Revista Luceafărul nr.59-noiembrie 2013 by Revista Luceafărul

)

uceafarul L

FONDAT

Confesiune

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 11 (59) • NOIEMBRIE 2013

(III)

(...) El nu-mi zăreșș te ochii, el nu-mi aude mersul Ce-l sperie trecutul gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica ș i umbra unei umbre. A clipelor cadavre din cărțți el stă s-adune, În petice de vreme cătând înțțelepciune. Ce înțțeles au ele... ce este a lor fire? Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire. Nu vrei s-asculțți de mine. Nu ș tii s-asculțți. Mi-e milă. Nu este dat ca omul cel muritor, în silă Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită, Să ducă-n piept durerea aceea ce menită A fost ca să o poarte o omenire toată, Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată În mii bucățți, ca astfel să o putețți purta. Nefericite iată confesiunea mea.

DIN CUPRINS:

•EDITORIALIȘTI DE CARE AVEM

NEVOIE!... LUCIA OLARU NENATI. AUTOR, ANA MARIA MALUȘ

El către mine*...(II)

•MEMORIALISTICĂ. NICOLAE IORGA

– EVOCATOR. AUTOR, DAN PRODAN

•PREMIUL INTERNAŢIONAL DE

MATEMATICĂ, MALAXA. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN

•DOI POEŢI: MIHAI MUNTEANU DESPRE NICOLAE LABIȘ. AUTOR, ION N. OPREA •SEMEN VIVACITAS. MIHAI DRĂGUŢU, UN SIMBOL AL ECHILIBRULUI, UN CAIER DIN CARE TOARCEM FIRUL VALORILOR SOCIALE. AUTOR, ION ISTRATE •VICTOR FOCA – UN ARTIST PROTEIC. DISCURSUL CRITICULUI DE ARTĂ VALENTIN CIUCĂ. EDITOR TEXT ANA FLORESCU

(...) Mi-e dragă cîntarea Bătrînei păduri, Mi-e dragă-mbătarea Iubitelor guri. Iubesc rîndunica Cînd zboară în zori Și văd Veronica Cu ochi visători ! * Să nu te audă prietenii de la „Junimea", că sunt în stare să te oprească

Veronica Micle

Anul V Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Editorialiști de care avem nevoie!... Lucia Olaru Nenati. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 4 - Tableta (… de noiembrie). Suflete moarte. Autor, Vasile Lefter

FONDATĂ 2009

Pagina 5 - Tristeţele mele (1). Autor, Jan Tristea

ISSN 2067 - 2144

Pagina 6 - Adjuvante jurnalistice. Mic la stat, mare la sfat (editoriale)! Autor, Ana Maria Maluș

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 7 - Copii fără copilărie. Autor, Vasile Lefter Pagina 8 - 1 Decembrie – Ziua Naţională a României. A consemnat col.(r) Emil Dângeanu Pagina 8 - Rugăciune. Autor: Al. T. Stamatiad. A consemnat col.(r) Emil Dângeanu

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 8 - Rugă către cei aleși! Autor, Ana Maria Maluș Pagina 9 - Memorialistică. Nicolae Iorga – Evocator. Autor, Dan Prodan Pagina 12 - Nicolae Iorga și Orașul Iași. Autor, Dan Prodan Pagina 13 - Trăim în rate…, citim în rate… Autor, Ana Maria Maluș Pagina 14 - Premiul internaţional de matematică, Malaxa. Autor, Gheorghe Median

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 15 - Doi Poeţi: Mihai Munteanu despre Nicolae Labiș. Autor, Ion N. Oprea

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 16 - Poesis. Efigie. Autor, Elena Spiridon Pagina 17 - Personalitatea lui Andrei Bârseanu. Autor, Miklos Levente Pagina 19 - Familia Rallet și Bucecea. Autor, Iulian Cătălin Nechifor Pagina 20 - Semen Vivacitas. Mihai Drăguţu, un simbol al echilibrului, un caier din care toarcem firul valorilor sociale. Autor, Ion Istrate Pagina 21 - Poesis. Doar eu, doar tu. Autor, Stelian Platon Pagina 22 - În apărarea românismului. Familia Isopescu în Mișcarea Naţională din Bucovina. Autor, Ion N. Oprea Pagina 23 - Autofic(h)ţionalul po(h)et Petruţ(h) Pârv(h)escu. Autor, Georgică Manole Pagina 24 - Catastrofa feroviară de la Ciurea. Autor, Ion N. Oprea

Pagina 26 - Victor Foca – un artist proteic. Discursul criticului de artă Valentin Ciucă la vernisajul expoziţiei ,,Simfonia culorilor”- autor Victor Foca (17 octombrie 2013). Editor text Ana Florescu Pagina 28 - O ,,felie” consistentă de ,,istorie sentimentală”. Autor, Traian Apetrei

Pagina 29 - Ioan Prelipcean – ,,ABC pianistic”. Autor, Cătălina Constantinovici

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 30 - Ioan Vasiu: ,,Aruncînd cu pietre după vînt”. Autor, Victor Teișanu

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 31 - ,,Dacia. Landscape, Colonisation, Romanisation”, o carte cu care dr. Ioana A. Oltean schimbă cursul istoriei. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 33 - Din versurile lui Victor Teișanu „ţâșnește imperturbabil melancolia”. Autor, Ioan Vasiu Pagina 34 - La o aniversare… Autor, Constantin Adam

Adresa redacţiei:

Pagina 34 - Poesis. Post-Factum. Autor, Vasile Popovici Pagina 35 - Cu aripi de dor întinse… Autor, D.M. Gaftoneanu

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 37 - Cere și ţi se va da. Autor, Mihai Drăguţu Pagina 38 - Satul românesc: de la transcendenţa idealizată la reprezentare identitară naţională. Autor, Tudor Petcu Pagina 39 - Atitudinea satirică eminesciană. Autor, Ana Maria Dudău Pagina 39 - Poesis. Sum. Autor, Carmen Buzenche

Anul V

EDITORIALE

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

E D I TO R I A L I Ș T I D E C A R E AV E M N E VO I E ! . . . L U C I A O L A RU N E N AT I Ana Maria Maluş …dar nu numai ca să-i citim, ci şi ca să aplicăm măcar o parte din ceea ce exprimă metaforic aceste editoriale e-am învăţat să fim din ce în ce mai comozi: N dacă guvernaţii nu fac, eu de ce să fac!? Fără a

înţelege că şi noi putem face ceva! Puţin câte puţin, lumea se va schimba la un moment dat! Am ajuns la un moment în care televiziunea, care de mult timp modelează personalităţi, nu mai echilibrează mesajele pozitive cu cele negative! Am ajuns la un moment în care copii, la școală, se mutilează pentru a imita nu ştiu ce ritual dintr-o aberantă telenovelă! La un moment dat, povestea cu patos poeta Maria Moisoiu de clipele în care se plimba cu soţul pe Centrul Vechi sau când mergeau la film, la teatru… Ei bine, lumea uită aceste lucruri, iar dacă cumva nu merge televizorul într-o duminică, se înroşeşte firul de reclamaţii, pe când filarmonicele, teatrele, sălile de cinema stau pustii… Dar, mai degrabă, să citim strigătele de durere pentru cultură ale Doamnei Lucia Olaru Nenati. _________________________________________________

cu aruncarea copilului odată cu apa din copaie şi, mai ales, un gest de o mare gravitate cu consecinţe incalculabile à la long. Căci cultura românească încă mai conţine un însemnat tezaur viu de valoare şi diversitate care trebuie doar descoperit, stimulat şi prezentat publicului, cel puţin cu aceeaşi insistenţă cu care sunt promovate pe mai multe canale aprobate de instanţele oficiale, produsele de subcultură, manelele şi atâtea alte înjghebări de vulgaritate. Ceea ce nu se înţelege este că această bombardare continuă a receptorului public cu nonvaloare influenţează educaţia, formarea, gustul şi personalitatea fiecăruia în parte, dar şi ale tuturor ca membri ai unei naţiuni care trebuie să concureze şi prin calitate, comportament, preferinţe şi atitudini cu restul lumii internaţionale. Şi aici trebuie menţionat că în alte ţări televiziunile prezintă, pe posturi specializate, nu numai spectacole, concerte, opere, vernisaje de expoziţii, ci chiar şi lecturi publice ale autorilor de literatură unde poate fi văzut în direct interesul ascultătorilor care apreciază în mod deosebit prestaţia scriitorilor de a-şi citi propriile creaţii în direct. Aici, la noi, însă, unde mai poţi vedea aşa ceva? Iată, de pildă, vinerea trecută pe scena Casei Sindicatelor a avut loc un concert simfonic al Filarmonicii Botoşani, cu adevărat excepţional, în care, sub bagheta dirijorală a lui Liviu Buiuc, a evoluat o soprană tânără şi foarte bine pregătită profesional, cu o prezenţă scenică deosebit de elegantă dar, mai ales, cu o voce cu totul deosebită: Veronica Anuşca, artistă care, la vârsta ei tânără, are deja un palmares impresionant de premii. Plecată din Piatra Neamţ, ea a urmat toate treptele unei formări muzicale impecabile ajungând să poată interpreta arii deosebit de dificile pe care doar sopranele de mare notorietate se încumetă să le abordeze. Astfel ea interpretat arii celebre dintre cele care, prin frumuseţea şi armonia lor, au ajuns să constituie adevărate şlagăre, precum cele din operele Iulius Caesar, Don Pasquale, Rigoletto, Boema, Vecerniile siciliene ş.a. A făcut aceasta şi pentru că acest concert a mai avut un obiectiv: marcarea bicentenarului naşterii a doi compozitori de tezaur universal: Giuseppe Verdi şi Richard Wagner, aniversare care, prin acest concert a fost sărbătorită

OA R E N U N E M A I T R E B U I E C U LT U R Ă C H I A R D E L O C ? Editorial de Lucia Olaru Nenati, publicat în Monitorul de Botoşani, noiembrie 2013 o veste de necrezut sau, în orice caz, greu A deflămanticipat cu ceva timp în urmă. Şi anume că

Senatul a respins propunerea legislativă ca televiziunile şi radiourile generaliste să fie obligate să difuzeze şi emisiuni culturale. Asta după ce, la asaltul crizei economice asupra sectorului TV, singura măsură salutară găsită pentru ieşirea din impas a fost eliminarea postului România Cultural. Probabil după raţionamentul că la ce ne trebuie nouă cultură când nu avem ce mânca. Pentru echilibrul discuţiei voi admite că emisiunile acestui post nu erau întotdeauna de cea mai bună calitate, că uneori se dădea curs preferinţelor unor decidenţi izvorâte din mascate sau colaterale considerente mai puţin culturale şi mai mult de propagandă politică; că uneori erau plictisitoare prin snobism şi prolixitate pseudo-savantă; la fel cum producţiile culturale, literare, mai ales poetice, dar şi plastice şi muzicale păcătuiesc uneori prin discursivitate incongruentă ş.a.m.d. Dar de aici şi până la aruncarea întregii zone culturale la coşul de gunoi este o cale lungă, asemănătoare 3

Anul V

EDITORIALE

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

averi, pe postul francez veţi simţi diferenţa. Fără publicitate, cu filme generatoare de mesaje deosebite, precum şi emisiuni culturale de un înalt nivel, dar efectiv captivante. Felicitări doamnei Lucia Olaru Nenati pentru curajul de a-şi asuma rolul de editorialist şi de a încerca, metaforic, de a ne aminti îndemnul strămoşesc ,,Deşteaptă-te române!”. Cu deosebită plăcere, vă invit să citiţi şi alte editoriale, publicate de Lucia OLARU NENATI în acest an, care sunt disponibile la adresa http://www.monitorulbt.ro.

şi la noi în Botoşani, ca în orice mare metropolă culturală. Şi nu oricum, ci printr-o interpretare de-a dreptul încântătoare prin claritatea, forţa, apertura, cromatica şi limpezimea de cristal a vocii, prin modulaţiile şi precizia de mare virtuozitate care denotă în această soprană pe o posibilă mare vedetă a lumii muzicale internaţionale, o adevărată Divă care va aduce desigur pe melomanii lumii la extazul şi preţuirea care se acordă în lumea mare acestui gen de artişti. De menţionat că şi publicul botoşănean, care a început să sporească, încetul cu încetul, în sala de concert, a fost un partener adecvat care ştie să se exprime corect, aplaudând când, cât şi unde trebuie, răsplătind cum se cuvine meritul solistei şi al orchestrei, toate laolaltă însemnând un eveniment notabil pe care pot să-l regrete cei absenţi. Dar la ce televiziune am mai putea viziona asemenea concerte şi asculta asemenea voci care ne subţiază spiritul şi ne înalţă sufletul de la nivelul uneori atât de scăzut al vieţii cotidiene? Sursa: http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Editorial/2013-1112/Oare+nu+ne+mai+trebuie+cultura+chiar+deloc%3F.html _________________________________________________

•Oare nu ne mai trebuie cultură chiar deloc? Lucia OLARU NENATI – scriitor / 12 Nov 2013 •La plecarea unui om de patrimoniu Lucia OLARU NENATI – scriitor / 30 Oct 2013 •Codul rutier, între stat şi cetăţenii săi Lucia OLARU NENATI – scriitor / 24 Oct 2013 •O sărbătoare a înverşunatei speranţe Lucia OLARU NENATI – scriitor / 16 Oct 2013 •Muzica străbate istoria în frac Lucia OLARU NENATI – scriitor / 04 Oct 2013 •Sărbătoare românească la Cernăuţi Lucia OLARU NENATI – scriitor / 19 Sept 2013 •Munţii noştri aur poartă … Lucia OLARU NENATI – scriitor / 17 Sept 2013 •O premieră ca odinioară Lucia OLARU NENATI – scriitor / 04 Sept 2013 •Călătorie în inima unei sărbători Lucia OLARU NENATI – scriitor / 31 Aug 2013 •Mai lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă …prin C.F.R. Lucia OLARU NENATI – scriitor / 28 Aug 2013 •Cântec de leagăn pentru legendarul Gerovital Lucia OLARU NENATI – scriitor / 30 Iul 2013 •Ora de coreeană Lucia OLARU NENATI – scriitor / 16 Iul 2013 •Salvaţi memoria identitară a oraşului! Lucia OLARU NENATI – scriitor / 04 Iul 2013 •Au venit la mine teii… Lucia OLARU NENATI – scriitor / 29 Iun 2013 •Pagubă-n ciuperci Lucia OLARU NENATI – scriitor / 22 Iun 2013 •Eminescu – omul datoriei Lucia OLARU NENATI – scriitor / 15 Iun 2013

Iar pentru cei care au sărit peste unele rânduri, îi rog să citească din nou editorialul, iar mâine să se gândească cu ce ar putea fiecare să schimbe lumea! Şi vă fac o propunere! Dacă încă nu v-a intrat în reflex participarea la acte de cultură, renunţaţi măcar pentru o zi la posturile noastre TV. Până şi acest lucru poate fi o formă de protest! Dacă noi vom renunţa să fim publicul aberaţiilor altora, poate că, încetul cu încetul, mass media ne va oferi şi altceva! Vizualizaţi, de exemplu, TV5Monde (difuzat în Botoşani de cei care deţin cablu prin U..), care în momentul de faţă este subtitrat într-o destul de mare măsură, şi veţi observa diferenţa. Dacă la noi, pe un canal veţi găsi filme cu lupte criminale, pe un altul cu împuşcături, pe alte posturi telenovele (care culmea, se înmulţesc din ce în ce mai mult, fiind şi motivul real pentru care, acum, în mediul sătesc nu se mai cresc păsări, ci se cumpără gata congelate!), pe alt post TV vedete mediocre în calitate de juraţi sau fel de fel de concursuri promiţătoare de

TA B L E TA ( … D E N O I E M B R I E ) S U F L E T E M OA RT E Vasile Lefter fără bucurii. Unii au ales calea părăsirii definitive a României, motivându-şi temeritatea gestului prin lipsa de şanse într-o ţară în care votul mistificat a devenit un” modus vivendi”, iar guvernanţii sunt cu ascultarea spre Înaltele Porţi. Se crede că sunt plecaţi la muncă în afară vreo trei milioane de români. Nimeni nu e preocupat să adune date pentru a stabili o cifră exactă. Cei şase milioane de euro care vin acasă sunt mai importanţi decât cunoaşterea mişcării emigranţilor? Sate întregi sunt desprinse parcă dintr-un film de groază. Totul este pustiu. Din când în când, pe uliţe trec bătrâni istoviţi, ducând de mână câte un copil, care oricum nu va şti ce înseamnă să ai părinţi. Pe bună dreptate, ne întrebăm la ce sunt buni banii, dacă ne mor sufletele?

,,Nu fiţi suflete moarte, ci suflete vii!” (N.Gogol) acest titlu consacrat de Gogol, A matrasoptatde pentru subtilitatea sintagmei, care surprinde

metaforic o realitate a lumii româneşti contemporane: Emigraţia! Furaţi de cotidian, de griji mărunte şi meschinării, neam transformat într-un popor dezbinat, egoist şi rece, indiferent la ce i se întâmplă pe termen lung. Ni se vorbeşte de cei şase milioane de români singuri trăitori între hotarele unei Românii care nu-şi mai găseşte cadenţa, dar se trece prea uşor peste cei trei milioane de români plecaţi să-şi afle rostul pe alte meleaguri. Emigranţii noştri! Cei care cu fiecare an, departe de ţară, îşi pierd identitatea, vieţuind plat,

Anul V Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

înştiinţate la timp să se prezinte ca să-şi ia rămas bun!!! Tot în Regatul Unit, dacă lucrezi pentru o firmă, comisionul dat intermediarului este jumătate din ce câştigi. Aborigenii sunt necruţători cu emigranţii pe linie de servicii, cerându-le uneori imposibilul. La Terni, în Italia , o vrânceancă plecată ca învăţătoare, ne spunea că, deşi este de douăzeci de ani acolo, localnicii o consideră tot venetic şi-i caută nod în papură de fiecare dată când se iveşte prilejul. Fenomenul emigrării nu preocupă nici psihologii, nici oamenii politici, fiind privit ca o binefacere pentru România. Majoritatea emigranţilor pot fi numiţi metaforic” suflete moarte”. Cu fiecare zi, .sensibilitatea moştenită sau cultivată prin şcoală devine tot mai mult o amintire. Încă nu e târziu să ne trezim şi să ne salvăm identitatea de români cu suflet frumos. Nici alte popoare europene nu trăiesc pe roze, dar au mare grijă de conservarea spiritului naţional între graniţe. Dacă nu vom face nimic, românii, nu numai că vor deveni” suflete moarte”, dar vor fi „condamnaţi fără umbră”, adică nişte vieţuitoare clasificate biologic, controlate electronic de la distanţă!

Cei plecaţi, şi încă nestabiliţi în alte ţări, vin acasă într -un scurt concediu, mai pun câteva cărămizi la casele pe care oricum nu le vor termina curând, merg cu rudele la cumpărături o dată sau de două ori, trag o petrecere şi se întorc resemnaţi la locul de osândă. Orice s-ar spune, le este greu. Foarte greu! Sunt femei care îngrijesc bătrâni şi trăiesc în regim de penitenciar. Au voie să iasă în sat două-trei ore, o dată pe săptămână. Viaţa multora e un calvar. Nu o spun, de ruşine. Nu se întorc, de frica zilei de mâine. Preferă să trudească pentru un ban care să le asigure hrana familiei. Au lăsat în ţară copii. soţi. părinţi. Nu ştiu dacă se vor mai întoarce. Cu fiecare zi, îşi ucid sufletul, renunţând la bucuriile simple de odinioară. Suportă umilinţe, jigniri, discriminare, condiţii precare de muncă. Totul pentru o bucată de pâine pe care ar putea –o găsi şi aici, în ţara de origine. Sunt emigranţi care cu voce stinsă recunosc la telefon că e greu, e foarte greu. Asemenea copacilor, mor în picioare, fiindcă sufletul intră puţin câte puţin în moarte. Zilele acestea un asistent medical vrâncean plecat în Anglia îmi spunea la telefon că a fost dat afară de la un spital pentru bătrâni, deoarece rudele celui decedat nu au fost

TRISTEŢELE MELE (1) Jan Tristea (erau bijuterii!) de regretatul şi eruditul arheolog Florin Hău, care, sigur, s-ar răsuci în mormânt de cele întâmplate în urma sa, aici, la Botoşani. Iluminatul din interior şi dinafară: o porcărie! În interiorul oribilei structuri, mai vedem o instalaţie de climă, se spune, prost şi neinspirat amplasată la vedere. O infantilitate!.. precum găsim şi vedem în garajul ţăranului de la ţară. În jur, aceeaşi neglijenţă! Sub privirile oamenilor ambalaţi în diferite uniforme, ,,copilaşii”, care ar fi trebuit să fie la orele de clasă (ce discriminare!), în şcoală, frământau de zor pâmântul din care proaspăt au apărut firicelele de iarbă (zice cineva: ,,gazon”!). Păcat că toate acestea nu s-au văzut până acum (nu era cum, pentru că s-a lucrat ,,sub acoperire”, în atâţia ani, cu un gard de tablă)! Păcat că nu le vedem acum şi păcat dacă nu o să vedem ce va urma! Aşa se întâmplă cu un proiect de importanţă majoră, care nu se dezbate public pentru a fi ştiut de toată suflarea oraşului, iar celor îndreptăţiţi prin studii şi experienţă să li se accepte propunerile. Acum înţeleg, de ce nu s-a expus publicului printr-o ceremonie oficială, ci s-a aruncat aşa, deodată, prin surprindere. Şi mai înţeleg, de ce un proiect al unora din preajmă a fost blocat, recent, de câţiva aleşi locali. Stimabililor sunt stupefiat de ce sunteţi în stare!

Cine îşi bate joc de Patrimoniul Cultural Naţional? Ne mai despăgubeşte cineva pentru ceea ce pierdem? Restaurarea cuptoarelor vechi din Centrul Istoric, o batjocoră! Un proiect selectat şi aplicat cu tendinţe criminale! Un afront la moştenirea culturală! Un atac la identitatea noastră, ca români! Municipalitatea, Muzeul Judeţean şi Direcţia de cultură nu întreprind nimic..., tac! De ce? astăzi, pe viu, după ce am mai auzit şi A mdinvăzut presa locală din zilele trecute, bătaia de joc a

proiectantului, restauratorului şi constructorului (nici nu vreau să ştiu cine sunt) faţă de vestigiile trecutului acestor locuri bogate în zăcăminte culturale nestemate. O ,,panaramă” transparentă din metal şi sticlă, o aiureală a imaginaţiei şi acţiunii omului plasată în cel mai nobil loc al oraşului, acolo unde s-a născut Eminescu şi unde avem dovada civilizaţiei secolelor XVIII – XIX (un ansamblu de imobile cu arhitectură deosebită), iar prin descoperirea cuptoarelor din sec. XIV (unicate în ţară), pentru reducerea minereului şi arderea ceramicii, se dovedeşte vechimea acestui târg şi nivelul superior, din acea vreme, a precupărilor vechilor noştri înaintaşi. Mucegai pe laturile pe care s-a aplicat un strat de lut pregătit neprofesional (tradiţional – femeile în vârstă de la ţară şi-ar fi demonstrat măiestria, aici), cuptoarele distruse fizic faţă de cum le văzusem atunci când au fost dezvelite

Botoşani, 11 nov.2013

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

A D J U VA N T E JURNALISTICE. M I C L A S TAT, M A R E L A S FAT ( E D I TO R I A L E ) !

Ana Maria Maluş ăsună de ceva timp oraşul de numele domnului R Ioan Rotundu. Şi Eminescu dacă ar trăi probabil că ar scrie: Dimineaţa pe site, Rotundu sună cu jale… A primit domnul Rotundu de la Dumnezeu forţa de creaţie, dar a uitat să-i mai dea ceva: măcar un strop de putere executivă. Păcat! Pentru că alţii au prea multă! A revenit dumnealui, mai ales în ultimul an, cu o forţă spectaculoasă şi un curaj, deseori, năucitor, dar atât de trebuitor unui oraş ca al nostru! Iar forţa a căpătat-o din Lumea lu’ Rotundu. Pentru a-mi demonstra nepărtinirea în aceste rânduri ce par la prima vedere subiective, vreau să vă povestesc cum, de foarte multe ori acest om mititel trece pe stradă, iar în faţa lui oamenii ridică pălăria, cu aplecăciune: „Să trăiţi, domn’ Ionică!”. Şi cam ştie dumnealui tot ce suflă-n oraşul nostru. Cu toţii ştiu că Domnul Ionel Bejenaru (şi nu voi folosi formula oficială Regretatul Ionel Bejenaru – pentru mine, cel puţin, Ionel Bejenaru este viu în memorie, şi nicidecum regretat) avea o hachiţă: nu purta telefon mobil! Păi, închipuiţi-vă dacă mai putea cerceta şi scrie ceva, în condiţiile în care mărturisea că telefonul fix de acasă suna -ntruna. Domnul Rotundu are alt nărav: el merge pe jos şi rareori foloseşte maşina! Pentru că numai aşa poate lua contactul cu viaţa de zi cu zi a urbei! Indiferent cât îl critică unii, un singur om a făcut ce nu a făcut un întreg aparat administrativ. Un simplu exemplu, din recentă vreme: a ,,acoperit” o umilă groapă care-şi zăcea veacul. Dar, noi, cetăţenii, care am trecut zi de zi pe lângă „celebra” groapă, am sesizat vreunul autorităţile?! Iar dumnealui nu cere strategii de dezvoltare ce necesită luni de elaborare, ci cere lucruri simple, de care românul are permanentă nevoie: o amărâtă dungă pe Pietonalul Transilvaniei (pe care nu cred că e om să nu se fi împiedicat, din lipsa ei, şi o spun din proprie experienţă), o bancă furată din Centrul Vechi, recent restaurat, o trecere de pietoni în zona unei instituţii şcolare şi multe altele. Sunt lucruri, unele vechi, altele noi, pe care nici nu ar trebui să le cerem, dar pe care noi nu le putem face: nu se poate duce Rotundu să marcheze o trecere de pietoni, cu toate că dacă ar avea voie, ar face-o! Dar câţi din jurnalişti mai au profesionalismul acesta: după ceva timp de la reportajul „din groapă” a apărut reportajul în care cetăţenii erau anunţaţi de remedierea problemei! Nu demult citeam un articol referitor la cuptoarele (vechi) botoşănene de pe Luceafărul.net, care mi-a susţinut un lucru: mă pot îndoi la Domnul Rotundu de opiniile sale

politice, dar nicidecum de inteligenţa sa ! Şi cine a stat de vorbă măcar o dată în viaţă cu Ioan Rotundu ştie că are ceva ce unor jurnalişti le lipseşte cu desăvârşire: o vastă cultură generală. Iar cine îndrăzneşte să se ia la trântă cu el pe tema Istoriei oraşului Botoşani, cam are toate şansele să piardă! Editorialele domnului Rotundu ating problematici diverse. Pentru cei ce nu au citit, vă invit să lecturaţi articolul referitor la razia poliţiei în barurile din apropierea şcolilor – un articol care, cel puţin pe mine m-a făcut să gândesc în altă direcţie, pentru că probleme semnalate erau cu adevărat întemeiate şi argumentate juridic. Statul investeşte nişte bani pentru educaţia tinerilor! Dar mai e şi, o altă problemă, legislaţia pe care trebuie s-o respecte furnizorii de servicii de alimentaţie publică (cu preponderenţă: alcool şi ţigări), fiindcă se vorbea de adolescenţi sub vârsta majoratului. Indicam la Doamna Lucia Olaru Nenati o selecţie de editoriale ce trebuie citite. În acest caz nu mai pot face acest lucru, întrucât selecţia ar depăşi cu mult spaţiul alocat. Nu pot decât să vă invit să ,,ascultaţi” în fiece dimineaţă vocea Jurnalului de Botoşani pe http://jurnalulbtd.ro/. Dar, special, vă invit să citiţi şi articolul: Botoşani: Un prohod pentru cuptoarele medievale. Dumnezeu să le ierte! Pentru că, oricât de dureros pentru unii şi supărător pentru alţii este acest articol, acest jurnalist, chiar, are dreptate! Mai ales prin precizarea: ,,Dar cred că putem vorbi, fie de o neglijenţă profesională crasă, fie de intenţia cuiva de a dispărea aceste cuptoare din raţiuni de utilizare a spaţiului astfel eliberat de o sarcină arheologică. Mă refer la o intenţie ascunsă a cuiva generată de un interes pe care încă nu-l cunoaştem”, pentru că prin structura arhitecturală tare mai aduce a viitoare cafenea! Mă uit de multe ori, gură cască, pe bună dreptate, cum francezii fac, fără ajutorul nimănui chestiuni incredibile, începând cu minunea de la Marsillia, oficial declarat iniţial oraş cu mare grad de infracţionalitate şi care s-a transformat 6

Anul V

COMENTARII în mai puţin de 1 an în Capitală Europeană a Culturii. La noi, nici în o mie de ani! Şi francezii se confruntp cu probleme de corupţie, dar totuşi acolo lumea a vrut: arhitecţii s-au implicat trup şi suflet, proiectele au fost făcute din pasiune (vezi clădirea “J4” a ,,MuCEM” – Muzeul civilizaţiilor Europei şi ale Mediteranei, de forma unui bloc pătrat de beton semnat de arhitectul Rudy Ricciotti, copilul teribil al arhitecturii franceze), constructorii au lucrat cu vervă şi mândrie că sunt contributori la un fenomen radical, deosebit. Păi, la noi nu s-a găsit un singur arhitect care să înjghebeze pro bono proiectul pentru cuptoarele botoşănene, care să se ducă valvârtej la primărie şi să pună documentaţia pe masă, ci am cerşit pe la nu ştiu ce concurs. Iar cât despre modul în care la noi se construieşte, mai bine ne abţinem pentru că de mici suntem învăţaţi să numărăm de 2 ori un lucru. Şi cred că din cauza dublei numărători am ajuns ca lumea să ne considere proşti de-a binelea. Se spune că nu s-a dat drumul la aer de la cuptoare din cauza lipsei de racord la energie. Păi, pentru asta s-au inventat generatoarele! Dar, ce se va face, când, fereascăne cel de sus, va fi o pană de curent (la noi e posibil) care să dureze timp şi timp?! Scriu aceste rânduri, în condiţiile în care verva din presă a început să mişte lucrurile! Sper, spre bine! Sper ca, peste ani, să nu primesc vreo invitaţie la un expresso făcut în cuptor! Şi sper să nu uite responsabili lucrării (cuptoarele vechi) de pancarda informativă, pentru că în momentul de faţă multă lume străină de meleagurile noastre mai întreabă: dar aici ce-i? Dar, nu trebuie să vorbim doar despre situaţia cuptoarelor! Mai sunt multe lucruri ascunse, nevăzute sau ,,uitate”. Să lăsăm, deocamdată, autorităţile să respire puţin după atâta mucegai! Şi voi încheia articolul cu un final à la IOAN ROTUNDU: Părerea mea!

