Semiotica by Murarasu Luciana

UNIVERSITATEA DE STAT MOLDOVA

Luciana Ionela Murarașu, Bursier Erasmus Mundus- Master Relații Publice și Publicitate Chișinău, 09 martie 2015 Conf.dr. Valentin Dorogan Catedra de Comunicare Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

Introducere ............................................................................................................ 2 I. Definiții ale semioticii .................................................................................... 3 II. Delimitări și convergențe .............................................................................. 10 II.1 Niveluri ale semioticii ............................................................................ 10 II.2 Domeniile semioticii .............................................................................. 11 II.3 Disciplinele semioticii ............................................................................ 16 II.4 Semiotică și structuralism ...................................................................... 17 II.5 Semiotică și semiologie .......................................................................... 19 II.6 Semiotică și semioză .............................................................................. 22 II.7 Semiotică și hermeneutică ...................................................................... 23 II.8 Semiotică și comunicare ......................................................................... 25 Concluzii ............................................................................................................. 29

Introducere Motivez alegerea temei de față pentru proiectul de seminar la disciplina ”Semiotică și comunicare” prin imperativul cunoașterii definiției, scopului, coordonatelor activității unei științe care, prin atotprezența semnului, se află la baza tuturor celorlalte științe și discipline. Trecerea în revistă a accepțiunilor (istorice) despre semiotică este importantă pentru că înțelegem constituirea semioticii, influențele provenite de la marile curente filosofice și artistice, dar și diverse nuanțări, în conformitate cu detaliile fiecărei discipline încorporate. Semiotica este atotcuprinzătoare și deosebit de flexibilă în a fi studiată punctual, prin concentrarea pe un anumit domeniu întocmai pentru că semnul este pretutindeni, iar interpretările noastre, pentru a ieși din mireasma vagului, pentru a fi cuprinse, sistematizate, se autolimitează la spectrul unei singure discipline (biologia, teatrul, naratologia, publicitatea ș.a.). Totuși, indiferent de accente, de nuanțări, de perspectivele distincte, traseul pe care trebuie să îl urmăm în înțelegerea semioticii are mereu ca punct de pornire definirea acesteia (prima parte a lucrării de față) și se construiește prin delimitări și convergențe (partea a doua a lucrării de față). Este necesar să clarificăm faptul că, plecând de la considerentul că semiotica este atotcuprinzătoare, nu percepem delimitările în sensul plasării unor elemente din sfera unei anumite discipline în afara vastei sfere a semioticii, ci în sensul unei profunzimi (detalii, variate accepțiuni, abordări praxiologice ale publicității, de exemplu) pe care semiotica nu intenționează să le lămurească ori dezbată singură. De altfel, semiotica este generală; se particularizează prin întocmai delimitările dintre domenii. Pentru mine, universul semiotic se prezintă ca o rozetă-gigant, al cărei punct central/originar este semnul.

Definiții ale semioticii Un capitol despre definirea semioticii presupune un efort de cercetare

istorico-documentară, încununat de selectarea, interpretarea accepțiunilor diferiților teoreticieni și specialiști în semiotică și în domenii tangente. De aceea, în secțiunea de față, vom sublinia definițiile marilor semioticieni, însoțite de argumentele, descoperirile și interpretările care le motivează, precum și de etapa istorică, contextul general în cadrul căruia autorii și-au adus contribuțiile în definirea acestei metaștiințe, panștiințe, cu caracter pluri și interdisciplinar (conform observațiilor de pe parcursul celui de-al doilea capitol). După cum am reperat atât în cărțile semioticienilor consacrați, cât și în cursurile de semiotică de la diferite universități123, definirea semioticii presupune înțelegerea instrumentului de bază cu care operează, a semnului. Urmăm această direcție în definire tocmai pentru că termenul semiotică provine, pe cale neoromanică (fran. Sémiotique), din grecescul semeiotike, a cărui rădăcină (dacă ținem cont de structura morfematică) sémeion „semn” provine din latinescul signum. Termenul semn are nu mai mult de 14 accepțiuni în limba engleză, în Oxford Dictionaries4, trecând, rând pe rând, prin clasificările sau tipologiile semnelor5 pe care le vom detalia mai jos, când vom puncta contribuțiile semioticienilor. În limba franceză, dicționarul Larousse oferă termenului signe 9 definiții, ”Ce qui permet de connaître ou de reconnaître, de deviner ou de prévoir quelque chose” sau ”Unité linguistique constituée par l'association d'une Valentin Dorogan, Semiotica comunicării, notițe curs, catedra de comunicare, Universitatea de Stat Republica Moldova,Chișinău, 2015 2 Emilia Parpală, Semiotica generală. Pragmatica, Editura Universitaria, Craiova, 2007 3 Daniela Frumuşani, Introducere în semiotică, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, București, f.a. 4 http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/sign, accesat la data de 25/02/2015 5 ”An object, quality, or event whose presence or occurrence indicates the probable presence or occurrence of something else”, http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/sign, accesat la data de 25/02/2015 1

forme sonore ou graphique (signifiant) et d'un contenu conceptuel (signifié)”6 ș.a. Potrivit lui Peirce, citat în Collected Papers of Charles Sanders Peirce7, un semn ”ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri”. Pornind de la aprecierea lui Peirce, Thomas Sebeok clarifica faptul că definirea semnului implică o variație a formulei medievale aliquid stat pro aliquo8. Fără a intra la acest punct în detalierea accepțiunilor, clasificărilor și tipologiilor semnului, admitem că definirea semnului poartă cu sine problematica vagului, a atotcuprinzătorului, ”a despre toate și în final, despre nimic”, care se transferă și în definirea semioticii. De altfel, semiotica este studiul semnelor care produc semnificație ori este ”disciplina care studiază producerea şi interpretarea semnelor şi simbolurilor în diverse situaţii de comunicare (ştiinţă, mass media, viaţă cotidiană etc.)”9. De la început avem două definiții care deschid șirul discuțiilor despre statutul semioticii. Doamna profesor Emilia Parpală notează în cursurile sale că ”Enunţul prin care se defineşte o ştiinţă conţine două părţi: prima îi fixează statutul, a doua îi defineşte obiectul.”10 Dacă în rândurile de mai sus am declarat că semnul, de la definirea căruia am pornit, este obiectul semioticii, rămâne deschisă dezbaterea despre statutul ei. Totuși, insistăm să clarificăm, de asemenea, semnificația termenului ”știință” cu care operăm în conținutul acestei lucrări. Astfel, considerăm că orice ştiinţă este un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune (1) un domeniu propriu, (2) metode şi tehnici

http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/signe/72700, accesat la data de 25/02/2015 Charles Hartshorne (ed.), Collected Papers of Charles Sanders Peirce, vol.2, Harvard University Press, 1931, p. 228 8 Thomas Sebeok, citat de John Deely, On “Semiotics” as Naming the Doctrine of Signs, în Semiotica 158–1/4, 2006, format electronic, https://www.academia.edu/10077994/_On_Semiotics_as_Naming_the_Doctrine_of_Signs_ , ultima accesare în data de 25/02/2015 9 Daniela Frumuşani, op.cit., p.2 10 Emilia Parpală, op.cit., p.18 7

specifice, (3) legi sau reguli aferente domeniului şi (4) mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate. În tabelul care urmează, trecem în revistă autorii care au definit semiotica drept știință: • „Se poate, deci, concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie

Ferdinand de

(din gr. sēmeion „semn”). Pentru că nu există încă, nu putem

Saussure

spune cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte determinat” (Curs de lingvistică generală, ediţie critică de Tulio De Mauro, traducere de Irina Izverna Tarabac, Iaşi, Polirom, 1998, p.41)

Charles W. Morris

• „the science of signs” (Writings on the General Theory of Signs, The Hague: Mouton, 1971, pp.1-2) • „Semiotica este deopotrivă o ştiinţă cu propriul său corpus de

