Revista Luceafărul nr.56-august 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

Cine-i?

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 8 (56) • AUGUST 2013

(II)

..........................................

Un monarc cu fațța pală Ș i cu păr de-un aur blond, Iar în ochiu-i, vagabund, Vezi lumina matinală ­ Stele-albastre fără fund.

Cine-i îngerul pe maluri, Ce visează în castel, Când al mărei vis rebel Sfarmă lumile-i de valuri De pământul eternel?

Cine-i zâna fără nume Ce priveșș te tot în veci, Printre stânci de pietre seci, Cum se scutură de spume Ale mărei unde reci?

Ea priveșș te ca o lună Dintr-un nor de piatră, sur, Ce-o întunecă-mprejur Cerul norii îșș i adună Ș i castelul l-înconjur.

DIN CUPRINS:

•ZIUA LIMBII ROMANE. ,,CĂLĂTORIE

ÎN INIMA UNEI SĂRBĂTORI”…

AUTOR, LUCIA OLARU NENATI

•MEMORIALISTICĂ. GEORGE ENESCU –RĂSPUNSURI LA UN CHESTIONAR. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •O ISTORIE A RELAŢIILOR COMPLEXE ROMÂNO – OTOMANE ÎNTRE SECOLELE XIV – XVI. AUTOR, DAN PRODAN •LANSARE DE CĂRŢI LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ ,,MIHAI EMINESCU”.

PAUL MIRCEA IORDACHE, UN GREFIER AL INTEROGATORIULUI ÎN FAŢA ISTORIEI. AUTOR, ION ISTRATE

•POEME ÎN LUMINĂ ȘI CULOARE. PORTRET DE ARTIST. AUTOR, LILI BOBU

Eu către dînsul*...(III) (...)

Ochii mei văzură raiul Frumuseţilor divine...

Haide, apropie-te încă Mai alăturea de mine.

Ca să simt mai de aproape Răsuflarea gurii tale...

Să pornesc pe cărăruia Inspirării geniale! (...) * După întoarcerea de la Repedea tu mi-ai jurat, iar eu plîngeam.

Veronica Micle

Anul V Numărul 8 (56)

August 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Ziua Limbii Romane. ,,Călătorie în inima unei sărbători”… Autor, Lucia Olaru Nenati Pagina 4 - Poesis. Omagiu Limbii Române; Vegheat de luceferi.

Autor, Flora Mărgărit Stănescu Pagina 4 - Limba Română. Autor, Lia Ruse Pagina 5 - Limba română este patria cântului meu!

Autor, Paul Ciprian Surugiu – Fuego Pagina 6 - E limba mea, e ţara în care m-am nãscut…

Autor, Ana Maria Halalai Pagina 7 - Memorialistică. George Enescu –răspunsuri la un chestionar. Autor, Gheorghe Median Pagina 8 - Poesis. Miraj stelar. Autor, Vasile Popovici Pagina 8 - Poesis. Poem de august. Autor, Cezar C. Viziniuck Pagina 9 - Jumătate de secol, de la dispariţia unei stele din «Galaxia Laurian». Acad. Simion Sanielevici. Autor, Al. D. Funduianu Pagina 10 - În cartea ,,Singurătate”: Monseniorul Ghica catolic și bun ortodox – beatificat. Autor, Iorgu Candea Pagina 11 - S-a stins o stea a învăţământului vornicenean !

Autor, Teodor Epure Pagina 13 - Amprente ale istoriei. Autor, Ion N. Oprea Pagina 13 - Poeme. Ești; Dorinţă; Caut; Poezii fecioare; Tăcerile mele; Evocare; Ţie. Autor, Vasile Fetescu Pagina 15 - O istorie a relaţiilor complexe româno – otomane între secolele XIV – XVI. Autor, Dan Prodan Pagina 18 - Lansare de cărţi la Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu”. Paul Mircea Iordache, un grefier al Interogatoriului în faţa Istoriei. Autor, Ion Istrate Pagina 19 - Eul din Noi. Eul din Ei: Marcel Alexa, Ionuţ Gafiţeanu și Mircea Mihăilescu. Autor, Ion Istrate Pagina 20 - Tableta (de… august). Bubulina – gospodina, Președintele și Sisif. Autor, Vasile Lefter Pagina 21 - Reportaj din „Lumea Nouă”. Bărăganul. Marin Toma. „Dor de dor” din Dor Mărunt (file de jurnal de călătorie).

Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 22 - Catren Umoristic: Claudiu-Nicolae Șimonaţi.

Autor, D.M.Gaftoneanu Pagina 23 - Porunca lui Neptun. Autor, Mihai Matei Pagina 24 - Poesis. Ștrengărește. Autor, Vasile Popovici Pagina 25 - Colocvii dânginene. Autor, Ad. Cronicar Pagina 25 - Poesis. Unde ne duce caravana?

Autor, Irina Lucia Mihalca Pagina 26 - România ţară de dor… Autor, Ion N. Oprea Pagina 27 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (21) Dumitru Brodetsky. Autor, Lili Bobu Pagina 28 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (22) Mihai Olteanu. Autor, Lili Bobu Pagina 29 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (23) Victor Acatrinei. Autor, Lili Bobu Pagina 30 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (24) Ion Sulea-Gorj. Autor, Lili Bobu Pagina 31 - Scriitorul D.M. Gaftoneanu, promotor al prozopoemului satiric. Autor, Marin Toma Pagina 32 - Dorel De Botoșani, între pamflet, parodie și greșeală….

Autor, Petruţ Pârvescu Pagina 33 - Ia vezi-ţi tu de treaba ta… Autor, Rodica Elena Lupu Pagina 34 - Mulţumesc de întrebare. Autor, Rodica -Elena Lupu Pagina 34 - Catren Umoristic Petruţ Pârvescu.

Autor, D.M.Gaftoneanu Pagina 35 - Raportul de seara – 3. Pe urmele ascendenţilor mei.

Autor, Gheorghe Burac Pagina 37 - Poesis. Luciri de reverie. Autor, Lia Ruse Pagina 37 - Stiri Culturale. Ziua Limbii Române”, la noi, cu sprijinul Primăriei Botoșani. A consemnat, Ion Istrate Pagina 38 - Arta de a fi șef. Carte: tipăriţi-v-o ! Autor, Ion N. Oprea Pagina 39 - Stiri Culturale. La Iași, Prima Academie de Vară a Patrimoniului. Autor, Ana Maria Maluș

FONDATĂ 2009 ISSN 2067 - 2144 PUBLICAŢIE LUNARĂ

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate Redactor şef: Georgică Manole Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu © Coperta I: Sibiu, Mediaş, Bust Mihai Eminescu © Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții” Editor: Editura Agata, 2013 Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Adresa redacţiei: REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

2

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

August 2013

Z I UA L I M B I I R O M A N E “ C Ă L Ă TO R I E Î N I N I M A U N E I S Ă R B Ă TO R I ” …

Lucia Olaru Nenati … Aşa se intitula articolul pe care l-am publicat în revista Caiete botoşănene nr. 84 din 8 septembrie 1990, editată atunci de Gazeta de Botoşani, după ce am participat la prima ediţie a marii sărbători din Basarabia ce avea să se numească de atunci, din 31 august 1990, Ziua Limbii Române până azi când, iată, reuşim şi noi, cei din ţară şi nu numai, să ne alăturăm acestei mari şi simbolice manifestări. Regăsind şi recitind acel text cât o întreagă pagină de ziar ce avea în inima lui un text olograf scris atunci, “la cald”, la cererea mea, special pentru cititorii publicaţiei botoşănene, de către Grigore Vieru şi un altul de Nicolae Dabija, am trezit amintirea acelei stări cu nimic asemănătoare pe care o poate trăi un om poate o singură dată în viaţa lui, doar dacă are noroc să participe la mari evenimente colective cu reverberaţii istorice.

Ca să ajung la Chişinău am parcurs atunci, cu un autobuz precar, un drum foarte lung şi ocolitor căci încă nu se deschiseseră punctele vamale directe de mai târziu şi a trebuit să trec mai întâi prin Cernăuţii Bucovinei, adică prin Ucraina, apoi să străbat Basarabia de la nord la sud trecând prin Râşcani, Bălţi, Orhei, s.a., cu multă trudă şi oboseală.

Dar şi cu multă bucurie văzând în toate localităţile steaguri, eşarfe şi însemne sărbătoreşti căci aceasta însemna şi aniversarea entuziastă a unui an de la apariţia mult aşteptatei legi ce conferea statut oficial limbii, grafiei şi însemnelor româneşti.

Când am ajuns la Chişinău am intrat într-un ocean omenesc ce făcea neîncăpătoare marea Piaţă a Adunării Naţionale din centrul oraşului unde în noaptea precedentă încă se mai băteau dalele de piatră. Momentul principal al sărbătorii – dacă se poate spune aşa – a fost dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, realizată în perioada interbelică, restaurată şi reaşezată acum pe un măreţ postament, după ce fusese izgonită şi ocultată în toţi aceşti ani . In cuvântul său, ministrul Culturii, regizorul Ion Ungureanu (după opinia mea, cel mai bun ministru de cultură posibil!) compară destinul statuii cu cel al poporului acestei provincii, adus la condiţia unei rezervaţii de piei roşii, bun doar pentru dansuri folclorice şi de turnat vin în pocalele stăpânilor. Preşedintele Snegur vorbeşte sobru despre lupta neamului şi contribuţia marilor scriitori patrioţi, Vieru, Matcovschi, Lari, Dabija ş.a, la realizarea unei atmosfere de

coeziune şi dăruire fără preget în slujba idealului naţional.

Cuvântul lui Nicolae Dabija, ca de obicei, mereu logic dar şi înnaripat, face “priză” cu sufletele celor din mulţime, urmat de zeci de preoţi în odăjdii de preţ a căror slujbă de sfinţire a statuii nu are nimic fals sau convenţional. Apoi se aprinde candela cu flacăra adusă de la Putna şi se înconjură statuia cu ţărână de la sfântul mormânt al domnitorului-simbol în timp ce un copil de 11 ani cântă angelic în liniştea de nimic tulburată, dar densă de unanima emoţie colectivă. Femei în port naţional oferă agheazmă, vin sfinţit şi frânturi din inegalabilii colaci moldoveneşti în chip de nafură numeroşilor oaspeţi din pretutindeneşti colţuri de lume locuite de români: scriitori, actori, oameni de cultură, preoţi dar şi ţărani în portul lor alb, imaculat, cu ochii în lacrimile nesperatului liman visat o întreagă viaţă. Argumentele patriotului Mircea Druc conving raţiunea; versurile şi cuvintele poeţilor Grigore Vieru şi Leonida Lari străpung văzduhul şi sufletele, la fel şi cântecul soţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, ca şi personajul Eminescu întrupat de un actor după filmul lui Loteanu; dar şi poeţii din ţară: Doina Uricaru, Mircea Florin Şandru, Dan Verona, Liliana Ursu contribuie la reuşita sărbătorii. O femeie de la ţară îşi povesteşte cu dramatism copilăria petrecută în deportare.

Apoi se prind cu toţii într-o uriaşă horă în care toţi se simt egali participanţi la o împărtăşire fără seamăn. In alte spaţii se desfăşoară simpozioane savante în care istoricii demonstrează, în sfârşit fără spaime şi inhibiţii, cu dovezi ştiinţifice, că nu există cele două limbi proclamate de tiranii 3

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

neimpus de nici o dictatură, ci doar de cea economică, aceea care determină românii să se împrăştie în toate colţurile lumii unde încep să–şi uite limba şi, mai ales, să nu mai aibă timp, răbdare, tenacitate de a o transmite copiilor lor care devin treptat cetăţeni ai altor popoare, adică oameni fără rădăcini şi identitate. Să sărbătorim aşadar această zi, în sfârşit împreună, chiar dacă mulţi nu înţeleg încă, aşa ca basarabenii şi bucovinenii, cât de tare doare seceta de limba părintească.

înşelători ai poporului, ci este una singură şi indivizibilă, limba română sărbătorită atunci pentru prima dată în chip oficial într-o revărsare de entuziasm şi impecabilă desfăşurare. Oricare a fost contextul concret, importantă şi dominantă a fost atmosfera de patetism înălţător şi prin nimic desuet, de fericire gravă, profundă, greu de înţeles din afară dar firească pentru acei oameni exilaţi de atâta vreme printre străini, fără a se fi mişcat de la casele lor. Suficienţa, aroganţa, neputinţa de-a înţelege ce înseamnă interzicerea rostirii graiului părintesc, blazarea, comoditatea, rezerva superioară şi snoabă faţă de revărsarea de sentiment îndelung reprimat, considerat poate indecent, sunt mai mult decât imorale. Am trăit atunci un sentiment al sublimului colectiv ce nu seamană cu nici o altă trăire afectivă şi mi s-a părut că acea călătorie nu a fost numai una în timp si în spaţiu, ci întro epocă esenţială a unei naţiuni în care extuziasmul popular este călăuzit de personalităţi culturale şi politice de excepţie, într-o deplină armonie în faţa scopului ideal, însufleţite deoptrivă de logică şi de élan, de har şi de ingeniozitate strategică, rezultanta fiind o măreaţă realizare naţională.

Azi ştiu cât de iute trecător şi schimbător avea să fie acel sublim moment istoric de armonie colectivă dar mă bucur că încă mai există oameni cu sufletul nepervertit care înţeleg valoarea şi preţul minunatei limbi pe care o vorbim şi al tuturor valorilor noastre naţionale care au astăzi alte conotaţii dar şi alte dramatisme decât atunci. Acum se petrece, din păcate, un alt fenomen de deznaţionalizare,

V E G H E AT D E LUCEFERI Flora Mărgărit Stănescu Vegheat de luceferi L-am recitit pe Eminescu, candid ca roua dimineţilor, sublim ca o rază de…luceafăr, şoptind sau strigându-şi iubirea, de viaţă, de neam, de cuvânt, de tot ce-are omul, mai sfânt pe pământ.

Un clocot de viaţă, căzut în mormânt, sub ploaia de floare de tei, vegheat de luceferi.

O M AG I U LIMBII ROMÂNE

LIMBA ROMÂNĂ

Flora Mărgărit Stănescu

Lia Ruse

O dulce grai ce-nconjoară Carpaţii, troienele vremurilor greu străbătând, românii de-oriunde să fie ca fraţii, aşa vor trăi ne-nvinşi pe pământ.

Ne-au scris cronicarii prin tine, despre acest pământ cu sânge stropit, o, nu-ţi pleca fruntea copile, citeşte-i pe cei ce-au pierit.

Ne-au dat-o cărturarii moştenire, cu sfinţenie vorbele să-i păzim, a noastră e sfânta menire, în veci cu nimic s-o ştirbim.

Nu întinaţi limba noastră curată, cu expresii în vogă sau cool, este scrisă de veacuri în piatră şi vrem s-o păstrăm pentru fii.

S-a născut din freamătul codrilor, din susurul apelor tumultoase, din semeţia veşnică a Carpaţilor, din frumuseţea plaiurilor mănoase.

Dulce grai al străbunilor mei, leagănul vorbirii multor naţii, te-au păstrat cu evlavie bunii mei, ne-ai făcut să ne avem ca fraţii.

Tu, dulce grai ce-nconjoară Carpaţii…

Prindeam din zbor vorbe-mbăiate în spuma firii!

Cu visuri curgea timpul în copilărie, Tot ce-ntrupa o limbă-nflorea clipa iubirii Şi inima cuminte clipea bucurie… …………………………………………

Eternizată-n sânge e dulce limba noastră, Ne-a apărat întruna asemeni unui scut.

Ea ne-a ţinut aproape. Şi-atunci în clipa-albastră Tot ea ne-a alinat, şi,.. uşor am renăscut! În limba noastră râdem, în limba noastră plângem, În limba noastră trăim bucuroşi iubirea, Ne depărtăm de ţară -dar- dorul noi ni-l spunem Numai în limba noastră, “asta-i fericirea”.

Vorbirea traversează prin ceaţă “lumină”.

O, ce joc şi ce vibrare este în miezul ei!

E-o rugăciune sfioasă-n suflare lină, E-o vioară neliniştită-n zborul dragostei.

Cunoaşterea, înţelegerea sunt aşa sfinte Cu semnele ce-nalţă eternul grai străbun!

Bat clipele vieţii înmiresmând cuvinte, Cuvintele sunt blânde, chiar sunetele spun.

Limba română are o muzică duioasă!

Vorbirea-i farmecul sublim al metaforei, Este comoara noastră cea mai preţioasă, Va exista cât vremea rămâne în mersul ei.

29 august 2013 4

Anul V Numărul 8 (56)

August 2013

Fuego, interpretul din Romania care permanent a promovat limba şi versul românesc, este singurul artist care s-a gândit astăzi, 31 august 2013, să omagieze „Ziua Limbii Române”, oferind, în exclusivitate, publicaţiei „Luceafarul.net”, o scrisoare deschisă, prin care celebrează graiul strămoşesc, marcând un moment crucial de regăsire a rădăcinilor, consemnat prin poezie, cântec şi joc, prin repunerea în drepturi a tradiţiilor populare seculare, a momentelor şi valorilor care ne-au scris istoria.

L I M B A R O M Â N Ă E S T E PAT R I A CÂNTULUI MEU! Paul Ciprian Surugiu – Fuego imba L Este

română! atât de măreaţă şi fascinantă! Acest grai în care poeţii şi-au făurit trăirile, în care muzica şi-a găsit dorurile, în care simţirile, gândurile, idealurile capătă formă, este fără doar şi poate simbolul care ne uneşte peste timp, un simbol fără graniţe, fără bariere.

31 August este ziua în care se cuvine să celebrăm limba română, căci este ziua naţională dedicată acesteia, perioada în care toţi cei ce simt, gândesc şi vorbesc limba română, indiferent de colţul de lume în care se află, aduc un omagiu liantului ce i-a desăvârşit, format şi şlefuit.

Deşi nu ar trebui să existe un motiv anume pentru a dărui limbii române toate meritele, de această dată există un prilej oficial pentru care românii, cu respectul cuvenit, să omagieze graiul strămoşilor, al gliei străbune, al propriei conştiinţe ce solidarizează inimile, căci „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea.

De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.” ( Nichita Stanescu ).

Cu această ocazie, simţind, trăind şi cântănd în, cu şi despre limba română, am creionat o scrisoare deschisă, aducând un elogiu celei ce mi-a servit drept inspiraţie, celei ce a completat pe deplin opera mea artistică, limba română, pe care o slujesc cu încăpăţânarea românului autentic, fiind de asemenea cunoscută şi încurajată misiunea mea prin care

contribui la formarea şi educarea patriotismului.

Dragă mi-e limba română, iar pentru ea „mai sunt răniţi poeţii” şi tot pentru ea „Dumnezeu a plâns, printre astre, peste ţară, cu lacrima sa” (Grigore Vieru).

Pentru mine se potriveşte ca această celebrare a limbii române să vină pe fondul unei legături speciale. Am considerat în permanenţă că mesajele mele, că muzica şi trăirile mele pot ajunge la public, prin intermediul acestei forme divine, care conferă nuanţe ideilor şi care înalţă idealurile.

Limba română trebuie să servească drept armă pentru promovarea culturii noastre. Să cântăm în limba română, să iubim în limba română! Şi nu am avut o împlinire mai puternică decât aceea de a primi titlul de „Artist al Poporului” Republicii Moldova, într-o sală în care dascăli emeriţi primeau distincţii pentru activitatea lor didactică 5

Anul V Numărul 8 (56)

August 2013

prodigioasă şi pentru sprijinul în promovarea şi menţinerea flăcării ce arde pentru limba română.

Cu sufletul deschis şi inima de român ardelean, am facut legământ, pe viaţă, că voi milita cu arma cuvântului şi a muzicii, cu toată fiinţa mea, pentru aducerea şi conservarea frumosului prin artă, pe marea scenă a vieţii!

Indiferent de colţul de lume în care m-am aflat, am încercat să fac cunoscută spectatorilor mei puternica legătură de conştiinţă, limbă şi sânge dintre românii neamului meu, spunându-le că în acelaşi grai trăim cu toţii şi că preţuirea acestei limbi este esenţa dăinuirii noastre. Şi cred că nimic şi nimeni nu poate fura dreptul românilor de a trăi şi a gândi româneşte. Modernizându-ne, ajungem să uităm că graiul este cel ce ne defineşte şi că oriunde ne-ar purta timpul paşii, vom simţi acest glas cu o intensitate şi mai puternică.

Mai mult decât atât, limba română este patria cântului meu, a românilor de pretutindeni şi nu există o formă mai intensă pentru a ne striga iubirea şi măreţia, pentru a ne slăvi neamul, pentru a ne admira minunile, pentru a ne exprima uimirea decât cea pe care limba română o dă fiecărui cuvânt măreţ din sufletul nostru.

Ca într-un basm etern, limba română îşi scrie, cu foc, istoria vremilor sale, a dorurilor şi a strigătului jertfei pentru un singur ţel, un cântec comun al fascinantei lumi numite simplu : România. Şi tot în această zi, unul dintre cele mai importante vise ale mele prinde contur.

La mormântul poetului ce a militat pentru acest grai, pentru libertatea lui, mentorul meu, Grigore Vieru, se va dezveli mo numentul realizat din bronz, reprezentându-l în marime naturală. Şi orice cuvânt aş folosi pentru a descrie ceea ce simt cu privire la limba română, orice urare aş putea să fac, nimic nu ar exprima mai înălţător decât versurile maestrului Grigore Vieru, poetul ales al neamului românesc, cel pe care Creatorul nu l-a înzestrat cu talent, ci cu o urmă de dumnezeire, versuri care au conturat şi „Imnul Neamului ” : „Sărut vatra şi-al ei nume Care veşnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastra cea română.

Pe pământ străvechi şi magic Numai ea o să rămână, Limba doinelor de aur, Limba noastra cea română.”

E LIMBA MEA, E ŢARA ÎN CARE M-AM NÃSCUT… Ana Maria Halalai [...]

Prin natura profesiei mele (cea de traducãtor autorizat), scriu si vorbesc zilnic trei limbi (românã, spaniolã, englezã). Însã, oricât de mult mi-ar plãcea o limbã strãinã, nu aş putea niciodatã simţi, iubi, trãi decât româneşte. E limba mea, e ţara în care m-am nãscut, o ţarã cu locuri frumoase la tot pasul, cu tradiţii, o ţarã ce meritã promovatã prin orice mijloc posibil. Nu am sã înţeleg niciodatã de ce unii aleg sã scrie pe diverse pagini de internet în orice altã limbã, numai în limba noastrã cea românã, nu! E trist! Cu atât mai trist cu cât strãinii ne apreciazã tocmai pentru doinele noastre, pentru cântecele româneşti, pentru tradiţiile pe care le avem în preajma sãrbãtorilor de iarnã! Mã bucur, în schimb cã, în lumea aceasta haoticã în care trãim, mai existã oameni şi artişti, [...], care îşi doresc sã lase moştenire celor ce vor veni pe acest pãmânt, melodii, cântece, colinde, poezii, toate interpretate în dulcele grai românesc!

6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

August 2013

MEMORIALISTICA GEORGE ENESCU – RĂSPUNSURI LA UN CHESTIONAR

Gheorghe Median n vara anului 1914, după întoarcerea de la de Munte, unde participase la cursurile Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, profesorul Tiberiu Crudu îl vizitează pe compozitorul George Enescu, aflat la Cracalia, ocazie cu care îi lasă un chestionar, cu rugămintea de a răspunde la cele câteva întrebări ale acestuia.

Amabil ca întotdeauna, compozitorul a completat chestionarul, dar cele consemnate, nu au văzut lumina tiparului decât 15 ani mai târziu caietul, probabil nu foarte mare, conţinând întrebările, încurcându-se printre manuscrisele lui Tiberiu Crudu. Redescoperit în anul 1929, chestionarul a fost încredinţat spre tipărire ziarului „Ştirea”, care-l include, alături de alte articole, în numărul din 27 aprilie, dedicat lui George Enescu, cu prilejul prezenţei acestuia la Botoşani, unde, în zilele de 26 şi 27 ale lunii, a susţinut două concerte la Teatrul „Mihai Eminescu”.

Publicând chestionarul ca pe „un omagiu târziu aceluia ce nu ne-a uitat niciodată”, Tiberiu Crudu îşi exprima convingerea că „ afirmaţiile din acest caiet vor sluji … ca document diferitelor comentarii pentru generaţiile care vor veni după noi”. În această idee îl reproducem în cele ce urmează:

Î Vălenii

Î. Ce idei aveţi despre muzica noastră românească şi întrucât credeţi că poate fi socotită originală?

R. Muzica compozită făcută de elemente orientale, ungureşti şi ruseşti, fuziune care dă ceva original … mai este şi-un element: elementul pur popular anonim …spre exemplu este un cântec breton prelucrat de prietenul meu Jean Hure, compositor francez, care seamănă cu vre-un cântec trist de la noi etc. spre exemplu, unele analogii între muzica noastră şi scandinavă. Î. Ce idei aveţi despre compozitorii roman?

R. Încă nu şi-au dat măsura lor. Sunt: Otescu, Alexandrescu, Cuclin, Cremer, Golestan, Andreescu, etc. de la care aşteptăm mai mult. Î. Doina noastră românească are ceva original în ea?

Este o simplă melodie, sau a avut de la început şi cuvinte?

Nu cumva doina e o melodie şi cuvintele sunt un adaos de mai târziu care nu se potriveşte aproape deloc cu melodia ei?

Cuvintele oare nu strică melodiei?

R. După cât aş îndrăzni să afirm, toate cântecele au început cu cuvinte, cărora puţin câte puţin li s-a dat o expresie mai intensă, subliniind accentele cu note alese, cu fiorituri expresive. Doina noastră are caracter definitiv oriental şi răspunde cu totul prin tristeţea ei, melancoliei noastre native, de aceea am şi adoptat-o în aşa fel încât pare copila noastră. Î. Aţi avut nevoie de multă muncă pentru a vă putea impune în mediul muzical al Franţei?