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

COPII FĂRĂ COPILĂRIE

Vasile Lefter acestor gânduri pline de I deea amărăciune mi-a fost sugerată de

concluziile unei brigăzi de control pe linie de învăţământ venită de la MEN, în octombrie 2013.. Punctele slabe ale raportului final vizau ţinuta cadrelor didactice, metodele învechite de evaluare, insuficienţa activităţilor extradidactice etc. Pentru necunoscători, analiza este una de fond şi are ca finalitate modernizarea metodelor de învăţământ, chiar dacă e greu să tragi linie între modern şi tradiţional. Reperul este unul singur:eficienţa. Cu mulţi ani în urmă, se tot vorbea de o problemă care nu se află printre sugestiile mai marilor învăţământului: supraîncărcarea excesivă a programului elevului, devenit un adevărat cobai din punct de vedere al cercetării rezistenţei organismului uman. Nu sunt de vină programele, nu sunt de vină manualele! Singurii vinovaţi suntem noi, educatorii aflaţi în competiţie cu morile de vânt Lucrezi la clasă cu un manual şi cinci auxiliare eşti mare şi în top! Are haz că eşti şi modern? Există o competiţie între disciplinele de învăţământ. Profesorii se întrec în a da cât mai mult de lucru acasă, în a lucra din cât mai multe culegeri şi materiale auxiliare, care, date la întors se dovedesc, deseori, găunoase, făcute de cârpaci setaţi pe vânzări cu un comision de nerefuzat..De ce? Părinţii, zero consiliaţi, intră în acest joc al dascălilor deveniţi rinoceri şi îşi supun copiii, de gimnaziu mai ales, la eforturi peste limita vârstei, din dorinţa de a nu rămâne mai prejos de prieteni, vecini sau cunoscuţi. Se ajunge până acolo încât îşi transferă copilul la o şcoală cu mai puţină concurenţă, chiar dacă este mai departe, procurându-şi astfel sămânţă de orgoliu la serviciu. Mare greşeală! Supraîncărcarea este simptomul principal al maladiilor din şcoala românească! Restul sunt poveşti de adormit copiii. Tradiţionalul şi modernul sunt concepte alunecoase. Important este cum ajungi la performanţă.. Sunt moderne şi eficiente aşa-zisele proiecte cerute şcolarilor din gimnaziu şi nu numai? Trei elevi adună date de pe Internet, le printează şi le prezintă la oră.U nul butonează, iar ceilalţi doi citesc proiecţia. Toţi primesc nota 10. Eroare! Lecţia fără talentul pedagogic al educatorului este searbădă, oricâte artificii didactice s-ar folosi. Actantul principal în lecţie este profesorul care trebuie să-şi facă numărul său, având ca partener de dialog elevul! 7

Mai vin tineri îţi sistemul de învăţământ. Puţini,foarte puţini au vocaţie .Majoritatea sunt meşteşugari Mulţi se gândesc déjà să plece spre ţările calde! Acolo, desigur, toţi câinii poartă covrigii în coadă! Ceea ce mă îngrijorează ca un credincios şi statornic slujitor al şcolii româneşti este lipsa de reacţie a directorilor de şcoli, care au uitat că obiectul activităţii lor manageriale sunt, totuşi, şcolarii, copiii fără copilărie, care trudesc din zori şi până în noapte, supravegheaţi sau nu, pentru a-şi mulţumi cât de cât părinţii. Cu ce preţ? Cu preţul sănătăţii şi al copilăriei pierdute. Cu preţul renunţării la joc şi la joacă. Staţi de vorbă cu un copil de gimnaziu pe la şapte seara, în condiţiile în care studiază dimineaţa, când începe să-şi piardă coerenţa şi devine agitat şi nervos. Atenţie! Mulţi şcolari iau energizante şi beau cafea. Nu aş vrea să spun mai mult! Zile întregi nu mai ştiu ce înseamnă să fii copil, să te joci, să pictezi, să cânţi, să asculţi muzică, să te plimbi cu rolele, cu bicicleta etc. . Se vor maturiza repede şi vom deveni o ţară de tineri bătrâni. Îndrăzneşte cineva să numere comisiile ”de lucru” dintr-o şcoală fără să izbucnească în râs? Dacă tot sunt ”fără număr”, de ce nu se gândeşte nimeni şi la o comisie care să monitorizeze volumul inacceptabil de teme date pentru acasă, teme pe care elevii le rezolvă cum pot: cu părinţii, prin telefon dictate de alţi colegi sau cu “antrenorul”, acolo unde părinţii îşi permit. Au copilărie elevii noştri? Celebrii psihologi şcolari au suficiente argumente pentru a impune mai marilor zilei să legifereze oprirea distrugeruii celei mai frumoase vârste a fiinţei umane? Românii au citit, se vede, prea mult Odiseea şi nu scapă de blestemul Penelopei. Supraîncărcarea apasă ca o piatră de moară asupra învăţământului românesc. E o poveste fără de sfârşit. În ”Istoria Oraşului Focşani”, Caian afirma cu mulţi ani în urmă : ”Făcând o comparaţiune între orele de ocupaţiune ala şcolarilor şi ale altor funcţionari, se constată că şcolarul învaţă cu mintea sa în şcoală 5 ore pe zi, iar pentru studierea lecţiunilor acasă, cel puţin 4 ore, pe când un funcţionar sau un profesor nu munceşte mai mult de 6-7 ore”. Întrebare de final: Şcolarii acestei ţări mai au copilărie? Vă invit să declanşăm o campanie pentru apărarea dreptului copilului la copilărie !! Se aude şi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului?

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

1 DECEMBRIE – Z I UA N A Ţ I O N A L Ă A ROMÂNIEI

RU G Ă C I U N E A U TO R : A L . T. S TA M AT I A D

A consemnat col.(r) Emil Dângeanu hotărâre a Parlamentului din august 1990, 1 P rintr-o decembrie a fost stabilită Ziua Naţională a României,

ceea ce poate fi considerată ca una dintre cele mai bune alegeri, având în vedere că la 1 decembrie 1918, în prezenţa a peste 100.000 de români, s-a proclamat unirea Transilvaniei şi Banatului cu Ţara. Această zi îşi are istoria sa fascinantă şi a fost „pregătită de sute de ani”, cum a spus Lucian Blaga. Ea este o zi cât o întreagă istorie a poporului român ce nu a fost niciodată prea răsfăţată de către soartă. Este încununarea unei aspiraţii larg împărtăşite de către elita politică şi opinia publică şi pentru care România antebelică intrase în război. Decizia pentru instituirea zilei naţionale a României la 1 Decembrie a fost confirmată, pentru prima oară în istoria noastră, prin Constituţia adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi intrată în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Hotărârea Parlamentului de stabilire a Zilei Naţionale la 1 Decembrie s-a făcut pe baza unor ample şi, uneori, contradictorii dezbateri. Acest moment reprezintă un simbol al unităţii naţionale deoarece, după un mileniu şi jumătate de acumulări şi căutări, poporul român se împlinea între hotarele sale fireşti. 1 Decembrie nu are importanţă, numai, dintr-o perspectivă istorică, ci, dacă îl acceptăm şi prin prisma prezentului şi viitorului, şi ca un ideal şi ca un program de acţiune pentru reîntregire naţională. Prin urmare, adoptarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională, în anul 1990, a fost, pe deplin, justificată, deoarece ea simbolizează o aspiraţie de necontestat a naţiunii române.

A consemnat col.(r) Emil Dângeanu Cerescule Părinte, Puternice şi mare, Ascultă-mi rugăciunea, Ai milă şi-ndurare! Privirea ţi-o pogoară Asupra ţării mele, Ca pururi să-nflorească Sub mantie de stele! Bărbaţii toţi să crească Pădure de stejari, Ca vatra s-o păzească Cu braţele lor tari! Femeile să fie Frumoase şi cinstite, Ca zilele să curgă, Să cânte fericite! Şi mulţi să fie pruncii Şi masa – pururi masă, Ca inima să bată Când ne-nturnăm acasă! Şi arborii să fie Îmbălsămaţi de floare, Ca-ntreaga noastră viaţă Să fie o sărbătoare! Cerescule Părinte, Cu ultimul suspin, Te chem din depărtare, Fii lăudat! Amin!

onoreze în acea zi sfântă prin a fi prezenţi la manifestări îmbrăcaţi în portul NOSTRU tradiţional şi nu în portul MADE IN…. Va fi un act de curaj să vedem că un om POLITIC, de popor ALES, îi va dărui acestuia ceva în schimb, dar ceva palpabil: respectul faţă de naţiune prin a purta cu mândrie hainele ce ne reprezintă şi au fost lucrate de mâna noastră! Câţi vor avea curaj!? Câţi ne vor arăta respect?! Mulţi vor spune că nu au citit articolul, că nu au auzit, că sunt plecaţi din judeţ în delegaţie… Şi vom totaliza: o minciună, două minciuni, trei minciuni… Nu vă cerem autostrăzi, nu vă cerem palate, nu vă cerem nici luna şi nici stelele. Ci doar o zi de respect! Iar voi, cititorilor, să aveţi curaj! V-aţi exprimat un vot, deci aveţi dreptul de a opri un politician pe stradă şi de a-i cere să vă respecte pe 1 Decembrie! Prin urmare vom putea vedea: Câţi vor avea curaj?! Câţi ne vor arăta respect?! Şi, având în vedere că mulţi nu vor citi articolul, că nu vor auzi, că vor fi plecaţi din judeţ în delegaţie sau că mall-ul va epuiza stocul de costume tradiţionale, mă îndoiesc, de pe acum, cu amărăciune în suflet, că voi putea scrie pe 1 Decembrie măcar o minune ca urmarea a acestei rugi!

RU G Ă C Ă T R E C E I A L E Ș I !

Ana Maria Maluş ,,[...] Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. [...]” (Scrisoarea I, Mihai Eminescu)

15 noiembrie. Mai sunt 15 zile şi ne apropiem de E Marea Zi a Românilor.

În fiecare an istoria se repetă, strict în această ordine: defilări, coroane, sarmale, articole descriptive, articole electorale şi apoi articole de national fashion day. Nu zic că ultimele sunt neavenite, dar vă propun să schimbăm istoria! Alţii o schimbă de peste graniţe şi noi, aici, local, nu putem?! Să producem o scânteie în sufletele noastre sau în sufletele altora. Haideţi să căutam costumele vechi ale bunicilor noştri sau măcar ce a mai rămas din ele şi să le purtam cu mândrie pe 1 Decembrie. Dar mai mult, haideţi să ne invităm politicienii, fie senatori şi senatoare, fie deputaţi şi deputate, fie aleşi şi alese locale să ne 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

MEMORIALISTICA N I C O L A E I O R G A – E VO C ATO R

Dan Prodan „A scrie despre Oameni cari au fost devine un fel de aventură a condeiului, când nu vrei numai să spui domnului cititor de literatură că este o carte bună de cumpărat sau nu”. Vladimir Streinu prezenta o carte scrisă de Nicolae Iorga şi A reeditată în ediţie critică integrală de Valeriu

Râpeanu şi Sanda Râpeanu, este un demers foarte greu de realizat. Pentru că N. Iorga scrie profund, iar V. Râpeanu şi S. Râpeanu restaurează cu minuţie. Iar profunzimea şi minuţia eclipsează întotdeauna simpla prezentare a unei cărţi fundamentale din panteonul cultural naţional şi universal. Mă refer aici la: N. Iorga, Oameni cari au fost, – prima ediţie critică integrală – , 3 vol., Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, vol. I, 2009, 750 p.; vol. II, 2012, 635 p.; vol. III, 2012, 384 p. Ediţia antumă, de referinţă, a acestei capodopere iorghiste de la care au pornit V. Râpeanu şi S. Râpeanu în restituţia lor migăloasă a fost cea editată în perioada 1934 – 1939, în 4 vol., la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” din Bucureşti, astfel: vol. I, 1934, 466 p.; vol. II., 1935, 486 p.; vol. III, 1936, 482 p.; vol. IV, 1939, 340 p. Ediţia 2009 – 2012, prima ediţie critică integrală, are următoarea structură „tehnică”: vol. I reeditează vol. I – II din 1934 – 1935; vol. II include vol. III – IV din 1936 – 1939; vol. III reuneşte „Portrete şi consemnări neincluse în cele patru volume antume din Oameni cari au fost”, conform precizării iniţiale a realizatorilor prezentei ediţii. Continuând descrierea „tehnică”, precizez că vol. I, 2009, include, în mod normal, Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 5 – 12), Studiul introductiv: O monumentală operă de moralist şi de artist, elaborat de Valeriu Râpeanu (pp. 13 – 27), evocările iorghiste din vol. I – II, 1934 – 1935 (pp. 29 – 316; 355 – 684), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu minuţie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 317 – 354; 685 – 742), Cuprins (pp. 743 – 750). Vol. II, 2012, reuneşte Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 5 – 9), portretele, firidele şi evocările vol. III, 1936 şi IV, 1939 (pp. 11 – 308; 375 – 566), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu acribie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 309 – 374; 567 – 623), Cuprins (pp. 625 – 635). Vol. III, 2012, completează volumele anterioare cu 186 de portrete identificate în periodicele la care a colaborat N. Iorga în perioada 1900 – 1940 (pp. 5 – 216), cu 265 de consemnări lapidare, punctuale, ale evocatorului, realizate între 1905 – 1940 (pp. 261 – 325), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu răbdare de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 217 – 260), Perspective critice (asupra evocărilor din Oameni cari 9

au fost, vol. I – IV, 1934 – 1939) – (pp. 326 – 363), Indice antroponimic (pp. 364 – 377), Cuprins (pp. 379 – 384). Ediţia 2009 – 2012 însumează astfel 876 de portrete evocatoare şi 265 de consemnări faptice, cu un total general de 1.141 de „fişe” de persoană sau de eveniment. De data aceasta, voi schimba tipicul prezentării şi voi utiliza o altă abordare: Valeriu Râpeanu despre Nicolae Iorga – moralist, artist şi (adaug eu!) evocator. Realizatorul primei ediţii critice integrale a galeriei portretisticii caracteriale a lui N. Iorga a conturat, în consistentul Studiu introductiv, coordonatele de analist, critic şi restitutor al fiinţei şi personalităţii umane, care a fost BRADUL BĂTRÂN născut la Botoşani. Astfel, „Cel care pe parcursul a patru decenii în publicaţiile conduse de el Sămănătorul, Neamul Românesc, dar şi în alte periodice, a creat cea mai vastă galerie de portrete din istoria presei româneşti a fost N. Iorga. Nu cantitatea impresionează, ci calitatea, deoarece N. Iorga conturează prin aceste portrete o doctrină socială, naţională, o direcţie culturală. Fiind legate de un moment – încetarea din viaţă, aniversarea, apariţia unei cărţi etc. – aceste portrete trăiesc dincolo de momentul tipăririi lor în ziar şi se înscriu în istoria presei şi a gândirii româneşti ca un sistem moral coerent şi ca piscuri ale genului” (vol. I, 2009, Studiu introductiv, p. 16). Portretistica caracterială a lui N. Iorga a avut ca punct de pornire şi, evident, de întoarcere şi de împlinire Omul, aşa cum a precizat foarte clar în titlu: Oameni cari au fost.„Idealul uman al lui Iorga, a explicat Valeriu Râpeanu, îşi avea izvorul în viaţa cotidiană, vădind încă o dată esenţa gândirii sale care, refuzând un sistem prestabilit, nevoind să fie tributarul unei doctrine, o clădea pe a sa din datele realităţii naţionale şi sociale, din tradiţia populară, din fapte care de cele mai multe ori nici nu ieşeau în evidenţă spectaculos în timpul existenţei pământeşti a acestor truditori ai unui ogor ce dădea an de an roade bogate răspândite apoi spre binele obştii. A contribuit la formarea acestei perspective asupra omului şi repulsia pe care i-o stârnise încă din tinereţe romantismul şi idealurile – nu numai artistice, ci şi morale – ale acestui curent” (p. 16). Cum, de asemenea, N. Iorga nu a agreat revoluţia şi revoluţionarul, două entităţi pământene binomiale care urmăreau evoluţia rapidă, cu salturi, a societăţii umane prin „arderea” unor etape progresive, considerate necesare, fireşti, normale de către marele istoric. „De altfel, a completat ValeriuRâpeanu, galeria de portrete a „oamenilor cari au fost” dovedeşte dacă nu o repulsie, în orice caz inaderenţa categorică a lui Iorga faţă de tipul revoluţionarului. Vorbeşte de câteva asemenea figuri precum Buharin sau Troţchi atunci când ispăşesc excesele unor revoluţii pe care la început le-au condus, pricinuind moartea a milioane de nevinovaţi” (p. 17).

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

În realizarea portretelor sale umane suigeneris, N. Iorga nu s-a dovedit a fi un idealist ci, dimpotrivă, un evocator puternic ancorat în realităţile cotidiene, bune sau rele. „Iorga avea înaintea ochilor individul şi nu prototipul, destinul uman aşa cum s-a definit într-un cadru istoric şi nu principiul ideatic, a precizat Valeriu Râpeanu. Pentru el valoarea exemplară a unui om, reuşita sau nereuşita era integral condiţionată de modul în ca re acesta a răspuns unor necesităţi naţionale şi sociale. Prin ce se putea îndeplini acest deziderat? Prin aşezarea vieţii sub semnul muncii. (…) Esenţialul gândirii lui Iorga cu privire la rostul vieţii era credinţa că „Viaţa trebuie să fie continuă afirmare, faptă”. Iar fapta trebuie să fie o rezultantă a datoriei. Aceasta e piatra-unghiulară a sistemului său etic. În funcţie de împlinirea datoriei, Iorga validează semnificaţia unui destin uman: „Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obişnuit, are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă, orice s-a alege de dânsul după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria, ci interesează datoria care s-a făcut. Acest lucru, aşa de dulce şi de greu, care este datoria, nu se capătă prin formule filosofice, prin idei abstracte, printr-o pregătire şcolară”[1]. De aceea, tipul uman spre care s-a îndreptat simpatia era cel ce împlinea o faptă pusă în slujba unei datorii sociale şi morale” (pp. 18 – 19). Prin portretele sale umane în cuvinte, N. Iorga a dovedit că este şi un fin psiholog. V. Râpeanu a apreciat la superlativ această calitate a istoricului: „Portretele vădesc un fapt trecut cu vederea atunci când se defineşte natura talentului lui N. Iorga: înzestrarea cu o putere de penetraţie psihologică ieşită din comun, aptă să releve cele mai profunde şi mai tăinuite trăsături ale unui om ce-i era bine cunoscut, puţin cunoscut sau de-a dreptul necunoscut ca persoană, ci numai prin opera sau fapta lui. În toate cele trei ipostaze se vădea aceeaşi posibilitate uluitoare de a citi dincolo de aparenţe şi de a afla explicaţii unor atitudini, a unui mod de a fi, a unei comportări. Din însumarea acestor două calităţi, istoric total şi istoric psiholog, galeria de portrete se configurează ca un adevărat roman al unor existenţe paralele la prima vedere, dar care se interferează în viziunea sa asupra societăţii româneşti. Caracterul lor predominant este autenticitatea, lipsa oricăror artificii menite să înfrumuseţeze realitatea. Omul este mai înainte de toate om în portretele lui N. Iorga, şi nu acea personalitate ideală pe care au transmis-o cărţile, „imaginarul colectiv”, sau care a fost impusă printr-o meşteşugită urzeală. Esenţială în delimitarea structurii psihologice a lui N. Iorga e dovada că savantul se situa la antipodul mizantropiei, ca şi al entuziasmului factice. De aceea, portretele sale nu constituie doar simple consideraţii protocolare şi condescendente aduceri aminte, ci aprecieri judicioase asupra structurii şi valorii operei şi situări ferme ale omului

în fluxul istoriei naţionale şi universale. Cele mai multe portrete conţin judecăţi definitive, emblematice, care conturează o imagine esenţială prin conciziunea şi plasticitatea lor. De aceea, o caracterizare a oricărui om portretizat de N. Iorga nu poate face abstracţie de imaginea pe care ne-a dat-o acest neîntrecut – până astăzi – maestru al genului. Portretele sale contribuie la înţelegerea mai nuanţată a gândirii lui N. Iorga.Portretele lui nefiind simple consemnări de circumstanţă, reprezintă adevărate radiografii spirituale datorită cărora N. Iorga stabileşte coeficientul de importanţă socială a fiecărui om care a fost”(pp. 22 – 23). Privite retrospectiv, V. Râpeanu a considerat că „aceste portrete – necrologuri şi articole cu caracter aniversar – reprezintă cea mai amplă, cea mai profundă şi cea mai organică meditaţie asupra morţii din câte s-au scris în cultura noastră. Dar nu pornind de la o idee care urma să se dezvolte într-un sistem, ci luând cunoştinţă de faptul că oamenii încetaseră să mai fie şi din acel moment despre ei se vorbea la trecut. Moartea declanşa meditaţii asupra vieţii. Fiecare portret reprezintă o înfruntare între realitatea morţii venită mai devreme sau mai târziu şi permanenţa vieţii care se perpetuează numai în măsura convertirii ei în faptă. (…) Moartea care îi găseşte pe unii de mult morţi, precum Nicolae Ionescu, imaginea „celui ce fusese odată Eminescu”, întâlnit pe străzile Iaşiului şi Botoşanilor în anii definitivei înnegurări a minţii sale sau a doamnei Elena Cuza, demnă, senină, de o nobilă luciditate în ciuda vârstei, suferinţei şi puţinătăţii trupeşti, sunt numai câteva exemple din multele care pot fi date pentru a atesta extraordinara capacitate a lui N. Iorga de a înfăţişa ipostazele unui sfârşit de viaţă, auspiciile sub care acesta s-a desfăşurat. Totul înscris în structura societăţii în care acesta s-a format, pe care a înrâurit-o într-o mai mică sau mai mare măsură, cu care a mers paralel sau în contratimp. Portretele atestă faptul că N. Iorga a fost înzestrat cu arta scriitorului desăvârşit, apt de a retrăi şi de a sintetiza în formule exemplare avatarurile unei existenţe, de a-i pune în evidenţă sensurile, de a înfăţişa posterităţii ceea ce rămâne din truda unei vieţi sau ceea ce a devenit, încă de atunci, caduc” (pp. 24 – 26). Concluzia? V. Râpeanu a subliniat-o tranşant: „Portretistul N. Iorga nu posedă doar arta reconstituirii istorice din câteva trăsături de penel, ci vădeşte o pătrundere 10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

noastrăcontemporană.”;înCriterion, I, n-r 2 / 1 noiembrie 1934, p. 6; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 333 – 334. [4]“Aşadar, afecţiune, indignare, iertare, maliţie, invective, uneorichiarresentimentsincermărturisit, toatăgamasentimentelorumaneexprimatăîntr-un stilînaparenţăsimplu, dar savant, cu gradăriascunseşiizbucnirineaşteptate, cu uimitoaremetafore care rezumăşifixează o gândire, fărăniciovulgaritate. (…) D. Iorga e un mare orator şi un mare stilist. (…) D. Iorga e un temperament constructiv, iubitor de faptă.”; înAdevărulliterarşi artistic, XV, seria II, n-r 797 / 15 martie 1936, pp. 9 – 10; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 337 – 338. [5]“Poemeuniceînrealitatealorliterară. (…) Cu altemaiscurtecuvinte, N. Iorga din Oameni cari au fostapare, în contra judecăţiicontemporane, ca un stilist, dupădefiniţiaclasică a stilului, văzutînconţinutul de umanitate; ca un creştinprin sentimental umilinţii, trăitcaputere de integrareînsufletulnaţiunii; casinguruldintrenaţionaliştiinoştri, care atingepatetismuleminescian al ideii de naţiun e; şica poet, un mare poet, u mbrit d e moarteasemenilor.”; în idem, Pagini de criticăliterară, Bucureşti, 1938, p. 130; apudN. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, p. 344. [6]“DarulDomniei Sale de portretistesteinegalabil. (…) (Oameni cari au fost este) Panteonulridicat din slovăşiemoţie, spiritelortutelareşimemorialul, ţinut la ziîndecursulatâtorani, de c e l m a i o r i g i n a l ş i m a i p a s i o n a t d i n arhitecţiişimartoriiistorieinoastrecontimporane. (…) Căcip o rtretu lşin ecrolo gul la d -l N. Io rgasun tîn ain te de toatemărturiauneiinepuizabilesensibilităţi, în care oricevibraţieîşiaresemnulşifrumuseţeaeiparticulară. (…) D-l N. Iorgaarputeacorectaadagiulterenţian, mai ales că-l aplică de atâţiamari de ani: nullum hominem a mealienumputo.”; înRomânia, III, n-r 588 / vineri 19 ianuarie 1940, p. 4;apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 347 – 350. [7]“D. N. Iorgaesteadeseoripurtătorul de cuvânt al colectivităţiinaţionale. (…) Cunoscător de oameni, deoarece a venitînatingere, prinfaptanaţională, cu nenumăraţimodeştipartizaniaibinelui, d. N. I o r g a ş t i e c a n i m e n i a l t u l s ă d e a l a ivealăexemplaritateaunorexistenţeuneori obscure, dar de o mare valoaremorală. (…) Este într-adevăr o faptăexcepţională, aceea a dlui N. Iorga, de a fixaveşniciaprinputereaemoţiei, acestefigurisortiteuitării.”; înJurnalul, II, n-r 77 / duminecă, 14 ianuarie 1940, p. 2; ;apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, pp. 352 – 353. [8]“Portretulomuluifizicşi moral alcătuieşteunul din sectoarelecelemaigrandioase ale arteiscriitoriceşti a lui N. Iorga. No t ar e a fiz io n o mi ei, aa mă n u n tu lu i p l as ti c, su b ca r e s e adunăvastesemnificaţii, reţine de multeoripanascriitorului. (…) Nenumăratesunt, înscrisullui N. Iorga, acesterapidefulgerări care lumineazăşisuprafaţaşiadâncimile.”;în idem, Artaprozatorilorromâni, ediţie de Geo Şerban, EdituraLider, pp. 157 – 159; ;apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, p. 355. [9]“Volumelememorialistice – de la cinci volume de Memorii cu material simplu, neliteraturizat, până la celetrei din O viaţă de om-sunt, credem, operelecevorrămânemaineatinse de dinteletimpului. După cum am maispus, mulţi l-au întrecutpe N. Iorgaprincalităţile de cumpănireşisobrietate, darnimeni nu l-a ajunsprinforţapasionalădezlănţuităca o erupţievulcanică.”; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, coperta IV. [10] “Bogăţia de culoare, lirismuldiscret, măiastrafolosire a unuivocabularce are o prospeţimerarîntâlnită, daumăsuratalentuluilui N. Iorga. Ştiasăcaracterizezeîncâtevalinii precise, viguroase, portretulunuiscriitor, săconturezetrăsăturileesenţialeale unuicurent de idei, săredeieatmosferauneiepocisauatmosferaspirituală a uneiopere.”; apud N. Iorga, op. cit., vol. II, 2012, coperta IV.

