Revista Luceafărul nr.58-octombrie 2013 by Revista Luceafărul

)

uceafarul L

FONDAT

Confesiune

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 10 (58) • OCTOMBRIE 2013

(II)

(...) În sâmburii durerii eu pus-am fericire, În vicii am pus miere ș i în păcat zâmbire. Tot ce-aspirațți în lume, toate-au acelașș i fine. În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine Ș i de vă-ntindețți mâna dup-a mea umbra-avară, Las mantia să-mi cadă ș i mă revedețți iară. Coroană, aur, glorii, cântare ș i comori, Istorie ș i nume, iubire ș i onori Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu: Atingețți-le numai ș i vețți vedea că-s... eu. Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge... Am zugrăvit în ochii-țți semănături de stele. Moarte ș i nemurire sunt numai umbre a mele. Ca să vă-nșș el privirea am născocit eu timpul. El vă arată iadul, imperiul, Olimpul Ș i cu mândrie poartă a veciniciei mască Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască Îl ș i ucide. Totușș i, în clipa suspendată, Dacă din noapte-eternă o ființță se arată, El vede cer ș i stele, oceanul, universul; DIN CUPRINS:

•PREOT IOAN CANCIUC:

„PROTOPOPIATUL DOROHOI – CONTRIBUŢII MONOGRAFICE ASUPRA AȘEZĂRILOR, BISERICII ȘI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI”. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN

•C.D.ZELETIN – ÎN CORESPONDENŢĂ PARTICULARĂ. O ÎNTÂMPLARE. AUTOR, ION N. OPREA •MIHAI EMINESCU ȘI VASILE ALECSANDRI. AUTOR, NICOLAE IOSUB •DIN SUFLET PENTRU PATRIMONIU:

,,REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI BOTOȘANI”. AUTOR, ION ISTRATE

El către mine*...(I) Mi-e draga cîntarea Din guri de femei, Și dragă mi-e floarea Frumoșilor tei. Și rîul din vale, Tovarăș pribeag, Ce-mi cîntă de jale Și el mi-este drag. (...)

•JUDEŢUL BOTOȘANI – O NOUĂ

CARTE DE VIZITĂ GEOGRAFICO – ISTORICĂ. AUTOR, DAN PRODAN

* Să nu te audă prietenii de la „Junimea", că sunt în stare să te oprească

Veronica Micle

Anul V Numărul 10 (58) Octombrie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - 1901-2013. Peste 100 de ani în care s-a schimbat totul și, de fapt, nimic. A consemnat, Ana Maria Maluș Pagina 4 - Memorialistica: Preot Ioan Canciuc: „Protopopiatul Dorohoi – Contribuţii monografice asupra așezărilor, bisericii și învăţământului”. Autor, Gheorghe Median

FONDATĂ 2009

Pagina 6 - C.D.Zeletin – În corespondenţă particulară. O întâmplare. Autor, Ion N. Oprea

ISSN 2067 - 2144

Pagina 7 - Poesis. Tristeţele toamnei. Autor, I. Dârzu

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 7 - Cuvânt, sărut pe buze. Autor, Elena Spiridon Pagina 7 - Sub teiul lui e toamna iar. Autor, Luisa Neruţ Pagina 8 - Mihai Eminescu și Vasile Alecsandri. Autor, Nicolae Iosub

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 10 - După 100 de ani de la naștere: L-am cunoscut pe profesorul G.G.Ursu. Autor, Ion N. Oprea Pagina 13 - Cronică: Din suflet pentru Patrimoniu: ,,Repertoriul Arheologic al Judeţului Botoșani”. Autor, Ion Istrate Pagina 14 - Judeţul Botoșani – o nouă carte de vizită geografico – istorică. Autor, Dan Prodan Pagina 15 - Edificii civile armene în Botoșanii secolelor XVIII – XX. Autor, Dan Prodan

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Pagina 17 - Poesis. Octombrie; Speranţă. Autor, Carmen Buzenche

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 18 - Cronică la o carte: „Îngerii urcă la cer”. Autor, Vasile Popovici

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 19 - Dinspre ,,Palia de la Orăștie”: Ioan Vasiu. A consemnat Ion Istrate Pagina 20 - Poesis. De ce-ai plecat, Maestre Paunescu ?! Autor, Ioan Vasiu Pagina 20 - Poesis. Mister de toamnă. Autor, Lia Ruse Pagina 21 - O nouă ediţie a unei cărţi importante în literatura română realizată de Lucia Olaru Nenati. A consemnat Ana Maria Maluș Pagina 22 - Credinţe populare (superstiţii) – din textele gorjenești. Autor, Ana Maria Dudău Pagina 23 - Conceptul de limbă literară. Autor, Ana Maria Dudău Pagina 24 - Poesis. Scrisoare. Autor, Ioan Vasiu Pagina 25 - Ipostaze ale realismului în Rusia. Autor, Ana Maria Dudău Pagina 26 - Fântâna părăsită. Autor, Ion Ionescu Bucovu

Pagina 28 - Eseuri: Eseu cu…zborul; Eseu cu…un rătăcit prin Alexandria; Eseu cu…preamărire; Eseu cu…Astaloș, parizianul. Autor, Cezar Vasilescu Pagina 31- Poesis. Changes. Autor, Stelian Platon

Pagina 33- Eugenia- Maria CUCEU, o îndrăgostită de poezie. Autor. Ana Maria Maluș

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 31 - „Destine și iubiri”. Autor, Traian D. Lazăr

Pagina 33 - Poesis. Octombrie e ruginiu!...; Trecută-i vara! ... Autor, Eugenia Maria Cuceu

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 34 - Costel Zăgan: în Revista ,,Agata Literară”. Articol scris de: www.agata.ro Pagina 35 - Taxa pentru tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte. Autor, Costel Zagan Pagina 35 - Rromii solidari. Autor, Stelian Platon

Adresa redacţiei:

Pagina 35 - Catren umoristic Victor Foca. Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 36 - Raportul de seară (memorii) – 4. Alte tulburătoare aduceri-aminte. Autor, Gheorghe Burac

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 37 – Poesis. La a muzelor chemare. Autor, Rodica Elena Lupu Pagina 30 - Stiri Culturale: ,,Repertoriului Arheologic al judeţului Botoșani” – ,,Proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional”. Articol scris de: Muzeul Judetean Botosani Pagina 38 - Muzeul de arheologie din Orașș ul Săveni. Simpozionul: „Academicianul Mihai Ciucă – 130 de ani de la naștere”. Autor, Viorica Hrustovici Pagina 39 - Poesis. Pe ecran. Autor, Lia Ruse

Anul V Numărul 10 (58) Octombrie 2013

1901-2013. PESTE 100 DE ANI ÎN CARE S-A S C H I M B AT TOT U L Ș I , D E FA P T, N I M I C A consemnat Ana Maria Maluș mai jos un editorial din Revista R eproducem Ilustrată Enciclopedică „Gazeta Săteanului”, din 3 Iulie 1901, Nr. 12 (311) – Anul XVIII, articol pe care, dacă îi actualizăm forma arhaică a exprimării, îl putem publica cu succes ca un editorial pe un portal de news, că doar în aceşti peste 100 de ani s-a schimbat totul şi, de fapt, nimic!

ÎN MUNŢII NOȘTRI Primul lucru ce trebue de făcut e să facem cunoscute localităţile noastre. Pentru aceasta ar trebui ca statul să organiseze un serviciu de fotografiare a celor mai frumoase localităţi, şi să facă a fi descrise şi fotografiate în toate revistele de călătorii şi în toate almanahurile streine; pe urmă să facă mii de asemenea portrete – reclamă şi să caute a fi puse în articolele de comerţ mai respândite cum e şocolata Suchard în Francia, care-i respândită în lumea întreagă; în Germania, în Anglia şi America să caute alte articole care ar putea prin marfa lor respândi fotografiile noastre reclamă; pe urmă să se facă mari tablouri – peisage care prin stăruinţa consulatelor noastre să se pue în cele mai principale gări ale oraşelor europene. Toate acestea le-ar fi făcut compania englesă cari acum câţi-va ani ceruse de la stat autorisaţie pe patru-deci de ani, ca să organiseze cele mai însemnate locuri de escursiune. Propunerea a fost respinsă şi nici noi nu facem nimic. Par’că văd o droae de sceptici, inşi cari vor s’apuce taurul de coarne, zîmbind ironic la propunerile noastre, şi dicend: ,,Dar d’astea ne arde nouă!”. Acelora le vom respunde cu vechea dicetoare: ,,În luptă învinge acel care are mai multe cordi la arc”. În viaţa economică învinge acel popor care scie a se folosi din toate cu ce natura l’a înzestrat. Dar dacă n’ar fi folosul bănesc, ar fi un colosal folos moral; căci ori cum e dureros când te vedi, tu Român, aproape necunoscut de lumea civilisată, pe când alte naţii mai puţin numeroase se bucură de fală şi numele lor a trecut oceanul. Valea Prahovei e aproape organizată, puţin ar mai fi de făcut; mai remân unele localităţi muntoase din Moldova cum e bună oară valea Bistriţei. Şi să mai dicem că în ţeara Romanească nu-i de lucru şi nu sînt întreprinderi de făcut! Sînt multe încă prea multe, dar ne lipsesce spiritul de iniţiativă, dorul nesăbuit de muncă, de la mare până la mic! Voim prea puţin şi muncim şi mai puţin. Când vom reuşi s’alungăm de pe temperamentul nostru vioiu şi inteligent, această lipsă de voinţă şi indolenţă, această suprapunere orientală, în acea di vom pune adevărată basă a prosperităţei noastre economice şi civilisătoare.

S’a aretat adesea în coloanele ,,Gazetei Săteanului”, că o naţie cu viitor e aceea, care mereu şi cu o energie neîntrecută şi neîntreruptă îşi măresce mijloacele de producţiune. Dacă a-di pentru multe popoare s’a trecut era cuceririlor teritoriale, le-a remas înse un câmp foarte larg de cuceriri, anume cuceririle economice, prin faptul de-a atrage în ţară cât mai mulţi bani de la alte popoare. Ţeara noastră e atât de binecuvîntată de la natură în cât poate e prea, şi ni se întâmplă ca unui om care i se pune la îndemână atâtea minunate lucruri de ales în cât nu mai scie ce să aleagă. Sînt ţeri cum bună oară Elveţia în care sumele lăsate de escursionişti joacă rol colosal. Se poate dice că-i o ţeară de birtaşi. Acolo escursionişti din lumea întreagă vin de-şi lasă banii. Bine înţeles nu vom asemuia munţii noştri cu Alpii, dar ori cum avem în ei frumuseţi şi privelişti vrednice de vedut. Sînt în Europa localităţi mai puţin ademenitoare şi cu toate acestea streinii le visitează. Nasce întrebarea de ce frumoasele şi pitorescele noastre posiţii nu atrag escursionişti? Pur şi simplu fiind că nu sînt cunoscute. Ce-i mai trist e că chiar înşi-şi Românii, buni patrioţi, cunosc locurile de escursiune din streinătate, dar nu le cunosc pe ale noastre. Şi totu-şi sînt locuri feerice! Nu mai departe peştera de la Dâmbovicioara, lacurile din munţi şi câte alte locuri cunoscute şi necunoscute. Dar cum să le cunoască streinii pe acestea, când ei nu cunosc Bucureştii, şi mulţi îl cred în Bulgaria ori Serbia, nu cunosc România ori cel mult o cred că-i o parte din Turcia. Nu geografia îţi face ţeara cunoscută ci relaţiile comerciale, desvoltarea industrială şi culturală, şi vai! trist pentru noi, arta ei. Dar dacă n’am putut crea opere de artă, natura ni le-a dat de-a gata în minunatele peisage şi localităţi, dar nici de acestea nu scim a ne folosi! La noi în ţeară greu ar putea fi atraşi streinii, fiind că nu-i nici o îndemânare pentru escursionişti: dacă nu vor fi bine aprovisionati, prin satele noastre pot să moară de foame, iar prin oraşe birturile sînt foarte scumpe, mai scumpe de cât în streinătate. Dar să dicem că amatorii ar călca toate aceste piedici şi cu vremea avînd escursionişti s’ar organisa şi îndemânările trebuitoare, s’ar efteni birturile, căci ar fi o mare desfacere de producte alimentare. 3

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

MEMORIALISTICA P R E OT I OA N C A N C I U C : „ P R OTO P O P I AT U L D O R O H O I – CONTRIBUŢII MONOGRAFICE ASUPRA AȘEZĂRILOR, BISERICII ȘI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI”

Gheorghe Median ncetul cu încetul, graţie

aşezare şi vecini, la toponimie, pentru a se referi apoi, la moşiile pe care au luat fiinţă acestea şi la două dintre instituţiile cu veche tradiţie în viaţa lor – biserica şi şcoala. In spaţiul dedicat fiecărei aşezări, partea cea mai importantă, şi am adăuga, cea mai consistentă, este dedicată istoricului acesteia. Excelent medievist, cunoscător în amănunt al culegerilor de documente privind evul mediu moldovenesc, în care se face referire la zona Dorohoiului, autorul relevă apariţia pe scena istoriei a fiecărei aşezări, nominalizând şi redând pasaje din documentele care o atestă documentar (urice domneşti, ipisoace, anaforale, acte de vindere-cumpărare, de danie şi moştenire etc.) amintind numele primilor stăpâni ai moşiei pe care aceasta a luat fiinţă şi urmărind destinul moşiei în timp, marcat de treceri de la un proprietar la altul prin vinderi, cumpărări, împărţiri între urmaşi, confiscări, etc. Intreprinderea unui asemenea demers nu este un lucru facil, cel care şi-l asumă trebuind, în mod obligatoriu, să aibă o îndelungată experienţă în acest domeniu, deoarece, în cazul multor proprietăţi – precum cea a moşiei satului Dimăcheni, pe care autorul o dă ca exemplu – refacerea parcursului lor istoric, „este o acţiune asemănătoare reconstituirii unui vas de către un arheolog care are doar câteva cioburi, dar nu ştie, cu siguranţă, dacă acestea au aparţinut aceluiaşi vas”. Amplelor consemnări din perioada medievală – reduse în cea mai mare parte a monografiilor localităţilor botoşănene, la anul atestării documentare – le sunt adăugate, altele, la fel de interesante, din epocile istorice următoare, autorul reconstituind evoluţia în timp a moşiilor şi aşezărilor de pe cuprinsul lor, cu ajutorul documentelor specifice acestora: catagrafii, recensăminte ale populaţiei, dicţionare topografice, geografice şi statistice, lucrări cu caracter istoric sau toponimic semnate de autori precum Nicolae Iorga, Constantin Giurescu sau Iorgu Iordan şi nu în ultimul rând, utilizând presa timpului, cu precădere cea dorohoiană. Trebuie remarcat aici faptul, deosebit de important, că

Î strădaniilor unor împătimiţi

ai studiului şi cercetării ştiinţifice, istoricul judeţului Botoşani se conturează în aspectele sale esenţiale. O ultimă şi extrem de valoroasă contribuţie în acest sens, o aduce preotul Ioan Canciuc, a cărui lucrare intitulată „Protopopiatul Dorohoi – Contribuţii monografice asupra aşezărilor, bisericii şi învăţământului”, a apărut, cu puţin timp în urmă, la Editura „Doxologia” din Iaşi. Este cel de al treilea capitol, al unui proiect, având ca obiectiv istoricul proprietăţii, aşezărilor, bisericii şi şcolii din protopopiatele judeţului Botoşani, primele două, purtând acelaşi titlu, privind protopopiatele Săveni şi Darabani, fiind publicate în anii 2005 şi respectiv 2009. Cartea preotului Ioan Canciuc se încadrează, prin conţinutul şi specificaţia făcută în chiar titlul său, lucrăr ilor monografice, alăturându-se numeroaselor scrieri de acest gen apărute în ultimii ani la Botoşani. Ceeea ce o deosebeşte fundamental de toate celelalte, este ţinuta riguros ştiinţifică, pusă în valoare de vastul material documentar utilizat, de uşurinţa şi abilitatea colaţionării documentelor istorice, de claritatea expunerii şi nu în ultimul rând, de modul de organizare a materialului, acest ultim aspect, având darul de a oferi lectorului, imaginea clară a evoluţiei fiecărei aşezări, sub aspectele amintite, de la atestarea documentară până în prezent. Acest fapt nu este însă întâmplător, dacă avem în vedere că autorul, licenţiat în filologie şi teologie, este un reputat cercetător ştiinţific, autor a numeroase lucrări cu caracter istoric, numele său figurând printre autorii Dicţionarului toponimic al României – seria Moldova, elaborat de Institutul de Filologie „Al. Philippide” al Academiei Române, din Iaşi. Lucrarea se constituie din 21 de micromonografii dedicate oraşelor Dorohoi, Bucecea şi celor 19 comune cu satele componente, cuprinse în Protopopiatul Dorohoi. Ca şi în volumele precedente, autorul porneşte de la stabilirea coordonatelor fiecărei localităţi, făcând referire la 4

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

doar sub aspect religios a sătenilor, a fost deosebită. Partea finală a fiecărui capitol al lucrării este dedicată şcolii. Şi aici, autorul se detaşează de ceilalţi autori de monografii, şi nu numai, reuşind, ca urmare a studierii unui vast material de arhivă, să depisteze documente care ilustrează evoluţia învăţământului, de la primele şcoli înfiinţate, pâna acum. Documentele citate în carte, probează faptul că, înainte de legea instrucţiunii publice din anul 1864, în localităţile arondate Protopopiatului Dorohoi de astăzi, luaseră fiinţă şcoli săteşti, cele mai cunoscute fiind cele de la Pomârla din anul 1838 –prima şcoală sătească din Moldovaşi Hilişeu, din anii 1850-1856, de pe moşiile lui Anastasie Başotă şi respectiv Scarlat Vârnav. Autorul adaugă acestor prime şcoli rurale alte două, care au luat fiinţă în anul 1858 (Cordăreni) şi 1859 (Cotu Miculinţi), pe baza prevederilor hrisovului domnesc al lui Alexandru C. Moruz voievod din 24 mai 1803, care prevedea înfiinţarea şcolilor în satele şi târgurile ale căror moşii erau în stăpânirea Mitropoliei, episcopiilor, mănăstirilor şi ale boierilor, care voiau să întemeieze târguri pe moşiile lor. După adoptarea legii instrucţiunii publice din anul 1864, au fost înfiinţate scoli primare în numeroase localităţi rurale printre care Cristineşti, Cerviceşti, Broscăuţi, Bucecea, Hilişeu- Horia, Hilişeu-Crişan, Lozna şi Văculeşti. În anul 1865 acestea şi-au început activitatea, şi graţie minuţiozităţii cu care autorul cărţii a studiat fondurile arhivistice, ştim şi numele primilor învăţători ai acestora. Mai mult decât atât, pentru o perioadă de câteva decenii, preotul Ioan Canciuc consemnează şi numele celor care le-au succedat acestora, fapt care, ca şi în cazul preoţilor, se constituie într-o importantă contribuţie monografică la conturarea istoricului instituţiilor asupra cărora s-a oprit. Nu putem să nu amintim aici faptul că, dincolo de documentarea în biblioteci şi arhive, înaintea acesteia chiar, părintele Ioan Canciuc a făcut o minuţioasă documentare pe teren, străbătând fiecare localitate şi discutând cu toţi cei care -i puteau oferi informaţii despre trecutul apropiat al acesteia. Multe dintre datele privind satele dispărute sau cele înfiinţate după 1921, ori în legătură cu preoţii şi învăţătorii care au activat în ultimele 7-8 decenii, au fost culese pe această cale, fapt de care trebuie să ţină cont toţi cei care scriu sau intenţionează să scrie lucrări monografice. Sub toate aspectele din care poate fi analizată, cartea preotului Ioan Canciuc se relevă ca o apariţie editorială cu totul deosebită. Ea este opera unui erudit, a unui cunoscător în cele mai adânci detalii ale domeniului studiat, a unui mânuitor plin de har al cuvântului. Textul încărcat de date şi de numeroase citate din documente medievale, este, paradoxal, uşor de parcurs, informaţiile inedite relative la trecutul moşiilor, bisericilor şi şcolilor, având darul, de a menţine continuu treaz, interesul cititorilor. Un ultim aspect asupra căruia dorim să-l evidenţiem îl constituie ţinuta grafică a cărţii şi ilustraţia fotografică, ambele de o calitate ireproşabilă. Toate acestea, ne îndreptăţesc să afirmăm, că noua carte a părintelui Ioan Canciuc, este un veritabil eveniment editorial, o operă remarcabilă, care-l aşază pe autor în galeria restrânsă a preoţilor cărturari botoşăneni şi, desigur, în cea a personalităţilor de prestigiu ale acestui judeţ.

autorul se opreşte în cazul aşezărilor, nu numai asupra celor existente, ci şi celor dispărute, fie prin înglobarea de-a lungul timpului în cadrul unora mai mari, fie în împrejurări mai mult sau mai puţin cunoscute, demersul părintelui Ioan Canciuc, constituindu-se într-o semnificativă contribuţie la istoricul Botoşanilor. Făcând istoricul stăpânirii moşiilor satelor de la cea dintâi menţiune documentară, până la reforma agrară din anul 1921, autorul pune la dispoziţia cercetătorilor un material gata prelucrat, care poate constitui baza scrierii sau, în cele mai multe cazuri, rescrierii monografiilor comunelor botoşănene. Nu putem încheia consideraţiile privind istoricul aşezărilor din Protopopiatul Dorohoi, fără a scoate în evidenţă minuţiozitatea cu care autorul a studiat documentele feudale, explicând toponimia aşezărilor şi mai cu seamă, fixând cu precizie când, unde şi cum a luat fiinţă fiecare aşezare. Ştiinţa cu care mânuieşte materialul documentar şi uşurinţa cu care face colaţionarea documentelor provenite din surse diferite şi ani depărtaţi unii de alţii, de decenii sau uneori de secole, modul convingător în care-şi susţine argumentele, fac din autorul cărţii de faţă, cel mai bun medievist botoşănean al momentului. Cunoscută fiind autoritatea cu care stăpâneşte acest d o me n i u , p u s ă î n v a l o a r e d e v o l u m e l e d e d i c a t e protopopiatelor Săveni şi Darabani, ne exprimăm mirarea, că părintele Ioan Canciuc nu a fost solicitat să colaboreze la recent reeditatul Repertoriu arhelogic al judeţului Botoşani. Ne permitem să facem această observaţie, deoarece în cartea părintelui Ioan Canciuc sunt nominalizate, cu atestările lor documentare, localităţi care nu apar în prima ediţie a Repertoriului ( Verbia, comuna Dimăcheni, 5 martie 1481, Şarba, comuna Leorda, 22 septembrie 1499, Măgura, comuna Ibăneşti, 21 martie 1607), iar unele localităţi sunt datate documentar mai devreme decât cele consemnate în Repertoriu ( Ibăneşti, 15 iunie 1431, faţă de 23 august 1456, Dimăcheni, 20 decembrie 1437, faţă de 30 martie 1615, Corlăteni, 13 decembrie 1421, faşă de 15 iunie 1431) şi nu sunt singurele. În volumul de faţă, autorul face, în măsura în care documentele îl servesc, istoricul aşezămintelor religioase din fiecare localitate. Spaţiul acordat acestui subiect este mai restrâns, dar, ca şi în cazul aşezărilor, cititorului îi sunt prezentate, cronologic, aceste aşezăminte, de la prima biserică construită, până la cea sau cele existente în zilele noastre, cu ctitorii lor, cu transformările pe care le-au suferit de-a lungul timpului, şi desigur, cu cei care au slujit în acestea de-a lungul timpului. Trebuie remarcat aici, faptul că, pe cuprinsul protopopiatului, se află câteva monumente de arhitectură religioasă, bine cunoscute, pe care autorul le aminteşte, fără a insista asupra lor, între care ctitoriile domneşti ale lui Ştefan cel Mare din Dorohoi –Biserica „Sf. Nicolae”(1495) şi Mihail Sturza din Mihăileni -Biserica „Sf. Nicolae” (1839-1842) şi bisericile de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”de la Brăeşti (1747) şi Cerviceşti (1787). Demn de subliniat aici, ni se pare faptul că autorul a ţinut să nu omită pe niciunul dintre slujitorii bisericilor, preoţi sau diaconi, strădania depusă în acest scop, fiind, în opinia noastră, nu numai o contribuţie importantă la istoricul bisericii botoşănene, ci şi un omagiu adus acestor adevăraţi stâlpi de lumină ai satelor, a căror contribuţie la educaţia, nu 5

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

C . D. Z E L E T I N – Î N C O R E S P O N D E N Ţ Ă PA RT I C U L A R Ă

Ion N. Oprea Ca foşti colegi de liceu la Gheorghe Roşca Codreanu Bârlad îmi face plăcere să-i urmăresc ascensiunea şi scrierile. Să scrii despre un academician, cu numeroase titluri ştiinţifice, care de care mai onorante, om cu peste 40 de volume ştiinţifice şi literare, foarte multe traduceri în limba română, autor a sute de comentarii în presa literară şi de specialitate, e o mare mândrie pentru mine. De aceea nici nu pierd ocazia să-l menţionez şi în scrierile mele ori de câte ori am prilejul. Aşa de exemplu, atunci când în 2010, la Editura PIM, Iaşi, am oferit tiparului volumul cu eseuri intitulat “Scurte medalioane. Semnal istorico-literar”, 566 p., cu o postfaţă de Constantin Clisu, primele titluri s-au referit la fostul meu coleg, Constantin Dimoftache, cunoscut publicului larg cu pseudonimul C.D. Zeletin: „La 75 de ani, laudă lui C.D. Zeletin”; „Costăcheştii: Omagiu – tată şi fiică”; „Elena Bibescu în viaţa artistică a Bârladului”; „Josefina – vara Elenei Kostaki Epureanu”; „C.D. Zeletin: comentator de politică internaţională…” pp.15-65). Anterior, în 2008, când la aceeaşi editură am oferit publicului alt volum cu eseuri, „Personalităţi moldave”, 591 p., în afară titlului „C.D. Zeletin mereu cu gândul la locul său de obârşie (în loc de recenzie la volumul „Omagiu C.D. Zeletin 70”) în articolul „L-am cunoscut pe profesorul G.G. Ursu” o confesiune a medicului Radu Şerban Palade, rudă cu onorantul meu coleg, amândoi buni prieteni cu fostul secretar al Academiei bârlădene, un spaţiu larg l-am oferit şi confesiunii academicianului…. Recent, revenind la amintirile despre G.G. Ursu, la depăşirea a 100 de ani de la naştere şi peste 30 de la moarte, un exemplar al eseului despre literatul şi profesorul universitar care a plecat de la Bârlad, l-am expediat şi profesorului universitar Florin Păncescu din Bucureşti, prefaţatorul unei cărţi scrise de prof. Gheorghe Clapa despre Ion N. Oprea ca istoric local. Iată ce îmi răspundea domnul Păncescu la 15 octombrie 2013, orele 10,27 despre informaţiile primite: Domnule Ion N. Oprea, Având eu o vârstă care îmi permite să emit unele aprecieri despre viaţă şi toate cele prin care trece un om în diverse perioade de timp, iată că vin către dvs. cu ipoteza că întâmplarea joacă un rol nebănuit de mare în existenţa noastră. Cu vreo şase ani în urmă, eram cu nişte treburi la Agenţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, în Bucureşti, în biroul unui director general, bun prieten cu mine, discutam despre contracte, realizări (puţine, în opinia mea), evaluări ale unor proiecte de cercetare, noutăţi şi previziuni. La un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o carte ce se afla pe biroul amicului meu, o carte groasă, cu coperte albe. Reproduc din memorie dialogul ce a urmat: - Ce carte este asta, Ionele? - Este o carte a cărei tipărire ANCS a finanţat-o. iar autorul, un doctor, mi-a adus-o ca probă după tipărire.