R. Lucrul s-a făcut de la sine, căci să spun drept, nu m-am gândit a mă impune, ci numai a mă perfecţiona pe mine însumi, după idealul ce mi-l formasem. Î. În mod aproximativ, cam câte ore vă iau pe zi

Î: Ce v-a făcut să studiaţi muzica: o anumită înclinare sufletească sau un imbold extern avut în urma vreunei audiţii muzicale?

R: Imboldul intern, desigur, mai imperios după fiecare audiţie muzicală. Î. Pe lângă muzică, ce artă preferaţi mai mult?

R.Toate artele, … cred c-aş fi putut fi şi pictor, dacă lucram. Î. Ce vă place mai mult: a executa sau a compune?

R. Fără comparaţie, compoziţia … căci e nesfârşitul, veşnic noul, viitorul, aşteptatul senzaţiilor necunoscute … şin sfârşit sentimentul c-ai fixat impalpabilul. Î. Cântaţi mai mult pentru plăcerea d-voastră sau pentru dragul de a comunica şi altora cele ce simţiţi?

R. Pentru mine însumi n-aş avea nevoie să perfecţionez execuţia, va să zică numai pentru satisfacţia de a prezenta auditorilor ceva cât se poate de definitiv mă restrâng la lucru mecanic. Î. Ţineţi ca compoziţia d-v. să aibă la bază pe cât se poate inspiraţia muzicii şi vieţii româneşti?

R. Deloc, cum se găseşte, ţin ca compoziţiile mele să exprime pe cât se poate de exact sentimentele ce le au de exprimat, fie orice sentiment de ce mod ar fi.

7

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

- Tot arab şi ăsta? Mă grăbesc să-ntreb_ - Nu. Asta e grecesc. Bourgault Ducondray a publicat o colecţie întregă de cântece populare greceşti (Chansons populaires grecs) în care se găsesc mai multe bucăţi care seamănă perfect cu ariile noastre populare. S-a întâmplat cu muzica noastră naţionalăceeea ce s-a întâmplat şi cu fiinţa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influienţe din cântecele acelor popoare.

De aceea cântecele noastre naţionale au o bază orientală.

- Bine. Dar sufletul nostru nu se oglindeşte prin nicio notă originală în aceste cântece?

- Ba da. Dar e foarte greu de desluşit această originalitate. Totuşi este o caracteristică generală ce se desprinde din muzica noastră naţională, după cum se desprinde idea generală dintr-o lucrare de cugetare: estev tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirit de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Acest “ceva ce nu se poate îndeplini” era partea originală de inspiraţie românească din bucata mea, acest dor nelămurit dar adânc mişcător, mi se pare că este caracteristica sigură a cântecelor româneşti.”

MIRAJ STELAR Vasile Popovici În nopţi ascunse-n prea mult întuneric, sunt stele şugubeţe ce-mi fac semne; clipesc, îmi fac cu ochiul şi mă-ntreb: de vrajă e, ce poate să însemne?

Prea plinul lor mister nu-l pot pătrunde; n-o fi şi-o vrajbă-n vraja lor stelară?

Miraj stelar, – de când stingându-se-a pornit lumina-n pribegia-i milenară. ocupaţiile muzicale?

R. Depinde: zile când nu lucrez nimic, altele în care cânt 5-6 ore la violină fără a compune, altele în care compun zece ore fără a cânta … dar mai totdeauna mă gândesc. Î. Când aţi simţit cea mai mare satisfacţie în viaţa d-v de artist, pe urma studiilor muzicale?

R. Primele execuţii (bune să fie!) ale bucăţilor mele, scurt timp după ce le-am scris … pe urmă mă obişnuiesc cu dânsele ca şi cu compoziţiile altora. Î. Vă place muzica românească ca român, sau că are ceva deosebit în ea?

R: Pur şi simplu din punct de vedere estetic … însă probabil că şi atavismul contribuie la această plăcere. Î. Oare muzica să fie mai proprie pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor omeneşti decât literatura?

R. Mai puţin precisă decât literatura prin faptul acesta şi mai intensă ca ea. Nu mai vorbesc de internaţionalitatea limbii ei. (Nu vorbesc de idei, ci numai de sentimente educate prin senzaţii auditive). Î. Care este izvorul inspiraţiei compoziţiilor dv.: natura înconjurătoare ori mai mult lumea invizibilă a sufletului?

R. Depinde: toate izvoarele sunt bune pentru scopul ce vrei să-l atingi; depinde dacă e muzică descriptivă sau pură. * Surprinzătoare pentru unii, opiniile lui George Enescu despre muzica românească, desprinse din răspunsurile la chestionarul de mai sus, nu au fost de circumstanţă, ci erau expresia unei analize profunde a acestui subiect. Ne demonstrează acest fapt, un interviu publicat în revista „Flacăra”, din 8 septembrie 1912, din care redăm un fragment: „- Aţi spus unui redactor al Luceafărului că noi navem muzică naţională.

- Şi aşa este. Nu se poate susţine că muzica noastră populară are un caracter bine definit naţional. Însă doina noastră nu este decât un amestec de motive arabe, ruse şi ungureşti. Să-ţi dau o dovadă? : şi d-l Enescu prinse a intona o arie naţională.

- Ştii ce-i asta? mă întrebă d-sa, după un scurt răstimp.

- Un cântec naţional.

- Te-nşeli, este o arie arabă.

Intonă apoi câteva măsuri din alt cântec, care părea tot românesc.

P O E M D E AU G U S T Cezar C. Viziniuck poem de august august peste Voroneţ ca pleoapele peste ochi ca bărbatul peste femeie în delirul dragostei azi dimineaţă mi-am revăzut chipul în oglindă încep să încărunţesc prin zona sprâncenelor şi-n barba nerasă de trei zile se regăsesc câteva fire dintre acelea ce mă anunţă că sunt aproape de ea (vă întrebaţi de cine nu de moarte de întregirea dragostei pure de regăsirea celei pierdute) ea încă doarme cu părul negru dezordonat alunecând în jos peste marginea patului cu piciorul dezgolit aruncat peste pătură e atât de frumoasă şi totuşi unde e dragostea mă grăbesc s-o prind din urmă cu peri albi pe la perciuni şi-n barbă cafeaua fără zahăr e prea dulce viaţa mă strădui s-o scuip am încetat de mul să trăiesc 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

August 2013

J U M Ă TAT E D E S E C O L , D E L A D I S PA R I Ţ I A U N E I S T E L E D I N « G A L A X I A L AU R I A N » AC A D. S I M I O N S A N I E L E V I C I

Al. D. Funduianu 2013 se împlinesc 50 P ede12aniaugust de la trecerea în eternitate

Revenit în ţară, prin hotărârea Parlamentului, Simion Sanielevici obţine cetăţenie română şi, astfel, poate fi încadrat în învăţământul de stat. A început prin a fi profesor la liceu, mai apoi la Seminarul pedagogic şi, în fine, conferenţiar / analiză matematică, la Bucureşti. În 1920, Sanielevici a devenit profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi,unde a funcţionat până la pensionare, în 1938. Între anii 1921-1929, a suplinit Catedra de mecanică raţională, de unde tocmai plecase Victor Vâlcovici; în anii 1930-1931 a predat cursuri de algebră şi teoria numerelor, trecând apoi la Catedra de geometrie descriptivă şi proiectivă, 1932-1933 şi, în cele din urmă, la cea de Calcul diferenţial şi integral. În prefaţa la „Opera Matematică” a lui Simion Sanielevici, academicianul Gheorghe Vrânceanu a scris: „Cursurile sale erau caracterizate printr-o expunere clară şi o rigurozitate perfectă. Foarte prietenos cu studenţii, se bucura printre ei de un mare prestigiu”.

A scris şi a editat lucrări de algebră, mecanică, geometrie neeuclidiană. Cursul său de mecanică raţională este primul de acest gen publicat în limba română, iar lucrările lui Lobacevschi, citite în original, le-a prezentat critic în numeroase conferinţe.

Pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată, a fost cooptat în Consiliile de conducere ale unor Societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate, iar în anul 1948 a fost ales membru de Onoare al Academiei Române.

Profesorul Simion Sanielevici s-a stins din viaţă, la vârsta de 93 de ani, pe 12 august 1963, în oraşul Klagenfurt, din Austria (unde, după moartea soţiei, plecase la fiul său, prof. dr. docent Alexandru Sanielevici).

La Conferinţa de comemorare, din 9 ianuarie 1964, ţinută în faţa studenţilor ieşeni, academicianul Mendel Haimovici a spus, printre altele: „Simion Sanielevici a fost om de valoare, un adevărat savant, profesor excepţional şi mare cetăţean. Marile sale calităţi nu au fost egalate decât de modestia lui.” Iar, în urmă cu două decenii, pe 28 februarie 1993, profesorul universitar dr. N. Mihăileanu se întreba, pe bună dreptate: „- Nu ştiu de ce Sanielevici este puţin popularizat ca mare matematician? El trebuie, grabnic, pus la locul lui firesc, alături de Ţiţeica, Pompeiu, Lalescu, Stoilov (…)”. …Ceea ce ne-am (şi) propus, prin aceste - mult prea simple şi fugare - notaţii. În semn de omagiu, preţuire şi recunoştinţă.

a fiului Botoşanilor, academicianul Simion Sanielevici, fost elev al Liceului „Laurian”, a cărui prodigioasă activitate a îmbogăţit patrimoniul cultural naţional cu o operă nemuritoare, în domenii precum: matematica, didactica, filozofia, literatura (publicistică, traduceri, cronici şi critică literară etc.).

Simion Sanielevici întregeşte grupul matematicienilor români – din care fac parte Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Simion Stoilov – contribuind hotărâtor la cristalizarea învăţământului matematic românesc, de la începutul secolului XX. Simion – după certificatul de naştere Simon -, cel mai mare dintr-o familie cu opt copii ai unui modest comerciant (contabil), s-a născut la 4 august 1870, în Botoşani.

Studiile secundare le-a făcut, între 1881-1889, la Liceul „A.T. Laurian”, în primele clase avându-i colegi pe Nicolae Iorga şi Emil Severin. Simion Sanielevici a fost elev eminent, s-a remarcat de timpuriu printr-un deosebit talent la matematică: „(…) era mângâierea profesorului şi se putea prevedea viitorul ştiinţific care-l aştepta” (N. Iorga, „O viaţă de om”).

A urmat Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu succes, luându-şi licenţa în 1895, odată cu Gh. Ţiţeica.

Neavând cetăţenie română nu a putut profesa la catedră. A optat pentru gazetărie, lucrând la mai multe publicaţii ale vremii. Îndeletnicirea de ziarist nu l-a satisfăcut însă, aceasta fiind dublată, în permanenţă, de pasiunea pentru matematică (Edenul lui, încă de pe băncile „Laurianului”!).

Aşa se face că, în 1901, a publicat, la Bucureşti, un „Curs elementar de geometrie. Geometrie plană”, pentru clasa a doua gimnazială.

Anunţându-se concurs public pentru bursa Hillel, de la Paris, Sanielevici n-a ezitat să se prezinte în faţa comisiei formate din Spiru Haret, David Emanuel şi alţi mari matematicieni, reuşind primul ! . După ce, între 1904-1907, a urmat cursurile celebrului Emile Picard, Sanielevici a dat, din nou, examenul de licenţă (1907) şi doctoratul (1909, Sorbona).

Al. Myller, profesor la Facultatea de Matematică din Iaşi, preciza că, în volumul I al tratatului său de analiză, profesorul francez Edouard Goursat îl citează de mai multe ori pe Simion Sanielevici, cu unele idei din teza de doctorat.

Mai mult, Goursat recunoaşte că în cariera sa „cei mai buni studenţi pe care i-a avut, au fost doi români: Lalescu şi Sanielevici”.

9

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

Î N C A RT E A , , S I N G U R Ă TAT E ” : M O N S E N I O RU L G H I C A C ATO L I C Ș I B U N O RTO D OX – B E AT I F I C AT

Iorgu Candea Monseniorul Ghica catolic şi bun ortodox – beatificat La data de 31 august 2013 posturile TV din România dar şi mass-media în general au transmis ceremonia de beatificare a Monseniorului Ghica din România, eveniment care cinsteşte însăşi ţara noastră.

“Beatificăm dar nu se cunoaşte istoria ţării şi personalitatea preafericitului”, spunea cu reproş unul din istoricii noştri care a convorbit cu ocazia comentării Ceremonialului. Reproş care nu se justifică întru/totul decât, poate, ca o constatare că nu se citeşte ceea ce se scrie. În acest sens, semnalizăm că la Iaşi, la Editura PIM , 2013, a fost publicat şi se află în librării volumul SINGURĂTATE, autor Ion N. Oprea, în care, în primele pagini, la loc de mare respect şi cinste se află, cu anticipare a momentului de astăzi, fotografia şi textul-medalion care sub titlul „Monseniorul Ghica catolic şi bun ortodox”, îl scoate din singurătatea timpului pe martirul român, răpus doar fizic de către dictatura comunistă alături de alţi mulţi sacrificaţi ai istoriei poporului român.

Cât de actual este şi a rămas textul din Cartea lui Ion N. Oprea, care nu scrie pentru prima dată despre persoana şi personalitatea martirului creştin care a fost şi a rămas cel beatificat, Moseniorul Vladimir Ghika, dar nu a fost niciodată semnalat până acum de critica istorico-literară, o dovedeşte cartea Singurătate, semnată de autor:

Cei care l-au cunoscut – Marcel Petrişor sau Valentin Cantor, foşti colegi de celulă – spun că pe Monseniorul Ghika securiştii nu l-au bătut. L-au chinuit perfid, groaznic, diabolic. I-au regizat o condamnare la moarte. Ca în romanul lui Dostoievski. L-au scos în spatele închisorii. I-au citit sentinţa şi, în faţa plutonului de execuţie improvizat, cu armele pregătite de tragere, l-au legat la ochi şi l-au lăsat săşi imagineze cum vine moartea la el…

De când aştepta el cununa muceniciei !

A murit mai târziu, ca un teolog. Era ziua Crăciunului 1954, 25 decembrie, împlinise 81 de ani. Nu se gândise că, la scurt timp, marii teologi ortodocşi îi vor preţui lucrarea lui apostolică iar la Roma se va cere beatificarea, ceea ce însemna însăşi trăirea sa – credinţa noastră poate fi catolică în adevăr şi ortodoxă în universalitate. În zilele noastre, la fiecare 25 decembrie, în ziua naşterii Momseniorului Vladimir Ghika, la Cimitirul Bellu din Bucureşti, credincioşi şi ucenici întru cinstirea lui îl omagiază lângă mormântul unde o cruce dreaptă, pe măsura duhovniciei lui, îi măsoară toată pătimirea”…

Cartea lui Ion N. Oprea este istorie şi imn vieţii cinstite. La timp lucrată şi oferită cititorilor, creştinilor noşti.

S-o căutăm.

„Monseniorul Ghika catolic şi bun ortodox S-a născut cu mai bine de 140 de ani în urmă în aşternuturi de mătase şi saltele de puf. A refuzat să se bucure de marea avere rămasă de la părinţi, după cum n-a primit să fugă dimpreună cu familia din România în 1948, chiar dacă a ştiut că schimbându-se vremurile va fi arestat.

Nu a păstrat pentru sine decât numele de familie şi mândria că este român. Din toată averea moştenită de la părinţi s-a ales cu nimic. A rămas bogat prin spitalele şi azilele construite la Bucureşti, Paris sau Manilla. Prin mângâierile şi rugăciunile dăruite săracilor. S-a devotat bolnavilor de holeră de la Zimnicea, tuberculoşilor de la Paris, leproşilor din Japonia şi Filipine, el fiind cel care a înfiinţat primul spital caritabil şi primul sistem de Ambulanţă din România, devenind un vizitator al bolnavilor din toată lumea, un alinător al durerilor omeneşti. Prinţul cerşetorilor sau al săracilor, Apostolul Dunării, Aristocratul hoinar, Marele vagabond apostolic, Vindecătorul călător sau Profesorul de speranţă, cum i se zicea. Când a fost arestat, citim din procesul verbal întocmit, s-au găsit asupra sa doar „un ceas de buzunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”.

10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

August 2013

S-A STINS O STEA A Î N V Ă Ţ Ă M Â N T U L U I VO R N I C E N E A N !

Teodor Epure Humorului, la 2 octombrie 1939, într-o familie de ţărani. Atât satul cât şi mânăstirea, zidită în timpul domnitorului Petru Rareş în anul 1530, poartă numele pârâului Humor, care împarte satul în două părţi egale. A copilărit în gospodăria părinţilor săi, aşezată la aproximativ 300 de metri de mănăstire. La şcoala din apropiere a urmat 7 clase, absolvite în anul 1953. A colindat cu drag, împreună cu surorile sale şi cu vecinii mai apropiaţi Obcinile Mari, la cules de ciuperci, fragi, zmeură, afine şi mure, s-a bucurat de libertate, de frumuseţea dealurilor împădurite, de prospeţimea aerului înmiresmat de la munte şi de răcoarea apelor ”frumos curgătoare”. În vremea copilăriei sale a cunoscut şi pericolele create de bulboanele şi vârtejurile râului Humor, care trece prin faţa casei părinteşti şi care în timpul ploilor de vară forma un şuvoi nedomolit, pe valurile căruia pluteau la vale trunchiuri de brazi smulşi din munte, garduri şi porţi luate din gospodăriile cetăţenilor din satul vecin, Poiana Micului.

Dragostea şi ataşamentul faţă de copii precum şi unele aptitudini muzicale au făcut să aleagă profesia de învăţătoare. S-a pregătit pentru această meserie cu multă dragoste. Gândul că va avea posibilitatea să cunoască copiii, să-i educe, parcă îi dădea aripi. Astfel, în anul 1953, a devenit elevă la Şcoala Pedagogică de fete din Gura Humorului pe baza unui examen de admitere foarte exigent. În anul 1957 termină cursurile Şcolii Pedagogice şi este repartizată, împreună cu alte trei colege ca învăţătoare la Şcoala Elementară de 7 ani din Vorniceni, având curajul de a se desprinde de bunăvoie şi nesilită de nimeni de prispa casei părinteşti pentru a-şi căuta un rost în viaţă. Deşi avea rădăcini bucovinene, cu diverse tradiţii şi obiceiuri, Alexandra s-a acomodat repede cu satul, cu oamenii şi năzuinţele lor, cu şcoala şi cu întreaga comunitate vorniceneană. Meseria pe care a practicat-o până la pensie i-a permis să discute cu toţi cetăţenii satului, să cunoască până în cele mai adânci detalii viaţa fiecăruia. De la copiii care intră pentru prima dată pe poarta şcolii până la părintele care bate la uşa cancelariei, toţi au îndrăgit-o, pentru că era o persoană blândă, surâzătoare, cu un fin simţ pentru frumuseţe, un om sociabil şi curat la suflet.

Cu dulcii ei ochi albaştri, cu zâmbetul său iscoditor, ce se vedea sub ochelari, a dat tot ce a avut din bogăţia sufletului său comunităţii în care a trăit. Inima ei, care a bătut mereu pentru şcoală, a rămas mereu tânără. Nici în vremea când era pensionară nu s-a depărtat de şcoală, de colegi, n-a

Articol preluat în întregime de pe site-ul www.vornceneanul.ro Când, tremurându-şi jalea şi sfiala, Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, Şi-un trandafir crescut în umbră moare, Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniţă, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică, bălaie dăscăliţă. (”Dăscăliţa” de Octavian Goga) afli că firul vieţii unor C ând colegi, prieteni mai apropiaţi se

întrerupe brusc, rămâi consternat. Marţi, 9 iulie 2013, în miezul unei zile de vară, s-a stins la Sibiu, unde se întorsese, sfărâmată de o boală necruţătoare şi bântuită de o nelinişte interioară, după o săptămână petrecută în mijlocul fraţilor şi surorilor sale din satul natal, învăţătoarea Alexandra Istrate. A plecat pe nesimţite, fără să se plângă de cumplita boală, aşa să ne rămână în amintire, cum am cunoscut-o, în plină glorie, gata în orice clipă să sară în ajutorul cuiva. Toţi suntem muritori dar când oameni ca Alexandra Istrate dispar aşa devreme, durerea este şi mai mare. Sufletul său s-a strecurat printre brazii înalţi şi s-a urcat la cer, unde îl aştepta soţul său, plecat dincolo acum 14 ani în urmă, pentru a sta măcar câteva momente la taifas şi apoi să-şi doarmă somnul de veci liniştit. M-am hotărât să scriu aceste rânduri gândindu-mă, cu multă nostalgie, la cei 45 de ani în care am lucrat împreună, la aceeaşi şcoală, când i-am descoperit spiritul, neobişnuit de viu, inima, deosebit de bună precum şi talentul, care a făcut să se înscrie printre cei mai destoinici educatori ai generaţiei sale. Am privit-o mereu cu admiraţie, fiindcă a ştiut să împartă ştiinţa ca pâinea cea caldă înspre gurile flămânde de carte ale copiilor. Misiunea sa n-a încetat şi nu va înceta niciodată în timp, pentru că învăţătura sa va rămâne ca o flacără vie ce călăuzeşte calea foştilor elevi iar dragostea de viaţă şi de oameni va rămâne podoaba ei pentru totdeauna.

Alexandra Istrate are rădăcini bucovinene. Bucovina, e fără dubii, ţinut românesc, parte din vechea Dacie, cu o populaţie română majoritară, cu o cultură de o uimitoare originalitate, o regiune ce aparţine din punct de vedere istoric de Moldova originară. Alexandra, fiică a plaiurilor bucovinene a văzut lumina soarelui în satul Mânăstirea 11

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

propăşirea morală, spirituală şi materială a comunităţii.”

Alexandra Istrate a susţinut în cadrul căminului cultural conferinţe pe teme de educaţie, a făcut parte din echipa de dansuri populare, al cărei instructor era soţul său ; a interpretat cântece populare bucovinene, creând o atmosferă veselă în sala căminului cultural iar sătenii au fost profund impresionaţi, determinându-i să participe cu mult drag la aceste evenimente culturale.

O mare parte din viaţa sa, care din păcate s-a încheiat prea devreme, şi-a închinat-o familiei, pentru a-i asigura toate condiţiile necesare pentru un trai decent. A născut, crescut şi educat trei băieţi : Romeo, Costel şi Cătălin, toţi cu studii superioare şi cu o ţinută morală deosebită.

Deşi a educat 11 generaţii de elevi, unde a dat dovadă de o adevărată dragoste părintească, o răbdare de înger, preocupare de specialist şi generozitate până la uitare de sine, destinul a făcut însă să fie înmormântată foarte departe de ei, în comuna Şura Mare, care este situată în partea de nord-est a municipiului Sibiu, la o distanţă de 7 km, pe drumul ce merge spre Mediaş, unde s-a stabilit fiul său mai mare, Romeo-Dumitru. În semn de profund respect, am fost prezent la catafalcul său, împreună cu un grup de cadre didactice din Vorniceni. Cu acel prilej am rostit un cuvânt de adio, din care citez : ”Cu adâncă mâhnire şi tristeţe am aflat că inima doamnei Alexandrei Istrate a încetat să mai bată, după o boală chinuitoare şi grea. În aceste clipe grele au venit la catafalcul tău fraţi, cumnaţi, colegi, nepoţi, prieteni din Bucovina, Moldova, Ardeal şi Maramureş să-ţi aducă ultimul salut şi să te conducă spre viaţa veşnică. Eu am plătit suferinţa ta prin lacrimi, care nu sunt numai ale mele, ci ale tuturor celor din Vorniceni care te-au cunoscut şi te-au iubit.

Ai fost o persoană de rară delicateţe şi de o mare distincţie, un adevărat arbore falnic din Obcinile Mari ale Bucovinei, care a slujit şcoala cu devotament, credinţă statornică şi vibraţie patriotică. Moartea ta mi-a răscolit nu numai amintirile, tu m-ai făcut să meditez mai mult asupra sensului existenţei omeneşti. Vei rămâne în memoria comunităţii vornicenene aşa cum ai fost întotdeauna, un adevărat dascăl, gata mereu să dăruiască din bogăţia sa spirituală. Cu sufletul îndoliat, îţi promitem că nu-ţi vom uita niciodată chipul şi spiritul tău frumos.

Odihneşte-te-n pace, draga noastră prietenă!”

stat departe de ceea ce se petrecea în şcoală. O fostă elevă, în prezent învăţătoare cu gradul I la aceeaşi şcoală mi-a mărturisit : ”Când eram elevă în clasa a IV-a, doamna învăţătoare ne preda lecţia de istorie în aşa fel încât aveam impresia că trăiam cu adevărat ceea ce ne spunea iar prin felul său de a se apropia de noi, ne determina să învăţăm şi să nu venim niciodată cu lecţia neînvăţată. În aceste împrejurări, orele de istorie deveneau o sărbătoare mult aşteptată”. În anul 1959, se căsătoreşte cu profesorul Constantin Istrate, întemeindu-şi o familie frumoasă şi respectabilă, reuşind mai târziu să-şi construiască o casă cu patru camere, înconjurată de o grădină mare, pe care o îngrijea cu multă atenţie. Viaţa i-a fost o adevărată luptă de autodepăşire.

Printr-o muncă susţinută obţine definitivatul în învăţământ în anul 1962 iar în anul 1972 gradul al II-lea. În semn de apreciere a competenţelor sale metodico-ştiinţifice, autorităţile învăţământului botoşănean au cooptat-o în colectivul obştesc pentru a efectua inspecţii speciale în vederea acordării gradelor didactice. Adeseori, Alexandra Istrate, în diverse împrejurări colegiale vorbea despre prietenie şi colegialitate, care trebuie să existe în şcoală, în procesul de educare a copiilor : ”Cu cât vom fi mai colegiali, între noi, mai prietenoşi şi mai umani cu noi înşine şi cu elevii noştri, cu atât ne va fi mai uşor să obţinem rezultate bune în procesul de educare”.