psihologică ieşită din comun, reliefând totdeauna adevăruri esenţiale, dincolo de aparenţe abil întreţinute. „Omul care a fost” nu era doar un exponent social, nu întruchipa doar un moment al istoriei naţionale sau universale, ci reprezenta un destin individual. (…) Portretele care alcătuiesc această galerie unică în istoria literaturii române, intitulată Oameni cari au fost,sunt în egală măsură operă de moralist şi de artist. Concepţia moralistului capătă valori expresive definitorii şi perene datorită înzestrărilor ieşite din comun ale prozatorului.Talentul scriitorului a pus în lumină adevărul istoric.Originalitatea gânditorului a fost relevată de temperamentul artistului.Sistemul moral a devenit o realitate prin stilul de o grandoare bine temperată a lui N. Iorga. Oameni cari au fost reprezintă, prin toate aceste însuşiri ale gândului şi ale artei, o operă monumentală aparţinând deopotrivă presei şi literaturii române” (p. 26). Evident, analiza portretisticii în cuvinte realizată de N. Iorga în Oameni cari au fost, realizată de Valeriu Râpeanu, din care am prezentat în paragrafele anterioare semnificative pasaje, se înscrie în continuarea observaţiilor f o r m u l a t e c u d e c e n i i î n u r mă d e c ă t r e P o mp i l i u Constantinescu[2], Mircea Eliade[3], George Călinescu[4], Vladimir Streinu[5], Perpessicius[6], Şerban Cioculescu[7], Tudor Vianu[8], Eugen Lovinescu[9], Pamfil Şeicaru[10], pentru a nu aminti decât nume reprezentative ale criticii literare româneşti contemporane. Ce lipsea cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 1934 – 1939? O evocareN. Iorga scrisă de N. Iorga! Istoricul despre el însuşi! Imposibilă cronologic şi conceptual, a fost suplinită cu succes de către alte două bijuterii ale coroanei operelor lui N. Iorga: Orizonturile mele.O viaţă de omaşa cum a fost şi, evident, Memorii. Prima dintre ele a fost reeditată de mai multe ori, şi de către Valeriu şi Sanda Râpeanu. A doua îşi aşteaptă încă reeditarea într-o ediţie critică. Cine răspunde la această provocare? Ce lipseşte cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 2009 – 2012? Traducerea într-o limbă internaţională a Studiului introductiv, sau măcar al unui rezumat al acestuia, pentru a lărgi orizontul de receptare a operei iorghiste în străinătate. Pentru că multe portrete în cuvinte conturate de N. Iorga au fost ale unor personalităţi străine. Concluzia mea? Cu această primă ediţie critică integralăa cărţii Oameni cari au fost,restitutorii Valeriu şi Sanda Râpeanu au făcut încă un hotărât şi definitiv pas înainte către OPERA OMNIA a OMULUI cari a fost, este şi va fi NICOLAE IORGA!Aşadar,Iorga după Iorga! _________________________________________________ [1]N. Iorga,“Optimismul moral”,învol. Sfaturi pe întunerec – Conferinţe la radio,Editura Casa Radio, 2001, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, pp. 46-50. [2]„Evocările din Oameni cari au fost alcătuiesc, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, o carte de cultură naţională, pe care o doresc citită, în primul rând, de adversarii şi indiferenţii scrisului iorghist. E curios poate, dar e semnificativ că d. Iorga s-a realizat tocmai în cărţile care au mai puţină pretenţie, în structura, în planul şi vastitatea lor.”; în Vremea, VII, n-r 367 / 9 decembrie 1934, p. 7; apud N. Iorga, op. cit., vol. III, 2012, p. 331. [3]“Caşimarile sale discursuripolitice, portretele dluiIorgasuntprofetice, adicăclarvăzătoare, esenţiale, relevând o r e a l i t a t e p e c a r e i n t e l i g e n ţ a ş i i n t u i ţ i a n o r ma l n u o p o t decâtîntrevedea. Oamenicari au fosteste o adevărată carte de NicolaeIorga. Alături de ea, păleşte o bună parte din literature 11

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

NICOLAE IORGA ȘI ORAȘUL IAȘI

Dan Prodan Tânărul profesor, doctor în istorie, Cătălin Luca, originar din Dorohoi, a elaborat şi a publicat o carte, iniţial disertaţie de masterat, despre legăturile lui N. Iorga cu oraşul Iaşi, într-o viaţă de om, aşa cum a fost(Cătălin Luca, Iorga şi Iaşii, Editura Zona Publishers, 2012, Iaşi, 148 p.), la 140 de ani de la naşterea polihistorului universal. În Argumentul cărţii, autorul a motivat şi a radiografiat pe capitolescheletul cărţii, pornind de la premiza că „o lucrare al cărei subiect principal să-l constituie raporturile marelui istoric Nicolae Iorga cu Iaşii nu există în literatura de specialitate”. C. Luca a concluzionat următoarele: „Cartea de faţă vrea să evidenţiezerolul fundamental pe care l-au avut Iaşii în formarea spiritului autentic al marelui istoricNicolae Iorga şi în acelaşi timp propune o radiografie a societăţii româneşti, aflată în plin proces de modernizare politică, instituţională şi socială, proces asupra căruia istoricul şi-a adus un aport considerabil”(p. 10). Cartea cuprinde 8 capitole, fiecare reprezentând câte o etapă din viaţa şi din cariera lui N. Iorga, în legătură cu oraşul Iaşi. Astfel, Nicolae Iorga, elev la Iaşi (Cap. I, pp. 11 – 36) a fost prima legătură directă a elevului supra-dotat intelectual cu capitala culturală a Moldovei. Precocele botoşănean a fost elev al Liceului Naţional din Iaşi în perioada 1886 – 1888, promovând bacalaureatul cu media maximă a seriei de absolvenţi. Ulterior, a devenit student al secţiunii istorico – liter ar e a Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi (septembrie 1888). A absolvit şi a promovat examenele respective în 15 luni, până în noiembrie 1889 inclusiv. În decembrie 1889 absolventul briliant a susţinut examenul de licenţă şi l-a promovat în mod excepţional, cu calificativul „Magna cum laude”. Profesorii Facultăţii de Litere l-au sărbătorit pe eminentul licenţiat la un banchet organizat duminică, 24 decembrie 1889 (Cap. II: Nicolae Iorga, student al Iaşului, pp. 37 – 56). N. Iorga a avut şi viaţă personală, de familie, în ultimul deceniu al secolului XIX, care a început la Iaşi cu mariajul său cu Maria Tasu, fiica unui influent magistrat local, de formaţie junimistă, în 1890, cu care a avut trei copii, de care a divorţat în vara anului 1900.„(…) Divorţul lui N. Iorga, a explicat C. Luca, poate fi interpretat ca o etapă în urmărirea, de către el, atât a dezideratelor personale, cât şi a celor sociale. (…) Se pare că el (divorţul – n. DP) a devenit necesar când traiectoria istoricului nu mai corespundea scopurilor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost „atinse”. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul

cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul”(p. 62) – (Cap. III: Viaţa personală alui Nicolae Iorga şi Iaşii, pp.57 – 65). N. Iorga a dezvoltat şi anumite relaţii cu diferite curente cultural – sociale ale Iaşului: mişcarea junimistă („În orice caz, a precizat C. Luca, spiritul junimist nu a contravenit niciodată orientării spirituale a lui Iorga, inclusiv în ce priveşte viziunea asupra problemelor concrete ale istoriei”- p. 70), mişcarea socialistă(„… încă de la o fragedă vârstă, a manifestato vie aplecare către rezolvarea problemelor concrete, ale mediului social, ceea ce l-a ferit de o cantonare exclusivă în mediul academic”– pp. 71 – 72), mişcarea sămănătoristă(„Din anul 1903,a explicat C. Luca,când Iorga devine liderul mişcării literare ce a preluat numele revistei literare „Semănătorul”, începe şi influenţa sa decisivă asupra evoluţiei literaturii române. (…) După intrarea sa în redacţie, Iorga imprimă revistei un spirit combativ, pe direcţia naţionalismului de tip eminescian”- p. 76), mişcarea naţionalistă (despre care N. Iorga afirma în 1922: „Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui nou partid, de vreo douăzeci de ani nu este, fără îndoială, o doctrină nouă. Cred că în devenirea unei societăţi nici nu e prea bine ca noutăţi din cale afară de noi să se situeze în afară de nevoile tradiţionale de dezvoltare seculară ale poporului”- p. 83)- (Cap. IV: Nicolae Iorga şi curentele cultural – sociale ale Iaşului, pp. 66 – 84). Dealul Copoului a fost toposul fundamental al universului geografic şi spiritual ieşean al lui N. Iorga. Acolo istoricul s-a plimbat în tinereţe, la maturitate şi la senectute, acolo N. Iorga a co-ctitorit o biserică ortodoxă, Sf. Nicolae – Copou, zidită între 1937 – 1940 (Cap. V: NicolaeIorga şi Dealul Copoului, pp. 85 – 93). Nicolae Iorga a fost în polemică cu diferiţi intelectuali ieşeni, unii foşti profesori deai săi la universitate, în jurul anului 1900, în fond un episod al unei polemici generalizate între două generaţii şi două şcoli istorice: criticismulversusromantism – junimismul. Această polemică cu prof. I. Caragiani, descrisă în detaliu de C. Luca, din care N. Iorga a ieşit şifonat ca imagine, prestigiu intelectual, capacitate de analiză imparţială, obiectivă, era şi o nostalgie polemic exprimată după Iaşiul studenţiei sale şi după o potenţială catedră universitară ieşeană, vis de tinereţe neîmplinit încă! (Cap. VI: Polemicile lui Nicolae Iorga şi mediul ieşean, pp. 94 – 102). În pofida unor „episoade critice” din filmul colaborării lui N. Iorga cu oraşul Iaşi, istoricul conferenţiar a solicitat şi a obţinut Aula universitară ieşeană pentru a 12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

susţine conferinţe publice cu diferite subiecte, între 1907 – 1939 (Cap. VII: Nicolae Iorga – conferenţiarul în Aula Universităţii din Iaşi, pp. 103 – 115). Cea mai intensă experienţă a lui N. Iorga în relaţiile sale cu oraşul de pe Bahlui s-a derulat în perioada 1916 – 1918, când Iaşii au fost capitala României ne-ocupată de trupele Taberei Puterilor Centrale, oprite de rezistenţa eroică a armatei române în Sudul Moldovei. De la tribuna Parlamentului, de pe piedestalul unor cuvântări ocazionale, din paginile Neamului Românesc şi ale unor sinteze despre România, războiul european, idealul naţional al României Mari, N. Iorga a luptat cu toată forţa unui patriot, savant, naţionalist, pentru împlinirea României Mari de la Nistru la Tisa, Dunărea inferioară, M. Neagră (Cap. VIII: Nicolae Iorga şi Iaşii, în contextul războiului, pp. 116 – 136). O Scurtă privire asupra operei luiIorga (pp. 137 – 138) a concluzionat, dacă mai era nevoie, că personalitatea polivalentă prezentată în carte a devenit unul dintre marii istorici ai lumii. O Addenda include două documente referitoare la disponibilitatea lui N. Iorga de a contribui la dotarea Muzeului Domniei Regelui Carol I, proiectat a fi înfiinţat la Iaşi octombrie -noiembrie 1914 (pp. 139 – 140). Bibliografia (pp. 141 – 146) utilizată de C. Luca în elaborarea contribuţiei sale completează cartea prezentată în aceste pagini. Contribuţia lui C. Luca trebuia completată (se constată, astfel, lipsa consilierii / inactivitatea referenţilor ştiinţifici de carte la editură!!!) cu: prefaţa unui universitar ieşean (cuvintele introductive ale prof. univ. d-r Gheorghe Cliveti de pe coperta IV trebuiau plasate la începutul cărţii, într-o Prefaţă); o anexă documentară care să valorifice izvoarele istorice tematice descoperite de tânărul istoric în diferite fonduri arhivistice; o anexă fotografică, cu imagini ale lui N. Iorga la Iaşi, în perioada analizată în lucrare; rezumat într-o limbă străină, care să mărească gradul de accesibilitate al cărţii în străinătate; indice general (antroponimic, toponimic, hidronimic). Ar mai fi de adăugat câteva elemente bibliografice citate incomplet sau neutilizate (de ex.: Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, 1871 – 1940, vol. I, Cronologie şi bibliografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – Editura Militară, Bucureşti, 1976, 576 p.;Nicolae Iorga, 1871 -1940. Studii şi documente, vol. I, II, IV – X, coordonatori: Constantin Buşe, Constantin Găucan, Bucureşti, 2001 – 2010);diverse greşeli gramaticale, cauzate de o grăbită tehnoredactare şi de o neglijentă corectare a formei finale pentru tipărire, unele confuzii ştiinţifice: de ex., în 1888, Universitatea din Iaşi nu se numea (încă!) „Alexandru Ioan Cuza” (p. 38). Dacă o viitoare ediţie a cărţii lui Cătălin Luca, Iorga şi Iaşii, va rezolva aspectele perfectibile enumerate anterior, atunci lucrarea va completa „golul tematic” din Bibliografia Nicolae Iorga şi va deveni un exemplu de bună practică pentru elaborarea unor aşteptate contribuţii referitoare la, de exemplu, Nicolae Iorga şi oraşul Botoşani,Nicolae Iorga şi oraşul Bucureşti, Nicolae Iorga şi oraşul Vălenii de Munte, NicolaeIorga şi oraşul …(care a exercitat o influenţă majoră asupra vieţii şi operei Titanului Universal născut la Botoşani)..

T R Ă I M Î N R AT E … , C I T I M Î N R AT E …

Ana Maria Maluş într-o discuţie cu scriitorul Ioan Cosmeci, R ecent, acesta se plângea că a dus cărţi la mall, dar nu se cumpără. Iar alte posibilităţi de tipărire nu are, din cauza veniturilor mici. Nu de mult, o altă autoare spera cu desăvârşire să vândă câteva cărţi ca să-şi acopere CAR-ul luat pentru tipărire. Şi lista poate continua… Dreptate au cu toţii! Dar, nu din lipsa noastră de preocupare nu se cumpără, ci din lipsă de posibilităţi materiale. Cumpărând una, alta, plătind n impozite şi taxe, cumpărarea unei cărţi a devenit un adevărat lux. A încercat ceva Guvernul cu 100 de euro pentru cadrele didactice, dar cred că şi ei se miră de ceea ce a ieşit până la urmă! Fiind la cumpărături on-line de cărţi, cu stupoare am citit pe site: În parteneriat cu A…, editura a implementat o soluţie completă şi securizată de comerţ electronic, oferind acum clienţilor săi (pentru deţinătorii de carduri A…) posibilitatea plăţii în rate a tuturor cumpărăturilor efectuate. Fiind magazin partener cu A…, aveţi libertatea să alegeţi numărul de rate care vi se potriveşte cel mai bine din maximul permis. Nici nu ştiu dacă e de plâns, sau nu. Pe de o parte, e un beneficiu pentru cei care nu au resurse materiale, dar, pe de altă parte, ne aduce la o concluzie amară: Am ajuns până şi cărţile să le cumpărăm în rate!!! O carte de 10 lei, poate fi plătită şi în 20 rate, dacă nu avem posibilitatea să o cumpărm direct sau, mai lejer, în 5 rate. Cu ce rămânem plăcut din acest fapt? Cu posibilitatea că am avut libertatea de a ne alege numărul de rate!!! Şi câţi vor aveea acces la această mijloc de a procura o carte?… şi, totodată, cum rezolvăm problema nevoiei de lectură a noilor apariţii editoriale, pe când, din raţiuni comerciale, în bibliotecile virtuale nu le găseşti, iar în cele publice – sate, oraşe - şi din instituţiile de învăţământ (şcoli), nici vorbă, pentru că, de o bună bucată de vreme, nu se mai alocă prin bugetele locale bani pentru achiziţii de carte nouă. Şi asta este, de acum, o problemă de educaţie şi vigoare intelectuală a unei comunităţi, a unui popor!

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

PREMIUL INTERNAŢIONAL DE M AT E M AT I C Ă , M A L A X A

Gheorghe Median rintre multe iniţiative româneşti P din trecut despre care, fie voit, fie

matematicianul francez Jean Leray, care a fost recompensat cu suma de 100 000 franci francezi. Ţinând cont de valoarea deosebită a unei alte lucrări, aparţinând polonezului Julius Schauder, comitetul, cu acceptul donatorului, a decis ca acestuia să-i fie acordat premiul al doilea, în valoare de 50 000 franci francezi. Interesant este faptul că cei doi, publicaseră, în colaborare, în anul 1934, articolul “Topologie et equations fonctionelles”, considerat piatra de temelie a Analizei funcţionale neliniare, conţinând ceeea ce astăzi se numeşte “gradul Leray-Schauder. Acest fapt nu l-a oprit pe Julius Schauder, care s-a considerat nedreptăţit, să reacţioneze, acesta trimiţând o scrisoare plină de reproşuri comitetului. Cele relatate mai sus, se regăsesc în volumul al doilea al “Memoriilor” lui Octav Onicescu, apărut în anul 1984, în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Le alăturăm, spre deplină confirmare a acestora, o scrisoare a lui Octav Onicescu către Nicolae Malaxa, nedată, rămasă în manuscris, păstrată în fondurile Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

din necunoaştere, nu se vorbeşte, se numără şi Premiul internaţional de matematică Malaxa. El a fost decernat o singură dată, în anul 1938, dar are o istorie interesantă, care, credem că trebuie cunoscută, nu doar pentru a releva şi o altă faţetă, decât cea de industriaş a lui Nicolae Malaxa, ci şi pentru că, în preparativele pentru instituirea acestuia, un rol important l-a jucat ilustrul matematician botoşănean Octav Onicescu. Ideea iniţierii unui premiu internaţional pentru ştiinţă i-a aparţinut marelui industriaş Nicolae Malaxa, care, dincolo de lumea afacerilor în care era angrenat, era un apropiat al multora dintre intelectualii de vârf ai ţării, din perioada interbelică şi un mare susţinător al culturii româneşti. Printre cei în compania căroar s-a aflat, cel mai adesea în casa filosofului Nae Ionescu, se număra şi Octav Onicescu. Într-o discuţie particulară cu acesta, Nicolae Malaxa i-a destăinuit intenţia de a institui un premiu internaţional pentru ştiinţă, iar la sugestia lui Octav Onicescu, a fost de acord ca domeniul spre care să se îndrepta premiul, să fie matematica. Mizând pe seriozitatea propunerii, Octav Onicescu s-a implicat activ în realizarea proiectului, preocupându-se de constituirea comitetului internaţional care urma să stabilească lista candidaţilor, stabilirea domeniului de cercetare şi elaborarea regulamentului după care să se organizeze concursul. Pentru a da greutatea cuvenită unui astfel de premiu, Octav Onicescu a propus, ca din comitet, să facă parte primii doi matematicieni ai ţării din acel moment, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica, Tullio Levi-Civita, profesor la Universitatea din Roma, Henri Villat, membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, şi profesorul german P. Heisenberg, celebru pentru interpretările sale matematice în fizica cuantică. Octav Onicescu a făcut de asemenea parte din acest comitet. Secretarul comitetului a fost desemnat matematicianul N. Teodorescu, cunoscut pentru lucrările sale în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale. Domeniul lucrărilor selectate pentru concurs, s-a stabilit a fi cel al ecuaţiilor, indiferent de natura acestora, iar numărul candidaţilor, a căror vârstă s-a convenit a fi în jur de 35 de ani, nu trebuia să fie mai mare de zece. Regulamentul prevedea ca fiecare membru al juriului să-şi fixeze trei preferinţe, participantul cu cele mai multe nominalizări urmând a fi desemnat câştigător. În urma jurizării, a fost desemnat câştigător

Domnule Inginer, Mă simt îndatorat să vă fac în scris o scurtă punere la punct, care să rămâie, un bilanţ, dacă vrei, a operei pe care ai intreprins-o în tovărăşia de gând a lui Nae Ionescu şi a mea pentru cultura românească. Dumneata te credeai îndatorat să consacri o bună parte din averea dumitale unei mari opere româneşti, unei opere destinate să întărească poziţiile culturii noastre, să-i dea strălucirea pe care o socoteai, împreună cu noi, recunoaşterii ei definitive. Era toamna anului 1936, când gândurile acestea au prins formă precisă. Am stabilit atunci împreună şi cu prietenul nostru Nae Ionescu şi, desigur, sub influienţa înţelepciunii lui, că interesul Dtale. spiritual mergea spre elementele de caracter universal ale culturii noastre, care şi de fapt, aveau nevoie să fie lămurite şi promovate: Activitatea filosofică în înţelesul integral şi adânc omenesc pe care i-l atribuia Nae Ionescu, activitatea ştiinţifică, dincolo de cadrele şcolare, pe drumurile cercetării proprii, fie în domeniile pure fie în cele aplicate. Gândul dumitale era impresionant. Înţelegeai să creezi, cu colaborarea noastră, o instituţie care să asigure prin Premii de nivelul Premiului Nobel, prin subvenţii eficace şi înţelept îndrumate, scopurile pe care le fixasem şi care trebuiau să asigure ţării noastre un prestigiu de care ostenelile altor generaţii aveau nevoie. Am hotărât împreună ca, până ce organizarea pe care 14

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Eu aş fi dorit ca o şedinţă solemnă, să consacre, la Bucureşti, aceste hotărâri ale noastre. Membrii străini ai Comitetului erau gata să dea, prin prezenţa lor, strălucire acestui act. Dumneata ai voit să eviţi orice zgomot în jurul acestei opere care abia îşi căuta drumul, dar începea atât de frumos. Ne-am resemnat. Între timp ai continuat să ajuţi ştiinţa. Eu ştiu ce ai făcut prin mine pentru Astronomie şi Seismologie, pentru “Mathematica” de la Cluj şi “Gazeta Matematică” de la Bucureşti, pentru cercetători izolaţi cărora le-ai înlesnit să viziteze centre străine şi să ducă cuvântul românesc acolo. În sfârşit, în vara anului 1939 am pus la punct toate proiectele de Statut, actele de donaţie şi convenţiile necesare pentru a face din veniturile uneia dintre Uzinele dumitale, asigurarea existenţei acelei mari Instituţii ce trebuia în sfârşit să ia fiinţă, pe care am gândit-o împreună în spiritual ce-am lămurit mai sus şi care lipseşte acum culturii româneşti. Cu cele mai alese sentimente al Dtale Octav Onicescu

doreai să poată lua fiinţă, până ce dumneata vei fi găsit modalitatea înzestrării ei definitive, să faci un prim pas creând un premiu internaţional de Matematică. Aveam astfel prilejul de a cerceta lumea gânditoare a Apusului, eventualii noştri viitori colaboratori, ne lămuream condiţiile în care Instituţia noastră avea să păşească la o colaborare cu ştiinţa străină, păstrând ţării noastre locul proeminent pe care voiam să i-l dăm. Am ales Matematica, pentru că este ştiinţa noastră, a tehnicii şi a întregii Filosofii naturale, dar şi pentru că în cadrele ei afirmaţia românească a fost tot mai puternică. Începutul a fost plin de bune făgăduinţi. Comitetul roman s-a constituit din Gheorghe Ţiţeica din partea Academiei Române, D. Pompeiu şi subsemnatul din partea Universităţii. Dintre străini am avut pe W. Heisenberg, premiu Nobel, Levi-Civita, unul dintre marii matematicieni ai timpului, H. Villat, directorul Institutului de Mecanica Fluidelor de la Sorbona şi membru al Academiei de Ştiinţe de la Paris. Interesul lor pentru premiu, grija cu care s-a făcut analiza lucrărilor, ecoul mare pe care l-a avut hotorârea noastră din Primăvara lui 1938, se pot vedea din documentaţia pe care o alătur şi pe care aş dori să o recapăt în original pentru dosarul premiului. După cum ştii, premiul de 100 000 franci a revenit unui tânăr învăţat francez Leray, căruia i s-a recunoscut cu acest prilej meritele excepţionale. Un al doilea premiu, de 50 000 franci s-a dat domnului Schauder, învăţat polonez. În sfârşit, un premiu românesc de 100 000 lei a recompensat, potrivit juriului, lucrările deosebit de importanta ale tânărului nostrum matematician N. Teodorescu.

P.S. În volumul amintit mai sus, Octav Onicescu nota faptul că premiile acordate lui H. Leray şi J. Schauder au fost de 300 000 şi respective 200 000 franci francezi. Dat fiind faptul că în scrisoarea adresată lui Nicolae Malaxa, probabil în anul 1939, deci la scurt timp după decernarea premiilor, sunt notate alte sume, preferăm să optăm pentru acestea şi nu pentru cele din cartea autobiografică, publicată la mai bine de patru decenii de la evenimentele evocate.

DOI POEŢI: MIHAI MUNTEANU DESPRE NICOLAE LABIȘ Ion N. Oprea Mihai Munteanu, poetul botoşănean de la P eCordăreni nu l-am cunoscut faţă în faţă, dar am

fost buni prieteni de la distanţă, reciproc ne-am cunoscut şi apreciat scrierile, oferindu-ne cronicile la ce publicam. Când Mihai Munteanu şi-a încheiat lucrările vieţii, cu regretul că după atâtea volume scrise, mai ales de poezie, dar şi pagini de memorialistică, chiar instituţională – să nu uităm volumul „Lumina de la Şendriceni” închinat Şcolii Normale unde a fost elev şi a participat la înmormântarea celei mai important director şi dascăl al său C.N. Iancu, sau cartea „Manuscrisele de la Şendriceni”, 2000 – i-am adresat cuvinte omagiale inmemoriam în multe publicaţii din Moldova noastră cea dragă: Luceafărul, Botoşani (Mihai Munteanu evocat dar rămas fără relaţii, nr. 10, 2009) şi revista Orizonturi, Chirceşti-Vaslui (acelaşi articol în nr.19-20, 2010), în cărţile mele (Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 282). „Decembrie- luna lui Labiş” se intitulează documentarul semnat de Mihai Munteanu, publicat în ziarul regiomal Clopotul, Botoşani, la pagina „Clopotul culturalartistic” acum 42 de ani, în 12 decembrie 1971. Să-l recitim

împreună, că merită: „Întotdeauna când intru în decembrie, parcă o gheară de vultur scurmă în inima mea. În luna aceasta, în ziua de 2 a anului 1935, s-a născut Nicolae Labiş; în noaptea de 9 spre 10 a anului 1956 a fost lovit de „pasărea cu clonţ de rubin”, 15

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

scriitori din regiunea Suceava , la care am participat şi eu. Aici, într-un grup, poetul Vasile Popa, de la Fălticeni, se lăuda cu un fost elev al său: „A ajuns membru al Uniunii Scriitorilor la numai 18 ani. E Nicolae Labiş. Am caietele sale cu compunerile din şcoală”. Eram fericit că pot cunoaşte pe fostul dascăl al lui Labiş care îl iniţiase în taina versului. În referatul prezentat la acea şedinţă, Dragoş Vicol l-a pomenit pe Nicolae Labiş la loc de frunte. În final i-a citit chiar o poezie. Tot despre Labiş a vorbit entuziasmat şi Eugen Frunză La o altă consfătuire, la Botoşani, tot din toamna anului 1954, Labiş a fost prezent. Îmi povestea bătrânul profesor de limba română, Grigore Davideanu, că Labiş a citit poezia „Blestem” atât de emoţionant, încât poetul Dragoş Vicol a plâns cu hohote. „E un fenomen, băiatul. E poate un Esenin moldovean” – spunea bătrânul dascăl. În 1956, septembrie, intram în învăţământ. Plecând după repartiţie la Suceava, am trecut şi pe la redacţia ziarului „Zori noi”. La plecare, intrând prin biroul lui Pan Şolcan, am văzut pe masă o delegaţie pe numele lui Nicolae Labiş, având ca localitate de deplasare Mălinii Fălticenilor. Labiş nu se zărea pe nicăieri. Am plecat fără a-l vedea. Mai târziu am citit în „Scânteia tineretului” fragmente din poemul „Omul comun” scris cu ocazia vizitei la Suceava. Palpita parcă în acest poem un suflu nou, şi mai matur, o nuanţă faustiană. A venit decembrie şi am aflat de groaznicul sfârşit al poetului. La puţin timp după tristul eveniment m-am întâlnit cu câţiva dintre cei ce l-au cunoscut. „A fost un mare poet, un luceafăr imens”, mi-a spus Geo Bogza. Îi recitesc mereu versurile. Câte alte capodopere n-ar fi lăsat oare acest mare poet dispărut cu un deceniu şi jumătate în urmă, la vârsta de „douăzeci de ani şi încă unul” ?”. Câte alte mărturii ale trecerii timpului n-ar fi lăsat şi poetul de la Cordăreni –Botoşani, Mihai Munteanu?. Paginile literare ale ziarului Clopotul sunt pline de frumuseţea versurilor lui, precum sunt şi acestea intitulate “Nu apunem”, publicate în numărul din 26 decembrie 1971: Noi nu apunem cu soarele noi nu apunem cu luna: iubim furtuna şi-am îndrăgit izvoarele. Ne cântă privighetorile şi ciocârliile: când galbene-s viile ne plac sunând viorile. Slăvim în vers fecioarele cu părul de aur: pe orice plaur noi nu apunem cu soarele. Slăvim în vers cununa pe care-o pun nunţile când trecem pe punţile pe unde apune doar luna. Suntem în decembrie 1971 în plin urcuş al cultului personalităţii, nimic despre partid şi al lui conducător, scriem „iubim furtuna”, iar slavă merge către fecioarele care, cununându-se, înseamnă o altă regenerare despre care îmi şoptea adesea Mihai Munteanu. Încă odată inmemoriam, Mihai Munteanu şi Nicolae Labiş, doi poeţi din Moldova lui Ştefan cel Mare.

