Revista Luceafărul nr.62-februarie 2014

)

uceafarul L

R

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL VI • NR. 2 (62) • FEBRUARIE 2014

Privesc oraşul furnicar Privesc orașș ul furnicar ­ Cu oameni mulțți ș i muri bizari, Pe strade largi cu multe bolțți, Cu câte-un chip l-a stradei colțț. Ș i trec foind, râzând, vorbind, Mulțțime de-oameni pașș i grăbind Dar numai p-ici ș i pe colea Merge unul de-a-nletelea, Cu ochii-n cer, pe ș uierate, Ț iindu-șș i mânile la spate.

S-aude clopot răsunând, Cu prapuri, cruci, icoani, viind, Preoțții lin ș i în veșș tminte Cântând a cărțților cuvinte. În urmă vin ca-ntr-un prohod; Tineri, femei, copii, norod; Dar nu-i prohod ­ sfințțire de-apă, Pe ulițți lumea să nu-ncapă; Se scurg încet ­ tarra bumbum ­ Ostașș ii vin în marșș acum, Naintea lor tambur-major, Voinic el calcă din picior Ș i tobe tare-n tact ei bat Ș i pașș ii sună apăsat; Lucesc ș i armele în ș ir, Frumos stindarde se deșș ir; Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­ Ș i dup-un colțț dispar acum...

O fată trece c-un profil Rotund ș i dulce de copil, Un câne fuge spăriet, Ș uier-un lotru de băiet, Într-o răspântie uzată Ș i-ntinde-un orb mâna uscată, Hamalul trece încărcat, Ș i orologiile bat ­ Dar nimeni mai nu le ascultă De vorbă multă, lume multă.

DIN CUPRINS:

•Situaţia limbii române în societatea

actuală. Autor, Mihaela Răileanu

•Personalităţi botoșănene uitate Ioan C.

Georgian. Autor, Gheorghe Median

•Obiceiuri ancestrale la români, în pragul

primăverii. Dragobetele, Mărţișorul și Baba Dochia. Autor, Angela Paveliuc-Olariu •Medalion aniversar. Lucia Olaru Nenati, Honoris Civis Comitatus. Autor, A. Maluș

•Istoria Culturii. Mihai Eminescu în medalistică. Primele medalii dedicate lui Mihai Eminescu. Autor, Nicolae Iosub •Zece întrebări pentru … Ionuţ Bercaru.

Autor, Georgică Manole

•Cultura socială. Carmen Ștefania Suceveanu – Artist Plastic.

Autor, Ion Istrate

Că mi-ar zbrobi suspinul*...

Veronica Micle Că mi-ar zdrobi suspinul și sufletul în mine Și că de lacrimi ochii simţi-voi că se sting, Nu mi-ar păsa nimica, ci tot gîndind la tine Întreaga mea viaţă eu aș voi să plîng.

Dar mă cuprinde groaza cînd cuget că odată De chiar aceste lacrimi ce plîng azi urma ta, Imaginea-ţi iubită în sufletu-mi păstrată Din suflet va fi ștearsă și eu te voi uita. * Văd că dușmanii încet, încet, pun stăpînire pe tine...

Anul VI Numărul 2 (62)

Februarie 2014

În acest număr publică:

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Editorial. Situaţia limbii române în societatea actuală.

Autor, Mihaela Răileanu Pagina 4 - Personalităţi botoșănene uitate Ioan C. Georgian (1858-1927). Autor, Gheorghe Median

FONDATĂ 2009

Pagina 7 - Poesis. Bătrânul camionagiu. Autor, Stelian Platon

ISSN 2067 - 2144

Pagina 8 - Etnografie. Obiceiuri ancestrale la români, în pragul primăverii. Dragobetele, Mărţișorul și Baba Dochia.

Autor, Angela Paveliuc-Olariu

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 9 - Cultura socială. Mărţișoare pentru botoșăneni. La notiţă: Margareta Mihalache, etnograf.

Autor, Ana Maria Maluș

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 10 - Medalion aniversar, 65. La aniversară.

Autor, Lucia Olaru Nenati Pagina 11 - Medalion aniversar. Lucia Olaru Nenati, Honoris Civis Comitatus. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 12 - Lucia Olaru Nenati, exemplu de gestionare a propriilor idei. Autor, Georgică Manole Pagina 13 - Chiar Luc(i?!)afărul, se pare… (atenţie, trebuie decriptat!). Autor, D.M. Gaftoneanu

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Colegiul de redacţie: Director: Ion Istrate

Pagina 14 - De ziua ta regină. Lucia Olaru Nenati.

Autor, Ovidiu Chelaru

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 15 - Istoria Culturii. Mihai Eminescu în medalistică.

Primele medalii dedicate lui Mihai Eminescu.

Autor, Nicolae Iosub

Secretar de redacţie: M. Maluş—voluntar Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Gheorghe Median Steliana Băltuţă Lucian Manole Nicolae Iosub Dan Prodan

Pagina 16 - Poesis. Poporul meu. Autor, Vasile Popovici Pagina 17 - Eminescu la „Familia”. Autor, Ionel Novac Pagina 18 - Surpriză, la Botoșani. Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, 2014, acordat unui colaborator al Securităţii. Autor, Ion N. Oprea

© Coperta I: Bustul poetului Mihai Eminescu, în parcul central al localităţii Noua Suliţă (Ucraina) Fotografie realizată de poetul Paul Mircea Iordache

Pagina 21 - Cutia de alpaca. Autor, Georgică Manole Pagina 23 - Comentarii. Acta Moldaviae Septentrionalis, XII, 2013. Autor, Dan Prodan Pagina 25 - Radiografii lirice. „Testament în Alfabetul Tăcerii” de Theodor RĂPAN. Autor, Nicoleta Milea

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 28 - ,,Călătorul” … radiografii prin taină și culoare.

Autor, Ana Florescu Pagina 29 - Theodor Răpan. Poetul „ce duce-n vis Câmpia pe un munte!”. Autor, Ioan Vasiu

Editor: Editura Agata, 2014

Pagina 30 - Zece întrebări pentru … Ionuţ Bercaru.

Autor, Georgică Manole

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 32 - Memorialistică. Gavril Istrate. Ardelean sau moldovean, rămâne al nostru*. Autor, Ion N. Oprea Pagina 34 - Constantin Piliuţă a cochetat cu literatura.

Autor, Lucian Manole Pagina 35 - Auxiliar didactic. Absenteismul și abandonul școlar în mediul rural. Lucian Manole (Coordonator).

Autor, Al.D. Funduianu Pagina 36 - Eseu cu…Piatra Neamţ-București-via Iași. Autor, Cezar Vasilescu

Adresa redacţiei:

Pagina 36 - Poesis. Ioan Vasiu – dinspre Palia de la Orăștie: Îţi scriu; Credincios soldat; Îmi place

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 37 - Tableta ( de… Februarie). Ţîfnoșii din Carpaţi.

Autor, Vasile Lefter Pagina 37 - Poezii de Toader Răduţă. Coviltirul cu zâne (II) Pagina 38 - Debut la ,,Luceafărul”: Viorica Hagianu. Autor, Georgică Manole Pagina 39 - Cultura socială. Carmen Ștefania Suceveanu – Artist Plastic. Autor, Ion Istrate

2

Anul VI

EDITORIAL

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

S I T UA Ţ I A L I M B I I R O M Â N E Î N S O C I E TAT E A AC T UA L Ă

Mihaela Răileanu născut pe plaiurile pitoreşti ale limbii N e-am române şi am fost botezaţi în apele ei limpezi.

Am crescut sub zodia Mioriţei, plângem cu lacrimile doinei şi ne vom perpetua prin valori şi tradiţii. Ne-am apărat pământul cu demnitate, fără să ne pese că plătim cu sânge pentru aceasta. Şi totuşi rămânem a fi un popor mutilat.

Hotarele a trei ţări nu ne permit să mergem liber dintr-o parte în alta a României Mari. Ni s-a furat libertatea, ni se fură istoria, dar nimeni, niciodată nu va reuşi să ne fure limba. Ea este elementul definitoriu al românilor de pretutindeni, ea este o dovadă incontestabilă a originii noastre şi un pilon al neamului care trebuie păstrat cu sfinţenie.

Fenomenele politice, sociale, economice şi culturale din ultimele secole şi-au lăsat amprentele pe lexicul limbii române, supunându-l la modificări esenţiale şi, din păcate, de cele mai multe ori, nu în sensul bun al cuvântului. Mă refer acum la limba română vorbită în spaţiul dintre Nistru şi Prut, căci, cum se face, că fiind vorbitorii aceleiaşi limbi, ajungem în situaţii în care nu ne mai înţelegem cu fraţii noştri de peste Prut? O situaţie paradoxală, la fel ca multe altele la care suntem martori involuntar. Azi, nu mai obţinem un “post de muncă”, ci un “job”; nu mai mergem la “cumpărături”, ci la “shopping”; nu mai spunem „bine”, ci „ok”. Asta, fără a mai vorbi despre inovaţiile tehnicii, care nici nu au un echivalent în limba română. Şi dacă fenomenul de americanizare nu ratează nici o şansă de a se impune în toate colţurile lumii, atunci fenomenul de rusificare, care bântuie limba română de câteva secole, nu încetează să facă un număr tot mai mare de “victime” printre vorbitori. Un simplu dialog pe care l-am auzit în transportul public zilele trecute, mi-a reamintit de starea deplorabilă în care se află limba română. “-Mă scuzaţi, dumnevoastră coborâţ la BOLNIŢÎ (adică la spital)??? – Nu, eu mărg pân’ la IUJNAIA (ceea ce ar însemna Gara de Sud)!”. Cum este posibil, ca având cuvinte atât de frumoase în limba română, să avem tupeul de a le înlocui cu un fel de amestec româno-rus, care nu este nici melodios din punct de vedere fonetic, nici corect din punct de vedere gramatical şi lexical. O situaţie şi mai gravă se înregistrează în rândurile noii generaţii, care nu a cunoscut regimul sovietic, căreia îi este predată Limba şi Literatura Română în şcoală, care are acces la o mass-media în limba maternă şi care nu ezită să vorbeasca o limbă infectă. Îngrijorător este faptul că utilizarea unui limbaj sub limitele oricărei norme lexicale a devenit o modă, o modalitate de a te da mare şi tare şi de a-ţi face loc prin aşa-numitele “cercuri de elită”, care nu sunt deloc de elită. Unde vom ajunge în acest ritm? Iar ca o ultimă picătură necesară pentru a umple paharul, ne sunt servite pe tavă circurile şi spectacolele gratuite, oferite săptămânal de către parlamentari. Persoanele care ar trebui să fie un model pentru întreaga ţară, demonstrează exact contrariul, etalânduse prin greşeli elementare: “două braduri”, “ca caracter”,

“osuri” şi multe alte formulări ingenioase sunt departe de normele ortografice şi ortoepice ale limbii române.

Criza prin care trece limba română în Basarabia, nu poate fi separată de fenomenul “moldovenismului”. Or, nu putem vorbi o limbă corectă atâta timp cât nu ne cunoaştem adevărata identitate şi atâta timp cât nu ne vom recunoaşte rădăcinile şi istoria. Suntem şi vom fi români prin destinul pe care îl trăim. De unde porneşte atunci această negare a adevărului istoric? De unde vine această dorinţă nefondată a unor persoane de a se declara “moldoveni” şi vorbitori de “limbă moldovenească”, limbă care nu există şi care nu este decât o metodă politică de inducere în eroare a populaţiei?

Suntem urmaşii dacilor, iar noile descoperiri istorice ne demonstrează că suntem un popor mult mai puternic decât am fi crezut vreodată. Am fost luaţi drept marionete, am jucat mult timp în spectacolele regizate de alte naţiuni, au fost puse între noi frontiere, dar am reuşit să rezistăm. Iar dacă limba română a mai rămas română după toate încercările la care a fost supusă, atunci trebuie să recunoaştem că puterea poporului nostru stă anume în ea. De ce să ne negăm pe noi înşine, de ce să distrugem arma cea mai de preţ pe care o avem?

Basarabeni, nu auziţi plânsul înfiorător al limbii române? Nu-i auziţi chemarea? Unde vă este sufletul? Unde v-a rămas solidaritatea? Limba Română îşi cere drepturile, Limba Română vrea înapoi la ea Acasă!!!

BASARABIA SAU CUM AM AJUNS SĂ FIM AI NIMĂNUI Am fi trăit ca în paradis, dacă nu ar fi fost tragicul an 1812. Nu mă refer acum la o economie mai prosperă sau la un sistem politic mai stabil, ci la situaţia în care s-ar fi aflat limba şi cultura românească.

Deja de secole bune trăim în mizeria şi în minciuna cu care încearcă să ne „îndoape” guvernarea, iar atunci când ne dăm seama că am fost învăţaţi un adevăr istoric care s-a tot schimbat o dată cu majoritatea parlamentară, vedem şi sărăcia de idei şi de valori în care am fost crescuţi. „1812 – anexarea Basarabiei la Imperiul Rus”, aceasta citeşte un elev de clasa a 8-a în manualul său de istorie, doar că nimeni nu-i spune atunci de nedreptatea care a fost făcută, de faptul că 3

Anul VI Numărul 2 (62)

ISTORIA CULTURII

Februarie 2014

excesul de prostie pe care îl văd în jur decât de nevoie, se răresc pe zi ce trece. De ce nu s-au început mai devreme campanii de genul „Moldova fără oameni”? De ce ne-au lăsat să sărăcim şi în oameni, nu doar în cultură?

Mă doare mult şi faptul că am fost rupţi în bucăţi. „Oamenii cu putere” au văzut în noi o mână de lut pe care au modelat-o „după forma şi asemănarea” viselor pe care le-au avut noaptea. Dintr-o Basarabie care niciodată nu a fost prea mare, au făcut una şi mai mică, obligând o parte a ei să cânte şi să danseze „Козачок”-ul ucrainesc în locul doinelor şi al horelor …

Sărmană Basarabie şi sărmani noi, cei care suntem copiii tăi. Mă gândesc uneori că nu te-am cunoscut atunci când erai întreagă, când ştiai cine eşti, atunci când erai sigură de viitorul tău, când mai sperai într-o zi de mâine mai bună, când nu erai condusă de o democraţie mascată de minciună, dar, cu siguranţă, prefer să-ţi păstrez în suflet acest chip, construit atent de imaginaţia mea.

Sărmană şi scumpă Basarabie, cum să facem să te aducem înapoi acasă? Cum să te salvăm, să nu te mai lăsăm să cerşeşti dreptate, identitate, valoare, să nu-ţi mai stropeşti cu lacrimi trecutul zbuciumat şi prezentul nesigur? Cum s-a întâmplat că Ştefan cel Mare a dat greş şi că o parte a Moldovei nu mai e a „urmaşilor urmaşilor” lui, ci … a nimănui?

Mihaela R., studentă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitate de Stat, Chişinău

aşa-numita anexare a fost un furt; nimeni nu-l educă să-l doară sufletul când citeşte despre prostia care a urmat după anexare, cum ni s-a luat încetul cu încetul dreptul de a ne vorbi limba, cum i-a fost distrusă frumuseţea, despre cum am fost făcuţi bucăţele atunci când în 1856 ni s-au luat Chilia, Ismailul şi Cetatea Albă. Nimeni, absolut nimeni nu injectează în copiii aceştia naivi serul antimoldovenismului şi ne pomenim că noi, generaţia tânără, nu ne deosebim deloc de cei care au trecut vremurile făţarnice ale Uniunii Sovietice şi că la fel ca ei ne împărţim în două grupuri mari – „români în suflet şi moldoveni în paşaport” şi „moldoveni”. Cum e posibil ca având atât de mult acces la informaţie să te mai laşi prostit de plăcerea euforică a unor interese politice şi să mai crezi că pe bună dreptate e numele de „moldovean” şi de limbă „moldovenească”? Paradoxul ce se întâmplă, din păcate, e că o mare parte dintre cei infectaţi cu maladia numită „moldovenism” accentuează acest lucru atunci când fac vreo prostie. Am zis o frază care e departe de normele gramaticale şi lexicale ale limbii, e „pe moldoveneşte”, am făcut vreun lucru fără sens – „acţionez ca moldovenii” şi astfel, involuntar, noţiunea de „moldovean” şi de limbă „moldovenească” au început să aibă un sens negativ.

Urmaşi ai lui Burebista, ai lui Decebal, ai lui Ştefan cel Mare, am ajuns să nu mai ştim cine suntem, ai cui suntem şi ce-i cu viaţa noastră. Se scot la iveală tot mai multe date despre trecutul nostru, ni se spune că nu noi, românii „de la Râm ne tragem”, ci Râmul se trage de la noi, iar basarabenii îşi continuă agonia. Izgoniţi din propria ţară mai mult din

P E R S O N A L I T Ă Ţ I B OTO Ș Ă N E N E U I TAT E I OA N C . G E O R G I A N ( 1 8 5 8 - 1 9 2 7 )

Gheorghe Median împlinit, în luna octombrie 2013, 155 de ani de S -au la naşterea lui Ioan C. Georgian, profesor de istorie,

din partea celor care s-au ocupat de istoricul acestei instituţii, materialele de prezentare al prestigioasei instituţii de învăţământ bucureştene, pe care le-am consultat, nefăcând referire la numele său.

Ignorarea sau simpla nominalizare a profesorului Ioan C. Georgian, pot crea impresia falsă, că acesta a fost doar unul dintre mulţii profesori ai vremii sale, nu mai merituos decât alţii, despre care, nu ar fi nimic deosebit de spus. Şi totuşi, despre el au scris nume mari ale culturii româneşti: istorici, filosofi, scriitori, oameni de ştiinţă, evocările lor, pline de căldură şi recunoştinţă, probând faptul că a fost un mare dascăl, o personalitate de excepţie a şcolii româneşti.

Am cunoscut adevărata dimensiune a personalităţii profesorului Ioan C. Georgian, din paginile lucrării monografice „Însemnări istorice despre satul Vorniceni din Ţinutul Dorohoi”, scrisă de Octavian Ionescu ( apărută în anul 1999, la Editura „Axa” din Botoşani n. n.) al cărei exemplar dactilografiat, din anul 1970, îl păstrăm. În lucrare, 21 de pagini ( de la 475 la 496), sunt dedicate lui Ioan C. Georgian, autorul aducând în faţa cititorilor, date inedite privind viaţa şi activitatea acestuia, culese din numeroase şi variate surse

între anii 1879 – 1915, la două dintre cele mai renumite şcoli româneşti: liceele „A. T. Laurian” din Botoşani şi „Sfântul Sava” din Bucureşti, un om care, în ciuda meritelor sale, a rămas aproape necunoscut.

Numele său, este consemnat, fugar, în cunoscuta lucrare monografică „Istoria Liceului Laurian din Botoşani 1859 – 1909”, publicată de profesorul Nicolae Răutu, dar, de neînţeles, între numeroasele fotografii ale profesorilor şcolii, care sunt reproduse în paginile sale, nu se află şi cea reprezentându-l, deşi a fost coleg de cancelarie cu autorul cărţii. La fel de neînţeles, este lipsa de interes cu care societatea botoşăneană a tratat, participarea lui Ioan C. Georgian, la celebrul concurs de la Iaşi, din anul 1894, pentru ocuparea postului de profesor la catedra de istorie universală de la Universitatea din Bucureşti, unde l-a avut contracandidat pe fostul său elev Nicolae Iorga, cu toate că de la plecarea sa din oraş, nu trecuseră decât 7 ani.

Nici activitatea, de peste două decenii, desfăşurată la Liceul „Sfântul Sava”, nu s-a bucurat de o atenţie mai mare 4

Anul VI

ISTORIA CULTURII

Numărul 2 (62)

documentare.

Redăm, în cele ce urmează, cele mai importante referiri la Ioan C. Georgian, din lucrarea mai sus citată, în urma constatării, surprinzătoare, că după aproape 15 ani de la editarea ei, numele profesorului continuă să să rămână în anonimat. Prezentarea sa în paginile revistei „Luceafărul”, va avea, sperăm, ecoul cuvenit, iar cei care gestionează memoria culturală a Botoşanilor şi nu numai, vor avea argumentele necesare pentru a-l aşeza la locul cuvenit, între personalităţile vremii sale.

Demersul nostru se constituie, în acelaşi timp, într-un gest de profundă apreciere adus autorului lucrării, fără ale cărui strădanii, de a da o monografie cât mai completă a Vornicenilor, Ioan C. Georgian ar fi rămas, pe mai departe şi pe nedrept, o figură oarecare a învăţământului românesc.

Ioan C. Georgian, al doilea născut în familia preotului Costache Gheorghiu şi presviterei Maria Gheorghiu, a văzut lumina zilei, în luna octombrie, a anului 1858, în localitatea Vorniceni, din judeţul Botoşani.

A început cursurile învăţământului primar la şcoala din sat, dar din clasa a II –a, a fost transferat la Şcola primară de băieţi nr. 1 din Botoşani, pe care a absolvit-o în anul 1869.

Este înscris apoi, din dorinţa tatălui de a-l face preot, la Seminarului „Veniamin” din Iaşi, ale cărui cursuri le părăseşte după câţiva ani, pentru a se înscrie în primul an al cursului superior al Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani. Elev eminent, termină primul din clasă fiecare an de liceu, iar în anul 1876, trece ca şef de promoţie, bacalaureatul. În toamna anului 1876 se înscrie la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Iaşi. După doar doi ani şi câteva luni de frecvenţă, susţine examenul de licenţă în istorie, iar din februarie, 1879, devine, prin concurs, profesor la cursul superior al Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani.

Trebuie amintit faptul că, asemenea multor tineri dotaţi, a urmat în paralel cu Facultatea de Litere şi cursurile Facultăţii de Drept pe care le-a finalizat, cu diploma de licenţă, în anul 1882.

Ca profesor, în ciuda tinereţii sale, s-a remarcat prin modul atrăgător în care îşi ţinea lecţiile şi mai ales prin maniera de comunicare cu elevii, în faţa cărora a reuşit să se impună, nu prin exagerarea autorităţii, ci prin respectul cu care îi trata, atrăgându-şi simpatia şi respectul acestora. Stau mărturie în acest sens rândurile care i-au fost dedicate de fostul său elev, Nicolae Iorga, în celebra sa lucrare autobiografică „O viaţă de om aşa cum a fost ” : „ Ne-am nimerit la istoria Orientului – unde se rătăcise şi manualul vechi, dar foarte îngrijit, al unui Mendicescu, culegând sau poate şi traducând, seminarist pentru seminarişti, din probabil, vre-o carte în ruseşte – cu un profesor tânăr, deşi nu foarte tânăr, a cărui păreche cu greu s-ar fi găsit. Mic, foarte mic, cu privirea încrucişată, ceeea ce-i dădea un aer misterios, cu mustaţa aspră, rasă, tăiată scurt, Ioan Georgian, fecior de preot, care făcuse şi studii la Paris, la Hautes Études, cum am aflat pe urmă, cînd el a apărut ca rival al fostului şi cred, în adevăr preţuitului său elev de la Botoşani, apărea vorbăreţ, aprins, călcând larg, potrivindu-şi pasul, lângă silueta înaltă, tristă, tăcută a lui Marţian ( profesorul de latină, n. n. ). Spirit revoluţionar, acest om cu neobişnuite scânteieri … vedea, sigur, o altă şcoală. Distanţa necesară dintre dânsul şi şcolarii săi nu înţelegea s-o stabilească decât prin ştiinţă, care nu-i lipsea, şi talentul pe care-l avea cu prisosinţă, fiind, fără îndoială, unul din oamenii cei mai elocvenţi, cei mai plini de

Februarie 2014

vervă – se înscrisese şi ca avocat – pe care i-am cunoscut.

Aşezat pe un simplu scaun în faţa noastră, el improviza după o carte pe care a isprăvit-o prin a mi-o recomanda. O am şi acum: nu e alta decât manualul pentru Universitate, plin de aşa de frumoase descrieri, de fragmente literare aşa de bine alese, de traduceri noi din cărţile sfinte evreeşti ale marelui egiptolog Maspero. Pentru întâia oară, atingeam în pregătirea mea de lecţie, de examen, un aşa de înalt nivel şi eram mândru că nu mă înspăimântă, precum eram bucuros că-mi place aşa de mult.

Ioan Georgian era un om deplin, şi tocmai de aceea el consimţea- mai mult, el găsea foarte natural- să ne trateze şi pe noi ca oameni”. („O viaţă de om aşa cum a fost”, Editura N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 99 -100 ).

După câţiva ani de la debutul carierei didactice, Ioan C. Georgian solicită şi obţine o întrerupere a activităţii, pentru a se perfecţiona în istoria universală. Alege ca loc al realizării acestui proiect Parisul, unde, timp de trei ani, frecventează cursurile renumitei L’Ecoles de Hautes Études), completânduşi cunoştinţele teoretice, cu excursii în locuri istorice din Franţa şi din alte state ale Europei.

Revenit în ţară, îşi reia activitatea la Liceul „A. T. Laurian”, dar la puţin timp după aceasta, în anul 1887, la îndemnul lui D. A. Sturdza, care în calitate de ministru al instrucţiunii publice, îl asistase la ore, se transferă la Bucureşti, mai întâi la Azilul „Elena Doamna”, apoi la cunoscutul liceu „Sfântul Sava”. În anul 1894 s-a organizat, la Iaşi, concursul pentru Catedra de istorie universală de la Facultatea de Litere din Bucureşti, rămasă vacantă, în urma decesului titularului acesteia, profesorul Petre Cernătescu. Recomandat de specializarea făcută la L’Ecoles de Hautes Études, Ioan C. Georgian se înscrie la concurs, unde, a avut surpriza să constate că printre contracandidaţi, se află şi Nicolae Iorga, fostul său elev de la liceul din Botoşani.

S-a vorbit şi scris mult despre acest concurs, în care cei doi candidaţi n-au putut fi departajaţi, fiind necesară repetarea sa, un an mai târziu. A fost declarat câştigător, în final, Nicolae Iorga, dar prestaţia lui Ioan Georgian, a fost deosebită, fapt recunoscut de marele istoric, în mai sus amintită operă memorialistică: „Concursul a ţinut multă vreme, spectacolul luptei atrăgând un public numeros, ale cărui simpatii erau împărţite, dar nu cred că în majoritate de partea mea, aşa de mulţi erau cuceriţi atâţia de verva lui Georgian. Rezultatul a fost puţin măgulitor pentru mine: trecusem cu câteva zecimi numai, de Georgian.”(N. Iorga, op. cit. p. 262).

Reîntors la catedră, profesorul Ioan C. Georgian şi-a continuat activitatea didactică, cu aceeaşi pasiune şi interes, fapt confirmat de preocuparea pentru îmbunătăţirea manualelor de istorie, cu deosebire a celor pentru cursul superior al liceului. În acest sens, revizuieşte, adăugându-le capitole noi şi materiale ilustrative, manualele publicate de profesorul Teodor Ionescu: „ Curs elementar de istoria omenirii, ediţia a III-a, ilustrată cu hărţi şi gravuri – Istoria contemporană”, Bucureşti, Librăria H. Steinberg, 1900, „Evul Mediu şi Istoria Nouă până la pacea de la Westfalia, ediţia a IX-a, pentru clasa a II-a secundară”, Bucureşti, 1903, nouă ediţii din „Istoria Veche”, vol. I, pentru clasa a II-a secundară, opt ediţii din „Istoria Nouă”, vol. al III-lea, pentru clasa a III-a secundară, şi opt ediţii din „Istoria Contemporană”, pentru aceeaşi clasă.

5

Anul VI Numărul 2 (62)

ISTORIA CULTURII

Februarie 2014

istorie.