Pe întregul parcurs al vieţii sale a avut convingerea de neclintit că cei mai buni educatori în şcoală sunt cei care au copii, pentru că ei reuşesc să dea şcolarilor lor şi ceva din grija de părinte, urmărind în acelaşi timp atât pe copiii de la şcoală cât şi pe cei de acasă. La şcoală, în fiecare elev îi vedea pe cei trei copii ai săi, cărora le urmărea zilnic evoluţia intelectuală. Acasă îi vedea adesea, în copiii săi, pe elevii din clasa sa şi ştia mai bine cum să-i pregătească pentru viaţă. Cu alte cuvinte, avea gânduri, avea visuri şi satisfacţii fireşti pe care le proba ca părinte şi ca educator, cu adevărată dragoste părintească şi cu răbdare. Încă din primii ani ai carierei sale didactice s-a afirmat ca un principal animator al vieţii spirituale a satului vornicenean. Şi-a înţeles misiunea, nerezumându-se la rigorile catedrei ci afirmându-se într-un climat social mult mai larg, ca un adevărat apostol, ca un luminător al satului, implicându-se în destinul acestuia, aşa cum aprecia marele reformator al învăţământului românesc, Spiru Haret : ”Cadrele didactice trebuie să fie factori hotărâtori la 12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

A M P R E N T E A L E I S TO R I E I

Ion N. Oprea

A

mprente ale istoriei constituie cartea de faţă, scrisă de Ştefan BobocPungeşteanu, urmaşa alteia “Rădăcinile continuităţii”, care acum se odihneşte pe rafturile de sus ale bibliotecii mele, după ce pentru mine şi-a făcut datoria, servind reporterei de la Radio-Iaşi un bun prilej de a afla cum s-a născut la autor ideea scrierii ei pentru a deveni volumul în discuţie:”Amprentele unor timpuri.”

Pământ şi oameni, viaţa lor..şi într-o parte şi în cealaltă. Nu a lansat prima, „Rădăcinile continuităţii”,cum ne-ar place sa fie… continuitatea!

La început de nou capitol al cartii Amprentele unor timpuri – chestionat de autor – Constantin Huşanu, publicist de forţă şi scriitor care- nu ştiu dacă are evidenţa cărţilor pe care le-a tehnoredactat pentru că pe cele personal create, l-am determinat să şi le facă publice aproape în întregime şi acum le ştim întinderea, sunt multe, – să ne prezinte unele date cu caracter literar-istoric si…cu promptitudine a răspuns cum numai domnia-sa reuşeşte.

Concis,concret, cu profunzime şi cu perspective care tot la istorie ne trimite. Român de-al nostru de la Vaslui! Suntem în faţa unei sinteze-sinteze despre ceea ce a dat în timp Valea Rahovei lui Dan Ravaru şi Pungeştiul lui Şuţiu, în special. Locul de unde pleacă „Amprentele unor timpuri” ca valori spirituale ale localităţii şi nu numai, ale ţării şi a lumii, început de capitol care se cere citit cu atentie, echivalentul unui total al restului cărţii.

Spusele lui C. Huşanu ne duc cu gândul la altele, tot ale sale, la ceea ce scrisese despre Rădăcinile continuităţii, la care şi eu mă refer adesea cu dragoste şi respect faţă de titanul şi mereu vizionarul românismului – profesorul Nicolae Iorga: „fiecare ştiutor de carte să-şi scrie şi să-şi lase pe coală de hârtie amintirile care sunt amprente ale vieţii trăite şi care şi ele înseamnă continuitate: „numai atunci când fiecare localitate va avea monografia ei, istoria României va fi completă”, am redat cu aproximaţie spusele savantului, ca să subliniez valoarea cărţilor lui Ştefan Boboc –Pungeşteanu. E adevărat, a subliniat şi C. Huşanu, cărţile la care m-am referit, despre Vaslui, ca şi altele semnate de Ion N. Oprea, C. Huşanu, Dan Ravaru, D.V. Marin, Ion Baban, Avram D. Tudose ori Ioan Mititelu şi Cicerone Medeleanu, iar acum Ştefan Boboc, nu-s monografii în înţelesul propriu al termenului, dar pot oricând servi cercetătorului care mai de vreme ori mai târziu va da cititorului marea monografie a judeţului Vaslui, ce rămâne inca aşteptată.

Structurată pe mici capitole, „Amprentele” sunt ajutate de autor prin mijloace specifice creatorlui şi interpuşilor lui , dar cunoscători ai Văii Racovei şi Pungeştilor, foşti colegi şi prieteni de-o viaţă, să reliefeze valoric realitatea, ajungându-se astfel, ca punctual, să aflăm in totalitate ce şi-a propus autorul: care le -a fost copilăria, lor şi a părinţilor şi strămoşilor lor, cum au învăţat carte şi la care biserică s-au botezat şi au plătit mai târziu acatiste ori alte îndatoriri ortodoxe sau de alte credinţe, cum le-a evoluat viaţa culturală şi cea religioasă, interdictiile si autorii acestora. „Nemărginitele dureri ale românismului” este intitulat şi comentat intr-un întreg capitol al volumului. Dar mai întâi, ca la cinematograf, aflăm informaţii valoroase din „Amintirile” depanate cu prospeţime de Şt. Andreşanu, altele despre Victor Tăbăcaru şi George Talaz, scriitor şi pictor, ca şi precedentul sculptor şi pictor, ambii de loc din satul Toporăşti. Interviul în două faze cu Grigore Toloacă este un alt mare ecran de pe care citim cum era viaţa, obiceiurile tradiţionale la localnici, de la o dată la alta, înscrise în calendar dar şi cele cu moştenire de la înaintaşi.

Viaţa localnicilor, fie şcolară, cazonă sau chiar în timp de război – cu 13

August 2013

POEME

Vasile Fetescu EȘTI eşti vis de vis din floare de neant, eşti ideal purtat pe valuri de înalt, eşti gând luminat de întuneric nud, eşti germen miraculos de bob fecund, eşti răsărit virgin cu purpur de pojar, eşti suflet de astru în apus incendiar, eşti…

DORINŢĂ Cuvântu-i torţă de lumină, Tăcerea – râuri de idei În ramurile minţii se îmbină Filosofia anilor plebei. În zorii vârstelor de aur Am adunat visate fericiri Al sufletului nestemat tezaur E agăţat în stinse amintiri.

Candela vieţii stă să piară Sub greutatea tristelor poveri Cât aş dori să vină iară Miraculoasele trecute primăveri!

CAUT Armonia versului înaripat Din străluciri de întuneric luat, Tăcerea înţeleaptă a pământului, Strigătul asurzitor al necuvântului, Dragostea împlinită şi împărtăşită, Prietenia sinceră, nedrămuită, Zborul gândului dezlănţuit, Florile mărului îmbobocit, Taina visului neînţeles, Cântecul neauzit din univers.

POEZII F E C I OA R E Curg râuri de gânduri şi fluvii de idei Pe povârnişul căilor astrale Se-nvăluresc în marea de mărgean Cu armonii de poezii fecioare

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

TĂCERILE MELE Tăcerile mele-s cugete în zbor Idei scânteietoare în sobor Simţiri fierbinţi îngemănate În glăsuiri de inimă-adunate Tăcerile mele-s raze de lumină Bogat izvor de inspiraţie divină De-înalte idealuri născătoare În ale existenţei valuri trecătoare Tăcerile mele-s cânt de poezie Zămislit din împlinită fantezie Din gând străluminat şi palide trăiri Culese din cenuşă de-amintiri.

E VO C A R E Din înceţoşate vremuri duse, Răsar frânturi de amintiri apuse Ciob cu ciob trudesc şi le culeg Ca al copilăriei univers să-ncheg.

După o străduinţă temerară Prin necazurile timpului coboară Din al neuitării adăpost Chipul copilului plăpând ce-am fost.

ŢIE De când cu şanse ne-am întâlnit şi pe drumul creaţiei am pornit, Cu nestatornicia muzelor am luptat Cuvânt cu cuvânt am adunat, Cu dalta divinei inspiraţii le-am cioplit şi în poeme pentru veşnicie le-am zidit.

De-atunci, Gândurile adânci, limpezi şi străluminate, Neliniştile sufletului cu trăiri învolburate, Visele somnului zbuciumat şi întrerupt, Suflul creaţiei ca de vulcan erupt, Imaginaţia efervescentă, necuprinsă, Puterea voinţei durabilă şi neînvinsă, Idealurile înalte şi îndrăzneţe, Amintirile cu nostalgii răzleţe…

Toate ţi le-am închinat ţie, Fascinantă şi sublimă poezie.

„Peripeţii nebănuite” sau aflate din „O povestire a unui prieten de demult” – este oferită cititorului pigmentată cu o seamă de întâmplări pe care le-au trăit feţe înnobilate de ascendenţa sau de vrednicia lor, precum au fost şi au rămas prin “amprente” numele şi faptele unor personaje devenite mari personalităţi şi ale Vasluilui – Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Alexandru Ioan Cuza, boier Sofronie de la Curseşti, Nicolae Şuţu, fondator în parte a satului Pungeşti, alţii care au acţionat pentru răscumpărarea drepturilor de proprietate asupra târgului Pungeşti de la familia Marcopolo, rolul lui Gh. Ghibănescu în zonă, viaţa lui Alexandru Vlahuţă, Constantin Tănase, dar şi a localnicilor Constantin I Dediu şi Mihai A. Fălcoianu la Pungeşti, în zonă, ca şi în lume… „Şi ei au fost pungeşteni, dar nu de pomană”, se anunţă începutul unui capitol de carte dedicat unora cărora li se plasează numele la loc de vază – Ciobanu Maria (Margheta) căsătorită cu Suslov Constantin (Coca), ambii cu o activitate culturală deosebită în zona Pungeştilor despre care las cititorilor plăcerea să afle amănunte din cartea cu amprente a domnului Pungeşteanu, şi el un vrednic slujitor al umorului de calitate…

Cartea lui Ştefan Boboc, spuneam, cheamă să citim în ea istoria, dar nu e vorba doar despre istoria locurilor, ci cu pricepere zidită în istoria ţării, în cadrul vieţii internaţionale, în multe momente ale vieţii nu doar ale localnicilor. Capitolul XII, ceea ce nu ne spune titlul său, ne aduce în faţă pe cei care după anii 1944-45 ne-au adus pentru multă vreme în ţară molima comunismului: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, insistânu-se asupra rolului grupului „moscoviţilor”, sprijinit de Stalin, în ceea ce a fost devierile de la linia partidului, care nu erau primele şi nici nu au fost ultimele…

Cititorii vor afla la locul potrivit şi despre ceea ce a fost „cazul” Foriş, „cazul” Pătrăşcanu şi motivele morţii acestora… Era vorba despre respectarea a ceea ce numeşte autorul „Indicaţii superioare”, titlu dat unui capitol de carte care tratează despre cum s-a distrus şi agricultura în România devenită democraţie populară…

Politica nefastă născută la Moscova, transferată la Bucureşti, unde disciplina de partid era şi a trebuit să rămână mulţi ani acasă, a făcut mari victime nu numai în rândul ţărănimii, ci şi a intelectualităţii, cazul familiei Loghin de la Toporăşti, a familiei Gemene de la Pungeşti – subiect de carte pentru C. Huşanu, răzeşii lui de la Curseşti, şi nu numai ai lor, devenind emblematice- doar înmormântarea salvându-i!

Ce a făcut teroarea comunistă în şcoala românească o spun tot aceste foi scrise de Ştefan Boboc Pungeşteanu, ca şi despre viaţa de ţăran în anii de tristă amintire, aşa zisei „evoluţii” pe şantierele tineretului, povestiri despre retragerea după 1958 a trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, pariu câştigat de Gheorghe Gheorghiu –Dej la un pahar cu vin servit împreună cu Nichita Serghievici Hrusciov, marele conducător al Uniunii Sovietice, cu ocazia unei acţiuni de vânătoare în România…

Interviul lui Ştefan Boboc cu Grigore Toloacă, fostul său coleg de şcoală primară şi gimnazială, ajuns mare comandant în armata română, început la AlbaIulia, va continua cu ceea ce numeşte autorul „O poveste de neuitat, Borna, de Gr. Toloacă”, în fond, brodată folcloric, era vorba despre Borna care a fost „Frontiera de stat a României”, descoperită în piatra de la „1 decembrie 1918” în Ardeal.

Despre profesorii Elena Averescu, Iulia Vrânceanu, Constantin Obreja şi Săndel, cum a ajuns Săndel secretar al oganizaţiei U.T.M., despre “Memorialul durerii” şi „Dureri împărtăşite la Gârceni” sunt alte pagini de mare interes. „Un sfârşit şi un nou început” este şi convingerea noastră că „Ştiinţa a izvorât din plin şi pe meleagurile noastre”, pentru că aici s-au născut oameni ca cei menţionaţi, de felul marelui om de ştiinţă Gheorghe Vrânceanu care îşi are rădăcinile în Pungeşti, „Metrica lui Vrânceanu” fiind astăzi cunoscută şi aplicată în lumea ştiinţifică.

Toate constituie o dovadă că “Rădăcinile continuităţii” s-ar putea să dea şi alte ramuri…

O carte născută din arhive şi amintiri, cu acribie plămădită, de loc vitriolată, ba şi cu umorul trebuitor, este o surpriză plăcută pentru mine care, până acum nu demult timp, nu-l ştiam pe Ştefan Boboc-Pungeştianu decat ca un însufleţitor al Cenaclului cu umoriştii lui “Păstorel”, des prezentat în rubrica cu epigrame de la Ziarul de Iaşi, împrospătată de fostul meu coleg de gazetărie post-decembristă Constantin Iuraşcu – Tataia.

14

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

August 2013

O I S TO R I E A R E L A Ţ I I L O R C O M P L E X E R O M Â N O – OTO M A N E ÎNTRE SECOLELE XIV – XVI

Dan Prodan d-lui Tasin (Tahsin) Gemil (Romanians and C artea Ottomans in the XIVe – XVIth Centuries,

translated by Remus Bejan and Paul Sanders, Encyclopaedia Publishing House, Bucharest, 2009, 357 p.) este traducerea în limba engleză a lucrării sale: Românii şi otomanii în secolele XIV – XVI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, 231 p., apărută sub egida Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti al Academiei Române, dublu premiată de Academia Română şi de Fundaţia Culturală “Magazin Istoric” din Bucureşti, în 1991. Varianta în englezeşte a cărţii, augumentată şi actualizată la nivelul anului 2009, a apărut sub dublă egidă, a Academiei Române, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, şi a Universităţii “Babeş – Bolyai”, Institutul de Turcologie şi Studii Central – Asiatice din Cluj – Napoca, al cărui director d-l Tasin Gemil este din 2009.

Contribuţia turcologului roman este structurată astfel: Preface (pp. 9 – 12), Introduction (pp. 13 – 21), 3 capitole (capitolul I: The Legal Framework of the Romanian Principalities’ Relations with the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 23 – 66; capitolul II: The Political Relations between the Romanian Principalities and the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 67 – 261; capitolul III: Romanian – Ottoman Economic Relations in the XIVth – XVIth Centuries ( pp. 263 – 305), Bibliography (pp.

307 – 335), Index (pp. 337 – 357). Aşadar, o abordare complexă a relaţiilor româno – otomane pe plan juridic, politic, militar, financiar, economico – comercial.

Autorul a prezentat, în Preface (pp. 9 -10), “istoria” acestei cărţi. În 1984 – 1985, d-l Tasin Gemil a iniţiat, în cadrul Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, unde activa ca cercetător ştiinţific principal, d-r în turcologie, proiectul unei monografii a relaţiilor complexe româno – otomane, de la mijlocul secolului al XIV – lea până în 1878, când României i s-a recunoscut Independenţa de Stat pe plan european, lucrare structurată în cinci volume, realizabile în 15 – 20 de ani. Primul volum al monografiei, finalizat în august 1988, este tocmai cartea tipărită în 1991, cu ediţia în limba engleză, augmentată şi actualizată, din 2009. Începând cu 1990, implicarea istoricului în alte categorii de activităţi extra -ştiinţifice (politice, diplomatice etc.) a tot amânat elaborarea şi publicarea celorlalte volume. Dar d-l Tasin Gemil nu a abandonat niciodată acest ambiţios şi generos proiect ştiinţific – istoriografic. Dovada: ediţia în limba engleză a cărţii sale din 1991! Este astfel posibil ca în următorii ani turcologul roman să ofere istoriografiei următoarele volume ale monografiei româno – otomane. În Introduction (pp. 13 – 21), autorul a explicat caracterul complex, multi-sectorial, al relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XVI, limitele cronologice ale lucrării, sensurile termenilor “Ottoman / Osmanlı” şi “Turk

(ish) / Türk” pe plan politic, etnic, ideologic, documentar.

Capitolul I (The Legal Framework of the Romanian Principalities’ Relations with the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 23 – 66) cuprinde 3 subcapitole. În primul subcapitol (“The Holy War” and “The House of Peace”, pp. 23 – 30) autorul a analizat conceptele juridice islamice: “The Holy War”(djihad, cihad), “The House of Islām” (Dar ül – Islām), “The House of Peace” (Dar ül ‘ahd / Dar as – sulh), “The House of War” (Dar ül -harb), ‘ahdnāme (scrisoare de legământ / pace), djiyia / ciziye (capitatio), haradj / harāc (harach), precizând diferenţele dintre teoria şi practica juridică în cadrul relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XVI. Influenţa complexă otomană asupra statelor feudale româneşti a evoluat “De la “răscumpărarea” păcii la suzeranitatea protectoare a Porţii” (subcapitolul I. 2. From “Ransom for Peace” to Suzerainty, pp. 30 – 49). Continuându-şi demersul istoriografic, d-l Tasin Gemil a analizat formele de manifestare ale suzeranităţii otomane efective şi restrictive asupra statelor feudale româneşti nord-dunărene, de la Bayezid I la Süleymān I: etape, caracteristici, acte juridice, urmări. Statele medievale româneşti (Valahia, Moldova, Transilvania) nu au fost niciodată cucerite de otomani, nu au fost niciodată transformate în provincii otomane (sancakbeylik – uri). Concluzia autorului este indubitabilă: “Indeed, while other more ambitious states, such as Albania, Greece, Bulgaria, Serbia, Hungary, Crimea, Poland etc., disappeared from the political map of Europe for long periods of time, the Romanian Countries endured as lasting and active political entities” (p. 65). În capitolul II (The Political Relations between the Romanian Principalities and the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 67 – 261) turcologul roman a prezentat, uneori în detaliu, evoluţia relaţiilor politice, militarte, juridice ale statelor feudale româneşti cu Imperiul 15

Anul V Numărul 8 (56)

ISTORIA CULTURII

August 2013

Otoman, între secolele XIV – XVI. După ce a conturat condiţiile interne şi externe, subiective şi obiective, ale închegării statului ottoman, factor de putere bicontinental, zonal, anatoliano – balcanic (subcapitolul II. 1. A New Power Rises, pp. 69 – 78), d-l Tasin Gemil a analizat primele contacte valaho – otomane dintre anii 1369 – 1386 (subcapitolul II. 2. Early Romanian – Ottoman Contacts, pp.

79 – 95). Primele confruntări militare directe, violente, valaho – otomane s-au derulat în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi a lui Bayezid I Fulgerul (1389 – 1402). Autorul a propus o cronologie proprie a evenimentelor valaho – otomane derulate în timpul lui Bayezid I, cu următoarele coordonate: 1392: expediţia militară a lui Mircea în Peninsula Balcanică şi distrugerea bazei akıncı – ilor de la Karınovası; 1392 (a doua parte a anului) – 1393: armistiţiu bilateral munteano – otoman; 1395, august – octombrie: expediţia lui Bayezid I în Valahia, lupta / luptele de la Rovine / Argeş; 1395, toamna: Vlad I a devenit voievod al Valahiei, cu sprijin otoman; 1397: revenirea lui Mircea pe tronul muntean; 1397 – 1402: conflicte militare valaho – otomane pe linia Dunării inferioare, finalizate cu întărirea poziţiei lui Mircea în zona amintită. Această variantă proprie de cronologie nu a fost infirmată de izvoarele şi interpretările istorice specifice din ultimul sfert de secol, rămânând în atenţia turcologilor (subcapitolul II. 3. Mircea the Old and Bayezid the Thunderbolt, pp. 96 – 119).

Perioada următoare a relaţiilor valaho – otomane, 1402 – 1418, s-a caracterizat prin promovarea intereselor valahe de către Mircea cel Bătrân sub forma amestecului în luptele interne otomane pentru tronul de la Edirne şi susţinerea acelor fii ai defunctului Bayezid I care acceptau să manifeste o atitudine paşnică faşă de Valahia (Musa Çelebi, Mustafa Çelebi). După eliminarea fraţilor săi rivali şi a şeyh – lui reformator Bedreddin Mahmūd, sultanul Mehmed I a organizat şi a condus o expediţie militară în Dobrogea, în 1417, pe care a ocupat-o, tăind accesul Valahiei la Marea Neagră. În acest context, s-a încheiat o înţelegere de pace între cei doi conducători, cu sau fără formă scrisă (subcapitolul II. 4. Wallahia during the Interregnum and the Restoration, pp. 120 – 140). În următoarele trei decenii s-au înregiatrat noi aspecte ale relaţiilor otomano – române: 1420: cucerirea nordului Dobrogei şi primul atac asupra sudului Moldovei; 1420: începutul procesului de instituire a suzeranităţii efective asupra Valahiei; 1422 – 1431: riposta militară antiotomană valahă condusă de Dan II, cu sprijin ungar; 1431: voievodul Alexandru Aldea a depus personal jurământul de credinţă în faţa lui Murad II, la Edirne; 1441 – 1456: lupta antiotomană în zona Dunării mijlocii şi inferioare, condusă de Iancu de Hunedoara, cu participarea voievozilor valahi (subcapitolul II. 5. The Romanian Principalities and the Regeneration of the Ottoman Force, pp. 141 – 170).

Relaţiile otomano – române în timpul lui Mehmed II (1451 – 1481, a doua domnie), restauratorul moştenirii înaintaşilor săi şi adevăratul întemeietor al Imperiului Otoman, prin preluarea moştenirii şi simbolisticii bizantine, sau caracterizat prin noi aspecte bilaterale, analizate de autor în conjunctura lor internă şi internaţională: 1456: Moldova a devenit tributară otomanilor; 1459 – 1480: campanii otomane, unele sultanale, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Transilvaniei; 1462: impunerea lui Radu cel Frumos pe tronul Valahiei şi începutul dominaţiei efective otomane la nordul Dunării inferioare („In 1462 Wallachia effectively entered the orbit of ottoman power and (…) ceased to be the

active factor in the anti-ottoman coalition”, pp. 199 – 200); încheierea unui tratat de pace între Mehmed II şi Ştefan cel Mare, în 1479 – 1481 (p. 207). În timpul următorilor doi sultani otomani, Bayezid II (1481 – 1512) şi Selim I (1512 – 1520), dominaţia otomană a devenit efectivă în Valahia, pe baza modificării de conţinut a cadrului politico – juridic stabilit în 1462, când a început o nouă etapă a relaţiilor valaho – otomane. Valoarea tributului valah a devenit un adevărat barometru al acestor relaţii. Referitor la Moldova, după ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe de către otomani (1484) şi eşecurile lui Ştefan de a le recupera, voievodul de la Suceava a încheiat pacea cu sultanul în aprilie 1486 (conform ipotezei d-lui Tasin Gemil, p. 211), delimitându-se ulterior frontiera moldo – otomană din SE Moldovei. De asemenea, tributul moldav a crescut valoric în deceniile următoare (subcapitolul II. 6. Romanians faced with a new empire, pp. 170 – 226).

Kānūni Sultan Süleymān (1520 – 1566) a transformat Imperiul Otoman în cel mai important factor de putere din Europa central – sudică şi răsăriteană, din Orientul Apropiat, în contextul promovării unei politici otomane active, agresive, de dominaţie mondială în cele trei continente: Europa, Asia (de Vest), Africa (de Nord). Această realitate obiectivă şi-a pus o puternică amprentă asupra relaţiilor otomano – române.

Dacă statutul Valahiei, fixat începând cu 1462, a rămas în general acelaşi, doar tributul şi alte obligaţii cunoscând majorări succesive, până prin 1540, Moldova a cunoscut un regim mai lejer, până în 1538. Atunci, după expediţia sultanală împotriva lui Petru Rareş, Süleymān Magnificul a transformat SE Moldovei (Bucak) în provincie otomană, a înscăunat un nou voievod, Ştefan Lăcustă, a mărit tributul ţării. Autorul a concluzionat: „All these developments, essential for a realistic assessment of Moldavia’s international political status, entitle us to say that 1538 marked the effective establishment of Ottoman domination in Moldavia, in a form and a scale that was almost identical (but in a different political context) to the regime the Porte had already installed in Wallachia” (p. 258). Ulterior, prin 1538 – 1541, a fost organizată kazā-ua Ibrāil (Brăila), pentru un control mai rapid şi mai eficient al Valahiei, Moldovei, Dunării inferioare. După cucerirea efectivă a Ungariei sudice şi centrale şi formarea paşalık – ului de Buda, în 1541, Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitate – protecţie otomană. „Therefore, the years 1538 – 1541 are not only dates of reference in the evolution of Romanian – Ottoman relations, they take on a wider significance from the perspective of national history” (p.

261), a susţinut turcologul român. Despre urmările luptei antiotomane a lui Ioan – Vodă al Moldovei (1572 – 1574), autorul a concluzionat: „We belive that the reign of John the Terrible was the beginning of a new stage in the evolution of Ottoman domination in Moldavia and Wallachia, which extended the previously established limits of Ottoman suzerainty over the Romanian countries, and eventually made Romanians rise up against the Ottomans, under the leadership of Michael the Brave” (p. 258) – (subcapitolul II. 7. The Romanian Principalities and the Ottoman Policy of World Domination, pp. 227 – 261).

