îi încurajează să meargă la școli profesionale, pentru că primesc bursa de 200 lei și mai primesc și de la agentul economic 200 lei pentru practică, știind foarte bine despre nevoile financiare ale fiecăruia și ale familiilor lor. Tot dirigintele îi ajută să-și facă și dosarul. Un singur regret are: de doi ani, nici un elev rom nu a ajuns în clasa a VIII-a. Dl. Cernucan a remarcat că dacă ei au vreun prieten care își continuă studiile, sunt mai înclinați și ei s-o facă. Am ajuns, în cele din urmă, la concluzia că lucrurile se schimbă încet, datorită exemplelor pozitive, dar și a comunicării constante cu părinții. „La început de an erau 25 cazuri de abandon, acum doar 15”, ne spune domnul director cu o urmă de speranță în glas. Generația care învață la liceu sau școli profesionale în ClujNapoca sau în Sărmașu reprezintă exemplul viu pentru toți că se poate și altfel. Am certitudinea că fiecare copil merită să beneficieze de educație și poate să o facă, dacă realizăm în fiecare zi pași mici. Am plecat din Cămărașu îngândurată, dar cu o doză de speranță. Am văzut profesori dedicați, dispuși să facă ore suplimentare cu elevii, în timpul lor liber, pentru a-i sprijini să continue. Am ascultat povești despre părinți care fac eforturi pentru a-și susține copiii să învețe, povești despre elevi motivați să facă o schimbare pentru ei, pentru familiile lor și pentru comunitate. Am privit încă o dată spre elevii din curtea școlii: în fiecare dintre ei se ascunde un om de știință, un profesor, un electrician, un medic, un sportiv ori un mecanic, iar nouă ne rămâne să-i susținem să nu renunțe.

Nota redacției: Cătălina Hasnaș a făcut parte din echipa tinerilor jurnaliști comunitari formați în cadrul proiectului „Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”, implementat de Go Free în aprilie 2015-aprilie 2016, materialul fiind un rezultat al documentării în perioada respectivă.

EDUCATIE

eDUCATIE Despre bullying cu Mihaela Anghelescu:

„Creierul nostru este obișnuit să lucreze cu etichete, le gestionează mai ușor și, dacă avem puține etichete la îndemână, pe alea le lipim.” Denisa MORAR

3 din 10 copii sunt hărțuiți atât verbal, cât și fizic, spune primul studiu național despre bullying în școlile românești, realizat în 2016 de Salvați Copiii România, pe care l-am găsit recent, pe internet. Un număr mic în aparență, dar care ne spune multe despre societatea în care trăim și care poate să ne influențeze relațiile și modul în care comunicăm cu cei din jurul nostru. Un copil poate devenii ținta cuvintelor colegilor lui, rostite cu intenția de a fi o glumă, cuvinte care cântăresc însă mult mai mult în percepția celui care i-au căzut victimă, ducând la o schimbare a comportamentului acestuia. Un copil de multe ori nu mai dorește să meargă la școală din cauza fricii de a nu fi lovit din nou sau agresat verbal de către colegi sau profesori. Doi copii al cărui viitor va fi compromis dacă le întoarcem spatele. Ca să aflu mai multe despre acest fenomen din școlile românești și cum putem răspunde la astfel de situații, am invitat-o pe Mihaela Anghelescu să stea de vorbă cu noi.

EDUCATIE Go Free: Pentru început aș dori să aflu câte ceva despre activitatea profesională pe care o desfășori. Care este domeniul în care activezi? Mihaela Anghelescu: În ultimii 10 ani am lucrat în mediul ONG, am lucrat pe proiecte educaționale și în medii diferite. Atunci când am început să lucrez în ONG a fost la Centrul de reintegrare a copiilor delincvenți din cadrul Fundației Prison Fellowship Romania, și de acolo m-am tot mutat. Am ajuns să lucrez la PATRIR (n.r. Institutul Român pentru Acțiune, Instruire și Cercetare în Domeniul Păcii) pe diferite proiecte. Primul proiect a fost pe MDG-uri obiectivele pentru dezvoltarea mileniului - erau 8 pe vremea aia și am început să lucrez cu școlile din altă perspectivă. Eu mi-am început cariera profesională ca profesoară de limba romană, și când am văzut eu că ce le predau copiilor și ce îi interesează pe ei sunt două lucruri destul de diferite, am zis „ok, hai să…”. N-am știut că în ONG vreau să merg să lucrez, am tot căutat până când asta s-a întâmplat, știi? Și acum lucrez la Protecția Copilului, dar lucrez de prea puțin timp ca să pot să am o părere pe care să o iei în considerare. GF: Din câte am auzit, în prezent activezi în Școala „Nicolae Iorga” din Cluj Napoca. MA: Da, nu am avut un singur proiect, am avut mai multe proiecte cu școala Iorga, dar cel care cred eu că a făcut cumva diferența, într-o măsură mai mare, a fost clubul - Clubul EduPace (https:// www.facebook.com/ClubulEduPace/) se numea și se numește în continuare. A fost un proiect care a durat un an de zile – mult prea puțin ca să facă schimbarea sustenabilă, știi? Când am început proiectul, școala „Nicolae Iorga” era pe primul loc la numărul de absențe dintre toate școlile din Cluj. Performanță scăzută, cam 30-40% dintre copiii din școală sunt de etnie rromă, deci clar tendința este de a-i da la o parte; probleme de disciplină, de abandon școlar, cam toate problemele pe care le știi tu din mediul școlar erau și acolo prezente și, în club, care înseamnă un spațiu, o sală de clasă, pe care am primit-o din partea școlii, pe care am mobilat-o, am amenajat-o și în care au început să

vină copiii să mai facem temele împreună și să facă activități extracurriculare. Și au început să facă dans, teatru, fotbal, un fel de lucru manual-„manualități” le-am zis noi și discuții despre emoții, discuții despre drepturile omului, despre cum să ne comportăm unii cu alții, și într-un an de zile schimbările au fost vizibile, vizibile pentru toată lumea din școală, pentru că toată povestea asta a fost cumva dublată și de o cercetare și au fost întrebați copiii, profesorii dacă s-a schimbat ceva, dacă ei văd că e o treabă bună clubul și cam toată lumea a fost de acord că e o treabă bună. Dar nu cred că școala Iorga este singura care are nevoie de un club de genul ăsta. Și de fapt, de unde a plecat totul este un proiect în care am lucrat în București în Ferentari, în școala 136, de acolo a plecat ideea. GF: Care a fost cel mai dificil moment al carierei? MA: Cel mai dificil a fost când am plecat din București și am revenit în Cluj. Continui să cred că cea mai bună experiență și profesională și personală a fost în București. GF: Și cea mai plăcută experiență? MA: Tot acolo, pentru că am văzut un pic lucrurile din altă perspectivă, pentru că în echipa mea – eram coordonatoare în București - aveam colege care erau mamele copiilor din club, care trăiseră în Ferentari și doreau să își ajute copiii să-și depășească condiția. Nu ai foarte multe posibilități în momentul în care vii dintr-un mediu în care ești gata etichetat. Nimeni nu așteaptă să vadă de ce ești capabil, ce știi. Chiar la început, unul dintre primele lucruri l-am aflat de la femeia de serviciu care mi-a zis: „Doamnă, nu vă bateți capul cu ăștia, că pușcăria scrie pe ei ”. Nu cred că scrie pușcăriași, scrie ce scriem noi pe ei. GF: Când te-ai reîntors în Cluj care era situația din punct de vedere al hărțuirii în Școala “Nicolae Iorga”? MA: Ce să îți spun despre hărțuirea în școală? Că se întâmplă și între copii, și între profesori și copii, și că se întâmplă în ambele sensuri, adică și copiii hărțuiesc profesorii și profesorii îi hărțuiesc pe copii și e, cumva, ca un cerc vicios.

