Revista Luceafărul nr.61-ianuarie 2014 by Revista Luceafărul

)

uceafarul L

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL VI • NR. 1 (61) • IANUARIE 2014

Codrule, Măria-ta

Codrule, Măria-Ta, Lasă-mă sub poala ta, Că nimica n-oi strica Fără num-o rămurea, Să-mi atârn armele-n ea. Să le-atârn la capul meu, Unde mi-oi așș terne eu, Sub cel tei bătut de vânt Cu floarea pân-în pământ, Să mă culc cu fațța-n sus Ș i să dorm, dormire-așș dus; Dar s-aud ș i-n visul meu, Dragă codri, glasul tău, Din cea rarișș te de fag, Doina răsunând cu drag, Cum jelind se tragănă, Frunza de mi-o leagănă, Iară vântul molcomit De-a vedea c-am adormit, El pin tei va răscoli Ș i cu flori m-a coperi.

DIN CUPRINS:

•Poesis. Eminescu, portret mișcat.

Autor, Răzvan Ducan

Tristă de ce-i*...

•Visul de speranţă al românilor: Mihai

Eminescu. Autor, Vasile Lefter

•Eminescu și Oradea. Autor, Ionel Novac •Mihai Eminescu - Profesor suplinitor de

geografie. Autor, Dumitru Pancu

•Din dragoste pentru Eminescu. Autor, Gheorghe Median •Botoșanii și botoșănenii în scrierile lui Mihai Eminescu. Autor, Nicolae Iosub •In memoriam. Un eminescolog autentic - Ioan D. Marin •Poesis. Cei de ieri și cei de astăzi… Autor, D. M. Gaftoneanu •ALBUM DE IANUARIE, 15

Tristă de ce-i inima-n mine, Sufletul meu de chin răpus ? O ! nu întrebaţi, nu știe nimeni, La nimeni încă eu n-am spus.

Veronica Micle

Cui am dorit să-i spun în lume Să mă asculte n-a voit. Altora dar de ce le-aș spune Sufletul meu de ce-i zdrobit ! * Niciodată nu te-am văzut mai tulburat, mai plictisit, mai obosit ! De ce ? Ori amicii de la „Junimea" te-au certat iară ? Aștept răspunsul...

Anul VI Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

În acest număr publică:

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

15 Ianuarie - Ziua Culturii Naţionale. Omagiu lui Eminescu Pagina 3 - Poesis. Dor de Eminescu. Autor, Ioan Vasiu

FONDATĂ 2009

Pagina 3 - Poesis. Biblia de pâine. Autor, Daniel Corbu

ISSN 2067 - 2144

Pagina 3 - Poesis. Eminescu, portret mișcat. Autor, Răzvan Ducan

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 4 - Visul de speranţă al românilor: Mihai Eminescu. Autor, Vasile Lefter Pagina 5 - Eminescu și Oradea. Autor, Ionel Novac

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 7 - Mihai Eminescu - Profesor suplinitor de geografie. Autor, Dumitru Pancu Pagina 8 - Între comerţ și poezie. Autor, Alexandru Calmâcu Pagina 9 - Din dragoste pentru Eminescu. Autor, Gheorghe Median

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Colegiul de redacţie:

Pagina 10 - Farmecul poeziei eminesciene .(164 de ani de la naștere). Autor, Ion Ionescu-Bucovu

Director: Ion Istrate Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 11 - Botoșanii și botoșănenii în scrierile lui Mihai Eminescu. Autor, Nicolae Iosub

Secretar de redacţie: M. Maluş—voluntar Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Gheorghe Median Steliana Băltuţă Lucian Manole Nicolae Iosub Dan Prodan

Pagina 13 - In memoriam. Un eminescolog autentic Ioan D. Marin Pagina 14 - P.P. Carp de la Ţibănești, Iași, un antisemit Răspunzând cerinţelor Europei. Autor, Ion N. Oprea Pagina 16 - Cutia de alpaca (2-5). Autor, Georgică Manole Pagina 21 - Dorin Baciu : Școala Speranţei (Editura Agata, Botoșani, 2013). Autor, Victor Teișanu

Pagina 22 - Ionuţ Bercaru și istoria necunoscută a continuităţii pe Valea Râmnei. Autor, Georgică Manole

Pagina 23 - Poesis. Necuvinte. Autor, Carmen Buzenche

Editor: Editura Agata, 2014

Pagina 24 - Mihai Matei și jurnalul său ca o enciclopedie. Autor, Georgică Manole Pagina 25 - Brăila otomană în secolele XVIII – XIX, radiografiată de istoricul Turc Hakanengin. Autor, Dan Prodan

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 26 - Scriitorul – Destin și Opţiune. Anchetă literară realizată de prof. Petruţ Pârvescu, ianuarie 2014 Pagina 30 - Un destin greu încercat – Pandelica Radeș. Autor, Lucian Manole

Adresa redacţiei:

Pagina 32 - Nongrafismul lui Petruţ Pârvescu. Autor, Georgică Manole

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 34 - Metafora – între inerţia tradiţiei și modernitate. Autor, Ana Maria Dudău Pagina 35 - Poezie clasică coreeană. Autor, Adelina Pânzaru Pagina 36 - Fascinaţia lecturii. Autor, Vasile Fetescu Pagina 37 - Poesis. Cei de ieri și cei de astăzi… Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 39 - ALBUM DE IANUARIE, 15 2

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

DOR DE EMINESCU

1 5 I A N UA R I E - Z I UA C U LT U R I I N A Ţ I O N A L E O M AG I U L U I EMINESCU

Ioan Vasiu mi-e dor de Eminescu uneori amurgul pare-un flux în ochi răsfrînt poemele mă dor ca nişte flori ce-şi scutură petalele în vînt mi-e dor de Eminescu uneori ca ploilor ce caută pămîntul parcă îl văd trecînd adeseori sub teiul care-şi leapădă veşmîntul de-atîtea clipe care mor pe rînd cuvintelor li s-a făcut urît în nopţi de iarnă cu luceafăr blînd mi-e dor de Eminescu…şi atît…

E M I N E S C U, P O RT R E T M I Ș C AT

Răzvan Ducan N-au fost cercuri în lanuri de porumb, Şi nici pe cer lumini misterioase, El s-a ivit în plânset de copil, Înfăşând un ghem, de carne şi oase. În plină iarnă i-a fost dat să aibă, Sfântul Botez cu apă din Iordan, Râu care, de la Sfântul Andrei, încoace, Trecea şi trece, şi prin Botoşani. În „Uspenia”, treflată de credinţă, I-a fost îmbăierea, lună-n lumină, „Gaură de vierme”, cristelniţa, Între lumea păgână şi lumea creştină. Cutreierându-se de uimiri, a crescut, Cutreierând apoi, singur, păduri, Căutând în cuiburi de şcoli, Ouă ascunse în mari învăţături. Şirul cărţilor citite s-a pierdut, Adunat pe abacul bucuriilor sale, Şi fiecărei biblioteci, el i-a dat, Cordon ombilical, de bătucită cărare. Femeilor cu nuri şi blonde plete, În jurul cărora avea mişcări revolute, Le-a făcut portrete-n minereu, În lumea gelatinoasă de sub frunte. Preaplinul iubirilor lui inunda, Arome de tei înfloriţi, pe hârtie, Trup de cuvinte îmbrăcând idei, Binecuvântare, numită poezie. Avea pe degete şi pete de cerneală, Pregătit ca pentru amprentare, Ştia că pentru „mititei” e un delict, „Timpul” de adevăruri grăitoare. Basarabia şi Bucovina le ţinea la piept, Icoană-n suflet era Dacia Mare, În faţa imperiilor hămesite de mărire, Punea condeiul ascuţit de ne-nfricare. Un vis cu dobândă, peste ani şi secoli, A pus deoparte pentru neamul său, „Ce-ţi doresc eu ţie…”, ne-a dorit el nouă, Glorii, bucurie, la ceas de apogeu. A-ngrăşat pământul, la timp de tristeţe, Lăsându-ne graiul mai primenit, Apăraţi de Sfânta, Limbă Română, Cu tot visul nostru, dezmărginit.

BIBLIA DE PÂINE

Daniel Corbu “De din vale de lumine Grăim Doamne către tine Şi din gură şi din carte Că ne eşti fără de moarte!” Deodată au început să doară toate întrebările lumii. El, veşnic tânăr, înfăşurat în manta-i adulmecând clipa cea repede deznodându-i catargele trecea prin codrii patriei sale lumină a unui popor ce se-apăra visând. CA O BIBLIE DE PÂINE EMINESCU! l-am primit cu sufletul tremurând l-am primit cu toate lacrimile întregi şi-am înţeles că nici un testament nu e mai important decât limba română. Până atunci eram o provincie tristă până atunci nu ştiam nimic despre victoria verbelor asupra adjectivelor. Ca pe-o biblie de pâine pentru inimi fierbinţi l-am primit. L-am primit cu toate lacrimile întregi. Încet încet infinitul din noi a urcat în cuvinte plopi fără soţ totdeauna-s uimirile şi suntem mai aproape de dânsul c-un plâns. 3

Anul VI Numărul 1 (61)

EMINESCIANA

Ianuarie 2014

VISUL DE SPERANŢĂ AL ROMÂNILOR: MIHAI EMINESCU Vasile Lefter

doar cu volumul de „Poesii” din 1883, pregătit de Maiorescu, mai mult fără voia lui. Geniile nu se fac. Se nasc. Finalul “Luceafărului” invită mereu la reflecţie. Între lumea comună şi omul de geniu nu sunt punţi de legătură. Comunicarea se face discontinuu. Oamenii de rând trăiesc în cerc strâmt, guvernaţi de noroc, de întâmplare:”Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Finalul poemului nu comunică dispreţ şi nici aroganţă, ci un adevăr obiectiv în ceea ce priveşte cunoaşterea universului şi a mersului lumii. De fiecare dată, „la aniversară”, promitem că vom fi mai români, mai eminescieni. Promisiuni deşarte. A doua zi după uităm şi o luăm de la capăt după ce ne-am ţinut discursul găunos şi mincinos. Mai rămâne o speranţă pentru dăinuirea valorilor româneşti: şcoala. Doar aici dorul de Eminescu răsare din când în când. Slujitorii învăţământului românesc nu renunţă să toarne în sufletele curate ale copiilor un dram de eminescianism, deci, implicit, un dram de românism. Şcolarii învaţă că şi Eminescu este al lor şi le veghează învăţătura de carte de sus, de acolo unde „… nu-i hotar…/ Şi vremeancearcă în zadar / Din goluri a se naşte.” Opera antumă eminesciană, incredibil de redusă ca număr de pagini, a fost tradusă în zeci de limbi de mare circulaţie pe mapamond. Niciunde versul eminescian nu sună atât de emoţionant ca la el acasă, unde e mereu primăvară şi miros de tei în crânguri pentru limba românească. La ceas aniversar, 15 Ianuarie 2014, ca şi altă dată, ca roman mândru de ţara lui, cu bune şi cu rele, vă implor dragi compatrioţi: Iubiţi-l pe Mihai Eminescu al nostru şi somnul vă va fi mai dulce!

Ianuarie 2014. Au trecut 164 de ani de la naşterea poetului nostru naţional. Această dată calendaristică pare una obişnuită pentru omul de rând. Pentru Eminescu sunt, însă, şi „Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi de filomele, / Cu izvoare -ale gândirii şi cu râuri de cântări”. Putem pătrunde în magia acestei reflecţii eminesciene? A-l numi pe Mihai Eminescu Ştefan cel Mare al literaturii române este doar o figură de stil? E mult, e puţin? O astfel de zi înmiresmată de gerul iernii este 15 Ianuarie. Cu 164 de ani în urmă, la mijloc de Capricorn, vedea soarele pământean cel care avea să devină simbolul spiritualităţii româneşti, Mihai Eminovici, botezat literar Eminescu de inimosul Iosif Vulcan de la revista „Familia” din Pesta. Şi uite aşa, târgul moldovenesc Botoşani sau ” locul unde nu se întâmpla nimic” a devenit un „axis mundi”, un tărâm binecuvântat de Dumnezeu. Unii contemporani îşi dau cu părerea , considerând această naştere în spaţiul mirific al Bucovinei ca o simplă întâmplare, fără însemnătate din punct de vedere estetic. George Călinescu ne învăţase cândva că locul naşterii unui scriitor intră în categoria documentelor de primă mână. Simpla descriere a cadrului natural poate deveni un document lămuritor pentru anumite faţete ale operei unui artist. Se poate spune că de aici ” Porni luceafărul…” Odinioară, Eminescu se studia în şcoală în zeci de ore. Dascălii de românească se îmbrăcau în haine de gală, ca la o ceremonie. A fost odată…Acum, Eminescu este pe punctul de a trece în manualele şcolare la „şi alţii”! Ce nevoie are Europa de o şcoală românească prin care să se promoveze valorile? Nu e mai bine să introducem limba esperanto? La ce folosesc demersurile critice când totul se vinde la tarabă? Entuziasmul şi mândria naţională mai sunt bune la ceva întro lume în care epigonii s-au căţărat pe scara jafului naţional? Se fac topuri cu milionari, dar topuri cu analfabeţi şi vânzători de ţară când se vor face? Eminescu nu aduce nici averi, nici divertisment, ci doar românism! Zoilii din această ţară şi-au dat mereu mâna pentru blamarea poetului naţional. Eminescu intuia că viitorimea va căuta „răutăţi şi mici scandale”. Groapa de gunoi a detractorilor este încă deschisă! Peste vreme şi timp, Olimp! Acolo este locul marelui iubitor de neam, Mihai Eminescu! Poetul care a refuzat să-şi tipărească poeziile imperfecte artistic, conform exigenţelor sale, s-a mulţumit 4

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

EMINESCU ȘI ORADEA

Ionel Novac eşi în scurta şi zbuciumata sa viaţă D paşii l-au purtat prin aproape toată

ţara, până în prezent nicio urmă, scrisă sau nescrisă, nu stă mărturie trecerii Poetului Nepereche prin Oradea. Cu toate acestea, putem vorbi despre o legătură spirituală între Mihai Eminescu şi municipiul de pe malul Crişului Repede, stabilită de naşul său literar, Iosif Vulcan, chiar dacă la debutul în revista „Familia” (1866), aceasta apărea la Pesta. În primele decenii care au urmat morţii lui Mihai Eminescu, din iniţiativa unor entuziaşti şi fervenţi admiratori ai acestuia, prin contribuţie personală sau prin colecte publice, în multe localităţi din ţară (Botoşani, Dumbrăveni, Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Sânnicolau Mare etc.) au fost ridicate o serie de statui impunătoare ale Poetului. Din rândul acestora nu putea lipsi Oradea, astfel că la 11 iunie 1934, într-o atmosferă de mare sărbătoare, la care erau de faţă toată intelectualitatea oraşului, elevi, studenţi, muncitori etc., episcopul Roman Ciorogariu dezveleşte solemn bustul lui Mihai Eminescu. Acesta a fost amplasat în parcul de pe esplanada Crişului Repede, aproximativ vizavi de actuala redacţie a revistei „Familia”. În deschiderea manifestării, primarul de atunci al Oradei, prof. univ. Tiberiu Moşoiu, afirma în faţa unei mulţimi entuziaste care umpluse esplanada: „De multă vreme Oradea trebuia să se cinstească, înălţând chipul lui Eminescu… Acest eveniment are o îndoită semnificaţie: biruinţa gândului românesc de pe aceste meleaguri şi marea recunoştinţă ce o purtăm celui mai mare poet român. Ne dă, chipul lui Eminescu, încrederea şi atitudinea pe care trebuie să o avem în orice moment. Trebuia să se înalţe lui Eminescu un monument în Oradea deoarece aici şi -a primit numele consacrat în istoria naţională”. Aşezat în parcul cu acelaşi nume, bustul Poetului fusese realizat de către sculptorul Oscar Han şi „avea o înfăţişare plină de măreţie”, aşa cum afirma Gheorghe Bacaloglu într-o menţiune în revista orădeană „Cele trei Crişuri”. Manifestarea a fost grandioasă, cu invitaţi de marcă din toate zonele ţării. Din partea Societăţii Scriitorilor Români a luat parte o delegaţie numeroasă, în frunte cu Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, Ludovic Dauş, Eugeniu Speranţia, Mircea Damian, George Bota, M.G. Samarineanu, George A. Petre, Octav Şuluţiu. Luând cuvântul, în uralele celor prezenţi, Ion Minulescu i-a saluat „pe toţi intelectualii din acest oraş, cu

emoţie şi recunoştinţă pentru fapta frumoasă că i s-a făcut din bronz chipul lui Eminescu. Bustul lui Eminescu nu este numai o frumoasă podoabă pentru oraşul acesta, ci el este o cumpănă de fântână, care arată cetăţenilor că de aici se poate bea apă limpede, este o creastă de pădure verde, aşezată la margine de câmpie, care arată că aici orice suflet se poate răcori. Bustul lui Eminescu mai este şi un stindard care flutură peste aceste meleaguri, dând încredere urmaşilor”. La rândul său, Liviu Rebreanu a adus un cald elogiu Poetului Naţional: „Scriitorii români de azi şi de totdeauna văd în Eminescu pe adevăratul reprezentant al scrisului românesc. Eminescu n-a fost decât poet şi scriitor, care de pe urma scrisului său a trăit cum a putut, mai mult rău decât 5

Anul VI Numărul 1 (61)

EMINESCIANA

Ianuarie 2014

trebuit să treacă multă vreme până când Oradea avea să se mândrească cu o nouă statuie închinată Poetului Naţional. În 1973, sculptorul Ovidiu Maitec a câştigat un concurs având ca temă realizarea unei statui Eminescu pentru Oradea. Din cauza unor greutăţi birocratice şi financiare, amplasarea acesteia s-a realizat abia în 1990, cu prilejul reluării sărbătorilor revistei „Familia”, când, la 12 octombrie, în prezenţa unui numeros public, statuia lui Eminescu a fost dezvelită în zona centrală a oraşului, pe malul Crişului Repede. Lucrare monumentală, având 3,80 m înălţime, statuia a fost amplasată pe un soclu înalt conceput de arhitectul Horea Goga, care a elaborat şi planul de ambientare. Pe soclu este aşezată o placă din bronz, pe care este scris cu litere din metal fixate cu bolţuri „MIHAI EMINESCU 1850-1889”. Monumentul este aşezat pe un piedestal din beton armat, placat cu marmură, din două trepte. Zece ani mai târziu, la 12 octombrie 2000, pe faţada stradală a Muzeului memorial „Iosif Vulcan” a fost aşezată o placă din marmură albă, inaugurată în prezenţa primarului urbei de pe Crişul Repede şi a Ambasadorului Indiei la Bucureşti. Pe această placă sunt gravate următoarele: „Omagiu marilor poeţi MIHAI EMINESCU şi GURUDEV RABINDRANATH TAGORE şi însemn al prieteniei româno-indiene, această placă comemorativă a fost dezvelită de excelenţa sa dl. Rajiv Dogra, ambasadorul Indiei în România, şi dl. Petru Filip, primarul Municipiului Oradea. 12 octombrie 2000”. Astăzi, numele Poetului Naţional este indisolubil legat de municipiul de pe Crişul Repede: pe lângă cele prezentate mai sus, o renumită unitate de învăţământ, construită la 1872 şi devenită colegiu naţional, l-a desemnat patron spiritual, în timp ce o stradă îi poartă numele. Nu putem încheia fără a preciza că, an de an, ziua de naştere şi cea de trecere în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti sunt marcate prin ample manifestări culturale (simpozioane ştiinţifice, concursuri literare, spectacole omagiale etc), organizate atât la statuia Poetului, cât şi în majoritatea şcolilor şi instituţiilor culturale orădene. Este mult, este puţin pentru prezenţa lui Eminescu la Oradea? Cine ştie… „Eminescu să ne judece”.

bine. N-a ajuns în ţara sa, pe care a iubit-o atât de mult, că i-a înţeles toate palpitaţiile, nici măcar ministru. Bunurile pământeşti nu i-au fost hărăzite… înaintea lui şi chiar după el, scriitorii şi poeţii, ca să fie priviţi cu adevărat mari, au fost şi oameni politici, au făcut sau au condus partide politice, sau frământat… Eminescu n-a făcut decât o singură politică, aceea a neamului românesc. În vreme ce alţii se zbuciumau pentru scopuri mărunte şi ticăloase, el a avut un singur ideal şi idealul lui a rămas idealul tuturor”. Prezenţa lui Eminescu la Oradea avea să fie, din păcate, efemeră: la începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după diktatul de la Viena, cete de extremişti maghiari au dat jos statuile româneşti din oraş, între care şi pe cea a lui Eminescu. Au fost dărâmate atunci, rând pe rând, bustul regelui Ferdinand, statuia reginei Maria, bustul principelui Carol, statuia ecvestră a regelui Ferdinand, bustul lui Iosif Vulcan, bustul lui B. Şt. Delavrancea, statuia lui Carol al IIlea, bustul generalului Traian Moşoiu etc. Ce s-a întâmplat în acele zile cumplite, nu se ştie cu siguranţă, cert este că bustul Poetului a dispărut fără urmă. Anumite persoane au afirmat că acesta ar fi fost distrus de furia dezlănţuită de extremiştii maghiari împotriva a tot ceea ce era românesc, altele au susţinut că bustul ar fi fost aruncat în apele învolburate ale Crişului Repede, de unde a fost recuperat mult mai târziu. Recent, în urma unor minuţioase cercetări, atraşi de asemănarea izbitoare dintre cele două busturi, unii eminescologi au afirmat că acesta ar fi ajuns la Timişoara. Şi acolo există un bust Eminescu, realizat tot de Oscar Han şi amplasat în 1968, în scuarul cinematografului „Capitol”, la aniversarea a 100 de ani de la trecerea Poetului prin urbea de pe Bega. Deşi cursul istoriei a revenit pe făgaşuri normale, a

Bibliografie 1. Liviu Borcea – Gheorghe Gorun, Istoria oraşului Oradea, Ed. Cogito, Oradea, 1995 2. Teofil Bradea – Carte tristă şi-ncâlcită, Ed. Piatra Seacă, Bacău, 2009 3. Marina Cristina Ignat, Miron Ignat – Monumente, busturi şi plăci comemorative orădene, Imprimeria de Vest, Oradea, 2005 4. Constantin Mălinaş – Eminescu şi Oradea, Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, 2000 5. Constantin Mălinaş – Oradea în plăci memoriale, Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, 2002 6. Aurel Tripon – Monografia-Almanah a Crişanei, Judeţul Bihor, Tipografia Diecezană Oradea, 1936 6

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

MIHAI EMINESCU P R O F E S O R S U P L I N I TO R DE GEOGRAFIE

Dumitru Pancu uceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, L născut pe meleagurile botoşănene, la Ipoteşti şi-a

locuia, şi-a frânt ambele oase ale gambei drepte. Este internat la Spitalul Sf. Spiridon timp de şaizeci de zile, până la începutul lunii februarie 1885. În temeiul declarațiilor verbale, cum că nu-şi poate reîncepe cursul, conducerea şcolii îi aprobă concediu de boală, până la sfârşitul anului şcolar. Pe perioada lunilor noiembrie 1884 – august 1885, Eminescu apare în statele de prezență şi plata salariilor cadrelor didactice de la Şcoala Comercială din Iaşi chiar şi atunci când nu a activat ca profesor, fiind bolnav. Din luna septembrie 1885, în statul de prezență şi salarii nu mai apare M. Eminescu şi în locul lui este profesorul E. Gruber. În cele 12 ore pe săptămână acordate geografiei, Eminescu sesizează o încărcare a programei şcolare, efect al ,,lipsei de solide cunoştinţe pedagogice a celor ce dispun cu atâta uşurinţă de capetele copiilor ca şi când soarta generaţiei viitoare n-ar atârna de claritatea şi temeinicia gândirii acelor capete”. De asemenea, publică preţioase

consacrat un an din scurta sa viaţă activităţii didacticopedagogice ca profesor suplinitor la catedra de geografie şi statistică. La Şcoala Comercială din Iaşi, în anul şcolar 18841885 au rămas vacante un număr de şapte catedre printre care geografia şi istoria. Mihai Eminescu, aflat în prioada critică a vieţii cu mari perobleme de sănătate (în ziua de 28 iunie 1883, este declarat alienat mintal), solicită suplinirea istoriei în încercarea de a-şi cruţa umilinţa de a trăi din „colectele publice”, oferite prin intermediul bunilor săi prieteni Ion Slavici şi Ion Luca Caragiale. (Aprilie 1884 – „Nu vreau så fiu o povarå pentru nimeni, nu vreau să mai trăiesc din filantropie, mai bine så mor” ). Catedra de istorie, solicitată de marele poet, a fost ocupată de profesorul Vasile I.Radu, lui Eminescu revenindu-i sarcina de a preda geografia la clasele I-IV şi statistica la clasa a V a (numirile în funcție şi destituirile se făceau cu respectarea strictă a legislației de atunci). Eminescu poseda cunoştinţe de geografie fizică acumulate la Berlin, unde urmase cursul profesorului Poggendorf şi cunoştinţe de economie politică, statistica populaţiei, acumulate la Viena în urma studiului individual a cursurilor profesorului Lorenz Stein. Eminescu a predat efectiv la catedră numai o lună de zile, din octombrie1884 până în ziua de 6 decembrie 1884 când, coborând din trăsură în faţa Hotelului România unde

Anul VI Numărul 1 (61)

EMINESCIANA

Ianuarie 2014

În biografia lui Eminescu în perioada anilor 18841885 este consemnată tragedia poetului – boala – şi este ignorată cu bună ştiință activitatea de profesor suplinitor la catedra de Geografie şi Statistică la Şcoala Comercială din Iaşi.

aprecieri asupra unora din cărţile de geografie şi pe altele le critică şi respinge ,,autorul nu ştie a construi o frază corectă şi cu toate acestea scrie cărţi didactice. Halal de ţară”. Marele poet, trăia intens şi transmitea cu căldură cunoştinţele geografice la clasa a IV- a, (Geografia României) – astfel încăt orele deveneau deosebit de atractive pentru elevi. Eminescu dovedeşte aceeaşi conştiinciozitate care îl caracteriza şi în activitatea de profesor, notele elevilor fiind acordate fără altă influenţă decât cele ale muncii. Notele de la 1-4 (23%) şi cele de la 8-10 (27%), apar incidental şi oglindesc pe ansamblu starea bună de pregătire a elevilor şi interesul acestora pentru obiectul respectiv.