Thomas Sebeok

descoperiri şi de teorii şi o tehnică de studiere a tot ce produce semne” (Semnele: o introducere în semiotică, trad. de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.21) • „Semiologia este, prin urmare, o ştiinţă a culturii mai degrabă

Daniel Bougnoux

decât a naturii, sau, mai bine spus, o ştiinţă a trecerii de la natură la cultură” (Introducere în ştiinţele comunicării, trad. de Violeta Vintilescu, Iaşi, Polirom,2000, p.49)

Jean-Marie Klinkenberg

• „Semiotica poate fi deci definită ca ştiinţă a semnelor” (Iniţiere în semiotica generală, trad. de Marina Mureşanu Ionescu, Institutul European, Iaşi, 2004, p.16). Figura 1- semiotica, definită ca știință

Teoreticienii definesc semiotica și sub puterea prefixului ”meta-”, considerând-o metaștiință, metateorie. La întrebarea ”Care este statutul semioticii?”, alți autori au menționat că

este un câmp11 ori studiu12. Despre semiotică, Anne Hénault spune că este un demers, iar John Deely menționează în Bazele semioticii că aceasta „furnizează, mai întâi de toate, nu o metodă, ci un punct de vedere”13. ”Semiotica este o disciplină”, iar pentru dezvoltarea acestei declarații, parafrazăm aici din cursurile doamnei profesor Emilia Parpală, care a făcut o trecere în revistă a autorilor care au susținut, în lucrările lor, acest aspect:

• „Acest studiu îmbracă forma unei teorii semiotice generale,

Umberto Eco

capabilă să explice orice caz de funcţie-semn” (Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, f.a.);

Jean-Marie Klinkenberg

• „Semiotica devine o metateorie: teorie a teoriilor” (Iniţiere în semiotica generală, trad. de Marina Mureşanu Ionescu, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 9)

Figura 2 – semiotica, definită ca teorie

Daniel Chandler: „It is a field of study involving many different theoretical stances and methodological tools” (1994:1), în Semiotics for Beginners: http://www.aber.ac.uk/media/Documents/S4B/sem01.html , accesat la data de 25/02/2015 12 John Deely: „Printre ştiinţele umane, semiotica este unică prin faptul că este un studiu ce se preocupă de matricea tuturor ştiinţelor”, în Bazele semioticii, trad. de Mariana Neţ, Editura All, Bucureşti, 1997, p.63. 13 Ibidem, p.9 11

Klinkenberg: semiotica este, ca şi lingvistica, o disciplină descriptivă şi explicativă, care poate avea implicaţii practice: „Fiecare dintre aceste semiotici este, deci, o actualizare a semiologiei, care este o disciplină generală. În legătură cu instituţionalizarea recentă a semioticii ca disciplină de învăţământ, constatăm o polarizare a poziţiilor, oscilând între scepticism şi optimismul pedagogic. Solomon Marcus: „În momentul de faţă, semiotica are toate caracteristicile unei discipline actuale […] a luat amploare şi s-a generalizat în ultimele decenii”. Deși studiem această disciplină la facultățile și specializările de profil uman, există autori care au adus argumente împotriva tratării semioticii ca o disciplină de sine stătătoare, pe de o parte pentru că nu s-a ajuns la o concluzie cu privire la definirea ei, existând numeroase ”conflicte de ordin lingvistic” între acceptarea termenului de ”semiotică” ori a aceluia de ”semiologie”14, iar pe de altă parte pentru că imperialismul semioticii asupra altor discipline contravine unei concreteți pe care o presupune o disciplină de studiu. Daniel Chandler susține ideea din urmă15, alături de Klinkenberg care, într-un exces de sinceritate față de cititor, notează în a sa Iniţiere în semiotica generală că ”semiologia

semiotica nu există. Ceea ce se prezintă ca atare este

întotdeauna rezultatul unei alegeri de şcoală”. În continuare, ne propunem să prezentăm un istoric al procesului de definire (inclusiv descoperire, dezvoltare, conturare) a semioticii, marcând contribuțiile autorilor consacrați în domeniu.

„Semiotica nu este chiar o disciplină academică, din punctul de vedere al abordării teoretice şi al metodelor de analiză asociate ei. Un argument pentru statutul deocamdată provizoriu şi marginal al semioticii ar fi acela că este încă definită prin termenul propus de cel considerat a fi „părintele” ei, lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure” (O’Sullivan et alii, 2001:294) 15 „Semiotics is not widely institutionalized as an academic discipline”, Daniel Chandler, op.cit. 14

Grecia antică

Hipocrate (460-377 î. Chr.), întemeietorul ştiinţei medicale, a instituit semiotica drept ramură a medicinii având ca scop studierea simptomelor.

• Galen din Pergam (139-199 î. Chr.) a inclus şi mai clar semiotica în practica medicală (în curriculum-ul actual al facultăţilor de medicină se studiază sub numele de semiologie). • Aristotel, în toate operele sale, a făcut o analiză a semnelor, a categoriilor sintactice şi a adevărului – o adevărată schiţă a semioticii, cu 3 forme/dimensiuni ale semnului. • Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus, 354-430), precursorul semioticii moderne.

Modernitatea timpurie

Henry Stubbes (1670) definește ramura științei medicale care se ocupă de interpretarea semnelor și a simptomelor.

• John Locke (1690), în al său Essay Concerning Human Understanding propune inserarea semioticii în filosofie ca instrument care să permită filosofilor să înțeleagă legătura dintre reprezentare și cunoaștere.

Lingvistica structurală

Charles Sanders Peirce (anii 1890), filosof pragmatic american, dezvoltă o teorie formală a semioticii.

• Ferdinand de Saussure (1906), lingvist elvețian, începe să predea teoriile sale cu privire la semiologie.

Structuralismul

Claude Lévi-Strauss (anii 1950), antropolog franco-belgian, aplică semiotica în miturile culturale și practicile sociale.

• Roland Barthes (anii 1950), critic literar francez, aplică semiotica în analiza tuturor formelor de comportament social. • Jacques Lacan (anii 1960), doctor și psihiatru francez, folosește semiotica în psihanaliza lui Freud. • Louis Althusser (anii 1960), filosof marxist francez, folosește semiotica în interpretarea filosofiei marxiste.

Poststructuralism

Michel Foucault (anii 1960), filosof francez, explorează importanța istorică a semioticii.

• Jacques Derrida (anii 1960), filosof franco-algerian, deconstruiește lingvistica saussuriană. • Julia Kristeva (anii 1960), filosof bulgaro-francez, lansează o critică feministă la adresa psihanalizei lui Lacan. Figura 3 – teoreticieni consacrați în domeniul semioticii – perspectivă istorică

Peirce • “doctrina quasi-necesară sau formală a semnelor”. Jakobson • “comunicarea oricărui tip de mesaje” Sebeok • “semiotica studiază schimbul de mesaje şi sistemul de semne care îl subîntinde. Semiotica examinează modul în care mesajele sunt generate, codificate, transmise, decodificate şi interpretate, precum şi felul în care această tranzacţie (semiosis) este procesată în funcţie de context”. Henault • “va fi numit semiotică orice efort vizând reperarea, numirea, enumerarea, ierarhizarea în mod sistematic şi obiectiv a unităţilor de semnificaţie şi organizarea lor în ansambluri de orice dimensiune (de la sintagmă la text şi dincolo de text, la cunoaşterea comunităţilor culturale)”.

Klinkenberg • “Această disciplină foarte generală care studiază obiectele (vestimentare, de mobilier, pictogramele, gesturile etc.) în măsura în care au sens… va fi semiotica; iar obiectul acestei discipline va fi modul în care sensul funcţionează la oameni.” Figura 4 – Definirea semioticii

II. II.1

Delimitări și convergențe Niveluri ale semioticii Când aducem înspre prezentare nivelurile semioticii, operăm cu

taxonomii și cu ideea de cuprindere, de înglobare de către semiotică a mai multor arii, domenii, discipline, științe. Astfel, urmând direcțiile trasate de teoreticienii consacrați, delimităm sau împărțim imperialismul semioticii.