Pasiunea pentru istorie, nu s-a mărginit doar la îmbunătăţirea conţinutului manualelor şcolare, profesorul Ioan C. Georgian având preocupări şi dincolo de catedră, conferenţiind sau scriind despre fapte şi evenimente din trecutul românesc. Amintim dintre scrierile sale istorice, lucrarea „O pagină din viaţa marelui Ştefan”, editată în anul 1894, în Tipografia „Lupta” Al. Lefteriu, din Bucureşti, în care, aşa cum nota Nicolae Iorga, autorul îl voia pe Ştefan cel Mare „ …domn, de fapt, şi în Ţara Românească” ( N. Iorga. op. cit. p.261).

Profesorul Ioan C. Georgian, a rămas în amintirea elevilor săi, care l-au evocat în cuvinte încărcate de respect şi recunoştinţă.

Astfel, filosoful Ioan Petrovici amintindu-şi de fostul său profesor de istorie de la Liceul „Sfântul Sava”, scria: „ În trecutul şcolei noastre secundare, osebit de ceata numeroasă a profesorilor fără relief … a existat şi o categorie strânsă de figuri proeminente, de oameni în afară de comun, care se afirmau strălucit pe catedră, prin entuziasmul lor comunicativ, prin iscusinţa lor didactică, sau printr-o ştiinţă întinsă şi solidă depăşind cu mult pe cea a manualelor. …

Printre aceste figuri deosebite, pe care ar fi păcat să nu le fixeze, desigur fără exageraţie, dar cu pietate, acei care le păstrează în inima lor, este, cred eu, şi fostul meu dascăl de istorie de la liceul „Sfântul Sava”, Ion C. Georgian. Îl port neaburit în gândul meu, din ziua celui dintâi contact, în clasa I -a a liceului.

Deprins în şcoala primară cu un singur profesor pentru toate materiile, urmăream în primele zile, curios şi intrigat defilarea lungului şir de dascăli, care se schimbau din oră în oră, fiecare având în sarcina sa altă materie a programei. Ţin minte că Georgian a apărut mai la urmă. Până la el făcusem succesiv cunoştinţa altor ipochimene, belferi cu cap de caricatură şi incapabili să impună tăcere, alţii mai fercheşi, dar permanent încruntaţi, socotind că trebuie să ne îngrozească din primul moment, îngheţându-ne cu prealabile vorbe de ocară şi căutându-ne gâlceavă din nimic. Alternând între senzaţii de spaimă şi de ilaritate, am ajuns la ora de Istorie, când îşi făcu apariţia pe uşă un omuleţ mărunt, dar bine legat, cu căpăţâna mare, cu părul negru lucios şi cu mustaţa tunsă.

Intrând grăbit spre catedră, aşezându-se apăsat în scaun şi rotindu-şi o vie privire împrejur materialului uman al clasei îi era cunoscut- profesorul, al cărui fluid ne-a stăpânit deocamdată şi ne-a lăsat cu ochii aţintiţi de interes- începe prin a recomanda ca manual de clasă Istoria Antică de Teodor Ionescu, revăzută de Georgian- adăugând cu tăioasă voce cadenţată: „Iar acest Georgian sunt eu!”

Nu ştiu în ce măsură a contribuit să ne impresioneze această calitate se semiautor al cărţii; ce pot spune e că, din prima zi, s-a statornicit autoritatea neclintită a profesorului, la a cărui oră liniştea nu cunoştea nicio defecţiune, deşi nu era vorba de o tăcere îngrozită, ci numai de una respectuoasă, preocupaţi mai cu seamă să nu supărăm pe omul acesta, ale cărui cuvinte le aşteptam cu nesaţ şi le sorbeam cu lăcomie.

Ce minunată era jumătatea de oră când Georgian începea să ne povestească evenimentele lecţiei următoare! Cu ce interes am străbătut istoria omenirii de la Egipteni până la Romani, mai ales pe parcursul Greciei vechi, de la încântătoarea ei mitologie până la eroica şi luminoasa ei

Georgian nu îşi întrerupea continuitatea organică a povestirii, – o condiţie, cred, a farmecului ei – dar nu era unul în clasă care să nu asculte şi să nu bage la cap.

Desigur, la vârsta aceea nu ştia nimeni ce însemnă şi ce este un orator. Poate nici nu cunoşteam cuvântul. Dar ceeace eram absolut siguri e că Georgian vorbeşte altfel decât ceilalţi profesori, că fraza lui te înlănţuie şi te fură, că te face să pricepi, ascultându-l, chiar reflecţii mai grele şi să cuprinzi cu înlesnire un nămol de detalii care, în gura altuia, te-ar fi copleşit de-a binelea.” ( „O evocare de dascăl valoros Ion C. Georgian” în vol. „De-a lungul unei vieţi”, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 395 – 402).

Numele profesorului Ioan C. Georgian a rămas adânc întipărit şi în memoria altui nume de prestigiu al culturii româneşti, scriitorul Gala Galaction, care-l evocă în articolul intitulat „Galeria dascălilor mei – Profesorul de istorie”, publicat în numărul din 28 aprilie 1930 al ziarului „Universul”: „Încerc astăzi să rechem amintirea neştearsă şi chipul venerat al unui dascăl excepţional. A venit la liceul Sf. Sava odată cu seria noastră, 1890 şi a rămas profesorul nostru în decursul celor şapte ani de liceu, trecând odată cu noi din cursul inferior în cursul superior. Este dascălul de istoria universală Ioan C. Georgian, nume scump, ca un diamant, tuturor celor ce au fost ucenicii lui.

Seria noastră 1890 a fost seria regală a lui Ioan C. Georgian. A pornit cu noi de la clasa întâia şi ne-a dus până la bacalaureat. Întâlnirea mea cu acest profesor aş zice că a avut ceva din tainele predestinării. Am fost, de la început şi dintr-o dată elevul lui de mari speranţe …

Ioan C. Georgian îşi dicta cursul. Manualele lui Teodor Ionescu nu-l satisfăceau. Mai târziu era să le revizuiască şi să le amelioreze. Ne dicta rar, desluşit, luminos. …

Profesorul meu nu avea înfăţişarea prea avantajoasă şi prea amabilă. Era mic de stat, mai prejos de mijlocie. În schimb, avea nişte umeri foarte laţi, un cap mare cu prelungire oblică, o mustaţă ţepură şi tunsă şi o privire categoric strabică. Şi mai avea o voce stridentă şi ingrată, lipsită de orice armonie şi de orice afinitate cu violoncelul.

Dar aceată voce ţipătoare şi uscată interpreta un suflet nobil şi pasionat şi un idealism susţinut care a îmbrăţişat tot cerul adolescenţei noastre.

Ioan C. Georgian bătea la poarta inimii fiecărui elev şi pe fiecare căuta să-l încredinţeze că el este un ins serios, responsabil, şi destoinic să se ocupe de lucruri mari. Acest profesor sporea valoarea noastră sufletească. …

Când eram pe la jumătatea anului, în clasa a patra, profesorul de istorie din cursul superior C. C. Dobrescu s-a mutat la cele veşnice şi Ioan C. Georgian a trecut în locul lui.

Astfel, intrând în clasa a cincea, am regăsit pe marele nostru dascăl şi am făcut cu el încă odată – dar cu lumini şi cu perspective potenţate – istoria universală.

Era primul nostru dascăl spiritualist pe care îl ascultam (afară de bunul nostru catihet din cursul inferior); era singurul cutezător care înfrunta moda libertină a epocii, şi îndrăznea să ne arate, deasupra ruinelor Babiloniei, deasupra împărăţiilor trecătoare, deasupra Ierusalimului şi a Romei, Luceafărul cel neînsemnat, Misterul providenţei Dumnezeieşti”.

6

Anul VI

ISTORIA CULTURII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

anume, invitat de distinsul musafir, i-a făcut propunerea să-i dea o catedră în Bucureşti.

Primi şi, spre părerea de rău a mea şi a prietenilor care ţineam să-l avem printre noi, nu după mult timp a fost transferat la Bucureşti, unde a fost profesor la Azilul Elena Doamna, mai întâi şi apoi la liceul Sf. Sava”.

Ne-am oprit asupra câtorva, numai, dintre cuvintele scrise în amintirea profesorului Ioan C. Georgian, cu convingerea că sunt suficient de edificatoare, pentru conturarea profilului de excepţie al acestuia, şi pentru aşezarea sa, pe locul care i se cuvine, în galeria personalităţilor botoşănene şi a dascălilor de mare valoare ai şcolii româneşti.

Sperăm, de asemenea, că articolul de faţă, va oferi suficiente argumente celor două reputate şcoli al căror dascăl a fost, pentru ca numele său să fie trecut în istoricul acestora şi amintit, pe măsura în care, ca slujbaş al lor, le-a dăruit, cu generozitate, întregul său ataşament, talentul pedagogic şi mai presus de toate, dragostea şi respectul pentru elevi.

Profesorul Ioan C. Georgian este evocat, în cuvinte pline de căldură şi de foştii săi colegi de clasă, sau elevi, de la Liceul „Laurian” din Botoşani, în volumul „Amintiri din viaţa de şcolari” apărut în anul 1923, sub auspiciile Asociaţiei foştilor elevi al liceului „Laurian” din Botoşani. În articolul intitulat „Amintiri”, fostul său elev, academicianul Ioan Simionescu, îl amintea, notându-i numele, printre profesorii care i-au marcat anii de liceu: „ …Colegii şi profesorii îmi umplu zilele … Profesorii iau proporţiile unor uriaşi pe care se sprijină lumea întreagă. Şi e curios. Cu cât mă gândesc mai mult la ei, cu atât îi despart mai desluşit în două categorii: bătrânii şi tinerii.

Cei bătrâni erau seminariştii, simpli absolvenţi de liceu; făceau lecţii după carte, cu: luaţi de aici şi până acolo.

Excepţie făcea Tokarschi, un refugiat polon, erudit în toate, dar învăluit pentru noi în tainica atmosferă a vieţii lui necunoscute.

Cei tineri, săltăreţi, veneau cu erudiţia universităţii proaspăt terminată. Curgeau vorbele din gura lor, ca apa râului de munte. Te durea mâna, la sfârşitul orei, de notele scoase. Eram mândri noi, de ştiinţa lor; ne căzneam să o pătrundem, Georgian, mărunt la statură, vioi la mişcări, ne vorbea ceasuri întregi despre Napoleon”.( Op. cit. p. 22).

Ioan C. Georgian, este amintit, în articolele publicate în acest volum şi de alţi foşti elevi ai săi, – eminentul profesor de limbă franceză Ariton Iacobeanu, publicistul Simeon Labin – precum şi de unul dintre foştii săi colegi de liceu, institutorul pensionar Ioan Cozloschi, din rândurile căruia, reproducem câteva fragmente: „Din trecutul acesta înflorit, astăzi pentru mine atât de îndepărtat, printre chipurile mai vii, sau mai şterse, ale profesorilor şi colegilor mei, îmi răsare în minte, mai luminoasă, figura unui fost coleg, I. C. Georgianu, profesorul de mai târziu.

Nu ştiu pentru ce, poate pentru inteligenţa şi darurile lui fireşti deosebite, cu care era înzestrat, poate pentru cariera ce a făcut de tânăr … amintirea lui în acest moment mă înduioşează mai mult.

Colegi pentru un scurt timp, drumurile noastre s-au despărţit curând, dar atenţia mi-a rămas legată de el şi l-am urmărit, cu viu interes, mult timp. Îmi amintesc strălucitul examen de bacalaureat ce l-a trecut în 1876, şi cum, înainte de a împlini vârsta de 21 de ani, era profesor titular de Istorie, în cursul superior al liceului din Botoşani, care-l formase. Ştiu că şi-a luat licenţa în drept şi nu pot uita frumosul lui dar de vorbire, pe care adesea i l-am admirat, fie în pledoariile din cariera avocăţească, în care intrase, fie la conferinţele ce le ţinea, şi care atrăgeau multă lume. Mai ştiu de asemenea că, obţinând un concediu pentru studii, a plecat la Paris, unde a urmat „Şcoala înaltelor studii”, colindând apoi străinătatea; iar când s-a reîntors la catedra lui din Botoşani, ţin minte bucuria ce am simţit-o şi frumoasa primire ce i-au făcut-o admiratorii lui.

Mi-a rămas întipărit în minte un episod. Într-o după amiază de toamnă, prin Septembrie 1887, mă aflam pe peronul gării noastre şi am rămas surprins văzând pe Georgian braţ la braţ cu ministrul D. Sturza. Ce se întâmplase? După plecarea trenului, am aflat chiar din gura prietenului meu, că în ziua aceea fusese inspectat la liceu de ministrul în persoană şi că i-a făcut favoarea să-l inspecteze numai pe el la orele de dimineaţă, la clasele a 5-a şi a 7-a, felicitându-l în cancelarie, în faţa tuturor profesorilor; iar pe peronul gării, unde venise

B Ă T R Â N U L C A M I O N AG I U

Stelian Platon Bătrân şi obosit cu soarta lui la masă Mânca ascuns în gânduri, pe rugul său cărunt…

Oricum un soare azi făcea ziua frumoasă, Iar grijile-i păreau prozaic amănunt.

Mânca-mpăcat cu sine, candid şi monoton, Numărând absent trecuţi anii ca şi banii.

Uneori mai răspundea blajin la telefon, Ori privea pe geam cum frunzăreau castanii.

Cu zgomot se deschise uşa la intrare Şi-n local intrară trei ciclopice statui.

Sub gecile de piele pline de fermoare, Trei provocatori motociclişti ai iadului.

Trecând pe lângă dânsul, calm, unul dintre ei Îşi stinse absent ţigara-n prăjitura sa.

Părea că-i tolerant şi-amuzat de bătrânei, Dar prezenţa asta, totuşi, îl cam deranja.

Veni şi următorul în drumul spre tejghea Paharul său cu lapte în faţă i-arúncă.

Succesul orbitor şi brusc îl abţiguia, De parcă împlinise cea mai grea poruncă.

Trecând pe lângă blândul, solemnul om cărunt, Al treilea i-aruncă tava cu mâncare. În toate vede însă bătrânul, gest mărunt Şi-un vifor prevestit în lumea viitoare.

Plecă tăcut bătrânul cu vechiul camion, Toate răsunau în el pe drumul neparcurs.

Din când în când, bland, mai răspundea la telefon Şi-i mormăia în sine strigoiul unui urs.

Un moto driver zise mândrei chelneriţe: -Nicicând n-a fost bărbat adevărat bătrânul!

Mă-sa l-a-mbrăcat cred numai cu rochiţe Şi l-a învăţat cum să îşi ascundă sânul.

-Nici bun camionagiu măcar nu-i băiete!

Zise chelneriţa ca o concretizare.

Plecând trecu peste trei motociclete Din care au rămas numai resturi de fiare.

7

Anul VI Numărul 2 (62)

ETNOGRAFIE

Februarie 2014

OBICEIURI ANCESTRALE LA R O M Â N I , Î N P R AG U L P R I M Ă V E R I I D R AG O B E T E L E , M Ă R Ţ I Ș O RU L Ș I BABA DOCHIA

Angela Paveliuc-Olariu anotimpul minunat, când întreaga P rimăvara, natură renaşte aducând în sufletul tuturor dorinţă

de viaţă, speranţă, bucurie, a fost îndrăgită dintodeauna şi aşteptată de către toţi, tineri şi vârstinci, deopotrivă.

Referindu-ne la satul tadiţional românesc, încercăm o întoarcere în timp într-o lume a simbolurilor ce însoţeau sărbătorile începutului de primăvară, altă dată, când totul avea o altă conotaţie, un alt înţeles; Timpul şi spaţiul şi întreaga natură găseau în sufletul omului de atunci o altă percepţie, un alt ecou. Merită subliniată mereu această relaţie strânsă dintre oameni şi natura înconjurătoare, acea “conlucrare a românului cu firea” – sintagmă aparţinând filosofului Mircea Vulcănescu. Această minunată conlucrare se face mai simţită parcă, în anotimpul primăverii şi a sărbătorilor care o însoţesc, oamenii ordonându-şi viaţa în jurul acestora, după cum e şi firesc şi după cum au facut-o mereu, găsind în această realitate sensul deplinei existenţe.

Anotimpul primăverii debutează cu luna martie – luna echinocţiului de primăvară, a noului an agrar, această realitate resimţindu-se în tot ce se petrece în natură şi în viaţa oamenilor.

1 Martie este sărbătoarea mărţişorului a cărui denumire a fost influenţată de numele lunii martie, denumirile mai vechi fiind Dochia şi Dragobetele (I. Ghinoiu). Această realitate apare consemnată şi de către Elena Niculiţă-Voronca, referindu-se direct la zona Botoşanilor (Datini III, pag. 741) “Dochia e cea întîi zi de primăvară. În ziua de Dochie se face mărţişor”.

Mărţişorul, cadou de 1 martie, confecţionat la început din două fire de lînă, albă şi neagră, răsucite într-un şnur – „funia anului”, ce împletea zilele, săptămânile şi lunile celor două anotimpuri. Obiceiul celor două culori – simbolizând iarna şi vara, opoziţia între căldură şi frig, întuneric şi lumină – ţine sigur de tradiţia Dochiei, după cum afirmă etnologul Ion Ghinoiu. Legendele despre Dochia accentuează ideea că românii au avut anul structurat pe o eternă opoziţie a contrariilor.

Originea mărţişorului se pierde în negura timpului – primele atestări documentare datând de la începutul secolului al XIX-lea. Confecţionat aşa cum am arătat, mărţişorul era oferit copiilor (fete sau băieţi) de către părinţi, înainte de răsăritul soarelui, pentru ca aceştia să fie sănătoşi, frumoşi şi feriţi de arşiţa soarelui.

Mai târziu, mărţişorul va fi format din două fire: unul alb, semnificând ideea de puritate şi altul roşu, culoarea aceasta simbolizând vigoare, viaţă, putere, fiind, de fapt, culoarea sângelui şi a focului, uneori având şi un bănuţ de argint sau chiar de aur. Mărţişorul devine, în acest caz, un fel

de obiect de podoabă, purtat la gât sau la piept de către fete şi femei, pentru sănătate şi păstrarea frumuseţii (să fie albe şi rumene ca florile iar soarele să nu le pârlească).

Mărţişorul se purta, fie până la 9 martie (sărbătoarea celor 40 de sfinţi), fie până la Armindeni (1 mai), până la Florii – sau, ca la Botoşani, “până în ziua de Sf. Gheorghe, cînd se pune pe o creangă de trandafir sau un cireş înflorit” (Elena Niculiţă-Voronca, op. cit. pg. 741). În zona Botoşanilor era credinţa că ziua întâia şi zilele de 11 şi 21 ale lunii martie sunt zile rele şi fără de noroc, iar omul nu trebuie să înceapă nimic, pentru a nu păţi ceva rău.

Ca un aspect inedit, necunoscut în prezent, menţionat doar în scrierile Elenei Niculiţă-Voronca – pentru zona Botoşani – era sfinţirea unei plante miraculoase toaia (aconitum napellus) – plantă de leac păstrată altădată la icoane, cunoscută şi sub denumirea de “toiagul lui Hristos”, folosită împotriva farmecelor, a bolii “ceas rău” şi a strigoaicelor care bântuie în ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe.

Toaia era răsădită şi recoltată după un ritual complicat, păstrat, prin tradiţie, în părţile Botoşanilor.

Zilele 1-9 martie sunt cunoscute sub numele de zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor – zile în care Dochia moare şi renaşte simbolic la început de martie când, până în secolul al XVII-lea, Anul Nou a fost serbat primăvara. Moartea Dochiei, ce survine în ziua de 9 Martie, simbolizează moartea anului vechi.

Legendele numeroase existente în mitologia românească vorbesc de o babă urâtă şi rea care-şi persecuta fără milă nora, trimiţând-o să-i aducă fragi şi să pască oile în zilele friguroase de iarnă. Totul subliniază, de fapt, starea conflictuală între noră şi soacră, iar în plan simbolic, opoziţia timp vechi-timp nou; Baba Dochia reprezentă Anul vechi sau marea zeiţă a pământului care este învinsă de nora sa, persoană tânără, puternică, sprijinită de Dumnezeu în toate faptele sale bune, reprezentând Anul Nou. De 1 martie se sărbătoarea şi Dragobetele, care apare 8

Anul VI

ETNOGRAFIE

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

timp, de nunta dorită. În ziua de Dragobete şi gospodarii aveau grijă să dea de mâncare păsărilor cerului punând pe acoperişul anexelor din gospodărie tot felul de seminţe; În felul acesta aveau certitudinea că, la vară, rodul ogoarelor lor nu va fi distrus de păsările respective.

Exista şi o altă frumoasă datină: femeile trebuiau să strângă zăpada, s-o păstreze în vase curate, iar cu apa ce rezulta din topire să se spele pe faţă, pentru a fi cât mai frumoase, existând credinţa că neaua din ziua de Dragobete provine din “surâsul zânelor”.

Amintind, în treacăt doar, câteva din aspectele care ar trebui menţionate, referindu-ne la ziua de 1 martie – o zi care are o încărcătură simbolică deosebită, fiind “gazda” celor trei sărbători ale calendarului popular : Mărţişor, Baba Dochia şi Dragobetele, însoţite de multiple credinţe şi practici miticomagice – am încercat să aducem în memoria afectivă a celor interesaţi câteva frânturi ale civilizaţiei spirituale, atât de bogată şi interesantă în acelaşi timp, existentă în satul tradiţional românesc – despre care eseistul Gheorghe D. Mugur scria în 1928, în cartea sa “Florile”, apărută la Bucureşti: “Satul e tezaurul de adevăr şi de poezie în care se păstrează neprefăcut şi viu sufletul nostru etnic. Acolo e tradiţia şi folclorul care lămureşte firea, forţa şi ingeniul unui neam”

în legende ca fiul Babei Dochia. În opoziţie cu mama sa, el apare ca un tânăr frumos, purtător al dragostei şi al buneidispoziţii, de care se îndrăgosteau toate fetele. Dragobetele a fost identificat în literatura de specialitate cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă şi Cupidon – zeul dragostei la romani.

Sărbătorit începând din 24 februarie, în unele zone etnografice ale României, sau în altele în zilele 1,3 şi 25 martie, Dragobetele nu avea dată fixă (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania). În zilele acestei sărbători, când şi păsările cerului se împerecheau şi îşi construiau cuiburile, fetele şi băieţii doreau, la rândul lor, să se îndrăgostească, cu gândul la o viitoare logodnă sau căsătorie. În acest scop, atunci când era timp frumos, cete de fete şi flăcăi plecau afară din sat, în câmp, fetele culegând primele flori de primăvară (viorele şi tămâioare), păstrate până la Sânziene (24 iunie), când făceau bucheţele cu alte 2 flori (roji, un fel de trandafir sălbatic şi oglici, flori mici galbene), pe care apoi le dădeau pe apă. Împreunarea acestor flori surori – care altfel nu se puteau întâlni niciodată – echivalând cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar (Şezătoarea, XII/1904). În acest timp, flăcăii petreceau glumind şi povestind în jurul unui foc, până cînd fetele porneau grăbite spre sat, dar fiecare dorind, din toată inima, să fie ajunsă din urmă, îmbrăţişată şi sărutată de flăcăul pe care îl iubea.

Sărutul acesta pecetluia o adevărată logodnă, urmată, în scurt

C U LT U R Ă S O C I A L Ă : M Ă R Ţ I Ș OA R E P E N T RU B OTO Ș Ă N E N I L A N OT I Ţ Ă : M A R G A R E TA M I H A L AC H E , ETNOGRAF

Ana Maria Maluş

2

6 februarie, a fost ziua de debut a Târgului de mărţişoare, organizat de Centrul de Creaţie Botoşani, sub atenţia etnografei Margareta Mihalache (de fapt zorii zilei prevesteau deja evenimentul, întrucât, tot sub coordonarea Margaretei Mihalache!, se aşezau amplasamentele pentru artişti şi meşteşugari).

Aici, la târg, cu imaginaţie şi cu creativitate, artiştii plastici şi meşterii populari vă aşteaptă să le admiraţi mărţişoarele şi, bineînţeles, să le achiziţionaţi pentru ca ulterior să le ,,inauguraţi” pe 1 Martie.

Paleta este diferită, menită a mulţumi toate gusturile: mărţişoare meşterite din argilă, mărţişoare textile, mărţişoare din lână, mărţişoare din hârtie, mărţişoare din ghindă şi nuci… Efectiv de toate, pentru toate preferinţele estetice, de la copii până la adulţi, şi pentru toate buzunarele, de la cele duble la cele simple.

Veţi găsi mărtişoarele tradiţionale, simple şi croşetate, începând de la 2 lei, apoi cele mai elaborate (pictate, din ceramică, din ghindă şi multe, şi multe altele), la preţuri între 6 -8 lei. Şi să nu uitaţi să treceţi şi pe la standul ,,Alexa”, unde o deosebită doamnă vă va întâmpina cu un zâmbet, dar mai ales cu o felicitare pictată, un unicat perfect şi, în acelaşi timp, accesibil, pentru a fi oferit în dar de 1 Martie, dar mai cu seamă de 8 Martie!

9

Anul VI Numărul 2 (62)

LA ANIVERSARĂ

Februarie 2014

M E DA L I O N A N I V E R S A R , 6 5 LA ANIVERSARĂ Lucia Olaru Nenati aniversare a unei vârste „rotunde”, adică mai O plină de semnificaţie decât celelealte, nu?

presupune un popas meditativ. Adică, aşa ca şi cum, după ce ai tot urcat un şir de trepte în spirală, ca pe spinarea unei cochilii de melc, te opreşti pentru o câtime de timp să priveşti în urmă traseul parcurs ca pe o operă de artă, realizată în parte de tine, în parte de destin, fără să şti ce procent din ”dreptul de autor” revine fiecăruia.