Bibliografie: 1.Dumitru, Pancu, Mihai Eminescu. Profesor suplinitor de geografie, în Geopolis, Revista de geografie a Liceului Săveni, Nr.4, Editura Agata Botoşani, 2007, pg.22. 2.Ciucă, Marcel, Dumitru, Mihai Eminescu în documente de arhivă – catalog, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, Anul 2001.

ÎNTRE COMERŢ ȘI POEZIE

Alexandru Calmâcu Data: 15 ianuarie 2014, ora 11,00. Locul: un liceu de prestigiu din Bucureşti. Decorul: o sală de clasă, catedră, bănci, scaune şi

(râsete, şuşoteli. Între timp sună celularul unei eleve) PR: Chiar nu vă plac poeziile? O elevă: Nu e vorba că ne plac sau nu, însă ştiu cum procedaţi dumneavoastră. După ce ne citiţi, ne puneţi să comentăm, şi chiar nu ne stă capul la aşa ceva când în ora următoare dăm lucrare de control la matematică! (aprobări zgomotoase din partea elevilor) PR: Bine, dar măcar vreau să ştiu de la voi ce sărbătorim astăzi! (se face linişte, toţi gândesc, în clasă pluteşte un aer de nedumerire). O altă elevă (sigură pe ea): Astăzi sărbătorim prima zi de reduceri la mall! (liniştea din clasă continuă: nici zgomote, nici râsete) Câţiva colegi (în cor): Da, aşa este!... PR (în continuare serios): Ok! Dar pe 24 ianuarie ce sărbătorim? Un elev (cu faţă şmecheroasă): Ultima zi de reduceri la mall! (clasa devine zgomotoasă) Profesorul de română a renunţat să mai citească poezii.

cuiere. Personaje: profesor de română, 26 de elevi (15 băieţi şi 11 fete), clasa a XI-a, profil mateinfo. Fond sonor: râsete, şuşoteli, un foşnet de pungă cu pufuleţi, apoi un sunet prelung, venit de la o sonerie instalată pe hol. Vestimentaţia: blugi de firmă, negri şi albaştri, tricouri lăbărţate, în culori stridente, cu inscripţionări în engleză şi-n alte limbi necunoscute. În plină iarnă, ziua cu pricina a fost una călduroasă, fără vânt şi nori, asemănătoare cu o zi de toamnă târzie sau de primăvară timpurie. Profesorul de română (PR) intră în clasa elevilor de a XI-a, conform orarului, şi începe lecţia, potrivit programei şcolare. Elevii răspund salutului său, dar fără să se scoale din bănci. Profesorul scoate din geantă o carte. PR: Dragii mei, astăzi vă voi citi mai multe versuri din poezii ale unui mare poet român, altele decât cele pe care le aveţi de studiat pentru bacalaureat! Un elev: Chiar e nevoie? PR: Eu zic că da! Alt elev: Hai, domn' profesor, nu prea avem chef de versuri la ora asta!

Între veselie şi tristeţe rămâne doar ultima variantă. Asigurăm cititorii că scena reprodusă nu e ficţiune şi că sursa care ne-a relatat-o este una sigură: însuşi profesorul de română, o rudă de gradul I.

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

D I N D R AG O S T E P E N T RU E M I N E S C U

Gheorghe Median mulţi ani, cu o perseverenţă demnă de D eadmiraţie, filiala din Botoşani a Asociaţiei

Nevăzătorilor din Romania, îşi înscrie numele printre organizatorii de manifestări omagiale dedicate lui Mihai Eminescu. Fără zarvă, având ca invitaţi oameni de suflet care adesea se află în mijlocul lor, împărtăşindu-le dragostea pentru frumos, şi în acest an, nevăzătorii botoşăneni, s-au reunite la sediul filialei, pentru a-l evoca pe marele poet, la 164 de ani de la naştere. Întâmplarea artistică din ziua de 12 ianuarie, la care ne vom referi, a fost, probabil, prima dintre cele care au avut loc la Botoşani şi suntem convinşi, una dintre cele mai emoţionante şi mai pline de sensibilitate. Participanţii, al căror număr a trecut de 30, de la elevi de şcoală primară până la nonogenari, au citit, în braille, texte despre Eminescu, au recitat din opera marelui poet şi au cântat cele mai frumoase romanţe compuse pe versurile acestuia.. Au făcut-o cu bucuria şi plăcerea pe care ţi le pot provoca doar ceea ce-ţi este foarte drag şi apropiat şi, trebuie să o spunem, fără a exagera câtuşi de puţin, cu profesionalism. Motivăm această ultimă apreciere, amintind celor care cunosc mai puţin activitatea filialei, faptul că, mulţi dintre membrii acesteia, sunt adevăraţi artişti, laureaţi ai întrecerilor artistice naţionale ale nevăzătorilor. Manifestarea omagială la care am avut privilegiul să iau parte, nu s-a vrut un concurs, nimeni nu a dorit să se remarce în mod deosebit şi, prin urmare, fiecare dintre cei care au dorit să se exprime, a făcut-o firesc, în măsura în care a simţit fiorul textului sau melodiei interpretate. Prin urmare, nu vom remarca în mod special pe nimeni, rezumându-ne doar la a-i nominaliza pe cei care, « din dragoste de Eminescu », au citit, cântat sau recitat : Paraschiva Seliman, Laura Dănilă, Larisa Onciu, Anişoara Văcălie, Steluţa Surugiu, Claudia Ţiria, Anamaria Colac, Maria Băcăoanu, Cezar Vieru, Simion Munteanu, Constantin Surugiu şi Titi Baciu. Celor mai sus amintiţi, îi adăugăm pe profesorul Ludwig Schibinschi, şi pe unul dintre unul dintre copiii talentaţi pe care-i instruieşte la Palatul Copiilor, Radu Ştefan Iacob, care au interpretat câteva melodii folk, între care „Eminescu”, pe versurile lui Grigore Vieru, piesă de rezistenţă din repertoriul regretaţilor Doina şi Andrei Aldea Teeodorovici. Cu câteva decenii în urmă, o informaţie ca acesta, aproape că nu şi-ar fi avut rostul, pentru că, peste tot, în şcoli, case de cultură, cămine culturale, sau cluburi muncitoreşti, era sărbătorită ziua naşterii lui Eminescu. Acum, acest obicei aproape a dispărut, fiind lăsat, cel puţin aici la Botoşani, pe seama Primăriei, care acordă anual Premiul Naţional „Mihai Eminescu”- Opera Omnia, cel mai prestigios premiu pentru poezie care se acordă în România. Din presa acestor zile, am aflat că s-au mai organizat

manifestări dedicate lui Eminescu, la Memorialul Ipoteşti, Biblioteca Judeţeană şi Casa de Cultură din Drohoi, cu participarea elevilor de la liceele tehnologice „Sfântul Stelian” din Botoşani şi Bucecea, şcolii generale nr. 4 Dorohoi şi grădiniţelor nr. 6 şi 23 din Botoşani, precum şi la şcolile generale din Vârfu Câmpului şi Albeşti. Sunt atât de puţine, încât, activitatea de la Filiala Nevăzătorilor din Botoşani trebuie cunoscută şi dată ca exemplu celor care, au trecut şi trec cu nepăsare pe lângă ziua de naştere a poetului naţional. În anul 1860, Bogdan Petriceicu Haşdeu îşi intitula un cunoscut studiu relativ la originea poporului român: „Perit-au dacii ?”. Parafrazându-l, şi gândindu-ne la cine ar trebui să redea zilei de 15 ianuarie aerul de adevărată sărbătoare, ne întrebăm: „Pierit-au învăţătorii şi profesorii de limba română?”. Foto: Carmen Moraru

Anul VI Numărul 1 (61)

EMINESCIANA

Ianuarie 2014

FA R M E C U L P O E Z I E I E M I N E S C I E N E (164 DE ANI DE LA NAȘTERE) Ion Ionescu-Bucovu minescologii din toate timpurile, împotriva E rivalităţii lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ armonie eminesciană”

şi destinului. În real, realizarea iubirii nu e posibilă, ea se poate produce numai în lumea magică. Din epoca vieneză, probabil inspirate de frumoasa pe atunci Veronica Micle, (G. Bogdan-Duică) sunt faptele trăite din poezia „Frumoasă şi jună”: „Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legiO ştii şi te faci că nu o înţelegi! Şireată şi dulce- copil vinovatDe ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochi-ţi profunzi, Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi” De acum poezia lui va deveni un fel de „Cântare a cântărilor” plină de farmec, în dialog cu femeia iubită: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta, Încetul la o parte şuviţele le-aş da, Senină să rămâie, curată ca un crin, Icoana de iubire la care mă închin…” Epoca veroniană , cum a numit-o Perpessicius.( 18741883) a dat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De la exaltarea sentimentului de dragoste la lehamite şi dezgust. În „Călin –file din poveste” aventura iubirii se petrece pe ambele tărâmuri, ale realului şi idealului. Iubirea dintre Zburător şi fata de împărat se desfăşoară noaptea în taină, în furişe şi fugitive îmbrăţişări. Păcatul săvârşit de fată o exilează, din lumea palatului de basm, într-o colibă săracă, unde părăsită de toţi, naşte copilul Zburătorului. Viaţa şi portul ei sunt acum ale unei femei simple de la ţară, iar băieţelul ei paşte cireada de gâşte. Peisajul e tomnatic, apele sure, semnificând moartea iubirii, despărţirea. Venirea Zburătorului şi nunta refac faţa lumii, căci nunta e semnul legământului . Acum peisajul cadru e altul. Pădurea e însufleţită („Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”) Apele par în toposul rotund al lacului de o feerie neîntânlită, într-un vers pe care Tudor Arghezi îl crede cel mai frumos, mai eufonic din poezia românească: „În cuibar rotind de ape peste care luna zace.” Aceste ape devin începutul lumii, stăpânite de imaginea lunii, nemişcată, sugerată de verbul „zace”. Acum Călin devine un Făt-Frumos, iar mireasa o zână: „Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.” Reunirea perechii de îndrăgostiţi, se face la fel ca „nunta” ciobanului din ”Mioriţa” sub semnul macrocosmosului- nunul mare, mândrul soare, şi pe nunămândra lună.) cu participarea lumii mici, într-o altă nuntă de dimensiuni minuscule, exprimând o unitate reitegratoare în macrocosm. Acest fapt e posibil numai pe tărâmul magicofolcloric românesc, care în real nu s-ar fi petrecut. ”Scrisoarea a IV-a” ne pune în faţă dramatica

unică, din care iradiază veşnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenţei lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, acestă armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească, şi sub vraja ei stăm cu toţii de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că şi astăzi… Caracostea atrăgea atenţia că factorul muzical este „ elementul primordial” al stilului eminescian. G. Munteanu consideră că edificiul operei eminesciene e structurat pe paradigma a trei „invariante”: sensibilitatea, reflexibilitatea şi fantezia, alcătuind cunoaşterea hyperionică. Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „ care pentru noi este şi va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă despre Eminescu. De la „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul” până la „ a turna în formă nouă limba veche şinţeleaptă”, Eminescu a parcurs un enorm drum de înţelegere a limbii. Descoperirea logosului eminescian a însemnat pentru el cheia boltei cu care a operat în poezie. El şi-a clădit un fundament pe timpul şi spaţiul naţional, miturile lui sunt luate din din spaţiul unde a trăit, mitul pădurii ( al codrului), motivul mării, motivul „domei”, dragostea ca idee mitopoetică centală, motivul melancoliei, motivul visului etc. Mă voi mărgini în cele ce urmează doar la un aspect al poeziei de dragoste, care a încântat atâtea generaţii. De la „Elena” (1866) până la „Luceafărul” poezia de dragoste a lui Eminescu are o densitate unică, exprimând o aventură existenţială şi un spirit care fac din poet unul din cei mai profunzi romantici ai noştri. În poezia de dragoste el a coborât din Paradis în Infern. Paradisul a fost poezia de tinereţe. Ibrăileanu a remarcat că poezia din tinereţe a exprimat în ritm trohaic, săltăreţ, vesel, sentimentele faţă de iubită. În poezia maturităţii, aşa zisa epocă veroniană, a trecut la versul iambic, suitor. „Sara pe deal” este un amestec de imagini vizuale, auditive, cinetice, care dau tot felul de traiectorii spaţiului vale-deal, unde se află îndrădostiţii. Salcâmul din deal, acest axis mundi, unde trebuia să se desfăşoare întâlnirea, devine un paria, deoarece întânlirea nu are loc. Întâlnirea nu se produce nici în „Lacul”, un mic lied în care poetul fantazează construind o întâlnire posibilă, proiectată pe lac la subjonctiv. În „Crăiasa din poveşti” zâna încearcă să facă să apară prin practici magice chipul iubitului în oglinda apei. Primăvara Erosului la Eminescu e dominată de elemente lunare, acvatice, vegetale, în care iubiţii nu se prea găsesc, „Hai în codru cu verdeaţă”- îşi cheamă poetul iubita. Sau „Vino-n codru la izvorul…” În „Povestea codrului” el se cufundă în copilărie şi vis. Codrul mitic înseamnă pentru el lumea sustrasă timpului 10

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

incongruenţă dintre real şi ideal privind iubirea. În prima parte proiectată într-un ev mediu românesc, apare cuplul fericit într-o lume frumoasă. Natura văratecă, aromată cu mirosuri florale ( „Iar în iarba înflorată, somnoros suspin-un greier…/ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul”) într-o dulce somnie se află sub aceeaşi putere iluzorie a Erosului. Belşugul apelor clare şi mişcarea lor şi a lebedelor, mişcarea lunii pe cer fac un cadru viu, în care se întretaie lumini şi sonuri dulci cu parfumuri delicate într-o armonie universală exprimată fonic, sugerând o pace supremă. Delirul iubirii pătrunde şi însufleţeşte întreg cosmosul, apele, stelele, cetinile, făcându-l să participe la unica aventură a îndrăgostiţilor, rămaşi singuri şi reintregaţi în univers: „Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prieteni…” Partea a doua a scrisorii dezminte dureros visul iubirii. Parcă autorul cade direct în „Metafizica amorului” a lui Schopenhauer. Instinctul, iluziile create de speţă, unicul Demiurg, pentru perpetuarea ei, oamenii supuşi poruncii irezistibile ale voinţei de a trăi sunt argumentele violente

Ianuarie 2014

împotriva iubirii. Vine apoi o pagină iernatică de pierdere a iubirii. Decăderea iubirii ca forţă ordonatoare morală, estetică, creatoare, înseamnă un grav dezacord al fiinţei cu cosmosul. Renunţarea la dragoste înseamnă pierderea fiinţei, suferinţă şi chiar nebunie. Prin aliteraţii consonantice, şuierătoare, stridente, poetul îşi exprimă dezgustul: „Alfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultoase şi sălbatice pe strună Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit Aspru, rece sună cântul cel etern nwisprăvit… Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun.” Sunt anii când poetul dezgustat, se ascunde în eul personal, înfierând femeia care nu este capabilă de o mare iubire. Din zâna de altădată, din crăiasa din poveşti, din Maria ori Sofia, antroponime simbolice, femeia va deveni o Dalilă din „Scrisoarea a-V-a”, care cumulează atributele negative ale femeii goale, aparent indiferentă, superficială, frivolă, plină de răceală şi ifose. De aici nu mai e mult până la concepţia „Luceafărului”, când Demiurgul priveşte de sus lumea muritorilor ( şi a femeii) care nu se pooate ridica la înălţimile lui.

B OTO Ș A N I I Ș I B OTO Ș Ă N E N I I ÎN SCRIERILE LUI MIHAI EMINESCU

Nicolae Iosub Eminescu, în scrierile sale s-a oprit şi la M ihai aspecte şi evenimente petrecute în judeţul

toată lumea, şi că toată energia, dac-am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-au dus pe apa sâmbetei.”. În multe dintre articolele sale, Mihai Eminescu, a scris şi despre întâmplări, aspecte politice, economice şi culturale şi despre oamenii din judeţul Botoşani. Deşi, ponderea acestor materiale nu este prea mare, totuşi, din cele scrise ne putem da seama despre starea economică, politică şi culturală din judeţul nostru. Vom prezenta în continuare câteva referiri ale lui Mihai Eminescu la judeţul Botoşani. ◙ ,,DIN ISTORIA MĂNĂSTIRILOR ÎNCHINATE” este un articol scris în 1888 şi se referă la starea mănăstirilor de la muntele Athos, contribuţia importantă a domnitorilor români la refacerea, dotarea şi subvenţionarea mănăstirilor: Sf. Grigorie, Caracalu, Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, Dionisiu şi Marea Lavră. Poetul arată că din cei 10 mii de călugări de la muntele Athos, o mie sunt călugări români ceea ce constituia o mândrie pentru români. Mihai Eminescu, aduce laude Arhimandritului Chiriac din Botoşani, care a luat iniţiativa înfiinţării unei biblioteci la schitul Cotlumuşului a cărui stareţ era. Pentru aceasta stareţul face o călătorie în România şi apoi adresează o scrisoare, pe care poetul o redă în articol. În scrisoare, Arhimandritul Chiriac face apel pentru a se lua iniţiativa pentru ca ,,…unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui

Botoşani, locurile copilăriei sale. Cele mai multe referiri privitoare la locurile natale le găsim în poeziile sale care sunt inspirate din frumuseţea şi dragostea poetului pentru aceste locuri. Putem aminti aici poezii ca: Fiind băiet păduri cutreieram, Sara pe deal, Lacul, precum şi în fragmentul La curtea cuconului Vasile Creangă. Mihai Eminescu a fost redactor la ,,Curierul de Iaşi” şi redactor şi redactor şef la ziarul conservator ,,Timpul”. În perioada 1876-1883, Mihai Eminescu a trudit din greu pentru menţinerea acestor publicaţii la un nivel cât mai ridicat, articolele sale cu un conţinut divers şi de mare importanţă, au ţinut capul de afiş în rândul publicaţiilor timpului său. Materialele sale au stârnit multe pasiuni, au iritat pe politicieni şi din această cauză poetul şi-a făcut şi mulţi duşmani, aşa după cum mărturisea însuşi într-o scrisoare către Veronica Micle, din februarie 1882:,,…singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricat cu 11

Anul VI Numărul 1 (61)

EMINESCIANA

Ianuarie 2014

şi a căror unică speranţă este un guvern ignorant ca cel roşu, care să-i hrănească din buget, s-a azvârlit asupra ţării ca lupii în turma de oi; începând cu capitala şi sfârşind cu nordul extrem al ţării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupţie, pretutindeni nelegiuire”. Printre exemplele date de poet, sunt cele din judeţul Botoşani: la Curteşti, Călineşti, Deleni şi Botoşani ,,unde alegerile col. IV au fost violentate în mod nemaipomenit”. Eminescu arată că în satele Călineşti şi Grigoreşti, sau furat voturile date de alegători şi au fost înlocuite cu voturile puterii. Un număr de 123 de locuitori au protestat, trimiţând la Botoşani 15 delegaţi cu un protest iscălit de obşte: ,,Voturile noastre, la alegerea de delegaţi la care am fost chemaţi în zilele de duminică şi de luni 10-11 aprilie curent, au fost furate din cutia de vot, în care au fost puse şi înlocuite cu altele, scoţându-se vicleneşte delegaţi pe care nici nu i-am visat, pe care nu-i ştim, străini, venetici pe care nu-i voim. Cu toţii, sute de oameni!, am votat într-un fel; şi din cutie apoi am văzut că iese altfel! Unul venea…şi punea douăzeci de voturi pentru oamenii rămaşi acasă! ….Nu voim să ne poarte ca boii! Sîntem romîni şi cerem dreptate ca să nu ne-o facem şi singuri!” Asemenea aspecte sunt redate de Eminescu din diferite zone ale ţării, unde administraţia, cu procese şi persecuţii a atras voturile pentru candidaţii ei. Eminescu arată că legea electorală ,,cu toate dispoziţiile ei penale, e luată în bătaie de joc de administraţia unei ţări întregi, de la ministrul de justiţie începând, pîn’ la cel din urmă zgârâie hârtie”. ◙ ,, ROMÂNUL” NU ARE CUVÂNT este un articol scris pe 15 ianuarie 1882 în ziarul ,,Timpul”. Mihai Eminescu critică în acest articol legile traduse din franţuzeşte şi neadaptate la condiţiile existente în ţara noastră şi care fac mai mult rău decât bine ,,care ar avea de ţintă modificarea raporturilor vechi”. Eminescu, se referă în articol, la legile privind organizarea muncii agricole şi la legea privind crearea şi apărarea muncii industriale. Referindu-se la ,,chestiunea agrară”, Eminescu arată primejdia ca raporturile dintre proprietatea mare şi cea mică să degenereze într-o problemă naţională ce ameninţă chiar statul român. Referindu-se la ţăranul din Moldova, Eminescu spune că acesta ,,sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, este că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a a cestei ţări. Stările de lucruri din Moldova de nord cată să fie înspăimântătoare. În Dorohoi, judeţ puţin populat, au murit într-un singur an (1877) cu 1126 ţărani mai mult de cum s-au născut, în Botoşani cu 300, tot astfel în Iaşi, în Suceava, pe când în aproape tot restul ţării populaţia rurală e-n continuă creştere”. Cauza acestei stări de lucruri este, după Eminescu, că ,,între popor şi clasele dirigente s-a interpus o întreagă rasă sterilă de mijlocitori, care ruinează şi pe unii şi pe alţii, înzestrată cu toate instinctele rapace ale lipsei de patrie şi ale lipsei de tradiţii”. Aceşti interpuşi între ţărani şi ţară erau arendaşii care exploatau crunt pe ţărani ,,în judeţul cel mai roşu din Moldova, în Dorohoi”. Aceste stări de lucruri, de care guvernanţii nu au ţinut cont, au făcut ca, mai târziu, în 1907, la Flămânzi să izbucnească răscoala ţăranilor, care nu

voluntar pentru biserica de la Sfântul Munte, română cu hramul ,,Întâmpinarea Domnului”. Mihai Eminescu, preocupat de trecutul creştinismului în ţările româneşti este cel care, prin acest articol, îndeamnă la formarea acestei biblioteci în biseicile de la Sf. Munte, mai ales că acestă iniţiativă vine de la un slujitor al bisericii din judeţul Botoşani. ◙ ,,ARESTARE”, este un articol scris în 3 iunie 1877 şi se referă la un incident petrecut la Darabani între populaţia evreiască şi grecii negustorului Ciumara. Proprietarul Ciumara, de origine grec, intră în conflict cu anumiţi târgoveţi evrei, conflict care va genera un lung proces la curtea cu juri, ai cărui ecouri au ajuns şi peste hotare. Un ziar din Bucureşti ,,Nouăi pr. Libere”, publică un articol, în care vorbeşte despre un adevărat masacru în rândul evreilor, dar poetul spune că: ,,Pân-acum ni se pare mai aproape de adevăr versiunea precum că evreii din Darabani s-ar fi opus cu forţa (cu sau fără drept, nu ştim) urcării embaticului şi că în urma acestei opuneri s-a născut un conflict între grecii sevitori ai d-lui Cimara şi populaţia jidovească a târguşorului. D-nul Cimara, care va fi dat vrun ordin în această privire, a fost arestat preventiv la staţia Paşcanii pe când venise cu trenul de la Bucureşti”. Procesul dintre Ciumara şi târgoveţi a durat doi ani de zile iar Titu Maiorescu a fost avocatul târgoveţilor, aşa după cum însuşi consemnase în ,,Însemnări zilnice”. Pentru acest proces Titu Maiorescu a trebuit să se documenteze la faţa locului, deplasându-se la Darabani, în septembrie 1878, unde a rămas mai mult timp. ◙ ,,III. INDUSTRIE ŞI COMERŢ” este un articol scris de Mihai Eminescu în apărarea industriaşilor şi comercianţilor români. Poetul critică faptul că în România, industriaşii şi comercianţii sunt nevoiţi să împrumute bani cu o dobândă foarte mare, că nu există o bancă care să faciliteze aceste împrumuturi şi: ,,Cauza principală e lipsa de pricepere din partea statului în privirea importanţei industriei într-o ţară, de acolo apoi neprevederea şi nepăsarea întru apărarea industriei şi a comerţului”. Această stare de lucruri a dus la multe falimente, la renunţarea unor patroni la afaceri şi în final la multă mizerie şi scăderea populaţiei: ,,Că în oraşele Moldovei, precum Iaşi, Botoşani, Fălticeni ş.a. , populaţia română descreşte din an în an şi că ne arată mai puţine naşteri şi mai multe cazuri de moarte decât populaţia izraelită, aceasta este un fapt necontestabil, dovedit prin cifre oficiale. După statistica oficială pe anul 1875 s-au născut în oraşele: Botoşani-571 ortodocşi, 720 izraeliţi; Dorohoi- 237 ortodocşi, 377 izraeliţi… Au murit: Botoşani- 811 ortodocşi, 677 izraeliţi; Dorohoi- 250 ortodocşi, 255 izraeliţi”. Poetul face în continuare o statistică asupra diferitelor categorii de meseriaşi şi arată dinamica scăderii lor în timp, mai ales a celor de origine română. ◙ ,, CÂND OPOZIŢIUNEA…”- este un articol din ,,Timpul” din 3 mai 1883 şi se referă la alegerile pentru parlament. În acest articol Eminescu înfierează neregulile produse în timpul alegerilor organizate de partidul liberal, aflat la putere. Eminescu arată: ,,De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urnă, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţiilor administrative, bătăile şi încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident pîn’la scriitoraşul din sat. Toată haita flămândă de indivizi care nu ştiu a munci 12

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 1 (61)

mai puteau suporta ,,o cădere atât de cumplită”. ◙ NU ÎNŢELEGEM CE FOLOS…este un articol scris de Mihai Eminescu în 2 octombrie 1882 în ziarul ,,Timpul ». În acest articol, poetul critică publicaţia ,,Românul” care falsifică statistica şi laudă progresul realizat în ţară prin sistemul ideilor liberale. Eminescu arată că, la 1859 ,,ţara număra 4.425.000 locuitori; azi numără 5.200 000, după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775.000 mai mult. Nu trebuie să uităm însă că de la 1864 încoace intră peste 20.000 de străini pe an în ţară, care se aşează la noi, încât sporirea populaţiei noastre proprii nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulţirii”. Poetul arată că în 20 de judeţe creşterea populaţiei e cu totul neînsemnată iar în altele chiar în scădere: ,,E stagnaţie, e regres chiar. În alte judeţe, precum Dorohoi, Suceava, Botoşani, Gorj, Rîmnicul- Vîlcii, populaţia scade; la Dorohoi într-un mod înspăimântător: într-un singur an au

Ianuarie 2014

murit 1126 de ţărani mai mult de cum s-au născut”. Această stare de lucruri se datorează scăderii continuie a nivelului de trai a populaţiei, a bolilor de tot felul şi a scăderii alocaţiilor guvernului pentru aceste zone ale ţării. În anul 1879, prefectul de Bacău arăta că: ,,Fiziceşte vorbind, populaţiile au fost şi sânt bântuite de boli contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generaţia viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulţi din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor îl consumă la cîrciumă”. ,,Aceste sînt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărţi şi gazete; numai ,,Românul” găseşte că populaţia s-a înmulţit şi s-a îmbogăţit”, spune Eminescu şi concluzionează: ,,acum două zeci şi cinci de ani condiţiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea este compromisă prin acea eră nouă de care pomeneşte d. Aurelian”.