eDUCATIE

GF: Există și hărțuiri fizice? MA: Cred că să dai în cineva care te frustrează și care te supără este cel mai la îndemană. E primul lucru care ne vine. Cred că ține și de structura noastră; e răspunsul la amenințare și este și un lucru învățat. E și cultural. Cred că e foarte ușor dacă un copil acasă este bătut, să vină la școală să facă același lucru și să dea mai departe ce știe el că i se întâmplă. GF: Un studiu recent arată faptul că 3 din 10 elevi sunt hărțuiți. Care este, cu aproximare, procentajul din școală? MA: Nu știu să-ți răspund în cifre, dar cred că fiecare copil a trecut la rândul lui printr-o situație de genul ăsta, indiferent de criteriul care îl face să se deosebească de restul copiilor. Până la urmă, asta stă la baza hărțuirii - ești un pic diferit, ești un pic vulnerabil, iar în școala „Nicolae Iorga” sunt foarte mulți copii vulnerabili, din familii dezmembrate, din familii nu foarte înstărite, din

părinți care nu sunt destul de educați și care nu știu să reacționeze. Prima oară când am intervenit a fost între două fete care se luaseră la bătaie la școală. Și am stat de vorbă, pe rând, și cu una și cu cealaltă și am aflat ce le deranjează și, în momentul în care leam pus să-și vorbească, au găsit singure o soluție. Nu mai știu exact soluția pe care au găsit-o, dar important este că nu s-au mai bătut. Nu e singura dată când am intervenit. S-a întamplat anul ăsta, mai pe la început, într-o altă școală, ca un copil nou venit în clasă să fie tachinat de colegi. Tachinare care s-a terminat cu trasul pantalonilor în curtea școlii pentru că au vrut să glumească, pentru că așa au crezut ei că îl integrează. Modul în care sunt evaluați elevii, modul în care sunt notați, creează competiție și singura competiție reală este cea cu tine însuți. GF: La ce vârstă se întâmplă cel mai des aceste lucruri? MA: Cu clase mici eu am lucrat mai puțin, dar din discuțiile pe care le-am avut cu părinți sau cu învățători, se întâmplă la vârste mici. Criteriul pe care îl regăsesc

EDUCATIE

Până la urmă, asta stă la baza hărțuirii - ești un pic diferit, ești un pic vulnerabil, iar în școala „Nicolae Iorga” sunt foarte mulți copii vulnerabili, din familii dezmembrate, din familii nu foarte înstărite, din părinți care nu sunt destul de educați și care nu știu să reacționeze.

este ăsta de „dacă ai mașină, ce mașină ai, dacă ai hainele de firmă, dacă ai fost în vacanță nu știu unde”. Treaba asta de „îmi afirm statutul prin ceea ce am, nu prin ceea ce știu, nu prin ceea ce pot, nu prin ceea ce știu să fac” cred că este una dintre caracteristicile societății consumeriste. GF: Și se întâmplă mai des la fete sau la baieți sau în aceeași măsură? MA: În aceeași masură. Copiii pot să fie cruzi unii cu ceilalți, dar ceea ce mi se pare mai problematic este că adulții nu știu să intervină sau că nu doresc să intervină. Zilele trecute în parc am văzut o fetiță de 4 ani care urla și zbiera că îi trebuie mingea din mâna unei fete de 10 ani. Am văzut alte mămici vorbind cu fetița, am încercat și eu să vorbesc cu ea. Mama ei stătea pe bancă, nu a intervenit în niciun fel, iar când a decis să o facă a zis: „haide, nu mai fi supărată că mergem să îți iau o minge și o înghețată”. Și atunci, în momentul în care tu ca părinte validezi comportamentul ăsta, e mai greu să spui că fetele sau băieții. GF: Influențează într-o oarecare măsură situația școlară a unui elev? MA: Da. Influențează plăcerea de a te duce la școală. Nu cred că există cineva care dorește să meargă undeva unde e făcut în fel și chip sau unde nu se simte în siguranță. Influențează, pentru că în loc să fii preocupat de ce citești tu sau de ce ești curios, ești preocupat de ce ți

eDUCATIE

EDUCATIE se întâmplă. Are foarte mare legătură cu depresia pe care o încearcă copiii care sunt hărțuiți și care simt că nu au niciun fel de ieșire din situația în care sunt. Mi se pare incredibil că adulții din jurul copiilor nu văd sau nu reacționează sau nu își pun problema că ceva se întâmplă acolo. GF: După cum ai zis mai devreme, elevii rromi sunt, de asemenea, hărțuiți. Sunt aceștia dați la o parte? MA: Din experiența mea, da. În general, sunt în ultima bancă, sunt mai la o parte. Acum nu spun că toți fac asta, sunt oameni care nu fac diferența că sunt de etnie rromă, dar sunt oameni care spun „ce se te aștepți de la țiganii ăștia?”. GF: Care este diferența dintre bullying și antigipsism? MA: Păi, prejudecățile pe care le avem despre rromi pot să fie un motiv, o cauză a hărțuirii. Copiii pot să fie hărțuiți pentru că sunt rromi sau pentru că vin dintr-un mediu nu știu de care. De multe ori poate să fie dintr-o familie mixtă. Sau poate să mi se pară mie că dacă ești brunetă și ai ochii căprui nu cumva… Nu ține, până la urmă, de etnie. Nu te definește culoarea pielii, te definește altceva, te definesc alte lucruri. Cred că e o capcană în care cădem de multe ori. Creierul nostru este obișnuit să lucreze cu etichete, le gestionează mai ușor și, dacă avem puține etichete la îndemână, pe alea le lipim. GF: Din ce cauză consideri că sunt cel mai des hărțuiți elevii? MA: Pentru aspectul fizic, pentru că nu se ridică la standard, pentru că nu au haine de firmă, boala. Starea materială iarăși este un motiv. Dacă e mai sensibil, dacă văd că o să reușească să îl facă să plângă, o să reușească asta. Sunt niște reacții pe care copiii sunt învățați să le aibă atunci când sunt hărțuiți. Dar e esențial să aibă și adulții rolul lor, să intervină atunci când se întâmplă lucrurile astea. Copiii trebuie să fie conștienți că rănesc. Ne mai distrăm necăjindu-ne unii pe alții, știi? Probabil copiii încearcă să ajungă limita. GF: Atunci când un elev primește o notă slabă este văzut ca fiind inferior față de ceilalți? MA: Știi foarte bine că da. Modul în care sunt evaluați copiii mi se pare o mare problemă care contribuie la toată povestea asta. Pentru că eu nu îți măsor ție progresul, te compar cu restul. GF: Elevii se adresează unor adulți pentru rezolvarea problemelor lor? MA: În cazuri fericite, când au încredere în persoană, da. Un alt lucru pe care l-am constatat când am lucrat cu tinerii a fost că acești tineri nu au cu cine să vorbească, că au o grămadă de lucruri de povestit, doar că nu au ocazia. Un copil de clasa a 7-a, atunci când l-am găsit într-o zi șifonat și l-am intrebat „Ceai făcut, măi? ”, mi-a răspuns „Păi, a trebuit să mă bat!”; „Cum a trebuit, măi, să te bați?”. Fusese cumva provocat, și el este obligat să-și păstreze statutul și a fost obligat să se bată. Mi-a explicat că, pentru ei, este un fel de junglă lumea, și ei, baieții, sunt niște mici lei care trebuie să își păstreze statutul. GF: Crezi că există soluții pentru a reduce hărțuirea? MA: Cred că se poate să ne uităm mai mult ca adulți la copiii cu care lucrăm. Cred că stăm prea puțin de vorbă unii cu alții, așa față în față, pentru că eu cred că așa se dezvoltă relațiile normale, echilibrate.

cONECTAT Casele de copii din România - între fericire și neajuns Georgiana BOZÎNTAN

La o căutare pe Internet despre casele de copii din România, aproape toate rezultatele vor fi articole sau reportaje care prezintă situații din care nu lipsesc abuzurile, violența, ignoranța și sărăcia. Da, sistemul public de protecție a copilului se confruntă cu probleme grave, copiii suferind traume psihice și fizice în urma relelor tratamente la care sunt adesea supuși. Există însă și locuri în care lucrurile par să se întâmple altfel.