- E o carte de medicină? - Nu ştiu, nu m-am uitat prin ea, dar nu cred, mai degrabă este literatură istorică. Ştiu că pe tine te preocupă domeniul, ţi-o dau ţie să-mi faci un referat. La câte cărţi finanţează ANCS-ul într-un an mi-ar trebui câţiva ani să le citesc. Am luat cartea. Acasă, seara, m-am uitat la ea. Surpriza a fost mare. Titlul: Principesa Elena Bibescu marea pianistă, autor C.D. Zeletin. Ştiam că Principesa Bibescu a fost o mare pianistă din secolul al XIX-lea dar nu cunoşteam atâtea amănunte din viaţa ei. Am citit cartea pe nerăsuflate. Conform înţelegerii am făcut referatul, de la sine înţeles favorabil, adică ANCS a cheltuit banii cu folos. Am întrebat de autor. Nimeni nu ştia nimic. De atunci l-am tot căutat, pentru ca în mailul ce mi-aţi trimis ieri, să aflu că îl cunoaşteţi foarte bine. Iată întâmplarea! Cum de nu m-am gândit că dvs trăind atât timp şi scriind despre oamenii de la Bârlad, trebuie să-l ştiţi? Sigur mai are şi alte cărţi scrise. Vă rog din suflet să-mi daţi amănunte, cred că un om care a scris o carte ca Principesa Elena Bibescu, este un caracter social, unul care ca şi dvs., prin scrieri îşi dăruieşte sufletul şi gândirea publicului mare. Principesa Bibescu a rămas la mine, alături de multe alte cărţi de suflet. Toată consideraţia mea, Florin Păncescu Fireşte, i-am expediat mai tot din ceea ce ştiu eu despre Constantin D. Dimoftache, apreciat de Tudor Vianu şi considerat de Perpessicius drept „poet de categorică originalitate”, alias C.D. Zeletin, prof. univ. dr. în medicină, preşedinte de onoare al Academiei Române, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Preşedinte fondator al societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, Preşedinte de onoare al Societăţii literare Academia bârlădeană, Doctor Honorius causa al Universităţii de medicină şi farmacie „Gr. I. Popa” din Iaşi; distins şi cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de ofiţer, conferit de Preşedintele României la 1 Decembrie 2000, cel dintâi traducător în româneşte al poeziilor lui „Michelangelo. Sonete”, distins cu Premiul de Carte şi Medalia de Aur, Edinburgh, Anglia (1965) şi al ediţiei „Florile răului” de Charles Boudelaire pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1991) pentru cea mai bună traducere de poezie, premiul „Marian Papahagi” al Universităţii Babeş-Bolyai şi al Institutului Cultural Italian (2011) pentru „Promovarea literaturii italiene în România”. Pentru volumul Principesa Elena Bibescu, marea pianistă (2008) deţine Premiul I.C. Filitti al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric , 2010. Am păstrat însă pentru mine ceea ce-mi scrisese C.D. Zeletin la 9 octombrie 2012 felicitându-mă la împlinirea vârstei de 80 de ani, pentru scrierile mele, urarea care mă onorează şi bucură sufleteşte:”Slavă!…” 6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

“Vă mulţumesc pentru informaţiile despre C.D. Zeletin - îmi răspunde profesorul Păncescu din Bucureşt-. Tot ce mi-aţi scris îmi arată că nu m-am înşelat în aprecierile mele despre autorul cărţii Principesa Elena Bibescu, marea pianistă de origine română. Mă întreb, totuşi, cum este posibil ca un personaj atât de marcant în societate să nu fie cunoscut suficient de publicul căruia i se adresează?. Am doar un răspuns la îndemână – oamenii de valoare se caracterizează printr-o comportare modestă, onorantă pentru ei, dar care determină funcţionarii bugetari – în general cu o cultură precară – să nu le facă publicitatea meritată. Aceasta este valabil în oricare domeniu de activitate”.

TRISTEŢELE TOA M N E I

I.Dârzu toamna? o tristă doamnă cu poame în cămară neavute din tristeţe cu holde în hambare neavute de tristeţe în vedre curge vidul din tristeţe în vistierie ajunge golul din tristeţe şi plinul din zahanale geme de tristeţe orizonturile curg în vale încâlcite în tristeţe plânge mocăniţa şi mocăneşte zilele se duc cu tristeţe din tristeţe în tristeţe

SUB TEIUL LUI E TOA M N A I A R

Luisa Neruț

E toamnă iar pe-aleile tăcute… Frunzişul se aşază spre-adormire; Gândiri mai vechi şi noi, azi sunt ţesute Pe-un fus nostalgic nedorind umbrire. Tăcuţi, de mână, iar străbatem locul Poetului ce ne-a hrănit iubirea. Sub teiu-i încă dăinuie sorocul Acelor versuri ce ne-aprind privirea. În braţe mă cuprinzi cu sfiiciune Când vers mi-aşezi sub tandră mângâiere, Şi toate-n jurul nostru vor s-adune Trăirea ce ni-i lungă mlădiere. Azi ştiu că moştenirea-i a Sa liră Ce-a strecurat-o-n mâna ta dibace! Şi-i mulţumit când iambul tău respiră Prin clasic vers ce-aduce-atâta pace. Întoarcem clipele născânde plineCe-a fost odat’- fiorul pieptul-l strânge… - Auzi cum “vreme trece, vreme vine”? Şi, parcă glasul Lui prin frunze plânge… Priviri ne cad pe marmura cea rece, Îngălbenite frunze-i fac veşmântul; Lasou de vânt misterul îl petrece Spre-acele vremi ce-i vor păstra Cuvântul! Doar vânăt dor lăuntricul şi-l plouă În sufletele ce-şi primesc căderea; Sub teiul Lui, e toamnă iar…şi nouă Ne-ncremeneşte ochi in ochi tăcerea…

C U V Â N T, S Ă RU T P E BU Z E

Elena Spiridon Toarnă-mi şi mie, toamnă, un pahar, Pe frunza ta să scriu din nou poeme; Mi-a dat în fugă cineva în dar, Un mic sărut, ciorchine de dileme… De-atunci eu tac, iar ochii mei nătângi Stau tot lipiţi de cerul în albire; Pe trupul meu, ca frunza mi-l alungi, Ştiu că îl dai ofrandă la iubire… Nu sta ascunsă-n miezul crud de nucă, În aripile largi ai zorilor de brumă… La focul ce prin tălpi uşor se urcă, Pofteşte-mă, să beau un vin cu spumă! Să vezi atunci, potop va fi de muze Şi muntele, o simplă încercare; Ah, bobu-acela, cuvînt, sărut, pe buze; Îmi dai să beau?! E ultima-ntrebare… 7

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

MIHAI EMINESCU ȘI VA S I L E A L E C S A N D R I

Nicolae Iosub Eminescu şi Vasile Alecsandri au fost cei M ihai mai de seamă poeţi români ai secolului al XIXlea, amândoi membrii ai Societăţii Culturale ,,Junimea” din Iaşi, căreia, prin operele lor, i-au dat valoare şi strălucire. Eminescu l-a cunoscut pe Vasile Alecsandri încă din tinereţe, când îi citea cu nesaţ volumele de poezii, din care avea să se inspire în primele sale încercări poetice. La opt ani, ajuns la şcoală la Cernăuţi, Eminescu recită ,,destul de bine”, lui Vasile Bumbac o elegie a lui Alecsandri şi balade populare (Bogdan Duică- Poeziile lui Eminescu, Buc. 1935). Eminescu cunoştea şi era atât de legat de poezia lui Alecsandri, încât atunci când s-a organizat Serbarea de la Putna, la stăruinţele studenţilor ca el să facă un Imn lui Ştefan cel Mare a refuzat şi l-a rugat pe Alecsandri să-l scrie. Acesta a compus cunoscutul ,,Imn religios lui Ştefan cel Mare”, cu toate că el nu a participat la serbare: ,,Etern, A-tot-puternic, o! Creator sublime, Tu, ce dai lumei vieaţă şi omului cuvânt, În tine crede, speră, întreaga Românime, Glorie Ţie-n ceruri, glorie pe pământ”. După terminarea studiilor, Eminescu l-a întâlnit pe Alecsandri la şedinţele ,,Junimii” din Iaşi, unde ,,Bardul de la Mirceşti” îşi citea poeziile:,,Cetind, Alecsandri se uita din când în când mai la unul, mai la altul, de cele mai multe ori la Eminescu- pare că ar fi voit să zică: Dar tu ce zici?. De, zicea fie Eminescu, fie Caragiale, prea e frumoasă (lucrarea)! Păcat ar fi să nu i se facă şi puţinele corecturi, de care e nevoie, pentru ca să fie pe deplin frumoasă” (N. Petraşcumonografia Vasile Alecsandri). La rândul său Ioan Slavici afirma că ,,înrâurirea lui Eminescu asupra lui Alecsandri ar fi fost şi mai hotărâtoare decât acea a lui Alecsandri asupra tânărului său urmaş. Una din cele mai frumoase însuşiri ale lui Alecsandri era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri şi mai ales pentru Eminescu, pe care-l socotea mai presus de sine, în ceea ce priveşte cultura generală şi pregătirea technică”. Acest lucru se întâmpla, mai târziu, când ,,Junimea” se mutase la Bucureşti şi Eminescu era, deja, un poet recunoscut. Eminescu şi Alecsandri au fost două personalităţi cu unele trăsături comune, dar şi cu concepţii şi păreri diferite. Amândoi au provenit din mediul rural, au cunoscut îndeaproape viaţa ţăranului român, cultura şi obiceiurile populare, frumuseţile naturii din care s-au inspirat în creaţiile lor. Chiar dacă veneau din clase sociale diferite, Eminescu şi Alecsandri au iubit creaţia populară din care s-au inspirat, au cântat natura, faptele de vitejie ale poporului român, trecutul său istoric glorios şi pe domnitorii cu dragoste de ţară şi popor. Dacă Alecsandri, făcând parte din rândul boierimii, a

făcut politică la un nivel ridicat, a fost în apropierea şi în favorurile casei regale, Eminescu, dimpotrivă, a fost un critic aspru al guvernanţilor şi regalităţii, motiv pentru care a avut mult de suferit, mai ales, în timpul cât a fost bolnav. Amândoi poeţii au criticat politica acelor vremuri, Alecsandri afirmând că ,,Nebunia politică a smintit la noi cei mai mulţi creeri, epidemia e generală”, iar Eminescu constată că ,,nu este pe faţa pământului nici o ţară în care politica zilnică să consume atâtea puteri, ca în România”. Aceste practici nefaste ale politicii se întâlnesc şi astăzi, din păcate. Atât Eminescu cât şi Alecsandri au avut principii conservatoare, ridicându-se împotriva progresului pripit, care nu ţine cont de specificul naţional şi de gradul de dezvoltare a societăţii româneşti şi din acest motiv amândoi s-au refugiat în trecut, în lumea voievozilor ,,dătători de legi şi datini”. Amândoi au creat opere dedicate voievozilor români: Dragoş-Vodă, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, etc. Am spus că Mihai Eminescu l-a cunoscut pe Alecsandri din volumul său de poezii ,,Doine şi lăcrămioare”, apărută în anul 1863 la Iaşi, pe care acesta l-a citit şi din care s-a inspirat în primele sale încercări poetice. La Cernăuţi apare ,,Foaea Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina”, publicaţie ce se afla şi în biblioteca lui Aron Pumnul, unde Eminescu era bibliotecar, şi în care Alecsandri publică mai multe poezii: La o mamă, Bucovina, Sus la stâncă, Cântec vechiu de lume, Tudora din Târguşor şi Imnuri. În aceste poezii Eminescu a găsit forme pe care apoi le-a folosit în poeziile sale de început. Prima sa poezie ,,De-aşi avea”, publicată în revista ,,Familia”, în 1866, se apropie de poezia ,,Doina” a lui Alecsandri: ,,De-şi avea şi eu o floare ,,De-aşi avea o puiculiţă Mândră, dulce, răpitoare Cu flori galbene-n cosiţe, Ca şi florile din mai… Cu flori roşii pe guriţă, De-aşi avea o porumbiţă… De-aşi avea o mândrulică Câtu-ţi ţine ziuliţa… Cu-ochişori de porumbică I-aşi cânta doina doiniţa… Şi cu suflet de voinică I-aşi cânta-o- ncetişor Face-m-aşi privighetoare, Şoptind şoapte de amor”. De-aşi cânta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare”. 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu, aflate în caietele ,,Elena” şi ,,Marta”, au ca modele poeziile publicate de Alecsandri. Unele dintre poeziile lui Eminescu, împrumută de la Alecsandri chiar şi unele imagini: ,,Fuge, trece, fuge, sboară” – în poezia ,,Printre stânci de piatră seacă” a lui Eminescu, cu versurile lui Alecsandri din poezia ,,Baba Cloanţa”-,,Saltă baba, fuge, sboară”. În poezia ,,Din străinătate” a lui Eminescu, unde vorbeşte de ,,poetice şoptiri”, poezia lui Alecsandri ,,Dedicaţie” vorbeşte de ,,poetice simţiri”. Şi exemplele sunt destul de numeroase. Chiar şi poeziile de inspiraţie populară precum: Călin Nebunul, Fata din grădina de aur, Frumoasa lumei, Miron şi frumoasa fără corp, rămase în manuscrise, nefiind cizelate şi definitivate, rivalizează cu unele din cele mai inspirate poezii ale lui Alecsandri de inspiraţie populară. Eminescu apreciază mult poezia lui Alecsandri pe care-l numeşte ,,rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte”, în poezia sa ,,Epigonii”, poezie dedicată poeţilor ,,ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”. În perioada cât a fost redactor la Timpul, Mihai Eminescu l-a apreciat şi l-a lăudat pe Alecsandri pentru limba lui, ,,frumoasă şi vrednică”, înţeleasă de întregul popor. În diferite articole publicate la Timpul, Eminescu se adresează lui Alecsandri cu ,,iubite şi dulce poet”, ,,marele nostru poet”, ,,cel mai însemnat autor din România”, ,,cel mai popular şi mai mare poet al românilor”, manifestându-şi mereu admiraţia, spunând:,,Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare” (Timpul9 decembrie 1878). Când a venit Alecsandri pentru prima dată la ,,Junimea”, a fost un mare eveniment, el citindu-şi poemul ,,Dumbrava roşie” şi producând o bună impresie tuturor participanţilor. Era un oaspete de seamă, recunoscut de toţi ca cel mai mare poet al românilor. Totuşi venea destul de rar pe la şedinţele ,,Junimii”, trimiţând prin poştă poeziile lui Iacob Negruzzi, pentru a fi publicate în revista ,,Convorbiri literare”. Începutul colaborării lui Alecsandri cu ,,Junimea” s-a produs în primăvara anului 1868, când acesta a trimis spre publicare mai multe pasteluri: Sfârşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, La gura sobei, Sania etc. Când ,,Junimea” se întrunea la Bucureşti, Alecsandri a participat şi a citit piesele sale ,,Despot –vodă” şi ,,Ovidiu”. A fost apreciat mult de Regina Carmen Sylva care i-a tradus câteva poezii în limba germană şi l-a invitat de multe ori la Sinaia, unde stătea săptămâni întregi, devenind, în cele din urmă, un poet al Curţii Regale, fiind propus şi primind şi premiul ,,Năsturel Herăscu”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Eminescu, care deşi apreciat de Regină, nu a acceptat să devină un poet apropiat de Curtea Regală, având astfel posibilitatea şi libertatea de a critica acţiunile regelui. Acest lucru a făcut ca poetul să nu fie ajutat, atunci când se îmbolnăveşte şi avea nevoie de o pensie pentru a putea trăi şi a se putea trata, Regele neuitând criticile aduse de Eminescu. Regina Carmen Sylva i-a tradus şi lui Eminescu, în limba germană, peste 20 de poezii, poetul traducându-i la rândul său o serie de lucrări ale Reginei, dar relaţiile între ei au rămas destul de reci. Deşi, Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri nu s-au întâlnit în viaţă de prea multe ori, atunci când poetul era

bolnav şi aflat în mari lipsuri materiale, a fost ajutat şi cu bani de către acesta. Se cunoaşte o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle, aflată în posesia lui Octav Minar, în care Eminescu spune că a primit suma de 200 de lei de la Alecsandri:,,Azi am primit de la d-l Vasile Alecsandri suma de două sute de lei. Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat despre adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma…Eu nu cunosc personal pe d-l Alecsandri; l-am văzut la ,,Junimea” fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea- eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet” (Octav MinarAlecsandri şi Eminescu- Revista Luceafărul XI, 1912, p. 347). Dacă scrisoarea este adevărată, Eminescu a fost ajutat în perioada când a rămas fără slujbă, după ce a fost destituit din funcţia de revizor şcolar. Dar, dacă e aşa, nu înţeleg ajutorul dat Veronicăi Micle, care atunci nu avea nevoie de bani. Cel mai preţios ajutor dat de Vasile Alecsandri lui Mihai Eminescu, a fost în anul 1883, în urma îmbolnăvirii sale. Pentru a fi trimis la tratament la Ober Dobling, ,,Alecsandri contribui, la rândul lui, ţinând o conferinţă la Ateneu, în ajutorul poetului bolnav, conferinţă ce produce două mii de lei. În ea el arată rolul poetului în o ţară şi puse în relief talentul lui Eminescu” (N. Petraşcu- Vasile Alecsandri). În felul acesta Alecsandri a contribuit cu cea mai mare parte din suma de 3000 de lei necesari poetului pentru internare la Viena. Cu 500 lei a contribuit şi Regina Carmen Sylva. În ultima perioadă a vieţii lui Alecsandri, Eminescu era mai cunoscut şi mai apreciat pentru creaţia sa artistică, popularitatea sa depăşind-o pe cea a lui Alecsandri. În perioada maturităţii creaţiei sale artistice, Vasile Alecsandri, criticat de mulţi dintre confraţii săi, care căutau să-l coboare de pe piedestal, răspunde criticilor săi, conştient de valoarea creaţiei sale, în poezia ,,Unor critici”: ,,Poetul care cântă natura-n înflorire, Simţirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-i fie glasul, e demn a fi hulit, Când altul vine-n urmă cu glas mai nimerit?” Alecsandri recunoaşte meritele literare a lui Eminescu şi încheie cu o strofă de o mare nobleţe sufletească: ,,E unul care cântă mai dulce decât mine? Cu-atât mai bine ţărei şi lui cu-atât mai bine. Apuce înainte şi-ajungă cât de sus, La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”. Aceste atacuri se petreceau în perioada de boală a lui Mihai Eminescu, care nu a putut să dea replica cuvenită acestor critici, dar în anul 1888, el are prilejul să-i arate recunoştinţă lui Alecsandri, dând numele noii publicaţii ce o lansa, celebrei piese ,,Fântâna Blanduziei”, spunând: ,,Literatura şi artele sânt chemate să sanifice inteligenţele de 9

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

această boală psihologică a scepticismului şi de aceea, în amintirea acestei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele Fântâna Blanduziei, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar, în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi despre care Horaţiu spune (în piesa D-lui Alecsandri): ,,Fântână Blanduzie, vei deveni tu încă Celebră-ntre izvoare, când voi cânta stejarul Ce-nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă, Din care eşi vioae şi dulce ca nectarul”. Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi poeţi români ai sec. al XIX-lea, au meritul de a introduce în literatura română limba literară, sunt deci creatorii limbii literare moderne: ,,Eminescu n-ar fi

putut să vie, dacă n-ar fi fost mai înainte un Alecsandri. Curăţind drumul şi bătătorindu-l, cizelând limba, dând sonoritate verbului românesc şi armonie versului, Alecsandri reuşeşte adesea, într-o producere adecvată cu toate acestea şi mentalităţile contemporane, să ne convingă că n-a lunecat în van cu mâna lui pe liră” (N. Gane- Spice- Bucureşti,1909). Bibliografie: 1. I.M. Raşcu- Eminescu şi Alecsandri- Bucureşti, 1936 2. Revista Luceafărul ,An XI, nr.19, 6 mai 1912 3. G. Bogdan- Duică- Introducere la volumul Mihai Eminescu. Poezii, 1924

DUPĂ 100 DE ANI DE LA NAȘTERE: L-AM CUNOSCUT P E P R O F E S O RU L G . G . U R S U Ion N. Oprea Zeletin la un control medical, ne-am abătut — dat fiind că tot fusese obligat să-şi părăsească patul — şi pe la Spitalul clinic al municipiului Bucureşti, ca să-l vizităm pe bunul lui amic. I-am cumpărat de la o florăreasă oacheşă un buchet bogat de margarete de culoare violet pal. Ajunşi la spital, am dorit să vorbim cu medicul care-l îngrijea. Am fost amândoi miraţi când acesta, surprins de erudiţia bolnavului, nu ştia că G. G. Ursu este poet şi istoric literar, membru al Uniunii scriitorilor, profesor universitar şi cunoscut publicist. În discuţiile zilnice despre literatură, artă, critică literară, istoriografie, pe care doctorul le provoca voit la patul bolnavului, nu a reieşit nimic din care să se poată bănui înalta calificare profesională şi talentul literar al lui G.G. Ursu. Câtă modestie! Ce tărie de caracter! La acea dată, doctorul spera într-o evoluţie favorabilă, bolnavul suferind de afecţiuni care, separat, tratate corect, nu ameninţau viaţa, dar laolaltă creau o reactivitate foarte precară. După discuţia purtată cu medicul curant, am intrat în salon şi am văzut că preţuitul nostru poet dormea liniştit, cu ultimul număr al revistei România literară lângă pernă. Am lăsat buchetul de margarete şi un bileţel alături de flori, nevoind să-l trezim din somn. Revenind după un timp, l-am găsit la geam, admirând de la înălţimea etajului XII, Bucureştii. Poate gândea un nou rondel, al margaretelor, după opinia lui C. D. Zeletin, căci rondelul era forma literară cea mai îndrăgită de poet. Reîntâlnirea cu noi l-a bucurat foarte mult. După câteva fraze de interes medical, în care bolnavul se plângea mai ales de o insomnie rebelă, discuţia a alunecat repede spre temele preferate: literatura, arta, Bârladul!… Era mâhnit că din pricina bolii nu putuse