IN MEMORIAM U N E M I N E S C O L O G AU T E N T I C I OA N D. M A R I N în urma faptelor de vitejie săvârşite a fost decorat cu Ordinul „Coroana României”, cu spade, în grad de Cavaler şi panglică de „Virtute Militară” (1942). În 1954 a devenit membru al Filialei Botoşani a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, rodnica sa activitate în domeniul cercetării istorice şi literare concretizându-se în studii şi articole publicate în periodice şi seriale de specialitate: Din ideile pedagogice ale lui Creangă (Revista de pedagogie, vol. X, 1940), Evoluţia situaţiei ţărănimii botoşănene între anii 1864 şi 1907 (Studii şi articole de istorie, vol.III, Buc., 1961), Samson Bodnărescu, prieten şi emul lui Mihai Eminescu (Limbă şi literatură, vol. IX, 1965), Primii 30 de ani din viaţa şcolilor comunale din judeţul Botoşani (1864 -1894) (Studii şi articole de istorie, Buc., vol. VIII, 1966), Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova (Studii şi articole de istorie, vol. IX, Buc., 1967), La trecătoarea Botoşanilor, în 1538 şi Botoşanii - apanaj al doamnelor Moldovei (în vol. Botoşani – istorie şi contemporaneitate, Botoşani, [1969]), Botoşanii de la începuturile sale până la jumătatea secolului al XVIII-lea (Hierasus, anuar 1981, ap.1983), O ctitorie a Ţării Româneşti, în Moldova din sec. al XIV-lea: Mănăstirea Doamnei, de lângă Botoşani (Hierasus, anuar 1986, vol.VI, ap.1987). OPERA: Pedagogia lui Creangă (Bucureşti: Cugetarea – Georgescu Delafras, 1941; Iaşi: Princeps Edit, 2011), Eminescu la Ipoteşti (Iaşi: Junimea, 1979) – Premiul I la Festivalul Naţional „Cântarea României”, ed. a 2-a (secţiunea-creaţie, istorie literară, 1979), La Ipoteşti, pentru Eminescu (Botoşani: Agata, 2005).

Fragment din voluml ,,Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic”, Silvia Lazarovici, Ed. Agata-2013

IOAN D. MARIN N. 3 ian. 1912, sat Stânceşti, jud. Botoşani – m. 7 oct. 1986, sat Stânceşti Istoric literar, profesor. A absolvit şcoala primară în satul natal (1919-1924), Şcoala Normală de Învăţători „Mihai Eminescu” din Botoşani (1924-1930); în 1933 susţine examene de diferenţă la Liceul Internat din Iaşi, luându-şi bacalaureatul în 1935; Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1935-1939), obţinând două licenţe: în filologie cu teza Samson Bodnărescu, viaţa şi opera sa, iar în pedagogie, sociologie şi psihologie cu teza Pedagogia lui Creangă (1940), având calificativul „F.Bine”; Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi (1945-1946), luându-şi examenul de capacitate ca profesor de pedagogie la Bucureşti (1946). A funcţionat ca învăţător în satele Vulpăşeşti, jud. Roman, în satele Baisa (1934-1947) şi Agafton (1948) din jud. Botoşani, apoi la Şcoala Generală Suliţa, în anul 1954 transferându-se la Şcoala Generală Stânceşti, unde a funcţionat până în 1974; în anul 1969 obţine titlul de profesor gr.II şi titlul de Profesor evidenţiat, în 1972 obţine titlul de profesor gr. I, iar în 1974 se pensionează, după o carieră profesorală de 41 de ani. Paralel cu activitatea de la catedră, I.D. Marin a colaborat la diverse publicaţii periodice şi seriale: Buletinul „M. Eminescu”, Caiete botoşănene, Clopotul, Curentul, FătFrumos, Hierasus, Revista de pedagogie, Românul, între anii 1938-1944 funcţionând chiar ca redactor la Revista şcolii (Botoşani). Între anii 1941-1943 a fost mobilizat pe front şi, 13

Anul VI Numărul 1 (61)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2014

P. P. C A R P D E L A Ţ I B Ă N E Ș T I , I A Ș I , UN ANTISEMIT - RĂSPUNZÂND CERINŢELOR EUROPEI –

Ion N. Oprea principelui Carol, despre aceasta. Deşi Ion Brăteanu, prim-ministru, demisionează la 27 mai 1867, de la tribuna parlamentului, la 28 aprilie 1868 P.P. Carp învinuia guvernul care scăzuse, prin acţiunile sale, prestigiul ţării în ochii străinătăţii: “Dintr-un capăt la altul al Europei se aruncă oprobriu asupra noastră, şi cuvântul de barbar întovărăşeşte astăzi pe acel de român… Lord Stanley a zis nişte cuvinte foarte aspre, pe care în numele Naţiunii le resping. A zis: Nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru România!” Chestiunea evreiască era tratată în consens cu părerile Domnitorului care iată ce scria la 8 mai în Memoriile sale: „În Cameră, Carp, singurul care e nepărtinitor în chestiunea evreiască, face o interpelare asupra întâmplărilor din Bacău şi citeşte circularele confidenţiale ale lui Brătianu, în care acesta, ca ministru de interne, însărcinează pe perfecţi să expulzeze pe evrei din comunele rurale, pe când pe faţă, în Cameră, ţinea cuvântări în contra fracţiunii antisemite”… Carp care i-a apărat pe evrei în cameră la 1867, în 1868 îi va apăra, fie şi voalat, în 1871 în calitate de deslegător a afacerii Strussburg din partea guvernului la Viena şi Berlin, unde se spune că printre multe alte chestiuni discutate cu Bismark ar fi fost şi aceea a evreilor din România. - Sunteţi nişte sălbatici, mi s-a spus că aruncaţi cu pietrele în evrei şi le spargeţi capetele, i-a zis gazda. - Excelenţa Sa nu trebuie să uite că românul a ieşit abia de curând din Epoca de Piatră, i-a răspuns Carp civilizat şi stăpân pe sine, dând-o pe glumă, răspuns care, spune Gane, Bismark l-a gustat foarte mult. „Cultura lui Carp era atât de vastă şi memoria lui atât de bună, scrie undeva autorul cărţii, C. Gane, încât oricând şi în orice împrejurare, fără a avea nevoie să-şi împrospăteze aducerea aminte prin consultări de cărţi, el cita autori, dezvolta teorii şi rectifica greşelile altora cu o uşurinţă şi cu o ironie, care punea pe adversar în cea mai mare încurcătură, când nu-l punea în cea mai ridicolă situaţie”. Într-o altă şedinţă a Camerei, în iunie 1875, P. P. Carp ia cuvântul şi răspunde adversarilor săi care tot încercau reînvierea pericolului evreiesc, prezentând fapte de viaţă: “În zadar luptaţi. Ce aţi obţinut, în curs de opt ani, prin mijlocul represiunei? Nimic, absolut nimic. Ştiţi cum puteţi dezlega această chestiune? Să vă spun eu. Voi aduce înaintea Adunării un fapt petrecut în societatea „Junimei” de la Iaşi. Într-o seară am discutat chestiunea Evreilor până la 3 ore din noapte. Unii erau contra alţii pentru, fără ca să ne putem convinge unii pe alţii. Ieşind de acolo ca să mergem pe acasă, zărim tocmai la uşa casei din care ieşeam, un biet Evreu, care lucra la ceasul trei după miezul nopţii, la meseria sa: un adevărat tablou al ui Rembrandt. Dintr-o cârciumă de alături ieşiau trei lucrători români, cântând cântece şi plini de

n istoria politică a României, P.P. Carp este nu numai ca un mare proprietar, un intelectual de frunte al ţării, unul dintre creatorii şi susţinătorii Junimii, om politic cum nu au fost mulţi, fost şi prim ministru, dar şi un important antisemit. Atitudine care, avea să se transforme într-o nepopularitate cu care omul politic nu şi-a bătut niciodată capul, dar care, evident, nu i-a fost spre folos în cariera pe care şi-o construia. Despre cum s-a manifestat nu atât ca simpatizant al evreilor cât un personaj care aprecia corect omul de lângă sine am întâlnit episoade emblematice într-o recentă carte recitită: „P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării”, de C. Gane, volumul I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura ziarului „Universul”, 1937, închinată „tovarăşei de-o viaţă” a acestuia. În anul 1873 P. P. Carp s-a căsătorit cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino, om politic şi el, fost ministru în mai multe rânduri, cu care a locuit la Iaşi, împreună cu socrii, până la decesul tatălui lui Petre, întâmplată în 1874. După 1880, Petre Carp şi soţia s-au mutat de la Iaşi – şi Ţibăneşti unde îşi petreceau verile – la Bucureşti, unde au locuit în casa decedatului său socru în 1878, locuită în indiviziune de moştenitorii acestuia. Cartea aceasta stă alături ca importanţă şi interes de alte volume ale documentatului autor: Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, volumul I, premiat de Academia Română, volumul II, premiat de Fundaţia Regele Carol II, alte cărţi – Farmece (Viaţa lui Despot- Vodă), Acum o sută de ani, vol I 1834 şi vol II 1835, Întâmplarea Cea Mare, Pe aripa vremei, Prin viroage şi coclauri, Amintirile unui fost holeric, apărute la Editurile Universul, Libertatea, Cartea Românească, Tipografia Steaua, Cultura Naţională, ultimul la Flacăra, ediţia a II-a premiată de Academia Română. Nici în trecut, nici imediat după primii ani de domnie ai lui Carol I, evreii nu erau priviţi ca un pericol naţional, întrucât, spune C. Gane, p.115, pe deoparte numărul lor era prea restrâns, iar pe de altă parte ei nu ocupaseră încă nici comerţul, nici finanţele ţării, pentru că acestea erau aproape inexistente. La Iaşi exista o „fracţiune liberă şi independentă”, care, cum explică şi Maiorescu dar şi Gane în cartea sa, „nu se menţinea în efemera sa existenţă decât urând străinii”, în primul rând pe evrei. Este vorba de nişte profesori, în frunte cu Simion Bărnuţiu, care, uniţi cu partidul liberal din Muntenia, au provocat la Bacău, prin mijlocirea prefectului izgonirea a câtorva familii israelite. „O măsură izolată”, avea să fie motivată. În realitate, total nechibzuită, fără nici un folos, care a devenit în ochii Europei drept o provocare, tocmai când ţara, România, avea nevoie de credite pentru drumurile ei de fier, finanţele Europei găsindu-se în mâinile evreilor din Anglia şi Franţa mai ales. Însuşi împăratul Napoleon să-i scrie alarmant şi dojenitor chiar

Î prezent

Anul VI

ISTORIA CULTURII

Numărul 1 (61)

vin. Am arătat atunci contrazicătorilor mei acest contrast şi le -am zis: Iată toată chestiunea evreilor! Voiţi să concuraţi în mod biruitor cu ei, fiţi muncitori, fiţi sobri, fiţi economi ca dânşii şi nu veţi mai avea de ce vă teme. Ceiace am zis atunci, o repet şi azi: în concurenţa muncii stă dezlegarea chestiunei evreeşti!” Ridicându-se împotriva măsurilor restrictive prevăzute de articolul 7 din constituţie şi a măsurilor de până atunci, Carp insista asupra a ceea susţinuse în- că de la 1866: „Munciţi şi civilizaţi-vă, aceasta am spus-o în toate parlamentele, de câte ori s-a tratat chestiunea evreilor. De la 1866, în luptă continuă cu fracţiunea, am zis că singura cale ce poate să ne scape este munca pe calea economică; căci în concurenţa evreilor, eu nu văd decât un stimulent de a dezvolta pe câmpul economic o muncă mai intensivă decât cea de astăzi. Convingerea mea este că, dacă am da toţi evreii afară, noi în loc de a propăşi economiceşte, ne-am întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum 50 de ani”. Şi adresându-se fracţiunii reprezentate de N. Ionescu care vroia drepturi în bloc date evreilor, vorbitorul se explica: „Iată, domnilor, cum, după mine, trebuie să privim chestiunea evreiască. Recunosc însă că nu poate trece o naţiune de la o situaţiune la alta, decât printr-o tranzacţiune, şi aceasta este singurul argument ce se poate aduce în favoarea acelora care cer să dea drepturi în bloc; trebuie o epocă de tranziţiune, însă trebuie fixată prin legi ordinare, iar nu prin constituţie, cum reclamă minoritatea dvs. Şi când, după 10-15 ani, vom avea convicţiuni formate prin experienţă, şi dacă ne vom pune pe muncă, atunci încet-încet vom putea lărgi cercul, şi astfel peste 30 de ani sau 40 de ani, vom ajunge a împlini, în toată întinderea ei, dorinţa Europei”. Într-un alt discurs parlamentar, de la 28 septembrie 1879, despre demnitatea naţională, dar şi despre chestiunile religioase, preluând spuse ale domnului Mârzescu, care vorbise trei ore dar nu explicase cum vede el organizarea rabinică din Franţa aplicată în România, Carp punea întrebarea: „Ce este, Domnilor, un evreu? Şi relata: „Un evreu este reprezentantul unei rase, care din cea mai adâncă antichitate s-a dedat negoţului şi a cărui credinţă a fost privită în sânul popoarelor creştine, pe drept sau pe nedrept, ca o religiune spurcată,, aşa încât, oriunde se ivea câte un evreu, el era privit ca un om cu care creştinii nu puteau fi în contact. Ei bine, care a fost rezultatul acestei situaţiuni? Rezultatul a fost că această seminţie, în viaţa practică şi reală, a concentrat întreaga ei activitate asupra singurului lucru cu care îi era permis să se ocupe, asupra negoţului, şi, pentru că fiecare om simte nevoia să găsească o reacţiune contra dispreţului ce întâlneşte pe tărâmul real al vieţii, evreii s-au ridicat pe tărâmul spiritual al religiunii, căutând în legea lor mângâiere la zilnica amărăciune la care erau expuşi!” Spre clarificarea referirilor, aici redacţia intervine precizând că susţinerile vorbitorului privesc situaţia evreilor de după anul 70 după Hristos, mai înainte de alungarea lor din Palestina şi distrugerea Ierusalimului, ţara lor era atât de bogată încât îndestula toate trebuinţele lor interne, ceea ce îi făcuseră să privească negoţul ca nefolositor lor.

Ianuarie 2014

Înflăcărat, Carp continua: „prin urmare avem nişte oameni care pe de o parte sunt tari – căci tare este acela care crede în ceva, şi slab este ateul, slab e cine zice că mintea lui e mai presus de toate legile – tare este acel care, crezând întro lege superioară, îşi oţeleşte caracterul prin supunerea la o forţă ideală ce-i stăpâneşte pasiunile şi îl învaţă a domina pe alţii pentru că s-a dominat pe sine”. Încurajat de aplauzele din sală, cel de la tribună îşi continua susţinerile: “Pe de altă parte, această forţă i-a dus pe tărâmul real la rezultate imense. Depărtaţi de noi de la orice activitate umană alta decât cea economică, i-am obligat de a nu face altceva decât de a câştiga, iar ei astăzi se răzbună de dispreţul nostru, ţinând în mână capitalul, adică forţa ce alimentează viaţa economică a Europei!” Dacă acesta era evreul în genere, Carp îl prezenta şi pe cel de la noi, dar după ce mai întâi subliniase cum civilizaţia – occidentală în primul rând – creează libertatea, iar nu libertatea civilizaţia, , cum libertatea repede cucerită este prea şubredă: „Când am venit noi, şi am luat organizarea întreagă a popoarelor celor culte, fără să avem noi elementele necesare, ar fi trebuit să ne gândim că punem bazele unei clădiri pe nisip, care va trebui să se prăbuşească la cea dintâi furtună. Rezultatul a fost că noi, popor tânăr, ne-am aruncat exclusiv pe tărâmul politic. Fiecare din noi a vrut să se bucure de aceeaşi egalitate, a vrut să fie şi ministru, şi deputat şi prefect, subprefect şi primar, părăsind celelalte activităţi sociale. Şi nu numai atât, dar ne-am dat o organizare politică, cu un personal mult mai mare decât în străinătate, pe când în realitate elementele de care dispunem sunt mai restrânse. În proporţie cu Franţa, noi n-ar trebui să avem decât 10 prefecturi în ţară, pe când avem 30. Şi n-am stat aici: fiindcă toată lumea s-a aruncat pe tărâmul politic, pentru fiecare post avem un titular şi 7-8 candidaţi! Ei bine, unde ne mai rămâne atunci puterea pentru activitatea economică? Nicăieri. Şi aşa s-a întâmplat că locul gol a fost ocupat de evrei fără nici o luptă. Şi dovadă despre aceasta este că, cu cât se lărgeşte cercul libertăţilor noastre, cu atât creşte numărul evreilor. Puţini la număr pe timpul Regulamentului au crescut pe timpul Convenţiunei, iar în timpul Constituţiei numărul lor a devenit îngrijitor. Vina nu e a lor, vina e a noastră. Este timp să ne deşteptăm”. Carp îşi încheia pledoaria în termeni care i-au adus alte aplauze: „Dar afirm că o ţară, care pe lângă o Constituţie liberală ca a noastră, nu are şi o organizare socială conservatoare, acea ţară este pierdută de mai înainte cu sau fără jidani”. După care, prezentând programul viitorului său guvern şi întorcându-se la ceea ce era chestia evreiască, arăta: evreii trebuie încetăţeniţi, dar cu încetul. El reamintea lupta care s-a dat în 1864 când s-a votat Constituţia, când s-a vrut a se da drepturi evreilor în totalitatea lor, acţiune necugetată – zicea el – care a dat loc la emoţii populare, votul de la articolul 7 fiind obţinut în urma distrugerii unei sinagoge şi a presiunilor populare care înconjurau Adunarea. „Abia se votase articolul şi s-a constatat că răul merge crescând, căci răul a rămas şi ura a crescut. Noi am făcut din ura contra evreilor o dogmă de partid. Dacă imput ceva d-lui Brătianu este, că nu numai a tolerat aceasta, dar a căutat să 15

Anul VI Numărul 1 (61)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2014

vederea proclamării regatului, propunere pe care Lascar Catargiu o va refuza, Brăteanu grăbindu-se să proclame singuri regatul nu la 10 mai ci la 14 martie… Lupta politică va continua. La 4 mai 1891 avea să moară Ion C. Brătianu la via sa de la Florica. Vestea morţii lui s-a răspândit repede. În toată ţara a fluturat steagul României în bernă. Un tânăr intrând într-o prăvălie pe Calea Victoriei, spune C. Gane, p. 416, a întrebat pe negustorul de la tejghea: - Dar ce, ţi-a murit tata sau mama, de ai pus steag negru la uşă? - Nici mamă, nici tată, a murit acela prin faptele căruia eu pot sta astăzi cu căciula în cap dinaintea dumitale, i-a răspuns negustorul. Nu după mult timp, la 20 iunie 1891, a murit la Paris, supus unei noi operaţii, Mihail Kogălniceanu. În răstimp de 6 săptămâni România pierdea doi mari oameni politici. La 18 decembrie 1892 se organiza noul guvern Lascar Catargi-Petre Carp. Membru de frunte al partidului conservator şi a Societăţii Junimea, Petre Carp avea să moară în 1918. * Situat departe de Rusia şi oamenii ei, regimul comunist din România nu l-a agreat nici într-un fel. “Exponent principal al moşierimii, conducător al celor mai reacţionare forţe politice din România de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost unul dintre principalii promotori de înfeudare a ţării de către capitalul german. Pentru înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1907 a lansat sângeroasa formulă: „Întâi represiune şi apoi vom aviza”, au scris pe dos istoricii perioadei despre P. P. Carp, unul dintre cei mai drepţi oameni ai perioadei când ne căutam drumurile de început…

facă capital politic din aceasta, şi ca să atragă fracţiunea şi-a dat aerul de a crede că prin măsuri administrative poate să curme răul”. Omul politic îşi exprima credinţa că „va veni o vreme, în care românii vor şti să distingă pe acei care măgulind numai nişte pasiuni meschine, îşi creează un piedestal efemer, ca orice lucru ce e bazat pe o popularitate trecătoare!” Discursul lui Carp, dar şi majoritatea au votat în octombrie acel an legea propusă de guvern care făcea ca articolul din Constituţie să devină astfel formulat: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, prevedere care acorda, totuşi, naturalizarea în bloc a celor circa 900 de evrei care participaseră ca ostaşi în războiul pentru Independenţa României, ceilalţi căpătându-şi cetăţenia individual. Era tocmai ceea ce vroia Europa de la România. * După mutarea de la Iaşi la Bucureşti în 1880 Petre Carp ”rămâne tot timpul în furnicarul politic de care firea lui combativă nu se mai putea despărţi şi de unde va privi de aproape marile evenimente” care au urmat, cum spune C. Gane. Prezenţa la Bucureşti îl face un personaj care a jucat un rol important în politica culiselor care va duce la proclamarea regatului. Între timp, este martorul, confidentul sau chiar pilonul principal al evenimentelor, când Titu Maiorescu cere în presă alipirea României de puterile Centrale, Germania şi Austria, convoacă la el acasă la 25 ianuarie 1881 pe Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Nicu Gane, Alexandru Lahovari şi Grigore Păucescu şi le comunică propunerea făcută lui de Ion Brăteanu de a reconstitui cabinetul cu participarea a trei conservatori în

C U T I A D E A L PAC A ( 2 - 5 )

Georgică Manole 2

„strategiei” de discreditare la care recurg unii dintre „preoţii noii religii anticomuniste”. Reţinem opiniile editorialistei Carmen Muşat, opinii cu care suntem în deplin acord: „Pentru contemporanii noştri comod instalaţi în postura de „mari personalităţi”, spiritul critic nu e acceptat decât atunci când se exercită asupra adversarilor sau asupra unor autori de mult dispăruţi (şi în acest caz însă cu o condiţie: să nu fie asumaţi ca mentori de cei autointitulaţi directori de conştiinţe). Revolta şi libertatea sunt, încă, privite cu suspiciune atunci când ceilalţi sunt cei revoltaţi şi probabil că scenariul imaginat de Camus, pentru întoarcerea lui Prometeu ar fi perfect valabil azi, aici. Căci, dacă „Prometeu s-ar întoarce, oamenii de astăzi ar face întocmai ca şi zeii de atunci, l-ar ţintui de stâncă, în numele acelui umanism al cărui prim simbol este chiar el. Glasurile duşmane care l-ar huli atunci pe cel învins ar fi aceleaşi care răsună în pragul tragediei eschiliene: glasurile Forţei şi ale Violenţei”.