Niveluri/tipuri de semiotică

”Disciplină teoretică, semiotica generală se situează la un înalt nivel de abstractizare;

teoretică

ştiinţă-răscruce, ea oferă altor discipline concepte şi metode consistente de reperare şi de analiză a sensului. Principiul ei de bază

aplicată

este că sensul este conţinut în acte şi obiecte care funcţionează ca semne sau ca sisteme

descriptivă

de semne. Semnele se dezvoltă în spaţiu şi în timp, producând texte, ale căror sensuri

experimentală

rezultă din contextualizarea relaţiei dintre semne. Semiotica generală tinde să fie formală, să abstragă semnele din contextul

comparată

uzului.” (Emilia Parpală, Semiotica generală.

generală

Pragmatica, Craiova, Editura Universitaria, 2007, p.28)

regională/specifică

Figura 5 – niveluri ale semioticii

Semioticile regionale adaptează teoria semnului la domenii concrete ale activității umane. Astfel, ajungem să identificăm domeniile semioticii, pe care le vom detalia în subsecțiunea care urmează.

Fitosemiotica

Semiotica muzicală

Semiotica literară şi culturală

Semiotica publicității

Zoosemiotica

Semiotica comunicării de masă

Semiotica urbană

Semiotica retoricii

Antroposemiotica

Semiotica multimedia

Semiotica obiectelor

Semiotica teatrului și artei spectacolului

Kinezica

Semiotica computaţională

Etnosemiotica

Semiotica benzii desenate

Proxemica

Semiotica socială

Semiotica cinematografului

Semiotica fotografiei

Figura 6 – domeniile semioticii

II.2

Domeniile semioticii Inventarierea domeniilor semioticii constituie întocmai argumentul care

pledează pentru multidisciplinaritatea și caracterul atotcuprinzător al semioticii. Toate formează rozeta semiozei, care are drept centru semnul.

Domeniul16 fitosemiotica

zoosemiotica

Definiție/specific/caracterizare

Autori consacrați

Studiul proceselor semiotice la nivelul

reprezentată de

interacțiunii plantelor.

Martin Krampen

Investighează

comportamentul

de reprezentată de

comunicare al animalelor. Prin teza că Thomas Sebeok) semioza este viaţa, Sebeok a arătat cum

interacţionează

semiotica

procesele biologice, psihologice şi culturale. El a transformat din nou semiotica într-o ,,ştiinţă a vieţii”, readucând-o

rădăcinile

din

biologia medicală.17 semiotica

Istoric vorbind, semiotica își are reprezentată de

medicală

originile în semiologia medicală din Charles Morris, Grecia

antică,

teoretizată

de Thomas Sebeok,

Hippocrate (460-377 i. Hr.) şi Galen Jacques Lacan din Pergam (130-200 d. Hr.), în urma stabilirii

legăturii

cauzale

între

diversele indicii şi simptome şi natura bolii. De altfel, în semiotica medicală se evidențiază două categorii de semne:

soft

data

semnele

subiective şi hard data sau semnele obiective. kinezica

Kinezica a fost înfiinţată în 1952 de R.L. Birdwhistell, antropologul

american

Ray G. Calbris, P.

Birdwhistell, pe parcursul cercetărilor Collett, U. Eco, U. Notițele despre domeniile semioticii sunt preluate din cursurile profesorilor Daniela Frumuşani și Valentin Dorogan 17 În lucrarea Jocul cu fantasme. Semiotică şi antropologie, trad. de Mariana Neţ, All, Bucureşti, 2002 16

sale

teren

asupra

indienilor Volli, A.J. Greimas

Katenai. Disciplina este legată de studiul comunicării prin mişcările corpului reprezentate în genere de expresiile feţei, de gesturi şi de posturi. Studiul gestualităţii comportă mai multe dimensiuni. Printre acestea cele mai importante sunt: studiul formelor şi funcţiilor comunicării individuale, interacţiunea gestuală între doi sau mai mulţi indivizi şi natura relaţiei între limbajul verbal şi cel gestual. E. T. Hall consideră că aproximativ 60% din

comunicările

nonverbale.

noastre

Gesturile

sunt

însoţesc,

explică, condensează sau comentează comunicarea interpersonală; ele pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare,

codificate

personalizate, prezentându-se sub o largă variaţie: de la ticurile gestuale la emblemele caracterizante. Gestul – în speță, cel intențional- este identificat ca

practică

socială,

moştenire

culturală, colectivă. proxemica

studiul distanţelor intersubiective

E.T. Hall, M. Watson, M. Davis

Semiotica

asociată cu: antropologia culturală,

socială

analiza de discurs, analiza multimedia, J.L. Lemke, G. sociologia politică

M.A.K. Hallyday,

Kress, L.M. O’Toole,

Semiotica

inteligenţa artificială

computaţională

B. Rotman, S. Ernest, J. Goguen, M. Nasta

Semiotica

Felul în care sistemele de semne sunt G. Sonesson, S.

multimedia

integrate fizic şi semiotic în producţii Moriarty, T. mass-media.

Streeten

Aici am putea integra semiotica publicității, pe care am ales să o prezentăm separat, în rândurile de mai jos. Semiotica

A. Moles, U. Eco, D. Chandler, J.-M. Floch, Razutis, R.

comunicării de

Bournet

masă Semiotica

Jean-Jacques Nattiez

muzicală Semiotica

Studiul semnelor în poezie, narațiune,

R. Barthes , J.C.

literară şi

descriere, în textele și acțiunile

Coquet, J. Courtés,

culturală

culturale.

J. Lotman, U. Eco, A.J. Greimas, F. Rastier

Semiotica

Constituie o formă a antropologiei; pe R. Barthes, P.

urbană

axa spaţiului, semiotica arhitecturii se Boudon, M. referă la formele de locuire, ca Krampen, B. Zevi element identitar.

Semiotica

Baudrillard

obiectelor Etnosemiotica

semiotica folclorului și a religiilor

S. Marcus, E. şi P. Maranda

semiotica

Christian Metz

cinematografului semiotica benzii

Numită de Töpffer “literatură în Pierre Fresno de

desenate

stampe”,

Francis

Lacassin Ruelle

“literatură grafică” sau “reprezentare narativă”, după Pierre Couperie, banda desenată mai poate fi definită şi ca “povestire desenată şi imprimată”.18 semiotica

Barthes a pus accentul pe caracterul Roland Barthes

fotografiei

intențional al fotografiei, subliniind că aceasta are, ca orice compoziție vizuală, un traseu teleologic, stabilit de fotograf/autor.

Publicitatea

Georges Péninou

retorica

“semiotică avant la lettre a

U. Eco şi J.M.

discursului”

Klinkenberg

teatrul şi

fundamentează

seria

ştiinţele

sincretice

spectacolului

complementaritatea

axate

semioticilor Tadeusz Kowzan pe codurilor:

Tadeusz Kowzan în Littérature et spéctacle

diferențiază

treisprezece

coduri interconectate în reprezentaţia teatrală;

***, La sociologie et les relations du social avec les bandes dessinées, http://www.uad.ro/storage/Dataitems/Rezumate.pdf , accesat la data de 07 martie 2015

II.3

Disciplinele semioticii În această subsecțiune, marcăm contribuția lui Charles Morris (1901-

1976), care, pe lângă oferirea în literatura de specialitate a unei tipologii a semnelor (vehiculul semnului, designatum, interpretant și cel de-al patrulea element, subînțeles, interpretul), stabilește trei discipline subordonate semioticii.

pragmatica

semantica

sintaxa

Disciplinele semioticii

Acestea din urmă mai sunt numite de alți teoreticieni drept dimensiuni ale semioticii. Prima dintre ele, semantica, studiază relația între semne și obiectele desemnate. Ne permitem să punctăm aici o remarcă aparținând Sfântului Augustin: “Pe de o parte, cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de altă parte, nu am putea cunoaşte semnificaţia semnelor dacă nu am avea experienţa lucrurilor”. Pragmatica studiază relația dintre semne și interpreți, răspunzând la întrebările ”cu ce scop?”, ”pentru ce?”, ”în ce context?”, ”pentru cine?”. Această disciplină reprezintă traseul descoperirii scopului ori a motivației unui mesaj, unui gest (semiotica gestuală), a unui text artistic (semiotica culturală sau naratologia). Tot atât de importantă este și sintaxa, cea de-a treia dimensiune ori disciplină a semioticii, care studiază relația dintre un semn și alte semne, la nivel de topică, aranjare discursivă, în spațiu, în timp ș.a.