„La începutul lunii iunie 1980, vărul meu, doctorul şi poetul C. D. Zeletin, ţintuit în casă de mai multe luni din cauza unei încăpăţânate hernii de disc, m-a rugat să-l vizitez şi să mă interesez de sănătatea ameninţată a profesorului G. G. Ursu, internat de urgenţă în Clinica a II-a medicală din Spitalul clinic al municipiului Bucureşti. Pe profesorul G. G. Ursu nu-l cunoşteam, dar îl preţuiam mult, eu fiind un admirator al poeziei sale. Citisem din poeziile lui cuprinse în volumele Salcâm uituc, Dealul brânduşelor, Fulg şi zăpadă şi unele versuri mă urmăreau ca un laitmotiv : Am avut odată părul în inele … Ce-a rămas din ele-n părul meu cărunt? Uneori o fată se juca prin el Mâinile ei albe oare unde sunt? Ştiam că este foarte bun prieten cu C. D. Zeletin de mai mulţi ani şi recent citisem în volumul Bârladul — odinioară şi astăzi articolele, amintirile şi poeziile numeroase pe care profesorul G. G. Ursu le publicase. A doua zi, după rugămintea făcută, către prânz, după ce mi-am terminat treburile în Clinica de chirurgie unde lucrez, am urcat la etajul XII, la Clinica a II-a medicală. Am cunoscut un om în vârstă, cu părul alb, cu o privire blajină dar cercetătoare, cu un zâmbet lin şi sincer, uşor descumpănit de apariţia mea neaşteptată. Pe patul de spital, mi-a făcut impresia unui trup care, cucerit de boală, trădase spiritul încă plin de interes pentru viaţă. Întrevederea a fost scurtă şi protocolară. I-am promis că-l voi mai vizita în zilele următoare şi că voi transmite în ambele sensuri mesajele încredinţate de cei doi pacienţi — G. G. Ursu şi C. D. Zeletin. După câteva zile, sâmbătă 7 iunie, mergând cu C. D. 10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

să judecăm la rece cazul, nu reuşesc însă să ne aline durerea sufletească pricinuită de dispariţia celui care a fost G. G. Ursu… Ultima dată l-am vizitat într-o după-amiază de iulie, când o adiere de vânt făcea mai suportabilă căldura lui cuptor, dar stingea licăririle fragile ale lumânărilor pe care Doamna Ursu, C. D. Zeletin şi cu mine încercam să le aprindem în cimitirul din Domneşti, la marginea cartierului Drumul Taberei, lângă crucea pe care scrie lapidar Profesor G. G. Ursu.” * Animator al unor reviste de provincie, mai ales de la Bârlad şi Tecuci, cercetător al literaturii regionale şi nu numai, G.G. Ursu este şi un producător de poezie, unele din versuri cu împrumuturi de la Mihai Codreanu şi George Tutoveanu, vibrant, cald, făcând din el un cântăreţ amabil, cultivator de bucurii, de a trăi şi visa – crede despre el Al.Piru. D. Petrescu îl vede ca pe un elegiac. Perpessicius – ca pe un poet delicat, unul al melancoliilor. Constantin Ciopraga îl crede şi contemplativ şi evocator. înclinat spre elegie şi în căutarea graţiosului, seraficului, a cuvântului pur, dar şi realizator al poeziei de elevaţie, de înălţare, a calmului, al odihnitorului şi meditaţiei… Nicolae Iorga, Pompiliu Constantinescu îl văd… Către care direcţie pendula G.G. Ursu în acele zile ale spitalizării, când privea de la înălţimea etajelor panorama Bucureştilor, unde-l purtau gândurile? Sigur către Bârlad, oraşul de naştere şi al copilăriei, al dorurilor lui: Bârladul e Lancrămul meu, E prispa de lut de-altădată, Fântâna cu lanţul ei greu, Salcâmul din poarta uitată. (Rondelul fiinţelor de azur, 1969) Precis către mama sa , cu gândul că ar fi sosit momentul revederii: Tu, mamă, vii, cu tâmpla argintie, Ca-n alte vremuri să-mi arăţi cărarea Şi cum îmi eşti aşa de-aproape, mamă, Un fulg pe obraz îl simt ca un sărut. (Sonet mamei, 1959) Sau poate trăia constatarea îmbătrânirii personale: Îmbătrânim, poeţi, îmbătrânim Ratăm cu orice strofă dăltuită. E o poveste-a muzelor ispită. Poetul nu-i nici mag, nici serafim. .. .Râzând de tot ce scris-am pe hârtie, Voi nu veţi şti că scrisul meu cel mare Eu l-am luat cu mine-n veşnicie. (Anonimul, 1945) Sentimentul acesta al îmbătrânirii îl împletise cu forţa versurilor în amintiri concretizate în „Rondelul părului cărunt”, 1957, după cum s-a arătat mai sus de către Radu Şerban Palade. Căutările şi întrebările poate l-au purtat şi către plopii de la Bârlad: „Voi, plopi, mai departe, la fel veţi foşni.”

participa la manifestările organizate în Bârlad, la sfârşitul lunii mai, unde, în ciuda suferinţei, plecase cu materialele pentru comunicări la diferite reuniuni ştiinţifice prilejuite de Zilele culturii bârlădene. Boala l -a obligat să părăsească degrabă oraşul natal, atât de iubit şi cântat. Din aceleaşi motive nu putuse participa nici la lansarea primului volum din lucrarea Bârladul — odinioară şi astăzi, la care colaborase intens. Lăuda iniţiativa elaborării unei astfel de cărţi. Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei erudiţii de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese profund în esenţa lucrurilor. Iţi inspira siguranţa acelui cărturar legendar care cu lumina minţii deschisese multe tainiţe, iar ceea ce aflase, ca un profesor cu har, ţinea să comunice mai ales celor tineri. Avea o dragoste neţărmurită pentru Bârladul natal şi pentru înaintaşii în ale literaturii de pe acele meleaguri. Am vorbit despre veneratul lui magistru, poetul George Tutoveanu, despre Academia Bârlădeană, al cărei ultim secretar a ţinut în mod special să precizeze că a fost, despre diferitele familii Palade şi în special despre Gheorghe Palade, deputat liberal, fost ministru de finanţe, a cărui statuie se afla în celebra Grădină publică a Bârladului. Ştia cu amănunte biografia căpitanului de infanterie Emil Gârleanu şi a ofiţerului de cavalerie Tudor Pamfile. Avea o deosebită veneraţie pentru munca imensă de culegere a folclorului pe care Tudor Pamfile a depus-o dintr-o iubire adâncă pentru neamul românesc. Aprecia drept una din cele mai valoroase lucrări pentru definirea orizontului spiritual al neamului lucrarea lui Artur Gorovei Cimiliturile românilor. Cum nu voiam să-l obosim pe bolnav cu prezenţa noastră, ne -am despărţit optimişti, cu promisiunea de a ne revedea curând pentru a continua discuţiile atât de interesante despre locurile şi oamenii Ţării de Jos, în special despre Bârlad, subiect care vedeai că îi face deosebită plăcere şi pe care îl cunoştea ca nimeni altul. Vestea morţii lui mi-a venit prin surprindere şi m-a durut profund. Am pierdut un poet de mare talent, un cărturar de excepţie, un om deosebit. Cuvintele nu pot reda personalitatea şi atmosfera pe care le degaja. Adevărat model de profesor, cercetător plin de calităţi umane rare: erudiţie, sobrietate, demnitate, discreţie, dreptate, dragoste pentru oameni şi ţară, pentru limba românească şi pentru spiritul acestui neam. Era, într-adevăr, cronicarul moldovean desprins şi făurit de legendele reale ale Ţării de Jos, pe care o iubea cu patimă. Cercetând documentele medicale (F.O. Nr. 15144/1313 din 26 mai 1980, Clinica a II-a medicală, Spitalul clinic al municipiului Bucureşti, am aflat că a fost externat ameliorat, la 12 iunie 1980. La externare, foaia de observaţie purta printre altele următoarele diagnostice: diabet zaharat insulino-dependent clinic manifest, cardiopatie cronică ischemică nedureroasă, insuficienţă cardiacă cronică, hipertensiune arterială sistolică. De diabet zaharat şi de hipertensiune arterială suferea de peste zece ani. Antecedentele vasculare familiale erau încărcate: mama decedase în urma unui accident vascular cerebral, iar un frate de infarct miocardic. Toate aceste date ştiinţifice medicale, care ne permit 11

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Sau către „Rondelul unui epicureu” – (1939): „Codri verzi, flori albe, dragi femei, eu vouă Bucurii ascunse, rob vă sunt, ca ieri… S-aşteptăm lumina altor primăveri, Nu vreau să mă-ngroape toamna asta nouă.” Şi acuzator, dar încrezător: „Satana râde-anume Şi moartea dă cu cotul, Dar mai trăim pe lume Şi n-am murit cu totul. Prieten de departe, Mai scrie-mi, nu te teme Şi nu-mi vorbi de moarte: Ea va veni, la vreme.” Şi ca un testament, o poruncă, revenind la „Un plop sonor”, 1966 (tot de la Bârlad?): „Nimicul dulce-al vieţii îl cunosc. Prieteni, pot pleca fără regrete. La căpătâi nu-mi puneţi chiparos, Nici salcie cu răvăşite plete. Ci doar un plop, la orice adiere, Vibrând din rădăcini, cu glas amar, În toamna grea de aur şi tăcere Un plop sonor să-mi cânte în zădar.” Timpul a lucrat şi undeva, în 2007, S.M. notează pe scurt despre G.G.Ursu care zilele acestea ar fi trebuit să împlinească 96 de ani, dar a murit în 1980, la 69 de ani: „Zilele acestea se împlinesc 96 de ani de la naşterea celui mai pătimaş cântăreţ al urbei Bârladului: scriitorul G.G. Ursu. Este cel care a împletit atât de sugestiv, în poezia “Rondelul amintirii”două stări de început, tinereţea şi primăvara: „Au înflorit salcâmii la Bârlad,/ Oraşul e-o legendă de ninsoare,/ Voi, tineri, prindeţi clipa să nu zboare/ Cât florile pe caldarâm nu cad”. Marele om de cultura C.D. Zeletin spunea despre Ursu: „A fost un mare cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare, moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un admirabil profesor universitar”. G.G. Ursu a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Iaşi, unde profesorul său Garabet Ibrăileanu i-a remarcat talentul şi i l-a şlefuit. Câţiva ani a fost profesor de limba română în mai multe oraşe din zona Moldovei. Ulterior, a fost inspector şcolar al regiunii Galaţi, inspector de română în Ministerul Educaţiei Naţionale, inspector general în Ministerul învăţământului. A devenit lector universitar, apoi conferenţiar la Institutul pedagogic Bucureşti, prodecan al Facultăţii de Filologie, şeful catedrei de Filosofie a aceleaşi facultăţi. În 1969, a devenit doctor în Filologie. A colaborat cu zeci de reviste literare româneşti şi a fost prezent la multe evenimente culturale din ţară. Dintre volumele sale, amintim: „Antologia scriitorilor bârlădeni”, „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, „Tecuciul literar”, „Memorialistica în opera cronicarilor” (teza sa de doctorat), „Salcâm uituc”, „Dealul brânduşelor”, „Fulgi de

zăpadă” etc. A murit în 1980 la vârsta de 69 de ani, departe de urbea pe care a cântat-o atât de suav şi de nostalgic. Tot Zeletin spunea: „Iubirea lui pentru oraşul natal era o voluptate, un mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad, migrat asemenea continentelor.”(SM.). În 1938, G. Tutoveanu, într-un sonet intitulat „Lui G.Ursu” publicat în revista „Cuget clar”, presimţindu-şi apusul spune G.Petrescu în 1973 în „Prefaţă” la volumul „Salcâm uituc” de G.G.Ursu, făcea din fostul secretar al Academiei Bârlădene moştenitorul său spiritual: „Avar o viaţă-ntreagă-am adunat, Cu griji pe care nu ţi le pot spune, Comori cum încă nici un împărat, De când e lumea, n-a ştiut s-adune… Să le păstrezi şi-n alte lumi mai bune, Acestea toate, ţie ţi-am lăsat.” În 1938 G. Tutoveanu avea vârsta de 66 ani, iar G.G.Ursu doar 27. George Tutoveanu a murit la 20 august 1957 – a mai trăit încă 19 ani din 1938, la vârsta venerabilă de 85 de ani, iar G.G.Ursu în 1980, când avea doar 69 de ani. * Într-un medalion, publicat în volumul „Bârladul în presa vremurilor…”, Editura PIM, Iaşi, 2007, p.215-233, dintr-o confuzie regretabilă, atribuiam volumul de poezii „Mereu doi”, Editura Litera, Bucureşti, 1971, prezentat de Nina Cassian, aparţinând, ca şi sonetul „Sonetul sone” lui Gh. Gh. Ursu, când în realitate, Gheorghe Ursu este altă persoană, debutant editorial în 1971. Precizarea făcută de prezentatoare în sensul debutului putea să-mi servească pentru evitarea confuziei despre care am aflat când mi-a adus-o la cunoştinţă C.D.Zeletin, cunoscător profund şi a operelor celor doi. Pentru precizie şi modul cum m-a atenţionat, toate mulţumirile mele lui C.D. Zeletin. Lucrarea de mai jos: Nicolae Ciochina “Materie si timp:

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

C RO N I C A D I N S U F L E T P E N T RU PAT R I M O N I U : , , R E P E RTO R I U L A R H E O L O G I C A L J U D E Ţ U L U I B OTO Ș A N I ” Ion Istrate 23 octombrie (2013), în Sala Oglinzilor I eri, a Muzeului Judeţean Botoşani a avut loc

lansarea volumului ,,Repertoriul Arheologic al Judeţului Botoşani”, pentru care a muncit, a ostenit şi a scris această carte, din suflet pentru Patrimoniu, dr. Octavian Liviu Şovan, remarcabil om de ştiinţă al Botoşanilor. În acelaşi timp, a avut loc vernisajul Expoziţiei ,,COMORI ARHEOLOGICE BOTOŞĂNENE”, unde cu toţii am apreciat efortul doamnei Maria Dumitrescu şi al domnului Liviu Şovan, Oameni de Patrimoniu, care au coordonat săpăturile arheologice şi au îngrijit această p r eze ntar e c u : Necropola din sec. IV-V de la Mihălăşeni şi Aşezarea Culturii Cucuteni de la Vorniceni. La eveniment au fost invitaţi şi au participat: Dr. Ion Ioniţă – cerecetător ştiinţific, Institutul de Arheologie Iaşi şi Dr. Vasile Chirica – prof. univ. Universitatea ,,M. Kogălniceanu” Iaşi. În numerosul public care a participat au mai fost remarcaţi: Dr. Dan Prodan, istoric; Dr. Daniel Botezatu, profesor; Dr. Vasile Adăscăliţei, profesor; prof. Cornelia Viziteu, director al Bibliotecii Judeţene ,,Mihai Eminescu”; Dr. Aurel Melniciuc, director al Centrului Judeţean de Creaţie; Dr. Daniel Cicălău, şeful Secţiei Arheologie – Muzeul Judeţean; Dr. Sergiu Balanovici, şef al Secţiei memorialistice – Muzeul Judeţean Botoşani; prof. Dana Petraru, fostă director al Direcţiei de Cultură; prof. Danuţ Huţu, actualul director al Direcţiei de Cultură; Steliana Băltuţă, muzeograf; poetul botoşănean, D.M. Gaftoneanu; poetul Petruţ Pârvescu; Mihai Cornaci, şeful Secţiei de numismatică – Biblioteca Judeţeană. S-a reţinut cu această ocazia că este necesar să descoperim noi locuri de interes şi să protejăm siturile arheologice de pe teritoriul judeţului Botoşani, lucru ce răspunde unei necesităţi actuale şi anume: conservarea patrimoniului arheologic. Acţiunea a fost coordonată şi moderată cu profesionalism de către prof. Lucica PÂRVAN – directorul Muzeul Judetean Botosani.

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

J U D E Ţ U L B OTO Ș A N I – O N O U Ă C A RT E D E V I Z I T Ă G E O G R A F I C O – I S TO R I C Ă

Dan Prodan nouă apariţie editorială îmbogăţeşte bibliografia O ştiinţifico – didactică referitoare la Jud. Botoşani:

Constantin P. Cojocariu, Judeţul Botoşani – Portret geografic, cu elemente de istorie şi dezvoltare durabilă, Editura Quadrat, Botoşani, 2013, 484 p. + 1 hartă. Precizez de la început: a nu se confunda Constantin P. Cojocariu cu Constantin I. Cojocariu! Amândoi colegii mei, „tineri” pensionari şi activi pe plan ştiinţific, sunt originari din localitatea Zamostea – Suceava, rude între ei, dar Constantin P. de la Corni – Botoşani a manifestat până acum preocupări de geografie istorică, iar tizul săuConstantin I.din Botoşanipreocupări de istorie – geografie locală.Constantin P. Cojocariu a mai elaborat şi editat şi alte contribuţii de istorie – geografie locală: Comuna Corni – elemente de istorie şi geografie locală, Editura Axa, Botoşani, 2000; Educaţia pentru dezvoltare durabilă prin şi pentrucomunitate, Editura Axa, Botoşani, 2003; Corni – 515 ani de la prima atestare documentară, Editura Axa, Botoşani, 2004; Cercetarea elementară a orizontului local şi apropiat – ghid metodologic (în colaborare cu O. Mândruţ), Bucureşti, 2008. Lucrarea, girată ştiinţifico – metodologic şi prefaţată de conf. univ. d-r Ioan Iosep de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, a fost structurată astfel: Prefaţă (conf. univ. d-r Ioan Iosep), Cuvânt – înainte şi În loc de prefaţă (autorul), 4 capitole (Introducere, Cadru natural, Elemente de geografie umană, Manifestări şi evenimente geografice de excepţie desfăşurate la Botoşani în 2008), Bibliografie, Abrevieri. În Prefaţă (pp. 11 – 16) universitarul sucevean a realizat o prezentare generală a cărţii, în Cuvânt – înainte şi În loc de prefaţă(pp. 17 – 20) autorul a explicat demersul său ştiinţifico – didactico – metodic şi a mulţumit persoanelor care l-au ajutat profesional şi material în proiectul său. În Introducere (pp. 21 -29)Constantin P. Cojocariu a prezentat aşezarea geografică, limitele şi suprafaţa Jud. Botoşani, completând cu cercetările geografice – istorice din secolele XVIII – XX referitoare la zona Botoşani. Cadrul natural al Jud. Botoşani a fost analizat de autor în Capitolul II (pp. 30 – 172), insistând asupra: Caracteristicilor geologice (pp. 30 – 44), Reliefului (pp. 45 – 81), Climei (pp. 82 – 98), Hidrografiei (pp. 99 – 114), Caracteristicilor biogeografice (pp. 115 – 144), Solurilor (pp. 145 – 149), Rezervelor solului (pp. 150 – 154), Unităţilor geografice regionale (pp. 155 – 172). Subcapitolele tematice au la rândul lor subdiviziuni, astfel că materialul informativ este prezentat foarte ordonat şi explicativ. De exemplu, prezentând ReliefulJud. Botoşani, prof. Constantin P. Cojocariu a analizat:Originea şi evoluţia reliefului, Caracteristicile morfologice şi morfometrice,

Tipuri genetice de relief (Relieful structural şi petrografic, Relieful sculptural, Relieful pluviatil, Relieful deluvial), Procese morfologice actuale care contribuie la modelarea versanţilor şi microrelieful creat de ele (Condiţii, procese şi forme actuale de modelare a versanţilor), Problema captărilor. Elementele de geografie umană (Capitolul III, pp. 173 – 454) sunt complementare Cadrului natural geografic. Autorul a structurat capitolul amintit anterior în subcapitole tematice: Probleme de geografie a populaţiei (pp. 173 – 224), Aşezările umane (pp. 225 – 310), Economia cu domeniile sale de manifestare: agricultura, industria – meşteşugurile, transporturile, comerţul, serviciile, turismul (pp. 311 – 454). Insist asupra subcapitolului III.2. Aşezările umane, în care prof. Constantin P. Cojocariu a îmbinat informaţiile şi analiza geografice cu cele istorice. Astfel, au fost prezentate: Apariţia şi evoluţia reţelei de aşezări umane în judeţul Botoşani (Apariţia şi evoluţia aşezărilor umane în spaţiul actual al judeţului Botoşani; Aşezări umane dispărute; Aşezări umane dispărute, parţial atestate şi neidentificate), Aşezările urbane (Apariţia şi evoluţia aşezărilor urbane; Caracterizarea oraşelor din judeţul Botoşani: Municipiul Botoşani; Municipiul Dorohoi; Oraşul Darabani; OraşulFlămânzi; Oraşul Săveni; Oraşul Ştefăneşti;Oraşul Bucecea), Aşezările rurale. Probleme geografice generale, Ecologia aşezărilor umane (Aspecte generale; Situaţia principalelor probleme de mediu: Procesele geomorfologice actuale; Starea atmosferei; Starea apelor; Agricultura, învelişul pedologic şi ecologia; Poluarea sonică; Poluarea nucleară; Situaţia deşeurilor). Autorul a completat personalitatea geografico – istorică a Jud. Botoşani cu cea ştiinţifico – didactică (Capitolul IV, pp. 455 – 473), prezentând Manifestări şi 14

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

titlului. Contribuţia este încă o dovadă a realităţii că cercetare ştiinţifică – metodică se poate proiecta, realiza şi finaliza şi în provincie şi la vârsta a treia. Cred, de asemenea, că monografia prof. Constantin P. Cojocariu poate fi inclusă în proiectul „Judeţele României” şi editată sub auspiciile Academiei Române, după ce structura şi conţinutul ei vor fi adaptate conform cerinţelor proiectului geografic amintit. Lucrarea trebuie completată cu un Indice toponimic, hidronimic, antroponimic; de asemenea, cu o hartăactualizată a Jud. Botoşani, la nivelul anilor 2010 – 2013, care există deja în literatura geografică de specialitate.Aparatul critic al cărţii este inclus în text, modalitate comodă pentru tehnoredactor, dar deranjantă pentru cititor, care trebuie să verifice repetat bibliografia de la sfârşitul lucrării. Mult mai simplu şi mai practic era aparatul critic plasat la subsolul paginii, cu vizualizare rapidă şi eficace. Unele contribuţii incluse în Bibliografie sunt citate incomplet sau cu unele greşeli tehnice.

evenimente geografice de excepţie desfăşurate la Botoşani în 2008: 1. Congresul naţional de geografie -Botoşani (23 – 25 mai 2008); 2. Centenarul naşterii academicianului Victor Tufescu – personalitate de excepţie a geografiei româneşti (15 octombrie 2008). Cartea este completată cu Bibliografie (pp. 474 – 480, cu 230 de articole, studii, cărţi şi surse citate) şi Abrevieri (pp. 481 – 482) utilizate în paginile lucrării. Aceasta mai conţine 204 figuri (hărţi şi fotografii alb-negru şi color), 64 tabele tematice, Harta Jud. Botoşani în 1977, realizată de Victor Tufescu, format A3, color. Cartea, bazată pe informaţii diverse la nivelul anului 2010, este o contribuţie ştiinţifică importantă la studiul problematicii din titlu. Abordează şi probleme puţin sau deloc studiate: istorie locală, dezvoltare durabilă, integrare europeană, ecologie şi poluare, activităţi ştiinţifice – didactice zonale. Lucrarea poate fi utilizată cu succes şi în calitate de mini – ghid turistic al Jud. Botoşani sau manual pentru o disciplină opţională cu tematică identică sau conexă

E D I F I C I I C I V I L E A R M E N E Î N B OTO Ș A N I I SECOLELOR XVIII – XX

Dan Prodan intelectuali botoşăneni, Viorica Popa (fostă D oibibliotecară la Biblioteca Judeţeană „Mihai

eforturi prometeice, dar şi prin mijloace atât de comune, au înălţat condiţia oraşului Botoşani, care fără armeni ar fi rămas un loc mult mai puţin cunoscut”. O referire punctuală trebuie făcută la primarii armeni ai localităţii Botoşani, din ultima treime a secolului XIX şi prima jumătate a celui următor: Gheorghe Ciolac (1867, 1872), Ilie (Luţă) Ciolac (1890, 1898), Christian (Cristea) G. Ciomac (1927, 19281929), Ioan Missir (1931, 1941 – 1943). Al doilea titlu din decalogul istoriografic armenesc este: Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Folosirea singularului în titlul cărţii face trimitere la instituţia bisericii armene din Botoşani şi nu la biserica armeană ca element arhitectonic, pentru că autorii prezintă trei lăcaşuri de cult armene şi o mănăstire ortodoxe din Botoşani. Prima dintre ele este biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare), construită în „1350”, conform părerii autorilor. Al doilea edificiu religios este biserica Sfânta Treime din Botoşani, construită din lemn în 1655 şi din piatră în 1795. A treia biserică este Buna Vestire a cimitirului armenesc Eternitatea din Botoşani, construită în 1884. Cazul particular a fost biserica de lemn şi mănăstirea armenească Sfântul Axtentie din Botoşani, cu activitate religioasă între anii 1560 – 1655. Şcoala armeană din Botoşani, o existenţă de şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 22 p., este titlul celei de-a treia cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni. Autorii au prezentat sumar cele trei şcoli ale comunităţii armeneşti din Botoşani. Prima dintre ele a fost şcoala armenească de pe lângă biserica armenească Sfânta Maria, întemeiată, presupun logic autorii, încă din secolul XV. Şcoala a devenit, din 1811, Şcoala publică armeană de băieţi, cu predare în limba armeană, iar după 1850 cu predare şi în limba română. Din 1858 a

Eminescu” din Botoşani) şi Florin Simion Egner (fost primar al oraşului Botoşani, în perioada 2000 – 2004, ulterior consilier local), urmaşii unor importante familii armeneşti din Botoşani şi, respectiv, Săveni, sunt iniţiatorii şi realizatorii unui important proiect istoriografic cu titlul final: O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, structurat în zece cărţi sau capitole, cum le-au numit autorii. Până în mai 2013 au fost editate patru cărţi, celelalte aflându-se deja la tipar sau în stadiu final de elaborare, pe masa (tastatura calculatorului!) autorilor. Cele prime patru titluri, în ţinute grafice foarte bune, imprimate pe hârtie semi-velină, cu imagini, hărţi, grafice etc. color şi alb-negru, lansate oficial la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică), la 14 mai 2013, au fost: Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 – 2012), Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 114 p. Autorii au structurat demersul lor istoriografic în 16 capitole sintetice, cu un Cuvânt înainte, În loc de concluzii şi Referinţe bibliografice. Autorii au precizat că „A scrie istoria armenilor din Botoşani înseamnă a scrie istoria Botoşanilor. O istorie a oraşului văzută din perspectiva unei colonii adoptate, puternică şi aducătoare de prosperitate. Bogăţia armenilor botoşăneni a însemnat bogăţie pentru oraşul Botoşani, pentru că armenii nu au luat nimic cu ei pentru a duce în alte părţi, dar au adus atâtea încât fiecare loc important în oraş poartă amprenta lor durabilă: case, astăzi monumente de arhitectură urbană; biserici monumentale; străzile armene şi spaţiile comerciale cu beciurile boltite în Piaţa Târgului; cimitire cu monumente funerare unice în Moldova; Piaţa Mare a oraşului. Armenii botoşăneni, prin 15