[cuvinte cheie: „Observator cultural”, Carmen Muşat, „preoţii noii religii anticomuniste”, Camus, Oana Prisăcariu, Pungeşti, Andrei Pleşu, Vlad Pohilă, „Şi totuşi, limba română”, Leons Briedis, Eminescu, Janis Rainis, Danuta Bienkowska, Petofi Sandor, Iuri Kojevnikov, Elena Loginovski, Puşkin, Lilli Promet, Mihai Matei, „Jurnal de călătorie”, Dumitru Ivan, Dan Prodan] 5. Citesc „Observator cultural” nr. 445 din 2013. Carmen Muşat, redactorul –şef al revistei, scrie „Stilistica intoleranţei”, un editorial ce are subtitlul „Răspuns târziu unui denunţ „absolut jegos”. Editorialul se vrea un răspuns „Cronicarului anonim care „semnează” nota din nr. 47 al revistei „România literară” , la adresa unui articol semnat de Ovidiu Şimonca în „Observator cultural” din 20 noiembrie 2013, unde ni se oferă o nouă probă a 16

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Tot în acest număr al revistei, Oana Prisăcariu intră adânc în actualitate şi petrece „Douăzeci de ore în Pungeşti”, timp şi loc în care, parcă solidarizându-se cu punctele de vedere ale editorialistei, gândeşte despre unul dintre „preoţii noii religii anticomuniste”: „De vreo două săptămâni, citesc cam tot ce scriu intelectualii români despre proteste, însă parcă nimic nu mă înfurie mai tare decât ce scrie domnul Andrei Pleşu, de la adăpostul unei pastorale bărbi şi al unei proverbiale capacităţi de a filozofa. Domnia sa, şi spun asta fără să îmi propun a cauza măcar un rid dezaprobator pe fruntea cuiva, se întreabă, bunăoară, ce le mai rămâne tinerilor din ziua de azi, şi cu ce speranţe întâmpină ei viitorul, nescăpând ocazia de a ne aminti încă o dată, dacă mai era cazul, cum un Andrei Pleşu, mult mai tânăr şi mai exuberant, s-a luptat pentru căderea comunismului” (…) Dintr-un număr nou-nouţ de „Dilema veche”, domnul Andrei Pleşu mă informează că, deşi par imposibile, unele lucruri chiar se întâmplă. „Thank you, captain Obvious”! De ce nu aţi mers dumneavoastră la Pungeşti să vă puneţi în faţa maşinilor Chevron? De ce nu a făcut acelaşi lucru domnul Liiceanu? Nu ştiu, zău, cine v-ar fi călcat pe dumneavoastră şi cine v-ar fi administrat pumni pe post de antigripal. La ce bun filozofarea de la gura sobei despre vâna tinerilor, când senectutea dă bir cu fugiţii? (…) Domnule Pleşu, eu zic că noi, tinerii, ne descurcăm bine. Dumneavoastră cum staţi?” 6. O carte care trebuie citită: „Şi totuşi, limba română” de Vlad Pohilă (Editura „Prometeu”, Chişinău, 2008, 500 p.). Reţinem: „ …poetul leton Leons Briedis, un excelent cunoscător al limbii şi culturii române, traducător a vreo 40 de cărţi de autori români – inclusiv volume întregi de Ion Barbu, Ion Pillat, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Blandiana, Gr. Vieru…- dar care, mi-a mărturisit că a-l tălmăci pe Eminescu îi este peste poate. Un patriot de excepţie, foarte sincer în iubirea-i pentru naţiunea şi cultura sa, Leons mi-a spus, totuşi: „Cum poate fi pus Eminescu alături de Rainis? Rainis al nostru e mare, însă el poate fi comparat, de exemplu, cu Vasile Alecsandri, pe când Eminescu e cu totul unic, incomparabil…”. O publicistă polonă, Ewa Junczyk, mi-a atras atenţia asupra unui studiu despre Eminescu, al conaţionalei sale Danuta Bienkowska – traducătoare a circa 60 de volume (cu precădere, proză românească), dar şi autoare a unor monografii despre literatura română, precum şi a unor cărţi despre Mihai Viteazul sau Al I. Cuza. În acel studiu, D. Bienkowska făcea o paralelă între Eminescu şi poeţii naţionali ai polonilor, Mickiewicz şi Slowacki, menţionând că aceştia din urmă au o lirică de mare talent, şi totuşi, mai greoaie decât a lui Eminescu… poate şi din cauza accentului fix din limba polonă (mereu pe a doua silabă, de la urmă, a cuvintelor). Efectiv m-a dat gata un coleg de breaslă de la TârguMureş, un etnic maghiar care, după 1990, s-a repatriat la Budapesta şi care mi-a mărturisit într-o discuţie: „Eminescu e genial în poezie, dar şi în publicistica sa.. Măcar pentru că a etalat acest adevăr – că ungurii ar vrea să maghiarizeze până şi pietrele din Transilvania! Petofi Sandor al nostru, din păcate, s-a mulţumit cu banale insulte la adresa „olahilor”… ( românilor). Scriitorul şi criticul literar rus Iuri Kojevnikov, excelent cunoscător al literaturilor franceză şi română, un foarte bun eminescolog şi traducător al poeziei eminesciene, scria într-un studiu că „românii sunt nişte norocoşi, având

Ianuarie 2014

un talent de anvergura lui Eminescu”. Şi Elena Loginovski, autoarea unor monografii contrastive despre Puşkin şi Eminescu, mai curând fără să vrea, strecoară un adevăr: „aceşti scriitori sunt ambii uriaşi pentru popoarele cărora le aparţin, însă Puşkin e mare mai ales pe orizontală, pe când Eminescu – şi pe orizontală şi pe verticală”. În fine, o scriitoare estonă, Lilli Promet (1922 – 2007), o sinceră admiratoare a culturii române, citindu-i versurile în traduceri estone, iar proza în versiuni germane, a notat într-un eseu: „Ferice de poporul care a dat lumii pe Eminescu!”. 7. Consecvent promisiunii de a scoate cel puţin o carte pe an, Mihai Matei ne aduce în dar ( spun aceasta fiindcă lansarea a avut loc la sfârşitul lui decembrie 2013, iar autorul a pregătit fiecărui participant câte o carte, pusă cu grijă în câte un plic, fiecare conţinând o dedicaţie personalizată) : „Jurnal de călătorie” ( Editura „Quadrat”, Botoşani). Multe cărţi a scris Mihai Matei, dar eu mă aflu încă sub impresia pe care mi-a lăsat-o o carte scrisă prin 2008 şi intitulată „Evocări”. Fiindcă într-o evocare vezi nu personalitatea, cât moralitatea unui autor. Întreaga personalitate a lui Mihai Matei se regăseşte, mai peste tot în scrierile sale, într-un singur citat. Spre exemplu, „Evocări” deschide capitolul cu un citat din Homer: „Eu sunt câte puţin din tot ce am întâlnit”, şi îndrăznesc să afirm că autorul va fi de acord că este câte puţin din toţi cei care se aflau în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” în momentul lansării „Jurnalului…”, dar şi din mirajul locurilor pe unde a umblat. Scriitura lui Mihai Matei, fie evocare, fie jurnal, fie monografie, dă în vileag un spirit echilibrat, modest, altruist şi dominat de ceea ce numim disciplină intelectuală. Dar edificiul afectiv al lui Mihai Matei nu este alcătuit doar din oameni ci şi din locuri, evenimente, întâmplări. El posedă măiestria de a dezbrăca fiecare moleculă a edificiului său afectiv, în final dezgolind epoci, cum ar fi cea interbelică în monografia Colegiului „Eminescu”, epoca ceauşistă în „Evocări”, epocă în care orice gest, cât de neînsemnat, putea fi un risc, sau epoca postmodernă a toposurilor, prinsă prin jurnalele de călătorie. Mă aflu la vârsta la care pot afirma că, intersectândumă în diferite situaţii cu Mihai Matei, fie înainte de Revoluţie, fie după, este un om cu vocaţie morală ceea ce transformă scrisul său într-o nealterată voce morală. Cam acestea au fost ideile principale ale intervenţiei mele alături de Dumitru Ivan şi Dan Prodan. Mulţumindu-i pentru citatul de pe pagina a patra, citat luat dintr-o cronică a mea la „Evocări”, aştept îndeplinirea promisiunii pentru anul 2014.

3 [cuvinte cheie: „Oglinda literară”, Gheorghe Andrei Neagu, Nicolae Manolescu, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bacău a USR, Mihai Vintilă, Adrian Păunescu, „Cronica”, Lucia Dărămuş, a fi scriitor, vaca Zoiţa, trenul gloriei universale, găşti, Liiceanu, Cărtărescu, „De ce iubim femeile”, „Ţara de Sus”, Aurel Melniciuc, Elena Pricopie, Constantin Lupu] 8. Primesc „Oglinda literară” nr.144 din decembrie 2013, ultimul număr din anul care tocmai a trecut. 17

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

Reţinem câteva opinii ale poetei Lucia Dărămuş, om de radio, traducător, profesor de latină şi greacă, eseist.: a) „ A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi,în special de medici, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sunt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Când sunt întrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sunt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce îi „articulez” din punct de vedere intelectual, sunt luată în serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi”; b) „Obstacolele sunt multe, extrem de multe şi vin în special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul glosiri universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi încearcă să se impună, nu au făcut decât să cânte prost pe scena vieţii, lăsându-se duşi de valul comunist”; c) „Scriitorul român trebuie mai întâi să înveţe să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu suntem competitivi în afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice. Desigur, sunt excepţiile care s-au impus, dar nu pentru că au rămas în ţară, ci pentru că au plecat! Întrebată dacă se poate trăi în România din scris, răspunde: „Doar dacă eşti Liiceanu şi faci câteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atât de mediatizat, încât să fie dispusă editura „Humanitas” să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte „De ce iubim femeile”, care mi se pare misogină.” 11. A apărut „Ţara de Sus” nr. 3-4 din 2013, revistă de conservare şi promovare a culturii tradiţionale pentru Judeţul Botoşani. Am citit-o cu un plus de interes faţă de preocuparea cu care am citit celelalte numere, plus dat de faptul că CJCPCT Botoşani are un nou manager, Aurel Melniciuc. Noul şef ţine să precizeze: „Aşa cum este firesc, intenţionăm să păstrăm în cadrul Programului anual de activităţi acele programe, proiecte care şi-au demonstrat dea lungul timpului fiabilitatea şi priza la public, completândule, acolo unde va fi cazul, cu acţiuni şi valenţe noi ale mesajului lor cultural-artistic. Mă refer aici la acele câteva Festivaluri de succes ce au ajuns deja la ediţii venerabile, fiind cunoscute şi apreciate atât în ţară, cât şi peste hotarele ei. În acelaşi timp, vor fi iniţiate acţiuni similare în domenii conexe (film documentar, arte plastice etc.) ce vor completa sfera manifestărilor culturale desfăşurate de CJCPCT Botoşani”. Continuă Aurel Melniciuc: „Principalele direcţii de acţiune ale strategiei de management din perioada următoare vor fi: profisionalizarea personalului pentru îndeplinirea misiunii instituţiei, eficientizarea activităţii, flexibilitate şi colaborarea cu cât mai mulţi parteneri care să asigure diversificarea şi o calitate cât mai mare a produselor şi serviciilor oferite şi copetitivitatea lor. Pentru următorii ani ne propunem să dezvoltăm o reţea culturală funcţională, competitivă şi eficientă, pusă în slujba culturii”. Şi tot aşa. Elena Pricopie, deplângând pierderea uriaşă prin

Redactorul şef al revistei, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, publică una din tristeţile sale intitulată chiar „Tristeţe”. E un fel de scrisoare adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Romănia: „Domnule preşedinte Nicolae Manolescu, sunt trist. Sunt trist nu pentru că aţi luat a treia oară conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Când aţi candidat prima dată împotriva regretatului Cezar Ivănescu, aţi spus: „Nu vă promit nimic”. Şi aşa a fost. A făcut mai mult hulitul Adrian Păunescu atunci când a trecut prin parlament o lege de acordare a unei jumătăţi de pensie pentru scriitorii care mai apucă să iasă la pensie. La alegerile din Filiala Bacău, aţi venit cu un program electoral neconvingător şi cu un contracandidat de calibrul lui D. M. Cipariu. Faptul că aţi luat punga de voturi fără să le număraţi şi aţi plecat la Bucureşti, ne-a convins de felul democratic în care ne ducem viaţa de scriitori ai neamului românesc. Cel puţin aşa am crezut şi atunci când v -am rugat să interveniţi la Academia Română pentru salvarea Conacului cărturarului Costache Conachi. Numai că după ce dumneavoastră aţi plecat cu voturile nenumărate la Bucureşti, eu am plecat la Festivalul „C. Conachi” de la Tecuci, unde tristeţea a început să mă cotropească şi mai mult. Am Aflat din spusele organizatorilor că Academia Română este deja în posesia acestui conac ce-i aparţinea odinioară poetului. Din nefericire, un lacăt greu ne-a oprit să-l vizităm. Buruienile au izbucnit prin asfaltul aleilor în aşa hal încât şi fără lacăt conacul era nevizibil. Domnule preşedinte, îl aveţi alături pe prim vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian – om priceput în afaceri – care ar putea să se ocupe nemijlocit şi de acerea Academiei Române. Mai ştiu că sunt zeci de case memoriale aflate în zestrea Academiei, sute de hectare de teren arabil, livezi şi alte bunuri care zac în părăsire. Când văd cum se prăbuşesc bunurile înaintaşilor noştri, tristeţea mi se transformă în disperare. Chiar să nu existe nicio posibilitate de a încheia parteneriate cu oameni capabili să menţină zestrea înaintaşilor noştri într-o stare care să nu jignească demnitatea naţională. Oare numai preoţii să fie în stare să construiască mii de biserici? Domnule preşedinte, faceţi ca în acest mandat să fiţi ceea ce trebuie pentru păstrarea moştenirii culturale, la care acest popor are dreptul. Fie ca măcar în acest al treilea mandat, să rămâneţi în memoria culturii române ca un vajnic protector al zestrei spiritualităţii naţionale, pentru că altfel s-ar putea să vă întâlniţi cu înaintaşii într-o postură mai nefericită decât vă întâlniţi cu noi astăzi. Să vă ajute Dumnezeu!” 9. Dacă tot l-a pomenit redactorul şef al revistei „Oglinda literară” pe Adrian Păunescu, căruia i se datorează trecerea prin parlament a legii prin care se acordă o jumătate de pensie în plus scriitorilor care mai apucă s-o prindă, redăm o poezie a lui Mihai Vintilă şi pe care o dedică maestrului Păunescu ( vezi „Cronica” din septembrie – octombrie 2013): „A fost un trubadur / Un pic bizar / A spus ce a avut de spus / Despre normal că e normal // În jocurile de cuvinte / ce au colindat şi au iubit / Seminţe, simţăminte / A răsădit şi i-au vorbit // A disperat, a ars / Şi când s-a întâmplat / ca omul să fi murit / Poetul a rămas”. 10. Revenim la „Oglinda literară” nr. 144 din 2013. 18

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

o fi şi din cauză de Pungeşti ; 9. poate e o solidarizare cu Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, căruia ICRul a refuzat să-i acorde finanţare etc. 13. În « Cotidianul » din 9 ianuarie 2014, Magdalena Popa Buluc publică un interviu cu poetul Mircea Dinescu. Reţinem : 1. « Din păcate, la noi a murit societatea civilă. La începutul anilor 90 multe personaje şi din lumea literară, şi din lumea artistică, erau implicate. Dar ele au dispărut brusc… » ; 2. « Personalităţile, mai ales cele din lumea culturală, care continuă să fie active, sunt aruncate peste bord » ; 3. « Eu am spus că preşedintele României ar trebui să se aleagă în felul următor : să se stingă lumina la Ateneul Român într-o seară şi un om legat la ochi să umble printre rânduri, să pună mâna pe capul unui ascultător de muzică. Acela va fi cu siguranţă cel mai bun preşedinte pe care l-a avut până acum România » ; 4. «Un prieten este în acelaşi timp şi o povară, nu numai o problemă de suflet » ; 5. « Spre deosebire de proză însă, poezia trebuie să te caute ea singură, iar tu trebuie să te pregăteşti s-o primeşti ca un amant la apropierea fiinţei iubite. În tinereţe te vizitează mult mai uşor”; 6. „Văd televiziunea ca pe un rău necesar, care nu trebuie lăsată doar pe mâna proştilor sau a şmecherilor. Aceasta este şi o armă care poate fi folosită de intelectualitate. Din păcate, intelectualii au pierdut partida cu România”. 14. Lucia Olaru Nenati a primit Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni la secţiunea „Traduceri” , pentru cele mai valoroase cărţi apărute în 2012. Juriul, condus de Mircea A. Diaconu, i-a acordat premiul pentru traducerea cărtii „Existenţa poetică a lui Bacovia”, scrisă în limba franceză de Svetlana Paleologu Matta. „BotoşaniNews”, referindu-se la eveniment, scrie: „Lucrarea nu e doar o simplă traducere, ci reprezintă, de fapt, aşa cum au relevat numeroşi comentatori, un adevărat eveniment literar, fiind prima exegeză bacoviană scrisă la Paris şi apărută în Elveţia în 1955, ca urmare a tezei de doctorat a autoarei”. Sursa citată prezintă opinii şi comentarii din cronicile publicate în ultima perioadă de Theodor Codreanu, George Roca, Victor Teişanu, George Popa, Ioan Lascu, Paul Aretzu, Cornel Galben, Constantin Blănaru, Liviu Ioan Stoiciu, Georgică Manole, Dumitru Lavric, Casian Maria Spiridon, Mihai Cimpoi, Carmen Iuliana Radu şi Cristina Ştefan. Pentru că, după cum constataţi din şirul numelor prezentate mai sus, s-a preluat şi din studiul critic pe care lam scris eu despre traducerea Luciei Olaru Nenati, redau acel citat: „Gheorghe Crăciun „ le-a dat” optzeciştilor o rădăcină, Bacovia. După un timp vine Lucia Olaru Nenati şi, scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta despre opera bacoviană, adaugă o tulpină, nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci chiar occidentalitatea întregii literaturi române, generată de ratarea istorică a destinului, (…) Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati, contrar uzanţelor, este unul exhaustiv şi permanent lămuritor care îşi depăşeşte prin dimensiune şi calitate propria condiţie, devenind o adevărată exegeză la exegeză”.

dispariţia marelui muzician, dirijor şi violonist Constantin Lupu, adaugă un lucru de bun simţ: „Sub imperiul sentimentelor de mâhnire, regret şi durere, legate de pierderea acestei valori umane, revin şi spun că educarea permanentă, pe tot parcursul vieţii, ar trebui să aibă în vedere promovarea unor asemenea valori, recunoaşterea lor în timpul vieţii, educarea tinerilor şi copiilor în spiritul dezvoltării respectului, iubirii şi preţuirii părinţilor, profesorilor, valorilor umane, înaintaşilor. În opinia mea, aşa începe educarea, este primul pas, RESPECTUL şi PREŢUIREA. Doar făcând acest exerciţiu vor ajunge să se respecte pe sine, atât de mult, încât să se nască şi să se cultive noi valori”. Revista alocă memoriei lui Constantin Lupu pagini întregi semnate de Constantin Arvinte, Speranţa Rădulescu, Gellu Dorian, Mihai Fediuc, Elena Pricopie, Margareta Mihalache şi Mihaela Buche. Foarte bune, raportându-ne la structură, documentare şi abordare ştiinţifică, studiile semnate de Margareta Mihalache („Receptare, redimensionare şi reîntoarcere spre filonul tradiţional”) şi Steliana Băltuţă ( „Comori de artă populară românească în patrimoniul Muzeului Botoşani”). Sumare şi suspect de previzibile, însă, comentariile lui Gellu Dorian la cărţile autorilor (doar câţiva!?!?) botoşăneni.

4 [cuvinte cheie: Dan Sociu, refuz, Premiul „Cartea de Poezie a anuluio 2013”, „Cotidianul”, „Vino cu mine ştiu exact unde mergem”, „icr-ul acesta”, „guvern prea scârbos”, supoziţii, Magdalena Popa Buluc, Mircea Dinescu, Lucia Olaru Nenati, Svetlana Paleologu Matta, traduceri, Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, BotoşaniNews] 12. Dan Sociu, plecat de la Botoşani ca să pună, pe la Bucureşti, cuvinte pe aţă aşa cum pun ţăranii ciuperci la uscat, şi pe care le numeşte poezie, a refuzat Premiul “Cartea de Poezie a anului 2013”. Oferit de ICR, premiul sa acordat pentru cartea “Vino cu mine ştiu exact unde mergem”, publicată în 2012. “Cotidianul” din 12 ianuarie 2014, reia de pe pagina de Facebook a lui Dan Sociu: « … nu pot să iau un premiu de la icr-ul ăsta şi de la ministerul ăsta al culturii, ţine de un guvern prea scârbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoşi patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (şi doctrina social-democrată), a bătut şi a hărţuit ţărani şi protestatari, dispreţuieşte săracii, e arogant şi unsuros, crede că poate face ce vrea din legi şi altele, după cum le ştim ». Noi ce să credem? Facem câteva supoziţii: 1. o fi omul poet, crede în valoarea lui (noi nu prea credem) şi nu-l mulţumeşte valoarea premiului(3000 de lei); 2. “cineva” i-a oferit mai mult ca, apoi, refuzând cei 3000 de lei, să transforme gestul în unul politic ; 3. e posibil ca gestul să fi pornit din « cutia lui ucraineană » (sic !) cu scopul declarat de a-şi face reclamă în jurul « Zilelor Eminescu » şi a atrage,astfel, atenţia că există; 4. poate fi un protest la neregăsirea sa pe lista invitaţilor de la Botoşani cu prilejul « Zilelor Eminescu » ; 5. e posibil săşi dorească Premiul Naţional « Eminescu » şi să se « autopropună » pentru o viitoare, măcar, nominalizare ; 6. e posibil să fi avut o tresărire şi să fie convins că nu are valoarea ce i se atribuie ; 7. o fi « patapievician » în gândire ; 8. 19

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

asupririi austro-ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci!!! Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.” 17. A apărut „România literară” nr. 3 din 2014. Gellu Dorian publică un atac dur la prima ediţie a FILIT organizat de Dan Lungu şi al cărui director a fost şi, cu siguranţă, directorul ediţiilor viitoare. Pentru cei care nu ştiu, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), prima ediţie, a avut loc în perioada 23 – 27 octombrie 2013. La sfârşitul festivalului, Dan Lungu va declara: „Foarte bine! Peste aşteptările mele, deşi aşteptările mele erau destul de înalte”. Din „inOras.ro” reţinem: „Cu un buget de aproximativ 500000 de euro oferit de Consiliul Judeţean Iaşi, FILIT este pe deplin justificat de existenţa unui mediu literar recunoscut la nivel naţional prin forţă şi diversitate, dar şi de vitalitatea editorială. De asemenea, Iaşul este a doua piaţă naţională de carte, sub raportul vânzărilor, după Bucureşti. Festivalul va beneficia în mod direct de deschiderea internaţională de care scriitorii români se bucură în ultimii ani.” Dar să revenim la Gellu Dorian şi la atacul său intitulat „Strategii culturale fără feedback” în care spune mai spre început: „Nu mă pot exprima asupra realizării proiectului în sine, aşa cum a fost gândit, pentru că nu am fost prezent dintr-un simplu motiv, şi anume acela că nu am fost invitat.” După ce am aflat motivul supărării, „nu am fost invitat”, continuă Gellu Dorian: „Aş fi dorit să fi putut lăuda o astfel de iniţiativă, măcar dintr-un patriotism local, să-i zic aşa, iniţiatorul acestui proiect amplu, primul de acest fel în cultura vie din România, fiind din Botoşani, un prozator de real talent, cu o alonjă internaţională absolut necesară pentru astfel de programe.” Acum, dacă am dedus clar cine este „inculpatul”, să vedem ce noduri în papură mai găseşte G. D.: 1. „lipsa totală de ecou în afara ţării”; 2. „lipsa de nume de reală rezonanţă”; 3. „strategia de fond (nu de formă); 4. „o recompensă acordată unora dintre cei care au pus umărul la promovarea în afara ţării a iniţiatorului sau a grupului din jurul acestuia”; 5. „lipsa de transparenţă a finalităţii acestui proiect”; 6. „a semănat cu oricare altă manifestare culturală din oricare altă parte, pe unde sunt ele organizate în toată ţara”; 7. „intenţia acestui program a fost cu totul alta, nu una consacrată festivismului, festivităţilor, lecturilor publice”; 8. „tocmai rezultatele lipsesc, finalitatea, feedback-ul”; 9. „aşa cum se întrevede perspectiva, nici după un an nu vor fi alte rezultate decât cele ce pot fi consemnate acum”; 10. „comunicatele de presă date de organizatori nu reflectă o prezenţă masivă a scriitorilor străini, de marcă, sau a editorilor şi traducătorilor, ci doar întâlniri care nu par a fi altfel decât cele care, aşa cum am spus, se petrec peste tot în ţară” şi multe altele. Cei care vor citi această „actualitate” a lui Gellu Dorian, vor fi de acord că Dan Lungu trebuie să dea un răspuns, mai ales că vor întâlni şi cuvinte sau sintagme de genul: „şuşe”, „bani foarte mulţi”, „să se înfrupte cineva”, „de dragul artei”, „umflarea sumei”, „risipirea banului public” etc.