EFIGIE

Elena Spiridon În toamna asta plină de magie, M-ai părăsit, cuvântu-ai strepezit, Mi-ai dat, la schimb, o mică efigie Şi-o lacrimă ce ochiu-a limpezit. Mergi sănătos, asta-i urare veche, Alta nu am… şi ziua se deşteaptă; Eu nu mai cred în suflete pereche Pleacă, te rog, deşertul te aşteaptă! La ce e bun atât război în mine?! Mi-aş fi dorit… să fiu un om smerit! Deşi am ars, să ştii, nu mi-e ruşine Pe tine, cred, zadarnic te-am iubit!… iar în ziua de 22 a aceleiaşi luni şi aceluiaşi an poetul a închis ochii pentru totdeauna, rămânând pentru noi doar ca „o amintire frumoasă”. Întâmplător şi eu l-am cunoscut pe Nicolae Labiş. Eram în Bucureşti, la 20 octombrie 1953, seara. Prin bunăvoinţa lui Petre Iosif, directorul şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, am primit un bilet pentru a fi cazat la această instituţie. Ajuns aici, m-a primit portarul şi elevul Al. Ovidiu-Zotta. Tânărul cu ochelari şi părul vâlvoi m-a condus într-un dormitor. Elevii erau plecaţi la un spectacol. - Veţi dormi în patul lui Florin Mugur, mi-a zis elevul – căci el e din oraş şi probabil, în seara asta nu va mai veni la şcoală. Din vorbă în vorbă Ovidiu Zotta a aflat că sunt moldovean. - Avem un elev foarte talentat, de la Fălticeni. Se numeşte Nicolae Labiş. Am dormit, totuşi, într-o altă cameră. A doua zi, căutându-mi servieta, am ajuns în camera din care plecasem. Erau acolo Al. Ovidiu-Zotta, Florin Mugur şi încă un tânăr brunet, visător, cu un început de mustaţă. - Iată-l pe Nicolae Labiş, conregionalul dumitale, de care ţi-am vorbit aseară, mi-a spus Ovidiu Zotta, recomandându-mi-l pe tânărul visător. Labiş, foarte jovial, mi-a strâns mâna, m-a întrebat cu ce treburi sunt prin Bucureşti, mi-a spus că seamăn cu Ruskin. Iar în final mi-a zis: „Citeşte-ne din versurile dumitale, ceva!”. După ce am citit o poezie în care se vorbea despre plecarea moldovenilor spre Banat cu trenul „Foametea”, Labiş m-a întrerupt. - Foarte bine este redat. Şi pe mine mă frapează tema secetei. Am în minte o scenă grozavă: uciderea unei căprioare pentru hrana unei familii, în timpul secetei. Un număr 8 al revistei „Viaţa Românească”, peste un an, aveam să citesc capodopera „Moartea căprioarei”. Dar, mai citeştene ceva, a cerut Labiş. Când ne-am despărţit (trebuia să se intre la cursuri), Labiş m-a condus până la ieşire şi mi-a spus: „Scrie şi publică. Vreau să te citesc. Mă bucur când aud că încă un moldovean a încălecat Pegasul”. Labiş privea visător peste pomi. Poate zărea obcinele sale. Poate îşi înfiripa un vers nou, poate chiar acel „Scutureşi pe bulevarde, Capitala românească”, versul prim din evocarea sa „Artour Rimboud” În toamna anului 1954 a avut loc conferinţa tinerilor 16

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

P E R S O N A L I TAT E A L U I A N D R E I BÂRSEANU Miklos Levente ANDREI BÂRSEANU P rofesorul (1858-1922) s-a născut în

populare, în colaborare cu învăţătorul filolog ceh J. Urban-Jarnik, publică colecţia de „Doine şi strigături din Ardeal” (Buc. 1885). Andrei Bârseanu este autorul monografiei „Istoria şcoalelor centrale româneşti greco-ortodoxe din Braşov” (1902), lucrare premiată de către Academia Română. A mai publicat de asemenea: „Cincizeci de colinde” (1890), „O sută şi una minciuni popoarele din Ţara Ardealului” (1890), „Din traista lui Moş Stoica” (1891) etc. Andrei Bârseanu e autorul versurilor la Imnul ASTREI (Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român) pe muzica lui Iacob Mureşanu: „Pe cerul nostru înnourat / Stea mândră s-a ivit / Şi, iată, s-a înviorat / Apus şi Răsărit”. Andrei Bârseanu a desfăşurat, până la sfârşitul vieţii lui, o bogată activitate pe ţărâmul propagării şi propăşirii culturii naţionale româneşti. A colaborat asinduu la publicaţiile „Gazeta Transilvaniei” (Braşov) şi „Transilvania” (Sibiu) al cărui redactor şi director a fost între anii 1914-1919. O intensă activitate a depus în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA (îmfiinţată la Sibiu în 1861) fiind unul dintre stâlpii ei de bază. Preşedinte al Despărţământului Braşov (1898-1908), membru în Comitetul Central, Vicepreşedinte (1905-1910) şi Preşedinte ales la Adunarea Generală Jubiliară de la Blaj (1911-1922). Este unul dintre coordonatorii colecţiei „Bibliotecii Poporale” a Asociaţiunii ASTRA şi colaborator la Enciclopedia Română a lui Cornel Diaconovici (Sibiu, 1898-1904). La 3 aprilie 1902, Andrei Bârseanu devine Membru Corespondent iar la 1 aprilie 1908 Membru Titular al Academiei Române. În perioada 8 iunie 1922 – 19 august 1922 ocupă înalta funcţie de Vicepreşedinte al Academiei Române. Pentru meritele sale incontestabile pe tărâmul cercetării ştiinţifice şi pedagogice a primit două premii ale Academiei iar filosoful şi psihologul Constantin RădulescuMotru (1868-1957) şi-a ales ca subiect al discursului său de recepţie, la primirea în Academia Română (1923) „Andrei Bârseanu şi naţionalismul”. În semn de preţuire autorităţile locale la începutul anilor ’90 au numit o stradă „Andrei Bârseanu”, care se află la nici 50 de metrii de la casa natală a marelui profesor, poet şi folclorist. În anul 1997 conducerea Colegiului Naţional Economic „Andrei Bârseanu” a montat o placă de marmură la intarea principală cu următorul text: „160 de ani de învăţământ comercial braşovean. ANDREI BÂRSEANU (1858-1922), poet, folclorist, fost profesor al şcolii”. Iar în anul 1998, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea

Dârstele Braşovului într-o înstărită şi veche familie de români. Nume emblematic pentru intelectualitatea din oraşul de la poalele Tâmpei, Andrei Bârseanu a fost un ilustru padagog, poet, publicist şi folclorist, un cărturar neobosit, valoros om de cultură izvorit din sânul românilor ardeleni, redutabil militant social pentru afirmarea şi respectarea drepturilor acestora. A urmat liceul în Braşov şi cursurile Facultăţii de filosofie la Viena şi München. La Viena ia parte la viaţa culturală a studenţilor români, devenind preşedinte al comisiei literare a Societăţii „România Jună”. De acolo, el va trimite poezii ce se vor publica în revistele „Albina Carpaţilor”, „Familia” sau „Convorbiri literare”. Sub influenţa poetului Vasile Alecsandri scrie poezia „Pe-al nostru steag” care va deveni „Imnul Unirii” pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Prin hazardul sorţii, astăzi această mobilizitoare melodie patriotică a ajuns Imnul naţional al … Albaniei! Între anii 1881 şi 1886 Andrei Bârseanu funcţionează ca profesor la liceul român din Braşov iar din 1886 la Şcoala Comercială din aceeaşi localitate, devenită ceva mai târziu Şcoala Superioară de Comerţ „Andrei Bârseanu”, iar azi şoala poartă numele de Colegiul Naţional Economic „Andrei Bârseanu”. Andrei Bârseanu şi-a exercitat cariera profesorală timp de mai bine de 30 de ani, începând din 1881. Sute de elevi s-au format sub cuvântul său, iar îndemnurile lui au fost minunate călăuze în drumul lor. Ca dascăl, a ştiut să înfăţiseze figurile mari ale istoriei în toată lumina lor pentru ca să fie vrednice de urmat. A ştiut să umbrească figurile josnice ale trădătorilor pentru ca să fie dispreţuite de aceia care aveau să devină îndrumătorii poporului. Un fost elev îl caracteriza pe Bârseanu astfel: „A nu şti răspunde lui Bârseanu la lecţii era o ruşine pentru elevi. Nu dojenea Andrei Bârseanu, ci se uita cu ochii săi buni şi blânzi încât ai fi intrat în pământ de ruşine. Îi era ruşine de ruşinea ta. Ca să nu jigneşti pe omul acesta de aur îţi dădeai toate silinţele să-şi îndrepţi greseala”. Din 1912 a primit sarcina grea de Director regional al învăţământului secundar în circumscripţia IV Sibiu, calitate în care a rămas pâna la sfârşitul vieţii. De asemenea Bârseanu a fost şi membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. A scris mai multe manuale şcolare iar împreună cu Ioan Popea (1839-1903) continuă editarea revistei pedagogice „Şcoala şi familia” (Anul II). Cercetător neobosit al literaturii noastre 17

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

lui Andrei Bârseanu conducerea Despărţământului Central ASTRA Braşov a fixat o placă pe casa în care s-a născut, aflată în cartierul Dârste, Calea Bucureşti, nr. 269. Din păcate, la scurt timp această placă a fost vandalizată de nişte răufăcători! Cred că este o datorie de onoare ca Primăria Municipiului Braşov, împreună cu conducerea Colegiului Naţional Economic „Andrei Bârseanu”, să repună această mărturie a existenţei acestui mare înaintaş al culturii noastre naţionale şi să vegheze asupra dăinuirii ei pe acest edificu. Andrei Bârseanu a lăsat generaţiilor de astăzi şi viitoare un mobilizator testament care trebuie urmat de toţi cei care îşi iubesc ţara. „Corector” al Şcolii Medii din Braşov (1889-1891) „A ne mulţumi cu rezultatele de până acum, oricât de strălucitoare ar fi ele, şi a ne odihni pe laurii biruinţei, crezându-ne dispensaţi de orice osteneală pentru viitor, ar fi cea mai mare greşeală pe care am putea-o face”. Acest testament trebuie transmis din generaţie în generaţie, dar cu deosebire de către generaţiile tinere din zilele noastre. Mormântul lui Andrei Bârseanu se află la

vechea biserică a românilor din Cetarea veche a Braşovului, la Biserica „Sfânta Parascheva” din Groaveri. Bibliografie: - Macovei Elena – „Asociaţiunea ASTRA şi Academia Română”, Editura Asociaţiunii ASTRA, Sibiu, 2013, pag. 209; - Moruş Ilie coordonator – „Cărturari braşoveni sec. XVXX”- Ghid bibliografic, Întreprinderea Poligrafică Braşov, Braşov, 1972, pag. 40-41.

FA M I L I A R A L L E T Ș I BU C E C E A

Iulian Cătălin Nechifor Rallet este de provenienţă levantină şi F amilia ajunge în spaţul românesc la sfârşitul secolului al

de ani în Baroul Bucureşti. Pasiunea pentru istorie i-a îndrumat paşii în arhivele Academiei Române şi a altor instituţii de profil, rezultatul final constând realizarea a circa 100 de schiţe genealogice. În ce priveşte genealogia familiei Rallet, Eugen Nicolau propune două variante. Prima diferenţă, comparativ cu studiile citate mai sus, constă în plasarea lui Alecu Rallet ca fiu al lui Dimitrie Rallet şi nu frate cum susţine Constantin Sion în lucrarea citată mai sus. O a doua diferenţă constă în prezentarea greşită într-o variantă a fiilor lui Alecu Rallet, ceea ce ne-a determinat să combinăm cele două versiuni. La finalul capitolului prezentăm schiţa genealogică a familiei Rallet, ramura din Moldova, cu menţiunea adoptării observaţiilor de mai sus, dar păstrând în mare concepţia şi organizarea lui Eugen E. Nicolau. Dimitrie Rallet s-a născut se pare în Bucovina şi a făcut studii de drept în Franţa, Polonia şi probabil Germania. În 1832 a fost numit primul preşedinte al Judecătoriei din Botoşani, funcţie în care a fost reînvestit în mai multe rânduri . Revoluţia din 1848 îl regăseşte pe Dimitrie Rallet în tabăra revoluţionară. Susţinător al împlinirii idealului naţional al unirii, a căutat să întreprindă acţiuni în acest sens. La 9 mai 1848 agentul polonez P. Butkiewicz, aflat la Botoşani în casele lui Dimitrie Rallet, arăta că românii doreau protecţia Austriei constituţionale, idee aparţinând familiei Hurmuzachi . Promovarea unor asemenea convingeri îl aduce în conflict cu domnul Moldovei Mihail Sturza, fiind obligat să plece în exil în Bucovina. Aflat în refugiu la casa familiei Hurmuzachi alături de alţi boieri moldoveni, începe să scrie primele opere literare. Mihail Kogălniceanu arăta mai târziu că lui Dimitrie Rallet i se datoresc cele mai bune cântece politice, mai ales cele ce circulau într-o culegere de foi volante cu titlul ironic de „Plutarhul Moldovei” . Reîntors în Moldova după 1848, pentru o scurtă vreme alături de August

XVIII-lea. Italiană de origine, familia Rallet s-a stabilit în secolele XIII-XIV în Constantinopol, în decursul timpului grecizându-se. Reprezentanţii ei au fost trimişi ai Veneţiei în capitala otomană unde au apărat cu succes interesele Republicii. Numele de Rallet a fost luat după stabilirea în Principatele Române, în locul celui de Ralli cu care veniseră . În Moldova, Dumitrache Rallet a venit odată cu Alexandru Moruzi (1792-1793; 1802-1807) devenind ginerele banului Toma Cozma, boier bogat al ţării. În urma acestei căsătorii, Dumitrache Rallet a fost numit membru al divanului Moldovei. Alexandru Calimachi (1795-1799) l-a ridicat la rangul de vornic, iar Ioniţă Sandu Sturza logofăt al Ţării de Sus . Acest Dumitrache Rallet a avut un singur fiu, Iancu, devenit ispravnic în mai multe rânduri în Moldova. În 1819 a venit de la Constantinopol Alecu Rallet, frate al vornicului Dumitrache Rallet care s-a aşezat la Botoşani . S-a căsătorit, după cum am văzut, cu fiica cea mai mare a lui Teodor Musteaţă, Maria cu o zestre frumoasă. Data căsătoriei nu este certă, însă, la 19 noiembrie 1824, un document de vamă austriac atesta venirea în târgul Sadagura a Mariei Rallet, născută Musteaţă, cu cetăţenie moldoveană şi a lui Alexandru de Rallet, cu cetăţenie veneţiană, spătar în Moldova. Aceştia erau însoţiţi de Caterina Rallet, Dimitrie Rallet, Elena Rallet, copiii celor doi şi de alţi servitori . Blazonul familiei era pe fond de azur, împărţit în două: în partea sus se regăsea o corabie plutind, în partea de jos doi delfini argintii unul deasupra altuia, orizontal amintind de tradiţia comercială a familiei. În arhivele din Botoşani se regăsesc mai multe genealogii ale familiilor boiereşti din ţinutul Botoşanilor, realizate de un pasionat de istorie, avocatul Eugen E. Nicolau. Născut în 1897, a activat 10 ani în Baroul Botoşani şi apoi 20 18

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Treboniu Laurian, Al. G. Golescu, Al. Russo şi Stephan Ludwig Roth, a considerat insurmontabile piedicile existente în realizarea unităţii naţionale a românilor promovând ideea unei uniri în cadrul monarhiei habsburgice . Ideile sale unioniste şi reformatoare i-au atras atenţia lui Grigorie Ghica, reîntors la domnie după ocupaţia rusă din anii 1853-1854. La 9 noiembrie 1854 domnitorul a constituit un sfat administrativ al Moldovei unde Dimitrie Rallet a ocupat portofoliul cultelor . Ca ministru al cultelor a plecat la Constantinopol unde împreună cu Costache Negri a încercat să rezolve problema averilor mănăstireşti, misiune nereuşită în final . Capacităţile sale administrative şi efortul militant în vederea unirii fac ca în martie 1856 să fie trecut de pe portofoliul cultelor pe cel al justiţiei . Fervent susţinător al unirii, a fost unul dintre întemeietorii comitetului unirii din Moldova la 30 mai 1856 . În alegerile pentru divanul Ad-hoc al Moldovei din septembrie 1857 a fost ales deputat de Botoşani alături de spătarul Nicolae Canano din partea colegiului marilor proprietari . În poziţia sa de deputat a desfăşurat o campanie activă pentru realizarea unirii Principatelor. Într-un articol din 1857 Dimitrie Rallet era critic faţă de dezbinarea venită din partea unor români: „E timp dar a ne pătrunde măcar acum de adevăr şi a judeca, că de oare-ce puterile sacrificară atât de mult, în parte şi pentru noi, suntem şi noi datori a sacrifica ceea ce ne pare atât de mare, atât de greu, şi este atât de mic, atât de uşor, vreau a zice interesele, ambiţiile momentului şi dezbinările, care toate, după cum dovedeşte istoria popoarelor nenorocite şi căzute, orbesc oamenii, îi rătăcesc, îi împătimesc şi pot ai aduce ai lovi în concetăţenii lor, dar ştiţi cu ce arme? Cu calomnia, ştiţi cu ce rezoane? Cu ocările, ştiţi cu ce îndemnători? Adesea cu străinii care au interes a ne vedea pururi dezbinaţi şi prin urmare slabi; şi ce e mai rău, ştiţi în ce momente? Tocmai când urmează a li se hotărî soarta. Întreb dacă dezbinările, personalităţile şi însoţitele lor mizerii, n-ar orbi oamenii asupra chiar intereselor lor cele mai mari, asupra datoriilor lor cele mai scumpe, asupra drepturilor lor cele mai însemnate? ” Critica pe care o aduce Rallet unei părţi dintre contemporanii săi este în mare măsură justificată şi din păcate actuală. Divizarea din rândul moldovenilor întreţinută de puterile străine, în special Austria, avea efecte negative, tensionând dezbaterile referitoare la problema unirii şi mai mult. Aducând o serie de argumente de ordin istoric şi filozofic, Rallet considera că rolul cel mai important revine naţiunii şi nu unei părţi a acesteia: „Naţiile sunt creatore [a] soartei lor ca şi individele, şi ce-şi face omul şi o naţiune singură, nu-i face nimeni, zic bătrânii. Totul dar se aşteaptă de la noi înşine, şi ziua luminoasă care ne vine, dacă vom pierdeo, vom pierde-o pe totdeauna, şi vom fi răspunzători înaintea urmaşilor noştri şi înaintea istoriei. Trebuie să dovedim lumii care-şi are ţintite spre noi privirile, că dacă până astăzi nu am vorbit, este că glasul ne era comprimat, că dorinţele noastre nu le puteam rosti până acuma, şi dacă le rostim vreodată, nu dobândirăm alt rezultat, decât că sau ne făcură toţi o crimă din ele, sau le lăsară uitate” . Apelul său la unitatea naţiei, la împlinirea voinţei naţiei prin mijloace politice, prin implicarea poporului reprezenta una din ideile forte ale generaţiei paşoptiste din care cu mândrie făcea parte. Ideea răspunderii în faţa istoriei şi a urmaşilor a fost generatoarea sentimentului naţional şi patriotic din dezbaterile unirii din Principate. Efectele unirii sunt văzute ca tămăduitoare şi generatoare de un nou progres, de regenerare a unei naţiuni tinere: „Atunci vom îneca trecutul într-un simţ de dorită

frăţie. Turburările vor trece ca norii în urma cărora soarele va apărea mai luminos, ca valurile ce ne-au ameninţat fără să ne poată înghiţi, şi precum nici urma asupririi nu se va păstra pe câmpiile noastre, cele verzi şi întinse, şi şerbirea nu va mai atârna asupra poporului nostru, celui inteligent şi blând, asemenea şi din inimile noastre se va şterge orice cuget de dezbinare cu care inamicii văzuţi şi nevăzuţi se silesc să ne învenineze chiar în ajunul zilei celei strălucite pentru regeneraţia iubitei noastre patrii. ” Activitatea sa militantă pentru împlinirea idealului naţional al unirii s-a manifestat şi prin alte apariţii literare sau gazetare. A colaborat la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Albina Românească”, „Zimbrul”, „Propăşirea”, „România Literară”, „Opiniunea”, „Concordia”. A publicat şi o serie de scrieri proprii: Plăcerea simţirei (1857), Scrieri, Iaşi (1840), Harţa sau Balaban Răzeşul, România după Tractat, Bruxelles (1857), Păun Burlacul, Beţivul, Pavel Clopotarul, Bucureşti (1857), Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria şi Constantinopole, Paris (1858). Datorită epuizării fizice şi morale survenită în urma eforturilor sale pentru a vedea unirea realizată, s-a stins din viaţă în 1858. Slujba de înmormântare s-a desfăşurat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi, cuvântul funerar fiind rostit de părintele arhimandrit Neofit Scriban. Acesta, în faţa rudelor şi apropiaţilor, rostea un discurs emoţionat în memoria patriotului care a fost Dimitrie Rallet. Prezentat ca un adevărat iubitor de ţară, cu simţul datoriei, Rallet a fost omagiat ca om al lui Dumnezeu cât şi ca al naţiei sale, prin eforturile pe care le-a depus pentru iubiţii săi români. Partea finală a cuvântului funerar este poate cea mai emoţionantă şi descrie personalitatea lui Dimitrie Rallet, cât şi crezul său patriotic şi naţional. La sfârşitul vieţii, Dimitrie Rallet putea fi considerat un erou al naţiei sale: „D. Rallet dar poate, D. Rallet şi-a căpătat dreptul, să ne adreseze astăzi din repausul său nişte zise ca ale Spartanilor la Termopile: <> Amicilor şi consorţilor ai răposatului de osteneli şi de sacrificii, D. Rallet, care a meritat mult înaintea naţiei; Rallet bărbatul dorinţelor naţionale, bărbatul datoriei, bărbatul dreptăţii şi al onoarei; Rallet acel dulce, acel blând, acel neinteresat, acel activ; Rallet, care dorea să vadă unirea Românilor; Rallet acum nu mai este cu voi! El v-a lăsat numai inima sa şi faptele sale! Rallet şi-a împlinit chemarea sa în lume, el poate în rugăciunea sa să zică ca Is. Hr. < >! Şi într-adevăr, fraţilor, el s-a dus la plată, la repaus etern!” . Arborele Genealogic al familiei Rallet ramura din Moldova Iani Ralli (din Muntenia) Notar de aprozi în Muntenia prin 1741 Stolnic în Moldova (1754) Ioan Rallet Dimitrie Rallet Isac Rallet Constantin Rallet Alecu Rallet (la Botoşani 1775?) Dragoman al Agă (1778), Căminar (1784) hatman Comis (1817), Spătar (1820) Veneţiei Vel logofăt (1789) logofăt, vel ban (1818) =1770 Ecaterina Vornic (1828) Preş.Tribunal la Constantinopol =fiica banului = Anastasia Ghika Moruzi =Maria Theodor Musteaţă (1782) Toma Cozma sora lui C. Moruzi v.v. Iancu Rallet Ramura din Muntenia Spătar (1828), Vornic (1837) era † 1859 =Safta Sturza Ecaterina (Catinca) Rallet Dunitrache Rallet Ioan (Iancu) Rallet Elena Rallet = Alex. Const. Miclescu la Botoşani Agă, Vornic Mare postelnic în 1857 =Pericle Şuţu Preş. Tribunal 1)=Maria I. Rallet (Muntenia (în Grecia?) deputat în divanul Ad-hoc 2)=Cleopatra Russo (Grecia) (necăsătorit) divorţat în 1835, recăsătoriţi 19

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

S E M E N V I VAC I TA S M I H A I D R Ă G U Ţ U, U N S I M B O L A L E C H I L I B RU L U I , U N C A I E R D I N C A R E TOA R C E M F I RU L VA L O R I L O R S O C I A L E Ion Istrate iaţa

trebuie

Botoşanilor, o linie ascendentă cu o stabilitate clară a sensului logic cum că familia este baza societăţii umane şi că omul trece prin viaţă cu o anume poruncă pentru a lăsa fapte utile şi trainice în faţa vestigiilor vremii, în realitatea obiectivă, inclusiv construcţia unor relaţii sociale trainice, de la activităţi simple şi necesare semenilor, cum erau cele de dogărie, la cele de a crea şi asigura mijloace de existenţă pentru sute de familii, cum e întreprinderea pe care o coordonează Manuela, fiica domnului Mihai Drăguţu. Toate acestea sunt dovada unei educaţii solide, în familie, de decenii întregi. Ca produs al acestui obicei de a trăi, autorul acestei cărţi, Domnul Mihai Draguţu, s-a născut la 18 noiembrie 1924, în Coşula Botoşanilor, atunci când a răcnit din toţi rărunchi, încât naşa s-a speriat, a răsunat întreaga biserică, iar vocea puternică a viitorului condeier a ajuns până dincolo de sat. Aşa e! La început, după ce vezi lumina din această lume, înveţi să tragi aer şi să-l expiri, faci zgomot puternic pentru aţi semnala prezenţa, apuci şi mănânci orice, înveţi să mergi, să citeşti şi să scrii şi, apoi, pe măsură ce dai la o parte zi cu zi, trăieşti experienţe utile, uneori mai puţin plăcute, înveţi să te ridici şi să cazi. Domnul Drăguţu a învăţat numai să se ridice! Întocmai ca la vechii romani, când în spatele învingătorului se afla mereu cineva care îi şoptea ,,Cave ne cadas!”, de fapt, un avertisment de ,,bona fide” (de bună credinţă), atitudine şi comportament atât de importante în viaţa socială. A învăţat să se ridice începând cu anii de şcoală primară, frecventarea şi absolvirea cursurilor Liceului ,,Ghica Voievod” din Dorohoi, apoi parcurgerea studiilor superioare la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, licenţiat în Drept, la care se adaugă doi ani la Şcoala de ofiţeri din Bucureşti. Perseverent în actul învăţăturii, cunoştinţele dobândite i-au dat competenţe sporite şi i-au conturat trăsăturile unei personalităţi demne în societate, ca un bun slujbaş al statului.

să

V ne-o trăim în echilibru, pentru că altfel ne îndepărtăm de propriul ţel, acela de a fi fericiţi. Pentru a fi fericiţi, adică mulţumiţi de ceea ce facem, trebuie să nu acceptăm neputinţa, lucru ce mai presupune şi o îmblânzire a semenilor noştri şi a relaţiilor interumane în comunitatea în care trăim. Armonia, echilibrul din jurul nostru, ne creează condiţii pentru a realiza ceea ce ne propunem şi, astfel, descoperim că merită să trăim. Cu ani în urmă, când mi -am elaborat lucrarea de licenţă (un studiu cu un caracter psiho-sociologic: ,,Factori formativi ai personalităţii umane …”), a fost necesar să iau drept etalon pentru observaţie câteva familii din satul natal (Vorniceni, 1982-1986; familiile: Sârbu, Ursache, Epure, Muraraşu, Istrate). Mai târziu, am avut posibilitatea, prin natura muncii, să-mi continui ideile dezvoltate, mai ales, cele ce privesc rolul familiei în formarea ,,felului propriu de a fi” al Omului. Şi, bineînţeles, pe măsură ce aveam ocazia unei cunoaşteri aprofundate, luam în atenţie orice entitate socio-umană, care îmi prezenta interes. Printre aceste ţinte de studiu s-a aflat şi familia Drăguţu (Mihai, cu origini în Draxini), ocazia fiindu-mi oferită de o adunare la o secţie de ţesături de la o fostă mare întreprindere botoşăneană, când s-a discutat şi s-au enunţat opinii despre Manuela Drăguţu (Zarug prin căsătorie). Doamna ingineră urma să fie promovată în funcţie, de nivel superior celei pe care o îndeplinea, cu răspunderi în organizarea şi coordonarea muncii la o altă întreprindere şi pentru aceasta era nevoie de aprecierea şi recomandarea colectivului în care lucra. Un obicei al vremii! Aşa am descoperit o familie, cu adânci rădăcini, de oameni gospodari şi serioşi în a-şi respecta un ,,vivendum et operandum principia”. O familie a echilibrului şi a tenacităţii în continuă evoluţie, ca trăsături conturate de-a lungul a peste o sută de ani, cu misia de a transmite un ,,modus vivendi” generaţiilor de azi şi celor viitoare. De la Drăguţu Nicolae, zis Nicu (tatăl autorului), din secolul trecut, dogarul satului, lucrător al pământului pe care l-a moştenit din adâncurile vremii, la nepoţii şi strănepoţii săi din zilele de astăzi, care au pus în mişcare bunuri şi activităţi atât de importante şi necesare vieţii pe meleagurile 20

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Toate acestea definesc firea sensibilă a autorului, pe care o poţi înţelege după întreaga lectură a scriiturilor Domniei Sale. În ele descoperim sensibilitatea care-l caracterizează, percepută din relatarea emoţiilor trăite atunci când primea bomboane sau ,,culegea buruian cu coşarca”. Acum, totul pare a fi o banalitate, dar timpul va trece şi aceste informaţii vor căpăta valoare, peste ani, când stră.. strănepoţii vor gusta bomboane şi vor culege buruian doar online. Cartea de faţă, precum şi celelalte mai dinainte publicate, lecturându-le, le-am găsit interesante şi aş spune, pentru mine, au valoare. Mă impresionează! Eu am găsit aici oameni pe care i-am cunoscut şi le ştiu ,,năravurile”, am găsit descrise fapte şi întâmplări pe care le-am văzut, uneori fiind implicat, direct sau indirect, şi pe care le-am categorisit, la timpul potrivit, după propriile mele judecăţi de valoare. Sunt opinii şi atitudini, fie că le-am exteriorizat, fie că le-am macerat în memorie, pe care le descopăr că au un corespondent în cele ale domnului Mihai Drăguţu. Scrisul Domniei Sale nu este de excepţie, cărţile nu sunt deosebite, nici în literatură, nici ca memorialistico – monografice. Dar faptul că ceea ce a trăit şi a gândit o viaţă, acumulând o bogată experienţă prin muncă şi fapte şi, toate acestea, să fie transpuse pe hârtie, fără prea multă ficţiune, cu o sinceritate specifică unui Om integru, este un dar ceresc. Şi aceasta înseamnă că tot ce-a scris Mihai Drăguţu are valoare. Este un talent pe care orice om îl are, dar nu toţi au putinţa să-l valorifice! Cărţile domnului Mihai Drăguţu sunt expresia vie a unui mod propriu de a vedea şi a chibzui asupra rostului existenţei umane, pe care dacă le lecturăm, ne smulge din nevoioşetura de zi cu zi, dându-ne vigoarea necesară de a ne recupera libertatea pentru a realiza ceva de care să fim mulţumiţi. Să muncim cu sens! Aceasta ne va face să fim fericiţi!… este îndemnul autorului acestei cărţi, Mihai Drăguţu, o sămânţă a longevităţii. Botoşani, 18 nov.2013

Cadru activ în corpul ofiţerilor Ministerului de Interne a trecut în rezervă cu gradul de colonel, dar, cum spiritul energic nu l-a părăsit, şi-a continuat activitatea ca jurist încă 25 de ani. Fire activă, cu o do minantă a spiritului datoriei faţă de obşte, nici onorabila vârstă de 89 de ani, nu-l impiedică să rezolve sarcini destul de complexe, care necesită efort continuu, cum ar fi cele de preşedinte al Filialei Botoşani a Veteranilor de Război (M.A.I.) şi prim-vicepreşedinte al Filialei Judeţene Botoşani a Cultului Eroilor. Sacrificiul voluntar, dăruirea şi perseverenţa muncii desfăşurate de-a lungul anilor, în diferite planuri ale vieţii sociale, i-au fost răsplătite prin recunoştinţa autorităţilor statului (M.A.I., Prefectura şi Primăria Botoşani), a conducerilor unor organizaţii (A.N.V.R., A.N.C.R.R., Cultul Eroilor) cu: Decoraţia ,,BĂRBĂŢIE ŞI CREDINŢĂ ÎN GRAD DE CAVALER PENTRU MILITARI” (în 2012) şi un număr de 37 diplome primite în perioada 1980-2013. Bogata experienţă de viaţă, de la copilărie până la cele prezente, cu dar de la natură de a reţine şi exterioriza trăirile, i-a dat imboldul de a scrie, publicând carte după carte: ,,Urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare”, Ed. Paco, Bucureşti, 2009; ,,Slavă şi recunoştinţă eroilor neamului”, Ed. Paco, Bucureşti, 2009; ,,Diamantele timpurilor”, Ed. Quadrat, Botoşani, 2010; ,,Scurte însemnări din viaţa unui om”, Ed. Quadrat, Botoşani, 2010; ,,La Voroneţ bat clopotele pentru eroii neamului”, Ed. Pro Transilvania, 2012 precum şi această carte ,,Kynegetikos pe me l ea g ur i le Ţă r ii d e S u s – Botoşani”, Ed. Agata, Botoşani, 2013. În acelaşi timp, în plan publicistic a scris numeroase articole (1971- 2013) în ,,Gazeta Miliţei”, la ,,Clopotul”, în revistele ,,Veteranul” şi ,,Luceafărul”. Le-a dat curs la toate, pentru că, după Domnia Sa, ,,Viaţa, în raport cu existenţa, este foarte scurtă şi trebuie trăită frumos şi constructiv şi omul să lase ceva după el, spre a nu face neamul şi familia de râs.”, iar ,,munca şi educaţia trebuie făcute cu inimă de român, patriot şi bun creştin.”. Patriot, vânător (ca sport şi pasiune) şi scriitor, cam acestea sunt cele trei linii majore care-l definesc pe Mihai Drăguţu, fiecare componentă cu trăsăturile sale specifice. Patriot este pentru că aşa-i firea din genă strămoşească. Vânător s-a visat de mic, de pe vremea când şedea în plină iarnă la poartă, bocnă de frig, numai să vadă şi să audă salvele puştilor de vânătoare, la Iordan. Priceperile de anchetator se arătau de mic, de la prima anchetă la care a participat în mod neoficial, unde obiectul cu care a fost săvârşită fapta penală a fost baltagul. De aici, prin osmoză sadoveniană, şi talentul de povestitor şi scriitor de a ne relata cu multă atenţie şi răbdare fapte şi întâmplări trăite.