LA COMUNITATE Am vorbit cu C., un tânăr care locuiește într-o casă de tip familial din mediul rural. Aici, spune el, copiii sunt sprijiniți ca într-o familie, așa cum ar trebui să se întâmple în toate instituțiile de protecție și îngrijire a copilului. Și aici se resimt, desigur, lipsa implicării coerente a statului în susținerea acestor copii și efectele unei finanțări publice care nu corespunde nevoilor reale ale tinerilor, la care putem adăuga lupta acestor tineri cu prejudecățile unei societăți în care cazurile de discriminare nu sunt rare. Însă C. este un băiat optimist și determinat care, după cum spune chiar el, nu este definit de faptul că trăiește într-o casă de copii și care găsește puterea să treacă peste piedici luptând pentru a avea o viață egală cu a celorlalți. Își împarte viața între liceu, locul de muncă, cursurile de canto și atribuțiile pe care le are în casă, unde este responsabil de ceilalți 10 copii alături de care trăiește. Toate aceste sarcini pe care și le asumă cu responsabilitate mi-au dat impresia de maturizare prea rapidă atunci când am vorbit cu el. Veți putea să vă convingeți singuri de toate aceste aspecte în cele ce urmează. GF: Spune-ne câte ceva despre tine pentru a te cunoaște mai bine. C: Sunt elev în clasa a XI-a la profil pedagogic, sunt un tip modest, simplu, destins, apreciez fiecare detaliu în parte, îmi place să fac surprize celorlalți astfel încât să îi fac fericiți. Sunt un tip voluntar si foarte ambițios. Îmi place să respect regulile până în momentul când ele mi se par absurde, îmi place să mă consider independent. Oamenii din jurul meu îmi caută mereu prezența deoarece, spun ei, ,,cu tine putem avea o discuție la nivel înalt”. Îmi place muzica și îmi place să socializez cu oamenii, drept pentru care fac diverse acțiuni de voluntariat. GF: Care este povestea ta, cum ai ajuns să trăiești într-o casă de tip familial? C: Încă de la câteva luni, am fost abandonat de către familia mea naturală în spital. La câteva luni după, am fost luat de către o familie în plasament, plasament care a durat 9 ani, până când ei au dorit să părăsească țara pentru un trai mai bun. Pentru că pe atunci legea nu le permitea să mă ducă cu ei, au fost nevoiți să mă dea în plasament pe o casă de tip familial. GF: Cum este viața ta acolo și relația cu ceilalți? C: Deși mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu noua mea casă și totodată noua mea familie, pot să susțin că în prezent mă simt ca într-o familie. Aici am o viață liniștită, plină de afecțiune, unde drepturile mele sunt respectate și obligațiile mele îndeplinite. Relația cu doamna bucătăreasă este una de mamă-fiu, pedagogii sociali sunt persoane foarte dragi sufletului meu, mă susțin în fiecare decizie pe care o iau, mă sfătuiesc de câte ori este necesar și se îngrijesc de evoluția mea pe toate planurile. Relația cu ceilalți copii din casă este la felexcepțională, suntem foarte uniți, suntem legați foarte tare din punct de vedere afectiv şi emoțional. Suntem exact ca renumita trupă ,,Lala Band”. GF: Crezi că situația ta este mai bună decât în cazurile unor copii din alte centre? C: Consider că situația mea este mult mai bună, pentru că noi ne cunoaștem drepturile exact așa cum ne cunoaștem și obligațiile, dar din păcate mulți dintre tinerii instituționalizați nu își cunosc drepturile în totalitate, nu au parte de unitatea pe care o am eu în relația cu pedagogii sociali sau cu copiii din casă. Colaborarea este esențială pentru bunul trai într-o casă de tip familial. Atunci când ea nu există, copilul se simte singur, pierdut, debusolat, neajutorat și, cel mai rău, neiubit și nedorit. În casa unde locuiesc eu, copii cei mai mici dimineața sunt îmbrăcați și pregătiți pentru școală de către pedagogii sociali, însă din păcate în multe din centrele care există la noi în țară, copiii merg la școală nepregătiți și îmbrăcați inadecvat, de aici pornind trauma discriminării.

cONECTAT GF: Au existat situații în care te-ai simțit discriminat din cauza faptului că trăiești într-o casă de copii? C: În acești ani mi s-a întâmplat și mie să mă simt discriminat, inclusiv de către cadrele didactice. Îmi amintesc că undeva prin clasa a VII-a, mie nu mi s-a acordat punctul din oficiu la o lucrare pentru că eram din casă de tip familial, exact așa mi s-a spus. O altă circumstanță de discriminare pe care am trăit-o a venit din partea colegilor din școala generală, nu eram invitat la evenimentele sau ieșirile cu clasa. La pozele de album din clasa a IV-a, colegii și-au făcut poze unul cu celălalt. Eu am fost singurul care a stat deoparte și a pozat doar de două ori, la poza de grup și la poza mea din album. GF: Există asociații, instituții sau oameni care te ajută pe tine și pe ceilalți copii să vă îndepliniți visurile? C: Locuind într-o casă de tip familial, posibilitatea împlinirii visurilor are un procentaj de 80% ca reușită. Acest 80% este datorat asociațiilor și sponsorilor. Dacă e să vorbesc despre realizarea visurilor din punctul meu de vedere, mă refer la înscrierea la facultatea dorită, găsirea unui loc de muncă apropiat sau chiar în domeniul studiilor terminate, călătoriile și noile experiențe. Câteva din cele mai bune exemple sunt: plecarea în Italia pe parcursul vacanței de vară și mai nou și în vacanța de Crăciun, oportunitate oferită de colaborarea asociației FAUS Onlus (asociație italiană) cu DGASPC (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului). Un alt exemplu este asociația HHC România (n.r. Hope and Homes for Children Romania), care se ocupă cu menținerea caselor de tip familial, cu diverse activități și excursii și cu susținerea beneficiarilor în diferite forme de învățământ, cum ar fi facultatea, liceul etc, bineînțeles prin colaborarea cu DGASPC. Celălalt procent de 20% depinde bineînțeles de dorința, motivația, ambiția și sârguința noastră, a beneficiarilor. GF: Care consideri că sunt neajunsurile din sistem? C: Una din cele mai mari probleme cu care se confruntă beneficiarii din casele de tip familial este venitul direct, banii de buzunar. Într-adevăr, noi ca beneficiari nu avem cheltuieli. Sistemul oferă de toate: produse de curățenie, de igienă personală, alimente, curent, apă etc. Noi beneficiem de 84 de lei o dată la trei luni. Făcând un calcul, ca acești bani să dureze trei luni, ar trebui să cheltuim aproximativ 80 de bani pe zi. Probabil sunt zile în care nu cheltuim bani pentru că avem acasă de toate, dar ținând cont că cei trecuți de 14 ani au în dotare un telefon mobil, ce trebuie încărcat lunar, că au nevoie de haine, de micile cheltuieli școlare, de ieșirile cu clasa, respectiv prietenii, acești bani sunt extrem de puțini! Evident, aceste lucruri fiind necesare, o parte din copii muncesc part-time pentru a-și acoperi aceste cheltuieli. GF: Cum crezi că v-ar putea sprijini mai mult instituțiile statului pentru a vă putea ajuta să vă dezvoltați în mod egal cu ceilalți copii ? C: Instituțiile ar putea veni în ajutorul copiilor și a dezvoltării lor prin discuții cu ei, consiliere, prin implicarea lor în diverse activități, sportul de exemplu. Este nevoie și de pedagogi mai bine pregătiți, pentru că există multe cazuri când ei nu oferă afecțiune și nu se implică în viața copiilor, iar copiii simt asta, ei au nevoie de o persoană pe care să se bazeze. GF: Plănuiești să părăsești sistemul după ce vei termina liceul? C: După terminarea liceului nu doresc să părăsesc sistemul. Cu bune și cu rele, voi reuși să izbutesc în viață doar prin intermediul și susținerea sistemului, pentru înscrierea la facultate, evitarea unor cheltuieli pe care nu le-aș putea suporta chiar dacă aș munci și pentru că sistemul îmi oferă o casă și o familie. Păcat că mulți dintre