5 [cuvinte cheie: „România literară”, Mircea Mihăieş, George Enescu, Oedip, „sindromul Argetoianu”, „diferenţă între spirit critic şi ulcerare”, „Cronica”, Daniel Corbu, „Testamentul arhimandritului Iustin”, FILIT, Dan Lungu, atac, Gellu Dorian, „strategii culturale fără feedback”] 15. În „România literară” nr. 1-2 din 2014. „Contrafortul” lui Mircea Mihăieş e „aşezat” cu tâlc sub semnul „sindromului Argetoianu”. Mircea Mihăieş „pleacă” de la George Enescu şi de la premiera mondială a operei sale „Oedip”, care a avut loc la Opera Garnier din Paris, pe 13 martie 1936, ca să se oprească la un punct de vedere al politicianului Argetoianu despre această premieră, opinie nu tocmai favorabilă. Văzând aici o „diferenţă între spirit critic şi ulcerare”, Mircea Mihăieş conchide că această diferenţă „ţine la noi exclusiv de oportunitate şi de ocuparea unei poziţii în raport cu preopinentul. Cârcotaşi şi cusurgii, n-ar recunoaşte în ruptul capului valoarea cuiva mai bun decât noi. Dacă nu-l putem doborî pe propriul teren, îl atragem pe maidanul nostru pestilenţial, unde în trei secunde îl umplem cu scârna unei conştiinţe etern vinovate”. Apoi, făcând un salt în timp, Mircea Mihăieş ajunge în 2014, adică acolo unde încă din primul moment îşi pusese în cap să ajungă, accentuând: „Ceea ce li se întâmplă de ani buni unor Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, ţine de invazia ciumei morale în primplanul scenei publice”. Dar, domnule Mihăieş, nu aveţi nimic de zis la ce i se întâmplă lui Eminescu? Sau, ca să fiu mai concret, la ce spun unii dintre cei nominalizaţi mai sus despre Eminescu? 16. În „Cronica” din septembrie-octombrie 2013, Daniel Corbu ne prezintă un fel de TESTAMENT AL ARHIMANDRITULUI IUSTIN: „Toate marile înfrângeri sau bazat pe trădare. Nimeni nu a reuşit să te supună cât ai fost unit. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa, iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europă de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român, pentru tine se scrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divaniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci!!! Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane,, bogăţiile ţării, aceleaşi mine de aur, argint sau sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci!!! Astăzi, ca şi pe vremea 20

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

D O R I N B AC I U : Ș C OA L A S P E R A N Ţ E I ( E D I T U R A AG ATA , B OTO Ș A N I , 2 0 1 3 )

Victor Teişanu Baciu a intrat în conştiinţa cititorilor săi ca D unorinexcelent creator de personaje epice, atmosferă

veterani de război, care-şi îneacă a mărăciunea p ierd er ii p ămînt ului în ,,dezbateri” interminabile, udate din belşug cu alcool. De cealaltă parte stau nişte exponenţi ai schimbării, ca Andrei Livadaru sau Victor Amitroaie, care î mb r ăţi şează no ile idealuri. Între ei se aşează categoria celor indecişi, fără voinţă, vegetînd într-o existenţă fantasmagorică, precum Nicolae Păun sau învăţătorul Todireanu. În proza lui Dorin Baciu indiferenţa sau lenea personajelor sînt de fapt consecinţe ale debusolării, ale pierderii sensului existenţial sub torentul transformărilor sociale, care au spulberat pur şi simplu scara lor ancestrală de valori. Ţăranii acestor proze au fost deposedaţi nu doar de pămîntul lor ci, mai tragic, de credinţa ereditară că acesta li se cuvine. Încît unii, în simplitatea lor naivă, cred şi după mulţi ani de la spolierea proprietăţilor, că mai sînt stăpînii de drept : ,,e pămîntul nostru, al cui să fie ?… pămîntul a rămas al nostru. Noi îl muncim, nu vine altcineva să-l muncească… nu se poate să fie al altcuiva decît al nostru, pentru că îl muncim” (pag.37). Precum fierăria lui Iocan la Marin Preda, în Trenul speranţei, ca în mai toate cărţile semnate de Dorin Baciu, agora locală o constituie cîrciuma din centru. Aici se consumă dezbateri pătimaşe şi se lansează sentinţe. Temele şi motivele circulă, precum o sevă, dintr-o carte în alta, dar şi eroii, vii sau morţi. Asemeni lui Alecu Sticleţ din precedentul roman, Tatăl nostru de sub pămînt (2009), aici Nicolae Păun este obsedat de o casă a sa, cu grădină, la periferia oraşului, care să-i ofere iluzia întoarcerii în timp, dar eliberat de grijile şi truda cîmpului. În pofida energetismului lor, uneori patetic,eroii lui Dorin Baciu sînt pînă la urmă nişte învinşi. Angajaţi fiecare într-o luptă surdă cu ceilalţi, dar şi cu ei înşişi, în tentativa de a se adapta vremurilor, ei vor sfîrşi prin a-şi recunoaşte eşecul. Un suflu tragic pluteşte constant peste naraţiune, paralizînd în cele din urmă elanul personajelor şi bunele lor intenţii. Este, cum spuneam, înfrîngerea ţăranilor vîrstnici, care şi-au pierdut pămîntul, dar tot învinşi vor fi şi Andrei Livadaru, cel contaminat de năluca noii şcoli, soţia sa Evdochia, cu o viaţă de familie în veşnic impas sau învăţătorul Todireanu, fără un orizont clar, chinuit de pneumonie şi îndrăgostit iraţional de nevasta directorului. Ceea ce ni se transmite subliminal este lipsa de perspectivă a satului, condamnat la viaţă măruntă şi plină de stereotipii obositoare, cu oameni care visează evadări şi fericiri imposibile. Bărbaţii trec zilnic pe la cîrciumă, aflînduse în majoritatea lor sub efectul narcotic al votcii. Iar

şi frescă a satului moldovenesc septentrional. Un sat care merge cu paşi repezi spre disoluţie, antrenînd mari şi dramatice dislocări de mentalitate şi zguduind din temelii stabilităţi şi certitudini străvechi. Puţini prozatori mai sînt interesaţi astăzi de soarta lumii rurale, a ţăranului aflat de vreo cinci decenii într-o dureroasă tranziţie, care i-a schimbat în chip tragic scara de valori şi codul moral moştenit prin tradiţie. Cu o concurenţă aproape inexistentă pe acest tronson tematic, şi continuîndu-şi demersul început acum mulţi ani, romancierul botoşănean ar putea oferi epopeea acestor aşezări rustice din nordul Moldovei, cu oameni în acelaşi timp aprigi şi blînzi, cedînd ispitirilor morganatice ale înnoirilor sociale şi totodată încercînd să-şi conserve un statut specific. Satul Pădureni şi împrejurimile, constituind perimetrul geografic comun mai tuturor prozelor autorului, devine un fel de Macondo moldav, unde timpul curge ireversibil şi generaţiile se succed pe nesimţite, totul derulîndu-se după legităţi cvasimisterioase, greu de explicat. Un sat de cîmpie peste care istoria a lăsat răni adînci, necicatrizate, schimonosind idealitatea patriarhală şi împingînd ţăranul spre ţinte ce nu i-ar fi interesat cîtuşi de puţin pe înaintaşii săi. Unităţile de măsurat binele şi răul, chiar trecerea timpului, se schimbă şi ele necontenit, odată cu generaţiile, deşi totul la ţară pare etern şi imuabil. În realitate însă, după instalarea comunismului, satul traversează cu mari suferinţe drumul de la ţăranul legat ombilical de pămînt, prin navetistul care lucrează în fabrică şi se mai ocupă, superficial, de muncile cîmpului, pînă la cei tineri, care părăsesc satul în căutarea alternativelor, rupîndu-se total de idealurile funciare ale străbunilor. Cam aşa stau lucrurile şi cu Şcoala speranţei, recentul roman tipărit de Dorin Baciu şi inspirat de întîmplări premergătoare anului 1989. Personajele, conturate la prezentare din cîteva linii, urmează să-şi definească portretul în cursul acţiunii. Ele sînt vii, trăiesc intens, inclusiv înfrîngerile sau momentele de cumpănă. Protagonistul cărţii este Andrei Livadaru, director de şcoală la Pădureni, ocupat pînă la uitarea de sine cu zidirea noului local al instituţiei. Un om ambiţios, dornic să lase ceva palpabil în urmă şi considerînd asta ca pe o misiune de la care nu poate abdica. Este la fel de hotărît ca tatăl său, care fusese lapidat de consăteni, în zorii socialismului, pentru că atentase la sacrosanctele lor proprietăţi, încercînd să le unească într-un soi de colhoz. Visul unei şcoli noi la Pădureni, urmărit cu încrîncenare de directorul Livadaru, îi lasă indiferenţi atît pe săteni cît şi pe colegii din învăţămînt, fiecare în parte dedicîndu-se propriilor utopii. De cele mai multe ori scopurile lor se rezumă la aspiraţii erotice şi bahice sau, cînd este cazul, la tihna şi confortul familiei. Satul s-a împărţit, afectiv, în două tabere opuse. De o parte sînt abonaţii la cîrciuma lui Gheorghe Timofte, mai ales ţăranii vîrstnici, 21

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

Putem afirma că romanul are toate ingredientele succesului. Mai întîi, pentru că zugrăveşte o lume rurală credibilă, cu pasiuni şi gesticulaţii viscerale, dar şi cu filtre morale aproape sacre. Gradarea tensională şi inventivitatea scenaristică sînt în continuare atuuri importante ale prozatorului. Trăirea aspră şi carnalitatea alternează la Dorin Baciu cu fineţea portretului feminin, cu epicul aburos al secvenţelor erotice. Memorabilă este apoi drama orizontului limitat, a spaţiului monovalent, în care eroii rurali se agită fără prea multe posibilităţi de succes. În contrapondere cu mediul intelectual şi artistic metropolitan, unde aspiraţiile elevate, depăşind viermuiala instinctelor, pot fi înfăptuite. Există în roman şi un omniprezent sentiment al tragicului pe care, în elanurile şi revoltele lor ambigui, îl poartă cu sine toate personajele. În fine avem, spre deliciul lecturii, şi pagini de proză fantastică., mustind de incontrolabile energii magice, după modelul latino-american. Aici ficţiunea îşi anexează evenimente fabuloase, concepute în jurul unui incert miez de normalitate. Autorul şi-a însuşit perfect aceste tehnici de lucru, încît prezenţa elementului extraordinar intră parcă firesc în ţesătura epică, deşi supranaturalul sfidează legile spaţiale şi temporale, creind practic o realitate paralelă. Prozatorul are deja o paradigmă literară proprie, bazată pe unitate stilistică şi pe admirabila ştiinţă de a contura pe spaţii mici, din cîteva linii, personaje şi situaţii conflictuale plauzibile. Cititorul devine treptat aliatul naratorului, urmîndu-l într-o lume vie, spumoasă şi nostalgică, gata de acţiune, dar şi complăcîndu-se în lungi reverii, adesea pe fond bahic. Dorin Baciu este un prozator viguros, plin de farmec stilistic, universul său epic fiind deja inconfundabil. Textele lui îndeamnă la reflecţii majore, pentru că, monografiind agonia satului şi ţăranului din nordul Moldovei, el radiografiază de fapt, prin extrapolare, însăşi condiţia umană, atinsă tragic de criza civilizaţiei.

evadările sînt simple paliative, dramele individuale fiind hărăzite de autor, fără excepţie, tuturor personajelor. Însăşi căsătoria frumoasei Ana la oraş, cu un ofiţer, constituie o evadare care însă n-o scuteşte pe eroină de un lung şir de tribulaţii. Nici fiul de ţăran Alexandru Tipa, refugiat la Bucureşti, în atelierul unui important sculptor, nu-şi află echilibrul sufletesc, o veritabilă pecete a nefericirii atingînd destinele tuturor. Dacă satul stă sub semnul tragicului, rezultînd din înăbuşirea brutală a iluziilor, viaţa unicului personaj urmărit în spaţiul citadin, tînărul sculptor Tipa, vine parcă să sugereze că doar aici, în lumea ideilor şi a creaţiei, există şansa salvării. Sculptorul îşi asumă destinul, la început sub oblăduirea maestrului său de care, după crize de orgoliu şi gelozie, se desparte definitiv. El se încumetă să intre, conform visului său simbolic, prin ,,poarta” pe care şi-a aleso, una a existenţei pe cont propriu. Ca şi paginile narative despre sat, exhibînd caractere aproape rudimentare, dar animate de trăiri incandescente, chiar paroxistice, textele inspirate de arealul citadin vădesc o remarcabilă capacitate de adecvare stilistică şi lexicală. Avem confruntări de idei între maestru şi discipol, prilejuind autorului judecăţi şi construcţii de rafinament. Schimbînd uneltele, Dorin Baciu devine, la fel de convingător, analistul unor reacţii psihologice complexe, cînd pulsaţia afectivă se află în ecuaţie cu gîndirea conceptuală. Războiul spiritual dintre maestru şi emulul său, implicînd ciocniri de idei şi teze artistice, este incontestabil pentru prozator o nouă ocazie spre a-şi demonstra calităţile literare. Personajele par înzestrate cu un simţ special, fiecare percepînd în felul său ostilitatea sorţii şi dorind să reacţioneze ca atare. Nimeni nu se gîndeşte la defensivă, pentru că în adîncul lor, toţi nutresc speranţa victoriei. Acceptînd confruntarea cu soarta, eroii lui Dorin Baciu pot fi priviţi ca nişte revoltaţi sui generis, care ignoră riscul, dar amînă bătălia finală, parcă pre-ştiind că aceasta îi poate distruge.

I O N U Ţ B E R C A RU Ș I I S TO R I A NECUNOSCUTĂ A CONTINUITĂŢII PE VA L E A R Â M N E I

Georgică Manole lui Ionuţ Bercaru, actualul director al Şcolii S tudiul Gimnaziale „General Gheorghe Zaharia” din

anticomuniste – Grupul de rezistenţă armată Motnău sau Grupul Militaru – Strâmbei – Isofăchescu, după numele liderilor şi o „rotiţă” esenţială a sistemului de teroare penitenciară – Închisoarea Râmnicu Sărat”. Ca orice cercetător care se respectă, studiul debutează cu un „Cadru geografic” ce scoate în relief elementele specifice toposului Recea – Râmna, căile de comunicaţie şi aşezările omeneşti, cu scopul de a ne familiariza cu zona de acţiune. Urmează „Preistoria şi epoca antică”, capitol axat, lăudabil zicem noi, pe ideea continuităţii în acest areal, ca motivaţie a acţiunii grupului de rezistenţă: 1. „ viaţa comunităţilor de pe valea Recii, în evoluţia lor de la epoca pietrei la epoca etnogenezei în lumina descoperirilor arheologice”; 2. „concluzii pentru epoca neo – eneolitică”; 3. „descoperirile din epoca bronzului care sunt, pentru valea

Popeşti ( Vrancea), mi-a readus în memorie o concluzie a lui Sorin Antohi (vezi „Civitas imaginalis – istorie şi utopie în cultura română”, Editura „Polirom”, Iaşi, 1999, p. 25): „Conflictul ireductibil dintre utopie şi istorie – cu apogeul său dramatic în ideologie şi politică – nu poate fi nicăieri şi nicicând mai bine observat ca în epocile şi regiunile în care comunităţile umane ajung sub presiunea unor personalităţi excepţionale, la revelaţia destinului mesianic”. Să ne înţelegem, personalităţi excepţionale în bine sau în rău. Stalin, spre exemplu, şi-a impus utopia prin teroare, iar Ionuţ Bercaru nu şi-a propus să facă o analiză a resorturilor totalitare de tip stalinist din România, foarte cunoscute, de altfel, ci „…acela de a prezenta unul din episoadele mai puţin cunoscute din amalgamul mişcărilor de rezistenţă 22

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

că acest capitol s-a bazat şi pe „…lucrări Recii, imens mai bine documentate şi cu o binecunoscute editate de Institutul pentru importanţă testimoniară sporită”; 4. Investigarea Crimelor Comunismului, Alianţa „epoca fierului care a dus la progrese Civică, revista „Memoria”, sau ale lui Cicerone materiale şi spirituale ale autohtonilor”. Ioniţoiu, Vladimir Tismăneanu, Adrian brişcă, Capitolul al treilea care, după cum pe mărturii orale ale supravieţuitorilor, culese suntem informaţi într-o notă de subsol, de pasionaţi locali, contemporani şi părtaşi ai preia o sintagmă din istoriografia anglo – evenimentelor, precum Gheorghe Asănache, saxonă, DARK AGE, desemnând, în linii Gheorghe Bercaru, Ionică Sava, Nicolae mari, perioada invaziilor migratorilor dintre Giurcă, sau de cei din tânăra generaţie. prăbuşirea Imperiului roman şi formarea Precum cei din asociaţia „Plaiuri regatelor medievale, beneficiază de o râmnicene””. denumire inspirată: „Mileniul întunecat”. Sunt prezentate „Grupul Militaru – Strâmbei – Motivaţia abordării problematicii acestui Isofăchescu”, care a acţionat în zona de care se capitol este bine argumentată de Ionuţ ocupă studiul şi Închisoarea Râmnicu Sărat”, Bercaru: 1. „Preocupările centrale ale despre care Cicerone Ioniţoiu spune: „Dacă istoriografiei româneşti din epoca comunistă închisoarea din Piteşti s-a caracterizat printrşi nu numai, legate de istoria veche, au fost o violenţă colectivă, cea din Râmnicu Sărat a excedat legate de „luminarea” aşa numitului prin exterminarea individuală într-o linişte de mormânt”. „mileniu întunecat”, cu problemele capitale ale etnogenezei: Capitolul acesta, cel mai consistent al cărţii, se încheie spaţiul, continuitatea dacă, continuitatea daco-romană, cu o concluzie a autorului: „Teroarea a fost cel mai odios aportul migratorilor”; 2. „Puţinătatea surselor scrise a instrument inventat de om pentru susţinerea puterii. Pe sporit tentaţia mitologizării istoriei, mai ales dacă era măsură ce societatea a evoluat şi ideile liberale au devenit sugerată, sau chiar dictată de conducerea politică, universale, democraţiile au fost neîncetat sub spectrul terorii ajungându-se până la aberaţii evidente precum totalitariste, iscate din suferinţele transformarea stăpânirii lui Burebista maselor, manevrate de minţi bolnave, într-un stat centralizat, eroul geto-dac indiferent de sistem sau ţară, cum ne având drept continuator direct pe spune şi Victor Anca, supravieţuitor al Ceauşescu!”; 3. „Rolul arheologilor a terorii comuniste de la Penitenciarul devenit esenţial pentru studierea Râmnicu Sărat: „Citind astăzi literatura primului mileniu creştin şi pentru a oferi În lumea lor se zâmbeşte, răspunsuri credibile la marile întrebări despre lagărele de exterminare din Se vorbeşte, se sărută . fondatoare. Cu excepţia, notabilă, a URSS-ul marxist şi Germania hitleristă, In lumea lor te simţi ciudat. sintezelor oficiale, ce au urmărit cei ce am supravieţuit Râmnicului Sărat Fără chip în marea luptă, interesele partidului şi al liderilor, fie constatăm că România comunistă din Fără nume, fără cap. Dej, fie Ceauşescu, redactate sub timpul lui Gheorghiu –Dej nu a fost cu Anonimi, coordonarea unor personaje marginale nimic mai prejos şi a avut şi ea pe alde Singuri mereu pe trotuar, ale istoriografiei româneşti, de genul lui Beria, Dzerjinski, Himmler, Eichmann Printre mulţimi agitate, Mihai Roller, Mircea Muşat, Ilie sau alţi odioşi criminali, şi ai noştri se Şi fugim din calea lor Ceauşescu, istoricii români, în special numeau Alexandru Vişinescu, Nicolschi Cu regretele în spate arheologii au încercat să prezinte onest Alexandru, Pantiuşa Bondarenco sau Căci necuvintele dor, rezultatele cercetărilor de pe teren, nume tot aşa de sinistre”. Dar nu e loc să le vorbim Studiul se încheie cu „Sărbătorile de păstrând evident, „linia directoare” In lumea lor. iarnă, element al continuităţii pe valea impusă”. In lumea lor nu-i loc de noi Râmnei”, la care se adaugă o bibliografie Capitolul al patrulea, „Istoria Sau de tăcere. consistentă. prin monumentele ei: Valea Recei”, este Praf, oameni goi şi vânt Cartea profesorului de istorie Ionuţ prezentată, după cum autorul o spune, Şi-un corb flămând Bercaru, „Recea – Râmna, istoria „…într-un stil turistic, păstrând Pe crengi crescute dinlăuntru acurateţea informaţiilor, aşa cum au neştiută a continuităţii” ( Editura Din lut primordial, mai fost publicate şi în precedenta sa „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2012, 150 p., Din timpul ancestral ISBN 978 – 973 – 146 – 242 – 4 ), este lucrare „Bordeşti – repere istorice şi Al primei vieţi. un veritabil act cultural naţional prin turistice” ( Editura „Rafet”, Râmnicu Dar să nu te-aştepţi care autorul iese bine din marele război Sărat, 2011). Să-nchidă-n clopot răul, istoriografic al ultimelor decenii: Studiul excelează prin capitolul Să spună adevărul, mentalitate versus eveniment. al cincilea, „Teroarea stalinistă. Să-l aşeze pe retină, Un stil dezinhibat, pliat pe un patriotism Rezistenţă şi opresiune la curbura Să iasă la lumină , local moderat şi lucid, întăresc afirmaţiile Carpaţilor”, un text îmbunătăţit pe Iar în prag de vis, de mai sus. scheletul prelegerii susţinute de autor în De seară , cadrul Sesiunii de comunicări ştiinţifice Omul să evadeze de la Dumbrăviţa ( Timiş, octombrie Din fiară. 2010 ), în cadrul proiectului EACEA „Learning from the past, creating a better future”. Autorul ţine să precizeze

NECUVINTE Carmen Buzenche

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

M I H A I M AT E I Ș I J U R N A L U L SĂU CA O ENCICLOPEDIE Georgică Manole o carte precum „Jurnal de P este călătorie” ( autor Mihai

Matei, Editura „Quadrat”, Botoşani, 2013) nu se poate trece uşor. Având un mare grad de interdisciplinaritate ca tematică abordată şi fiind o carte care reprezintă integral personalitatea autorului, într-un fel o vede un istoric, altfel un geograf, un îndrăgostit de natură în alt mod, ca să nu mai vorbim de un poet, un colecţionar sau un enciclopedist… Eu, şi sper să nu greşesc, văd din toate câte o picătură, fiindcă autorul, abandonând nimicurile ce ar umple un jurnal, se opreşte la esenţe. Întâmplarea a făcut ca anul 2013 să aducă în peisajul literar românesc două cărţi care să aibă acelaşi titlu: „Jurnal de călătorie”. E vorba de cartea lui Mihai Matei, autor local, cunoscut în zona Moldovei, şi alta, a lui Nikos Kazantzakis (Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2013), autor de renume mondial, fie şi dacă ar fi scris numai „Zorba Grecul”. Dacă „Jurnalul..” lui Kazantzakis se mulează pe cele trei niveluri specifice jurnalului – nivelul po(i)etic, nivelul poetic şi nivelul estezic -, excelând în al doilea nivel şi ducându-l spre literatură adevărată, Mihai Matei excelează în cel de-al treilea, cel estezic, ducând textul spre cititor printr-o modalitate personală a expunerii, ajutându-l în actul de percepere şi receptare să-şi exerseze imaginaţia pe bază de simţuri. În adevăr, Ion Diaconescu, traducătorul jurnalului lui Kazantzakis, sesizează bine: „ Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice”. Într-un cuvânt, este un jurnal din care cititorul trebuie să rămână cu reflecţiile şi atitudinile autorului. La Mihai Matei situaţia este inversă. Observaţia directă, textul simplu bazat pe descriere, îl fac pe cititor să aibă propriile reflecţii. Mihai Matei nu impune nimic, el te face să-ţi autoaprinzi sufletul, să gândeşti singur, să-ţi faci propriile comparaţii şi, aspect important, propriile dorinţe de a merge acolo, fie locuri, fie manifestări culturale, fie instituţii specifice. Dar, ce l-ar determina pe Mihai Matei să scrie astfel de cărţi? Textul „Jurnalului…”, alcătuit pe baza unor călătorii sau a unor participări efective la evenimente şi întâmplări, minuţioasa cercetare a unor surse documentare 24

bine evidenţiate la subsolul paginilor, calitatea efortului de interpretare a materialului vizual cât şi preocuparea permanentă de a fi onest în interpretări, mă duc spre următoarele răspunsuri: 1. pentru a furniza date din viaţa trăită, având ca aliat timpul; 2. pentru a împărtăşi şi altora din bucuriile trăite; 3. pentru a putea face comparaţii; 4. pentru a expune o metodă de petrecere a timpului liber; 5. pentru a-şi exterioriza sentimentele rezultate din actul de introspecţie; 6. pentru a pune în valoare locuri şi persoane; 7. pentru a deschide şi altora calea spre observaţia personală; 8. pentru a veni în ajutorul spiritelor enciclopediste etc. Locurile pe unde a trecut Mihai Matei, devin în carte armonioase îmbinări dintre foarte vechi, vechi şi nou, între clasic, modern şi postmodern. Este impresionat de mândria occidentalilor de a trăi în prezent, dar de a se raporta mereu şi la trecut. Spre exemplu, „oraşul Basel ne apare parcă nou, clădirile, străzile, bulevardele sunt curate, cu o semnalizare pe orizontală şi pe verticală, mereu proaspătă. Arhitectura prezintă o ingenioasă varietate de forme, evitând monotonia, totul fiind funcţional şi totodată interesant. Oraşul, văzut de pe o stradă ce urcă pe un deal, are 4-5 clădiri înalte, cu 15-20 de etaje, celelalte sunt de mărime medie. Toate blocurile sunt viu colorate, au pe balcoane numai flori, iar arhitectura este o fericită îmbinare de stiluri, ce dau o notă de originalitate. Multe edificii vechi sunt de patrimoniu, bine conservate şi puse inteligent în valoare.” Şi aprecierile curg pentru majoritatea oraşelor şi satelor occidentale. Mihai Matei face mereu o comparaţie între un occidental şi un român, între toposurile occidentale şi cele româneşti: „Bună şoferiţă, Elena Bucur a ştiut să meargă cu prudenţă pe un drum cu asfaltul spart, între Prislop şi Borşa, cu gropi şi cu denivelări ( copiii s-au bucurat de salturile pe care le făcea maşina, ei neînţelegând efectele negative pe care le înregistra aceasta)(p. 99); „Ne-am deplasat pe „şoseaua morţii”, cum i se spune de câţiva ani şi legislaturi acestui tronson de şosea naţională, cu prudenţa necesară, spre a nu avea probleme. Şi noi am comentat mereu lipsa totală de înţelegere a autorităţilor, centrale şi locale, faţă de valoarea istorică a acestui drum, pe care şi Ştefan cel Mare mergea către Vaslui, dar şi faptul că el făcea legătura cu Basarabia. Dacă adăugăm şi morţii care au căzut victime pe acest drum neîngrijit, ne dăm seama de urgenţa investiţiilor ce trebuie făcute cât mai repede”(p. 107); „De aici şi până pe Rarău s-a realizat, nu demult, un frumos şi ingenios traseu, asfaltat, cu multe serpentine, cu locuri de popas, din

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

păcate, prost întreţinute, neigienizate, cu resturi menajere şi hârtii”(p.150) etc. Dacă stilul abordat de Mihai Matei este opus celui preferat de Nikos Kazantzakis, el se aseamănă perfect unui alt jurnal apărut prin 2007, aparţine scriitorilor Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu şi se intitulează „Literatur express. Europa de la fereastra vagonului” ( Editura „Cartea Românească). Cei doi contrafortişti îşi scriu jurnalul din goana şi ambientul vagonului, pe când Mihai Matei îl concepe, fie din goana maşinii, fie pe jos. Mariana Codruţ, într-o teorie despre acest gen literar, spune despre jurnalul Gârneţ / Ciobanu: „Sunt apoi, povestite cu umor hâtru, ironie

Ianuarie 2014

tăioasă ori benignă sau simpatie întâmplări, gesturi, aventuri din acest voiaj, savuroase şi haioase unele, groteşti altele. Multe dintre ele le provoacă autorilor tot felul de reflecţii; că bat spre psihologic, sociologic sau politic, acestea te acaparează prin acuitatea şi subtilitatea cu care surprind culoarea unor vremuri atât de amestecate – postmoderne, cum le-ar numi Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu -, ca acelea pe care le trăim acum”. Ceea ce, constat eu, se potriveşte perfect şi pentru jurnalul lui Mihai Matei, semn că autorul botoşănean a abordat o modalitate agreată în scrierea acestui gen literar, stilul enciclopedist.