Relaţiile economice româno – otomane au fost rezultatul şi completarea relaţiilor politice, militare, juridice dintre secolele XIV – XVI (capitolul III: Romanian – Ottoman Economic Relations in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 263 – 305). Autorul a analizat rolul drumurilor (rutelor) şi a schimburilor comerciale în Europa Centrală şi de Est, în 16

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 8 (56)

Marea Mediterană de Est şi în Marea Neagră între secolele XIII – XVI, precizând că relaţiile comerciale româno – otomane s-au încadrat în contextul general al celor continentale (subcapitolul III. 1. Routes and Trade, pp. 267 – 291). Tributul (harāç) şi cadoul (pişkeş) s-au situat la intersecţia dintre aspectul politico – juridic şi latura economică a relaţiilor româno – otomane în secolele XIV – XVI (subcapitolul III. 2. Harach and Peshkesh, pp. 291 – 303). „The harach and peshkeshes were material expressions of Romanian-– Ottoman political relations, at least for the period under study in this book [XIVth - XVIth centuries].

These relations developed within the symbolic framework of feudal vassalage, as the relatively modest growth of the Romanian countries’ obligations to the Porte shows, as contrasted with their massive increase in the latter half of the XVIth century”, a precizat autorul (p. 291). D-l Tasin Gemil a analizat şi a prezentat evoluţia valorică a tributului Valahiei (de la 3.000 de galbeni plătiţi de Mircea cel Bătrân, probabil în 1417, la 20.000 de galbeni în 1540 – 1541, la 50.000 de galbeni în 1545 – 1546, la 100.000 de galbeni în 1567 – 1568, la 104.000 de galbeni în 1574 – 1575 / valoarea maximă) – (pp. 292 – 299). Tributul Moldovei a evoluat de la 2.000 de galbeni în 1456 la 30.000 de galbeni în 1541 – 1542 (pp. 299 – 301). „The peshkesh (pişkeş) – or gift (hediye) – was the equivalent to the feudal gift, and was offered as a sign of courtesy and respect, or homage and loyalty across the medieval world. (…) As a matter of fact, the gift had been offered before the harach was paid to „ransom peace”, because „the gift” held special significance in ancient Turkish culture. (…) Until the mid XVIth century, the peshkeshes which Romanian rulers sent the Porte had rather been symbolical, an expression of their feudal – vassal homage and loyalty. They began to acquire intrinsic material value from the 1530s. The original content of peshkeshes substantially altered, such that their value increased rapidly, soon overtaking that the harach. Peshkeshes had previously been voluntary and occasional; from the mid XVIth century they became a norm, and were officially documented. (…) In time, these peshkeshes turned into veritable bribes (rüşvet), particularly after 1517, when (…) the rampant venality and corruption of the defeated Mamluks’ apparatus seems to have encroached upon the Ottoman system until it swallowed it whole”, a concluzionat autorul (pp. 301, 302, 303). Voievozii români au oferit sultanilor şi înalţilor demnitari otomani: arme frumos ornamentate, diverse obiecte preţioase, cai de rasă, câini şi şoimi de vânătoare, blănuri de zibelină, jder, râs, sume de bani.

Comerţul româno – otoman a fost dirijat, uneori cu interdicţii temporare de export pentru produsele româneşti strategice absolut necesare capitalei şi armatelor otomane (secolul XVI), către Istanbul şi provinciile otomane, şi nu unul exclusiv, monopolizat, către aceleaşi zone geografice.

Autorul a explicat că „The trade conducted and controlled by the Porte and the Romanian rulers paralleled and complemented free trade. Both form of trade were regulated by current prices on the Ottoman markets and by manufacturing prices. All authorised merchants (usually Greeks, Armenians, Jews, Muslims and so forth) held fermans stipulating the main terms and conditions for their transactions, which were usually handled by the ruler’s agents to the Porte (kapukehaya). (…) We could say that the Porte granted the Romanian countries the status of „most favoured nation” in their international commercial relations,

August 2013

and claimed the right to pre-emption instead)” – (pp. 305 – 306), cu alte cuvinte: un comerţ dirijat (subcapitolul III. 3.

Controlled Trade, pp. 304 – 306).

Cartea mai include o bibliografie tematică, cu sinteze, monografii, culegeri de izvoare istorice, atlase istorice, studii, articole referitoare la problema studiată (pp. 307 – 335) şi un Index antroponimic, hidronimic, toponimic, strict necesar orientării rapide în volum (pp. 337 – 357).

Varianta în limba engleză a cărţii nu include capitolul de concluzii, de încheiere a demersului istoriografic al autorului, atât de necesar conturării pentru cititor a imaginii de ansamblu a problemei studiate, deşi în ediţia românească din 1991 acel capitol a fost inclus în structura lucrării (pp.

222 – 226). Cartea nu are nici hărţi istorice, în ambele ediţii, instrumente cartografice strict necesare înţelegerii evoluţiei fenomenelor istorice analizate pe orizontala spaţiului, deşi autorul a inclus în Bibliography şi atlase istorice! Erau necesare cel puţin trei hărţi: a evoluţiei statului otoman (secolele XIV – XVI), a evoluţiei statelor feudale româneşti (secolele XIV – XVI), a derulării relaţiilor complexe româno – otomane (secolele XIV – XVI). De asemenea, ar fi trebuit incluse şi portretele voievozilor români şi a sultanilor otomani care s-au confruntat / au colaborat în secolele XIV – XVI. Spre deosebire de ediţia românească din 1991, în traducerea englezească din 2009 notele de subsol sunt numerotate liniar de la 1 la n, pe tot parcursul cărţii, variantă comodă pentru tehnoredactor, dar supărătoare şi uneori eronată pentru cititor, deşi calculatorul conţine opţiunea de numerotare a notelor de la 1 la n pentru fiecare capitol! O trimitere greşită în aparatul critic este la p. 303 unde, la nota n -rul 783, se menţionează eronat: „See also note 113 (below)”.

Corect este: „See also note 776 (below)”.

Lucrarea d-lui Tasin Gemil este prima monografie a relaţiilor româno – otomane publicată după 1989, neideologizată şi nepolitizată, iar traducerea în limba engleză din 2009, care a fost realizată totuşi destul de târziu, raportându-ne la 1991, i-a asigurat accesul în istoriografia mondială a problemei studiate. Nu cunosc gradul de difuzare a variantei englezeşti în străinătate, dar mi-ar plăcea să aflu că se găseşte în cât mai multe biblioteci publice şi private din diferite ţări ale lumii. De asemenea, prin traducerea în limba engleză, autorul a exprimat în istoriografia mondială punctul de vedere românesc asupra problemei analizate. Precizez aceasta deoarece demersul istoriografic al autorului a fost realist, echilibrat, echidistant, realizat sine ira et studio.

Cartea prezentată aici mai este valoroasă şi prin originalitatea şi curajul unor ipoteze formulate şi argumentate viabil în istoriografia problemei (în carte, pp. 103 – 110 passim, 139, 211 etc.), neinfirmate de cercetările turcologice din ultimul sfert de secol. Dar revelaţii documentare, cronistice, epigrafice, arheologice etc. pot apare oricând, din orice colţ al lumii… În acelaşi timp, contribuţia d-lui Tasin Gemil este o istorie politică, militară, juridică, socială, economică a Imperiului Otoman şi a otomanilor între secolele XIV – XVI. În concluzie, cartea d-lui Tasin Gemil este o lucrare de referinţă în istoriografia problemei abordate, actuală, utilă, incitantă. Autorul trebuie să continue, singur sau în echipă, proiectul istoriografic lansat în 1984 – 1985, pentru a finaliza şi oferi istoriografiei şi celelalte volume (II – V) ale monografiei, pentru perioada secolul XVI (a doua jumătate) – 1878.

17

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

L A N S A R E D E C Ă R Ţ I L A B I B L I OT E C A JUDEŢEANĂ ,,MIHAI EMINESCU” PAU L M I R C E A I O R DAC H E , U N G R E F I E R A L I N T E R O G ATO R I U L U I Î N FA Ţ A I S TO R I E I Ion Istrate ub auspiciul sărbătorii ,,Ziua Limbii Române”, S astăzi, 30 august 2013, a avut loc lansarea a două

cărţi de micropoeme şi poeme – Jocul umbrelor şi Ochiul bufniţei – ale poetului Paul Mircea Iordache, la Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu” Botoşani. Un eveniment marcat cu tuşe de înalt rafinament cultural şi îndemn de a ne regăsi şi de a ne întări rădăcinile neamului epuizat de forţe, copleşit de necazuri şi tristeţi.

Sala expoziţiei numismatice a fost arhiplină, observând prezenţa personalităţilor culturii botoşănene: Dănuţ Huţu – directorul Direcţiei Judeţene de Cultură; Aurel Melniciuc – directorul Centrului Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Tradiţiilor Populare; Cornelia Viziteu – directorul Bibliotecii Judeţene; Traian Apetrei, director şi Cezar Amitroaiei, actor – la Teatrul de Stat ,,Mihai Eminescu”; Artur Bălăucă – directorul Editurii Taida, Iaşi; scriitori şi poeţi – Petruţ Pârvescu, Alexandru Bojescu, D.M. Gaftoneanu, Cezar Ciobâcă -, precum şi numeroşi iubitori de cultură. În acest cadru, şi Cornelia Viziteu, şi Petruţ Pârvescu, şi Artur Bălăucă, şi Cezar Ciobâcă, cu toţii au remarcat sensibilitatea şi înclinaţia spre filosofic ale poetului, Paul Mircea Iordache, ceea ce defineşte un creator talentat, dând valoare micro- şi poemelor sale înmănunchiate în aceste două volume lansate astăzi.

Dar, şi actorul Cezar Amitroaiei, talentat om, a fost impresionant atunci când s-a alăturat poetului, pentru a remarca o suferinţă a neamului, şi a recitat poemul Basarabia. Poemul ,,[...] creşte mult valoarea volumului, este de fapt o sinteză a sentinţelor istorice nefaste pentru poporul locuitor de milenii între Carpaţi şi Marea cea Mare.

Interogatoriul este succint, dar plin de semnificaţii ce-ţi stârnesc lacrimi.” (Vasile Ponea). Iată poemul de care se vorbeşte:

,,Basarabia Interogatoriu în faţa Istoriei Numele: Basarabia!

Părinţi: Sunt fiică a României!

Bunici: Dacia Felix!

Rude: Surori gemene, Moldova şi Bucovina şi alte surori, Muntenia şi Transilvania; Naşi: Basarab I, întemeitorul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, stăpânitorul cetăţilor de la Nistru; Locul naşterii: Între Prut şi Nistru, de la Hotin şi până la Marea Neagră; Data naşterii: Sunt urmaşă a Daciei, deci sunt aici din totdeauna!

Data condamnării: Mai 1812, când imperiul muscălesc m-a dezlipit de la trupul mamei; Învinuirea: Grădina mea stătea în calea năvălitorilor; Condiţii de detenţie: Legată-n lanţuri de robie, cu botniţă pe limba mamei; Cum ai îndurat?… Privind spre Ceahlău… Prutul s-a umplut cu lacrimile mele!

Te-ai revoltat?… În 1918, când călăul era slăbit, am smuls lanţurile; Şi-atunci?… Schimbându-se la faţă, din alb în roşu, în 1940 el m-a răpit din nou, spunând că mă eliberează de sub jugul mamei mele; Care ţi-e dorinţa?… Să revin la sânul mamei!”

(Paul Mircea Iordache) A fost frumos şi interesant! Este ceea ce am gustat astăzi ca un aperitiv la ceea ce va urma mâine (31 august 2013) la Muzeul Judeţean de Istorie Botoşani, unde va avea loc un simpozion – ,, Limba ca proces de comunicare între oameni” -, un eveniment cultural dedicat ,,Zilei Limbii Române” şi unde îl reîntâlnim, ca un catalizator printre organizatori, pe inimosul, talentatul şi patriotul poet – Paul Mircea Iordache.

18

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

EUL DIN NOI EUL DIN EI: MARCEL ALEXA, IONUŢ GAFIŢEANU ȘI MIRCEA MIHĂILESCU Ion Istrate vremuri când T răim acţiunea economi-

cului, prin producţie şi serviciile ma t er ia le , e u n med iu descurajant, inhibitor, deprimant chiar, precum şi viaţa socială şi politică, cu certitudine, e lipsită de interes pentru cei mai mulţi dintre trăitorii urbei.

Ce mai…, e dezamăgitor şi de aceea ne întrebăm stupefiaţi, probabil, cine mai suntem noi, ce mai reprezentă EUL în această societate? Mai putem spera şi mai putem avea idealuri? De fapt, care mai este scopul nostru în viaţă?

Pe acest fond, ca întotdeauna, românul găseşte remediul în cultură, fie prin a-şi manifesta creativitate în artă şi sociabilitatea din actul de cultură, fie prin a gusta şi trăi din perceperea rodului muncii artiştilor şi creatorilor de frumos, care ne sensibilizează sufletele prin esteticul şi autenticul din operele lor.

Cu toţii constatăm că Botoşaniul musteşte în cultură! şi nu mă refer la trecutul cultural al acestor ţinuturi, care impresionează pe orişicine, ci mă refer la ceea ce se întâmplă zi de zi. Botoşaniul este pe primul loc… în ceea ce priveşte numărul lansărilor de carte, organizarea expoziţiilor de artă şi a celora cu caracter documentar-istoric, memorialistic, desfăşurarea târgurilor meşteşugăreşti, a spectacolelor folclorice şi a obiceurilor tradiţionale, nefiind pe ultimul loc evenimentele organizate, ca gest de respect, în memoria marilor personalităţi ale culturii româneşti: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ştefan Luchian, Octav Onicescu.

E o provocare, din ce în ce mai insistentă!

E ca o recompensă la mâhnirea din NOI pentru a ne îmbărbăta şi a spera că totuşi merită să trăim.

EUL DIN NOI, inspirată sintagmă sub al cărei generic a avut loc acum, 3 august 2013, la Galeriile de Artă ,,Ştefan Luchian”, o Expoziţie de pictură, grafică şi sculptură în lemn, stăpânii noştri de astăzi fiind: Marcel ALEXA, Ionuţ GAFIŢEANU (membri ai Societăţii Culturale ,,Expo-Art” Botoşani) şi Mircea MIHĂILESCU – meşter popular din Hârlău (membru al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova).

Am zis stăpânii noştri, pentru că aşa ar trebui să fie!

Aceşti oameni, artişti consacraţi, ne ajută să ne explorăm propriul EU şi să ne câştigăm încredere de sine, o imagine a proprii personalităţi, lucru ce joacă un rol important în viaţă, pentru că ne activează tonusul trăirilor afective şi ne 19

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

dă posibilitatea să ne comparăm cu alţii. Am simţit astăzi, prin ceea ce am văzut la acest eveniment cultural organizat de Muzeul Judeţean (mâna forte, muzeograf Ana Florescu), că am descoperit vectorul de a-mi măsura evoluţia propriului EU, dar şi EUL DIN EI - artiştii -, autorii lucrărilor care au fost prezentate.

EUL lor e diferit de al nostru EU! Aceşti oameni pe care i-am văzut astăzi, care cu sfială aşteptau reacţiile participanţilor şi vizitatorilor, precum toţii creatorii de artă autentică, sunt ZEII noştri! Arta lor ne sensibilează şi menţine echilibrul EU-lui nostru. Să le mulţumim pentru ceea ce ne-au oferit astăzi! Să mulţumim şi organizatorilor, care, ca de fiecare dată, ne arată că sunt

destoinici promotori culturali!

Un vernisaj de excepţie, cu multă lume! Nu au lipsit nici oficialităţile locale! ,,E bine să faci în viaţă lucruri care să rămână”, mi -am amintit astăzi, când l-am văzut aici, pe prefectul judeţului, Costică Macaleţi. Acesta a fost răspunsul Domniei Sale, cu prilejul lansării, la Editura Agata (septembrie 2003), a cărţii ,,O poetică a sacrului. Spaţiu, timp şi fiinţă la Arghezi, Blaga, Barbu” a prof. dr. Mina Maria Rusu, când, în dialogul purtat cu regretatul academician Constantin Ciopraga, a fost întrebat: ,,(…) şi ce mai faceţi domnule prefect?”.

TA B L E TA ( D E … AU G U S T ) BUBULINA – GOSPODINA, PREȘEDINTELE ȘI SISIF Vasile Lefter lăcerea românului de a-şi adula conducătorii este P deja o marcă naţională care nu mai are nevoie de

de Sisif nu sunt tocmai laude. Cei care le folosesc emfatic, convinşi că şi-au etalat intelectualitatea, cad de fapt în capcana inculturii, a culturii după ureche.

Revenind la Bubulina – gospodina, posibil de pe meleaguri de dincolo de Prut, consider că ne-a jignit grosolan şeful statului. Personajul din mitologia greacă simbolizează ”şiretenia inventivă şi lipsa de scrupule”. Legendarul Sisif se identifică prin invidie, zgârcenie şi viclenie. Sunt acestea valenţe morale ale Preşedintelui nostru?

Tot în mitologia greacă, Sisif e privit ca un pericol cosmic, putând tulbura chiar ordinea divină. Nu e prea mult pentru un muritor?

Munca de tip Sisif este una zadarnică, fără nicio finalitate. De aceea, consider că a-i spune cuiva că munceşte sisific este o desconsiderare. Ca atare, Bubulinele – gospodine au de ales între a se abţine de la trimiteri mitologice şi a folosi elogii care le sunt la îndemână, de bun simţ, care nu necesită deteriorarea vederii în timpul nopţilor de lectură pretenţioasă.

Pentru cei cu adevărat pasionaţi de mitologie, întind puntea unei viziuni moderne asupra celebrului Sisif, al cărui chin devine la Albert Camus o aspiraţie spre libertate, spre victorie, păstrând mereu aprinsă flacăra speranţei. Dar, despre această viziune modernă vom sta de vorbă când canicula ne va părăsi!

nicio recunoaştere europeană. Vechea deviză a capului plecat pe care sabia nu-l taie funcţionează. Se pierde din vedere doar partea a doua a reflecţiei: ”lanţul l-înconvoaie”. În ţară sau în afară simţim instinctiv că trebuie să fim căţeluşi ascultători, cu speranţa că ni se va arunca un oscior de cei mari. Din Europa sau de aiurea!

Aşa s-a întâmplat şi în timpul unei băi de mulţime pe care Preşedintele nostru o foloseşte ca terapie în momentele mai calme ale exercitării funcţiei. Ne amintim de celebrele vorbe ale unei politiciene de succes, care abia respirând de emoţie, aşteptând efectul aserţiunii declara în numele colegilor că se consideră urmaşi ai lui Traian…Băsescu.

Fiind în acelaşi partid aflat la putere pe atunci, am înţeles strădania electorală.

Mai spectaculoasă a fost însă intervenţia unei gospodine, pe care nu vreau să o consider din elită, care cu voce puternică i s-a adresat Preşedintelui nostru , considerându-l un Sisif. Bubulina – gospodina radia de bucurie, văzând faţa înfloritoare a idolului trimis în mitologie. O parte din ziaristele de faţă, gospodine şi ele, au prins apelativul şi l-au aruncat în reportaje. Şi acum intervine pospaiul de cultură care duce de cele mai multe ori la gafe!

A fi un Sisif, a face muncă sisifică, a depune un efort 20

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

R E P O RTA J D I N „ L U M E A N O U Ă ” .

B Ă R Ă G A N U L . M A R I N TO M A . „ D O R D E D O R ” D I N D O R M Ă RU N T. ( F I L E D E J U R N A L D E C Ă L Ă TO R I E )

D.M. Gaftoneanu …Invitat de către entuziastul editor Marin Toma pentru Marele Premiu de Poezie la festivitatea publică de decernare a distincţiilor Concursului Naţional patronat de Revista literară ,,Dor de dor” din localitatea Dor-Mărunt, judeţul Călăraşi, Hanul Turistic Lehliu Gară, stabiliment de agrement postat strategic în spatele rândurilor de salcâmi aliniate în rânduri cazone aidoma unor disciplinate regimente de pedestraşi… …Călător solitar de noapte incognito timp de vreo opt ore în trenul aglomerat cu trupuri obosite ce se chinuie moţăind contorsionate alandala în toate direcţiile pe scaune sub cadenţa debordantă a cailor putere în galop susţinut către capitală… …Intrigat de ţipetele prelungi ale unui pescăruş în (p) lin zbor cu aripile larg desfăcute deasupra gării din Oborul Bucureştilor pe cerul albastru al dimineţii de vară, privesc la cele câteva mese improvizate la terasa „Pierde Tren” (ce nume amuzant!), năpădite de stoluri de conaţionali gălăgioşi în haine de muncă având palmele crăpate şi feţele arse zdravăn de soare dar şi de zestrea genetică uşor de ghicit… …Ca organizator şi publicist, excelent raport preţcalitate pentru capul şi coada afacerii, aşa îl descriam nu demult pe scriitorul Marin Toma, părintele fondator al revistei literare „Dor de dor” într-un scurt profil de greu calibru dintrun catren condimentat cu accente de umor…

interesează la telefon dacă evenimentul decurge conform planului şi dacă mai este nevoie de ceva… …Fostul primar din Belciugatele, Petre Dinei, cu 32 de ani consecutivi la conducerea primăriei din localitate, ne-a amuzat copios povestindu-ne despre facerile de bine ale străinilor care, ete-na, nu mai pot de grija noastră numai şi numai ca să ne vadă cu o treaptă mai domni, vorba lui Păunescu… …Singurul neajuns al evenimentului, prea multele feluri de mâncare servite, care de care mai apetisante… … Din postura de admirator al unei frânturi din spectacolul lumii îi transmit urări de bine pe mai departe d-lui profesor Neculai Lazea pentru cenaclul ,,Mircea Eliade” din Cernavodă… Aprecieri sincere pentru savoarea poemelor lui Mircea Dorin Istrate… Inconfundabile scrierile doamnei Viorica Cătuneanu… Remarc numele conjudeţenelor mele Mariana Adăscăliţei din Dorohoi şi Elena Spiridon de la Flămânzi şi al consacratei Tatiana Scurtu Munteanu din Galaţi…

Urmăresc câteva spicuiri din universurile literare ale poetelor Mădălina Elena Barbu şi Camelia Lungu… Ai destule lucruri de învăţat dintr-un scurt dialog cu scriitorii N. P. Stan şi Theodor Râpan… Un poet interesant, Viorel Chibzui…

Florentina Loredana Dalian, prezenţă scenică, muncă şi talent, unul dintre numele distincte ca stil şi ca tematică abordată ale actualităţii literare …Un prozator înăscut, Liviu Chifane… Frumoase rândurile Aureliei Corbeanu… Nume mari, epigramiştii Florin Rotaru, Ioan Toderaşcu, Nicu Stancu, Ion Moraru… Prozatoarea Mirela Penu, exploratoare asiduă în Vestul Sălbatic al textelor nuvelelor încă nedescoperite… Plăcute reportajele Monicăi Duşan şi ale scriitorului Miron Ţic Ilia de pe undeva din Hunedoara… Poezia plină de sensibilitate şi trăire a Lidiei Batali şi cea a Monicăi Gherghel, care îmi şopteşte cu

…Două nume mici, comune, ce compun un nume mare! …„Dor de dor” şi scriitorul- sunt ca „Luna” lângă „Soare”! …„Ceauşescu”… „Don Quijotte”… „Ţepeş”… „Papa de la Roma”! …„Nea Marin” (!) – un Amza Pellea cu profil de Sfântul Toma!

… O asistenţă consistentă stând la masa întinsă la umbră, zâmbete, flori superbe în ghivece suspendate, blitz-uri fulgere ale aparatelor de fotografiat şi multă, multă bună dispoziţie… …Praful în nori groşi în urma cine ştie cărui vehicul rătăcit prin patria secetelor şi crivăţului sălbatic ne reaminteşte că suntem în inima stepei Bărăganului, imperiul humusului aur negru… …Marin Toma ne vorbeşte calm de la microfon despre primarul din Dor Mărunt, Ion Iacomi, un edil grijuliu aflat cu ceva treburi undeva prin Franţa, pe aproape de Lyon, care se 21

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

mândrie că şi dumneaei este născută în Botoşaniul marelui Eminescu… Tablourile pictorilor Steluţa Nistorescu, Cristian Duţulescu şi ale Constanţei Abălaşei- Donosă cu imagini de dincolo de cuvinte… Maria Şerban Silivaş sau muzicalitatea versului recitat cu pasiune… Georgeta Muscă-Oană şi Mariana Kabbout, două poete energice care la Dor Mărunt au coborât din sferele înalte ale poeziei la farmecul greu de egalat al mersului pe jos sau în căruţa strămoşească prin colbăiala drumului de ţară cugetând la nemuritoarea rază cu glezna scrântită şi la neuitatul „Facit indignatio versum” al lui Juvenal… Plăcut impresionat de profunzimea şi sinceritatea gândurilor din discursul lui Gabriel Dragnea…

Un real talent literar şi interpretativ, doamna Venera Stoicescu… Alexandru Priboieni sau maturitatea condeiului ce scrie cu plăcerea şi imaginaţia unui adolescent… Chitara şi Traian Chiricuţă, de nedespărţit, cântand emoţiona(n)t: „E Dor Mărunt un Ipoteşti de Bărăgan”… Nu am reţinut numele tuturor distinşilor prezenţi şi sper că nici nu se va supăra nimeni pe mine aflat pentru câteva momente în postura ingrată de cronicar monden aidoma celebrului jurnalist Edgar (Turturel) Bostandaki al lui Caragiale… …Greu încercat de soarta deloc binevoitoare, ţintuit într-un cărucior cu rotile de o neiertătoare suferinţă, mă întampină acasă la dumnealor chipul senin al scriitorului Marin Toma şi zâmbetul fiicei, Rodica, alături de ospitaliera doamnă Doina, mâna dreaptă a scriitorului pe post de factotum… …Ce plăcut şi reconfortant este să stai la umbra merilor şi viei din curtea celor trei case ale lui Marin Toma, să asculţi ciripitul micilor papagali din colivie şi să te joci hrănind cei doi simpatici căţeluşi! …Seara, la taifas cu profesorul Radu Stoian, de o viaţă profesor de limba română, un om inteligent, cu vocaţie tehnică, greu de pornit la vorbă, dar şi greu de oprit într-o avalanşă de argumente-cunoştinţe atunci când îl ispitesc despre bucata de plastilina amorfă modelată după gusturi diverse care e străvechea poezie românească… …Încântat de ţârâitul greierilor într-un concert frenetic sub luna ca un pepene roşu tăiat pe jumătate, caut din priviri Steaua Nordului, înmulţind de cinci ori latura din spate a Carului Mare…. …Nu ştiu cât de bine i se mai potrivesc astăzi modernului Dor Mărunt versurile mele din „Micul univers de ţară”, dar măcar ca banal surogat de imagine poetică şi poate că tot ar merge …

…Crâmpeie fugare de imagini la întoarcerea cu personalul care se strecoară ca un gigantic şarpe de mare gonind printre oceanele de porumb şi floarea soarelui de-a stânga şi de-a dreapta… …Dragonul Roşu chinezesc… Nu o să vezi picior de pisică sau de câine maidanez prin apropierea complexului, îmi spune vocea hâtră a vecinului din dreapta mea, fin cunoscător al năravurilor hoardelor de asiatici, după cum singur se prezintă… …Foişorul de foc, Capşa, Intercontinentalul, un Spiru Haret alb impecabil şi impozant pe soclu, sediile impozante ale unor partide mai mult sau mai puţin istorice care mi-au produs valuri tsunami de dezamăgiri postdecembriste… …Deasupra gării Obor, pescăruşul din ziua trecută e tot la locul lui, la datorie, continuându-şi imperturbabil rondul pe cer, simbol înaripat neîncoronat al imaginii spiritului poetic peren… …Revenind la abnegaţia cu care scriitorul Marin Toma îşi ia în serios rolul de promotor de noi scribi, oare câţi organizatori de evenimente culturale mai dau dovadă de atâta profesionalism gestionând colaborarea cu zeci şi zeci de participanţi din toate colţurile ţării, fără îndoială şi cu destule sacrificii deloc uşor de suportat?