II.4

Semiotică și structuralism “un ideal de inteligibilitate căutat şi atins de toţi cercetătorii structuralişti” (...) “Structuralismul este o metodă, nu o doctrină, iar în măsura în care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.” (Jean Piaget, Le Structuralisme, Paris, PUF, 1968, p. 5)

“o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale… Scopul oricărei activităţi structuraliste este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în această reconstituire regulile de funcţionare.”(Roland Barthes, Elements of Semiology, publ. Hill and

Wang,

1964,

https://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/fr/ba rthes.htm ).

“Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice asupra culturalului şi socialului” (Dan Sperber, Le Structuralisme en anthropologie , Paris, Seuil, 1968, p. 195). Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor pronunţări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului. (Valentin Dorogan, notițe curs „Semiotica comunicării”, 2015)

Din punctul meu de vedere, structuralismul ajută semiotica să se prezinte, să fie înfățișată teoreticienilor, învățăceilor, studenților, lumii întregi, transferându-i din claritatea regulilor, metodelor și trăsăturilor sale. Astfel, din perspectivă structuralistă, semnele sunt importante în sistem (orice obiect) nu ca sumă mecanică, ci prin legăturile dintre ele, prin regulile impuse de ”existența”

lor în sistem. Toate domeniile semioticii prezentate în subsecțiunea II.2, printr-o abordare structuralistă, respectă trăsăturile analizei structurale: regula imanenţei, regula pertinenţei, (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă anistorică); regula pertinenţei (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului, cele care au valoare diferenţială); regula comutării (testul comutării vizând determinarea opoziţiilor binare de natură sistemică); regula compatibilităţii (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea - şi deci compatibilitatea - elementelor textului); regula integrării (structurile elementare trebuie integrate în totalitatea sistemului); regula schimbării istorice pe baza analizei sincronice a sistemului; regula funcţiei (analiza structurală studiază în primul rând funcţia comunicativă a sistemului)19. Lingvistica este exemplul cel mai des uzitat de teoreticieni pentru explicarea ori evidențierea structuralismului, la nivel de teorie și ca metodă. De altfel, Saussure sublinia în fața cursanților săi că în structuralismul lingvistic, „rolul caracteristic al limbii în raport cu gândirea nu este de a crea un mijloc fonic pentru expresia ideilor, ci de a servi de intermediar între gândire şi sunet”20. În ceea ce privește relația dintre structuralism și semiotică, termenul cheie care o descrie este ”sinergie”. Structuralismul acoperă domeniile socio-cultural, material și descrie lingvistica, antropologia, psihanaliza, filosofia, ca un sistem, cu norme, cu reguli de funcționare ori de stabilire a relațiilor. Semiotica, în schimb, ține cont și de interpret (inclusiv de subiectivitatea, activitatea de interpretare a lucrurilor, cu scopul de a cunoaște), iar gramaticii structurale, pur geometrice/descriptive, îi adaugă valența interpretativă a omului.

Winfried Nöth, Handbook of Semiotics, New York, Academic Press, 1990, 295-296 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, trad. de Irina Izverna Tarabac, Iaşi, Polirom, 1998, p. 156 20

II.5

Semiotică și semiologie În secțiunile de mai sus, cu precădere atunci când am citat definițiile care

lămuresc statutul semioticii, am utilizat și termenul de semiologie, fără însă a-l lămuri ori a-l diferenția de semiotică. De altfel, aceste două lexeme se referă mai mult sau mai puțin la același aspect, diferența constând cu precădere în faptul că unul este legitimat la nivel global, prin revista ”Semiotica” și prin membrii Asociației Internaționale de Semiotică, iar celălalt termen, semiologia, este introdus de Ferdinand de Saussure și susținut de Școala Franceză. Studenții lui Saussure au punctat strânsa legătură dintre semiotică și lingvstică, atunci când au redat cunoștințele predate de profesorul lor în Cursul de lingvistică generală: „Putem deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar fi o parte a psihologiei generale: o vom numi semiologie (de la gr. semeion=semn). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Fiindcă nu există încă nu putem spune ce va fi în viitor, dar are drept la existenţă, locul său este predeterminat. Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale, legile pe care le va descoperi semiologia sunt aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi corelată astfel unui domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane”21 Semiologia lui Saussure este una de tip structuralist, un sistem de semne care face parte din „totalitatea fenomenelor umane” sau cultura (care contrastează cu natura), concentric ”psihologiei sociale” și, implicit, ”psihologiei generale”, cu reguli și legi proprii. Fără a detalia foarte mult, menționăm aici că Saussure merge mai departe cu definirea semiologiei și subordonării ei vieții socialului, oferind și o tipologie a semnelor: „Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru a desemna totalul şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat şi, respectiv, semnificant”22.

Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1916 (trad. rom. Curs de lingvistică generală, Iaşi, Polirom, 1998, p.41) 22 Ibidem, p. 85 21

Semnificat

Referent

Semnificant

Pisică

Figura 7 – Triunghiul lui Saussure

Arbitrarul semnului

Caracterul liniar al semnificantului

doilea

principiu

presupune

că

Conform primului principiu, „legătura ce

„semnificantul se desfăşoară numai în

uneşte semnificantul de semnificat este

timp şi are caracteristicile pe care le

arbitrară sau putem spune, mai simplu, că

împrumută de la acesta: a) el reprezintă

semnul lingvistic este arbitrar”.

o întindere şi b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie”.

Figura 8 – Principiile care stau la baza raportului dintre semnificat și semnificant

Barthes • “ramură a lingvisticii; ştiinţă a marilor semnificante ale discursului; ştiinţa generală care înglobează toate semioticile”; “semiologia este chemată să se absoarbă într-o translingvistică a cărei materie va fi mitul, povestirea, articolul de presă, obiectele civilizaţiei noastre aşa cum sunt vorbite (în presă, interviuri, conversaţiei şi, poate, în limbajul interior fantasmatic)”. Mounin • “studiul tuturor sistemelor de semne cu excepţia limbilor naturale”. Hjelmslev • Semiologia este un “metalimbaj al oricărui limbaj-obiect”; de exemplu o limbă naturală în opoziţie cu zoologia sau chimia.

Henault • “Vom numi acest demers care modifică înţelegerea faptelor de semnificaţie, structurând modul de aprehensiune social al semnificaţiei conştiinţă semiologică”.

Totuși, care este relația dintre semiotică și semiologie? Cei mai mulți critici și teoreticieni văd semiotica lui Charles Sanders Peirce că se suprapune, că acoperă în funcție, rol și înțeles, semiologia lui Ferdinand de Saussure. Fiecare sistem

este preocupat de semne, de modul în care semnele sunt

decodificate, interpretate. Semioticienii mai atenți la nuanțele interpretative presupuse de fiecare sistem, ca Thomas Sebeok și Umberto Eco, apreciază că semiologia ocupă doar o parte din atotcuprinzătoarea semiotică. De altfel, în timp ce semiologia saussuriană se preocupă mai degrabă de actele de comunicare intenționate, ca vorbirea sau scrierea ori altele, ca gesturile sau codul Morse, semiotica peirciană include toți stimulii senzoriali care ar putea genera o altă idee în mintea receptorului. Într-adevăr, aria delimitată de Peirce este foarte largă, după cum semnele

nu sunt numai lingvistice, ci şi naturale şi fără emiţători: „Semnul este pus la baza întregului univers; omul e un semn, gândirea e un semn, emoţia e un semn, în cele din urmă fiind semne unele pentru altele. Condiţia semnificării este ca fiecare semn să fie introdus într-un sistem de semne”23. Dacă în semiologia saussuriană este necesară existenţa unui emiţător şi a unui destinatar, la Peirce orice obiect poate servi drept semn pentru altul, ori unul dintre elementele triadei poate lipsi. Doar în cazul semioticii peirciene ne putem referi la fum ca semn al focului, la flori sau felicitări ca semne ale iubirii ori prieteniei. Stabilind semiologia drept substructură a semioticii, teoreticieni contemporani ca John Deely, Jesper Hoffmeyer și Winfried Nöth ”au cam abandonat” abordarea lui Saussure, fiind continuatori ai semioticii cu infinite, multi și pluridimensionale posibilități propuse de Peirce, introducând semiotica în alte domenii, așa cum am văzut mai sus: comuniunea dintre animale, relația dintre oameni și mediul înconjurător.