B R Ă I L A OTO M A N Ă Î N S E C O L E L E X V I I I – X I X , R A D I O G R A F I AT Ă D E I S TO R I C U L T U R C H A K A N E N G I N

Dan Prodan răila otomană (Ibrāil) preocupă tot mai mult pe B istoricii şi arheologii români şi turci. După ce am

MekanizmalarınınFizikiYapısıveAskeriFonksionları), conducerea, administraţia şi traiul în cetăţile otomane din Europa Centrală (OsmanlıHudutBoyuKalelerinin IdaresiveAskeriTertibatı). În continuare, HakanEngin a prezentat un Punct de vedere referitor la Cetatea Brăila, analiza şi expertiza tehnică a activităţilor de construcţii şi de reparaţii, unele exemple din registrele de reparaţii despre transformările construcţiilor fizice, în perioada 1736 – 1787, pp. 37 – 64 (2. Bölüm:IbrailKalesi’ninbakım, OnarımveInşaIşlerine AitKeşifveTamiratDefterlerineBazıÖrnekler: FizikiYapının Değişimi, 1736 – 1787). La aceste consideraţii s-au adăugat cele referitoare la Activităţile de construcţii din anul 1787 şi unele determinări tehnice potrivit construcţiilor fizice ale Cetăţii Brăila (1787 YılınaAitInşaFaaliyetleriveIbrail Kalesi’ninFizikiYapısınaDairBazıTespitler), pp. 64 – 76. Istoricul turc a analizat, în ultimul capitol al lucrării (3. Bölüm), Reconstruirea / modernizarea Cetăţii Brăila din 1819(IbrailKalesi’ninYenidenInşası), sub mai multe aspecte: Planurile Cetăţii Brăila înArhiva Otomană [din Istanbul], cu scările respective ale acestora (OsmanlıArşivindeIbrailKalesiPlanları; Ölçek); Corpurile / compartimentele Cetăţii Brăila, conform planurilor: fortificaţia de pe malul Dunării; şanţul de apărare; şanţul cu apă; cetatea interioară; celelalte construcţii interioare; construcţii aflate în exteriorul zidurilor cetăţii (Plana GöreKaleninBirimleri: YalıTabyası; Hendek; SuHendeği / Susahrası; Içkale; DiğerYapılar; Kaleninsurlarıdışındakalanyapılar). În concluzii(Sonuç), autorul a afirmat că, în perioada sa otomană, cetatea Ibrail a deţinut o poziţie importantă în cadrul organizării economice, militare, politice, administrative otomane pe linia Dunării inferioare. Aşezată strategic în ultimul segment al marelui fluviu, fortăreaţa a îndeplinit în regiune un rol activ de cetate-oraş. Până în 1787, cetatea Brăila a asigurat trecerea fluviului de către armata otomană, a fost baza de plecare a detaşamentelor otomane în

prezentat abordările istoriografice aniversare realizate de Mihai Maxim (Brăila 1711. Noi documente otomane, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2011) şi de Ionel Cândea (Brăila1711. Documente şi studii, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2011), analizez acum contribuţia tânărului istoric turc HakanEngin,IbrailKalesi’ninmodernizasyonu: OsmanlıArşivbelgelerinegöre (1736 – 1819) – Prof. Mihai Maxim’inÖNSÖZÜ– (Modernizarea cetăţii Brăila, conform documentelor din Arhiva Otomană [din Istanbul], 1736 – 1819), Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2012, XII + 118 p. Această lucrare este forma dezvoltată, documentar şi interpretativ, a comunicării prezentate de autor, master al Universităţii Traciei din Edirne (Turcia), în cadrul Simpozionului internaţional cu tema: Prietenia româno – turcă în zona Dunării şi a Mării Negre, desfăşurat la 19 – 20 octombrie 2012, la Brăila – Constanţa, intervenţie cu titlul: Noi documente din Arhiva Otomană[din Istanbul] despre Cetatea Brăila, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX. Lucrarea conţine: Önsöz (Prefaţă), în turceşte şi româneşte, semnată de d-l Prof. MihaiMaxim,turcolog de renume mondial, pp. I – VIII; Abrevieri (Kısaltmalar), pp. 1 – 2; trei capitole (Bölüm), pp. 3 – 104; Concluzii(Sonuç), pp. 105 – 108; două hărţi (Haritalar), pp. 109 – 110; cinci anexe (Ekler), pp. 111 – 118, cu planuri şi planşe topografice, cu documente referitoare la IbrailKalesiîn perioada precizată. În primul capitol, OsmanlıHudutBoyuKalelerineGenel Bir Bakış (O privire generală asupra dimensiunilor cetăţilor de graniţă otomane), pp. 3 – 36, autorul a precizat unele aspecte generale referitoare la cetate în general (TanımOlarakKale), a analizat sumar influenţa poziţiei geografice asupra unei cetăţi (MekānSeçiminin KalelereYansıması), mecanismele de apărare şi funcţiile militare ale cetăţii (KaleveyaKale-KentSavunma 25

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

bază militară de plecare în expediţii războinice în zonele vecine; cetate pe Dunărea inferioară care controla navigaţia pe fluviu, dar şi trecerea din Dobrogea în kazā-ua Brăilei; evoluţia arhitecturii cetăţii Brăila timp de peste opt decenii; reconsiderarea importanţei complexe a Brăilei la începutul secolului XIX, în zona Dunării inferioare, în condiţiile în care ruşii au ocupat Basarabia în 1812 şi au ajuns lângă Galaţi, la 30 de km de Brăila, prin reconstruirea – modernizarea cetăţii în 1819. Contribuţia istoricului turc mai este importantă şi prin faptul că transmite „concepţia / percepţiaceluilalt”, al otomanului, din documentele studiate, despre o cetate otomană pe pământ românesc, cu un rol militaro – politico – economico – administrativ important încă, în intervalul precizat. Aştept cu un real interes şi tipărirea, tot la Brăila, a formei finale a cercetărilor tânărului istoric turc, teza de masterat intitulată Cetatea Brăila în timpul războiului osmano – ruso – austriac din 1787 – 1792. Importanţa cărţii în istoriografia temei studiate nu este însă diminuată de câteva imperfecţiuni conceptuale – tehnice ale contribuţiei. Astfel, cărţii îi lipseşte index-ul, rezumatul într-o limbă internaţională / în limba română, bibliografia tematică minimală; unele note de subsol, numerotate de la 1 la n, indiferent de capitol, sunt incomplete; în Cuprins subcapitolele nu au marcatori numerici, capitolul 2 nu este corect marcat numeric, iar titlul său a fost scris cu minuscule, în locul majusculelor; nu s-a realizat o corectare atentă înainte de tipărire, autorul fiind în Turcia etc. Toate aceste imperfecţiuni dau impresia unei uşoare grabe în tipărirea cărţii.

expediţiile militare în teritoriile vecine. După războaiele din 1787 – 1792 şi 1806 – 1812, cetatea Brăila a fost reconstruită şi modernizată, în 1819, dobândind o importanţă deosebită pentru otomani în întreaga zonă brăileano – gălăţeană a Dunării inferioare. Astfel, ea a fost extinsă fizic pe terenul întins, neted, din stânga cetăţii, pe platoul brăilean, sub forma unei fortificaţii cu plan semi-circular. Consideraţiile finale ale autorului trebuie coroborate cu rezultatele săpăturilor şi cercetărilor arheologice pe teren; toate acestea vor întregi informaţiile istorico – arheologice despre IbrailKalesi, în istoriografia tematică româno – turcă. Bazată pe documente cartografice otomane inedite, în special planul cetăţii din 1819, din anul reconstrucţiei / modernizării Brăilei otomane, cartea lui HakanEngin, prin analiza arhitectonică – topografică întreprinsă şi prin concluziile formulate, este o contribuţie importantă la studierea mai multor aspecte ale istoriei fortificaţiilor otomane pe pământ românesc: rolul IbrailKalesi ca fortificaţie de piatră; cap de pod otoman la Nordul Dunării;

S C R I I TO RU L – D E S T I N Ș I O P Ţ I U N E A N C H E T Ă L I T E R A R Ă R E A L I Z AT Ă D E P R O F. P E T RU Ţ P Â RV E S C U, I A N UA R I E 2 0 1 4 Motto: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.» (Konrad Adenauer)

vorbele Poetului: «E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…/». Succint, modestul meu demers este unul despre literatura sănătoasă- în centrul căreia regăsim viaţa şi clasicii, despre cultura autentică- cea acumulată din lecturi şi studiu nu banalul surogat prins din zbor din discuţii sporadice sau mass media şi despre dictatura atroce a mediocrităţii în ambientul ultimelor decenii, cel mai adesea ca rezultat al spiritului de turmă non-concurenţial din «marile spirale» politice, economice, sportive şi, nu în ultimul rând, literare. Par a fi cunoscute de către noi componentele mesajului dar sunt încă insuficient aprofundate, aş spune. Mi-ar plăcea să cred, uşor idealist, că voi rămâne ancorat de nota «Do» de sus într-un concert al notelor

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră? R: …Vorbind la figurat despre destin şi opţiune, pe acestea le-aş suprapune peste coordonatele care marchează aptitudinea şi atitudinea, cele două materii-ingrediente de compoziţie necesare debutantului care porneşte într-o întreprindere deloc comună şi care împreună se contopesc într-un conglomerat organic căruia, într-un limbaj colocvial, i-aş spune mai curând «chemare ca scriitor». Neuitate sunt 26

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

şi scriitor? R: …Dintre autorii români: Eminescu, Topîrceanupoezie, Caragiale şi Rebreanu- proză, Lucian Blaga ca sistem filozofic…Din literatura universală: Mark Twain, Charles Dickens, Stephen Leacock, clasicii ruşi, francezi, anglo-americani…Pe majoritatea i-am parcurs în adolescenţă şi în perioada studenţiei. Am avut deosebita şansă de a ajunge în Botoşaniul umbrelor eterne iar aici, un rol decisiv în ucenicia ca scriitor de satiră l-au avut experienţele trăite la limita amuzamentului ca «adrisant» sau spectator la «huiduiala puzderiei de poeţi fără valoare» cum îi spunea jurnalistul Ioan Rotundu «cuibului de viespi» – o trupă aidoma «gaiţelor» lui Alexandru Kiriţescu (doar personajele diferă, unde mai găseşti aşa ceva!), cu articole isterice şi reacţii reprobabile la orice nouă apariţie în primplan, cărora le sunt realmente îndatorat. E mină de aur, mană cerească pentru un iubitor de Juvenal să (con)vieţuiască lângă acest compact grupuscul «a-tomic» (derivat sarcastic de la numele cvasiuitatului proletcultist A. Toma, părintele redactoruluişef de la «Scînteia» cu renumitul articol virulent contra lui Arghezi «Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei») format din mărunţi detractori agresivi verbal cu profiluri caragialeşti pe acelaşi calapod de (lipsă de) educaţie şi gândire, etern căutători de ţinte false, «fumigene» şi conflicte cu toţi şi cu toate, care să-i furnizeze involuntar subiecte gârlă… cu materia lul clien tului! Malefică a so ciere cu «ţepi» («ştampilarea» unui fost… culturnic!), «famiglie» teribil(ist)ă cu un nucleu «A.C.I.D.», desprinsă parcă din atmosfera intrigantă a scrierilor lui Kafka şi savoarea comediilor din teatrul lui Alecsandri, unde comicul de nume, caracter şi situaţie se simte ca peştele în apă printre inconfundabilii autohtoni, întreţinut de apucăturile şi mendrele vedetelor «Bârzoi», «Chiriţa», «Musiu Şarl(…)», «Aristiţa», «Calipsiţa», «Gu(l)iţă» sau «Luluţa». Dacă i-aţi cere unui expert să creioneze în linii mari portretul-robot generic al contestatarului vehement al tuturor «celor ce sunt şi-a celor ce mâine vor râde la soare», intuiesc că ar menţiona printre altele în radiografie: arogant, superficial în enunţuri, şcoală puţină, zero maniere, un pahar plin ochi cu apă care nu primeşte nici o picătură de dialog fără să dea (pe de)… lătúri (!) în cei din jur, «degrabă vărsătoriu» de epitete-insulte grave… Unde mai pui şi «trimiterile» gratuite la repertoriul «profesionistului psihiatru» de genul: cine nu aparţine coteriei noastre sau nu ne dă întâietate este un om cu tulburări comportamentale, veleitar, grafoman, exemplu de inconştienţă creatoare, individ violent, cumpărător de premii doldora la concursuri de amatori (sâc-sâc!), sfertodoct, versificator de curte şi câte altele într-un ridicol şi deşănţat cor al robilor invidiei şi denigrării pe mai multe voci. Să mai existe, precum soldatul japonez din junglă, titani (ci) ignoranţi ai teoriei că oamenii ce se cred de neînlocuit devin o frână, generează un mediu toxic sufocant în calea evoluţiei naturale a unui sistem social şi că memoria colectivă nu iartă derapajele? Greu de crezut, cât timp există orgolii bolnăvicioase şi ceva bani la mijloc, acestea susţin contrariul! Extravaganţele, răutăţile, blaturile şi nevricalele

disparate în care fiecare vorbeşte pe limba lui şi (aproape că) nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Dacă tot vorbim despre destin şi opţiune, m-am împăcat de mult cu ideea că autorul cu convingeri limpezi e un solitar Don Quijotte rătăcitor pe traseul dintre «Singur pe lume» al lui Hector Malot şi «Singur printre poeţi» al lui Marin Sorescu, trăind «Un veac de singurătate» al lui G.G. Marquez printre «Mizerabilii» lui Victor Hugo cu naturaleţea şi şarmul unui «Zorba Grecul» al lui Nikos Kazantzakis… 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. R: …Chiar dacă am citit enorm, o aplecare aparte asupra versului am avut-o după trecerea pragului biologic critic de 40 ani, etapă când am început să îmi fac temele cât de cât şi, dacă îmi permiteţi o nuanţă fină de autoironie, am preluat poezia din punctul în care a abandonat-o Marele Eminescu la 39 ani, după scurta sa traiectorie prin lume. Îmi şi imaginez cum vor sări ca arşi unii: blasfemie, impostură, una ca asta e de netolerat, aşa că ţin să îi liniştesc: mi-am propus o misiune imposibilă, retractez, nu sunt decât un corpuscul aventurier ce gravitează pe orbita Marelui Luceafăr, ia, acolo o insignifiantă… stea a Nordului cu un nou… curent literar (!) botezat ad-hoc, unii ar spune că nu întâmplător, «neoromantismul termidorian». M-am aplecat mai întâi spre poezioare scrise în limba engleză şi spre multiple tentative de versificare integrală a celor 150 psalmi biblici- am mai spus asta, citând un mare gânditor, dacă tot aştepţi până când vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic vreodată. Ulterior, mi-a făcut plăcere să încerc crochiul umoristic, fabula, reportajul, am fost atras de simplitatea cronicilor de întâmpinare, dar mai ales de acest spinos proiect care este parodia-pamflet, satira în vers clasic, un opus multilateral dezvoltat al epigramei… 3. Care a fost drumul până la prima carte? R: …Dintotdeauna m-au atras istoria, filozofia, natura, viaţa satului, viaţa religioasă, profilul şi operele marilor personalităţi ale artei. De aici m-am inspirat pentru «Steaua Nordului, Polaris»- o culegere care să mă (re) prezinte ca anonim pasionat de măreţia unică şi bogăţia universului enciclopedic… Am continuat cu «Psalmii biblici versificaţi», «Odiseea omenirii», «Trilogia siderală», «Versuri, armonii, ecouri», «Catrene umoristice spontane», «Botoşaniul literar (articole şi reportaje)»… Aş vrea să cred că niciodată nu voi fi în criză de idei în micul meu refugiuparadis-oază de linişte, Triunghi al Bermudelor compus din poezie, şah şi numismatică, triunghi dreptunghic isoscel în care ipotenuza e pasiunea pentru literatură… 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om 27

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

şi de promotor al acestora, deschizător de drumuri pentru societate, depozitar şi cunoscător al legăturii om-divinitate şi formator de opinii şi gusturi pentru cititorul gurmet rafinat. Din păcate, ştiti celebrele cuvinte ale unui ilustru designer: în loc de cai, apar cămile proiectate de către comitete. Fac aluzie la moda zilei deşi înţeleg bine şi accept tendinţa ultimei perioade către poemul absolut, eliberat de corsetul (prea) strâns al elementelor de prozodie, de rigoarea şablonului clasic şi adăugarea unui plus de libertate în prezentarea fondului, a mesajului poetic. Astăzi îşi trăiesc epoca de glorie feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese care ne delectează copios cu imprevizibile poncifuri moderniste, capod(opere) plesnite savant în pauza de masă sau în cea de aşteptare între două tramvaie. Care fior poetic, ce rezonanţă cu fantomele trecutului din eter, despre ce eliberare din strânsoarea de menghină a existenţei cotidiene vorbim? Nu ştiu cum se face dar mulţi par să încline spre un soi de vorbire comună de zi cu zi presărată cu ermetisme, injurii sau «perle» multicolore din vocabularul minţilor înguste şi diabolice inovaţii abracadabrante din care săritori pseudocritici scot la iveală profunzimi nevisate nici măcar de către nevinovatul autor şi cu atât mai puţin de către cel mai avizat cititor. Constat, în măsura în care îmi permit lecturile, că e o distanţă destul de mare între traducerile unora dintre poeţii în vogă din străinătate şi ceea ce apare în mod curent în paginile revistelor noastre de specialitate. Par a fi îndreptăţit, cu mici excepţii, evident, să categorisesc poezia actuală în poezie muncită şi poezie nemuncită decât în creaţie clasică şi postmodernistă, dacă merg cumva la extreme, în alb şi negru. Nu puţini scriitori spun că nu se vinde cartea dacă nu e condimentată cu picanterii erotice din zona angoaselor de lux şi a refulărilor intimiste şi fac pasul către compromis datorită problemelor materiale. De aici (pro)vine mercenariatul acerb pentru câţiva arginţi şi obedienţa crasă faţă de politicieni sau/şi bogaţii zilei, cam aceiaşi, şi drama S.O.L.I.S.T.- ului care se pretează la orice, chiar împotriva propriei conştiinţe- sunt tentat să decriptez abrevierea ca pe sindromul omului lipsit de inteligenţă, şcoală şi talent!

lor de lux din manevre abile de culise se regăsesc cu brio printre mofturile senatorilor de drept protagonişti ai satirei «Cei de ieri şi cei de astăzi»…Linşajul mediatic grosolan sau veninul «picătură chinezească», gustare nelipsită din meniul casei, opium ieftin al celor care nu văd pe termen lung, mi-a fost un catalizator de real ajutor. La polul (total) opus, oameni de cultură de la care ai ce învăţa şi care îşi găsesc timp pentru un îndemn, o apreciere, o strângere de mână celor care le calcă pe urme: acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, acad. Gheorghe Păun, dr. Lucia Olaru Nenati, dr. Florian Copcea- Georgică Manole, George Corbu, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Maria Baciu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, A. Eden, Elena Condrei, Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu, Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu,Vasile Larco, Ioan Toderaşcu…O subliniere aparte pentru prof. univ. Ghe. Jernovei de la Cernăuţi, dispărut în cursul anului trecut şi pentru cenaclul «Ion Pillat» cu Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Paul Mircea Iordache, C. Cristescu… Au avut rolul şi locul lor bine definit istoricul Gheorghe Median, violonista Marieta Baciu, publiciştii Silvia Lazarovici, Ion Istrate, Constantin Adam, Vasile Timofciuc, Gabriel Bălaşa, Gruia Cojocaru, Corneliu Drescanu, ş.a. Cui foloseşte întreţinerea dihoniei pe tiparul divide et impera, respingerea unei minime organizări şi solidarităţi a comunităţii culturale, perpetuarea unor disensiuni de dinainte de´89, etichetarea celorlalţi a priori în fel şi chip şi respingerea cu înverşunare a oricărei brume de conciliere? Vă las pe Dvs. să ghiciţi! Pentru că încă nu s-au stins ecourile Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», personal, dacă aş fi întrebat, aş susţine ca la evenimentele importante, pentru evidenţierea cât mai eficientă a muncii literaţilor de excepţie, să aibă loc o împărţire a fondului de premiere şi recompensarea unui număr ceva mai crescut de laureaţi. Cine nu vrea o dezbatere publică sinceră şi elegantă cu organizatorii, fără alte artificii subterane? Nu pot să nu observ cu un ochi neutru că odată cu creşterea premiului cresc şi tensiunile, ironiile şi numărul contestatarilor care ne reamintesc două chestiuni asupra cărora este serios de meditat: prima, ce legătură poate fi între consistenta operă a Poetului şi un anume gen de poezie ostentativ promovată în publicaţii susţinute cu dificultate din bugetul public şi a doua, atunci când şi onor comisiile şi candidaţii nominalizaţi sunt ca orientare o apă şi un pământ, din acelaşi aluat-mişcare-uniune, vom avea din start câte jurii, atâtea premii în absenţa unor criterii unanim recunoscute de evaluare sau pe aproape, măcar!

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană? R: …Nicicând nu am avut mai mare nevoie de scriitorul-locomotivă, spărgătorul imperiilor de gheţuri care să deschidă noi orizonturi urmaşilor, remarcat prin inteligenţă, loialitate, demnitate, umor, cultură, educaţie… Primele litere de la aceste şase cuvinte mă conduc la un amuzant joc de litere şi idei, «Il duce» («Liderul»), erou pozitiv în contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către conducătorul italian căruia i s-a atribuit acest renume. Recent, i-am urmărit cu atenţie pe d-l prof. univ. Mircea A. Diaconu cu o amplă dizertaţie despre căutarea originalităţii în comunicarea prin forme neconvenţionale, despre multiplele configurări ale plastilinei-poezii sau aportul «izolaţilor» la evoluţia literaturii şi pe preşedintele U.S.R., d -l acad. Nicolae Manolescu despre o anumită tensiune în traversarea faliei dintre stilul tradiţional şi cel modern, dându-ne de înţeles că orice zăcământ se termină mai

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere? R: …Deseori aud «aserţiunea» că suntem, pe jumătate, o naţiune de şefi în căutare de joburi grase şi cealaltă jumătate, de servitori în căutare de stăpâni, pecete regăsită şi în lumea truditorilor cu condeiul. Cred că fiecare scriitor pur-sânge ar trebui să aibă un cod deontologic, un jurământ al lui Hippocrate, să-şi asume rolul de garant al valorilor consacrate ale umanităţii 28

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

devreme sau mai târziu, chiar şi cel cultural. După foarte sumara mea privire de ansamblu, spectrul literar pare întradevăr o fântână secătuită de resursele de apă. Toţi vedem cum se promovează de dragul noului cu orice preţ o literatură a absurdului din lirisme ieftine ce speculează o particularitate a organismului viu care este limba românăasocierea întâmplătoare a unui şir de vorbe sau expresii pare a avea un sens oarecare…Mai peste tot mi se spune şoptit la ureche de către «agenţi» bine intenţionaţi (cum altfel?), pe la colţuri, că versul clasic ri(t)mat şi Poetul Eminescu ţin de moştenirea trecutului şi că a apus vremea recitărilor plictisitoare din «obositul» poem«Luceafărul» şi a romanţelor siropoase pe textele din «Sara pe deal» şi «Pe lângă plopii fără soţ». Preţioase indicaţii, tovarăşi! Cu umor reţinut, pe lângă citatul din poemul «Cu toţi suntem pe Titanic!»: «Nu strica o casă veche când în loc nu ai ce pune!» pomenesc şi părerea unor critici avizaţi care afirmă că sub pătura călduţă a scrisului de ultimă oră, s-ar (putea) ascunde incultura celor mai tineri care ar avea mari deficienţe la capitolul exprimare corectă în limba maternă. Probabil că ştiu foarte bine domniile lor ce spun! Nu-mi propun să-i combat! Încă mai sunt optimist în privinţa regenerării izvoarelor de inspiraţie prin încetinirea «strocului», a ritmului desprinderii de trecut şi prin schimbarea progresivă a macazului de la stilul confortabil «no limits» către cenzura autoimpusă de propriul crez artistic. Consecvenţă, idealurideziderate ce sună bine mereu! Şi în economie, şi în literatură, în peisajul postdecembrist s-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia Vestului sălbatic iar urmările nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de aici încolo… Îl ascultam pe poetul veneţian Severino Bachin afirmând cu maximă certitudine că poezia viitorului nu va avea mai mult de trei rânduri. Mulţi dintre cunoscuţii mei sunt pasionaţi de haiku, tanka şi alte «scurtături» din import. Vocile multora dintre cei care emit judecăţi de valoare se fac auzite perorând despre spaţiul alocat poemului ce se comprimă treptat în paginile societăţii ultrainformatizate şi tot mai grăbite de mâine. Deşi sunt atras şi de esenţele concentrate, totuşi, nu pot accepta părerile că o lucrare poetică de mai mare întindere nu îşi va găsi vreodată locul sub soare. Mi-ar plăcea să cred că aparţin unui nou val de împătimiţi ai scrisului, elefantul care iese din şir, aşa cum mă tachinează colecţionarul Mircea Puşcaşu, dar, admit că la fel de bine pot fi «ultimul mohican», vezi filmul american, dintr-o generaţie stafidită de clasicizanţi. În ambele cazuri enumerate, aş considera că îmi revine ca datorie de onoare reflectarea în pagină a realităţii cotidiene aşa cum mă îndeamnă cugetul, fără teamă, calcule şi prejudecăţi. Vincit omnia veritas!