O cronică scrisă cu ocazia apariţiei cărţii ,,Kynegetikos pe meleagurile Ţării de Sus – Botoşani” sub semnătura lui Mihai Drăguţu , Editura Agata, nov. 2013.

D OA R E U, D OA R T U

Stelian Platon E miezul nopţii. O spun şi stelele toate. Se-ascund de mine? Ori se tem de vreo moarte? Doar eu am rămas neutru la capăt de gând Şi-aud cum trece viaţa pe-alături susurând Nici cu mine n-am vorbit de aproape un veac Şi drept pedeapsă carnea de pe mine desfac Doar tu mai poţi scântéia stâncilor să-mi dai Şi un drum răsucit care duce spre rai. 15/09/13

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

ÎN APĂRAREA ROMÂNISMULUI. FA M I L I A I S O P E S C U Î N M I Ș C A R E A N A Ţ I O N A L Ă D I N B U C OV I N A Ion N. Oprea răspunzând unor recomandări, avem istorici C ând, care urmând calea demitizării scriu despre trecutul

recomand elevilor de la clasele de profil, studenţilor filologi, istorici, de la drept şi ştiinţele politice şi tuturor profesorilor interesaţi”, spune în cuvântul său la volum acad. D. Vatamaniuc, făcând trimitere la persoane importante din familia Isopescu pe care personal le-a şi cunoscut. „Nădăjduiesc că putem dezvolta proiecte şi programe de cercetare pentru aprofundarea istoriei Bucovinei prin studierea rolului, contribuţiei şi operei acestor mari familii de români în menţinerea românismului din nordul Moldovei. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât nordul Bucovinei a fost din nou înstrăinat prin parafarea, semnarea şi ratificarea Tratatului politic de bază dintre România şi Ucraina, în 1997, sub sloganul „sacrificiului istoric””, speră autorul. Pe această linie se înscrie, de altfel, nu numai cartea de faţă, ci şi alte lucrări ale neobositului profesor din Rădăuţi, Petru Bejinariu. Suita cărţii „Biologi de seamă din Bucovina”, apărută în patru volume, – 1994, 1998, 2000 şi 2003 -, ca şi mai mult decât memorialistica „Eugen Botezat şi şcoala de biologie de la Cernăuţi”, Editura „Septentrion”, 2005, Rădăuţi, „Constantin N. Hurmuzachi –om de ştiinţă şi om politic”, Rădăuţi, Colecţia „Enciclopedia Bucovenei în Studii şi Monografii”, aceeaşi editură, 2007, „Ion T. Tarnavschi – biolog, întemietorul şcolii de paliologie”, Academia Română, Institutul „Bucovina”, Colecţia „Enciclopedia Bucovinei în Studii şi Monografii”, Editura „Universităţii”, Suceava, 2009, „Traian I. Ştefureac – pedagog, om de ştiinţă, ocrotitor al naturii din Bucovina”, Editura „Septentrion” Rădăuţi, 2011, ca şi „Universitatea populară „Ion Nistor” Rădăuţi”, Cursurile de vară, ediţiile I-XXIII (19902012), Editura „Septentrion” Rădăuţi, 2012, împlinesc cu succes dezideratele celui care le-a realizat-Petru Bejenariu. Universitatea populară “Ion Nistor” din Rădăuţi este locul unde, prin prezenţa unor mari personalităţi, membri ai Academiei Române, profesori de la Universităţi şi Colegii din ţară, inclusiv de la Cernăuţi şi Bălţi, subliniază Petru Bejinariu, i-au prilejuit – în calitate şi de coordonator al ei – o documentare complexă şi asupra familiei Isopescu din Bucovina istorică. Pe ansamblu, este un bun, necesar şi nimerit prilej de stimulare şi sprijin a ideii unităţii naţionale, a păstrării identităţii româneşti, de menţinere şi îmbogăţire nealterată a frumoasei şi nepieritoarei limbii române, a tradiţiilor poporului român în Bucovina care, sufleteşte, este la noi acasă. Păstrez în pagini de carte („Bucovina în presa vremii” de Ion N. Oprea, Editura Edict, Iaşi, 2004, p. 372 şi 453) înscris glasul celor de la Societatea Mazililor şi răzeşilor, printre care şi Isopescul-Grecul (1871-1938, poet, artist amator, profesor, rector, deputat, om politic, luptător pentru Unire) care în Gazeta care apărea la Cernăuţi de două ori pe lună pe la anul 1900 (apoi prin 1944, tot la Cernăuţi), răspunzând „Apelului către răzeşii de peste Prut” – schiţă a istoriei răzeşimii cu arătarea pericolului slavismului – care chema la redeşteptarea mazililor şi răzeşilor la conştiinţa naţională, credincioşi limbii şi credinţei străbune, organizau chete pentru colectarea de fonduri necesare activităţii şi ajutorării persoanelor aflate în nevoi, omul Isopescul-Grecul numărându-se şi printre cei mai importanţi donatori ai momentului…

nostru simuland ca nu l-ar cunoaşte, când ni se spune să nu prea vorbim despre nordul Bucovinei, că ne-am supăra vecinii dacă am face-o, iată, am bucuria să primesc o carte, care, intitulată „Familia Isopescu în mişcarea naţională din Bucovina”, autor Petru Bejinariu, Editura „Septentrion” Rădăuţi, 2013, sub egida Institutului „Bucovina” al Academiei Române, tocmai acest lucru îl face, aprofundează ceea ce aceeaşi editură şi autor începuseră în 2004. „Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită – spune în Cuvânt înainte academicianul D. Vatamaniuc, preşedintele de onoare al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – are la bază iniţiativa şi strădania autorului, colaborarea cu Institutul” Bucovina” al Academiei Române, observaţiile întemeiate la adresa primei ediţii şi utilizarea unor documente şi informaţii de la descendenţii familiei Isopescu din judeţele Suceava şi Iaşi şi din oraşele Constanţa şi Bucureşti”. Ocupându-se de ceea ce este familia Isopescu în mişcarea naţională din Bucovina, care înseamnă nume şi profesii de înaltă ţinută ştiinţifică – Dimitrie Isopescu, profesor şi director de şcoală, Constantin Isopescu-Grecul, profesor universitar, rector şi om politic, Emilian şi Ifrim Isopescu, directori de şcoală, Claudiu Isopescu, profesor la Universitatea de la Roma, Modest Isopescu, ofiţer, Samuil Isopescu, avocat, – autorul, profesorul Petru Bejinariu punctează esenţialul: preocupările lor de istoria şi cultura română, cu datini, tradiţii, obiceiuri şi operă cultural-ştiinţifică, contribuţiile acestora în menţinerea românismului, a identităţii naţionale. Anexele noii ediţii conţin documente care relevă semnificativ tocmai activitatea şi opera membrilor acestei familii bucovinene care, prin descendenţi, activează şi astăzi cu aceeaşi substanţă. Referindu-se la carte şi munca depusă pentru îmbunătăţirea ediţiei 2013 autorul mărturiseşte: „De la prima ediţie a acestei cărţi din 2004 şi până în 2013, am dobândit noi informaţii despre familia Isopescu, am recântărit raportul între capitole şi prezentările monografice şi am simţit nevoia unor detalieri”. Este subliniat meritul scriitorului şi cercetătorului Ion Filipciuc în completarea şi corecturile aduse volumului cu noi informaţii şi documente, a regretatei doamne Cleopatra Hrihor de la care autorul a obţinut manuscrisul heraldistului Traian Larionescu de unde a cules datele privind arborele genealogic al familiei Isopescu, cărora le mulţumeşte. Gratitudinea autorului, ca şi speranţa altor colaborări, este exprimată şi academicianului Dimitrie Vatamaniuc, cercetătorilor Emil Satco, Vasile I. Schipor, Mircea Grigoroviţă, Ştefan Purici, Vasile Precop, Gheorghe Nandriş, soţiei lui Dragoş Luchian, care l-au ajutat cu alte informaţii sau chiar documente. De asemenea, educatoarei Cornelia Hrihor (Lucescu) din Vicovu de Jos, profesorului Corneliu Isopescu, regretatei învăţătoare Areta Pintilie, prof. dr. George Istrate, altor colaboratori. „Lucrarea „Familia Isopescu în mişcarea naţională din Bucovina” este o carte importantă pentru cultura română şi în primul rând pentru cultura din Bucovina istorică şi pe care o 22

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

AU TO F I C ( H ) Ţ I O N A L U L P O ( H ) E T P E T RU Ţ ( H ) P Â RV ( H ) E S C U

Georgică Manole după barbă, cu un umăr lăsat sub greutatea A scuns unei genţi ce o poartă de o veşnicie şi posesorul

unui habitus specific, scriitorul Petruţ Pârvescu se petrece prin Botoşani parcă strigând: „EU şi numai EU!”. Nu cred că este o întâmplare că preumblările poetului prin urbea Eminescului coincid cu perioada în care criticii n-au stabilit încă: 1. dacă autoficţiunea e gen literar sau nu e; 2. dacă o lăsăm abandonată doar în perimetrul prozei sau dacă n-ar trebui obligată poezia să o seducă şi să o adopte; 3. cât de mare este intervalul dintre autobiografie şi ficţiune; 4. care este procentul de vulgaritate admis; 5. care este concentraţia de „eu” într-un text; 6. cât adevăr şi câtă „frumuseţe” pot fi puse într-un discurs; 7. cât de toleranţi pot fi autobiografiştii şi ficţionaliştii cu autoficţiunea; 8. până unde poate ajunge ofensa corporalităţii etc. Dintr-o perspectivă pe care o impune antigeometrismul, autoficţiunea, ca rezultat al intersecţiei dintre autobiografie şi ficţiune, obligă scriitorii să facă un şpagat între cele două. Depinde spre care dintre ele îşi îndreaptă mai mult privirea. Aspect evidenţiat şi de Florina Pârjol în „Observatorul cultural”(iulie, 2007): „…cuvântul desemnează acum orice spaţiu între o autobiografie care nu vrea să se declare astfel şi o ficţiune care nu vrea să se detaşeze de autorul ei”. Serge Doubrovsky, inventatorul termenului a u t o f i c ţ i u n e, intrat recent în dicţionarul francez, are o teorie întreagă despre acesta. Redăm, dintr-o sistematizare făcută de Sanda-Mirela Sălvan, câteva din sensurile primare ale termenului cu specificarea că în timp critica a făcut să apară diferenţe destul de importante: 1. „o experienţă personală reconstruită prin discurs va produce inevitabil ficţiune”; 2. „orice discurs despre propria persoană este o construcţie, deci o ficţiune”; 3. „un text nu se va putea niciodată suprapune în totalitate peste realitatea pe care o prezintă”; 4. „autorului îi este imposibil să îşi povestească întreaga viaţă, el va opera întotdeauna o selecţie absolut subiectivă”; 5. „dialogurile reconstruite prin scris nu vor fi niciodată cele din realitate”; 6. „memoria umană – instrumentul de bază al scriiturii autobiografice – este fragmentară şi failibilă” etc. O definiţie a autoficţiunii dă şi Valeriu Gherghel: „Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă în care autorul, naratorul şi protagonistul coincid. Astfel spus , în textul autoficţional, eul real şi eul fictiv (inventat, visat, scris şi re-scris) ar fi unul şi acelaşi. Problema cu adevărat gingaşă în acest caz ar fi inexistenţa (de la bun început) a eului real. De îndată ce gândeşte la sine şi se mărturiseşte, eul real devine un eu cât se poate de fictiv”. Aşezat între autobiografie şi ficţiune, în cartea sa „Gesturi aproximative şi alte poeme” ( Editura „Dacia XXI”, 2011, Cluj-Napoca, Colecţia „Poeţi contemporani”, 152p., 29,9 lei), Petruţ Pârvescu face un şpagat rezonabil. Mai întâi, un prolog ne atenţionează, ca să n-avem vorbe că n-ar fi 23

autoficţiune, printr-un „gând aproape de ştire”: „vorbindumă / mă vorbesc / vorbindu-vă / vouă / vorbirea / şi cu fiecare clipă / mă preling în ştire / ca-ntr-o oglindă / în care aproape încap!” Dar când este autoficţiune? Alexandru Matei, studiindu -i atent pe francezi, dinspre care vine conceptul, aduce lămuriri într-un număr al „României literare” din 2006. Autoficţiune, spune autorul amintit, este când: 1. „eulpersonaj se identifică perfect cu eul-narator”; 2. „naratorul este origine a enunţării”; 3. „limbajul colocvial şi dialogurile sugerează identitatea dintre eul-narator şi erou”; 4. „există vocea care (se) vorbeşte”; 5. „autoficţionarul încearcă să se individualizeze pe orizontală”; 6.” gradul de autenticitate este direct proporţional cu cel al dezvrăjirii minţii autorului”; 7. „pe lângă nerv şi ritm, există obligatoriu şi poveste”; 8. „miza primordială este cea identitară”; 9, „timpul verbal este prezentul” etc. În acest context, ultima parte a volumului în discuţie, intitulată „Un posibil chestionar imaginar… sau Scriitorul – destin şi opţiune”, ne obligă să ne întrebăm: cât este autoficţiune? Ce a reconstruit Petruţ Pârvescu prin scris a existat şi în realitate? În secvenţa aceasta a cărţii da, fiind prezent naratorul, în celelalte (în poezii) nu, fiindcă eul său este obligat să ficţionalizeze. Habitatul începuturilor sale, denumit „păcala-făgeţelului”, este cheia volumului. Pârvescu naratorul e serios: „În prezent lucrez la un proiect. Este vorba despre un volum de poeme, în / pe linia lui Tudor Arghezi (oarecum!), Marin Preda, Ion Marin Iovescu sau Marin Sorescu (mai cu adeverire!), ce are ca obiect lumea satului: „păcala-făgeţelului”.Sunt dator acestui loc / spaţiu minunat (vorbesc de sat, în general şi în particular de păcala făgeţelului!). (…) Ţăran de origine, ca mulţi alţii, am părăsit satul cooperativizat ( îndesfrunzit de valori şi perspectivă)la 14 ani. De atunci, am rămas ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale, absurde. Sigur. Cred că ne naştem cu „ceva anume”, vreau să spun că, există „acolo” o genă predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a doua gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate şansele să rămână în stare latentă… (…) Sunt dator copilăriei mele, liberale şi libertine, pe meleagurile satului subcarpatic, muntenesc, păcala făgeţelului (cu toate lipsurile şi sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu tărie, că, dacă un om nu a trăit şi la ţară, a trăit în lumea asta degeaba!… (…) La Păcala am auzit, prima oară, cântecele şi doinele acestei lumi de prăsilă. Acolo am mers la horă, nunţi,înmormântări şi parastase, priveghi sau şezători; am mers la colindat, cu pluguşorul, steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul dansând pe jeratic şi ţiganii jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în aerul verde, am păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat dealurile împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe uliţa satului a trecut toată copilăria lumii!…” Când „păcala-făgeţelului” trece în poezie, Petruţ

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Pârvescu e autoficţional. Supus valenţelor dezvrăjitoare ale cuvântului şi, ca un joc, potenţialului eliberator al literei, habitatul copilăriei îl salvează dintr-o eventuală criză identitară.: 1. „cu uliţa – am ieşit direct în lume / de-atâta aşteptare /risipit /în brazdele câmpiilor virgine / un număr calculat la infinit”(p.16); 2. „ …dar ieri / un taur alb / m-a prins spre casă /când poarta veche a curţii am deschis / el m-a izbit cu sete drept în faţă / şi ochii-n coarne / mamă / mi i-a prins // ce noapte albă / vai ce noapte albă / cu-n pas în drum şi celălalt în curte / aş vrea să strig o lume de zăpadă / da-mi se topesc doi bulgări albi sub frunte!…”(p.17); 3. „…în rest / era bine / era cald era linişte / dar venise sorocul şi cu sorocul nu te jucai / am izbit (la început cu picioarele) v e n e a M i n v e r S / (şi-a dat cu părerea moaşa / bătrâna ilinca lu` fătălău şi m-a înghiontit îndărăt) / mă-năbuşeam / n-aveam aer(se rupsăse apa şi curgea pe noroia la vale)”(p. 28); 4. „deschid cartea / citesc / multe foi sunt alba sau lipsesc // el le-a zis / BĂ / dacă se face colectivă eu plec pe şantier / că decât să muncesc pământul altuia / mai bine slugă la stat // şi tata a plecat / TREIZECIDEANI” (p.52) etc. Deşi absolvent de filosofie (Universitatea Bucureşti, 1981-1985), crizele identitare, după cum reies din organizarea scriiturii, şi le rezolvă prin…sociologie Fiind cunoscut că sociologia îşi face treaba cu trei noţiuni principale, poetul apelează la cea mai simplă schemă: identitatea, cultura şi interdependenţa socială. Cum am mai spus, se identifică până la incluziune cu toposul „păcala-făgeţelului” şi cu grupul ce locuieşte acest topos (ţăranii), puse în evidenţă prin poemele în manieră soresciană: „…oameni şi femei bătrâni şi copii / aşteptam cu toţii să apună soarele peste hârsu /eu / frate-mio / gogu a lu` târlă mardeiaşu / călin ochiosu` mărioara lu` mălai / luciu găbrian aneta genă şi ghiorghiţă pupăză ne şi

făcusem / planu` / fiecare / cu două ouă mari de găină / proaspete (care să nu treacă cercu` lu` nea mărin găzaru la magazin) / rezolvam problema // a lu` mânzatu / (gălbează) acela mic mâncat de vărsat / nu avea nici un ou / le mâncaseră ai lui la prânz pe toate / şi începuse neică să urle şi să bocească aşa din senin / ca apucatu` // păcat / seara / târziu la şcoală / după ce au pornit cu greu motoru` şi au stins felinarele în / clasă / filmu` a început să umble şi să vorbească singur pe părete / aşa de frumos şi colorat!…” Cultural se raportează la Bucureşti ( „Universitas”, „Cenaclul de luni”… ), mai târziu zona septentrională ( „Junimea”, Dorohoi, Botoşani… iar, peste tot , „optzecismul” şi grupul lui stufos: „prima lecţie de pohezie / am luat-o târziu / pe bulevardul lenin din capitală / la casa scânteii / am mers într-o bună zi la ei / la centru (la redacţie) / cu pohezioare articolaşe şi câţiva amici / /ne şi vedeam poheţi cu poză şi litere / de-o şchioapă în ziare) RAHAT…”. În ceea ce priveşte interdependenţa socială, ea este manifestată, mai ales, prin exerciţii de admiraţie: „dodă ioană / anotimpul neterminat al copilăriei mele / în satul pierdut la poalele memoriei / toamna / târziu / când se scutura bruma albastră pe dealuri şi văi / înşiraţi ca mărgelele de sticlă pe aţă / în jurul grămezilor mari de porumb / cum scultam prostit cântecul tău lălăit / în noaptea adâncă de ceară // venea lumea / că eram vecini unul la altul şi se făcea clacă / până ne prindea moţăind zorile..”. Dincolo de veşnicia genţii care-i deformează umărul şi de barba care-i acoperă seninătatea oltenească, Petruţ Pârvescu rămâne un optzecist care îşi transformă autobiografismul în autoficţiune. În ceea ce priveşte „gesturile” şi „aproximarea” lor, un pic mai târziu.

C ATA S T R O FA F E R OV I A R Ă DE LA CIUREA

Ion N. Oprea nenorocire. Ofensiva germană din septembrie 1916 declanşase un veritabil exod al populaţiei spre Moldova, chiar membrii Casei Regale şi Guvernul erau la Iaşi. Tatăl meu avea 14 ani şi locuia temporar la Brăila la bunicii lui materni. În ziua aceea de 30 decembrie bunicii l-au dus la Galaţi pentru trenul ce urma să plece spre Iaşi unde era mama lui. Trenul era supraaglomerat, pe acoperişul va goanelor era plin de soldaţi, la fel pe scări şi tampoane. Cu mare greutate şi bunăvoinţa oamenilor a reuşit să ocupe un loc pe treapta superioară a scării unui vagon. În fiecare gară nu cobora nimeni, dar tot mai mulţi voiau să se urce. Într-o gară trenul a staţionat mai bine de o oră, oamenii au început să se îngrijoreze, vorbele se perindau din gură în gură, cum că trenul nu mai pleacă, nu merge mai departe. Totuşi, nimeni nu-şi părăsea locul de frică să nu-l mai apuce. Tata, copil, îmboldit de cerinţe fireşti, se dă jos având asigurarea vecinilor de pe scara vagonului, că îl vor ajuta la întoarcere. Dar întoarcerea s-a dovedit anevoioasă. Câţiva ofiţeri tineri încercau să facă ordine în puhoiul de mulţime, fără multe rezultate. Tatăl meu ajunsese în dreptul scării când un locotenent

Cărţile nasc amintiri Reciteam zilele trecute unul dintre eseurile din cartea dvs, atât de omeneşte scrisă – eseul “De la acarul Păun la oamenii şi trenul de astăzi” din „Oameni şi opera”, eseuri, de Ion N. Oprea, Editura PIM , Iaşi, 2013 – despre accidentul de la Vintileanca, petrecut în 1923, la data de 4 iulie. Amărâtul de acar Păun , rămas de atunci celebrul ţap ispăşitor, e clar că a fost o scuză a guvernanţilor pentru neglijenţele şi indisciplina ce erau la ordinea zilei în transporturile feroviare. Nu vreau să argumentez în plus faţă de ceea ce aţi scris. Nici azi lucrurile nu stau mai bine, cu toate perfecţionările tehnologice aduse domeniului transporturilor, de cunoaştere, în general, de ştiinţă şi cercetarea sectorială. Ceva anume m-a determinat să vă scriu tocmai despre acest eseu. O amintire, venită în memorie, prin povestirea ei de către părinţii mei cu mulţi ani în urmă, 30-31 decembrie 1916, accidentul feroviar din gara Ciurea, o catastrofă soldată cu aproape 1000 de morţi. Iată cum au fost implicaţi părinţii mei în această 24