For it was indeed Sebeok who, from his 1963 entry on center-stage to his death in 2001, tirelessly promoted the doctrine of signs under the label “semiotics” as inclusive of all signs, natural and cultural alike, in relentless opposition to all who would propose what he called an exclusively glottocentric perspective of the narrowing anthropocentric sort that Saussure had called for under the label or name“semiology.” (John Deely, “On „Semiotics‟ as Naming the Doctrine of Signs.” în Semiotica. 158.1, 2006, p. 7)

II.6

Semiotică și semioză Termenul ”semioză” a fost introdus de Peirce, referindu-se la acțiunea

triadică a semnelor (triadică pentru că tipologia semnelor teoretizată de Émile Benveniste, Problèmes de linguistique générale, I, II, Paris, Gallimard, 1966; Probleme de lingvistică generală, vol. I. II, trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Bucureşti, Teora, 2000, p. 38. 23

semioticianul american implică semnul, obiectul și interpretul). Ceilalți autori au preluat definiția lui Peirce, după cum Umberto Eco a clarificat faptul că semnul este baza semioticii sau practicii semnificante, aşa cum semioza este spaţiul formării/transformării semnelor. Mai mult, Deely a completat în lucrările sale: „Obiectul investigaţiei semiotice nu-l constituie doar semnele, ci şi acţiunea semnelor sau semioza”24. Parafrazându-l pe Thomas Sebeok, punctăm că semioza este act al producerii și al înțelegerii semnelor, și o diferențiem de reprezentare, care implică utilizarea semnelor pentru a cunoaște (având abordare teleologică, reprezentarea ține doar de universul uman). Revenind la concepția de origine, cea a lui Peirce, găsim analiza semiozei ocupând un loc central în aria disciplinară a semioticii, pentru că producerea și înțelegerea semnelor impune analiza semnelor, referenţilor şi utilizatorilor semnelor: “orice acţiune dinamică sau acţiune a forţei brute, fizice sau psihice, are loc între doi subiecţi (care reacţionează în mod egal şi unul şi celălalt sau unul este agent şi celălalt pacient, parţial sau integral) sau este rezultatul unei acţiuni între perechi. Dimpotrivă, prin semioză eu înţeleg o acţiune sau influenţă care implică cooperarea a trei subiecţi care sunt semnul, obiectul său şi interpretantul, această influenţă tripartită nefiind rezolvabilă în acţiune între perechi”25. Este teoretizată și sintagma ”semioză infinită”, care în practică presupune că orice semn implică un altul, este generat de alte semne şi instituie un sistem virtual infinit de semne (sementem, semen, sem, iconi, indici ș.a.).

II.7

Semiotică și hermeneutică În rândurile de mai sus, parafrazându-l pe Sebeok în accepțiunile sale cu

privire la semioză și reprezentare, am vorbit despre interpretare ca fiind o acțiune în genere umană, aparținând receptorului semnului. Despre Thomas Sebeok, datorită cercetărilor sale, se spune că ,,a smuls semiotica de pe ogorul John Deely, Bazele semioticii, trad. de Mariana Neţ, Bucureşti, Editura All, 1997, p. 80 Charles Sanders Peirce, Collected Papers of C.S. Peirce, ed. Charles Hartshorne, Paul Weiss, Arthur Burks, Cambridge, Harvard University Press, f.a., vol. 5, p. 484 24 25

filosofic, lingvistic şi hermeneutic, unde fusese cultivată veacuri de-a rândul, şi a resădit-o în mai amplul domeniu biologic de unde a răsărit iniţial”. Legătura dintre semiotică și hermeneutică se stabilește pe linia punctată, culturală și subiectivă a interpretării făcute de receptor, de comunicator sau, după cum menționau Eco și Barthes, de cititor. De altfel, lexemul ”hermeneutică” se originează în limba greacă, se traduce prin ”interpretare, tălmăcire” și reprezintă metodologia interpretării și înțelegerii unor texte. Această accepțiune și, implicit, rolul hermeneuticii, se fundamentează pe legendele care-l aveau protagonist pe zeul grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus. Lecturile din domeniu stabilesc obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, ca fiind constituit, la început, de scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi - în special - interpretarea conținutului Bibliei. Tot de la momentul interpretării Bibliei ”redesenăm” și noi legăturile dintre semiotică și hermeneutică, amintind de contribuțiile Sfântului Augustin, care concepe semiotica drept o teorie a semnelor (a limbii), cunoașterea putând fi realizată numai prin semne (receptându-le și interpretându-le, adăugăm noi). Caracteristica distinctivă a semnului este semnificaţia, iar aceasta transcende empiricul: „Într-adevăr, semnul este un lucru care, în afara impresiei pe care o transmite simţurilor, cheamă în minte altceva din sine; de exemplu, la vederea unei urme, ne gândim că a trecut vieţuitoarea a cărei urmă este; sau, dacă vedem fum, ştim că este foc sub el; dacă auzim vocea unei fiinţe, recunoaştem starea ei de spirit; iar când sună trompeta, soldaţii ştiu că trebuie să înainteze ori să se retragă, ori altă cerinţă de luptă”26. Teoria receptării, aparținând lui Umberto Eco, descrisă în Opera aperta, se bazează tot pe modelul hermeneutic, după cum, incluzând un număr infinit de semne (semioza infinită a lui Peirce), orice operă se deschide, prin interpretare, cititorului, naratarului, participând la ”ființarea” acesteia. Și Roland Barthes Augustin (Sfântul), De doctrina Christiana. Introducere în exegeza biblică, ediţie bilingvă. în Introducere, note şi bibliografie de Lucia Wald, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.111 26

stabilește o punte de legătură foarte solidă între semiotică și hermeneutică, atunci când, în criticile literare pe care le face, notează despre „codul hermeneutic” drept secretul ori cifrul diseminat în text (capabil de descifrat doar prin decodificare ori interpretare, acțiuni care aparțin receptorului, indiferent de ipostaza sa-cititor, comunicator, istoric ș.a.). Totuși, hermeneutica nu ține numai de text, dacă dorim să ținem cont și de observațiile lui Heidegger, ci, la fel ca semiotica,

s-a

”molipsit”

în

secolul

XX-lea

multidisciplinaritate/pluridisciplinaritate, metaștiință, și, de la o „hermeneutică a textelor”, ajungem să ne referim la o „hermeneutică a existenţei”. Din nou, din lecturile ajutătoare pentru redactarea subsecțiunii de față, găsim potrivită o relație de incluziune sau, mai vast, de întrepătrundere între semiotică și hermeneutică, și nu una de opoziție.