LA COMUNITATE beneficiari, la împlinirea vârstei de 18 ani, părăsesc sistemul, tocmai pentru că nu au parte de aceleași lucruri care mi se oferă aici, în casă, mie, exact așa cum am explicat înainte. GF: Care consideri că ar fi realizările tale de până acum? C: Plasamentul în casa de tip familial, mie personal, mi-a inspirat ambiție și motivație, stări care m-au ajutat să ating pană acum câteva puncte pe care cel mai probabil nu le-aș fi realizat până la vârsta asta... Fiind un tip ambițios, folosindu-mă de oportunitatea de a merge în Italia, am reușit să învăț limba italiană. În momentul de față utilizez această limbă exact așa cum utilizez limba română. Eu sunt rezidentul responsabil în această casă de cinci ani și prin faptul că încă de când am ajuns aici am simțit lipsa familiei, am reușit să creez o unitate între copii și între pedagogii sociali și copii și totodată între restul personalului și copii, unitate care a dus la formarea unei adevărate familii mari și fericite. Am învățat că viața este frumoasă și că trebuie apreciat fiecare detaliu și gest oferit din partea celorlalți. GF: Cum îți vezi viața mai departe, ai niște planuri concrete? C: Pe viitor mă văd un om împlinit din toate punctele de vedere, profesional și moral, mă văd cu un job care să îmi aducă confort moral și material. Mă văd un soț și un părinte bun, îmi doresc o familie fericită fără lipsuri, unită, simplă. Îmi doresc un copil căruia să îi ofer totul, pe toate planurile... Îmi promit în fiecare zi că voi fi un familist adevărat, un soț iubitor și grijuliu și un părinte dedicat și implicat în viața copilului, astfel încât să nu fac nicio greșeală făcută de părinții mei, cărora le sunt recunoscător că mi-au dat dreptul la viață.

Nota redacției: Identitatea tânărului a rămas sub anonimat întrucât acesta nu a împlinit încă vârsta de 18 ani.

cONECTAT Denis Nanciu: „Pictatul, pentru mine, reprezintă o cale de comunicare și povestire.” Andra Camelia CORDOȘ

„Am un colț de suflet la care nu foarte multă lume are acces”, mi-a spus Denis Nanciu în prima conversație pe care am purtat-o. M-a lăsat totuși să cunosc părți din pânzele în care îmi spune că introduce frânturi din viața lui: „Îmi codific foarte mult lucrările, creez propriile mele coduri și le introduc sub formă de numere, simboluri sau chiar scris. Pictatul pentru mine reprezintă o cale de comunicare și povestire.”

LA COMUNITATE Cu Denis Nanciu m-am întâlnit întâmplător în preajma Zilei Internaționale a Rromilor. De fapt, mai întâi a ajuns la mine - online - una dintre lucrările lui care aborda tema rasismului. O pictură ce fusese expusă cu ocazia zilei de 8 aprilie, în cadrul unui eveniment organizat de către Centrul Național de Cultură a Romilor - Romano Kher (CNCR). Mi-a povestit ulterior că este elev în clasa a XI-a la Liceul „Dimitrie Paciurea” din București. A ajuns la un liceu de artă datorită unor profesori care l-au descoperit în școala din comuna Nana, județul Călărași, locul în care a crescut. Dirigintele său, profesorul Viforaș Nițu și soția acestuia, Ruxi, profesoară de limba engleză, l-au încurajat să participe la mai multe concursuri, devenind astfel mai vizibil. Aflu, printre altele, că pasiunea pentru desen o are de la 14 ani, cam din clasa a 7-a, un an în care a primit și din partea școlii o diplomă prin care îi era recunoscut talentul la desen. La finalul clasei a 8-a i-a spus mamei sale că vrea să dea admiterea la un liceu de artă: „La început nu a fost de acord, dar până la urmă nu avea ce să facă. Eram determinat. Aveam încredere că o să reușesc, iar acum e și ea foarte mândră de mine. Am reușit cu sprijinul domnului profesor și al soției acestuia. În primul an ei mi-au depus dosarul pentru liceu.” Prima dată când a pictat în ulei tot datorită lor s-a întâmplat: „Ei mi-au luat pânză, culori, și în felul acesta am făcut și alegerea în ceea ce vreau eu să pictez. Înainte să pictez pe pânză copiam foarte mult imaginile. Apoi am evoluat, am început să gândesc și să creez singur.” Cei doi profesori au rămas alături de el și, cu diferite ocazii, îi expun din lucrări la căminul cultural din sat sau la evenimente locale. A dat astfel admiterea la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. A susținut problele, le-a luat, dar nu a intrat la „Tonitza”, ci la Liceul „Dimitrie Paciurea”. Inițial și-a dorit să se transfere, apoi spune că a descoperit că e un liceu bun și a rămas: „Am intrat ca cel mai slab elev la desen și pictură și am

reușit să devin unul dintre cei mai buni.” Anul trecut a câstigat, printre altele, premiul I, la secția de pictură, în cadrul Concursului Internațional de Artă Vizuală (ediția a XII-a), organizat la Arad. În 2016 a avut 2 expoziții cu Centrul Național de Cultură a Romilor - Romano Kher, o expoziție în Parcul Izvor organizată de liceul unde studiază și încă una organizată cu un prieten în Parcul Carol, pe cont propriu. În 2017 aflu că avut deja 3 expoziții. Ca să înțeleg ce înseamă pictura pentru Denis l-am provocat să vorbească despre asta. Am aflat astfel că fiecare pânză are în spate o parte de documentare și povești care-i aparțin lui sau celor din jur. Dacă o temă îi vine foarte bine, atunci introduce în pânză elemente din viața lui: „Eu îmi codific foarte mult lucrările, adică creez propriile mele coduri și le introduc sub formă de numere, simboluri sau chiar și scris. Pictatul pentru mine reprezintă o cale de comunicare și povestire.” Denis îmi spune că nu vorbește foarte mult, ci se exprimă mai mult prin pictură. Și tocmai pentru că nu prea vorbește, cam toate sentimentele și gândurile și le expune pe pânză. „Am un colț de suflet la care nu foarte multă lume are acces.” Și, de teamă să nu clacheze sau să fie în vreun fel judecat de cei din jur își pictează fiecare sentiment și îl codifică, într-o stare de libertate în care pasiunea și încrederea în forțele proprii fac pânza să prindă culoare. Despre pictura care m-a dus la el aflu că a numit-o „Discriminarea”. Citisem, pe o imagine mai ștearsă a picturii sintagma „Apă pt. romi”, iar în interpretarea mea, gândul mi-a fugit la Dăroaia, una dintre comunitățile de rromi din județul Alba unde 500 de persoane dispun de o singură sursă de apă potabilă. Desigur, versiunea artistului este puțin diferită: „Odată ce spui că ceva e pentru rromi m-ai separat de tine total, eu îți sunt inferior ție și tu superior mie”, îmi explică Denis ulterior. Spune că lui nu prea i s-a întâmplat să fie discriminat, iar