Cine mai poate vorbi de scriitori mari şi mici cât timp suntem cu toţii piesele unui uriaş puzzle universal din care numai şi numai posteritatea va selecta câteva nume spre temporară pomenire, condeieri cu o perspectivă mai largă asupra infinitului peisaj existenţialist, asemenea pieselor de la marginea jocului, ceva mai simplu de recunoscut şi de aşezat la locul lor…

Reporter ad-hoc, D.M. Gaftoneanu, august 2013, Botoşani

C AT R E N U M O R I S T I C : CLAUDIU-NICOLAE ȘIMONAŢI

D.M.Gaftoneanu …Dedicat poetului şi epigramistului hunedorean, fondator al revistei Germisara culturală şi al Cenaclului literar ce poartă numele lui Ioan Budai Deleanu. După modelul întrecerilor socialiste de odinioară, d-l Şimonaţi, literat plecat ca din puşcă din generaţia de aur a Şoimilor Patriei se află în plină tentativă de a-l depăşi ca faimă pe ilustrul său predecesor, Budai Deleanu.

Pe la colţuri se vorbeşte deja despre o rivalitate acerbă, pe viaţă şi pe moarte între cei doi oameni de cultură, până într-acolo că nici măcar nu îşi mai vorbesc unul altuia…

„…Case. Garduri. Curţi. Pământuri. Mirişti, arături şi haturi.

Pomi, livezi şi animale. Flori. Grădini. Legume. Straturi.

Vară. Soare. Colb. Căldură. Cuiburi. Nelipsite ciori.

Briza, ce abia adie. Rare, lungi, scame de nori. …Praful suveran domneşte ca un rege peste tot, Pe acoperiş, cât palma, iar pe drumuri, de un cot!

Tartor, legea el o face… şters, revine iar la loc Şi pe rufele pe sârmă şi în oalele pe foc. …(Iarna. Frig, omăt şi crivăţ. Şase luni, sezonul rece.

Chiciură, polei şi ceaţă. Greu de tot, încet mai trece.

Nu mai sunt acele timpuri cu nămeţii mari cât casa, Harcea-parcea, anotimpuri ! …Toate sunt tabula rasa!). …Lanuri. Grâu. Porumb. Pătrate. Rânduri de cartofi cazone.

Mâini crăpate. Feţe arse. Dirijori şi primadone.

Zmeură. Ce bună este! Trandafiri, bujori şi crini.

Stânjenei. Lalele. Brusturi. Liliac şi soc. Mălini.”

ADEVĂR SAU PROVOCARE? Motto: „Când doi oameni se ceartă, fiecare împinge adevărul spre celălalt.” (Ion Untaru) …Ştim cu toţii de zicala cu al treilea peste doiSe aplică foarte bine chiar şi unora ca noi: După cearta la cuţite- Şimonaţi cu Deleanu, Câştigat e unul singur- subsemnatul, Gaftoneanu!

22

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

P O RU N C A L U I N E P T U N Mihai Matei carte a profesorului şi editorului Dumitru N oua Ivan scoate din „depozitul imaginilor pe care

Ploii-n torent şi vajnicelor vînturi, Ce s-asmuţesc asupră-mi nemiloase! Întâlnirea sărbătorească a absolvenţilor, la 50 de ani (în 2003) de la furtuna din Marea Neagră, a fost rememorată de Dumitru Ivan în „Câteva clipe dintr-o viaţă de om”.

Absolventul a 10 clase de liceu, cum era structura învăţământului de atunci, susţine examenul de maturitate ce a contat şi ca admitere în şcoala superioară, actuala Academie Navală „Mircea cel Bătrân”, din Constanţa.

După urcările în arboradă, tensiunea elevului Ivan indică valori ridicate, ceea ce determină pe medici să-l sfătuiască să facă stagiul militar (pe care l-a şi făcut), ca desenator tehnic în compartimentul de cercetare al Apărării Litoralului, o puternică unitate de artilerie de coastă, dar şi de reporter al gazetei de armă „Flota Patriei”.

Cartea „Porunca lui Neptun” ne prezintă mai multe călătorii din anii tinereţii, pe motocicletă, mai întâi în grup, mai multe familii descopereau frumuseţile munţilor, ale staţiunilor de odihnă, ale oraşelor şi satelor româneşi, apoi ucrainene, mai târziu mergând „Spre vest, prin sud-vest”. Cu interesante amănunte şi detalii sunt prezentate schimburile internaţionale de ziarişti, patronate de Uniunea Ziariştilor din România, cotidianul „Clopotul” din Botoşani alegându-şi ca partener Redacţia în limba română a postului de Radio Novi Sad – Voivodina, provincie a Iugoslaviei din anii 1970. În aceşti ani, apăruse şi revista „Tribuna tineretului”, care se adresa românilor din noile generaţii, cetăţeni ai Iugoslaviei, redactor şef fiind Todor Munteanu, redactor cultural la radio.

Ziaristul şi scriitorul Dumitru Ivan, trimis de redacţie la Novi Sad, avea să vadă cu acest prilej Belgradul şi, însoţit de ziaristul Ioan Damian-Zaza, se întâlneşte cu preşedintele Uniunii Ziariştilor din Voivodina, participă la o conferinţă de presă în care au putut fi auzite şi vorbe laudative, dar şi acide, cu ridicări de ton, glume şi ameninţări la adresa celor care conduceau agricultura ţării vecine, lucru neîntâlnit în realităţile româneşti ale vremii (cel puţin în presa scrisă şi radio).

S-a vizitat Banatul Sârbesc, au fost realizate întâlniri cu valoroşi oameni de cultură, precum dr. Radu Flora, poetul Ioan Balan, pictoriţa naivă Maria Balan, şi s-a petrecut „ca în familie”, într-un restaurant ascuns în vegetaţia Dunării, cu „tării stimulative”, fripturi şi vinuri asortate, aici participând întregul colectiv de realizatori ai emisiunilor în limba română. S-a mers apoi în Bosnia, pe Coasta Dalmaţiei-la Dubrovnik, la Mostar şi Sarajevo. Peste tot, relatează scriitorul, aerul occidental era prezent în realitatea cotidiană, în fapte şi locuri istorice puse în valoare pentru turişti, vizitatori, care inundă, în perioadele estivale oraşele şi locurile. Drumurile sunt bine echipate şi confortabil parcurse, ceea ce ajută şi mai mult turismul şi călătoria. În perioada 1975-1983, a făcut de mai multe ori aşazisul „tur al ţărilor socialiste” (Ucraina, Polonia, R. D. Germană, Cehoslovacia, Ungaria şi, ca excepţie, Austria).

privirile noastre le-au cules în clipe intens trăite în faţa unor opere de artă, în locuri marcate de istorie sau în momente la care am fost martori ai unor evenimente ce ne-au cucerit…”, cum afirmă chiar el în deschiderea volumului, apărut în 2013, la Editura „Quadrat”, informaţii, descrieri, date, trăiri şi emoţii. Evantaiul lecturii propuse este încărcat de amintiri, începând cu „Porunca lui Neptun”, continuând cu deplasări „Spre vest, prin sud-vest”, apoi cu „Cortul din portbagaj”, suportând tracasările vămilor şi intrând în „Plaiuri polone”, în „Una dintre Germanii”, „Traversând Cehoslovacia” şi prin Viena şi Pustă, intră în „Europa cealaltă”, prin spaţiul mediteranean, ajungând în „Ţara Turnului Eiffel”, iar mai târziu, după evenimentele din 1989, cunoscând şi partea vestică a Germaniei reunite.

L-am cunoscut pe ziaristul Dumitru Ivan în 1969, când, în repetate ocazii scria despre şcoală, despre elevi, profesori şi părinţi (eram inspector general şcolar). De exemplu, în ziarul „Copotul” din 12 februarie 1969, sub titlul „Semnificaţia ultimei etape”, el a prezentat conţinutul dezbaterilor la o masă rotundă, la care au participat elevi şi profesori de la liceele „Mihai Eminescu” şi „A. T. Laurian”.

De la Liceul „Mihai Eminescu” au participat profesorii Ecaterina Rădăuceanu, Panainte Forţu şi Amalia Pascal, tema discutată fiind orientarea profesională, după obţinerea bacalureatului.

Mai târziu am cunoscut-o pe Elena-Draga, profesoară şi director de liceu, soţia sa.

Având o profundă pregătire intelectuală şi un larg orizont spiritual, intrând în contact, cum cerea profesia, cu persoane, personalităţi şi trăind, pe viu, evenimente legate de istoria tradiţiile şi obiceiurile româneşti, a ştiut să observe, să discearnă şi să interpreteze corect fenomene culturale, politice şi sociale din ţările vizitate, fie trimis în delegaţie oficială, fie ca turist.

Veleităţile de ziarist şi scriitor apar de timpuriu, el înţelege, în situaţii grele, îndemnul lui Neptun „Fii tare!”, ca elev al Liceului Militar de Marină din Galaţi şi ca reporter al gazetei militare „Flota Patriei”, scriind despre aplicaţiile desfăşurate, despre oamenii mării şi apărătorii litoralului românesc. Şi-a însuşit, ca elev, terminologia marinărească, specifică, precum: miciman, arboradă, parâme, vele, teugă, cabestan, sextant, boţmanul navei, timonă, tangaj, babordtribord etc., călătoria pe Bricul „Mircea”, din septembrie 1953, fiind evocată cu emoţie şi mândrie, reînviind vibraţiile vârstei adolescente. Este redată cu talent furtuna dramatic trăită, ce a inspirat, fericit, frumoase versuri rostite chiar în timpul tangajului puternic al navei: Născutu-m-am să te-ntîlnesc pe mare, Iubite domn al marilor adîncuri, Şi iată-mă-s, Neptun, că sînt destul de tare, Spre-a ţine piept furtunii furioase, 23

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

Sunt povestite, cu ironie, tracasările suportate la trecerea vămilor, cu staţionări şi ore de „carantină” abuzivă, cu timp pierdut, cu sentimente de ură şi compasiune faţă de urmele lăsate de crimele naziştilor în Polonia, la Auschwitz, unde „fiinţa umană s-a aflat la discreţia unei demente forţe instituite în mod exemplar pentru distrugerea a milioane de vieţi şi pentru a demonstra superioritatea rasei ariene, promovată ca fiind superioară”.

La Gdańsk, a aflat detalii cu privire la înfiinţarea şi activitatea sindicatului muncitoresc „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa şi a văzut cu ochii sărăcia oamenilor care-şi vindeau pe stradă lucrurile din casă, pentru a avea ceva bani, cu ce să supravieţuiască. Chiar în zilele vizitei românilor, se desfăşurau mişcări sociale, greve de durată. Acest lucru l-a şocat şi determinat să gândească asupra racilelor societăţii socialiste, model sovietic. La Szczecin, a avut ocazia să vadă manifestări religioase, dedicate memoriei papei decedat atunci, Paul I. A admirat, sincer, solidaritatea în luptă a polonezilor şi a reţinut faptul că presa era mult mai liberă ca în România, ziarele centrale şi locale ce apăreau publicau informaţii amănunţite despre evenimente, oglindeau prin fotografii efectele demonstraţiilor şi grevelor. La noi în ţară, consolidându-se dictatura, presa era obligată să o susţină – reflecta autorul, aflat pe pământ polonez.

Trecerea prin Germania Răsăriteană, prin Berlin, oferă ziaristului şi publicistului ocazia de a admira superbe edificii culturale, de învăţământ, fântâni arteziene, mari magazine, „Carul Victoriei”, condus de Zeiţa Păcii, tras de patru cai, Poarta de Brandenburg, construită începând cu anul 1793.

Această poartă se continua, la data vizitei autorului, cu Zidul Berlinului, construcţie de tristă amintire…

Foarte multe informaţii şi date sunt consemnate, ele având darul să provoace cititorului, dorinţa şi hotărârea de a vizita Germania, cea care, după Emil Cioran, este pe locul al treilea în lume, în ce priveşte marea cultură ce influenţează gândirea – după Franţa şi Rusia.

Interesante observaţii sunt făcute în Cehoslovacia, Pusta Ungară, Italia şi în Ţara Turnului Eiffel, iar după 1989 – în alte deplasări făcute în ţară, precum şi în drumul spre Germania, străbătând Ungaria, Cehia şi Austria.

Două săptămâni în inima fostei Germanii de Vest prilejuiesc cunoaşterea unor realităţi interesante din zona Köln, Düsseldorf, Wuppertal, Solingen, Remscheid, Wermelkirchen, Leverkusen.

Cartea se încheie cu un capitol de „Note”, reprezentând comentarii făcute de specialişti şi publicate în „Viaţa Botoşanilor”, „Jurnalul de dimineaţă”, „Salonul literar” din Focşani, „Bucovina literară” – Suceava, „Ateneu” – Bacău, „Gazeta podgorenilor” – Focşani, „Revista română” – Iaşi, „Luceafărul” – Botoşani, „Marea noastră” – Constanţa.

Iată câteva aprecieri selectate de noi: Prof. Ana-Maria Loghin afirmă că „Dumitru Ivan poate fi considerat un autor care se integrează unui nou tip de literatură, format din amestecul registrului confesiv, aparent autentic, cu tiparul structurii fragmentare şi cu plasarea în prim plan a unui personaj care stârneşte interesul”.

Prof. univ. dr. Ilie Dan, referindu-se la romanul „Mărturia”, conchide că „Prin calităţile de structură epică, de limbă şi stil, ca şi prin ineditul procedeului folosit,

probează o conştiinţă civică trează, vocaţia unui gazetar foarte bun şi virtuţile scriitoriceşti ale unui talent autentic”.

Poetul Dumitru Ignat, în revista „Ateneu”, referinduse la „Cuvinte şi… cuvinte”, un nou şi util (mic) dicţionar de sinonime, apreciază că „Dicţionarul de sinonime se adaugă contribuţiilor autorului în teritoriul literaturii (proze scurte, un roman) şi unei notabile activităţi ca editor. Împreună, toate acestea sunt tuşele portretului unui scriitor ale cărui merite neîndoioase sunt, deopotrivă, înzestrarea şi râvna”.

Prof. Maria Baciu, cunoscută poetă, referindu-se la „Popas în Valea Miletinului”, de Dumitru Ivan, în „Viaţa Botoşanilor”, afirmă că „Meritul scriitorului este acela de a ctitori literar un alt spaţiu, numit Flămânzi, care dobândeşte valoare de simbol într-o antologie populară. O dovadă că aceasta nu e o localitate oarecare o constituie şi citarea ştirilor din ziare vechi, fragmente de cântece şi poezii populare, vorbe de duh, zicători şi proverbe care vin din depărtate timpuri şi pe care locuitorii le-au reţinut ca fiind reprezentative pentru ilustrarea unor momente din existenţa lor. Recurgând la toponimie, autorul leagă de ele o întreagă istorie şi civilizaţie locală”.

Făcând referiri la activitatea de editor şi cea de critic literar a lui Dumitru Ivan, prof. univ. dr. Ilie Dan se pronunţă: „Cinste lui pentru asta (este vorba de volumul „Gânduri despre cărţi”) şi pentru altele, toate hărăzite scriitorilor şi cărţilor acestora! S-a apropiat de acest spaţiu în mod comprehensiv, cu spirit analitic şi pătrundere în interiorul cărţilor pe care le prezintă pentru cititori”.

Autorul acestor rânduri a realizat, în timp, la Editura Quadrat, cu sprijinul prof. Dumitru Ivan, directorul acestei renumite instituţii, şase cărţi, toate bine primite de cititori.

Ele s-au bucurat de o apariţie atent urmărită, din punctul de vedere al tehnoredactării – la cele mai înalte cote, editura manifestând o exigenţă deosebită în ceea ce priveşte alegerea hârtiei folosite în tipografie, buna colaborare cu tipografii reflectându-se în calitatea fotografiilor şi reproducerilor, structurarea unor texte în sensul adecvării lor la mesajul pe care autorul şi l-a propus. În America, Franţa, Australia, peste tot unde au ajuns cărţile mele şi de unde mi-au parvenit ecouri, m-am bucurat să aflu aprecieri pozitive la ţinuta tipăriturilor, eu socotind că la cuantificarea pozitivă şi laudele primite îl pot face părtaş şi pe editor, căruia îi doresc, şi în viitor, succese pentru afirmarea unităţii ce o conduce, iar în plan personal – apariţii editoriale proprii care să bucure cititorii.

ȘTRENGĂREȘTE Vasile Popovici O fată mână gâştele la râu, pe unde iarba de şopârle-i ‘naltă; eu, ştrengăreşte, printre degete-o privesc cum toată tinereţea-ntr-însa saltă. Şi-aşa îmi vine-o piedică să-i pun, să cadă moale-n iarba de mătasă, să mă împiedic şi să cad şi eu, iar ea, nu fie tare mofturoasă.

24

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

COLOCVII DÂNGINENE Ad. Cronicar n zilele de sâmbătă, 20 iulie şi duminică 21 iulie

Î 2013, Comuna Dângeni şi-a invitat fiii satului, şi

nu numai, răspândiţi prin toată ţara, să participe la “Zilele comunei” sub genericul “Colocvii dânginene”, ediţia a doua 2013. Manifestarea a fost onorată şi de participarea unor oficialităţi judeţene precum Dl. Costică Macaleţ, prefectul judeţului, şi senatorii Doina Fedorovici şi Viorel Grigoraş.

Manifestările au avut un caracter cultural-artisticsportiv, fiind angrenate formaţii de muzică şi dansuri populare, solişti de muzică folclorică şi uşoară, echipe de fotbal, şahişti, aşa cum se obişnuieşte la mai toate astfel de sărbători. Locaţiile au fost amenajate în centrul Dângeniului în faţa Căminului Cultural şi pe terenul de fotbal al echipei “Spicul” din Iacobeni. Dar ceea ce a dat prestanţă şi a scos din obişnuit, deosebind-o de alte astfel de manifestări au fost două momente memorabile: Primul moment, Şedinţa Solemnă a Consiliului Local Comunal, ce s-a desfăşurat în sala Căminului Cultural, în care s-au acordat Diplome cu insemnele titlului de “Cetăţean de Onoare al Comunei Dângeni” la doi dintre fiii săi: profesor universitar Octavian Groza de la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, născut în Strahotinul Dângeniului, prezentat de fosta lui profesoară, cunoscuta poetă Maria Baciu şi regizorului de scenă de la Teatrul “M.Eminescu”, cunoscutului bibliofil şi publicist Constantin Adam, care a văzut lumina zilei în Iacobeniul Dângeniului, prezentat de ziaristul Traian Apetrei, directorul general al teatrului botoşănean.

Al doilea moment a fost transformarea acestei manifestări din una cu caracter pur popular şi distractiv, în una de înaltă şi reală cultură prin lansarea a două cărţi: 1. “Cartea Jijiei – povestea unui râu”, apărută la Editura ALFA –Iaşi 2013, sub coordonarea regretatului profesor universitar Adrian Neculau şi a poetului, director al Revistei “Cronica veche” – încununat cu titlul de “Cetăţean de onoare” al comunei la prima ediţie a “Zilelor comunei Dângeni” septembrie 2012, iacobineanul Nicolae Turtureanu.

Volumul cuprinde 22 de scriitori, născuţi sau legaţi prin obârşie sau activitate de “marele” râu –Jijia, având în completare şi două portrete de personalităţi din lumea artei. Dintre autorii prezenţi în această antologie, cinci sunt dângineni; poetul hulubean Demostene Botez, geograful strahotinean Octavian Groza şi iacobinenii poetul Nicolae Turtureanu, istoricul Traian Lazăr şi regizoru-publicist Constantin Adam.

2. Volumul “Destine şi iubiri”, apărut la Editura AGATA –

Botoşani 2013, autor Constantin Adam, ce cuprinde trei poveşti de dragoste, cea mai lungă dintre ele, peste 200 de pagini, cu locaţie şi cu personaje inspirate din zona Dângeniului şi a Văii Jijiei.

Volumele au fost prezentate de poetul Nicolae Turtureanu şi de ziaristul Traian Apetrei. La sfârşit s-au acordat autografe. Întreaga manifestare s-a bucurat de succes, constituindu-se într-un eveniment cu largă participare din partea publicului, creând impresionante şi interesante momente de destindere şi de readucere în memorie a unor plăcute amintiri.

Felicitări membrilor Consiliului Local al Comunei Dângeni şi în primul rând Domnului Primar Cătălin Rotundu, care s-a implicat cu tot sufletul în buna desfăşurare şi reuşită a “Zilelor comunei Dângeni”.

UNDE NE DUCE C A R AVA N A ?

Irina Lucia Mihalca Aşa încep poveştile, unii le spun drumuri, alţii le spun râuri, toate curg, toate-s vii şi focul arde.

O flacără vie! Cu ochii tăi de primăvară răsfoieşti pădurea decupând verdele din verde!

Dincolo de câmp curge un fluviu mare ce adună multe râuri în drumul lui! Adierea crengilor sălciei plângătoare se leagănă-n depărtate amintiri…

Căutăm, visăm, călătorim, înaintând prin freamătul copacului ascuns în coaja amintirilor din adâncul nostru!

Unde ne duce caravana? Spre tine, spre mine, spre noi, nu ştim ce ne aşteaptă mâine. Suntem într-o poveste scrisă, rând cu rând, tu un gând, eu alt gând, El şi Ea ~ două inimi.

Un cântec de demult îngân… Este povestea ce umple sufletul cu picătura ce-i lipsea, căci gândul curge ca şi râul.

Ne privim în oglinzile oceanului sorbindu-ne apa vie, apa iubirii, apa eternei reîntoarceri. Monoton curge râul!

Tot timpul căutăm, ăsta-i universul – pulsaţii, respiraţii, floarea de lotus a luminii activate… pictând cerul cu stele, numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile.

Cu roua dimineţii ne ascultăm bătăile inimii, O lacrimă! Picături de ploaie in inima mea!

Alergăm spre acele sunete lipite de noi, asemeni muzicii ce curge pe sub arcada lăuntrică, asemeni ploii de stele ce se revarsă în nopţile verilor noastre.

Oamenii au lumini aparte în priviri, aleşi sunt să poarte o lumină ce pătrunde în orice întuneric, Suntem fărâme de clipe, intensităţi, amintirile lor şi iubire, doar iubire!

25

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

ROMÂNIA ŢARĂ DE DOR… Ion N. Oprea ele cinci volume (Vaslui, Tradiţionalism vol I, C Itinerarii Vol. II şi III, Editura PIM, Iaşi, 2010,

cu restul ţării”, scriau reporterii. „Este un oraş vesel, cosmopolit, deseori numit „Micul Paris din Balcani”. Arcul de triumf era deja înălţat, construit cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Străzile oraşului erau aglomerate, întreţinute cu grijă…cu femei frumoase si ofiţerilor de poliţie le străluceau uniformele , dar… străinii contrastau cu ţiganii jerpeliţi şi ţăranii români îmbrăcaţi în portul lor tradiţional…

Ziariştii se opreau şi făceau aprecieri de pe malul Dâmboviţei, de la Predeal, Constanţa, Balcic, Vâlcov,din Transilvania, dar şi deosebite prezentari despre Moldova şi comorile sale încă ascunse Europei. „Dar ce ştie lumea despre bogăţia bogăţiilor arhitectonice reale şi artistice din România – mânăstirile medievale fortificate ?! De ce nu vin turiştii aici să se bucure de frumuseţile monumentelor bizantine ,aşa cum se duc să vadă moscheile din Istambul, de exemplu ?

De ce atât de puţini oameni au vizitat şi au povestit despre mânăstirile ce înglobează atâta istorie şi legendă ?” se întreba revista, –cum am proceda şi noi…intrebandu-ne în ..2013, după atâta vreme – şi concluziona nu prea pe placul conducătorilor noştri de astăzi – „simt că însuşi poporul român este puţin conştient de valorile pe care le are Moldova în mânăstirile care sălăşluiesc acolo!”