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

funcţionat la Botoşani Şcoala armeană de băieţi nr. 2, cu predare în limba armeană şi în limba română, dar cu o existenţă efemeră, doar câţiva ani şcolari. În perioada 1866 – 1894 a funcţionat periodic la Botoşani Şcoala armeană de fete, susţinută financiar de Societatea armeană de binefacere Bratstva. După 1945 – 1948 nu au mai existat şcoli armeneşti în oraşul Botoşani, elevii armeni frecventând şcolile româneşti de diferite grade. Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 118 p., este titlul celei de -a patra cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni, care completează informaţiile din Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Autorii au prezentat noutăţi despre cimitirele conexe bisericilor armene din Botoşani: 1. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox descoperit în Botoşani; 2. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial); 3. Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire. Următoarele apariţii editoriale din seria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni sunt, în viziunea autorilor: 5. Case armene din Botoşanii de altădată; 6. Personalităţi armene din Botoşani; 7. Patrimoniul comunităţii armene din Botoşani; 8. Tradiţii şi obiceiuri armene din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani; 10. Documente din arhiva comunităţii armene din Botoşani, formând al doilea cvintet al monografiei. În septembrie 2013 apare al cincilea volum al seriei armeneşti, care încheie primul cvintet tematic al monografiei Istoria armenilor din târgul Botoşani. Volumul al V-lea, intitulat Case armene din Botoşani, a fost structurat în 10 capitole, cu subcapitolele respective: capitolele I – VI, Concluzii, Anexa nr. 1 (Propuneri pentru Rezervaţia de artă plastică Cimitirul armean Eternitatea), Bibliografia utilizată de autori, Addenda (Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, secolul XI – începutul secolului XXI, întocmită de Florin Simion Egner). Construcţiile armenilor din Botoşani au fost în primul rând locuinţe private, obişnuite sau sofisticate, după averea şi poziţia socială a proprietarului în comunitatea armeană şi în societatea botoşăneană a secolului respectiv. Au urmat apoi clădirile de interes şi de utilitate publică, construite special sau găzduite în clădiri ridicate de armeni ori pe terenuri donate de proprietari armeni. Astfel, arhitectura prezentă a oraşului Botoşani include clădiri armeneşti cunoscute de botoşănenii din generaţiile a doua şi a treia, dar necunoscute sau ignorate în tumultul vieţii cotidiene de tânăra generaţie, pentru care construcţiile urbei în general, clădirile armeneşti în particular, constituie penultima grijă şi preocupare a zilei. Autorii, Viorica Popa şi Florin Simion Egner, urmând moto-ul autoasumat: „Prin armeni descoperim istoria oraşului Botoşani”, au grupat clădirile armeneşti, dispărute sau încă existente, după criteriul geografic şi al utilităţii publice. Referitor la Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Armeană (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul armenesc” – R2), autorii au prezentat 11 „case”, începând cu Casa Maximovici – Alaci şi terminând cu Casa Truşchievici – Goilav, analizând stilul arhitectonic, perioada construirii, reparaţii – modificări arhitecturale

structurale, completând cu date despre familia constructoare, situaţia juridică şi starea prezentă a construcţiei. A urmat apoi Capitolul al III-a, Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Sfântul Gheorghe (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul comercial al Târgului Vechi” – R1), în cadrul căruia autorii au prezentat alte 15 case armeneşti zidite în perioada: sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XX, de la Casa negustorilor armeni din Piaţa Sfântul Gheorghe până la Casa Enăşescu – Goilav. Unele dintre ele sunt încă „active” astăzi, altele au fost abandonate / părăsite, din motive pe care autorii le-au menţionat cu regret şi cu durere în suflet. O altă zonă cu case armeneşti a fost segmentul topografic al actualului Bulevard Mihai Eminescu, de la intersecţia cu str. Marchian spre ieşirea către Iaşi (Cap. IV, Alte case armene din Botoşani, catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Zona rezidenţială” – R6). Sunt recenzate 11 clădiri, unele utilizate astăzi, cum ar fi cea care găzduieşte Direcţia de sănătate publică a judeţului Botoşani sau Casa Memorială „Nicolae Iorga”, ori altele părăsite (Casa Ciolac, Casa Ion Ciolac etc.). Dar armenii au avut o contribuţie foarte importantă şi la edificarea unor clădiri de interes şi de utilitate publică: Teatrul „Mihai Eminescu”, Judecătoria de pace (str. Cuza Vodă colţ cu Calea Naţională), Şcoala armeană din curtea Bisericii armene „Sfânta Maria”, Spitalul de copii „Filantropia” (intersecţia str. Bucovina cu str. Nicolae Iorga), Spitalul de boli contagioase – Spitalul Militar (lângă Mănăstirea Popăuţi), Casa comunităţii armene (pe str. Poştei). Sunt clădiri ale căror personalităţi arhitectonice şi instituţionale trebuie re-promovate şi re-personalizate pentru Municipiul Botoşani la începutul secolului XXI (Cap. V, Teatru, judecătorie, şcoală, spitale farmacie din Botoşani, construite de armeni). Case armeneşti care nu mai sunt (Cap. VI), posibilă parafrază a titlului cărţii de evocări a lui Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, istoricul însuşi locuind în copilărie în casa armencei Ecaterina Ciolac de pe str. Liceului, este capitolul cel mai trist al cărţii. Au fost dărâmate, din varii motive, pe care autorii le-au enumerat cu regret, în a doua jumătate a secolului XX, casele construite de familiile Constantin Ciolac, Cerchez, Falinski, Sofian Goilav, Ioana 16

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Missir, Ţaranu – Jaba, sau Casa cu prăvălie (str. Victoriei, nr. 12) ori Casa cu cerdac pe două laturi (str. Dochia, nr. 3). Şi încă alte exemple ar putea fi adăugate… „Majoritatea caselor care s-au păstrat până astăzi, au concluzionat autorii, au fost construite de armeni în Botoşani, între anii 1786 – 1928. Perioada începe şi se termină cu construirea a două edificii emblematice de către comunitatea armeană din Botoşani. În 1786 s-a construit Şcoala armeană iar în 1928 a fost dată în folosinţă Casa comunităţii armene. Anul 1930 a însemnat în recensămintele locale, dar şi în documentele păstrate în arhive, o ieşire din primul plan al rolului acestei comunităţi locale”. Comunitate importantă în Botoşani, etnia armeană a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea multi-sectorială a localităţii şi la completarea arhitecturală a ansamblului urbanistic Botoşani cu edificii specifice, unele încă „în picioare” şi „active” în diferite domenii de activitate umană, clădiri care bucură ochii privitorilor, profani sau specialişti, dar toţi doritori să vadă şi să atingă trecutul de lângă ei; altele dărâmate, rămase doar în fotografii, desene, filme sau în memoria botoşănenilor din generaţiile a doua şi a treia, care se mai opresc astăzi cu nostalgie şi regret în dreptul unor locuri din oraş, rostind nostalgic pentru ei şi pentru alţii şi indicând cu mâna tremurândă de emoţie sau de bătrâneţe: „Aici a fost odată Casa…”. Conservarea valorilor arhitectonice şi spirituale

armeneşti din Botoşani, înfiinţarea unui muzeu şi a unui Lapidarium armene se impun cu necesitate în viitorul apropiat, pentru a combate uitarea care se aşează ca un linţoiu negru peste istoria armenilor din nordul Moldovei. La îndepărtarea uitării şi la rememorarea trecutului contribuie şi Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, întocmită de Florin Simion Egner. Plecând de la moto-ul: „Prin armeni descoperim istoria oraşului Botoşani”, autorul a realizat o schiţă a istoriei armenilor plecaţi în diaspora la mijlocul secolului XI şi aşezaţi în micro -regiunea şi apoi în târgul Botoşani, ulterior trăitori şi activi în urbe până în zilele noastre, la începutul secolului XXI şi al mileniului III. Pentru secolele XI – XIV autorul a formulat ipoteze bazate pe logica istorică, pe dovezi istorice indirecte, circumstanţiale, pe bunul simţ raţional, dar care trebuie dovedite pe viitor cu izvoare istorice credibile, solide, directe. Propun autorilor să aibă în vedere pe viitor aşezarea unor plăci sau indicatoare explicative pe clădirile armeneşti încă existente, funcţionale sau părăsite, şi pe locurile unde au existat în trecut construcţii armeneşti. Pentru că, dacă s-a spus şi încă se mai spune că oamenii şi cărţile îşi au soarta lor, mai bună sau mai rea, eu sunt sigur că pot afirma, fără teama de a greşi sau de a fi blamat: HABEAT SUA FATA AEDIFICII !

O C TO M B R I E

SPERANŢĂ

Carmen Buzenche

Octombrie…cuvânt rece şi amar Îmi caut printre frunze Cugetul fugar. Mi-e goală mintea E atât de frig în mine… Mă ascund în tăcerea Ce de cald îmi ţine. E umed şi plăpând pământul Iar cerul plângeLacrimi reci Se scurg în suflet şi mi-e teamă Să…nu te ineci. Nu e nimeni pe trotuare Plâng zidurile erodate Iar felinarele se -ndoaie Putrede de atâta ploaie. Tac. Ploaia mă priveşte… Octombrie îşi face legea -iar Eu sunt doar un biet fugar Oriunde, pe străzi de apă pline E toamnă afară, E toamnă…în mine…

Mă vezi … ? Ascunde-mi inima în palma-ţi caldă Şi fereşte-o de suferinţă. Sau crezi Că -n pieptul ce -mi bate a viaţă Inima…mi-e-n siguranţă ? Acoperă- mi chipul Cu zâmbetul tău de marmură rece Şi nu îi da drumul Şi nu-l lăsa să plece… Privirea Din ochii ce-ţi clipesc molatic Coboar- o în suflet de vrei Tristeţea toată să mi -o iei … Adună -mi fiinţa Şi -n versuri o scrie Iar peniţa subţire cu luciri de argint Îmi va da viaţă Şi nemurire Şi voi renaşte succint Pe buzele cititorilor… Mă vezi …?

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

C R O N I C Ă L A O C A RT E : „ÎNGERII URCĂ LA CER” Vasile Popovici „Orice s-ar spune, în şirul de secole, de la poeţi poţi şi ţi-e îngăduit să aştepţi impulsu-rile în stare să reaşeze omul în inima universului, să-l abstragă pentru o clipă din aventura sa distrugătoare, să-i aducă aminte că există pentru orice durere şi orice bucurie din afară un loc care se poate desăvârşi la infinit, un loc al hotărârii şi al ecoului”. (André Breton) Un loc al hotărârii l-a dobândit prin talent şi trudă asiduă, poeta Maria Ileana Belean căreia i se poate încredinţa atestat de consacrare pe arealul literaturii române contemporane. Dacă nu e imposibil, atunci e anevoioasă această escaladare spre vârf de Ciomolungma, nu oricui accesibilă. Asemenea alpinistului, e nevoie de cutezanţă, de mult „antrenament”, de motivaţie, dar înainte de toate de darul dat în datumul tău: îl ai, ori nu-l ai; dacă-l ai, atunci, străduieşte-te să îl foloseşti spre un ţel, un scop, un sens, căci: „orice om cuminte face ceva în vederea a ceva, şi acest ceva este o limită, căci scopul este un hotar. Atunci, dacă există un astfel de scop ultim, este exclus un proces de devenire la infinit, iar dacă nu există un asemenea scop, nu va mai exista cauza finală”(Aristotel, – Metafizica, Editura Academiei R.S.R , Bucureşti, 1965, pag. 97). Poeta Maria Ileana Belean îşi deshide volumul cu poemul „Îngerii urcă la cer”, poem de titlu; nu pot apercepe motivaţia care a îndemnat-o să-şi numească poemul, aşa, bănuind doar o substanţială încărcătură conotaţională şi o simbolistică aparte, până la subliminalul eului, greu de ajuns şi inuit. Cititorului grăbit ori neavizat ori puţin elevat, îi poate scăpa nuanţa, simbolul, conotaţia, ideea, esenţa, lecturând cu oarece neglijenţă pe care nici el însuşi nu şi-o bănuie că ar sălăşlui în el. De teama unui fiasco ingrat, nu m-aş încumeta la a-mi face părere. Şi totuşi, calitatea mea de fidel cititor al poetei, măndeamnă la reflecţie. Îngerii urcă la cer pentru că acolo e locul lor, nu printre pământenii care au adunat în ei tot răul universal, printre oameni care se hăituiesc între ei, se autodevorează precum furnica buldog şi se plâng apoi de durere, întristare şi suspin, cum ar zice sacerdotu’, – dom’ popa. De acolo, ei ne veghează şi ne zâmbesc. Dacă vor; dacă pot, dacă au cui, dacă au pentru ce şi cine. Primul cuvânt din prima poezie a volumului este „singurătatea”. Dacă n-aş fi citit în prealabil cartea, s-ar isca în mentalul meu, nu o întrebare, ci o precipitare de a evalua eronat acel ceva din citatul de mai sus al lui Aristotel. Volumul, odată început, te duci cu lectura până la capăt; ajungând la capăt, simţi nevoia de a continua cu volumul al IIlea pe care, neavându-l, mai citeşti încă o dată, iar oricine ştie că o lectură reluată, adaugă noi frumuseţi, redescoperind ce nu ai reuşit din prima. Şi mai descoperim o poetă autentică ce scrie bine, o poetă care încearcă consacrarea, a cărei operă să se înscrie în circuitul de valori, în axiologia artei. Volumul de poezii „Îngerii urcă la cer”, - lăsaţi-mi părerea neştirbită - , este un manual lirico-epico- eroticofilozofic, acceptând părerile pertinente ale distinşilor cititori ce vor foileta, motivaţi de actul culturii de care neamul nostru are

atâta nevoie, ca de aer, apă, foc, pământ, - grecul numind elementele, – apeyron. Primul tristih al poemului mi-a fost ca primele fire desfăşurate de pe suveica Penelopei, încercând să-şi ţese pânza. Al doilea tristih începe cu „azi”; un azi perpetuu, un azi care vine din viitor, aducând cu el mistere pe care le vom, ori nu, descifra, care vine ca un oracol al sibilinelor, neputincioşi a ne împotrivi, ca un joc al stereotipiilor, în care inefabilul, inexorabilul se va produce, ca o sentinţă divină, irevocavilă şi fără drept la recurs. „zilele ascund//la pieptul rănit//cununa de spini//a mai trecut o noapte//de atâta alb//îngerii urcă la cer”. Într-o lume bezmetică care simte zvonul de apocalipsă, îngerii trebuie să urce, iar noi vom coborî în dedesubturi, de unde vom da ori primi un telefon cu „număr de interior”, – cum spunea regretatul Adrian Păunescu. Poeta abordează responsabil, marile probleme ontologice la care nu vom primi vreodată, în viaţa asta, răspunsuri la întrebările pe care şi le pune poeta, cu obsesie până la obstinaţie. Poeta iubeşte viaţa până la sublim, până la propria-i risipire în eul ei, înainte de toate, fiind o extrovertită. „dragostea// ar trebui să fie sculptată sub pleoape//pentru a nu fi oarbă”. Iată o imagine poetică ce nu ar fi putut închipuită în mentalul meu! Verbul „ a fi” revine ca un leitmotiv într-o confesiune de credinţă: „există iubire//în dimineţi evadate din noapte//în lumina care deschide uşa spre tine de iarbă”. „există iubire în anotimpuri//am strâns iubire//din felinare aprinse de margini de drum”. Ca o neîmplinire în viaţa asta, se leagă speranţa: „poate-ntr-o altă viaţă//mă chemi să intru-n dorul tău//să am de unde curge veşnic”(Există viaţă) Lectura poemului „izvorul ce aprinde neruşinat felinare” îţi lasă prelinsă lacrima pe obraz, chipul bunicii fiind o acuarelă de o cromatică curcubeică. Aş aduce în pagină întreaga poezie, dar las cititorului plăcerea de a lăcrima. Selectez doar: „cu riduri şi privirea caldă//bunica//îmi taie gândurile//… „mi-e dor//de inocenţa rămasă lângă salcâm// nu ştiu să mă găsesc printre flori//… „chipul de pe piatra de mormânt//nu mai păstrează albul căldurii//zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a încheiat”. „– bunico//toate crengile s-au prăbuşit// nu mai ştiu sădi pomi”. Şi-am lăcrimat şi eu. Poemul „ce gust are azi neprevăzutul” este în acelaşi timp şi o întrebare neretorică pe care şi-o pune poeta; despre gustul 18

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Metafore: “adăpostul zorilor//se clădeşte// secetă de cer//în fiecare stâncă; „pădurea de cuvinte nespuse”; „cuvântul//zidit întors în vorbe flămânde//; „adierea care închină firul de iarbă//din vasul de lut; „pe creştetul efemerului//se aşterne lumina”. Personificări: „seara îşi întoarce privirea”; „suspinul se face fluture”; „îndoiala se zbate în plasă”; „sărutul izvorăşte”; „chiciura//cu mâna cumpănă//întinde pânza”; „timpul//mângâie trupul//în care pulsez”; „minciuna bate din palme”; „timpul se dezbracă de timp”; „soarele//tremură de frig”; „înfloreşte lutul”;ş.a. Fire sensibilă, atentă la rosturile firii, cu mesaj direct ori subliminal, poeta Maria Belean dă sens şi scop şi ţel trecerii omului prin timp, lăsând testament urmaşilor că trebuie să lase în urma lor o urmă care să placă Dumnezeului ei şi-al nostru. Ne-am interceptat virtual, în speranţa că într-o bună zi o voi îmbrăţişa-o concret şi prieteneşte.

neprevăzutului de ieri, nu mai ştim nimic. Desprinderea de „acest eu” pentru o simbioză cu un alter ego: „un sentiment de beatitudine mă face nemuritoare//pentru o zi// pentruu o clipă// – versuri ce-mi amintesc de Hyperion al lui Eminescu, ori de Demonul lui Lermontov, ori, – ca să mă deconspir, – de Lucifer al meu, poem de 202 strofe, în curs de apariţie, încercând a întregi o trinitate născută…de nimenea născută. Universul poetic al Mariei Ileana Belean e cât un univers. Poeta stăpâneşte atât figurile de stil, – tropii – , cât şi figurile de cugetare, de sintaxă poetică. Aş aminti, în frecvenţa folosirii, câţiva dintre tropi: epitetul, metafora, prosopopeea, comparaţia, dar şi sindetonul şi asindetul, elipsa, interogaţia ori exclamaţia retorică, ca mijloace poetice de care se folosseşte orice poet. Epitete: „amurgul însângerat”, „seri albe”, „alb poem”, „frunze rănite”, „gândul aspru”, „liniştea duioasă”, „visul înfiorat”, „lacrima împietrită”, „aerul sculptat”, „vorbele şuierate”, „degetele oarbe”, „ramul adormit” ş.a.

D I N S P R E , , PA L I A D E L A O R Ă Ș T I E ” : I OA N VA S I U

A consemnat Ion Istrate Flacăra, Luceafărul, Tribuna (Cluj-Napoca), Vatra(TârguMureş), Orizont (Timişoara), Transilvania (Sibiu), Argeş (Piteşti), Familia (Oradea), Contemporanul, Opinii culturale şiRitmuri hunedorene (Deva), Confluenţe (Oraviţa), Reflex (Reşiţa), LitArt (Târgu-Mureş), dar şi în paginile unor ziare precum Scânteia,Scânteia tineretului, Drapelul roşu (Timişoara), Zori noi (Petroşani), Flamura (Reşiţa), Târnava (Târgu-Mureş), Cuvântul liber (Deva),Călăuza (Deva), Lugojul (Lugoj), Informaţia Orăştiei şi Palia Expres (Orăştie) şi altele. O bună şi fructuoasă colaborare a avut şi cuSuplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului (SLAST) condus de Ion Cristoiu. Între anii 1983-1985 a participat la trei turnee de documentare ale Cenaclului „Confluenţe” la Galaţi, Miercurea Ciuc şi Iaşi, cenaclu ce funcţiona pentru tinerii scriitori, pe lângă SLAST. Atât înainte de 1989, cât şi după 1990, Ioan Vasiu a absolvit mai multe cursuri de jurnalistică şi a obţinut importante premii la prestigioase concursuri literare de poezie şi reportaj, organizate la Sebeş, Timişoara, Deva, Piatra-Neamţ, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu-Mureş şi Sighetu-Marmaţiei. Debutul editorial s-a produs în anul 1973, când un grupaj de poeme semnate de Ioan Vasiu a fost inclus în Caietul de poezie al Editurii Eminescu, tipărit în urma celui dintâi concurs de debut organizat de binecunoscuta editură din Bucureşti. Alte lucrări publicate: „Câmpiile de germinare”, versuri, Editura Litera Bucureşti, 1984; „Vis cu ochii deschişi”, versuri pentru copii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; „Refluxul iubirii”, versuri, Editura P.C.Graf, Deva, 1994; „Bolnav de poezie”, 2012, versuri, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, „Aruncând

IOAN VASIU, s-a născut la data de 4 ianuarie 1949, în comuna Periam din judeţul Timiş, fiind al treilea copil al familiei Victor şi Valeria Vasiu. Şcoala generală şi liceul le-a urmat şi absolvit în comuna natală şi din acea perioadă datează şi primele încercări literare , unele dintre poeziile sale fiind adeseori afişate la gazeta de perete a instituţiei de învăţământ sau recitate la serbările organizate de şcoală. Pentru că nu a reuşit la examenul de admitere la Facultatea de Filologie din Baia Mare, în vara anului 1967, când a terminat liceul, a fost încorporat în armată, în luna februarie a anului 1968. Stagiul militar l-a satisfăcut la Oradea şi Cluj, trecând în rezervă în vara anului 1969. Ca militar în termen, a avut marea bucurie de a -şi vedea prima poezie tipărită într-o publicaţie. Poezia purta titlul simplu „Pace” , fiind publicată în paginile ziarului editat de Ministerul Apărării Naţionale, de atunci. După armată, s-a angajat ca bibliotecar în cea mai vestică localitate a ţării, comuna Beba Veche, şi timp de trei ani şi-a continuat studiile, la fără frecvenţă, reuşind să se specializeze în biblioteconomie şi dialectologie, la Timişoara şi Braşov. În paralel a început să colaboreze la mai multe publicaţii din ţară, după ce a debutat în paginile revistei literare Orizont din Timişoara, în noiembrie 1970. Poeziile, reportajele şi însemnările sale au văzut lumina tiparului în revistele România Literară, 19

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

având ca generic „Invitaţii Orăştiei”. Din luna martie 1993 şi până în aprilie 1996, Ioan Vasiu a fost redactor şef al publicaţiei, cu apariţie lunară„Informaţia Orăştiei”. Din noiembrie 1996 şi până în prezent este redactor şef al săptămânalului „Palia Expres”, care deţine la ora actuală recordul de a fi cea mai longevivă publicaţie din judeţul Hunedoara. Unele dintre poeziile sale au fost puse pe note de compozitorii George Grigoriu, Laurenţiu Profeta, Ioan Popa şi Ion Nicorescu. Împreună cu Marcel Haţegan, mai tânărul său coleg de redacţie, Ioan Vasiu a încercat să grupeze în jurul publicaţiei pe care o conduce pe cei mai talentaţi creatori de literatură din „oraşul Paliei”. Aşa s-au pus bazele Cenaclului Palia Expres, un adevărat laborator de creaţie. O altă implicare în viaţa spirituală a localităţii care l-a „adoptat” şi la care ţine atât de mult, a avut loc în primăvara anului 1996, când Ioan Vasiu a obţinut licenţa şi a pus bazele primului studiou de radio privat din Orăştie – Radio COLOR – al cărui prim director a fost şi care emite şi astăzi pe frecvenţa de 90,3 Mhz – FM. În anul 2013 Liga Scriitorilor Români i-a acordat un premiu, la secţiunea poezie, pentru volumul intitulat „Bolnav de poezie” tipărit în 2012. Pentru meritele sale deosebite, pentru implicarea sa în problematica Orăştiei, Ioan Vasiu a primit mai multe diplome şi medalii din partea autorităţilor locale, a unor instituţii şi organizaţii nonguvernamentale.

cu pietre după vânt”, 2012, versuri, Editura Emma, Orăştie, „Caligrafii sentimentale”, însemnări şi reportaje, Editura Emma, Orăştie, 2013. De asemenea a apărut în volumele colective „Planeta cărbunelui”, reportaje, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984 (în colaborare); „Călătorie spre izvoare”, antologie de reportaje, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 (în colaborare); „Flori pentru mama”, antologie de poezii închinate mamei, Editura Emia, Deva, 1997 (în colaborare). Ioan Vasiu este prezent cu date biografice şi referiri la creaţia sa literară în paginile unor dicţionare tipărite în ultimii ani, printre care:„500 debuturi literare” – istoria debutului şcolar al scriitorilor români (1820-1980), Tudor Opriş, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991;„Mic dicţionar al literaturii pentru copii”, Graţian Ordean, Editura Sigma Plus, Deva, 1998; „Personalităţi hunedorene”, Maria Razba, Biblioteca Judeţeană Hunedoara, Deva, 2000; „Orăştie – Enciclopedie”, Petru Baciu, Editura Corvin, Deva, 2001 şi „Radio Timişoara – o istorie vorbită”, Corneliu Faur, Editura Artpress, Timişoara, 2005; „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000”, Constantin Dârţu, Editura StudIS, Iaşi, 2011. Începând cu toamna anului 1990 şi până în anul 2008 a fost corespondent pentru judeţul Hunedoara la Radio Timişoara, unde aproape zilnic a transmis relatări despre evenimentele, întâmplările şi faptele oamenilor din perimetrul hunedorean. Timp de doi ani, între 1994-1996 a fost şi redactor în cadrul Studioului de Televiziune 3TV Deva, unde a realizat emisiunea interactivă, de mare interes,

DE CE-AI P L E C AT, MAESTRE PAU N E S C U ? !