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

l-a oprit să se mai urce spunându-i că pe linia a doua se formează o altă garnitură de tren cu direcţia Iaşi. Şi a insistat săl ducă acolo într-un vagon. Spre miezul nopţii, cel de-al doilea tren a ajuns aproape de gara Ciurea. Oamenilor li s-a spus să coboare, deoarece vor trece prin spatele gării pe jos, iar în partea cealaltă îi va aştepta un alt tren care merge la Iaşi. Nimeni nu a ştiut de ce se face această transbordare. Abia când au ajuns pe peronul gării imaginile de coşmar, cu vagoane răsturnate, morţi înşiraţi pe peron unul lângă altul , mâini, picioare printre liniile ferate, bagaje împrăştiate, toate spuneau mai mult decât orice despre tragedia petrecută. Aşa a ajuns tatăl meu la Iaşi, unde se aflase de tragedia de la Ciurea, iar gara era plină de oameni care aşteptau de ore bune să apară o rudă, un cunoscut, un copil. Imaginile văzute în gara Ciurea l-au urmărit toată viaţa pe tatăl meu, spunea adeseori doar atât – am avut noroc! Mama mea, deşi avea doar 8 ani, a fost atinsă de tragedia de la Ciurea, prin durerea familiei sale, în accident au murit mătuşa ei. Şi copila Ileana de doar 4 ani, verişoara mamei mele. În tren era mătuşa mamei cu cei trei copii – Ileana, Nicu (10 ani), şi Anastasie (8 ani) Cei doi băieţi au scăpat fără nici o vătămare, au vegheat două zile trupurile mamei lor şi al surioarei, pe peronul gării Ciurea, până a ajuns la ei tatăl lor. Desigur, în accidentele feroviare multe familii au de suferit. Am vrut doar să vă povestesc amintirile din familia mea, amintiri stârnite de eseul dvs. Aducerea aminte are şi aceasta un rol pe care-l poate juca literatura dacă e legată de viaţă. Nu cred că mai pot face un alt comentariu la eseul acesta. Cu deosebită aducere aminte pentru scrierile dvs. Prof. univ. Florin Păncescu Ce a consemnat presa Catastrofa feroviară de la Ciurea este numele sub care a intrat în istorie cel mai grav accident feroviar din România, al treilea ca mărime la nivelul globului. Accidentul a avut loc în data de 31 decembrie (stil vechi) 1916, 13 ianuarie 1917, în plină desfăşurare a primului război mondial. Bilanţul a fost de peste 1000 morţi, absenţa unei anchete oficiale nu a permis elucidarea cauzelor accidentului. Ceea ce se ştie despre desfăşurarea evenimentului: Trenul, un convoi militar, constituit din 26 vagoane părăsise oraşul Galaţi, după ce Brăila fusese ocupată de trupele germane. Se deplasa spre Iaşi. Vagoanele încărcate cu militari, români şi ruşi, cu civili refugiaţi din teritoriul ocupat de germanii lui von Mackensen, circa 1000 de persoane, deveniseră neîncăpătoare. Dezastrul s-a întâmplat în condiţiile când numărul celor evacuaţi în Moldova se ridica la aproximativ un milion şi jumătate de oameni în contextul în care populaţia vechiului Regat era de circa 8 milioane. De-a lungul traseului Bârlad-Iaşi trenul s-a oprit de câteva ori pentru a se reaproviziona cu lemne pentru că lipseau cărbunii. Oprit la Bârnova, după ce i s-au verificat frânele cu aer şi nu s-au semnalat probleme de funcţionare, cum se constatase şi la verificarea din gara Bălteni, trenul, tractat de două locomotive, a plecat către Iaşi la orele 1 a.m. 30-31 decembrie 1916. În timpul coborârii pantei Bârnova-Ciurea mecanicul primei locomotive a încercat să frâneze pentru a reduce viteza, însă frânele de contra-presiune ale vagoanelor nu au răspuns comenzilor. S-au lansat semnale acustice către controlorii din vagoane pentru a le acţiona ei de mână însă, din cauza aglomerării, controlorii nu au putut ajunge la ele. Recepţionând semnalele lansate de mecanicii de locomotive, angajaţii CFR din staţia Ciurea au acţionat un macaz ca trenul să intre pe linia 2 şi să evite coliziunea cu vagoanele cu păcură care staţionau pe linia 1. Din cauza vitezei

mari şi a unghiului mare de cotire doar locomotivele şi încă un vagon au reuşit să treacă pe linia 2, dintre celelalte, cu excepţia a 2 vagoane care au rămas pe linie, restul au deraiat. Se pare că unul din vagoane s-a ciocnit de cisternele cu combustibil şi a declanşat explozia şi un incendiu enorm. Şi-au pierdut viaţa aproximativ 1000 de persoane. Dintre cei identificaţi, a pierit Vasile Cantacuzino, locotenent în armata română, fiul lui Matei B. Cantacuzino, şi a fost rănit istoricul Vasile Pârvan. Trupurile tuturor victimelor au fost îngropate într-o groapă comună situată la circa 500 de metri de gară, mormântul existând şi în ziua de astăzi. Opinia de la Iaşi, ziar politic cotidian, nota la 14 ianuarie 1917: „În urma regretatului accident de la Ciurea, se vor lua credem cele mai aspre măsuri contra acelora care, în aceste dureroase vremuri nu văd decât un favorit prilej de a colinda forfota şi pe gratis ţara de la un capăt la altul. Dacă de la începutul acţiunii noastre s-ar fi impus un control din cele mai severe, atât pentru civili cât şi pentru militari, care circulau fără nici un rost prin trenuri, în detrimentul siguranţei statului şi necesităţilor de transport militar, s-ar fi evitat poate multe nenorociri şi viaţa atâtor oameni chemaţi să ne apere n-ar fi fost atât de expusă ca în dezastrul de la Ciurea. Fiecare trebuie să înţeleagă că nu acum e timpul satisfacerii gusturilor de voiaj: a incomoda pe militari şi a stânjeni acţiunile armatei prin busna ce dăm la trenuri, mulţi fără absolută necesitate, e un fapt nepatriotic şi o crimă când e tolerat. Nenorocirea din ajunul Anului Nou să ne servească tuturor ca o dureroasă pildă”. Ziarul avea dreptate. Se ştie, în condiţiile încercării de atentat împotriva regelui, în ziua de 18 aprilie-1 mai 1917, la Iaşi, pe câmpul Socola, aveau să se adune aproximativ 5000 de oameni, majoritatea militari ruşi, cu steaguri şi pancarde pe care scria: „Trăiască libera şi republicana Rusia”, „Trăiască libertatea popoarelor”, preamărind revoluţia din Rusia şi prin aceasta îndemnând nu doar la înlăturarea monarhiei în România, ci la susţinerea haosului economic, militar şi politic din spatele frontului. Acelaşi ziar din 17 ianuarie publica o înştiinţare a Parchetului militar sub semnătura Locotenent Eug. Herovanu prin care cerea de la populaţie date de identificare a persoanelor „care şi-au găsit moartea în accidentul de tren din gara Ciurea în noaptea de 30 spre 31 decembrie 1916”. În Opinia din 5 februarie se publica raportul ministrului lucrărilor publice către M.S. Regele privitor la revocarea din funcţie a d-lui Alexandru Cottescu, director general al căilor ferate române „pentru că starea căilor noastre ferate este administrată atât de defectuos încât nu numai interesele mari ale statului sunt primejduite ci şi fiinţa statului, stare de lucruri care se datoreşte în mare parte lipsei totale de prevedere şi de energie a lui”. Se găsise acarul Păun, vinovatul. „Curierul de Iaşi” din 4 ianuarie 2012, sub semnătura lui Ion Mitican relata despre „În ajun de An Nou un bolid cobora din Bârnova spre Iaşi”. „Jurnalul de Vrancea” din 10 septembrie 2010, sub semnătura lui Laurenţiu Dologa, scrie şi el despre „Istoria celui mai mare accident feroviar din România cu peste 1000 de morţi”. Ziarul de Iaşi din 30 octombrie 2013 nota şi el: „Câţi din noi mai ştiu povestea Catastrofei de la Ciurea, cel mai grav accident feroviar din România?” Constantin Botez, „Epopeea feroviară românească”, Editura Sport-Turism, Iaşi, 1977, relatează despre acesta. 25

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

V I C TO R F O C A – U N A RT I S T P R OT E I C D I S C U R S U L C R I T I C U L U I D E A RT Ă VA L E N T I N C I U C Ă LA VERNISAJUL EXPOZIŢIEI ,,SIMFONIA C U L O R I L O R ” - AU TO R V I C TO R F O C A ( 1 7 O C TO M B R I E 2 0 1 3 ) şi în alte orizonturi, nu am avut şansa să întâlnesc asemenea creaţii, care – veţi spune probabil, unii dintre dumnevoastră – că intervenţia computerului, a lucrării pe internet, va duce sigur la o provocare.Dar e important ca această provocare să aibă şi o finalitate în vibraţiile sensibile pe care fiecare dintre noi ar trebui să le aibă. Pentru că aici ne întâlnim cu ceva ce nu există : inefabilul Inefabilul este, să spunem aşa, o noţiune care ne defineşte pe noi, psihismul de care am pomenit mai devreme, ca o deschidere care ne duce pe noi către orizonturile infinite ale lumii şi ale infinităţii noastre profunde. Mă uit aici, parcă văd, să zic aşa, în această deschidere către provocarea labirintului de care am pomenit şi Punctul Plastic Armonic. Este un concept, ca să zic aşa, de talie europeană, pe care nu l-a avut până acum altcineva decât domnul Foca. El încearcă, şi cred că va convinge în timp, deşi după cum bine ştiţi că lucrurile care surprind sunt totdeauna tratate aşa cu un fel de uimir e, câteod ată descurajatoare, în loc să fie o încurajare. El sondează în psihismul lui adânc şi în acelaş timp încearcă să creeze vizibil. El se gândeşte pe sine, iar ceea ce rezultă din aceste combinaţii fabuloase este că trebuie să acceptăm că de la un timp la altul trebuiesc admise anumite schimbări. Monotonia este duşmanul de moarte al creativităţii. E nevoie să fim creativi, câteodată chiar să forţăm dimensiunile acestea de înţelegere, pentru că numai aşa putem face să avem relaţii, să descoperim şi zonele inefabile de care pomeneam. Provocarea labirintului, amintită mai devreme, arată că intrăm într-un spaţiu pe care trebuie să-l stăpâneşti cu speranţa că Ariadna, cum ziceam, ne va salva la un moment dat. Această ritmică a formelor şi a imaginilor, care se pot multiplica la dimensiuni fabuloase, există fără un început sau un sfârşit. Este doar un continuu, o zonă în care în fiecare clipă se află o imagine care să vorbească despre semnele şi datele ce pot intra din durată în contigentul imediat despre care vorbim. Eu cred că este o şansă cu totul specială ca aici, la Botoşani, să întâlneşti un artist, care a avut pe parcursul său un început absolut firesc, ca orice pictor de şevalet, cu un

Editor text Ana Florescu şi domnilor, fără îndoială că aveţi D oamnelor poate mai multe informaţii decât mine,

provocând într-un fel, încă şi încă odată … Labirintul. Nu ştiu dacă se va găsi aici o Ariadnă, care să mă salveze, dar cred că ceea ce este important este că în acest labirint configurat, iată, în dimensiuni care, într-un fel aproape că trimit la orizonturi vaste, asigură faptul că, creatorul, fiind domnul Foca, este o excepţie, pe care trebuie să o tratăm cu respectul şi, de ce nu, cu grijă pe care o merită. Experienţa mea de patruzeci-cincizeci de ani în domeniul artelor vizuale îmi arată că domnul Foca, este un creator fabulos, pur şi simplu pentru că imaginile lui transcend realitatea imediatăpalpabilă şi ne trimite într-un orizont al ficţiunii. El nu construieşte adevăruri, cum ne-am aştepta de la pictorii obişnuiţi cu şevaletul, ci iată, o deschidere … ne provoacă la o deschidere spre alte orizonturi. Toată cosmogonia aceasta pe care o vedem, pe care o putem identifica, nu este decât rodul unei fantezii debordante şi al unei credinţe că poate reinventa el însuşi cu fiecare lucrare - nu numai pictura – ca o disciplină seculară, milenară, plină de culoare, dar, şi de ce nu, stimulează capacitatea noastră de a înţelege şi de a avea dialoguri potrivite cu noi înşine şi cu absolutul. Noi vedem, de ce nu, dacă acceptăm, într-un spaţiu ficţional. Lucrurile acestea nu există în plan concret, decât în măsura în care artistul, în cazul nostru domnul Foca, inventează şi se reinventează pe el, cu psihismul lui şi cu aşteptările şi dezamăgirile lui, încercând să ne readucă în prim planul atenţiei un fel de dar pentru totdeauna. A face daruri este o virtute, nu este o obligaţie de partid sau de stat, este acea nevoie să trăim şi să ne asumăm bucuria de a fi alături de ceilalţi ştiind că ei sunt creatorii, sunt, iată, cei care duc mai departe nu numai valorile unui timp şi ale unui spaţiu, ci acele lucruri care ne scapă câteodată şi, atunci când ne întâlnim cu ele, avem aproape o revelaţie. Eu cred că ceea ce se întâmplă aici este un lucru rar. Vă mărturisesc că în spaţiul românesc pe unde am călătorit, 26

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

foarte profunde pe care le are. Frumosul, ca o categorie care ţinteşte deseori inefabilul, deci lucrurile care nu sunt materiale, despre asta încearcă şă vorbească aici, despre lucrurile care au valoare dincolo prpriu-zis chiar de valoarea lor. Nu obiectele contează, ci sensul. Noi trebuie să identificăm aici, zone în care să ne întâlnim cu aspiraţiile cele mai înalte ale spiritului uman, ale oamenilor care au îndrăznit El este, pe cât e de timid şi cât de îndrăzneţ – în acelaşi timp – în exprimările lui, un om care se teme parcă şi de umbra lui. Poate că vrea să nu fie observat, ca nu cumva să deranjeze cu prezenţa lui şi, în acelaşi timp, când devine creator, se dezlănţuie, să zic aşa, forţe imanente, deci care sunt în adâncul fiinţei lui şi, dintr-odată, ne invită în această provocare a labirintului. Este un merit al botoşănenilor că au încurajat un artist pe care-l preţuiesc şi despre care vom auzi multe şi poate mult mai convingătoare lucruri decât cele pe care am reuşit eu să spun. Pentru că, vă mărturisesc, că eu însumi sunt surprins de această bogăţie, de această explozie nu numai a formelor, ci a sensurilor, a înţelesurilor. El, totdeauna, sigur că nu recunoaşte prea adesea că are o formă de filozofie pe care o cultivă, dar nu o reclamă, să zic aşa, şi nici nu vrea să fie patentată la cine ştie ce forumuri internaţionale. El este un botoşenean care-şi face, din acest gest de dăruire de sine, forma lui de respect pentrucă a avut şansa să trăiască la Botoşani. Vedeţi, sala aceasta este, după părerea mea, impropie unui spaţiu care ar trebui să aibă un ax, un ,,axis mundi” şi în jurul căruia să ne învârtim şi acest cerc să fie forma noastră de solidaritate şi de aspiraţie către absolutul dialogului adevărat. Eu cred, că poate, ca să zic aşa, am devenit un pic patetic, dar mă controlez şi încerc să aşez cuvintele cât mai potrivit, care să onoreze în profunzime ceea ce face acest om, pe care, probabil, unii îl ignoră sau chiar nu-l văd de-a dreptul. Dar talentul nu strigă niciodată. El are strigătul lui interior, aduceţi-vă aminte de Eduard Munch şi de lucrarea aceea celebră, acel misterios personaj care strigă, dar cuvântul nu se produce, este un fel de strigăt mut, e un strigăt care trebuie descoperit pe dinăuntru. Eu cred că muzicalitatea imaginilor sale sunt deja semnul transmutaţiei dinspre armonie şi că această împlinire a lui este o formă de respect a unui cetăţean oarecare, care, spre bucuria noastră, este împlinit şi prin aplauzele dumnevoastră de acum.Vă mulţumesc. Părerea mea este că trebuie să aveţi grijă de cei care, fiind atât de puternici în expresie, sunt atât de vulnerabili în existenţa lor de fiecare zi. Trebuie să gândim că aici este un pol al picturii europene, româneşti şi europene, şi care are deschise toate porţile posibile ale spiritului divin.

desen aproape impecabil, iar la un moment dat a simţit nevoia să rupă aceste relaţii cu imediatul, cu palpabilul imediat, şi să treacă în ficţional, aşa cum spuneam şi creativitatea lui niciodată, să zic aşa, nu se va spulbera sau împlini într-un mod în care să fie un punct care să încheie, să zicem o viziune. La el totul curge, tot discursul este continuu, acest punct de care am amintit, este Punctul Plastic Armonic, este un concept care, cu siguranţă, va avea probabil şi epigoni, probabil că va interesa şi, dacă ar fi o comunicare în spaţiul european mai bună, sunt convins că el are această dimensiune şi ar avea ce transmite acolo, sesizând, de ce nu, că există zone cu totul dăruite de Dumnezeu, care se pot împlini prin expresia artistică a creatorului. Ceea ce este de remarcat, de asemenea, este că el pare că are întotdeauna o oarecare sfială. Când atingi aşa, măcar ideal, zona sacralităţii, este obligatoriu aproape să te inhibi, să ai o emoţie care transcende, să zic aşa, posibilitatea imediată a unui om şi să ajungi într-o zonă de revelaţie, de descoperire permanentă. El poate să facă, în tehnica pe care o are acum, miliarde de imagini. Noi, oamenii, trăim acum, în acest orizont, univers al imaginii. De când ne trezim dimineaţa şi deschidem ochii, dintrodată parcă se produce un miracol: miracolul de a vedea; de a vedea şi mai ales de a înţelege ceea ce vezi. Să ai raporturi cordiale cu tine însuţi, cum spuneam, şi mai ales cu aceşti artişti, care reprezintă, ca şi literaţii, ca şi ceilalţi, sarea şi piperul unei naţii. Eu vă spun, şi am tot dreptul să spun acest lucru,că multe dintre aceste propuneri ale artistului sunt categoric de o dimensiune europeană, fără nici un fel de echivoc şi care poate să genereze la rândul lor, nişte urmaşi capabili să facă din fantezia creativă, din raporturile care se stabilesc cu imediatul, dar şi cu zonele telurice absolute, să configureze un mod de a gândi. Eu cred, că aici, la Botoşani, se petrece nu neaparat o minune, dar un lucru care trebuie să-l luăm în serios şi trebuie încurajat, pentru că ceea ce face el este deocamdată, după câte ştiu,o veritabilă premieră. Este de datoria dumnevoastră morală sau, mă rog, care să ţină şi de spontaneitate să intraţi în acest joc, în care fiecare imagine este de fapt o pledoarie pentru absolut. Chiar dacă la început ai sentimentul că este mult prea preţios, ceea ce spune artistul şi nu este tangibil în ordinea imediată , nu-ţi arată de pildă formele figurative din realitate: copăcelul pe care îl pictau copii altădată sau, eu ştiu, din zona animalelor şi aşa mai departe, peisaje mai mult sau mai puţin eterate prin culoare, ori aici, vă spun, suntem împreună – pe deoparte beneficiarii acestei noi forme de creaţie artistică şi pe de altă parte – suntem prizonerii obişnuinţelor noastre dintotdeauna. Eu cred că ceea ce se întâmplă aici, la Botoşani, este – cu un termen pe care-l folosesc cu responsabilitate – este un gest revoluţionar. Sigur că la scara Europei s-au mai făcut încercări de acest tip, dar el deschide un nou orizont de cercetare în plan estetic, prin ce a făcut din acest mod de a lucra , de a vedea lumea, de a o interpreta,în simbolurile

Editor text prin transcrierea audio de Ana Florescu

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

O ,,FELIE” CONSISTENTĂ D E , , I S TO R I E S E N T I M E N TA L Ă ” Traian Apetrei LA CUMPĂNA DINTRE MILENII – cronică sentimentală notată şi adnotată în „Târgul Doamnei” de nevrednicul Domniilor voastre supus Anonymous, autor Constantin Adam a se socoti scriitor de profesie, Constantin F ără Adam scrie cu folos, deopotrivă pentru contemporani ca şi pentru viitorime. Când pune stiloul pe hârtie, Constantin Adam face mereu proba faptului că are cunoştinţe multe şi respect pentru adevăr, la acestea adăugându-se şi o privire sentimentală asupra oamenilor, locurilor şi relaţiilor de la un moment dat. Cred că aici se află şi o parte din farmecul scriiturii lui Constantin Adam, împletirea inefabilă dintre rigoarea datelor oferite cititorilor şi bătăile inimii celui care scrie. Constantin Adam ,,ţese” cu sârg la o operă frumoasă în sine, dar şi necesară trăitorilor din preajmă ca şi generaţiilor care vor veni. Cred că afirmaţia de mai sus se sprijină cel mai bine pe felul în care autorul în discuţie se raportează la teatru – una din marile dumisale iubiri. Dintr-un anume unghi privind lucrurile, teatrul – spectacolul teatral – poartă şi un blestem, un blestem al dramaturgilor – acela de a se naşte şi de a muri în fiecare seară. Aceasta pentru faptul că teatrul – ca o artă complexă şi de sine stătătoare – se depărtează tot mai mult de text, atât de mult uneori, încât opera dramaturgului rămâne – şi asta din ce în ce mai frecvent în ultimii ani – mai degrabă un pretext, un punct de pornire pentru spectacolul de teatru. Ei bine, în aceste condiţii, cine şi cum să mai scrie o istorie a teatrului cât de cât apropiată de cele ce s-au petrecut cu adevărat? Pentru că teatrul are istorie şi principii care se cuvin respectate, bineînţeles, cunoscute. E adevărat, scena botoşăneană nu va mai avea un alt Eugen Traian Borduşanu, un alt Doru Buzea, un alt Theodor Brădescu – ca să iau doar câteva exemple din multele posibile. Dar scena de la Botoşani va exista mereu prin principiile eterne ale teatrului, principii pe care le-au respectat şi ,,îmbrăcat” cu haine artistice şi cei pomeniţi. Este, aşadar, mare nevoie să existe o istorie scrisă a teatrului, o istorie cuprinzătoare şi, aproape obligatoriu, aş zice, nelipsită de latura sentimentală a relaţiilor interumane din domeniu! Înainte de orice, autorul unei astfel de ,,istorii” s-ar cuveni să iubească profund şi cât se poate de sincer teatrul. Întăresc, un condeier pornit pe scrierea istoriei relativ recente a teatrului trebuie să fie el însuşi „om de teatru”. Iar Constantin Adam este un adevărat „om de teatru”. Pe statele de plată, el este regizor tehnic, actor, bibliotecar, referent artistic şi cine ştie ce mai este. Însă, peste toate acestea, el este, în înţelesul deplin al expresiei, „om de teatru”. Iubeşte teatrul şi nici vorbă să vină la „templu” precum la un serviciu oarecare. El vine la teatru pentru a oficia o misie de care este

foarte conştient dar şi – mai mult de atât – îndrăgostit. Aflat oarecum spre apusul carierei – deşi artiştii n-au cum fi scoşi la pensie – cel puţin din punctul de vedere al creaţiei – Constantin Adam este şi un suflet zbuciumat, evident nemulţumit de „vânturile” care bat din ce în ce mai frecvent prin teatre, în sensul unor experimente parcă din ce în ce mai depărtate de gustul şi capacitatea de înţelegere ale publicului. Constantin Adam este un amestec de iubire, dăruire fără rezerve, înţelegere a misiunii, cunoaştere sau intuire a sufletelor celor ce evoluează pe scenă. În inima sa au fost „îndosariate” destine, întâmplări, spectacole, victorii şi înfrângeri, turnee… Prin Teatrul „Eminescu” s-au perindat fel de fel de oameni. Constantin Adam a rămas! Permanent deschis la idei şi simţiri din zona românismului autentic, a patriotismului, Constantin Adam este iubitor de Iacobenii naşterii sale, de Iaşii în care s-a şcolit, de Botoşanii în care vieţuieşte, de România cea întreagă. Trăitor în unul din cele mai fierbinţi puncte ale scenei, Constantin Adam bate gongul fiecărui început de spectacol, dirijând ridicarea cortinei, iar la sfârşitul lui căderea ei „pe aplauze”, între cele două momente consumându-se emoţii nebănuite, probându-se cunoaştere a profesiei şi mult har în intuirea evoluţiei spectacolului. Pentru că se trăieşte intens, foarte intens şi dincolo de lumina reflectoarelor. Doar că „anonimii culiselor de teatru” s-au obişnuit să înţeleagă faptul că în aplauzele publicului se află şi un procent reprezentat de munca lor, a celor de dincolo de cortină… Iar Constantin Adam poate face – chiar şi prin cartea pe care tocmai o aveţi sub priviri – ca spectacolele să nu moară în fiecare seară. Şi face aceasta tocmai scriind istoria sentimentală… Domnia sa a consemnat cu har peregrinări ale trupei prin ţară şi peste hotare. A scris despre triumful teatrului şi despre momentele în care colectivul s-a clătinat. Fără paginile domniei sale, istoria Teatrului „Eminescu” s-ar reduce la un număr de afişe şi vreo câteva cronici. Ar fi 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Devotat teatrului şi prietenilor, intelectual rafinat, cu o concepţie complexă şi bine definită asupra rostului său pe Planeta Pământ, Constantin Adam se achită cu strălucire de obligaţia morală de a scrie „din interior” istoria acestui teatru în care a iubit şi pătimit mai bine de 35 de ani! Citiţi proza acestui romantic întârziat, un romantic ce, paradoxal, are puterea de a se simţi bine chiar şi printre mesajele on-line! Citiţi o istorie scrisă altfel şi veţi înţelege cum a bătut şi cum bate inima Teatrului „Eminescu” din Botoşani! Citiţi o „istorie sentimentală” care nu putea fi scrisă de altcineva! Veţi înţelege şi mai bine mirajul şi miracolul teatrului!

puţin, nedrept de puţin! În vădită discordanţă cu realitatea! Constantin Adam a ştiut să vadă şi ceea ce n-au cum să vadă cei din afara teatrului! Constantin Adam “omul de teatru” este, potenţând tocmai acest statut – şi puţin poet. Lăcrimează când vine vorba de Basarabia şi Bucovina, de sleirea de puteri a ţării aflată în vădită dificultate. Domnia sa este, în acelaşi timp, şi un încrezător. Rândurile sale sunt tonifiante, îţi înalţă sufletul! Constantin Adam a făcut, împreună cu trupa teatrului, istorie şi, singur de această dată, a şi scris-o. O istorie care altfel ar fi fost deja uitată!

I OA N P R E L I P C E A N – ,,ABC PIANISTIC” Cătălina Constantinovici Prelipcean a realizat un ”experiment” intitulat I oan ”ABC pianistic” prefaţat de un referat conceput şi

semnat de către fosta mea dnă dirigintă Gabriela Mineaţă, pe atunci şefa Comisiei Metodice a Catedrei de Pian din cadrul Şcolii Generale nr. 6, ceea ce reprezenta şcoală de muzică, care aprecia la acea dată – 17 februarie 1989 – că lucrarea ”este o metodă de pian pentru începători, în care autorul încearcă să îmbine experienţa sa de pedagog cu aceea de compozitor” şi că, astfel, ”metoda câştigă în accesibilitate şi mesaj estetic”. Volumul cuprinde exerciţii şi piese compuse de diferiţi compozitori, precum Johann Sebastian Bach, Carl Czerny, Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Robert Schumann, Bela Bartok, Silvia Teodorescu, Dumitru Georgescu-Kiriac, dar şi piese semnate de autor: ”Mici variaţiuni pe un cîntec de leagăn”, ”Pe balansoar”, ”Temă cu variaţiuni”, ”Mică suită pe teme folclorice”, ”Studiu tehnic”, ”Balerina – vals pueril” şi prelucrări de folclor. Am fost elevă a Şcolii de muzică din Botoşani şi astfel l -am cunoscut pe domnul profesor. Şi în acea perioadă, şi mult mai târziu, a fost în casa noastră pentru a ne acorda pianul. Dar în casa cărui botoşănean ce deţine un pian n-a fost domnul Prelipcean? De asemenea, mil amintesc la concertele susţin ute d e o r chestra Filarmonicii botoşănene, în pauză, în aceeaşi ipostază, de a acorda pianul. A dirijat orchestra populară ”Stejărelu” din Botoşani şi a compus muzica pentru spectacolul de teatru ”Răzvan şi Vidra” prezentat în stagiunea 1971-1972. Parcurgând câteva dintre partiturile pe care mi le-a pus la dispoziţie doamna Prelipcean, am sesizat dorinţa de 29

perfecţiune a compozitorului, prin notaţiile prezente în fiecare lucrare, dar şi prin aranjamente muzicale diferite pentru aceeaşi lucrare. Voi mai aminti lucrările sale – ”Gazel”, piesă corală compusă pe versuri eminesciene, şi cele două ”Balade pentru nai şi orgă”, în Sol Major şi în mi minor, ambele datate din anul 1993 şi dedicate naistului Gheorghe Zamfir. Mi-ar plăcea să pot regăsi aceste compoziţii, dar şi altele la Biblioteca Judeţeană ”Mihai Eminescu” Botoşani, pentru a putea fi accesibile oricui doreşte să le studieze şi să le facă cunoscute fie muzicologic, fie prin diverse interpretări. Am adaptat o parte din Suita ”Urare”, pentru cor mixt, pian şi instrumente de percuţie, o lucrare preluată din folclor şi prelucrată de către Ioan Prelipcean, pentru Marta Paladi şi Manuela Tican, reprezentante ale Asociaţiei culturale Vis de Artist, acesta fiind momentul muzical din cadrul evenimentului ,,In Memoria – Ioan Prelipcean”, când au fost lansate carţile: ,,Autopsihoterapie – aforisme -” de Ioan Prelipcean şi ,,Soţul meu, inima mea”, sub semnătura doamnei Alexandrina - Doina Prelipcean, acţiune organizată (8 nov.2013) de Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară (FNDC).