Autorii articolului făceau, încă atunci,in 1934… cea mai bună reclamă posibilă României, descriind în termeni aproape poetici, senzaţiile pe care le trăiseră la revederea minunăţiilor din Bucovina şi Moldova străbună, mânăstirile înălţate de Ştefan cel Mare, „unicul albastru de Voroneţ şi picturile de o minuţiozitate remarcabilă”, considerate „aproape incredibile”, ca realizare. Iar locul în care demnitarii le înălţaseră, era undeva, „liniştit, departe de oraşe, astfel încât liniştea era ca într-un templu”. În aceiaşi termeni erau descrise mânăstirile Neamţ, Cozia,dar si bibliile, cărţi rare, pe care le găzduiau lăcaşurile respective… „În văile adânci, pline de fagi şi de stejari, pe crestele înalte ale Carpaţilor, se află aceste rare comori de o frumuseţe incomparabila, învăluite într-o atmosferă de romanţată legendă medievală care abia aşteaptă să încânte pe cel ce are curiozitatea să le caute”- încheiau autorii articolului la care ne-am referit-, pe un ton elogiativ, care, probabil, ne-ar face bine şi astăzi,dupa aproape 80 de ani,intro Romanie in perpetua asteptare si transformare,dar plina de stravechi comori.

Nu întâmplător articolul din” National Geographic USA”purta in 1934 titlul „Ţara de unde vin călător, e ţara de dor”…

România administrativă, Vol. IV şi V, aceeaşi editură, 2013) constituie un bogat si incitant studiu despre Istoria judeţului Vaslui în România de astăzi.Ingrijorati de ceea ce va aduce viitoarea regionalizare – cunoscut fiind faptul ca fiecare mişcare teritorial-administrativă constituie o povară pentru ţară „dar şi pentru pălmaşi”- a precizat autorul I.N.Oprea in cartile sale-, multi oameni de seama au spus sau au scris pertinente cuvinte de apreciere a realitatii istoriografice. Citez:Andreea Ştefan în Convorbiri literare(dupa Internet dar doamna nu-si recunoaste calitatea de autor la Peregrinus, Nicolae Ionescu în revista Elanul, Ion Hurjui în revista Plumb de la Bacău, Florin Păncescu …

S-a subliniat şi faptul că multe pagini din cărţile citate aduc în actualitate unele referiri cu care ar trebui să fim mândri. Nu numai o simpla mândrie nationala,ci o stare de recunoastere care să îndemne la păstrarea şi îmbunătăţirea celor create şi dăruite de Dumnezeu Tarii si poporului roman.. O asemenea pagină de istorie constituie o mandrie pentru fiecare şi, cu bunăvoinţa dumneavoastră, o r e d a u ca exemplu, desprinsă din volumul V, p.126-127, concluziile rămânând ca un corolar pentru toti. “…Acum aproape 80 de ani, în 1934, National Geographic,din Statele Unite ale Americii, dedica două numere „României vrăjite” pe care o socoteau „o perlă a Europei de Est”, o ţară „plină de culori, obiceiuri străbune, cu o ospitalitate” rar întâlnită şi „un Bucureşti ce aduce un pic si cu New Yorkul”.

Cele peste 120 de pagini ale fiecărui număr, plin de fotografii, prezentau o Românie cu o Basarabie lipită de patria mamă, o Românie pitorească plină de folclor şi oameni ospitalieri, făcând observaţii favorabile poporului român.

Atunci, în 1934, o echipă de publicişti de la National Geographic încerca să ajungă la Sibiu cu maşina care s-a împotmolit în gropile – care nici astăzi nu lipsesc – pe drumurile României, oaspeţii înnoptând în maşină, sub privirile curioase ale localnicilor.

Despre acest lucru se ocupa articolul cu peste 50 de pagini care începea, din acest punct, descriind cătunele pierdute de lume, unde drumurile nu aveau pietre, nici pavaj şi unde ţăranul român conducea căruţa cu boi pe poteci de pădure, dar şi drumurile de oraş, ca şi cele de la ţară,erau total noroioase,greu practicabile.

Despre Bucureşti se vorbea insa ca despre un oraş care era parcă „rupt” total de restul ţării. „Deşi Parisul poate reprezenta Franţa, Bucureştiul nu prea se potrivea cu restul României. Această capitală nu are aproape nimic în comun

26

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E Lili Bobu P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 1 ) – D U M I T RU B R O D E T S K Y MOTTO „Artistul nu explică şi nu înţelege, nu află răspunsuri, ci află stări, echivalează cerul de deasupra cu cel dinăuntru.

Arta, în fond, nu e altceva decat un cer intermediar între speranţă şi salvare.” (prof. univ. dr. Ioan Iovan) 1976 – S-a născut la Chişinău, Republica Moldova.

1990 - Absolvă Şcoala de Arte Plastice din Cahul, Republica Moldova.

1995 - Absolvă Colegiul de Arte Plastice ,,Alexandru Plămădeală”, secţia pictură, din Chişinău.

2000 - Absolvă Facultatea de Arte şi Design, secţia grafică, Timişoara.

EXPOZIŢII PERSONALE ŞI DE GRUP, 2000 – 2013: Galeria de Artă “Pro Armia” a Cercului Militar Timişoara; Galeriile de Artă ,,Passe-Partout”, Sibiu; ,,Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a jud.Timiş”, Timişoara; Galeria A2 Timişoara; Iulius Mall, Timişoara; Liceul Academic de Arte Plastice ,,Igor Vieru”, Chişinău; Palatul Parlamentului, Galeria ,,Constantin Brâncuşi”; Salonul Internaţional ,,Artis”, Bucureşti; Centrul de Arte Vizuale „Căminul Artei”, Bucureşti; Palatul Administrativ, Timişoara; Galeria ,,La Passerelle”, Tours (Franţa); Galeria ,,Art City”, Praga (Cehia); Atelier de Creaţie, Briare (Franţa); Centrul Municipal Expoziţional Trousse-Barrière (Franţa)

,,Paşii făcuţi de acest pictor sunt negrăbiţi, dar fermi, ambiţioşi, cenzuraţi de odihnele unei autoscopii răbdător evaluatoare, proprie parcă fiinţei-melc care-şi priveşte trupul ca pe un artefact, paşi însă care îi asigură deja lui Dumitru Brodetsky un loc special în oricare muzeu românesc de artă contemporană.

Un artist hipersensibil şi foarte talentat. O mare promisiune. Etalând o pictură în care merită investit cu prisosinţă şi financiar, şi moral şi, mai ales, afectiv. “ ALEXANDRU C. LUNGU ,,Somnoroase iluzii se desprind din cochilii, Mi-e târâşul fierbinte şi pământul e gol, Se preumblă-ntre coarne un parfum de camelii Prinse-n sticla de gheaţă într-un val rostogol.

Umblă melcii lumină să-mi dărâme tristeţea, În hăţişul de ierburi fire lungi se-nroşesc Se urzeşte în cercuri steaua mea şi francheţea Pe o salcie urcă în vârtej diavolesc.

Duhuri strâmbe mi-arată cât de lungă-i cărarea, Sacrificii mărunte se topesc lângă-un zid, Melci nebuni mă colindă, îmi declin consolarea Şi mă-ndrept către ochiul doar de mine avid.”

ANNA RAIN

,,Pictura, arta plastică în general, m-a cucerit încă din copilărie. La început din joacă, iar mai târziu a devenit un mod de comunicare şi sursă de existenţă, de altfel pictura este singurul mod de comunicare care îmi este la îndemână şi azi.

Asta pentru că nu sunt o fiinţă socială, în sensul de a accepta realitatea şi de a mă conforma regulilor generale pur şi simplu. Sunt într-o permanentă stare de refuz faţă de tot urâtul şi răul din lume, iar protestul se concretizează în pictura pe care o fac. În tablourile mele încerc să dezvălui lumii, să scot la lumină cele mai ascunse sentimente, stări ale fiinţei mele. De altfel privesc pictura şi ca formă de autocunoaştere, şi ca o joacă, starea de joc fiind potrivită spiritului meu. Pentru că sunt introvertit, pot spune că cine îmi vede tablourile mă poate cunoaşte oarecum. Îmi doresc ca cei care îmi privesc tablourile să vadă o parte a lumii prin prisma fiinţei mele.” DUMITRU BRODETSKY ,,Călătoriile lui Brodetsky sunt imaginare, adevărate excursii documentare, visări cu ochii deschişi înspre mirific, căutări, alunecări, candide amintiri, fantasme. Dacă îi priveşti lucrările realizezi că viaţa este un vis, “un vis frumos”.

Brodetsky descoperă raiul din el şi-l pictează.” BRĂDUŢ DUMBRAVEANU 27

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 2 ) M I H A I O LT E A N U LUCRĂRI ÎN ŢARĂ – în colecţii particulare din: Roman, Piatra Neamţ, Bacău, Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Cluj, Iaşi .

Motto ,,Un tablou este un poem fără cuvinte.” Confucius 1962 – S-a născut la data de 19 aprilie în loc Rediu, com. Bira, jud. Neamţ.

1980 – Absolvă Liceul de Artă ,,George Apostu ” din Bacău, clasa prof. Gheorghe Velea şi prof. Pinca Petru.

LUCRĂRI ÎN STRĂINĂTATE – în colecţii particulare din : Canada, S.U.A., Belgia, Suedia, Irak, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Spania .

ILUSTRAŢII DE CARTE ŞI GRAFICĂ COMPUTERIZATĂ – în publicaţii S.F., cărţi pentru copii şi monografii ,,Măiestria artistică o surprindem din plin la Mihai Olteanu, la care sacralitatea se contopeşte cu echivalentul ei pleonastic de impresionism, pe pânzele căruia «majestatea sa natura» tronează austeră şi desăvârşită, pensulaţii de neuitat se înlănţuiesc într-o admirabilă coregrafie a culorilor.” GHEORGHE A.M. CIOBANU ,,Privitorul se sensibilizează în faţa fiecărui tablou, pentru că fiecare lucrare poate fi admirată nu pentru ceea ce dezvăluie el ca act de creaţie, ci pentru efectele de relaxare, de eliberare şi pace interioară pe care acestea le emană.”

ANA-MARIA POSTELNICU ,,Mihai Olteanu, aflat în plenitudinea forţei creatoare, are o privire demnă de un toreador intrat în arenă, unde în luptă dreaptă trebuie să ucidă taurul. Pare să rostească, după fiecare tablou realizat, un «ole» definitiv şi dramatic, deoarece a sacrificat ceva spre a obţine zâmbetul unei infante. Infanta pare a fi chiar pictura şi dăruirea artistului este inechivocă. Alături de un apetit pentru portret este remarcabil interesul pentru configurarea spaţiului din perspectiva peisajului. Mihai Olteanu are acces la culoare şi, prin aceasta, la reinventarea lumii formelor sensibile.” VALENTIN CIUCĂ

EXPOZIŢII PERSONALE - 1985 – Muzeul de Artă Roman, - 1987 – Muzeul de Artă Roman, - 1989 – Galeriile de Artă ,,Alfa” din Piatra Neamţ, - 2005 – Seminarul Franciscan Roman.

EXPOZIŢII DE GRUP - 1981 – 1989 – Anualele de pictură, grafică şi sculptură la Muzeul de Artă Roman, - 1982 – 1984 – Anualele de pictură, grafică şi sculptură la Galeriile de Arta Bacău, - 1984 – Salonul Artelor la Casa Armatei Bucureşti (locul 2 la concursul de pictură – faza pe ţară), - 1988 – Salonul Artelor la Galeriile ,,Venus” Bucureşti ( locul 1 la concursul de grafică – faza pe ţară), - 1998 – Salonul de primăvară la Muzeul de Artă Piatra Neamţ, - 1990 – Expoziţie de pictură, grafică şi sculptură cu Asociaţia ,,Aurel Băeşu” la Teatrul ,,George Bacovia” din Bacău, - 1991 – 2004 – Anualele de pictură, grafică şi sculptură cu Cenaclul « Pro-Arte » la Muzeul de Artă Roman, 1992 – Expoziţia omagială ,,Roman 600″ la Muzeul de Artă Roman, - 1993 – Anuala de pictură, grafică şi sculptură la Muzeul de Artă din Vaslui, - 1996 – Expoziţie de pictură, grafică şi sculptură cu Cenaclul ,,Pro-Arte” la Galeriile de Artă ,,Lascăr Vorel” din Piatra Neamţ, - 1999 – Salonul de primăvară la Muzeul de Artă Roman, - 2005 – Expoziţie de pictură, grafică şi sculptură ,,Plasticieni Romaşcani” la Galeriile de Artă ,,Lascăr Vorel” din Piatra Neamţ.

- 2005 - Anuala de pictură, sculptură şi grafică la Muzeul de Artă Roman, - 2006 - Anuala de pictură, sculptură şi grafică la Muzeul de Artă Roman, - 2009 - Anuala de pictură, sculptură şi grafică la Muzeul de Artă Roman.

TABERE DE PICTURĂ - 1991 – 1998 – Taberele Cenaclului ,,Pro-Arte” 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 3 ) – V I C TO R AC AT R I N E I Motto ,,Pictura este poezie tăcută” Plutarh

S-a născut la 11 februarie 1946 la Vorniceni, Botoşani.

Studii: Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest Timişoara.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Timişoara.

Expoziţii personale: 1986, 1988 :- Centrul de Artă şi Arhitectură ,,Bastion – Theresia”, Timişoara; 1996 :- Galeria ,,Buzunar”, Timişoara; 1998 :- Banca Turco-Română, Timişoara; 1999 :- Casa ,,Adam Muller Guttenbrunn”, Timişoara; 2000 :- Galeria ,,Orchideea”, Timişoara; 2005, 2006 :- Galeria ,,Pro Armia”, Timişoara; 2010, 2013 :- Galeria ,,Helios”, Timişoara; 2011 :- Consiliul Judeţean Timiş; 2011 :- Galeria ,,ProArte” Lugoj.

aşa cum orizontul este întâlnirea dintre cer şi pământ. Poate exista şi o linie de orizont verticală? Iată că da, acolo unde ni se pare că se întâlneşte vederea cu imaginarul, aspiraţia cu visul, înălţarea cu mântuirea. În lucrările de imagine unică, pictorul surprinde peisajul într-o ipostază inedită, dar de fiecare dată într-o stare strălucitoare, cu un întăritor sufletesc de siguranţă şi ca o ştire mereu frumoasă şi pură despre lume.”

Prof. univ. dr. IOAN IOVAN

Expoziţii de grup: 2007:- ,,Mraconia-Dubova” , Galeria ,,Helios”, Timişoara; 2008:- ,,Mraconia-Dubova”, Muzeul de Artă, Timişoara; 2008, 2009, 2010, 2011, 2012 :- Salonul Artelor Vizuale al U.A.P. Timişoara, Muzeul de Artă, Timişoara; 2009:- Expoziţia de artă plastică (cu participarea artiştilor din Serbia) – Galeria ,,Art Club”, Timişoara; 2010:- Salonul Artelor Vizuale al U.A.P. – Filiala Lugoj; 1980-2009 :- Casa de Cultură a Municipiului Timişoara.

,,Picturile lui Victor Acatrinei au ca suport natura, surprinsă prin tehnica simetriei. În astfel de simetrii cu greu se deosebeşte imaginea primă de cea secundă. Simetria este simbol al unităţii obţinute prin sinteza opusurilor, prin reducerea multiplului la unu. Se produce o anumită raţionalizare, care disciplinează, dar care poate, uneori, să înăbuşe forţele intuiţiei şi ale imaginaţiei. Nu este cazul ciclurilor de simetrii ale pictorului Victor Acatrinei. Universul cuprins în aceste simetrii îşi descoperă înţelesul prin întoarcerea la unitate, indicând totodată o anumită conceptualizare. Simetriile vegetale şi cele vieneze, acompaniate de exuberanţa florală, evită monotonia prin inserarea secvenţială a unor peisaje domestice. Simetriile dau impresia stampelor orientale sau a încărcăturii luxoase a barocului. Ele sunt, în fond, expresia unei dualităţi, a unui eu artistic reflectat într-o oglindă.”

ALEXANDRU DOROGHI – Revista ,,Banat”

Tabere de creaţie: 2000-2007 :- Tabăra de creaţie a vânătorilor de munte; 2006-2007 :- Tabăra de la Jupâneşti, Făget, Timiş; 2007, 2008 :- Mraconia- Dubova, Timiş; 2008, 2009 :- Tabăra Căprioara – Săvârşin, Arad; 2011 :- Tabăra de la Balcic, Bulgaria; 2011 :- Tabăra de la Herneacova, Timiş; 2012 :- Tabăra de la Băile Calacea, Timiş. ,,După o îndelungată exercitare în peisagistica de subiect Victor Acatrinei a adoptat simetria ca pe o normă de realizare a picturii şi i-a supus ei toate imaginile peisagistice realizate în cele mai recente cicluri create. Peisajul aşezat în simetrie, dublat în simetrie pe o axă verticală, se încarcă imediat cu o energie misterioasă precum o electricitate statică.

De aici primeşte un plus al dinamicii tectonice şi o amplificare a efectului coloristic. Axa verticală, iniţial de condiţie convenţională, se transformă într-o axă metafizică; dintr-o axă motorie, strict spaţială, se transformă într-o axă generatoare într-un mod paradoxal neaşteptat: absoarbe peisajul în linia ei verticală în acelaşi timp în care îl şi extinde nelimitat, îl înghite în acelaşi timp în care îl şi presupune, îl şi sugerează. Verticala acestor simetrii peisagistice este întâlnirea dintre real şi virtual,

,,Lucrările artistului Victor Acatrinei sunt dominate de o axă trasată vertical unde, prin simetria creată, imaginile se metamorfozează în aripi ce îmbrăţişează privitorul. De altfel, natura şi peisajul «Grădinilor» sunt laitmotivele tematice, alăturate «Simetriilor vegetale, florale sau vieneze». Prin pulverizarea contururilor în tuşe scurte şi întrerupte, cromatica luminoasă şi ansamblul general se încadrează (post) impresionismului apropiat sinuozităţilor decorative ale Jugendstil-ului. Cu aceeaşi abundenţă a formelor descriptive astfel create, dar în absenţa efectelor de oglindire, expoziţia mai cuprinde peisaje şi flori aşa cum sunt ele consacrate ca gen.

CIPRIAN CHIRILEANU – ,,Renaşterea Bănăţeană” 29

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 4 ) ION SULEA-GORJ Motto ,,Pictura este un act dureros de realizare a unui echilibru între viziunea interioară, virtuozitate şi mister.”

Don Demers 1937 – S-a născut la 19 iulie în localitatea Pestişani, judeţul Gorj.

1962 – Absolvă Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, clasa pictură monumentală.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Expoziţii personale: 1966, 1984, 1993, 2003 – Galeria de Artă ,,Helios”din Timişoara; 1969 – Galeria de Artă ,,Agora” din Reşiţa; 1992,1993, 1995, 1998 – în diverse oraşe din Germania; 1998 – Austria; 2004 – Târgu-Jiu, Cluj-Napoca.

Galaţi, Târgu-Jiu, Slatina, Cluj-Napoca, Reşiţa; în colecţii particulare din România, Germania, Olanda, Austria, Canada, S.U.A..

Expoziţii internaţionale: 1985 – Republica Democrată Germană, Canada.

Concursuri: 1970 – Concursul naţional pentru decorarea hotelului ,,Hercules” din Băile Herculane; 1980 – Concursul pentru decorarea faţadei întreprinderii ,,Electromotor” din Timişoara.

Expoziţii de artă românească în străinătate: 1969 – Novi Sad (Iugoslavia); 1970 – Belgrad (Iugoslavia); 1973 – Modena (Iugoslavia); 1973 – Düsseldorf (Germania); 1984 – Bonn (Germania), Sofia (Bulgaria); 1985, 1986 – Germania; 1993 – Viena (Austria); 1994 – Olanda.

Tabere de creaţie: naţionale: Târgu-Jiu, Oraviţa; internaţionale: Sângeorz-Băi, Rudolstadt (Germania).

Premii: 1977 – Premiul UAP din România pentru pictură; 2004 – Meritul Cultural în grad de Cavaler.

Referinţe: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Horia Horşia, Constantin Prut, 1976, ,,Afirmări”, de Mircea Deac, 1978, ,,Enciclopedia artiştilor plastici români contemporani”, de V. Florea, Al. Cebuc, N. Laptoiu şi Ion Şoldea, Alin Ion, Deliu Petroiu, Ion Iovan. ,,Lucrările sale sunt enunţuri ale unui spirit urban care porneşte din polis-ul antic până în zilele noastre, fără a atinge însă filonul istoric, ci acela al frământărilor interioare. Prin îmbinarea celor două, artistul vizualizează în spaţiul contemporan urban o dramă provenită din demitizarea frumosului, destituirea şi dispersarea valorii unice şi izolarea individului în societate. Arta sa este un loc comun al spiritualului şi al materiei. Viziunea este compusă dintr-o componentă venusiană şi una sisifică. Imaginea este alcătuită dintr-o stare decorativă şi una activă, regăsindu-se în tehnica pictorului o reevaluare comună a experienţei monumentale (contemporană şi bizantină) şi de şevalet.

Artistul urmăreşte contrastele suprafeţelor cromatic, formal şi textural, această zonă de frontieră oferind un dialog şi o stare vie privitorului. Decorativul abstract comunică figurativului clar desenat, caldul dă replica recelui, suprafaţa frământată trăieşte în vecinătatea unei zone netede. Arta sa doreşte să comunice mai departe de vizual; ea creează un imbold pentru trăirea privitorului,

Expoziţii republicane şi bienale în România: 1970, 1974, 1977, 1978, 1983, 1984, 1987, 1989 – Sala Dalles, Teatrul Naţional ,,I.L.Caragiale”, Muzeul Naţionalde Artă – Bucureşti; 1979 – Cluj, Iaşi, Galaţi.

Lucrări de artă monumentală şi decorativă: 1959 – Galaţi (al secco); 1960 – Sibiu (al secco); 1961 – Bucureşti (al secco); 1962 – Bucureşti (mozaic); 1964 – Timişoara (polimer vinil); 1965 – Timişoara (mozaic); 1967 – Timişoara (ceramică); 1968 – Săvârşin (al secco); 1970 – Timişoara (tapiserie); 1970 – Băile Herculane (roci calcaroase); 1971 – Sânnicolaul Mare (al secco); 1972 – Caransebeş (mozaic); 1976 – ansamblu de lucrări de artă monumentală în Timişoara (al secco, vitralii, ulei pe lemn); 1980 – Timişoara (al fresco); 1982 – Caransebeş (al fresco); 1982 – Timişoara (mozaic de marmură); 1983 – Mănăstirea Izvorul Miron, Timiş (al fresco); 1985 – Târgovişte, Timiş (al fresco); 1987 – Denta (al secco); 1989 – Făget, Timiş (al fresco); 1991 – Fârdea, Timiş (al fresco); 1993 – Timişoara (ulei pe pânză); 1994 – Timişoara (plafon al secco); 1995 – Săvârşin (lemn pictat).

Colecţii: în muzeele de artă din România – Bucureşti, 30

Anul V

COMENTARII uimindu-l cu supra-realismul acestor mixaje de «dincolo de interval». Acest catalog este o privire în spaţiul său creativ.

Este o apropiere de artist prin optica celui care pătrunde în atelierul lui şi se află în faţa unei realităţi, înconjurat de obictele acestui mediu. “(Catalog 2003) Ion Sulea-Gorj, între bolta bisericii şi cosmosul pânzei ,,De la sfinţenia pe care zidurile unei biserici o îmbracă, pensula lui Ion Şulea Gorj străbate pânze care tălmăcesc un univers nebănuit, al simţirii, al metaforei, obiectul ori fiinţa evidentă fiind doar pretexte pentru o dezvăluire. Una pe care artistul nu a căutat-o. Care i-a fost revelată. «Toată viaţa-i un mister, toate aceste transformări ale unei plante de primăvară până-n primăvară iarăşi…

Toate acestea, e o mişcare, e un mister, e… materia vie. Şi de asta, observ la o privire în urmă cu trei, patru, cinci ani lucrările pe perioada asta. Văd că apare un arbore cu umăr de om… marea cu cer… cu buzele unei femei… sau munţii cu profil de corp uman, nu? … sau pădurea cu picioare de om. Cum se zice? Panteism? Poate fi panteism? Aşa… ei, cum mi-aş defini stilul… nu pot să spun cum l-aş defini, că nu i-am dat un motto la început, un titlu, o temă. Ele au apărut aşa… fără o titrare iniţială. (…)», notează artistul într-o cugetare. Pentru că filtrul său e unul ideatic, ca şi lucrarea în biserică, pentru care autorităţile nu îi recunosc vechimea. 12 ani de pe schelă necuprinşi în pensie. Pentru că a prestat activitate… idealistă: «Am pictat ce mi s-a părut interesant, ce m-a atras, ce am văzut… ce-am văzut dincolo de vederea cu ochii sau în afara vederii cu ochii. Ce s-a creat la un moment dat, o imagine auto-formatoare,

nedirijată…».”

LĂCRĂMIOARA Bănăţeană”

Numărul 8 (56)

August 2013

URSA

–

,,Renaşterea

*** Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”.

S C R I I TO RU L D. M . G A F TO N E A N U, P R O M OTO R A L P R O Z O P O E M U L U I S AT I R I C

Marin Toma D.M. Gaftoneanu, S criitorul prozopoemului satiric

promotor

al

Poetului Gaftoneanu, căruia i-am scris nu demult: „LA BOTOŞANI A RĂSĂRIT O NOUĂ STEA A POEZIEI ROMÂNEŞTI”, strofa preluată din volumul denumit „Trilogia siderală”, încă nepublicat, i se potriveşte destul de bine ca profil poetic:

intitulat parodie-pamflet, al reportajului, articolului de publicistică şi al catrenului fin umoristic este unul dintre ultimii apăruţi cronologic în peisajul literar al oraşului Botoşani, remarcat fiind ca apologet al generaţiei pierdute de clasici iubitori de frumos în arta scrisului. În literatura satirică enciclopedică a autorului, asemenea unui cronicar epopeic cu încondeieri sarcastice faţă de ceea ce consideră a fi fundăturile de drum ca stil şi temă din poncifurile postmodernismului actual, regăsim printre cei configuraţi cu respect şi preţuire numele mari ale vârfurilor culturii româneşti şi universale ca Mihai Eminescu, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuşi, Ştefan Luchian, Nicolae Iorga până la Puşkin, Verdi, Shakespeare sau Voltaire.