Privind acum în urmă, aşa cum cere conduita momentului aniversar, văd departe, în zorii tinereţii mele imaginea superbă, de nimic egalată, a viselor şi speranţelor cu care îmi înveşmântam viitorul ce avea să vină şi care mă impiedica să acord atenţia dominantă realităţii precare de atunci. Regăsesc, mai ales, în acel vis obstinaţia de-a realiza ceva deosebit, important, remanent în aria culturii, artei, literaturii, tărâm care pe atunci – avea aura fosforescentă a valorilor supreme ale unei existenţe. Apoi privesc filmul înaintării pe acest traseu în care într-adevăr, am reuşit să parcurg cu sârguinţă dar şi cu brio nişte nivele de învăţământ, până la etajele superioare; apoi să scriu şi să editez nişte cărţi, evenimente care au însemnat nemăsurat de mult în viaţa mea şi care la început au atras preţuire şi interes; m-am „înhămat„ apoi cu aceeaşi energie la qvadriga datoriei în toate locurile unde m-a trimis Domnul Destin ca s-o slujesc pe Doamna Lume – aşa cum spunea Poetul, cel care m-a ţintuit din prima tinereţe sub raza spiritului său infinit – , străduindu-mă să „execut existenţa” „întocmai şi la timp”, cum se zicea pe vremuri în armată, când încă mai exista această structură. Nu mi-a fost lene să îndeplinesc cu bucurie nici rolul de mamă, doar că, neuitând nicicând misiunea scriitoricească, am considerat că nu-i păcat dacă mărturisesc în cărţile mele şi această dulce trăire. Apoi am putut să atenuez un regret, acela de-a nu fi urmat calea unei cariere muzicale aşa cum părea iniţial; şi tot marele meu mentor, Poetul, mi-a înlesnit această recuperare, îngăduindu-mi să-i descopăr şi să-i cânt cântecele, de parcă le-ar fi păstrat ascunse special pentru mine până atunci. Am căutat, găsit şi scos la lumină comori ale trecutului acestui meleag căruia mi-am dăruit floarea vieţii.. Şi încă altele câteva…

Doar că în acest timp, cât eu eram mereu ocupată să îndeplinesc aceste misiuni şi să caut altele, lumea s-a schimbat pe neobservate, mulţi dintre companionii mei de lucrare întru cultură au abandonat această lume, mulţi, prea mulţi alţii, m-au trădat şi m-au pedepsit cu invidie şi chiar cu cruzime pentru toate acestea ca pentru nişte crime făptuite cu premeditare; pe ici, pe colo, au devenit importanţi, puternici şi decisivi oameni care nu s-au străduit să-şi piardă timpul învăţând şi dând zecile de examene ale unei vieţi considerate în vremea mea normale, obligatorii unei deveniri, au intrat, adică, „pe uşa din dos”, prin efracţie, încât au ajuns să decidă totul şi să ne dea la o parte, ba chiar în partea cea mai „fără

vedere la mare” pe noi, ăia credulii, care ne-am pierdut timpul învăţând. Apoi au invadat în multe locuri alţii şi mai şi, care au jefuit tot ce am făcut eu şi alţii, fără scrupule, iar lucrurile pe care le credeam esenţiale, aflate în topul valorilor majore, au devenit treptat desuete încât nu mai ştiu dacă să spun sau nu adoratelor mele nepoţele că reuşita în viaţă se dobândeşte doar prin muncă, cinste şi merit. Şi parcă mai rău din toate e că aura culturii, literaturii, valorilor spiritului, ce părea odinioară o paradigmă eternă, s-a subţiat de tot, a devenit o oază în care se mai adăpostesc doar acei nobili scăpătaţi ai aristocraţiei de altădată a spiritului elevat. Entertainmentul şi manelizarea, dominaţia banului, impudoarea fizică şi morală devenită virtute ş.a., mătură energic şi triumfal din calea lor delicateţea acelei aristocraţii în virtutea căreia mi-am construit cândva, eu şi toţi cei ca mine, proiectul existenţial al tinereţii visătoare pe care am căutat să-l „execut” de-a lungul vieţii mele. Şi totuşi în acest traseu parcurs pe care îl privesc acum retrospectiv, am trăit şi satisfacţii inegalabile, nu numai suferinţe şi decepţii, am dobândit valori de nepreţuit în prietenia şi colaborarea cu oameni de spirit înalt, dar şi cu mulţi dintre cei cu sufletul profund cu a căror comuniune, fie şi trecătoare, am trăit apropierea sentimenului sublimului.

Printre aceşti oameni vă număraţi şi voi, dragii mei cititori/spectatori de bună credinţă, cei care mi-aţi înţeles şi preţuit strădania întru idealul cultural al acestui ţinut şi nu numai. In preajma voastră, dar şi a neuitatului Grigore Vieru, a marii doamne Svetlana Palelogu Matta, a Magistrului acad.

Constantin Ciopraga, a regretatei baronese Lydia Løvendal, a marii poete Ana Blandiana, a preotului cărturar Theodor Damian, a eminescologilor acad. Dimitrie Vatamaniuc sau acad. Mihai Cimpoi, a proteicului Dan Puric şi a atâtor alţi oameni de elită cu care m-am întâlnit şi am comunicat în această viaţă mi s-a părut că, totuşi, lumea valorilor spiritului înalt nu poate să dispară.Vă mulţumesc tuturor – chiar şi adversarilor, pentru provocarea unor noi performanţe! – că mi-aţi dăruit mult din rostul unei existenţe care să merite trăită!

HAIKU “M-a trăit destinul ca pe-o frunză/Cel mai scurt haiku din viaţa mea/Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina/Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea”.

10

Anul VI

LA ANIVERSARĂ

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

M E DA L I O N A N I V E R S A R L U C I A O L A RU N E N AT I , H O N O R I S C I V I S C O M I TAT U S

Ana Maria Maluş crini, trandafiri, crinzanteme L alele, şi multe emoţii adunate azi, 20

Casa Memorială Ipoteşti, cea care a stabilit primele legături ale acestor meleaguri cu Bucureştiul şi, mai ales, cea care a adus primele lucruri acolo. Să nu uităm că Lucia Olaru Nenati este singurul eminescolog la Botoşani, cea care l-a purtat pe Eminescu peste graniţe, de la Chişinău până în capitala Germaniei şi New York. Nu mai este nimeni care să meargă pe această linie, de altfel o sarcină care nu e deloc uşoară. Să nu uităm că Botoşaniul este locul care a dat oameni de mare valoare, dar care s-au realizat în marile capitale europene. De asemenea, au fost şi cei care au venit şi au rămas la Botoşani, printre care şi Lucia Olaru Nenati, care se adaugă acestor spirite luminate, venite să lumineze acest oraş, cu toate că atmosfera înconjurătoare de aici nu a fost mereu una minunată.”

Georgică Manole: „Nu e uşor să vorbeşti despre Lucia Olaru Nenati, mai ales pentru că e greu să alegi din toate realizările sale. Iar Lucia Olaru Nenati e un suflet nobil, rezultat din intersecţia multiplelor talente.” Dincolo de toate, Georgică Manole a ţinut să facă o remarcă, referitoare la „această vigoare intelectuală de nestăvilit”: „Pe unde a cercetat Lucia Olaru Nenati, nu mai găseşti nicio informaţie nedescoperită”.

Steliana Băltuţă: „Lucia Olaru Nenati este una din primele persoane care a ajutat la conturarea secţiei etnografice a Muzeului Judeţean. Şi vă mulţumim că existaţi!”. A ţinut Steliana Băltuţă să ne aducă la cunoştinţă micul cadou, simbolic, pe care l-a făcut sărbătoritei: „O moară de apă, în miniatură. Pentru că moara este cea care macină tot răul din jurul dumneavoastră şi-l duce pe apă, la vale.”

Constantin Adam: „Ne cunoaştem de când Lucia Olaru Nenati a fost director al Teatrului Mihai Eminescu, într -o perioadă deosebit de grea pentru oraşul Botoşani. Iar prezenţa Domniei Sale în această instituţie a fost marcată de două momente deosebit de importante: în timpul directoriatului dumneai a fost organizat primul turneu al Teatrului Mihai Eminescu şi tot sub auspiciul ei a avut loc un alt eveniment deosebit de important, lansarea „Rădăcinilor de foc” a poetului Grigore Vieru, când, în premieră mondială, sa cântat melodia „Eminescu” (Ion Aldea Teodorovici) , melodie care, la cererea înlăcrimată a publicului, a fost repetată de trei ori. Şi să nu uitaţi, doamnă Lucia Olaru Nenati, că sunt enorm de mulţi oameni care vă iubesc!”

Ovidiu Chelaru: „Acest eveniment este un prilej unic şi angelic pentru a admira opera prolifică a unui coleg de

februarie 2014, în preajma orei 14.00. Toate menite Luciei Olaru Nenati, ,,o fiinţă aleasă de Dumnezeu”, aşa cum mulţi au spus, care merită toată aprecierea noastră. Şi vorba muzeografului Gheorghe Median: ,,Din ceea ce face omul pe pământ, rămân două lucrui esenţiale: copii şi opera. Iar opera nu ne-o poate lua nimeni. Ea este a prezentului şi, deopotrivă, a viitorului.”

Primită călduros de toţi cei dragi, care i-au cântat Mulţi ani trăiască, la îndemnul scriitoarei Elena Condrei, poeta noastră a fost ulterior nevoită ,,să facă faţă” unei avalanşe florale, cu îmbrăţişări prieteneşti şi urări sincere cum, de obicei, se zic la astfel de evenimente solemne.

Seria vorbelor frumoase a început cu motivarea şi înmânarea diplomei HONORIS CIVIS COMITATUS, un Titlu instituit de Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară, în cadrul Programului cadru ,,Identitatea comunitară”, iniţiat în 2003, cu scopul de a dezvolta un model de cultură şi educaţie civică susţinut de respectul faţă de personalităţile cu valenţe autentice. Preşedintele Fundaţiei, Ion Istrate, a arătat ca acest Titlu se acordă Doamnei Lucia Olaru Nenati, ca gest de mare respect şi recunoştinţă pentru contribuţia remarcabila la afirmarea spiritului eminescian şi a comunităţii Botoşanilor, prin reactivarea conceptului de localism creator şi revoluţionarea în modul cel mai pertinent şi elegant a fenomenul cultural românesc.

Cu toate că, de-a lungul anilor, s-au scris atâtea lucruri frumoase despre Lucia Olaru Nenati, merită să menţionăm măcar o parte şi din cuvintele rostite în această zi: Gheorghe Median: „Sunt unul din cei mai vechi, care o cunoaşte pe Lucia Olaru Nenati. Am venit odată la Botoşani şi am parcurs acelaşi traseu profesional. Cu toate acestea, în timp, eu am rămas ca muzeograf, dar Domnia Sa, însă, a trecut şi peste hotare. Dar prietenia dintre noi a rămas peste timpuri. Iar evenimentul de astăzi este un eveniment intim, de familie, prin care Revista Luceafărul a adus împreună oameni care se iubesc, care se respectă, iar atunci când e nevoie, se adună pentru a marca anumite evenimente, precum cel de azi, al sărbătoririi aniversării frumoasei vârstei a Doamnei Luciei Olaru Nenati. Am fost mereu mândru că sunt prietenul ei şi, de multe ori, când vorbeşti despre Botoşani trebuie să dai şi detalii despre acest oraş. Eu de fiecare dată amintesc de Eminescu şi apoi menţionez despre Lucia Olaru Nenati, cea care a făcut primii paşi importanţi la 11

Anul VI Numărul 2 (62)

LA ANIVERSARĂ

Februarie 2014

ţinutului botoşănean, a fost încheiat de cuvintele Luciei Olaru Nenati: „Ţin să vă mulţumesc pentru acest eveniment, pe care eu îl simt ca un lucru menit de la Cel de Sus, acel centru de energii minunate, care a făcut posibilă aceasta şi care l-a trimis mesager pe d-l Istrate pentru a-i îndeplini misiunea. Smerit fericit, vă mulţumesc, vouă, că mi-aţi dat astăzi o zi de mare bucurie!”. Şi aşa am păşit cu toţii în al 65-lea an nenatian. Şi cu toţii vom povesti celor alăturaţi în această seara povestea Doamnei blonde cu ochii albaştri de la Ipoteşti, o poveste care, cu certitudine, va dăinui în viitor!

breaslă, dar mai ales a unui discipol al Luceafărului nemuritor de la Ipoteşti”. Şi a ţinut Ovidiu Chelaru să aducă un prinos printr-o poezie, urându-i în final la „Noi creaţii literare / De valoare şi răsunet.” Ştefan Cervatiuc: „Îmi aduc aminte că, nici bine nu a început serviciul la Botoşani, şi Lucia Olaru Nenati a venit la arhivă să-l studieze pe Eminescu. Încă de pe atunci am întrevăzut personalitatea care avea să devină Lucia Olaru Nenati.”

Elenea Condrei: „Lucia Olaru Nenati este un ambasador cultural al României, al Botoşanilor, şi, nu în ultimul rând, un eminescolog de marcă”. Iar pentru a ne arăta că înfăţişarea angelică a poetei nu e numai rezultatul percepţiei oamenilor cultivaţi, ci şi rezultatul percepţiei omului muncitor, de rând, ne-a povestit despre acţiunea de culturalizare a femeilor, a regimului comunist, de la întreprinderea Electrocontact. „După ce au fost duse într-o vizită la Ipoteşti, acestea au fost întrebate dacă l-au văzut pe Eminescu. Toate au tăcut. Numai una, mai sprintenă la minte, a răspuns: Nu l-am văzut pe Eminescu, dar am întâlnit-o pe soţia lui, o doamnă blondă şi cu ochii albaştri”.

Finalul unei eveniment, absolut trebuitor pentru a asigura, cât de cât, recompensa morală a unui om ce a luptat pe toate fronturile sub stindardul eminescian pentru prosperitatea culturală şi recunoaşterea internaţionala a

L U C I A O L A RU N E N AT I , EXEMPLU DE GESTIONARE A PROPRIILOR IDEI

Georgică Manole Nu e uşor să vorbeşti despre Lucia Olaru Nenati. Atât de multe sunt rezultatele sale artistice, gesturile sale în favoarea conaţionalilor, în beneficiul zonei septentrionale şi pentru românii de pretutindeni, încât e greu să alegi.

Profesional vorbind, este atât de implicată şi corectă, încât a ajuns să deranjeze pe mulţi. Lucia Olaru Nenati e un suflet nobil, izvorât din intersecţia multiplelor talente care sau cuibărit în trupul său.

Am admirat permanent la Lucia Olaru Nenati modul cum şi-a gestionat ideile. Puse una lângă alta, s-au transformat în cercetări făcute cu acribie, în poezii veritabile, în eseuri remarcabile, în fraze constructive, în cântece dedicate neamului său, într-un cult pentru Eminescu, într-o prefaţă la o carte, într-un cuvânt la o lansare… Îmi amintesc ce frumos scria Alex Ştefănescu despre Lucia Olaru Nenati, pe vremea când acesta publica în „România literară”. Mi-am notat câteva rînduri ale criticului din nr. 37 / 2008 al revistei amintite: „Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de o cercetătoare din Botoşani, Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale”.

Autoarea are, după cum dovedeşte, printre altele, chiar titlul volumului, un anumit patetism, ceea ce o face vulnerabilă

într-o lume în care totul se relativizează şi persiflează. Dar este un patetism autentic şi, în plus, se bazează pe o competenţă impresionantă în ceea ce priveşte istoria culturii locale. Lucia Olaru Nenati nu se visează, obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde s-a întâmplat să 12

Anul VI

LA ANIVERSARĂ

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

despre opera bacoviană, Lucia Olaru Nenati adaugă o tulpină nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci chiar occidentalitatea întregii literaturi române generată de ratarea istorică a destinului, după cum bine remarca şi Mihai Cimpoi.

Mulţumirea noastră, a celor care iubesc « Luceafărul » şi programul său, este că în tot ce face Lucia Olaru Nenati se află o vigoare intelectuală de nestăvilit şi un mod de gestionare a propriilor idei impecabil.

crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui. » « Arcade septentrionale » este rezultatul unei cercetări de peste 30 de ani şi este asimilată unei lucrări strict academice. Se spune că pe unde a trecut, Lucia Olaru Nenati a cercetat tot, aşa că, mai în glumă, mai în serios, circulă butada : « Pe unde a cercetat Lucia Olaru Nenati nu mai găseşti nici o informaţie ».

Personalitatea multiplă a Luciei Olaru Nenati este completată de marea sa capacitate de a empatiza cu cei aflaţi în vizorul său ideatic şi de aici magnetismul său izvorât dintrun pozitivism iremediabil, dublat de un zâmbet ce-ţi dă întotdeauna încredere. Câtă muncă fizică, ce cheltuieli materiale şi de timp trebuie să se fi produs numai pentru a aduce acasă studiul despre Bacovia al Svetlanei Paleologu Matta ! Totuşi a avut puterea să spună despre prezenţa Svetlanei în existenţa sa : « mă luminează, mă călăuzeşte, mă uimeşte neâncetat, mă înalţă spiritual, mă ajută de mulţi ani să supravieţuiesc unor zone uneori foarte apăsătoare şi nedrepte ».

Scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta

C H I A R L U C ( I ? ! ) A F Ă RU L , S E PA R E … ( AT E N Ţ I E , T R E B U I E D E C R I P TAT ! )

D.M. Gaftoneanu Stimat auditoriu, Prieteni ai Revistei de cultură ,,Luceafărul” De o bună bucată de timp sunt prins în mrejele unei dileme din care mă tem că nu pot ieşi de unul singur- încă nu m-am lămurit care dintre aceste două ipostaze ar putea fi mai tristă pentru un oraş cu resursele şi tradiţiile culturale ale Botoşaniului: prima, să aibă o masă amorfă şi lipsită de reacţie de intelectuali yesmeni şi sicofanţi sau a doua, să aibă oameni de mare valoare pe care să nu ştie sau, culmea, să nu vrea, pur şi simplu, din diverse raţiuni, să îi pună la treabă.

Din fericire, până când mă voi dumiri eu, urmărind punctul de vedere avizat al oficialilor de sus de tot, se pare că suntem o zonă ferită de asemenea calamităţi şi, mă bucur să constat că nu ne aflăm în niciuna dintre aceste două situaţii.

Menţionez că, dacă voi fi acuzat cu probe clare de remarci pline de sarcasm, nu mă voi apăra şi nici nu voi aduce nici un fel de contraargumente. Revin la motivul reuniunii de azi şi anume ziua de naştere a distinsei poete Lucia Olaru Nenati, din care, asa cum reiese din interviul „Scriitorul, destin şi optiune”, interviu de acum câţiva ani pe care domnia sa l-a acordat acordat scriitorului Petruţ Pârvescu, voi cita un scurt pasaj despre rostul scriitorului: „să încerce să lumineze, să aprofundeze marea taină a Fiinţării, decelând ceea ce depinde de voinţa sa, de cele programate aprioric de Marele Programator a tot ce există. Asta e ceea ce avem de făcut în cursul vieţii noastre, să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului.”

Modesta mea percepţie îmi sugerează, am mai spus-o, că şi în economie, şi în literatură, în peisajul postdecembrist s

-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia Vestului sălbatic, iar urmările profund nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de aici încolo. Deseori am zâmbit amuzat citind fugitiv comentariile-miasme ale unor confraţi cârcotaşi de profesie, confraţi în ghilimele, în legătură cu „strădania” doamnei Nenati de fi la „kilometrul 0” al tuturor lucrurilor, personaje cărora nici că le putea găsi un raspuns mai savuros: ”Dar vai de lumea care nu mai ştie/ Să-şi recunoască sufletu-n poeţi./ Nu-i lume dar, ci-i o menajerie/ Plină de şerpi râioşi şi… porci mistreţi!”

Chiar dacă nici Botoşaniul literar nu este scutit de tensiuni, frământări şi ciocniri între Scyla eminesciană uşor 13

Anul VI Numărul 2 (62)

LA ANIVERSARĂ

Februarie 2014

conservatoare (pe care o asimilez umoristic cu Partidul Căii Juste de pe malurile Bosforului!) şi Caribda liberalismului xzecist, parafrazându-l fin pe Fidel Castro (cu care, în paranteză fie spus, am un motiv de mare-mare mândrie să fiu născut în aceeaşi zi!) proclam: Lupta continuă, victoria e aproape! Victoria noastră, evident! Cum, care noi???

Urmărind distrat lista personalităţilor care au venit pe lume pe 20 februarie: Carl Czerny, muzician, pianist virtuoz austriac; Ludwig Eduard Boltzmann, fizician şi matematician austriac; Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist român; Robert Altman, regizor american; Sidney Poitier, actor american; Mircea Maliţa, scriitor, matematician şi diplomat român; Peter Strauss, actor american; Grigore Leşe, interpret român de folclor; Cindy Crawford, fotomodel, actriţă americană, am remarcat că, surprinzător sau poate, nu, ştiam câte ceva despre ei, îmi păreau apropiaţi, oarecum familiari.

Aşa o fi tiparul nescris al tuturor celebrităţilor zilei?

Am impresia şi aici glumesc, desigur, că, de la aceştia, sărbătorita noastră de astăzi a preluat cu abilitate câte un pic din caracterul fiecăruia, dar, prin poezie, articole şi lucrări, cele mai multe în comun le are, după cum prea bine ştim, totuşi, cu Marele Mihai Eminescu. În încheiere, catrenul umoristic (atenţie, trebuie decriptat!), dedicat revistei „Luc(i?!)afărul” cu urarea de „La mulţi ani cu sănătate!” adresată călduros d-nei LUCIA OLARU NENATI:

CHIAR LUC(I?!)AFĂRUL, SE PARE… „Om de geniu este cel ce râde de el însuşi. De aceea un geniu nu poate fi rău…” (Mihai Eminescu) Tip… vulcanic, ars de soare, enigmatic sub sombrero, Cu blazon şi cu onoare, stâlp la „Kilometrul zero”…

Pe la colţuri, spun (din frondă!) critici-jumătăţi de gură C-ar avea cu zâna blondă… o frumoasă legătură!

D E Z I UA TA R E G I N Ă .

L U C I A O L A RU N E N AT I

Ovidiu Chelaru D E Z I UA TA REGINĂ

Mult stimată doamnă Lucia Olaru Nenati şi onorat cititoriu Mă bucur nespus că am avut ocazia de a participa la aniversarea zilei de naştere a reginei poeziei botoşănene, eveniment care a avut loc sub cupola Revistei ,,Luceafărul”.

Este un prilej unic, înălţător şi angelic, ca la acest ceas aniversar, să putem savura şi admira împreună, scriitori şi oameni de cultură, opera deosebit de prolifică şi valoroasă a unui coleg de breaslă. Opera, realizată în zeci de ani de trudă susţinută, talent şi har divin, i-a conferit dreptul de a ocupa un fotoliu din pluş, în panteonul literaturii noastre naţionale.

Acest fapt are o dublă semnificaţie. Mai întâi una personală a Domniei sale, că îşi vede încununată cu succes strădania de o viaţă pe tărâmul înnobilării spirituale a celor dornici şi pasionaţi de frumos şi cultură literară şi, nu în ultimul rând mândria noastră a tuturor că azi am sărbătorit în deplină efervescenţă creatoare, un adevărat discipol al luceafărului nemuritor de la Ipoteşti.

De aceea, în total respect şi admiraţie faţă de opera sa nemuritoare, cu evlavie şi închinare, îi aduc prinosul meu de recunoştinţă şi printr-o succintă poezie.

14

De ziua ta regină Cu florile pe masă, Toţi îngerii se-nchină La aura-ţi frumoasă.

Ce-ncununează-n vuiet Creaţii literare, Prin vers, proză şi sunet Mereu atrăgătoare.

Prilej de-ajuns ca cei de faţă Să-ţi ureze-n sărbătoare, Numai trandafiri în viaţă Cu miresme şi onoare.

Ca drept mesager de aur A atâtor condeieri, Un adevărat tezaur Din prezent cât şi de ieri.

Nu pot încheia sub soare Fără a-i ura din suflet, Noi creaţii literare De valoare şi răsunet.

20.02.2014

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

M I H A I E M I N E S C U Î N M E DA L I S T I C Ă P R I M E L E M E DA L I I D E D I C AT E L U I MIHAI EMINESCU

Nicolae Iosub medalii dedicate P rimele personalitate românească

sau legate de o sunt cele realizate pentru omagierea poetului nostru naţional -Mihai Eminescu.

Nici unei alte personalităţi româneşti nu i s-a dedicat o medalie, chiar în anul morţii sale, cum a fost medalia realizată în anul 1889 pentru cel mai mare poet al românilor.

Prima medalie legată de numele lui Mihai Eminescu şi la realizarea căreia poetul a contribuit nemijlocit, a fost medalia dedicată Serbării de la Putna din anul 1871, la care poetul, ca secretar al Comitetului de organizare, şi-a dat toată puterea de muncă şi de convingere pentru pregătirea şi desfăşurarea ei în bune condiţii. El a insistat şi umblat prin ţară pentru strângerea fondurilor necesare, din care s-a putut, în cele din urmă, să se realizeze şi medalia cuprinsă în programul acţiunii.

Medalia de argint şi bronz are pe avers Columna lui Traian şi textul: ”UNIŢI SUNTEM ÎN CUGETU, UNIŢI ÎN DUMNEDIEU”. Pe revers este inscripţionat textul: ”JUNIMEA ROMÂNà ACADEMICà – PUTNA - 15 AUGUST 1871” şi în mijloc: ”ÎN / MEMORIA / LUI / ŞTEFANU / CELU / MARE”. Medalia are un diametru de 35,5 mm şi o grosime de 3 mm, greutatea de 21,5 grame.

Aceasă medalie din argint şi bronz a fost prevăzută în Programul manifestărilor la punctul 18.-,,Reaîntoarcerea în biserică, urmând împărţirea monedelor de aducere aminte" (Program întocmit de Aurel Mureşianu).

şi 30 mm, are anou de prindere, ceea ce dovedeşte că ea a fost purtată la piept cu prilejul unor manifestări dedicate lui Mihai Eminescu, de către prietenii şi admiratorii poetului. Sau executat medalii din bronz, bronz argintat, bronz aurit, argint, argint aurit şi din aur. Variantele existente şi dimensiunile diferite ne demonstrează că medalia a fost executată în ateliere diferite şi în mai multe tiraje.

Medalia reproduce întocmai imaginea lui Eminescu din ultima fotografie, realizată la Botoşani de fotograful Jean Bielig. Pe exemplarele din argint se află doi delfini, ce constituie marca românească, ceea ce demonstrează că ele au fost bătute în ţară.

Este păcat că prima medalie dedicată lui Mihai Eminescu nu redă chipul poetului din prima sau a doua fotografie, cele mai cunoscute de public şi îndrăgite, dar, probabil, cei ce s-au ocupat de realizarea medaliei nu au avut la dispoziţie decât ultima fotografie a poetului. Această fotografie a fost realizată de Mihai Eminescu la insistenţele elevilor liceului ,,Matei Basarab” din Bucureşti, care voiau să constituie o societate cu numele poetului şi care lansaseră liste de subscripţie pentru ajutorarea lui. Această ultimă fotografie a poetului ajunge în posesia Societăţii ,,Eminescu” din Bucureşti şi al Corneliei Emilian din Iaşi, a cărei fiică se ocupa cu strângerea de fonduri băneşti pentru ajutorarea lui Eminescu.

Ziarele ,,Curierul Românesc” din 20 iunie 1889 din Botoşani, ,,Universul” din 28 iunie 1889 din Bucureşti şi ,,Fântâna Blanduziei” din 2 iulie 1889, publică informaţii privitoare la realizarea acestei medalii şi locul execuţiei sale, ceea ce ne face să atribuim oraşului Iaşi această iniţiativă:,,Din Iaşi se scrie că mai multe persoane din acest oraş au luat iniţiativa de a bate o medalie comemorativă în amintirea lui Eminescu. Medalia s-a comandat în străinătate”.

Cred că, Cornelia Emilian împreună cu fiica ei şi comitetul de eleve ce adunau bani pe liste de subscripţie pentru ajutorarea poetului şi din alte manifestări culturale au luat iniţiativa realizării acestei medalii. În această acţiune Cornelia Emilian a fost ajutată de prietenii lui Eminescu din Iaşi: Emilia Humpel sora lui Maiorescu şi soţul său, Miron Pompiliu, inginerul Ştefan Emilian, Ioan Roman, inginerul Anton Savu şi alţii.

Pe măsură ce se mai adunau bani de pe listele de subscripţie se realiza câte un tiraj din medalie. Aşa se explică că se cunosc trei variante cu dimensiuni diferite, materiale diferite şi cu deosebiri de execuţie între ele. În ceea ce priveşte autorul (machetatorul) medaliei, cred că acesta este opera profesorului de desen decorativ din Iaşi, Celesti Fabio de la Şcoala de Arte şi Meserii, pe care soţii Emilian îl cunoştea, iar cei ce s-au ocupat de baterea medaliei au fost fraţii Şaraga din Iaşi.