cONECTAT pentru tema asta s-a documentat, a citit, a ascultat întâmplări reale din viața oamenilor din jurul lui. „O cunoștință s-a dus la un spa, la un ștrand, și nu i s-a permis să intre pentru că era rom”, îmi explică pe scurt. Pe pânză mai apare și un lagăr, un spital, câteva clădiri și semnele pentru ocolire și interzis, care ne întorc la povestea de mai sus, în care anumite spații și servicii, publice ori private, par în România a fi destinate într-o mai mare măsură nerromilor decât rromilor. Mai putem identifica cuvinte precum sclavilor sau plaga societății și niște bănci de școală - primele două sunt reprezentate așa cum suntem obișnuiți să le vedem. Ultima este însă deformată, simbolizând discriminarea copiilor rromi din școlile românești, o realitate pe care, deși o cunoaștem cu toții, statul român continuă să o ignore. L-am întrebat pe Denis de ce crede că el că, spre deosebire de alți tineri rromi, nu s-a lovit atât de des de discriminare: „Nu prea am fost discriminat poate și datorită felului meu de a fi. Adică, eu față de alții sunt diferit. Pot să spun inclusiv față de frații mei. Până la urmă suntem frați, dar suntem diferiți.”, iar când spune asta, Denis se referă la faptul că, spre deosebire de frații lui sau alți tineri din comunitatea unde a copilărit, el nu a renunțat la școală: „Eu îmi continui studiile și vreau să ajung să fac ceva cu pictatul. Și gândesc mai mult. Nu știu dacă diferit este termenul potrivit, dar ce vreau să spun este că ei au ajuns la un nivel la care se mulțumesc cu puțin, pe când eu nu fac asta. Eu caut, îmi dau interesul și, din câte am văzut, am și succes în ceea ce fac”. Îmi spune că nu știe cum îl vede lumea, atunci când îl întreb cum este văzut în comunitatea din Nana și dacă consideră că cei de acasă îl văd ca un model. După o scurtă pauză continuă: „Cred că da, cred că reprezint un model pentru ei acum. Înainte de mine era un băiat al unui vecin, iar părinții mei îmi spuneau mereu despre el și mi-l dădeau ca model. Poate ei nu mă consideră toți un model, dar cred că pot să ia un exemplu din ceea ce am reușit eu să fac. Și nu mă refer să se ducă toți la arte plastice, că până la urmă nu domeniul contează, ci felul în care acționezi tu. Trebuie să faci ceva, ca să câștigi ceva. Dacă nu faci nimic, degeaba vrei.” Discutând despre modul în care arta lui ar putea sprijini comunitatea rromă, Denis îmi spune că va continua să

LA COMUNITATE abordeze în lucrări teme ce fac referire la situația rromilor, însă menționează faptul că el pictează în aceeași măsură pentru rromi și pentru nerromi: „Eu nu vreau ca pictura mea să fie doar pentru rromi. Vreau să fie pentru toți, nu doar pentru cineva, pentru că dacă aș face ceva doar pentru rromi, eu însumi aș fi nedrept față de ceilalți. Adică, dacă vrei ca cineva să nu fie rasist cu tine, tu ar trebui să nu fi rasist cu ceilalți.”

„Poate ei nu mă consideră toți un model, dar cred că pot să ia un exemplu din ceea ce am reușit eu să fac. Și nu mă refer să se ducă toți la arte plastice, că până la urmă nu domeniul contează, ci felul în care acționezi tu. Trebuie să faci ceva, ca să câștigi ceva. Dacă nu faci nimic, degeaba vrei.”

cONECTAT

LA COMUNITATE

Pelicanul. Lucrarea reprezintă plecarea către un nou început și lăsarea în urmă a unui loc fără posibilități de a evolua: „Pictura se referă la greutățile mamei de care a avut parte în altă țară”. Surse foto: Denis Nanciu (arhiva personală) și CNCR Pentru mai multe lucrări, cât și o apreciere care știm că l-ar motiva pe Denis, accesați pagina de Facebook DenisArt (https://www.facebook.com/DenisArt-709873002530481/ ).

cONECTAT Comunitatea clujeană crește consumatori responsabili Interviu cu Diana CĂLIN realizat de Iulia ROȘCA-DROMERESCHI Foto Diana CĂLIN (arhiva personală)

M-am întâlnit cu Diana Călin (www.dianacalin.com) într-o dimineață frumoasă, care nu-mi spunea nimic deosebit. Am pornit cu gândul că voi profita la maxim de jumătatea de oră planificată să aflu tot ce se poate despre Repair Cafe – două ore mai târziu, parcă ne cunoșteam de-o viață, și deja ne găsisem nu doar idei și cunoștințe, ci și proiecte comune. Am aflat despre Diana că este inginer de mediu, iar în Repair Cafe Cluj se ocupă de coordonarea evenimentelor și de comunicare. Pe scurt, ajută „oamenii frumoși” să se conecteze. Vorbește cu drag despre Adela și Dan FofiuSânpetrean, fondatorii Casei de Cultură Permanentă Cluj (https://www.facebook.com/PermanentAcasa), dar și despre Societatea pentru Consum Responsabil (http://www.responsibleconsumption.ro/), pe care a fondat-o

LA COMUNITATE în 2011, împreună cu prietenele sale. Ideea de consum responsabil apare frecvent în declarațiile sale, iar legătura dintre aceasta și conectarea cu o echipă deosebită sunt și motoarele care o aduc pe Diana la Cluj de fiecare dată când este nevoie de ea în cadrul Repair Cafe. Diana locuieşte în Aiud, oraşul său natal, de care se simte foarte atașată și în dezvoltarea căruia se implică direct. Repair Cafe Cluj (https://www.facebook.com/ repaircafecj/) este un proiect al Asociației Cercul Social, care își propune să dezvolte proiecte de economie circulară, despre care Diana menționează că se opune modelului actual de economie liniară, atât în ceea ce privește reducerea risipei în gestionarea resurselor materiale disponibile în orașul nostru, cât și în dezvoltarea de modele economice noi, care să permită cât mai multor concetățeni accesul la tehnologii inovative de producție materială și socială. Evenimentele legate de reparații au caracter bilunar și sunt tematice. „Ca omenire, am ajuns să consumăm atât de mult și de inconștient, încât depășim cu mult ritmul natural de regenerare al naturii. Practic, consumăm cu împrumut de la generațiile următoare.” Go Free: Cum explici ideea de consum responsabil, promovată și de proiectele Repair Cafe? Diana Călin: Este un subiect sensibil și provocator, pentru că trebuie să conștientizezi, la nivel personal, ce este dorință și moft, față de ce ai cu adevărat nevoie. Există soluții pentru oricine, iar eu cred că schimbarea ar trebui făcută natural, cu pasiune și compasiune, și fără a crea suferință, în cuvintele lui Eugenio Mollini. GF: Atunci, Repair Cafe răspunde perfect nevoii tale de a educa societatea cu privire la consumul responsabil. DC: Repair Cafe creează încă un cadru prin care se poate materializa consumul responsabil, și vine în întâmpinarea unei nevoi inconștiente a societății, obișnuite să cumpere totul. Totodată, este și un loc unde se conectează oameni minunați, pricepuți, care știu să repare. Ca întotdeauna, este vorba despre soluție și despre oamenii care o implementează.