MISTER DE TOA M N Ă

Lia Ruse

Ioan Vasiu

Toamnă împletită din umbre obosite Clătinată adesea de-o briză domol, Zile mărunţite de frunze pedepsite Aproape gata să cadă în gol; Toamnă cu bucle pufoase-alergate-n văzduh Gingaş gătită-n veşminte firetuite Al cărei soare plăpând e un hipnotic duh Cu ochi de aur şi gheare tocite; Toamnă înălţată din straturi lânoase Încăierate-n miros de fruct, urcând spre cer Şi ocrotită de privirile sfioase Căci morile vântului iar macină mister; Păianjeni plutesc pe-o-ncurcătură de-aţă Pe ei se caţără melancolia-n amurg, Toamnă dulce cu-atâta blândeţe pe faţă Dau ochii în lacrimi! şi,.. zilele curg…

(se împlinesc în curând trei ani de la moartea lui Adrian Păunescu) De ce-ai plecat, Maestre, prea devreme Şi ne-ai lăsat mai singuri şi mai trişti ? Acum, când ţara fără tine geme, Încă puţin puteai să mai rezişti. De ce-ai plecat discret, pe ne-aşteptate, Şi ne-ai lăsat pe toţi cu plânsu-n gât ? Va fi mai frig în suflet, pe-nserate, Şi fără tine ne va fi urât. De ce-ai plecat, Maestre-n plină toamnă, Lăsând în noi durere şi pustiu ? Se pare că viaţa ne condamnă Să pierdem geniile prea timpuriu. De ce-ai plecat, Maestre, prea devreme Şi nu ne-ai spus că ţi se face rău Şi ne-ai lăsat poezia-ţi să ne cheme Când ni se face dor de glasul tău ?…

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

O N O U Ă E D I Ţ I E A U N E I C Ă R Ţ I I M P O RTA N T E Î N L I T E R AT U R A R O M Â N Ă R E A L I Z AT Ă D E L U C I A O L A RU N E N AT I Ana Maria Malus s-a desfăşurat la R ecent Bacău Toamna bacoviană, o manifestare literară de ordin naţional dedicată poetului ce reprezintă din punct de vedere literar acest oraş. Printre numeroşii scriitori din ţară care au participat la acţiunile cuprinse în program (recital poetic pe esplanada din centrul oraşului, întâlniri cu elevii din licee, lansări de cărţi în grădina casei memoriale bacoviene, festivitate de premiere ş.a.), s-a numărat şi scriitoarea Lucia Olaru Nenati din Botoşani. Prezenţa sa a fost prilejuită în primul rând de lansarea ediţiei a II-a a cărţii Existenţa poetică a lui Bacovia de Svetlana Paleologu Matta pe care a tradus-o din limba franceză, căreia i-a scris studiul introductiv în care a relevat importanta contribuţie a autoarei la studierea universului eminescian şi bacovian, a publicat interviul cu autoarea realizat în Elveţia, medalionul biobibliografic şi diploma de doctorat primită de autoare pentru această teză la Universitatea din Zűrich cu calificativul Magna cum Laudae şi a restituit, practic, această lucrare în calitate de primă monografie exegetică bacoviană, după aproape 60 de ani de la apariţia sa în Elveţia. Cartea, editată în cadrul unui proiect finanţat de Consiliul Judeţean Bacău prin editura Ateneul Scriitorilor, a primit premiul pentru exegeză în cadrul festivalului, reunind în capitolul său final numeroasele cronici apărute după publicarea primei ediţii, semnate de nume prestigioase precum: George Popa, Theodor Codreanu, Liviu Ioan Stoiciu, Cornel Galben, Paul Aretzu, Victor Teişanu, acad. Mihai Cimpoi ş.a, toate relevând importanţa majoră a evenimentului editorial, valoarea şi ponderea cărţii în cultura română, considerente ce au fost subliniate şi în cadrul

festivalului, dar şi ulterior, în presă şi pe site-urile de socializare de pe internet. Cartea a fost distribuită tuturor personalităţilor participante la festival, această ediţie fiind destinată cu precădere tuturor bibliotecilor universitare şi judeţene din ţară.

O 21

n o

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

A RT I C O L E P U B L I C AT E Î N R E V I S TA AG ATA L I T E R A R Ă CREDINŢE POPULARE (SUPERSTIŢII) – DIN TEXTELE GORJENEȘTI Ana Maria Dudau el ca să nu vă certaţi. 36. Dacă două persoane se şterg concomitent pe acelaşi ştergar se vor certa. 37. Dacă răstorni sarea din greşeală, te vei certa cu cineva. 38. Dacă spargi o oglindă trebuie să numeri cioburile. Câte cioburi sunt aţâţia, ani vor trece până te vei mărita. 39. Să nu laşi vaca să mănânce mere sau să lingă sare după ce s-a gonit că va pierde viţelul. 40. Dacă te spurcă cinflorea (pasăre) te umpli de buboaie. 41. Dacă i se sărează laptele vacii va avea viţel şi nu viţică. 42. Dacă într-un an fată vaca viţel în celălalt va face o viţea. 43. La fel şi cu pomii: un an au rod, unul nu. 44. Dacă tai coada câinelui, se va înrăi. 45. Dacă un câine e negru-n cerul gurii, va fi foarte rău. 46. Dacă te muşcă un câine trebuie să bei apă ca să nu dai în turbare. 47. Dihorul nu fură niciodată din gospodăria în care are cuibul. 48. Când te înţeapă o albină trebuie să te dai cu sare şi cu oţet ca să nu să se umfle. 49. Copilul care se naşte cu căiţă va deveni strigoi dacă nu i se înfige un ţăruş în inimă după ce a murit. 50. Dacă te mănâncă nasul vei lua bătaie. 51. Dacă ţi se zbate ochiul stâng e semn rău. Ca să eviţi pericolul te închini la el. 52. Când cântă cocoşii se moinează vremea. 53. Dacă-ţi cântă cocoşii în prag îţi vin musafiri. 54. Când cântă gaiţa vine cineva. 55. Dcă sughiţi înseamnă că cineva vorbeşte de tine. Ca să afli cine vorbeşte rogi pe cineva să-ţi zică un număr. Calculezi litera corespunzătoare şi cu aceasta începe numele persoanei respective. 56. La fel şi dacă-ţi ţiuie o ureche. Dacă persoana rugată ghiceşte care ureche îţi ţiuie atunci va zice un număr care corespunde unei litere cu care începe numele celui ce se gândeşte la tine. 57. Ca să nu să se prindă farmecele de tine trebuie să porţi o haină pe dos. 58. Dacă găseşti trifoi cu patru foi vei avea noroc în dragoste. 59. Ca să-ţi meargă bine în dragoste trebuie să găseşti „noroace” la liliac (flori cu trei petale) pe care le săruţi şi le pui în sân. 60. Dacă treci pe sub cineva rămâi mic. Ca să scapi de primejdie mai treci o dată. 61. Dacă te-ai odihnit pe pământ undeva, când te ridici trebuie să scuipi pe locul respectiv ca să nu-ţi meargă rău. 62. Dacă pupi mâţa-n bot faci câş (bubă) la gură. 63. Ca să verifici dacă te iubeşte smulgi petalele unei flori de ochiul boului (margaretă), una câte una, zicând: „mă iubeşte, nu mă iubeşte.” Adevărul e în funcţie de afirmaţia asociată ultimei petale. 64. Ca să afli încotro te vei mărita pui o gărgăriţă (buburuză) pe dosul palmei şi-i cânţi: „Gărgăriţă, riţă” Zboară-n poieniţă Acolo unde vei zbura Acolo mă voi mărita!” 65. Nu e bine să aduni banii ce se aruncă după mort că vei avea pagubă îndoită. 66. Dacă vei călca în gunoi vei avea noroc de bani. 67. Dacă atunci când se mătură se aruncă gunoiul pe tine nu te mai măriţi. 68. Dacă mănânci direct din oală îţi plouă la nuntă. 69. Dacă stai cu capul în jos sau te tăvăleşti se n-curcă rânza-n tine. 70. Dacă-ţi intră urechelniţa-

1. Se zice că de te vei spăla cu apă de ploaie vei avea păr frumos şi bogat. 2. Când apare curcubeul pe cer, dacă vei sări într-un picior până la capătul lumii, vei găsi o pungă cu galbeni. 3. Nu te da peste cap că se-ncurcă maţele în tine. 4. Când iese şarpele-n drum îl doare capul. 5. Când guşti prima oară în an dintr-un fruct sau o mâncare nouă trebuie să zici: „Bucată nouă-n gură veche!” şi să-ţi spui o dorinţă în gând. Dacă îţi spui cu voce tare dorinţa, nu se va mai împlini. 6. Dacă te-nţeapă albina sau dacă te urzici nu vei face reumatism. 7. Copiii mici cred că dacă te tai la un deget îţi ies maţele pe-acolo. 8. Când îţi cade un dinte trebuie să-l arunci peste casă şi să zici: „Ia, cioară, dintele meu de os şi dă-mi unul de oţăl!” 9. Dacă intri cu datorii în noul an, aşa îţi va merge tot anul. Dacă Anul Nou te prinde dormind vei fi un leneş etc. 10. La fiecare gospodărie este un şarpe de casă. Dacă îl omori îţi va muri cineva din familie. 11. Dacă îţi trece o şulumendriţă (salamandră) peste mână vei fi îndemânatică la cusut. În acel moment trebuie să zici: „Şulumendriţă pestriţă Hai să mă-nveţi la râuri şi altiţă.” 12. Dacă auzi pentru prima dată cucu sau pupăza şi n-ai apucat să pui nimic în gură, te spurcă. Nu ieşi afară până nu guşti măcar o fărâmitură de pâine. 13. Tămâioarele (toporaşii) îşi pierd mirosul fiindcă le spurcă cucul. 14. Dacă fumul nu se ridică drept în sus va fi vreme ploioasă. 15. La fel se va întâmpla şi dacă păsările zboară prea jos. 16. Dacă porcul strânge paie şi jir e semn că urmează o iarnă grea. 17. Dacă stejarul are rod bogat va fi o iarnă lungă. 18. Dacă te-ntorci din drum nu-ţi merge bine. 19. Dacă porneşti cu piciorul stâng nu-ţi merge bine. 20. Dacă te-mpiedici nu-ţi merge bine. 21. Dacă-ţi taie o pisică calea nu-ţi merge bine. 22. Dacă-ţi iese cu gol nu-ţi merge bine. Dacă-ţi iese cu plin (găleată plină) îţi merge bine. 23. Dacă stai în geam când plouă te trăsneşte. 24. Când plouă, Sfântul Ilie (patronul ploilor) dă cu biciul după draci şi de-aia bubuie. 25. Nu e bine să stai pe prag şi să calci pe prag. 26. Iepurele şi vulpea aduc ghinion. 27. Dacă dai cuiva un lăstar de floare şi nu-l dai cu mână bună (din inimă), nu se a prinde. 28. Dacă femeia care scutură un pom este în timpul menstruaţiei, atunci pomul respectiv va fi atins de uscăciune. 29. Dacă atunci când e mic copilului i se rade părul în cap, va avea un păr mai bogat. 30. Dacă îţi cântă ciovica sau cucuveaua în bătătură e semn că va muri cineva, sau aduce un mare ghinion. 31. Dacă un copil când e mic e frumos când va creşte se va urâţi şi invers. 32. Dacă o femeie gravidă fură ceva în timpul sarcinii, copilul va purta semnul obiectului furat. 33. Dacă în luna mai pronunţi cuvântul „şarpe”, te vei întâlni cu el. 34. Dacă dai din greşeală cap în cap cu cineva trebuie să mai dai o dată ca să nu rămâi prost. 35. Dacă te calcă cineva din greşeală pe picior, trebuie să-l calci şi tu pe 22

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

pentru proprietari. 83. Dacă are cafeaua bule deasupra, ai noroc de bani. 84. Dacă cerul e roşu la apus în lume va fi un război mare. 85. Se zice că aşa cum e vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşti. 86. Dacă e ploie prea mare, trebuie să zici: Cărămidă lucitoare, /Dă, Doamne, să fie soare! 87. Când vaca fată viţel, laptele primei mulsori se toarnă la rădăcina unui pom fructifer ca acesta să facă roadă bogată. Tot aşa se procedează şi cu laptele pe care copilul nu mai doreşte să-l sugă. 88. Joile până-n Paşti şi sâmbetele după, nu se sapă în grădină. De Precup nu se sapă – „E rău de vite”. Precupul vine în chip de lup şi-ţi încolţeşte animalele. 89. De Mărină şi Foca nu se lucrează la fân, fiind „rău de ars”. 90. Pentru a afla cum va fi vremea în anul care vine, în noaptea Anului Nou se crestează 12 cepe pentru fiecare lună din an. Care va lăsa apă, corespunde unei luni ploioase, iar care nu va lăsa indică o lună secetoasă.

n ureche îţi mănâncă timpanul şi rămâi surd. 71. Dacă primul miel pe care-l vezi primăvara e alb e un semn bun pentru tot anul, dacă e negru, vei avea ghinion. 72. Dacă prima barză pe care o vezi e în zbor înseamnă că vei călători tot anul, dacă stă pe cuib e semn vă vei sta acasă. 73. În zilele babelor (1-9 martie) fiecare îşi alege trei zile: prima e trecutul, a doua e prezentul, a treia e viitorul. Dacă vremea e bună viaţa îţi va fi fericită, dacă vremea va fi rea nu-ţi va merge bine. 74. Atunci când cade o stea moare un om. 75. Dacă luna are halou înseamnă că va ploua. 76. Când e luna la Crai Nou poţi să-ţi spui o dorinţă, că se va îndeplini. 77. Dacă atingi ouăle păsărilor sălbatice sau puii acestora, acestea îşi vor azvârli puii jos din cuib. 78. Ca să aibă copilul picioare drepte trebuie strâns peste picioare cu faşia când e mic. 79. Ca să nu mai facă coji în cap copilul tebuie spălat cu tărâţe. 80. Ca să moară puricii se pune pelin în aşternuturi. 81. Dacă te uiţi la ceas la oră fixă înseamnă că te iubeşte. 82. Dacă inima porcului e plină de sânge la tăierea lui, va fi un an bănos

CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ Ana Maria Dudau Însă istoria literaturii şi istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă.Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii). De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815–1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu un sens complex. I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă generală, iar Haşdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache). S-a considerat iniţial că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar dacă acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o „literatură“ (alt termen ale cărui sensuri pot varia), această sinonimie este lipsită de temei. Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, deosebirea în baza căreia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi deosebirea operată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentară, anume “o separare (fie şi aproximativă) între limba scrisă şi limba literară scrisă“. O idee preconcepută curentă susţine că noţiunea de limbă literară este identică cu cea de limbă a literaturii

ermenul ,,limbă literară” ridică T probleme din punct de vedere

o serie de al realităţii lingvistice, culturale şi sociale, dar şi de natură terminologică pe care le consideră, în general, că o acoperă. Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată pintr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate. Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului,accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi. G. Ivănescu defineşte “limba literară românească” drept “limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună românească“, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”. Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti. Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă “un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din parte a scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmăşi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-irespecta cu cea mai mare stricteţe normele”. 23

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul instrument pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această utilizare, devine creaţia scriitorului. Să observăm că multe manuale de istorie a limbii române literare, dincolo de valoarea lor, tributare concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o sinteză a faptelor de limbă şi a totalităţii ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, religioase culturale specifice unei anumite perioade. După primele încercări nehotărâte de a conştientiza complexitatea limbii literare, realizate prin cronicile literaturii române vechi sau prin discursul prolix al lui Dimitrie Cantemir, întâlnim la Budai-Deleanu exprimarea unei ideei complexe, rămasă valabilă până astăzi. În lucrarea sa Dascălul…, cărturarul ardelean consideră că limba muselor este “limba întru care să învaţă ştiinţele“. BudaiDeleanu oferă prima definiţie a limbii literare din cultura română, din care reiese că aceasta este un instrument de expresie a creaţiilor culturale din diverse domenii culturale. Astfel, limba muselor “să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba de obşte.” Nici I. Heliade Rădulescu nu confundă limba literară cu limba literaturii artistice. El vorbeşte nu numai despre “limba inimei sau a simţământului“, ci şi despre “limba ştiinţelor sau a duhului“, fapt care demonstrează că Heliade remarcase existenţa în acelaşi timp a două stiluri în cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific). În concepţia lui I. Iordan, limba literară este “aspectul cel mai desăvârşit” al limbii întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: “Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.” Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu pun accent pe ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este “o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.” Caracterul “îngrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ ) şi de I. Coteanu („Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ ). Pentru cei doi autori au intâietate caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“. Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară “este acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin

caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.” Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul de limbă literară, prezentăm definiţia propusă de I. Gheţie, care reţine multe din elementele precizate în rândurile de mai sus , în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este nefolositoare menţionarea într-o definiţie a folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o variantă orală a limbii literare); pe de altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemă relativă, deoarece, în perioada premergătoare unificării, nici o limbă literară nu prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie, “limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se adresează.” Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu limba literară. Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept “româna literară folosită în mod curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit.” Limbajul standard (numit de I. Coteanu şi limbaj mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care impun variaţia stilistică cerută de organizarea comunicării în funcţie de specificul mesajului.

S C R I S OA R E

Ioan Vasiu nu ţi-am mai scris de multă vreme mamă sunt tot aşa de tânăr cum mă ştii simt uneori cum visul se destramă în cuibul dimineţilor târzii pădurile s-au pregătit de nuntă şi-mi îndulceşte-odihna umbra lor parcă te văd şi-acum, aşa căruntă ştergând din ochii mei întâiul nor amurgul iar îmi bate în fereastră şi-mi spune că-i atâta de târziu în fructul ce se coace-n urma noastră şi-n satele ce încă mă mai ştiu sălbatec curge anotimpu-n casă şi greierii-s făloşi că sunt săraci parcă te văd şi-acum aşa frumosă îngenunchind prin holdele de maci…

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

I P O S TA Z E A L E R E A L I S M U L U I Î N RU S I A Ana Maria Dudau baza constituirii sale, realismul rus a avut şi L amodele occidentale (în principal pe George Sand

clasicism a avut ca urmare reluarea pozitivismului. Au fost speculate de asemenea şi o mulţime de greşeli semnalate de scriitorii şi criticii sovietice. În articolul ”Istorismul şi dogmele”, A. Metcenko reproduce un pasaj dintr-un alt articol, ”La muncă!”, apărut în ”Literaturnaia gazeta”, la 29 mai 1932: ”Veridicitatea în zugrăvirea revolutiei- iată cerinţa pe care noi suntem îndreptăţiţi s-o adresăm tuturor scriitorilor sovietici fără excepţie. În creaţia sa, scriitorul e dator să arate veridic, revoluţionar, realist, prcesele revoluţiei şi victoria ei, tablourile realizării în fapt a unei orânduiri socialiste, în care să nu existe exploatarea omului de către om. (…) Expolatarea veridică a realităţii noastre, oglindirea ei în adevărata creaţie artistică e drumul cel mai bun pentru înţelegerea dreptăţii şi forţei clasei muncitoare, drumul cel mai bun spre crearea unor opere de artă cerute de masele constructorilor socialismului, de masele celor care luptă pentru victoria revoluţiei socialiste în întreaga lume. Masele cer artistului sinceritate, veridicitate şi folosirea unui realism revoluţionar socialist în zugrăvirea revoluţiei proletare”. Doctrina realist-socialistă era o realitate obiectivă, apărută şi cristalizată în procesul de dezvoltare a literaturii Rusiei sovietice. În ceea ce priveşte această doctrină, presa din URSS a demonstrat că ea se leagă nemijlocit de fenomenul cristalizării unor noi sarcini în istoria umanităţii, prezentând de fapt exprimarea idealului socialist ca un nou ideal estetic al omenirii. Realismul socialist s-a constituit în Rusia, sub conducerea Partidului Muncitoresc, înfiinţat de Stalin, care i-a oferit o întemeiere teoretică. Tot în Rusia s-a născut şi primul scriitor de excepţie al proletariatului- Maxim Gorki- cel care a oferit esteticii realist – socialiste prestigiul artistic care îi era necesar. Având în vedere legătura dintre realismul socialist şi moştenirea literară, au fost lămurite două aspecte foarte importante: primul aspect aducea lămuriri în privinţa faptului că această doctrină era o metodă de creaţie şi nu o viziune asupra lumii. Realismul socialist nu presupune numai împărtăşirea unei concepţii înaintate, dar şi transformarea ei în practică artistică la nivelul procesului de creaţie. Al doilea aspect viza explicarea faptului ca ”lupta” se dădea pentru realismul socialist şi nu pentru literatura socialistă la modul general. Explicaţia a fost destul de simplă, având în vedere că doctrina realist – socialistă aprecia în principal moştenirea literară realistă. Realismul critic s-a structurat pe baza aversiunii faţă de creaţia romantică şi era caracterizat prin refuzul de a accepta valabilitatea ordinii capitaliste şi prin promovarea valorilor de acesta, respectiv: încrederea în forţele creatoare, aspiraţia spre frumos, demnitatea umană, răspunzând astfel năzuinţelor estetice ale maselor. Din păcate însă, realismul critic apăruse într-o perioadă de înflorire a capitalismului, capătând un patos negativ în exces, iar cel pozitiv era vag, confuz sau greşit. Însă mesajul realismului critic era formulat clar şi obiectiv, având ca sarcină estetică principală

sau Honore de Balzac), dar şi din opera lui Nicolai V. Gogol, Alexandr Sergheevici Puşkin sau Mihail Lermontov. În perioada sa de maturitate, realismul rus se conturează ca o literatură complexă, reprezentând nu doar aspectele negative ale vieţii, ci toate nivelurile sociale, morale şi intelectuale ale Rusiei epocii respective. Aprofundarea analizei psihologice va fi în sfera de interes a realistului rus mai mult decât construcţia armonioasă sau echilibrul operei;astfel idealul acestuia va fi fluenţa, accesibilitatea şi simplitatea ”Spre deosebire de prima jumătate a secolului al XIXlea, pătrunsă de scopurile realismului tonic, cea de-a doua jumătate a veacului suportă efectele devitalizării burgheze şi îi pune regresul şi epuizarea. Naturalismul coincide perfect cu acest moment de eşec atroce al omenescului, umanul suportând mai mult ca oricând în viziunea artei, presiunile degenerescenţei.” În ansamblu, ideologia proletariatului a reprezentat baza filozofică a realismului rus, permiţându-i înflorirea şi extinderea pe toate planurile, devenind expresia artistică ce-i corespundea. Estetica realistă, dublată de cunoaşterea ştiinţifică a mecanismelor istoriei, va fi definită ca ”metodă artistică” a materialismului didactic , reprezentând leagănul conceptual al realismului socialist, despre care scrie, în 1935 criticul ceh, Bedrich Smetana, spunea că ”este o concepţie ce sintetizează pe plan teoretic rezultatele literaturii sovietice de după Revoluţia din Octombrie (…). Totuşi, scriitorii revoluţionari di alte ţări au muncit şi ei la conceperea sa şi de aceea deschiderea lui este internaţională”. Realismul strânge adepţi dintre scriitorii foarte multor ţări europene care s-au convertit la comunism, datorită ascensiunii fasciste si hitleriste. Reprezentând una dintre cele mai solide baze ale sistemului sovietic, realismul socialist este protejat de ochii criticii literare, ramânând prezent până în 1990 în discursul oficial ce guverna viaţa artistică a URSSului, cât şi a celorlalte state aflate sub influenţa comunistă. În ceea ce priveşte legăturile dintre realismul socialist şi celelalte tendinţe ale literaturii sovietice, sunt importante de reţinut punctele de vedere ale lui T. Motîliova şi M. Iahontova: ”Dacă în literatura realistă a secolului al XIX-lea, căutarea simplităţii, a firescului, a corespondenţei stricte cu faptele vieţii izvora în parte şi din tendinţa de a respinge emfaza romantică, în literatura realistă a secolului al XX-lea s-a manifestat puternic o altă tendinţă – aceea de a respinge naturalismul cu brutalitatea caracteristică acestuia, aspectul lui terestru şi obiceiul lui de a copia plat, empiric fatele vieţii”. S-a considerat că realismul socialist ar fi fost impus de Stalin în 1934, la primul congres al scriitorilor, destructurând astfel sensul literaturii prin supunerea ei unor principii extrem de rigide. Această estetică literară a fost deseori denigrată pentru ostilitatea faţă de modernismul manifestat în literatuta apuseană. Criticii considerau că reîntoarcerea la 25

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

deplină, acea libertate a cugetului şi a spiritului. Realismul critic reprezenta acel realism în care se făcea critica societăţii burgheze şi a instituţiilor sale dintr-un punct de vedere potrivit căruia sistemul capitalist li se înfăţişa scriitorilor ca fiind singurul posibil. Scriitorii care realizau opere literare conform realismului critic, le confereau o mare forţă artistică, dar nici o perspectivă asupra viitorului.rnrnCele două forme ale realismului- socialist, respectiv critic au constituit fundamentul literar al acestei doctrine manifestate în Rusia, având în vedere că aceasta a fost una din ţările în care a avut cea mai largă arie de răspândire, exceptând, bineînţeles Franţa, patria ”naşterii” sale artistice.

nerecunoaşterea capitalismului. Estetica realist-critică aduce în prim plan eroi care se ghidează în viaţă după propriile idei, fiind obiectivi, independenţi din toate punctele de vedere, dar totuşi nemulţumiţi de viaţa pe care o duc. Un exemplu edificator în acest sens este romanul ”Mama” al lui Maxim Gorki, în care realizează o antiteză între cele două generaţii-Mihail şi Pavel Vlasov. Cel dintâi, tatăl, avea o atitudine brutală faţă de cei din jur îşi bătea soţia şi consuma alcool tot timpul, dar se lăuda că este liber, în ciuda faptului că viciile îl stăpâneau. Pavel însă, fiul său trăia în conformitate cu normele morale şi îşi impusese unele restricţii, dar se bucura de o libertate desăvârşită pentru că nu există nici un viciu care să-l domine şi totuşi simţea că trăieşte într-un mediu sufocant, care nu-i permite libertatea

FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ Ion Ionescu Bucovu ra prin anul 1961, toamna târziu; ploi amarnice E cădeau peste sat. Singurile fiinţe care stăpâneau cerul plumburiu erau ciorile care se ridicau în cârduri uriaşe deasupra caselor şi se lăsau peste sat ca o pată neagră uriaşă, întunecându-l şi dându-i o notă lugrubă de înmormântare. Regimul comunist intrase în febra colectivizării, în sat apăruse o maşină de la raion care făcu mare vâlvă în tot satul: primul secretar al raionului a venit să facă şedinţă cu toţi factorii de răspundere din comună pentru a porni munca de colectivizare a agriculturii. După o şedinţă fulger la şcoală, se formară câteva comisii care trebuiau să meargă prin sat pentru a lămuri oamenii de binefacerile colectivizării. La începutul toamnei vreo treizeci de sărăcani înfiinţaseră gospodăria colectivă <Drumul lui Lenin>; acum trebuia să vină întregul sat alături de ei. <Veţi face, tovarăşi, o mare lozincă, stătea secretarul prim în faţa porţii sediului, naţionalizat de la procurorul de Muscel, Ionescu ,cu câţiva ani în urmă, şi veţi scrie cu litere mari: <Gospodăria agricolă colectivă Drumul lui Lenin> <Cine dracu o mai fi şi Lenin ăsta?>- se întrebau sătenii, supăraţi că vor rămâne fără pământuri şi fără strânsura lor de-o viaţă…. Comisia luase satul la rând de la un cap la altul dar nu găsiseră oamenii acasă; majoritatea lor fugiseră în pădure sau pe la neamuri prin alte sate, în comună nu mai rămăseseră decât bătrânii, femeile şi copiii care trebăluiau pe lângă casă. Munca de lămurire consta mai întâi în discuţii că <de ce nu te treci?>, <care e abţinerea?>, <eşti cumva contra partidului?>, <nu cumva te-ai luat după chiaburii-ăia care pun beţe-n roate colectivizării?>, <vreai să ajungi la canal?>. Apoi după ce-l ameţeau cu aceste întrebări, îi puneau o coală de hârtie sub nas şi se rugau de el, <hai, cutare, semnează c-ai să vezi dumneata ce bine va fi!> Dacă nea cutare se împotrivea, discuţiile luau altă turnură: <Nu vreai să te treci?- îl ameninţa, schimbând tonul, Carol, un ţigan ajuns proaspăt primar al comunei- eşti contra partidului?, dumneata ţii satul în loc cu ideile dumitale…să vii diseară la postul de miliţie ca să-ţi aplicăm constituţia…> Acolo la post îl aştepta alt ţigan din partea Muscelului, pe nume unuTârsă, făcut şi el, proaspăt, miliţian, şi cu doi ortaci de la securitate care-l luau şi ei la întrebări: să dea el o declaraţie şi să le arate cine îl ţine în loc