Medalia realizată de ,,Junimea Română” în 1871 Medalia, realizată în anul 1889 este dedicată lui Mihai Eminescu, având ca imagine ultima fotografie a poetului, prin grija prietenilor şi susţinătorilor lui din Iaşi, oraşul unde Eminescu a trăit şi lucrat timp de 7 ani de zile. Este cea mai rară şi preţioasă medalie dedicată unei personalităţi româneşti. Medalia este din argint, unifaţă, de o mare simplitate, care redă chipul poetului obosit de boală şi lipsuri şi inscripţionată cu numele- MICHAIL EMINESCU- şi anii 1849-1889.

Medalia este destul de rară, găsindu-se câte un exemplar la Muzeul de Istorie Naţională, Casa Memorială Mihai Codreanu din Iaşi şi la alţi câţiva colecţionari, ceea ce ne dovedeşte că tirajul ei a fost destul de redus.

Medalia este cu o singură faţă, are diametrul de 20, 24 15

Anul VI Numărul 2 (62)

EMINESCIANA

Februarie 2014

Din păcate, o medalie realizată de membrii Societăţii Junimea, căreia Mihai Eminescu i-a dat atâta greutate şi strălucire nu a fost realizată, deşi, fonduri băneşti pentru o astfel de medalie existau. Pentru junimişti, probabil, le-au rămas în memorie chipul poetului obosit şi bolnav, din ultima perioadă a vieţii, mai puţin interesant pentru ei, şi n-au considerat să-l imortalizeze într-o astfel de medalie. Ar fi putut realiza medalia cu chipul poetului, după medalionul de la mormântul de la cimitirul Bellu.

Medalia Mihai Eminescu din 1889 Următoarea medalie, dedicată poetului, este aceea din anul 1909, realizată la 20 de ani de la moarte, prin grija comitetului de organizare a comemorării poetului la Galaţi, comitet condus de magistratul de origine botoşăneană, Corneliu Botez. Deşi este o medalie ce redă chipul lui Eminescu, mai puţin reuşit din punct de vedere artistic, este tot atât de importantă pentru medalistica eminesciană ca şi prima medalie.

Cu ocazia comemorării a 20 de ani de la moartea poetului s-a realizat un frumos şi interesant album intitulat ,,Omagiu lui Mihai Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850- 16 iunie 1889- 16 iunie 1909” şi o medalie comemorativă. La pagina 209 din album- ,,Diverse” se consemnează: ,,Comitetul de organizare a comemorării poetului Eminescu din Galaţi, în urma ofertei librăriei Şaraga din Iaşi transmisă prin domnul magistrat George Angelescu, membru al Comitetului, a hotărât baterea unei medalii comemorative în amintirea celor 20 de ani de la moartea poetului”. Magistratul George Angelescu, coleg cu Corneliu Botez, preşedintele comitetului, a avut un rol important în organizarea manifestărilor din Galaţi, în anul 1909.

Comitetul a hotărât ca medalia să aibă diametrul de 40 mm şi să fie executată în variante de bronz aurit, bronz argintat, argint şi aur, la preţurile de 1, 2,50, 20 şi 200 lei.

Preţurile depăşeau costurile de execuţie şi din sumele adunate urma să se realizeze şi o statuie a poetului. Medalia are pe avers bustul poetului (a doua fotografie din 1884), purtând o cunună de lauri, iar pe revers o ramură de laur, o harpă şi o strofă din poezia ,,La Steaua”. ,,Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie Era pe când nu s-a zărit Azi o vedem şi nu e”.

Legenda este dispusă pe cinci rânduri, cu versurile strofei trei din poezia ,,La Steaua” şi anii:1850-1889”- În exergă, cu litere mici este inscripţia:,,Galaţi-1909”.Medalia apare în toamna anului 1909, astfel că în numărul 266 din 28 septembrie a ziarului ,,Universul” apare ştirea:,,La Radivon sosec noutăţi”, însoţită de o scurtă descriere a medaliei.

Medalionul lui Eminescu de la mormântul lui Eminescu de la cimitirul Bellu Aceste medalii prezentate mai sus sunt cele mai importante şi mai rare medalii dedicate lui Mihai Eminescu, au fost realizate de prietenii şi admiratorii poetului şi au fost purtate la piept cu prilejul manifestărilor de comemorare a poetului.

De atunci şi până în zilele noastre s-au realizat sute de medalii dedicate vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, fiind personalitatea română cu cele mai multe medalii şi insigne, realizate de iubitorii şi colecţionarii cu tematică eminesciană.

Este un frumos omagiu adus celui mai mare şi iubit poet român- Mihai Eminescu.

P O P O RU L M E U

Vasile Popovici Poporul meu, cât îl cuprinzi între hotarul ţării, din munţi silhui, la Dunăre şi pân’ la valul mării, din Tisa pân’la Nistru, şi brav, şi blând, şi răzvrătit, din altă consubstanţialitate este plămădit; lovit de propria-i istorie, mereu s-a primenit.

Poporul meu, ca rostul meu să aibă noimă, e un mit: Big-Bangul l-a zvârlit în spaţiu, dar nu s-a prăpădit; poporul meu e universul în miniatură şi braţ divin, lovind divin în cei care ne fură şi pe acei care ne calcă rău pe bătătură.

Aversul şi reversul medaliei Eminescu- 1909 16

Anul VI

EMINESCIANA

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

EMINESCU L A „ FA M I L I A ”

Ionel Novac începutul anului 1866, Iosif Vulcan primea la L aredacţia revistei „Familia”, aflată şi ea la primele

bogată corespondenţă între cei doi, corespondenţă care, din păcate pentru istoria literaturii, nu s-a păstrat.

Doar răspunsurile laconice de la Poşta redacţiei probează schimbul de misive dintre Vulcan şi Eminescu (de exemplu „Familia” nr. 10 din 15/17 aprilie 1866: „Cernăuţi. M.E. Ţiam trămis epistolă privată”). Ca urmare, în „Familia” nr. 14 din 15/27 mai 1866 apare cea de-a doua poezie semnată Mihai Eminescu, „O călărire în zori”, poezie cu evidente rezonanţe din lirica lui Bolintineanu.

Mihai Eminescu îi mai promisese lui Iosif Vulcan şi traducerea nuvelei „Lanţul de aur” de Onikel Adam, căruia Vulcan îi răspunde atât printr-o „epistolă privată”, cât şi la Poşta redacţiei (numărul 17 din 15/27 iunie 1866: „Lanţul de aur aşişderea va ieşi. N-ai primit epistola noastră? De ce nu ni mai trămiţi nescari poezii?”).

Eminescu răspunde cu promptitudine solicitării lui Vulcan şi, la intervale de 4-5 numere, îi apare câte o poezie, după cum urmează: „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). Totodată, aflat în aceasta perioadă la Blaj, poetul lucrează şi la traducerea nuvelei, care i se pare prea lungă şi de aceea, la solicitarea lui Vulcan, o trimite pe fragmente, care vor vedea lumina tipar ului în cinci ap ar iţii co nsecutive ale „Familiei” (numerele 33-37 din octombrie-noiembrie 1866).

Anul următor, în paginile revistei îi mai apar doar două poezii, ambele cu puternică rezonanţă patriotică („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867).

apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi.

Autorul, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice.

Plăcut surprins de talentul tânărului de numai 16 ani, Vulcan îi publică una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6 din 25 februarie/9 martie1866, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a su[r]prins plăcut.” De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi.

M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.”

Nu ne este greu să ne imaginăm nerăbdarea cu care „junele” poet a aşteptat apariţia exemplarului din „Familia”, în care să-şi vadă tipărită „încercarea poetică”, dar mai ales momentul în care a putut să citească poezia apărută în numărul 6 al revistei. Va fi avut însă o tresărire când, în dreptul numelui, a văzut trecut Eminescu şi nu Eminovici, aşa cum se semnase el. Ce se întâmplase oare? Părându-i-se că nu are o rezonanţă clară românească, Vulcan şi-a luat permisiunea de a-l româniza, transformându-l în Eminescu, fără a-i da niciun fel de explicaţii. După o scurtă chibzuinţă, poetul a acceptat noua formă a numelui şi din acel moment tot ce a publicat a semnat numai Mihai Eminescu.

Realizări cartofile care marchează debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” Peste două decenii, contestat că el i-ar fi fost naşul literar, Iosif Vulcan arăta în paginile revistei sale („Familia”, nr. 2 din 13/25 ianuarie 1885) motivul care l-a determinat să opereze modificarea numelui („Redactorul însă îşi permise o mică schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine…. româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele Eminescu.”), ca şi faptul că Eminescu „n-a protestat, ba a şi adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele <Eminescu> în literatura noastră; scriitorul acestor şire i-a fost naşul.”

După publicarea poeziei „De-aş avea” urmează o 17

Realizări aniversare ocazionate de a împlinirea a 125, 140 şi 145 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” În 1868, Iosif Vulcan îl întâlneşte pentru prima oară pe finul său literar, sufleor în trupa teatrală a lui Mihail Pascaly, aflată într-un turneu prin Transilvania. Întâlnirea are loc în intervalul 6-7/18-19 august 1868, ocazie cu care, posibil, Eminescu să-i fi înmânat poezia „La o artistă”, publicată de Vulcan în numărul 29 (18/30 august 1868) a revistei „Familia”. Din nefericire, Vulcan nu aminteşte nimic

Anul VI Numărul 2 (62)

EMINESCIANA

Februarie 2014

întreaga durată a revistei <Familia>, pe care Eminescu a citito mereu”, afirma cu tărie regretatul eminescolog Constantin Malinaş.

Profund impresionat şi afectat de situaţia grea prin care trecea Poetul începând din 1883, Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”, aşa cum avea să-i mărturisească Eminescu prietenului său ardelean Ioan Russu-Şirianu, aflat în acea perioda la Bucureşti.

Surprins, Mihai Eminescu îi răspunde lui Vulcan cu vie recunoştinţă pentru gestul făcut: „Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care lam primit vr-odată în viaţă… te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici.” Din nefericire, din scrisoare, socotită de Vulcan ca fiind „una din suvenirile mele cele mai preţioase şi titlul meu de fală”, s-a păstrat doar un fragment, publicat de acesta în numărul 26 din 25 iunie/7 iulie1889 al revistei „Familia”. Ştirile despre Poet relatate în toţi aceşti ani de revista orădeană sunt numeroase, unele arătând preocuparea redacţiei şi a directorului acesteia pentru suferinţele fizice şi materiale prin care trecea Eminescu, altele, mai optimiste, prezentau uşoarele ameliorări ale stării sale de sănătate şi chiar reluarea activităţii. Pentru ca, tot în numărul susmenţionat şi dedicat în întregime memoriei Poetului, Iosif Vulcan să anunţe, cu sufletul sfâşiat de durere, trecerea Luceafărului poeziei româneşti la cele vesnice (în numărul precedent, gata pentru tipar înainte de 15 iunie, nu mai putuse insera anunţul morţii acestuia): „Naţiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jeleşte… Poezie română, plânge!

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă… Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viaţă.” În toţi anii de colaborare, revista „Familia” a publicat pentru prima dată 19 poezii ale lui Mihai Eminescu, un articol şi traducerea unei nuvele. Dacă mai adăugăm alte 17 poezii postume originale, 14 poezii antume, trei creaţii populare culese de Poet şi o nuvelă, putem afirma fără teama de a greşi că revista „Familia” şi redactorul ei au contribuit, mai mult ca oricare publicaţie transilvană, la cunoaşterea şi popularizarea operei eminesciene în rândurile românilor din aceste părţi ale ţării. „La noi a început, dincolo („Convorbiri literare”) s-a înălţat în zenitul renumelui său şi iarăşi la noi a publicat cele din urmă poezii ce a scris, şepte adevărate mărgăritare ale lirei române”, afirma cu netăgăduită mândrie Iosif Vulcan („Familia” nr. 2 din 13/25 ianuarie 1885). Şi, concluzionăm azi, dacă Mihai Eminescu ar fi asociat revistei „Familia” numai prin debutul său literar, ar fi suficient ca meritul acesteia să rămâna în istoria literaturii române indisolubil legat de numele inegalabilului Poet.

în notele sale de călătorie despre întâlnirea şi discuţiile purtate cu tânărul poet, căruia, la numai o lună distanţă, îi publică şi poezia „Amorul unei marmore” (nr. 33 din 19 septembrie/1 octombrie 1868). În 1869 îi apar în „Familia” alte două poezii, „Junii corupţi” (nr. 4 din 31 ianuarie/7 februarie) şi „Amicului F.I.” (nr. 13 din 30 martie/11 aprilie). Anul următor debutează cu articolul „Repertoriul nostru teatral” (nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870), expediat de la Viena, unde poetul se afla de câteva luni, dar acesta rămâne singura lucrare semnată de Eminescu în „Familia” din acel an.

Astfel se încheie prima perioadă a colaborării lui Mihai Eminescu cu revista „Familia” la Pesta, acesta îndreptându-şi în continuare atenţia şi creaţiile poetice spre „Convorbirile literare” de la Iaşi, revistă care îşi făcuse simţită prezenţa pe piaţa vremii de aproape trei ani.

Cea de-a doua perioadă a colaborării lui Eminescu la „Familia” va avea loc după mai bine de un deceniu de întrerupere a legăturilor. Între timp, este posibil ca cei doi să se fi întalnit la Pesta, în 1871, când acesta se întorcea în ţară de la Viena sau când se îndrepta spre Putna, pentru a participa la serbările jubiliare ale mănăstirii, dar, din păcate, nu dispunem de vreo mărturie clară în acest sens. Până în prezent avem doar afirmaţia lui Iosif Vulcan cum că s-ar fi întâlnit, afirmaţie apărută în articolul „Suveniruri bucureştene: Seratele literare la dl. Maiorescu”, după participarea la întâlnirile de la salonul acestuia („Familia” nr.

6 din 5/27 februarie 1884: „Acolo revăzui după doisprezece ani pe genialul Eminescu şi pe alţi vechi cunoscuţi”). În 1879, Iosif Vulcan fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1880, redacţia „Familiei” se mută definitiv la Oradea. Vulcan face mai multe deplasări la Bucureşti şi profită de fiecare dată de viaţa culturală şi socială a Capitalei: vizitează expoziţii, vizionează spectacole teatrale, concerte, participă la şedinţele literare din casa lui Maiorescu, acceptă invitaţii în casele oamenilor de litere, ştiintă, artă etc.

Profitând de una dintre aceste ocazii, la 30 martie 1883, Iosif Vulcan participă la serata Societăţii „Junimea”, ţinută la casa lui Titu Maiorescu. Aici îl întâlneşte pentru a treia oară pe Mihai Eminescu care, cu acest prilej, citeşte şapte poeme, „care au electrizat pe toţi şi au fost întâmpinate cu aplauze entuziaste”, cum avea să afirme mai târziu Vulcan în „Familia” (nr. 6 din 5/27 februarie 1884). La îndemnul lui Maiorescu, Eminescu ii înmânează poeziile lui Iosif Vulcan pentru a fi publicate în revista de la Oradea. Ca urmare, cele mai frumoase poezii eminesciene ajung să vadă lumina tiparului, treptat, pe parcursul anilor 1883-1884, în paginile revistei în care, cu şaptesprezece ani în urmă, îşi făcuse debutul literar. Este vorba despre poeziile „S-a dus amorul” (nr. 17 din 24 aprilie/6 mai 1883), „Când amintirile…” (nr. 20 din 15/27 mai 1883), „Adio” (nr. 23 din 5/17 iunie 1883), „Ce e amorul?” (nr. 29 din 17/29 iulie 1883), „Pe lângă plopii fără soţ” (nr. 35 din 28 august/9 septembrie 1883), „Şi dacă…” (nr. 46 din 13/25 noiembrie 1883) şi „Din noaptea” (nr. 7 din 12/24 februarie 1884).

Acestea constituie ultimele mărgăritare poetice şlefuite de geniul eminescian şi date spre publicare revistei orădene. „Gestul lui Eminescu, făcut la cenaclul <Junimea> din casa lui Titu Maiorescu, de a înmâna cele şapte manuscrise, după lectură, lui Iosif Vulcan, este echivalentul unui atestat de recunoaştere, nu numai a debutului său, dar pentru

Bibliografie: 1. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1932 2. M. Eminescu Poezii în „Familia”, Casa de Presă şi Editura „Anotimp”, Oradea, 1992 3. L . Drîmba, Eminescu la „Familia”, Ed. Cogito, Oradea, 1994 4. Constantin Mălinaş, Eminescu şi Oradea, Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, 2000 5. Colecţia electronică a revistei „Familia”.

18

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

S U R P R I Z Ă , L A B OTO Ș A N I PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU”, 2014, AC O R DAT U N U I C O L A B O R ATO R A L SECURITĂŢII

Ion N. Oprea la Iaşi Ziua Unirii 2014 trebuia să se C um sărbătorească fără desfăşurarea tradiţionalei Hori

a înfrăţirii, oficialii politici fiind ocupaţi cu împărţitul porţiilor de fasole şi a băuturilor de după, tot aşa la Botoşani, pe 15 ianuarie, Premiul Naţional de Poezie « Mihai Eminescu », surpriză pentru toti cititorii, a fost decernat fără ca massmedia ieşeană să-l amintească pe titular, dar acordat unui colaborator al Securităţii ceauşiste.

Să mă explic. Despre evenimentul de la Botoşani scrie în « Ziarul de Iaşi » Nichita Danilov, om competent, directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, notând : « Un laureat al Premiului Naţional de Poezie : Ion Mureşan », nu Mihai Eminescu, cum corect trebuia scris.

Susţinâd hotărârea decidenţilor ale căror nume din juriu nu ne sunt spuse, autorul opiniază că decizia acestuia nu numai că este un « act reparatoriu, ieşit din şablon », dar pentru el care “l-a descoperit » pe la sfârşitul anilor şaptezeci în paginile revistei Echinox, adică domnia-sa, Ion Mureşan este « o revelaţie ».

O revelaţie pentru că dacă un Mircea Cărtărescu sau Traian T. Coşovei, colegi de generaţie, ai anilor optzeci, purtau un mesaj nou, anticeauşist, plămădit undeva în « culisele’ timpului şi cu « circulaţie aproape clandestină », la Ion Mureşan poezia era alta : « versurile sale se ridicau dincolo de contingent, fapt care le face să fie şi azi mai puţin perisabile în timp », scrie Nichita Danilov în termeni generici, enigmatici, ca să ne convingă de meritele pe care le are laureatul 2014. Şi analiza poeziei în cauză, – neonorată sau amintită măcar de vederile lui Creţu Bogdan în « Anul literar 2013 (II). Poezia şi critica literară », nici Nicolae Creţu în « Lansări şi re-lansări de cărţi », Ziarul de Iaşi, 14 şi 20 ianuarie 2014, nici de Doris Mironescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Florin Iorga şi George Onofrei în « Suplimentul de cultură » de la Iaşi nr. 424 şi 425 din 11-24 ianuarie, care, în plină sărbătorire anivesară a naşterii, nu scrie un cuvant despre Mihai Eminescu – continuă la Nichita Danilov pentru Ion Mureşan care nici el nu are niciun merit în promovarea celui care este « Omul deplin al culturii româneşti » (Florin Cîntec, în Ziarul de Iaşi, 15 ianuarie), cel care, după 1989, « în Parlamentul României este parafrazat, denaturat, fabricat chiar, însă niciodată citit, respectat, înţeles » (Eminescofagii, Ioan Milică, Ziarul de Iaşi, 16 ianuarie). « Nu am decât o prejudecată, – realitatea” îl citează pe cel cu trofeul, ca să-i justifice succesele. Şi ca să poată cunoaşte şi reda realitatea promisă, ni se spune, dar cine

crede, dobânditorul Premiului Naţional de Poezie, ştiţi ce face ? “îşi anihilează simţurile”. “Le transcede asupra lucrurilor înconjurătoare », precizează explicatorul şi… caută realitatea. Şi aşa, prin anihilarea văzului şi auzului, a mirosului şi pipăitului, ca « un orb », înarmat « cu un baston, noapte de noapte, orbecăieşte prin labirintul « galbenei urechi (!)a omenirii », « pluteşte ca un stârv pe apele mlaştinilor primordiale », are revelaţii şi citeşte versuri, ca acele care duc la propiul portret, din « Poemele luminii », în care, poate pentru că are mustrări de conştiinţă, se întâlneşte cu …

Lucian Blaga, care « e mut ca o lebădă »…

Dar cum sufletul lui Blaga e în căutare, şi la Mureşan, cel cu simţurile abandonate, căutarea îmbracă chiar o haină, ştiţi de care, viscerală. Îmbrăcat astfel, în felul lui face poezia despre care vorbeşte Nichita, cea premiată la Botoşani, ocazionat de eterna, încă, prezenţă a lui Eminescu, alta mai bună lipsindu-i, se vede. Dar viitorul om cu trofeul îşi caută vocea, „pe cea lăuntrică”, el nu lucrează la suprafaţă că, ştiţi, vrea să fie cunoscător al realităţilor zilei visceral, nu prin simţuri la care a renunţat, şi „se înalţă ca şarpele din ou, pentru a-şi muşca propria coadă”. Argument, vorbe-n vânt, favorabil acestei întâmplări de neimaginat la oamenii care scriu poezie sănătoasă este şi afirmaţia: „la masa de lucru a lui Mureşan şade nebunia”. Aici e aici. Şi, cum Mureşan “nu înalţă monument” nici cunoaşterii, nici adevărului, nici o vorbă în poezie despre Eminescu de pe urma căruia primeşte onorurile dar şi Premiul – că simţurile ştiţi ce a făcut cu ele – pentru a percepe totuşi frumuseţea lumii din afara lui, el care lucrează în interior, izbuteşte ceea ce nu a realizat nimeni: „îşi pune de-a dreptul pe pielea inimii, peruca aspră din piele groasă!”. Cu ea sau fără, fără simţuri, dar conştient că numai printr-o „mai bună disciplinare a sângelui” va putea accede la „ordinea rece a indiferenţei” ce domneşte în Univers, unde „lucrurile se rotesc îngheţate unele în faţa altora!”, poetul, ca 19

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

aminte din tinereţe, mergem la Cluj, poate câştigă Botoşanii trofeul anului, după procedeu, azi tu, mâine eu…

un miracol, devenit sensibil, la tot ce se petrece în jurul său, transcende în propriul mic univers, unde, nu se ştie de ce, dar trebuie să credem.

Aşa cum insensibil era, i se creează „o stare de milă şi angoasă”, încât, sensibilizat, „muşchii feţei îi tremură”, „ochii îi devin pufoşi ca două gheme de lână înaintea unei muşte strivite din întâmplare”. Ei, aşa, poezia devine „credibilă, demnă” de premiul cel mare pe care numai USR îl poate oferi merituoşilor, deveniţi astfel prin relaţii şi nu numai. Şi pentru ca poezia lui Ion Mureşan să fie cu viers de premiu, adaugă Nichita Danilov, ca eu, cititorul, să nu-l înţeleg nici pe poet ( nu a scris el “Poemul care nu poate fi înţeles?”, Târgu Mureş, Editura Arhipelag, 1993!), nici pe analist, crezul poetului, ni se spune, este cât se poate de clar: „ating lucrurile, ca şi cum coapse de femei aş atinge”. Şi spune analistul, cel care astfel dobândeşte „revelaţii” admiratoare, poetul „îşi bălăceşte! degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un borcan de iaurt şi amestecă reflexiile până ce percepţiile sale lirice capătă consistenţa unui aluat moale”.

Aşa analiză poetică, da!

Ajuns la un fel de plăcinte… dar din aluat se pot obţine şi alte bunătăţi proprii festivităţilor… iată şi ceea ce se află în vederile domnului Nichita Danilov, trimis la Chişinău, să ni-l statueze unde merită pe Mihai Eminescu…. „În memorabilul poem (!) „Înălţarea la cer”, pentru care Ion Mureşan a fost recompensat: „Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei/ fără piele ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori/ cu ce sunt eu mai presus decât măcelarul ce după închiderea prăvăliei/ plângând îşi îngroapă faţa în hălcile de carne care i-au rămas nevândute?” Aşa traduce şi mai explicit devenitul sensibil poet: „eu îmi pun grumazul între lucrul şi cauza sa/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul”. Ei, aşa este chiar poem, fără ultimele cuvinte nici nu se putea premia versul lui la Botoşanii lui Mihai Eminescu!

La afirmaţiile de mai sus, pe care eu nu le consider nici simple versuri, şi nici cum poem, sunt aduse de Nichita Danilov şi alte elogii, dar total neelocvente prin ceea ce se numeşte avertisment adresat în aşa numitul poem celor care „se ocupă de poezia concretă”: „Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut vreo ureche pe burtă (!) – cu burta să li se vorbească”. „Îi ştiu prea bine,/ ei stau cu un sâmbure de adevăr în gură şi îl tot sug ca pe o bomboană”. Versuri pe care dacă le-ar citi Mihai Eminescu s-ar răsuci în mormânt la cunoaşterea lor, numai că Nichita Danilov încheie cum nu ar trebui de pe poziţia sa: “Ion Mureşan e un mare poet al generaţiei noastre, un poet a cărui operă poate sta alături de numele de prim rang al literaturii noastre de dintotdeauna”. Înţeleg deci, ceea ce a făcut Ion Mureşan şi a comentat trimisul la Chişinău este despre… literatură!

Dar cum textul din Ziarul de Iaşi, semnat de Nichita Danilov, cuprinde şi alte inadvertenţe, cum ar fi laudele aduse juriului care, ţinând seama că nu ideologia sau vârsta, ci criteriul valoric primează la selecţia laureaţilor Premiului Naţional de Poezie, decizia de anul acesta, susţine el, e cu atât mai motivată cu cât dacă, altă dată se punea problema celor care nu se lepădaseră de comunism, acum, rândurile lor rărindu-se, organizatorii evenimentului şi-au dat seama de lipsa unei asemenea griji şi nici nu au mai luat-o în seamă! În orice caz, la anul, fie şi doar din simpatie şi aduceri

NUMAI CĂ, IATĂ, CEEA CE NU ȘTIU CEI DE LA BOTOȘANI?! Şi chiar demnitarul de la Chişinău, trimis acolo ca reprezentant de bază al ICR, să susţină politica României în domeniul culturii, cunosc şi relatează, –surpriză mare- cei de la revista de cultură universală Constelaţii diamantine din Craiova, în numărul1(41) din ianuarie 2014 :„Premiul „Mihai Eminescu” pe anul 2014 a fost acordat unui colaborator al Securităţii”, p. 41. În revista citată, Al. Florin Ţene,- membru corespondent al Academiei Americană Română, fondator în 2006 a Ligii Scriitorilor Români, preşedinte al ei, cu 32 filiale, din care 12 în străinătate şi 17 reviste (13 pe hârtie), fost lucrător la TRIBUNA, unde printre informatorii securităţii s-a numărat şi Ion Mureşan,- semnează articolul cu titlul amintit.

Cel care a fost distins acum cu Premiul „Mihai Eminescu”, conform adeverinţei nr. 962 din 14 aprilie 2011, eliberată de CNSAS, a fost recrutat de securitate în anul 1973 cu scopul de a reclama colegii din cercurile studenţeşti şi pe cei din Cenaclul „Lucian Blaga”, el având numele conspirativ de „Eugen”. „În acordarea premiului, primează calitatea omului, caracterul lui şi apoi opera, spune cel care semnează în revista din Craiova. Opera poate fi „gustată” sau nu, de publicul cititor. Şi nu numai de o gaşcă. Numai Dumnezeu ne poate judeca opera, şi Timpul”.

Se afirmă că „la o întâlnire a conducerii Ligii Scriitorilor la Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, la care au participat scriitori din judeţele Maramureş şi Satu Mare , membrii US din această parte a ţării, afirmau textual că le este scârbă să participe la adunările organizate de USR, pe motiv că majoritatea acestora se dau grandomani şi fără de Dumnezeu. Oameni fără de caracter!”