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

I OA N VA S I U I OA N VA S I U : , , A RU N C Î N D CU PIETRE DUPĂ VÎNT“ Victor Teişanu Vasiu, bănăţean prin naştere, dar adoptat I oan definitiv de Ardeal (Orăştie), propunea cititorilor

liniştea mi-o scurmă” (Exod de primăvară). În Scrisoare, sonuri nostalgice, venind din zone senzoriale şi primordialităţi arhaice, trimit cu gîndul la Esenin : „Nu ţi-am mai scris de multă vreme, mamă, / Sînt tot aşa de tînăr cum mă ştii./Simt uneori cum visul se destramă /În cuibul dimineţilor tîrzii”. Schimbarea anotimpurilor este prilej de conexiuni atemporale, conducînd la simbiotice întîlniri cu istoria: „Dospeşte vîntul într-o vale-adîncă / Ruinile se-mbracă-n depărtări./Clocotitoare ape curg din stîncă / De parcă dacii vin spre noi călări” (Nemurire). Armonia regnurilor şi o anumită corespondenţă între spirit şi materie, privite prin lentila unui etos creator, pare obsesivă pentru Ioan Vasiu: „Ascunde ulciorul răcoarea din lut / Sau susur de ape sau poate lumini / Şi freamăt de codru de vînturi bătut / Cînd arsul pămînt înfloreşte în mîini” (Cîntecul olarului). De altfel la Ioan Vasiu putem vorbi despre recurenţa lexicului care defineşte etnicitatea, ca blazon nobiliar: sat, pîine coaptă, clopot, soare, fîntînă, holdă, părinţi etc. Un spaţiu poetic ce contopeşte într-o substanţă unică lumina solară şi iubirea, ca dimensiune a armoniei universale. În Schiţă autobiografică poetul reiterează apartenenţa sa la o civilizaţie de factură rustică, în care s-au conservat puritatea şi ordinea sacră. Pentru că această civilizaţie aşează, pe acelaşi plan, fiinţa, vegetalul şi cosmicul, conform ideii de renaştere perpetuă şi înnoire ciclică : „Deschidem, largi, ferestrele spre vis / să intre primăvara în odaie / cînd plugul muşcă lacom din pămînt / şi ramura amiezilor se-ndoaie” (Vis). Secvenţele biografice, mizînd pe o romanţioasă patriarhalitate, au contur metaforic, sugerînd avalanşele trecerii inexorabile: „tata coseşte ne-ncetat / otava bătrîneţii grele / iar mama ţese-n lung şi-n lat / poemul rătăcirii mele” (Printre ai mei). Coborînd uneori în arena prezentului şi îmbrăcînd haina virulenţei retorice, poetul interferează cu vulcanismul păunescian: „Liniştea planetei strînsă-ntre paftale, / cere îndurare parcă de la Voi;/ ies acum la marşul păcii mondiale / toţi invalizii ultimului război” (Scrisoare I). Tema timpului şi a urcuşului, pe o spirală roditoare, îşi află o memorabilă ilustrare în Epitalam, text antologic, meritînd a fi reprodus integral. Ioan Vasiu, un artizan al cuvîntului, înscris inclusiv pe orbita unei literaturi atitudinale, specific ardelene, decantează liric sentimente profunde, aparţinînd de regulă meditaţiei despre efemer şi durabil.

săi, în 2012, un nou volum de versuri intitulat Aruncînd cu pietre după vînt. În pofida titlului, sugerînd atît elanuri insurgente cît şi acea conştiinţă a zădărniciei, (biblica vînare de vînt), care traversează lirica tuturor timpurilor, cartea stă sub semnul luminii şi trăirilor intense, a implicării afective în tumultul clipei. Un fel de angajament civic şi moral, coborînd din literatura misionară a Ardealului, face în poezia lui Ioan Vasiu casă bună cu revelarea inefabilului, a introspecţiei şi surprinderii celor mai profunde pulsaţii sufleteşti. Fiind structural un neoromantic, efuziunile sale au culoare sentimentală şi avînturi paseiste. Miza poetului este cea a totalităţii : „fără odihnă mărşăluiam / de la un capăt la altul / al anotimpului” (Aruncînd cu pietre după vînt). Formula de predilecţie se circumscrie poeticii clasice, în care frazarea are componente prozodice ferme. Textele combină picturalul cu vocaţia reflexivă, ca un corolar al contemplaţiei: „Iar vine iarna ca un lup flămînd / Cu păru-i lung desfuiorat pe spate / Şi noi ne umplem de tăcere cînd / Pădurile adorm nelegănate” (Şi iarna vine). Poetul divaghează pe ritmuri şi cadenţe diverse, cultivînd incantaţii elaborate, într-o gesticulaţie generoasă şi solidară cu semenii : „Pleoapa cerului, senină, / Doarme-n apele subţiri. / Aş fi vrut să fiu grădină / Să v-adorm în trandafiri” (Aş fi vrut). Prin urmare poetul s-ar dărui în chip altruist celorlalţi: „pasăre de-aş fi fost / primul zbor / l-aş fi făcut / prin dragostea voastră” (De-aş fi fost). Cele două repere, lumina şi iubirea, par îngemănate, provocînd euforii şi energie vitală. Chiar există două texte numite de autor Sete de lumină şi Sete de iubire. Poetul simte chemarea teluricului, în care îşi regăseşte obîrşia: „Cînd ţi se face sete de iubiri, / Întoarce-te în satul tău natal !” (Rădăcini). Regresiunile spre matrici ancestrale şi ispita cadrului domestic, avînd ca emblemă părinţii, toate acestea vin dintr-o ascendenţă transilvană care-l include şi pe Ioan Vasiu. O poezie cu vibraţii emoţionale puternice, rostite direct, fără emfază sau trucuri ermetizante, glorificînd unitatea cosmică a fiinţei cu exploziile dinamice ale naturii: „Nu sînt decît un mugur pe tulpină / ce-ascunde-n el căldură, sevă, flori, / prin el respiră glia grea lumină/şi se-mpleteşte pacea deseori” (Destin). Această consubstanţialitate cu natura, sub impulsul luminii, are semnificaţii ontice : „Greu de ninsori mă reîntorc în sat,/ cărările îmi înfloresc în urmă / şi beau lumină din izvor curat, /cînd păsări oarbe 30

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

, , DAC I A . L A N D S C A P E , C O L O N I S AT I O N , R O M A N I S AT I O N ” , O C A RT E C U C A R E D R . I OA N A A . O LT E A N S C H I M B Ă C U R S U L I S TO R I E I

Ana Maria Maluş ,,Dacia. Landscape, Colonisation, Romanisation” a apărut la editorul, de nivel global, Routledge, prima dată la Londra, fiind simultan publicată de acelaşi editor în SUA şi Canada. Sub aspect tehnic şi comercial, menţionăm că ,,Dacia. Landscape, Colonisation, Romanisation” este o carte de 264 de pagini şi poate fi achiziţionată la preţul de £28 prin intermediul site-lui editorului: http://www.ebookstore.tandf.co.uk/moreinfo.aspx? BookId=536946567 Trecând peste aceste aspecte, cu mândrie, între titlul cărţii şi numele editurii, ambele în limba engleză, citim numele autoarei. O Româncă: Ioana A. Oltean! Iar cartea ,,Dacia. Landscape, Colonisation, Romanisation” este o carte cu care cercetătoarea de origine română Ioana A. Oltean schimbă cursul istoriei. Din descrierea de început a acestei cărţi aflăm de la Ioana A. Oltean, cercetătoare post-doctorală la Universitatea din Glasgow, că ,,Dacia”: ,,examines the way the Roman conquest and organisation of the central core of the province of Dacia impacted on the native settlement pattern and society. It analyses Roman-native interaction from a landscape perspective focusing on the core territory of both Iron Age and Roman Dacia. This includes the royal Dacian heart land (the Orastie Mountains) and its surrounding lowlands, which later belonged to the hinterlands of Ulpia Traiana Sarmizegetusa and Apulum, the two most important Roman towns in the province of Dacia. Oltean considers the nature and distribution of settlements of various type sand functions in the pre-Roman and Roman periods, the human impact on the local landscape and the changes which occurred as a result of Roman occupation. The study also provides a methodological framework for further analysis of the landscape and of the evolution of the settlement pattern, which can be extended throughout the province of Dacia and into neighbouring areas. The result is a detailed consideration of previous theories of native settlement patterns and the impact of Roman colonisation. Dacia offers fresh insight into the province of Dacia and the nature of Romanisation and Roman-native interaction.” Am evitat să realizăm o traducere a acesto r c u vi nte p e ntr u că n u d o r i m o denaturare a celor spuse, întrucât sunt date deosebit de valoroase sub aspect istoric. Şi mai multe date, pot fi găsite la adresa:

http://www.ewidgetsonline.net/dxreader/Reader.aspx? to ke n =N C v Z L 0 k 2 V %2 f U1 T 7 %2 f zW o Mq N A% 3 d % 3d&rand=70072433&buyNowLink=&page=&chapter= Totuşi, ironic ne întrebăm dacă merită să publicăm şi traducerea titlului, ,,Dacia. Landscape, colonisation, R o ma n i s a t i o n ” – , , D a c i a – p e i s a j , c o l o n i z a r e , romanizare”, având în vedere că întreaga cercetare care a stat la baza acestei opere a fost finanţată de Academia Britanică…! Cert este că cercetările Ioanei A. Oltean sunt extrem de valoroase pentru a înţelege evoluţia aşezărilor dacice şi, implicit, pentru a ne înţelege istoria. Iar acest OM a trecut dincolo de graniţe pentru a-şi împlini visele. Din fericire, visul dumneaei s-a împlinit: a oferit românilor o lucrare monumentală! Dar, din păcate, visul ei nu s-a putut împlini decât întro ţară străină! Şi, din păcate, în continuare, statul rămâne pasiv la această dorinţă acerbă de cercetare şi cunoaştere, pe când britanicii alocă an de an fonduri considerabile, iar an de an cercetătoarea Ioana Oltean participă la cer c et ăr i, o b ţi n â nd b ur s e d i n p ar tea britanicilor care au conştientizat deosebitul potenţial intelectual ale acesteia! Şi tot ceea ce putem face noi este să scrim despre cercetările sale, să le arătăm tuturor ce 31

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Despre Ioana Oltean, lucruri inedite au fost scrise dintr-un articol semnat de Smaranda Chişbora, intitulat: Arheolog din aer: O orădeancă este specialistă de top în arheologie aeriană ,,Primii 18 ani din viaţă mi i-am petrecut crezând că nu voi ieşi niciodată din ţară”, spune Ioana Oltean. Destinul a fost însă generos cu ea, pentru că orădeanca a obţinut două burse de cercetare în Marea Britanie, iar apoi a ajuns chiar să le predea englezilor arheologie romană şi arheologie aeriană, în care s-a specializat la Universitatea din Exeter. Datorită performanţelor la care a ajuns, Ioana a fost căutată chiar de o echipă a BBC care realiza un documentar despre Imperiul Roman şi, cu îndrumarea ei, a reuşit să descopere un nou castru la Sarmizegetusa Regia. Fascinată de trecut. Ioana Oltean a terminat Liceul Pedagogic din Oradea, dar n-a rămas prea mult învăţătoare. După doi ani a intrat la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. (…) Masteratul l-a făcut tot la Cluj, în Arheologie şi Civilizaţie Clasică. Apoi, în 2000, a avut şansa de a-şi face doctoratul la Universitatea din Glasgow, care oferea 100 de burse la împlinirea a 450 de ani de existenţă. ,,Ştiam că voi putea face o cercetare aşa cum trebuie, cu metodologii moderne”, spune Ioana, care a beneficiat atunci de 22.500 lire sterline pentru trei ani de doctorat. Tema pe care a ales-o a fost, însă, cât se poate de românească: impactul cuceririi romane în Dacia Centrală, adică în Ţara Haţegului de azi. Cercetare din avion. Una dintre metodele folosite de orădeancă în cercetările sale a fost arheologia aeriană. ,,Făceam zboruri de recunoaştere aeriană şi fotografiam de la înălţime diverse situri. Mă uit foarte mult la culturile de cereale, căci ele ne arată ce există dedesubt. Dacă unele plante au mai puţină umiditate, aceasta se întâmplă din cauză că sub pământ există ziduri îngropate”, povesteşte arheologul. Imaginile astfel obţinute sunt prelucrate cu diferite filtre şi completate cu alte informaţii existente despre acele zone. După trei ani de muncă, Ioana şi-a publicat concluziile în volumul “Dacia: Landscape, Colonization, Romanisation” (Dacia – peisaj, colonizare, romanizare). ,,Dacii au supravieţuit foarte bine în perioada romană şi au participat activ la economia provinciei. Şi-au păstrat tradiţiile, iar asta se vede în felul în care erau ridicate aşezările, în tradiţiile de înmormântare şi de gospodărire”, explică orădeanca. (…) Specialist pentru BBC. În 2011, când pregătea un documentar despre Imperiul pierdut al Romei, o echipă a televiziunii publice britanice, BBC, condusă de prezentatorul Dan Snow şi de arheologul Sarah Parcak, i-au cerut Ioanei ajutorul, ca specialistă în arheologie aeriană. (…) Concluziile la care au ajuns britanicii? Faptul că Sarmizegetusa Regia este mai întinsă decât se credea până acum. “Au descoperit o fortificaţie circulară despre care au dedus că este un nou castru roman. Lucrurile trebuie, însă, cercetate şi la sol, prin săpături”, spune Ioana, precaută. Ea ştie că, în arheologie, nu poţi da verdicte dacă n-ai săpat destul…” Articolul integral este diponibil la adresa: http://www.ebihoreanul.ro/mobile/index.php? &categ_id=&categ_name=&news_id=111548&action=displa y_news

potenţial energetic şi intelectual au aceste meleaguri! Despre cercetătoare de origine română puţine lucruri au fost publicate la noi în ţară, iar majoritatea informaţiilor le aflăm din surse străine. Astfel, din datele publicate de prestigioasa Universitate Exeter am aflat că DR. IOANA OLTEAN este specializată în arheologia Imperiului Roman, în special în provinciile sale europene, şi în arheologie aeriană. Ea este i n t e r e sa t ă d e r e co n s t r u cţ i a peisajelor vechi, analiza evoluţiei modelului de aşezare şi în schimbările sociale din Epoca de Fier târzie în perioada romană în zona Dunării de Jos şi în Marea Britanie, în scopul de a cuantifica natura şi amploarea schimbării lor prin expansiunea imperialui roman. Ea a fost implicat din 1998 în stabilirea recunoaşterii aeriane ca o metoda standard de prospectare arheologice din România, iar din 2013 face parte din echipa de cercetare de la Colonia Dacica Sarmizegetusa (România). În calitatea sa de profesor universitar, îşi continuă şi munca de cercetare, iar cercetarea sa se axează pe următoarele domenii: Impactul cuceririi romane asupra societăţilor autohtone, investigând transformări în comportamentul social şi identitatea ambelor comunităţi autohtone şi a imigranţilor vizibile în Dacia, Moesia de Jos şi Marea Britanie după cucerirea romană; Modele de aşezări şi GIS, cercetând aşezările şi evoluţia lor, exprimată prin organizarea spaţiului, arhitectura, şi poziţia aşezări în peisajul natural şi social în preistorie şi sfârşitul perioadelor istorice timpurii; Arheologia aeriană, investigând peisaje arheologice pe baza analizei de imagini aeriene de diferite tipuri şi datele de achiziţie şi din diferite surse. În ceea ce priveşte apariţiile editoriale, prima carte a fost publicată în calitate de autor – Dacia. Landscape, colonisation, Romanisation, Routledge, London, New York, Routledge, 2007, iar cea de a doua în calitate de coautor, împreuncă cu WS Hanson, Archaeology from Historical Aerial and Satellite Archives, Springer. În ceea ce priveşte a doua operă, din presă am aflat lucruri uluitoare despre aceasta: ,,EXCLUSIV: Frontiera redescoperită a Imperiului Roman în Dobrogea. Interviu cu Ioana Oltean, lector al Universităţii Exeter, co-autorul unei teorii revoluţionare. / Zilele acestea, prestigioasa Universitate din Glasgow (Scoţia) publică un articol ştiinţific cu un titlu extrem de incitant: Fotografii spion declasificate duc la descoperirea unei frontiere pierdute a Imperiului Roman. / Pentru noi, descoperirea anunţată este cu atât mai interesantă, cu cât în articol se precizează că e vorba de fortificaţii care se întind pe o distanţă de 60 de kilometri, de la Dunăre, spre Marea Neagră. Aşadar, în Dobrogea, pe teritoriul României.” Mai multe detalii despre acest interviu se pot găsi la adresa: http://selectnews.ro/frontiera-redescoperita-imperiului -roman-in-dobrogea-interviu-cu-ioana-oltean-lector-aluniversitatii-exeter-co-autorul-unei-teorii-revolutionare/

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

D I N V E R S U R I L E L U I V I C TO R TEIȘANU „ŢÂȘNEȘTE I M P E RT U R B A B I L M E L A N C O L I A “

Ioan Vasiu literar al scriitorului Victor Teişanu s-a D ebutul produs prin 1970 în acel nemuritor „Preludiu“ –

supliment literar artistic publicat săptămânal de cotidianul „Scânteia tineretului“ – prin grija „descoperitorului de talente“ Tudor Opriş, el însuşi un înzestrat poet, aşa cum avea să ne demonstreze mai târziu. Pe vremea aceea Victor Teişanu era un elev la liceul din Darabani, judeţul Botoşani, un oraş în care s-a stabilit după terminarea studiilor superioare şi unde a rămas acelaşi „om al cărţii“ pus la conducerea bibliotecii publice din localitate. Talentul lui nu s -a risipit pe drum, în decursul anilor, ba dimpotrivă a scos la lumină mai multe volume de versuri pe care criticii literari nu le-am trecut cu vederea. Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Mircea Petean, Theodor Damian, Cassian Maria Spiridon, Maria Baciu şi Horaţiu Ioan Lascu, sunt doar câţiva dintre cei care au scris elogios despre creaţia poetică a melancolicului şi elegiacului poet botoşănean. Ultimii ani au fost destul de „productivi“ pentru Victor Teişanu, dacă ţinem cont de cele câteva volume de versuri tipărite. După volumul intitulat „Ceremonii de iarnă“ publicat în 2007, poetul din nordul Bucovinei a dăruit iubitorilor de poezie, în 2011, două minunate cărţi de poezie: „Miez de tăcere“ şi „Călătorie în cerc“. Despre cel din urmă volum voi exprima în cele ce urmează câteva păreri, fără a avea pretenţia că sunt un critic literar. „Călătorie în cerc“, volum apărut în condiţii grafice, de invidiat, la Editura DACIA XXI din Cluj-Napoca, vine să contureze universul liric al acestui poet, căruia îi place să facă risipă de metafore într-un joc al iubirii perpetue, al împlinirii şi al existenţei, într-o „Lume vetustă“ – pag.97: „Confesiuni/lângă zidul de piatră/ca şi cum/poţi reinventa viaţa//ca şi cum/într-o lume vetustă/ar înflori pe buze/ câmpuri de orhidee//căci repetând/visele chiriaşului/eşti aidoma unui nor/din care curge nisip“. Victor Teişanu se răsfaţă parcă într-un „spaţiu pur“ unde „orice viziune nocturnă/sugerează nelinişti“ (pag.7). Pentru plăcuta muzicalitate şi pentru frumuseţea versurilor care reuşesc să emoţioneze, citez în întregime memorabilul „Cântec“ de la pagina 13: „Iată colţii/cei de fiară/răbdători/pândind afară//tu închis/în chilioară/zideşti/zidul tău de ceară//tu cu zidul/tău de ceară/şi afară/colţi de fiară.“ Victor Teişanu încearcă şi reuşeşte să ne convingă că nu este „singurul/care aşteaptă/trenul de purpură“ (pag.52) şi că „din degetul/înţepat al toamnei/ţăşneşte imperturbabil/ melancolia“ (pag.96). Toate poeziile incluse în acest volum au o formă fixă, autoimpusă probabil de către autor, adică trei strofe scrise în vers alb, ceea ce îi asigură poetului un câmp mai larg şi mai liber de exprimare. Scriitor deosebit de sensibil, care nu ezită

să se confeseze în faţa cititorului avizat, Victor Teişanu ne dezvăluie, cu fiecare nou volum publicat, o altă latură a personalităţii sale. Metaforic vorbind, poetul cu „pojghiţa/ fragilă a sufletului“ încearcă să ne convingă că el este acela care „noapte de noapte/murind/simultan/cu naşterea poemului“ (Naşterea poemului – pag.39). Într-o poezie acelaşi mânuitor iscusit al condeiului ne asigură că „din degetul/înţepat al toamnei/ţâşneşte imperturbabil melancolia“ (Epopee – pag.96), pentru ca într-un alt frumos poem să ne ofere o antologică definiţie a poeziei: „veşnicul şarpe viu/şi stindard/al părerii de rău/poezia“ (Adulmecând sensuri – pag. 76). Fără îndoială, Victor Teişanu a reuşit să-şi formeze un stil poetic original, capabil să creioneze propriu-i univers al candorii, al inocenţei, al reveriei şi meditaţiei. Cuminţenia unei exprimări elevate, prospeţimea imagisticii capabile să emoţioneze şi să impresioneze „ochiul“ sufletului, limpezimea discursului liric şi, nu în ultimul rând, tonul care trădează o fire boemă, sunt după umila mea părere, principalele caracteristici ale creaţiei poetice pe care Victor Teişanu ne-a dezvăluit-o până în prezent. Victor Teişanu, fire discretă şi modestă, dar înzestrat cu un talent înnăscut şi recunoscut, face parte dintre scriitorii pentru care nu cantitatea contează, ci calitatea. Este şi motivul care stă la baza puţinelor volume publicate de acest apreciat poet şi jurnalist în decursul îndelungatei sale activităţi puse în slujba limbii române. Chiar şi în Uniunea Scriitorilor din România a intrat destul de târziu, în 2008, dar a intrat demn, cu fruntea sus şi pe merit, nicidecum pe „uşa din dos“, ci pe „uşa din faţă“, aşa cum stă bine unui adevărat şi valoros scriitor. 33

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

LA O ANIVERSARE… primăria Botoşani care îşi ia angajamentul să amortizeze fondul investit într-un interval de treizeci de ani, plătindu-se anual acţiuni în valoare de zece mii de lei, după care clădirea să treacă în proprietatea definitivă a primăriei. Construcţia începe pe 23 septembrie 1912, când se pune prima piatră a fundaţiei, cu care prilej se întocmeşte următorul text ce va fi pus la temelie: “Aici în Botoşani, la capul ţărei româneşti dinspre miază-noapte, oraş vestit odinioară, fiind în calea comerţului dinspre apus şi răsărit, străduitu-s-au fiii săi, să înalţe un templu artei, unde străinii de neam să asculte, să înveţe şi să cunoască limba dulce a ţărei… ” Construcţia a durat doi ani, proiectul fiind întocmit de cunoscutul inginer-arhitect Grigore Cerchez, care în tot timpul execuţiei s-a arătat extrem de binevoitor, neîncasând nici un ban pentru întocmirea proiectului şi nici pentru conducerea lucrărilor. Se pare că a renunţat şi la unele cheltuieli personale şi de transport! (Cine mai face azi aşa ceva?). Antreprenorii lucrării inginerii Reşcovschi şi Motzoi, s-au străduit şi ei să facă cât mai mari reduceri, furnizând în acelaşi timp materiale de calitate. Clădirea este terminată în acele vitrege condiţii (începuse şi războiul pentru Cadrilater), într-o perioadă de mari lipsuri şi cu o tehnică primitivă, în numai de doi ani.(Cât ar fi durat astăzi?!). A fost inaugurată în ziua de 21 decembrie 1914, la orele 15,00. Intrarea era împodobită cu verdeaţă, iar sala pavoazată cu tricolorul naţional. După oficierea serviciului divin de către protoiereul judeţului Pr. Ec. Al. Simionescu, asistat de Pr. V. Pavelescu şi Dc. I. Alexandrescu, au loc discursurile oficialităţilor şi ale executanţilor, primul fiind al preşedintelui Consiliului de administraţie dl. D. Ursian. În încheiere, elevii Liceului “Laurian”, au prezentat o feerie în care muza Polymnia încoronează cu o cunună de lauri pe marele botoşănean Mihai Eminescu, al cărui nume îl va purta acest impresionant Templu al artei, urmat de spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti, “Lorica noastră”, în regia lui Petre Gusty, având în distribuţie pe d-nii; Soreanu, Livescu, Iancovescu şi d-nele; Giurgea, Nelly-Santa şi Mărculescu. Clădirea era un monumental palat în stilul eclectismului de şcoală franceză de la începutul secolului al XX-lea, cu o largă perspectivă, fiind situat într-o piaţă vastă, în chiar centrul oraşului. Avea o sală spaţioasă, bogat ornamentată, cu 750 de locuri –stal, loji stal, loji balcon, galerie, toate îmbrăcate în pluş roşu, o scenă largă bine dotată, cu mari posibilităţi de montare, cu scări monumentale de marmură albă, un vast foyer şi încălzire prin centrală proprie. Scena avea dublă deschidere, una spre sală, iar cealaltă spre o grădină de vară, concepută în amfiteatru, cu loji acoperite jur-împrejur ce serveau şi ca adăpost în caz de ploaie. Intenţia iniţiatorilor a fost ca în faţa teatrului să se înalţe o statuie lui Eminescu. Pentru început s-a plasat un bust al politicianului Gh. Duca. Până la distrugerea din 8 aprilie 1944, pe scena acestui teatru, s-au perindat nume de prestigiu ale culturii şi ale artelor dramatice şi muzicale româneşti: Tony şi Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Mărioara Ventura, Ion

Constantin Adam (Fragment din cartea LA CUMPĂNA DINTRE MILENII, autor Constantin Adam, Editura Agata, 2013) ,,V-am dat teatru, vi-l păziţi… ” (I. Văcărescu) iniţiativa directorului Băncii Naţionale din L aBotoşani, Hariton Haritonovici, şi a încă unor

filantropi botoşăneni la care se vor alătura alţi 126 de oameni bogaţi şi, în final, fiecare botoşănean care era dispus să doneze o sumă cât de mică de bani, s-a constituit o societate anonimă pe acţiuni pentru construirea unui local de teatru pe măsura nevoilor şi a pretenţiilor unui oraş care constituia la sfârşitul secolului al XIX-lea o aglomerare umană ce-l plasa pe unul din primele cinci locuri între localităţile ţării. Primăria oraşului a salutat această idee, acordând pentru materializarea ei un teren situat chiar în faţa acesteia, unde până atunci se afla o veche şi dărăpănată baie comunală. Societatea pentru ridicarea teatrului se constituie la începutul anului 1912, dar legiferarea ei are loc între 9 aprilie, autentificarea Actului Constitutiv şi al Statutului Societăţii Teatrul “Eminescu” şi 19 aprilie acelaşi an când Tribunalul Botoşani emite Hotărârea de înfiinţare şi funcţionare a respectivei societăţi. Primul Consiliu de administraţie este alcătuit din: D.Ursian –preşedinte, Gr. Goilav –vicepreşedinte, N. Ciolac secretar, Şt. Ganea, I. Ursian, P. Vizanti, I. Mavrocordat, Al. Enacovici, M. Moschowitz, N. Enăşes-cu, Al. Rosseti -membri şi V. Isăcescu, C. Zamfirescu, A. Ciolac –cenzori. Acest consiliu, ca reprezentant ales şi recunoscut, încheie un contract cu

P O S T- FAC T U M

Vasile Popovici Nu are viaţa-n univers vreo noimă, când toate trec de parcă n-ar fi fost; nimic şi nimeni n-o lăsa vreo urmă, pân’ şi pământ şi soare vor fi post – Post-Factum;cu păstor, dar fără turmă.Doar urme rătăcinde dintr-un alt Big Bang, pân’ tot Cuvântul, lapidar: Post-Factum!, iar urmele se vor întoarce în Nimic; hilaritate!: quod erat demonstrandum?! acelaşi joc perpetuu şi stereotipic 34

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

care nici nu puteau gândi în regimul burghezo-moşieresc că vor avea acces într-o asemenea sală. Iată şi descrierea făcută de un cronicar în solda partidului: ,,… fostul local a fost mult depăşit(sic?!). Sala majestuoasă, elegantă şi practic amenajată… în formă de amfiteatru… e o adevărată bijuterie a oraşului. Peretele din fund drapat cu pluş roşu, cortina în nuanţe aurii, cupola ornamentată cu aur, din fundalul căreia iradiază o lumină plăcută, indirectă, foaierele de la intrare şi de la etaj, de o eleganţă impunătoare… ” (Flacăra Nr. 40, octb. 1958). ,,Acesta este avutul vostru. Să mulţumim partidului pentru darul ce ne-a făcut!” In anii 1993-1994 s-a încercat o refacere exterioară parţială a vechii arhitecturi care se completa reciproc cu bijuteria de vis-a-vis care este Palatul Primăriei… S-au înlocuit ferestrele pătrate cu unele rotunde, s-au creat noi ancadramente tip arcadă, s-a refăcut peronul cu balcon de la intrarea spectatorilor… dar nici până azi, după aproape douăzeci de ani, nu s-a reuşit refacerea acoperişului cupolei, care i-ar fi scos în evidenţă unicitatea, dându-i o anume prestanţă… P.S. În prezent (toamna lui 2013) se pregăteşte refacerea într-o formulă arhitectonică asemănătoare celei de acum un secol, la inaugurare, cu ajutorul Primăriei şi a unor fonduri europene, finalizarea proiectului fiind preconizată a fi în iunie 2015.

Maximilian, Constantin Nottara, Constantin Tănase, George Enescu, Nicolae Leonard, Elvira Petreanu, Vasile Vasilache, Ion Simionescu şi mulţi, mulţi alţii. Tot aici a răsunat pentru ultima dată în oraşul său natal, vocea inconfundabilă a marelui Nicolae Iorga, participant la Congresul “Ligii Culturale” din 1938. De remarcat este faptul că imediat după Primul Război Mondial, societarii văzând dificultăţile prin care trece Primăria Botoşaniului, vor renunţa la drepturile băneşti cuvenite făcând “cadou” acest minunat palat. Când în anii 1946-1947 se pune problema refacerii teatrului, guvernul de atunci, preocupat de “vânarea” politicienilor incomozi şi a intelectualilor verticali care se împotriveau rusificării, va tot amâna chestiunea, în aşa fel, că în 1955, când în sfârşit se hotărăşte să o facă, să constate că din clădire n-a mai rămas decât o ruină… În loc să se refacă vechea construcţie -superbă arhitectural- se va “cârpi” cu o alta simplă şi stalinistă, în stilul sov-rom-construct, păstrând, în forma iniţială, din vechea construcţie, doar scena… Va fi inaugurată trei ani mai târziu, la 16 octombrie 1958 cu spectacolul “Mielul turbat” de Aurel Baranga, în regia lui Paul Sireteanu şi scenografia botoşăneanului Constantin Piliuţă. Inaugurarea a fost cu mare “tam-tam”, mai-marii partidului lăudându-se cu realizarea extraordinară a puterii de democraţie populară instaurată de PMR, care interesându-se de muncitori şi ţărani, au ridicat acest teatru pentru ei, cei

CU ARIPI DE DOR ÎNTINSE… D.M. Gaftoneanu Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga)

Libertatea absolută…Dezlegarea de pământ… …Creta, Minos, Minotaur… Labirinturi… Evadare… Helios, Icar, Dedalus… Prăbuşirea… Stânci şi mare… „Fuga din serai”. Ratată… Se va pierde în „exil” Un naiv care ignoră… notele de la cadril! …………………………………………………………. „…Ca mai vechiul meu prieten… Mi-aş dori să merg spre soare… Am lăsat în urmă totul… Se văd crestele din zare… Urc spre cerul invizibil… Oamenii sunt puncte mici… Sate şi păduri pierdute… Muşuroaie de furnici… …Drumul liber către stele- calea spre eternitate, Să privesc cum trec prin neguri de cortinele lăsate… Sensul vietii ? O şaradă căreia i-am dat răspuns: Nu puţini ar vrea o şansă… însă nu e de ajuns! …Fără muncă şi chemare, necesarele… demersuri Ca, iubind imensitatea, să cutreieri universuri… Dacă voi privi la mine, sunt furtuna din pahar, Pare o nimica toată… dar e mult când mă compar!” …Explorând necunoscutul, Vlaicu şi-a găsit menirea Prin întinderea de aer, străbătând nemărginirea… Despicând curenţi puternici, o nălucă printre nori, A pătruns în galeria marilor cutezători… …Mi-l închipui demn ca Sfinxul dintr-o antică sculptură, Impozant şi scump la vorbă, cu o scurtă „uvertură”… Despre el cunosc puţine. Îi prezint o versiune! Foaia de parcurs… idee! Zeul Shu în misiune! …Modestie şi valoare. (Într-o trecere succintă!)