…Un POET nu e un nume ce se şterge din agendeE Sisiful de travaliu… Sau Heracles din legende.

Cezar… Veni, vidi, vici! „Intrigant” ca Inorogul!

E un Moise ce declamă de pe Table Decalogul!

După ce a fost remarcat de zeci de ori la evenimente culturale naţionale de către personalităţi recunoscute ale ambientului cuvântului scris în aceşti doi ani de la debut, îi urăm să persevereze cu talent şi pasiune pe drumul ales în aşa fel încât mesajul său purtător de literatură sănătoasă şi cultură autentică să ajungă la sufletul cititorilor tradiţionalişti de astăzi şi a celor din generaţiile viitoare.

31

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

D O R E L D E B OTO Ș A N I , Î N T R E PA M F L E T, PA R O D I E Ș I G R E Ș E A L Ă …

Petruţ Pârvescu însă, nu acela cu târnăcopul( !).., care D orel…, uită de sine şi colindă lumea într-o perpetuă

El, adică dânsul, poate să rămână liniştit acolo unde se află, fără să deranjeze, prea mult(!), peisajul din jur, aşa cum sunt mulţi literaţi, mai mult sau mai puţin oneşti, botoşăneni sau de aiurea, dezmierdând câmpia numerelor în desfăşurare cu acorduri comune, modeste, dar scrise cu bucuria şi împăcarea lucrului terminat.

Să clarificăm bine lucrurile şi fiinţele: în ţara asta, în oraşul şi judeţul nostru, sunt personalităţi artistice bine conturate, care nu mai au nevoie de prezentare şi reprezentare, care se bazează, dincolo de toate, pe opere puternice, definite şi apreciate.

Gaftoneanu nu întelege că în literatură viaţa e puţin mai complicată…

Realitatea urlă cu dinţii dezgoliţi, în funcţie de interese, găşti, cutume, relaţii, pile, cunoştinţe şi T(h)alent…

Dacă apuci, cu naturaleţe, crez artistic etc., să faci, greşit, pasul acela normal, natural, al oricărui începător…, fără să ai percepţia realului, eşti, de cele mai multe ori, pierdut !

Aici, intervine ceea ce se numeşte, în artă, valoarea şi puterea actului iniţiatic: talent, maeştrii, muncă, multă muncă…, adică, cum s-ar zice, să-ţi faci temele responsabil, profesionist!

Vorba aceea: E loc pentru toţi, numai proştii nu au loc! dar, anumite lecţii…, anumite aspecte, trebuie, oarecum, clarificate. În societate, în viaţă, în general…, chiar şi în politică ( !), în artă sau nu, comportă-Te ca un profesionist. Prietenii au să te preţuiască, duşmanii, cu timpul…, au să te respecte!

Ce vreau să zic.., Dorel de Gaftoneanu m-a surprins plăcut…, şi, cred, dincolo de cele alcătuite şi nealcătuite, de hectarele de scris, transpiraţie şi răguşeală, de catrene şi parodii, mai mult sau mai puţin izbutite…, că, dacă etc., acest « june » talentat al vetrei noastre strămoşeşti v-a pricepe unde bate iapa şaua, v-a pune mână de la mână pe carte, pe seceră şi pe ciocan, dar, în egală măsură, să uite de târnăcop(!) şi de strada mare…, toate, mai cu tragere de inimă şi avantajserviciu, s-ar putea întâmpla, e drept, în timp, lucruri şi fiinţe cu adevărat spectaculoase, pline de armonie şi farmec, despre care, sunt sigur, vom mai adeveri..!

Eu am curajul să pariez pe această carte!

reclamă mioritică…, dar, asemănător lui, în multe privinţe, Dorel şi Gaftoneanu de Botoşani, cum i se mai zice pi la noi…, nume predestinat anotimpului postdecembrist, neaşezat, încă, firesc, în matca reperelor, valorilor şi nonvalorilor contemporane.., hâtru, molcom, acid, relaxat.., trece, aproape fără complexe, pe bulevardul oricărei victorii, fluturându-şi în-pe steag poemele fluvii, râuri, râurele…

Fără să vrea, Dorel Gaftoneanu, cel care lasa noaptea, în amiaza mare, un sat întreg, fără câini şi fără stăpâni, într-o curată nedumerire, mirare şi perplexitate…, când, înamorat de pixul temător, ca o idilă, plonjează, fără paraşută şi baston, în abisul tentacular al metaforei aguride, stârneşte valuri, furtuni, lumini şi umbre pe cerul clipei întrebătoare.

Surprinde, la această apariţie, oarecum stranie, în peisajul literar botoşănean, uşurinţa versificaţiei, echilibru interior, farmecul inefabil, crezul şi tenacitatea acestui visător întârziat, şi la propriu şi la figurat, în ceea ce face, care, fără complexe şi isme literare, forţează gratiile verbului, într-o retorică acidă, pe spaţii ample, în volute, cascade şi ocheade clasice, printr-o muncă tenace, migăloasă chiar, cu ambiţie şi curaj demne de luat în seamă, care doreşte-vrea, cu tot dinadinsul, împotriva curentului voiajor, vidanjor, să fie poHet şi publicist!

Curaj, Bibicule ! ar fi spus nenea Iancu, dar eu, cum mă ştiţi şi cum am mai făcut-o, e drept, nu prea des(!).., şi cu alţi sinucigaşi în libertate, care, loviţi în amor de aripa muzei, au acceptat laţul vocale ca pe o aventură…, am curajul, în aceste timpuri curat-murdare, pline de imprevizibil şi de genii neînţelese, să pariez pe jucător, am vrut să zic ruletistlunetist!

Dorel de Botoşani are căteva atuuri şi slăbiciuni, deopotrivă: familist, licenţiat, respectuos, amabil, cu afaceri profitabile în domeniul imobiliar, la cei 50 şi ceva de ani, este virgin în lanul de poeţi şi poetese !…

Dar, cu har.., Dorel Gaftoneanu are curaj, are un (H) umor sănătos, tenacitate şi perseverenţă, ceva lecturi întru litere şi arte, cunoştinţe de natură enciclopedică, mai mult sau mai puţin sistematizate, crede şi nu-iartă ( !) în ceea ce face şi drege, dar, înainte de toate, are THALENT, domnilor !

De aici începe propoziţia, fraza, de aici se poate vorbi…, discuta, înţelege sau nu etc., etc.

Ce nu are, încă, Dorel?!.

Nu are Răbdare şi TuTun!..

La o Adică, nu înţelege unde s-a băgat!..

Nu înţelege, şi nici nu doreşte-vrea, deocamadată, să înţeleagă, de ce nu i se recunoaşte valoarea şi gloria antumă, acum şi aici.., de către toţi muritorii şi nemuritorii contemporani, când, lumea zice(!), vezi…, unele cetăţi de la marginea înflorită a imperiului I s-au închinat cu turle şi trâmbiţe aurite pe zecile de covoraşe premiate!…

32

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

I A V E Z I - Ţ I T U D E T R E A B A TA …

Rodica Elena Lupu o mie nouă sute optzeci şi nouă s-a spus pe D upă tot globul că românii nu au grijă de copii. Fals!

extraterestru tipic, blonduţ, mic, slab şi sâsâit se mişcă debusolat de la unul la altul. Nu-i nimic de făcut şi se aşază disperat pe scaun ţinându-se cu mâinile de cap. Unde-o fi umblând franţuzoaica la ora asta, e între ora nouă şi zece seara, de l-a lăsat pe extraterestru singur? Prin locuri elegante! sunt sigură. Aş fi ştiut ce să le fac acestor copii să-i liniştesc, dar mă mulţumesc să privesc aparent indiferentă comedia de teamă să nu-mi fie gestul interpretat greşit. Nu-i rezolv eu, zi de zi, problemele lui. Dar de ce s-o fi băgat în asemenea treabă, dacă nu e capabil să o gestioneze? Sunt tare moi francezii ăştia în timp ce ele fierb după sânge meridional! Ei! Fiecare cu ale lui! Dar în acelaşi timp nu pot să nu apreciez sutele de familii de francezi plecaţi cu copiii în excursii. Îi vei vedea în toată Europa. Şi cred că e destul de greu. Pentru ei nu contează. A-l învăţa pe cel mic, de la un an, ce înseamnă Muzeul Luvru, Turnul din Pisa, Colosseumul din Roma sau Propileele de pe Acropole cere un efort! Ei, de aceea Parisul e “Oraşul Luminii” şi de aceea trebuie să ajungi, mai înainte de a vizita oraşul, să vezi Cimitirul Pere Lachaise!

De ce oare copilul trebuie să plătească urmările celor două războaie mondiale, care au trimis la moarte milioane de bărbaţi în floarea vârstei? Pentru că ceea ce se întâmplă azi cu rasa albă e consecinţa acelor ani. Bărbaţii au dispărut, iar pentru forţa de muncă din fabrică a fost angajată femeia. Încet-încet, asta a învăţat lecţia: orice e mai uşor pe lumea asta decât a creşte copii. Şi atunci a intrat în sindicat, în bussines, în viaţa financiară, în politică şi pe aceştia i-a trimis la bunici, la vecini, le-a cumpărat guvernantă, dacă era mai bogată şi bonă, dacă era mai săracă! Femeia a devenit importantă! Ştiţi ce face ea azi în diverse zone ale lumii? Se căsătoreşte, toarnă patru copii, pe care-i creşte sclava-bonă, divorţează şi-l urmăreşte pe cel cu ADN-ul copiilor ei până-n gaură de şarpe, ca să-i ia tot şi să-l aducă la sapă de lemn. Nu e ea deşteaptă? La ce-ar mai munci acum? Banii vin lunar din pensia alimentară! Bărbaţii au un altfel de comportament: ”Dacă bărbaţii nu s-ar minţi între ei, n-ar mai exista ceea ce se numeşte relaţii sociale” citeam undeva. Bărbaţii mint de îngheaţă apele! Tocmai de aceea, în politică sunt mai mulţi bărbaţi. Vă daţi seama ce-ar fi dacă raportul ar fi invers în parlamentul României?

Colega mea de clasă, una din liceu, a ajuns parlamentar. În timpul celor patru ani de liceu a fost penultima. La doi ani după ce a terminat şcoala, a intrat la facultatea de drept, fără frecvenţă. E adevărat că în timpul liceului prietenul ei era electrician la Universitate şi avea magnetofon. În fiecare luni, împreună cu profesorul de istorie, un domn mic, îndesat şi rău, colega mea înregistra emisiunea “Pentru patrie!” A înţeles şi a reţinut ceva atunci?

Nu am nici un răspuns. Cert e că peste mai mulţi ani i-am auzit vocea la televizor. Avea o voce răguşită, inconfundabilă. Era de nerecunoscut, dar dacă-ţi dădeai interesul o descopereai. Era ea. Ei, asta-i politica!

Nu sunt de acord. Chiar avem prea multă grijă de copii şi-i prostim nelăsându-i să se descurce singuri. Sunt conştientă că în cazul unui copil cu părinţi plecaţi sau neglijenţi, e o excepţie, că sărăcia e nemiloasă, dar nu poţi spune că toate mamele din România nu au grijă de copii. Zilnic în drumul meu spre locul de muncă întâlnesc o mamă de vreo cincizeci de ani cu doi băieţi până în douăzeci care-i stau în flancuri permanent. Mama e un fel de Mihai Viteazul, iar copiii sunt blonduţi, timizi şi timoraţi. Ei, nici chiar aşa! Lasă-i, dom’le, să zboare, să vadă şi ei o fată nu numai un bărbat-femeie şi acasă şi la serviciu! Ştim toţi foarte clar că România nu-i toată ţara lui “Borat”. Sper că aţi văzut filmul şi aţi realizat că în anumite secvenţe filmarea e făcută în România şi se vorbeşte româneşte, dar zona seamănă cu ceva din centrul Africii. E clar acum pentru mine că românii în general îi dădăcesc prea mult pe copii şi-i îndoapă cu pregătiri care apoi nu le mai folosesc la nimic. În acest fel perpetuează lipsa de responsabilitate a urmaşilor.

Sunt într-o parfumerie în Paris. De partea opusă a vitrinelor sclipitoare îmi atrage atenţia o proaspătă mămică.

Ea e absorbită de parfum, lumină şi eleganţa, iar în braţele ei, lipit de piept cu un suport special, un copil în vârstă de cel mult o lună. Are pielea creaţă pe palme şi tălpi, semn că nu a luat încă în greutate cine ştie ce. E atât de moale şi elastic că e gata-gata să alunece prin gaura prin care îi iese picioruşul.

Vrei să-mi spui că franţuzoaica îşi iubeşte şi apără copilul?

Sunt la Monte Saint-Michele. E noiembrie, iar afară sunt vreo zece grade. Peste tot sunt familii de francezi cu copii. Două fetiţe, între şase şi cel mult opt ani, sunt îmbrăcate în rochiţe ecossaise, cu mâneci lungi şi până la genunchi. În picioare au pantofi cu baretă, dar au şosete scurte. Între genunchi şi marginea şosetei piciorul e gol.

Repet: sunt zece grade afară şi fetiţele zburdă pe plajă! “De ce iau părinţii fetiţele acestea în excursie aşa de dezbrăcate?”, întreb eu ghida de origine italiană şi care nu prea le are la suflet pe franţuzoaice.” Cred că nu vor să aibă mult de spălat!” Doamne, fereşte! Să fii atât de inconştient şi să nu-ţi îmbraci copiii călduros ca să nu ai multe haine de spălat? Dar asta se leagă cu ceea ce-mi spusese o româncă stabilită la Paris .”Copiii au infecţii urinare şi otite într-un procent înfiorator de mare.” Însă mie îmi atrage atenţia faptul că foarte mulţi au tulburări de vorbire. Şi asta e datorat tot lipsei de grijă a părinţilor!

In metroul parizian, duminică seara, un tătic e total zăpăcit. Are în cărucior un copil cam de opt luni, pe lângă el o fetiţă de patru ani şi un băieţel de vreo doi. Copilul din cărucior trage dintr-un biberon un lichid care ar putea fi ceai.

Băiatul de doi ani smulge sticla de la gura celui mic şi trage şi el câteva gâturi bune. Fetiţa jinduieşte şi-i smulge fratelui biberonul timp în care cel din cărucior şi băiatul de doi ani ţipă şi plâng cu lacrimi de crocodil. Tata, un francez 33

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

Dar ştiţi că în parlamentul suedez majoritatea o formează asistentele medicale şi în general femei ce au lucrat în diverse zone ale relaţiilor sociale? E minunat! Asistenta îşi păstrează locul în unitatea spitalicească unde revine după patru ani. În parlament e oricum mai bine plătită, ca urmare îşi face treaba foarte conştiincios. Şi numai o asistentă medicală poate ştie cu adevărat ce înseamnă durerea pacientului, fiindcă ea rămâne lângă el opt ore pe zi. Doctorul mai pleacă la raport, la congres. Tocmai de aceea cred că merge bine politica în ţările nordice. Pentru că acolo nu se face bussines în parlament. Acolo femeilor chiar le pasă de concetăţeni. Bărbaţii cu chef de bani fac bani! Însă nu în politică, ci din afacerile lor. Cred că suedezii sunt într-o nouă etapă de dezvoltare în comparaţie cu restul lumii unde politica învârte banul. Însă la capitolul divorţuri…

Oare înainte de a divorţa n-ar trebui să te întrebi singur ce-ai făcut? Dai vina pe partener, pe soacră, pe vremuri, pe câte în lună şi în stele şi nu vrei să recunoaşti că la vremea în care te-ai hotărât să spui “da” atâta ai meritat?

Erai exact de valoarea pe care tu acum o deteşti. Şi oare nu gândeşti că în acel copil ai pus atunci tot ce aveai tu mai valoros: în cele două celule nobile, indiferent dacă e ovul sau spermatozoid, ai pus toată zestrea ta genetică, tot ce a creat dragostea sau întâmplarea de-a lungul existenţei acelei familii din care provii? Sigur că eu aş vrea-o ca ascendentă

pe Regina Elisabeta a II-a. Şi fiindcă nu o am, eu nu sunt prinţul Charles! Şi dacă nu sunt el, sunt eu. De ce vreau să fug din propria mea moştenire? Şi mai mult decât atât această moştenire am dat-o la altul. După ce-l condamn la existenţă prin propria mea voinţă sau imbecilitate, de ce nu-l protejez ca fiinţă? Ce vină poartă acest copilul că mamei nu-i mai place ce-a făcut acum zece ani? După ce şi-a făcut-o ei, îi mai face şi altuia viaţa amară? Când împarţi familia, indiferent de motiv, nu e oare un egoism extrem pe care tu, de fapt, îl explici în tot felul de termeni: deoarece nu ne mai potriveam, deoarece el bea, deoarece ea m-a schimbat cu altul, deoarece nu aducea bani acasă, deoarece mă lovea, deoarece era mereu plecat, deoarece nu mă ajuta în casă, deoarece nu făcea mâncare bună, deoarece era cheltuitoare, deoarece maică-sa îl dirija, deoarece familia se implica în viaţa ei şi altele de acest fel? Dacă ai fi atent la cununie, când preotul îţi spune că cel căruia-i spui azi “da” îţi este frate, soră, părinte şi soţ şi ţi-ai vedea de treaba familiei, din moment ce tot ai vrut-o, lucrurile ar fi mult mai simple.

Numai că tocmai tu nu vezi de viaţa familiei şi dai vina pe oricine altcineva. ”Ia vezi-ţi tu de treaba ta!” ar funcţiona foarte bine. Dar îţi vezi? Vezi mereu că altul şi altul n-o face. Dar tu ai făcut totul ca acest bulgăre cald să nu se rostogolească în viaţă chinuit şi îmbrâncit de toţi?

MULŢUMESC DE ÎNTREBARE

C AT R E N U M O R I S T I C PETRUŢ PÂRVESCU

D.M.Gaftoneanu

Rodica -Elena Lupu

…Crochiu de portret dedicat profesorului Petruţ Pârvescu, scriitor diplomat dar şi diplomat ca scriitor, apreciat la unison cu summa cum laude de întreg spectrul mişcării culturale botoşănene pentru că, în calitatea sa de mare susţinător al artelor frumoase si-a asumat rolul de Mică Elveţie nonbeligerantă a literaturii contemporane. Fascinat şi inspirat de „Poemul într-un vers” al lui Ion Pillat: „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.”, acesta este recunoscut pentru deschiderea la dialog şi dorinţa sinceră şi arzătoare de a asculta cu bunăvoinţă diferitele puncte de vedere ale puzderiei de curente literare locale, câtă frunză, câtă iarbă…

n sfârşit, mi-au dat drumul din spital. A trebuit să locuiesc la cineva în chirie căci casa mea, după tragicul incendiu, nu mai era decât o ruină. Am greutăţi cu deplasarea; pentru nimic în lume nu mă pot obişnui cu cârjele. Important e că nu mi-am pierdut complet vederea; văd ca prin ceaţă. Medicii mi-au spus că trebuie să am răbdare; s-ar putea cu timpul, să văd iar normal. Poate se va întoarce şi Roxana. Nu pot să fiu supărat pe ea că a plecat: nu prea arăt a Făt-Frumos cu capul bandajat şi cu cârje. Stăteam la barul gazdei mele de la parterul casei la o cafea şi mă căzneam să citesc din ziare măcar titlurile scrise cu litere mari ale articolelor, când lângă mine s-a aşezat Gicu. M-a lovit amical pe spate şi junghiul mi-a amintit de coastele fracturate. -Ce faci bătrâne? -Să trăieşti, cum îţi merge? l-am întrebat când l-am recunoscut după voce. -Să nu mă mai întrebi! Trăiesc clipe de groază. Mi s-a stricat aparatul electric de ras, de pe parbrizul maşinii mi-a furat cineva ştergătoarele, dar asta n-ar fi fost nimic, închipuie-ţi, nu-mi pot scoate inelul de pe deget şi culmea nenorocirii mi s-a ars siguranţa la priză. Nu mai pot! Sunt disperat, nu găsesc baterii pentru radioul meu portabil, aşa că vezi câte pătimesc…Este un an catastrofal…Dar tu, cum te lauzi?…

Cum îţi mai merge? Am pipăit zaharniţa de pe masă şi am fost foarte mândru că am reuşit să-mi pun o bucăţică de zahăr în cafea. -Mulţumesc de întrebare. Acceptabil… *** Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI de Rodica Elena LUPU, Editura ANAMAROL, 2013

Î

„ALPHA LIBRAE” DIN BALANŢĂ…

Motto: „O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie.” (Aristotel) …Stil- Ion Pillat… cu barbă! Dascăl, scrib… pe brânci şi coate! …Inventiv ca Arhimede. Înţelept precum Socrate. …Nici Traian, nici Iulius Cezar! Nici Caligula, nici Nero! …Între Scylla şi Caribda. Echilibru. Punctul zero!

34

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

R A P O RT U L D E S E A R A – 3 PE URMELE ASCENDENŢILOR MEI Gheorghe Burac lume în zorii zilei de 10 februarie A m1936,venitîn pestrăvechea localitate VLĂSINEŞTI de

blestemat pe cei care i-au ucis copilul, până s-a dus şi ea în mormânt.

Numai cu rodul pământului pe care l-a avut până la căsătoria copiilor, nu putea trăi. De aceea, mai mult lucra pe moşia boierului decât pe propriul ogor. Slugă la boieri am ştiut-o când am început şi eu a înţelege ce se întâmplă în jurul meu. Pleaca dimineaţa la sapă ori la secerat şi se întorcea seara, târziu. Din traista pe care o purta zilnic la câmp, scotea, când ajungea acasă, nişte resturi de tain, cu care ne „ înfrupta” şi pe noi, copiii: fărâme de mămăligă făcută la cazan, bogată în tărâţe, acrită şi înălbăstrită de căldura zilelor de vară, brânză de vaci, de aceeaşi „ calitate”, şi castraveţi muraţi, de multe ori alteraţi, cu gust de otravă. La sfârşitul săptămânii primea şi ceva bani, care să-i ajungă pentru nevoile ei stringente şi să cumpere şi niscai bunătăţi ca să-şi îndulcească, duminica, nepoţii: coarne, zahăr cubic, covrigi şi halva, pe care, când se întorcea de la Săveni, le deşerta laolaltă, dintr-un buzunar mare al fustei sale de sărbătoare, pe masa de lângă prispa casei noastre. Tot ea ni le şi împărţea, ca să ne mulţumească pe toţi.

Aş fi uitat resentimentele pentru stăpânii de altădată ai străbunilor mei, care nu i-au dat nicio şansă acestui sat să-şi schimbe înfăţişarea de aşezare subdezvoltată, cu cele mai multe case scunde, cu una sau două odăi şi tindă sau fără, acoperite cu paie ori stuf şi cu un interior la fel de sărac, în care predominau „ pardoseala” de lut, laiţa, rogojina şi alte câteva lucruri ţesute sau cusute de mâna bietelor gospodine, dacă şi TATĂL MEU n-ar fi fost, în copilărie, victima aceleiaşi exploatări batjocoritoare. La vârsta de 6-7 anişori, îngrijea porcii boierului şi, nu de puţine ori, a fost atacat de animalele pe care le hrănea, după cum chiar de la el am aflat.

Avea în primire cinci familii de porcine, ale căror adăposturi erau nişte gropi paralelipipedice, de forma unor crame adânci cam de 2m şi acoperite cu şarpante ca ale bordeielor. O familie însemna scroafa şi purceii ei de la o fătare. Scroafele deveneau, uneori, agitate din diferite princini. Copilul, neştiind să evite posibilele pericole în astfel de momente, cădea victimă animalului- mamă. De două ori a fost atacat şi, ca prin minune, a scăpat cu viaţă. Prima dată, numai pentru că întrerupsese de la supt un purcel, pentru a-i face loc altuia, a fost apucat cu colţii de-un picior, dar a avut noroc să fie peaproape un servitor al curţii, care a reuşit să-l salveze înainte de a fi fost devorat; a doua oară, a fost apucat de mâna cu care tocmai turna mâncarea în treuca din groapă. I-a fost frântă mâna stângă, la încheietura cu antebraţul şi încolţită până în vârful degetelor. Spre norocul lui, şi de acea dată, a beneficiat la timp de prim-ajutor, dar un semn al incidentului l-a purtat toată viaţa. În ciuda unui început de viaţă atât de întunecat, tata a reuşit să înveţe singur a citi, a scrie şi a socoti, afirmându-se, încă din tinereţe, printre băieţii „isteţi” şi respectaţi din sat.

Nu avea încă vârsta majoratului când, din câştigul său, adunat

pe valea Başeului, unde şi înaintaşii mei şi-au trăit veleatul.

Mama CRISTINA, cunoscută în sat şi sub numele de ARISTICA/ ARISTIŢA, născută la 8 iulie 1912, era fiica lui Vasile şi Domnica Damian.

Orfană de mamă de la vârsta de numai un an şi câteva luni, n-a putut avea parte de o copilărie fericită, dimpotrivă; şi la fel de nefericită i-a fost şi adolescenţa. Două surioare, cu câţiva anişori mai mari decât ea, au avut grijă de mezina familiei, alături de un tată iubitor, dar copleşit de numeroase necazuri, cele mai multe cauzate de repetatele recăsătorii, după decesul bunicii.