şi să mai spună în acea declaraţie unde este arma pitită, că ei ştiu că numitul are o armă cu care vrea să răstoarne regiumul… Între timp altul arunca vreun hârb de armă în curtea sau grădina împricinatului şi ei se făceau că o caută, o găseau, şi începeau să-l ameninţe: <<Fă-i acte, tovarăşe miliţian, rânja unul din securişti printre dinţii lui negrii de nicotină, fă-i acte pentru deţinere ilegală de armă să înfunde puşcăria!> De geaba se chinuia împricinatul să le spună că el în viaţa lui n-avusese armă, lucrurile erau aranjate, s-a găsit arma pitită de el şi gata! Dacă împricinatul făcea cererea de trecere la gospodărie, anulau procesul-verbal şi toată mascarada cu arma lua sfârşit. Pe alţii îi lua direct la bătaie: <De ce nu te treci, mă?>şi jap!, jap!, jap! câteva perechi de palme sau după caz câţiva pumni în piept sau în burtă până-l căpiau şi ăla de frică, semna cererea! Ajunsese comisia şi la Moşu, adică la Vlad Andrei, pe numele lui adevărat. Satul tot îi zicea Moşu din cauză că omul apăruse târziu în sat, venit proaspăt din prizonierat din Uniunea Sovietică. Stătuse ce stătuse holtei şi apoi se însurase cu una a lui Zevedei, cam tot de teapa lui, femeie avută, dar cam scăpătată. Şi Vlad Andrei intrase cu averea lui la care se adăugase şi cea a lui Zevedei, desfiinţaseră gardurile, că erau vecini, şi se instalase în casă la nevastă. Făcuseră o avere frumuşică, căpătaseră şi un copil, de la Dumnezeu, pe nume Marin care acum era în armată la Focşani, la artilerie grea. Cu câţiva ani în urmă fusese făcut chiabur, dăduse la cote până se spetise şi mai făcuse şi ceva puşcărie pe la canal că fusese ţărănist. -Hei, Moşule, se strâmbă Carol la el, te treci la colectiv sau nu te treci? -Măi, copiii Moşului, eu nu zic că nu mă trec, dar mai daţi-mi un răgaz să vorbesc şi eu cu băiatul ăla din armată că de…el e viitorul, pământul e al lui, locul meu de-acum încolo e la cimitir…dacă fac eu cererea poate mă blesteamă…, uite, vedeţi dumneavoastră, se repezi el la grindă să ia actele pământului, ăsta e dat de Cuzea lui Zevedei, adică lui socrumeu, e-al neveste-mii, ăsta e al lui tataie Andrei, dat tot de Cuzea când a dat satele la linie, ăsta e al meu, dat în douăzeci că mi-am lăsat două degete la Mateiaş şi m-au ţinut nemţii

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

patru ani prizonier în Pădurea Neagră, acolo ne dădea ciorbă de câini şi de pisici moarte să mâncăm…şi-am venit de-acolo pe jos…apoi am făcut şi războiul ăsta până la Stalingrad, unde m-au luat ruşii prizonier…Când m-au luat, eu le-am spus: <domnilor,eu sunt reformat, ce mai faceţi cu mine la război?> Şi ei nimic, eşti bun! -Moşule, se resti un securist la el; era o namilă de om, ales special pentru bătaie, pe noi nu ne interesează poveştile dumutale, te treci sau nu te treci? Moşul se roşi, se schimbă la faţă, şi mormăi ca pentru el: -Auzi, domnule, cică spun poveşti… El, care trecuse prin ce trecuse, spune poveşti? Ai? Derbedeii ăştia nu ştiu ce-i ăla un război! Nu ştiu ce-a fost la Mateiaş sau la Stalingrad…Nici în prizonerat la nemţi şi la ruşi… Şi-acu, auzi, spun poveşti… -Hai, ce ţi-a luat Dumnezeu gura?- zise un al doilea din comisie, un învăţător comunist care umbla toată ziua cu ei prin sat. -Ce?- se trezi din gândurile lui Moşul, întrebând. -Cum ce, chestia cu cererea! -Păi eu vă spusei ceva! -Ce ne spuseşi? -Să vorbesc şi eu cu băiatul ăla din armată… -Bine, Moşule, îţi promitem că ţi-l aducem noi acasă să discuţi cu el! După ce discuţi cu el, trecem pe la tine să luăm cererea! -Eu zic să nu mai treceţi că v-o aduc eu la Sfat! -Bravo, Moşule, aşa te vrem! Şi comisia plecă mai departe. Se lăsase o seară neagră, de păcură peste noroaiele satului. Din ceruri venea spic de ploaie rece şi bătea un vânt tăios, un fel de crivăţ mai blând, care-ţi intra în oase. Moşul păşi în tindă şi o găsi pe nevastă-sa făcând focul în sobă; scotea paie dintr-un coş şi le înfunda într-o sobă oarbă cu un vătrai. -Făăă, n-auzi, o strigă el, ai dat apă la boii-ăia? -N-am dat, mă, n-am dat!- se resti nevastă-sa pe el. -Şi tu de ce-mi răspunzi aşa restit? Toată viaţa mea am avut parte numai de resteie! N-am avut nicio mângâiere de la nimeni! Şi-acu vii şi tu cu vorba ta nenorocită să mă loveşti peste obraz… Acum s-a hotărât el, într-o clipită, să-şi pună capăt zilelor! Luă găleţile din tindă şi cobiliţa şi coborâ devale la fântână. Le umplu cu apă, urcă coasta cu ele la spinare, le duse în grajdul boilor şi le puse dinaintea lor; boii sorbiră apa şi cu nările lor calde se-ntoarseră către stăpân. El, cu o mână pe unul şi cu cealaltă pe al doilea, începu să-i mângâie, îi peria cu degetele şi-i săruta printre lacrimi. Cum să-i dea el la colectiv? Îi crescuse de mici, erau singurii lui prieteni care-l scoseseră din sărăcie şi cu care îşi petrecea majoritatea timpului la muncă. Unul din ei începu să-l lingă pe mâini, parcă i le-ar fi sărutat în semn de mulţumire. -Staţi cu tata că vă mai aduc câte-o găleată!- le zise el, cu ochii pe ei. Şi iar luă cobiliţa şi iar coborî coasta la fântână. Se întoarse cu găleţile pline şi le puse dinaintea boilor. Animalele băură cu sete apa şi de data aceasta începură amândoi să-i lingă cu limbile lor aspre mâinile stăpânului. -Adio, tată, se repezi el în genunchi în faţa lor şi începu să plângă ca un copil. Adio, Priane, şi, adio, Joiane! Eu nu semnez cu mâna mea cererea să vă dau la colectiv! Şi începu să-i îmbrăţişeze şi să le strângă cefele lor între braţele lui vânjoase.

Şi luă iar cobiliţa şi căldările, de data aceasta nu se mai grăbi, mergea încet, agale, adulmecând întunericul care se lăsase peste sat. Îi veni în minte toată copilăria lui, cum deschisese el ochii în casa lui Andrei, cum se juca cu ceilalţi copii, apoi şcoala primară la Şcoala Mare, apoi campania din 1918, luptele tragice de la Mateiaş, prizonieratul în Germania, apoi venirea acasă, tragica întâmplare cu fosta lui iubită pe care o găsise moartă…Cum trăsese el la cimitir şi-i sărutase poza de pe cruce…<Te-a-nghiţit pământul, Ilenuţo, dragă…> Şi-ncepuse să plângă…Apoi alt război, până la Stalingrad… Prizonieratul din Rusia, petrecut într-o mină de cărbuni prin Siberia…. Apoi, după venirea lui, maică-sa bolnavă pe prispă: <Ce, mă, tu nu te mai însori, n-o să ţii doliu toată viaţa după ea…s-a dus, s-a dus şi gata! Ia fata lui Zevedei că e vecină cu noi, are şi ceva simbrie…> Şi-o luase şi avusese un trai rău cu ea şi nici pe plac nu-i fusese. Bucuria lui cea mare a fost naşterea lui Marin. Dar a trecut aşa de repede vremea şi s-a făcut mare… Ajunse în dreptul fântânii, puse găleţile jos, se agăţă straşnic de ciutură, cuprinse cu amândouă mâinile lumânarea fântânii şi-şi dădu drumul în gol… Simţi dintrodată o răcoare ca o fericire şi apoi după câteva înghiţituri, nu mai simţi nimic. Îl cuprinsese parcă o dulce şi dureroasă fericire… Cumpăna fântânii rămăsese în pragul serii zbătându-se şi scârţâind…Burniţa se înteţise, un câine lătra pe deal, satul se pregătea de odihna nopţii… A doua zi de dimineaţă o femeie, pe nume Leana lui Răţoi, cu cobiliţa pe umăr povestea speriată altor câtorva femei ce ieşiseră pe la porţi şi se închinau de veştile pe care le auzea din gura ei, când coborâse la fântână să ia apă: -Ce, fetiţă, staţi să vă spui, se închina ea, coborâsem să iau apă să dau la orătănii şi când colo peste ce dau? : o mortăcină în fântână…Doamneee, pupa-ţi-aş tălpile, mi-am zis, nu cumva este Moşul, că se plânsese nevastă-sa că nu mai venise acasă… Strigase la mine: <Făăă, Leanooo, bărbatumio nu e, fa, pe la tine, că s-a dus la apă şi n-a mai venit… Şi l-a căutat toată noaptea…> Trebuie să anunţăm stăpânirea… Primul veni miliţianul Târsă, apoi Carol, preşedintele Sfatului Popular, chemară şi câţiva ţărani cu nişte funii şi scoaseră mortul din fântână. Îl duseră acasă şi-l aşezară pe o masă sub un şopron. Între timp se strânsese aproape tot satul pe el şi discuta fiecare în felul lui tragica întâmplare. Apărură şi popii ca să-i facă slujba de ieşire a sufletului…Lumea înspăimântată se dădea la o parte să le facă loc. Tocmai atunci venea şi Marin de la gară trimis de unitatea militară să-şi lămurească părinţii să se treacă la colectiv. Băiatul, când văzu atâta zarvă în curtea lui, bănui că s-a întâmplat ceva tragic şi începu să plângă. La poartă îl întâmpină un vecin: -Taică-tău, Marine, s-a înecat, sărmanul! Întră în curte şi îşi văzu părintele aşezat pe masă sub un şopron. Băiatul nu mai zise nimic, plângea în hohote şi făcea gesturi disperate; îşi arucă boneta din cap şi începu să-l îmbrăţişeze. -Tată, de ce nu m-ai aşteptat şi pe mineee, tatăăă? Disperarea din glasul lui curgea ca un bocet peste toată curtea şi lumea cu lacrimile în ochi privea uimită la zbaterile flăcăului. După îngroparea Moşului, Marin ciopli o cruce cu mâna lui şi o plantă lângă fântâna ucigaşă: Aici şi-a luat viaţa robul lui Dumnezeu, Vlad Anrei, la anul 1961, ziau 13, luna decembrie. Dumnezeu să-l ierte! De atunci locul s-a numit Fântâna părăsită! 27

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

ESEURI Cezar Vasileascu ale unei semianalfabete de şcoală primară, Leana lui Belciug), învinsese, temporar, Iubirea. Şi astfel, la 13 ani de la Montreal, în condurii Cenuşăresei, Zeiţa, care adusese atîta glorie Patriei, a călcat peste fâşia brăzdată a hotarului ei înspre un Occident, structural cinic, dar obligat să se încline mereu în faţa performanţei. Trecând peste câteva accidente ale biografiei, supralicitate de presa de scandal în numele obiectivităţii ( ignorate, superior, de ea), parcursul Nadiei a reînnodat firul olimpic, căsătorindu-se cu campionul Bart Conner, căruia i-a dăruit un băiat, Dylan, fronton la faţada Templului Universalităţii Româno-Americane Până acum, Nadia a făcut servicii imense României prin cariera-i legendară şi apoi prin implicarea în acţiuni de promovare a unei ţări, din care unii preferă doar să-i muşte lacomi din buget ( paraolimpism, ambasador onorific, reclamă, sponsorizări) Tazlăul se varsă tot în Trotuş, dar nu se mai scoate din volbura valurilor şi Timpului un alt lingou. A trecut, incredibil,o jumătate de secol, peste zeiţa din OneştiMontreal-Yokobama. Şi atâta vreme de atunci când NADIA, zburând deasupra „punţii suspinelor”, Terra încremenea iar vântul N-ADIA…

E S E U C U … Z B O RU L de ani s-au cernit nisipurile în volbura vărsării S ute Tazlăului în Trotuş, până când la Oneşti s-a făurit

o zeiţă de aur, care a adus fluvii de glorie şi a marcat destinul României. Secătuit e tot stocul de metafore şi superlative. Când se urca NADIA pe „puntea suspinelor” (bârna), Terra încremenea, vântul N-ADIA. Mulţi au încercat a topi aurul (îi orbea strălucirea lui), cum se străduiau barbarii hrăpăreţi să topească acoperişurile aurite ale mânăstirilor, dar ea, ca orice zeiţă, s-a ridicat deasupra mâlurilor. I s-a spus „Pasărea măiastră”, confirmând aforismul filosofic al lui Brâncuşi, că el nu a sculptat paseri, ci însuşi zborul. Nadia a fost zborul înspre altitudinea Artei, dincolo de amănuntele tehnice ale unui sport, numit gimnastică, şi, din respect faţă de inefabil, artistică. La Montreal, în 1976, Nadia a atins perfecţiunea, blocând calculatorul programat şi deblocând maşinăria infernală a arbitrilor sovietici şi est-germani, crescuţi în cultul raptului (al depunctării româncelor de nestăvilit). O suită nemaipomenită de 10 (7, pare-mi-se; legendele operează cu aproximaţii) a revoluţionat această disciplină olimpică. Oare pentru a consolida unicitatea Nadiei s-a schimbat sistemul de notare, iar urmaşele de azi ale ei, atunci când a împlinit la 12.11.2011, jumătate de secol, s-au întors de la Mondiale fără nici o medalie, spre a face imposibilă orice comparaţie. Revista Paris-Match, obişnuită cu descrierea alcovului prinţeselor monegasce, cântăreţilor pop-rock, victime ale stupefiantelor, şi liderilor mondiali cu slăbiciuni comune, şi-a întrerupt mondenităţile, făcând o reverenţă în faţa prinţesei din Carpaţi: „Nadia, liană şi zefir, spiriduş al palestrei, pană şi suspin, firavă gazelă şi alb porumbel, Nadia, eu te salut.” Număr profetic de concurs 73 (7+3 egal 10), iar acel inimaginabil, înainte de evoluţia pe aparate, 1.00 ajunsese să desemneze supremaţia colecţionarei de medalii de la Montreal. Justiţiarii vor invoca şi pe celelalte albine, care au strâns mierea triumfului (excepţionale şi ele) sau pe alte sportive celebre din atletism, tenis, scrimă, dar niciodată graţia, frumuseţea şi forţa n-au reuşit să se adune sub aceeaşi siglă a unicatului. În anul 1980, Nadia a sfidat „Imperiul Răului”, unde manevre grobiene au oprit ascensiunea incredibilă a româncelor, dar s-au obţinut suficiente medalii de aur, pentru ca ruşii să aibă frustrarea returnării unei părţi din tezaur. După ce a fost confiscată propagandistic de familia Ceauşescu ( în tandem cu Teodora Ungureanu), în Sala Polivalentă vrând a se demonstra multilateralitatea sistemului, Nadia a fost abandonată la o margine de…sol. SIDA ( Savanta, Inginerul, Doctorul, Academicianul, porecle

ESEU CU…UN RĂTĂCIT PRIN ALEXANDRIA ătăcit într-un târg rătăcit în propria-i viaţă. În anul R 1915, paşii judecătorului Demetru Dem. Dumitrescu-Buzău (trei „D” topiţi într-un straniu Urmuz) se întâlneau în Alexandria (munteană, nu egipteană) cu cei ai tânărului poet Mihail Cruceanu. O urbe provincială în care dacă nu se întâmplă nimic, se petreceau doar fapte anodine. Ce să faci într-o localitate cu un gimnaziu, o judecătorie şi un birt? Plus o cofetărie-cafenea, unde se juca table, şi mai multe băcănii, cu nelipsitele mese de…bacara. Destinul îi „repartizase” pe cei doi juni la aceeaşi gazdă, în camere diferite. Posac, retras şi aparent ostil mediului social, Urmuz era în particular o fire plăcută, sinceră şi reflexivă. Citea multă literatură (auzise şi de vecinul poet), fiind familiarizat cu noile curente literare (şcoala lui Marinetti). Chiriaşii au ajuns la concluzia că multe cuvinte (salutare, sănătate, la revedere) sunt lipsite de conţinut şi se amuzau dându-şi bineţe zilnic cu „pipirig”, la care se răsundea…”codolatura”. Biletul trimis de Urmuz la tribunal, semnat „Codolatură”, l-a intrigat pe preşedintele completului de judecată, înlăturând ipoteza unui act ocult de abia după ce Urmuz l-a lămurit de convenţia dintre ei. Plictisindu-se, 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

mondială!), tot mai mulţi oameni simt nevoia să consulte, după punga fiecăruia, un astrolog sau ghicitor ( variante pentru poeticul „cititor în stele”), aşteptând cu speranţă să se ivească „luminiţa” de la capătul Carului Mare. Dar în Balcania profundă – şi nu numai – şarlatania se infiltrează, insidioasă, printre (pre)zicerile cu spoială de ştiinţă. Şi astfel, tu, om cu facultate, te laşi escrocat de o analfabetă, care semnează cu buricul degetului. Dar la ce cote se poate ajunge printr-o exacerbare a ocultismului vom vedea în schiţa „Preamărirea ucigaşilor” a lui Mark Twain. Se întâmpla acum un secol şi jumătate… Scriitorul se prezentase la o celebră prezicătoare Atmosferă de Colentina (colea-n…tină?!), nu de New Hampshire. Cu tenul negricios, cu bucle pana corbului, tulpan roşiatic în pătrăţele („şi se vede clar că alt tulpan întârzie să sosească de la spălat”). „Clientul” ilustru o bănuise că prizează tutun, dar avuse certitudinea că adora usturoiul, după un lung oftat al „oracolului”. Tot usturoiul va fi ghidul strecurării musafirului printr-un coridor labirintic întunecat. La vizuina ei oficială tainică i s-a cerut data şi ora naşterii şi ce fel de culoare de păr avea bunica. Îmbărbătându-l, îi promisese a-i dezvălui trecutul, deşi pe Mark Twain îl interesa viitorul. Ghicitoarea, neclintită în tehnica ei, l-a somat ca nu cumva să o întrerupă din transă: „Ai avut multe supărări, ceva bucurii, unele noroace, câteva ghinioane. Străbunicul dumitale a fost spânzurat, dar nu din vina lui”, l-a consolat, atât de tardiv, pe nepot. Vai, stupoare: „Steaua lui se întretaie cu a dumitale în a patra diviziune, a cincea sferă. Carevasăzică şi dumitale vei fi spânzurat.” Şi continuase, ignorând protestul formal al „predestinatului”: „Firea dumitale nu a fost dintru început păcătoasă, dar împrejurările au schimbat-o. La vârsta de 9 ani ai furat zahăr. La 15 ani ai furat bani. La 30 de ani, nărăvit în rele, ai ajuns gazetar. Acum ţii conferinţe publice. Te aşteaptă lucruri şi mai rele. Vei ajunge membru al Congresului. Apoi vei lua calea temniţei. În cele din urmă, vei fi din nou fericit, totul va fi bine şi vei fi spânzurat.” Cum de-a ajuns să fie considerată spânzurătoarea o fericire? Probabil datorită cazului Pike-Brown, primul omorându-l pe al doilea. După condamnarea ucigaşului la moarte, celula sa a devenit loc de pelerinaj. Un caz similar sa produs şi în Anglia, la 13.12.1841, când cizmarul John Jones şi-a ucis iubita din Nottingham, Mary, care-i refuzase cererea în căsătorie. Până la executarea sentinţei capitale (22.3.1842) a fost vizitat de mii de persoane, care-l asigurau de simpatia lor, fiindcă promisese că îşi va întâlni victima în ceruri. Admirat de confesorul închisorii, ba şi de episcopul de Lincoln, a ţinut ca în ziua urcării pe eşafod să poarte, prinsă la rever, camelia albă dăruită de o doamnă afectată. Inspirată de aceste întâmplări, ghicitoarea îi va croi finalul previziunii pe acelaşi calapod: „Te vei întoarce la credinţă, da, de îndată ce îţi va fi respinsă orice cerere de graţiere, comutare sau amânare a pedepsei (…) Vei fi un erou. Toţi mardeiaşii te vor invidia. Toţi vor căuta să te imite”. După ce o lună a fost stigmatul societăţii, iată-l adoratul neprihănitelor fecioare ale ţării. Iar ghicitoarea văzând mâhnirea clientului, îl dăscălise aspru, în timp ce-şi primea tariful: „Netotule! Cum mai poţi sta amărât, când te aşteaptă o soartă atât de nobilă?”

Urmuz încingea nesfârşite partide de table, în cofetăriacafenea din centrul Alexandriei, câte unul mai şiret lăsându-l lefter pe distratul jucător-judecător. Cei doi tineri neînsuraţi, uşor excentrici, deveniseră subiect de mare interes pentru… alexandrinele fete ale urbei. În onoarea lor se organizau petreceri cu muzică, dansuri şi trataţii. Singurului ofiţer din oraş, doar fata unui angrosist grec îi corespundea ca dotă, dar părintele, circumspect, nu a agreat partida. Oricum, poetul simbolist Cruceru şi Judecătorul pasionat de literatură asigurau un ambient interesant, dar nu puteau fi consideraţi serioşi la însurătoare. Jocurile din societate aveau forme bizare: fetele erau întrebate ce flori (trandafiri, violete) sau animale (cai, câini) preferă, ceilalţi încercând a le ghici preferinţele. Spre hazul lor, lui Urmuz îi plăceau ridichile, pătlăgelele şi verzele, respectiv coropişniţele şi şoarecii. Şoarecele ăsta de tribunal părea a fi cam…varză?! Când auzea cântându-se la pian, Urmuz tresărea, declanşând cu poetul discuţii subtile despre simfonism şi interpretare. Deşi compunea, el se considera un diletant în muzică. Dar în încercările literare, el satiriza birocraţia vremii, într-o orchestraţie nemaiîntâlnită până atunci, fiind gata de a-i biciui pe şefii care se considerau zei peste instituţii. Peplicile repetate absurd din povestirile lui Urmuz vor fi întâlnite în „Capul de răţoi” ale lui Ciprian („E ora cutare şi dvs. purtaţi încă barbă”) şi anticipau un fastuos Ionesco parizian. Exigent cu societatea, era necruţător cu sine. Se socotea un om care încurca lumea, un ratat, un bărbat urât, pe care nicio femeie nu-i simpatiza. După un an, drumurile celor doi s-au despărţit: simbolistul la Craiova, iar scepticul, la Bucureşti. Şi totusi, „trăsnăile” lui Urmuz, au tulburat „normalitatea”. George Pruteanu, specialistul în Dante, îl va proclama „cel mai subtil şi insolit bufon al literaturii române”, „absurd în formă, tragic în fond”. Paradoxalul Urmuz „e cu un picior în Caragiale, iar cu celălalt în antipodul lui”. De vreţi să ne amuzăm cu Urmuz să încercăm a urmări cum oamenii coboară, nu pe scări, ci din maimuţă; pereţii, conform obiceiului oriental, sunt sulemeniţi în fiecare dimineaţă; masa fără picioare e bazată pe calcule şi probabilităţi. În ziua fatidică de 23.11.1923 (într-o paranteză bizară de 23; lasă că şi bornele anilor existenţei sale 1883-1923 sunt paranteze de 13), un glonţ, la Şosea, a oprit arcul timpului la vârsta de 40 de ani. Fără un bilet de adio, fără circumstanţele unui omor din…amor (o damă s-a interesat de nişte scrisori de dragoste), fără un protest explicit. Ultima dorinţă a lui Urmuz s-a îndeplinit impecabil: a vrut să moară „fără nici o cauză”…

ESEU CU… PREAMĂRIRE După ce te-ai lăsat subjugat de lumea materială, cu greu accepţi că destinul tău ar putea depinde de poziţionarea astrelor la data şi ora când ai ţipat de uimire la vederea acestei lumi. Chiar şi atunci când anumite „profeţii” ale zodiei se confirmă aproape matematic, nu eşti convins pe deplin. Suntem prea flămânzi de certitudini absolute, deşi relativismul şi…relativitatea ne domină. Îndeobşte în perioadele de criză sufletească ( ce să mai zicem de cea 29

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

E S E U C U … A S TA L O Ș , PA R I Z I A N U L

S T I R I C U LT U R A L E

Dramaturg, eseist, romancier, poet, bon viveur…A scris peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorialistică. Cele o sută de piese de teatru s-au jucat pe scenele a 5 continente. George Astaloş face naveta ParisBucureşti, între locuinţele familiei din grandiosul şi micul Paris Îşi permite o ajustare la proverbul ataşamentului folcloric, afirmând că „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i la Paris.” Aureolat în ţară cu Meritul cultural în grad de cavaler, George Astaloş a fost mai apreciat la Paris decât la Bucureşti (micul Paris are o slăbiciune pentru…micimi), deşi e unicul creator slujit de o editură, care-i tipăreşte cărţile în exclusivitate, „Capitol”, şi i s-au turnat 60 de episoade dintrun film autobiografic, Acesta-i Astaloş. Sau „acesta loess”, cum am presupus eu c-ar fi rostit Creatorul, atunci când a ales un lut mai bun pentru plămădirea viitorului dramaturg. Născut la 4.10.1933, atât de înzestratul a apărut în anul crizei mondiale. Dacă-l auzi povestind pe Astaloş (printre altele e şi autorul în argou al romanului hugolian „Mizerabilii”), ai senzaţia că „O mie şi una de nopţi” e un serial oarecare. În ciuda unui parcurs sinuos, în care „drumul cel mai scurt dintre două puncte e pe ocolite”, Astaloş se consideră un om norocos. Pentru că i s-a jucat prima piesă de teatru „Vin soldaţii” pe scena teatrului „Casandra” în 1968 (deşi fusese scrisă cu 8 ani în urmă; premieră „facilitată” involuntar, de…invazia statelor Tratatului de la Varşovia, mai puţin România, asupra Cehoslovaciei). În acea conjunctură, delegaţii străine fuseseră invitate la „Casandra”, o televiziune americană a cumpărat spectacolul cu 30.000 dolari, iar el a primit drepturi de autor doar 2.500 lei! Cu volumul „Vin soldaţii şi alte piese” va obţine premiul Uniunii Scriitorilor în 1970, plus strângerea de mână a lui Zaharia Stancu. Va fi invitat la PEN Clubul Internaţional în Slovenia, al cărui preşedinte, Pierre Emmanuel, prieten cu Papa, îi va oferi o bursă la Paris. Rămâne uimit de frumuseţea Parisului şi, orbit de lumina metropolei…rămâne! Orbit cultural, nu ca tatăl său, pierzându-şi vederea în minele de la Dombos, unde fusese trimis în lagăr ca etnic german. Refuzase înscrierea în P.C.R. dintr-o raţiune simplă: cum să dea ochii cu familia, când tocmai comuniştii provocaseră atâta suferinţă familiei în acele vremuri grele. Cultivând argoul marginalilor societăţii, va scrie un volum de poezii „Pe muchie de şuriu”, o mică valorificare a acestui limbaj în literatura română. Din salba de triumfuri, un loc aparte îl deţine piesa radiofonică (jucată totuşi pe scena obişnuită de teatru) „Caviar, vodka şi bye-bye”, o capodoperă prezentată pe 4 continente ale emigranţilor români. În regia unui prieten, Dan Puican, trupa actorilor Stela, Arşinel, Tamara Buciuceanu Botez a cucerit lumea. Boemul George, prieten la cataramă cu Pâcă, Pucă, Piliuţă (cei trei P de la răsărit!) va scoate o carte cu matrozii bahici de la Singapore. Septuagenar, cavalerul în negru, Astaloş declară: „Sunt mulţumit, am avut noroc în viaţă. Nu cred că există talent, există numai şansă. Ajuns la Paris în octombrie 1971, prima piesă îmi este jucată în 1972; a doua piesă, tot la Paris în acelaşi an; a treia la Copenhaga tot în 1972, iar la sfârşitul anului mi se joacă a patra piesă în ţara lui Shakespeare. Ce ar fi trebuit să mai cer de la viaţă?” Astaloş sau viaţa ca o joacă!