Ianuarie 2014

să pozeze în Ileana Cosânzeana pe termen lung. Şi nici invers, bineînţeles! «Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.» (Abraham Lincoln). Fiecare scriitor original îşi are structura lui, drumul cu reuşitele şi mai puţin reuşitele lui pe un parcurs sinuos cu accente din Victor Petrini, Mitrea Cocor sau din justiţiarul Alimănescu, într-un cuvânt steaua lui, în conformitate cu binecunoscutul citat din Konrad Adenauer: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.» Nu am cunoştinţă să existe indicaţii sau formule magice în formarea unui scrib modern, însă, talentul nativ, o bogată informare despre înaintemergători şi cultul respectului pentru valorile umane consacrate, acestea trei mi se par oarecum indispensabile pentru o ţinută frumoasă, demnă, verticală. Pasivi, asistăm la triumful arbitrariului elitelor coagulate în vidul postcomunist, printre ale căror piese de rezistenţă nu prea (re)găsim curajul asumării erorilor de strategie cu necesarele corecturi şi la dispariţia puţinilor hotărâţi să-şi ducă la capăt o concepţie, o viziune fără să privească în stânga şi în dreapta la inerentele piedici. Cine mai crede astăzi în spusele lui J. F. Kennedy: «Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri»? În concluzie, genetica umană, şcoala şi modelul de societate în care trăieşte mi se par a fi factorii care influenţează în mod hotărâtor «reţeta» conturării profilului unui adevărat scriitor, «o viaţă pentru o idee», dar dezbaterea este pe cât de fascinantă, pe atât de departe de a fi epuizată. La ce mai lucrez? Mai întâi, la revizuirea şi la editarea tuturor celor şapte cărţi scrise, apoi la o piesă de teatru miniaturală în versuri- o a doua «scrisoare pierdută»având ca temă universul literar actual, de asemenea, am în vizor câteva repere culturale majore pe care le apreciez şi cărora mi-am propus să le creionez opera şi drumul în prozopoeme şi la un număr apreciabil de catrene umoristice. În încheiere, reiau «uvertura» din poemul «Caragiale, la un secol de tăcere»: «…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii, Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii… Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană. Invitaţi… din lumea bună! Premii date… pe sprânceană! Ne tot învârtim…în „cercuri” şi mimăm literatura. Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura! După obiceiul nostru. De când…Decebal şi dacii. Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!»

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?… R: …Chiar dacă destui se încăpăţânează să vadă numai vârful aisbergului nu şi baza, copiind în sens negativ caracterul persuasiv al prinţului levantin al lui Ştefan Augustin Doinaş, nutresc speranţa că posteritatea înzestrată cu anticorpii unui filtru sever nu-i va permite Talpei-iadului 29

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

U N D E S T I N G R E U Î N C E R C AT – PA N D E L I C A R A D E Ș Lucian Manole (*) Fragment din cartea „Un destin greu încercat – Pandelica Radeş”, aflată în lucru la Editura Agata.

dintre cele mai importante figuri ale literaturii secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1923 spunea că „Personalitatea se naşte din durere” şi că „Este ca şi focul făcut cu ajutorul amnarului”, nu se gândea că o să se potrivească perfect şi pentru Pandelica Radeş.. Goethe, o mare personalitate la rândul său, spunea că „Cea mai mare fericire a omului este personalitatea”. De aceea m-am întrebat mereu, câtă fericire poate încăpea în sufletul Pandelicăi Radeş, suflet firav şi trudit pentru izbăvirea neamului său românesc şi îndreptarea nelegiuirilor istoriei? Analizată dintr-o perspectivă psihologică, după modul în care acţionează, după calitatea relaţiilor cu ceilalţi şi după spiritul care o domină, Pandelica Radeş este o personalitate specială, una magnetică prin modul de atragere şi influenţare a oamenilor. O atenţie mentală concentrată pe proiectele ei ia impus un autocontrol specific oamenilor superiori. Cunosc indivizi care îşi schimbă părerile de la o zi la alta. Pandelica Radeş a ţinut şi ţine la sistemul său de valori – Dumnezeu, Regalitatea, Ştefan cel Mare şi Sfânt, reîntregirea spaţiului românesc, adevărul istoric etc. Din acest motiv s-a considerat permanent o persoană liberă. Bazată pe propriul său instinct şi pe intuiţie, a mers frecvent , pentru a-şi atinge scopurile, în zonele „calde” ale demersului ei: „Ţinutul Herţa, Republica Moldova, urmele marelui voievod Ştefan sau lăcaşurile sfinte din românitate. S -ar putea spune că Pandelica Radeş îşi desăvârşea destinul înlăturând teama. Nu cerea nimic pentru ea ci pentru a-şi bucura neamul românesc şi, fapt remarcabil, puţini au fost cei care au refuzat-o. Implicată în problemele altora, Pandelica Radeş îşi cheltuie toată energia pentru ei, axându-se pe găsirea de soluţii şi nu pe căutarea cauzelor. Narcisa Balaban, luându-i un interviu , apoi publicat în „Ziarul Lumina” din 9 ianuarie 2008, spune despre Pandelica Radeş:”Fiecare are amintiri despre copilărie. Ale unora sunt dintre cele mai fericite, ale altora dintre cele mai triste. Doamna Pandelica Radeş din Iaşi îşi aminteşte copilăria ca pe o şcoală despre viaţă, în care a învăţat să-şi iubească neamul. Astăzi îşi umple timpul mergând la biserică, scriind poezii şi săvârşind acte de binefacere. Unele sunt doar mijlocite de ea, iar altele realizate chiar din resurse proprii. Întrucât sănătatea nu-i permite deplasări frecvente, cele mai multe legături le face prin telefon. Principalii beneficiari sunt românii din ţinutul Herţa, regiunea Cernăuţi (Ucraina). Toate acestea sunt considerate de ea ca fiind o datorie sfântă faţă de neamul său, rupt în două în 1940”. Subtitlurile interviului amintit vorbesc de la sine despre preocupările Pandelicăi Radeş: „Refugiu pentru fugarii Herţei”, „Am văzut-o pe bunica o singură dată”, „M

foarte mare perioadă de timp mi-am petrecut O copilăria în satul Borolea ( com. Hăneşti), satul

bunicilor mei dinspre mamă. Pe măsură ce înaintam în vârstă, rămâneam uimit de numărul şi valoarea personalităţilor pe care le-a dat ştiinţei, culturii şi educaţiei acest topos micuţ ca spaţiu, dar plin de istorie şi de urmări ale dramelor prin care a trecut o mare parte a locuitorilor lui. Renumitul specialist în sociologie şi psihologie socială, profesor la Sorbona, Jean Stoetzel, când punea problema personalităţii, ne recomanda s-o privim din i n t e r i o r şi din e x t e r i o r. Astfel că, personalitatea poate fi privită din interior ca structură intimă a elementelor biologice înnăscute ( instincte, trebuinţe, tip de activitate nervoasă), psihologice (limbă, gândire, imaginaţie) şi sociomorale, achiziţionate în procesul socializării (norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri etc.) şi din exterior, ca efect produs de un individ asupra celorlalţi, ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora. Privind din perspectiva Stoetzel, una dintre personalităţile date de micul sat Borolea este şi Pandelica Radeş (născută Airinei). Cunoscătorii activităţii acestei veritabile DOAMNE a spaţiului ocupat de români ( interior şi exterior), se încadrează perfect definiţiei dată personalităţii de alte mari personalităţi. Filosoful, eseistul, economistul şi omul politic Petre Ţuţea considera: „O personalitate este aceea care se dăruieşte, nu se justifică. Personalitate e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine”. Şi Pandelica Radeş deja a început să nu-şi mai aparţină. Ea este a Ţinutului Herţa şi a Divinităţii. O altă personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX, filosoful, psihologul, omul politic, pedagogul şi dramaturgul Constantin Rădulescu Motru ţinea să precizeze: „Prin personalitate înţelegem o îmbinare de factori sufleteşti, care mijlocesc o activitate liberă după norme sociale şi ideale”. Mihai Ralea, eseistul, filosoful, sociologul, diplomatul, psihologul şi omul politic, consideră că personalitatea umană este: „Un întreg armonios în care fiecare funcţiune depinde de cealaltă”. Sociologul, filosoful şi esteticianul Dimitrie Gusti adaugă: „Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalităţii este ca prin ea să se contribuie la realizarea umanităţii. Personalitatea nu se capătă, se cucereşte”. Citat care sintetizează, zic eu, actul de sacrificiu şi dăruire al Pandelicăi Radeş pentru înfăptuirea idealurilor sale, născute din durere şi speranţă. Atunci când poetul şi dramaturgul irlandez William Butler Yeates, una

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

poezie mobilizatoare, acuzatoare, o poezie-manifest care, adesea, sfârşeşte cu un mesaj mesianic. Dacă aceste principii sun evidente în volumele „Balsam pe suflet”şi „Lacrimă şi vers”, ele se amplifică pentru ca, în „Golgota Neamului românesc”, să cunoască forme acute de acuzare. Această ultimă carte pomenită, apărută în 2010, concentrează, parcă, toată suferinţa şi revolta sufletului meu faţă de nedreptăţile îndurate de către românii ce trăiesc în afara graniţelor şi nu numai! Cunosc Suferinţa Neamului românesc, fiindcă am crescut în această suferinţă: tatăl meu – Airinei Pintilei – era din Mihoreni ( Ţinutul Herţa). Cartea e „ înfăşurată” în culorile drapelului, în nuanţe palide. Pe culorile drapelului este o inimă, inima mea, în interiorul căreia e cuprinsă harta cu localităţile pe care le-a pierdut România după cel de-Al Doilea Război Mondial. Inima este secţionată de o linie îngroşată care nu este altceva decât acel hotar nedrept şi, de aceea, inima îmi sângerează. Sub inimă se află Stema României Mari. Cartea „se deschide” cu acel îndemn al domnului Matcovschi şi „se sprijină” pe două mari personalităţi istorice, pe două capete încoronate care, deşi au trăit în perioade istorice diferite, ba chiar îndepărtate ca timp, au avut aceleaşi ţeluri: marea dragoste de ţară şi lupta pentru păstrarea integrităţii teritoriale a ţării. Aceste două capete încoronate sunt Ştefan cel Mare şi Regele Mihai. Ştefan cel Mare a moştenit dragostea de ţară de la bunicul său, Alexandru cel Bun, şi a lăsat-o moştenire lui Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul său la tron. Pentru că acesta şi-a pierdut un ochi în lupta pentru Pocuţia, mai este denumit şi Bogdan cel Chior sau cel Orb. Regele Mihai a moştenit dragostea de ţară de la bunicul său, Regele Ferdinand, care, deşi era de origine germană, în Primul Război Mondial a luptat împotriva ţării sale natale care ocupase o mare parte din România, a scos armata germană din ţara noastră, ceea ce a dus la dezmoştenirea sa, la pierderea numelui de familie, apoi a înfăptuit România Mare. La rândul său, Regele Mihai a fost singurul şef de stat care a încercat, şi chiar a reuşit, să refacă România Mare, măcar pentru o perioadă scurtă de timp: doar trei ani. Cartea „Golgota Neamului românesc”este structurată pe trei capitole care se referă la „golgota” Familiei Regale, acolo în exil, dar şi pe „golgota” Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Toţi aceştia au avut de purtat o „cruce” grea spre o „golgotă” unde mulţi şi-au găsit sfârşitul în gerul şi foamea din temniţe sau din Siberia. Pentru mine, dar şi pentru românii ce trăiesc dincolo de gardul de sârmă, Ştefan cel Mare simbolizează spiritul justiţiar, dorinţa de dreptate. El este un fel de PAŞAPORT prin care aceştia îşi justifică descendenţa din „arcaşii” lui Ştefan, este un fel de „Avocat al Poporului”, acea instituţie care există în ţările civilizate pentru a corecta nedreptatea”. În ceea ce priveşte opera Pandelicăi Radeş, eseistul Georgică Manole, redactorul-şef al revistei „Luceafărul” din Botoşani, sistematizează: „1. şi-a pus poezia sub semnul metaforei scoicii; 2. şi-a clădit viaţa „sprijinindu-se” pe trei

-am simţit obligată să mă angajez”, „Un autobuz pentru biblioteca românească, la Mihoreni”, „O legătură mai strânsă cu parohia Herţa” etc. Spune Pandelica Radeş în „Despre începutul şi evoluţia tematică a poeziei mele”, un eseu trimis poetului Grigore Gherman din satul Pasat (Herţa), pentru a fi publicat în „Gazeta de Herţa”: „ Începutul poeziei mele a avut loc la vârsta de cincizeci de ani şi jumătate, în timpul unei spitalizări îndelungate în oraşul Moscova (octombrie 1985 – martie 1986 ). Acolo, în seara zilei de 6 noiembrie 1985, colega mea de salon s-a învoit şi a plecat acasă, pentru a sărbători ziua de 7 Noiembrie. Întrucât eu nu dorm când sunt singură într-un salon de spital, în acea noapte n-am închis ochii până dimineaţa şi m-am gândit la ţara mea, la oraşul meu şi, bineînţeles, am plâns şi am scris primele patru poezii din viaţa mea. Ce se întâmplase? Marea durere sufletească produsă de dorul de ţară, îmbinată cu durerea trupească ce mă adusese acolo nu mai puteau fi stăpânite; se „cereau” să fie împărtăşite, aşternute pe hârtie, căci cu mine se petrecuse un fenomen pe care îl întâlnim la scoică. Atunci când în cochilia scoicii intră un bob de nisip, acesta o erodează, îi creează durere. Pentru a-şi uşura suferinţa fizică , scoica produce o secreţie care înveleşte acest bob de nisip. Treptat, scoica se cancerizează şi moare, în timpul ce bobul de nisip se transformă în perlă. Deci suferinţa sufletească, adesea, duce la valoare. Întoarsă acasă, era primăvară, însănătoşirea se petrecea rapid, sufletul îmi era însorit, bucuros, prielnic pentru ca animăluţele să-şi desfăşoare fel de fel de ghiduşii. Aşa că scriam poezie pentru copii. Dar într-o zi, vizionând postul de televiziune din Chişinău l-am văzut pe Dumitru Matcovschi căruia i se lua un interviu despre poezie. La sfârşitul convorbirii, Dumitru Matcovschi a adresat un apel către confraţii poeţi: „Întoarce-te, poete, la Neam şi la Durere! / Moaie-ţi pana în Suferinţa Neamului!”. Am clipit des pentru a desluşi esenţa mesajului. Am înţeles că în perioada în care o orânduire socială „moare” şi alta se chinuie să-i ia locul, oamenii condeiului trebuie să se implice, deoarece politicienii de carieră dintre cele două războaie mondiale au fost nimiciţi, politicienii actuali neavând experienţa necesară pentru a-şi lămuri votanţii că este nevoie de o schimbare, aceşti mesageri ai noului sunt consideraţi duşmani ai poporului. Este firesc să fie primit în aşa fel noul, deoarece votanţii de acum sunt foştii pionieri, comsomolişti, utecişti sau membrii de partid de odinioară, fiindcă aceştia, în şcoală, şi-au însuşit ideile şi doctrina vremii lor, au trăit într-o societate omenească ce funcţiona pe baza acestor principii, aşa că noi cei care „îmbrăcăm” în figuri de stil, adică în cuvinte frumoase mesajul transmis, trebuie să intervenim, să ne implicăm, urmărind sugerarea „noului” prin acea „temă de gândire”, cu scopul de a sensibiliza pe cititori. Am înţeles că scriitorii trebuie să devină un fel de vârf de lance, un port-drapel, o avangardă, în vederea schimbării mentalităţii oamenilor. De atunci, poezia mea a devenit o 31

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

piloni: Dumnezeu, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Regele Mihai; 3. toposul este atribuit fericirii (Borolea) şi nefericirii (Mihoreni); 4. a reabilitat poezia pentru copii şi poezia patriotică pe care postmodernismul le persiflează; 5. a pus accent pe muzicalitatea versului şi de remarcat predispoziţia versurilor sale de a se pune pe note; 6. ambiţia permanentă de a ieşi din interval”. Poeziile sale au fost publicate în „Dreptatea de Iaşi”, „Flacăra Iaşului”, „Cronica”, „Coroana de Oţel”, „România Mare”, „România liberă”, „Luceafărul” şi altele. Cele mai multe poezii i-au fost publicate în reviste şi ziare din spaţiul ocupat al Ţinutului Herţa şi regiunea Cernăuţi, dintre care amintim „Gazeta de Herţa”, „Zorile Bucovinei”, Arcaşul” şi „Concordia”, ambele ziare ale românilor din Herţa şi Cernăuţi. Din opera Pandelicăi Radeş au publicat toate revistele pentru copii din Cernăuţi şi Chişinău. Primul comentariu cu privire la creaţia Pandelicăi Radeş s-a făcut în „Flacăra Iaşului” nr. 12668 din 8 iulie 1987, unde când Cătălin Dobre în eseul „Starea poeziei” scria: „Pandelica Radeş a predat, timp de două decenii, în Iaşi şi în alte părţi, limba şi literatura română şi istoria. A fost unul dintre dascălii care pun pasiune şi dăruire în nobile lor misiune. O afecţiune a silit-o să se despartă de catedră. Nespusul regret de-a nu mai putea ajuta alte generaţii de copii să înveţe, să devină oameni, era însoţit şi de altele, căci Pandelica Radeş fusese o cutreierătoare a meleagurilor patriei, de pe care îşi umplea ochii de lumină, de pe care culegea folclor şi legende, obiecte de port sau imagini pe

peliculă cinematografică. În momentele grele, starea de poezie a însemnat pentru ea şansa de a exista în continuare, de a comunica, de a dărui ceea ce acumulase. I-am citit caietele cu versuri, adevărate jurnale lirice cotidiene, în care sensibilitatea se alătură imaginaţiei, rezultând texte de natură să-i încânte şi să-i educe pe copii, cei pe care autoarea îi iubeşte la fel de mult”. Licenţiată nu numai în litere, ci şi în istorie, mereu s-a preocupat ca adevărul istoric să fie spus corect şi nu ascuns prin falsificări obraznice. Aşa s-a apropiat de România furată, de Ştefan cel Mare, de Corneliu Coposu, de Regalitate şi Regele Mihai, şi de multe alte personalităţi şi fapte peste care istoria a trecut încălţată în bocanci grei şi plini de noroi. În foarte desele sale prezenţe în regiunea Cernăuţi şi Basarabia ţinea să prezinte auditoriului istoria şi faptele reale. În „Gazeta de Herţa”, Pandelica Radeş a susţinut rubrica „File din istoria Neamului”. A preocupat-o şi personalitatea lui Corneliu Coposu, cel care reprezintă şi azi, după plecarea dincolo, la ceruri, „serenitatea unui om al istoriei” (Marius Oprea), fapt ce a determinat-o să devină membră PNŢcd. A impresionat-o cei 17 ani şi jumătate de puşcărie ai marelui om politic, patriot şi român, unde a suportat „începând cu bătăile simple, cu închiderea într-o celulă cu apă pe jos şi cu curentarea prin legarea apei la la curentul de înaltă tensiune, bătaie cu saci de nisip, bătaie cu cearceaful ud în baie, bătaie la tălpi pe rangă de fier, manej, tot ce se poate imagine”, după cum spunea Corneliu Coposu istoricului Marius Oprea ( vezi „Observatorul cultural” nr. 445 (703) din decembrie 2013).

N O N G R A F I S M U L L U I P E T RU Ţ P Â RV E S C U

Georgică Manole ar fi să ne luăm după psihologi, am fi D acă obligaţi să credem că orice gest este un adevăr

dinspre comunicarea nonverbală spre organizarea grafică a scrisului. Literele, cuvintele, versurile, au viaţa lor proprie, sunt „ochi cu creier” şi se supun toate conceptului … nongrafic, după cum omul se supune celui nonverbal. Aşa cum Costel Zăgan a inventat „cezeismul”, Emil Brumaru „tamareta” sau Costel Pricopie „fabula inversă”, tot aşa Petruţ Pârvescu vine cu… „nongrafismul”. Spre exemplu, includerea literei H în trupul cuvântului „poezie”. Acest cuvânt, luat ca atare, poate semnifica orice, în funcţie de starea poetului şi, de aici, câţi poeţi tot atâtea definiţii ale poeziei. Petruţ Pârvescu o numeşte „poHezie „ , redând astfel starea de aristocraţie a versului sau sentimentul de prezenţă regală a unui poem, stări pe care le-a simţit încă de la primele contacte cu poezia: „prima lecţie de pohezie / am luat-o târziu / pe bulevardul lenin în capitală / la casa scânteii / am mers într-o bună zi le ei / la centru (la redacţie) ( cu pohezioare articolaşe şi câţiva amici / (ne şi vedeam poheţi cu poză şi litere / de-o şchioapă în ziare) …” („requiem pentru învingători sau prima lecţie de po(h) ezie”). Scrâşnetul, ca rezultat al unor nemulţumiri mai vechi sau mai noi, se concretizează, nu onomatopeic, ci prin scrierea cu litere mari a unor consoane finale: „era noapte /

din spatele măştii. Citind poezia lui Petruţ Pârvescu te întrebi: există gesturi şi în spatele scrisului? Cu siguranţă , da. Primul, şi cel mai important, este cel pe care l-am sesizat sub masca autoficţionalităţii şi pe care l-am descris într-un eseu trecut. Spuneam acolo că Petruţ Pârvescu: 1. „ face o alternanţă rezonabilă între autobiografie şi ficţiune”; 2. „se supune valenţelor dezvrăjitoare ale cuvântului şi, ca un joc, potenţialului eliberator al literei”; 3. „crizele identitare, după cum reies din organizarea scriiturii, şi le rezolvă prin sociologie”; 4. „cultural, se raportează la Bucureşti, la zona septentrională şi la cometa numită „optzecism”, luată cu coadă cu tot”; 5. „social, se manifestă, mai ales, prin exerciţii de admiraţie”; 6. „rămâne, totuşi, un ” optzecist” aproximativ care îşi transformă autobiografismul în autoficţiune” etc. Se ştie că există trei tipuri de comunicare nonverbală: 1. paralimbajul (felul în care se spune ceva); 2. modul de utilizare a spaţiului pentru comunicare (care este distanţa pe care o păstrezi faţă de interlocutor); 3. limbajul corpului (gesturi, expresii). Petruţ Pârvescu are ştiinţa de a face o translaţie 32

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

înfăşuraţi în aripi”). Pentru a concretiza gradul mare de intelectualitate din poezia lui Petruţ Pârvescu, mi-am permis un joc. Am ales versuri întregi sau sintagme ce conţin cuvinte din familia semantică a cuvântului „văz” care, puse într-o ordine aleatoare, citite de oriunde şi în orice direcţie şi punând orice vers ca titlu, dau mereu o poezie. Iat-o pe cea care s-ar putea intitula „ochiul pietrei lăcrimând în râu”: „poarta norocului cu ochii holbaţi ochiul nostru înverzeşte ochii lui homer recitind odiseea trag pleoapele şi cad în mine amintirile îmi scot ochii un ochi domnesc ochiul luminii cules în tipsii de lut trupul ochiului cel săpat de milenii am auzit cu ochii lor ochii tulburi prindeau în măselele pleoapelor privesc prin ochii altor femei ochii norocul joacă în coada păunului ochiul meu se desparte de mine femeie ochiul tău mă doare ochiul pietrei lăcrimând în râu precum oglinda sălbaticul ochii!” Opera poetică a lui Petruţ Pârvescu este rezultatul unui dans continuu al emisferelor cerebrale. Ne hotărâm greu unde să-l plasăm dacă ar fi să alegem între vederea de ansamblu şi amănunte, între gândirea în imagini şi gândirea în cuvinte sau, mai general, între subiectivitate şi obiectivitate. Când crezi că-şi aşează neliniştile pe sinteză, numai ce-o coteşte spre analiză. Din această luptă dintre globalitate (ca rod al sintezei) şi secvenţialitate (ca rod al analizei) apare aproximarea. Ori, tocmai aproximarea, ca şi ambiguitatea sau ficţionalizarea, dau poezia adevărată. Pentru Petruţ Pârvescu nimic nu este terminat, orice gest este perfectibil, se clădeşte mereu prin adaos, pornind, gândesc eu, din credinţa poetului că dacă Dumnezeu a creat lumea, el este obligat să continue Creaţia: „sunt steaua ce seaprinde în cădere / urcând în timpul unei altei stele// sunt ţipătul fecioarelor în noapte / când de femeie noaptea le desparte // sunt strigătul zăpezilor în iarnă / când primăvarai urs ce hibernează // sunt bocetul vădanelor în sat / atunci când moare tânăr un bărbat // sunt mânzul zilei fără şa şi frâu / sunt ochii pietrei lăcrimând în râu!” („gestul alcătuirii repetate sau ochiul pietrei”). La Petruţ Pârvescu, aproximarea vine şi dintr-un obicei al delăsării pus sub „geometria dezacordului”, fiindcă la vârsta pe care o duce are multe gesturi nefinalizate, Ele sunt mereu amânate Unul este cel al „lepădării” de optzecism. Altul este cel al prezenţei până la capăt alături de oamenii pe care îi apreciază, dar nu are curajul s-o facă public. Altul ar fi gândul mereu aproape de rostire. Altul… Dacă e să fac o etapizare a aproximărilor lui Petruţ Pârvescu , ele ar putea fi: a) aproximarea prin dilatarea însuşirilor care se suprapune afilierii la „optzecism” şi supunerii programului acestei generaţii, o etapă forţată, bazată pe interes; b) aproximarea prin abandon (lăsatul pe mai târziu), care se identifică perfect cu momentele „păcalafăgeţelului”; c) aproximarea prin contractare, cea mai potrivită poetului, regăsită în „naivităţi”, haiku-uri şi „Câmpia cu numere”, adevărată lecţie de antigeometrizare.