Articolul cuprinde scrisoarea CNSAS prin care se face proba colaborării poetului Ion Mureşan cu odioasa securitate. * P.S. Duminică, 26 ianuarie a.c. la TVR.Iaşi a fost reluată emisiunea cu festivitatea de la Botoşani. Am aflat componenţa juriului care a judecat opera mai multor nominalizaţi, printre ei şi Lucian Vasiliu, dar cu absenţa pentru mine nejustificată a adevăratului „optzecist” Horia Zilieru. Preşedintele juriului însuşi Nicolae Manolescu, preşedinte şi al USR. Pozând într-un absent al evenimentului şi necunoscător a ceea ce avea să anunţe – un fel de Cordovanii… nu-s Cordovanii de Ion Lăncrănjan din anii tinereţii sale, mai vârstnicii ştiu la ce vreau să mă refer – ne-a informat despre ceea ce presa vorbise mai de mult: Premiul de poezie „Mihai Eminescu”, 2014, a fost destinat lui Ion Mureşan.

Până la urmă am aflat că, după reguli protocolare, lui Ion Mureşan i s-a acordat şi calitatea de Cetăţean de onoare al oraşului Botoşani, onorantul promiţând că va reveni în localitate şi altădată, tot cu o oală în mână, dar… Are omul ceva cu oalele, n-am înţeles ce…poate ca să-şi spele păcatele tinereţii!

20

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

C U T I A D E A L PAC A

Georgică Manole Demonstraţia cu două sau trei poezii nu are consistenţa necesară, aşa cum suspectă este omiterea acelor poezii care ar demonstra contrariul. Nici insistenţa pe alteregoul Ieronim din „Cezara” nu este suficientă în economia demonstraţiei, aşa cum nici trimiterile la George Călinescu sau Nichifor Crainic nu pot fi luate în calcul, mai ales că aceştia au făcut simple afirmaţii ce se rezumă la o frază şi nu la studii aprofundate. Se trece uşor peste momentul 1870, când Eminescu e sufletul adunării de la Putna, aşa cum nici dorinţa mărturisită de poet în 1866, când grav bolnav fiind, vrea să se călugărească,tratându-se chiar la bolniţa de la Mănăstirea Neamţ. Cercetătorii spun că pe un Ceaslov al mănăstirii stă scris că pe 8 noiembrie 1866 Eminescu s-a spovedit şi s-a împărtăşit.” În acest context, salut preocuparea Bisericii Ortodoxe Române de a insista pe ideea, reală în fapt, de a demonstra că Eminescu şi-a iubit deopotrivă ţara şi credinţa strămoşească.

Astfel că, am citit cu atenţie cuvântul rostit sub cupola Academiei Române de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Reţinem din cuvântul Preafericitului: 1. „Născut şi crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii evlavioase, care avea legături strânse cu Biserica şi monahismul românesc, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată viaţa, profund pătruns şi inspirat de universul spiritual al locurilor natale botoşănene, presărate cu dealuri domoale şi mult cer, cu mănăstiri şi schituri de viaţă sfântă şi cu tradiţii populare de o mare frumuseţe artistică”; 2. „ Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale, care erau călugăriţe, una dintre ele chiar stareţă la Schitu Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea adesea. Aşa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele şi cântările bisericeşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca de pildă în poezia „Rugăciune”; 3. „Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Eminescu a fost la rândul său un iubitor şi apărător al Biseericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”(în „Timpul” din 14 august 1882); „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise” (în „Timpul” din 2 februarie 1879) etc.

( 6 ) [cuvinte cheie: “Lumina”, Bogdan Racu, Veniamin Costachi, patriotism, Eminescu şi Biserica, Răzvan Codrescu, Biserica Ortodoxă Română, Preafericitul Părinte Daniel, Academia Română, « Timpul », Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul] 18. În „Lumina” din 24 ianuarie 2014, pr. dr.

Bogdan Racu ne reaminteşte spusele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei: „Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele acestea crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să îmbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să îmbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atunci şi cel particularnic să împlineşte, căci întralt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: „ Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iar pe aicea, vrând o vom lua atunci”.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, orice avem unul asupra altuia, să ne îmbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebuie a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pe uliţă auzite”.

Vorbe care sunt valabile şi azi!

19. Printre blasfemiile care se spun despre Eminescu este şi aceea prin care se încearcă încetăţenirea ideii că poetul nostru naţional n-ar fi fost un bun creştin. În „Luceafărul” (Botoşani) am publicat eseul „Eminescu şi credinţa în viziunea lui Răzvan Codrescu”, pe care l-am vrut un răspuns la cartea lui R.C., „Eminescu şi credinţa” (Ed. „Lumea credinţei”, Bucureşti, 2013) şi unde, printre altele, scriam: „Până aici toate bune şi frumoase, dar când trece de la ipoteze la demonstraţii, începem să ne despărţim de Răzvan Codrescu. Spune, printre altele, autorul: 1. „nu foloseşte la nimic să faci din Eminescu un model creştin (şi cu atât mai puţin ortodox); 2. „Eminescu n-a fost un credincios creştin”; 3. „eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa , gândirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rând prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă”(p. 79); 4. „ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare” (p. 80). etc.”

20. „Eminescu a aşezat creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a 21

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

existenţei umane. Mihai Eminescu spunea: Sunt aproape 2000 de ani de când Evanghelia a ridicat popoare din întuneric şi le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui.

Sunt două milenii de când biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea. Măreţia Persoanei lui Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă”(Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Bucureşti, 15 ianuarie 2014, la mormântul

Lectura „Istoriei Imperiului Otoman” a lăsat urme nebănuite în textul „Scrisorii III”, putându-se chiar afirma că aceasta este cartea care a declanşat viziunea poetică din versurile liminare ale poemei”.

22. Un interviu cu mult laureatul (şi prea mult discutatul) poet Ion Mureşan (Muri), publică Gellu Dorian în „România literară” nr. 6 din 2014, cu menţiunea că jumătatea a doua a acestui interviu o citisem deja în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2014. Ia să vedem ce mai zice poetul: 1. „Marii prozatori mint convingător. Au însă avantajul că minciunile lor devin imediat realitate”; 2. „De cine să-l ocroteşti pe tânărul poet? Poate de el însuşi”; 3. „A avea încredere într-un poet tânăr este într-un fel echivalent cu a-l asmuţi. Şi nu atât împotriva altora, ci împotriva lui însuşi”; 4. „ Un poet adevărat nu are dreptul să plece din lumea asta cu „jetoanele” în buzunar, decât atunci când şi-a pierdut cu totul încrederea în Poezie. Atunci se sinucide. Sau se urăşte pe sine atât de mult încât se apucă de negoţul cu sclavi”; 5. „Fiecare poem e, pentru mine, o experienţă nouă. Trăirea nouă nu intră în om metodic. Intră pe căi mereu noi. Şi în maniere imprevizibile”; 6. „Omul care scrie în public e puţin exhibiţionist”; 7. „Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” nu este, propriu-zis, un premiu. Premiile USR sunt premii profesionale. Premiul Naţional e mai degrabă o „Legitimaţie de Club”; 8. „Eu nu scriu cărţi de poezie, eu scriu poezii”; 9. „Eu cred că poezia e la fel de preţioasă pentru om ca respiraţia”; 10. „O fi natura democratică, vorba lui Mircea Dinescu, dar literatura nu e, har Domnului”; 11. „Fiecare poet e o ţară necesară; unele ţări sunt mai mari, mai întinse, altele mai mici, unele sunt muntoase, altele au câmpii veşnic verzi, altele au păduri, altele pustiuri argintii de nisip, altele mlăştinoase etc.”; 12. „ După ce mor oamenii, Dumnezeu le depozitează sufletele în poezii”; 13. „Cred că dacă în urma unui poet rămân 20 de poezii memorabile, viaţa lui e justificată cu asupra de măsură”; 14. „O carte de poezie nu e gata niciodată. Când le publicăm nu facem decât „să întrerupem lucrările zeilor / noi fiinţe ale clipei grăbite şi fără experienţă” – cum zicea Kavafis”.

( 7 ) [cuvinte cheie: ”România literară”, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, „principiul ariciului jumătate bărbierit / jumătate nebărbierit”, „Bunavestire”, „Eminescu şi avatarurile unui motiv”, Radu Cernătescu, „Scrisoare III”, Floreşti, Ion Mureşan, Gellu Dorian, „Luceafărul de dimineaţă”, „Dilema veche”] 21. În „România literară” nr. 5 din 2014, Nicolae Manolescu îşi aminteşte că Nicolae Breban a împlinit, pe 1 februarie, 80 de ani. Evenimentul a fost o bună ocazie de a se ocupa, în editorialul său, de romancier. Scris pe principiul ariciului jumătate bărbierit, jumătate nebărbierit, reţinem: 1. „e romancierul prin excelenţă”; 2. „…un polemist redutabil, chiar dacă adesea nedrept”; 3. „în polemică, Breban dă liber curs personalităţii omului, înzestrat cu un spirit intempestiv, prompt plătitor de poliţe şi chiar revanşard”; 4. „e un copil mare în vanitate ca şi în modestie”; 5. „proza lui răsuflă greoi”; 6. „e o proză fără măsură, în toate sensurile expresiei, trăind din exces şi dintro originalitate barocă”; 7. „…în cel mai original roman, „ Bunavestire”, neînsemnatul agent de vânzări Grobei (ce nume extraordinar!) se brebanizează”; 8. „Breban e un romancier pe dos” etc.

Părându-i-se că l-ar fi aşezat, totuşi, prea mult pe partea bărbierită, în finalul editorialului său, Nicolae Manolescu îl ridică pe romancier ca apoi să-i dea drumul de sus pe partea nebărbierită: „Dacă ar fi avut un mai bun self control şi cu mai mult discernământ, Breban ar fi putut fi considerat de majoritatea criticilor un mare romancier”. În acelaşi număr al „României literare”, Radu Cernătescu publică eseul „Eminescu şi avatarurile unui motiv”, cu referire la „Scrisoare III”. Merită reţinute rândurile care explică motivele ce l-au determinat pe poetul naţional să scrie această poem: „Eminescu a început să-şi scrie „Scrisoare III” în cursul anului 1878, în vara în care poetul s-a aflat la Floreşti, la conacul familiei MândreaBălceşti. Preocupările lui pentru „Cronicile noastre vechi” (este titlul unui articol al său din septembrie, acelaşi an) a avut ca resort tocmai perioada aceasta de lecturi istorice, care s-au subsumat şi corelat traducerii pe care Eminescu a făcut-o la Floreşti la primul volum din „Fragmente zur Geschichte der Rumanen”, lucrare neterminată a lui Eudoxiu Hurmuzaki pe care i-o încredinţase Academia spre traducere. În timpul cât a efectuat traducerea (volumul I apare în ianuarie 1879), Eminescu s-a documentat la Floreşti asupra istoriei Imperiului Otoman, citind în special „Geschichte des osmanischen Reiches” (1827-1834), monumentala lucrare în 10 volume a orientalistului austriac Joseph von Hammer.

23. Ce se mai poate reţine din „Dilema veche” nr.

521 din 2014 : 1. „…în România, unde nu există educaţia pentru argument, ci doar cea pentru sânge” (Şerban Georgescu); 2. „Noi chiar avem nevoie să facem glume cu miros de mici tot timpul” (Mircea Vasilescu); 3. „Din mine însumi eu nu pot ieşi” (Camil Petrescu); 4. „Bunicul meu avea o vorbă: „Chiar dacă trăim în acelaşi sat nu înseamnă că avem aceeaşi minte!” (Dorel Dumitru Chiriţescu); 5. „Maimuţele ţin degeaba un telefon mobil în mână, iar românul mediu ţipă în el de-i plesnesc plămânii, în ideea că va scurta puţin distanţa până la interlocutor” (Dorel Dumitru Chiriţescu); 6. „Ne-am obişnuit să ridicăm din umeri şi să spunem: „Sistemul e de vină!” (Matei Martin); 7. „O greşită organizare a culturii unui popor ar putea avea efecte mai rele decât lipsa oricărei organizări” (Dimitrie Gusti).

22

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

AC TA M O L DAV I A E SEPTENTRIONALIS, XII, 2013

Dan Prodan oul număr al revistei anuale a Muzeului Judeţean N Botoşani, Acta Moldaviae Septentrionalis, XII,

2013, include contribuţii de arheologie, istorie, cultură, civilizaţie, memorialistică, muzeografie, structurate în 7 secţiuni tematice: I:Arheologie; II:Ţări, localităţi şi evoluţii diverse; III:Politică, cultură şi civilizaţie; IV:Nicolae Iorga – Titanul Omnivalent; V:Memorialistică şi Omagiere; VI:Note Bibliografice; VII:In Memoriam!

Structura tematică şi tehnică a lucrării a fost prezentată cititorilor, specialişti şi interesaţi de istorie locală, naţională, universală, în Cuprins (în limbile română şi engleză) – (pp. 5 – 8),Lista colaboratorilor (p. 9) şi Abrevierile utilizate (pp. 10 – 12) în cadrul AMS, XII, 2013. În prima secţiune, Arheologie(pp. 13 – 39), au fost incluse trei contribuţii tematice. În prima, Maria DIACONESCU a analizat „Piese de cupru descoperite la Vorniceni şi Corlăteni – Jud. Botoşani (culturile Cucuteni şi Noua)”, din epocile eneolitică şi a bronzului (pp. 14 – 21).

Paleozoologul Florentina OLENIUC a studiat resturile osteologice şi a prezentat un „Raport de cercetare arheozoologică întreprinsă în situl arheologic Vorniceni – Pod Ibăneasa din judeţul Botoşani, aparţinând Culturii Cucuteni (faza AB)”- (pp. 22 – 31). Arheologul Daniel CIUCĂLĂU a formulat câteva consideraţii „Despre un fragment de castron cu trei torţi având reprezentări dendrologice” – (pp. 32 – 39).

Secţiunea următoare, a II-a, intitulată: Ţări, localităţi şi evoluţii diverse, conţine 11 contribuţii tematice.

Turcologul de valoare mondială, Mihai MAXIM, născut în localitatea Vorniceni, Jud. Botoşani, omagiat în acest număr al AMS, a dovedit, cu izvoare şi argumente istorice indubitabile, existenţa şi aplicarea „actelor de privilegii” acordate unilateral de sultanii otomani domnilor români în evul mediu («„Capitulaţiile” (’ahdnāme – le) Ţării Româneşti au existat! Un arz al voievodului muntean Ştefan Cantacuzino din mai 1715 către sultanul Ahmed III») – (pp.

41 – 47). Autorul a concluzionat că: „Valoarea excepţională a acestui nou izvor istoric pus la dispoziţia cercetătorilor constă, aşadar, în afirmarea existenţei „capitulaţiilor” Ţării Româneşti la 1715 prin chiar mărturia solemnă a domnului Ţării Româneşti din epocă – ultimul domn pământean Ştefan Cantacuzino (1714-1716) – mărturie care figurează într-un arzadresat chiar Înaltei Porţi, padişahului însuşi, ceea ce întăreşte veridicitatea şi însemnătatea acestei mărturii”- (p.

47).În continuarea articolelor publicate în numerele anterioare ale AMS, Daniel BOTEZATU a radiografiat «„Politica” Doamneifaţă de satele din ocolul Botoşanilor», însecolele XVI – XVIII, ajungând la concluziacă“După Siret, Volhovăţ şi Hârlău, Botoşanii sunt primul târg care, împreună cu ocolul aferent, va fi concedat spre administrare doamnelorMoldovei, situaţie care se va perpetua până în anii Regulamentului Organic. Când Constantin Mavrocordat

23

va înfiinţa ţinutul Botoşanilor, el va alătura la nucleul reprezentat de vechiul apanaj al Doamnei părţi din ţinuturile Sucevei, Dorohoiului şi Hârlăului” (p. 53).

Laurenţiu – Ştefan SZEMKOVICS a analizatşi a prezentat două “Matrice sigilarea parţinând Poliţiei Târgului Botoşani (1859)”, aflate la Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti (pp. 55 – 57). Iulian – Cătălin NECHIFOR, în continuarea concluziilor despre evoluţia localităţii Bucecea în secolele XVI – XVIII, a prezentat „Aspecte ale proprietăţii în anii modernităţii la Bucecea (judeţul Botoşani)”, în perioada 1859 – 1916 (pp. 58 – 81). Autorul a conchis că „Moşia statului Bucecea a cunoscut o degradare în perioada modernităţii, datorată suprafeţei relative mici şi dezinteresului diferiţilor arendaşi faţă de inventarul acesteia.

Deşi prin donaţie scopul moşiei a fost acela de a susţine şcoala, modul de administrare s-a îndepărtat mult de ţelul înalt pe care şi l-a propus ultimul său proprietar – Dimitrie Rallet. Rolul său, în schimb, a fost acela de a oferi cât mai multe oportunităţii ţărănimii în achiziţionarea de terenuri agricole din corpul moşiei cu ocazia mai multor împroprietăriri sau vânzări de loturi mici. Treptat, suprafeţele agricole au trecut din proprietatea statului în cea privată a ţărănimii sau în proprietatea colectivă, în cazul islazurilor şi imaşurilor” -(pp. 73).

Dan PRODAN inaugurează editarea unei serii de surse istorice despre Vorniceni, Jud. Botoşani, în ultimul secol şi jumătate („Izvoare istorice referitoare la trecutul localităţii Vorniceni, jud. Botoşani (I)”), publicând cinci documente, de diferite categorii, din perioada 1893 – 2012. Încontinuare aperiplului istoriografico-arheologic prin localităţi româneşti, Andrei – Liviu PRODAN a finalizat seria de cercetări referitoare la „Sighişoara medievală şi modernă – muzeu în aer liber (III)”, oferind şi soluţii pentru valorificarea potenţialului turistic al “Nürnbergului românesc” şi a zonei limitrofe (pp. 132 – 146). Următoarele contribuţii sunt focalizate asupra localităţii Bototşani, de la mijlocul secolului XIX până la începutul secolului XXI, cu diferitele ei instituţii, activităţi, monumente, implicaţii istorice etc.

Astfel, Paul Narcis VIERU a analizat „Dinamica industriei în oraşul Botoşani (a II-a jumătate a secolului XIX - sfârşitul secolului XX)- (pp. 147 – 160), precizând că„Industria oraşului Botoşani a oscilat între progres, stagnare şi regres, influenţând puternic, atât dinamica şi structura demografică a oraşului şi a zonei de influenţă, cât şi viaţa economică. Sub raportul dinamicii se pot evidenţia, mai clar, patru perioade: două de progres (partea a doua a sec. al XIX-lea şi a partea a doua a sec. al XX-lea) şi două de stagnare şi regres (prima parte a sec. al XX-lea şi perioada

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

culoare mai aparte, având în vedere şi eterogenitatea locuitorilor trăitori în urbeaşi umbra Dorohoiului” (p. 245).

Mihai Matei, autorul unei monografii despre Liceul “MihaiEminescu” din Botoşani, a prezentat un deceniul, poate cel mai greu, din istoria acestei instituţii educaţionale emblematice din oraşul nostru: «Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani în timpul celui de – al doilea război mondial şi a urmărilor sale dramatice (1940 – 1948)»- (pp. 260 – 271).

Următoarele două secţiuni sunt rezervate personalităţilor mondiale, din diferite domenii de activitate, originare din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, care se regăsesc teritorial în actualul judeţ Botoşani. Astfel, Secţiunea a IV-a este rezervată Istoricului ne-pereche: Nicolae Iorga – Titanul Omnivalent- (pp. 272 – 325).

Istoricul ieşean Gheorghe I. FLORESCU a finalizat analiza unei forme originale şi atractive de expresie iorghistă: „Memoriile lui N. Iorga între aide – mémoire şi document (III)” - (pp. pp. 273 – 294), stabilind că „Privite într-un anume fel, aceste Memorii par a fi fost gândite de acela care le-a consemnat atâţia ani ca o adevǎratǎ cruciadǎ a sa cu o lumeşi un timp care se îndreptau cu inconştienţă cǎtre zările unui eşec inevitabil. El nu a fost înfrânt de potrivniciile unei epoci anormale, nici de un “inamic” declarat şi recunoscut, indiferent cine ar fi fostacela, ci de nişte indivizi aflaţi la marginea societǎtii umane” - (p. 294). Reflecţiile lui Gh. I. FLORESCU privind Memoriile lui N. Iorga merită publicate într-o carte separată.

Valeriu RÂPEANU, în contribuţia sa „Nicolae Iorga: o monumentală operă de moralist şi de artist” -(pp. 295 – 305), a prezentat o altă „bijuterie” tematică a imensei opere iorghiste: Oameni cari au fost, pe care minuţiosul exeget bucureştean a tipărit-o în ediţie critică integrală, împreună cu Valeria Râpeanu, în 2009 – 2012.Cătălin LUCA, în contribuţia sa, „N. Iorga şi curentele cultural – sociale ale Iaşului”, a analizat legăturile istoricului cu mediul ideatic şi civic al oraşului liceului şi studenţiei sale (pp. 306 – 313), mărturisind că ea, „Continuitatea istorică a întregii opere cultural-politice a lui Nicolae Iorga ni se relevă, prin prisma acestor documente şi mărturii, dintr-o perspectivă mult mai potrivită adevărului ei. Nu rămâne decât ca ea să mai fie şi preţuită, şi readusă, în actualitatea memoriei şi conştiinţei, într-o manieră care să-i permită să rodească”- (p. 313). Dan PRODAN, preluând o formulă celebră a istoricului referitoare la Imperiul Bizantin şi adaptând-o pentru însuşi autorul ei, a prezentat câteva repere livreşti ale posterităţii istoriograficea„Bradului bătrân”, tipărite în 2009 – 2012: „Iorga după Iorga.Noutăţi editoriale despre viaţa şi opera Titanului român” – (pp. 314 – 325).

Secţiunea a V-a: Memorialistică şi Omagiere, include contribuţii referitoare la alte personalităţi botoşănene de anvergură internaţională. Astfel, diferite aspecte ale operei muzicale şi vieţii personale ale lui George Enescu au fost prezentate de Lidia ALEXEI(„Izvoare de inspiraţie în muzica lui George Enescu”) – (pp. 327 – 330) şiVania ATUDOREI(„Soţia lui George Enescu a fost o scorpie – mărturii dureroase”) – (pp. 331 – 334). Emil CARANICA a conturat viaţa şi opera interpretativă a unui tenor născut pe plaiuri botoşănene şi devenit o celebritate scenică mondială: „Enrico Tamberlick, un mare tenor din secolul XIX născut la Botoşani” – (pp. 335 – 349). Florica NECHIFOR a rememorat coordonatele esenţiale ale vieţii şi operei medicului, profesorului universitar şi cercetătoruluiMihai

de tranziţie de după 1989). In perioada actuală municipiul este într-un moment de regres industrial, cu puţin capital străin atras în comparaţie cu alte regiuni”. (p. 160). Această perspectivă a fost completată cu cea conturată de Delia Nicoleta VIERU, “Cercetări şi observaţii meteorologice în oraşul Botoşani” – (pp. 174 – 176). Regretatul Ionel BEJENARU a analizat unele conexiuni dintre „Botoşanii şi Marea Unire (1918)”- (pp. 161 – 163): patru regimente de infanterie pe front; şcoli şi spitale militare; fabrici de muniţii; cronici literare de război; două ziare locale. Gheorghe MEDIAN a prezentat unul dintre «Monumentele Botoşanilor. „Campania de mitraliere Maior Grigore Ignat la atac”» (pp.168 – 173), realizat de sculptorul Horia Miclescu şi inaugurat în 1929. Dan PRODAN a publicat două documente inedite despre „Sărbătorirea unui deceniu de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 în România. Studiu de caz: oraşul Dorohoi”- (pp. 164 – 167).

Următoarea Secţiune, a III-a, intitulată Politică, Cultură şi Civilizaţie, reuneşte 6 contribuţii, cu tematică conexă. În cadrul ei, Oana Maria AIOANEI a prezentat câteva aspecte referitoare la “Argintărie şi biserică în Moldova lui Ştefan cel Mare. Biserica Sfântul Nicolae de la Popăuţi – Botoşani”- (pp. 178 – 189), şi în perspectiva celor 510 ani de la trecerea în eternitate a marelui voievod şi domn moldav. Gheorghe – Florin ŞTIRBĂŢ a început analiza unor“Aspecte ale vieţiipolitice în primii ani ai guvernării liberale (1876-1878) (I)”-(pp. 190 – 206), demers analitic care va continua în numerele următoare ale AMS.Bogdan CARANFILOF, în continuarea contribuţiilor sale tematice din numerele anterioare ale AMS, a analizat şi a prezentat evoluţia autoritarismului – extremismului de extremă stânga (comunismul) şi de extremă dreapta (nazismul) în Europa, în prima jumătate a secolului XX, cât şi confruntarea ideologico – politico – militară dintre ele (Al doilea război mondial), de la declanşarea căruia se vor împlini 75 de ani („Prevestind Apocalipsa. Despre originile comunismului şi nazismului)”(pp. 207 – 225).Despre aceste extremisme, autorul a sintetizatcă“Adulat sau contestat, Karl Marx rămâne unul dintre cei mai importanţi gânditori ai omenirii. Poate pentru nimeni, înafara lui Marx însuşi, nu i s-a potrivit celebrul dicton lansat de acesta:„Filosofii doar au intrepretat lumea în diverse feluri; important este să o schimbi”. (…)

Raportat la perioada de timp în care s-a aflat la conducerea Germaniei, regimul nazist rămâne cu etichet ainvariabilă de a fi unul dintre cele mai nefaste regimuri din istoria Germaniei, caşi din istoria lumii”. Împlinirea unui secol de la implicarea ţării noastre în Al Doilea Război Balcanic (1913) a prilejuit contribuţia lui Sergiu BALANOVICI, „Prezenţe botoşănene în celde-al Doilea război balcanic” (pp. 247 – 259), cu fotografii revelatoare despre participarea Regimentului 37 Infanterie Botoşani la campania anti-bulgară din sudul Dunării.

Secţiunea a III-a este completată cu două contribuţii cu tematică locală. În prima dintre ele, Vasile ADĂSCĂLIŢEI a catalogat “Presa dorohoiană la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX – lea.

Consideraţii generale” -(pp. 226 – 246), concluzionând că “În bogatul peisaj al publicisticii româneşti, presa dorohoiană ocupă un loc bine definit prin numărul mare de publicaţii, ziare, reviste şi anuare, prin tematica extrem de diversă, abordată cu pricepere şi responsabilitate de majoritatea publicaţiilor, dar mai ales printr-o pată de 24

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

Dacia. I Conî“ -(pp. 390 – 395). În ultima Secţiune tematică a AMS, XII, 2013, a VII-a: IN MEMORIAM!, Gheorghe MEDIAN a realizat un necrologcu principalele repere ale vieţii şi activităţii profesorului, istoricului şi muzeografului „IONEL BEJENARU(1948 – 2013)”, fostul angajat al Muzeului Judeţean Botoşani, prematur dispărut dintre noi (pp. 397 – 398). În consecinţă, AMS, XII, 2013, este dedicat memoriei lui IONEL BEJENARU. Concluzionez că AMS, XII, 2013 este un volum muncit, atât de către autori cât şi de către redactorii responsabili, necesar şi util istoriografic şi profesional, interesant şi incitant ştiinţific şi informaţional, recomandat celor (încă!) curioşi şi preocupaţi de istorie locală, naţională, europeană, mondială.