, , R E P E RTO R I U L U I ARHEOLOGIC AL J U D E Ţ U L U I B OTO Ș A N I ” – , , P R O I E C T E D I TO R I A L F I N A N Ţ AT D E ADMINISTRAŢIA FONDULUI C U LT U R A L N A Ţ I O N A L” Articol scris de: MUZEUL JUDETEAN BOTOSANI / 22 Oct 2013

Muzeul Judeţean Botoşani a semnat un contract de finanţare în valoare de 25.678 lei, la care se adaugă o contribuţie de 10% din partea instituţiei. Este vorba despre un „Proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional” care vizează retipărirea Repertoriului Arheologic al judeţului Botoşani (lucrare aparută în 1976 sub semnătura lui Pavel Şadurschi, Adrian Păunescu şi Vasile Chirica). Proiectul este util prin creşterea numerică a siturilor arheologice (în cei peste 30 de ani de la apariţia primei lucrări) de pe teritoriul judeţului Botoşani. El răspunde unei necesităţi actuale şi anume protejarea patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional. Lucrarea se adresează autorităţilor locale (o evidenţă exactă a siturilor arheologice şi protejarea lor la intocmirea PUG şi PUZ-urilor) dar şi specialiştilor: arheologi şi istorici din muzee, cercetători care vor găsi în această lucrare informaţii referitoare la epoca şi cultura pe care o studiază. Lucrarea se compune din 2 părţi distincte: carte 500 exemplare – 500 pagini; DVD-Rom – 160 de hărţi grupate în funcţie de unităţile administrativ teritoriale ale judeţului Botoşani. Autorul cărţii: arheolog Octavian Liviu Şovan. Contractul se deruleaza pe parcursul lunilor august, septembrie, octombrie. Parteneri: Consiliul Judeţean Botoşani, Institutul Naţional al Patrimoniului Cultural Bucureşti, Direcţia Judeţeana pentru Cultură Botoşani. 30

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

„DESTINE ȘI IUBIRI”. Traian D. Lazăr memorialist, filozof, poet (în secret) şi, evident, prozator. O parte din aceste înzestrări native sau dobândite prin educaţie, l-au ajutat să creeze şi se regăsesc în cartea menţionată. Proza autorului etalează un lirism de bun nivel estetic, puternic susţinut prin grupaje de versuri. Probitatea îl determină să ne dezvăluie că „majoritatea versurilor sunt de Ion Caraion”. Procedeul compoziţional atestă, ori neîncrederea autorului în propriile resurse lirice, ori un respect supradimensionat faţă de înaintaşi, ceea ce conţine riscul epigonismului.Cum însă şi mai frecvent recurge la folosirea semnelor grafice ale citării, uneori indicând şi sursa, pentru referinţele de intertextualitate din cele mai diverse domenii, ar putea fi vorba doar de un act de prudenţă, în această epocă în care acuzaţiile de copy-paste curg neîncetat. Preferăm a crede că autorul este un novator îndrăzneţ, ce experimentează o nouă formă de roman, un roman-studiu asupra Iubirii şi Destinului, ipoteză susţinută de prezenţa în text a numeroase şi consistente trimiteri (citate) din poezie, proză, muzică, filozofie, arte, etc. Folosirea unei limbi române clasice, în care sunt ecouri humuleştene („Bunătatea se educă şi ura se cultivă” „În ţara surzilor e de preferat să fii mut”) şi eminesciene („Am fost să ascultăm pădurea”) presărată cu regionalisme autentice, nu-l împiedică pe C. Adam să inoveze în planul expresivităţii („copacii cântă nocturne în acompaniament de privighetori”, „eram un mugur primăvăratic pe arborele vieţii”, „dimineaţa înecase văzduhul de strălucire”, etc.) Romanul brodează pe o temă veche de când lumea, Iubirea, drapată într-o haină filozofică la fel de antică, Destinul, văzute prin ochii şi consemnate prin pana unui clasicist. Iubirea, acest sentiment născut odată cu Adam şi Eva, presupune existenţa cuplului bărbat-femeie. Acesta este personajul central al cărţii, întruchipat în principalele binoame: Tache – Amelia; Nataliţa – Lisandru; Tudor – Tamara; Virgil – Măriuca. Destinul este fixat de Divinitate, dar se înfăptuieşte prin acţiunile omului. În Iubire, Destinul este rezultanta raporturilor din cuplul de îndrăgostiţi. Concepţia autorului privind raporturile din cuplul Iubirii este exprimată de bătrânul preot Pavel Ciudin, simbol al validităţii ei sapienţiale şi religioase, în sfatul către Tamara: „Bărbaţii în general multe spun, dar femeia deşteaptă se face că nu le aude. Femeia este o fiinţă mai domestică, stă mai mult acasă, ştie mai bine nevoile casei, de aceea se spune că bărbatul este opera femeii lui. Fă din Tudor bărbatul pe care ţi-l doreşti şi veţi fi fericiţi.” (p.169) Cu inteligenţă şi perseverenţă,

ntr-o epocă în care prozatorii cu asiduitate, inovaţia şi excepţia în temă, intrigă, personaje, tehnică a scriiturii, etc., semnalăm apariţia unei cărţi care, din toate aceste puncte de vedere, se situează în limitele naturalului şi normalului. Ne referim la cartea d-lui Constantin Adam, „Destine şi iubiri”, ed. Agata, Botoşani, 2013. C. Adam nu scrie pentru a obţine graţiile criticii literare prin artificii novatoare. El scrie pentru cititori. Preţiozităţii alambicate, destinată puţinilor aleşi, el îi preferă echilibrul şi eleganţa clasicismului. O dovadă a acestui clasicism în reluare este construcţia cărţii, amintind de „Adam şi Eva”. La Rebreanu, grupajele narative, în număr de 7, cu personaje distincte, sunt legate unitar prin ideea reîncarnării (metempsihozei). C. Adam procedează aproape similar. Cele 3 nuvele aparent independente (Timpul florilor, Regăsirea, Logodnica) din cartea sa, formează, în fapt, o unitate, un roman, având ca liant Iubirea şi Destinul. Cartea d-lui C. Adam se situează pe acelaşi trend al construcţiei romaneşti cu „înmănuncherea de povestiri” a Ruxandrei Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”, ed. Polirom, 2013. Gabriel Dimisianu, în „România literară” nr. 32/2013, apreciază că aceste povestiri nu comunică între ele prin protagonişti, „ci prin sensuri, prin faptul că, însumate, conduc la imaginea unei lumi coerente, a unei societăţi, a unei umanităţi cu existenţă istorică” , argument care îl determină să fie de acord cu Ruxandra Cesereanu că „secvenţele narative de sine stătătoare” ale cărţii ei, constituie un roman. Clasicismul construcţiei romaneşti a lui C. Adam reiese şi din preocuparea pentru precizia şi claritatea naraţiunii, conturarea personajelor, limba folosită, etc. C. Adam nu practică însă, un neoclasicism simplist. Tentaţiile inovării şi ale experimentului, nu-l ocolesc cu desăvârşire. Romanul are două nivele de lectură. Primul palier, în cheie filozofică, merge pe linia unor abstracţiuni cu caracter de generalitate, Iubirea şi Destinul. Cel de al doilea, concretizează abstractul într-o multitudine de ipostaze, înlesnind receptarea de către cititor. La nivelul textului, modernismul este promovat prin intertextualitatea bogată, unii ar putea zice chiar excesivă. Sursa acesteia se află în istoria formării personalităţii autorului. Este o plăcere să constaţi că, într-o epocă de accentuată şi strictă specializare, mai există oameni de formaţie multiplă, renascentistă sau, dacă preferăm un termen recent, înzestraţi pentru transdisciplinaritate. Constantin Adam a fost şi este, actor, regizor tehnic, colecţionar de „vechituri”bibliofile, grafician,

Î promovează,

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Tamara îşi exercită rolul de dirijor al cuplului destinat fericirii şi reuşeşte. Purtător de cuvânt (ar trebui să zicem ofiţer de presă?) al strămoşului său, Adam I-ul, care nu s-a dezis de Eva, nici după ce, prin izgonirea din Rai, a avut dovada incompetenţei (aventurismului) acesteia, autorul respectă învăţătura biblică. Bărbaţii din carte trebuie să fie şi sunt, cu mici abateri, ascultători. Cei neascultători, sunt aspru pedepsiţi: nu mai sunt acceptaţi în duet de Eva lor exigentă, chiar dacă se căiesc şi pocăiesc (cazul Lisandru- Nataliţa). Dar nici Evele prea intransingente nu au un Destin fericit. Rămân singure, până la ivirea unui Adam obedient, iar după dispariţia (decesul) naturală a acestuia (cuplul Nataliţa-Remus) vieţuiesc într-o singurătate obositoare şi au un sfârşit tragic. Sunt penalizate astfel pentru că nu-şi îndeplinesc rolul biblic de a „înmulţi lumea şi a umple Pământul” şi de a dirija cuplul. Acest tip de Evă (Nataliţa) acceptă parteneriatul cu oarecare indiferenţă. Cererii în căsătorie formulate de Lisandru îi răspunde „Nu zic, nu!”, iar celei din partea lui Remus, „Nu zic „Da”, dar nici „Nu”. Nataliţa pune pe prim plan propria realizare profesională, nu menţinerea şi consolidarea cuplului (familiei), se disociază de „îndrumarea” partenerului, iar când acesta evoluează nesatisfăcător, nu este interesată să-l aducă pe calea cea bună, chiar dacă Lisandru se arată dispus să fie tutelat. Singurătatea, traiul de unul singur, este şi Destinul bărbatului ezitant, „care nu ştie ce vrea” în acţiunea de constituire a cuplului. Fata (Sabina) ştie şi îi explică şi bărbatului-băiatului (Virgil): „Când îţi place de cineva, nu trebuie să te laşi închingat de părerile celorlalţi, nici chiar de ale părinţilor. Din prea multă dragoste pentru progenitura lor, pot greşi iremediabil. Ei nu mai sunt în pas cu evoluţia copiilor lor, văd lucrurile aşa cum au apucat ei. Dacă tu greşeşti, e numai greşeala ta, altfel eşti predispus să învinuieşti şi pe alţii. Şi nu trebuie să fii laş. Ai curaj şi recunoşte-ţi fapta. Asumă-ţi întreaga răspundere. Suporţi mai uşor consecinţele.” (p.261) Ezitările repetate ale partenerului, care nu face pasul hotărâtor la timp, nu-l pot duce decât la logodna cu … profesia. Prima nuvelă a cărţii ilustrează sugestiv, rolul partenerei feminine în evitarea singurătăţii, prin constituirea unui nou cuplu. Iubirea, ca şi Ianus, are două feţe. Când un cuplu apune, un altul se naşte. Ieşirea dintr-un cuplu consacrat religios este un păcat. Dar, un păcat chiar mai mare, este să-ţi iroseşti viaţa fără iubire, în singurătate. Partenera feminină a cuplului Tache – Amelia, în curs de constituire, decide că, imperativul „viaţa trebuie trăită”, are prioritate: „Înţeleg să mă duc la Dumnezeu cu toate păcatele mele … Şi nu le neg. Eu sunt un pământean păcătos. La marea judecată sunt şi fapte iertabile, cele făcute din dragoste.” (p.35) Ca şi cum n-ar fi suficient de complicat, asupra Destinului Iubirii şi cuplului îşi pun amprenta nu doar calităţile şi defectele partenerilor, ci şi … Istoria, împrejurările în care acesta există. Autorul creionează, (sau ar trebui să spunem tastează?) timpul istoric al naraţiunii, prin notaţii fugare sau scurte sinteze. Notaţiile sunt neutre: „… povesteau că la Flămânzi au fost răzvrătiri ţărăneşti împotriva arendaşilor şi că au fost şi împuşcaţi.” Sintezele, în schimb, devin adevărate imprecaţii privind „teroarea Istoriei” asupra destinului individual şi social: „După model rusesc, ţăranii

erau <convinşi>, obligaţi să-şi unească pământurile în colective, iar pentru cei mai îndârjiţi, mai greu de păcălit, în aşa-zisele întovărăşiri.” Etc. Sintezele istoriei sunt menite a contura fundalul tabloului în care evoluează personajele şi a clarifica cititorului, impactul Istoriei asupra Destinului acestora. Cele mai impresionante pagini ale cărţii redau modul în care Teroarea Istoriei se răsfrânge în destinul îndrăgostiţilor, bărbaţi şi femei. Războaiele rup temporar ori definitiv cuplurile, schimbările teritoriale şi de regim politic au efect devastator asupra Iubirii copleşind-o sau impregnând -o negativ. Tragismul numeroaselor detalii ale acestui tablou existenţial izvorăşte oare din faptul că, în secolul trecut, perioada temporală a intrigii cărţii, dăinuirea poporului român şi deci a personajelor a stat precumpănitor sub semnul vitregiei Istoriei? Ori autorul a ales această nuanţă coloristică în zugrăvirea Destinului Iubirii, ştiind că tragedia are valenţe impresioniste, mai puternice decât fericirea. Autorul nu urmează întru totul abordarea la modă a raportului dintre Istorie şi Om (poporul român în sec. al XXlea), care se referă, aproape exclusiv, la „pătimirile” noastre sub Urgia Istoriei. Destinul unora dintre Iubirile cărţii ne sunt înfăţişate şi prin prisma Favorurilor Istoriei. Înfăptuirea Unirii din 1918 dă, la nivelul individului, noi ipostaze ideii unităţii naţionale: se realizeză căsătorii între persoane din provinciile istorice româneşti separate artificial până atunci, profesia îi poartă pe românii dintr-o provincie în alta, călăuzite de autor, ca un adevărat ghid turistic, eroii cărţii cunosc încântătoare frumuseţi naturale şi urbanistice din întreg teritoriul românesc. Moartea lui Stalin şi schimbările politice următoare au înlesnit reluarea legăturilor dintre românii basarabeni, trăitori de o parte şi de alta a Prutului, etc. „Destine şi iubiri” este o carte atractivă prin concretul şi varietatea existenţelor umane, redate expresiv de către autor, ca şi prin meditaţia filozofică pe care o generează.

CHANGES

Stelian Platon Azi noapte vaca mi-a făcut trei ouă Albe de nici nu crezi c-ar fi de vacă Are-acum trei ugere a patru ţâţe Şi se apără de muşte cu o coadă nouă Mi-a spus cum s-o prezint în Europa A se-ntâlni c-o firmă americană Spre-ai mulţumi că-i astăzi recordmenă Şi reprezintă rasa Roşia-Montană 22.10.13

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

E U G E N I A - M A R I A C U C E U, O ÎNDRĂGOSTITĂ DE POEZIE Ana Maria Malus ugenia – Maria CUCEU este de profesie jurist, absolventă a Facultăţii de Drept ,,Babeş-Bolyai” din Cluj. E Soarta i-a oferit şi alte posibilităţi de a-şi concretiza bagajul de cunoştinţe acumulate şi experienţa de viaţă, şi cu talent, a pătruns în alte zone, decât cele ale activităţilor cotidiene, adică acelea de a-şi transpune gândurile, printr-o formă subtilă, într-un stil propriu, în poezie. În prezent, este asistent pe probleme juridice şi de comunicare la Primăria Oraşului BORAS (în apropiere de Göteborg), calitate în care se ocupă de translatări, la nevoie în toate domeniile, chiar şi la biserici unde mai trag şi cu arcuşul câte-o priceasnă din când în când, duminica şi în sărbători. Suedezii sunt de religie protestantă, dar acolo, la Boras, există şi o comunitate românească, care se întâlneşte cu bucurie la o mică Biserică Ortodoxă amenajată la subsolul unei grădiniţe. Acolo, permanent, asistă un preot, originar din România, de lângă Cluj. Nu demult, la Primăria Boros, a fost în vizită o delegaţie de la Ungheni – Moldova, de peste Prutul nostru, unde Eugenia – Maria a avut misiunea de a asigura Trecută-i vara, iar toamna ruginie traducerile, şi în acelaşi timp, alături de Iţi bate-acum încet la uşă! primarul oraşului, a fost gazdă. Cu-a ei petală aurie Poeta noastră, Eugenia- Maria Şi neuitatul ruginiu, din viţele de vie. CUCEU, nu-şi poate uita obârşia şi limba!… Octombrie-i acum la jumătate! deşi acolo este o permanentă răceală. E Cu-n soare cald şi blând afară….. îndepărtata şi îngheţata Scandinavie! Ce-mi bate-ncet, în geamul din bucătărie De aici, din colţul Lumii, de unde a Cu raza lui plăpândă, aurie răsărit Luceafărul poeziei noastre, salutări Colorată-acum de un penel maestru româncei noastre, poetă şi mesageră a Al ,,D-nei Toamna”, vremi de nostalgie…. spiritului românesc în ,,îngheţata” ţară! Ce se coboară-agale peste şes, Lăsând ciulinii desfrunziţi Cu inima pustie, că-s vremuri de răstrişte!… Tiptil, îţi intră-apoi, chiar şi-n grădină! Şi într-o clipă-ţi trage-un ruginiu, De nu-ţi crezi ochilor de-atâta colorit De-al frunzelor covor îngălbenit Pe jos căzut, de-un vânt de seară-nghesuit! Se dă apoi la dealuri! văile-s deja pictate!… Octombrie îţi bate-n geam, Pădurile-o aşteaptă, să fie colorate Cu-a lui năframă ruginie!... De-al ei penel maestru, încins de-acuarele Şi-o boare pală pe câmpie Cu mii de picuri galbeni, castanii şi maronii Imbracă toate-mprejurările acum, Ce se aştern cu-atîta grijă şi durere Cu haina lui portocalie. Pe frunze verzi, plooate, grele…. Iar frunzele arţarului din parc, Ce nu uşor se lasă vestejite Se-aştern îngălbenite pe cărare. De-al toamnei boare poleite! In adierea vântului buimac, Dar nu au încotro! cu ”D-na Toamna” nu-i a Ce desfrunzeşte tot ce-i stă în cale. glumă! Si fără milă lasă bieţii pomi, Brodată are rochia de seară, lungă. Cu ramuri goale, triste şi tăcute Condurii ei, de vals sunt pregătiţi Ce parcă tot mai gri, devin pe culme Şi-n triluri de fanfară ritmice, dansează-ntrAcum, în plin octombrie gălbui şi ofilit una De-a lui podoabă ce şi-o-aşterne repezit, De parcă toată lumea-ar fi numai a ei, nebuna! Pe şes, pe vale, deal sau munte. Şi într-un ceas, grădina-ţi este colorată Şi totul este ruginiu!.... De-un galben-ruginiu, pucioasă, castaniu Amurgul serii, de asemenea e ruginiu! închis!! Octombrie e ruginiu!!.... Lăsând în urma ei copacii vestejiţi Şi-ţi bate-n geamul tău stingher, Iubirile nostalgice prin parcuri, Ce-a ruginit din plin şi el..... Alee şi grădini…..

TRECUTĂ-I VA R A ! … . .

Eugenia Maria Cuceu

O C TO M B R I E E RU G I N I U ! . . .