GF: Practic, Repair Cafe se definește ca un spațiu la care oamenii pot apela când au nevoie de soluții pentru problemele lor. DC: Conceptul a apărut în 2009, în Olanda, iar în prezent există în lume peste 1200. Rolul acestor cafe-uri este de a reuni comunitatea și de a repara obiectele stricate, de către voluntari. Astfel, nu doar că se prelungește viața obiectelor, ci se facilitează și interacțiunea în comunitate, unde au loc, astfel, și schimburi de experiență. În unele locuri, există Repair Cafe-uri chiar în cafenele, dar sunt și dintre cele care dețin un spațiu fizic de reparații, sau care organizează evenimente cu o anumită frecvență. GF: Iar dacă e să ne întoarcem la Cluj... DC: La Cluj, Repair Cafe a fost înființat în 2015, printr-o finanțare din partea Primăriei Cluj-Napoca „Orașul vizibil”. Proiectul-pilot s-a desfășurat la Cinematograful Mărăști și s-a bucurat de mare succes, iar fondatorii au decis să îl extindă. GF: Povestește-mi despre câteva evenimente despre care crezi că au fost de impact și care ar putea fi continuate în comunitate. DC: Pe 6 aprilie am avut un eveniment numit „Ea învață să repare”, prin care ne-am dorit ca și femeile să învețe cum să repare. Considerăm că și femeile pot repara, deși adesea spun că apelează la bărbații din viața lor pentru a se ocupa de acest aspect. Pe 22 aprilie va fi un eveniment în care vom învăța părinții și copiii să repare jucării, în Florești. GF: Acestea sunt evenimentele recurente de la Repair Cafe? DC: Întocmai. Există multe altele ca ele, de exemplu atelierul de reparat bijuterii, pe care l-am coordonat în luna martie, dar și cele de reparații pentru biciclete – următorul va avea loc în luna mai. Pot spune, însă, dacă vorbim despre impact și continuitate, că anul 2016 a fost unul dintre cele mai „bogate” de până acum. GF: Ce s-a întâmplat în 2016? DC: În primul rând, în septembrie a avut loc festivalul EcoTradiții, în Parcul Armătura. A fost un festival de cartier, în cadrul căruia am construit tradiții ecologice

cONECTAT și comunitare. A cuprins în jur de 20 de activități în trei zile, cu rezultate fantastice, așa că anul acesta va deveni festival itinerant, desfășurat în patru locații. GF: Ce fel de activități va cuprinde? DC: De toate pentru toți, de la reparații la plimbări cu cargo bike-ul, la gătit în comunitate, ateliere pentru copii, în fine, cam tot ce poate implica toate categoriile comunitare. GF: De ce Parcul Armătura? DC: Ideea a fost de a revitaliza spații nefolosite, de cartier, destinat în special oamenilor locului. De exemplu, anul acesta va fi în Parcul Feroviarilor. Noi lansăm, de altfel, un apel în fiecare cartier, pentru ca lumea să vină și să propună propriile activităţi, spre exemplu să le citească povești copiilor sau să povestească despre cum și-a plantat ceapă în spatele blocului. „Pentru o viață sănătoasă, ar trebui să ne dezvățăm de stilul rapid de viață cu care ne-am obișnuit și de consumul iresponsabil, care ne dăunează, și să ne reapropiem mai mult de obiceiurile vechi.” DC: În octombrie și noiembrie 2016 am avut două evenimente internaționale: Săptămâna Internațională a Repair Cafe-urilor și Săptămâna Europeană pentru reducerea risipei. Comunitatea locală și-a unit forțele cu voluntari internaționali, iar în fiecare zi au avut loc activități legate de consum responsabil. La finalul fiecărui eveniment săptămânal, am încheiat cu o cină comunitară organizată în cooperare cu Food Waste Combat. GF: Cum au funcționat aceste cine comunitare? DC: Am salvat alimente de la piață, care, altfel, s-ar fi aruncat, iar la a doua ediție am cumpărat și alimente de la producători locali din regiune, fiindcă în noiembrie nu prea mai găseam mare lucru nici la piață. Cu furculița și cu farfuria putem schimba multe în lume. Cele două cine comunitare au fost organizate la Fabrica de Pensule (http://fabricadepensule.ro/), iar la fiecare au participat în jur de 80 de persoane. Tot pentru a preveni risipa alimentară, Repair Cafe a propus o soluție și la Street Food Festival, unde a

montat două pubele, una destinată resturilor animale, iar cealaltă, resturilor vegetale. Resturile animale au fost folosite pentru a hrăni câini, iar resturile vegetale, pentru compost. GF: Aveți și inițiative noi pentru anul 2017, despre care simți că ai dori să ne vorbești? DC: Da, avem! Pentru Cluj, noi ne-am dori să avem ecoparcuri în cartiere, unde oamenii să poată duce obiectele ca să fie reparate, sau, dacă nu mai există soluții, să fie reciclate. Noi ne ocupăm și de colectarea materialelor reciclabile și reutilizabile, și în prezent avem două centre, în Zorilor și în Mărăști. Acolo, există persoane responsabile care încearcă să cunoască lumea, să se integreze în comunitate, pentru

LA COMUNITATE

Am salvat alimente de la piață, care, altfel, s-ar fi aruncat, iar la a doua ediție am cumpărat și alimente de la producători locali din regiune, fiindcă în noiembrie nu prea mai găseam mare lucru nici la piață. Cu furculița și cu farfuria putem schimba multe în lume.

a putea acționa în viitor. GF: Care este reacția oamenilor în cartiere? DC: Oamenii sunt foarte frustrați de felul în care se colectează și se transportă reciclabilele de către firmele de salubritate (noi nu le numim „deșeuri”, ci le considerăm resurse). Mulți își spun că nu are sens să mai selecteze, însă noi le garantăm că tot ce nu putem repara vom transporta, în colaborare cu o firmă din Cluj, acolo unde trebuie să ajungă, la reciclatori. GF: Se creează deci o legătură directă cu comunitatea, care este implicată în întregul proces. DC: Exact. Ne-ar plăcea să fie o inițiativă promovată în fiecare cartier, însă, în prezent, nu avem un proiect concret în acest sens. Noi credem că propunerile ar trebui să vină și din partea comunității, la firul ierbii, nu neapărat din partea autorităților. GF: Mi-ai povestit atât de multe despre proiectele voastre prezente și viitoare. Care crezi tu că este cel mai atractiv pentru comunitate, dintre cele aflate în plan? DC: Haide să-ți povestesc despre mall-ul alternativ. Acesta ar fi un spațiu care să funcționeze ca alternativă comercială