Mamei i-a fost sortit să trăiască la fel de greu, până la urmă. Un soţ aspru, războiul, multă muncă, boli…, doar copiii au bucurat-o. Ultimii ani de viaţă i-au fost chiar nefericiţi – cu dese spitalizări, în încercarea de a i se diminua suferinţa provocată de un astm bronşic, de care n-a mai putut scăpa, decât prin mutarea la cele veşnice, în nefasta zi de 7 iulie 1976, cu numai 24 de ore înainte de a împlini 64 de ani.

Mama avea 20 de ani când şi-a unit destinul cu cel care avea să-mi fie TATĂ, GHEORGHE/ GHIŢĂ al lui Ion şi Maria Burac, născut la 4 aprilie 1909, şi el orfan (de tată).

Tatăl său murise în Primul Război Mondial. Rămăsese bunica văduvă, să-şi crească singură copiii: trei băieţi (Ghiţă, Neculai şi Ion) şi o fată, Cristina.

Casa bunicii era în aceeaşi ogradă cu a noastră; două case situate faţă-n faţă, între care nu erau mai mult de 6-8m distanţă. Bunica aparţinea familiei noastre. Nicio zi din viaţa ei nu ne era indiferentă. Trăiam împreună şi, de multe ori, noi, copiii, eram lăsaţi în seama ei. Ne iubea şi avea grijă de noi; şi noi o iubeam şi-i simţeam sufletul încărcat de neajunsurile pe care doar ea le trăia în toată plenitudinea lor. Purta pe chipu-i uscăţiv şi mereu întunecat de gânduri tulburi stigmatul unor suferinţe îndelungate.

Mă înfiorau blestemele acelei fiinţe, prea timpuriu îmbătrânită, şi simţeam cum revolta şi ura ei împotriva celor care îi făceau viaţa şi mai amară se cuibăreau şi-n sufletul meu.

O fi trăit ea mai bine înaintea Primului Război Mondial, când îi trăia şi bărbatul. Aveau, pe- atunci, ceva pământ, vrea 4,5 ha, care au fost împărţite primilor trei copii, la căsătorie, singura zestre pe care au putut-o primi.

Celui mezin n-avea ce să-i mai dea. Dar nici n-a mai apucat să ajungă şi el la casa lui. Până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind încă „ cel mic”, trăia şi la mama şi pe la fraţii mai mari, fiindu-le chiar de mare ajutor. A fost luat pe front după o scurtă perioadă de instrucţie ca premilitar şi nu s-a mai întors. A murit în prima bătălie de dincolo de Nistru, dar extractul de moarte i-a fost trimis acasă tocmai după un an şi ceva.

A răcnit bunica zi şi noapte, de răsuna satul, şi i-a 35

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

bănuţ cu bănuţ, şi-a cumpărat 2 ha, de pământ în „Raicu”, o tarla situată mai departe de sat şi de calitate mediocră, motiv pentru care nici n-a dat prea mulţi bani pe el. Şi mai primise 2,50ha. în temeiul Legii pentru Reforma Agrară din 1921, ca orfan de război şi „ copil al naţiunii”, în tarlaua „ Steagul Stoian”, încât, la căsătorie, nu era deloc sărac.

Numai că, tocmai când să-şi ia avânt spre a intra în rândul gospodarilor, iminenţa războiului i-a încurcat planurile. Doi ani de concentrări şi patru de război nu i-au putut aduce decât necazuri. Pământul îi rămânea, în mare parte, nelucrat, caii i-au fost rechiziţionaţi pentru front, apoi iau fost luate şi vitele albe şi rezervele de cereale agonisite cu grija omului precaut, ca pentru „zile negre”, toate acestea având consecinţe şi mai apăsătoare, pentru mai multă vreme. În puţinele şi scurtele concedii şi învoiri, nu putea decât să-şi amplifice of-urile. Acasă, erau, la un moment dat, cinci copii, toţi mici, o soţie tot mai neputincioasă şi o bătrânică împovărată de grijile fiecărei zile. Dar cea mai arzătoare dorinţă a familiei era să-l vadă întors teafăr şi definitiv acasă.

Ori, zilnic, în sat, soseau de pe front veşti tot mai triste şi îngrijorătoare: una despre un vlăsineştean sfârtecat de o grenadă defensivă, în adăpostul său individual; alta despre mutilarea unuia rămas în spitalul de companie de la Odessa şi încă o veste şi mai surprinzătoare, despre un sublocotenent T.R.-ist, din satul vecin, învăţător în viaţa civilă, luat ostatic din punctul de comandă. (Într-o noapte ca de catran, când liniştea se aşternuse peste alineamentele ambelor tabere şi când nimic nu prevestea să se întâmple ceva rău, o fantomă a pătruns, neobservată de ostaşul de gardă, în cortul comandamentului; l-a răpit pe respectivul ofiţer şi, tot neobservat, cu prada legată fedeleş şi obligată să tacă, au ieşit pe uşa de evacuare după cum s-a dovedit la reconstituire şi duşi au fost…) şi în sat încă nu se stinsese ecoul veştii sfârşitului unui alt vlăsineştean, Costache Macsiniuc, „ mort la ambulanţa 43 cavalerie, în urma unei plăgi transfizionale prin schije abdominale cu ruptura ficatului şi perforarea intestinului subţire, provenit pe câmpul de luptă la capul de pod Eltigen Kerci şi înmormântat în cimitirul Bicehai Crimeia” ( Am aflat aceste detalii din Extrasul de deces nr.23/ 1944,adresa Regimentului 39 Inf. Nr.48564 din 04.03.1944, Intrarea nr.65724/ 1944, Dosar nr.144. fila Nr.401, la care am avut acces).

Despre acesta s-a vorbit încă şi mai târziu. A fost părintele inginerului ziarist Ion Macsiniuc, cel care, după un îndelung zbucium, i-a putut întocmi mamei sale, Lenţa Macsiniuc, dosarul pentru cuvenita pensie I.O.V.R. Pe tata l-a apărat Cel de Sus şi, într-o zi din toamna anului 1944, s-a întors sănătos acasă. Pentru familia noastră, acest moment a însemnat începutul unei vieţi noi.

Prezenţa sa a umplut golul care atâţia ani ne-a făcut fiecare zi tot mai grea. Eram, de-acum, fericiţi că „stâlpul casei”, lăsat la vatră, şi-a reluat rolul pe care l-a avut în întregul complex de relaţii materiale, economicogospodăreşti, dar şi spirituale, din familia noastră, căreia i-a reinsuflat o atmosferă caldă şi umană.

Dorit să-şi revadă gospodăria, atât cât mai rămăsese din ea după război, chiar a doua zi, a trecut, mai întâi, în revistă acareturile cu ce inventar mai aveau şi casa de la vie, apoi, în mare grabă, şi-a inspectat ogoarele. Nu i-a plăcut cum le-a găsit. Luna octombrie era pe sfârşite şi nici el nu mai putea, la vremea aceea, să are 8 ha de pământ, să însămânţeze

ceva grâu de toamnă şi să pregătească suprafeţele destinate însămânţărilor de primăvară. Ori, astfel de treburi erau îngreunate şi de lipsa animalelor de muncă din sat, împuţinate de rechiziţiile din ultimii doi ani, de preţurile ridicate ale lucrărilor şi de neputinţa femeilor şi bătrânilor în seama cărora rămăseseră, în timpul războiului, muncile agricole.

Tata s-a îndatorat unor gospodari care mai aveau câte un atelaj şi a reuşit să are şi să însămânţeze un hectar cu grâu, făcându-şi planul ca de restul terenului să se ocupe în „ferestrele” de timp prielnic din lunile de iarnă. Aşa a şi făcut, încât, până în primăvară, toate ogoarele noastre au fost arate.

Nu putea însă fi mulţumit doar cu atât şi vroia cu frenezie să mai facă ceva ca să-şi vadă, cât mai repede, gospodăria refăcută şi, astfel, să-şi regăsească liniştea sufletească. Îi citeam pe chip îngrijorarea că nu va mai ieşi din greutăţi şi nu-l puteam ajuta, pentru că se închisese în sine şi aproape că refuza să mai comunice cu noi. Prefera să plece din casă dis de dimineaţă, fără să ne spună niciun cuvânt, şi revenea seara târziu. Trecuse o lună de zile în care nici la masa de prânz nu venea. Era dezarmat şi nu se putea elibera de coşmarul care pusese stăpânire pe el încă de la întoarcerea din război. Într-o zi, mama a reuşit să-l abordeze, încercând să -i sensibilizeze credinţa şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnându-l să aibă răbdare până când se va ivi şi pentru casa noastră o şansă…

Tata îşi stăpâni, pentru un moment, pornirea de a da o replică mai dură vorbelor mamei şi apoi rosti apăsat: „Dumnezeu dă, dar nu pune şi-n traistă. Trebuie ca noi să facem ceva să scăpăm de sărăcie”. Şi chiar avea nişte soluţii care urmau să se dovedească salvatoare: una îi stăruia în minte poate chiar mai de mult şi anume să-şi înjghebeze o instalaţie, nu tocmai complicată şi nu prea scumpă, pentru argăsirea şi tăbăcirea pieilor de animale. Făcuse cunoştinţă cu prototipul acesteia într-o localitate de peste Prut, prin care trecuse cu frontul. Estima că ar fi avut de lucru, pentru că în sat şi în împrejurimi, în mod frecvent, se sacrificau animale, din câte mai rămăseseră după război – porci, taurine, caprine, ovine, iar pieile prelucrate aveau mai multă căutare, ca materie primă pentru confecţionarea unor obiecte de uz curent, în cadrul fiecărei gospodării şi al atelierelor meşteşugăreşti de încălţăminte şi îmbrăcăminte din sat şi, de asemenea, aveau un preţ mai bun de vânzare pe piaţa pieilor.

A bucurat-o şi pe mama iniţiativa tatei şi, din ziua următoare, a şi început treaba. S-a asociat cu un prieten al său, tâmplar, care avea să confecţioneze modulele din lemn ale instalaţiei; piesele metalice au fost comandate unui fierar din sat şi, în câteva zile, cei trei şi-au putut şi asambla vârtejul ( aşa a fost botezat mecanismul acela), punându-l, totodată, şi la câteva probe de încercare, pe care le-a trecut cu bine.

Instalaţia a fost amplasată într-un şopron din ograda noastră şi primii clienţi ai noului atelier au fost chiar fondatorii acestuia, câteva rude ale lor, vecinii şi, după 3-4 zile, au început să vină şi oameni din alte sate, încât, repede sa ajuns să se recurgă la procedeul de „ programare” la rând, peste o săptămână, două şi chiar mai mult. În prima lună de funcţionare a atelierului, au fost prezenţi la lucru toţi trei fondatori ai proiectului, apoi, fierarul, după ce şi-a primit răsplata cuvenită, s-a retras. Au rămas, în continuare, împreună, tata şi tâmplarul. (Era nevoie de doi operatori la instalaţia aceea.) Au avut treabă din plin toată iarna, au câştigat bine şi gospodăriile lor au prosperat văzând cu ochii.

Cu puţine „sincope”, determinate de campaniile 36

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

agricole de primăvară şi de celelalte lucrări din câmp care urmau, atelierul din ograda noastră a continuat să funcţioneze şi iarna şi vara, timp de mai mulţi ani. Şi aceasta n-a fost singura iniţiativă a tatei care l-a preocupat în acele momente critice, pentru a-şi recupera speranţa, condiţia de gospodar şi împăcarea cu sine. Mai avea câteva, dintre care una complementară celei prezentate anterior şi anume, amenajarea unei răsadniţe de legume şi zarzavaturi de soiuri superioare, de care s-a şi ocupat încă din luna februarie şi, de asemenea, înfiinţarea unui lot legumicol pentru trufandale, toate acestea dovedindu-se aducătoare de satisfacţii şi însemnate beneficii financiare. (A fost o experienţă care avea să-l recomande ca legumicultor profesionist exemplar, în toată Valea Başeului, pentru tot restul vieţii.)

Acesta a fost încă un episod din veleatul tatălui meu, trăitor în munca cinstită, demnitate şi sacrificii, închinate familiei, în deosebi, copiilor, obştii şi patriei, dar care, atunci când a împlinit numai 71 de ani, trei luni şi trei zile de viaţă, a fost chemat la Ceruri, când se împlineau exact 4 ani de la decesul mamei, în cea mai urâtă zi, pentru noi, 7 iulie 1980.

Am rămas cu aceeaşi durere în suflet pentru el, ca şi pentru mama şi pentru tot neamul meu cel adormit, cu amintirile frumoase despre ei şi cu profundă şi neştearsă recunoştinţă.

August 2013

LUCIRI DE REVERIE

Lia Ruse Ascult în vremea asta doar tăcerea Respiră înserarea prea liniştit, egal Se-aude ora curgând în adierea Aerului ce se-mbracă-ntr-un albastru pal.

Viclean măreşte visul distanţa şi-o reduce, Apar frânturi de viaţă şi iarăşi se ascund E moale seara! Şi… nostalgia dulce Se luminează în vârtejul în care mă afund.

Dezvelind clipa sărită-atunci din ornic Cum se perindă imagini ce s-au dus!

Căci gândul scormone, mereu, atât de dornic S-aducă umbra din trecutul ce-a apus: O umbră cam brunetă de atâta vară, De-atâta dragoste era uşor uimită Şi, în parfum de chiparos şi tămâioară, Candoarea-i fu cu zâmbete acoperită… …

Seara peste vise lasă, aşteptat ecou Mă simt lângă umbra radiind lumină Din lumină se desprinde un miracol nou (E-un fel de bucurie cu plângere divină).

Z I UA L I M B I I R O M Â N E ” , L A N O I , C U S P R I J I N U L P R I M Ă R I E I B OTO Ș A N I A consemnat, Ion Istrate u sprijinul Primăriei Municipiului C Botoşani – primar Ovidiu Portariuc,

Uniunea Vatra Românească Filiala Botoşani a organizat, în ziua 30 august 2013, orele – 11,00, o Lansare de carte, la Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu”, în Sala expoziţii numismatice. În acest cadru, au fost prezentate volumele: Jocul umbrelor şi Ochiul bufniţei – poeme şi micropoeme –, autor Paul-Mircea Iordache, cărţi apărute la Editura TAIDA, Iaşi, 2013. În ziua de 31 august 2013, orele 10,00, la Muzeul Judeţean Botoşani a avut loc loc Simpozionul Limba ca proces de comunicare între oameni.

Aceste manifestări au marcat sărbătoarea naţională, stabilită prin lege, la 31 august: Ziua Limbii Române.

Au suţinut comunicãri: prof. muzeograf Gheorghe Median, prof. Maria Baciu, prof. univ. dr. Aurel Buzincu, prof. Otilia Crina Măzăreanu şi ing. Paul Mircea Iordache.

A avut loc şi un microrecital: membri ai Asociaţiei Culturale ,,Vis de artist”, coordonator prof. drd. Cătălina Constantinovici.

37

Anul V Numărul 8 (56)

COMENTARII

August 2013

A RTA D E A F I Ș E F. C A RT E : T I P Ă R I Ţ I - V- O !

Ion N. Oprea actualmente stabilit în Marea Britanie la Leeds, care i-a comunicat biografia sumară a autorului cărţii.

Abatele Gaston Courtois (1897-1970) a avut studii superioare de litere şi psihologie: Seminarul Saint-Suplice (1919-1921); Fiii carităţii (1921-1925), în urma cărora devine preot (1925). În 1929 este numit la Union des Oeuvres(?) al cărei director e în perioada 1937-1957. în 1930 fondează ziarul Coeures Vaillants (Inimi îndrăzneţe) şi apoi, a Sufletelor îndrăzneţe. În 1955 promovează la Vatican, unde ocupă funcţii importante: procuror general la Roma, Secretar general şi Director al Secretariatului Internaţional al Uniunii Pontificale Misionare.

Iată câteva dintre lucrările scrise şi publicate de abatele Gaston Courtois în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană: Şcoala şefilor (1946 la Centrul de Studii pedagogice, în 1955 a treia ediţie la editura Fleurus), iar Arta de a fi şef nu se precizează când a apărut, dar, aflăm că în 1955 editura Pigelet tipărea a V-a ediţie a ei.

Mai sunt enumerate: Jesliua, Arta de a educa copii de azi, Starea de bine, Viaţa noastră religioasă, De la inimă la inimă cu Isus, Educarea voinţei, Euharistia, Gânduri pentru preoţi şi călugări, Când Dumnezeu vorbeşte inimii etc.

Cartea Arta de a fi şef este structurată pe patru capitole: Misiunea şefului, Calităţile şefului, Exerciţiul funcţiei de şef, Concluzie. În primul capitol se explica Ce este şeful, Pentru ce sunt necesari şefii, Marea misiune a şefului: a sluji, Ce face Şeful? Al doilea capitol se referă la: Credinţă în misiunea sa; Sensul autorităţii; Spiritul de a decide şi a iniţia; Spiritul de disciplină; Energie realizatoare; Calm şi stăpânire de sine; Simţul realităţii; Competenţa; Spiritul de prevedere; Cunoaşterea oamenilor; Bunăvoinţa spiritului; Bunătatea inimii; Respectul demnităţii umane; Spirit de dreptate; Tărie; Exemplul; Umilinţa. Exerciţiul funcţiei de şef, capitolul III, văzut ca o mare artă de conducere, tratează şi detaliază: Arta de a forma şi educa; Arta de a organiza; Arta de a comanda; Arta de a controla; Arta de a dojeni; Arta de a pedepsi; Arta de a neutraliza rezistenţele; Arta de a încuraja şi a recompensa; Arta de a se face ajutat; Arta de a forma echipe împreună cu alţi şefi.

Cartea nu are nici 200 de pagini, dar, după cum se vede, răspunde la multe probleme referitoare la formarea şi activitatea conducătorilor de calitate. În special relaţiile dintre ei şi misiunea pe care o au – de a sluji pe cei în fruntea cărora se află la un moment dat. Tocmai ceea ce a desprins şi bibliotecarul C. Donose: „Am convingerea că sfaturile abatelui G, Courtois ar putea fi foarte utile tuturor

„Valoarea unei biblioteci, spune adesea un lucrător al ei – Constantin Donose – este dată de calitatea creaţiilor autorilor care îi populează rafturile şi nicidecum de numărul volumelor înscrise în registrul inventar”, adevăr pe care îl exprimă şi într-un Cuvânt înainte, posibilă prefaţă la o eventuală lucrare bibliofilă, folositoare celor care sunt sau tind să devină şefi. Adică oameni cu subalterni în subordine.

Volumul intitulat Arta de a fi şef de abatele Gaston Courtois, un nume care, recunoaşte C. Donose, bibliotecar la Biblioteca municipală Mihai Ralea din Huşi, nu-i spune nimic, precum nici subsemnatului.Volumul a fost primit în depozit, drept donaţie, de la dr. Cezar Străchinaru, el însuşi autor de carte, cu numeroase enciclopedii foarte valoroase, cu volumul Boieri de sânge aparţinând lui Victor Stoian, care s-a stins din viaţă cu 18 zile înainte de a împlini 18 ani, asa cum mărturiseşte bibliotecarul. „…Aidoma unui arheolog, pasionatul colecţionar de volume care cochetează cu eternitatea – nu arareori erodate de patina timpului – recompune astfel istorii inedite şi chiar destine care, fără contribuţia medicului Străchinaru ar rămâne, poate, necunoscute. Şi cum domnia sa, de fiecare dată, nu se limitează doar la a-mi înmâna respectiva carte, ci relevă cu lux de amănunte şi modul în care a intrat în posesia ei, îndeplinesc şi eu datoria de a reproduce pe scurt „istoria” acestei cărţi. Fiind unul dintre intelectualii huşeni care priveşte critic realităţile româneşti ale zilei de azi – dar sub scutul argumentului – dr. C. Străchinaru mi-a spus recent: „Ştii ce le lipseşte conducătorilor de azi, la toate nivelele ? … Asta!!!” şi mi-a pus în mână un volum care se întâlnise cu un legător de carte cu har, dar era imprimat la maşina de scris (primul exemplar), fapt care m-a dus cu gândul la raritatea lui. Îl primise de la preotul catolic Carol Susan de la parohia din Luizi Călugăra, rudă directă cu regretata doctoriţă Mihaela Străchinaru, soţia interlocutorului meu. La rândul său pr. Paroh Carol Susan o primise, în anul 1975, de la traducătorul ei în limba română, părintele Ioan Jicmon.

Acesta a realizat o traducere aproximativă, pentru că după titlu „Arta de a fi şef” menţionează: „după abatele G. Courtois…”

Om de acţiune, adevărat bibliofil, el însuşi creator de cărţi documentare, scotocitor împătimit şi promovator al prieteniilor-prietenii, C Donose nu încetează destăinuirea şi aflăm că, după căutări şi căutări repetate, a avut inspiraţia săi ceară sprijinul scriitorului Claudiu Conţevici, fostul său coleg din perioada formării lor în biblioteconomie, 38

Anul V

COMENTARII

Numărul 8 (56)

August 2013

Exemplarul cu pricina l-a expediat Daciei literare, fostului său coleg de biblioteconomie Lucian Vasiliu, poate o reeditează el. Cum despre toate acestea am luat şi eu cunoştinţă, pentru a grăbi ceea ce se numeşte<demersuri>, ma adresez actualilor şi viitorilor şefi, pornind de la ceea ce precizeaza si doctorul C. Străchinaru, „Ştii ce le lipseşte conducătorilor de azi, la toate nivelurile ?… Asta !!!”: Domnilor şefi, mari şi mici, tipăriţi-v-o sau dacă nu, măcar sponsorizaţi-o, aveţi reducere la impozite şi taxe, Constantin Donose, bibliotecarul de la Huşi , vă aşteaptă !

conducătorilor noştri, inclusiv politicienilor, care după studiul acestei cărţi vor putea preschimba foarte uşor o atitudine imorală într-una morală. Pentru că în definitiv, şanţul care le desparte poate fi sărit de oricine şi oricând.

Aşa cum observăm că la noi se sare foarte lesne din opoziţie direct în guvern, chiar înainte de alegeri. Iar multe din înţelesurile acestor scrieri, vor rămâne pe seama cititorilor obişnuiţi să descopere un tâlc chiar şi acolo unde nu este niciunul !”. În mod normal o reeditare o poate face însăşi Biblioteca. Cum în zilele noastre foarte puţine biblioteci pot cuteza aşa ceva, C. Donose apelează tot la prieteni.

L A I A Ș I , P R I M A AC A D E M I E D E VA R Ă A PAT R I M O N I U L U I

Ana Maria Malus la Iaşi (5 august a.c.), pentru prima dată, va M âine avea loc deschiderea Academiei de

şi Ştiinţe Socio-Politice, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.

7. România după postcomunism: “trecutul utilizabil” si noua cultură politică democratică. Invitat: Lector Univ. dr.Lucian DÎRDALĂ, Preşedintele Senatului, Facultatea de Drept,Universitatea Mihail Kogălniceanu, Iaşi 8. Clădiri publice de patrimoniu: între conservare si accesibilitate. Invitat: Conf. Univ. Dr. Contiu SOITU. 9.Memoria Holocaustului pe spaţiul public: memoria rea, memoria bună.

Invitat: Prof. Univ.Dr. Alexandru FLORIAN, Director General al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

10. Mentalitate si infrastructură culturală.

Invitat: Vasile ERNU. 11. Muzeul Literaturii Române din Iaşi,mentalităţi în tranziţie. Invitat: Conf.

Univ. Dr. Dan LUNGU, Catedra de Sociologie, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Director al Muzeului Literaturii Române, Iaşi.

12. Trei momente ale politicii agresive faţă de patrimoniu în perioada postbelică. Invitat: Dr. Liviu ANTONESEI, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza.

13. Mecanismul media. Fabrica de ştiri şi opinii.

Invitat: Ovidiu MIHĂIUC, Secretar stiinţific, Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului.

14. Dezbaterea privind restauraţia monarhică în România postcomunistă : discurs, evoluţii, consecinţe. Invitat: Dr. Alexandru MURARU, Director General, Institutul National al Patrimoniului Workshop-uri 1. Ce se întâmplă atunci când proprietatea individuală este patrimoniu universal? Invitat: Dr. Diana MĂRGĂRIT, Asistent Universitar, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.

2.Discursul public în România postcomunistă.Invitat: Dr. Arthur SUCIU, Consilier, Institutul National al Patrimoniului.

Vară ,,Patrimoniu, Politici Culturale şi Mentalităţi în Romănia Postcomunistă”, o iniţiativă materializată de Institutul Naţional al Patrimoniului în parteneriat cu Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social Politice din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

După cum am aflat de la coordonatorul Programului, Ioana M OVI LĂ, Acţiun ea vi zează o aprofundare a politicilor culturale şi impactul acestora, de-a lungul anilor, asupra patrimoniului cultural, în special, asupra formării mentalităţilor, a memoriei colective şi a discursului din spaţiul public după 1989.

Participanţii, timp de 7 zile (4-11 august), vor beneficia de cel mai complex program cultural, în care ponderea activităţilor o vor constitui cele paisprezece prelegeri şi două workshop-uri .

Prelegeri: 1.Acţiuni profesionale şi de voluntariat ale fundaţiei Pro Patrimoniu – Salvarea Patrimoniului. Invitaţi: Arh. Serban STURDZA, Vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Arh. Sergiu POPA, Arh. Victor CARP .

2. Memoria ca patrimoniu: cum, unde şi de ce a dispărut comunismul?

Invitat: Dr. Andrei MURARU, Preşedinte Executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

3. Patrimoniu postistoric? Invitat: Sorin ANTOHI 4. Ctitori şi ctitorii în Iaşi şi împrejurimi (sec. XVXVIII). Invitat: Prof. Univ. Dr. Petronel ZAHARIUC, Decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.

5. România în contextul aderării la convenţia Patrimoniului Mondial. Invitat: Arh. Iosef KOVACS, Cercetător, Institutul Naţional al Patrimoniului.

6. Politica culturală ca politică publică. Invitat: Prof.

Univ. Dr. George POEDE, Prodecan al Facultăţii de Filosofie 39

Anul V August 2013

Planșa

Numărul 8 (56)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)