târziu februarie iarna / băteA crivăţu-N lunG şi-n laT geruind năpraznic zăpada / prin cerul de argint cu poalele-n cap auzeam şi vedeam / prin perete / cum vine cum trece / leana bădălana frumoasa nebună din capu` satului / cântând şi jucând în pielea goală pe uliţă // în rest / era bine / era cald era linişte / dar venise sorocul şi cu sorocul nu te jucai / am izbit (la început cu picioarele) v e n e a M i n v e r S / (şia dat cu părerea moaşa / bătrâna ilinca lu` fătălău şi m-a înghiontit îndărăt)…” („păcala făgeţelului sau pixelii şi leana bădălana”). Introducerea unor litere mari în interiorul cuvântului conduce către sublime efecte subliminale. Spre exemplu, „noi” şi voi” scrise „nOi” şi „vOi” conduc spre o evaluare duală a valorilor ascunse sub gestul nongrafic, aici inducând şi sensul de turmă (Oi) :” nOi / o priveam cu ciudă / libidinos din spate (faţa / o avea mai mereu în reparaţie capitală) / trecută în revistele de gală eczema unei cicatrice / vulgare pe ochii minţii noastre-nfierbântate // Nu / pentru vOi / ziceau bă trâ nii lup i cop ţi în chesoan ele ma rilor naufragii…” („requiem pentru învingători sau gloria oricărei victorii”). Atent la mesajele venite din înconjurul, adesea, mare cât un Univers, Petruţ Pârvescu nu le trece pe toate printr-un filtru propriu. Le alege doar pe cele care vin dinspre simţurile intelectuale: văzul şi auzul: „.. VĂD / şi AUD prin perete / bile şi cuburi linii şi plane / gesturi arhitectonice ale unui peisaj demult inventat / şi nu mă dumiresc îndeajuns niciodată” („requiem pentru învingători sau macii înfloresc pe caldarâm”). Simţurile concrete par a nu fi apanajul poetului. Ochiul îl ajută să treacă dincolo de epiderma lucrurilor cu scopul de a căuta reminiscenţele de acolo, bine ambalate şi păstrate sub formă de cuante-amintiri: „lumi care nu există / linii / plane / puncte lichide fosforiene / pe fundul dublu al acestei mări albe // un ochi cu creier cuvântul! („naivă IX gesturile stării”); „cornul / stelei / brăzdează / adânc / trupul / meu / mirosind / de / pe / acum / a / pământ // lumina / urcă / în / mine / până / când / ochiul / mă / lăcrimează!” („naivă XIII sau lucrările de toamnă”); „azi / te privesc prin ochii altor femei / care la rândul lor au privit ochiul unei femei singure / şi nu înţeleg veacul secundelor / destrămate // tu / femeie mereu / singură după naşterea mea / clepsidră în ţărmul unei scoici albastre / stea umedă pe valul nisipului / în apele clare // frumoasa mea / iubita mea străino / din port în port şi niciodată în larg / poate că totuşi eşti o călătoare / ce fericire zborul / deşi femeie ochiul tău mă doare / de unde oare lumina aripilor trupului tău de lut // văd şi nu înţeleg / înţeleg / şi nu văd dincoace şi dincolo de pleoape / un râu imens care curge invers spre vărsare / eu pe un mal tu pe celălalt mal şezând înfăşuraţi în aripi!” („ochiul unei femei singure sau pe mal şezând 33

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

M E TA F O R A – Î N T R E I N E R Ţ I A T R A D I Ţ I E I Ș I M O D E R N I TAT E Ana Maria Dudău ncepând cu barocul, metafora devine ostentativ de termenul de intersecţie semică. Modernitatea temperează gustul baroc al alăturării contrariilor, dar adânceşte poetica aruncării de „poduri” peste laturile îndepărtate ale imaginaţiei (acesta este şi rostul poetului, după Odisseas Elitis). Suprarealismul constituie apogeul relaţionării poetice prin metaforă: „Pământul e albastru ca o portocală”. Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la eterogenia părţilor ei la o unitate care, însă, nu e posibilă decât în experimentul lingvistic; iar procedând astfel, tinde spre o eterogenie extremă, de care e conştientă şi pe care, în acelaşi timp, o anulează la modul poetic. Evoluând în domeniul imagistic ca atare, poemul produce înăuntrul său un strat secundar de imagini expresive generate de ciocnirea straturilor eterogene. Din facultatea metaforică primară de a corela un termen apropiat cu altul depărtat, lirica modernă a dezvoltat cele mai uimitoare combinaţii asimilând termenul depărtat ca atare altuia depărtat la modul extrem, neţinând seama de cerinţa ca această asimilare, motivată obiectiv sau chiar logic, să poată fi realizată şi de către cititor. Textele moderne arată că nu denumirile metaforice sunt cele „improprii”, ele fiind, dimpotrivă, cele de neînlocuit, specifice, şi anume specifice unei lirici care este primordial închinată limbajului, şi nu unui raport cu lumea, oricare ar fi el. Asemenea metafore creează o anti-lume opusă lumii curente, implicit lumii poeziei mai vechi. In multe cazuri, metafora modernă nici nu mai are scopul de a fi o imagine alături de „realitate”, anulând ea însăşi diferenţa dintre limbajul metaforic şi cel nemetaforic. Particularizând, Ezra Pound cere imaginii metaforice să fie „vârtej emanator de raze, prin care fulgeră idei” cu rezonanţă infinită. Lirica este, aşa cum susţinea şi Valéry, este pusă în slujba limbajului. El vorbeşte despre „necesitatea poeziei” – artă particulară întemeiată pe limbaj, pentru că poezia implică hotărârea de a schimba funcţiile limbajului. Teza lui Valéry şi fundamentul poeticii sale susţin proprietăţile lingvistice ale literaturii: „Literatura este şi nu poate fi altceva decât un fel de extindere şi de aplicare a anumitor proprietăţi ale limbajului” . În practica şi teoria clasicistă era privilegiat conţinutul. Zorii modernităţii au adus în lumină expresia, dezancorând-o de referent . Poezia romantică a ridicat versul la o autonomie sonoră mai stringentă decât conţinutul lui. În orice poezie prima stilul decorativ, care o deosebea de proză, iar limbajul poetic era redus la cuvântul „frumos” şi stereotip, departe de „şocul” produs asupra lectorului modern de un trop de neprecedenţă. Limbajul rezervat, opus limbajului instrumental, sublinia opoziţia dintre poezie şi proză, precum obligativitatea cizelării ornamentale a expresiei. Malherbe, recomandat de Boileau, compara poezia

Î nemotivată

cu dansul, iar proza cu mersul pe jos – idee preluată şi dezvoltată de Paul Valery în plin modernism. În a doua jumătate a secolului XX, Roland Barthes afirma că „literatura nu e altceva decât un limbaj, adică un sistem de semne: fiinţa ei nu e în mesaj, ci în acest sistem” . Identificarea poeziei şi a literaturii cu limbajul neagă teoria referenţialităţii metaforei, îndepărtând semnul de referent; în acest fel, denumirea uzuală riscă să devină improprie, iar cea metaforică, considerată acum „uzuală”, este privită ca „eticheta” obişnuită, proprie obiectului. Postmodernismul, văzut restrictiv ca un stil hibrid, definitoriu pentru perioada contemporană, presupune o anumită continuitate a modernismului. Stilistic, postmodernismul se remarcă prin utilizările parodice ale marilor procedee retorice tradiţionale şi preferinţe pentru figuri neconvenţionale, anacronism, tautologia, palinodia sau retractarea.În tot acest timp, când în plan literar, metafora îşi desăvârşea forma abordând genuri şi stiluri noi şi dobândind o structură cât mai complexă şi grade înalte de abstractizare, în plan stilistic capta interesul lingviştilor stârnind numeroase dezbateri şi supoziţii legate de natura ei. În urma discuţiilor legate de entitatea lingvistică la nivelul căreia se produce metafora au fost formulate două teorii antagoniste prin supoziţiile şi implicaţiile lor: teoria substituţiei şi teoria tensiunii. Teoria substituţiei (reprezentanţi: Pierre Fontanier, linviştii saussurieni, J. Cohen) consideră metafora un trop, o deviaţie care modifică (metamorfozează) sensul iniţial al cuvântului. Primele idei de valoare sunt emise în antichitate de către Ariostotel în celebra sa Poetică, el fiind considerat de către unii lingvişti ca fiind iniţiatorul modelului tropologic, având ca argument logic definiţia aristotelică dată metaforei care acordă numelui rolul esenţial. Având la bază conceptele elaborate de Aristotel, teoria retoricii clasice va porni de la premisa că metafora este un trop ce ţine de cuvânt luat ca o unitate lingvistică separată. În acest sens, rolul metaforei este explicat prin teoria substituţiei care presupune o deplasare, o extindere a sensului unui cuvânt pe baza unei relaţii de asemănare. 34

Anul VI

COMENTARII

Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

POEZIE CLASICĂ COREEANĂ Pinul- simbol al loialității

Adelina Pânzaru lungul timpului, poezia coreeană s-a orientat D e-a după două canoane literare: hanshi (poeme

compuse după regulile prozodiei chineze, menite a fi citite și contemplate) și poezia autohtonă (hyangga, Goryeo kayo, kasa, shijo- poeme menite a fi cântate și ascultate). [1] Shijo este o formă poetică autohtonă scurtă, care poate fi interpretată muzical. În general, tipul standard de sijo cuprinde trei versuri, iar fiecare vers este format din grupuri silabice (având de la trei până la cinci silabe). Kichung Kim[2], plasează apariţia formei sijo la sfârşit de secol 14, înaintea creării alfabetului coreean

한글) .Cele mai timpurii poeme erau transmise pe cale orală sau transcrise în hanmun (한문)[3], până la a doua

jumătate a secolului 15, când au inceput să fie redate şi în hangeul[4]. Şi din această cauză, sijo ocupă o poziţie semnificativă în istoria literaturii coreene, întrucât transcrierile acestor poeme s-au păstrat, în cea mai mare parte, în hangeul.

Yi Gae (1417-1456) –ministru loial al regelui detronat Danjong; acest shijo a fost compus înainte de execuția sa și exprimă zbuciumul său interior, provocat de exilul regelui. Lumânarea arde în odaie; de cine s-o fi despărţit ? Vărsând lacrimi pe afară, oare ştie că lăuntrul său e-n flăcări? Lumânarea asta e ca mine- nu ştie că inima îi este mistuită.[14]

Poezia shijo cuprinde o largă sferă tematică, abordând teme ce variază de la contemplarea naturii, iubire, inexorabilitatea timpului, neputinţa în faţa morţii, solitudine, moralitate, filosofie şi religie, la teme cu tentă politică, precum loialitatea necondiţionată faţă de monarh, dezacordul cu privire la deciziile regelui, regretul provocat de instabilitatea politică sau exilul. De obicei, shijo erau creaţii[5] ce aparţineau nobililor cărturari, începând cu finalul Dinastiei Goryeo[6] şi continuând cu Dinastia Joseon[7]. Un aspect interesant legat de autorii acestor poeme este faptul că aceştia ocupau diverse funcţii, care variau de la magistraţi, înalţi funcţionari de la curte, sau chiar militari. Astfel, loialitatea imuabilă devine una dintre temele centrale ale acestui tip de poezie, după cum se poate observa și în următoarele shijo:

Poezia shijo reflectă etosul coreean, constituind o parte fundamentală a culturii coreene. Acete creații reușesc să surprindă tumultul societății contemporane autorului, cauzat de instabilitatea pe plan politic. Shijo au redat întotdeauna într-o manieră elegantă realitatea vieţii politice, din perioade istorice semnificative. Cu toate acestea, sensibilitatea este mereu prezentă în versurile autorilor acestor poeme. Pentru Kevin O’Rourke, „a citi shijo înseamnă a experimenta istoria şi cultura Coreei, a savura o tradiţie care este încă vie, cu toată graţia ce a caracterizat arta coreeană de-a lungul secolelor. Shijo sunt cântece izvorâte din suflet, lipsite de artificialitatea şi de ornamentele elaborate, care nu reuşesc decât să creeze confuzie, mai degrabă decât să clarifice. Shijo sunt poeme autentice coreene- ele reprezintă Coreea.”

(hangeul-

Note: [1] Cho Kyuik citat de Kevin O’Rourke în lucrarea The book of Korean shijo, Harvard University Asia Center, 2002, p.1 [2] Kim, Kichung: An introduction to classical Korean literature: from Hyannga to P’ansori, An East Gate Book, S.U.A, 1996, p. 75-76 [3] Scrierea cu caractere chinezeşti. [4] Alfabet proclamat de către Regele Sejong cel Mare(n.1397-d.1450, domnie 1418-1450) [5] Acest material face referire la poeziile cu tentă politică. [6] 918-1392. [7] 1392-1910. [8] d. 1452-1455 [9] d. 1455-1468 [10] Traducere bazată pe varianta existentă în Rutt, Richard:The bamboo grove- an introduction to sijo, University of California Press, 1971, p. 57 [11] d. 1567-1608 [12] Geomungo este un instrument tradițional coreean, cu coarde [13] Traducere bazată pe varianta existentă în The book of Korean shijo, Harvard University Asia Center, 2002, p.86 [14] Traducere bazată pe varianta existentă în . Lee, H. Peter : A history of Korean literature, Cambridge University Press, 2003, p. 175

Seong Sam Mun (1418-1456) – acest sijo care evocă uzurparea tronului lui Danjong[8] de către Sejo[9] și devotamentul autorului față de adevăratul rege: Când acest trup va pieri, ce se va alege de mine? Pe vârful muntelui Bongnae, mă voi preface într-un pin falnic şi bogat. Când dalba zăpadă va umple cerurile şi pământul, voi veghea singur- pururea verde.[10] Shin Heum (1566-1628)- oficial la curtea Regelui Seonjo[11], își pierde funcția după ce încearcă să îl susțină pe Prințul Yeongchang ca urmaș la tron. După ce părăsim această lume, Onoarea ș i dezonoarea îș i pierd însemnătatea. După geomungo [12]ș i o carte, mă simt împăcat. Pescăruș ule alb, noi am uitat de complexitatea lumii…[13] 35

Anul VI Numărul 1 (61)

COMENTARII

Ianuarie 2014

FA S C I N A Ţ I A L E C T U R I I Vasile Fetescu Motto: „Nu iaste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor.” (Miron Costin) lecturii şi a relaţiei reciproce dintre carte P şiroblema cititor a preocupat pe marii gânditori ai lumii

procedeele, practicile şi paşii de urmat în însuşirea acestei deprinderi intelectuale. Apropierea timpurie a copilului faţă de carte, cultivarea interesului şi formarea plăcerii de a citi, colecţionarea treptată de cărţi adecvate vârstei şi alcătuirea unei biblioteci personale sunt aspecte determinante care contribuie la formarea pasiunii pentru lectură. „…Între carte şi posesorul ei poate exista o relaţie specială, aproape ca între două persoane. O bibliotecă e întrucâtva un anturaj, un grup de prieteni vii, de indivizi. În ziua când te simţi puţin însingurat, puţin deprimat, poţi să vorbeşti cu ei, sunt acolo, aşteaptă…” (Jean-Claude Carrière). Şi tot despre cărţi: „Cărţile sunt prieteni reci şi siguri” (Victor Hugo); „Un prieten ce nu înşeală niciodată” (Jean Des Barreaux); „Memorie a gândirii umane” (N.A. Morozov); „Sunt cărţi care ocupă în viaţa noastră acelaşi loc cu părinţii, cu cei dragi şi experienţele mari” (R. Emerson). Prin lectură se oferă cititorului posibilitatea cunoaşterii universului uman, cu luminile şi umbrele lui. O amplă şi temeinică cultură generală nu se poate forma decât printr-o lectură sistematică şi permanentă. Pentru omul cult, pentru o personalitate împlinită, lectura devine o neostoită foame spirituală. Persoanele care au îndrăgit de timpuriu lectura şi i sau dedicat cu întreaga fiinţă cunosc adevărata ei fascinaţie. Scriam la începutul acestui eseu despre relaţia dintre carte şi cititor, dintre creatorul de literatură şi beneficiarul ei. O ilustrare a acestei necesare legături am creionat-o într-un poem intitulat Elogiu, pe care îl reproduc parţial: O carte citită / Cu răbdare şi interes / Pentru a-i pătrunde / înţelesurile, / a fost şi este / o îndeletnicire plăcută / şi folositoare / pentru cei ce doresc / să-şi lărgească orizontul cunoaşterii / şi să-şi înnobileze sufletul. / Inspirata butadă argheziană: / Carte frumoasă, / cinste cui te -a scris / este un elogiu / adus creatorilor de cărţi bine scrise şi purtătoare de învăţăminte. / Din îndepărtate vremi, / cărţile au însoţit / viaţa oamenilor, / le-au fost sfetnic / şi călăuză, / le-au luminat minţile / şi le-au încălzit inimile. / Vertiginoasele progrese / în tehnologia informaţiei / au detronat cartea, / au diminuat dramatic interesul pentru lectură / şi au condamnat librăriile / la sufocare…/ În încheiere am formulat / un alt elogiu / de data aceasta / direcţionat spre cititori. Iată-l: Carte înţeleaptă, / cinste celui ce te va citi!

din cele mai vechi timpuri. Amintim doar câteva dintre lecturile fundamentale destinate acestui aspect major al activităţii intelectului uman: • Cărţile şi noaptea a lui José Luis Borges; • Arta de a citi de Émile Faguet; • Istoria lecturii semnată de Alberto Manguel; • Pentru o istorie a lecturii aparţinând lui Jean Martin; • Etica lecturii de Hillis Miller; • Problema cititului de Radu Stanca; • Introducere în arta şi ştiinţa lecturii – un amplu studiu al lui Nicolae Busuioc ş.a. În lumina acestor opere se poate vorbi de bucuria apropierii de carte, despre vocaţia lecturii, despre lectura care activează înţelegerea şi sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea cititorului etc. Se apreciază de asemenea că nu se poate vorbi de lectură fără cultură sau de cultură fără lectură precum şi de faptul că lectura are „un rol vital şi stenic când este împlinită cu pricepere” (Nicolae Busuioc). Mircea Eliade afirmă că „sunt asemenea cărţi care au valoarea unui tonic, a căror lectură depăşeşte bucuria intelectuală sau estetică a unei simple cărţi bine gândite sau frumos scrise. Să ne amintim bunăoară de Martin Eden a lui Jack London sau de Un om sfârşit a lui Giovanni Papini. Aceste cărţi au o discutabilă valoare estetică şi morală, dar lectura lor e covârşitoare”. Credem că e necesar să se facă distincţie între deprinderea de a citi şi obişnuinţa sau trebuinţa de lectură. În termeni didactici, deprinderea citirii se referă la însuşirea tehnicii citirii, adică la capacitatea individului de a decoda un text tipărit sau caligrafiat şi pe care o posedă toţi cei care au beneficiat de alfabetizare şcolară. Obişnuinţa de a citi include, în plus, nevoia, trebuinţa lecturii, pasiunea, patima cititului (Maxim Gorki) sau viciu binecuvântat (G.M. Zamfirescu). Lectura, în înţelesul formulărilor de mai sus, se învaţă ca orice activitate umană dobândită prin asimilare şi exersare. „De când am cucerit rând cu rând misterul abecedarului, (…) n-am avut plăcere mai mare, nici mângâiere mai statornică decât cititul”, mărturiseşte Giovanni Papini. În opinia noastră, se poate vorbi despre un aspect psihologic al lecturii manifestat prin interes, atracţie, dragoste, plăcere etc., şi despre altul pedagogic sau didactic care vizează tehnica însuşirii cititului constând în metodele,

Anul VI Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

CEI DE IERI ȘI CEI DE ASTĂZI… D. M. Gaftoneanu Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat aniversării a 164 de ani de la naşterea Poetului MIHAI EMINESCU (n. 15 ianuarie 1850, Botoș ani – d. 15 iunie 1889, Bucureș ti) Motto: ,,Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cîntați în cafenele ș i fac zgomot în saloane; Iar cărările vieții fiind grele ș i înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broș uri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniș tri le-a deschide carieră. De ce voi eu pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? Azi, cînd patimilor proprii muritorii toți sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beș ică e de spumă într-un secol de nimic.” (Mihai Eminescu, Scrisoarea II) …E Gerar, la jumătate… Vine iarăşi Sărbătoarea! Curg secvenţe cu omagii de la stelele boemeCreatori de minunate (uni)versuri de poeme! …An de an, cu Eminescu- Botoşani, Aniversarea! …Se strâng capete pătrate pe sub pălării rotunde, Intelecte de paradă pomenite… în eratăStaruri, veşnice speranţe… Confirmate niciodată! …Gânditori incompatibili cu simţirile profunde!

…E superb evenimentul- recitaluri şi concursuriZâmbete, bătăi din palme oferite ca ofrandePublic, interpreţi şi coruri poartă jerbe şi ghirlande! …Iar la decernări de premii, memorabile discursuri!

…Cu potopuri de expresii… ţipătoare (!) ne inundă, Scriu poeme… absolute- musai (!) fără prozodiePoezie? Aş, de unde! Mai degrabă, parodie! …Ies discipoli mii în valuri într-o goană furibundă!

…Bune toate şi frumoase- asta doar la suprafaţă! După uşile închise, Cronos îşi iuţeşte mersul: Cap şi pajură, moneda ne propune şi reversul! …Goethe: o privire-n carte, două (minim!) pentru viaţă!

…Îl citez pe Pârvulescu dând din mână la tribună: ,,Mişună agitatorii! Este aranjat Congresul! Mascaradă! Impostură! Nu votez cu Realesul! …Iată, floarea… cumetriei (!), rânduri-rânduri se adună!”

…Printre bunele intenţii, las să-mi zboare fantezia Către oamenii de artă- deseori le pun sub lupă Drumul, opera şi stilul…Recunosc, mă preocupă… …Numismatica şi şahul, peste ele- poezia!

…Yesmeni, sicofanţi, ,,da, şefu’! ”, ,,beyefendi, plecăciune!”Şir de elefanţi ce cară munţi de blamuri în p(l)acheteSună zvonuri din trompe(te), născociri şi etichete! …Top-fanatici ka-mi-kad-ze sunt trimişi în misiune!

…Este greu să treci prin lume când eşti om cu demnitate, Mit urmat îndeaproape cu oprelişti şi invidii De profiluri impozante nu mai mari ca nişte stridii! …Un Sisif ai fost, Poete, purtând pietre aruncate!

…Feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese Îşi trimit cuvinte aspre, ironii, batjocuri crunteArc de boltă ce uneşte caracterele mărunte… …Numitor comun… la cheie (!): şerpării de interese!

…Nu puţini se dau în stambă încercând să te evoceVezi pe faţa lor dispreţul pentru muncă şi valoareE curat…înghesuială (!) la panoul de onoare! …Şlefuiţi, le ştiu pe toate, critici epigoni feroce! 37

Anul VI Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

…Pragul minimei decenţe este dus în derizoriuCerturi, răutăţi, conflicte sting sumare educaţiiÎnfloreşte ve(n!)detismul cu orgolii-motivaţii! …Da, nimic nu-i mai durabil ca un lucru provizoriu!

…Astea-s reguli şi metode? Numai jalnice tertipuri! După toată tevatura, amuzat aş spune, parcă, Şi înot mă simt mai bine decât stând cu el în barcă! …Cam la asta se rezumă dialogul cu ,,prinţipuri”!

…Azi dispar şi cei din urmă care mai râvneau himeraCrezul Binelui, Speranţa în Dreptatea ce nu moare, Adevărului discipoli, martori petelor din soare! …Demon-şarpe, Seth-Apophis! Nu se schimbă calimera!

…Nou prilej să jubileze saltimbancii şi irozii: Ştiu că nicăieri nu duce un traseu fără obstacolSunt un figurant în probe pentru Marele Spectacol! …Ia, un trandafir ce creşte… printre tufele de bozii! * * * ,,Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu.” ,,Cine nu cunoaşte istoria, riscă s-o repete.” ,,Cel mai mare orator e acela care spune mai puţin şi sugerează mai mult.” (N. Iorga) D.M. Gaftoneanu, Botoşani, 08 ianuarie 2014

…Literaţi cu gusturi fine, cam de mult vă ducem dorulUnde-i Conştiinţa Trează? Doar rostind-o, te cutremuri! O nalucă ce se pierde prin perdelele de vremuri! …Unde-s Eminescu, Creangă, Bardul şi Povestitorul? …Spirite de aur prinse într-un zeu cu două feţeIanus, regele din Latium, cerber, personaj fantomăSalvatorul mitologic din îndepărtata Romă… …Hei, miracole citite pe la prima tinereţe! …La onoruri se evită ,,generaţia bătrână”Când întreb de ce aceasta, sunt certat: ,,Nu te priveşte! Dacă ţii mortiş să afli: din păcate, mai trăieşte!” …Care floare, ce articol, nicio strângere de mână!

A L BU M D E I A N UA R I E , 1 5 RESPECT Ș I SERIOZITATE: PAUL MUSTAȚ Ă LA ZILELE EMINESCU

…Încă mai răzbat ecouri, la un veac şi trei decenii: ,,Potoliţi-l pe cutare!” - bine stă, mersi, la modă! Pleacă zilnic circulare: ,,E poruncă de la Vodă!” …Se strecoară mici ,,şopârle” printre umbre şi vedenii! …Nu-l condamn pe Macedonski, nici nu caut explicaţiiRecitindu-i epigrama, mi-am spus trist că nu-i posibil,,Verba volant, scripta manent!” Scrisul- act ireversibil! …Nu am treabă cu A. Grama… Nici măcar cu… a-gra-ma-ţii! …Merg prin Marea… (P)răfuială (!) a ,,scrisorilor pierdute”Zgomot, zăngănit de arme…Ah! Se duelează ,,greii”! Tir razant pe lângă umăr, scapă liberi… porumbeii! …Roiuri largi de invective cad pe muzele tăcute! …Două viespi înveninate într-un joc de-a baba-oarba Merită luate-n seamă? Mi-aş dori să pot răspunde! Una se visează ,,Rilke” (!), alta, ,,Macedon” (!)…(de unde?) … …Ce-ţi mai trebuie chemare, când ,,Esop” te face barba? …Urmărindu-le disputa, mor de râs de cad pe spate: -Eşti un nimeni-(măcă)leandru! -Iar tu, barză (!) rea…de gură! -Eşti un ciot din Alexandru! -Tu eşti cioată de cultură! …Să nu-i supăr…nu se face!… le dau ambilor dreptate! …Mi-a scris plin de importanţă, fără teamă de greşeală, Însuşi noul Macedon(ski!) - cu emfază… nota bene (!): ,,Se vrea vultur spre înalturi, râsul cam u(m)flat în pene!” …Şterg săgeata de otrava picăturii de cerneală! …Cu umor şi voce tare îi destăinui…cugetarea: Fie îmi închide gura- de dorit, aşa-i mai bine, Fie intră în legendă… că m-a ,,agre(s)at” pe mine! …De altfel, un calcul simplu- în sfârşit, pricep ,,mutarea”!

Anul VI Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

A L BU M D E I A N UA R I E , 1 5 CINE AR TREBUI SĂ ”REÎNVIE” SPIRITUL CENTRULUI ISTORIC AL BOTOȘANILOR?…

A L BU M D E I A N UA R I E , 1 5 SLAVĂ Ț IE, EMINESCU! E X P O Z I țI E P E R S O N A L Ă : V I C T O R F O C A , A R T I S T P L A S T I C

Anul VI Numărul 1 (61)

Ianuarie 2014

Planșa

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)