Parodie-pamflet, prozopoem satiric in memoriam Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara – d. 13 septembrie 1913, Băneşti, lângă Câmpina), inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. „Visele nu se risipesc dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi.” (Pablo Neruda) …Urmăresc cu pasiunea unei devotate Hero Visul din antichitate… Să descopăr „punctul zero”! Apariţia. Geneza. Şi întoarcerea „acasă”! Teme grave, capitale… Oare câtor le mai pasă? …„Ruinând moral Edenul”- cum se scrie prin gazetePrimii apăruţi pe lume, neştiind de alfabete, De compasuri, hărţi, busole sau de alte instrumente, Au umplut întinsul Terrei în tumulturi de torente… …Creşa-leagăn, „Alma-Mater”… Unde va fi fost aceasta? Obosiţi de căutare, mulţi ajung să spună: Basta! S-a tot răscolit cenuşa din ruinele bătrâneProbe-martor? Se rup rafturi… Dar obsesia rămâne! …Răsfoind o carte veche, în Elada prind un „fir”… (Tatăl, înţelept iar fiul, un rebel… nici nu mă mir!) Fascinaţia plutirii printre palele de vânt… 35

Anul V Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Patriot. Cu viziune. O săgeată către ţintă. „Da, m-am menţinut în aer!”… „Evrika de mult dorită!” Bucuria reuşitei… O redută cucerită! …Calităţi. Profil. Voinţă. Multitudini de aspecte. Inginer, pilot de marcă. Planuri, schiţe şi proiecte. A ştiut să se impună. Insistent şi perspicace. „Eminenţă” cenuşie! Admirabil de tenace. …Don Quijote de la Mancha prin… „văzduhuri de impresii”! Predispus… deloc, se pare, către nobile concesii… Un Zephyr al României… În „gândacul” care zboară… Demon-hidră din legende. (OZN… clasa primară!) …Înălţime, timp, viraje, raid, traseu, aterizare, Cunoştinţe, concentrare, calm perfect, îndemânare… Semănând de la distanţă cu un greier mic pe cer, Temerar precum grifonul, pasărea cu cioc de fier… …Merită recunoştinţă…Şi cununa grea de lauri. Mână ageră de meşter. Meteoric printre fauri. Călător către departe. Un constructor genial… Prometeul ţării noastre dintr-un mit fundamental… …„Epocii de aur”, idol… (Nu vorbim de cea recentă!) Unicat… inconfundabil! Cu specific de amprentă! Un deschizător de drumuri… La „plafon” şi la „viteză”. Tentative. Chiar recorduri. Fie spus în paranteză! …Dedicat şi charismatic, „Zburătorul” multor visuri. „Imperator” în campanii către margini de abisuri. Viu temperament. Ambiţii. Un talent cu conştiinţă. A crezut că va învinge. Din întreaga lui fiinţă. …Evoluţii tot mai bune…„bucle”, „loopinguri”, „terase”, Acrobatice manevre şi ovaţii furtunoase! Monstru sacru. Om-statuie. Îl „(pe)trecem” (pr)in revistă… Încă un român de geniu. Dintr-o nesfârşită listă. …Sub perdelele de vremuri, revelaţii stau ascunse… Inovaţii si invenţii, unele cu greu pătrunse… Vuia… Coandă… Goliescu… Paulat… apoi Brăescu… O excepţie… femeie! Lângă „Tache” Brumărescu… …Dar să revenim la Vlaicu, o prezenţă aclamată Într-un număr de magie cu bagheta-i fermecată, Un stăpân incontestabil peste înălţimi celeste Şi reper în expoziţii… Personaje de poveste… …Fruct de îndelungi strădanii după anii grei de şcoală, Bine „şlefuit”, temeinic, fier bătut pe nicovală, A văzut lumina zilei primul avion din lumeVultur din metal… „pursânge”! Noutate de renume… …Singuratică fantomă. Peste vârfuri de Carpaţi. Îşi dorea să treacă munţii. Cel dintâi dintre confraţi. Un mesaj purtat spre „astre”. Naţiunii edificiu. Prea puţini mai sunt ca dânsul… Caracter şi sacrificiu. …Un gladiator… galactic! În arena-atmosferă. Spirit tehnic. Academic. Campion. De carieră. Ironii… Şi neîncrederi… Opozanţi… „Calamităţi”. Spărgător de bariere… A învins mentalităţi… …Un vulcan de plusvaloare. Dintr-o minte ascuţită. Sfidător în faţa morţii. Datorie împlinită. Spre imperiul cu himere a trecut de frontiere… Îl citez pe prinţul Hamlet: „Restul este doar tăcere…” …Despărţire prematură. Enigmatică plecare. Au rămas nedescifrate. Semne mari de întrebare. Miting. De triumf. Fanfară. Prezentare cu onor. Premii, flori, bătăi din palme… Şi ieşire în decor! …Părăsindu-ne în grabă, peste spaţii „riviere”, Către lumi atrăgătoare după filtre bariere, Nu părea deloc să fie firul ierbii de sub coasă Când şi-a încheiat periplul printr-o moarte glorioasă…

…Luciul verde de pe câmpuri…Nu mai văd nici un vestigiu… Martori oculari, nici unul! Nici macheta de prestigiu… Relatări elogioase… Primii paşi cu prototipuri… S-au păstrat frânturi tăiate… Amintiri „videoclipuri”… …Câţi mi-au înţeles mesajul? …Pomenesc un nume mare, Respectat de toată lumea… (Stimă, cinste şi onoare!) Şi nici nu-mi îngrop „talantul”… (Chiar îmi „cade” bine mie!) Ca atunci când faci o casă şi îi torni o temelie! …………………………………………………………………. …Ce miraj, supremaţia! Să fii asul! Cel mai bun! Toţi o vrem! Celebritatea! Salve şi afet de tun! Cât trăim ne urmăreşte, zi de zi ne preocupă, Dar scăpăm esenţialul… Ce lăsăm ca zestre… „după”! …Nu e rău când e… pe bune! Rareori, e pe dreptate… Ne lovim de nonvaloare, mai adesea, din păcate… Ca o iederă pe ziduri, impostura se extinde… Ambalaj cu etichetă… E o marfă ce se vinde… …Un model de prin politici (copiat rapid în artă!) „Banii, rădăcini de rele şi o glorie deşartă”Este clar că mult prea multe ne conduc la…Herostrate, Antic piroman ca Nero – dacă cercetăm „în spate”… …Stând ca… paiele (!) pe apă, „bâlbâiţii” şi „guşaţii”(!) Ies cu ample conferinţe sau banale declaraţii… (Teorii discret mascate, uneori sfidând decenţa, Îmbrăcând multiple forme, ne sufocă existenţa…) …Ni se flutură propuneri… Astăzi, una, mâine, alta… Şi mereu muşcăm momeala…Peşte gârlă are balta! Cât de bine e… „uitată”(!) cheia magică sub preş… Aşteptând de sus soluţii, ne rotim după cireş! …Intrigi, uneltiri, manevre, la(n)ţuri, sforării oculte… („Un mandat… Să fie două?… Parcă mi-aş dori mai multe! Mă mai răzgândesc o dată… Dacă s-ar putea, pe viaţă!”) Curg discursuri siropoase… Până ne trimit în ceaţă… …Haos. Nimeni nu mai ştie care-i stânga, care-i dreapta, Se confundă plus cu minus şi intenţia cu fapta, Falsul cu originalul, ignoranţa cu ştiinţa, S-a impus indiferenţa la concurs cu elocinţa. …M-am aprins, precum se vede, m-a luat la vale gura… Vă aştept, simpatici critici: „Hei, ai depăşit măsura!” Dacă-i…ordin (!), cu plăcere! Busuiocul, hai, să-l…„dreg”: „Gracias, hola, amigos… aşchii rupte din întreg!” …Circ şi pâine? Da’ de unde!… Numai circul, cât încape! S-a schimbat prioritatea, se „ard” pagini şi etape… Doar umorul ne mai scapă de dureri adânci, profunde, Câtă vreme adevărul… după deget se ascunde! …………………………………………………………………. …Everest de aspiraţii… Vlaicu, zbor, aeroplane… Saltul unduit de păsări peste valuri de oceane, Orizonturi larg deschise din vechi turnuri de castele, Scări cu nevăzute trepte şerpuite către stele… …Chiar din clipa decolării, la desprinderea de pistă A intrat (curat pe merit!) în „elita progresistă”… Piese grele din colecţii. „Exponate în vitrine”. Cataloage cu iluştri. Pantheonuri arhipline. …Firea sa ingenioasă şi-a găsit locul sub soare… Un curaj la schimb cu viaţa. A plătit preţul cel mare. S-a mai scris încă o filă- „Accidente şi dezastre” Cu aripi de dor întinse către zările albastre… „Cu penele altuia te poţi împodobi dar nu poţi zbura. Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii dar îl ştiu păsările”. (Lucian Blaga) 36

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

C E R E Ș I Ţ I S E VA DA Mihai Drăguţu n vechi proverb bătrânesc, pe care l-am auzit acum opt U decenii în urmă, adică în anii copilăriei, spune cam aşa:

„CINE CERE NU PIERE, DAR NICI NUME BUN NU ARE”. Proverbul de mai sus, privit astăzi prin altă prisma: „A CERE ŞI A INSISTA”, înseamnă „CONCORDIE” care este sinonim cu substantivul „ÎNŢELEGERE” cu o singura condiţie, ambii subiecţi să fie oameni, receptivi, cu bun simţ, să aibă cei şapte ani de-acasă şi cerinţa să fie legitimă şi onorabilă. În cele ce vreau să arat mai jos, am cerut, am insistat şi nu am greşit. Pe data de 22 octombrie 2013 am participat la Şedinţa Comitetului Consultativ de dialog civic organizată de d-l prefect Costica Macaleţi, unde am ridicat anumite probleme spre a fi mai bine cunoscuţi şi veteranii de război din M.A.I. Cu acest prilej i-am mulţumit d-lui prefect pentru faptul că este unul din puţinii demnitari locali (aş putea spune că e singurul) care ne-a vizitat la sediul Filialei unde a văzut ce s-a realizat la această organizaţie de bătrâni ostaşi şi unde i-a plăcut de ce s-a făcut. Este singurul prefect de Botoşani care a fost în vizită la această categorie de oameni în etate, caz concret, la data de 29 aprilie 2013 a fost prezent la moş Ghiţă Sincovita acasă unde a citit celor prezenţi Ordinul de avansare la gradul de locotenent a veteranului de 101 ani din comuna Hudeşti, dat de Ministrul de Interne, prilej cu care i-a înmânat celui în cauză un baston elegant la care a ataşat şi o panglică tricoloră. I-am mai amintit că trebuie să facă rost de un alt baston al bătrâneţilor şi pentru veteranul Iancu Biciuşcă din comuna Ungureni, care la data de 7 octombrie 2013 a împlinit venerabila vârstă de 102 ani şi merge spre 103 cu încredere. În cuvântul său, d-l prefect mi-a spus: „Domnule colonel, mâine 23 octombrie orele 12.00, ne găsim la locuinţa veteranului Biciuşcă pentru a lua măsuri”. Eu am intocmit cu acest prilej borderoul cu cei 12 membri la care urma să distribui suma de 600 lei primită de la A.V.R. Bucureşti cu adresa nr. 589/2013, borderou în care au fost menţionaţi şi cei doi veterani care au depaşit suta de ani. Un telefon scurt către d-l colonel Dumitru Moroşanu, comandantul Jandarmeriei Botoşani şi a doua zi la ora 8.40 am plecat cu maşina jandarmeriei condusă de d-l Lt. col. Onofrei, mai întâi la Hudeşti, unde l-am vizitat pe moş Ghiţă Sincovită, căruia i-am înmânat suma de 50 lei şi care mi-a semnat borderoul de primire a banilor. Cu lacrimi în ochi, bătrânul veteran ne-a spus câtă bucurie are atunci când cineva îi calcă pragul şi îi intră în casă. Cu acest prilej am înmânat câte 50 lei la patru văduve de veterani de război: Zara, Holdea, Brumă şi Ana Sofronescu, toate din comuna Hudeşti, care au rămas uimite de această surpriză. Curios lucru, la toţi cei vizitaţi am văzut că trăiesc în curăţenie, numai că „latrina” tot în fundul grădinii o au, dar drumul până acolo este pavat cu plăci de piatră sau pavele de beton. Am terminat treaba la Hudeşti şi am plecat la Ungureni unde la ora 12.00 ne-am întâlnit la primărie cu şeful de post de poliţie, cu primarul şi unde a ajuns şi d-l subprefect Sebastian Tocariu, însoţit de o doamnă tânără, reporter la ziarul „Monitorul de Botoşani”. Pe bătrân l-am găsit la una din fiice care îl îngrijeşte. Ce m-a uimit este că ne-a întâmpinat în mijlocul curţii un moşulică firav la înfăţişare, dar senin la faţă şi cu zâmbetul pe buze, care ne-a spus „Bine aţi venit. Eu vă aşteptam mai demult şi mi-a zis că aşa cum v-aţi dus să-l vizitaţi pe veteranul Sincovita de la Hudeşti, aşa o să veniţi şi la mine să-mi călcaţi pragul casei şi să mă vedeţi”.

Din data de 7 octombrie 2013, persoana în cauză a intrat în 103 ani, are sănătatea alterată, abia se deplasează ajutat de baston şi sprijinit de către cineva. Am văzut o gospodărie model, în curte (ogradă cum se spune la ţară), în grădină, în casă o curăţenie şi ordine ca într-o farmacie. Are 6 copii, 15 nepoţi şi 5 strănepoţi. Venitul lunar este compus din pensia de la fostul C.A.P. de 350 lei şi pensia de veteran de război de 250 lei. Întrucât este o persoană cu vârstă înaintată, ne-am înţeles cu comandantul Inspectoratului de Jandarmi Botoşani, d-l colonel Moroşanu să facă dumnealor demersurile la conducerea M.A.I. pentru a fi avansat în gradul de sublocotenent la 1 Decembrie 2013, deoarece stagiul de militar în termen şi concentrarea în perioada războiului le-a făcut la arma „jandarmi”. Din partea d-lui subprefect Sebastian Tocariu, veteranul a primit un baston elegant cu panglica tricolor iar din partea filialei noastre suma de 50 lei şi alte daruri modeste. La întrebările noastre, moş Iancu ne-a povestit că a făcut parte ca ostaş concentrat în timpul războiului din Inspectoratul de Jandarmi Alba, fiind sub arme până la terminarea războiului. Banii ce-i primeşte de la stat ca veteran în suma de 250 lei pe lună sunt prea puţini, nu-i ajung să cumpere cu ei nici sare pentru scrumbie (spune ţăranul român). Domnul prefect s-a ţinut de cuvânt şi a făcut ca această delegaţie de oficiali să fie însoţită de un reprezentant al presei locale, onorabila doamna Roxana Rusu de la care nu-şi mai lua ochii moş Biciuşcă. omnul prefect a ştiut ce face; în „Monitorul de Botoşani” de a doua zi, 24.10.2013, a apărut un articol scurt dar concis cu titlul „JANDARM AVANSAT LA 102 ANI” semnat de doamna Rusu. Conducerea Inspectoratului de Jandarmi Botoşani, împreună cu Comitetul de Conducere al Filialei Veteranilor de Război M.A.I. Botoşani, au hotărât să ceară prin raport scris Ministerului de Interne, avansarea veteranului de război, Plt. adj. şef Biciuşcă la gradul de sublocotenent şi trecerea acestuia în corpul ofiţerilor, asa cum sunt de acord Instituţia Prefectului şi conducerea Primăriei Ungureni, unde cel în cauză îşi are domiciliul. Cu vorba bună am putut rezolva într-o singură zi de 23.10.2013, trei probleme destul de importante ale filialei noastre. Încă o dată mulţumesc d-lui prefect pentru înţelegerea de care a dat dovada în tratarea problemei celor doi veterani care au depăşit vârsta de 100 de ani şi d-lui comandant al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Botoşani, col. Dumitru Moroşanu pentru ajutorul acordat în această cauză. Concordia este mama înţelegerii şi a realizărilor! Preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din Ministerul de Interne, Col.r. MIHAI DRĂGUŢU 37

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

S AT U L R O M Â N E S C : DE LA TRANSCENDENŢA I D E A L I Z AT Ă L A R E P R E Z E N TA R E I D E N T I TA R Ă N A Ţ I O N A L Ă Tudor Petcu română, adesea marcată pe parcursul C ultura evoluţiei ei de flăcările mistificatoare ale credinţei

luptă pentru a ajunge la o rază de lumină. Iar satul românesc se potriveşte ca o piesă de puzzle acestei naturi moarte a destinului identitar deoarece aşa cum de-a lungul istoriei românii au fost nevoiţi să lupte cu neliniştea scandalizatoare provocată de puterile cuceritoare ale Europei în scopul apărării valorilor proprii şi al evitării dizolvării naţionale, tot la fel s-a întâmplat şi în satul românesc, vorbind în acest caz de un alt nivel, şi anume lupta cu obstacolele vieţii, cu privaţiunile materiale şi financiare, cu nedreptăţile sociale şi nu numai, toate menite parcă pentru a înlocui puritatea şi inocenţa spirituală a interiorităţii umane cu un mecanism pragmatic descralizant. Sunt într-adevăr lupte continue şi uneori de neinţeles, dar în operele literare pe marginea căruia discutăm, binele întotdeauna trimufă, indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla. Indiferent de natura raului, oricât de distructivă ar fi ea, moralitatea elementară rămâne intactă, în timp ce eclipsesle destinului sunt doar nişte obstacole pe care viaţa le lansează tocmai pentru a fi depăşite şi a ajunge în acel stadium al desăvârşirii. Cine oare ar putea face abstracţie de Fefeleaga lui Ion Agărbiceanu, care în ciuda unui destin asemenea lui Iov, personajul biblic, reuşeste să-şi păstreze intactă credinţa? Iată voinţa idealizatoare şi transcendenţa care se manifestă în staul românesc aşa cum este el conturat într-una din operele literare româneşti. În aceiaşi termeni vorbim despre personajul Vitoria Lipan amintit în rândurile de mai sus şi de multe alte personaje cheie care evidenţiază adevărata taină sacrosanctă a mediului rural fundamentat pe nişte valori tradiţionale care dăinuie poate din cele mai stravechi timpuri. Până la urmă, idealismul este o realitate la fel de adevărată şi concretă asemenea realităţii obiectuale şi pragmatice sau cotidiene dar cei mai mulţi o preferă pe aceasta din urmă de vreme ce este mult mai comod a crede în semnele înşelătoare şi eronate ale aparenţelor decât în frumosul Nevăzutului care are cu totul alte rădăcini. Aşadar, vorbim într-adevăr de o transcendenţă care idealizează şi până la urmă absolut necesară. Latura identitară a unui popor este înţeleasă numai în lumina unor parametri ideatici care devin idealişti, iar idealismul la rândul lui devine posibil cu ajutorul tradiţiei. Poporul român înnoată într-o autenticitate de tradiţii, toate adunate în configuraţia satului, una din comorile de netăgăduit ale culturii române. Satul românesc înseamnă, cel puţin sub aspectul unei realităţi imaginare constante şi omniprezente în operele literare, pietate, curaj, acceptare a destinului, resemnare dar în egală măsură o luptă continuă, cu alte cuvinte un amalgam de elemente etice care contribuie la un sistem axiologic cultural fundamentat pe responsabilizarea faţă de tradiţiile strămoşeşti al căror glas se face auzit numai în mediul rural. Aceasta este prezenta de care se bucură satul în majoritatea creaţiilor literare româneşti cu ajutorul cărora înţelegem semnificaţia lui în cultura noastră şi în ce măsură este el o transcendenţă idealizată care îmbracă ulterior forma unei reprezentări identitare naţionale.

în Nevăzutul tainic, a abundat în dragostea emblematică faţă de mediul rural pe care l-a încadrat într-un orizont aparte ce merită o atenţie deosebită. Nimic din tot ceea ce reprezintă universul creaţiilor artistice, literare şi filosofice din spaţiul românesc nu pare să fie mai prezent decât satul perceput parcă, fară a exagera, că o magie a matricei noastre identitare. De unde şi de ce acest cult pentru satul românesc poate că nu ar fi o întrebare demnă de formulat, întrucât o dragoste nu trebuie să aibă neapărat nişte fundamente, ea bazându-se pur şi simplu pe un extaz al abandonului. Iar dacă tot s-a amintit de creaţiile culturale româneşti, un asemenea abandon s-a manifestat pregnant, făcându-ne să înţelegem într-un fel semnificaţia simplităţii specifice mediului rural ca bogaţie paradoxală a vieţii. Întruchipări ale sufletului românesc, rostiri filosofice româneşti autentice, mituri ale eroismului românesc sunt elemente pe care prezenţa satului românesc în gândirea paideică din cultura noastră le-a configurat cel mai clar. Metafora satului şi splendoarea sa aurolară au făcut posibil mitul regenerării moralei naţionale elementare reglementată în desăvârşirea fiinţială prin asumarea sacrificiului ca virtute. În acest sens, avem o geografie largă de exemple, de la balada mioriţei până la sacrificiul meşterului Manole, ca să nu mai vorbim de legea dragostei necondiţionate şi a dăruirii de sine atât de bine localizate într-un personaj reprezentativ pentru literatura română, şi anume Vitoria Lipan din romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu. Pe de altă parte, dată fiind întreaga ludicitate şi gamă de artificii tehnice la care a fost supus satul românesc pe tărâmul revoluţiilor culturale, idealismul transcendent nu şi-a găsit doar un prilej de fiinţare, ci şi un mod sau chiar proiect de viaţă ce s-a vrut a fi împregnat şi în cotidianitate. O asemenea afirmaţie nu este nici pe departe hazardată căci dacă ne raportăm la constanţa miturilor preznte în poetica eminesciană, în creaţiile blagiene sau în romantismul mistic al sămănătorismului întruchipat de Nichifor Crainic, ne confruntăm cu aşa-zisa dilemă a provocării idealiste la care satul românesc prin tradiţiile şi cutumule sale nu a renunţat. Atingând acest punct al discuţiei, ar trebui în egală măsură să luăm în considerare maniera în care idealismul mai sus amintit a îmbrăcat ulterior forma unei reprezentări identitare naţionale, desigur la nivel cultural. Jertfa pentru creaţie şi exilul în singurătate, la care au recurs majoritatea celor ce au hotărât să prezinte litera carţii ca un sens al vieţii în calitate de revoluţie paradisiacă şi nelinişte luciferică, par să fi introdus semnele unui idealism transcendent încurajator dar totuşi paradoxal. Paradoxal pentru că majoritatea operelor literare – cultura română se defineşte cel mai concret prin bogăţia literară – pornesc de la destinul nefericit al poporului român, atât de încercat de o viaţă de 38

Anul V

COMENTARII

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

AT I T U D I N E A S AT I R I C Ă EMINESCIANĂ Ana Maria Dudau Scrisorile „satire\”, specie care ar fi restrâns mult aria tematică şi viziunea poetului. Eminescu a găsit o formulă mult mai complexă şi originală, chiar în contextul liricii altul satiric . Viziunea elegiacă e predominantă în acele universale, cea a scrisorii, care nu mai corespunde criteriilor creaţii în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al de organizare a unui text în formula epistolei literare, – zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu este statornic în specie larg răspândită în epocă -, ci a fuzionat modelul timp, ideea fortuna labilis. Un astfel de poem este Memento epistolar cu cel al satirei, prin care scrisoarea devine o specie mori: „… Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas, O, hibridă, un amestec de elemente satirice şi meditaţii acele uriaşe piramide Căci stau ca veacuri negre în pustiuri epistolare. Fiecare din cele cinci Scrisori este o sinteză între împietrite\” , care este menit să ilustreze teoria a unui rău cele două formule, încât destinatarul acestor poeme – scrisori care preexistă în lume. Această idee se repetă în Împărat şi îşi pierde identitatea şi devine cititorul – interpret, care proletar: „… formele se schimbară, dar răul a rămas…\”. relaţionează cele două mesaje . Scrisoarea III, în care antiteza Viziunea satirică atinge toate laturile existenţei sociale: construită pe dinamica trecut – prezent – iar în cadrul ei impostura. înjosirea dragostei, corupţia, demagogia, deschide o alta, între Mircea – Baiazid -, funcţionează ca un formalismul, imitaţia snoabă. Viziunea satirică este element de sudură a speciilor convocate. Acesta constituie prezentată în acele poezii în care romantismul lui Eminescu s planul orizontal al organizării textului . Cel vertical se referă -a manifestat în latura lui activă, protestatară, titaniană . la distribuţia echilibrată a formulelor poetice – tampon. Visul În creaţia sa literară, Eminescu a înlăturat tot ce era sultanului proiectează, bunăoară, eroul în alte coordonate legat de persoana sa, ridicându-se la observaţii obiective, de temporal – spaţiale, îl scoate din obişnuit şi-l plasează într-un semnificaţii generale. Aceasta face ca satira eminesciană să timp/spaţiu aproape mitice, care-1 circumscriu unui erou se înscrie în rândul permanenţelor artistice, să poată fi citită întemeietor. Abia cu revenirea la prezentul istoric, intrarea totdeauna cu interes nu numai pentru caracterul ei istoric, dar turcilor în ţară, şi pericolul unui atac, eroul legendar, şi pentru adevărurile indiscutabile asupra umanităţii, sub întemeietor de o împărăţie (domnind peste „o aspect moral pe care le conţine. Satira limbă\”), capătă identitate nominală. Numele eminesciană atinge toate laturile existenţei său intră în corespondenţă onomastică cu sociale: de vitalizare a tineretului prin desfrâu celălalt erou identificat, Mircea. Dialogul şi idealuri (Juni corupţi); scepticismul, interpus după secvenţa visului sultanului, scoate superficialitatea şi impostura (Epigonii); în relief nimicnicia unuia, pericolul expunerii la imitaţia snoaba (Ai noştri tineri); corupţia, excomunicare şi anatemă, dar ridică elogiul demagogia (Scrisoarea III). Initium novum. celuilalt, care ridică istoria pe făgaşul mitului Textul eminescian poate fi socotit, mai Toamnă inertă patriei, ca miză a victoriei, şi suflu întemeietor degrabă, un tip de discurs social, dacă avem în Erodare al unui stat neatârnat . O retorică a discursului vedere receptorul permanent reactualizat, care Zid de cretă. fad se duelează cu una a trăirii şi persuasiunii. regrupează lecturi valide încă din opera Fum Nu întâmplătoare este secvenţa nocturnă, poetului . Poemele eminesciene devin Cărbune urmând celei diurne a bătăliei, în ere fiul capodopere mozaicate şi orchestrate după Cer de zgură Domnului, vestitor mitic, trimite, din acest timp necesităţile şi relieful variat al stărilor de Ieri,azi, mâine , mitic, mesajul reinstaurării tării de început, ca creaţie şi al emergenţei lor în publicul Chip,arsură. victorie asupra unui apocalips al istoriei. Cum receptor. Astfel de creaţii eterogene, care Indigo se ştie, partea a doua a poemului este o satiră: armonizează părţile constituente într-o formulă Trotuar, scrisoarea fiului trimisă domniţei („carte\”) se nouă, departe de un anumit model, răspund Negru,maro. converteşte în final într-un aspru rechizitoriu la libertăţii eului creator, pentru care poezia Corb flămând adresa contemporanilor. Liberalii devin devine expresia unui preaplin interior, forţând Orb ochi caricatura unei lumi în descompunere, coborând poezia să-şi construiască multiple debuşeuri. În zare idealul eroic la nivelul grotesc al unei imitaţii Structuri formale de epopee cosmogonică, Putred gând fără talent. Ritmului cosmic al naturii, tradus de pagini de pastel, umanizând elementului Toamnă pastelul nocturn după momentul bătăliei, i se cadrului, secvenţe de retorică a discursului Uitare. contrapune aici un ritm alert, alimentat de ideologic, strofe – tampon care relaţionează Om invective şi injurii în cascadă. Schimbări bruşte părţile componente, ruperi de ritm, într-o Doi oamenide imagini, de registre temporale şi, mai ales, de orchestraţie aparent unitară, compun sinteza Dialog, vocabular poetic şi de ritm prozodic, dau formală din ciclul Scrisorilor. Aici, Eminescu Depărtare finalului acestui poem statutul unui pamflet construieşte orizontal şi vertical o creaţie – Epilog . liric . sumă a formelor . Reamintim că în manuscrisele sale, poetul îşi intitulează n evocarea istoriei atitudinea poetică a lui

Î Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac şi

SUM

Carmen Buzenche

Anul V

Planșa

Numărul 11 (59) Noiembrie 2013

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)