cONECTAT cu produse exclusiv locale, dar și educațional, de creație, cu ateliere de reparații, de meșteșugărit – spațiu care să inspire un alt stil de viață atât clujenilor, cât și turiștilor. Dacă dorești să cumperi o pereche de botoșei tricotați de buni Veta sau alte obiecte handmade, aceasta ar fi soluția. GF: În cadrul acestui spațiu, ați considera binevenite și produsele minorităților sau migranților care locuiesc în Cluj sau împrejurimi? DC: Ar fi absolut minunat! Ne dorim să dezvoltăm un model de economie circulară, însă creatorii sunt bineveniți, fiindcă ne-am gândit să facilităm și organizarea unor târguri care să găzduiască și manufacturieri din alte locuri. I-am povestit Dianei despre proiectul Meșteshukar Butiq (https://mbq.ro/) și despre inițiativa lor de a promova și vinde articole create de meșteșugari romi. Am ajuns să discutăm cât de dificil este, încă, să explici populației autohtone de ce produsele handmade costă mai mult decât cele fabricate în serie, și de ce se plătește în plus pentru munca unicat, depusă întrun timp mult mai îndelungat decât cea făcută cu ajutorul mașinilor. Diana a fost la fel de mâhnită ca

mine, fiindcă și ea cunoaște multe persoane care își subapreciază creațiile și eforturile depuse. „Dezvoltăm o cultură a consumului de handmade ieftin. Nu este normal să plătești acelaşi preț pentru ceva făcut de mână și pentru o chinezărie.” GF: Doriți să faceți atât de multe pentru comunitate, încât, cu siguranță, aveți și nevoie de resurse. Care ai spune că este cea mai stringentă nevoie? DC: Nevoia de oameni pasionaţi şi responsabili. În primul rând, vrem ca lumea să înțeleagă că fiecare este în stare să facă orice, câtă vreme își dorește și ar vrea să încerce. Nu dorim să creăm o dependență, nu vrem să-și spună cineva, stai, au ăștia reparații de textile săptămâna viitoare, lasă că țin fusta aceea deoparte până atunci – noi ne dorim să învățăm oamenii să facă ei aceste reparații. GF: Așadar, nu le dați pește, ci îi învățați să pescuiască. Și ce pot face ei pentru voi? DC: Avem mereu nevoie de oameni – oameni conectați la comunitate, oameni care să se conecteze cu noi și care să ne ajute să ducem mai departe modelele pe care dorim să le promovăm.

LA COMUNITATE Luminița din Hădăreni Amalia POPA

S-a uitat la mine şi mi-a spus: „E ambiţioasă!”, atunci când Luminița nu-şi mai găsea cuvintele în momentul în care am rugat-o să se descrie. Stătea în spatele ei pe un scaun și asculta, apoi a privit-o și i-a spus: „Eşti un model pentru comunitatea rromă. Ca fată, îţi doreşti să faci o facultate şi să devii independentă”. M-am uitat la Luminiţa şi pe faţă i-a apărut un zâmbet, am constatat că şi eu zâmbesc. Luminiţa Rostaş este din Hădăreni, judeţul Mureş, și este studentă la Politehnică la Telecomunicaţii în anul II, iar fata care stătea în spatele ei este Maria, persoana de care s-a ataşat cel mai mult odată cu venirea la facultate în Cluj. Luminiţa stătea în faţa mea și în ochi i se citea voioşia şi vitalitatea, ceea ce m-a făcut să mă simt de parcă aș purta o discuție cu o prietenă veche. O despart 59 de km de casă, dar în fiecare weekend se întoarce în locul în care a crescut şi care a contribuit la formarea sa ca om, se întoarce la persoanele dragi, la bunicii şi fratele său, părinţii ei fiind plecați în străinătate de când ea era în clasa a 3-a. Mi-a povestit despre copilăria sa cu o energie care mi-a dat senzaţia că mă aflam alături de ea şi de prietenii ei despre care îmi spune însă că au plecat pe rând în străinătate: „mergeam pe deal şi ne dădeam în jos rostogolindu-ne sau mergeam şi făceam baie în Arieș, ne jucam în față la mine de-a v-aţi ascunselea. Iarna mergeam cu sania pe deal și când îngheța apa ne dădeam pe ea”. Îi plăcea să fie profesoară şi recunoaște că și acum îi place: „Aveam o magazie, era un placaj şi ceream cretă de la şcoală sau cumpăram cretă colorată. Îl luam pe fratele meu şi prietenii lui şi îi învăţam să facă bastonașe”. Când au mai crescut le scria lecţia pe care profesorii ei i-au predato la şcoală. Acolo scria, făcea exerciţiile de la școală, le dădea lor teste și își făcea temele și astfel învăța. Îmi spune despre ea că avea foarte mare răbdare și-mi explică: „Făceam lănţişoare din mărgele. Îşi lua bunica sau mama haine cu mărgele, cum erau pe vremuri, cum purtau ţigăncile. Şi dacă îi erau mici sau nu le mai purta,

le tăiam cu foarfeca şi făceam mărgele. Şi acum le am acasă”. Răbdarea pe care o are cu cei din jur și dorința de a-i învăța pe ceilalți lucrurile pe care ea le știe s-au păstrat până azi. În prezent dă meditații prietenei ei la matematică și fratelui său la română sau la matematică, despre care îmi spune că îi place foarte mult. Copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de succesul la olimpiada de limba rromani: „Familia mea vorbeşte limba rromani. Domnul profesor a venit la mine în sat pe când eram în clasa a 3-a dacă îmi amintesc bine, am fost atunci pe clasa a 3-a la olimpiadă şi a 4-a chiar după, până în clasa a 9-a n-am mai făcut limba rromani. În clasa a 10-a domnul profesor mi-a spus „Nu vrei să încerci la olimpiadă?’’ şi mi-a spus să mă duc să încerc şi am ajuns la naţională. Apoi a urmat să mă duc în fiecare an”. De când a venit la facultate singurul contact cu limba rromani îl are acasă, fratele său o urmează pe acest drum, iar ea îl ajută în pregătirile pentru olimpiada de limba rromani. Acesta doreşte, de asemenea, să vină în Cluj la facultate, fiind pasionat de informatică. Profesorul de limba rromani, dar şi alții precum diriginta şi profesoara de limba română și limba engleză i-au fost modele şi au inspirat-o, iar în prezent o inspiră prietena ei şi personajul principal dintr-un serial tv pe care îl urmăreşte: „Mă inspiră personajul principal, e rece atunci când trebuie, e cald fix atunci când trebuie, e foarte bun pe ceea ce face. Şi dacă nu eşti bun pe ceea ce faci, nu eşti

cONECTAT

LA COMUNITATE bun deloc. Şi acum e posibil să mă inspire şi ea, e puţin mai altfel. E mai săltăreaţă, băiețoasă şi ar trebui să fiu câteodată ca ea”. „E timidă’’, a adăugat prietena sa, „ştie că e deşteaptă, dar [...] câteodată se subapreciază. Ar trebui să fie mândră de ea, să se arunce cu capul înainte chiar dacă nu e sigur totul. În schimb, e respectoasă, dacă îi ceri ajutorul te ajută într-un mod foarte frumos [...]. E ambiţioasă, dacă spune ceva, chiar se ţine de cuvânt. E onestă şi încăpăţânată. E încăpățânată atunci când ştie că are opinia ei, iar ca să-i schimbi părerea trebuie să vii cu argumente foarte bune şi trebuie şi să-i dovedeşti și tot nu și-o schimbă. Trebuie să greșească ea și apoi, în final, își dă seamă că trebuie să și-o schimbe”. Pentru că o zi de facultate începe la 8 dimineața și se încheie la 8 seara, în timpul liber merge şi se relaxează în parc: „Îmi place cu hamacul pentru că e în parc, e natură şi aer curat. Urăsc zgomotul şi maşinile.’’ Cu toate că se află într-un oraş nou, cele mai mari emoţii le-a avut înainte să aibă contact cu oraşul: „chiar dacă am intrat pe locuri