Ciucă, născut la Săveni („Academician d-rMihai Ciucă. 130 de ani de la naştere”) – (pp. 350 – 351). Turcologul Mihai Maxim, născut la Vorniceni, este omagiat la 70 de ani de către fostul său student şi doctorand, permanent discipol şi colaborator, Dan Prodan („MIHAI MAXIM –septuagenar”) (pp. 352 – 357).

Partea „tehnică – informaţională” a AMS, XII, 2013, este rezervată Secţiuniia VI-a: Note Bibliografice. Astfel, Dan PRODAN a continuat seria de „Recenzii şi note bibliografice (III)”, prezentând contribuţii istoriografice şi periodice tipărite în ultimii 4 – 5 ani (pp. 359 – 389).

Numismaţii şi colecţionarii botoşăneni Mihai C.V. CORNACI şiCoriolan CHIRICHEŞ au recenzat două cărţire feritoare la numismatica antică din zona nistro-tiso-carpatodunăreano-pontică:“Monetăriile oraşelor vest-pontice Histria, Callatis şi Tomisînepocaautonomă” şi “Provincia

RADIOGRAFII LIRICE „ T E S TA M E N T Î N A L FA B E T U L T Ă C E R I I ” D E T H E O D O R R Ă PA N , TIPO MOLDOVA, OPERA OMNIA, POEZIA CONTEMPORANĂ, IAȘI, 2013

Nicoleta Milea trăirii provocată de întâlnirea în cuvânt cu un „Prieten”, ce i-a fost model: ,,Lacrimi de busuioc înflorit, de vară în pârg şi chiciură noaptea! Chihlimbar şi tămâie rănită. Pe sub porţile Raiului, îţi trimit crizanteme. Lăcrimează împăturită, scrisoarea ta. Te vestesc cu alaiul întreg al vorbirii mele: a sosit, a sosit Pessoa, a sosit, în sfârşit, Primăvara”, ci şi de la percepţia cititorului citind-o, dincolo de plăcerea lecturii: ,,Cu lacrimile ploii vestească-mă lăcusta, c-am urgisit psaltirea şi fiinţa, iar din adâncul slovei adormite n-a mai rămas durută, imberba mătrăgună, ucisă, nici căinţa…” (N.B. Da, ai dreptate, Prietene: „A simţi înseamnă a nu fi atent!”).

Acest florilegiu grupeză, în spaţiul celor 735 de pagini, poeme în selecţia autorului, din cele 17 cărţi publicate până acum: HOHOTUL APELOR (1975), PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (1986), AŞA CUM SUNT (1989), HOTARUL DE FOC (1991), LA UMBRA CUVÂNTULUI (1995), SCHIMBAREA LA FAŢĂ (2001), TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet (2003), MUZEUL DE PĂSTRĂVI – Scrisori din lazaret (2004), POŞTALIONUL DE SEARĂ – File din jurnalul unui heruvim (2005), DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (2009), DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (2010), EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (2010), EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (2011), EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (2011), EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (2012), FIIND 365 + 1 Iconosonete (2013).

Motto-ul, din Nichita Stănescu: „Ce fac eu nu se vede!”, ne introduce în universul mirific al cărţii, singura care, în concepţia artistului, consfinţeşte „dreptul divin la pasiune”, particularizândul între făpturile dumnezeirii.

Deşi este o metaforă, rostirea nichitiană exprimă sintetic viziunea lui Theodor Răpan asupra creaţiei: profundă, înaltă, pură, în stare să depăşească efemerul şi să pătrundă în eternitate, o cale de împlinire a dorului de absolut al omului, un spirit însetat de infinit, o modalitate de cunoaştere şi autocunoaştere, care generează o permanentă luptă interioară, trăiri contradictorii care mistuie omul, dar îl şi purifică, înălţându-l.

„O, realitate ireală, dacă mâinile mele te-ar strânge la piept, nu-i aşa că întregul cuprins al firii ar tresări într-o lacrimă?

Nu-i aşa că mâinile mele te-ar sugruma de Cântec, ca apoi, să mă plâng în Tăcerea de mine Adâncului?”

(Theodor Răpan) ntrebări, mirări, tăceri sunt tot atâtea forme ale rostirii,

Î câte pot pătrunde în acel ton fonic afectiv pe care-l

întrupează gândul omului.

Consecvent crezului său de-o viaţă, prin Cuvânt, poetul face pururi dovada propriei sale identităţi. Dobândind această proprietate, se regăseşte pe sine însuşi, dăruindu-ni-se!

Theodor Răpan este unul dintre ei!

El face parte din categoria atipică de poeţi, pentru care poeticitatea este un mod de a trăi, iar singura transcendenţă supravieţuitoare se identifică cu Poezia. Îmi vine în minte o reflexie a lui Novalis: „Locul sufletului se află acolo unde lumea dinăuntru şi lumea din afară se ating.”

Nu-i greu să descoperi (dacă ai disponibilitatea şi vrei), ceea ce, uneori, logicii i se pare imposibil: că aflarea-de-sine a poetului e în starea creaţiei lui.

Optzecist, după vârstă, Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia „Euforie”, iar editorial, în 1975, cu ciclul de poeme „Hohotul apelor”, în „Caietul debutanţilor”, Editura „Albatros”.

Aşa începe să dea lucrului, aparent comun, un sens înalt, încrederii răbdătoare o altă înfăţişare a visului tăinuit al daimonului, devenind eul propriului eu.

De aici şi până la „Testament în Alfabetul Tăcerii”, antologie de autor (1975 – 2013), apărută în 2013 la Editura Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, totul prinde contur sub ochiul şi spiritul poetului, atunci când şi-a intitulat antologia „Testament în Alfabetul Tăcerii”, autorul ei, credem, că a pornit nu numai de la „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” – cum, la un moment dat, George Călinescu definea poezia – sau de la mărturisirea 25

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

Poetul şi poezia, acestea sunt cele două jumătăţi care se caută până îşi găseşte fiecare perechea, semn al întregului: „Acuză -mă! Sunt vinovatul care/ Îşi rupe-n Piaţa Mare legământul/ Ce mi -l sorti, amar, deznodământul:/ Te mai iubesc? Trăiesc sau mi se pare?// Pornirilor tu dă-le dezlegare,/ Slujindu-te, am devenit înfrântul!/ Cuprins de frică, iată, mi-e descântul,/ Regina mea, te rog, aştept cruţare!// Să fug, n-am unde! Numai el, Psalmistul, / Neîmpăcat stinse focul Gheenei,/ În timp ce eu rămân, pe veci, copistul!// Oglinda, spartă, îmi ascunde plânsul,/ Aud din larg, e cântecul sirenei:/ Venit-a vremea să începem strânsul!” (Sonetul CCLXXXVIII).

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan relevă ipostaza inedită a limbii române, reinventând o nouă şi originală gramatică a poeziei.

Această antologie de autor este, de fapt, o realizare unitară a diversităţii cărţilor lui, prin care „unul este în toate şi toate sunt în unul.”

Urmărindu-i parcursul literar, distingem patru etape în evoluţia sa lirică.

Prima etapă este marcată de cele şase volume publicate între 1975 şi 2001.

Poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, dar ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt: „N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să ridice lumina-n descânt/ şi apoi din apa cea tare să bea…// Cineva mă pândea… Mă pândea/ cu otravă spre ierburi răsfrânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să-şi clădească un frâu pentru şa,/ temei pentru acelaşi veşmânt,/ eram prea aproape şi, vai, de abia/ se zărea prefăcut în Cuvânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva…” (Nam ştiut). Încă din această perioadă identificăm temele şi motivele creaţiei, dar şi complexitatea stărilor existenţiale, de la clipa de fascinaţie până la tristeţea metafizică.

Remarcăm în construcţia poemelor prospeţimea expresiei, cultivarea metaforei, a versului insolit, reflexiv, care cucereşte gustul cititorului: „Adevărul Poeziei nu-l ştie/ decât somnul ei/ neîncărunţit./ Eu cânt, plâng/ şi râd deopotrivă./ Şi totuşi, speranţa voastră e-n mine:/ nu vă înşelaţi!/ Am atâtea victorii/ încât să vă pot tulbura de Cântec/ sfiindu-vă!” (Somn în oglindă).

Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde următoatrele patru cărţi inedite, în care experimentează noi forme/formule literare: Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004), Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009).

Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003) este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul, mărturisirea de sine.

Reactualizarea mitului, Taurul lui Falaris este „o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!” – mărturiseşte autorul – o carte pe măsura înălţimii gândurilor însoţitorilor – Sőren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran - adevăraţii „provocatori” ai reflexelor: „Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere.”

Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004) este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: „Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?”

Cele douăzeci de poeme în proză cultivă rostiri şi tăceri presărate cu îngândurări, incertitudini, bucurii, amăgiri, ispite, penitenţe, ispăşiri, melanholii, imagerii, toate respirând esenţa „Frumosului.”

Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că „aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti

înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”

Asumându-şi ipostaza Creatorului, logosul său devine un mecanism semantic fundamental într-un monolog adresat: ,,Aflaţi, bogăţia inimii mele este Cuvântul! Apoi fapta! Şi tu, Poezie! Mi s-a dat mai mult să spun decât să zidesc, dar aceste turnuri ale cetăţii sub verbul meu prins-au contur!”

Este doar una dintre multiplele posturi în care poetul se prezintă şi se re-prezintă.

Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005) continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, trăiri complexe, de la şovăieli şi înfrângeri, aşteptări şi îndurerări, chemări şi speranţe, până la biruinţele frumosului fără egal: ,,Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!…”

Scrisoare în contumacie, cu dedicaţia: lui Damian Petrescu, viscolit de persiile Dorului! este un cutremurător poem adresat graficianului Damian Petrescu, cel care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, „starostele de Paris” şi care a făcut din şapte cărti ale poetului Theodor Răpan autentice albume de artă, prin operele grafice care însoţesc poemele: ,,Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a Apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar Moartea zideşte!

Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş, hăituit noaptea în somn.

Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!…”

Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Om şi Dumnezeu, o carte a meditaţiei, căci reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumina…”

Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009), prin cele 55 de poeme cu structură de psalmi şi accente pasionale de Cântarea Cântărilor, dezvoltă trei coordonate fundamentale, timpul, viaţa, tăcerea, care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte, misterios, cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri: „Poeţi de după mine, veniţi de luaţi ispită!”

Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei.

O altfel de încercare a firii de Poet, după cum însuşi autorul mărturiseşte, este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), întru inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!

Omul şi dublul său, iată, o posibilă înţelegere a subtextului cărţii, motiv care depăşeşte graniţa realului, pentru a deveni principiu existenţial. Noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, reflectând prin aceasta o formă de nostalgie imanentă a tuturor însuşirilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza lirică răpaniană o cultivă, subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”

A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este ilustrată de ciclul celor patru Evanghelii lirice: a Inimii (2010), a Cerului (2011), a Tăcerii (2011), a Apocalipsei (2012). Titlurile sunt elocvente în contextul trăirii stării umane fundamentale: Iubirea, potrivit căreia sensurile vieţii şi ale morţii sunt redimensionate. În Evanghelia Inimii poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia, Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărui anotimp liric îi sunt consacrate 33 de poeme, cifră corespuzătoare unui cod ocult,cunoscut de iniţiaţii lumii.

26

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

Apocalipsei, în fond Apocalipsa Poetului-Mag! Poetul, ca nimeni altul, a simţit decadenţa prezentului. El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.

Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi dedică această Apocalipsă, dar şi Limbii Române!

Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.

Versetele Apocalipsei biblice – devenite aici mottouri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.

Astfel, Theodor Răpan face din conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, însoţindu-l reflecţia profundă, căci obiectul ei este nemurirea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului său intelectual. În setea de divin, de absolut, un topos concret se particularizează, acela al naşterii Poetului.

Prin tehnica juxtapunerii, ca procedeu literar, poetul construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului, în comunicarea cu Nemărginirea.

Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile – imperfecţiuni ale suferinţei – dar care îl ajută să treacă punţile până la suprema formă de existenţă: Poezia!

Evanghelia Apocalipsei – Epifanii împlineşte cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.

Remarcăm aici capacitatea autorului de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia.

Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului „întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizează, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.

Ultima carte a poetului Theodor Răpan – FIIND – 365 + 1 Iconosonete, tramsmite o simţire unică, specială, căci catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, incitant şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar mai putea să le provoace.

Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan conferă noutate şi specificitate Sonetului.

Nimic nu este vetust, anacronic!

El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.

Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: „Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi nu am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.” Şi nu s-a înşelat!

Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metaforeinsolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I – GERAR – Taina lăuntrului; II – FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III – MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV – PRIER – Pascalia; V – FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX – RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI – BRUMAR – Evlavii; XII – UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).

Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care autorul lor leagă lumea

Cartea sondează abisul omenescului, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, devenirea paşilor încărunţiţi, într-un cuvânt, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte! „Etern călător pe o boabă de rouă minunea se-ntâmplă: mor amintirile, umbra cuvintelor niciodată. Aum!” În Evanghelia Cerului harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către Cititor.

Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulule prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate aici! Această „Evanghelie” excelează prin tehnica dialogică. Surprinde aici uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme originale, sublime.

Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!

Manifest al respectului, al recunoştinţei şi al iubirii faţă de poeţii selectaţi şi incluşi în acest volum, care este, deopotrivă, şi o veritabilă crestomaţie din lirica universală, constructul lui Theodor Răpan devine ecoul propriei arte, a Poesiei: „Eu sunt Întrebătorul.

Ca un „bivol în mlaştinile Universului” îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung „un centaur siluind arborii poemului”, mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, „fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont”. În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică la Gellu Naum).

Evanghelia Cerului – Zodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră originală de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim REFLINTEXT (reflex literar intertextual), o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, dobândesc noi valenţe estetice.

Cea de-a treia Evanghelie, a Tăcerii, vine cu un alt tip de discurs, la baza căruia stă sublimarea stării.

Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează Tăcerile la propria-i creaţie. În fapt, Evanghelia Tăcerii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile, dedicate exclusiv Tăcerii, îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din volumele publicate anterior şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Autoreflexe am numit poemele acestei „Evanghelii” care dau răspuns la întrebarea: – Cine este Cel care propune cititorului Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?

Fiecare poem este construit după un plan riguros, căci arta nu este numai inspiraţie, ci şi „meşteşug”. În autoreflexele răpaniene se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea atemporală, rece, a Universului, „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii – anii – se-adună-ntre aripi mereu…” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste, „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră…”

Evanghelia Tăcerii este o carte rară, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostite”, în care marile teme ale creaţiei nu sunt ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa.

Ciclul Evangheliilor lirice îl încheie Evanghelia 27

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

materială de cea spirituală!

Poetul – fiind „ecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală.

De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: „Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin’ să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!” (CLXXXIV).

Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare.

Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoaşterea valorii! „Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea

mea l-am poreclit Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV) Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: „Zeiţa… cu noaptea prinsă-n plete”, „Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea… trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine”…

Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!

Numai citindu-i întreagă opera vom şti Cine-i Poetul şi ce reprezintă Poezia lui!

, , C Ă L Ă TO RU L” … R A D I O G R A F I I P R I N TA I N Ă Ș I C U L OA R E Ana Florescu Ziua de 15 februarie 2014 a reprezentat pentru cei prezenţi în Galeriile de Artă ,,Ştefan Luchian” din Botoşani o întâlnire de suflet cu un tânăr artist plastic: Carmen Ştefania Suceveanu.

Sugestiv intitulată ,,Călătorul”, expoziţia s-a dorit a fi o sensibilă şi, totodată, încrâncenată întoarcere a tinerei artiste către propria-i existenţă, o introspecţie subtilă într-o lume pe care a trăit-o sau pe care şi-a creat-o prin lumini şi umbre, forme şi culori.

Folosind diverse tehnici şi materiale: desenul, pictura cu acrilic, ulei sau cerapastelul, colajul şi instalaţia, iar ca suport de exprimare plastică. cartonul, pânza, placajul, Carmen Ştefania Suceveanu reuşeşte să alcătuiască un univers pictural aparte. Recompune umanitatea – ponind de la imaginea pruncului nenăscut, reuneşte familia – surprinzând chipurile celor apropiaţi (,,Mama”), dă noi sensuri iubirii şi urii, retrăieşte farmecul copilăriei (,,Joaca”), sugerează abstractul (,,Structuri”), participă la spectacolul universului şi al naturii (,,Ţunami”, ,,Cosmos”, ,,Marea Neagră”), prezintă compoziţii (,,Prietenie”) şi portrete în evoluţie (,,Timp”) Lucrările, realizate în diverse perioade, foarte diferite,

inclusiv ca tematică abordată, se reunesc într-o aparte exprimare, conferind ideea de unitate în diversitate.

Carmen Ştefania Suceveanu, pornită în căutarea propriului drum, ne invită să o însoţim într-o călătorie iniţiatică, în care talentul său artistic, de necontestat, se completează cu simţul muzicii şi al poeziei. Pe acordurile muzicii lui Philip Glass artista ni se destăinuie, pas cu pas, cu teamă, cu reţinere, iniţial, ca apoi să treacă la o curajoasă deschidere a propriului eu.

Nu întâmplător, în periplul său artistic, tânăra autoare alege ca suport literar o creaţie sugestivă din marea Ars poetica a lumii, din care vom seleta câteva versuri: ,,Călătorul” de Rabindranath Tagore: ,,Timpul călătoriei mele este lung; calea pe care o am de străbătut este fără sfărşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină Şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor, Lăsând utma mea pe atâtea stele. (…)”

28

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

T H E O D O R R Ă PA N POETUL „CE DUCE-N VIS CÂMPIA PE UN MUNTE!” Ioan Vasiu îndoială că una dintre cele mai frumoase şi F ără valoroase cărţi de poezie, care au văzut lumina tiparului în anul 2013, este cea intitulată FIIND − 365 + 1 Iconosonete, semnată de harnicul şi talentatul poet Theodor Răpan.

Volumul, apărut în condiţii grafice de excepţie la Editura „Semne”, cu ilustraţii din Cesare Ripa, poate fi considerat un minunat şi neaşteptat dar oferit iubitorilor de poezie adevărată, neprefăcută, limpede precum apa unui râu de munte, curată şi plăcută auzului. O poezie încărcată de metafore, capabilă să transmită emoţii şi sentimente, remarcabilă prin prospeţimea scriiturii.

Theodor Răpan a dorit şi a reuşit să ne demonstreze că stăpâneşte şi respectă canoanele poeziei clasice, ba mai mult, ştie şi reuşeşte într-un mod fericit să îşi plieze, cum nu se poate mai bine, discursul poetic pe exigenţele impuse de poezia în formă fixă, aşa cum este Sonetul: „La marginile lumii stă Poetul,/ În ochii săi se zbate Niagara,/ Sub inima-i bogată doarme fiara,/ Fiind pe rând învinsul şi profetul…“ (Sonetul LXXXIX) sau „Se-ncheie luna!

Gângav e Poetul,/ Iar ochii mării suduie Câmpia,/ Deşi sunt viu, pierdută-i bătălia:/ Salvează-mă, Stăpâne, dă-mi Sonetul!“ (Sonetul XC).

Theodor Răpan este poetul care ştie să „scrie pe fluturi“ şi doar în vis se teme de singurătate. Din când în când e „obosit de zodii“ şi ne asigură că sub pasul lui „se naşte primăvara“. Alteori, „pe stârvul iernii, cântă primăvara”, iar „vânătorii muşcă neaua/ cu bumbi de foc“, salvându-i Iubirea…

Toate sonetele din această magistrală carte demonstrează, dacă mai era nevoie, că autorul stăpâneşte nu doar Limba Română, ci şi Arta Poetică, astfel că îşi permite să lase metaforele să „zburde” în voie pe coala de hârtie, poetului „setos de cântec” – înzestrat „cu măşti de ierburi” – revenindu-i rolul de a căuta „parfumul rotunjimii din sonete”, aşa cum bine recunoaşte încă din primele versuri grupate în acest florilegiu liric.

O altă caracteristică a sonetelor semnate de Theodor Răpan o reprezintă muzicalitatea ce încântă auzul cititorului, dar şi bogăţia şi diversitatea lexicului „şlefuit” cu priceperea şi îndemânarea unui neîntrecut giuvaergiu al Limbii Române: „M-ascund în mine ca într-o pădure:/ Nu-mi şterge, Doamne, din amiezi hotarul!/ Focul se-ntinde aţâţând pojarul – / Iscoadă-n sânge, dragostea să-ndure!“ (Sonetul CXXII) sau „Cocor de-aş fi pământul l-aş străbate,/ Un şoim de-aş fi, cu-aripa te-aş cuprinde,/ Sau foc de-aş fi, pământul l-aş aprinde,/ Fugarul Timp n-ar fi Eternitate!“ (Sonetul CLIV).

Theodor Răpan preferă „versul prefăcut pecete″fiind „ecou nespuselor cuvinte“. Ca un „Inorog păzind la Poesie“ el ne convinge că „a scris pe stele cântecele toate“. Într-un alt sonet, poetul ne mărturiseşte că va „muri cândva, pe

româneşte“.

Două categorii antinomice, a aproapelui şi a departelui, sunt aduse în faţa cititorului, printr-un motiv literar inedit cultivat: „Sunt condamnatul fără de veşminte/ Ce duce-n vis Câmpia pe un munte!”

Lecturând cu atenţie aceste sonete am putea spune, cu toată convingerea, că Theodor Răpan îşi închină întreaga viaţă Poeziei, pentru că numai ea, Poezia, dă dimensiune sensurilor existenţiale: „Livadă sunt de poame neculese“ sau „un răzvrătit cu gândul în Pleiade!“ ne convinge cu nedisimulată sinceritate poetul în Sonetul XXX. El ştie să scormonească mereu în „lada de zestre” a Limbii Române şi să scoată la lumină cele mai frumoase cuvinte, cele mai frumoase expresii, cele mai frumoase metafore.

Din fericire Theodor Răpan nu s-a lăsat dus de valul modei poetice specifice acestui timp al postmodernismului, importat de pe alte meleaguri, având puterea şi curajul să-şi păstreze acurateţea discursului poetic. În lumea tot mai prozaică a zilelor noastre, sonetele pe care ni le oferă Theodor Răpan par „scrise pe stele“ când „înfloreşte-n somn migdalul”.

Melanholia adie, precum un vânt cald şi blând de primăvară, printre versurile sale. El a reuşit să-şi creeze un „tărâm“ ce îi asigură originalitatea şi personalitatea pe care nimeni nu i le poate contesta. Între cărţile născute din preaplinul trăirilor lui Theodor Răpan, Fiind – 365 + 1 Iconosonete ocupă un loc aparte: nicăieri nu suntem, în poezie, mai aproape ca aici de fiorul liric întrupat în Cuvânt! Nu-i de mirare că sonetele lui sunt atât de proaspete şi de vii!

Aparenta lor simplitate exemplară se sprijină pe o desăvârşită artă a limbajului, pe autenticitatea sub semnul căreia pune fiecare simţământ cu naturaleţe şi rafinament, în registre lingvistice pe care numai un Poet autentic le poate cultiva cu o asemenea artă.

Numai citindu-i cărţile veţi cunoaşte şi veţi înţelege cine-i Theodor Răpan şi ce reprezintă opera sa pentru Literatură!

29

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU …

I O N U Ţ B E R C A RU Georgică Manole Coposu). În acest spaţiu, unde gardienii comandaţi de Alexandru Vişinescu purtau „ papuci de pâslã, ca sã nu se simtã, ca sã poatã supraveghea interiorul celulelor fãrã sã fie auziţi” ( Augustin Vişa) au fost aduşi spre lichidare liderii rezistenţei de la Aiud. ” Dacã nu are faima Aiudului este pentru cã este infinit prea micã, a purtat pe conştiinţã un numãr mic de deţinuţi, dar care au fost trimişi acolo, pentru a nu se mai întoarce niciodatã. Fiincã nu este totuna sã mori cu 4-5 într-o celulã, ori sã mori singur dupã 6 ani …

A fost drumul fãrã întoarcere, închisoarea fãrã speranţã, şi numai un miracol, neprevãzut de comunişti, ne-a scos de acolo pe cei ce am rãmas.”( Ion Ovidiu Borcea).

Ca şi la Piteşti sau oriunde în ţarã şi la Râmnicu Sãrat „ se murea de foame, de frig, de terorizare şi din lipsã de tratament medical” (Ion Ovidiu Borcea). Ceea ce o fãcea mai sinistrã pentru deţinuţi, mulţi veniţi din alte centre de „reeducare” era liniştea mormântalã în care se executa totul, linişte supravegheatã de gardieni cu papuci de pâslã şi lipsiţi de scaune pentru a nu se aşeza în timpul gãrzilor.

„Eu sunt un om al locului, sunt mândru de rădăcinile mele şi, în acelaşi timp, mi-ar fi greu fără ele” Georgică Manole: Sunteţi profesor de istorie recunoscut în ţară pentru analizele făcute etapei totalitare de tip stalinist din România. Care au fost resorturile interioare care v-au condus către acest demers?

Ionuţ Bercaru: Domnule Manole, este prea mult spus că sunt recunoscut în ţară.

Este adevărat faptul cã o parte din lucrările mele sunt cunoscute unor mici grupuri de … iniţiaţi din centrele universitare Bucureşti, Iaşi sau din zonele Timişoara, Botoşani, Câmpina, Brebu, Focşani, Râmnicu Sãrat unde am susţinut prelegeri la diferite simpozioane sau am publicat diferite lucrãri.

Eu sunt un om al locului, sunt mândru de rãdãcinile mele şi, în acelaşi timp, mi-ar fi greu fãrã ele. Fie cã am scris despre ctitoriile brâncoveneşti de pe valea Recea, fie despre monumentele din zonã închinate eroilor, fie despre artefacte inedite, am fãcut-o din dragoste pentru acestã zonã şi pentru oamenii de aici.

Trecutul stalinist are urme vii, mai ales în mentalitatea colectivă. Tinerii, cu puţine excepţii, nu mai sunt însã interesaţi de subiect, de dezbateri, procese, etc…. Am considerat cã este firesc sã încerc sã le desluşesc, într-un stil clar şi concis, un pic mai îndepãrtat de mãrturiile pãtimaşe ale supravieţuitorilor terorii staliniste de la noi, ce a însemnat acest regim şi ce urme a lãsat.

G. M.: Alexandru Vişinescu este torţionarul care a fost şi la Râmnicu-Sărat şi care este foarte mediatizat în ultima perioadă. Ce v-au declarat martorii, foşti deţinuţi politici, despre metodele acestuia?

I. B.: Dupã încercãrile seniorului Corneliu Coposu de a da jos praful istoriei de pe închisoarea de la Râmnicu Sãrat, acesta a rãmas în uitare, transformatã în parte în depozit de materiale de construcţie. Existã un grup de inimoşi ce organizeazã anual un simpozion la Râmnicu Sãrat şi cam atât. Mulţi dintre cei de astãzi nici nu mai cunosc ce tragedii ascund zidurile groase din cãramidã din zona gãrii oraşului. În al treisprezecelea ceas s-a produs evenimentul mediatic al deschiderii urmãririi penale pentru foştii torţionari Vişinescu şi Ficior. Spun eveniment mediatic pentru cã acesta este senzaţia mea, scopul în sine nefiind condamnarea unui regim şi ale unor crime ci revenirea în prim-plan ale unor instituţii şi personaje. Cred cã “Memorialul Durerii” realizat de distinsa doamnã Lucia Hossu Longin a fãcut mai multe decât acest posibil proces tardiv.