II.8

Semiotică și comunicare Abordările teoretice notate mai sus, contribuțiile lui Peirce, Morris,

Saussure, Sebeok, Eco ș.a., ridică semiotica la statutul de pan sau metaștiință, deci studiu atotcuprinzător. Comunicarea, în schimb, se dorește a fi foarte largă, însă tot concentrică/inclusă în aria de desfășurare a semioticii, pentru că având un ansamblu de însuşiri/ atribute care pot fi percepute, descrise şi explicate, subzistând numai în contextul interacţiunilor dintre membrii unei comunităţi, fiind (a) intenţională/ deliberată, (b) multidimensională, (c) ireversibilă, (d) tranzacţională şi (e) atotpătrunzătoare, ”comunicarea este interacțiune semiotică”27. Mai exact, comunicarea cuprinde comportamente intenţionate (adică guvernate de reguli), presupune participarea a cel puţin două persoane şi se realizează prin folosirea semnelor ca mijloace de atingere a unor scopuri. Totodată, interacţiunea este semiotică dacă şi numai dacă se realizează prin folosirea unor complexe de semne (oricare ar fi tipul acestora).28

27 28

Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004 Ibidem

•

schimb verbal de gânduri sau idei;

•

proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne

străduim să fim înţeleşi de ei; •

interacţiune (chiar la nivel biologic);

•

proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea,

de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul; •

proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau

priceperilor, prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); •

transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire;

•

proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii;

•

proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al

unuia sau al unora; •

totalitate a mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a

ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); •

proces de îndreptare a atenţiei către o altă persoană în scopul

reproducerii ideilor; •

răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un

stimul; •

transmitere a informaţiei (care constă din stimuli constanţi)

de la o sursă la un receptor; •

proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor

cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulterioare; •

proces de tranziţie de la o situaţie structurată în general la o

altă situaţie, aflată într-o formă preferată; •

mecanism prin care este exercitată puterea.

Există mai multe perspective teoretice asupra comunicării, descrise pe larg în lucrarea domnului profesor Fârte: a.

”perspectiva socio-psihologică: comunicarea ca influenţă interpersonală

(Carl Hovland); b.

perspectiva cibernetică: comunicarea ca procesare de informaţie (Claude

Shannon & Warren Weaver); c.

perspectiva socio-culturală: comunicarea ca instrument de construire a

realităţii sociale (Edward Sapir & Benjamin Lee Whorf); d.

perspectiva

schimbului

social:

comunicarea

interrelaţionare

fundamentată pe o estimare a raportului beneficiu-cost (Peter Blau); e.

perspectiva semiotică: comunicarea ca împărtăşire a semnificaţiei prin

intermediul semnelor (C.K. Ogden & I.A. Richards).” Ultima dintre perspective este aceea care se cere detaliată în cadrul prezentei subsecțiuni, mai ales că semioticienii tratează comunicarea ca proces de configurare şi reconfigurare a semnificaţiilor semnelor. Mai mult, „prezenţa semnificaţiei trebuie constatată nu doar la nivelul receptorului, care reacţionează distinctiv la un stimul semiotic (pe care îl putem numi şi mesaj), ci şi la nivelul emitentului, al aceluia care produce – tot în manieră tipică sau distinctivă – stimulul semiotic”29. Comportamentele pe care cercetătorii le numesc semiotice, existente între emitenți (E) și receptori (R), și manifestate intențional, se plasează în patru situaţii distincte, care trasează întocmai diferența dintre semiotică și comunicare pe care o analizăm în lucrarea de față:

E emite involuntar un complex de semne, iar R îl receptează tot fără intenţie. E emite involuntar un complex de semne, însă R îl Gheorghe-Ilie, Fârte, ”Repere ale ştiinţei comunicării”, în Constantin Sălăvăstru (eds.), Existenţă, cunoaştere, comunicare, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2002; 29

receptează în mod intenţionat. E emite cu intenţie un complex de semne, dar R îl receptează în mod involuntar. E emite intenţionat un complex de semne, iar R îl receptează, de asemenea, cu intenţie. Având prestabilit raportul de incluziune (sfera comunicării inclusă, cuprinsă în sfera semioticii) în baza transmiterii și utilizării intenționate și neintenționate a semnelor, tabelul de mai sus restrânge și mai mult aria comunicării, după cum unii specialiști în comunicare apreciază că în procesul de comunicare nu avem de-a face decât cu interacţiuni semiotice intenţionate atât din partea emițătorilor, cât și a receptorilor. Deși, din punctul meu de vedere, comunicarea este în toate, chiar și la nivel biologic, este just ca în ceea ce privește comunicarea umană să existe felurite și mult mai punctuale observații, iar ultimele perspective sunt prezentate aici întocmai pentru a susține diferențele și universul comun al comunicării și al semioticii.

Concluzii Pentru lucrarea de față nu ne-am propus o moțiune de dezbătut ori o ipoteză de verificat, însă am urmat firul trasat încă din introducere și am definit semiotica ținând cont de contribuțiile teoreticienilor consacrați, am enumerat nivelurile semioticii, ajungând la domeniile și disciplinele acesteia, alegând să punctăm legăturile dintre semiotică și structuralism, semiotică și semiologie, semiotică și semioză, hermeneutică și, în final, comunicare. Vastitatea semioticii poate adânci probleme la nivelul gradului de profunzime a studiului, de detaliere la justa ei cuprindere, însă eventualele minusuri sunt acoperite prin obiectivele fiecărui subdomeniu al semioticii: fiziosemiotica, biosemiotica, antroposemiotica, semiotica medicală (partea II.2) etc. Diversitate este cuvântul de ordine pentru tipologiile semnului, ale domeniilor și disciplinelor semioticii, susținând metafora rozetei-gigant (sau infinită, conform teoriei peirciene) pe care am folosit-o în introducere. Aplicabilitatea semioticii reprezintă un subiect care stârnește interesul nostru, iar limitările necesare în domenii cu particularități distincte – pentru a fi cuprinsă de gândirea umană - susțin pluridisciplinaritatea și caracterul ei de panștiință (deși mult discutat, preferăm folosirea termenului de știință în definirea semioticii). Prin prezenta lucrare, porțile către semiotica discursului, semiotica artelor teatrale, a publicității, a new media șamd. sunt deschise, pentru că efortul de informare, cunoaștere și înțelegere a semioticii a fost făcut în cele două capitole.

Semn este în toate.

Bibliografie 1.

Augustin (Sfântul), De doctrina Christiana. Introducere în exegeza

biblică, ediţie bilingvă., introducere de Lucia Wald, Bucureşti, Humanitas, 2002 2.

BARTHES, Roland, “Rhétorique de l’image” în Communications 4

Elements of Semiology, publ. Hill and Wang,

1964, https://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/fr/barthes.htm 4.

BAUDRILLARD, Jean, Le système des objets, Paris, Gallimard.

1968 (trad. rom. Sistemul obiectelor, 1996, Cluj, Echinox). 5.

BENVENISTE, Émile, Problèmes de linguistique générale, I, II,

Paris, Gallimard, 1966; Probleme de lingvistică generală, vol. I. II, trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Bucureşti, Teora, 2000. DEELY, John, Bazele semioticii, trad. de Mariana Neţ, Bucureşti,

Editura All, 1997. ”On “Semiotics” as Naming the Doctrine of Signs”,

7. în

Semiotica

158–1/4,

2006,

format

electronic,

https://www.academia.edu/10077994/_On_Semiotics_as_Naming_the_Doctrine _of_Signs_ 8.

DELEDALLE, Gérard, Théorie et pratique du signe, Paris, Payot,

DINU, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1997

10.

DOROGAN,

1979

Valentin,

notițe

curs

Semiotica

comunicării,

Universitatea de Stat Moldova, 2015 11.

ECO, Umberto, “The Frames of Comic Freedom” în f.ed, 1984,

format electronic 12. 13.

Le signe, Paris, Labor, 1988 FÂRTE, Gheorghe-Ilie,

”Repere ale ştiinţei comunicării”,

Constantin Sălăvăstru (eds.), Existenţă, cunoaştere, comunicare, Editura

Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2002; 14.

Comunicarea. O abordare praxiologică,

Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004 15.

FISKE, John, Introducere în ştiinţele comunicării, trad. de Monica

Mitarcă, Iaşi, Polirom, 2003 16.

FRUMUŞANI, Daniela, Introducere în semiotică, Facultatea de

Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, București, f.a 17.

KLINKENBERG, Jean-Marie, Iniţiere în semiotica generală, trad.

de Marina Mureşanu Ionescu, Institutul European, Iaşi, 2004, 18.