de rromi, am văzut că e concurenţă de şase virgulă ceva pe un loc. Am aşteptat cam o săptămână rezultatele, şi cu bunica, acolo în living. Dacă nu intru, dacă are altcineva medie mai mare decât mine, dacă nu mai alocă locurile pentru rromi?”. După ce a luat admiterea la facultate, emoţii la fel de mari au cuprins-o când i-a spus prietenei ei că este de etnie rromă: „I-am spus că sunt mai multe tipuri de locuri la facultate, pe lângă cele din Moldova. Sunt locuri pentru rromi, eu sunt ţigancă. Am zis că a trecut destul de mult timp şi ne înţelegeam destul de bine, nu puteam să mă ascund sau dacă vorbeam cu ai mei să zic ceva, nu puteam să nu-i zic. Celelalte colege nu ştiu nici acum. Cu ea am zis că merită, nu vreau ca restul să aibă respingerea aia, să-şi schimbe părerea sau comportamentul, felul de a fi, de a vorbi cu mine. După trei luni jum’ate de când ne-am cunoscut, i-am zis”. „Când am văzut că a intrat pe locul de rromi şi cu medie mare”, adaugă prietena ei, „am spus că bravo ei şi aş vrea

cONECTAT să o cunosc. Timpul a trecut şi în momentul când mi-a zis ea, atunci i-am zis că da, uite că am zis cât de mult mi-ar plăcea să o cunosc şi chiar am ajuns în cameră cu ea. Şi ea probabil se gândea şi se aştepta să o resping. În gândirea noastră s-a creat că ţiganii sunt răi, că nu pot face nimic; şi eu nu am avut o reacţie negativă când mi-a spus şi probabil se aştepta să o resping. Dar asta nu a contat cu nimic şi nu mi-a schimbat părerea, cred că asta a contat cel mai mult şi a făcut-o să aibă încredere în mine’’. O întâmplare care m-a inspirat din conversaţia noastră a fost aceea a bunicilor săi care, după ce și-au văzut casa arzând în ’93, au reușit să își reconstruiască viața. Luminița își aduce aminte că „după ce a avut loc incidentul din ’93, bunicii mei au plecat din sat pentru o perioadă, dar s-au întors şi şi-au cumpărat acolo casă şi au început cultivarea de tutun, mama a fost la şcoală, apoi s-a căsătorit, apoi bunicii mei au tot continuat pe domeniul cultivării tutunului. Eu nu prea îi întrebam despre conflict, pentru că ştiu că pentru bunica mea era greu, dar eu ştiam mai mult când veneau cei din București ca să facă documente despre ce s-a întâmplat şi alte lucruri. Eu eram cea care era cu ei sau care scria sau îi însoţea prin sat dacă bunica mea era cu altă echipă deoarece erau formaţi din mai multe echipe, atunci eu aflam tot. Ştiu că totul a început de la o glumă, cu un cal, cu o ciocolată și cu o tânără din sat mai frumoasă. S-au bătut în mijlocul satului la un magazin din bar ce era pe vremea aceea şi de acolo a început conflictul. Seara, românii au început să dea foc la case”. Bunicii au dezvoltat o mică afacere de tutun, iar pentru Luminița e frumos să fie nepoată de antreprenori: „ei au simţul afacerii, mai ales bunica mea, ea zice că „vreau să fac aia ca să fac aialaltă’’. Bunicul meu mai mult el e cu tutunul, bunica mea gestionează mai mult. Se moșteneşte asta, şi părinţii bunicului meu au fost în afacerea asta. Şi mami și tati o să continue probabil.’’ Spiritul antreprenorial şi păstrarea secretelor cultivării tutunului ale bunicilor nu s-au transmis însă mai departe și nepoților: „Eu nu doresc să-i urmez, eu vreau să fiu pe domeniul meu. Nici fratele meu nu vrea, eventual mami şi tati. El vrea să vină în Cluj, să facă facultatea”. În prezent comunitatea din Hădăreni a trecut peste conflictul din anul 1993.„Acum se înţeleg bine toţi”, afirmă Luminița, „dacă s-ar uni mai bine toţi, ar fi o comunitate extraordinară. Mai ales că sunt rromi, maghiari, români,

chiar ar fi o comunitate extraordinară. Ar putea să fie un tot unitar, dacă ar pune mână de la mână să facă ceva, să contribuie cu toţii, să nu spună că nu fac aia că e numai pentru ăia’’. Luminița nu acordă o importanţă majoră părerilor din jur, cunoscându-şi bine deciziile și nu și-ar schimba hotărârea de a veni în Cluj. „Cei din Hădăreni mă felicită că am ajuns în Cluj la facultate, „felicitări că ai ajuns acolo” fiind tigancă, alţii spun că „uite-o şi pe asta că a ajuns la Cluj la facultate” sau „cine ştie ce face pe acolo”. Gura lumii. În general sunt bucuroşi că cineva de etnie rromă a ajuns la facultate, sunt mândri. Nu mă afectează părerile din comunitate.” Mi-a împărtăşit o poveste din copilărie care i-a oferit impulsul necesar pentru o determinare fără limite: „În generală, în pe clasele 1-4, eu trebuia să iau premiul 3. Doamna mea învăţătoare mi-a modificat mie o medie că să nu iau premiul 3 şi i-a dat premiul 3 unei colege care chiar nu învăţa. Cred că de pe atunci am dat mai mult din mine doar ca să aibă de ce să mă răsplătească, să iau premiu. Să nu spună că „îi dau şi la asta ca să îi dau ceva, să nu spună că nu a luat nimic”. Luminiţa visează la un viitor bine conturat: „să am un job stabil legat de electronică, să fiu independentă, să nu am treabă cu ceilalţi din jur și să-mi placă ceea ce fac. Să am o familie mare şi frumoasă, o casă cu mulţi pomişori şi flori şi o pisicuţă. Aş vrea să rămân în Cluj, e un oraş frumos”. Prin cuvântul „solidaritate”, înțelege bunătate şi dărnicie, iar fetelor de etnie rromă, Luminița le transmite „să fie puternice; ştiu că de multe ori chiar şi colegii, chiar dacă nu vor intenţionat să facă asta, te jignesc sau chiar şi profesorii, chiar fără să vrea. Dar dacă o să fie puternice şi o să-şi găsească un scop în viaţă, atunci o să biruiască tot’’.

Nota redacției: Prima întâlnire a jurnaliștilor comunitari cu Luminița a avut loc în proiectul StReEt, după ce domnul profesor de limba rromani din Luduș ne-a povestit despre “Luminița din Hădăreni”, olimpică la limba rromani. Pe parcursul documentărilor în comunitatea din Hădăreni, echipa Go Free a fost găzduită în repetate rânduri în casa bunicilor săi, de unde nu am plecat niciodată necinstiți, iar Luminița ne-a sprijinit ghidându-ne sau însoțindu-ne prin sat.

LA COMUNITATE 2% pentru Go Free 100% pentru Comunitate

No Hate. Yes Love. Scriem cu responsabilitate. Acționăm pentru comunitate. Informații necesare pentru completarea formularului: 230 (pentru venituri salariale) și 200 (pentru alte venituri) până la 25 mai 2017. Denumire entitate: “Go Free – Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile” Cont bancar (IBAN): RO57 BTRL 0670 1205 C081 37XX Cod de identificare fiscală: 29818629

Romani Resistance Day 16 May