Despre vinovãtia lui Vişinescu cutremurãtoare este mãrturia lui Ion Ovidiu Borcea: „…Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua sã rãmânã un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumãrate rânduri a protestat fãcând sã rãsune tot celularul. Ofiţerul politic – Lupu – şi comandantul Vişinescu l-au bãtut în permanenţã, iau creat condiţii sã se îmbolnãveascã şi nu i-au dat îngrijire medicalã. Intrau şi aruncau cu gãleata cu apã pe el, în plinã

G. M.: Închisoarea de la Râmnicu -Sărat a fost o „rotiţă” principală în cadrul sistemului totalitar de tip stalinist din România. Ce metode aplicate aici au făcut-o la fel de oribilă (sau chiar mai înfiorătoare) decât cea de la Piteşti?

I. B.: A fost o „rotiţã” pentru cã era foarte micã, 35 de celule, fiind construitã pentru nevoile unei zone lipsite de mari tulburãri, cu o infracţionalitate preponderent ruralã şi relativ izolatã de marile centre urbane. Ea a corespuns astfel nevoilor de insuflare a terorii în 1907 sau în timpul dictaturii carliste şi, mai ales, în perioada stalinistã.

A fost „principalã” pentru cã „ Râmnicu Sãrat era nu numai cea mai durã puşcãrie, dar şi un fel de închisoare experimentalã, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre … pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodã de disciplinã bãtaia. Intrau în celulã cinci – şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi bãteau toţi deţinuţii pe rând, fãrã nici o justificare, pânã cãdeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstã şi starea sãnãtãţii, erau bãtuţi metodic” ( Corneliu 30

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

„gestaţie” – iertate sã ne fie comparaţiile dacã supãrã pe cineva …

Ceea ce am încercat eu sã fac a fost sã aduc argumente suplimentare la o idee clar demonstratã de istoriografia noastrã: continuitatea de locuire în acelaşi areal a unor comunitãţi umane de sorginte romanizatã, puternic influenţate de noii stãpânitori, în special de cãtre slavi şi cumani, cu care au format un amalgam …

iarnã. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase gãuri pe care le fãcusem cu o sârmã în uşã … Dacã n-aş fi fost de faţã aceastã mãrturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberã, am datoria sã anunţ acest asasinat pe care l-a sãvârşit comandantul Vişinescu. Strigãtele : „ Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mã omoarã!”, au rãsunat în tot celularul. Aceastã crimã nu poate fi uitatã.”

G. M.: Ce personalităţi au fost victime ale sistemului de teroare penitenciară dat de închisoarea Râmnicu-Sărat?

G. M.: Cunosc bine zona Recea-Râmna, unde au acţionat grupuri de rezistenţă anticomunistă. Vorbiţi-ne despre „Grupul Motnău”…

I. B.: Pentru cei din zonã, Râmnicu Sãrat a fost o închisoare de tranziţie, pentru anchetã. Aici au fost aduşi din ţarã, mai ales de la Aiud, personalitãti de prim rang ale regimului antecomunist, din care cele mai cunoscute au fost Ion Mihalache, ucis în închisoare, Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, unii dintre supravieţuitori, foarte tineri la vremea aceea. Alãturi de aceştia sunt de menţionat o sumã de miniştri, funcţionari superiori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi, profesori, elevi … Alexandru Neagu – fost ministru de finanţe, Nicolae Dragomir – general de brigadã, profesor universitar, Horia Mãcellariu – contraamiral, Alexandru Todea – episcop greco-catolic, Nicolae Avramescu – avocat din Bucureşti,Victor Anca – avocat din Bucureşti, fost subsecretar de stat PNŢ, Jenicã Arnãutu – locotenent, deblocat în 1946, implicat în lupta armatã anticomunistã, Ion Bãrbuş – preşedintele Tineretului Universitar PNŢ, Ion Ovidiu Borcea – elev, participant la manifestaţia din 8.11.1945, Emil Marin Boşca – fost judecãtor, ziarist, condamnat pe viaţã în procesul Sumanele Negre, Alexandru Bratu – avocat, membru PNŢ, Vasilicã Munteanu – ziarist din Braşov, Ion Puiu – inginer, conferenţiar universitar, Octavian Rãdulescu – fost membru în CA al CEC, Augustin Vişa – preşedintele Tineretului Naţional Ţãrãnesc.

I. B.: Satul Motnãu din comuna Dumitreşti, fostul judeţ Râmnicu Sãrat este situat pe pârâul omonim, afluent al Râmnicului Sãrat, prelungindu-se spre NE pânã pe valea Râmnei. Aici s-a întors în 1948 din prizonieratul sovietic cu gândul luptei anticomuniste, Gheorghe Militaru, învãtãtor, inspector şcolar, politician liberal, ofiţer regal rezervist. El a pus bazele unui grup înarmat de rezistenţã anticomunistã numit „Sfântul Mihail”şi cunoscut în lumea cercetãtorilor fenomenului drept grupul „Motnãu”, dupã satul unde îşi avea baza.

G. M.: … şi despre „Grupul Militaru–Strâmbei– Isofăchescu.

I. B.: Descâlcind treptat evenimentele petrecute în viata acestui grup de rezistenţã armatã anticomunistã, mi s-a pãrut mai îndicat sa-l denumesc „Grupul Militaru–Strâmbei– Isofăchescu”.

Grupurile de cest tip sunt cunoscute dupã numele conducãtorilor (vezi Arsenescu –Arnãutoiu din Fãgãraş, Victor Lupşa din Vrancea, Vasile Dunca din Maramureş), dar acesta nu este un argument viabil.

Gheorghe Militaru a iniţiat un grup, condus alãturi de colonelul „deblocat” Ion Strâmbei din Dumitreşti şi de fostul sãu camarad de lagãr, învãtãtorul Victor Isofãchescu din Bordeşti care lucra la şcoala din Buda. Grupul avea o razã de acţiune şi susţinãtori într-o zonã întinsã, cuprinzând zone din judeţele de azi Buzãu, Covasna şi Vrancea, cu circa 60 de membri şi simpatizanţi identificati de noi şi probabil alte zeci necunoscuţi.

Au început lupta dupã modelul cunoscut, ascunzãtori, depozite de armament şi muniţie, alimente, iscoade, oameni de legãturã, încercarea de coordonare cu ceilalţi luptãtori … În 1949 Gheorghe Militaru a fost prins în ascunzãtoarea de la Dinu Bentea din Motnãu . Isofãchescu şi Strâmbei au continuat lupta şi s-au afiliat la grupul “Vlad Ţepeş II” condus de Victor Lupşa, plãnuind rebeliunea din 23 iunie 1950. Trãdaţi ( supravieţuitorii de la Motnãu îl acuzã pe Lupşa!), luptãtorii sunt împuşcaţi sau arestati unul dupã altul.

Din acest grup au cazut rãpuşi de gloanţe în luptele din pãduri fraţii Cucu din Motnãu, Grigore, Neagu, Constantin, în 1950. În 1952, colonelul Strâmbei a fost executat la Pentenciarul Galaţi. Ceilalţi au primit condamnãri de 10-20 de ani de muncã silnicã în penitenciarele şi lagãrele de la Aiud, Baia Sprie, Botoşani (aici a murit Lãptucã Stan din Motnãu), Caransebeş, Cavnic, Galaţi, Jilava, Peninsula, Periprava, Râmnicu Sãrat …mulţi dintre ei nemaiapucând ziua amnistiei generale din 1964 : Roşu Nicolae, Alexandu

G. M.: „Dark Age”, o sintagmă preluată din istoriografia anglo-saxonă pe care, printr-o translaţie, aţi transferat-o istoriei noastre, beneficiind de o denumire inspirată: „mileniul întunecat”. A fost benefic acest „mileniu” pentru devenirea poporului român?

I. B.: Ambele sintagme sunt prezenţe comune în limbajul istoricilor, fiecare din ele având partizani şi opozanţi. Ideea principalã este aceea de lipsã a surselor istorice scrise, opozanţii aducând mereu drept contraargumente noi şi noi izvoare descoperite … fapt benefic pentru interpretarea istoriei, în general. Este evidentã însã ruptura dintre antichitatea greco-romanã şi perioada marilor invazii, în privinţa volumului şi a calitãţii surselor scrise şi a civilizaţiei, în general.

Dacã pentru spaţiul occidental „dark age” se reduce la câteva secole, sã spunem între sec. V- cãderea Romei şi anul 800, anul încoronãrii primului împãrat occidental germanic, Carol I al francilor, pentru spaţiul oriental din afara limesului bizantin, pentru noi în special, putem vorbi de un „mileniu întunecat” perioada dintre retragerea aurelianã şi întemeierea statelor medievale româneşti, având exclusiv surse scrise externe.

Nu ştiu dacã acest mileniu a fost „benefic”, cert este cã a fost perioada de copilãrie, adolescentã şi maturizare a poporului român, dacã considerãm cucerirea romanã drept o 31

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

G. M.: Ce părere aveţi despre manualele de istorie?

Dinulescu, Constantin Capriţopol, Gheorghe Dumitrescu, Cucu Ion, Militaru Dumitru, Lãptucã Stan.

I. B.: Eu nu vreau sã judec manualele pentru cã stiu cã autorilor asta li s-a cerut şi nu prea ai ce sã le reproşezi.

Faptul cã ele nu corespund uneori unor cerinţe ale învãtãmântului modern, este vina sistemului. În esenţã, este vorba de prea multã informaţie şi prea puţinã interacţiune şi interdisciplinaritate. Profesorul, de orice materie, are însã astãzi la îndemânã mijloacele necesare de a realiza orele cum doreşte. Mie îmi este complet indiferent ce editurã sau autor are manualul elevului.

G. M.: În cadrul proiectului EACEA, aţi participat cu o prelegere la Sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Dumbrăviţa (Timiş). Care sunt ideile tari ale acestei prelegeri?

I. B.: Agenţia Executivã pentru Educaţie, Audiovizual şi Culturã, agenţie a UE cu sediul la Bruxelles, prin proiectul „Europa pentru cetãţeni”, secţiunea „Memorie Europeanã Activã” a finanţat cu cca. 40.000 de Euro proiectul „Learning from the past, creating a better future” al primãriei şi şcolii gimnaziale din Dumbrãviţa-Timiş ce a avut parteneri din Szentes-Ungaria, Amstetten-Austria, Galaţi şi Bordeşti-unde sunt profesor de istorie.Avãnd ca scop pãstrarea vie a amintirii victimelor nazismului şi comunismului pentru generatiile actuale, proiectul a avut ca principale activitãţi organizarea unei sesiuni de comunicãri la Dumbrãviţa, vizitarea închisorilor şi a memorialelor de la Aiud, Gherla, Sighetul Marmaţiei şi al lagarului de concentare nazist de la Amstetten.

Prelegerea mea „Teroare şi opresiune la Curbura Carpaţilor” a avut ca ţel evidenţierea faptului cã rezistenţa anticomunistã şi teroarea stalinistã au avut puncte fierbinţi în toatã ţara. Este aşadar de datoria noastrã sã le popularizãm pentru a desena un portret cât mai complet al perioadei, din care pe lângã Aiud, Gherla, Sighet ori Piteşti nu poate lipsi Râmnicu Sãrat, aşa cum pe lângã „Arsenescu-Arnãutoiu” nu poate lipsi „Militaru-Strâmbei-Isofãchescu”.

G. M.: Ce carte aveţi acum în lucru şi dacă ne puteţi devoala ceva din conţinutul ei?

I. B.: Momentan, rãspund „comenzilor” unor prieteni, pentru buna desfãşurare a unor evenimente de impact naţional: o prezentare a mãnãstirii „ Adormirea Maicii Domnului” de la Bordeşti, ctitorie brâncoveneascã şi pentru cã anul 2014 este Anul Brâncoveanu, Patriarhia doreşte sã se implice în resfinţirea bisericii dupã renovare; un scurt istoric al învãtãmântului vrâncean pentru douã olimpiade naţionale ce se vor desfãşura aici, „ + – Poezie” şi „Ştiinţele pãmântului”. Îmi doresc sã termin o ediţie completã şi adãugitã a cãrţii „ Recea-Râmna. O istorie neştiutã a continuitãtii”, sã finalizez articolul „ Dacii vãzuţi de Suetonius” şi sã încep lucrul la o sintezã de amploare despre posesiunile domnitorilor români în Transilvania.

Sper ca într-un viitor nu foarte îndepãrtat sã mă pot întoarce la o pasiune dragã, care mi-a adus mari satisfacţii, teatrul istoric pentru copii.

G AV R I L I S T R AT E A R D E L E A N S AU M O L D OV E A N , R Ă M Â N E A L N O S T RU *

Ion N. Oprea emoţionat) costumat, cum aveam să aflu că se spune, la patru ace, haine bej la culoare, cravată în ton, cum nu-l văzusem niciodată astfel dichisit pe domnul meu de la Şcoala din Priponeşti, judeţul Tutova.

Păşind rar, dar cu vigoare, ducînd sub braţ Catalogul, s-a urcat calm pe postamentul de la catedră, unde îl aştepta scaunul.

Să fi avut către 30 de ani, poate mai mult… Ne-a măsurat îndelung, pe fiecare, strigând catalogul şi adresându– ne câte o întrebare, pentru sondarea cunoştinţelor noastre.

Parcă domnia-sa nu-şi dădea seama cît de bine eram noi pregătiţi?

L-am crezut moldovean de-al nostru, era blând, cald şi prietenos la vorbă, spunîndu-ne cîte şi mai cîte despre Eminescu, Creangă, Sadoveanu… şi operele lor.

Mai tîrziu am aflat că profesorul nostru de limba română, care, încet-încet, ne-a făcut să cunoaştem şi primele

clasă, întreagă, nu ştiu dacă unul din noi D intr-o eram de la oraş. Copii de ţărani, din toată

Moldova, nici unul de aiurea, ochi căutători, urechile atente la tot ce ni se spunea, dădusem admiterea la Seminarul Veniamin Costache din Iaşi şi acum ni se spunea că suntem în clasa întîia a Gimnaziului, gata pregătiţi să ne vină profesorul la limba română.

Unii promovasem patru până la şapte clase primare, cu lecţii de la un singur dascăl, foştii noştri învăţători, iar noi nu ştiam ce înseamnă să ai profesor la fiecare obiect din programa şcolară, aşa că nici cunoştinţele noastre nu prea satisfăceau. Acum aşteptam prima oră de limba română.

Aveam emoţii, fireşte.

Uşa clasei s-a deschis domol, cum erau şi paşii domnului nostru care o deschisese, înalt, nouă chiar ni se părea prea înalt, fruntea ridicată în sus, atacându-i părul castaniu, îmbujorat toată faţa (oare era, cumva, şi dînsul 32

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

noţiuni gramaticale, despre declinarea substantivelor, conjugarea verbelor, nu numai că nu era moldovean, ci provenea din acelaşi sat cu poetul George Coşbuc, ale cărui versuri, ”Noi vrem pămînt”, le recitasem, îndemnat de dascălul meu de la Priponeşti.

Mirat, am descoperit că profesorul din comisia de la examenul de admitere era identic cu cel de la catedră, prof.

Gavril Istrate, năsăudean, venit în Moldova din Ardeal.

După primele trei clase a venit reforma învăţămîntului care a însemnat şi desfiinţarea şcolii noastre, noi devenind candidaţi pentru alte examene la diferite şcoli din ţară.

Pe profesorul nostru de la Seminar, Gavril Istrate, nam încetat să-i urmărim traiectoria care, într-un fel s-a derulat de-a lungul anilor o dată cu ale noastre, noi continuîndu-ne studiile, domnia sa ridicând treptele carierei universitare, noi admirându-l, alţii devenindu-i studenţi şi apoi discipoli.

Renumitul profesor, năsăudean în prima tinereţe, a devenit cadru universitar ieşean prin studii şi a rămas permanent fidel moldovenilor. Ardelean sau moldovean, ziceam noi, cu mîndrie, ori de câte ori venea vorba despre domnia sa, rămîne al nostru. Şi-a păstrat structura de ardelean înţelept, ponderat în toate acţiunile sale, răbdător în toate, dar şi moldovean prin blîndeţe, bunătate, iertare şi un deosebit tact sau chibzuinţă când era obligat să-şi pună amprenta pe deciziile luate.

Aceasta pentru că avea funcţii importante într-o perioadă istorică, socio-politică şi universitară, în care trebuia să conducă frîiele unui învăţământ superior aflat în derivă.

Au fost timpuri în care preocupările politice şi de stat ale autorităţilor îl urmăreau cu ochi speciali, cu priviri subversive, cărora, de pe culmile unde trudea, trebuia să le ţină zid, ocrotindu-şi colegii, dar şi studenţii. Îndrumător şi părinte, respectat şi iubit până în ultima clipă, domnia -sa a onorat cu prezenţa toate agapele mai tuturor promoţiilor de la Facultatea de Filologie, Istorie şi Filozofie, căreia i-a fost profesor şi decan.

Reîntoarcerea memoriei noastre la anii în care ne-a învăţat alfabetul culturii şi ne-a călăuzit paşii pe drumul formării intelectuale şi profesionale, nu ne permite să omitem o clipă vremurile de mari paradoxuri ideologice. Multe sunt amintirile care ne-au legat de domnia-sa. Nu mă refer aici la conferinţe, cursuri, simpozioane, ci la acele excursii de studii, cu o organizare de neuitat, deşi condiţiile de deplasare şi multe alte probleme se deosebeau substanţial faţă de ceea ce înseamnă acum o astfel de manifestare. În anul 1954, studiind scriitori şi oameni de seamă ardeleni, Profesorul a îndrumat studenţii să viziteze locurile năsăudene. În satul natal, numit ulterior „G. Coşbuc” ne-a prezentat-o şi am cunoscut-o pe ANA eroina romanului „ION” de Liviu Rebreanu, împrejurare în care analiza cărţii a rămas un fapt de neuitat. În zbuciumatul deceniu cinci din secolul XX puţini dintre profesori erau şi rămâneau adevăraţii îndrumători de care aveam nevoie. Cu generozitatea şi cutezanţa sa de a ne transmite tainele profesiei, fără de manuale şi cursuri, cu multe din cărţile valoroase lipsă, arse sau păstrate la „secret”, profesorul Gavril Istrate a riscat şi a făcut apostolat de înaltă clasă profesională. Stăpîni pe conţinutul documentar, profesorii noştri, chiar cu prudenţă predându-ne, noi înţelegeam, din ceea ce ei rezumau dar subliniau discret, ceea ce trebuia.

Februarie 2014

Colegi de generaţie şi ani de studii, reţinem ultimele două agape ale promoţiei 1957. Trebuie subliniat faptul că Domnia Sa a fost prezent la festivitatea Semicentenarului promoţiei 1957 care a avut loc chiar în Sala Senatului unde au participat în afara cadrelor de conducere ale Universităţii şi ale Facultăţii, nelipsitul nostru Decan de vîrstă care a vorbit ,ca de obicei, delectîndu-ne.

Seara, la masa festivă de la Casa Universitarilor, ne-a impresionat iarăşi Cuvîntul Domnului Decan, care, la anii Domniei sale, nostalgic, ne-a recitat cu mare patos, în întregime, poezia DECEBAL CĂTRE POPOR de G. Coşbuc.

Era ZIUA de 20 septembrie care coincide cu ZIUA de naştere a poetului năsăudean faţă de care profesorul avea un adevărat cult.

La toate agapele Decanul nostru, nu numai ne onora cu prezenţa, dar de fiecare dată urmărea realizarea unei mare surprize literare. Cum a procedat cu alt prilej la Muzeul „Mihai Eminescu”, fotografiindu-ne împreună, apoi sub Teiul marelui şi nemuritorului poet.

Adesea, la solicitarea foştilor lui studenţi, îi sfătuia în diverse probleme de învăţămînt, în funcţie de vocaţia fundamentală a fiecăruia.

Relevante au rămas referirile sale cu privire la exigenţele necesare în respectarea trecutului nostru strămoşesc.

Avem credinţa că de acolo de sus, acum ne priveşte şi nu se supără, în modestia Domniei Sale, de omagiile noastre pe care i le aducem cu respectuoase regrete, venerabilă preţuire şi neuitată compasiune.

Astăzi 23 FEBRUARIE 2014, ZIUA CENTENARĂ a celui care a fost ”Domnul Decan”, GAVRIL ISTRATE, personalitate de excepţie şi cărturar de seamă al culturii româneşti, plecat pentru veşnicie la data de 31 ianuarie 2014 şi înmormîntat la Cimitirul (Podgoria) GRĂDINA COPOU în data de 2 februarie 2014, ne aplecăm AMINTIRII sale, afectaţi, cu pioşenie, cu respectuoase regrete, deosebită preţuire şi tristă neuitare!

33

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

C O N S TA N T I N P I L I U Ţ Ă A C O C H E TAT C U L I T E R AT U R A Lucian Manole e început de februarie gândul ne duce la D acă genialul pictor Constantin Piliuţă (n. 4 februarie

1929 în Botoşani – m. 3 mai 2003 în Bucureşti). Am în faţă un supliment al „Jurnalului Naţional” din 2009, dedicat lui Constantin Piliuţă, în care Simona Lazăr, îngrijitoarea ediţiei, ţine să scrie despre opera botoşăneanului: „Expresia chipului, gestica trupului, firea omului – toate sunt adunate în vârful peniţei, al creionului, al cărbunelui şi expandează odată ce acestea ating suprafaţa albă, mânuite de Artist. Constantin Piliuţă este unul dintre aceştia, cei „rari”, artişti cu majusculă, pentru care relaţia cu modelul este dominată de umanism”.

Constatând, contrar supleţei liniei şi tuşei, că pictorul este un psiholog profund, scoţând tot din personajele sale şi integrându-le perfect mediului, Simona Lazăr continuă: „Piliuţă observă, explorează, contemplă natura umană, recompunând-o apoi cu cele mai simple linii şi tuşe, care tocmai prin simplitatea lor sunt capabile să redea profunzimile psihicului personajelor. Artistul ştie că un detaliu în plus pe foaie ar concentra interesul privitorului către „forme”, or ceea ce vrea el să exprime este „fondul”. Asta se observă şi în picturile lui, acolo unde culorile nu acceptă decât combinaţii necomplicate, adeseori contrase într-o singură gamă cromatică, dominată de o…nonculoare: albul, care pe Piliuţă îl fascinează, conferindu-i dimensiunea gândului liber”.

Rândurile Simonei Lazăr mă duc spre un fel de crez al pictorului şi pe care ţinea să-l spună adesea prietenilor săi, dar şi admiratorilor: „Un pictor este pictor numai atunci când reuşeşte să zămislească tabloul înainte de a atinge pânza”.

Nu sunt puţini cei care ştiu că Piliuţă ţinea un fel de jurnal mai special denumit „Caiete”. Aici nu întâlneşti doar însemnări, idei fugare, schiţe sau reţete, ci şi pagini întregi de literatură autentică. Aceste „Caiete” au fost date în grija criticului de artă Marius Tiţa pentru a concepe o carte. Citite şi răsfoite cu atenţie, Marius Tiţa este îndreptăţit să concluzioneze: „Nu putem spune că ne apare un Piliuţă necunoscut pentru că artistul a fost mereu deschis, a pus pe pânză ce a avut de spus în plan artistic şi a scris în caiete ce ar fi avut de spus în faţă. De spus, nu de aruncat, pentru că în aceste „caiete” este mult din viaţa şi sufletul său”.

Observând că Botoşaniul este bine reprezentat în aceste „Caiete”, continuă criticul de artă: „ Copilăria din Botoşaniul interbelic rămâne magia care i-a umplut viaţa cu căldură şi culori. În scrierile sale recreează tablouri ample, în care descrierile detaliate dau toată viaţa. Oralitatea scrierilor pictorului Constantin Piliuţă este atât de naturală şi prezentă, încât ai impresia că îl auzi pe artist vorbind, că simţi frigul peisajului înzăpezit sau căldura verilor sub cireşi, că simţi mirosul târgurilor şi al magazinelor, al fructelor şi legumelor, că gustul lor şi al mâncărurilor cu nume cifrat în regionalism îţi inundă cerul gurii, iar vinurile rămân fără umbră de secret atunci când sunt „aruncate în prăpastie”.

Iată cum scrie pictorul despre unul din miile de locuri fascinante ale plaiului botoşănean-un pâlc de pădure de pe

malul Prutului: „Aţi intrat vreodată într-o pădure în floare? Eu am intrat şi pot să vă spun că fericirea pe care am simţit-o atunci mă urmăreşte mereu şi mă va urmări. Cuvinte nu sunt pentru a descrie minunea, dar dacă în faţa mea ar fi apărut Făt -Frumos din basme nu m-ar fi mirat deloc. Cărarea şerpuia pe sub bolta de flori, ducând la malul Prutului. Albinele cu zumzăitul lor aduceau un imn sfios tăcerii dumnezeieşti.

Lumina cuprindea în ea tot. În tine se lăsa încet un sentiment puternic de împlinire şi de împăcare. Plinul frumuseţii se revărsa năvalnic spre viaţă şi paşii vătuiţi pe care fără voia mea îi făceam mă duceau în miezul sfînt al acestei minuni.”

Citind din cele scrise de Constantin Piliuţă, atât cât a putut cuprinde suplimentul amintit, (dar vă asigur că nu e puţin), mi-au plăcut rândurile de început ale fiecărei partituri literare. Aceste rânduri te obligă să nu abandonezi fiindcă pătrund în sufletul tău, te conduc în peisaj, simţi pe loc aroma locului în care se întâmplă acţiunea. „Calea vieţii” începe astfel: „Stau la masa mea şi-mi beau paharul. Cârciuma geme de lume. Se bea în draci şi zgomotul glodului alcoolului e punctat de câte o sticlă spartă sau de glasul chelnerului comandând barului: „Două votcă”, „Un vin”, „Cafele!” Eu îmi luam paharul, dar fruntea mea sta sub bolta de salcâmi din pădurea în floare de pe malul Prutului”; „Prieteni de demult” are un debut mai direct: „ Îmi aduc aminte de Ludovic Antal, venea şi el aici. I se citea pe faţă fericirea când se aşeza pe scaun. Ca o umbră se strecura Tudorel Popa. Suflet ales şi minte bună. Mai încolo, ca un patriarh, îşi admonesta litruţa meşterul D. Gheaţă…”; fiţi atenţi care sunt rândurile de debut pentru „Ca apa în crăpăturile secetei”: „Vine toamna, auria toamnă cu imensul ei covor de frunze. Anotimpul roadelor şi al grijilor pentru iarnă. Odată l-am văzut pe Pallady la Şosea, adunând frunze galbene. Parcă era un împărat bizantin scăldat în aur”; „Maria Tănase, la Obor” se deschide prin introducerea într-o atmosferă dumnezeiască: „ La vremea când strugurii striviţi devin fericire şi pădurile îngălbenite îşi ridică sufletul în slăvi, stam la o masă în grădina Continentalului cu prietenii mei Vasile Niţulescu şi Mircea Ionescu, la un pahar de vin, aşteptând să vină „Regina Nopţii” să cânte. Chelnerii au încremenit în colţuri. Şi aşa, ca un vis, a apărut Coana Maria Tănase” etc.

Sesizând cele două mari talente la Piliuţă – arta picturii şi arta scrisului- criticul Dan Grigorescu avea să puncteze: „Constantin Piliuţă e unul dintre cei care, într-o artă prin tradiţie lirică, au introdus valorile narativului”.