MORRIS, Charles, Signs, Language and Behaviour, Englewood

Cliffs, Prentice Hall, 1946 19.

NÖTH, Winfried, Handbook of Semiotics, New-York, Academic

Press, 1990, Google Books- abstract 20.

PARPALĂ, Emilia, Semiotica generală. Pragmatica, Craiova,

Editura Universitaria, 2007 21.

PEIRCE, Charles Sanders, 1936-1966, Collected Papers of C.S.

Peirce, ed. Charles Hartshorne, Paul Weiss, Arthur Burks, Cambridge, Harvard University Press. 22.

PIAGET, Jean, Le Structuralisme, Paris, PUF, 1968

23.

SAUSSURE, De Ferdinand, Curs de lingvistică generală, trad. de

Irina Izverna Tarabac, Iaşi, Polirom, 1998 24.

SPERBER, Dan, Le Structuralisme en anthropologie, Paris, Seuil,

1968, p. 195 25.

***, www.oxforddictionaries.com

26.

***, www.larousse.fr

2015 1 2 3 4 5 6 7 8 9

A studiat zoosemiotica. Prin teza că semioza este viaţa, ............ a arătat cum interacţionează

semiotica cu procesele biologice, psihologice şi culturale. El a transformat din nou semiotica într-o ,,ştiinţă a vieţii”, readucând-o la rădăcinile ei din biologia medicală. (numele de familie) 2.

A introdus și a definit termenul de semioză. (numele de familie)

Tipologia semnelor ”: vehiculul semnului, designatum, interpretant și cel de-al patrulea

element, subînțeles, interpretul” îi aparține. (numele de familie) 4.

............este definită de Peirce drept acțiunea triadică a semnelor.

Domeniu al semioticii care se ocupă de studiul distanţelor intersubiective.

Disciplină a semioticii care studiază relația dintre semne și interpreți, răspunzând la întrebările

”cu ce scop?”, ”pentru ce?”, ”în ce context?”, ”pentru cine?”. 7.

Al doilea principiu introdus de Saussure este caracterul liniar al ................................... Acest

principiu presupune că „.......................... se desfăşoară numai în timp şi are caracteristicile pe care le împrumută de la acesta: a) el reprezintă o întindere şi b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie”. (substantiv în cazul genitiv) 8. Definit de Roland Barthes drept ”o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale”. (substantiv nearticulat) 9.

Primul principiu teoretizat de Saussure, care caracterizează legătura dintre semnificant și

semnificat. (substantiv nearticulat) COLOANA COLORATĂ: „.......... poate fi deci definită ca ştiinţă a semnelor” Jean-Marie Klinkenberg (substantiv nearticulat)

2015

Luciana Ionela Murarașu,

Chișinău, 16 martie 2015

Bursier Erasmus Mundus- Master Relații Publice și Publicitate

De ce această temă?

Cum am ales să o structurez?

De ce am ales această temă?

Cum am ales să o structurez?

Niveluri ale semioticii

Domeniile semioticii

Definiții ale

Disciplinele semioticii

semioticii De ce această temă?

Semiotică și structuralism

Delimitări și convergențe

Cum am ales să o structurez?

Semiotică și semiologie

Semiotică și semioză

Semiotică și hermeneutică

Semiotică și comunicare

panștiință metaștiință

SEMIOTICA caracter pluri și interdisciplinar

Literatura de signum

Larousse SĂŠmiotique

sĂŠmeion

Oxford Dictionaries

specialitate

”Ce qui permet de connaître ou de reconnaître, de deviner ou de prévoir quelque chose”

Potrivit lui Peirce, un semn ”ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri”

”Unité linguistique constituée par l'association d'une forme sonore ou graphique (signifiant) et d'un contenu conceptuel (signifié)”

un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune

• Ferdinand de Saussure • „Se poate, deci, concepe o ştiinţă care

studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar un domeniu propriu

forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi

metode şi tehnici specifice

semiologie (din gr. sēmeion „semn”). Pentru că nu există încă, nu putem spune cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este

legi sau reguli aferente domeniului

dinainte determinat” (Curs de lingvistică generală, ediţie critică de Tulio De Mauro, traducere de Irina Izverna Tarabac, Iaşi,

mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate

Polirom, 1998, p.41)

un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune

un domeniu propriu

Charles W. Morris • „the

science of signs”

(Writings on the General metode şi tehnici specifice

legi sau reguli aferente domeniului mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate

Theory

Hague:

Mouton,

pp.1-2)

Signs,

The 1971,

un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune

un domeniu propriu

Thomas Sebeok • „Semiotica este deopotrivă o ştiinţă

său

propriul

corpus

descoperiri şi de teorii şi o tehnică metode şi tehnici specifice

de studiere a tot ce produce semne” (Semnele:

legi sau reguli aferente domeniului mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate

semiotică,

introducere

trad.

în Sorin

Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.21)

un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune

Daniel Bougnoux • „Semiologia este, prin urmare,

un domeniu propriu

o ştiinţă a culturii mai degrabă decât a naturii, sau, mai bine

metode şi tehnici specifice

spus, o ştiinţă a trecerii de la natură la cultură” (Introducere

legi sau reguli aferente domeniului mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate

în ştiinţele comunicării, trad. de Violeta

Vintilescu,

Polirom,2000, p.49)

Iaşi,

un ansamblu sistematic de cunoştinţe, care presupune

Jean-Marie Klinkenberg • „Semiotica poate fi deci definită

un domeniu propriu

ca ştiinţă a semnelor” (Iniţiere în semiotica generală, trad. de

metode şi tehnici specifice

Marina Mureşanu Ionescu, Institutul European, Iaşi, 2004,

legi sau reguli aferente domeniului mijloace de validare a legilor sau regulilor formulate

p.16).

• „Acest studiu îmbracă forma unei teorii semiotice Umberto Eco

generale, capabilă să explice orice caz de funcţie-semn” (Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, f.a.);

Jean-Marie Klinkenberg

• „Semiotica devine o metateorie: teorie a teoriilor” (Iniţiere în semiotica generală, trad. de Marina Mureşanu Ionescu, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 9)

Henault • “va fi numit semiotică orice efort vizând reperarea, numirea, enumerarea, ierarhizarea în mod sistematic şi obiectiv a unităţilor de semnificaţie şi organizarea lor în ansambluri de orice dimensiune (de la sintagmă la text şi dincolo de text, la cunoaşterea comunităţilor culturale)”.

Niveluri/tipuri de semiotică

teoretică

• ”Disciplină teoretică, semiotica generală se situează la

un înalt nivel de abstractizare; ştiinţă-răscruce, ea oferă altor discipline concepte şi metode consistente de

aplicată

reperare şi de analiză a sensului. Principiul ei de bază este că sensul este conţinut în acte şi obiecte care

descriptivă

funcţionează ca semne sau ca sisteme de semne. Semnele se dezvoltă în spaţiu şi în timp, producând

experimentală

texte, ale căror sensuri rezultă din contextualizarea relaţiei dintre semne. Semiotica generală tinde să fie

comparată

formală, să abstragă semnele din contextul uzului.” (Emilia Parpală, Semiotica generală. Pragmatica, Craiova,

generală

regională/specifică

Editura Universitaria, 2007, p.28)

Fitosemiotica

Semiotica muzicală

Semiotica literară şi culturală

Semiotica publicității

Zoosemiotica

Semiotica comunicării de masă

Semiotica urbană

Semiotica retoricii

Antroposemiotica

Semiotica multimedia

Semiotica obiectelor

Semiotica teatrului și artei spectacolului

Kinezica

Semiotica computaţională

Etnosemiotica

Semiotica benzii desenate

Proxemica

Semiotica socială

Semiotica cinematografului

Semiotica fotografiei

“un ideal de inteligibilitate căutat şi atins de toţi cercetătorii structuralişti” (...) “Structuralismul este o metodă, nu o doctrină, iar în măsura în care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.” (Jean Piaget, Le Structuralisme, Paris, PUF, 1968, p. 5) “o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale… Scopul oricărei activităţi structuraliste este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în această reconstituire regulile de funcţionare.”(Roland Barthes, Elements of Semiology, publ. Hill and Wang, 1964, https://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/fr/barthes.htm ). “Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice

asupra culturalului şi

socialului” (Dan Sperber, Le Structuralisme en anthropologie , Paris, Seuil, 1968, p. 195). Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor

pronunţări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului. (Valentin Dorogan, notițe curs „Semiotica comunicării”, 2015)