Eugenia Maria Cuceu

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

C O S T E L Z Ă G A N : Î N R E V I S TA , , AG ATA LITERARĂ” Articol scris de: www.agata.ro / 28 Oct 2013

(Convorbiri Literare, 1983): Nu ştim ce vârstă şi ce profesie aveţi, nu ştim de când scrieţi şi de ce aţi apelat la noi cu exagerată sfială. Noi nu declarăm genii, nu ne batem cu pumnii în piept că vom face şi vom drege, nu avem posibilitatea să vă publicăm masiv (după expresia altora), pentru că (după expresia noastră) nu visăm în locul altora. Noi vă mângâiem ameninţându-vă: sunteţi un talent care ar trebui bătut pentru a scrie. Luaţi-vă în serios, pentru că aveţi ce spune! Şi nu uitaţi că artistul nu e un simplu martor care-şi manifestă uimirea, ci o conştiinţă care deranjează.Emil Druncea scria pe 25 decembrie 2010 într-o cronică la apariţia volumului “Însemne”, o antologie cu 48 de poeţi din întreaga ţară: Şi iată poetul autoironiei, Costel Zăgan! O ironie fină, de rang superior străbate poeziile publicate în antologia “Însemne”. Să exemplificăm!, cum ar spune profa de română: “Ce poftă am să fiu nemuritor/şi Doamne nu-s decât doar trist”, atunci când oamenii normali sunt trişti, “nemuritorul” nu-i “decât doar trist”! El revendică într-una şi orice: “iubirile femeilor frumoase”, drept pedeapsă că există, iar moartea se miră şi ea de-o asemenea revendicare, “când naiba să te ia eşti muritor”, de unde deducem că nu Domnia Sa Moartea trebuie să-l ia, ci naiba, că e muritor, vorba ceea, Moartea îi ia doar pe nemuritori! Un joc al legităţilor universale întors pe dos de către marele autoironic. Domnul Zăgan îşi revendică şi dreptul la o stea fiindcă există, creând iarăşi un joc întors al legităţilor: oamenii cred că fiecare pământean are câte o stea în care merge după moarte sau că la moartea fiecăruia cade câte o stea, dar ironicul poet ne trimite şi la steaua-star, pentru că, nu-i aşa, este în “Paradisul aparenţelor”. Când nu e ironic, e “binevoitor”cu iubita: “Cad stele de pe sânii tăi femeie/firmamentul discret ţi-l descheie”, avid să afle cum arată firma de sub firmament, cum ar zice chiar poetul. (“Hainele demodate ale nopţii”) Ironic, deşi nu pare la prima citire, este şi “Poem de sus”, unde lacrimile iubitei sunt arteziene, adică urcă, iar ochii iubitei sunt indecent de albaştri, toate acestea pentru că cerul şi-a dezbrăcat norii. Cititorii acestor poezii pot depista şi filosofia de viaţă a poetului, metaforele pe care şi le ia în serios ca să creeze o POEZIE ironică de cea mai foarte extraordinară calitate. AMPRENTE TEMPORALE ,vol.3, mai 2013. Prefaţă : * “Creaţia din cuvânt este marca poetului Costel Zăgan, la care Dumnezeu guvernează viaţa neexplorată a omului, “Dumnezeu este Cuvântul/suflecaţi-aş moarte” (Incompatibilitate mondială). Relevant în descifrarea menirii poetului este poemul “Artă poetică”, dezvăluindu-i concepţia despre viaţă şi lume, “în ficare zi/urc/câte-un/vers/ din Golgota”" (Marian Dragomuir, 22 de amprente) * “Poet, aforist,scriitor, Costel Zăgan ne va încânta cu un grupaj

Zăgan s-a născut la C 20ostelianuarie 1958, în satul

Tudor Vladimirescu, aflat atunci în comuna Ringhileşti, iar în prezent în comuna Albeşti, judeţul Botoşani. Părinţii, Ioan şi Elena, sunt originari din Bucovina. Urmează gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de cultură generală “A.T. Laurian”, Botoşani, promoţia 1977, şi licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, cu lucrarea “Natură şi eros la Eminescu”. Este căsătorit şi are cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Publică: poezii, aforisme, epigrame şi altele în revistele Colloquium, Convorbiri Literare, Intertext, Poezia, Hyperion, Timpul, Absolut Cultural. A debutat editorial pe 18 decembrie 2005, cu volumul “Hiperbole blitz”, la Editura Axa, Botoşani. A mai publicat “Cezeisme” în 2008. Pe 11 octombrie 2012 a publicat online volumul de versuri “Gravitaţia sufletului”. Pe 14 martie 2013,revista 21Artemotion l-a desemnat pe Costel Zăgan – SCRIITORUL ZILEI , publicându-i-se poemul “Sentinţa-i divină” şi proza “Paraşutist şi îndrăgostit”. Prezent în antologiile: “Porni Luceafărul”, Botoşani, 1995 “Nord – Antologia poeţilor botoşăneni de azi”, 2009 “Însemne”, Bacău, 2010 “Poeme hai hui- antologie de poezie”, Editura Singur, Târgovişte ; Editura Grinta, Cluj-Napoca ; octombrie, 2012 “Însemnele unei tăceri- antologie de poezie -2012″,Editura ROVIMED PUBLISHERS,Bacău, decembrie 2012 “Amprente temporale - antologie de poezii cronopediene”,volumul 3, mai 2013, Braşov [modifică]Aprecieri critice Gellu Dorian (2005): “Costel Zăgan debutează târziu cu un mănunchi de “poeme blitz”, după ce prezenţa lui discretă, retras fiind la o şcoală din judeţul Botoşani ca profesor de limba română, în presa literară a atras atenţia, în mod special, asupra laconismului scrisului său.” Aprecieri critice anterioare debutului în volum: Mihai Ursachi (Cronica”, 1981): Scrieţi cu uşurinţa aparentă a celui cu dotaţie nativă; cum în orice bine se ascunde de regulă şi reversul său , uşurinţa cu care se pare că puteţi compune riscă să se transforme în frivolitate. În totalitate însă, poeziile îmi dau despre Dvs. imaginea unui poet în plină devenire de la care ne putem aştepta la minuni. Am putut desluşi în poezii multă sesibilitate şi o bună stăpânire a uneltelor lirice. Fragilitatea Dumneavoastră poate fi forţa Dumneavoastră.Emil Brumaru (SLAST, 1982): Bucuros că pot scrie fără ezitare lângă Costel Zăgan cuvântul talent, îmi îngădui să-l arăt tuturor cu sufletul! Un nou partener de călătorii spre azur! Ioanid Romanescu 34

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

divers de poeme. De la poezia scurtă de esenţă,trecând prin ludicul unor poezii în rimă, până la poezia de dragoste declarativă. Limbajul lejer, versurile pline de o învăţătură transmisă prin umor, uşor ironică, face ca poemele lui Costel Zăgan să fie citite cu plăcere şi interes : “În fiecare zi/urc/ câte-un/vers/din Golgota.” (Artă poetică) Nu metafora este punctul forte al versurilor scrise de poetul Costel Zăgan ,mai degrabă mesajul transmis de ele, ca şi cum citeşte gândurile unui “hâtru plin de glume”, parafrazându-l pe marele Vasile Alecsandri : “Nebunul/satului/Urlă/de/plăcere/În/jurul/ bisericii”. (Zonă erogenă)” (Mihaela Meravei, Amprente ale sufletului gravate pe file de timp )

TA X A P E N T RU TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ȘI VIAŢĂ FĂRĂ DE M OA RT E

Costel Zăgan Copilăria Doamne e un viciu şi-a fi tânăr e-un păcat din cerneală hai ia-ţi biciul fii cuvântule bărbat A fi tânăr nu-i păcat ironia nu-i o crimă azi politichia la palat pe bărbaţii mari i-animă Ignoranţa e o crimă din cerneală îmi iau biciul şi vă mai trântesc o rimă însăşi viaţa e un viciu Şi-a fi om e un păcat Doamne vai de neiertat

C AT R E N U M O R I S T I C V I C TO R F O C A

D.M. Gaftoneanu Dedicat vernisajului expoziţiei „Simfonia culorilor”, realizată de pictorul Victor Foca la Centrul Cultural Intercomunitar Botoşani joi, 17 octombrie 2013, ora 13.00, la sediul din strada Vasile Alecsandri nr.1 şi prezentată de către criticul de artă Valentin Ciucă.

A RTA C H I N Ș I S AC R I F I C I U …

R R O M I I S O L I DA R I

Motto: Munca fiecărui om este portretul său. (Samuel Butler)

Stelian Platon

…Simfonie de nuanţe, pete fine de culoare… Fascinat de exponate, mi-a venit o întrebare: Oare, munca face omul? …Mai degrabă, reciproca! …Toate bune şi frumoase, La mulţi ani, maestre Foca!

Un ţigan de prin Strehaia se-ntorcea acum spre casă, Lăsa-n urmă El Dorado în Germania frumoasă. Manelist nevoie mare se-ntorcea plin de răşină Nu-n căruţa-coviltir, ci într-un Mercedes-BENZ-ină. Bălsămat c-un spray şutit, tot mirosea a fecalom, Iar ţiganii pot să vadă că de-acum el este RROM. Gândea cum o să respire fumul de la el din şatră, Când un cauciuc se sparse şi mergea fără o roată. Doar intrase-n ţara-mamă printre căruţe pe un drum Şi cazanul lui maşină zace fâsâind în drum. Important ieşi ţiganul din maşină încruntat, Ca să vadă el problema să ştie ce s-a-ntâmplat. Se ivi de-ndată altul ce-l întreabă curios, Ce s-a întâmplat de şade ghemuit acolo jos. -Ia zi bre ce faci, trăi-ţ-ar un ceas familia toată? -Ce să fac ţigane vere, mă căznesc să scot o roată! Cu un aer de om ager auzind ce-i spune tizul, C-un pietroi de pe şosea îi sparse urgent parbrizul. -Să-ţi trăiască cricul frate, şi să mă calce avionul, Ia-ţi tu roată la căruţă, eu îi iau casetofonul. 20/09/13

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

R A P O RT U L D E S E A R Ă ( M E M O R I I ) – 4 A LT E T U L BU R Ă TOA R E A D U C E R I - A M I N T E Gheorghe Burac ând am văzut lumina zilei, sora mea, Niculina C (născută la 27 noiembrie 1933), avea doi ani şi

aeroplane din şindrilă, zmee, maşinuţe din argilă, mingi din cârpe şi din păr de vacă, puşti din tulpini de soc, arcuri cu săgeţi, praştii şi multe altele; iarna ne întreceam pe patine şi schii, săniuţe şi sănii mari, pe pârtiile croite pe uliţele cu pante, din sat ori pe Dealul Viilor, de unde alunecam vijelios, ridicând trombe spectaculare de zăpadă. Am trăit cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele câtă vreme m-am bucurat şi de mai multă atenţie şi dragoste din partea părinţilor( ca al doilea copil, băiat, şi purtând numele tatălui); simţeam că sunt iubit. Aceeaşi încredere mi-o insufla surioara mea mai mare în seama căreia eram lăsat când părinţii erau ocupaţi cu treburile din câmp sau cu diferite activităţi în afara gospodăriei. Vara, duminica şi în alte sărbători importante, mă îmbrăca frumos şi mă lua cu ea la distracţiile din centrul Vlăsineştiului, unde, în zilele de Paşti şi de Sfânta Maria cea Mare, hramul bisericii noastre şi apogeul petrecerilor cu muzică de fanfară, joc, scrânciob şi circ, se aduna satul întreg. Tot de la buna mea surioară primeam învoire să mă joc pe uliţă cu băieţii şi fetele megieşilor, atunci când nu putea lua şi ea parte la petrecerile cvasicotidiene ale copiilor din cotul nostru de sat, Uneori, -ajungeam cu distracţia în grădina noastră, unde erau locuri numai bune pentru jocul „De-a v-aţi ascunsa”- în podurile casei şi şurei, printre girezile de furaje din fundul grădinii, printre tufele de soc şi de boz care se regenerau din abundenţă în fiecare an ori chiar în beci şi în grajd. În oricare din aceste locuri, eu mă puteam cel mai bine ascunde sau cu uşurinţă îl descopeream pe partenerul de joc, încât, atunci când era la mijloc şi o miză, aproape de fiecare dată, eu eram câştigătorul. Cât timp am fost numai noi, primii doi copii, în familie, am trăit cum nu se putea mai bine. Părinţii erau tineri şi-şi înfiripaseră o gospodărioară bunicică: aveau casă, ceva pământ, căruţă cu cai, câteva oiţe, văcuţă, erau sănătoşi şi se bucurau de spor în toate. Nimic nu lipsea din casa noastră ca să fim cu toţii fericiţi. Dar, când tocmai familiei noastre i se contura un ideal de viaţă care să-i satisfacă şi mai deplin trebuinţele spirituale şi materiale în cele mai aparent neînsemnate aspecte ale traiului zilnic şi de perspectivă, spectrul războiului i-a curmat avântul. Pentru tata, au urmat ani lungi de concentrări şi front – şase la număr-, cu rare şi scurte învoiri şi permisii, timp în care mama, cu 3, 4 şi apoi cu 5 copii, a trebuit să înfrunte dificultăţile inerente ale gospodăriei, cărora se străduia din răsputeri să le facă faţă: menajul, cultivarea grădinii, administrarea celor 8 ha de pământ din câmp, îngrijirea animalelor şi, mai presus de orice, datoria maternă. Peste toate acestea, autorităţile, obligate să aplice regulamentele de război, i-au rechiziţionat, mai întâi, caii, pentru ca, apoi, armata sovietică „eliberatoare” să-i ia vaca şi toată rezerva de produse alimentare, depozitată încă de tata în

nouă luni. Ea avea să-mi fie, după mama, cea mai apropiată, iubitoare şi amabilă fiinţă, pentru multă vreme. Se ataşase de mine atât de mult, încât şi după ce „barza” a adus-o în casa noastră şi pe cealaltă surioară, Maricica ( născută la 29 iulie 1938), tot eu i-am rămas preferat. Nu mi-am putut explica niciodată de ce Maricica a făcut tandem cu fratele care i-a urmat, Marcel (născut la 11 august 1940). Aşa mi-a rămas în minte imaginea afinităţilor dintre noi, din anii copilăriei trăite acasă: Niculina cu mine şi Maricica cu Marcel. Mitică, mezinul (născut la 1 octombrie 1943), a fost protejatul şi răsfăţatul întregii familii; mai întâi, poate, pentru că a fost născut într-o zi când mama era pe ogorul de „După şanţuri”, la recoltat sfecla de zahăr, neasistată măcar de baba Ilinca, moaşa satului. (Era şi singură la lucru, iar pe aproape, în ziua aceea, s-a întâmplat să nu fie nici zare de om. Şi-a potrivit un strat de frunze de sfeclă peste care a întins o bucată de ţesătură de lână, nelipsită din inventarul trusei sale „profesionale” şi folosită, în mod obişnuit, ca aşternut în momentele de odihnă de la miezul zilelor de lucru la câmp şi…singură s-a moşit.) A stat biata de ea două-trei ore lângă noul născut, l-a înfăşat într-o pestelcă, i-a improvizat un pătuţ, tot din frunză de sfeclă, l-a aşezat cu faţa la soare, i-a şoptit o rugăciune, privind către Cer, şi până seara a mai şi lucrat. (Totul e adevărat! Am ascultat-o pe mama de nenumărate ori rememorându-şi cu înfrigurare acest episod şi de fiecare dată mă tulbura dramatismul lui.). Tata era pe front când s-a născut Mitică şi avea să-l vadă abia la întoarcerea din război. Ne-am dat seama numaidecât că şi lui îi plăcea parcă mai mult de fiu-său cel mic, pentru că i se părea mai frumos decât ceilalţi, dar şi pentru că i se ataşase de la „prima vedere”. Se ţinea lipcă de el şi tata nu ezita să-i intre în voie cu orice: în casă, îi sărea în braţe şi, când tata se aşeza pe pat, îşi potrivea picioruţele pe labele picioarelor lui, ca să-l balanseze, până ce obosea; când îl credea bine dispus, se ţinea după el şi pe-afară şi nu se lăsa până nu-l sălta gorgoci pe spatele lui şi-l purta prin toată grădina şi, spre deliciul micului răsfăţat, se oprea pe la animalele din curte şi din grajd, cu care se hârjonea copios. Pe uliţa copilăriei mele, erau atunci mulţi copii cu vârste apropiate de ale noastre şi pe toţi îi simţeam ca de casă şi, mai mult, ca frăţiori şi surioare. Şi ei îl iubeau îndeosebi pe Mitică. Mama era mulţumită de ataşamentul lor faţă de noi şi aproape că nu era dată când să nu le ofere câte-un dulce, o fructă ori un bănuţ, dacă ne şi ajutau la unele treburi rezervate anume nouă, copiilor. De obicei, însă, cu ei ne distram; improvizam tot felul de jocuri care de care mai antrenante: De-a caii, De-a mijoarca, De-a fugăritelea, De-a ascunsa ş.a.; făceam 36

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

până atunci şi l-a învrednicit să ajungă întreg şi nevătămat acasă… După câteva minute, s-a întins pe pat să se odihnească puţin, timp în care noi, copiii, îl chinuiam cu fel de fel de întrebări, curioşi să aflăm cât mai multe despre locurile pe unde l-au purtat paşii milităriei şi despre riscurile şi păţaniile cu care s-a confruntat. Între timp, mama pusese pe plită o oală mare cu apă de ploaie, pentru baia tatei. Şi, tocmai când, peste măsură de obosit, chiar voia să scape de întrebările noastre, mama l-a invitat în iatac, unde dusese deja oala cu apă caldă şi balia, pentru a se băi. Deşi era încă foarte devreme, în casă, paturile erau pregătite pentru culcare. Noi, copiii, ne şi alesesem locurile: băieţii, în pat cu tata şi fetele, cu mama. Dar n-am putut adormi până la venirea părinţilor în casă. Şi după aceea, am rămas treji încă mult timp. Am vorbit, am plâns şi am râs, până ce moşul cu somnul a trecut, pe rând, pe la fiecare. A urmat o zi lucrătoare. Tata a ieşit primul din casă.

nişte locuri „secrete” (totuşi, cu uşurinţă descoperită de ruşi, nu fără complicitatea unor consăteni de-ai noştri). Când tata, scăpat teafăr din război, s-a întors acasă, gospodăria noastră era ruinată. Totul urma să fie luat de la capăt… Era o zi de toamnă târzie şi o ploaie mocnită şi rece continua să cadă de mai multe ore. Ştiam că trebuie să sosească tata şi cu toţii – mama, bunica şi noi, copiii,- ne deşteptarăm în dimineaţa aceea mai devreme decât de obicei. Venise la noi şi o vecină, Virginia lui Vasile Prodan, şi ea înştiinţată că urma să-i vină omul acasă. Eu nu eram deloc atent la ce vorbeau femeile, nici la ce făceau ceilalţi copii, frăţiorii şi surioarele mele, şi nu scăpam din ochi, nicio clipă, poarta. Atât de concentrat eram, încât ore întregi am avut în faţa ochilor aceeaşi imagine: tata traversând uliţa, atent să nu calce în băltoacele din faţa porţii şi schimbând raniţa de pe un umăr pe celălalt, pentru a-şi elibera mâna cu care urma să împingă zăvorul de la portiţă, spre a o deschide. Şi, la un moment dat, imaginea aceea a devenit realitate. Am fost primul din casă care l-am văzut, cu adevărat, pe tata intrând în ogradă şi, cuprins de o nestăpânită bucurie, am strigat cu repetiţie, până mi s-a stins vocea: „A venit tătăicaaa!” şi cu toţii am ieşit afară, îmbrăţişându-ne cu tata şi sărutându-ne, în hohote de plâns de fericire. În casă continua să ardă focul, iar pe plită încă fierbea oala cu mâncarea pregătită anume pentru tata: borş cu carne de pasăre. Mama tăiase de cu seară o găină, dis-de-dimineaţă o pusese la foc şi la ora prânzului putea fi servită la masă. Tot ca pentru tata, mai mult, mama copsese şi un cuptor de pâine din făină integrală şi alivenci, suficiente însă pentru toţi ai casei. Tata ştia că este aşteptat cu masa pusă şi se grăbea săşi potolească foamea înainte de a se dezechipa de uniforma militară în care sosise îmbrăcat. A apucat doar să-şi agaţe raniţa şi mantaua impermeabilă într-un cui, ca din totdeauna bătut în dreapta uşii de la intrarea în tinda casei, şi, sprijinit de un stâlp al cerdacului, şi-a tras din picioare bocancii şi jambierele, pe toate aşezându-le pe prispă, cât mai aproape de perete, ferite de ploaie. Tot afară, s-a spălat pe mâini cu apa care curgea din streaşină şi, ajuns în tindă, şi-a dezbrăcat vestonul pe care mama l-a agăţat într-un alt cui, tot afară, lângă raniţă. (Acesta a fost momentul în care tata a atenţionat-o pe mama să aibă grijă ca toate efectele militare să fie păstrate că, în termen de o lună, trebuie să fie restituite armatei.). Când a păşit peste pragul camerei unde îl aştepta masa încărcată cu mâncare, într-o privire de-o clipă, a cuprins toată încăperea, şi-a umplut pieptul cu aer încărcat de mirosurile apetisante ale bucatelor de pe masă şi, într-un gest de bucurie, s-a descoperit, aruncându-şi boneta pe patul de lângă geam. A luat, apoi loc pe scaunul anume destinat lui, mama i -a urat „poftă bună”, la care, mai în glumă, mai în serios, tata a răspuns că are „poftă…nebună”, ceea ce avea să şi dovedească… Mâncam şi-i urmăream tatei fiecare îmbucătură; era hămesit şi înghiţea cu lăcomie, depăşindu-i, detaşat, pe toţi comesenii. De două ori i-a umplut mama castronul cu borş şi tot lui i-a pus toată carnea din oală, dar de coptura din covăţică nu s-a mai atins. Simţindu-se sătul, s-a ridicat de la masă şi, făcându-şi cruce în faţa icoanei, i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a ocrotit de toate primejdiile câte l-au pândit

2 sept. 2013 Va urma.

LA A MUZELOR CHEMARE

Rodica Elena Lupu Am început a scrie versuri De toţi aş vrea a fi citite Citească-le şi nechemaţii Cu sufletele rătăcite. Îmbrac în roz, teme, intenţii, Tot ce am vrut cândva a scrie Să se oftice concurenţii Că vor rămâne-n veşnicie. Nu am să scriu versuri abstracte, Nici versuri albe care mint, Şi nici versuri degenerate Nu vreau poeme labirint. Vreau strofelor să dau culoarea Cireşei coapte sau a rozei, Versul să murmure ca marea Prins în fineţea tuberozei, Iar rimele să ia dulceaţa Din mierea dulce de albine S-abunde, să le râdă faţa Să le citeşti gândind la mine. Şi la a muzelor chemare Într-o pornire salutară Poemele-or avea culoare Care pe critici să îi doară.

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

MUZEUL DE ARHEOLOGIE DIN ORAș UL S Ă V E N I . S I M P O Z I O N U L : „ AC A D E M I C I A N U L MIHAI CIUCĂ – 130 DE ANI DE LA NAȘTERE” Viorica Hrustovici uzeul Judeţean Botoşani, prin dr. Sergiu M Balanovici, şef Sectie Memorialistică în

Ioan Cantacuzino, devenind unul dintre colaboratorii săi cei mai fideli la Laboratorul de Medicină Experimentală, cât şi pe front în anii războiului balcanic, apoi în ,,Războiul cel mare”, conducând campanile de luptă antiepidemică. Dr. Mihai Ciucă a făcut stagiu la Paris 1914-1915, la Institutul Pasteur. După război, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină de la Iaşi unde organizează şi conduce spitalul ,, Izolarea” alături de dr. A. Slătineanu. Microbiologul, infecţionist, bacteriology epidemiolog, Mihai Ciucă şi-a legat numele de două domenii: Malaria şi bacteriofagul. În 1924, a fost numit la recommandarea prof. Ioan Cantacuzino, expert al Comisiei de paludism a Societăţiii Naţiunilor. În 1919, a semnat în numele României, alături de Titulescu şi Cantacuzino. Tratatul de pace de la Versailles”. Elena Bălcu scrie în articolul în 1955 despre colecţionarul Mihai Ciucă care a făcut două donaţii Academiei Române. Prima donaţie cuprinde 260 gravuri, iar a doua în 1966, 38 opere din care 31 gravuri, restul acuarele şi desene. Din analiza listelor colecţia era compusă din gravură franceză ,, modernă”, sec XIX şi XX, cuprinzând artişti ca Gericault, Toulouse, Loutrec, Eugene Leroux, Manet, Millet, Van Dych, Durer, Rembrandt. Mihai Ciucă a fost un colecţionar amator. Prof. Ioan Cantacazino i-a inoculat dragostea faţă de artă, care la rândul său a donat Muzeului Naţional de Artă peste 3000 de lucrări. Dr. Mihai Ciucă, avea ,, biroul tapetat cu carte şi tablouri de Steriade şi Ghiaţă”. În imobil se mai p uteau ved ea p ictur e d e Petraşcu Doamna profesor Florina Nechifor, director la Liceul Teoretic ,, Mihai Ciucă“, Săveni, a prezentat despre contributia în medicină. Mihai Ciucă (n. 1883, oraşul Săveni, judeţul Botoşani-d. 1969) a fost academician şi om de ştiinţă român, cercetător şi profesor în domeniul bacteriologiei, a bolilor infecţioase şi a vaccinurilor. Domnul Ioan Huţanaşu, colecţionar filatelist, a prezentat apariţia unor FDC, plicuri, timbre, întreguri poştale, şi medalii în cadrul unor expoziţii filatelice organizate de Asociaţia Filateliştilor din Botoşani. Astfel cu ocazia comemorării a Centenarului naşterii (1883-1983) a fost editată o medalie de Asociaţia Filateliştilor din Botoşani, din material aluminiu, galben, alb şi marou, piesa de bază

colaborare cu Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” Săveni, a organizat joi, 17 octombrie 2013, simpozionul „Academicianul Mihai Ciucă – 130 de ani de la naştere”. Manifestarea a avut loc în Sala Mare a Muzeului de Arheologie Săveni. Au participat prof. Florica Nechifor, director Liceul Teoretic, Săveni,, Emil Caranica, muzeograf. Muzeul Judetean Botosani, colectionarul Ioan Hutănaşu, prof. Nicu Azamfirei şi elevi de la Liceul Teoretic ,, Săveni Muzeul de Arheologie din orasul Saveni, a fost infiintat in 1965, reabilitat în 2011 -2012, şi s-a deschis pe data 23 martie 2013, este un obiectiv de mare importanta pentru aceasta asezare, in el regasindu-se vestigii ale trecutului acestor locuri si care isi desfasoara activitatea intrun fost „ratos” , care face parte din patrimoniul national. Functionarea este asigurata de muzeograful Emil Caranica, a cărui activitate este subordonata Muzeului Judetean Botosani. Muzeul de Arheologie din Săveni, prezintă vestigii descoperite în aşezările şi necropolele din zonă – Ripiceni, Miorcani, Drăguşeni, Hăneşti şi Săveni – din epoca paleoliticului şi până în aceea a marilor migraţii Muzeul este un punct de atractie pentru vizitatorii orasului cât si pentru elevii de gimnaziu si liceu care i-au cunostinta de trecutul istoric al acestor locuri. Muzeul de Arheologie Săveni, adăposteşte în două din încăperile sale colecţia Memorială „Mihai şi Al. Ciucă”. Medicul malariolog Mihai Ciucă şi fratele său, medicul veterinar Al. Ciucă, cu remarcabile realizări în domeniul ştiinţei şi al învăţământului superior universitar, sunt prezentaţi prin intermediul unor numeroase documente de stare civilă, fotografii, diplome şi decoraţii, obiecte personale, lucrări ştiinţifice etc., care pun în valoare înalta lor ţinută intelectuală şi marele prestigiu de care s-au bucurat în epocă De remarcat faptul că la nivelul orasului functionează „Societatea Culturală Fratii Ciucă” care si-au adus un aport deosebit la buna organizare a unor manifestări culturale pe plan local. Această societate s-a remarcat in mod deosebit prin schimbul de experientă organizat intre Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” si cele din Edinet si Balti/ Republica Moldova, cât si prin recompensarea activitatii unor elevi cu rezultate deosebite la olimpiadele scolare. Domnul Emil Caranica, muzeograf a prezentat câteva date despre dr. Mihai Ciucă în calitate de medic şi colecţionar: În articolul publicat de Ioana Măgureanu despre dr. Mihai Ciucă şi colecţia sa pe care a donat-o Academiei Române în 1954 şi 1966, ne spune: ,,În anul 1902, dr. Mihai Ciucă, cunoaşte pe prof. 38

Anul V

COMENTARII

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

tombac, prezentând bustul Dr Mihai Ciucă, şi pe reversul medaliei, Casa Muzeu Dr. M. Ciucă. În anul şi 1987, cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătăţii, Asociaţia Filateliştilor din Botoşani, au emis o maximă prezentând omul de ştiinţă Dr. Mihai Ciucă.

PE ECRAN

Lia Ruse Îmbinarea amintirilor Proiectate-n şoapte Apoi, dulcea fragmentare-a lor Într-o lungă noapte În care ne găsim Liberi ca-ntr-un zbor. Pretutindeni parfum de toamnă Atrăgător Către visul din care Iarăşi vor picura imagini; Iubire cu puls haotic, Iubire fără de margini! Printre adevăruri Şi clipe solemne Se-apropie iarna cu ale ei semne. Noapte argintată asemeni alteia De altă dată; Tabloul acum schiţat de mult a fost… Noi emoţionaţi, îl ştim pe de rost Iubire cu mult dor! Umbrele noastre alungite-n cuvânt Sunt purtate pe pământ În gândul tuturor

Anul V

Planșa

Numărul 10 (58) Octombrie 2013

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)