34

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

AU X I L I A R D I DAC T I C . A B S E N T E I S M U L Ș I A B A N D O N U L Ș C O L A R Î N M E D I U L RU R A L LUCIAN LUCIAN MANOLE (COORDONATOR)

Al.D. Funduianu ară membră a Uniunii Europene, România face Ţ eforturi (mai mult sau mai puţin palpabile/vizibile, asta-i altă problemă) pentru a se alinia criteriilor de performanţă, în toate domeniile: economico-financiar, social, sănătate, educaţie, apărare, mediu etc. Strălucitor la nivel international prin elite, învăţământul de masă situează (coboară!) România pe locuri mai mult decât modeste. Spre edificare, este suficient să consultăm rezultatele obţinute , an de an, de elevii români la testările PISA (Programme for International Student Assessment – Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor, coordonat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). La testarea PISA din 2012 – cea mai recentă – România a ocupat locul 45, din 65 de ţări participante.

Cunoştinţele şi competenţele elevilor nostri, cu vârsta de 15 ani, sunt sub media mondială atât la citire/lectură, cât şi la matematică şi ştiinţe. În strânsă legătură cu performanţele şcolare (sau, mai degrabă, cu lipsa acestora!), învăţământul românesc se mai confruntă (şi) cu un alt flagel: absenteismul şi abandonul şcolar.

Potrivit statisticilor date publicităţii de Eurostat, pe 2012, în România rata abandonului şcolar a fost de 17,4% (faţă de 12,8% care reprezintă, în medie, ponderea tinerilor care îşi abandonează premature studiile, în UE).

Această problematică (soluţionarea ei!) se situează în atenţia factorilor de decizie, de la nivel central şi local, dar şi a dascălilor din şcolile – de toate gradele - din ţară. Ne face placere să consemnăm, de această dată, consecvenţa preocupărilor colectivului didactic de la Şcoala Gimnazială “Teofil Vâlcu” din Hăneşti. În ultimii trei ani şcolari, Consiliul profesoral din această unitate şi-a ales/stabilit şi a realizat trei importante teme de cercetare, finalizate nu doar cu extrem de utile concluzii, ci şi cu editarea – pentru uzul/folosul general – a unor merituoase Auxiliare didactice: 2010- 2011, “Atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă” (coordonator, Georgică Manole); 20112012, “Educaţia şi mediul rural” (coordonator, Lucian Manole); 2012-2013, “Absenteismul şi abandonul şcolar în mediul rural” (coordonator, Lucian Manole). Menţionăm şi faptul că Auxiliarele poartă girul Editurii “Agata” din Botoşani, au ISBN şi sunt realizate în condiţii grafice/tipografice deosebite.

Cum primele două s-au bucurat de o bună primire, atât în rândul cadrelor didactice, cât şi în presă, în cele ce urmează, mă voi opri la cel mai recent auxiliar: “Absenteismul şi abandonul şcolar…” Într-un cuprinzător “Argument”, profesorul Lucian Manole, directorul şcolii , coordonatorul cercetării (şi al auxiliarului) scrie: – “Absenteismul şi abandonul şcolar reprezintă problem grave cu care se confruntă societatea contemporană, în consecinţă şi învăţământul din comuna Hăneşti. Pentru a putea reduce numărul absenţelor şi abandonurilor şcolare ar fi bine să identificăm şi să studiem câteva cauze: a) şcolile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie şi lipsa oportunităţilor de cucces socioprofesional pentru absolvenţi; b) lipsiţi de motivaţie, o parte dintre elevii claselor

35

gimnaziale renunţă la studiu definitiv sau absentează, rămânând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau muncind ca zilieri la oameni mai avuţi din sat; c)sărăcia comunităţilor din zonele defavorizate limitează posibilităţile părinţilor de a oferi copiilor resursele necesare educaţiei; d) starea de sărăcie provoacă şi exploatarea copiilor prin muncă de către părinţii lor; e) tendinţa din partea cadrelor didactice de a considera familiile din zonele defavorizate nu ar valorize pozitiv importanţa educaţiei; f) neorientarea adecvată a fondurilor către şcolile din comunităţile sărace etc.” În continuare, coordonatorul prezintă : Scopurile, Obiectivele, Documentele de la care se poate porni, dar şi Modurile de finalizare ale cercetării. Tot în “Argument” (ne) sunt prezentate şi opiniile părţilor implicate, ce cred despre absenteism şi abandon şcolar: Părinţii, Profesorii, Elevii, Biserica, dar şi …Academia de Studii Economice din Bucureşti.

“Argumentul” se încheie cu semnalarea unor “Cauze ale părăsirii timpurii a şcolii” şi, evident, “Concluzii”.

Capitolele cercetării au fost atribuite/distribuite şi realizate, după cum urmează: - “Definirea absenteismului şi abandonului şcolar” – prof. Artemiza Damian; - “Absenteism şi abandon şcolar”, puncte de vedere – prof. Lucian Manole; - “Fenomenul părăsirii timpurii a şcolii” – prof.

Valentina Dumitriu; - “Absenteismul şcolar – o realitate contemporană” – prof. Diana Hriţac; - “Traseele sustenabilităţii”- prof. Lucian Manole; - “Exemple de bună practică”- prezentate de către profesorii: Mihaela Manole, Artemiza Damian, Georgică Manole. …Şi, cu toate că tema de cercetare s-a derulat în precedentul an şcolar, în Auxiliar este inclus şi un Plan de Măsuri al Comisiei pentru Combaterea Absenteismului şi Abandonului Şcolar , pentru anul şcolar 2013-2014. Ceea ce înseamnă că tema de cercetare, pe această problematică, s-a încheiat, acţiunile şi eforturile…continuă! Chestiunea este, încă, de actualitate / rămâne deschisă: - “Absenteismul este: 1. o problemă socială; 2. Un semn tardive al existenţei unor probleme; 3. O conduit care reflect atitudinea structural a lipsei de interes, motivaţie şi încredere în educaţia şcolară” (Titel Iordache).

- Închei cu o remarcă: – am convingerea că, după mai mult de trei decenii de directorat, profesorul Georgică Manole a “lăsat” Şcoala din Hăneşti pe mâini bune! Sper ca, peste alte câteva decenii, altcineva să confirme ceea ce astăzi doar anticipez…

Anul VI Numărul 2 (62)

COMENTARII

Februarie 2014

E S E U C U … P I AT R A N E A M Ţ BUCUREȘTI-VIA IAȘI Cezar Vasilescu „Situaţiunea”, Calistrat Hogaş, şef peste ghiordum şi „petreceri cu duducuţe”.

Oricât de bărbată, Elena Vulcănescu mai scapă armăsarii de la droşca „istorisirii” în lucerna metaforelor („pustietatea interpreta preludii”, „tulpini de fagi obosiţi”, „ipohondrul spăimos”). În aşteptarea promiselor altor două tomuri pe filiera Micle, să oftăm aidoma lui Maiorescu: „Grea opera Eminescu!”

ât de mult trebuie să iubeşti adevărul literar (şi C artistic!) ca să-ţi laşi în conservare şantierele

creaţiei poetice pentru a săpa în căutarea „mitului de sub casă” (şi ce case faimoase: Eminescu, Caragiale, Micle!).

Asta face poeta Elena Vulcănescu în cartea „Veronica MicleMuza dintre Eminescu şi Caragiale” (Ed. Convorbiri literareIaşi, 2012), cuprinsă de un „Dor de zei”. Destinele eroilor cercetării sale sunt urmărite pe traseele Iaşi-Bucureşti-Piatra Neamţ (nenea Iancu). Meritul formidabil este acela de a desprinde de anecdoticul urechist pe doi dintre pilonii literaturii ( la care se adaugă „capitelul” poetei Veronica Micle- „Aproape incredibil cum o femeie, iubită de monştri sacri, este pedepsită de amândoi, cu câte o capodoperă!”).

Evident „Luceafărul” şi „O scrisoare pierdută”.

Filiaţiile argumentate şi ipotezele extrase prin „ochiul cărţii” întregesc un vast tablou al epocii ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Dar arheologul va săpa cu acribie nu numai în straturile cognitive ale celor trei, ci şi la rădăcinile arborilor genealogici ai marilor familii: Câmpeanu, Asachi, Sturdza, Negruzzi, Maiorescu, Hurmuzachi, RoznoveanuRosetti. Ceea ce mulţi istoriografi au rostit cu jumătate de gură, Elena Vulcănescu ne expune cu cruzimea faptelor verificate: idilele dintre Veronica şi Eminescu, respectiv Veronica şi Caragiale, refuzul Cleopatrei Poenaru de a accepta rugăminţile poetului „pe lângă plopii fără soţ”, amantlâcurile Mitei Kremnitz (vorba directorului „Scrânciobului”, „ce mi-i Mite, ce mi-i Miţa”, l-aţi ghicit pe nenea Iancu), amorul vinovat dintre d. Car şi fiica prietenului Delavrancea, fâşneaţa pianistă Cella.

Inimi prea zburdalnice la unioniştii noştri! Iubirea astrală dintre Veronica şi Eminescu poate fi curăţată greu de prejudecăţile de vizau văduvele vesele şi aventurierii de teapa unui Rică Venturiano. Cu un parti-pris pentru Veronica (zdrobită de vie de „o istorie oblonită”), cu admiraţie totală pentru martirul Poeziei şi Suferinţei, Eminescu, poeta Elena Vulcănescu „ia apărarea” prea incriminatului Caragiale („ musiu în chestie”, grecotei, escroc, d. Car). Despre geneza „Luceafărului” s-au pronunţat mulţi eminescologi. Mai puţini despre naşterea „Scrisorii”. Ferindu-se de verdicte, autoarea reabilitează „giudeciul Neamţ” în istoria literară, demonstrând cum personagii caricaturale ale vremii din Piatra, „târgul discordiei” (şi Iaşi) au fundamentat pe nemuritorii (nu Gambletta!/Tipătescu, Trahanache (trahana egal fidea, posmag/ Pristanda (brâu în jocul popular, aici în hora alegerilor) şi complexa Zoe/Zuhnia (apogeul provincial al adagiului „Cherchez la femme!”). Credibilă este şi descoperirea exegetei că numele de Caragiale nu derivă de la vodă Caragea, ci de la munţii Albanezi Caragiova, deci Iancu Albanezul, nu Grecul (curat murdar, coane Fănică!).

Influenţele fârşeratice la bachetul final dintr-„O scrisoare pierdută” mi se par un exces de interpretare şi documentare (fericiţi cei săraci cu înţelegerea-notă autocritică). Colosală portretizarea dascălului de latină şi istorie, redactorul de la

I OA N VA S I U – D I N S P R E PA L I A D E L A O R Ă Ș T I E ÎŢI SCRIU îţi scriu cu pana înmuiată-n crin şi-ţi mirui fruntea cu polen de maci mă oglindesc în ochiul tău senin tu plângi şi râzi şi mă răneşti când taci îţi scriu acum cel mai frumos poem pe frunze ruginite de castani mereu te caut şi mereu te chem într-un tărâm mirific din balcani.

CREDINCIOS SOLDAT tot mai puţine zile mi-au rămas s-alerg printre poeme răzvrătit să te sărut cu gust de ananas să te iubesc cum nu te-am mai iubit tot mai puţine zile dar şi nopţi se scurg încet spre un deşert visat când sânii tăi miros a struguri copţi îţi sunt acelaşi credincios soldat

ÎMI PLACE îmi place bucuria să ţi-o fur îmi place începutul ne-nceput îmi place tot ce-i verde împrejur îmi place să te vindec c-un sărut îmi place să te-ascult ca pe-un izvor îmi place-n ochiul tău s-admir o stea îmi place-n poezie să cobor îmi place să m-ascund în poala ta îmi place să-ţi întorc somnul pe dos îmi place să fiu bun, când alţii-s răi îmi place să-ţi fiu câine credincios îmi place să mă joc cu sânii tăi.

36

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

TA B L E TA ( D E … F E B RUA R I E ) Ţ Î F N O Ș I I D I N C A R PA Ţ I Vasile Lefter cu pretenţii de sânge dac şi roman, suntem N oi,un ceipopor nemaipomenit când e vorba să

Iubiţi politicieni, lăsaţi ţâfna la o parte şi nu uitaţi de efemeritatea locului de unde vă putem da oricând jos! Voi treceţi, noi rămânem!

strângem cureaua, ajutând iubiţii conducători să opteze pentru bretele.

Tocmai începusem să ne lăudăm în Europa cu o creştere economică de 3,5% şi aşteptam îmbunătăţirea traiului cotidian şi iată că struţocămila USL, nefireasca alianţă între stânga şi dreapta, şi-a dat jos cele trei cocoaşe prohodind obştescul sfârşit.

Speranţele de început ale alegătorilor naivi pluteau în ceaţă de la matrimoniu, când ba unul, ba altul prognoza eşecul.

Principalii artizani ai destrămării înţelegerii de conjunctură sunt, în primul rând, ţâfnoşii din spectrul politic românesc, care au simţit mereu nevoia să se întreacă în ţâfne.

Dialogul şi disputele raţionale pe probleme de guvernare au fost înlocuite de beşteleala de tip mioritic, aruncând întreaga răspundere pe diabolicul ţâfnos devenit marcă înregistrată.

Aş zice că ţâfnoşii din defunctul USL au clocit mai demult divorţul la notar. Ambiţiile de mărire au depăşit limitele normalului. Aceşti „Răzvani” moderni, Haşdeu este actual, s-au prins în „jocul ielelor” şi mintea li s-a întunecat, uitând de” boborul” care i-a făcut mari şi i-a trimis unde i-a trimis ca să facă şi ceva pentru cei mulţi. Mare păcăleală! Au devenit peste noapte inflexibili, respingând, chipurile, compromisul păgubaş pentru bunăstarea lor. Au coborât imediat la limbaj suburban, au început să-şi umfle ţâfna şi să inventeze fel de fel de pretenţii, ca şi cum mămica lor le-ar fi dat să sugă lapte expirat şi le-ar fi lăsat ca testament datoria de a fi ţâfnoşi.

Cred că scena politică românească din ultimele săptămâni a fost dominată de acest personaj deplorabil, care întruchipează clişeul psihologic al ţâfnosului. Numele de cod se trage din ŢÂFNĂ (popular), care înseamă ifos, aroganţă, semeţie, arţag. Atenţie! Arţag! Precizăm cu această ocazie că “ţâfnosul” este un personaj cu state vechi în tipologia românească. Pentru aceasta, pledează bogăţia locuţională şi expresivă a limbii române: „a umbla cu ţâfna în nas, a-i sări ţâfna, a avea ţâfnă”. Etimologia ne trimite tocmai la neogreacă-tsifna. Ce-i bun împrumutăm! Ţâfnoşii noştri din politică, cu trimitere directă la cei doi răspunzători de ruperea USL-ului, se circumscriu în proporţii diferite portretului ţâfnosului: pufnesc pe nas de mânie, gata oricând de ceartă, mereu cu ţâfna pusă! Ţâfnoşii noştri, cu aere de mari politicieni, sunt puşi mereu pe ceartă şi sunt nemaipomenit de sensibili la critici.

Dacă cei doi foşti parteneri de alianţă ar fi fost concilianţi, adoptând un dialog argumentat, proiectul votat de români ar fi mers mai departe. Această ţâfnă ne costă pe toţi. Nici ţâfnoşii nu vor avea parte de sărutul istoriei! Nori negri se văd la orizont!

POEZII DE TOA D E R R Ă D U Ţ Ă COVILTIRUL CU ZÂNE ( II) ***** Un pui de rogojină A împlinit visul bunicii: (Călcată de botforii grei şi plini de glod O viaţă irosită cu mujicii…)

Ajunse-acolo, sus-sus, pe corzile de coviltir…

O, doamne, Ce răsfăţ de soare, De ploaie, vânt şi dulce legănare… Împodobit cu panglici, coroniţe, Care de care mai vii şi mai pestriţe…

Dar – apogeul tuturor E dulcea călcătură… a zânelor… ***** Ai ochi frumosi, Ai pleoape lungi ca de codană, Năsucul cârn, Gropiţe în obraji, Ai dinţii albi şi buze roşioare…

Ce-ţi mai doreşti, minune întrupată, Ce te-oglindeşti în unda-mi?…

Tulburată, Ea se-aruncă…

El o sorbi pe dată…

De-atâta drag… se-nvolburară până în adâncuri… …A pus-o ca blazon în unda-i fermecată, Şi mândru, îl arată… câte-odată, La o fată. ***** Rouă rourată, Cine te-a plâns, A avut ochi de dragoste furată; A plutit pe raze de stea Cu aripi de dor, Ţesând în iţe de curcubeu Flori, însângerate de-atâta iubire…

Doar noaptea poţi plânge atât de curat, Învins de fericire…

Rouă rourată, Din inima mea lăcrimată…

37

Anul VI Numărul 2 (62)

DEBUT

Februarie 2014

D E B U T L A , , L U C E A F Ă RU L” : V I O R I C A H AG I A N U Georgică Manole Viorica Hagianu e din Călăraşi. Nu din Călăraşiul nostru botoşanean, ci din acela risipit prin Bărăgan. Este deja o scriitoare consacrată, ceea ce înseamnă că debutul său absolut s-a produs cu mult timp în urmă. Are opt cărţi publicate („Regatul vegetalelor”, piesă de teatru pentru copii, Editura Karuna Bistriţa, 2010; „Iluzii spulberate”, proză scurtă, Editura Tracus Arte Bucureşti, iulie 2011; „Zâna Florilor”, teatru pentru copii, Editura Sedcom Libris Iaşi, decembrie 2011; „Plasa de păianjen”, poezie, Editura Rotipo Iaşi, februarie 2012; „La graniţa dintre lumi”, dramaturgie, Editura Rotipo Iaşi, mai 2012; „Teste de biologie pentru clasele V-VIII”, teste grilă cu alegere simplă şi multiplă, Editura MatrixRom Bucureşti, 2012; „Destin scindat”, roman, Ed Rotipo Iaşi, Asociaţia Şansă- Viorica Hagianu, 2013; „Vocea fetei de piatră”, nuvelă, Ed Rovimed Bacău, Asociaţia Şansă- Viorica Hagianu, 2013), prezentă în antologii, cu peste 20 de premii şi menţiuni obţinute la diferite concursuri literare, are şi zece expoziţii personale de pictură (Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză, acrilic/carton) – SJU Călăraşi, februarie/aprilie 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Muzeul de Arheologie Olteniţa, octombrie 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pînză) – Centrul Cultural Piteşti, 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Centrul Cultural „Ionel Perlea” Slobozia, 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, 22dec 2010 – 20 ian 2011; Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, martie 2011; Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Protoeria Călăraşi, martie 2012; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Lautrec Bucureşti, octombrie 2012; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Ceainăria Tabiet Bucureşti, decembrie 2012; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Muzeul Astra Sibiu, august 2013).

Viorica Hagianu citeşte „Luceafărul” (Botoşani). Îi place deschiderea acestei reviste, motiv să ne trimită , pentru debut în revista noastră, o proză excepţională: „Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă”. mişca, să poată respira. „Nu aveam nimic” strigă ea revoltată, noi oamenii locului ştim să facem multe din nimic. Şi-au facut şi ei gospodării din nimic, au supravieţuit. „E groaznic, e mai rău ca în Siberia” concluzionează doamna, care după revoluţie se întorsese în Banatul natal. Brusc, devin serioasă, o înţeleg foarte bine, nici eu nu aş putea să trăiesc în altă parte decât în Bărăgan, cu tâmpla sprijinită de Dunăre, sunt ataşată organic de locul naşterii mele, de părinţii mei trupeşti şi duhovniceşti, de caniculă şi de gerul năprasnic, de Crivăţul care urlă, trânteşte şi smulge totul în cale fără îndurare, de ţânţarii care mă devorează de vie şi de milioanele de ochi ale sufletelor din mlaştinile Dunării, care mă fixează cu priviri hipnotice chiar şi atunci când starea de veghe s-a terminat, iar hotarul somnului prinde contur. Cu fiecare respiraţie Bărăganul te sufocă, te respiră moartea în fiecare clipă. Aşa a rânduit Dumnezeu locurile acestea. „E groaznic” repeta femeia deportată în Bărăgan, râd cu hahaha şi hihihi, râd cum nimeresc. Un amic literat zice că sunt cinică când râd aşa, are dreptate omul. Vrednicului de amintire amic nu-i place nimic din ce fac eu, nu-i place ce scriu, nici ce pictez, nu-i place cum râd, sau cum respir, dar eu îi mulţumesc din toată inima pentru ura cu care mă atacă şi mă umileşte, pentru că astfel pot să rămân smerită şi să-l iubesc pe acest om ca pe un frate în Hristos. Aşadar, şi dracii, şi oamenii pot conlucra pentru mântuirea sufletului meu şi pentru zidirea lui Dumnezeu în mine.

Pe mine nu m-a deportat nimeni în Barăgan, la malul Dunării, eu stau aici pentru că mă identific structural cu locurile naşterii mele, nu pot altfel. Şi-am plâns cu tunete şi fulgere, aşa cum plouă în Bărăgan, torenţial, distructiv, am plâns pentru durerea femeii deportate, pentru durerea tuturor dezrădăcinaţilor din Banat şi de oriunde, aduşi cu forţa şi lasaţi să supravieţuiască sub cerul liber în Bărăgan.

BĂRĂGANUL ȘOPTEȘTE: DUMNEZEULE MILUEȘTE-MĂ

Viorica Hagianu Stau cu tâmpla sprijinită de malul Dunării, privesc mâlul amestecat cu nisip şi resturi de scoici, în timpul acesta respir Bărăganul cu mirosul lui de stepă aspră şi nemiloasă care râde de ameţitii, trecătorii nepoftiţi care-i ating pământul fără să ştie că moartea este esenţa fiecărei particule de praf din teritoriul ei.

Moartea mă însoţeşte fidelă de la prima respiraţie cu miros de lichid amniotic, mă roteşte în anafoarele apelor verzi albăstrui cu solzi aurii, în coloanele de aer cu aspect de tornadă născute din senin de canicula tolănită deasupra câmpiei. Mă conduce în fiecare clipă de viaţă crăpată de gerul năprasnic, cristalizată în fulgii de nea ai reţelelor de apă, praf şi moarte. Ai auzit cum urlă vântul în Bărăgan? Hăuie ca un vuiet apocaliptic, fluieră, şuieră. Morţii îi aud glasul în urletul viscolului care smulge geamurile, le zgudie, le zgâlţâie, le face să geamă şi să ceară îndurare chiar şi pe noile termopane inventate de om. Construieşte cu furie munţi de zăpadă peste case şi făpturi, le asfixiază sub greutatea albă a morţii.

Ecranul televizorului mă urmăreşte hipnotic prin cameră, e ora jurnalului de seară, a ştirilor de maximă importanţă pentru ţară sau pentru nimeni, din plasma aparatului plânge o doamnă, care ne povesteşte că e de fel din Banat şi că a fost deportată pe vremea comuniştilor în Bărăgan. Fac ochii cât cepele, eu m-am născut în Bărăgan, cu tâmpla înfiptă în malul schimbător al Dunării. Eu am trăit o viaţă în Bărăgan, eu sunt Bărăganul şi Dunărea, eu le iubesc.

Doamna continuă să ne spună cum erau iarna zăpezi şi troiene de 5 m, care îi blocau în casă. Zâmbesc. Aşa este, sapă oamenii tuneluri prin rărunchii albi ai zăpezii, ca să se poată

38

Anul VI

COMENTARII

Numărul 2 (62)

Februarie 2014

C U LT U R A S O C I A L Ă C A R M E N Ș T E FA N I A S U C E V E A N U – A RT I S T P L A S T I C Ion Istrate înălţător; o lacrimă, ca efect al neîmplinirilor şi mâhnirii omului provocate de forţe exterioare, în a cărei despicătură descifrăm o structură chimică, ca un simbol al statorniciei şi hotărârii artistei de a reda fidel ceea ce o tulbură. Învingându-şi alunecările spre abstract şi insistând pe o tuşă a unui realism social, pentru a ne înfăţişa propriile trăiri, artista a reuşit să ne captiveze şi să ne trezească atitudinea necesară într-o luptă pentru existenţa noastră, ca oameni.

stăzi, 15 febr.2014, la îndemnul sculptorului A botoşănean, Marcel Mănăstireanu, nu am ratat

ocazia de a trece pe la Galeriile de Artă Ştefan Luchian, unde a avut loc vernisajul Expoziţiei personale ,,Călătorul” a artistei plastice Carmen Ştefania Suceveanu. ,,Călătorul”! Sigur, un călător prin lumea suferinţelor, pentru că, în general, în ziua de astăzi, artistul e nevoit să suporte şi aşa ceva.

Tânăra artistă botoşăneancă, născută la 2 ianuarie 1982, a absolvit Liceul de Artă ,,Ştefan Luchian” din Botoşani şi apoi, succesiv, a continuat studiile în domeniul artelor plastice în Olanda, la Academia Liberă din Haga (2002-2003) şi Gerrit Rietveld, la Academia din Amsterdam (2003-2007), iar în perioada 2007-2012 la Universitatea de Artă ,,George Enescu” din Iaşi. Munca şi-a încununat-o participând la diferite expoziţii de grup şi personale: în 2004, la Amsterdam, cu prilejul evenimentelor dedicate Open day, în deschiderii anului universitar; în 2010, la Iaşi – în incinta Universităţii de Arte ,,George Enescu”; în 2011, la Hotel Europa, la ,,Salonul de toamnă”; în Botoşani, la Salonul ,,Atelier 35”, în 2010 şi în octombrie 2013, la Salonul Naţional de Arte Vizuale ,,Interferenţe” – ediţia a IIa, organizat sub egida Societăţii Culturale ,,Expo-Art” Botoşani la Galeriile de Artă ,,Ştefan Luchian” Botoşani.

Nu am zăbovit mai mult, pentru a auzi impresiile criticilor de artă, pentru că aş fi ascultat aceleaşi replici şi aceleaşi note enunţate, cum de fiecare dată se întâmplă la asemenea evenimente. Am vrut să rămân doar cu ceea ce am reuşit să descifrez din arta tablourilor expuse şi din succinta discuţie cu autoarea exponatelor. Mi-am schiţat, ad-hoc, propria stare de spirit, descoperind o durabilă legătură a picturilor prezentate cu o presupusă stare de spirit a artiştilor plastici, în general, şi a celor cu care, zi de zi, mă întâlnesc şi schimb păreri despre viaţa socială a oraşului.

Artiştii plastici sunt cei mai sensibili în a percepe suferinţele celor din jur şi stările patologice ale societăţii contemporane, iar influenţa mediului în care trăieşte artistul se observă şi în cazul exponatelor pictoriţei Carmen Ştefania Suceveanu. Şi vedem: oameni cu veşminte specifice instituţiilor de asistenţă medicală; oameni cu piepturile acoperite de lovituri pe care le primesc în plină personalitate, de la bocanci până la pantoful fin de damă, o reprezentare a umilinţelor permanente la care suntem supuşi din partea celor mai diverse caractere pe care societatea umană le suportă; într-o altă secţiune: expresia legică a perpetuării umane, un destin hărăzit, o răstignire pe cruce a fătului uman; feţe umane cu conturul şters, explicând urmele durerilor şi grijilor cotidiene; ochi suferinzi, simbolizând profunzimea proceselor minţii, care percep şi traduc imaginile înconjurătoare, pe fondul unei dorinţi interioare de a fi

Tulburătoare imagini şi grozave sugestii! Îmi ridic mâna şi încerc să-mi ascund o lacrimă!

E multă tristeţe! Şi până când?… Şi de ce?…

De altfel, prin această stare pe care a reuşit Carmen Ştefania Suceveanu să o provoace, sunt îndreptăţit a spune că Domnia Sa îşi merită locul în Panoul de Onoare al artiştilor plastici valoroşi şi autentici din Botoşani.

39

Anul VI Numărul 2 (62)

Februarie 2014

Planșa

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)