Semiologia lui Saussure este una de tip

translingvistică a cărei materie va fi mitul, povestirea, articolul de presă, obiectele civilizaţiei noastre aşa cum sunt vorbite (în presă, interviuri, conversaţiei şi, poate, în limbajul interior fantasmatic)”.

structuralist, un sistem de semne care face

Mounin

parte din „totalitatea

• “studiul tuturor sistemelor de semne cu excepţia limbilor naturale”.

fenomenelor umane” sau cultura (care

Hjelmslev

contrastează cu natura),

• Semiologia este un “metalimbaj al oricărui limbaj-obiect”; de exemplu o limbă naturală

concentric ”psihologiei

în opoziţie cu zoologia sau chimia.

sociale” și, implicit,

Henault

”psihologiei generale”,

• “Vom numi acest demers care modifică înţelegerea faptelor de semnificaţie, structurând

cu reguli și legi proprii.

modul de aprehensiune social al semnificaţiei conştiinţă semiologică”.

Semnificat

Semnificant

Referent

•

Pisică

•

Arbitrarul semnului

Caracterul liniar al semnificantului

doilea

principiu

presupune

că

Conform primului principiu, „legătura ce

„semnificantul se desfăşoară numai în

uneşte semnificantul de semnificat este

timp şi are caracteristicile pe care le

arbitrară sau putem spune, mai simplu, că

împrumută de la acesta: a) el reprezintă o

semnul lingvistic este arbitrar”.

întindere şi b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie”.

Totuși, care este relația dintre semiotică și semiologie?

semnul este baza semioticii sau practicii semnificante, aşa cum semioza este spaţiul formării/transformării semnelor act al producerii și al înțelegerii semnelor

”semioză infinită”

„codul hermeneutic”

Opera aperta zeul grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus

interpretarea Bibliei

”comunicarea este interacțiune semiotică” (a) intenţională/ deliberată,

Interacţiunea este semiotică dacă şi

(b) multidimensională,

numai dacă se realizează prin folosirea

unor complexe de semne (oricare ar fi tipul acestora).

(d) tranzacţională şi (e) atotpătrunzătoare

•

schimb verbal de gânduri sau idei;

•

proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne străduim să fim înţeleşi de ei;

•

interacţiune (chiar la nivel biologic);

•

proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări

eul; •

proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor, prin folosirea simbolurilor

(cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); •

transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire;

•

proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii;

•

proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora;

•

totalitate a mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio,

curieri); •

proces de îndreptare a atenţiei către o altă persoană în scopul reproducerii ideilor;

•

răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul;

•

transmitere a informaţiei (care constă din stimuli constanţi) de la o sursă la un receptor;

•

proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i influenţa

comportamentele ulterioare; •

proces de tranziţie de la o situaţie structurată în general la o altă situaţie, aflată într-o formă preferată;

•

mecanism prin care este exercitată puterea.

Perspective teoretice asupra comunicării

perspectiva socio-psihologică perspectiva cibernetică perspectiva socio-culturală

perspectiva schimbului social

perspectiva semiotică

Comportamentele pe care cercetătorii le numesc semiotice, existente între emitenți (E) și receptori (R), și manifestate intențional, se plasează în patru situaţii distincte, care trasează întocmai diferența dintre semiotică și comunicare pe care o analizăm în lucrarea de față:

E emite involuntar un complex de semne, iar R îl receptează tot fără intenţie. E emite involuntar un complex de semne, însă R îl receptează în mod intenţionat. E emite cu intenţie un complex de semne, dar R îl receptează în mod involuntar. E emite intenţionat un complex de semne, iar R îl receptează, de asemenea, cu intenţie.

SemioticÄ&#x192;

Comunicare

1. Very Short Introduction to Semiotics https://www.youtube.com/watch?v=LO9xl5n9aYI 2. Saussure și Peirce: https://www.youtube.com/watch?v=rEgxTKUP_WI 3. Semiotic perceptions in mental health | Brian Higgins | TEDxSaltLakeCity https://www.youtube.com/watch?v=jc6L87W24Q4

4. Semiotics and Structuralism, curs Yale University, https://www.youtube.com/watch?v=VsMfaIOsT3M , 00:00 – Capitolul 1. Ce este semiologia? 08:34 - Capitolul 2. ”Langue” and „Parole” ”Signified” and ”Signifier” 33:11 - Capitolul 4. Exemplu: Lumina roșie de la semafor

•

Augustin (Sfântul), De doctrina Christiana. Introducere în exegeza biblică, ediţie bilingvă., introducere de Lucia Wald, Bucureşti, Humanitas, 2002

• •

BARTHES, Roland, “Rhétorique de l’image” în Communications 4 Elements of Semiology, publ. Hill and Wang, 1964, https://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/fr/barthes.htm

•

BAUDRILLARD, Jean, Le système des objets, Paris, Gallimard. 1968 (trad. rom. Sistemul obiectelor, 1996, Cluj, Echinox).

•

BENVENISTE, Émile, Problèmes de linguistique générale, I, II, Paris, Gallimard, 1966; Probleme de lingvistică generală, vol. I. II, trad. de Lucia Magdalena Dumitru, Bucureşti, Teora, 2000.

• •

DEELY, John, Bazele semioticii, trad. de Mariana Neţ, Bucureşti, Editura All, 1997. ”On “Semiotics” as Naming the Doctrine of Signs”, în Semiotica 158–1/4, 2006, format electronic, https://www.academia.edu/10077994/_On_Semiotics_as_Naming_the_Doctrine_of_Signs_

•

DELEDALLE, Gérard, Théorie et pratique du signe, Paris, Payot, 1979

•

DINU, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1997

•

DOROGAN, Valentin, notițe curs Semiotica comunicării, Universitatea de Stat Moldova, 2015

• ECO, Umberto, “The Frames of Comic Freedom” în f.ed, 1984, format electronic •

Le signe, Paris, Labor, 1988

• FÂRTE, Gheorghe-Ilie, ”Repere ale ştiinţei comunicării”, Constantin Sălăvăstru (eds.), Existenţă, cunoaştere,

comunicare, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2002; Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004

•

• FISKE, John, Introducere în ştiinţele comunicării, trad. de Monica Mitarcă, Iaşi, Polirom, 2003 • FRUMUŞANI, Daniela, Introducere în semiotică, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării,

Universitatea din Bucureşti, București, f.a • KLINKENBERG, Jean-Marie, Iniţiere în semiotica generală, trad. de Marina Mureşanu Ionescu, Institutul

European, Iaşi, 2004, • MORRIS, Charles, Signs, Language and Behaviour, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1946 • NÖTH, Winfried, Handbook of Semiotics, New-York, Academic Press, 1990, Google Books- abstract

• PARPALĂ, Emilia, Semiotica generală. Pragmatica, Craiova, Editura Universitaria,

2007 • PEIRCE, Charles Sanders, 1936-1966, Collected Papers of C.S. Peirce, ed. Charles

Hartshorne, Paul Weiss, Arthur Burks, Cambridge, Harvard University Press. • PIAGET, Jean, Le Structuralisme, Paris, PUF, 1968

• SAUSSURE, De Ferdinand, Curs de lingvistică generală, trad. de Irina Izverna

Tarabac, Iaşi, Polirom, 1998 • SPERBER, Dan, Le Structuralisme en anthropologie, Paris, Seuil, 1968,

Luciana MURARAČ&#x2DC;U,

16 martie 2015